Stephen King — Orasul Bantuit vol.2

STEPHEN 


KING 


ORAȘUL BÂNTUIT 


>% 


# A 


VOLUMUL 2 


NEMIRA 


Stephen King 
Oraşul 
bântul!T 2 


Traducere din limba engleză MIHNEA COLUMBEANU 
Stilizare de RUXANDRA TOMA 


Oraşul bântulT - Volumul II 


Ediţia a Il-a, revizuită 


Ă Partea a treia 
Intoarcerea acasă 


„Declinul 

alcătuit din disperări 

şi din neîmpliniri 

dă naştere unui nou simţământ: 
care este opusul disperării. 


Căci, după neîmplinirile noastre, 
după iubirile noastre interzise, 
după speranţele noastre năruite - urmează declinul 
nesfârşit şi indestructibil.” 
William Carlos Williams, 
Paterson 


„Nu-ţi trezeşte dorul de casă? 
Nu-ţi trezeşte dorul de casă? 
Toţi copiii lui Dumnezeu obosesc cutreierând lumea, 
Nu-ţi trezeşte dorul de casă? 
Nu-ţi trezeşte dorul de casă?” 
Joe South 


Capitolul 10 
Intrunirea 


1 


Bill Denbrough ia un taxi 


Telefonul suna, trezindu-l dintr-un somn prea adânc 
pentru vise. Bâjbâi după receptor fără a deschide ochii, 
fără a se trezi decât pe jumătate. Dacă sunetul ar fi 
încetat chiar atunci, ar fi lunecat înapoi în somn fără o 
tresărire măcar; ar fi făcut-o la fel de simplu şi uşor 
precum se dădea odinioară pe derdeluş în McCarron 
Park, cu săniuţa sa Flexible Flyer. Fugeai cu săniuţa, te 
aruncai pe ea şi hai la vale! - cu viteza sunetului, aşa i 
se părea. Ca adult, nici vorbă să te încumeţi la aşa ceva, 
dacă ţineai la cele două giuvaieruri cu care te înzestrase 
Mama Natură şi pe care le ascundeai cu grijă în 
pantaloni. 

Degetele i se plimbară peste discul telefonului, 
lunecară, se căţărară la loc. Avea o vagă premoniţie că îl 
sună Mike Hanlon, Mike Hanlon vorbind din Derry, 
spunându-i că trebuie să se întoarcă, spunându-i că 
trebuie să-şi amintească, spunându-i că au făcut o 
promisiune - Stan Uris le tăiase palmele cu un ciob de 
sticlă de Coca-Cola şi făcuseră o promisiune... 

Numai că toate acestea se întâmplaseră deja. 

Ajunsese ieri, după-amiaza târziu - mai precis, chiar 
înainte de ora 18.00. Bănuia că, dacă numărul său 
fusese ultimul de pe lista lui Mike, cu toţii trebuie să fi 
ajuns, la diferite ore; unii poate chiar apucaseră să 
petreacă acolo aproape toată ziua. El, unul, nu văzuse 
pe nimeni, nu-i era deloc dor să se vadă cu vreunul 
dintre ei. Pur şi simplu se înregistrase la recepţie, 
urcase în cameră, comandase o gustare de la room- 
service, descoperind că n-o putea mânca o dată ce-i 


fusese pusă dinainte, iar apoi se aruncase în pat şi 
dormise până acum un somn fără vise. 

Bill întredeschise un ochi şi dibui după receptorul 
telefonului. Acesta căzu pe masă, şi fu nevoit să-l caute 
pe pipăite, deschizând şi celălalt ochi. Îşi simţea capul 
complet gol pe dinăuntru, scos din priză, funcţionând pe 
baterii. 

Reuşi într-un târziu să apuce receptorul. Se săltă într- 
un cot și-l duse la ureche: 

— Alo? 

— Bill? 

Era într-adevăr glasul lui Mike Hanlon - cel puţin 
atâta dreptate tot avusese. Săptămâna trecută nu şi-l 
amintise deloc pe Mike, iar acum un singur cuvânt era 
de ajuns ca să-l identifice. Putea spune că e miraculos... 
Dar într-un chip prevestitor de mari nenorociri. 

— Mda, Mike. 

— Te-am trezit? 

— Mda, m-ai. Da’ nu-i nimic. 

Pe perete, deasupra televizorului, stătea agăţat un 
tablou reprezentând pescuitori de stridii, în mantale şi 
pălării de ploaie galbene, scoțând coşuri cu scoici. 
Privind-o, Bill îşi aminti unde se afla - Pensiunea Derry, 
pe Upper Main Street. Mai în sus cu o jumătate de milă, 
peste drum, erau Parcul Bassey... Puntea săruturilor... 
Canalul. 

— Ce oră e, Mike? 

— Zece şi-un sfert. 

— Ce zi? 

— Treizeci. 

Mike părea amuzat. 

— Mda. Bine. 

— Am aranjat o mică întrunire, spuse Mike. 

Acum glasul îi suna altfel. 

— Zău? făcu Bill, coborându-şi picioarele jos din pat. 
Au venit cu toţii? 

— Toţi, în afară de Stan Uris. 


Acum în vocea lui Mike se simţea ceva ce Bill nu 
putea desluşi: 

— Bev a ajuns ultima. A sosit aseară târziu. 

— De ce zici că ultima, Mike? Stan s-ar putea să se 
arate azi. 

— Bill, Stan a murit. 

— Ce? Cum? Avionul lui s-a... 

— Nu, nimic de soiul ăsta. Uite, dacă nu te 
deranjează, cred c-ar fi bine să aşteptăm până suntem 
toţi laolaltă. Ar fi mai bine dacă v-aş putea spune tuturor 
în acelaşi timp. 

— E ceva în legătură cu asta? 

— Da, aşa cred. 

Mike făcu o scurtă pauză: 

— Sunt sigur. 

Bill simţi apăsarea familiară a groazei prinzându-i din 
nou inima în gheare - aşadar acesta era un lucru cu care 
te puteai deprinde atât de repede? Sau era ceva ce-l 
însoţise tot timpul, pe nesimţite şi pe negândite, la fel ca 
inevitabila realitate a propriei sale morţi? 

Întinse mâna după ţigări, îşi aprinse una şi suflă 
chibritul o dată cu primul fum. 

— Nu s-au întâlnit nici unii dintre ei ieri? 

— Nu - n-aş crede. 

— Şi nici tu încă nu ne-ai văzut pe niciunul. 

— Nu - am vorbit cu voi doar la telefon. 

— În regulă. Unde se ţine întrunirea? 

— Ţii minte unde era oţelăria veche? 

— Pasture Road, sigur că da. 

— Ai rămas în urmă, bătrâne. Acum îi zice Mall Road. 
Avem acolo a treia hală comercială din tot statul. 
Patruzeci şi opt de Magazine într-unul Singur la 
Dispoziţia Excelenței Voastre Cumpărătorul. 

— Sună într-adevăr a-a-american, nici pomeneală. 

— Bill? 

— Ce? 

— 'Ţi-e bine? 


— Da. 

Dar inima îi bătea prea repede, iar scrumul ţigării 
tresăltă un pic. Se bâlbâise. Mike auzise. 

Urmă un moment de tăcere, apoi Mike spuse: 

— Imediat dincolo de hală e un restaurant numit Jadul 
Orientului. Au saloane private pentru petreceri. Am 
aranjat ieri să ne reţină unul. Putem sta toată după- 
amiaza, dacă vrem. 

— Crezi că ar putea să dureze atât de mult? 

— N-am de unde şti. 

— Un taxi o să ştie să mă ducă acolo? 

— Sigur. 

— În regulă, spuse Bil, scriind denumirea 
restaurantului pe blocnotesul de lângă telefon. De ce 
acolo? 

— Pentru că e nou, aş zice, spuse rar Mike. Mi se 
părea că e... Nu ştiu... 

— Un teren neutru? sugeră Bill. 

— Da. Cred că asta e. 

— Ceva mâncare bună? 

— Nu ştiu. Cum stai cu apetitul? 

Bill pufni fumul afară, râzând şi tuşind în acelaşi timp. 

— Nu chiar bine, bătrâne. 

— Mda, făcu Mike. Te-aud. 

— La amiază? 

— Să zicem la unu. O lăsăm pe Beverly să mai doarmă 
puţin. 

Bill strivi chiştocul. 

Mike ezită iar: 

— O să ne punem la curent cu toate. 

— La fel ca atunci când te duci la întrunirea de zece 
ani după absolvirea liceului, mm? Mergi ca să vezi cine 
s-a îngrăşat, care-a chelit, cine are co-copii. 

— Aş vrea să fie aşa. 

— Mda. Şi eu, Mikey. Şi eu. 

Închise telefonul, făcu un duş pe îndelete şi comandă 
un mic dejun pe care nu-l voia şi din care doar ciuguli. 


Nu; nu stătea deloc bine cu pofta de mâncare. 

Bill formă numărul de la Big Yellow Cab Company şi 
ceru să fie luat la unu fără un sfert, gândindu-se că 
cincisprezece minute vor fi suficiente ca să ajungă la 
Pasture Road (descoperi că-i era absolut imposibil să se 
gândească la el ca la Mall Road, nici chiar când văzu cu 
ochii lui hala!), dar subestimase traficul rutier de la ora 
mesei... Şi dezvoltarea din ultimul an a oraşului Derry. 

În 1958 era o localitate mare, şi nimic mai mult. 
Locuiau poate treizeci de mii de cetăţeni între limitele 
oficiale ale oraşului şi eventual încă şapte mii în afara 
lor, prin suburbii. 

Acum devenise un oraş - un oraş foarte mic, după 
standardele londoneze sau newyorkeze, dar absolut 
onorabil după cele din Maine, unde Portland, cel mai 
mare oraş al statului, se putea lăuda abia cu trei sute de 
mii de suflete. 

În timp ce taxiul înainta încet pe Main Street (acum 
suntem deasupra Canalului, îşi spuse Bill; nu-l] văd, dare 
acolo jos, curgând prin întuneric), iar apoi coti pe 
Center, prima sa impresie se dovedi îndeajuns de 
previzibilă: cât de multe se schimbaseră! Dar gândul cel 
previzibil era însoţit de o nelinişte profundă la care 
niciodată nu s-ar fi aşteptat, îşi amintea de copilăria sa 
acolo ca de o perioadă foarte agitată, plină de temeri... 
Nu numai din cauza verii lui '58, când toţi şapte 
priviseră teroarea în faţă, ci şi din cauza morţii lui 
George, a coşmarului îngheţat în care păruseră să fi 
căzut părinţii săi ca urmare a acelei morţi, a hărţuielii 
continue în legătură cu bâlbâiala lui, Bowers, Huggins şi 
Criss mereu pe urmele lor, după bătaia cu pietre de pe 
Maidan 

(Bowers, Huggins şi Criss, o, Doamne! Bowers, 
Huggins şi Criss, o, Doamne!) 

şi avu sentimentul că Derry era rece, că Derry era 


1 Mall, “loc de plimbare, promenadă”; în cazul de faţă, spaţiu 
acoperit şi transformat în hală de comerţ (n. tr.). 


dur, că Derry nu dădea nicio ceapă degerată pe viaţa 
sau moartea vreunuia dintre ei şi cu siguranţă că nu-i 
păsa nici dacă triumfau sau nu asupra Clovnului 
Pennywise. Oamenii din Derry locuiseră alături de 
Pennywise cu toate chipurile lui multă vreme... Şi poate, 
în vreun mod nebunesc, chiar ajunseseră să-l înţeleagă. 
Să-l placă, să aibă nevoie de el. Să-l iubească? Poate. 
Da, poate chiar şi asta. 

Atunci, de ce această nelinişte? 

Poate doar pentru că schimbarea era, întrucâtva, atât 
de difuză. Sau poate fiindcă oraşul Derry părea să-şi fi 
pierdut chipul său real. 

Cinematograful Bijou dispăruse, fiind înlocuit acum de 
o parcare („NUMAI PENTRU ABONAȚI”, anunţa 
inscripţia de deasupra rampei; „CONTRAVENIENŢII 
VOR FI AMENDAŢI”). „The Shoeboat” şi „Bailley's 
Lunch”, care se aflaseră alături, nu mai erau nici ele. Le 
luase locul o filială a Northern National Bank. Un afişaj 
digital ieşea din faţada de zgură a construcţiei de ţunder 
gol, arătând ora şi temperatura - aceasta din urmă atât 
în grade Fahrenheit, cât şi în grade Celsius. Farmacia 
de pe Center Street, bârlog al domnului Keene, de unde 
Bill îi cumpărase în ziua aceea lui Eddie doctoria pentru 
astm, dispăruse şi ea. Richard's Alley devenise un fel de 
hibrid straniu numit „minimall”. Privind înăuntru pe 
când taxiul zăbovea la un stop, Bill văzu un magazin de 
discuri, unul de alimente naturale şi unul cu jocuri şi 
jucării, cu un afiş ce anunţa o lichidare a „STOCULUI 
DE TEMNIJŢE ŞI DRAGONI” 

Taxiul demară cu o smucitură. 

— O să dureze ceva, spuse şoferul. Bine-ar fi ca toate 
băncile astea să programeze pe rând în dumnezeirea 
mamii lor pauza de masă. Scuzaţi expresia, dacă sunteţi 
religios. 

— Nu face nimic, răspunse Bill. 

Cerul era acoperit, iar acum câţiva stropi de ploaie 
căzură pe parbrizul maşinii. Radioul murmura ceva în 


legătură cu un pacient de la balamuc de undeva, care 
cică era foarte periculos, apoi se apucă să murmure 
despre Red Sox, care cică nu erau. Când Barry Manilow 
începu să geamă despre Mandy, care venea şi care 
dădea orice fără o vorbă, taximetristul închise radioul. 
Bill întrebă: 

— Când le-au ridicat? 

— Ce? Băncile? 

— Mhm. 

— A, ăle mai multe pe la sfârşitul şaizecilor, începutul 
şab'zecilor, răspunse şoferul. 

Era un tip masiv, cu gât gros. Purta o scurtă 
vânătorească în pătrăţele roşii şi negre. O şepcuţă oranj- 
fluorescentă îi stătea înfiptă pe cap. Era mânjită cu ulei 
de motor. 

— Au făcut rost de banii ăia de-amenajări urbane. 
Rata la Ben'ficiu, i se zice. Aşa că, cum i-au împărţit, au 
dat jos totu'. Şi au apărut băncile. Cred că asta-i tot ce 
şi-au putut permite s-apară. A naibii notă de plată, nu-i 
aşa? Amenajări urbane, zice ei. Rahat cu perje, zic io. 
Scuzaţi-mi expresia, dacă sunteţi religios. S-a vorbit 
mult de cum să învioreze iar centrul. Phui, l-au înviorat 
taman bine. Demolat prăvăliile vechi şi pus în loc o 
droaie de bănci şi parcaje. Şi să ştii că tot nu poţi să-ţi 
parchezi maşina. Ar fi căzu' să apuci tot Consiliu' 
Orăşenesc de coaie. Afară de madam Polok aia, care e şi 
ea acolo. Pe aia s-o spânzuri de ţâţe. Da’, dacă stau şi 
mă gândesc, se pare că nici n-are. Dreaptă ca o afurisită 
de scândură. Scuzaţi-mi expresia, dacă sunteţi religios. 

— Sunt, replică Bill, zâmbind. 

— Atunci jos din maşina mea şi mergeţi să vă futeţi la 
biserică, i-o întoarse taximetristul şi izbucniră amândoi 
în râs. 

— Locuieşti de mult aici? întrebă Bill. 

— De când mă ştiu. M-am născut în Derry Home 
Hospital şi-au să-mi îngroape fututele de rămăşiţe 
pământeşti la Mount Hope Cemetery. 


— Bună treabă, comentă Bill. 

— Aşa, sigur, spuse şoferul. 

Işi drese glasul, cobori geamul şi expulză o flegmă 
galben-verzuie extrem de mare; atitudinea sa, 
contradictorie, dar oarecum atrăgătoare - aproape 
picantă - era una de voie bună posacă. 

— Al de-o prinde-o p-asta n-o să mai tre’ să-şi 
cumpere ciungă o săptămână-ntreagă.  Scuzaţi-mi 
expresia, dacă sunteţi religios. 

— Nu s-a schimbat totul, spuse Bill. 

Promenada deprimantă cu bănci şi parcări luneca prin 
dreptul lor în timp ce urcau pe Center Street; după 
creasta colinei şi dincolo de First National începură să 
ia din nou viteză. 

— „Aladdinu”-i tot la locul lui. 

— Mda, cedă şoferul. Da' numa' un pic. Muiangii au 
încercat să-l dărâme şi pe-ăsta. 

— Tot pentru-o bancă? întrebă Bill. 

O parte din el era amuzată să constate că cealaltă 
parte rămăsese cu gura căscată la acest gând. Nu-i 
venea să creadă că un om în toate minţile ar putea dori 
să demoleze cupola aceea de ţinută, cu candelabrul ei 
de sticlă scânteietoare, scările şerpuitoare din stânga şi 
din dreapta, ce urcau în spirală până la balcon, şi 
cortina-mamut, care nu se dădea pur şi simplu la o parte 
când începea reprezentaţia, ci se ridica în falduri, cute 
şi pliuri vrăjite, toate luminate de jos în sus cu spoturi în 
nuanţe fabuloase de roşu, albastru, galben şi verde, pe 
când scripeţii din culise scârţâiau şi gemeau. Nu 
„Aladdinul”, strigă şocată acea parte din Bill. Cum le-a 
putut trece prin minte măcar să dărâme „Aladdinul” 
pentru o BANCĂ? 

— Zău, chiar aşa, o bancă, spuse taximetristul. Aţi 
bunghit-o, scuzaţi-mi expresia, dacă sunteţi religios. 
Primii Negustori din Comitatul Penobscot au pus ochii 
pe „Aladdin”. Voiau să-l dea jos şi să pună în loc ce 
ziceau ei c-ar fi o „hală bancară completă”. Au obţinut 


toate hârtiile de la Consiliul Orăşenesc, şi „Aladdinul” a 
fost condamnat. Pe urmă, o ceată de oameni au format 
un comitet - oameni care locuiau de mult aici - şi au 
depus petiţii, au făcut marşuri, au urlat, şi până la urmă 
au obţinut să se ţină pe chestia asta o întrunire cu 
public a Consiliului, iar Hanlon i-a făcut praf pe 
bulangii. 

Şoferul părea extrem de satisfăcut. 

— Hanlon? întrebă Bill, uluit. Mike Hanlon? 

— Mm-da! făcu şoferul, răsucind o clipă capul să-l 
privească pe Bill, dezvăluind o faţă rotundă, fălcoasă şi 
nişte ochelari cu rame de corn împestriţate pe suporturi 
cu alb. Bibliotecar. Negru”, băiatu'. Il ştii? 

— L-am cunoscut, răspunse Bill, amintindu-şi cum îl 
întâlnise pe Mike, în iulie 1958. 

Tot din cauza lui Bowers, Huggins şi Criss... Fireşte. 
Bowers, Huggins şi Criss 

(o, Doamne) 

la fiecare colţ de stradă, jucându-şi propriul lor rol, 
şuruburi involuntare strângându-i pe toţi şapte laolaltă - 
strâns, şi mai strâns, cel mai strâns. 

— Ne jucam împreună când eram puşti, înainte să mă 
fi mutat din oraş. 

— Ei, ca să vezi, spuse taximetristul. Ce mică e lumea, 
futu-i mama mă-sii, scuzaţi-mi... 

— ... Expresia, dacă sunteţi religios, încheie Bill în cor 
cu el. 

— Ca să vezi, repetă alene şoferul, şi-şi continuară 
drumul în tăcere până ce spuse: S-a schimbat mult 
Derry ăsta, da’, sigur, mult din el e încă aici. Pensiunea, 
de unde te-am luat pe mata. Turnu' de Apă din Memorial 
Park. ii minte locu-ăla, domnu’? Când eram mici 
ziceam că-i bântuit de stafii. 

— Ţin minte, spuse Bill. 

— Ia uite spitalul, îl recunoşti? 

Acum treceau pe lângă Derry Home Hospital, pe 
dreapta. Dincolo de el, Penobscot-ul curgea spre 


confluenţa sa cu Kenduskeag-ul. Sub cerul ploios de 
primăvară, râul avea culoarea mată a cositorului. 

Spitalul de care îşi amintea Bill - o clădire albă pe 
structură de lemn, cu două aripi şi trei etaje - se afla la 
locul său, dar acum era înconjurat, strivit de un întreg 
complex de clădiri, poate vreo duzină cu totul. Putea 
vedea o parcare departe spre stânga, şi ceva ce păreau 
a fi mai bine de cinci sute de maşini staționate acolo. 

— Doamne, ăsta nu-i un spital, e un futu-i mă-sa de 
campus universitar! exclamă Bill. 

Şoferul de taxi pufni: 

— Făr-a fi religios, îţi scuz expresia. Mda, i-aproape la 
fel de mare ca Eastern Maine din Bangor. Au 
laboratoare de iradiere, şi un centru de terapie, şi şase 
sute de camere, şi spălătoria lor proprie, şi Dumnezeu 
mai ştie ce. Spitalu' vechi îi tot acolo, da' acuma nu-i în 
el decât administraţia. 

Bill simţi înlăuntrul său o stranie senzaţie de 
dedublare, genul de senzaţie pe care-şi amintea că o 
avusese pentru prima oară în timp ce privea un film 
tridimensional. Încercarea de a contopi două imagini ce 
nu se potriveau întocmai. lţi puteai scurge ochii şi 
screme creierul pentru a înghiţi trucul, aşa ţinea minte, 
dar aveai şanse să termini cu o belea de migrenă... lar 
acum putea simţi apropierea unei migrene reale. Noul 
Derry, ce minunat. Dar vechiul Derry încă mai era acolo, 
ca de pildă clădirea de lemn a spitalului. Vechiul Derry 
era în cea mai mare parte îngropat sub toate 
construcţiile noi... Dar ochiul minţii era tras, 
neputincios, înapoi ca să se uite la el... ca să îl caute. 

— Triajul s-a dus probabil, nu? întrebă Bill. 

Taximetristul râse iar, încântat: 

— Pentru unu' care s-a mutat din oraş când era doar 
un ţânc, ai memorie bună, domnu”! 

Trebuia să mă fi întâlnit săptămâna trecută, amice cu 
limbaj atât de bogat, cugetă Bill. 

— Tot acolo e, da’ acum nu mai sunt decât ruine şi 


şine ruginite. Mărfarele nici măcar nu se mai opresc. Un 
tip a vrut să cumpere terenul şi să pună de-un întreg 
bâlci la margine de drum - tras la ţintă, cuşti de bătut, 
standuri de condus, minigolf, karturi, bărăcuţe doldora 
de jocuri pe video, mai ştiu eu ce - da’ acuma-i 
încurcătură mare că al cui e pământul. Cred c-o să-l 
capete pân’ la urmă, pen’ că-i un tip insistent - da’ 
taman acu-i la judecătorie. 

— Şi Canalul, murmură Bill, în timp ce coteau de pe 
Outer Center Street pe Pasture Road - care, aşa cum 
spusese Mike, era acum marcat cu un semn rutier verde 
pe care scria „MALL. ROAD” Canalul e la locul lui. 

— Mda, făcu şoferul. Asta o să fie totdeauna la locu’ 
lui, zice-s-ar. 

Acum în stânga lui Bill se afla Derry Mall, şi, în timp 
ce se deplasau în lungul său, avu din nou senzaţia aceea 
ciudată de dedublare. Când erau mici, locul acesta 
fusese o câmpie întinsă şi lungă, plină de iarbă bogată şi 
flori-ale-soarelui gigantice care mărgineau la nord-est 
Maidanul. Mai încolo, spre vest, se aflau amenajările 
locative cu preţuri mici. Işi aducea aminte cum 
exploraseră acea câmpie, având grijă să nu cadă în 
pivniţa căscată a Oţelăriei Kitchener, care explodase în 
Duminica Paştilor din anul 1906. Câmpul fusese plin de 
relicve, iar ei le dezgropau cu tot interesul solemn al 
unor arheologi explorând nişte ruine egiptene: cărămizi, 
polonice, bucăţi de fier cu bolţuri ruginite atârnând de 
ele, ochiuri de geam, sticle pline de cocă fără nume ce 
mirosea precum cea mai rea otravă din lume. De 
asemenea, se întâmplase ceva rău în groapa cu pietriş 
de lângă cea de gunoi, dar încă nu-i venea în minte ce. 
Nu-şi putea aminti deocamdată decât un nume, Patrick 
Humboldt, şi că avea ceva de-a face cu un frigider. Şi 
ceva cu o pasăre care se luase după Mike Hanlon. Ce?... 

Scutură din cap. Fragmente. Pleavă-n vânt. Atâta tot. 

Acum câmpia nu mai era, cum nu mai erau nici 
rămăşiţele oţelăriei. Deodată, Bill îşi aminti hornul 


enorm al fabricii. Îmbrăcat în ţiglă, înnegrit de funingine 
pe ultimii zece metri lungime, zăcea în ierburile înalte 
ca o ţeavă gigantică. Cum-necum, se căţăraseră 
deasupra şi umblaseră în lungul lui, cu braţele întinse ca 
echilibriştii de la circ, râzând... 

Îşi scutură iarăşi capul, ca pentru a alunga mirajul 
halei, o colecţie urâtă de clădiri cu inscripţii pe care 
scria „SEARS”, şi „J.C. PENNY”, şi „WOOLWORTH'S”, şi 
„CVS”, şi „YORK'S STEAK HOUSE”, şi „WALDEN- 
BOOKS”, şi altele, zeci şi zeci. Drumuri coteau în şi 
afară din parcări. 

Hala nu dispăru, căci nu era un miraj. Oţelăria 
Kitchener nu mai era acolo, iar vegetaţia ce crescuse 
împrejurul ruinelor dispăruse de asemenea. Hala, şi nu 
amintirile, era realitatea. 

Dar, într-un fel sau altul, nu credea asta. 

— Am ajuns, domnu', spuse taximetristul. 

Trase în faţa unei clădiri ce arăta ca o uriaşă pagodă 
de plastic. 

— Cam târzior, da’ mai bine mai târziu decât 
niciodată, n-am dreptate? 

— Ai, într-adevăr, spuse Bill şi îi dădu şoferului de taxi 
o hârtie de cinci. Păstrează restul. 

— Bună treabă, futu-i! exclamă taximetristul. Ai 
nevoie să te ducă careva, suni la Big Yellow şi-ntrebi de 
Dave. Comandă-mă pe nume. 

— Am să-ntreb doar de băiatu' religios, replică Bill, 
rânjind. Äl de şi-a cules tot lotul pe Mount Hope. 

— Ai bunghit-o, râse Dave. O zi bună, domnu’ 

— Şi dumitale la fel, Dave. 

Stătu o clipă în ploaia măruntă, privind la taxiul ce se 
îndepărta, îşi dădu seama că voise să-i mai pună 
şoferului o întrebare, şi uitase - poate intenţionat. 

Voise să-l întrebe pe Dave dacă-i plăcea viaţa în 
Derry. 

Brusc, Bill Denbrough se întoarse şi intră în „Jadul 
Orientului” Mike Hanlon era în hol, aşezat într-un fotoliu 


de răchită cu spătar enorm. Se ridică în picioare, iar Bill 
simţi o adâncă irealitate revărsându-se peste el - prin el. 
Senzaţia aceea de dedublare revenise, dar acum era 
mult, mult mai accentuată. 

Îşi amintea un băiat înalt cam de un metru şaizeci, 
suplu şi agil. În faţa sa stătea un bărbat de un metru şi 
vreo şaptezeci de centimetri. Era slab. Hainele păreau 
să atârne pe el. Iar liniile feţei îl plasau pe versantul de 
dincolo ai celor patruzeci de ani, în loc de numai treizeci 
şi opt. 

Se vede că Bill lăsase şocul să i se citească pe faţă, 
căci Mike spuse liniştit: 

— Ştiu cum arăt. 

Bill roşi şi zise: 

— Nu-i chiar atât de rău, Mike, doar că-mi amintesc 
de tine când erai copil. Asta-i tot. 

— Zău? 

— Arăţi puţin cam obosit. 

— Sunt puţin cam obosit, spuse Mike, dar cred că am 
să fac faţă. N 

Atunci zâmbi, iar zâmbetul îi lumină faţa. In acel 
surâs Bill îl văzu pe băiatul pe care-l cunoscuse cu 
douăzeci şi şapte de ani în urmă. La fel ca vechiul Home 
Hospital din lemn, copleşit de zgură şi sticlă modernă, 
băiatul pe care-l ştiuse Bill fusese covârşit de 
inevitabilele accesorii ale maturității. Avea riduri pe 
frunte, creţuri i se săpaseră de la colţurile gurii până la 
bărbie, iar părul îi încărunţise la tâmple. Dar, întocmai 
cum vechiul spital, deşi copleşit, se afla la locul lui, 
vizibil încă, acelaşi lucru se întâmpla şi cu băiatul din 
copilăria lui Bill. 

Mike întinse mâna şi spuse: 

— Bun venit înapoi la Derry, Bill Barosane. 

Bill nu luă în seamă mâna şi îl îmbrăţişă pe Mike. 
Mike îl strânse în braţe cu putere, iar Bill îi simţi părul, 
aspru şi creţ, atingându-i umărul şi gâtul. 

— Oricare-ar fi necazul, Mike, o să ne ocupăm noi de 


el, spuse Bill - auzi sunetul răguşit al lacrimilor în gât şi 
nu-i păsă. L-am bătut o dată şi-l mai putem ba-bate încă 
0-o-odată. 

Mike se trase de lângă el, ţinându-l la o lungime de 
braţ; deşi zâmbea încă, ochii îi luceau un pic cam prea 
mult. Scoase batista şi şi-i şterse. 

— Sigur, Bill. Pe pariu. 

— Sunteţi amabili, domnilor, să mă urmaţi? întrebă 
amfitrioana. 

Era o orientală zâmbitoare, într-un chimonou roz pe 
care un dragon făcea tumbe, arcuindu-şi coada solzoasă. 
Părul negru prins în piepteni de fildeş îi era adunat într- 
un coc înalt pe vârful capului. 

— Cunosc drumul, Rose, spuse Mike. 

— Foarte bine, domnule Hanlon, le zâmbi ea 
amândurora. Sunteţi buni prieteni din copilărie, cred. 

— Aşa cred şi eu. Pe aici, Bill. 

Îl conduse pe un coridor, pe lângă salonul principal, 
spre o uşă unde atârna o perdea de mărgele. 

— Ceilalţi?... începu Bill. 

— Sunt toţi aici. Toţi cei care-au putut veni. 

Bill ezită un moment în faţa uşii, dintr-o dată 
înspăimântat. MNu necunoscutul îl speria, nu 
supranaturalul, ci simpla conştiinţă a faptului că, faţă de 
cum fusese în 1958, avea plus douăzeci şi opt de 
centimetri şi minus cea mai mare parte a părului. Se 
simţi deodată jenat - aproape îngrozit - la gândul de a-i 
vedea din nou pe toţi, chipurile lor copilăreşti aproape 
şterse, aproape îngropate sub schimbare, întocmai cum 
fusese îngropat spitalul. Bănci construite în capetele lor, 
acolo unde odinioară existaseră cinematografe 
fermecate. 

Am crescut, reflectă el. Nu credeam că se va 
întâmpla, nu atunci, nu nouă. Dar s-a întâmplat, iar dacă 
intru aici, totul va deveni realitate: acum suntem cu toții 
adulți. 

Îl privi pe Mike, dintr-o dată uluit şi sfios: 


— Cum arată? se auzi pe sine însuşi întrebând cu un 
glas pierdut. Mike... Cum arată? 

— Intră şi ai să vezi, spuse Mike şi îl conduse pe Bill 
în micul salon privat. 


2 


Bill Denbrough face observaţii 


Poate că doar penumbra încăperii crea iluzia, care nu 
dură decât un infim moment, dar Bill se întrebă mai 
târziu dacă nu fusese cumva un soi de mesaj adresat 
numai lui: anume că soarta putea fi şi generoasă. 

În acel scurt moment i se păru că niciunul dintre ei nu 
crescuse, că prietenii săi făcuseră cumva o scamatorie 
ca în Peter Pan şi încă erau cu toţii copii. 

Richie 'Tozier îşi balansase scaunul pe spate, astfel 
încât stătea rezemat de perete, surprins în timp ce-i 
spunea ceva lui Beverly Marsh, care îşi acoperise gura 
cu mâna într-un chicotit; Richie avea pe faţă un rânjet 
deştept, întru totul familiar. Mai era şi Eddie Kaspbrak, 
aşezat în stânga lui Beverly, iar în faţa sa, pe masă, 
lângă paharul cu apă, stătea o butelie de plastic cu un 
pat ca de pistol arcuindu-i-se din vârf. Dichisurile erau 
un pic mai artistice, dar servea în mod evident aceluiaşi 
scop: era un inhalator. Aşezat într-un capăt al mesei, 
privind acest trio cu o expresie de nelinişte, amuzament 
şi concentrare amestecate, se găsea Ben Hanscom. 

Bill se pomeni că mâna-i tindea să i se urce spre cap 
şi-şi dădu seama cu un soi de tristă nostalgie că în 
secunda aceea aproape îşi pipăise chelia să vadă dacă 
nu cumva, ca prin minune, părul îi crescuse la loc - 
părul acela roşcat şi frumos pe care începuse să şi-l 
piardă pe vremea când încă nu era decât un student în 
anul doi. 

Cu asta, vraja se risipi. Richie nu purta ochelari, 
observă el, şi îşi spuse: Probabil că are lentile de contact 
- aşa ar face. Detesta ochelarii ăia. 'Tricourile şi 


pantalonii de doc pe care-i purta de obicei fuseseră 
înlocuiţi cu un costum care nu zăcuse prin niciun 
magazin de confecţii de mâna a doua - Bill estima că 
admiră nouă sute de dolari exprimaţi în croitorie de 
comandă. 

Beverly Marsh (dacă numele ei încă mai era Marsh) 
devenise o femeie trăsnitor de frumoasă. În locul 
dezinvoltei cozi-de-cal, părul ei având acum aproape 
aceeaşi nuanţă cu a lui odinioară - se revărsa pe umerii 
bluzei simple şi albe într-un şuvoi de culoare stinsă, în 
acea lumină difuză nu făcea decât să ardă ca un rug de 
jăratic mocnit. La lumina zilei, până şi la lumina unei 
zile mohorâte ca aceea, Bill avea impresia că aruncă 
văpăi. Şi se pomeni întrebându-se ce ar simţi dacă şi-ar 
cufunda mâinile în părul acela. Cea mai veche poveste 
din lume, medita el amar. O iubesc pe nevastă-mea, dar, 
of, puştoaica. 

Eddie - curios, dar adevărat - ajunsese, crescând, să 
arate cam ca Anthony Perkins. Avea chipul ridat 
prematur (deşi în mişcări părea oarecum mai tânăr 
decât Richie sau Ben) şi îl îmbătrâneau şi mai mult 
ochelarii fără rame pe care-i purta - ochelari pe care ti-i 
închipuiai că-i poartă vreun avocat englez în timp ce se 
apropie de boxa acuzaților într-o pauză a şedinţei. Avea 
părul scurt, tuns într-un stil demodat cunoscut ca „Ivy 
League” la sfârşitul anilor cincizeci şi începutul 
şaizecilor. Purta un sacou sport în carouri mari, arătând 
ca un veşmânt înşfăcat din raftul de ajutoare al unui 
magazin de confecţii bărbăteşti ajuns în pragul 
falimentului... Dar ceasul era un Patek Philippe, iar 
inelul de pe degetul mic al mâinii drepte era împodobit 
cu un rubin. Piatra era prea vulgară şi ostentativă ca să 
fie altfel decât veritabilă. 

Ben era cel care se schimbase cu adevărat, şi, 
privindu-l din nou, Bill simţi realitatea inundându-l fără 
pic de efort. Chipul îi era acelaşi, iar părul, deşi 
încărunţit şi ceva mai lung, şi-l purta pieptănat cu 


aceeaşi neobişnuită cărare pe dreapta. Dar Ben slăbise. 
Şedea nonşalant pe scaunul său, cu vesta de piele 
neornamentată deschisă spre a-i dezvălui cămaşa 
albastră de lucru, din diftină. Avea blugi Levi's strâmţi, 
ghete de cowboy şi o centură lată cu catarama bătută în 
argint. Hainele acestea se ţineau cu dezinvoltură pe un 
trup zvelt şi îngust în şolduri. Purta la mână o brățară cu 
verigi grele - nu din aur, ci de cupru. A slăbit, constată 
Bill. E o umbră a lui cel de altădată, ca să zic aşa... 
Bătrânu' Ben a slăbit. Minunile nu mai contenesc. 

Domnea între toţi şase un moment de tăcere cu 
neputinţă de descris. Era unul dintre cele mai stranii 
momente pe care le cunoscuse Bill Denbrough în viaţa 
lui. Stan nu era printre ei, dar cu toate acestea venise şi 
un al şaptelea. Aici, în salonul acesta privat de 
restaurant, Bill îi simţi prezenţa, aproape până la 
personificare - dar nu sub forma unei hârci în linţoliu 
alb cu coasa pe umăr. Era pata albă de pe harta ce se 
întindea între 1958 şi 1985, o regiune pe care 
exploratorul ar fi putut-o numi Marele Nu Ştiu. 

Bill se întrebă ce anume se afla acolo. Beverly Marsh 
în fustă scurtă ce-i dezvelea cea mai mare parte din 
picioarele lungi şi sprintene, o Beverly Marsh cu 
încălțări albe, cu părul despărţit pe mijloc şi ondulat cu 
fierul? Richie Tozier purtând o pancartă pe care scria 
„JOS RĂZBOIUL” pe-o parte şi „AFARĂ CU ROTC-II DIN 
CAMPUS” pe cealaltă? Ben Hanscom purtând o 
canotieră galbenă cu drapelul pe-un abţibild pe cozoroc, 
conducând un buldozer sub o umbrelă de prelată, cu 
cămaşa scoasă lăsând să i se vadă pântecele care-i ieşea 
tot mai puţin peste betelia pantalonilor? Era oare 
neagră această a şaptea făptură? Nicio legătură cu H. 
Rap Brown sau Grandmaster Flash, nu omul ăsta, omul 
ăsta purta cămăşi albe simple şi pantaloni J.C. Penny şi 
şedea într-o despărţituri a bibliotecii din Universitatea 
Maine, scriind fişe despre originea notelor de subsol şi 
despre posibilele avantaje ale numerelor ISBN în 


catalogarea cărților, în vreme ce  demonstranţii 
mărşăluiau afară, iar Phil Ochs cânta „Richard Nixon, 
găseşte-ţi altă ţară” şi mureau oameni cu matele vărsate 
pentru sate ale căror nume nici măcar nu le puteau 
pronunţa; stătea acolo aplecat sârguincios peste 
lucrarea sa (Bill îl văzu), care zăcea într-o rază piezişă a 
luminii albe şi tăioase de iarnă, cu faţa sobră şi 
absorbită, ştiind că a fi bibliotecar însemna a ajunge cât 
de aproape era omeneşte posibil să stai pe locul din faţă 
al maşinii eternității. Era el cel de-al şaptelea? Sau 
poate era un tânăr stând dinaintea oglinzii sale, privind 
la o mână de fire roşii de păr desprinse din cap, privind 
la un teanc de caiete studenţeşti pe birou reflectate în 
oglindă, primă ciornă încâlcită a unui roman intitulat 
Joanna, care avea să fie publicat un an mai târziu? 

Câte ceva din toate acestea, toate acestea, nimic din 
toate acestea. 

Chiar nu conta. Al şaptelea era acolo, iar în acel unic 
moment îl simţiră cu toţii... Şi poate înţeleseseră cel mai 
bine cumplita putere a lucrului ce-i adusese înapoi. 
Trăieşte, gândi Bill, înfrigurat în veşminte. Ochi de 
salamandră, coadă de dragon, Mână a Gloriei... Orice ar 
fi, e din nou prezent, în Derry. Prezent. Prezentă. El. Ea. 
Monstrul. 

Şi deodată simţi că Monstrul era al şaptelea; că 
Monstrul şi timpul se puteau substitui unul pe celălalt, 
că Monstrul purta chipurile lor; ale tuturor; precum şi 
pe cele ale altor o mie pe care îi îngrozise şi-i ucisese... 
lar ideea că el putea fi ei era întrucâtva cea mai 
înfricoşătoare idee dintre toate. Cât din noi a rămas în 
urmă aici? se întrebă el cu spaimă brusc crescândă. Cât 
de mult din noi n-a mai ieşit niciodată din canalele şi 
tunelurile unde locuia Monstrul... şi unde se hrănea 
Monstrul? De asta am uitat? Pentru că o parte din 
fiecare dintre noi niciodată n-a avut vreun viitor, 
niciodată n-a crescut, niciodată n-a plecat din Derry? De 
asta? 


Nu văzu niciun răspuns pe chipurile lor... Doar 
propria-i întrebare, reflectată înapoi către el. 

Gândurile se formează şi trec în răstimp de secunde 
sau milisecunde, îşi creează propriile lor sisteme 
temporale, şi toate acestea trecură prin mintea lui Bill 
Denbrough în intervalul a nu mai mult de cinci secunde. 

Apoi Richie 'Tozier, rezemat de perete, rânji din nou şi 
spuse: 

— Măi, să fie, ia priviţi la asta - Bill Denbrough a 
căpătat mutra de cupolă cromată. De când îţi dai pe cap 
cu ceară de ghete Turtle, Bill Barosane? 

Iar Bill, fără habar de ce-ar putea să iasă, deschise 
gura şi se auzi pe sine rostind: 

— Să te fut pe tine şi calu' care te-a adus, Gură- 
spartă. 

Urmă un moment de tăcere - apoi încăperea explodă 
de râs. Bill se îndreptă spre ei şi începură să îşi strângă 
mâinile şi, câtă vreme în ceea ce simţea acum domnea 
ceva oribil, mai recunoscu şi un lucru mângâietor: 
senzaţia de-a fi venit acasă cu adevărat. 


3 


Ben Hanscom ţine regim 


Mike Hanlon comandă de băut şi, ca pentru a drege 
tăcerea de dinainte, toţi începură să vorbească în 
acelaşi timp. Beverly Marsh era acum Beverly Rogan, 
după cum se află. Spuse că era măritată cu un om 
minunat, la Chicago, care îi întorsese pe dos toată viaţa 
şi, prin cine ştie ce farmece binefăcătoare, reuşise să 
transforme simplul talent într-ale croitoriei al soţiei sale 
într-o afacere vestimentară încununată de succes. Eddie 
Kaspbrak era patronul unei companii de limuzine, la 
New York. 

— Tot ce pot spune e că nevastă-mea s-ar putea să fie 
chiar în clipa asta în pat cu Al Pacino, zise el zâmbind 
vag, şi toţi izbucniră în râs. 


Ceilalţi ştiau cu ce se ocupau Bill şi Ben, dar Bill avea 
o senzaţie ciudată cum că nu se făcuse până de curând 
nicio asociere personală între numele lor - al lui Ben ca 
arhitect, al lui ca scriitor - şi nişte oameni pe care nu-i 
cunoscuseră decât ca fiind copii. Beverly avea în poşetă 
câte un exemplar de buzunar din Joanna şi Torentul 
negru, şi-l întrebă dacă vrea să-i dea pe ele autografe. 
Bill o făcu, observând în acest timp că ambele cărţi erau 
noi-nouţe - cumpărate parcă de la toneta aeroportului 
după ce coborâse din avion. 

Pe acelaşi ton, Richie îi spuse lui Ben cât de mult 
admirase centrul de comunicaţii al BBC-ului din 
Londra... Dar în ochi îi stăruia un soi de luminiţă 
nedumerită, ca şi cum n-ar fi putut întocmai să se 
împace clădirea aceea cu omul acesta... Sau cu băiatul 
gras şi onest care le arătase cum să inunde jumătate din 
Maidan cu scânduri şterpelite şi o portieră de maşină 
ruginită. Richie era disc-jockey în California. Le spuse 
că era cunoscut ca Omul cu o Mie de Voci, iar Bill gemu: 

— Doamne, Richie, Vocile tale au fost întotdeauna atât 
de îngrozitoare. 

— N-ajungi nicăieri cu linguşeala, conaşule, replică 
trufaş Richie. 

Când Beverly îl întrebă dacă acum purta lentile de 
contact, Richie răspunse cu glas scăzut: 

— Ia vino mai aproape, pu-iu-leee. Uită-te în ochii mei. 

Beverly se supuse şi exclamă cu încântare când Richie 
înclină puţin capul astfel ca să i se vadă marginile de jos 
ale lentilelor moi Hydromist pe care le purta. 

— Biblioteca-i tot cum era? îl întrebă Ben pe Mike 
Hanlon. 

Mike îşi scoase portofelul şi dădu la iveală un 
instantaneu al bibliotecii, luat de undeva de sus. Li-l 
arătă cu aerul mândru al unui om care oferă pozele 
copiilor când e întrebat despre familie. 

— Asta a făcut-o unul cu un avion mic, spuse el, în 
timp ce fotografia trecea din mână-n mână. Tot încerc să 


obţin ca fie Consiliul Orăşenesc, fie vreun donator 
particular cu dare de mână să ofere destui bani ca s-o 
developăm mare cât peretele, pentru Biblioteca de 
Copii. Până-n prezent, nicio para. Dar e o poză bună, 
nu? 

Erau toţi de acord. Ben o ţinu cel mai mult timp, 
privind-o fix. În cele din urmă bătu cu unghia în 
coridorul de sticlă ce unea cele două clădiri. 

— Pe ăsta nu-l ştii şi din altă parte, Mike? 

— E centrul tău de comunicaţii, zâmbi Mike, şi toţi 
şase izbucniră în hohote. 

Sosiră băuturile. Se aşezară. 

Aceeaşi tăcere, bruscă, stângace şi derutantă, se 
instală din nou. Se uitară unul la altul. 

— Ei? întrebă Beverly cu vocea ei dulce, uşor uscată. 
Pentru ce bem? 

— Pentru noi, spuse deodată Richie. 

lar acum nu mai zâmbea. Ochii săi îi prinseseră pe ai 
lui Bill şi, cu o forţă atât de mare, încât abia dacă îi 
putea face faţă, Bill îşi aminti cum stătuseră el şi Richie 
în mijlocul străzii după ce dispăruse arătarea care putea 
să fi fost un clovn sau poate un vârcolac, cum se 
îmbrăţişau şi plângeau. Când ridică paharul, mâna-i 
tremura şi o parte din băutură i se vărsă pe faţa de 
masă. 

Richie se ridică încet în picioare şi, unul câte unul, 
ceilalţi îl urmară: mai întâi Bill, apoi Ben şi Eddie, 
Beverly şi, ultimul, Mike Hanlon. 

— Pentru noi, repetă Richie, şi, asemenea mâinii lui 
Bill, glasul îi tremură puţin. Pentru Clubul Păguboşilor 
din 1958. 

— Păguboşii, spuse Beverly uşor amuzată. 

— Păguboşii, zise Eddie. 

Chipul îi era palid şi îmbătrânit în spatele ochelarilor 
fără rame. 

— Păguboşii, fu şi Ben de acord. 

Fantoma unui surâs vag şi dureros îi plutea la 


colţurile gurii. 

— Păguboşii, rosti încet Mike Hanlon. 

— Păguboşii, încheie Bill. 

Paharele li se atinseră. Băură. 

Se lăsă din nou tăcerea, iar de astă dată Richie n-o 
mai întrerupse. De astă dată, tăcerea părea necesară. 
Se aşezară la loc, iar Bill spuse: 

— Aşa că dă pe gură, Mike. Zi-ne ce se-ntâmplă aici şi 
ce putem face. 

— Mai întâi să mâncăm, spuse Mike. Vom vorbi pe 
urmă. 

Aşa că mâncară... Şi... Mâncară îndelung şi bine. Ca 
în bancul acela vechi despre oamenii condamnaţi, îşi 
spuse Bill, dar propria sa poftă de mâncare era mai 
bună, cum nu mai fusese de ani de zile... Din copilărie, 
se simţi el ispitit să-şi spună. Mâncarea nu era uluitor de 
gustoasă, dar era departe de a fi rea şi aveau din belşug. 
Toţi şase începură să se ospăteze - costiţă, moo goo 
gaipan, aripi de pui rumenite delicat, rulouri cu ou, 
castane învelite în şuncă, felii de vită înşirate pe frigărui 
din lemn. 

Incepură cu platouri de pu-pu, iar Richie îşi făcu o 
ocupaţie copilărească, dar amuzantă din a pârli câte 
puţin din toate la flacăra din centrul platoului pe care-l 
împărțea cu Beverly - inclusiv o jumătate de rulou cu ou 
şi câteva boabe de fasole roşie. 

— Flambe la masa mea, mor când mă gândesc, îi 
spuse el lui Ben. Aş mânca şi căcat pe-o ţiglă dacă ar fi 
flambe la masa mea. 

— Şi probabil ai şi făcut-o, remarcă Bill. 

Beverly râse cu atâta poftă, încât trebui să scuipe în 
şervet o îmbucătură de mâncare. 

— O, Doamne, cre’ că-mi vine să borăsc, făcu Richie 
într-o imitație lugubru de exactă a lui Don Pardo, iar 
Beverly râse şi mai tare, aprinzându-se în obraji ca 
focul. 

— Termină, Richie, spuse ea. Te previn. 


— Prevenire acceptată, replică Richie. Poftă bună, 
draga mea. Rose în persoană le aduse desertul - o 
movilă enormă de Alaska la cuptor pe care o aprinse în 
capul mesei, unde stătea Mike. 

— Iarăşi flambé la masa mea, spuse Richie cu vocea 
unui om care a murit şi a ajuns în rai. S-ar putea ca asta 
să fie cea mai bună masă din câte am avut în viaţa mea. 

— Dar fireşte, răspunse cu modestie afectată Rose. 

— Dac-o sting dintr-o suflare, mi se împlineşte 
dorinţa? întrebă el. 

— La „Jadul Orientului”, toate dorinţele sunt 
garantate, domnule. 

Zâmbetul lui Richie deveni dintr-o dată nesigur. 

— Aplaud sentimentul, zise el, dar, ştii, mă-ndoiesc de 
veridicitate. Aproape că demolară Alaska la cuptor. În 
timp ce stătea rezemat de spătar, cu burta întinzând 
betelia pantalonilor, Bill observă întâmplător paharele 
de pe masă. Păreau sute şi sute. Zâmbi puţin, dându-şi 
seama că turnase în el două Martini-uri înainte de masă 
şi Dumnezeu ştie câte sticle de bere Kirin alături. 
Ceilalţi se descurcaseră cam la fel de bine. În halul în 
care se aflau, nişte cioburi de bilă de bowling fripte ar fi 
avut probabil un gust de soi. Şi totuşi, nu se simţea beat. 

— N-am mai mâncat atât de când eram puşti, spuse 
Ben; îl priviră, iar în obraji îi apăru o pată vagă de 
culoare. Literalmente, vorbesc. Nu-i exclus să fie cea 
mai copioasă masă a mea de când eram în anul doi de 
liceu. 

— Ai trecut la regim? întrebă Eddie. 

— Mhm, făcu Ben. Am trecut. Regimul Libertăţii Ben 
Hanscom. 

— Ce te-a determinat s-o faci? întrebă Richie. 

— V-ar plictisi s-auziţi toată istoria asta de demult... 
se foi stingherit Ben. 

— Nu ştiu ce zic ceilalţi, interveni Bill, dar pe mine mă 
interesează. Haide, Ben. Glăsuieşte. Ce anume l-a 
transformat pe Haystack Calhoun în fotomodelul pe 


care-l avem azi înaintea ochilor? 

Richie pufni uşurel: 

— Clăiţă, aşa. Uitasem de asta. 

— Nu-i cine ştie ce poveste, spuse Ben. Nicio poveste, 
chiar că nu e. După vara aia - după 1958 - am mai stat 
în Derry încă doi ani. Pe urmă, mama a rămas fără 
slujbă şi am ajuns să ne mutăm în Nebraska, pentru că 
avea acolo o soră care s-a oferit să ne ia la ea până se va 
pune mama din nou pe picioare. N-a fost chiar grozav. 
Sora ei, mătuşă-mea Jean, era o ticăloasă mizerabilă 
care trebuia să-ţi spună încontinuu unde ţi-e locul în 
marea schemă a mersului lucrurilor, ce norocoşi suntem 
că mama are o soră care să ne ofere ajutorul, ce noroc 
avem că n-avem avere, tot soiul de chestii de-astea. 
Eram atât de gras, încât o dezgustam. Nu putea să se 
împace cu asta. „Ben, ar trebui să faci mai multă 
mişcare. Ben, o să ai un atac de inimă înainte de 
patruzeci dacă nu mai dai jos de pe tine. Ben, când în 
lume mor copilaşi de foame, ar trebui să-ţi fie ruşine de 
tine.” 

Tăcu o clipă şi sorbi puţină apă: 

— Atât numai că bătea şaua pe copilaşii care mor de 
foame în lume şi dacă nu-mi lăsam farfuria linsă. 

Richie râse şi dădu din cap. 

— Oricum, ţara tocmai îşi revenea din recesiune, iar 
mamei i-a trebuit aproape un an până să-şi găsească un 
loc de muncă stabil. La vremea când ne-am mutat din 
locuinţa mătuşii Jean din Vista şi ne-am instalat la casa 
noastră în Omaha, pusesem pe mine cam patruzeci de 
kile faţă de cum mă ştiaţi voi. Cred că cele mai multe le- 
am luat doar ca să-i fac în ciudă mătuşă-mii Jean. 

Eddie scoase un fluierat: 

— Asta ar însemna cam... 

— Cam optzeci şi cinci de kile, spuse grav Ben. 
Oricum, învăţam la East Side High School din Omaha, 
iar orele de educaţie fizică erau... Mă rog, cam rele. 
Ceilalţi copii îmi spuneau Marmită. Asta ar putea să vă 


dea o idee... M-am măcinat aşa vreo şapte luni, până 
într-o zi când, în timp ce ne echipam în vestiar după oră, 
doi-trei băieţi au început să... Cum să spun, să mă 
plesnească peste burtă, îi ziceau „bătut-slana” Nu peste 
mult s-au mai adăugat alţi doi-trei. Pe urmă încă patru 
sau cinci. Curând începuseră toţi, fugărindu-mă prin 
vestiar şi pe hol, pocnindu-mă în burtă, în fund, în 
spinare, în picioare. M-am speriat şi am început să tip. 
Asta i-a făcut pe ceilalţi să râdă ca scoşi din minţi. Ştiţi, 
continuă Ben, privind în jos şi aranjându-şi cu grijă 
tacâmurile, asta-i ultima oară când mi-amintesc că m-am 
mai gândit la Henry Bowers, până acum două zile când 
mi-a dat telefon Mike. Băiatul care a-nceput era de la o 
fermă, avea mâini de-alea mari şi bătătorite, şi, în timp 
ce mă alergau, ţin minte cum m-am gândit că se- 
ntorsese Henry. Cred - ba nu, ştiu - că ăla a fost 
momentul când am intrat în panică. 

M-au urmărit pe culoar, pe lângă dulapurile unde-şi 
ţineau echipamentul băieţii care practicau sporturi. 
Eram gol şi roşu ca un rac. Pierdusem orice simţ al 
demnităţii sau... Al meu însumi, cred că s-ar putea zice. 
lar ei fugeau după mine, zbierând Bătut-slana! Bătut- 
slana! Bătut-slana! La capătul coridorului era o bancă... 

— Ben, nu e nevoie să te chinui cu asta, spuse pe 
neaşteptate Beverly. 

Faţa i se făcuse palidă ca de cenuşă. Jucându-se cu 
paharul de apă, aproape îl vărsă. 

— Lasă-l să termine, spuse Bill. 

Ben îl privi o clipă, apoi dădu din cap: 

— La capătul coridorului era o bancă. M-am 
împiedicat de ea şi m-am lovit la cap. S-au mai învârtit 
în jurul meu un minut, două, iar apoi s-a auzit Vocea 
aceea: „Gata. Ajunge. Mergeţi să vă schimbaţi, băieţi”. 
Era antrenorul, apărut acolo în uşă, în pantalonii lui de 
trening albaştri cu dunga albă pe margine şi tricoul alb. 
Nu puteam şti de cât timp stătea acolo. S-au uitat cu 
toţii la el, unii rânjind, alţii cu vinovăţie, alţii doar cu 


nişte mutre goale cumva. S-au dus. Şi am izbucnit în 
plâns. Antrenorul nu făcea decât să stea acolo, în uşa ce 
ducea înapoi în sala de gimnastică, privindu-mă, privind 
băiatul acela gras şi gol, cu pielea înroşită toată de la 
bătutul-slanei, privind puştiul ăla gras care plângea 
întins pe jos. 

Şi, într-un târziu, a spus: 

— Benny, de ce nu taci din gură în pizda mă-tii? 

Am fost atât de şocat să aud un profesor folosind acel 
cuvânt, încât am tăcut. Am ridicat ochii spre el, iar el s-a 
apropiat şi s-a aşezat pe banca de care mă 
împiedicasem. S-a aplecat spre mine, şi fluierul pe care-l 
avea la gât s-a balansat şi m-a lovit în frunte. O clipă, am 
crezut c-o să mă sărute sau cam aşa ceva, şi m-am tras 
din faţa lui, dar ceea ce-a făcut el a fost să-mi apuce 
câte-o ţâţă în fiecare mână şi să mă strângă. Apoi şi-a 
retras mâinile şi s-a şters pe ele de pantaloni, ca şi cum 
ar fi atins o murdărie. 

— Crezi c-am să te consolez? m-a întrebat. Ei bine, nu. 
Îi dezguşti pe băieţi, şi pe mine la fel. Avem motive 
diferite, da’ asta pentru că ei sunt copii, iar eu nu. Ei nu 
ştiu de ce îi dezguşti. Eu ştiu. E din cauză că te văd 
îngropând trupul bun pe care-l ai de la Dumnezeu într- 
un morman de grăsime cât toate zilele. Eşti plin de o 
indolenţă prostească, iar asta pe mine mă face să-mi 
vină să vărs. Acum ascultă-mă, Benny, pentru că e 
singura oară c-am să ţi-o spun. Am de antrenat o echipă 
de fotbal, şi baschet, şi atletism, şi pe undeva printre 
astea mai am şi echipa de înot. Aşa că n-am s-o spun 
decât o dată. Aici, sus, eşti gras. 

Şi-mi ciocăni fruntea drept în locul unde mă izbise 
blestematul de fluier. 

— Aicea-i grasă toată lumea. Pune-ţi la regim chestia 
pe care-o ai între urechi şi ai să-ncepi să pierzi din 
greutate. Da’ tipii ca tine nu reuşesc niciodată. 

— Ce ticălos! exclamă indignată Beverly. 

— Mada, făcu Ben, rânjind. Dar nu ştia că e un ticălos, 


atât de prost era. Probabil că-l văzuse pe Jack Webb în 
filmul ăla, The D.I., de vreo şaizeci de ori şi chiar credea 
că-mi face o favoare. După cum avea să reiasă, mi-a şi 
făcut. Pentru că atunci m-am gândit la ceva. M-am 
gândit... 

Işi mută privirea, încruntându-se - iar pe Bill îl 
cuprinse senzaţia cum nu se poate mai ciudată că ştia 
ce-avea să spună Ben încă dinainte de-a spune. 

— V-am zis că ultima oară când mai ţin minte că m-am 
gândit la Henry Bowers a fost atunci când ceilalţi băieţi 
mă fugăreau şi băteau-slana. Ei, când antrenorul s-a 
ridicat să plece, atunci m-am gândit cu adevărat pentru 
ultima oară la ceea ce făcuserăm în vara lui '58. M-am 
gândit... 

Ezită iar, privindu-i pe toţi pe rând, părând să le 
cerceteze feţele. Continuă cu multă grijă: 

— M-am gândit cât de bine ne-am descurcat 
împreună. M-am gândit la ceea ce-am făcut şi la cum am 
făcut şi dintr-o dată m-a izbit gândul că, dacă antrenorul 
ăla ar fi avut de înfruntat aşa ceva, părul i-ar fi albit 
probabil de îndată, iar inima i s-ar fi oprit pe loc în piept 
ca un ceasornic vechi. Nu era cinstit, desigur, dar nici el 
nu fusese cinstit cu mine. Ceea ce s-a întâmplat a fost 
destul de simplu... 

— Ai înnebunit, spuse Bill. 

— Mhm, aşa e, zâmbi Ben. Am strigat: „Domnule 
antrenor!”, iar el s-a întors şi m-a privit. 

— Spuneaţi că faceţi antrenamente de atletism? l-am 
întrebat. 

— Aşa e, spuse el. Nu că te-ar privi pe tine treaba 
asta. 

— Ascultă aici, ticălos tâmpit cu capu' ca piatra, am 
spus eu, de rămase cu gura căscată şi cu ochii ieşiţi din 
orbite. Vin să mă înscriu în echipa de atletism în martie. 
Ce părere ai de asta? 

— Am părerea că mai bine ţi-ai ţine gura până nu te 
bagă rău la apă, răspunse el. 


— Am să-i întrec pe toţi pe care-i scoţi pe pistă, am zis 
eu. Am să-i întrec pe cei mai buni. Şi pe urmă o să vreau 
să-ţi ceri scuze-n pizda mă-tii. 

Pumnii i se încleştară, şi un minut am crezut c-o să se- 
ntoarcă şi o să-mi arate el mie. Pe urmă s-au desfăcut la 
loc. 

— Vorbeşti ca să n-adormi, grăsuţule, spuse el 
încetişor. Numai gura-i de tine. Da-n ziua când ai să-i 
poţi tu întrece pe cei mai buni alergători ai mei, în ziua 
aia eu am să-mi dau demisia de-aici şi-o să mă-ntorc să 
culeg porumb pe circuit. 

Şi plecă. 

— Şi-ai dat jos kilele? întrebă Richie. 

— Păi, le-am dat. Dar antrenorul greşise. N-a început 
în capul meu. Cu maică-mea a-nceput. M-am dus acasă 
în seara aia şi i-am zis că vreau să pierd din greutate. 
Am terminat cu o ceartă a dracului, plângând amândoi. 
Ea a-nceput cu aceleaşi vechi cântece şi dansuri: că nu 
eram de fapt gras, că doar aveam oase mari şi că un 
băiat mare care vrea s-ajungă om mare trebuie să 
mănânce mult ca să nu-şi iasă din formă. Era un... fel de 
chestie de siguranţă la ea, cred. O speria încercarea de 
a creşte singură un băiat. Nu avea nici educaţie, nici 
vreo pricepere reală, doar voinţa de a munci din greu. 
Iar când îmi putea da o a doua porţie... Sau când putea 
privi la mine peste masă, şi mă vedea că arăt robust... 

— Se simţea ca şi cum ar câştiga lupta, spuse Mike. 

— M-hm. 

Ben îşi bău restul de bere şi-şi şterse cu podul palmei 
mustăcioara de spumă de pe buza superioară: 

— Aşa că lupta cea mai grea nu în capul meu am dus- 
o; cu ea a fost. Pur şi simplu n-a vrut să accepte, luni în 
şir. Nu voia să-mi strâmteze hainele şi nu voia să-mi 
cumpere altele noi. De-acum alergam, alergam pe 
oriunde şi uneori inima îmi bubuia aşa de tare, încât 
credeam c-am să cad din picioare. Prima mea alergare 
pe-o milă s-a terminat cu vărsături şi leşin. Pe urmă, o 


vreme doar am vărsat. Şi peste un timp am ajuns să-mi 
tin pantalonii când fugeam. 

Am început să difuzez ziare, şi alergam cu geanta de 
gât, săltându-mi pe piept, în timp ce-mi tineam sus 
pantalonii. Cămăşile mele au început să arate ca nişte 
pânze de corabie. Iar serile, când mergeam acasă şi nu 
mâncăm decât jumate din ce aveam în farfurie, maică- 
mea izbucnea în lacrimi şi spunea că mă flămânzesc, că 
mă omor, că n-o mai iubesc, că nu-mi pasă cât de greu 
muncea pentru mine. 

— Hristoase, murmură Richie, aprinzându-şi o ţigară. 
Nu ştiu cum te-ai descurcat, Ben. 

— Pur şi simplu aveam în faţă mutra antrenorului, 
explică Ben. Îmi tot aminteam felul cum s-a uitat după 
ce mă apucase de ţâţe, atunci pe culoarul de la 
vestiarele băieţilor. Aşa am reuşit. Mi-am luat nişte 
blugi noi şi altele cu banii din vânzarea ziarelor, iar 
bătrânul din apartamentul de la etajul întâi şi-a folosit 
sula de cizmărie ca să-mi facă la curea câteva găuri noi 
- cam cinci, din câte îmi amintesc. Cred că mi-am 
amintit şi de ultima ocazie când trebuise să-mi cumpăr o 
pereche de blugi noi - atunci când Henry m-a îmbrâncit 
pe Maidan în ziua aia şi s-au sfâşiat pe mine. 

— Mda, spuse Eddie, zâmbind. Şi când mi-ai spus mie 
de ciocolata cu lapte. Mai ştii? 

Ben dădu din cap. 

— Dacă mi-am adus aminte, continuă el, n-a ţinut 
decât o secundă - a venit şi a trecut. Cam prin aceeaşi 
perioadă am început să învăţ sănătate şi nutriţie la 
şcoală şi am descoperit că poţi mânca toate verdeţurile 
şi crudităţile de care ai poftă şi să nu câştigi deloc în 
greutate. Aşa că într-o seară maică-mea mi-a pus pe 
masă o salată de lăptuci şi spanac crud, bucățele de măr 
şi puţină şuncă rămasă de la prânz. Eu, care n-am prea 
agreat niciodată mâncarea de ierburi, am luat trei porţii 
şi nu mă mai săturam să-i spun iar şi iar maică-mii ce 
bună era. 


Asta a ajutat mult la rezolvarea problemei. Nu prea-i 
păsa ce mâncăm câtă vreme mâncăm mult. M-a îngropat 
în salate. Am mâncat salate în următorii trei ani. Aveam 
momente când trebuia să mă uit în oglindă ca să fiu 
sigur că nu mi s-a înverzit nasul. 

— Şi ce s-a întâmplat cu antrenorul? întrebă Eddie. Ai 
ieşit la alergări? 

Îşi atinse inhalatorul ca şi cum gândul la alergări i-ar 
fi adus aminte de el. 

— A, da, am ieşit. La doi-douăzeci şi la patru- 
patruzeci. De acum dădusem jos treizeci de kilograme şi 
mă înălţasem cu cinci centimetri, aşa că ceea ce 
rămăsese era distribuit mai bine. In prima zi de 
încercări am câştigat doi-douăzeciul cu şase lungimi şi 
patru-patruzeciul cu opt. Pe urmă m-am dus la antrenor, 
care arăta destul de turbat ca să-şi roadă unghiile şi să 
scuipe belciuge, şi i-am zis: 

— Se pare c-a venit vremea să ieşiţi pe circuit şi să v- 
apucaţi de cules porumb. Când o luaţi spre Kansas? 

În primul moment n-a spus nimic - doar a-nvârtit o 
cazma şi m-a trântit drept pe spate. Pe urmă mi-a zis să 
mă car de pe teren. A zis că nu vrea ticăloşi cu gura 
mare ca mine la el în echipă. 

— N-aş intra în echipa aia nici să mă numească 
preşedintele Kennedy personal, am spus eu, ştergându- 
mi sângele de la colţul gurii. Şi, o dată ce m-ai pus pe 
roate, n-am să-ţi port pică... Da’, data viitoare când o să 
te aşezi lângă o strachină mare cu ştiuleţi de porumb, să 
nu mă uiţi. 

Mi-a spus că dacă n-o şterg în clipa aia mă bate de-am 
să mă cac pe mine. 

Ben zâmbea puţin... Însă nu se zărea nimic plăcut în 
zâmbetul acela, cu siguranţă niciun strop de nostalgie. 

— Astea au fost exact cuvintele lui. Toată lumea se 
uita la noi, inclusiv băieţii pe care-i învinsesem. Arătau 
al dracului de jenaţi. Aşa că am mai spus doar atât: 

— Uite care-i treaba, dom'le antrenor. De prima te 


iert, pe chestia că eşti un păgubos jalnic, da' prea 
bătrân ca să te mai înveţi minte. Da’, o dată să mai dai 
în mine, şi-am să fac tot ce pot ca să-ţi pierzi slujba. Nu- 
s sigur că reuşesc, da' merită să-ncerc. Am pierdut din 
greutate, aşa ca să pot avea şi eu puţină demnitate şi 
puţină linişte. Astea-s lucruri pentru care merită să 
lupti. 

Bill spuse: 

— Tot ce zici sună minunat, Ben... Dar scriitorul din 
mine se întreabă dacă vreun copil a vorbit vreodată aşa 
în realitate. 

Ben dădu din cap, continuând să surâdă în felul acela 
ciudat: 

— Şi eu mă-ndoiesc că le-a spus vreun copil care n-a 
trecut prin ce am trecut noi. Dar eu le-am spus... Şi nu 
glumeam. 

Bill se gândi la cele auzite şi înclină capul: 

— Aşa e. 

— Antrenorul a făcut un pas înapoi, cu mâinile în 
şolduri, urmă Ben. A deschis gura şi pe urmă a-nchis-o 
la loc. Nimeni nu spunea nimic. Eu am plecat, şi asta a 
fost ultima oară c-am avut de-a face cu antrenorul 
Woodleigh. Când diriginta mi-a dat foaia matricolă pe 
anul doi, cineva bătuse la maşină scutit la rubrica de 
educaţie fizică şi îşi trecuse doar inițialele. 

— L-ai bătut! exclamă Richie şi-şi agită pumnii 
încleştaţi deasupra capului. Hai, tu, Ben! 

Ben ridică din umeri: 

— Cred că ceea ce-am făcut eu a fost să bat o parte 
din mine însumi. Antrenorul m-a pus pe roate... Dar mă 
gândeam că voi, ăştia, m-aţi făcut să cred cu adevărat că 
pot s-o fac. Şi am făcut-o. 

Mai ridică o dată din umeri, dar lui Bill i se păru că-i 
zăreşte broboane fine de sudoare lângă firele de păr. 

— Gata cu Confesiunile Adevărate. Numai că în mod 
sigur mi-ar mai prinde bine o bere. Vorbăria-i o treabă 
care-ţi face sete. 


Mike îi făcu semn chelneriţei. 

Până la urmă toţi şase comandară încă un rând, 
vorbind despre nimicuri până sosi băutura. Bill privi în 
berea sa, observând felul cum se căţărau balonaşele în 
sus pe pereţii paharului. Era atât amuzat, cât şi copleşit 
dându-şi seama că sperase ca altcineva să-nceapă a 
povesti despre anii trecuţi în timp - că Beverly le va 
vorbi despre omul minunat cu care se măritase (chiar 
dacă era plicticos, aşa cum sunt majoritatea oamenilor 
minunaţi) sau că Richie Tozier îşi va începe o expunere 
despre Incidente Comice din Studioul de Emisie ori că 
Eddie Kaspbrak le va spune cum era ca om Teddy 
Kennedy sau cât dădea bacşiş Robert Redford... Sau 
poate să le ofere câteva sugestii privind motivul pentru 
care Ben fusese în stare să dea jos kilogramele în plus 
câtă vreme el avea nevoie să se agate şi acum de 
inhalatorul său. 

Realitatea este, medită Bill, că Mike va începe să 
vorbească dintr-un minut în altul, şi nu-s sigur că vreau 
s-aud ceea ce are de spus. Realitatea este că inima mea 
bate doar un pic prea repede şi mâinile mele sunt doar 
un pic prea reci. Realitatea este că-s cam cu doar 
douăzeci şi cinci de ani prea bătrân ca să-mi fie atât de 
frică. Toţi suntem. Aşa că ziceţi ceva, careva. Hai să 
vorbim de cariere şi neveste şi despre cum e să te uiţi la 
foştii tovarăşi de joacă şi să-ţi dai seama că ai încasat 
câţiva pumni zdraveni în nas de la nenea timpul în 
persoană. Hai să vorbim despre sex, despre baseball, 
despre viitorul naţiunilor din Pactul de la Varşovia. 
Despre orice în afară de motivul pentru care am venit 
aici să vorbim. Aşa că ziceti unul dintre voi ceva. 

Cineva zise. Eddie Kaspbrak zise. Dar nu era despre 
cum se purta ca om Teddy Kennedy, sau despre 
bacşişurile lui Redford, sau măcar de ce găsise de 
cuviinţă să păstreze obiectul pe care pe vremuri Richie 
îl numea uneori „biberonul de plămâni al lui Eddie”. Îl 
întrebă pe Mike când murise Stan Uris. 


— Alaltăieri noapte. Când am dat eu telefoanele. 

— A avut vreo legătură cu... de ce ne aflăm noi aici? 

— Aş putea cere să fiu crezut pe cuvânt şi să spun că, 
de vreme ce n-a lăsat niciun mesaj, nimeni nu poate şti 
sigur, răspunse Mike, dar, cum s-a întâmplat aproape 
imediat după ce-am vorbit eu cu el, cred că ipoteza e 
destul de sigură. 

— S-a sinucis, nu-i aşa? întrebă posomorâtă Beverly. 
O, Doamne - bietul Stan. 

Ceilalţi se uitau la Mike, care-şi termină berea şi 
spuse: 

— Sinucis, da. Se pare că a intrat în baie la scurt timp 
după ce l-am sunat, şi-a umplut cada, s-a băgat în apă şi 
şi-a tăiat venele. 

Bill cobori privirea spre masă, care dintr-o dată păru 
aşternută cu chipuri şocate, palide - fără trupuri, doar 
chipurile acelea, ca nişte cercuri albe. Ca baloane albe, 
baloane-lună, priponite aici printr-o veche făgăduială 
care-ar fi trebuit de mult să cadă în uitare. 

— Cum ai aflat? întrebă Richie. A apărut în ziare până 
aici? 

— Nu. De câtăva vreme m-am abonat la ziarele din 
oraşele cele mai apropiate de locuinţele voastre. Am 
ţinut evidențe de-a lungul anilor. 

— Eu spionez, făcu Richie o mutră acră. Mersi, Mike. 

— A fost sarcina mea, replică Mike cu simplitate. 

— Bietul Stan, repetă Beverly; părea năucită, 
incapabilă să accepte vestea. Dar atunci a fost atât de 
curajos. Atât de... hotărât. 

— Oamenii se schimbă, spuse Eddie. 

— Chiar aşa? întrebă Bill. Stan era... 

Îşi plimbă mâinile pe faţa de masă, încercând să 
găsească termenii potriviti. 

— Era o persoană ordonată. Genul de persoană care 
trebuie să-şi ţină pe rafturi cărţile împărţite în ficţiune şi 
non-ficțiune... Şi pe urmă vrea ca fiecare secţiune să fie 
pusă în ordine alfabetică. Mi-aduc aminte ce-a spus 


odată - nu mai ştiu unde eram sau ce făceam, cel puţin 
nu încă, dar cred că era spre sfârşitul poveştii. A spus că 
poate îndura să-i fie frică, dar detestă să fie nespălat. 
Asta mi s-a părut mie a fi esenţa lui Stan. Poate că pur şi 
simplu a fost prea mult pentru el când i-a dat Mike 
telefon. A văzut că n-are decât două variante: să rămână 
viu şi să se murdărească sau să moară curat. Poate că, 
de fapt, oamenii nu se schimbă atât de mult pe cât 
credem. Poate că doar... Poate că doar... înţepenesc. 

Domni un moment tăcerea, după care Richie spuse: 

— În regulă, Mike. Ce se întâmplă în Derry? Spune- 
ne. 

— Pot să vă spun câte ceva, răspunse Mike. Pot să vă 
spun, de pildă, ce se întâmplă acum - şi vă pot spune 
câteva lucruri despre voi înşivă. Dar n-am cum să vă 
spun tot ce s-a întâmplat aici în vara lui 1958 şi nici nu 
cred c-o să fie nevoie vreodată. Până la urmă vă veţi 
aminti singuri. Şi cred că, dacă vă spun prea multe 
înainte ca minţile voastre să fie pregătite să-şi 
amintească, ceea ce i s-a întâmplat lui Stan... 

— Ni s-ar putea întâmplă şi nouă? întrebă calm Ben. 

Mike dădu din cap: 

— Da. Exact de asta mă tem. 

— Spune-ne atât cât poţi, Mike, îl îndemnă Bill. 

— Bine. Am să vă spun. 


4 


Păguboşii sunt puşi la curent 


— Au reînceput omorurile, spuse scurt Mike. 

Işi plimbă privirea în jurul mesei, apoi ochii i se fixară 
asupra lui Bill. 

— Prima dintre „noile crime” - dacă-mi permiteţi 
această formulare cam sinistră - a început pe Main 
Street Bridge şi s-a terminat dedesubt. Victima era un 
homosexual destul de copilăros, pe nume Adrian Mellon. 
Suferea grav de astmă. 


Mâna lui Eddie se furişă şi atinse inhalatorul. 

— S-a întâmplat în vara trecută, pe 21 iulie, în ultima 
seară a Festivalului Zilelor Canalului, care era un soi de 
sărbătorire, un... un... 

— Un ritual în Derry, rosti Bill cu glas încet. 

Degetele sale prelungi masau lent tâmplele, şi nu era 
greu de ghicit că se gândea la fratele său George... 
George, care aproape sigur fusese cel care deschisese 
calea ultima oară când se întâmplase aşa ceva. 

— Un ritual, spuse liniştit Mike. Da. 

Le relată repede ce i se întâmplase lui Adrian Mellon, 
privind fără pic de plăcere cum ochii li se deschideau tot 
mai larg. Le spuse ce publicase ziarul News şi ce nu 
publicase... Printre acestea din urmă numărându-se şi 
mărturia lui Don Hagarty şi Christopher Unwin despre 
un anume clovn care se aflase sub pod precum 
căpcăunul din legendara poveste de odinioară, un clovn 
ce arăta ca o încrucişare între Ronald McDonald şi Bozo, 
conform celor spuse de Hagarty. 

— El era, spuse Ben cu glas răguşit şi bolnăvicios. 
Nemernicul ăla de Pennywise. 

— Mai e un lucru, spuse Mike, privindu-l pe Bill. Unul 
dintre ofiţerii de anchetă - cel care l-a şi scos pe Adrian 
Mellon din Canal - era un poliţist din oraş pe nume 
Harold Gardener. 

— O, Iisuse Hristoase, murmură Bill cu voce slabă şi 
înecată de lacrimi. 

— Bill? îl privi Beverly, apoi îi puse o mână pe braţ; 
glasul îi era plin de îngrijorare surprinsă. Bill, ce s-a 
întâmplat? 

— Harold trebuie să fi avut vreo cinci ani pe vremea 
aia, răspunse Bill; ochii săi împietriri căutară chipul lui 
Mike, dorind o confirmare. 

— Da. 

— Ce este, Bill? întrebă Richie. 

— H-H-Harold Gardener era fi-fiul lui Dave Gardener. 
Dave locuia pe-aceeaşi stradă cu noi când a fost o- 


omorât George. A fost cel care-a ajuns la G... G... la 
fratele meu primul şi l-a adus acasă, învelit într-o pă- 
pătură. 

Rămaseră tăcuţi, fără să scoată o vorbă. Beverly îşi 
acoperi ochii cu mâna. 

— Toate se leagă destul de bine, nu? zise într-un 
târziu Mike. 

— Da, confirmă Bill încet. Se leagă, nici pomeneală. 

— Am ţinut evidențe despre voi toţi şase de-a lungul 
anilor, cum v-am spus, continuă Mike, dar abia atunci 
am început să-nţeleg exact de ce o făcusem şi că totul 
avea un scop real şi concret. Totuşi, m-am abținut, 
aşteptând să văd cum vor evolua lucrurile. Vedeţi, 
simţeam că trebuie să fii absolut sigur înainte de a vă... 
tulbura vieţile. Nu nouăzeci la sută, nici chiar nouăzeci 
şi cinci la sută. Sută la sută era singura măsură care să 
mă satisfacă. În decembrie anul trecut, un băieţel de opt 
ani numit Steven Johnson a fost găsit mort în Memorial 
Park. La fel ca Adrian Mellon, fusese grav mutilat 
înainte sau după moarte, dar arăta de parcă ar fi murit 
numai şi numai de frică. 

— Agresiune sexuală? întrebă Eddie. 

— Nu. Doar mutilare brutală. 

— Câţi sunt cu totul? întrebă Eddie, fără să arate ca şi 
cum ar fi dorit într-adevăr să ştie. 

— E grav, spuse Mike. 

— Câţi? repetă Bill. 

— Nouă. Până acum. 

— Nu se poate! ţipă Beverly. Aş fi citit în ziare... Aş fi 
văzut la actualități! Când polițistul ăla nebun a omorât 
care-au fost ucişi în Atlanta... 

— Da, întâmplarea aia, spuse Mike. M-am gândit mult 
la ea. E într-adevăr cea mai strânsă asemănare cu ceea 


2 Aluzie la un episod din romanul lui Stephen King The Dead Zone 
(Zona moartă), primul din seria romanelor şi nuvelelor localizate în 
Castle Rock (n. tr.). 


ce se întâmplă aici, iar Ben are dreptate: aia chiar a fost 
o ştire de răsunet. În unele privinţe, comparaţia cu 
Atlanta e cea care mă sperie cel mai tare în legătură cu 
toate astea. Uciderea a nouă copii... Ar fi trebuit să 
avem aici corespondenţi de presă, de televiziune, 
paranormali de bâlci şi reporteri de la The Atlantic 
Monthly şi Rolling Stone... Pe scurt, tot circul mass- 
media. 

— Dar n-a fost aşa, spuse Bill. 

— Nu, răspunse Mike, n-a fost. A, au scris despre asta 
într-un supliment de duminică al ziarului Sunday 
Telegram din Portland şi încă un articol în Boston Globe 
după ultimele două. Un program de televiziune din 
Boston, numit Bună ziua!/, a transmis în februarie o 
emisiune despre crimele nerezolvate, şi unul dintre 
experţi a menţionat asasinatele din Derry, dar numai în 
treacăt... şi cu siguranţă n-a dat nicio indicație cum că 
ar fi ştiut că mai fusese o serie de asasinate în 1957- 
1958 şi o alta în 1929-1930. 

Există unele motive evidente, fireşte. Atlanta, New 
York, Chicago, Detroit... Astea sunt marile oraşe ale 
mass-media, iar, când se întâmplă ceva într-un mare 
oraş, bubuie toată presa. N-avem nici măcar un singur 
post de televiziune sau de radio în Derry, dacă nu pui la 
socoteală mica staţie pe unde medii de la liceu a 
Departamentului de Engleză şi Conversaţie. Bangor are 
piaţa la dispoziţie când vine vorba de mass-media. 

— Cu excepţia ziarului Derry News, spuse Eddie, şi 
râseră toţi. 

— Dar ştim cu toţii că asta nu-l izolează cu adevărat 
de ceea ce se întâmplă azi în lume. Avem aici reţeaua de 
comunicaţii, şi la un moment dat povestea ar fi trebuit 
să explodeze pe plan naţional. Dar asta nu s-a întâmplat. 
Şi cred că motivul nu-i decât unul singur: nu vrea 
Monstrul. 

— Monstrul, mormăi Bill, aproape pentru sine. 

— Monstrul, încuviinţă Mike. Dacă trebuie să-i zicem 


în vreun fel, atunci n-ar strica să ne obişnuim să-l 
numim Monstrul. Am început să mă gândesc, vedeţi voi, 
că a fost aici de-atâta vreme... indiferent ce-o fi cu 
adevărat acest Monstru... încât a devenit parte din 
Derry, în egală măsură cu Turnul de Apă sau Canalul, cu 
Bassey Park ori Biblioteca. Doar că el nu ţine de 
geografia exterioară, înţelegeţi ce vreau să zic. Poate că 
asta a fost adevărat cândva, dar acum Monstrul e 
înăuntru, într-un fel a ajuns înăuntru. Asta-i singurul 
mod pe care-l ştiu de a înţelege toate întâmplările 
cumplite care s-au petrecut aici - cele relativ 
explicabile, ca şi cele absolut inexplicabile. A fost un 
incendiu la un local de noapte al negrilor, numit The 
Black Spot, în 1930. Cu un an înainte, o bandă de 
infractori semianalfabeţi din perioada Crizei au fost 
ciuruiţi pe Canal Street ziua-n amiaza mare. 

— Banda Bradley, spuse Bill. FBl-ul le-a venit de hac, 
nu? 

— Asta spun relatările, dar nu-i întocmai adevărat. 
Din câte am reuşit să aflu până acum - şi ce n-aş da să 
pot crede că n-a fost aşa, pentru că iubesc oraşul ăsta - 
banda Bradley, toţi şapte, au fost împuşcaţi de bunii 
cetăţeni ai oraşului Derry. O să vă povestesc eu odată. 

A fost şi explozia de la Oţelăria Kitchener, în timpul 
unei căutări a ouălor de Paşti, în 1906. A mai fost o serie 
oribilă de mutilări de animale în acelaşi an, pistele 
ducând în cele din urmă la Andrew Rhulin, străunchiul 
celui care conduce acum fermele Rhulin. Se afirma că a 
fost omorât în bătaie de cele trei ajutoare de şerif care 
era vorba să-l bage la puşcărie. Niciunul dintre poliţişti 
n-a fost judecat vreodată. 

Mike Hanlon scoase un carneţel dintr-un buzunar 
interior şi îl răsfoi, vorbind fără a ridica privirea. 

— În 1877 au avut loc patru linşaje în perimetrul 
oraşului. Unul dintre cei care-au dansat în ştreang era 
predicatorul mirean al Bisericii Metodiste, care zice-se 
că-şi înecase toţi cei patru copii în cadă ca pe nişte pisoi 


şi pe urmă îşi împuşcase nevasta în cap. I-a pus pistolul 
în mână ca să pară sinucidere, dar nimeni nu s-a lăsat 
prostit. Cu un an mai devreme, patru tăietori de lemne 
fuseseră găsiţi morţi într-o colibă, pe Kenduskeag în jos, 
literalmente sfâşiaţi în bucăţi. Dispariţii de copii, de 
familii întregi sunt consemnate în vechi însemnări 
zilnice... Dar nu şi în vreun document public. Şi merge 
tot aşa, dar poate că aţi prins ideea. 

— Am prins ideea, nu zic, spuse Ben. Se întâmplă ceva 
aici, dar e o chestie intimă. 

Mike închise carneţelul, îl puse la loc în buzunarul 
dinăuntrul hainei şi-i privi sobru. 

— Dacă aş fi agent de asigurări în loc de bibliotecar, 
poate v-aş desena un grafic. Ar prezenta o rată 
neobişnuit de înaltă a tuturor delictelor violente pe care 
le ştim, fără a exclude violul, incestul, spargerile, furtul 
de maşini, molestările de copii şi soţii, agresiunile. 
Există în Texas un oraş de mărime medie unde rata 
delictelor cu violenţă e mult sub cea la care v-aţi aştepta 
într-o localitate de asemenea proporţii şi cu un 
asemenea amestec rasial. Extraordinara placiditate a 
celor care locuiesc acolo a fost identificată ca avându-şi 
cauza în ceva din apă... Un pacificator natural de-un fel 
sau altul. Aici se aplică exact opusul. Derry e un local 
violenţei în orice an oarecare. Dar la fiecare douăzeci şi 
şapte de ani - deşi ciclul n-a funcţionat niciodată cu 
perfectă exactitate - violenţa a escaladat spre un 
furibund punct culminant... Şi niciodată n-a devenit ştire 
de răsunet naţional. 

— Ai zice că aici acţionează un cancer, spuse Beverly. 

—  Câtuşi de puţin. Un cancer netratat ucide 
invariabil. Oraşul Derry n-a murit; dimpotrivă, a 
prosperat... într-un mod nespectaculos, nedemn de a-şi 
face reclamă, desigur. Pur şi simplu e un orăşel onorabil 
de prosper într-un stat relativ nepopulat, unde se 
întâmplă prea adesea lucruri rele... Şi unde lucruri 
feroce se petrec cam la fiecare sfert de secol. 


— Asta se aplică până la capăt? întrebă Ben. 

Mike dădu din cap. 

— Până la capăt. 1715-1716,1740 până prin 1743 - 
asta trebuie să fi fost o perioadă rea de tot - 1769-1770 
şi aşa mai departe. Până la momentul prezent. Am un 
sentiment că devine în mod constant tot mai rău, poate 
pentru că la sfârşitul fiecărui ciclu în Derry existau tot 
mai mulţi oameni, poate din vreun alt motiv. lar în 1958 
ciclul se pare că a cunoscut un sfârşit prematur. De care 
răspunzători suntem noi. 

Bill Denbrough se aplecă spre el, cu ochii dintr-o dată 
strălucitori: 

— Eşti sigur de asta? Sigur? 

— Da, răspunse Mike. Toate celelalte cicluri au atins 
apogeul cam prin septembrie, pentru a se sfârşi apoi în 
stil măreț. De obicei viaţa îşi relua ritmul mai mult sau 
mai puţin normal pe la Crăciun... Cel mai târziu la Paşti. 
Cu alte cuvinte, au existat „ani” răi, de paisprezece până 
la douăzeci de luni, din douăzeci şi şapte-n douăzeci şi 
şapte de ani. Însă anul cel rău care a început cu 
uciderea fratelui tău în octombrie 1957 s-a încheiat 
brusc în august 1958. 

— De ce? întrebă agitat Eddie; respiraţia i se subţiase. 

Bill îşi aminti de ţiuitul acela înalt al inspirării lui 
Eddie şi ştiu că în curând acesta îşi va suge iar 
biberonul-de-plămâni. 

— Ce-am făcut? 

Intrebarea rămase suspendată în aer. Mike păru să 
cugete la ea... După care clătină din cap. 

— Vă veţi aminti, spuse el. Cu timpul, vă veţi aminti. 

— Şi dacă nu ne amintim? întrebă Ben. 

— Atunci, Dumnezeu să ne-ajute pe toţi. 

— Nouă copii morţi anul ăsta, spuse Rich. Hristoase. 

— Lisa Albrecht şi Steven Johnson la sfârşitul lui 
1984, spuse Mike. În februarie a dispărut un băiat numit 
Dennis Torrio. Un elev de liceu. Cadavrul i-a fost găsit la 
jumătatea lui martie, pe Maidan. Mutilat. In apropiere 


se afla asta. 

Scoase o fotografie din acelaşi buzunar unde pusese 
carnetul. O dădu din mână-n mână în jurul mesei. 
Beverly şi Eddie o priviră nedumeriţi, dar Richie Tozier 
reacţionă violent. O scăpă ca şi cum l-ar fi fript. 

— Iisuse! Iisuse, Mike! 

Ridică ochii, mari şi şocaţi. După o clipă, îi trecu poza 
lui Bill. 

Bill o privi şi simţi lumea din jurul său topindu-se în 
tonuri cenuşii. Un moment, fu sigur că va leşina. Auzi un 
geamăt şi ştiu că el scosese acel sunet. Lăsă fotografia 
să cadă. 

— Ce este? o auzi pe Beverly întrebând. Ce înseamnă, 
Bill? 

— E poza de şcoală a fratelui meu, spuse într-un 
târziu Bill. E G-Georgie. Fotografia din albumul lui. Cea 
care s-a mişcat. Cea care-a făcut cu ochiul. 

Atunci şi-o trecură iar de la unul la altul, în timp ce 
Bill stătea încremenit, ca de piatră, în capul mesei, 
privind în gol. Era fotografia unei fotografii. Imaginea 
înfăţişa o poză de şcoală, mototolită, rezemată de un 
fundal alb - buze zâmbitoare despărțite spre a lăsa să se 
vadă două goluri unde nu mai crescuseră niciodată dinţi 
noi (doar dacă nu-ți cresc în sicriu, îşi spuse Bill şi se 
cutremură). Pe marginea de sub fotografia lui George 
erau scrise cuvintele „PRIETENII ŞCOLII 1957-1958” 

— A fost găsită anul ăsta? întrebă din nou Beverly. 

Mike dădu din cap, iar ea se întoarse spre Bill. 

— Când ai văzut-o ultima oară, Bill? 

Acesta îşi umezi buzele, încercând să vorbească. Nu 
ieşi niciun sunet. Încercă iar, auzindu-şi în cap ecoul 
cuvintelor, conştient de revenirea bâlbâielii, luptând cu 
ea, luptând cu teroarea. N 

— N-am mai văzut poza aia din 1958. In acea 
primăvară, după moartea lui George. Când am încercat 
să i-o arăt şi lui Richie, nu mai e-era. 

Răsună un zgomot exploziv şi înecat care-i făcu pe toţi 


să privească în jur. Eddie îşi punea inhalatorul la loc pe 
masă, arătând uşor stânjenit. 

— Eddie Kaspbrak dă recital! exclamă voios Richie, şi 
imediat, brusc şi sinistru, Vocea Comentatorului de Ştiri 
de la Movie Tone răsună din gura lui: Azi în Derry un 
oraş întreg iese să vadă Parada Astmaticilor, iar starul 
spectacolului este Marele Ed Capdemuci, cunoscut în 
toată Noua Anglie ca... 

Tăcu deodată, şi o mână îi urcă spre faţă ca pentru a-i 
acoperi ochii, iar Bill îşi spuse pe neaşteptate: Nu - nu, 
nu asta vrea. Nu să-şi acopere ochii, ci să-şi împingă 
ochelarii mai sus pe nas. lar ochelarii nici măcar nu mai 
sunt acolo. O, Doamne Sfinte, ce se întâmplă aici? 

— Eddie, iartă-mă, se rugă Richie. A fost o răutate. Nu 
ştiu ce mama dracu' mi-a trecut prin cap. 

Privi în jur la ceilalţi, uluit. 

Mike Hanlon vorbi în tăcerea ce se lăsase: 

— Mi-am făgăduit, după descoperirea cadavrului lui 
Steven Johnson, că, dacă se mai întâmplă ceva - dacă 
mai apare vreun caz clar -, am să dau telefoanele pe 
care până la urmă nu le-am dat încă două luni. Era ca şi 
cum aş fi fost hipnotizat de ceea ce se întâmplă, de 
conştiinţa faptului - de hotărârea lui. Fotografia lui 
George a fost găsită lângă un trunchi prăbuşit, la nici 
trei metri faţă de trupul micului Torrio. Nu era ascunsă; 
dimpotrivă chiar. Parcă însuşi ucigaşul ar fi vrut să fie 
găsită. Cum sunt sigur că a şi vrut. 

— Cum ai pus mâna pe fotografia de la poliţie, Mike? 
întrebă Ben. Aia e, nu? 

— Da, aia e. Există în Departamentul Poliţiei un băiat 
care n-are nimic împotrivă să facă un bănuţ în plus. Îi 
dau douăzeci de dolari pe lună - tot ce-mi pot permite. E 
o sursă. Cadavrul lui Dawn Roy a fost găsit la patru zile 
după cel al lui Torrio. McCarron Park. Treisprezece ani. 
Decapitat. 23 aprilie, anul ăsta. Adam  Terrault. 
Şaisprezece ani. Dat dispărut când n-a mai venit acasă 
de la repetiţia de orchestră. Găsit a doua zi chiar lângă 


cărarea care trece prin gardul viu de după West 
Broadway. Tot decapitat. 6 mai. Frederick Cowan. Doi 
ani şi jumătate. Găsit într-o baie de la etaj, înecat în 
toaletă. 

— Oh, Mike! ţipă Beverly. 

— Da, e groaznic, spuse el aproape furios. Crezi că nu 
ştiu asta? 

— Poliţia e convinsă că n-a putut fi... mă rog, un fel de 
accident? întrebă Bev. 

Mike clătină din cap: 

— Maică-sa întindea rufe în curtea din spate. A auzit 
zgomote ca de luptă - şi-a auzit fiul zbierând. A dat fuga 
cât a putut de repede, în timp ce urca scara, spune că a 
auzit sunetul apei de la toaletă trase de mai multe ori - 
şi asta, şi pe cineva râzând. A spus că nu părea un râs 
omenesc. 

— Şi n-a văzut nimic? întrebă Eddie. 

— Pe fiul ei, spuse simplu Mike. Avea şira spinării 
frântă, craniul fracturat. Uşa cu geam a boxei duşului 
era spartă. Sânge peste tot. Acum, mama e internată în 
Institutul de Sănătate Mintală din Bangor. Sursa, sursa 
mea din Departamentul Poliţiei, spune că şi-a pierdut 
complet minţile. 

— Nici nu-i de mirare, rosti răguşit Richie. Care-aveţi 
o ţigară? 

Beverly îi dădu una. Richie şi-o aprinse cu mâini care-i 
tremurau rău. 

— Versiunea poliţiei e că asasinul a intrat pe uşa din 
faţă în timp ce mama micului Cowan îşi punea rufele la 
uscat în curtea din dos. Apoi, când ea urca în fugă scara 
din spate, el, zice-se, a sărit pe fereastra băii în curtea 
de unde ea tocmai plecase şi a scăpat basma curată. Dar 
fereastra-i o treabă din-alea pe jumătate; un ţânc de 
şapte ani ar fi trebuit să se chinuie ca să încapă în ea. Şi 
ar fi căzut de la opt metri pe o potecă pietruită. Lui 
Rademacher nu-i place să vorbească despre lucrurile 
astea, şi nimeni din presă - cu siguranţă nimeni de la 


News - n-a insistat cu întrebările. 

Mike bău puţină apă, apoi le mai dădu o fotografie. 
Nu era dintr-ale poliţiei; era o altă poză de şcoală. Arăta 
un băiat zâmbitor care să tot fi avut vreo treisprezece 
ani. Imbrăcat în hainele cele mai bune, pentru 
fotografie, avea mâinile curate, împreunate cuminte în 
poală... Dar în ochi i se zărea o mică lucire diabolică. 
Era negru. 

— Jeffrey Holly, spuse Mike. 13 mai. O săptămână 
după asasinarea micului Cowan. Spintecat. L-au găsit în 
Bassey Park, pe malul Canalului. După alte nouă zile, la 
22 mai, un elev de clasa a cincea pe nume John Feury a 
fost găsit mort pe Neibolt Street... 

Lui Eddie îi scăpă un țipăt ascuţit, jalnic. Bâjbâi după 
inhalator şi îl răsturnă de pe masă. Se rostogoli până la 
Bill, care îl ridică. Faţa lui Eddie se făcuse de un galben- 
bolnăvicios. Răsuflarea îi şuiera rece în gâtlej. 

— Dă-i să bea ceva! tună Ben. Daţi-i careva... 

Dar Eddie clătină din cap. Trase o salvă cu inhalatorul 
pe gât. Pieptul i se umflă în timp ce înghiţea o gură de 
aer. Mai apăsă o dată trăgaciul, apoi se rezemă de 
spetează cu ochii pe jumătate închişi, gâfâind. 

— Am să-mi revin, icni el. Lăsaţi-mă un minut, şi-o să- 
mi fie bine. 

— Eddie, eşti sigur? întrebă Beverly. Poate-ar fi bine 
să te întinzi... 

— Am să-mi revin, repetă el ursuz. N-a fost decât... 
şocul, înţelegeţi voi. Şocul. Uitasem cu totul de Neibolt 
Street. 

Nu răspunse nimeni; nimeni nu simţea nevoia. Bill îşi 
spuse: Crezi că ţi-ai atins limita maximă, iar apoi Mike 
oferă încă un nume, şi încă unul, ca un magician negru 
cu pălăria plină de trucuri maligne, şi iar primeşti una 
de cazi în fund. 

Era prea mult de înfruntat dintr-o dată, acest torent 
de violenţă inexplicabilă, aţintită oarecum drept spre cei 
şase oameni de aici, sau cel puţin aşa părea să sugereze 


fotografia lui George. 

— Lui John Feury îi lipseau amândouă picioarele, 
continuă încet Mike, dar medicul legist zice că i s-a 
întâmplat după ce murise. l-a cedat inima. Pare să fi 
murit, literalmente, de frică. L-a găsit poştaşul, care a 
văzut o mână ieşind de sub verandă... 

— Era la numărul 29, nu? întrebă Richie, iar Bill îi 
aruncă în fugă o privire. 

Richie se uită la el, dădu uşor din cap şi se întoarse 
din nou spre Mike: 

— Neibolt Street, douăzeci şi nouă. 

— O, da, spuse Mike cu aceeaşi voce calmă. Era la 
numărul 29. 

Mai bău puţină apă. 

— Chiar te simţi bine, Eddie? 

Eddie dădu din cap. Respira mai uşor. 

— Rademacher a operat o arestare a doua zi după ce- 
a fost găsit cadavrul lui Feury, continuă Mike. În aceeaşi 
zi a apărut pe prima pagină a News-ului un editorial în 
care, în mod cu totul întâmplător, i se cerea să-şi dea 
demisia. 

— După opt crime? întrebă Ben. Cam radicali băieţii, 
n-aţi zice? 

Beverly vru să ştie cine fusese arestat. 

— Un tip care locuieşte într-o cocioabă mică pe 
Drumul Naţional 7, aproape dincolo de limita oraşului, 
în Newport. Un fel de pustnic. Îşi făcea focul cu aşchii 
de lemn şi îşi construise acoperişul din ţigle şi capace 
adunate de prin gunoaie. Harold Earl. Probabil că nu 
vede două sute de dolari bani gheaţă în total pe tot anul. 
Cineva care tocmai trecea cu maşina a spus că l-a văzut 
stând în uşă cu ochii la cer în ziua când a fost descoperit 
cadavrul lui John Feury. Avea hainele pline de sânge. 

— Atunci, poate... începu Rich cu speranţă. 

— Avea în colibă trei cerbi măcelăriți, îl întrerupse 
Mike. Braconase în Haven. Pe haine avea sânge de cerb. 
Rademacher l-a întrebat dacă el l-a ucis pe John Feury, 


iar Earl e de presupus să fi răspuns: „A, ie, omorâi 
puzderie de oameni. P-ăi mai mulţi i-mpuşcai în răzbel” 
A mai spus că văzuse diverse lucruri noaptea în pădure. 
Lumini albastre uneori, plutind la doar câteva degete de 
pământ. Lumini-de-hoit, le zicea el. Şi un Bigfoot. L-au 
trimis la Sănătate Mentală în Bangor. Conform. fişei 
medicale, are ficatul făcut praf. Obişnuia să bea 
dizolvant de vopsele... 

— O, Doamne, murmură Beverly. 

— ...Şi e predispus la halucinaţii. S-au ţinut de capul 
lui, şi până acum trei zile Rademacher şi-a susţinut 
ideea că Earl era cel mai probabil suspect. A trimis 
acolo opt oameni, să sape împrejurul colibei în căutare 
de capete tăiate, abajururi făcute din piele omenească, 
te miri ce. 

Mike tăcu, cu capul plecat, apoi continuă. Acum 
glasul îi era uşor înăsprit: 

— M-am abținut şi iar m-am abținut. Dar, când am 
văzut-o pe asta din urmă, am dat telefoanele. Pe 
Dumnezeu c-aş fi vrut să le dau mai repede. 

— Hai să vedem, spuse brusc Ben. 

— Victima era alt elev de clasa a cincea. Un coleg de 
clasă al micului Feury. L-au găsit chiar lângă Kansas 
Street, aproape de locul unde avea Bill obiceiul să-şi 
ascundă bicicleta când ne duceam pe Maidan. Se numea 
Jerry Bellwood. A fost sfâşiat în bucăţi. Ceea... ceea ce-a 
mai rămas din el s-a găsit la baza unui zid de sprijin din 
ciment, ridicat de-a lungul unei mari părţi din Kansas 
Street acum vreo douăzeci de ani, ca să oprească 
eroziunea solului. Această fotografie a poliţiei cu 
secţiunea din zid unde au găsit cadavrul lui Bellwood a 
fost luată la nicio jumătate de oră după ridicarea 
trupului. Priviţi. 

Îi dădu poza lui Rich Tozier, care se uită la ea apoi i-o 
trecu lui Beverly. Femeia îi aruncă o privire scurtă, 


3 Bigfoot („picior mare”), antropoid enigmatic, un fel de Yeti-Omul- 
Zăpezilor (n. tr.). 


tresări şi i-o întinse lui Eddie, care se holbă la ea 
îndelung şi cu nesaţ înainte de-a i-o da lui Ben. Ben i-o 
dădu mai departe lui Bill, abia privind-o în treacăt. 

Nişte cuvinte se lăbărţau pe zidul susţinător din 
beton. Spuneau: 


„ventili acad vesti acad remili acasă 


Bill ridică spre Mike o privire sumbră. Fusese uluit şi 
speriat; acum simţea primul freamăt de furie. Iar asta îl 
bucura. Furia nu era un mod prea grozav de-a se simţi, 
dar era preferabilă stării de şoc, preferabilă fricii 
nevolnice. 

— E scris cu ce cred eu că-i scris? 

— Da, răspunse Mike. Cu sângele lui Jerry Bellwood. 


5 


Richie e pus la punct 


Mike îşi luase fotografiile înapoi. Bănuia că Bill ar 
putea-o cere pe cea cu ultima poză de şcoală a lui 
George, dar Bill n-o făcu. Le puse în buzunarul interior 
al sacoului şi, când nu le mai văzură, cu toţii - inclusiv 
Mike - avură o senzaţie de uşurare. 

— Nouă copii, spuse încet Beverly. Nu pot să cred. 
Adică... Pot să cred, dar nu pot să cred. Nouă copii şi 
nimic? Absolut nimic? 

— Nu-i chiar aşa, replică Mike. Oamenii sunt furioşi, 
sunt înspăimântați... Sau cel puţin aşa se pare. E într- 
adevăr imposibil să spui care simt realmente aşa şi care 
se prefac. 

— Se prefac? 

— Beverly, îţi mai aduci aminte, când eram copii, de 
omul ăla care doar şi-a împăturit ziarul şi a intrat în 
casă în timp ce tu tipai la el după ajutor? 

O clipă, ceva păru să sară în ochii ei, şi Beverly arătă 
atât îngrozită, cât şi conştientă. Apoi deveni doar 


nedumerită: 

— Nu... Când a fost asta, Mike? 

— Nu contează. O să-ţi aminteşti cu timpul. Tot ce pot 
spune acum e că totul pare aşa cum ar fi normal să pară 
în Derry. Confruntaţi cu o atât de cumplită serie de 
crime, oamenii fac tot ce te-ai aştepta să facă, iar în 
marea majoritate acestea sunt aceleaşi lucruri care se 
întâmplau când dispăreau şi erau ucişi copiii, atunci în 
1958. Comitetul „Salvaţi Copiii Noştri” se întruneşte iar, 
numai că de astă dată la Şcoala Primară Derry, în loc de 
Liceul Derry. În oraş se află şaisprezece detectivi de la 
Biroul  Procurorului General al Statului, plus un 
contingent de agenţi FBI - nu ştiu cât de mulţi şi, deşi 
Rademacher dă din gură, cred că nici el nu ştie. 
Stingerea e iarăşi în vigoare... 

— A, da. Stingerea. 

Ben se freca pe o parte a gâtului, încet şi meditativ. 

— Asta a făcut minuni în '58. Atâta lucru îmi aduc 
aminte. 

— ...Şi mai avem şi Grupele de Patrulare ale Mamelor, 
ca să se asigure că fiecare copil care merge la şcoală, de 
la clasa întâi până la a opta, e condus până acasă. La 

News s-au primit peste două mii de scrisori numai 
în ultimele trei săptămâni, cerând o soluţie. Şi, 
bineînţeles, iar a început emigrarea. Câteodată mă 
întreb dacă nu cumva ăsta-i singurul mod de-a observa 
cu adevărat cine-i sincer când spune că vrea să se 
termine şi cine nu. Cei cu adevărat sinceri se sperie şi 
pleacă. 

— Chiar pleacă oamenii? întrebă Richie. 

— Se întâmplă de fiecare dată când ciclul se 
declanşează iarăşi. E imposibil de spus exact câţi 
pleacă, întrucât ciclul n-a căzut într-un an de 
recensământ de prin 1850 încoace. Dar e un număr de 
speriat. Fug ca nişte copii care tocmai au constatat că, 
la urma urmei, casa e bântuită de fantome adevărate. 

— Veniţi acasă, veniţi acasă, veniţi acasă, spuse cu 


glas scăzut Beverly. 

Când îşi ridică ochii de pe propriile-i mâini, la Bill se 
uită, nu la Mike. 

— A vrut să venim înapoi. De ce? 

— Poate că ne vrea pe toţi înapoi, spuse puţin cam 
criptic Mike. Sigur. Poate. Poate vrea să se răzbune. La 
urma urmei, i-am făcut figura o dată în trecut. 

— Răzbunare... Sau doar să pună lucrurile la loc în 
ordine, spuse Bill. 

Mike dădu din cap: 

— Lucrurile nu-s în ordine nici cu propriile voastre 
vieţi, să ştiţi. Niciunul dintre voi n-a părăsit neatins 
oraşul Derry... fără semnul Monstrului asupra sa. Aţi 
uitat toţi ceea ce s-a întâmplat aici, iar amintirile voastre 
din vara aceea încă nu sunt decât fragmentare. Şi mai e 
şi faptul curios, în treacăt fie spus, că sunteţi cu toţii 
bogaţi. 

— Ei, haide-acuma! exclamă Richie. Greu de... 

—  Şezi blând, şezi blând, ridică Mike o mână, 
surâzând vag. Nu vă acuz de nimic, încerc doar să pun 
faptele pe masă. Sunteţi bogaţi după standardele unui 
bibliotecar de orăşel, căruia îi rămân doar ceva mai 
puţin de unsprezece bătrâne pe an după ce-şi achită 
taxele, da? 

Richie ridică stânjenit din umerii costumului său 
scump. Ben părea adânc absorbit de ruperea 
şerveţelului în fâşii subţiri. Nimeni nu-l privea pe Mike 
direct în faţă, cu excepţia lui Bill. 

— Nu vă înscrieţi niciunul în clasa H.L. Hunt, cu 
siguranţă, spuse Mike, dar v-aţi aranjat bine chiar şi 
după standardele clasei americane mijlocii-superioare. 
Aici suntem între prieteni, aşa că nu vă mai ascunderi 
după degete: dacă e printre voi vreunul care a declarat 
mai puţin de nouăzeci de mii de dolari la fisc în 1984, să 
ridice mâna. 

Se uitară unul la altul aproape pe furiş, încurcaţi, aşa 
cum par a fi întotdeauna americanii, de realitatea crudă 


a propriului lor succes - ca şi cum banii lichizi ar fi ouă 
răscoapte şi ar urma afluenţa de vânturi care însoţeşte 
inevitabil excesul de acest fel. Bill simţi cum i se urcă 
sângele în obraji şi nu reuşi să şi-l stăpânească. Fusese 
plătit cu zece mii peste suma pe care o menţionase 
Mike, doar pentru a fi scris prima ciornă a scenariului 
Attic Room. I se promiseseră douăzeci de mii de dolari 
în plus pentru fiecare două rescrieri, la nevoie. Mai erau 
apoi drepturile de autor... Şi avansul gras al unui 
contract pentru două cărţi, proaspăt semnat... Cât de 
mult declarase el la fisc în 1984? Nu mai puţin de vreo 
opt sute de mii de dolari, corect? Destul, oricum, ca să 
pară monstruos pe lângă venitul declarat al lui Mike 
Hanlon, de nici unsprezece mii de dolari pe an. 

Deci atât te plătesc ca să ai grijă de far, Mike bătrâne, 
reflectă Bill. Iisuse Hristoase, ar fi trebuit undeva pe 
interval să ceri o mărire! 

Mike spuse: 

— Bill Denbrough, romancier de succes într-o 
societate unde nu există decât câţiva romancieri şi chiar 
mai puţini destul de norocoşi ca să-şi câştige pâinea cu 
talentul lor. Beverly Rogan, care lucrează în domeniul 
ţoalelor, zonă unde mulţi sunt chemaţi, puţini aleşi. Ea e 
de fapt cea mai căutată designeră din treimea de mijloc 
a ţării în momentul de faţă. 

— Oh, nu eu sunt, protestă Beverly slobozind un mic 
râs nervos şi aprinzându-şi o altă ţigară de la chiştocul 
fumegând al celei dinainte. E Tom. Tom e omul. Fără el, 
încă aş mai pune căptuşeală nouă la fuste şi-aş coase 
tivuri. N-am deloc simţul afacerilor, până şi Tom o 
spune. E doar... înţelegeţi, Tom. Şi norocul. 

Trase un singur fum adânc din ţigară şi o strivi. 

— Măndelu-ar zice că coniţa protestează prea mult, 
spuse răutăcios Richie. 

Femeia se răsuci iute în scaun şi-l privi cu duritate, 
aprinsă în obraji. 

— Şi asta cam ce-ar vrea să însemne, Richie Tozier? 


— Nu da-n mine, Miz Scarlett! exclamă Richie cu o 
Voce de Negrişor înaltă şi tremurătoare. 

lar în acel moment Bill putu să-l vadă cu sinistră 
claritate pe băiatul pe care-l cunoscuse; nu mai era doar 
o prezenţă înăbuşită pândind de sub exteriorul adult al 
lui Rich 'Tozier, ci o făptură aproape mai reală decât 
bărbatul însuşi. 

— Nu da-n mine! Las’ să-ţ ad’ alt suc dă mentă, Miz 
Scarlett! Ş-o să-l bei colo-şa pă ve'andă unde-i un picuţ 
mai 'ăcoa'e! Nu da cu biciu-n băietu'! 

— Eşti imposibil, Richie, replică rece Beverly. Trebuia 
să te fi maturizat până acum. 

Richie o privi, cu rânjetul pălindu-i încet în 
nesiguranţă. 

— Până nu m-am întors aici, spuse el, credeam că am 
făcut-o. 

— Rich, s-ar putea să fii chiar cel mai îndrăgit disc- 
jockey din Statele Unite, interveni Mike. Cu siguranţă că 
ai Los Angelesul la degetul cel mic. 

— Mai bine ia seama, nebune, îl întrerupse Richie cu 
o arţăgoasă Voce Mr. T., deşi roşise. O să-ţi fac faţa şi 
dosu’ să-şi schimbe locu’. Îţi fac o operaţie pe creier cu 
pumnu'. Îţi... 

— Eddie, continuă Mike, neluându-l în seamă pe 
Richie, tu ai un prosper serviciu de limuzine, într-un 
oraş unde cam trebuie să-mpingi din drum cu cotul 
maşinile mari şi negre când treci strada. Câte două 
companii de limuzine pe săptămână dau faliment în 
Märul cel mare?, dar tu te descurci de minune. Iar tu, 
Ben, eşti probabil cel mai plin de succes arhitect tânăr 
din lume. 

Ben deschise gura, probabil ca să protesteze, apoi o 
închise brusc la loc. 

Mike le zâmbi şi desfăcu mâinile: 

— Nu vreau să fac pe nimeni să se simtă prost, dar aş 


4 În original, Big Apple, oraşul New York, al cărui blazon reprezintă 
un măr (n. tr.). 


dori să puneţi toţi cărţile pe masă. Există oameni care 
au succes de tineri şi oameni ce reuşesc în domenii 
specializate - dacă n-ar fi unii care-şi înving cu succes 
soarta, cred că toată lumea ar capitula. Doar unul sau 
doi dintre voi să fi fost, am fi putut să vorbim despre 
coincidenţe. Dar nu-i vorba doar de unul sau doi; sunteţi 
toți, şi asta-l include şi pe Stan Uris, care a fost cel mai 
bun expert contabil tânăr din Atlanta... Ceea ce 
înseamnă din tot Sudul. Concluzia mea e că succesul 
vostru izvorăşte din cele întâmplate aici acum douăzeci 
şi şapte de ani. Dacă aţi fi fost cu toţii expuşi azbestului 
pe vremea aia, iar acum aţi avea cancer pulmonar, 
legătura n-ar fi mai puţin clară sau convingătoare. Vrea 
vreunul din voi să mă contrazică? 

Îi privi. Nu răspunse nimeni. 

— Toţi în afară de tine, spuse Bill. Cu tine ce s-a 
întâmplat, Mikey? 

— Nu-i evident? rânji el. Eu am stat aici. 

— Ai avut grijă de far, murmură Ben. 

Bill tresări şi se uită la el, surprins, dar Ben, care îl 
privea intens pe Mike, nu observă. 

— Asta nu mă face să mă simt prea grozav, Mike. De 
fapt, mă face să mă simt cam ca un găinaţ. 

— Amin, completă Beverly. 

Mike clătină din cap, răbdător: 

— N-aveţi de ce să vă simţiţi vinovaţi, niciunul. 
Credeţi că eu am ales să stau aici mai mult decât aţi ales 
voi - oricare dintre voi - să plecaţi? Ce naiba, eram 
copii. Dintr-un motiv sau altul părinţii voştri s-au mutat, 
iar voi făceaţi parte din bagajele pe care le-au luat cu ei. 
Părinţii mei au rămas pe loc. Şi chiar o fi fost decizia lor 
- a vreunuia dintre ei? N-aş prea crede. Cum s-a hotărât 
cine să plece şi cine să rămână? A fost norocul? Soarta? 
Monstrul? Altcineva? Nu ştiu. Dar nu noi am vrut-o. Aşa 
că lăsaţi-o baltă. 

— Nu eşti... Nu eşti supărat? întrebă timid Eddie. 

— Am fost prea ocupat ca să mai fiu şi supărat, 


răspunse Mike. Am petrecut mult timp privind şi 
aşteptând... Priveam şi aşteptam încă înainte s-o fi ştiut, 
cred, dar în ultimii cinci ani am fost în ceea ce s-ar 
putea numi alarmă de gradul întâi. De la începutul 
anului m-am apucat să ţin un jurnal. lar, când un om 
scrie, gândeşte mai profund... Sau poate doar mai 
concret. Şi unul dintre lucrurile cu care mi-am petrecut 
vremea scriind şi gândindu-mă este natura acestui 
Monstru. El se schimbă; o ştim. Mai cred şi că Monstrul 
manipulează şi îşi lasă urmele pe oameni prin însăşi 
natura a ceea ce este el - la fel cum ţi se impregnează 
pe trup mirosul unui sconcs chiar şi după o baie lungă, 
dacă animalul îşi deschide punga de parfum prea 
aproape de tine. Cum lăcusta îţi scuipă sucul ei în palmă 
când o prinzi între degete. 

Mike se descheie încet la cămaşă şi o desfăcu larg. 
Văzură cu toţii dârele rozalii ale cicatricelor ce-i 
brăzdau pielea netedă şi cafenie de pe piept. 

— La fel cum ghearele lasă cicatrice, spuse el. 

— Vârcolacul, aproape că gemu Richie. O, Hristoase, 
Bill Barosane, vârcolacul! Când ne-am întors în Neibolt 
Street! 

— Ce? întrebă Bill - suna ca un om trezit dintr-un vis. 
Ce spui, Richie? 

— Nu-ţi mai aminteşti? 

— Nu... Tu, da? 

— Eu... Eu aproape-mi amintesc... 

Cu o figură confuză şi speriată, Richie cedă. 

— Vrei să spui că lucrul ăsta nu-i rău? îl întrebă dintr- 
o dată Eddie pe Mike; se holba ca hipnotizat la cicatrice. 
Că face parte pur şi simplu din... din ordinea naturală? 

— Nu face parte dintr-o ordine naturală pe care noi s- 
o înţelegem sau s-o tolerăm, răspunse Mike, încheindu- 
şi la loc cămaşa, şi nu văd niciun motiv de a opera pe 
orice altă bază decât cea pe care o înțelegem; aceea că 
Monstrul ucide, ucide copii, şi asta nu e bine. Bill a 


înţeles înaintea oricăruia dintre noi. lţi mai aduci 


aminte, Bill? 

— Îmi aduc aminte c-am vrut să-l omor, spuse Bill. 
Dar nu prea aveam cine ştie ce concepţie despre lume 
asupra subiectului, dacă înţelegeţi ce vreau să zic - nu 
voiam decât să-l omor pentru că Monstrul acela îl 
omorâse pe George. 

— Şi încă mai vrei? 

Bill cugetă pe îndelete. Îşi cobori privirea spre mâinile 
pe care şi le ţinea pe masă cu degetele desfăcute şi şi-l 
aminti pe George în pelerina sa cea galbenă, ţinând într- 
o mână bărcuţa din hârtie cu pelicula ei subţire de 
parafină. Îl privi pe Mike. 

— M-m-mai mult ca oricând, răspunse el. 

Mike dădu din cap ca şi cum exact la asta s-ar fi 
aşteptat. 

— Monstrul şi-a lăsat semnul pe noi. Monstrul şi-a 
exercitat voinţa asupra noastră, întocmai cum şi-a 
exercitat-o asupra întregului oraş, zi de zi, chiar şi pe 
durata acelor lungi intervaluri când Monstrul doarme, 
sau hibernează, sau cine ştie ce mai face între 
perioadele sale mai... mai înviorate. 

Mike ridică un deget: 

— Dar dacă Monstrul ne-a impus voinţa sa, la un 
moment dat, în vreun mod anume, ne-am impus şi noi 
voinţa asupra lui. L-am oprit înainte să fi terminat - ştim 
că am făcut-o. L-am slăbit? L-am vătămat? Am reuşit de 
fapt aproape să-l ucidem? Cred că da. Cred că am ajuns 
atât de aproape de a omori Monstrul, încât am plecat 
crezând că o şi făcuserăm. 

— Dar nici tu nu-ţi aminteşti partea asta, nu-i aşa? 
întrebă Ben. 

— Nu. Îmi aduc aminte totul până la 15 august 1958, 
cu claritate aproape perfectă. De atunci însă şi până 
cam prin 4 septembrie, când a reînceput şcoala, totul e 
un vid absolut. Nu e obscur sau înceţoşat; pur şi simplu 
a dispărut complet. Cu o singură excepţie: mi se pare că 
mi-l amintesc pe Bill zbierând despre ceva numit lumini 


moarte. 

Braţul lui Bill zvâcni convulsiv. Lovi o sticlă goală de 
bere, iar sticla explodă pe podea ca o bombă. 

— Te-ai tăiat? întrebă Beverly, pe jumătate ridicată în 
picioare. 

— Nu, spuse el. 

Avea vocea aspră şi uscată. Pe braţe i se făcuse pielea 
de găină. Părea că i se mărise cumva ţeasta; simţea cum 
luminile moarte îi apasă pielea întinsă a feţei în pulsaţii 
constante, amorţitoare. 

— Am să ridic eu... 

— Nu, stai jos. 

Voia s-o privească şi nu putea. Nu-şi putea lua ochii 
de la Mike. 

— Îţi aminteşti de luminile moarte, Bill? întrebă încet 
Mike. 

Nu îşi simţea gura ca atunci când dentistul se joacă 
puţin cam prea mult cu novocaina. 

— O să-ţi aminteşti. 

— Să dea Dumnezeu să nu. 

— O să-ţi aminteşti oricum, stărui Mike. Dar 
deocamdată... nu. Şi nici eu. Vreunul dintre voi? 

Rând pe rând, clătinară din cap. 

— Dar am făcut ceva, continuă calm Mike. Într-un 
anume punct am fost în stare să exercităm un fel de 
voinţă de grup. Într-un anume punct am atins o oarecare 
înţelegere deosebită, fie conştient, fie inconştient. 

Se foi neliniştit. 

— Doamne, cât aş vrea să fie aici şi Stan. Am un 
simţământ cum că Stan, cu mintea lui ordonată, ar fi 
putut avea idee ce anume. 

— Poate că asta s-a şi întâmplat, spuse Beverly. Poate 
de asta s-a sinucis. O fi înţeles că, dacă e vorba de 
magie, cu oamenii mari nu mai ţine. 

— Cred că s-ar putea, totuşi, zise Mike. Pentru că mai 
e un lucru pe care îl avem în comun, toţi şase. Mă-ntreb 
dacă v-aţi dat seama vreunul ce anume. 


A fost rândul lui Bill să deschidă gura şi s-o închidă 
apoi la loc. 

— Dă-i drumul, îl îndemnă Mike. Ştii ce este. Ţi-o văd 
pe faţă. 

— Nu sunt sigur că ştiu, replică Bill, dar cred că e 
vorba de faptul că niciunul dintre noi nu are copii. A- 
asta o fi? 

Domni un moment de tăcere şocată. 

— Da, făcu Mike. Asta-i. 

— lisuse Hristoase Atotputernice! exclamă indignat 
Eddie. Ce Dumnezeu are asta de-a face cu preţul fasolei 
în Peru? Cine v-a băgat în cap că toţi oamenii din lume 
trebuie să aibă copii? Asta-i o prostie! 

— Tu şi soţia ta aveţi copii? întrebă Mike. 

— Dacă te-ai ţinut pe urmele noastre tot timpul, cum 
spui că ai făcut, atunci ştii dracului prea bine că n-avem. 
Dar eu tot zic că nu înseamnă nimic. 

— Aţi încercat să faceţi copii? 

— Nu folosim anticoncepţionale, dacă la asta te referi, 
vorbi Eddie cu o demnitate ciudat-emoţionantă, dar roşu 
în obraji. Se-ntâmplă doar că nevastă-mea e puţin... Of, 
fir-ar a dracu’. E foarte supraponderală. Ne-am dus să 
consultăm un medic şi i-a spus că s-ar putea să n-aibă 
niciodată copii dacă nu mai pierde din greutate. Asta 
face din noi nişte criminali? 

— Ia-o uşor, Eds, îl linişti Richie, aplecându-se spre el. 

— Să nu-mi spui Eds şi să nu-ndrăzneşti să mă 
ciupeşti de obraz! ţipă Eddie, stropşindu-se la Richie. 
Ştii că nu pot suferi asta! Niciodată n-am putut să sufăr 
chestia asta! 

Richie dădu înapoi, clipind din ochi. 

— Beverly? întrebă Mike. Cum e cu tine şi cu Tom? 

— N-avem copii. Tot fără contraceptive. Tom vrea 
copii... Şi eu la fel, desigur, adăugă ea în grabă, 
aruncându-le priviri iuți: lui Bill i se păru că avea ochii 
cam prea strălucitori, aproape ca ochii unei actriţe care 
joacă bine un rol. Pur şi simplu încă nu s-a întâmplat. 


— V-aţi făcut examenele alea? o întrebă Ben. 

— A, da, sigur că da, răspunse femeia şi scoase un râs 
subţire, aproape ca un tril. 

Şi, printr-unul dintre acele salturi ale comprehensiunii 
de care se bucură oamenii înzestrați atât cu un dram de 
curiozitate, cât şi cu clarviziune, Bill înţelese deodată 
mult mai multe despre Beverly şi soţul ei Tom, alias Al 
Mai Tare Om din Lume. Beverly se dusese să-şi facă 
examenele de fertilitate. Bănuia că Al Mai Tare Om din 
Lume refuzase să conceapă fie şi doar un moment ideea 
că ar putea fi ceva în neregulă cu sperma fabricată în 
Sacrii Săculeţi. 

— Cu tine şi soţia ta cum stau lucrurile, Bill Barosane? 
întrebă Rich. Vreo încercare, ceva? 

Il priviră cu toţii curioşi... Fiindcă soţia lui era o 
persoană pe care o cunoşteau. Audra nu era în niciun 
caz cea mai celebră sau cea mai îndrăgită actriţă din 
lume, dar făcea cu siguranţă parte din mărunţişul 
celebrităţii ce înlocuise cumva talentul ca monedă de 
schimb în ultima jumătate a secolului al XX-lea; îi 
apăruse o fotografie în revista People când se tunsese 
scurt, şi într-o perioadă deosebit de plicticoasă la New 
York (piesa în care plănuise să joace căzuse), lucrase o 
săptămână la Hollywood Squares, în ciuda obiecţiilor 
stăruitoare ale impresarului ei. Era o străină al cărei 
chip drăgălaş le era cunoscut. Îşi spuse că Beverly arăta 
deosebit de curioasă. 

— Am încercat tot timpul în ultimii şase ani, spuse 
Bill. De vreo opt luni am întrerupt, din cauza filmului pe 
care-l facem - Attic Room îi zice. 

— Ştii, noi avem o mică emisiune de divertisment 
zilnic de la cinci şi-un sfert după-amiază până la cinci 
jumate, interveni Richie. Seein' Stars se numeşte. Au 
băgat un reportaj despre afurisitul ăsta de film chiar 
săptămâna trecută - ceva în genul Soţul şi Soţia 
Lucrând  Fericiţi împreună. Au pronunţat numele 
voastre, ale amândurora, şi n-am făcut nicio clipă 


legătura. Curios, nu-i aşa? 

— Foarte, fu Bill de acord. Oricum, Audra a spus că n- 
ar fi decât bafta noastră să rămână gravidă în perioada 
de pregătire şi să fie nevoită să joace apoi zece 
săptămâni extenuante având în acelaşi timp greţuri de 
dimineaţă. Dar vrem copii, da. Şi am încercat din 
răsputeri. 

— Aţi făcut teste de fertilitate? întrebă Ben. 

— Mhm. Acum patru ani, la New York. Doctorii au 
descoperit o foarte mică tumoră benignă în uterul 
Audrei şi au spus că-i un noroc pentru că, deşi n-ar fi 
împiedicat-o să rămână gravidă, putea cauza o sarcină 
extrauterină. Totuşi, şi ea, şi eu suntem fertili. 

Eddie repetă cu încăpățânare: 

— Asta nu dovedeşte nimic. 

— Sugerează, totuşi, murmură Ben. 

— Niciun mic accident pe frontul tău, Ben? întrebă 
Bill. 

Era şocat şi amuzat să constate că gura sa fusese 
foarte aproape de a-l numi, în loc de Ben, Clăiţă. 

— N-am fost niciodată însurat, am avut întotdeauna 
grijă şi n-au fost niciun fel de procese de paternitate, 
spuse Ben. Mai mult de-atât nu cred că e vreo cale de a 
stabili ceva exact. 

— Vreţi să auziţi o poveste comică? întrebă Richie. 

Zâmbea, dar în ochi nu i se citea niciun strop de 
zâmbet. 

— Sigur, îl îndemnă Bill. Te-ai priceput întotdeauna la 
comicării, Richie. 

— Faţa ta şi bucile-mi, băietu', aruncă Richie cu 
Vocea Copoiului Irlandez. 

Era o Voce grozavă a Copoiului Irlandez. Ai progresat 
peste orice măsură, Richie, remarcă în sinea sa Bill. 
Copil fiind, nu-l puteai face pe Copoiul Irlandez oricât îţi 
strofocai creierii. Decât o dată... Sau de două ori... Când 
(luminile moarte) asta a fost? 

— Faţa ta şi bucile-mi; doar să ţii minte comparaţia 


asta, băiete! 

Ben Hanscom se apucă pe neaşteptate de nas şi ţipă 
cu glas ascuţit şi tremurător, băieţesc: 

— Biip-biip, Richie! Biip-bip! Bip-bip! 

După o clipă, râzând, Eddie se apucă şi el de nas şii 
se alătură. Beverly făcu acelaşi lucru. 

— Ghini! Ghini! strigă Richie, râzând şi el. Ghini, mă 
predau! Hristoase! 

— O, Doamne, făcu Eddie; se lăsă moale pe spătar, 
râzând cu atâta poftă, încât aproape-i dăduseră 
lacrimile. Ţi-am făcut-o de data asta, Gură-spartă. Hai, 
tu, Ben! 

Ben surâdea, dar arăta puţin cam uimit. 

— Bip-bip, făcu Ben şi chicoti. Uitasem complet de 
asta. Tot mereu te bipuiam, Richie. 

— Voi ăştia n-aţi apreciat niciodată adevăratul talent, 
asta-i tot, spuse înfumurat Richie. 

La fel ca pe vremuri, îi puteai zbura picioarele de sub 
el, dar parcă ar fi fost un Hopa-Mitică - îşi revenea 
aproape imediat. 

— Asta a fost una dintre micile tale contribuţii în 
Clubul Păguboşilor, nu-i aşa, Clăiţă? 

— Mda, cred că da. 

— Ce mai om! murmură Richie cu o voce tremurândă, 
lovită de extaz, iar apoi începu să facă plecăciuni peste 
masă, aproape înfigându-şi nasul în ceaşca de ceai la 
fiecare dintre ele. Ce mai om! O, copchii, ce mai om! 

— Bip-bip, Richie, făcu solemn Ben, după care râsul 
explodă într-un timbru baritonal robust, cu totul diferit 
de glasul său tremurător din copilărie. Eşti acelaşi 
neserios dintotdeauna. 

— Băi, voi vreţi s-auziţi povestea aia sau nu? întrebă 
Richie. Vreau să zic, nu-i nicio scofală, nici aşa, nici aşa. 
Bipuiţi dacă aveţi chef. Sunt călit la injurii. Vreau să zic, 
aveţi în faţă un om care odată i-a luat un interviu lui 
Ozzy Osbourne. 

— Zi, spuse Bill. 


Îi aruncă o privire lui Mike şi văzu că acesta arăta mai 
mulţumit - sau mai liniştit - de când începuse întâlnirea 
lor. Oare din cauză că vedea această strângere aproape 
inconştientă a rândurilor, acel soi de uşoară cădere la 
loc în vechi roluri, ceea ce nu se întâmplă aproape 
niciodată atunci când se reîntâlnesc prieteni din 
copilărie? Bill aşa credea. Şi-şi mai spuse: Dacă există 
anumite condiții premergătoare pentru credinţa în 
magie care fac posibilă folosirea magiei, atunci poate că 
aceste condiţii se vor aranja inevitabil de la sine. Nu era 
un gând prea încurajator. Îl făcea să se simtă ca un om 
legat de vârful unei rachete teleghidate. 

Bip-bip, într-adevăr. 

— Ei bine, spuse Richie, aş putea să vă spun o istorie 
lungă şi tristă sau aş putea să vă ofer versiunea de 
bandă desenată Blondie şi Dagwood, dar mă voi aşeza 
undeva la mijloc. În anul în care m-am mutat în 
California am întâlnit o fată şi ne-am îndrăgostit tărişor 
unul de altul. Am început să trăim împreună. La început 
lua pilule, dar o făceau să-i vină rău aproape tot timpul. 
Zicea că o să-şi implanteze un sterilet, da' nu prea mă 
înnebuneam după asta - primele ştiri după cum că s-ar 
putea să nu fie complet sigure tocmai începeau să apară 
în ziare. Vorbiserăm o grămadă despre copii şi eram 
hotărâți binişor să nu-i avem chiar dacă decideam să ne 
legalizăm legătura. E iresponsabil să aduci copii într-o 
lume atât de căcăcioasă, periculoasă şi suprapopulată... 
şi bla-bla-bla, bâra-bâra-bâra, hai mergem să punem o 
bombă-n toaleta pentru bărbaţi de la Bank of America şi 
pe urmă hai înapoi în magherniţă să fumăm nişte drog şi 
să trăncănim despre diferenţa dintre maoism şi 
troţkism, dacă pricepeţi ce vreau să zic. Sau poate că-s 
cam prea dur cu amândoi. Rahat, eram tineri şi 
rezonabil de idealişti. Concluzia a fost că mi-am tăiat 
cablurile, cum se exprimă gloata din Beverly Hills cu 
infailibilul ei şic vulgar. Vasectomia a mers fără 
probleme şi n-am avut niciun efect secundar negativ. Se 


mai întâmplă, vezi dumneata. Am avut un prieten căruia 
i s-au umflat boaşele cam până la mărimea unor 
cauciucuri de Cadillac 1959. Mă pregăteam să-i 
dăruiesc un suspensor şi două butoaie de ziua lui - un 
fel de bandaj - da’ între timp i s-au dezumflat. 

— Totul enunțat cu tactul şi demnitatea ta obişnuită, 
remarcă Bill, iar Beverly izbucni din nou în râs. 

Richie oferi un surâs larg, sincer: 

— Îți mulţumesc, Bill, pentru aceste cuvinte de 
susţinere. Termenul „fut” a fost folosit de două sute şase 
ori în ultima ta carte. Am numărat. 

— Bip-bip, Gură-spartă, făcu solemn Bill, şi râseră 
toţi. 

Bill găsi aproape incredibil faptul că vorbiseră despre 
copii morţi cu nici zece minute în urmă. 

— Dă-i bătaie, Richie, spuse Ben. S-a făcut târziu. 

— Sandy şi cu mine am locuit împreună timp de doi 
ani şi jumătate, continuă Richie. De două ori am fost 
chiar aproape să ne căsătorim. După cum avea să 
reiasă, se pare că ne-am scutit de multe dureri de cap şi 
de toate palavrele alea cu proprietatea în comun, 
rămânând concubini. A primit o ofertă de a lucra la o 
firmă de avocaţi asociaţi din Washington cam în aceeaşi 
perioadă când mi-a venit şi mie oferta să mă angajez la 
KLAD ca disc-jokey la sfârşit de săptămână - nu mare 
lucru, dar era un picior proptit în uşă. Mi-a spus că e 
marea ei şansă şi că trebuie să fiu cel mai insensibil 
mascul misogin care-şi târâie picioarele prin Statele 
Unite, şi pe deasupra se săturase oricum de California. 
I-am spus că am şi eu o şansă. Aşa că am rupt pisica-n 
două şi ne-am rupt unul pe altul în două şi, când n-a mai 
rămas nimic de rupt în două, Sandy s-a dus cu 
Dumnezeu. Cam după un an m-am gândit să-ncerc să-mi 
remediez vasectomia. N-aveam niciun motiv serios, şi 
ştiam din ce citisem că şansele erau destul de pestriţe, 
da’ mi-am zis că ce mama dracu'. 

— Te întâlneai constant cu cineva pe-atunci? întrebă 


Bill. 

— Nu - aicea-i toată comicăria, se încruntă Richie. 
Pur şi simplu m-am trezit într-o dimineaţă cu... Nu-ş' ce 
să zic, cu damblaua asta că să mi-o fac la loc. 

— Trebuie că-ţi ieşiseşi din minţi, comentă Eddie. 
Anestezie generală în loc de locală? Operaţie? Poate o 
săptămână în spital, pe urmă? 

— Mda, toate chestiile astea mi le-a zis şi doctorul, 
replică Richie. Şi i-am spus că vreau oricum să-i dăm 
bice. Nu ştiu de ce. Doctorul m-a întrebat dacă mi-e clar 
că urmarea operaţiei va fi cu siguranţă dureroasă, câtă 
vreme rezultatul nu poate fi decât un dat cu banul, în cel 
mai bun caz. Am spus că da. A zis că bine, şi l-am 
întrebat când - atitudinea mea, vedeţi, fiind de „cu cât 
mai repede, cu atât mai bine”. Aşa că, zice el, ţine-ţi 
caii, fiule, ţine-ţi caii, primul pas e să luăm o probă de 
spermă doar ca să fim siguri că e necesară operaţia. Zic: 
„Haide, mi-am făcut examenul după vasectomie. A 
mers”. Mi-a spus că uneori canalele se reconectează 
spontan. „Mamma mia!” zic eu. „Nimeni nu mi-a spus 
una ca asta.” A zis că şansele erau foarte mici - 
infinitezimale, de fapt -, dar că, întrucât operaţia e atât 
de serioasă, ar trebui să verificăm. Aşa că am făcut hop 
în toaleta de bărbaţi cu un catalog Frederick's of 
Hollywood şi-am spârcâit într-o ceşcuţă Dixie... 

— Bip-bip, Richie, îl cenzură Beverly. 

— Mda, ai dreptate. Secvența cu catalogul Frederick's 
i-o minciună - în veci n-ai să găseşti ceva atât de bun 
într-un cabinet medical. Oricum, doctorul m-a chemat 
peste trei zile şi m-a întrebat care veste o vreau mai 
întâi, p-aia bună ori p-aia proastă. „Zi vestea bună mai 
întâi”, zic. 

— Vestea bună-i că operaţia nu mai e necesară, zice. 
Vestea proastă-i că oricine cu care-ai fost în pat în 
ultimii doi-trei ani, îţi poate da-n cap c-un proces de 
paternitate cam cum îi vine pofta. 

— Vrei să zici ce cred eu că vrei să zici? l-am întrebat. 


— Vreau să zic că nu mai tragi cu gloanţe oarbe şi n-ai 
mai tras de o bună bucată de vreme, zice. Milioane de 
peştişori mititei în mostra dumitale de spermă. Zilele de 
călărit voios pe deşelate fără să te ia nimeni la întrebări 
s-au sfârşit pentru o vreme, Richard. 

I-am mulţumit şi-am închis telefonul. Pe urmă am 
sunat-o pe Sandy la Washington. 

— Rich! îmi zice ea mie (şi vocea lui Richie deveni 
deodată vocea acelei fete numite Sandy pe care niciunul 
din ei n-o întâlnise vreodată. Nu era o imitație, nici 
măcar o asemănare; semăna mai mult cu o pictură 
auditivă). Ce bine că te-aud! M-am măritat! 

— Da, grozav, zic eu. Trebuia să-mi dai de veste. Ţi-aş 
fi trimis un mixer. 

La care ea: 

— Acelaşi Richie dintotdeauna, mereu plin de poante. 

Aşa că zic: 

— Sigur, acelaşi Richie, mereu plin de poante. Că tot 
veni vorba, Sandy, nu cumva s-a-ntâmplat să faci vreun 
copil sau ceva după ce-ai plecat din Los Angeles? 

— Poanta nu-i foarte nostimă, Rich, zice ea, şi-am avut 
o undă-n creier că se pregăteşte să-mi trântească 
telefonul, aşa că i-am spus ce s-a-ntâmplat. 

A început să râdă, numai că de data asta chiar râdea 
în hohote - râdea aşa cum râdeam eu întotdeauna cu 
voi, parcă i-ar fi spus cineva cel mai căcăcios banc din 
lume. Aşa că, atunci când în sfârşit a început s-o lase 
mai moale, am întrebat-o ce, pentru numele lui 
Dumnezeu, i se pare atât de comic. 

— Cât e de minunat! zice. De data asta, ţie ţi s-a 
întâmplat bancul. După toţi aceşti ani, bancul i se 
întâmplă în sfârşit lui Records Tozier. Câţi bastarzi ai 
adus pe lume de când m-am mutat eu în est, Rich? 

— Deduc că asta-nseamnă că încă n-ai cunoscut 
bucuriile maternității, o-ntreb eu. 

— Urmează, în iulie, zice. Mai sunt şi alte întrebări? 

— Mda, dau eu-nainte. Când te-ai răzgândit în 


legătură cu adusul copiilor într-o lume atât de 
căcăcioasă? 

— Când am întâlnit în fine un bărbat care să nu fie un 
căcat, zice şi-mi închide telefonul. 

Bill izbucni în râs. Râse până-i şiroiră lacrimile pe 
obraji. 

— Mda, continuă Richie, cred c-a închis repede ca să-i 
rămână ei de fapt ultimul cuvânt, da’ putea să fi stat pe 
fir cât era ziua de lungă. Ştiu prea bine când sunt făcut 
marţ. După o săptămână m-am întors la doctor şi i-am 
cerut să fie, dacă se poate, mai clar privind şansele 
împotriva acestui soi de regenerare spontană. A zis că 
discutase cu câţiva colegi despre cazul meu. Reieşea că- 
n perioada de trei ani dintre 1980 şi 1982 în California 
s-au înregistrat douăzeci şi trei de regenerări spontane 
raportate. Şase din astea s-a dovedit că erau simple 
operaţii de mântuială. Alte şase erau fie falsuri, fie 
înscenări - tipi care căutau să muşte o îmbucătură din 
contul bancar al câte unui doctor. Deci... Unsprezece 
autentice în trei ani. 

— Unsprezece din câte? întrebă Beverly. 

— Douăzeci şi opt de mii şase sute optsprezece, 
răspunse calm Richie. 

Tăcere în jurul mesei. 

— Aşa că m-am apucat şi-am bătut recordul 
armăsarilor, urmă Richie, şi nu s-a arătat niciun copil. 
Asta-ţi dă vreo idee, Eds? 

Eddie începu cu încăpățânare: 

— Tot nu dovedeşte... 

— Nu, îl întrerupse Bill, nu dovedeşte nimic. Dar 
categoric sugerează o legătură. Intrebarea e ce facem 
acum. La asta te-ai gândit, Mike? 

— M-am gândit, sigur, dar mi-era imposibil să iau vreo 
hotărâre până nu vă adunaţi toţi iarăşi laolaltă să staţi 
de vorbă ca acum. Nu aveam nicio cale de a prezice cum 
va merge reuniunea asta înainte să aibă loc cu adevărat. 

Tăcu un răstimp îndelungat, privindu-i gânditor. 


— Am o idee, zise el, dar, înainte de-a v-o spune, cred 
că trebuie să cădem de acord dacă avem sau nu de făcut 
vreo treabă aici. Vrem să încercăm iarăşi să facem ceea 
ce am mai încercat o dată să facem? Vrem să-ncercăm 
iar să omorâm Monstrul? Sau doar împărţim nota de 
plată la şase şi ne întoarcem la treburile noastre? 

— Se pare că... începu Beverly, dar Mike o opri cu o 
mişcare a capului. 

Încă nu terminase. 

— Trebuie să înţelegeţi că şansele noastre de succes 
sunt imposibil de prevăzut. Ştiu că nu sunt prea mari, la 
fel cum ştiu c-ar fi fost puţin mai bune dacă Stan era şi 
el aici. Nu bune cu adevărat, dar ceva mai mari. Fără 
Stan, cercul pe care l-am format în ziua aceea s-a rupt. 
Nu cred cu adevărat că putem distruge Monstrul, nici 
măcar să-l trimitem de aici pentru un scurt răstimp aşa 
cum am făcut înainte, cu cercul întrerupt. Cred că 
Monstrul ne va ucide unul câte unul, probabil în moduri 
extrem de oribile. Copii fiind, formaserăm un cerc 
complet, într-un mod pe care nici chiar acum nu-l 
înţeleg. Cred că, dacă ajungem de acord să mergem 
înainte, va trebui să încercăm formarea unui cerc mai 
mic. Nu ştiu dacă se mai poate aşa ceva. Cred că ar fi 
posibil să credem că se poate, doar pentru a descoperi - 
când va fi prea târziu - ei bine... că a fost prea târziu. 

Mike îi privi din nou, cu ochii înfundaţi şi obosiţi pe 
chipul său cafeniu: 

— Cred aşadar că trebuie să supunem la vot. Stăm şi 
încercăm iar sau plecăm acasă. Astea sunt variantele. V- 
am adus aici pe baza unei vechi promisiuni pe care nici 
măcar nu eram sigur că v-o veţi mai aminti, dar nu vă 
pot reţine aici în virtutea acelei promisiuni. Rezultatele 
ar fi mai grave. _ 

Se uită la Bill, şi în clipa aceea Bill înţelese ce urma. Îl 
îngrozea, nu putea opri clipa, şi atunci, cu aceeaşi 
senzaţie de uşurare despre care-şi închipuia că trebuie 
să îl cuprindă pe sinucigaş când îşi ia mâinile de pe 


volanul maşinii în viteză şi nu şi le mai foloseşte decât 
ca să-şi acopere ochii, o acceptă. Mike îi adusese aici, 
Mike le expusese totul clar... lar acum Mike îşi dezbrăca 
mantia conducerii. Dorea ca mantia aceea să-i revină 
persoanei care o purtase în 1958. 

— Ce spui, Bill Barosane? Formulează întrebarea. 

— Înainte s-o fac, spuse Bill, înțelege ci-cineva 
întrebarea? Voiai să spui ceva, Bev. 

Fata clătină din cap. 

— Bine. Cr-cred că întrebarea este: rămânem şi 
luptăm sau dăm totul uitării? Cine e de părere să 
rămânem? 

Nimeni de la masă nu schiţă nicio mişcare poate timp 
de cinci secunde, iar Bill îşi aminti de licitaţiile la care 
participase, unde preţul câte unei piese se repezea 
deodată drept în stratosferă, iar cei care nu voiau să 
liciteze deveneau aproape literalmente statui; îţi era 
frică să te scarpini unde te mânca sau să alungi o muscă 
de pe vârful nasului, ca nu cumva licitatorul s-o ia drept 
încă cinci bătrâne sau douăzeci şi cinci. 

Bill se gândi la Georgie, Georgie care nu dorise răul 
nimănui, care nu voise decât să iasă la aer după ce 
fusese ţinut în cuşcă toată săptămâna, Georgie cu obrajii 
săi îmbujoraţi, cu bărcuţa de ziar într-o mână şi 
încheindu-şi cataramele impermeabilului cu cealaltă, 
Georgie mulţumindu-i... Apoi aplecându-se şi sărutând 
obrazul încins de febră al lui Bill: Mulţumesc, Bill. E o 
corabie grozavă. 

Simţi vechea mânie crescând în el, dar acum era mai 
bătrân, şi privea într-o perspectivă mai largă. Acum nu 
mai era vorba numai de Georgie. Un şir oribil de nume îi 
defilară prin cap: Betty Ripsom, găsită îngheţată în 
pământ, Cheryl Lamonica, pescuită din Kenduskeag, 
Matthew Clements, smuls de pe tricicleta sa, Veronica 
Grogan, în vârstă de nouă ani, găsită într-o gură de 
canal, Steven Johnson, Lisa Albrecht, toţi ceilalţi şi 
numai Dumnezeu ştia câţi alţii dintre cei dispăruţi. 


Ridică mâna încet şi spuse: 

— Să omorâm Monstrul. De data asta, să-l omorâm cu 
adevărat. 

O clipă mâna îi rămase suspendată acolo singură, ca 
mâna unicului elev din clasă care ştie răspunsul cerut, 
cel pe care ceilalţi copii îl urăsc. Apoi Richie, ridică şi el 
mâna şi spuse: 

— Ce mama dracu'. Nu poate fi mai rău decât să-i iei 
un interviu lui Ozzy Osbourne. 

Beverly înălţă mâna. Acum culoarea îi revenise, dar în 
pete bolnăvicioase ce-i ardeau pe pomeţii obrajilor. 
Arăta cumplit de surescitată şi în acelaşi timp 
înspăimântată de moarte. 

Mike ridică mâna. 

Ben făcu la fel. 

Eddie Kaspbrak stătea rezemat de spătar, arătând de 
parcă şi-ar fi dorit să se topească practic în scaun şi 
astfel să dispară. Faţa sa îngustă şi delicată era 
îngrozitor de speriată când privi întâi la stânga, pe urmă 
la dreapta, şi apoi din nou la Bill. Un moment, Bill se 
simţi convins că Eddie pur şi simplu va împinge scaunul, 
se va ridica şi o va zbughi din cameră fără o singură 
privire în urmă. Apoi înălţă o mână în aer, iar cu cealaltă 
îşi apucă inhalatorul. 

— Hai, tu, Eds, spuse Richie. Chiar c-o să ne-alegem 
cu nişte chicuri de data asta, pe pariu. 

— Bip-bip, Richie, replică Eddie cu glas nesigur. 


6 


Desertul e pus pe masă 


— Deci care-i ideea ta, Mike? întrebă Bill. 

Starea de spirit fusese spartă de către Rose, 
amfitrioana, care intrase cu un platou de fursecuri cu 
surprize. Privi în jur la cele şase persoane ce ţineau 
mâinile în aer, cu o grijuliu-politicoasă lipsă de 
curiozitate. Şi le coborâră în grabă, şi nimeni nu spuse 


nimic înainte să iasă Rose. 

— E destul de simplă, spuse Mike, dar s-ar putea să 
fie şi destul de al dracului de primejdioasă. 

— Vars-o, ceru Richie. 

— Cred că ar trebui să ne despărţim pentru restul 
zilei. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să se întoarcă 
în acel loc din Derry pe care şi-l aminteşte cel mai 
bine... în afară de Maidan, mai precis. Nu cred c-ar fi 
bine să meargă vreunul acolo - nu încă. Să ne imaginăm 
că facem nişte excursii pe jos, dacă vreţi. 

— Care-i scopul, Mike? întrebă Ben. 

— Nu-s tocmai sigur. Trebuie să înţelegeţi că merg 
destul de mult pe intuiţie. 

— Dar chestia asta are un ritm bun pe care se poate 
dansa, îl întrerupse Richie. 

Ceilalţi zâmbiră. Mike nu; în schimb dădu din cap: 

— E un mod de-a o spune la fel de bine ca oricare 
altul. A merge pe intuiţie este ca şi cum ai alege un ritm 
şi-ai dansa după el. Folosirea intuiţiei e o treabă grea 
pentru adulţi, şi ăsta-i principalul motiv pentru care 
cred c-ar fi cel mai bun lucru pe care-l avem de făcut. 
Copiii, la urma urmei, operează pe baza ei cam în 
optzeci la sută din timp, cel puţin până ajung pe la 
paisprezece ani. 

— Vorbeşti despre recuplarea la situaţie, spuse Eddie. 

— Aşa cred. Oricum, asta-i ideea mea. Dacă nu vă vine 
în minte niciun loc anume unde să mergeţi, urmaţi-vă 
doar picioarele şi vedeţi încotro vă conduc. Apoi ne vom 
întâlni diseară la bibliotecă şi vorbim despre ce s-a 
întâmplat. 

— Dacă se întâmplă ceva, sublinie Ben. 

— A, cred c-o să se-ntâmple destule lucruri. 

— Ce fel de lucruri? întrebă Bill. 

Mike clătină din cap. 

— Habar n-am. Dar cred că, orice se va întâmplă, sunt 
toate şansele să fie neplăcut. Cred că-i chiar posibil ca 
vreunul dintre noi să nu mai apară diseară la bibliotecă. 


N-am niciun motiv să mă gândesc la aşa ceva... decât tot 
acea intuiţie. 

Tăcerea întâmpină aceste cuvinte. 

— De ce singuri? întrebă într-un târziu Beverly. Dacă 
e vorba s-o facem în grup, de ce vrei să începem singuri, 
Mike? Mai ales dacă riscul e într-adevăr atât de mare pe 
cât crezi tu? 

— La asta cred că pot răspunde eu, zise Bill. 

— Spune, Bill, îl îndemnă Mike. 

— A început cu fiecare din noi de unul singur, îi 
explică Bill lui Beverly. Nu-mi amintesc totul - nu încă -, 
dar sigur ţin minte atâta lucru. Fotografia din camera lui 
George, care s-a mişcat. Mumia lui Ben. Leprosul pe 
care l-a văzut Eddie sub verandă pe Neibolt Street. Mike 
descoperind sângele pe iarbă lângă Canal, în Bassey 
Park. Şi pasărea... A fost ceva cu o pasăre, nu-i aşa, 
Mike? 

Mike dădu din cap cu amărăciune: 

— O pasăre mare. 

— Da, dar nu tot atât de prietenoasă precum cea din 
Sesame Street. 

Richie chicoti nestăpânit: 

— Răspunsul oraşului Derry pentru James Trage Una 
Bună! O, copchii, binecuvântaţi s'tem sau binecuvântaţi 
s'tem! 

— Bip-bip, Richie, spuse Mike, iar Richie se supuse. 

— Pentru tine au fost vocea din ţeava şi sângele care 
a ţâşnit din chiuvetă, îi spuse Bill lui Beverly. Iar pentru 
Richie... 

Aici însă tăcu, nedumerit. 

— Eu trebuie că-s excepţia care confirmă regula, Bill 
Barosane, răspunse Richie. Prima oară când am venit în 
contact cu ceva care să fie ciudat, în vara aia - vreau să 
zic, chiar ciudat -, a fost în camera lui George, cu tine. 
Când tu şi cu mine ne-am dus în ziua aia la tine acasă şi 
ne-am uitat în albumul lui de fotografii. Poza cu Center 
Street lângă Canal s-a pus în mişcare. Îţi aminteşti? 


— Da, spuse Bill. Dar eşti sigur că n-a mai fost nimic 
înainte de asta, Richie? Absolut nimic? 

— Păi... 

Ceva licări în ochii lui Richie. Spuse încet: 

— Mă rog, a fost ziua când Henry şi prietenii lui m-au 
fugărit - înainte de sfârşitul şcolii, mai exact, şi am 
scăpat de ei în raionul de jucării de la Freese. Am trecut 
prin faţa Primăriei şi m-am aşezat pe-o bancă-n parc un 
timp şi mi s-a părut că văd... Dar asta n-a fost decât un 
vis. 

— Ce era? întrebă Beverly. 

— Nimic, răspunse Richie, aproape repezit. Un vis, 
nimic mai mult. 

Îl privi pe Mike: 

— Nu m-ar deranja totuşi să fac o plimbare. O să-mi 
omor după-amiaza. Admir gospodăriile. 

— Deci ne-am înțeles? întrebă Bill. 

Dădură din cap că da. 

— Şi-o să ne-ntâlnim la bibliotecă diseară la... La ce 
oră propui, Mike? 

— La şapte. Dacă întârziaţi, sunaţi la sonerie. 
Biblioteca se închide în zilele lucrătoare la ora şapte, 
până începe vacanţa de vară a copiilor. 

— Şapte să fie, fu Bill de acord şi-şi lăsă ochii să 
coboare gravi asupra celorlalţi. Şi să aveţi grijă. Nu 
trebuie să uitaţi că niciunul dintre noi nu ştie cu 
adevărat ce f-f-facem. Priviţi-o ca pe o misiune de 
recunoaştere. Dacă vedeţi ceva, nu luptaţi. Fugiţi. 

— Sunt un îndrăgostit, nu un luptător, spuse Richie cu 
o visătoare Voce Michael Jackson. 

— Ei bine, dacă ne-am hotărât s-o facem, ar fi cazul s- 
o luăm din loc, spuse Ben, iar un surâs vag îi trase în sus 
colţul stâng al gurii - era mai mult amar decât amuzat. 
Deşi să fiu al dracului dacă vă pot spune în minutul ăsta 
exact unde-o să mă duc, dacă Maidanul se exclude. 
Pentru mine ăla era cel mai grozav lucru - să merg acolo 
cu voi. 


Ochii i se abătură spre Beverly, rămaseră aţintiţi 
asupra ei un moment şi se mutară iar. 

— Nu-mi trece prin minte niciun alt loc care să 
însemne foarte mult pentru mine. Probabil că doar o să 
hoinăresc vreo câteva ore, privind clădirile şi udându- 
mă la picioare. 

— O să găseşti tu un loc unde să te duci, Clăiţă, spuse 
Richie. În vizită la vreunele dintre vechile tale popasuri 
de potol, să-ţi faci plinul. 

Ben râse: 

— Capacitatea mi-a scăzut de când aveam unşpe ani. 
Sunt aşa de plin, că s-ar putea să fie nevoie să mă 
scoateţi de-aici de-a rostogolul. 

— Ei bine, eu sunt gata, spuse Eddie. 

— Staţi o secundă! exclamă Beverly în timp ce 
începeau să se ridice de pe scaune. Fursecurile cu 
surprize! Să nu le uităm pe astea! 

— Mada, făcu Richie. Răvaşul meu îl ştiu de pe-acum: 
„CURÂND VEI FI MÂNCAT DE UN MONSTRU MARE. O 
ZI PLĂCUTĂ ÎŢI DORESC” 

Râseră, iar Mike îi întinse castronaşul cu plăcintele cu 
răvaşe lui Richie, care luă una, apoi le dădu mai 
departe. Bill observă că nimeni nu-şi desfăcu plăcinta 
până nu-şi luară toţi ceilalţi câte una; şedeau cu 
prăjiturelele în formă de pălărie în faţa lor sau în mână, 
şi, exact în timp ce Beverly, zâmbind încă, şi-o alegea pe 
a ei, Bill simţi un strigăt înălţându-i-se în gâtlej: Nu/ Nu, 
să nu faci asta, face parte din poveste, pune-o la loc, n-o 
deschide! 

Dar era prea târziu. Beverly îşi rupsese prăjitura, Ben 
făcea acelaşi lucru cu a lui, Eddie şi-o tăia pe a sa cu 
furculiţa, şi, chiar înainte ca zâmbetul lui Beverly să se 
prefacă într-o strâmbătură de groază, Bill avu timp să 
gândească: Stiam, într-un fel sau altul ştiam, pentru că 
nimeni nu şi-a muşcat firesc plăcinta cu răvaş înăuntru. 
Asta ar fi fost lucrul, normal de făcut, dar nu l-a făcut 
nimeni. Cumva, o anume parte din noi încă îşi mai 


aminteşte... Totul. 

lar această cunoaştere subterană şi iraţională i se 
păru într-un fel cea mai înfricoşătoare înţelegere dintre 
toate; grăia, mai elocvent decât ar fi putut-o face Mike, 
despre cât de sigur şi adânc îl atinsese Monstrul pe 
fiecare dintre ei... Şi cum atingerea Monstrului încă mai 
dăinuia asupra lor. 

Din prăjiturică lui Beverly ţâşni sânge ca dintr-o 
arteră spintecată, îi împroşcă mâna, apoi şiroi pe 
materialul alb al feţei de masă, pătându-l într-un roşu 
aprins ce se îmbibă, răspândindu-se apoi sub formă de 
degete trandafirii încleştate. 

Eddie Kaspbrak slobozi un răcnet gâtuit şi se smulse 
de la masă într-o atât de brusc-revoltată zăpăceală de 
mâini şi picioare, încât nu lipsi mult să i se răstoarne 
scaunul. O gânganie gigantică, cu carapacea chitinoasă 
de un brun-gălbui urât, îşi croia drum afară din plăcinta 
lui cu răvaş, ca dintr-o crisalidă. Ochii ei de sticlă se 
holbau orbi înainte. În timp ce se împleticea către 
farfuria lui Eddie, firimituri de cocă îi căzură de pe 
spinare într-o mică avalanşă pe care Bill o auzi desluşit 
şi care reveni să-i bântuie visele mai târziu în cursul 
după-amiezii, când dormi o vreme. În momentul când se 
eliberă cu totul, îşi frecă unul de altul picioarele subţiri 
din spate, scoțând un bâzâit uscat şi ascuţit, iar Bill îşi 
dădu seama că era un soi de greier supus unor cumplite 
mutații. Se caţără greoi pe buza farfuriei şi căzu de-a 
dura pe faţa de masă, cu burta în sus. 

— O, Doamne! bâigui Richie cu glas sugrumat. O, 
Doamne, Bill Barosane, ăsta-i un ochi, Doamne sfinte, e 
un ochi, în mă-sa, un ochi... 

Capul lui Bill zvâcni într-o parte şi-l văzu pe Richie 
holbându-se la plăcinta lui, cu gura schimonosită într-un 
fel de grimasă îngreţoşată. O bucăţică din crusta 
glazurată căzuse pe faţa de masă, lăsând o gaură prin 
care un glob ocular omenesc privea cu o expresie 
intensă şi sticloasă. Fărâme de plăcintă stăteau 


împrăştiate pe irisul căprui, vid şi încastrat în sclerotică. 

Ben Hanscom o aruncă pe-a sa - nu cu o mişcare 
calculată, ci ca reacţie spontană a unei persoane absolut 
surprinse de o farsă răutăcioasă. În timp ce plăcinta se 
rostogolea pe masă, Bill văzu în scobitura sa doi dinţi cu 
rădăcinile negre de sânge închegat. Zornăiau ca 
seminţele într-o tigvă găunoasă. 

Privi din nou la Beverly şi văzu că trăgea aer în piept 
să zbiere. Îşi ţinea ochii aţintiţi asupra făpturii ce se 
târâse din prăjiturică lui Eddie, fiinţa care acum dădea 
din picioruşele leneşe, aşa cum zăcea răsturnată pe faţa 
de masă. 

Bill se puse în mişcare. Nu gândea, reacţiona doar. 
Intuiţie, reflectă el nebuneşte în timp ce se repezea din 
scaun şi astupa cu mâna gura lui Beverly chiar înainte 
ca ea să poată slobozi ţipătul. Iată-mă acționând din 
intuiție. Mike ar trebui să fie mândru de mine. Ceea ce 
ieşi din gura femeii nu mai era un zbieret, ci un 
strangulat: 

— Mmmmph! 

Eddie scotea sunetele acelea ţiuitoare pe care Bill şi 
le amintea atât de bine. Nicio problemă cu asta, o duşcă 
bună din bătrânul biberon-de-plămâni îl va pune pe 
Eddie pe picioare. 

Privi în jur la ceilalţi cu ochi arzători, iar gândul ce-i 
veni era un altul din vara aceea, un gând ce suna pe cât 
de imposibil de arhaic, pe atât de corect: 

— Gura! Toţi! Niciun sunet! Doar țineți-vă gura! 

Rich îşi trânti o mână peste gură. Tenul lui Mike 
devenise de un pământiu murdar, dar dădu din cap spre 
Bill. Se îndepărtară cu toţii de masă. Bill nu-şi 
deschisese plăcinta cu răvaş, dar acum îi vedea laturile 
mişcându-se încet înăuntru şi în afară - se umflă, se 
lasă, se umflă, se lasă, se umflă, se lasă - pe când 
propriul său dar festiv încerca să scape. 

— Mmmmmph! făcu iar Beverly în mâna lui, respiraţia 
ei gâdilându-i palma. 


— Gura, Bev, spuse el şi-şi retrase mâna. 

Faţa ei părea să fie numai ochi. Gura îi zvâcnea. 

— Bill... Bill, ai văzut... 

Ochii îi lunecară înapoi la greier şi se fixară asupra 
lui. Gângania părea pe moarte. Ochii săi zbârciţi o 
priviră la rândul lor, şi Beverly începu să geamă. 

— În-în-încetează, îi spuse el sumbru. Treci înapoi la 
masă. 

— Nu pot, Billy, nu mă mai pot apropia de lu... 

— Ba poţi! Tre-trebuie! 

Auzi paşi uşori şi iuți apropiindu-se pe culoarul din 
cealaltă parte a perdelei de mărgele. Li privi pe ceilalţi: 

— Toată lumea! Înapoi la masă! Vorbiţi! Purtaţi-vă 
firesc! 

Beverly se uită la el cu ochi rugători, dar Bill scutură 
din cap. Se aşeză şi-şi trase scaunul lângă masă, 
încercând să nu-şi privească plăcinta din farfurie. Se 
umflase ca un furuncul inimaginabil care se umplea de 
puroi. Şi încă mai pulsa încet în afară şi înăuntru. 
Puteam să fi muşcat din asta, gândi el ca prin ceaţă. 

Eddie îşi trase pe gât un nou jet din inhalator, 
inspirând vaporii în plămâni cu un sunet prelung, 
subţire şi strident. 

— Şi cine crezi c-o să câştige fanionul? îl întrebă Bill 
pe Mike, zâmbind ca scos din minţi. 

Exact în clipa aceea Rose intră prin şiragurile de 
mărgele, cu faţa politicos-întrebătoare. Cu coada 
ochiului, Bill văzu că Bev revenise la masă. Bravo, fetița, 
spuse el în sinea lui. 

— Cred că Urşii din Chicago se prezintă bine, 
răspunse Mike. 

— Totul e în regulă? întrebă Rose. 

— Mi-minunat, spuse Bill, arătând cu degetul mare 
spre Eddie. Prietenul nostru a avut o criză de astmă. Şi- 
a luat medicamentul. Acum îi e mai bine. 

Rose îl privi pe Eddie, îngrijorată. 

— Mai bine, scânci Eddie. 


— Doriţi să strâng acum? 

— Imediat, îi dărui Mike un zâmbet larg şi fals. 

— A fost bun? 

Ochii ei parcurseră din nou masa, o undă de îndoială 
acoperind un lac adânc de seninătate. Nu văzu greierul, 
ochiul, dinţii sau felul cum plăcinta lui Bill părea că 
respiră. De asemenea, ochii  Rosei trecură fără 
complicaţii peste pata de sânge întinsă pe faţa de masă. 

— Totul a fost foarte bun, răspunse Beverly şi zâmbi - 
un surâs mai natural decât al lui Bill sau al lui Mike. 

Păru să o liniştească pe Rose, convingând-o că, dacă 
înăuntru se întâmplase vreun necaz, vina nu era nici a 
serviciului ei, nici a bucătăriei. Fata are mult sânge 
rece, constată în sinea sa Bill. 

— Răvaşele au fost plăcute? mai întrebă Rose. 

— Ei bine, replică Richie, de ceilalţi nu ştiu, da' eu 
unul am avut noroc cât vezi cu ochiul. 

Bill auzi un scârţâit minuscul. Cobori privirea spre 
farfurie şi văzu un picior bâjbâind orbeşte din fursecul 
său. Zgâria porţelanul. 

Puteam să fi muşcat din asta, îşi spuse el iar, dar 
păstră surâsul. 

— Excelent, zise el. 

Richie privea farfuria lui Bill. O muscă uriaşă, neagră- 
cenuşie, se năştea încet din resturile năruite ale 
prăjiturii. Zumzăia slab. O  scursoare gălbuie se 
prelingea alene din fursec, formând o băltoacă pe faţa 
de masă. Se simţea şi un miros acum, duhoarea slabă şi 
grea a unei răni infectate. 

— Ei bine, dacă nu vă pot fi de niciun folos pe 
moment... 

— Nu chiar acum, spuse Ben. Minunată masa. Cum... 
Cum nu se poate mai ieşită din comun. 

— Atunci vă las, ieşi Rose cu o plecăciune prin 
perdeaua de mărgele. 

Şiragurile încă se mai legănau ciocnindu-se unul de 
altul când toţi se retraseră de la masă. 


— Ce-i asta? întrebă Ben, privind la arătarea din 
farfuria lui Bill. 

— O muscă, o muscă mutantă. Prin amabilitatea unui 
scriitor numit George Langlahan, cred. A scris o nuvelă 
intitulată Musca. S-a făcut un film după ea - nu unul 
extraordinar de bun. Dar povestea m-a speriat ca toţi 
dracii. Monstrul a revenit la vechile sale trucuri, e clar. 
Treaba asta cu musca mi-a umblat mult prin minte în 
ultima vreme, pentru că începusem să cam proiectez 
romanul ăla - Roadbugs mă gândeam să-l intitulez. Ştiu 
că titlul sună des-destul de prostesc, dar, vedeţi... 

— Scuzaţi-mă, îl întrerupse ca din depărtare Beverly. 
Cred că îmi vine să vomit. 

leşi înainte ca vreunul dintre bărbaţi să se fi putut 
ridica. Bill îşi scutură şervetul şi-l aruncă peste muscă, a 
cărei mărime era cât a unui pui de vrabie. Nimic atât de 
mare n-ar fi putut ieşi dintr-un obiect mic ca o plăcintă 
chinezească cu răvaşe... Dar ieşise. Bâzâi de două ori 
sub şerveţel, după care rămase tăcută. 

— Iisuse, spuse slab Eddie. 

— Hai să ieşim de-aici, propuse Mike. O putem 
aştepta pe Bev în hol. 

Beverly tocmai ieşea de la toaletă când se strânseră 
lângă casierie. 

Era palidă, dar se stăpânea. Mike plăti nota, o sărută 
pe Rose pe obraz şi ieşiră cu toţii în ploaia după-amiezii. 
— Cele întâmplate v-au mutat gândul? întrebă Mike. 

— Nu cred că mi l-au mutat mie, răspunse Ben. 

— Nu, spuse şi Eddie. 

— Care gând? replică Richie. 

Bill clătină din cap, apoi o privi pe Beverly. 

— Rămân, spuse ea. Bill, la ce te-ai referit când ai 
spus că Monstrul a revenit la vechile sale trucuri? 

— Mă gândisem să scriu o povestire cu insecte, 
răspunse el. Nuvela aia a lui Langlahan mi se infiltrase 
în gând. Aşa că am văzut o muscă. La tine a fost sânge, 
Beverly. De ce-aveai sânge în gând? 


— Cred că din cauza sângelui din ţeavă, spuse pe dată 
Beverly. Sângele care a ieşit pe ţeava din baie în vechea 
locuinţă, când aveam unsprezece ani. 

Dar oare chiar asta să fi fost? Nu prea-i venea să 
creadă. Căci ceea ce-i străfulgerase în minte imediat 
când sângele ţâşnise într-un mic jet cald peste degetele 
ei fusese urma de picior însângerată pe care o lăsase pe 
duşumea după ce călcase pe sticla spartă de parfum. 
Tom. Şi 

(Bevvie, uneori îmi fac griji multe) 

tatăl ei. 

— Şi tu ai avut o insectă, îi spuse Bill lui Eddie. De ce? 

— Nu doar o insectă. Un greier. La noi în pivniţă sunt 
greieri. Casă de două sute de mii de dolari, şi nu ne 
putem descotorosi de greieri. Ne scot din minţi noaptea. 
Cu vreo câteva nopţi înainte să sune Mike, am avut un 
coşmar cumplit de-a binelea. Visam că m-am trezit şi 
aveam patul plin de greieri, încercam să-i omor cu 
inhalatorul, dar tot ce făcea când îl strângeam era să 
scoată pârâituri, şi chiar înainte de-a mă trezi mi-am dat 
seama că şi el era plin de greieri. 

— Chelneriţa n-a văzut nimic din toate astea, spuse 
Ben; privi spre Beverly. La fel cum nici ai tăi n-au văzut 
sângele care-a ieşit pe ţeavă, cu toate că era peste tot. 

— Da, încuviinţă ea. 

Rămaseră uitându-se unii la alţii în ploaia măruntă de 
primăvară. 

Mike îşi privi ceasul: 

— O să fie un autobuz peste vreo douăzeci de minute 
sau vă pot lua pe patru dintre voi în maşina mea, dacă 
ne înghesuim. Ori pot să chem nişte taxiuri. Cum 
preferaţi. 

— Eu cred c-o s-o iau de-aici pe jos, spuse Bill. Nu ştiu 
unde mă duc, dar puţin aer curat pare o idee grozavă pe 
vremea asta. 

— Eu am să chem un taxi, zise Ben. 

— Îl facem jumi-juma, dacă mă laşi în centru, propuse 


Richie. 

— Bine. Tu unde te duci? 

Richie ridică din umeri: 

— Încă nu-s tocmai sigur. 

— Diseară la şapte, le reaminti Mike. Şi aveţi grijă, 
toţi. 

Erau de acord să aibă grijă, deşi Bill nu ştia cum poţi 
face în mod sincer o asemenea promisiune când ai de 
înfruntat o atât de formidabilă gamă de factori 
necunoscuţi. 

Începu să spună ce gândeşte, apoi le privi chipurile şi 
văzu că deja ştiau. 

Aşa că o luă din loc, ridicând scurt o mână în semn de 
rămas-bun. Aerul umed îi făcea bine. Plimbarea de 
înapoiere în oraş avea să fie lungă, dar asta nu-l deranja 
cu nimic. Avea din plin la ce să se gândească. Se bucura 
că reuniunea luase sfârşit şi începuse treaba. 


Capitolul 11 
Pe jos 


1 


Ben Hanscom face un împrumut 


Richie Tozier se dădu jos din taxi la intersecţia dintre 
Kansas Street, Center Street şi Main Street, iar Ben 
eliberă maşina pe culmea Colinei Up-Mile. Şoferul era 
„băiatul religios” al lui Bill, dar nici Richie, nici Ben n-o 
ştiau: Dave căzuse într-o tăcere posomorâtă. Ben s-ar fi 
putut da jos împreună cu Richie, însă i se părea că-i mai 
bine să înceapă cu toţii pe cont propriu. 

Rămase în colţul Kansas Street cu Daltrey Close, 
privind taxiul ce se reintegra în trafic, cu mâinile 
înfundate adânc în buzunarele pantalonilor, încercând 
să-şi scoată din minte hidoasa încheiere a prânzului. N-o 
putea face; gândurile îi tot reveneau la musca aceea 
neagră-cenuşie ce se târa din plăcinta de pe farfuria lui 
Bill, cu aripile venoase lipite de spinare. Încerca să-şi 
abată gândul de la această imagine morbidă şi credea că 
a reuşit, doar pentru a descoperi după cinci minute că 
iar se gândea la ea. 

Incerc s-o justific cumva, îşi spuse, înţelegând-o nu în 
sens moral, ci mai degrabă într-unul matematic. 
Clădirile sunt construite observând anumite legi 
naturale; legile naturale pot fi exprimate în ecuaţii; 
ecuaţiile trebuie să fie justificate. Care era justificarea 
celor întâmplate cu nicio jumătate de oră în urmă? 

Las-o baltă, se îndemnă, nu pentru prima oară. Nu 
poți explica, aşa că las-o baltă. 

Foarte bun sfat; problema era că nu-l putea urma. Îşi 
aminti că în ziua de după ce văzuse mumia pe Canalul 
îngheţat viaţa lui decursese ca de obicei. Ştiuse că, 
indiferent ce-o fi fost, fusese foarte aproape de a-l 


prinde, dar viaţa sa continuase: mersese la şcoală, 
dăduse un extemporal la aritmetică, vizitase biblioteca 
după ore şi mâncase cu pofta sa dintotdeauna. Pur şi 
simplu încorporase în viaţa sa lucrul pe care-l văzuse pe 
Canal, iar dacă acela aproape îl omorâse... Ei bine, 
copiii erau aproape tot timpul omorâţi. O zbugheau 
traversând strada fără să se uite după maşini, se 
bălăceau în lac, şi deodată îşi dădeau seama că plutiseră 
pe saltelele lor pneumatice mult dincolo de adâncimea 
permisă şi trebuia să vâslească înapoi, cădeau de pe 
bare în fund şi din copaci în cap. Acum, stând acolo sub 
burniţa slabă, în faţa unei fierării care în 1958 fusese o 
cămătărie (Fraţii Frati, îşi aminti Ben, cu vitrina dublă 
mereu plină de pistoale şi puşti, de brice şi chitare 
agăţate de gât ca nişte animale exotice), îi dădu prin cap 
că puştimea era mai talentată la „aproape a muri”, după 
cum se pricepeau foarte bine şi la a-şi încorpora în viaţă 
inexplicabilul. Credeau implicit în lumea invizibilă. 
Miracolele, atât luminoase, cât şi întunecoase, erau de 
luat în consideraţie, o, da, cu toată certitudinea, dar în 
niciun caz nu opreau lumea în loc. Un impuls brusc de 
frumuseţe sau groază la vârsta de zece ani nu excludea 
o brânzoaică sau două în plus la gustarea de amiază. 
Dar când creşteai, toate acestea se schimbau. Nu mai 
stăteai întins în pat cu ochii deschişi, convins că ceva 
pândea chircit în debara sau zgâria la fereastră... Dar 
când se întâmplă ceva, ceva dincolo de orice explicaţie 
raţională, circuitele deveneau suprasolicitate. Axonii şi 
dendritele se încingeau, începeai să te bâţâi şi să te 
fâţâi, să dârdâi şi să te-nvârţi, imaginaţia începea să-ţi 
ţopăie, şi să hopăie, şi s-o facă pe puiul îngrozit pe toată 
lungimea nervilor. Nu puteai include pur şi simplu în 
experienţa ta de viaţă ceea ce se întâmplase. Nu se 
putea digera. Mintea îţi tot revenea într-acolo, dând 
uşurel cu laba ca un pisoi care se joacă cu un ghem de 
lână... Până când, în cele din urmă, fireşte, fie 
înnebuneai, fie ajungeai într-un loc unde-ţi era imposibil 


să mai funcţionezi. 

Și dacă se-ntâmplă asta, cugetă Ben, înseamnă că m-a 
prins Monstrul. Ne-a prins. Și atingerea lui e rece. Porni 
pe Kansas Street, fără să fie conştient că s-ar îndrepta 
spre un loc anume. Şi deodată se întrebă: Ce-am făcut 
noi cu dolarul de argint? 

Tot nu-şi putea aminti. 

Dolarul de argint, Ben... Beverly ţi-a salvat viaţa cu el. 
Pe-a ta... poate pe-ale tuturor celorlalți... Și mai ales pe- 
a lui Bill. Aproape că mi-a spintecat burta înainte ca 
Beverly să... Ce? Ce-a făcut? Și cum a putut avea efect? 
Ea l-a alungat, iar noi toţi am ajutat-o. Dar cum? 

Un cuvânt îi veni deodată-n minte, un cuvânt care nu 
însemna absolut nimic, dar care îi încreţi carnea: Chud. 

Cobori privirea spre trotuar şi preţ de-o clipă văzu 
acolo forma unei broaşte țestoase desenate cu cretă, iar 
lumea păru să-i înoate pe dinaintea ochilor. li închise 
strâns şi, când îi deschise iar, văzu că nu era o ţestoasă; 
doar grila unui şotron, pe jumătate ştearsă de ploaia 
slabă. Chud. 

Ce înseamnă? 

— Nu ştiu, spuse el cu voce tare, iar când privi iute în 
jur să se asigure că nu-l auzise nimeni vorbind de unul 
singur, văzu că se abătuse de pe Kansas Street pe 
Costello Avenue. 

La prânz le spusese celorlalţi că Maidanul era 
singurul loc din Derry unde se simţise fericit în 
copilărie... Dar asta nu era tocmai adevărat, nu-i aşa? 
Mai existase un loc. Fie din întâmplare, fie inconştient, 
ajunsese în acel alt loc: Biblioteca Publică din Derry. 

Rămase în faţa ei un minut sau două, cu mâinile încă 
în buzunare. Nu se schimbase; îi admira contururile 
acum la fel de mult ca pe vremuri. Asemenea atâtor 
clădiri de piatră ce fuseseră bine proiectate, reuşea să 
deruteze ochiul ce o observa îndeaproape cu felurite 
contradicții: masivitatea sa stâncoasă era oarecum 
echilibrată de delicateţea arcadelor şi a coloanelor 


zvelte; arăta sigură ca un seif de bancă, dar şi suplă şi 
curată (mă rog, era suplă după stilul clădirilor din oraş, 
mai ales al celor înălțate la începutul secolului, iar 
ferestrele, zăbrelite cu gratii înguste de fier, erau 
graţioase şi rotunjite). Aceste contradicții o salvau de 
urâţenie, iar Ben nu era în întregime surprins să simtă 
un val de iubire pentru acel loc. 

Nu se schimbaseră multe pe Costello Avenue. Privind 
în lungul străzii, văzu Derry Community House şi se 
pomeni întrebându-se dacă piaţa de pe Costello Avenue 
se mai afla încă în locul unde strada, care mergea în 
semicerc, reîntâlnea Kansas Street. 

Străbătu gazonul bibliotecii, abia observând că 
ghetele sale de gală se udau, pentru a arunca o privire 
pasajului aceluia vitrat dintre secţia adulţilor şi 
Biblioteca pentru Copii. Şi el era neschimbat, iar de aici, 
stând foarte aproape de crengile aplecate ale unei sălcii 
plângătoare, putea vedea oameni trecând încoace şi 
încolo. Vechea desfătare îl inundă, şi pentru întâia oară 
uită cu adevărat cele întâmplate în încheierea reuniunii 
de la masă. Îşi aducea aminte cum, copil fiind, dădea 
ocol până în exact acelaşi loc, iarna numai brăzdându-şi 
drum prin zăpadă aproape până la şolduri, pentru a sta 
acolo uneori şi câte cincisprezece minute. Venea la 
asfinţit, îşi aminti el, şi din nou contrastele erau acelea 
care îl atrăgeau şi îl ţineau acolo cu vârfurile degetelor 
amorţindu-i şi zăpada topindu-se înăuntrul şoşonilor lui 
verzi.  Petrecea în acel loc  înserarea, lumea 
împurpurându-se de umbrele timpurii ale iernii, cerul de 
culoarea cenuşii la răsărit şi a chihlimbarului la apus. 
Era frig acolo unde stătea el, poate minus zece grade, şi 
un ger încă mai tăios dacă sufla vântul dinspre Maidanul 
îngheţat, aşa cum se întâmplă adesea. 

Acolo însă, la nici patruzeci de iarzi distanţă de locul 
unde stătea, oamenii umblau în cămaşă. Acolo, la mai 
puţin de patruzeci de iarzi de el, se afla o cale tubulară 
de lumină albă şi strălucitoare, răspândită de tuburile 


fluorescente de deasupra. Copii mici chicoteau, liceeni 
îndrăgostiţi se ţineau de mână (iar dacă bibliotecara îi 
vedea, le spunea să înceteze). Era un lucru magic, magic 
într-un sens bun, pe care el fusese pe atunci prea tânăr 
ca să-l pună pe seama unor fenomene atât de prozaice 
ca energia electrică şi încălzirea cu păcură. Vraja era 
acel cilindru iradiind de lumină şi viaţă ce făcea 
legătura între două clădiri întunecate precum o linie-a- 
vieţii, vraja exista în a-i privi pe oameni străbătându-l 
peste câmpul înzăpezit şi întunecat, neatinşi nici de frig, 
nici de beznă. Îi făcea fermecători şi dumnezeieşti. 

Într-un târziu avea să plece (aşa cum făcea acum) şi 
să dea ocol clădirii până la poarta din faţă (aşa cum 
făcea acum), dar întotdeauna se oprea şi mai arunca o 
privire în urmă (aşa cum făcea acum) înainte ca 
mătăhălosul colţ de piatră al Bibliotecii pentru Adulţi să- 
i taie vederea spre ombilicul acela delicat. 

Amuzat cu tristeţe de durerea nostalgică dimprejurul 
inimii, Ben urcă treptele spre uşa bibliotecii, se opri o 
clipă pe veranda îngustă, imediat în spatele coloanelor, 
întotdeauna atât de înalte şi răcoroase, oricât ar fi fost 
ziua de fierbinte. Apoi deschise uşa din fier forjat cu 
fanta pentru cărţi în mijloc şi intră în holul tăcut. 

Tăria amintirii aproape că-l buimăci un moment, în 
timp ce păşea în lumina blândă a globurilor de sticlă 
agăţate sub tavan. Forţa nu era de natură fizică - nu ca 
un pumn în falcă sau o palmă. Se înrudea mai curând cu 
senzaţia aceea bizară a timpului îndoindu-se peste el 
însuşi, pe care oamenii o numesc, în lipsa unui termen 
mai potrivit, dejâ-vu. Ben mai avusese acest simţământ 
şi înainte, dar niciodată nu-l izbise cu o asemenea 
putere derutantă; un moment, două, rămase lângă uşă, 
simțindu-se literalmente pierdut în timp, nesigur cu 
adevărat ce vârstă avea. Treizeci şi opt de ani sau 
unsprezece? 

lată aceeaşi linişte murmurândă, spartă doar de câte 
o şoaptă ocazională, sunetul stins făcut de vreo 


bibliotecară care ştampila cărţi sau avize de întârziere, 
foşnetul în surdină al ziarelor sau al paginilor de reviste. 
Îndrăgise calitatea luminii, atunci ca şi acum. Cădea 
oblic prin ferestrele înalte, cenuşie ca o aripă de 
porumbel în după-amiaza aceea ploioasă, lumină 
întrucâtva somnolentă şi adormitoare totodată. 

Parcurse pardoseala întinsă, cu linoleumul ei în 
modele negre şi roşii ros aproape complet, încercând, 
aşa cum încercase întotdeauna pe vremuri, să îşi 
înăbuşe zgomotul paşilor - Biblioteca pentru Adulţi se 
înălța la mijloc într-o cupolă, şi toate sunetele erau 
amplificate. 

Văzu că scările circulare de fier ce duceau spre rafturi 
erau încă la locul lor, câte una de fiecare parte a 
biroului principal în formă de potcoavă, dar mai văzu şi 
un mic lift-colivie ce fusese adăugat într-un oarecare 
moment al celor douăzeci şi cinci de ani de când el şi 
mămica lui se mutaseră. Părea un fel de uşurare - şi 
împlânta un ic în sentimentul acela sufocant de dejă-vu. 

Se simţea ca un intrus străbătând planşeul larg, un 
spion dintr-o altă ţară. Se tot aştepta ca bibliotecara de 
la birou să ridice capul, să-l privească, iar apoi să-l 
provoace pe un ton limpede, răsunător, care ar fi 
sfărâmat concentrarea tuturor cititorilor prezenţi, 
focalizând toţi ochii spre el: Dumneata! Da, dumneata! 
Ce cauţi aici? N-ai nicio treabă! Eşti de Afară! Eşti de 
Dinainte! Pleacă înapoi de unde-ai venit! Pleacă înapoi 
în clipa asta, până nu chem poliţia! 

Ridică într-adevăr privirea o fată tânără, drăguță, iar 
preţ de-un absurd moment lui Ben i se păru că 
închipuirea-i chiar avea să se împlinească, şi inima-i 
săltă în gât când ochii ei albaştri şi spălăciţi îi întâlniră 
pe ai lui. Apoi trecură mai departe, cu indiferenţă, iar 
Ben constată că putea umbla din nou. Dacă era spion, 
nu fusese descoperit. 

Trecu pe sub bucla uneia dintre scările de fier forjat 
înguste şi aproape sinucigaş de abrupte, în drum spre 


coridorul ce ducea către Biblioteca pentru Copii, şi se 
amuză să constate (abia după ce o făcuse) că păşise pe o 
altă veche cărare a comportării lui din copilărie. 

Ridicase privirea, sperând, aşa cum sperase băiat 
fiind, că va vedea o fată în fustă coborând treptele, îşi 
amintea (acum îşi amintea) cum privise în sus fără 
absolut niciun motiv, într-o zi, pe când avea opt sau 
nouă ani, şi se trezise privind drept sub fusta cloş a unei 
liceene drăguţe, observându-i lenjeria roz curată. Aşa 
cum lucirea bruscă a razei de soare pe brăţara de la 
glezna lui Beverly Marsh îi înfipsese în inimă o săgeată 
de sentiment mult mai primitiv decât simpla iubire sau 
afecţiune, în ultima zi de şcoală din vara anului 1958, la 
fel îl afectase şi vederea chiloţilor acelei fete de liceu; îşi 
aducea aminte cum se aşezase la o masă în Biblioteca 
pentru Copii, gândindu-se la  priveliştea aceea 
neaşteptată aproape douăzeci de minute, cu fruntea şi 
obrajii înfierbântaţi, cu o carte despre istoricul 
trenurilor deschisă în faţa lui şi necitită, cu penisul ca o 
rămurică ţeapănă în pantaloni, rămurică ce-şi înfipsese 
rădăcinile până adânc în pântece. Fantazase despre el şi 
ea căsătoriţi, locuind într-o căsuţă la periferia oraşului, 
dedându-se unor plăceri din care nu înţelegea mai 
nimic. 

Simţămintele îi trecuseră aproape la fel de brusc pe 
cât apăruseră, dar niciodată nu mai trecuse pe sub 
scară fără a se uita în sus. Niciodată nu mai văzuse 
altceva la fel de interesant sau impresionant (o dată, o 
cucoană grasă, trudind în jos cu greoaie grijă, îl făcuse 
să-şi mute grăbit privirea dinspre acea privelişte, 
simțindu-se ruşinat, ca un violator), dar obiceiul 
dăinuise - şi o făcuse iarăşi acum, om în toată firea. 

Străbătu încet culoarul vitrat, observând între timp şi 
alte schimbări: abţibilduri galbene pe care scria „OPEC 
JUBILEAZĂ CÂND IROSIŢI ENERGIA ELECTRICĂ, AŞA 
CĂ ECONOMISIŢI UN WATT!” fuseseră lipite lângă 
comutatoare. Când intră în lumea aceea redusă la scară, 


cu măsuţe şi scăunaşe din lemn blond, lumea aceea 
unde ţâşnitoarea de băut nu avea decât un metru 
înălţime, tablourile înrămate de pe peretele din fund nu- 
i mai reprezentau pe Dwight Eisenhower şi Richard 
Nixon, ci pe Ronald Reagan şi George Bush - Reagan, îşi 
aminti Ben, fusese prezentator la GE Theater în anul 
când Ben absolvise clasa a cincea, iar George Bush încă 
nu împlinise treizeci de ani. 

Dar... 

Acea senzaţie de dejă-vu îl năpădi iar. Era neajutorat 
în faţa ei, iar de astă dată simţea groaza surdă a omului 
care în sfârşit îşi dă seama, după o jumătate de oră de 
plescăieli zadarnice, că malul nu se apropie, iar el se 
îneacă. 

Era ora poveştilor, şi, în colţ, un grup de vreo duzină 
de micuţi, aşezaţi solemn pe scăunelele lor dispuse în 
semicerc, ascultau. 

— Cine face tropa-trop pe podeţul meu? spunea 
bibliotecara pe tonul jos şi mârâitor al refrenului din 
poveste, iar Ben îşi spuse: Când o să ridice capul, voi 
vedea că e domnişoara Davies, da, va fi domnişoara 
Davies şi nu va arăta nici măcar cu o zi mai bătrână... 

Dar, când femeia înălţă capul, văzu că era mult mai 
tânără decât fusese chiar şi pe-atunci domnişoara 
Davies. 

Unii dintre copii îşi duseră mâna la gură şi chicotiră, 
dar alţii nu făceau altceva decât să o privească, ochii lor 
reflectând eterna fascinaţie a basmului: i se va veni de 
hac monstrului... sau acesta se va ospăta? 

— Eu, leduţul Bosumflat, fac tropa-trop pe podeţul 
tău, continuă bibliotecara, iar Ben, palid, trecu prin 
dreptul ei. 

Cum se poate să fie aceeaşi poveste? Exact aceeaşi 
poveste? Ar trebui să cred că nu-i decât o coincidenţă? 
Pentru că nu... Fir-ar să fie, pur şi simplu nu cred! 

Se aplecă spre ţâşnitoare încovoindu-se atât de adânc, 
încât se simţea ca Richie făcându-şi un număr al lui de 


temenele. 

Ar trebui să vorbesc cu cineva, îşi spuse el, uitând de 
panică. Cu Mike... Bill... Cu cineva. Chiar contopeşte 
cineva sau ceva trecutul şi prezentul aici la un loc sau 
doar îmi închipui? Pentru că, dacă nu, nu-s sigur c-am 
bătut palma chiar pentru aşa ceva. Nu... 

Privi la masa de recepţie, iar inima păru să i se 
oprească în piept o clipă, înainte de-a o lua la galop cu 
viteză îndoită. Afişul era simplu, ţeapăn... Şi cunoscut. 
Spunea doar atât: 


„NU UITAŢI STINGEREA. 
7 după-amiaza 
DEPARTAMENTUL POLIŢIEI DERRY” 


În clipa aceea toate părură să i se limpezească în 
minte - răsăriră într-o sinistră străfulgerare de lumină şi 
pricepu că votul pe care-l făcuseră era o glumă. Nu 
exista punct de întoarcere, niciodată nu existase. Se 
aflau pe un drum prestabilit, ca drumul memoriei ce-l 
făcuse să ridice ochii la trecerea pe sub scara ce ducea 
la rafturi. Aici în Derry exista un ecou, un ecou al morţii, 
şi tot ce puteau spera era ca acel ecou să se poată 
schimba în folosul lor destul cât să le permită măcar să 
scape cu viaţă. 

— Hristoase, murmură şi-şi frecă obrazul cu palma, 
apăsat. 

— Vă pot ajuta cu ceva, domnule? întrebă un glas 
lângă cotul lui, făcându-l să tresară puţin. 

Era o fată de vreo şaptesprezece ani, cu părul blond- 
închis legat în elasticuri, spre a-i lăsa liberă faţa 
drăguță, de liceană. O asistentă de bibliotecă, fireşte; le 
foloseau şi în 1958, eleve şi elevi de liceu care puneau 
cărţile la loc în raft, le arătau copiilor cum se foloseşte 
catalogul, discutau referate de lectură şi teme pentru 
şcoală, îi ajutau pe cititorii derutaţi cu notele de subsol 
şi bibliografiile. Plata era jalnică, dar se găseau 
întotdeauna tineri dornici s-o facă. Era o muncă plăcută. 


Amintindu-şi toate acestea şi descifrând puţin mai 
atent expresia amabilă, dar întrebătoare a fetei, îi reveni 
gândul că nu mai aparţinea cu adevărat acelui loc - era 
un uriaş în ţara piticilor. Un intrus! În Biblioteca pentru 
Adulţi se simţea incomodat de posibilitatea ca vreo 
persoană să se uite la el sau să-i vorbească, dar aici îi 
apărea ca un fel de uşurare. Pe de o parte, se dovedea 
astfel că e totuşi om mare, iar faptul că fata, vizibil, nu 
purta sutien pe sub cămaşa ei subţire stil Western era, 
de asemenea, mai mult o eliberare decât un fapt 
aţâţător: dacă mai era nevoie de vreo dovadă că se aflau 
în anul 1985, nu în 1958, vârfurile clar reliefate ale 
sânilor ei prin țesătura cămăşii o dovedeau cu 
prisosinţă. 

— Nu, mulţumesc, răspunse el, iar apoi, fără absolut 
niciun motiv pe care să-l poală înţelege, se auzi pe el 
însuşi adăugând: îmi căutam fiul. 

— Oh? Cum îl cheamă? Poate că l-am văzut, zâmbi 
fata. li cunosc pe majoritatea copiilor. 

— Se numeşte Ben Hanscom, spuse Ben, dar nu-l văd 
pe-aici. 

— Spuneti-mi cum arată şi am să-i transmit un mesaj, 
dacă doriţi. 

— Păi, făcu Ben, acum stingherit şi începând a-şi dori 
să nu fi deschis discuţia, e solid şi arată cam ca mine. 
Dar nu-i nicio problemă, domnişoară. Dacă-l vedeţi, 
spuneţi-i doar că tăticul lui a trecut pe-aici în drum spre 
casă. 

— li spun, zise ea şi zâmbi, dar zâmbetul nu-i cuprinse 
şi ochii, iar Ben se lămuri deodată că nu venise să-i 
vorbească din simplă politeţe şi dorinţă de a-l ajuta. 

Intâmplător, era asistentă la Biblioteca pentru Copii a 
unui oraş unde nouă copii fuseseră asasinați într-un 
interval de opt luni. Vezi un om ciudat în lumea asta 
micşorată la scară unde adulţii rareori intră, doar ca să- 
şi lase copiii sau să şi-i ia acasă. Eşti bănuitor... Desigur. 

— Vă mulţumesc, îi oferi el un surâs pe care îl spera 


încurajator, după care ieşi din încăpere. 

Străbătu coridorul înapoi spre Biblioteca pentru 
Adulţi şi se duse la birou pradă unui impuls pe care nu-l 
înţelegea... Dar în după-amiaza aceea stabiliseră să-şi 
urmeze impulsurile, nu-i aşa? Să dea curs impulsurilor şi 
să vadă încotro îi poartă. 

Pancarta cu numele de pe masa recepţiei o identifica 
pe tânăra şi drăguţa bibliotecară ca fiind Carole Danner. 
În spatele ei, Ben putu vedea o uşă cu geam mai; pe 
acesta erau înscrise cuvintele „MICHAEL HANLON, 
BIBLIOTECAR-ŞEF” 

— Vă pot fi de folos? întrebă domnişoara Danner. 

— Cred că da. Adică sper că da. Aş dori să-mi fac fişă 
la bibliotecă. 

— Foarte bine, spuse ea şi luă un formular. Locuiţi în 
Derry? 

— În momentul de faţă, nu. 

— Adresa de acasă, atunci? 

— Rural Star Route 2, Hemingford Home, Nebraska. 

Tăcu un moment, puţin amuzat de privirea ei mirată, 
după care preciză și codul: 

— 59341. 

— Asta-i o glumă, domnule Hanscom? 

— Câtuşi de puţin. 

— Atunci, vă mutaţi în Derry? 

— Nu, nu am asemenea planuri. 

— E o cale lungă pentru a veni să Împrumutați cărţi, 
nu-i aşa? În Nebraska nu sunt biblioteci? 

— E mai mult o chestie sentimentală, răspunse Ben. 

Ar fi crezut că a-i spune asta unei străine era jenant, 
dar descoperi că nu era. 

— Am copilărit în Derry, înţelegeţi. Acum vin aici 
prima oară de atunci. M-am plimbat să văd ce s-a 
schimbat şi ce nu. Şi deodată mi-a trecut prin minte că 
am petrecut aici cam zece ani din viaţă, între trei şi 
treisprezece ani, şi n-am niciun obiect care să-mi aducă 
aminte de acei ani. Nici măcar o carte poştală. Am avut 


câţiva dolari de argint; dar pe unul l-am pierdut, iar 
restul i-am dăruit unui prieten. Cred că ceea ce vreau e 
o amintire din copilărie. E cam târziu, dar nu se zice că 
mai bine mai târziu decât niciodată? 

Carole Danner zâmbi, iar surâsul îi preschimbă faţa, 
făcându-i-o din drăguță de-a dreptul frumoasă. 

— Cred că e absolut încântător. Dacă aţi dori să 
răsfoiţi prin cărţi încă zece-cincisprezece minute, voi 
avea fişa gata când reveniţi la birou. 

Ben rânji vag: 

— Cred că am de plătit o taxă, spuse el. Nu locuiesc în 
oraş şi... 

— Aţi avut fişă când eraţi mic? 

— Sigur că da, zâmbi Ben. Cu excepţia prietenilor, 
cred că fişa aia la bibliotecă era cea mai importantă... 

— Ben, vrei să vii până aici? strigă deodată o voce, 
retezând tăcerea din bibliotecă precum un bisturiu. 

Se răsuci, tresărind vinovat aşa cum fac oamenii când 
cineva strigă într-o bibliotecă. Nu văzu niciun 
cunoscut... Iar o clipă mai târziu observă că nimeni nu 
ridicase capul sau nu dăduse vreun semn de surprindere 
ori nemulţumire. Bătrânii continuau să-şi citească 
exemplarele din Derry News, Globe, National 
Geographic, Time, Newsweek, U.S. News & World 
Report. La mesele din sala de lectură, două eleve de 
liceu îşi ţineau netulburate capetele alături deasupra 
unui teanc de hârtii şi a unui maldăr de cartele. Câţiva 
cititori parcurgeau netulburaţi titlurile cărţilor din 
rafturile însemnate „PROZĂ CONTEMPORANĂ - 
IMPRUMUTURI DE ŞAPTE ZILE” Un bătrân cu o bonetă 
de şofer ridicolă şi cu pipa stinsă între dinţi frunzărea 
mai departe o ediţie folio a schițelor lui Luis de Vargas. 
Se întoarse din nou spre tânăra femeie, care îl privea 
nedumerită. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu, răspunse Ben, zâmbind. Mi se păruse c-aud 
ceva. Cred că avionul m-a scos din ritm mai tare decât 


m-aşteptam. Ce ziceaţi? 

— Păi, de fapt dumneavoastră ziceaţi. Dar voiam să 
adaug că, dacă aţi avut fişa când locuiaţi aici, numele 
dumneavoastră figurează încă în dosare. Acum păstrăm 
totul, pe microfilme. S-au mai schimbat lucrurile pe-aici 
de când aţi plecat. 

— Aşa e. S-au schimbat multe în Derry... Dar tot atât 
de multe par să fi rămas la fel. 

— Oricum, vă pot căuta fişa şi vă fac o reînnoire. Nu 
vă costă nimic. 

— Ar fi grozav, spuse Ben, şi, înainte de-a putea 
adăuga vreun cuvânt de mulţumire, vocea aceea sfâşie 
iar liniştea sacramentală a bibliotecii, mai sonoră acum, 
cu veselie amenințătoare: 

— Vino sus, Ben! Vino sus, puţoi gras ce eşti! Asta-i 
Viaţa Ta, Ben Hanscom! 

Ben îşi drese glasul. 

— V-aş fi îndatorat. 

— Nicio problemă, îl asigură fata şi înclină cochet 
capul. S-a mai încălzit afară? 

— Puțin. De ce? 

— Aţi cam... 

— Ben Hanscom a făcut-o! zbieră vocea; venea de 
undeva de sus - dinspre rafturi venea. Ben Hanscom a 
omorât copiii! Prindeţi-l! Puneţi mâna pe el! 

— ... transpirat, încheie ea. 

— Zău? zise el cu un aer idiot. 

— V-o rezolv imediat. 

— Mulţumesc. 

Fata se îndreptă spre vechea maşină de scris Royal 
din colţul biroului. 

Ben se îndepărtă încet, cu inima bătându-i în piept ca 
o tobă. Da, îl treceau sudorile; simţea transpiraţia 
prelingându-i-se pe frunte, la subsuori, încleindu-i părul 
de pe piept. Privi în sus şi îl văzu pe Pennywise Clovnul 
stând în vârful scării din stânga, cu ochii la el. Faţa îi 
era albă de vopsea. Buzele-i sângerau ruj într-un rânjet 


ucigaş. Unde ar fi trebuit să-i fie ochii n-avea decât 
orbite goale. Într-o mână ţinea un snop de baloane, o 
carte în cealaltă şi îi făcea semn lui Ben să se apropie de 
el. 

Nu e un clovn, îşi spuse Ben. E Monstrul. Stau aici în 
mijlocul rotondei din Biblioteca Publică Derry, într-o 
după-amiază târzie din primăvara anului 1985, sunt om 
în toată firea şi sunt faţă în faţă cu cel mai mare coşmar 
din copilăria mea. Sunt faţă în faţă cu Monstrul. 

— Hai sus, Ben, îl chemă Pennywise. N-am să-ţi fac 
niciun rău. Am o carte pentru tine! O carte... Şi un 
balon! Hai sus! 

Ben deschise gura să-i răspundă Nu ești întreg la 
minte dacă-ţi închipui că am să urc la tine, şi deodată-şi 
dădu seama că, dacă va face asta, toţi cei de faţă se vor 
uita la el, toţi cei de faţă se vor întreba: Cine-i nebunul 
ăsta? 

— Oh, ştiu că nu-mi poţi răspunde, strigă Pennywise şi 
chicoti. Aproape că te-am prostit totuşi, nu? „Scuzaţi, 
domnule, nu cumva îl aveţi pe Prinţul Albert la cutie?... 
Da?... Mai bine daţi-i drumul, sărmanul!” „Scuzaţi, 
coniţă, vă merge frigiderul?... A, da?... Atunci, de ce nu 
fugiţi după el să-l prindeţi?” 

Clovnul de pe palier îşi aruncă pe spate capul şi 
izbucni în hohote stridente. Ecoul râsului său vui în 
cupola rotondei ca un stol de lilieci negri, iar Ben abia 
se abţinu să-şi astupe urechile, cu preţul unui cumplit 
efort de voinţă. 

— Acum hai sus, Ben, îl chemă Pennywise. Să stăm de 
vorbă. Pe teren neutru. Ce zici? 

Nu urc eu acolo, gândi Ben. Când voi veni la tine în 
sfârşit, n-o să-ţi prea convină că mă vezi, cred. Te vom 
ucide. 

Clovnul râse zbierat: 

— Să mă ucideţi? Să mă ucideți? 

Şi deodată, în chip oribil, vocea sa deveni vocea lui 
Richie Tozier - nu vocea lui, ci a lui Richie Tozier 


făcându-şi Vocea Negrişorului: 

— Nu m-omori, conaşu', o să fiu un neg'u cumsăcade, 
nu-l ucide p-ist băiet neg'u, Clăiţă! 

Apoi, iarăşi râsul dement. 

Tremurând, alb la faţă, Ben străbătu centrul cu ecouri 
al Bibliotecii pentru Adulţi. Simţea că nu peste mult 
timp va voma. Se opri în faţa unui raft cu cărţi şi scoase 
una la întâmplare, cu o mână ce-i tremura rău. Degetele 
sale reci frunzăriră paginile. 

— E singura ta şansă, Clăiţă! strigă vocea din spate şi 
de deasupra lui. Pleacă din oraş. Pleacă înainte să se- 
ntunece, în seara asta. La noapte o să mă iau după 
tine... După tine şi după ceilalţi. Eşti prea bătrân ca să 
mă mai opreşti, Ben. Toţi sunteţi prea bătrâni ca să 
faceţi altceva decât să vă scurtaţi zilele. Plecaţi, Ben. 
Vreţi ca la noapte să vedeţi asta? 

Ben se întoarse încet, continuând să ţină cartea în 
mâinile reci ca gheaţa. Nu voia să se uite, dar părea că o 
mână invizibilă, sub bărbie, îi dădea capul tot mai în sus, 
şi mai în sus, şi mai sus. 

Clovnul dispăruse. Dracula stătea în capul scării din 
stânga, dar nu era un Dracula de film; nu era Bela 
Lugosi, nici Christopher Lee, nici Frank Langella, sau 
Francis Lederer, sau Reggie Nalder. Acolo stătea o 
arătare  bătrânicioasă, cu chipul ca o rădăcină 
noduroasă. Avea pielea de un alb-cadaveric, ochii roşii- 
purpurii, de culoarea unor cheaguri de sânge. 
Mandibula îi spânzura moale, dezvăluind o gură plină de 
lame Gillette înfipte în gingii sub felurite unghiuri; parcă 
ai fi privit într-un labirint al morţii, labirint căptuşit cu 
oglinzi unde un singur pas greşit te putea tăia în două. 

— CÂÂÂ-RANŢ! zbieră, iar fălcile i se închiseră cu un 
clănţănit. 

Din gură îi ţâşni sângele într-un şuvoi roşu-negricios. 
Bucăţele de buze sfârtecate căzură pe mătasea albă şi 
strălucitoare a cămăşii elegante, lunecând în jos pe 
piept, cu dâre băloase de sânge. 


— Ce-a văzut Stan Uris înainte de-a muri? ţipă în jos 
spre el vampirul de pe galerie, râzând prin gaura 
însângerată a gurii. Pe Prinţul Albert la cutie? Pe Davy 
Crockett, Regele Frontierei Sălbatice? Ce-a văzut Ben? 
Vrei să vezi şi tu? Ce-a văzut? Ce-a văzut? 

Apoi iar râsul acela ca un scrâşnet, iar Ben ştiu că 
imediat va zbiera şi el, da, n-avea nicio putere să-şi 
oprească urletul. Sângele şiroia de pe palier într-un 
torent îngrozitor. O picătură aterizase pe mâna 
cocârjată de artrită a unui bătrân care citea The Wall 
Street Journal. Se prelingea printre nodurile degetelor, 
fără a fi văzută sau simțită. 

Ben trase adânc aer în piept, convins că va urma 
urletul, de neconceput în liniştea după-amiezii de 
primăvară cu bură blândă, înspăimântător ca o lovitură 
de stilet... Sau o gură plină cu lame de ras. 

Dar ceea ce-i ieşi pe gură, într-o goană zgâlţâită şi 
inegală, rostite în loc de-a fi urlate, rostite cu glas 
scăzut ca o rugăciune, au fost următoarele cuvinte: 

— Am făcut plumbi din el, fireşte. Am făcut plumbi din 
dolarul de argint. 

Domnul cu tichie de şofer care examinase schiţele lui 
de Vargas ridică o privire tăioasă. 

— Prostii, spuse el. 

Acum oamenii ridicară ochii; cineva şuieră: 

— Ssşşt! către bătrân, pe un ton nemulţumit. 

— Scuzaţi-mă, murmură Ben cu voce joasă, 
tremurătoare; era vag conştient că faţa îi era acum 
scăldată de sudoare şi că avea cămaşa lipită de trup. 
Gândeam cu voce tare... 

— Prostii, repetă bătrânul domn, mai sonor. Nu se pot 
face gloanţe din dolari de argint. Concepţie eronată, dar 
comună. Poveşti de gang. Problema e greutatea 
specifică... 

Deodată femeia, domnişoara Danner, se afla lângă ei. 

— Domnule Brockhill, va trebui să faceţi linişte, spuse 
ea cu destulă amabilitate. Lumea citeşte... 


— Omului îi e rău, o întrerupse brusc Brockhill şi 
reveni la cartea sa. Dă-i o aspirină, Carole. 

Carole Danner îl privi pe Ben şi faţa i se ascuţi de 
îngrijorare: 

— Vă e rău, domnule Hanscom? Ştiu că e cumplit de 
nepoliticos să vă spun, dar arătaţi groaznic. 

Ben spuse: 

— Am... Am mâncat la prânz mâncare chinezească. 
Nu cred că mi-a căzut tocmai bine. 

— Dacă vreţi să vă-ntindeţi, avem o canapea în biroul 
domnului Hanlon. Aţi putea... 

— Nu. Mulţumesc, dar nu. 

Ceea ce dorea nu era să se întindă, ci s-o întindă 
naibii din Biblioteca Publică Derry. Ridică privirea spre 
galerie. Clovnul dispăruse. Vampirul dispăruse. Dar, 
legat de balustrada joasă din fier forjat ce înconjura 
palierul, se găsea un balon. Pe suprafaţa sa umflată erau 
scrise cuvintele: „O ZI BUNĂ! LA NOAPTE MORI!” 

— E gata fişa, spuse ea, punându-i pe braţ o mână 
nesigură. O mai doriţi, domnule? 

— Da, vă mulţumesc, răspunse Ben şi inspiră adânc, 
cutremurat, îmi pare nespus de rău pentru cele 
întâmplate. 

— Sper doar că nu e toxiinfecţie alimentară. 

— N-ar merge, spuse domnul Brockhill, fără să-şi 
ridice ochii din album şi fără să-şi scoată pipa stinsă din 
colţul gurii. Poveşti pentru copii. Glonţul s-ar da peste 
cap. 

Şi, vorbind iar fără să ştie dinainte că o face, Ben 
spuse: 

— Plumbi, nu gloanţe. Ne-am dat seama aproape pe 
loc că n-am putea face gloanţe. Vreau să zic nu eram 
decât nişte puşti. Eu am venit cu ideea să... 

— $şşst! făcu iar cineva. 

Brockhill îi aruncă lui Ben o privire uşor mirată, păru 
cât pe ce să vorbească, apoi îşi văzu de schiţele lui. 

La birou, Carole Danner îi întinse un cartonaş 


portocaliu cu sigla „BIBLIOTECA PUBLICĂ DERRY” 
întipărită în partea de sus. Derutat, Ben îşi dădu seama 
că era prima sa fişă la bibliotecă de când era adult. Cea 
pe care o avusese în copilărie era galbenă ca un canar. 

— Sunteţi sigur că nu vreţi să vă întindeţi, domnule 
Hanscom? 

— Mă simt puţin mai bine, mulţumesc. 

— Sigur? 

Izbuti un zâmbet: 

— Sunt sigur. 

— Chiar arătaţi ceva mai bine, zise tânăra, dar o rosti 
cu îndoială, înțelegând că era lucrul cel mai potrivit pe 
care îl putea spune. 

Apoi introduse o carte sub dispozitivul cu microfilme 
pe care-l foloseau în ultima vreme la înregistrarea 
împrumuturilor de cărţi, iar Ben simţi o undă de 
amuzament aproape isteric. E cartea pe care am 
înhăţat-o din raft când clovnul a început să vorbească cu 
Vocea Negrişorului, îşi dădu el seama. Crede că voiam s- 
o citesc. Mi-am făcut primul împrumut din Biblioteca 
Publică Derry în douăzeci şi cinci de ani, şi nici măcar 
nu ştiu ce carte e. Mai mult, nici nu-mi pasă. Doar lăsați- 
mă să plec de-aici, vă rog. Atât o să-mi ajungă. 

— Vă mulţumesc, spuse el, vârând cartea sub braţ. 

— Chiar n-aveţi pentru ce, domnule Hanscom. Sunteţi 
sigur că nu v-ar prinde bine o aspirină? 

— Absolut sigur, răspunse el - apoi ezită. Nu cumva 
ştiţi ce s-a întâmplat cu doamna Starrett? Barbara 
Starrett? Ea era bibliotecară-şefă la secţia pentru copii. 

— A murit, spuse Carol Danner. Acum trei ani a avut 
un atac, din câte ştiu. Mare nenorocire. Era destul de 
tânără... Cincizeci şi opt, şi nouă, mi se pare. Domnul 
Hanlon a închis biblioteca în ziua aceea. 

— Aha, făcu Ben şi simţi un gol căscându-i-se în inimă. 

Asta se-ntâmplă când te-ntorci la cum erai, vorba 
cântecului. Glazura de pe tort e dulce, dar miezul e 
amar. Oamenii te-au uitat, sau au murit, sau şi-au 


pierdut părul şi dinţii; în unele cazuri descoperi că şi-au 
mai pierdut şi minţile. Of, grozav e să trăieşti! Hop şi- 
aşa. 

— Îmi pare rău, spuse fata. Ţineaţi la ea, aşa-i? 

— Toti copiii ţineau la doamna Starrett, răspunse Ben 
şi îşi dădu seama, alarmat, că lacrimile-i erau acum 
foarte aproape. 

— Vă... 

Dacă mă mai întreabă o singură dată dacă mă simt 
bine, am să izbucnesc în plâns de-a binelea. Sau am să 
urlu. 

Îşi privi ceasul şi zise: 

— Chiar trebuie să fug. Vă mulţumesc c-aţi fost aşa de 
drăguță. 

— O zi bună vă doresc, domnule Hanscom. 

Sigur. Fiindcă la noapte mor. 

Ridică spre ea un deget în semn de salut şi porni spre 
ieşire. Domnul Brockhill îi mai aruncă o privire tăioasă 
şi bănuitoare. 

Ridică ochii către galeria din capătul scării. Balonul 
continua să plutească acolo, cu sfoara legată de 
dantelăria din fier forjat. Acum însă inscripţia de pe el 
anunţa: 


„EU AM OMORÂT-O PE BARBARA STARRETT! 
PENNYWISE CLOVNUL” 


Îşi mută privirea, simțind cum pulsul din gât o ia 
razna din nou. Se sili să iasă, iar lumina soarelui îl orbi - 
norii de deasupra începeau să se zdrenţuiască şi un 
soare cald de sfârşit de mai îşi arunca în jos razele 
piezişe, făcând ca iarba să arate ireal de verde şi 
bogată. Ben simţi cum inima i se uşurează. Avea 
senzaţia că lăsase o anume insuportabilă povară în 
urmă, la bibliotecă... Şi atunci privi cartea pe care o 
împrumutase la nimereală, iar dinţii i se încleştară cu 
putere, dureros. 

Era Buldozerul, de Stephen W. Meader, una dintre 


cărţile pe care le scosese de la bibliotecă în ziua când 
plonjase pe Maidan ca să scape de Henry Bowers şi 
amicii săi. 

Şi, că tot veni vorba de Henry, urma ghetei sale 
inginereşti încă se mai vedea pe coperta cărţii. 

Tremurând, bâjbâind, dădu paginile până la ultima. 
Biblioteca trecuse pe sistemul de înregistrare 
microfilmată; văzuse asta. Dar tot mai exista un 
buzunăraş pe coperta a treia a cărţii, cu o fişă introdusă 
în el. Pe fiecare rând al cartonaşului era scris câte un 
nume urmat de ştampila bibliotecarei, cu data de 
înapoiere. Privind fişa, Ben văzu următoarele: 


NUMELE ABONATULUI - A SE RETURNA LA DATA 
INDICATĂ 

Charles N. Brown - 18 MAI 58 

David Hartwell - IUN. 58 

Joseph Brennan - 17 IUN. 58 


Şi, pe ultimul rând al fişei, propria lui semnătură de 
copil, scrisă cu trăsături apăsate, de creion: 


Benjamin Hanscom - 9 IUL. 58 


Ştampilat peste acest cartonaş, ştampilat pe forzaţul 
cărţii, ştampilat peste muchiile paginilor, în grosime, 
ştampilat iar şi iar cu o cerneală roşie şi mânjită cu 
semne ce semănau cu dârele de sânge, se vedea un 
singur cuvânt: „ANULAT” 

— O, Doamne Sfinte, murmură Ben; nu ştia ce altceva 
să spună; asta părea să acopere întreaga situaţie. O, 
Doamne Sfinte, Doamne Sfinte. 

Se opri în razele noi de soare, întrebându-se deodată 
ce se întâmplă cu ceilalţi. 


2 
Eddie Kaspbrak face o captură 


Eddie cobori din autobuz la colţul Kansas Street cu 


Kossuth Lane. Kossuth era o alee care cobora colina pe 
un sfert de milă înainte de a se înfunda brusc în locul 
unde pământul sfărâmicios pornea în pantă spre 
Maidan. N-avea habar absolut deloc de ce alesese acel 
loc pentru a se da jos din maşină; Kossuth Lane nu 
însemna nimic pentru el şi nu cunoscuse pe nimeni în 
acea zonă anume din Kansas Street. I se părea însă a fi 
locul potrivit. Asta era tot ce ştia, dar în acel punct 
părea că a ajuns. Beverly coborâse din autobuz, cu o 
mică fluturare a mâinii, într-una, dintre staţiile de pe 
Lower Main Street. Mike îşi dusese maşina înapoi la 
bibliotecă. 

Acum, privind în urma micului şi oarecum absurdului 
autobuz Mercedes, se întrebă ce făcea el acolo, oprit la 
un obscur colţ de stradă, într-un oraş obscur, la aproape 
opt sute de kilometri distanţă de Myra, care fără 
îndoială îşi făcea pentru el griji până la lacrimi. Avu o 
clipă de ameţeală aproape dureroasă, îşi atinse 
buzunarul jachetei şi-şi aminti că-şi lăsase dramamina la 
Pensiune, laolaltă cu restul farmaciei. Mai avea totuşi 
puţină aspirină. N-ar fi ieşit sans aspirină, exact aşa cum 
n-ar fi ieşit sans pantaloni. Înghiţi pe uscat vreo două 
pastile şi o luă pe Kansas Street, gândindu-se vag că ar 
putea merge la Biblioteca Publică sau ar putea să 
traverseze spre Costello Avenue. Acum cerul începea să 
se lumineze, şi presupunea că ar putea merge pe jos 
chiar până la West Broadway, să admire vechile case în 
stil victorian ce se înălţau acolo în singurele cvartale cu 
adevărat rezidenţiale din Derry. Obişnuia să facă asta în 
copilărie - să se plimbe pur şi simplu pe West Broadway, 
fără nicio treabă, ca şi cum ar fi fost în drum spre vreun 
alt loc. Casa familiei Mueller era aproape de colţul 
Witcham Street cu West Broadway, o clădire roşie cu 
turnulețe pe fiecare parte şi tufe de tuia în faţă. Mueller- 
ii aveau un grădinar care întotdeauna îl privea pe Eddie 
cu ochi bănuitori, până trecea de el. 

Urma apoi casa familiei Bowie, aflată la patru numere 


după cea a Mueller-ilor pe aceeaşi parte - unul dintre 
motivele, bănuia el, pentru care Greta Bowie şi Sally 
Mueller fuseseră atât de bune prietene în gimnaziu. 
Avea ţigle verzi şi, de asemenea, mici turle... Dar, câtă 
vreme turlele de pe casa Mueller erau tăiate pătrat, cele 
ale casei Bowie aveau în vârf nişte chestii comice de 
formă conică, amintindu-i lui Eddie de nişte tichii 
bondoace pentru nătăfleţi. Vara, pe gazonul lateral se 
găsea întotdeauna mobilă de grădină - o masă cu 
umbrelă vioaie galbenă deasupra, fotolii de răchită, un 
hamac din frânghie întins între doi copaci. Mai era 
mereu şi un joc de crichet instalat în spate. Eddie o ştia, 
cu toate că nu fusese niciodată invitat acasă la Greta să 
joace crichet. Trecând ca din întâmplare prin faţa casei 
(ca şi cum ar fi fost în drum spre vreun alt loc), Eddie 
auzea uneori ţăcănitul bilelor, râsete, gemete când bila 
cuiva era „trimisă la ceruri” Odată o văzuse pe Greta 
însăşi, cu o limonadă într-o mână şi ciocănelul de crichet 
în cealaltă, arătând zveltă şi drăguță mai presus de 
cuvintele tuturor poeţilor (până şi umerii ei arşi de soare 
i se păreau minunat de drăgălaşi lui Eddie Kaspbrak, 
care pe atunci avea nouă ani), ducându-se după bilă, 
care-i fusese „trimisă la ceruri”; ricoşase dintr-un copac 
şi astfel o adusese pe Greta în faţa ochilor lui Eddie. 

Se îndrăgostise puţin de ea în ziua aceea - părul ei 
blond-strălucitor cădea pe umerii rochiei de un albastru- 
proaspăt. Privi în jur şi, o clipă, băiatul crezu ca-l 
văzuse, dar se dovedi că nu era aşa, deoarece, când el 
ridică mâna într-un timid semn de salut, ea nu o ridică 
pe a ei ca răspuns, ci doar aruncă bila la loc pe gazonul 
din spate şi o luă apoi la fugă după ea. Eddie îşi văzuse 
de drum fără niciun resentiment faţă de salutul rămas 
fără răspuns (credea sincer că fără îndoială nu-l văzuse) 
sau pentru faptul că nu fusese invitat niciodată să 
participe la partidele de crichet, sâmbăta după-amiază: 
de ce să-l invite o fată frumoasă ca Greta Bowie pe un 
băiat ca el? Avea pieptul îngust, astmatic şi mutră de 


şoarece înecat. 

Mada, îşi spuse el, plimbându-se fără ţintă înapoi spre 
Kansas Street, ar fi trebuit să mă duc pe West Broadway 
şi să mă uit iar la toate casele alea... A familiei Mueller, 
a familiei Bowie, a doctorului Hale, a familiei Tracker... 

Şirul gândurilor i se frânse brusc la acest ultim nume, 
pentru că - vorbeşti de lup! - acolo şi era, în faţa 
Depoului de Camioane al fraţilor Tracker. 

— Tot aici, spuse cu glas tare Eddie şi râse. Golanu'! 

Casa de pe West Broadway care le aparţinea lui Phil 
şi Tony Tracker, o pereche de burlaci pe viaţă, era 
probabil cea mai adorabilă dintre vilele mari de pe acea 
stradă, o clădire victoriană de un alb-imaculat, cu peluze 
verzi şi ronduri mari de flori ce se destrăbălau (într-un 
chip migălos controlat, fireşte) cât erau primăvara şi 
vara de lungi. Aleea casei era asfaltată proaspăt în 
fiecare toamnă, astfel că rămânea permanent neagră ca 
o oglindă întunecată, ardeziile de pe numeroasele pante 
ale acoperişului erau întotdeauna de un verde-mentă 
perfect ce se asorta cu gazonul, iar oamenii se opreau 
uneori să fotografieze ferestrele cu sprosuri, care erau 
foarte vechi şi absolut remarcabile. 

— Doi bărbaţi care-şi dau atâta osteneală să ţină o 
casă atât de drăguță trebuie că-s pederaşti, spusese 
odată mama lui Eddie oarecum iritată, iar băiatul nu 
îndrăznise să-i ceară lămuriri. 

Depoul de Camioane era opusul casei Tracker de pe 
West Broadway. Consta dintr-o clădire joasă de 
cărămidă; cărămizile erau vechi şi pe alocuri sfărâmate, 
nuanţa lor portocaliu-murdară închizându-se spre un 
negru de funingine la temelia construcţiei. Ferestrele 
erau uniform jegoase, cu excepţia unui locşor circular 
pe unul dintre ochiurile inferioare de la biroul 
dispecerului. Acel unic ochi fusese menţinut curat de 
către copiii dinaintea lui Eddie, căci dispecerul ţinea 
deasupra mesei un calendar Playboy. Niciun băiat nu 
venea să joace baseball în curtea din dos fără a se opri 


mai întâi să şteargă geamul cu mănuşa de prins şi să 
examineze afişul lunii. 

Depoul era înconjurat pe trei laturi de o întindere 
prunduită. Trailere de mare distanţă - „Jimmy-Pete”-uri, 
„Kenworth”-uri şi „Rio”-uri -, inscripţionate toate cu 
„TRACKER BROS. DERRY NEWTON PROVIDENCE 
HARTFORD NEW YORK”, stăteau uneori acolo într-o 
abundență dezordonată şi încâlcită. Câteodată erau 
asamblate, iar alteori nu erau decât cabine sau 
containere, stând în tăcere pe roțile dinapoi şi pe 
cricurile de susţinere. 

Fraţii îşi ţineau camioanele afară din curte, în spatele 
clădirii, cât puteau mai mult, fiindcă amândoi erau 
înnebuniţi după baseball şi le plăcea ca puştii să vină 
acolo şi să joace. Phil Tracker conducea personal 
camionul, aşa că băieţii îl vedeau doar rareori, dar Tony 
Tracker, un bărbat cu braţe enorme ca nişte lespezi şi 
un burdihan pe potrivă, ţinea registrele şi dosarele, iar 
Eddie (care nu juca niciodată - maică-sa i-ar fi făcut de 
petrecanie dacă ar fi auzit că joacă baseball, alergând 
prin tot locul şi umplându-şi cu praf plămânii delicaţi, 
riscând picioare rupte, contuzii şi Dumnezeu mai ştia ce) 
se deprinsese să-l aibă înaintea ochilor. Era un element 
fix al verii, pentru Eddie glasul său făcând parte din 
meciuri în egală măsură cu cel de mai târziu al lui Mel 
Allen: Tony Tracker, masiv, dar oarecum fantomatic, cu 
cămaşa albă licărindu-i pe măsură ce cobora asfinţitul 
de vară şi licuricii începeau să presare ghergheful 
văzduhului cu dantela lor de luminiţe, răcnind: Tre’ să 
treci sub mingia aia “nainte să po’ s-o prinzi, 
Roşcatule...! Ţi-ai luat ochiul' dupe mingie, Juma-de- 
Cană! Nu po’ să pocneşti drăcia dacă nu te uiţi la ea... 
Dă-te, băi, Copită! Dacă nu-ţi dai tălpile din faţa lu’ doiu, 
în veci n-o să-ţi ție coada! 

Niciodată nu i se adresa vreunuia pe nume, îşi aminti 
Eddie. Întotdeauna erau: hei, Roşcovane, hei, Blondule, 
hei, Patru-Ochiuri, hei Juma-de-Cană. Niciodată nu era 


minge, era mingie. Niciodată nu era bătător, era 
întotdeauna ceva numit de Tony Tracker un „cenuş- 
mâner”, ca în „în veci n-oi pocni mingia aia dacă nu te- 
neci cu cenuş-mâneru', băi, Copită” 

Rânjind, Eddie se apropie câţiva paşi... Apoi zâmbetul 
i se şterse. Clădirea prelungă de cărămidă unde se 
prelucrau comenzile, se reparau camioanele şi se 
depozitau pe termen scurt mărfurile era acum tăcută, 
cufundată în întuneric. Prin pietriş creşteau buruieni, şi 
nu se vedeau camioane în niciuna dintre curţile 
laterale... Doar o singură cabină, cu laturile ruginite şi 
fără luciu. 

Apropiindu-se şi mai mult, văzu că în fereastră era 
pus anunţul „DE VÂNZARE” al unui intermediar. 

Tracker s-a retras din afaceri, îşi spuse, cuprins de 
tristeţea ce îi însoțea gândul... Ca şi cum ar fi murit 
cineva. Acum îi părea bine că nu se îndreptase spre 
West Broadway. Dacă fraţii Tracker se dăduseră la fund 
- fraţii Tracker, care păreau veşnici - ce se putuse 
întâmplă pe strada aceea pe unde-i plăcea atât de mult 
să se plimbe când era copil? Îşi dădu seama stânjenit că 
nu dorea să ştie. Nu voia s-o vadă pe Greta Bowie cu fire 
albe în păr, cu şoldurile şi picioarele îngroşate de prea 
mult şezut, prea mult mâncat şi prea mult băut; era mai 
bine - mai sigur - să păstreze pur şi simplu distanţa. 

Asta ar fi trebuit să facem toţi - să păstrăm pur şi 
simplu distanţa. N-avem nicio treabă aici. A te întoarce 
unde ai copilărit e ca şi cum ai face vreun truc ţicnit de 
yoga, să-ţi bagi picioarele-n gură şi să te înghiți singur 
până nu mai rămâne nimic; nu se poate, şi orice 
persoană întreagă la minte ar trebui să se bucure-n mă- 
sa că nu se poate... Ce crezi că s-o fi întâmplat cu Tony 
şi Phil Tracker la urma urmei? 

Un atac de inimă pentru Tony, poate; purta cam vreo 
treizeci de kilograme de carne în plus pe oase. Trebuia 
să iei seama la ce putea să-şi fi pus inima-n gând. N- 
aveau decât să viseze poeţii la inimi frânte şi Barry 


Manilow să cânte despre ele, iar asta era minunat după 
părerea lui Eddie (el şi Myra aveau toate albumele 
înregistrate vreodată de Barry, până la ultimul), dar el 
unul prefera o bună şi solidă electrocardiogramă în 
fiecare an. Sigur, inima lui Tony probabil renunţase la 
viaţă, ca la o slujbă proastă. Iar Phil? Ghinion pe 
autostradă poate. Eddie, care-şi câştiga el însuşi pâinea 
la volan (sau aşa făcuse cândva; acum nu mai transporta 
decât celebrități şi-şi petrecea restul timpului 
conducând un birou), ştia ce înseamnă ghinioanele pe 
autostradă. Bătrânul Phil putea să-şi fi gripat vreo 
instalaţie undeva în New Hampshire sau în Hainesvile 
Woods, în nordul statului Maine, când drumul era 
acoperit cu polei, sau poate rămăsese fără frână în vreo 
pantă lungă la sud de Derry, îndreptându-se spre Haven 
pe o ploaie torențială de primăvară. Asemenea lucruri şi 
multe altele le auzeai în cântecele alea country despre 
şoferi de camion cu pălării Stetson pe cap şi şmecherii 
în cap. Condusul unui birou era uneori o afacere 
singuratică, dar Eddie stătuse nu o dată pe scaunul 
şoferului, cu inhalatorul călătorind alături de el pe bord, 
cu trăgaciul reflectat spectral în parbriz (şi o găleată de 
pastile în compartimentul pentru mănuşi), şi ştia că 
adevărata singurătate era mânjită cu roşu: culoarea 
luminilor de poziţie ale maşinii din faţă reflectate pe 
asfaltul ud sub ploaia în averse. 

— Of, căca-m-aş, ce mai trece timpul, zise Eddie 
Kaspbrak într-un soi de oftat şoptit, şi nici măcar nu era 
conştient că vorbise cu voce tare. 

Simţindu-se atât melancolic, cât şi nefericit - stare cu 
care era mai deprins decât ar fi crezut vreodată -, Eddie 
dădu ocol clădirii, scârţâind pe pietriş cu mocasinii săi 
Gucci, pentru a privi curtea unde se încingeau meciurile 
de baseball în copilăria lui - când, aşa se părea, cam 
douăzeci la sută din lume era formată din copii. 

Terenul nu se schimbase prea mult, dar o privire era 
de ajuns ca să-l convingă, mai presus de orice îndoială, 


că meciurile se suspendaseră - o tradiţie ce murise pur 
şi simplu la un moment dat în anii trecuţi, din motive 
numai de ea ştiute. 

In 1958, forma de diamant a terenului interior fusese 
trasată nu cu dungi de var, ci prin urmele paşilor în 
fugă. Nu aveau baze propriu-zise băieţii aceia care 
jucaseră acolo baseball (băieţi cu toţii mai mari decât 
păguboşii, deşi acum Eddie îşi amintea că Stan Uris 
jucase şi el uneori; loviturile lui erau doar onorabile, dar 
pe exterior putea alerga repede şi avea nişte reflexe de 
înger), însă patru bucăţi de prelată murdară erau 
întotdeauna păstrate sub rampa de încărcare din spatele 
clădirii de cărămizi, pentru a fi scoase cu multă 
ceremonie când în curtea din dos se adunaseră destui 
copii ca să joace baseball şi cu tot atâta ceremonie 
vârâte la loc o dată ce umbrele înserării se îndesiseră 
îndeajuns ca să pună capăt jocului. 

Stând acum în acel loc, Eddie nu mai vedea nici urmă 
din traseele acelea bătătorite de paşi. Bălăriile 
crescuseră printre pietricele într-un belşug dezordonat. 
Sticle de bere şi apă minerală sparte luceau ici şi colo; 
pe vremuri, asemenea cioburi erau îndepărtate cu 
religiozitate. Singurul obiect rămas neschimbat era 
gardul din eclise aflat în fundul curţii, înalt de patru 
metri şi ruginit ca sângele uscat. Decupa cerul în forme 
diamantine. 

Acolo era teritoriul de acasă, îşi aminti Eddie, stând 
meditativ cu mâinile în buzunare pe locul unde cu 
douăzeci şi şapte de ani în urmă fusese amplasată 
plăcuţa „acasă” Peste gard şi până jos pe Maidan. Râse 
sonor, apoi privi în jur cu nervozitate, ca şi cum ar fi râs 
o stafie, nu un individ cu pantaloni de şaizeci de dolari, 
un tip la fel de solid ca... Mă rog, solid ca... Ca... 

Las-o jos că măcăne, Eds, păru să şoptească glasul lui 
Richie. Nu eşti deloc solid, şi în anii din urmă chicurile 
au fost puține şi rare. Corect? 

— Mda, corect, răspunse Eddie cu o voce înceată şi 


rostogoli cu piciorul câteva pietre, scoțând un zgomot 
sec. 

De fapt nu văzuse decât două mingi zburând peste 
gardul din fundul curţii dosnice a fraţilor Tracker, 
ambele trimise de acelaşi băiat: Belch Huggins. Belch” 
era aproape comic de mare, înalt deja de un metru 
optzeci la doisprezece ani, cântărind poate şaptezeci şi 
cinci de kilograme. Îşi câştigase porecla pentru că era 
capabil să articuleze râgâieli uluitor de lungi şi sonore - 
când era în formă, numărul acesta suna ca o încrucişare 
între o broască-bou şi un greier. Uneori se bătea cu 
palma rapid peste gură în timp ce râgâia, emițând un 
sunet ca strigătul de luptă al unui indian răguşit. 

Belch era masiv, dar nu tocmai gras, îşi amintea acum 
Eddie, dar se părea că Dumnezeu nu intenţionase 
niciodată cu adevărat ca un băiat de doisprezece ani să 
atingă asemenea proporţii remarcabile; dacă n-ar fi 
murit în vara aceea, creştea poate până la unu nouăzeci 
sau chiar mai mult, şi ar fi învăţat poate cu timpul cum 
să-şi manevreze trupul cu gabarit depăşit printr-o lume 
de băştinaşi mai mărunți. Poate chiar, bănuia Eddie, ar 
fi învăţat ce e amabilitatea. Dar la doisprezece ani era 
pe cât de stângaci, pe atât de rău; nu retardat, însă 
părând astfel, pentru că toate acţiunile trupului său erau 
uimitor de dizgraţioase şi măturau totul în cale. N-avea 
nimic din ritmurile înnăscute ale lui Stanley; părea că 
trupul lui Belch nu stătea de vorbă deloc cu creierul, ci 
exista în propriul său cosmos de tunete greoaie. Eddie 
ţinea bine minte seara când o minge lungă şi lentă 
fusese trasă direct din câmpul exterior către poziţia lui 
Belch - Belch nici măcar nu a fost nevoit să se mişte. 
Ridicase privirea, apoi mănuşa, într-un gest de lovire cu 
pumnul aproape fără ţintă, iar mingea, în loc să se 
oprească în mănuşă, îl pocnise drept în creştet, scoțând 
un bang! găunos. Parcă ar fi căzut de la etajul trei pe 
capota unui Ford Sedan. Ricoşase la patru picioare bune 


5 Belch, „râgâială”; „a râgâi” (n. tr.). 


înălţime, căzând din nou, cuminte, în mănuşa lui Belch. 
Un nefericit de copil pe nume Owen Phillips râsese de 
acel sunet gol. Belch se îndreptase spre el şi-i dăduse un 
şut în fund atât de tare, încât micul Phillips fugise 
urlând că vrea acasă, cu o gaură în turul pantalonilor. 
Nimeni altul nu mai râsese... Cel puţin nu la vedere. 
Eddie bănuia că dacă Richie Tozier ar fi fost acolo nu s- 
ar fi putut abţine, iar Belch probabil l-ar fi băgat în 
spital. Belch era la fel de încet şi la platou. Uşor de scos 
din joc, dacă nimerea un grounder, chiar şi cei mai 
amorţiţi la degete de pe interior n-aveau nicio problemă 
în a-l da afară de la început. Dar, când se întâmplă să 
nimerească mingea, aceasta se ducea departe, departe. 
Cele două pe care le văzuse Eddie trimise de Belch 
peste gard fuseseră ambele nişte miracole. Prima nu 
mai fusese găsită niciodată, deşi mai mult de-o duzină 
de băieţi călcaseră în picioare toată panta abruptă ce 
cobora spre Maidan, căutând-o. 

A doua însă fusese recuperată. Mingea îi aparţinea 
altui elev dintr-a şasea (Eddie nu-şi mai putea aminti 
cum îl chema în realitate, doar că toţi ceilalţi copii îl 
numeau Smârcâilă fiindcă era mereu răcit) şi fusese 
folosită aproape toată primăvara târzie şi începutul de 
vară a lui '58. Ca rezultat, nu mai era bijuteria aproape 
perfect sferică din piele albă de cal, cu cusături roşii, 
din momentul când ieşise din cutie; era roasă, înverzită 
de iarbă şi tăiată în mai multe locuri de pe urma sutelor 
de călătorii în salturi peste pietrişul din câmpul extern. 
Cusătura începea să i se destrame într-un loc, iar Eddie, 
care făcea pe băiatul de mingi când astma nu-l chinuia 
prea rău (bucurându-se de fiecare Mersi, pușştiu! în 
treacăt când arunca mingea înapoi în teren), ştia că în 
curând careva o să scoată un sul de leucoplast şi o va 
îmbălsăma astfel ca să-i mai smulgă o săptămână-două 
de serviciu. 

Dar, înainte să vină ziua aceea, un elev de a şaptea 
purtând neobişnuitul nume de Stringer Dedham îi 


expediase ceea ce-şi închipuia el că e o lovitură 
„schimbătoare de viteză” lui Belch Huggins. Belch 
sincronizase perfect contralovitura (cele încete erau, 
iertată fie ironia, exact viteza sa) şi izbise îmbătrânita 
minge Spalding a lui Smârcâilă atât de tare, încât 
învelitoarea sărise din locul ei şi plutise în jos la câţiva 
paşi de baza a doua, ca o molie mare şi albă. Mingea 
propriu-zisă îşi continuase drumul tot mai sus şi mai sus 
spre cerul fermecat al amurgului, desfăşurându-se iar şi 
iar pe când urca, urmărită pe traiectoria ei de către 
copii cu uimire buimacă; tot mai sus şi peste gardul 
metalic se dusese, continuând să se înalțe, iar Eddie 
ţinea minte cum Stringer Dedham spusese „Că-ca-m- 
aş!” cu un glas moale şi sufocat de mirare pe când 
mingea se îndepărta, lăsând o urmă pe cer, şi văzuseră 
cu toţii sârma ce se desfăşura, şi, poate chiar înainte să 
cadă, şase băieţi se şi căţărau ca maimuţele pe gard în 
timp ce Tony Tracker râdea ca nebunul şi urla: „Asta ar 
fi ieşit şi de pe Yankee Stadium! M-auziţi? Asta ar fi ieşit 
şi de pe Yankee Stadium, futu-i mama mă-sii!” 

Peter Gordon era cel care găsise mingea, nu departe 
de râul pe care Clubul Păguboşilor avea să-l îndiguiască 
peste aproape trei săptămâni. Ceea ce mai rămăsese nu 
mai avea nici măcar şapte centimetri în diametru; prin 
cine ştie ce sucită minune, firul nu se rupsese. 

Într-un consens nerostit, băieţii aduseseră resturile 
mingii lui Smârcâilă înapoi la Tony Tracker, care o 
examină fără o vorbă, înconjurat de băieţi la fel de 
tăcuţi. Văzut de la distanţă, cercul acela de copii în jurul 
bărbatului înalt cu burta mare şi revărsată peste curea 
ar fi putut părea aproape religios în intenţie - venerarea 
unui obiect sfânt. Belch Huggins nici măcar nu fugise în 
jurul bazelor. Stătea între ceilalţi ca un om care nu prea 
are idee unde se află. Ceea ce-i dădu Tony Tracker în 
ziua aceea era un obiect ceva mai mic decât o minge de 
tenis. 

Eddie, pierdut în amintiri, porni din locul unde fusese 


„acasă”, peste moviliţa aruncătorului (doar că nu fusese 
niciodată o moviliţă; era o adâncitură din care se 
scosese pietrişul), până în ţinutul stopului scurt. Se opri 
un moment, izbit de tăcere, apoi o luă spre gardul de 
eclise. Era mai ruginit ca oricând şi îngropat sub un soi 
de viţă căţărătoare, urâtă, dar se găsea la locul lui. 
Privind prin ochiuri, putu vedea cum cobora în pantă 
solul de un verde-agresiv. 

Maidanul semăna mai mult ca oricând cu o junglă, şi 
pentru prima oară se pomeni întrebându-se de ce o 
întindere cu asemenea vegetaţie deasă şi luxuriantă 
purta numele de Maidan: putea fi multe lucruri, dar 
maidan nu era unul dintre ele. De ce nu Sălbăticia? Sau 
Jungla? 

Maidan. 

Avea o sonoritate amenințătoare, aproape sinistră, 
dar ceea ce trezea în minte nu erau hăţişuri de lăstari şi 
copaci, atât de denşi, încât trebuia să se lupte pentru 
razele soarelui; sugera imaginea unor dune de nisip 
succedându-se la nesfârşit sau a unor întinderi de gresie 
cenuşie, de sol dur şi arid. Sterp. Mike spusese mai 
devreme că toţi erau sterpi, şi părea destul de adevărat. 

Şapte oameni, şi toţi fără copii. Până şi în vremurile 
acelea de planning familial, asta era prea de tot. 

Privi prin octogoanele ruginite şi ascultă huruitul 
îndepărtat al maşinilor pe Kansas Street, şipotul apei, 
departe jos. Putea zări scânteieri ale valurilor în soarele 
de primăvară, ca nişte cioburi de sticlă. Pâlcurile de 
bambus erau tot acolo, de un alb nesănătos, ca nişte 
pete de mucegai în mijlocul verdeţii. Dincolo de ele, în 
porțiunile de teren mlăştinos ce mărgineau Kenduskeag- 
ul, se bănuia a fi nisipuri mişcătoare. 

Cele mai fericite zile din copilăria mea mi le-am 
petrecut în mizeria aia, reflectă el şi se înfioră. 

Tocmai dădea să se întoarcă, în clipa când altceva îi 
fură privirea: un cilindru de beton cu capac greu de oţel 
deasupra. Puţurile Morlocilor, obişnuia Ben să le 


numească râzând cu toată gura, dar cu ochii nu tocmai 
veseli. Dacă te apropiai de unul, îţi venea până la talie 
(dacă erai copil) şi vedeai cuvintele „DEPARTAMENTUL 
LUCRĂRILOR PUBLICE DERRY” înscrise în relief după 
un semicerc. lar din adâncuri se auzea un zgomot 
murmurat. Nişte maşinării. 

Puţurile Morlocilor. 

Acolo ne-am dus. În august. La sfârşit. Am coborât în 
canalizare printr-una din găurile Morlocilor lui Ben, dar 
după o vreme nu mai era canalizare. Era... Erau... Ce? 

Patrick Hockstetter a fost acolo jos. Înainte ca 
Monstrul să-l iînşface, Beverly l-a văzut făcând ceva urât. 
Ceva în legătură cu Henry Bowers, nu-i aşa? Da, aşa 
cred. Și... 

Deodată se răsuci şi porni înapoi spre depoul 
abandonat, nedorind să se mai uite spre Maidan, 
neplăcându-i gândurile pe care i le deştepta acel loc. 
Voia să fie acasă, cu Myra. Nu voia să mai stea aici. 
Nu... 

— Prinde, puştiule! 

Se întoarse înspre sunetul vocii şi către el zbură un fel 
de minge drept peste gard. Lovi pietrişul şi ricoşă. Eddie 
întinse mâna şi o prinse. Reflexul său negândit a fost 
atât de exact, încât părea aproape elegant. 

Privi obiectul pe care îl ţinea în mână şi totul 
înlăuntrul lui se transformă într-un ţurţure de gheaţă 
sfărâmat. Cândva fusese o minge de baseball. Acum nu 
mai era decât o sferă înfăşurată cu sârmă, fiindcă 
învelitoarea îi zburase. Vedea cum firul se deşira în 
depărtare. Trecea peste creasta gardului ca un fir de 
păianjen şi dispărea spre Maidan. 

O, lisuse, îşi zise el. O, Iisuse, e aici, Monstrul e aici 
cu mine ACUM... 

— Vino jos să ne jucăm, Eddie, spuse vocea din 
cealaltă parte a gardului. 

Eddie îşi dădu seama cu un soi de groază vecină 
leşinului că era vocea lui Belch Huggins, cel ce fusese 


ucis în tunelurile de sub Derry în luna august a anului 
1958. lar acum iată-l pe Belch în persoană, chinuindu-se 
să urce malul de dincolo de gard. 

Purta uniforma bătută în şiraguri de ţinte a echipei de 
baseball New York Yankees, acoperită cu frânturi de 
frunze veştede şi mânjită cu verde. Era Belch, dar mai 
era şi leprosul, o arătare hidoasă deşteptată după ani 
îndelungaţi într-un mormânt umed. Carnea feţei sale 
grele atârna în fâşii şi ciucuri putrezi. O orbită-i era 
goală. Făpturi vii îi colcăiau prin păr. Pe o mână purta o 
mănuşă de baseball plină de mucegai. Îşi vâri degetele 
descompuse ale mâinii drepte prin ochiurile gardului şi, 
când şi le strânse, Eddie auzi un scârţâit înfiorător şi 
crezu că îşi va pierde minţile. 

— Asta ar fi ieşit şi de pe Yankee Stadium! futu-i 
mama mă-sii, spuse Belch şi rânji. 

O broască râioasă, de un alb toxic şi viermuitor, îi 
căzu din gură şi se rostogoli pe pământ. 

— M-auzi? Asta ar fi ieşit şi de pe Yankee Stadium, 
futu-i mama mă-sii! Şi apropo, Eddie, nu vrei să ţi-o sug? 
Ţi-o sug pe zece cenți. Pe toţi dracii, ţi-o sug pe gratis. 

Chipul lui Belch se schimbă. Boţul gelatinos al nasului 
căzu înăuntru, dezvăluind două canale roşii de carne 
crudă pe care Eddie le cunoştea din coşmarurile lui. 
Părul i se înăspri şi i se trase înapoi de pe tâmple, 
devenind o urzeală albă. Pielea putrezită a frunţii se 
despică, dând la iveală osul albicios acoperit de o 
substanţă mucilaginoasă, ca lentila înceţoşată a unei 
lanterne. Belch nu mai era; acum în locul lui stătea 
arătarea ce ieşise de sub veranda casei de pe Neibolt 
Street 29. 

— Bobby mi-o suge pe zece centi, croncăni, începând 
să escaladeze gardul. 

Lăsa bucățele de carne în ochiurile octogonale ale 
sârmelor încrucişate. Gardul răsuna şi zăngănea sub 
greutatea lui. Când atingea  cârceii  buruienii 
căţărătoare, ca iedera, aceştia se înnegreau. 


— O face orişicând. Cinşpe cenți timpu-n plus. 

Eddie încercă să tipe. Nu-i ieşi nimic din gâtlej, doar 
un scheunat sec şi fără sens. Îşi simţea plămânii de 
parcă ar fi fost cele mai vechi ocarine din lume. Privi în 
jos la mingea pe care o ţinea în mână, şi deodată printre 
sârmele înfăşurate începu să curgă sânge. Picura pe 
pietriş şi-i stropea mocasinii. 

O aruncă şi făcu doi paşi împleticiţi înapoi, cu ochii 
ieşiţi din orbite, ştergându-şi mâinile de pieptul cămăşii. 
Leprosul ajunsese în vârful gardului. Capul i se 
bălăbănea profilat pe cer, formă de coşmar ca un felinar 
de Halloween scobit într-un dovleac umflat. Limba i se 
bălăngănea afară din gură, lungă de un metru, unul şi 
jumătate poate. Se lăsa în jos pe gard unduindu-se ca un 
şarpe din gura rânjită a leprosului. 

Vizibil o secundă... Dispărut în următoarea. 

Nu se şterse, ca fantomele din filme; pur şi simplu îşi 
încetă existenţa cât ai clipi. Eddie însă auzi un sunet ce-i 
confirmă consistenţa materială a făpturii: un poc! ca al 
dopului sărind de pe o sticlă de şampanie. Era zgomotul 
aerului ce năvălea să umple locul gol unde fusese 
leprosul. 

Se răsuci şi o luă la fugă, dar, înainte de a fi făcut 
zece paşi, patru siluete ţepene îşi luară zborul din 
umbra de sub rampa de încărcare a depoului abandonat. 
La început crezu că sunt lilieci şi zbieră acoperindu-şi 
capul... Dar apoi văzu că erau bucăţi pătrate de prelată 
- bucăţi pătrate de prelată ce însemnaseră bazele pe 
vremea când se jucau acolo băieţii cei mari. 

Se roteau şi se răsuceau în aerul încremenit; trebui să 
se aplece pentru a evita unul. Se aşezară pe locurile lor 
obişnuite toate în acelaşi timp, stârnind norişori de praf: 
acasă, primul, al doilea, al treilea. 

Gâfâind, cu răsuflarea oprită în gât, Eddie fugi pe 
lângă platoul acasă, cu buzele trase îndărăt şi faţa albă 
ca brânza de vaci. 

PAF! Zgomotul unui bătător izbind o minge-fantomă. 


Şi atunci... 

Eddie se opri cu senzaţie de apă la genunchi şi, cu un 
geamăt scăpându-i printre buze. Pământul se umfla în 
linie dreaptă de la primul la al doilea platou, ca şi cum o 
cârtiţă gigantică şi-ar fi săpat rapid tunel imediat sub 
suprafaţa solului. Pietricele se rostogoleau de ambele 
părţi. Forma de sub pământ ajunsese la bază, iar prelata 
se ridică în aer. Sări atât de tare şi de repede, încât 
scoase un pocnet - zgomotul pantofilor de lac ai unui 
copil vesel care-şi bate călcâiele. Pământul prinse să se 
vălurească între a doua şi a treia şi gonea mai departe. 
Gonea. A doua bază zbură în aer cu un pocnet 
asemănător, şi abia căzuse la loc când făptura de sub 
pământ ajunsese la a treia şi se repezi spre platoul 
acasă. 

Şi dintr-o dată arătarea ţâşni din pământ ca un cadou 
oribil, iar arătarea aceea era Tony Tracker, cu un craniu 
în loc de chip, de care încă se mai ţineau agăţate câteva 
ciozvârte de carne înnegrită, cu cămaşa prefăcută într-o 
porcărie de fibre putrede. leşi din pământ până la talie, 
legănându-se înainte şi înapoi ca un vierme grotesc. 

— Nu contează cât te-neci cu cenuş-mâneru' ăla, rosti 
Tony Tracker cu un glas scârţâitor, nisipos; dinţii 
dezveliţi rânjeau cu o amiciţie dementă. Nu contează, 
Tuşcă. Punem noi mâna pe tine. Pe tine şi pe prietenii 
tăi. O să facem o MINGIE! 

Eddie chelălăi şi se îndepărtă cu mers clătinat. O 
mână i se aşeză pe umăr. Se smulse de sub atingerea ei. 
Mâna se strânse o clipă, apoi îi dădu drumul. Se 
întoarse. Era Greta Bowie. Moartă. Nu mai avea 
jumătate din faţă; viermi se târau prin carnea tocată ce-i 
mai rămăsese. Într-o mână ţinea un balon verde. 

— Accident de maşină, scrâşni jumătatea vie a gurii şi 
rânji. 

Rânjetul iscă un indescriptibil zgomot de sfâşiere, iar 
Eddie putu să vadă tendoanele crude mişcându-se ca 
nişte cumplite curele de transmisie. 


— Aveam optişpe ani, Eddie. Beată şi plină de droguri. 
Prietenii tăi sunt aici, Eddie. 

Eddie se retrase din faţa ei, cu mâinile ridicate 
înaintea ochilor. Femeia porni după el. Sângele îi 
împroşcase picioarele, uscându-se apoi în şiroaie 
prelungi. Purta mocasini ieftini. 

Iar acum, în spatele ei, văzu o altă imagine de coşmar: 
Patrick Hockstetter se împleticea spre el peste terenul 
exterior. Şi el purta o uniformă a echipei New York 
Yankees. 

Eddie fugi. Greta îl înhaţă din nou, sfâşiindu-i cămaşa 
şi udându-l sub guler cu cine ştie ce lichid respingător. 
Tony Tracker se împingea afară din muşuroiul de cârtiţă 
mare cât un stat de om. Patrick Hockstetter se clătina şi 
se poticnea. Eddie fugi, fără a avea habar de unde îşi 
găsea suflul ca s-o facă, dar fugind totuşi. Şi în timp ce 
fugea văzu cuvinte plutind prin faţa lui, cuvintele ce 
fuseseră pictate pe balonul verde ţinut de Greta Bowie: 


„MEDICAMENTELE DE ASTMĂ DAU CANCER LA 
PLĂMÂNI! 

COMPLIMENIE DE LA FARMACIA DIN CENTER 
STREET” 


Eddie fugea. Fugea, şi fugea, şi fugea, şi la un 
moment dat se prăbuşi ca lemnul, leşinat, lângă 
McCarron Park, iar câţiva copii îl văzură şi se dădură la 
o parte din calea lui, căci arăta în ochii lor ca un betiv, 
ca şi cum s-ar fi putut să aibă vreun soi de boală 
ciudată, ce ştiau ei, poate că era chiar ucigaşul. Şi 
vorbiră între ei să anunţe poliţia. Dar până la urmă n-o 
făcură. 


3 


Bev Rogan face o vizită 


Beverly se plimba absentă pe Main Street, dinspre 


Pensiunea Derry, unde fusese să se schimbe într-o 
pereche de blugi şi o bluză galbenă. Nu se gândea 
încotro merge, în schimb, se gândea la următoarele: 
Părul tău, foc în ger, 
Jar de ianuar, 
Îmi arde inima. 


Ascunsese poezia în sertarul de jos, sub lenjerie. Era 
posibil s-o găsească mama ei, dar asta nu era o 
problemă. Important era că acela era singurul sertar în 
care tatăl ei nu se uita niciodată. Dacă ar fi găsit-o, 
poate s-ar fi uitat la ea cu expresia aia a lui 
strălucitoare, aproape prietenoasă şi absolut paralizantă 
şi ar fi întrebat-o pe tonul lui aproape prietenos: „Faci 
ceva ce n-ar trebui să faci, Bev? Faci ceva cu vreun 
băiat?” Iar, dacă ea spunea da sau dacă spunea nu, ar fi 
urmat un trosc-pleosc rapid, atât de iute şi de tare, încât 
în primul moment nici n-ar fi durut-o - era nevoie de 
câteva secunde pentru ca vidul să se risipească şi 
durerea să umple locul pe care îl ocupase vidul. Apoi iar 
glasul lui, aproape prietenos: „Îmi fac griji multe cu tine, 
Beverly. Imi fac groaznic de multe griji. Trebuie să 
creşti mare, nu-i aşa?” 

Era posibil ca tatăl său încă să mai trăiască în Derry. 
Locuia aici ultima oară când mai auzise de el, dar asta 
se întâmplase... Când? Acum zece ani? Oricum, cu mult 
înainte de a se fi măritat cu Tom. Primise de la el o carte 
poştală, nu una simplă ca aceea pe care fusese scrisă 
poezia, ci o ilustrată înfăţişând hidoasa statuie din 
plastic a lui Paul Bunyan amplasată în faţa Primăriei. 
Statuia fusese ridicată cândva prin anii cincizeci, dar 
ilustrata tatălui nu-i trezise nicio amintire sau nostalgie; 
putea foarte bine să fi fost o imagine cu Gateway Arch 
din Saint Louis sau Golden Gate Bridge din San 
Francisco. 

„Sper că te descurci bine şi eşti cuminte”, scria în 
ilustrată. „Sper că o să-mi trimiţi şi mie ceva dacă poţi, 


că n-am prea mult. Te iubesc, Bevvie. Tata.” 

O iubise, şi în unele privinţe bănuia că în asta se 
găseau toate motivele ei de a se fi îndrăgostit cu atâta 
disperare de Bill Denbrough în vara aceea a anului 1958 
- căci dintre toţi băieţii Bill era cel care proiecta 
senzaţia de autoritate pe care o asocia cu tatăl ei... Dar 
era un soi diferit de autoritate - era autoritatea care 
ascultă părerile şi necazurile celorlalţi. Nu zărea niciun 
semn, în ochii sau în acţiunile lui, că ar considera modul 
de a-şi face griji al tatălui ei ca fiind singura rațiune de a 
fi a autorităţii... Ca şi cum oamenii ar fi animale de casă, 
în acelaşi timp răsfăţaţi şi obligaţi la disciplină. 

Indiferent de motive, pe la sfârşitul primei lor 
întruniri ca grup complet în luna iulie a acelui an, 
întrunire căreia Bill îi preluase conducerea în chip atât 
de complet şi fără efort, era îndrăgostită de el la 
nebunie, până peste cap. A numi sentimentul acela o 
simplă slăbiciune de şcolăriţă ar fi fost ca şi cum ai 
spune că un Rolls-Royce e un vehicul cu patru roţi, ceva 
asemănător cu un car cu fân. Nu chicotea nestăpânită, 
nici nu roşea când îl vedea, nici nu-i scrijelea numele pe 
copaci şi nu i-l scria cu cretă pe pereţii Punţii 
săruturilor. Pur şi simplu trăia cu chipul lui în inima ei, 
tot timpul, ca un fel de durere dulce şi sfâşietoare. Ar fi 
fost în stare să-şi dea viaţa pentru el. 

Era destul de firesc, bănuia ea, să vrea să creadă că 
Bill îi trimisese poezia de dragoste... Deşi niciodată nu 
ajunsese atât de departe încât să se convingă că aşa era. 
Nu, ştiuse a cui era poezia. lar mai târziu - la un 
moment dat - nu recunoscuse oare autorul însuşi? Da, 
aşa-i spusese Ben (deşi acum nu-şi putea aminti, nici cu 
preţul vieţii, când sau în ce împrejurare i-o spusese cu 
voce tare), cu toate că dragostea lui pentru ea fusese 
aproape la fel de bine ascunsă ca şi dragostea pe care o 
simţea ea pentru Bill 

(dar i-ai spus Bewvie, da i-ai spus că-l iubeai pe...) 

era evident pentru oricine privea cu atenţie (şi care 


era bun la suflet) - se simţea din felul cum avea 
întotdeauna grijă să păstreze un anume spaţiu între ei, 
după aerul tras în piept când ea îl atingea pe braţ sau pe 
mână, după felul cum se îmbrăca atunci când ştia că se 
vor întâlni. Dragul, dulcele, grasul Ben. 

Se sfârşise cumva acel dificil triunghi 
preadolescentin, dar cum se sfârşise era unul dintre 
lucrurile pe care nu şi le putea aduce aminte. Se gândea 
că Ben îşi mărturisise fapta şi expedierea micului poem 
de dragoste. Se gândea că ea îi spusese lui Bill că-l 
iubea, că-l va iubi pe veci. Şi într-un fel aceste două 
confesiuni ajutaseră la salvarea vieților lor, ale tuturor... 
Oare? Nu-şi putea aminti. Amintirile acelea (sau 
amintirile amintirilor) semănau cu nişte insule care nu 
erau cu adevărat insule, ci doar cioturi dintr-o unică 
barieră de corali ce se întâmplase să străpungă 
suprafaţa apei, părţi ale unui întreg. Totuşi, ori de câte 
ori încerca să se cufunde în adânc şi să vadă restul, 
intervenea o imagine înnebunitoare: gaiţele ce reveneau 
în fiecare primăvară în Noua Anglie, îngrămădindu-se pe 
firele de telefon, pe crengi şi acoperişuri, înghiontindu- 
se să-şi facă loc şi umplând văzduhul dezgheţului de la 
sfârşitul lui martie cu gâlceava lor răguşită. Imaginea 
aceasta îi revenea mereu în minte, străină şi 
tulburătoare, ca o undă radio puternică ecranând 
semnalul pe care vrei să-l recepţionezi. 

Îşi dădu seama, brusc şocată, că stătea în faţa 
Spălătoriei Kleen-Kloze, unde ea, Stan Uris, Ben şi 
Eddie duseseră cârpele în acea zi de la sfârşitul lui iunie 
- cârpe pătate de sânge pe care doar ei îl puteau vedea. 
Acum ferestrele erau opacizate de săpun, iar pe uşă se 
afla lipit un anunţ scris de mână: „DE VÂNZARE DE LA 
PROPRIETAR”. Privind printre rotocoalele de săpun, 
văzu o încăpere goală cu pătrate mai deschise la culoare 
pe pereţii galbeni şi murdari, în locurile unde fuseseră 
maşinile de spălat. Fu plec acasă, îşi spuse ea scârbită, 
dar cu toate astea îşi continuă drumul. 


Zona aceea nu se schimbase prea mult. Mai 
dispăruseră câţiva copaci, probabil ulmi doborâţi de 
boală. Casele arătau puţin mai deteriorate; ferestrele 
sparte păreau ceva mai răspândite decât în copilăria ei. 
Unele dintre ochiurile lipsă fuseseră astupate cu carton. 
Altele, nu. 

Şi iat-o în faţa blocului de apartamente, la numărul 
127, pe Lower Main Street. Tot acolo. Albul coşcovit pe 
care şi-l amintea devenise la un moment dat, între timp, 
un  brun-ciocolatiu  cojit, dar clădirea era de 
neconfundat. lată fereastra prin care se vedea ceea ce 
fusese bucătăria lor; iată fereastra fostului ei dormitor. 

(Jim Doyon, vino de pe strada aia! In clipa asta să vii, 
ce vrei, să te calce vreo maşină şi să mori?) 

Se  înfioră,  încrucişându-şi braţele peste sâni, 
strângându-şi umerii în căuşurile palmelor. 

Tăticul s-ar putea încă să mai locuiască aici; o, da, s- 
ar putea. El nu s-ar muta dacă n-ar fi silit. Urcă doar 
pân-acolo, Beverly. Uită-te la cutiile de scrisori. Trei 
cutii pentru trei apartamente, exact ca pe vremuri. Și, 
dacă e vreuna pe care scrie Marsh, poţi suna la sonerie 
şi nu peste mult o să se audă târşăitul papucilor pe hol 
iar uşa se va deschide şi te vei putea uita la el, omul a 
cărui sămânță te-a făcut roşcovană şi stângace şi ţi-a 
dăruit dibăcia la desen... [ii minte cum obişnuia el să 
deseneze? Putea desena orice voia. Adică, dacă avea 
chef şi asta nu se întâmplă adesea. Cred că erau prea 
multe lucruri pentru care să-şi facă griji. Dar, când avea 
într-adevăr chef stăteai ore întregi şi priveai cum desena 
pisici şi câini, cai şi vaci cu MUU ieşindu-le pe gură într- 
un balon. Tu râdeai, râdea şi el, şi pe urmă spunea 
Acuma tu, Bevvie, iar, când apucai creionul, el îţi 
călăuzea mâna şi vedeai cum vaca, sau pisica, ori omul 
care zâmbeşte se însăilează sub propriile-ţi degete în 
timp ce-i simţeai mirosul de Mennen Skin Bracer şi 
căldura pielii. Urcă, Beverly. Apasă pe buton. O să iasă 
şi va fi bătrân, ridurile-i vor fi adânc întipărite pe faţă, 


iar dinţii - care i-au mai rămas - vor fi galbeni, şi te va 
privi şi va spune Ei, dar asta-i Bewvie, Bevvie a venit 
acasă să-l vadă pe bătrânul ei tătic, pofteşte, Bevvie, ce 
mult mă bucur că te văd, mă bucur pentru că-mi fac griji 
în legătură cu tine, Bevvie, îmi fac griji MULTE. 

Urcă încet cărarea, iar bălăriile crescute printre 
dalele de ciment crăpat îi mângâiau tivul blugilor. Privi 
atentă la ferestrele de la parter, dar aveau perdelele 
trase. Privi cutiile de scrisori. Etajul doi, STAR- 
WEATHER. Etajul unu, Burke. Parter - i se opri 
respiraţia - Marsh. 

Dar n-am să sun. Nu vreau să-l văd. N-am să apăs pe 
buton. 

Asta era o hotărâre fermă, în sfârşit! Hotărârea care 
deschidea poarta unei pline şi utile vieţi de hotărâri 
ferme! Coboară pe alee! Înapoi în oraş! Până la 
Pensiunea Derry! Impachetat! Taxi! Zburat! Spus lui 
Tom să se ducă-n mă-sa! Trăit cu succes! Murit fericită! 

Sunat sonerie. 

Auzi clopotele familiare din living - clopotele care 
pentru ea sunaseră întotdeauna ca un nume chinezesc: 
Ching-Chong! Tăcere. Niciun răspuns. Se foi de pe un 
picior pe altul, pe verandă, simțind deodată că-i vine să 
facă pipi. 

Nu-i nimeni acasă, îşi spuse uşurată. Acum pot să 
plec. 

Când colo, sună iar: Ching-Chong! Niciun răspuns. Se 
gândi la fermecătoarea poezie a lui Ben şi încercă să-şi 
aducă aminte cu exactitate când şi cum îi mărturisise el 
că-i aparţine şi de ce; preţ de-o secundă, aceasta 
provocă o asociere cu venirea primului ei ciclu 
menstrual.  Începuse să aibă  menstruaţie de la 
unsprezece ani? Cu siguranţă că nu, deşi sânii îşi 
începuseră dureroasa creştere pe la mijlocul iernii. De 
ce?... Atunci îi întrerupse şuvoiul gândurilor o imagine a 
mii de gaiţe pe fire de telefon şi acoperişuri, toate 
cârâind spre un cer alb, de primăvară. 


Acum am să plec. Am sunat de două ori; ajunge atât. 

Dar mai sună o dată. 

Ching-Chong! 

Şi auzi pe cineva apropiindu-se, iar sunetul era exact 
aşa cum şi-l imaginase: foşnetul obosit al unor papuci 
vechi. Privi în jur înnebunită, cât pe-aci s-o ia la 
sănătoasa. Putea să străbată iute cărarea cimentată şi 
să dea colţul, lăsându-şi tatăl să creadă că nu fuseseră 
decât nişte puşti puşi pe şotii? Hei, domnu”, nu-l aveţi pe 
Prințul Albert la cutie?... 

Lăsă să-i scape brusc şi tăios aerul din piept şi trebui 
să-şi strângă beregata, fiindcă ceea ce voia să răzbată 
afară era un râs de uşurare. Nici vorbă să fie tatăl ei. 
Din uşă o privea o femeie înaltă, de aproape optzeci de 
ani. Avea părul lung şi bogat, mai mult alb, dar înspicat 
cu şuviţe din auriul cel mai pur. Indărătul ochelarilor 
fără rame, ochii îi erau albaştri ca apa din fiordurile de 
unde ridicaseră ancora strămoşii ei. Purta o rochie 
purpurie de mătase galbenă. Era uzată, dar încă 
elegantă. Faţa ridată avea o expresie blândă. 

— Da, domnişoară? 

— Scuzaţi-mă, spuse Bev. 

Pornirea de-a râde îi trecuse la fel de repede pe cât 
venise. Observă că bătrâna purta un medalion la gât. 
Era aproape sigur din fildeş veritabil, încercuit într-o 
bandă de aur atât de subţire, încât era aproape 
invizibilă. 

— Probabil am apăsat pe butonul greşit. 

Sau am sunat anume greşit, şopti mintea ei. 

— Voiam să sun la Marsh. 

— Marsh? se încreţi delicat fruntea bătrânei. 

— Da, ştiţi... 

— Nu stă niciun Marsh aici, spuse femeia. 

— Dar... 

— Doar dacă nu vă referiţi la Alvin Marsh, nu-i aşa? 

— Ba da! exclamă Beverly. Tatăl meu! 

Mâna bătrânei se ridică la medalion şi îl atinse. O 


privi mai îndeaproape pe Beverly, făcând-o să se simtă 
ridicol de tânără, de parcă ar îi trebuit să ţină în mâini o 
cutie de fursecuri de la Fetele Cercetaşi sau poate o 
cutie pentru chetă - susţineţi-i pe Tigrii Liceului Derry. 
Apoi bătrâna zâmbi... Un zâmbet bun şi totodată trist. 

— Păi, aţi pierdut legătura, domnişoară. N-aş vrea să 
fiu prima care v-o spune, eu, o străină, dar tatăl 
dumneavoastră a murit acum cinci ani. 

— Dar... La sonerie... 

Privi din nou şi scoase un mic sunet de uimire care nu 
era tocmai râset. In agitația ei, în certitudinea 
subconştientă, dar tare ca piatra că bătrânul încă mai 
era acolo, citise numele KERSH ca şi cum ar fi fost 
MARSH. 

— Dumneavoastră sunteţi doamna Kersh? întrebă ea. 

Era năucită de vestea morţii tatălui ei, dar se simţea 
şi prost din cauza greşelii - cucoana avea s-o creadă 
puţin mai mult decât analfabetă. 

— Doamna Kersh, confirmă aceasta. 

— Aţi... L-aţi cunoscut pe tata? 

— Prea puţin l-am cunoscut, spuse doamna Kersh. 

Vocea ei semăna puţin cu a lui Yoda din „Războiul 
stelelor”, iar lui Beverly îi veni din nou să râdă. Când 
oare îi începuseră emoţiile să se agite atât de violent 
înainte şi înapoi, ca un ferăstrău? Adevărul era că nu-şi 
putea aminti un moment anume... Dar se temea teribil 
că nu peste mult timp îşi va aminti. 

— A locuit cu chirie în apartamentul de la parter 
înaintea mea. Ne-am văzut, eu venind, el plecând, timp 
de câteva zile. S-a mutat pe Roward Lane. Ştii strada? 

— Da. 

Roward Lane se desprindea din Lower Main Street cu 
patru intersecţii mai în jos, acolo unde casele cu 
apartamente erau mai mici şi încă mai disperat de 
dărăpănate. 

— L-am mai văzut de câteva ori la Costello Avenue 
Market, continuă doamna Kersh, şi la spălătorie, înainte 


de a se închide. Schimbam câte o vorbă din când în 
când. Noi... Fetiţo, eşti palidă. lartă-mă. Pofteşte şi 
permite-mi să-ţi ofer un ceai. 

— Nu, nu pot, spuse slăbită Beverly, dar de fapt chiar 
se simţea palidă, ca sticla mată prin care aproape poţi 
privi. 

l-ar fi prins bine un ceai şi un fotoliu în care să şadă. 

— Ba poţi şi ai să-l primeşti, zise cu căldură doamna 
Kersh. E tot ce pot face pentru faptul de a-ţi fi dat o 
veste atât de neplăcută. 

Inainte de a apuca să protesteze, Beverly se pomeni 
condusă prin antreul întunecos până în vechiul ei 
apartament, care acum părea mult mai mic, dar destul 
de sigur - sigur, bănuia ea, pentru că aproape toate 
arătau altfel. In locul mesei Formica acoperită cu placă 
roz şi al celor trei scaune se afla o măsuţă rotundă, nu 
cu mult mai mare decât un gheridon, cu flori de mătase 
într-o vază din ceramică, în locul vechiului frigider 
Kelvinator cu tambur rotund deasupra (tatăl ei 
moşmondea încontinuu la el ca să-l ţină în funcţiune), 
era un Frigidaire de culoarea aramei. Aragazul era mic, 
dar eficient la înfăţişare. Perdele de un albastru-viu erau 
agăţate la ferestre, şi vedea jardinierele cu flori de 
afară. Podelele, acoperite cu linoleum în copilăria ei, 
fuseseră  dezgolite până la lemnul lor originar. 
Numeroase straturi de lac le făceau să lucească stins. 

Doamna Kersh întoarse capul de lângă aragaz, unde 
punea un ibric de ceai. 

— Ai crescut aici? 

— Da, spuse Beverly. Dar acum e cu totul altfel... atât 
de ordonat şi cochet... minunat! 

— Ce amabilă eşti! constată doamna Kersh, iar 
surâsul o făcu să pară mai tânără. Am ceva bănuţi, vezi 
dumneata. Nu prea mulţi, dar cu pensia mea mă descurc 
bine. Când eram fată locuiam în Suedia. Am venit în ţara 
asta în 1920, la paisprezece ani şi fără niciun ban - cu 
alte cuvinte, mă aflam pe calea cea mai bună de a 


descoperi valoarea banilor, eşti de acord cu mine? 

— Da, spuse Bev. 

— Am lucrat la spital, urmă doamna Kersh. Mulţi ani - 
din 1925 am lucrat acolo. Am avansat până la poziţia de 
administrator-şef. Toate cheile eu le-aveam. Soţul meu a 
investit banii cât se poate de bine. Acum am ajuns la un 
mic liman. Uită-te prin jur, domnişoară, până fierbe apa! 

— Nu, nu-mi permit... 

— Te rog... încă mă simt vinovată. Uită-te, dacă vrei! 

Aşa că se uită. Dormitorul părinţilor ei era acum 
dormitorul doamnei Kersh, iar diferenţa era profundă. 
Odaia părea mai mare şi mai aerisită. Un scrin mare de 
cedru, cu inițialele R.G. intarsiate în el, îşi răspândea 
blânda aromă. O cuvertură uriaşă era aşternută pe pat. 
Infăţişa femei scoțând apă, băieţi mânând vite, bărbaţi 
clădind căpiţe. O cuvertură minunată. 

Odăiţa ei devenise cameră de cusut. O maşină Singer 
neagră se găsea pe o măsuţă de fier forjat sub o pereche 
de lămpi Tensor puternice. Pe un perete era agăţat un 
tablou cu lisus, pe altul unul al lui John F. Kennedy. Sub 
portretul lui J.F.K. se afla o vitrină frumoasă, umplută cu 
cărţi în loc de porţelanuri, dar asta nu părea să strice cu 
nimic aspectul elegant al încăperii. 

La urmă de tot intră în baie. 

Fusese zugrăvită într-o nuanţă roz, prea discretă şi 
plăcută ca să pară ţipătoare. Toate instalaţiile erau noi, 
şi totuşi se apropie de lavoar simțind că vechiul coşmar 
pusese din nou stăpânire pe ea; avea să privească în 
ochiul acela negru şi fără pleoape, şoaptele aveau să 
înceapă, apoi sângele... 

Se aplecă peste chiuvetă, zărindu-şi o clipă faţa palidă 
şi ochii negri în oglinda de deasupra, după care privi în 
gaura aceea, aşteptând vocile, râsul, gemetele, sângele. 

Nu ştia cât o fi stat acolo, aplecată peste lavoar, 
aşteptând imagini şi sunete dispărute de douăzeci şi 
şapte de ani. Glasul doamnei Kersh o făcu să se 
întoarcă: 


— Ceaiul, domnişoară! 

Tresări, smulsă din starea aproape hipnotică, şi ieşi 
din baie. Dacă existase magie neagră acolo jos, pe ţeava, 
acum nu mai era... Sau dormea. 

— O, nu trebuia! 

Doamna Kersh o privi veselă, surâzând uşor. 

— Ei, domnişoară, dacă ai şti cât de rar îmi ţine 
cineva tovărăşie în vremurile astea, n-ai vorbi aşa. Păi, 
pun mai mult decât atât pentru omul de la Bangor 
Hydro care vine să-mi citească contorul! Il fac să se 
îngraşe! 

Ceşti şi farfurioare delicate aşezate pe masa rotundă 
de bucătărie, un alb ca de os, imaculat, tivit cu albastru. 
Între ele stătea un platou cu prăjituri şi fursecuri. Lângă 
dulciuri, un ceainic de cositor pufăia aburi blânzi şi 
mireasmă îmbătătoare. Uimită, Bev îşi spuse că nu 
lipseau decât micile tartine cu coaja tăiată: 
tartinedemătuşă, le numea ea în sinea ei, întotdeauna 
într-un singur cuvânt. Trei genuri principale de 
tartinedemătuşă - cu brânză topită şi măsline, cu creson 
şi cu salată de ouă. 

— Ia loc, o pofti doamna Kersh. Ia loc, domnişoară, să- 
ţi torn ceaiul. 

— Nu sunt domnişoară, spuse Beverly şi-şi ridică 
mâna stângă, astfel ca să i se vadă verigheta. 

Doamna Kersh zâmbi şi-şi vântură o mână prin aer - 
fleacuri! spunea gestul. 

— Eu le spun tuturor tinerelor drăguţe „domnişoară” 
Un vechi obicei. Nu te ofusca. 

— Nu, o încredința Beverly, câtuşi de puţin. 

Dar, din cine ştie ce motiv, simţi o adiere de nelinişte: 
era ceva în zâmbetul bătrânei care păruse puţin... Cum? 
Neplăcut? Fals? Cunoscător? Dar aşa ceva era ridicol, 
nu? 

— Îmi place cum aţi aranjat casa. 

— Zău? zise doamna Kersh şi turnă ceai. 

Lichidul părea întunecat, tulbure. Beverly nu era 


sigură că vrea să-l bea... şi deodată nu mai era sigură 
nici că dorea să se afle acolo. 

Sub sonerie scria Marsh, şopti deodată mintea ei, şi i 
se făcu frică. 

Doamna Kersh îi întinse ceaiul. 

— Mulţumesc, spuse Beverly. La înfăţişare putea să fi 
fost tulbure; însă aroma era minunată. Gustă. Era bun. 
Nu te mai speria de nimicuri, îşi spuse. 

—  Scrinul acela de cedru, mai ales, e o piesă 
minunată. 

— O antichitate! spuse doamna Kersh şi râse. 

Beverly observă că frumuseţea bătrânei femei avea un 
singur defect, lucru destul de răspândit aici, în nord. 
Dinţii îi erau foarte stricaţi - puternici la înfăţişare, dar 
totuşi stricaţi. Erau galbeni, iar cei doi din faţă se 
încălecaseră. Caninii păreau extrem de lungi, aproape 
ca nişte colţi. 

Erau albi... când a ieşit în uşă ţi-a zâmbit şi ai 
remarcat cât sunt de albi. 

Deodată nu-i mai era doar puţin frică. Deodată simţi 
că trebuia să plece de-acolo. 

— Foarte veche, o, da! exclamă doamna Kersh şi-şi 
bău ceaşca de ceai dintr-o singură sorbitură, cu un 
sunet neaşteptat, gâlgâitor şi şocant. 

Îi zâmbi lui Beverly - îi rânji -, iar Beverly văzu că şi 
ochii femeii se schimbaseră. Acum corneele erau 
galbene, bătrâne, vârstate cu vinişoare roşii ceţoase. 
Părul îi era mai rar; arăta subnutrit, nu mai era argintiu 
înspicat cu blond-strălucitor, ci de un sur-mohorât. 

— Foarte veche, repetă doamna Kersh peste ceaşca 
goală, privind-o viclean pe Beverly cu ochii ei 
îngălbeniţi; dinţii strâmbi i se arătau în rânjetul acela 
respingător, aproape feroce. De-acasă cu mine a venit. 
Ai observat RG-ul încrustat în el? 

— Da. 

Glasul i se auzea de foarte departe, şi o parte din 
creierul ei se văicări: Dacă nu ştie că ai văzut 


schimbarea poate că nu te paşte niciun pericol, dacă nu 
ştie, nu vede... 

— Tatăl meu, spuse ea, pronunţând tatal, şi Beverly 
văzu că rochia se schimbase şi ea; devenise de un negru 
scârbos, jupuit; medalionul reprezenta o hârcă, falca 
atârnându-i într-o căscătură bolnavă, îl chema Robert 
Gray, mai cunoscut ca Bob Gray, şi mai cunoscut ca 
Pennywise Clovnul Dansator. Deşi nici ăsta nu era 
numele lui. Dar tatălui meu îi plăceau glumele de tot 
felul. 

Râse iar. Unii dinţi i se făcuseră la fel de negri ca 
rochia. Zbârciturile îi tăiau acum adânc pielea. 
Trandafiriul ei lăptos se făcuse greţos de galben. 
Degetele erau gheare. Rânji la Beverly. 

— Gustă ceva, draga mea. 

Vocea i se înălţase cu o jumătate de octavă, dar 
octava suna spartă în registrul acela, şi vocea avea 
sonoritatea unei uşi de cavou bălăbănindu-se prosteşte 
în balamale înfundate cu pământ negru. 

— Nu, mulţumesc, îşi auzi Beverly gura spunând cu o 
voce subţire şi copilărească. 

Cuvintele nu păreau să izvorască din creierul ei; mai 
degrabă îi ieşeau pe gură, după care trebuia să ajungă 
până la urechi pentru ca ea să devină conştientă de ceea 
ce spusese. 

— Nu? întrebă vrăjitoarea şi rânji. 

Ghearele ei râcâiră farfuria, şi începu să îndese în 
gură, cu amândouă mâinile, fursecuri subţiri cu melasă 
şi felii delicate de prăjitură glazurată. Dinţii ei oribili se 
înfigeau şi mestecau, se înfigeau şi mestecau; unghiile 
lungi şi murdare se afundau în zaharicale; firimituri se 
rostogoleau pe lespedea osoasă a bărbiei. Răsuflarea sa 
avea mirosul fiinţelor moarte de mult, cu burta plesnită 
de gazele propriei descompuneri. Râsul îi devenise acum 
un croncănit mort. Părul era şi mai rar. Ici şi colo se 
vedea scalpul solzos. 

— O, tatălui meu îi plăceau glumele! Auzi o glumă, 


donşoară, dacă le guşti pe astea: tatăl meu m-a purtat în 
pântece, nu mumă-mea. Şi m-a căcat prin găoz! Hii! Hii! 
Hii! 

— Ar fi timpul să plec, se auzi Beverly pe sine zicând 
pe acelaşi ton înalt şi rănit - glasul unei fetiţe care a fost 
făcută de ruşine la prima ei petrecere. 

Nu mai avea pic de putere în picioare. Era vag 
conştientă de faptul că în ceaşca ei nu era ceai, ci căcat, 
căcat lichid, un mic cadou din canalele de sub oraş. 
Băuse din el, nu mult, dar o sorbitură totuşi, o, Doamne, 
o, Doamne, o, binecuvântate Iisuse, te rog, te rog... 

Femeia se micşora sub ochii ei, subţiindu-se; acum 
era o baborniţă cu faţa ca de păpuşă făcută dintr-un 
măr, aşezată în faţa ei, chicotind cu o voce ascuţită şi 
scârţâitoare şi legănându-se înainte şi înapoi. 

— O, tatăl meu şi cu mine suntem unv’, spuse ea, doar 
eu, doar el, şi, drăguță, dacă ai minte, atuncea ai să fugi, 
ai să fugi înapoi de unde-ai venit, ai să fugi iute, fiindcă, 
dacă stai, o să-ţi fie mai rău decât moartea. Nimeni care 
moare în Derry nu moare cu adevărat. Ai ştiut-o şi- 
nainte; acuma crede-o. 

Cu încetinitorul, Beverly îşi adună picioarele sub ea. 
Parcă privindu-se din afară, se văzu ridicându-se şi dând 
înapoi de la masă şi din faţa vrăjitoarei, cu groază şi 
neîncredere, neîncredere pentru că îşi dădea seama 
acum că măsuţa curată de sufragerie nu era din stejar 
negru, ci din fondantă de ciocolată. Chiar în timp ce o 
privea, vrăjitoarea, continuând să se hlizească, cu ochii 
ei bătrâni şi galbeni abătuţi pieziş spre colţul camerei, 
rupse o bucată din masă şi o înfundă lacom în capcana 
tăioasă ce-i slujea drept gură. 

Ceştile, văzu ea acum, erau din coajă albă de copac 
smălțuită migălos cu glazură colorată în albastru. 
Portretele lui lisus şi John Kennedy erau alcătuiri de 
vată dulce aproape transparentă, şi, sub ochii ei, lisus 
scoase limba, iar Kennedy îi făcu neruşinat cu ochiul. 

— Cu toţii te aşteptăm! zbieră vrăjitoarea, şi unghiile 


ei zgrepţănară tăblia mesei de fondantă, trasând dâre 
adânci în suprafaţa lucioasă. O, da! O, da! 

Lămpile de deasupra erau globuri de zahăr candel. 
Lambriurile erau din caramel. Cobori privirea şi văzu că 
pantofii ei lăsau urme pe podele, care nu erau câtuşi de 
puţin podele, ci table de ciocolată. Mirosul de dulciuri 
era sufocant. 

O, Doamne, e Hânsel şi Gretel, e vrăjitoarea cea care 
întotdeauna mă speria cel mai rău fiindcă mânca copiii... 

— Tu şi prietenii tăi! urlă vrăjitoarea, hohotind. Tu şi 
prietenii tăi! La cuşcă! La cuşcă până se-ncinge 
cuptorul! 

Zbiera râzând totodată, iar Beverly o luă la fugă spre 
uşă, dar alerga ca într-un film proiectat cu încetinitorul. 
Hohotele vrăjitoarei vuiau şi se învârteau în jurul 
capului ei, ca un nor de lilieci. Beverly ţipă. Holul puţea 
a zahăr, nuga şi caramel şi a fragi sintetici greţoşi. 
Mânerul uşii, imitație de cristal când intrase ea, era 
acum un monstruos diamant de zahăr candel. 

— Îmi fac griji în privinţa ta, Bevvie... îmi fac griji 
MULTE! 

Se răsuci, şuviţele de păr roşcat plutindu-i în jurul 
feţei, pentru a-şi vedea tatăl clătinându-se spre ea prin 
antreu, purtând rochia neagră a vrăjitoarei şi cameea în 
formă de cap de mort; chipul bărbatului spânzura în 
cărnuri scurse, ca aluatul moale, avea ochii ca de 
lăcustă, mâinile i se încleştau şi se descleştau, gura 
rânjea cu fervoare suculentă. 

— Te băteam pentru că voiam să te FUT, Bewvie, asta- 
i tot ce voiam să fac, voiam să te FUT, voiam să te PAP, 
voiam să-ţi pap PASARICA, voiam să-ţi SUG între dinţi 
LINDICU”, MIAM-MIAM, Bevvie, oooohhhhh, MIAM- 
MIAM ÎN BURTICĂ, voiam să te bag la cușcă... Şi să 
încing cuptorul... Și să-ţi pipi PIZDA... Dolofana ta 
PIZDĂ... Şi când era destul de fragedă s-o pap... S-o 
pap... PAP... 

Zbierând, înşfăcă mânerul lipicios şi se repezi afară 


pe veranda decorată cu acadele de pralină şi pardosită 
cu fondantă. Departe, vagi, părând să plutească prin 
câmpul său vizual, zări maşini trecând într-o parte şi în 
alta şi o femeie împingând un cărucior cu târguieli. 

Trebuie să ajung acolo, rosti gândul aproape 
incoerent. Aia de acolo-i realitatea, dac-aş putea doar să 
ajung pe trotuar... 

— N-o să-ţi folosească la nimic fuga, Bevvie, spuse 
tatăl ei 

(tatăl meu) 

râzând. 

— Am aşteptat mult clipa asta. O să ne distrăm. O să 
fie MIAM-MIAM la noi în BURTICĂ. 

Privi din nou în urmă, iar acum tatăl ei mort nu mai 
purta rochia neagră a vrăjitoarei, ci costumul de clovn 
cu nasturi mari portocalii. O bonetă din blană de raton 
stil 1958, de soiul celei popularizate de Fess Parker în 
filmul lui Disney cu Davy Crockett, îi stătea înclinată pe 
cap. Într-o mână ţinea un snop de baloane. În cealaltă 
avea un picior de copil, ţinându-l ca pe un copan de pui. 
Fiecare balon purta inscripţia „IT CAME FROM OUTER 
SPACE”*. 

— Spune-le prietenilor tăi că sunt ultimul dintr-o 
specie pe cale de dispariţie, zise, lăţindu-şi rânjetul 
înfundat în cap pe când se împleticea coborând treptele 
verandei spre ea. Singurul supravieţuitor de pe o 
planetă care moare. Am venit să jefuiesc toate femeile... 
Să siluiesc toţi bărbaţii... Şi să-nvăţ să împletesc şosete! 

Incepu să schiţeze un twist dement, cu baloanele într- 
o mână şi piciorul retezat, sângerând, în cealaltă. 
Costumul de clovn se încreţea şi fâlfâia, dar Beverly nu 
simţea nicio boare de vânt. Picioarele i se încurcară unul 
într-altul şi se prăvăli pe pietre, aruncându-şi palmele 
înainte pentru a amortiza şocul, care i se transmise 
până-n umeri. Femeia cu căruciorul se opri şi aruncă 


6 A venit din spaţiul cosmic, celebru film SF, 
Universal/International, 1953, r. Jack Arnold (n. tr.). 


înapoi o privire îndoielnică, după care se grăbi să-şi 
continue drumul, puţin cam prea repede. 

Clovnul porni din nou spre ea, aruncând piciorul tăiat. 
Acesta ateriză pe gazon cu o bufnitură de nedescris. Un 
moment, Beverly rămase întinsă pe cărare, convinsă 
undeva înlăuntrul ei că trebuie să se deştepte în curând, 
că toate astea nu pot fi adevărate, că fără îndoială e 
doar un vis... 

Îşi dădu seama că nu era aşa cu o clipă înainte ca 
degetele încovoiate, cu gheare lungi, ale clovnului s-o 
atingă. Era adevărat; putea s-o omoare. Aşa cum îi 
omorâse şi pe copii. 

— Gaiţele îţi ştiu numele adevărat! urlă ea. 

Monstrul se retrase, şi i se păru că preţ de-o clipă 
rânjetul de pe buzele dinăuntrul marelui rânjet roşu 
pictat deasupra şi împrejurul lor deveni o grimasă de 
ură şi durere... Şi poate şi de frică. Se putea să nu fi fost 
decât imaginaţia ei, şi cu siguranţă nu avea habar de ce 
rostise o asemenea nebunie, dar o ajută să câştige o 
fracțiune de secundă. 

Sări în picioare şi o rupse la goană. Un scrâşnet de 
frâne şi un glas aspru, furios şi speriat totodată, răcni: 

— De ce nu te uiţi pe unde mergi, lăţoasă proastă? 

Avu imaginea înceţoşată a unei maşini de pâine care 
aproape o lovise când se năpustise în stradă ca un copil 
gonind să-şi prindă mingea, iar apoi stătea pe trotuarul 
opus, gâfâind, cu un junghi fierbinte în coasta stângă. 
Maşina de pâine îşi reluă drumul pe Lower Main. 

Clovnul dispăruse. Casa era tot la locul ei, dar acum 
văzu că era năruită şi pustie, cu ferestrele bătute-n 
scânduri, cu treptele ce urcau pe verandă crăpate şi 
sparte. 

Chiar am fost acolo înăuntru sau am visat totul? 

Dar blugii îi erau murdari şi bluza galbenă plină de 
praf. 

Iar pe degete avea ciocolată. 

Şi le şterse de pantaloni şi se îndepărtă grăbită, 


înfierbântată la faţă, cu spinarea rece ca gheaţa, cu 
ochii părând să-i iasă din cap, pulsând în acelaşi ritm cu 
bătăile repezi ale inimii. 

Nu-l putem învinge. Indiferent ce-o fi acest Monstru, 
nu-l putem învinge. El chiar vrea să încercăm - vrea să 
restabilească vechiul scor.. Nu se poate mulțumi cu o 
tragere la sorți, cred. Ar trebui să plecăm de-aici... Să 
plecăm pur şi simplu. 

Ceva i se frecă de pulpă, uşor ca lăbuţa cercetătoare a 
unei pisici. 

Se smulse din loc cu un mic țipăt. Privi în jos şi se 
crispă. Mâna-i, mânată de o voinţă proprie, îi astupă 
gura. 

Era un balon galben ca bluza ei. Pe el, scrise într-un 
albastru-electric, se puteau citi cuvintele „CO'ECT, 
IEPU'AŞ” 

Se îndepărtă sub ochii ei, săltând pe stradă, purtat de 
zefirul dulce al primăverii târzii. 


4 


Richie Tozier lasă urme 


Ei bine, a fost în ziua când Henry şi ortacii lui m-au 
fugărit - înainte să se termine şcoala s-a întâmplat 
asta... 

Richie se plimba pe Outer Canal Street, pe lângă 
Bassey Park. Acum se opri, cu mâinile îndesate în 
buzunare, privind spre Puntea săruturilor, dar fără a o 
vedea cu adevărat. 

Am scăpat de ei în raionul de jucării de la Freese's... 
De când cu încheierea apocaliptică a reuniunii de prânz, 
hoinărise fără ţintă, încercând să se împace cu 
grozăviile găsite în plăcintele cu răvaşe... Sau cu 
lucrurile ce păruseră să se afle în plăcinte. Se gândea 
că, cel mai probabil, din ele nu ieşise absolut nimic. 
Fusese o halucinație colectivă provocată de palavrele 
înspăimântătoare pe care le înşiraseră. Cea mai 


temeinică probă a acestei ipoteze era faptul că Rose nu 
văzuse nimic. Desigur, nici părinţii lui Beverly nu 
văzuseră sângele ce ieşise pe ţeava din baie, dar nu era 
acelaşi lucru. 

Nu. De ce nu? 

— Pentru că acum suntem adulţi, murmură el. 

Descoperi că acest gând nu avea absolut niciun fel de 
putere sau logică; putea fi la fel de bine un vers absurd 
din cântecelul vreunui copil. 

Işi reluă plimbarea. 

Am trecut prin faţa Primăriei, m-am aşezat un timp pe 
o bancă şi mi s-a părut că văd... 

Se opri din nou, încruntându-se. 

Că a văzut ce? 

„„„Dar ăla nu era decât un lucru pe care-l visasem. 

Chiar? Chiar aşa? 

Privi spre stânga şi văzu uriaşa clădire din sticlă, 
cărămidă şi oţel care la sfârşitul anilor cincizeci păruse 
atât de modernă, iar acum arăta mai degrabă vetustă şi 
dărăpănată. 

Și iată-mă-s, işi spuse el. Drept înapoi la rahatul ăsta 
de Primărie. Scena celeilalte halucinaţii. Sau vis. Sau ce- 
o fi fost. 

Ceilalţi îl vedeau în el pe clovnul clasei, şi căzuse cu 
uşurinţă înapoi în acel rol. Ah, cu toţii am căzut cu 
uşurinţă înapoi în vechile noastre roluri, n-ai observat? 
Dar era oare ceva foarte neobişnuit în asta? Considera 
că probabil cam acelaşi lucru l-ai vedea la oricare 
reuniune de a zecea sau a douăzecea aniversare a 
absolvirii liceului -  comediantul clasei, care şi-a 
descoperit vocaţia pentru preoţie în timpul facultăţii, 
după două pahare va regresa aproape automat la 
ghiduşul care fusese; Marele Creier Englez care se 
încurcase în afaceri cu camioane începe deodată să 
peroreze despre John Irving sau John Cheever; tipul 
care cântase cu Moondogs sâmbăta seara şi devenise 
apoi profesor de matematici la Cornell se va găsi 


deodată pe scenă cu orchestra, cu o chitară Fender 
agăţată de umăr, ţopăind pe melodia Gloria sau Surfin’ 
Bird cu feroce delectare beată. Cum spusese 
Springsteen? Nu te retragi, puiule, nu te predai... Dar îți 
venea mai uşor să crezi în vechiturile de la patefon după 
două pahare sau o sticlă bună de vin roşu. 

Dar, credea Richie, regresiunea era halucinaţia, nu 
viaţa prezentă. O fi fost copilul tatăl bărbatului, dar taţii 
şi fiii împărtăşeau adesea interese foarte diferite şi doar 
o asemănare pasageră. Ei... 

Dar ai spus adulţi şi acum sună ca un nonsens; sună 
ca un fel de bâra-bâra. De ce asta, Richie? De ce? 

Pentru că Derry e la fel de straniu ca întotdeauna. De 
ce nu ne mulţumim pur şi simplu cu atât? 

Pentru că lucrurile nu sunt atât de simple. 

Copil fiind, fusese un comic nătâng, uneori vulgar, 
alteori amuzant, pentru că era singura cale de a se 
descurca fără a fi omorât de unii ca Henry Bowers sau 
fără să-şi piardă cu desăvârşire minţile de plictiseală şi 
însingurare. Acum îşi dădea seama că o mare parte din 
problemă o reprezentase doar propria lui minte, care 
avea obiceiul să funcţioneze cu o viteză de zece- 
douăzeci de ori mai mare decât a colegilor de şcoală. Il 
socotiseră ciudat, sucit sau chiar sinucigaş, în funcţie de 
escapada în chestiune, dar poate nu fusese decât un 
simplu caz de exces de viteză mentală - dacă excesul de 
viteză mentală se putea numi simplu. 

Oricum, era genul acela de lucruri pe care după un 
timp ajungi să le ţii sub control - le aduci sub control 
sau găseşti supape, tipi ca Buford, cel Bălos şi Gângăvit, 
de pildă. Richie descoperise aceasta în lunile de după ce 
se rătăcise în postul de radio al facultăţii, cam la 
întâmplare, şi descoperise în timpul primei sale 
săptămâni la microfon tot ceea ce-şi dorise vreodată. La 
început nu fusese prea grozav; era prea fascinat ca să 
fie bun. Dar îşi înţelesese potenţialul de a fi nu numai 
bun în domeniu, ci chiar extraordinar, şi numai această 


revelaţie fusese de ajuns ca să-l poarte până la Lună pe 
un nor de euforie. În acelaşi timp începuse să priceapă 
marele principiu motor al universului sau cel puţin al 
acelei părţi din univers care avea de-a face cu cariera şi 
succesul: îl găseai pe scrântitul care se tot învârtea 
înlăuntrul tău dându-ţi viaţa peste cap. Îl fugăreai până 
într-un colţ şi puneai mâna pe el. Dar nu-l omorai. A, nu. 
Moartea era prea blândă pentru soiul âla de ticălos mic. 
li trăgeai pe cap nişte hamuri şi pe urmă începeai să ari. 
Scrântitul muncea ca un demon o dată ce-l băgai în 
brazde. Şi-ţi mai furniza şi câteva chicuri din când în 
când. Asta era totul de fapt. Şi era mai mult decât 
suficient. 

Fusese comic, nicio problemă, un hohot pe minut, dar 
până la urmă depăşise coşmarurile ce se ascundeau pe 
faţa întunecată a tuturor acelor hohote. Sau cel puţin 
aşa credea. Până azi, când cuvântul adult încetase dintr- 
o dată să mai aibă vreun sens în propriul lui auz. lar 
acum mai avea şi altceva de înfruntat sau măcar ceva la 
care să se gândească; statuia enormă şi total idioată a 
lui Paul Bunyan din faţa Primăriei. 

Eu trebuie că-s excepția care confirmă regula, Bill 
Barosane. Eşti sigur că n-a mai fost nimic, Richie? 
Absolut nimic? 

Prin faţa Primăriei... Mi s-a părut că văd... 

O durere ascuţită îi înţepă ochii pentru a doua oară în 
ziua aceea şi şi-i apăsă cu palmele, cu un geamăt 
nedumerit ieşindu-i din piept. Apoi dispăru iar, la fel de 
repede pe cât venise. Dar mai simţise şi un miros, nu? 
Ceva ce nu se afla cu adevărat acolo, dar ceva ce fusese 
acolo, ceva ce-l făcea să se gândească la 

(sunt chiar aici lângă tine Richie ţine-mă de mână poți 
să mă prinzi de mână) 

Mike Hanlon. Fum era ceea ce-i înţepase ochii şi îl 
făcuse să lăcrimeze. Acum douăzeci şi şapte de ani 
trăseseră în piept fumul acela; la sfârşit nu mai 
rămăseseră decât Mike şi el şi văzuseră... 


Dar nu mai era. 

Se mai apropie cu un pas de statuia din plastic a lui 
Paul Bunyan, la fel de uluit acum de voioasa ei 
vulgaritate pe cât fusese de copleşit în copilărie de 
dimensiunile ei. Legendarul Paul avea şase metri 
înălţime, iar soclul mai adăuga încă doi. Zâmbea în jos 
spre circulaţia maşinilor şi pietonilor pe Outer Street de 
la marginea spaţiului verde al Primăriei. Clădirea în 
care se afla primăria fusese construită în anii 1954- 
1955, iniţial pentru o echipă de baschet de divizie 
minoră, pe care însă comunitatea nu reuşise să o 
alcătuiască. Consiliul Municipal Derry votase fondurile 
pentru statuie un an mai târziu, în 1956. Avuseseră loc 
dezbateri aprinse, atât în şedinţele publice ale 
Consiliului, cât şi în rubricile pentru cititori din Derry 
News. Mulţi erau de părere că va fi o statuie adorabilă, 
urmând să devină cu siguranţă o atracţie turistică de 
marcă. Alţii găseau ideea unui Paul Bunyan de plastic 
oribilă, stridentă şi din cale afară de neinspirată. 
Profesoara de arte de la Liceul Derry, îşi aducea aminte 
Richie, scrisese la News o scrisoare în care anunţa că, 
dacă se va ridica într-adevăr în Derry o asemenea 
monstruozitate, o va arunca în aer cu mâna ei. Rânjind, 
se întrebă dacă acelei puicuţe i se reînnoise contractul. 

Controversa - pe care Richie o recunoştea acum ca 
fiind o furtună tipică într-un pahar cu apă - făcuse 
prăpăd timp de şase luni şi, fireşte, fusese întru totul 
lipsită de sens; statuia se achiziţionase, şi, chiar dacă 
făcea Consiliul Municipal un lucru atât de aberant (mai 
ales pentru Noua Anglie) ca a decide să nu folosească 
un obiect achitat deja, unde, pentru numele lui 
Dumnezeu, ar fi putut să îl depoziteze? Apoi statuia, nu 
tocmai sculptată, ci pur şi simplu turnată într-o oarecare 
uzină de mase plastice din Ohio, fusese instalată la locul 
ei, încă înfăşurată într-o husă de prelată destul de mare 
ca să poată servi drept velă a unui vas de cursă lungă. 
Fusese dezvelită la 13 mai 1957, la a o sută cincizecea 


aniversare a naşterii municipalităţii unificate. O facțiune 
dăduse glas unor previzibile văicăreli ultragiate; o alta, 
unor la fel de previzibile gemete de extaz. 

Când a fost dezvelit, în ziua aceea, Paul îşi purta 
salopeta cu bretele şi cămaşa cadrilată roşu cu alb. 
Barba îi era splendid de neagră, splendid de plină, 
splendid de mitocănească. O secure din plastic, cu 
siguranţă Godzilla tuturor securilor din plastic, îi stătea 
aruncată pe un umăr, iar el rânjea necontenit spre 
cerurile de la miazănoapte, care în ziua inaugurării erau 
la fel de albastre precum pielea reputatului tovarăş al 
lui Paul (totuşi Babe nu fusese prezent la dezvelire; 
costul estimativ al adăugării unui bou albastru în tablou 
se relevase a fi prohibitiv). 

Copiii ce participaseră la ceremonie (erau cu sutele, 
iar băiatul în vârstă de zece ani, Richie Tozier, însoţit de 
tatăl său, se număra printre ei) au fost pe deplin 
încântați de uriaşul din plastic. Părinţii îşi cocoţară 
plozii pe piedestalul pătrăţos care susţinea personajul, 
făcură fotografii, după care priviră cu un amestec de 
teamă şi amuzament cum copiii se căţărau şi se târau, 
râzând, pe imensele cizme negre ale lui Paul (rectificăm: 
pe imensele cizme negre din plastic ale lui Paul). 

Se făcuse luna martie a anului următor când Richie, 
extenuat şi terifiat, ajunsese în sfârşit pe o bancă din 
faţa statuii, după ce scăpase (ca prin urechile acului) de 
domnii Bowers, Criss şi Huggins, după o urmărire 
începută la Şcoală Elementară şi prelungită prin mai tot 
centrul oraşului. Până la urmă îi fentase în raionul de 
jucării al Magazinului Universal Freese's. 

Filiala Freese's din Derry era o sărăcie pe lângă 
magazinul universal din centrul Bangorului, dar lui 
Richie puţin îi mai păsa de asemenea lucruri - orice port 
era bun pe timp de furtună. Henry Bowers era chiar în 
urma lui, iar lui Richie deja i se sleiseră puterile. 
Cârmise în gura uşii turnante a magazinului universal ca 
ultimă soluţie. Henry, care, după câte se părea, nu 


înţelegea legile fizice ale unor asemenea dispozitive, 
aproape că rămăsese fără vârfurile degetelor în timp ce 
încerca să-l înşface pe Richie, care învârtea uşa şi 
dispărea în magazin. 

În timp ce cobora scara mâncând pământul, cu coada 
cămăşii fluturându-i în urmă, auzise uşa rotativă scoțând 
o serie de detunături aproape la fel de puternice ca 
mitralierele de la televizor şi înţelesese că Larry, Moe şi 
Curly erau tot pe urmele lui. Ajungând la subsol, râdea, 
dar nu era decât un tic nervos; era tot atât de îngrozit 
ca un iepure prins într-o sârmă ghimpată. Chiar aveau 
de gând să-l bată bine de data asta (nici prin minte nu-i 
trecea că, peste vreo zece săptămâni numai, toţi trei, şi 
mai cu seamă Henry, aveau să fie capabili de a face 
moarte de om, şi cu siguranţă s-ar fi albit de frică dacă 
ar fi ştiut despre apocaliptica bătaie cu pietre din iulie, 
care făcea să pălească până şi termenul de 
„omucidere”). Şi toată treaba fusese atât de absolut, de 
tipic stupidă şi fără sens. 

Richie şi alţi băieţi dintr-a cincea intrau pe rând în 
sala de sport. O clasă de-a şasea, cu Henry mătăhălind 
printre ceilalţi ca măgarul între oi, tocmai ieşea. Deşi 
era încă într-a cincea, Henry făcea sportul cu băieţii mai 
mari. Ţevile de deasupra picurau iarăşi, şi domnul Fazio 
nu apucase să pună plăcuţa „ATENŢIE! UD PE JOS!” pe 
micul ei trepied. Henry alunecase într-o băltoacă şi 
aterizase în fund. 

Înainte de a şi-o putea stăpâni, gura trădătoare a lui 
Richie n-avusese de lucru: 

— Hai, tu, tembelule! 

Răsunase o explozie de râs atât dinspre colegii de 
clasă ai lui Henry, cât şi dinspre cei ai lui Richie, dar nu 
se vedea nici urmă de râs pe faţa lui Henry în timp ce se 
aduna de pe jos - doar un roşu de nuanţa cărămizilor 
recent scoase din cuptor. 

— Îţi vine ţie rându', patru-ochi, spuse el şi se duse. 

Râsul se stinse pe dată. Băieţii din hol îl priviră pe 


Richie ca pe unul deja mort. Henry nu zăbovi să 
controleze reacţiile; pur şi simplu ieşi, cu capul în jos, cu 
coatele înroşite de la amortizarea căderii, cu o pată 
mare şi udă în fundul pantalonilor. Privind pata aceea 
udă, Richie îşi simţi gura sinucigaş de glumeaţă 
căscându-se iar... Dar de astă dată o închise la loc cu 
forţa, atât de rapid, încât aproape că-şi ampută vârful 
limbii în ghilotina dinţilor. 

Ei, las că uită el, îşi spuse fără convingere în timp ce 
se schimba pentru sport. Precis că uită. Doar nu i-or 
lucra lui Moş Hank chiar atâtea circuite. De fiecare dată 
când trage o căcare trebuie să se uite probabil la 
indicaţiile din cărticica de instrucţiuni, ha-ha. 

Ha-ha. 

— Eşti mort, Gură-spartă, îi spuse Vince Boogers 
Taliendo, trăgându-şi suspensorul peste o instalaţie cam 
de mărimea şi forma unei alune anemice; vorbea cu un 
anume respect trist. Da’ nu-ţi face griji. Am să-ţi aduc 
flori. 

— 'Taie-ţi urechile şi adu conopide, i-o întoarse vioi 
Richie. 

Şi toţi râseră, până şi moş Boogers Taliendo râse, de 
ce nu, doar îşi puteau permite toţi să râdă. Ce, eu să-mi 
fac griji? Cu toţii or fi acasă uitându-se la Jiminy Dodd şi 
la „Mousechetarii” de la Mickey Mouse Club ori la 
Frankie Lymon cântând „Nu sunt un delincvent minor” 
la American Bandstand, pe când lui Richie îi ţâţâia curu’ 
prin departamentele de uz casnic şi lenjerie de damă, în 
drum spre raionul de jucării, cu transpiraţia şiroindu-i 
pe spinare până în crăpătura dintre buci şi ouăle 
înfricoşate, atât de încordate, încât şi le simţea de parcă 
i-ar fi atârnat peste buric. Sigur, puteau să râdă. Ha-ha- 
ha şi iar ha-ha. 

Henry nu uitase. Richie ieşise pe uşa din capătul cu 
grădiniţă al şcolii, pentru orice eventualitate, dar Henry 
îl proptise pe Belch Huggins acolo, tot pentru orice 
eventualitate. Ha-ha-ha şi iar ha-ha. 


Richie îl văzu el primul pe Belch, altfel n-ar mai fi avut 
loc nicio întrecere. Belch se uita spre Derry Park, ţinând 
într-o mână o ţigară neaprinsă şi cu cealaltă scoţându-şi 
visător turul nădragilor din fund. Cu inima bătându-i 
nebuneşte, Richie traversase în linişte terenul de joacă 
şi aproape ajunsese la Charter Street, când Belch 
întoarse capul şi-l văzu. Urlă după Henry şi Victor, şi din 
acel moment se porni vânătoarea. 

Când Richie ajunse la raionul de jucării, acesta era 
complet gol, înfiorător de pustiu. Nu se învârtea pe 
acolo nici măcar vreun vânzător - un adult binevenit 
care să pună capăt afacerii până nu scăpa definitiv de 
sub control. Acum auzea cum se apropie cei trei 
dinozauri ai apocalipsului. Şi nu mai putea fugi. Fiecare 
respiraţie îi isca un junghi adânc şi dureros în stânga 
pieptului. 

Ochiul i se aţinti asupra unei uşi pe care scria 
„IEŞIRE DOAR ÎN CAZ DE URGENTĂ! VA SUNA 
ALARMA!” în suflet îi încolţi speranţa. 

O luă la fugă pe un culoar doldora de cutii cu arc şi cu 
păpuşi Donald Duck înăuntru, tancuri United States 
Army fabricate în Japonia, pistoale cu capse Călărețul 
Singuratic, roboţi cu cheiţă. Ajunse la uşă şi lovi bara de 
împingere cât putu de tare. Uşa se deschise, lăsând să 
intre aerul rece de martie. Alarma se declanşă cu un 
urlet strident. Richie sări imediat înapoi şi se prăbuşi în 
mâini şi genunchi pe culoarul alăturat. Fu culcat la 
pământ înainte ca uşa să se fi putut închide la loc. 

Henry, Belch şi Victor năvăliră în raionul de jucării 
exact în timp ce uşa revenea la locul ei cu un ţăcănit, iar 
alarma se întrerupea. Se năpustiră într-acolo, cu Henry 
în frunte, hotărât şi concentrat. 

În sfârşit, apăru în fugă şi un vânzător. Purta un halat 
albastru de nailon peste un veston ecosez de-o 
sfâşietoare urâţenie. Ramele ochelarilor îi erau la fel de 
roz ca ochii unui iepure alb. Richie îşi spuse că arăta ca 
Wally Cox în rolul lui Mr. Peepers şi trebui să-şi 


trântească gura în partea cărnoasă a antebraţului 
pentru a nu izbucni în rafale de râs extenuat. 

— Băi, băieţi! exclamă Mr. Peepers. Băi, băieţi, n- 
aveţi voie să ieşiţi pe-acolo! Aia-i o ieşire în caz de 
urgenţă! Băi! Hei! Băi, băieţi! 

Victor îi aruncă o privire cam nervoasă, dar Henry şi 
Belch nu-şi opriră un moment goana, iar Victor îi urmă. 
Alarma urlă iar, mai mult timp de astă dată, în vreme ce 
se repezeau pe alee. Încă înainte de a se opri din 
zornăit, Richie era în picioare, alergând spre raionul cu 
lenjerie de damă. 

— O să vi se interzică accesul în magazin! ţipă după el 
vânzătorul. 

Aruncând un ochi peste umăr, Richie chiţăi în Vocea 
sa Bunicuţa Grunt: 

— Ţi-a spus vreodată cineva că arăţi exact ca Mr. 
Peepers, tinere? 

Şi astfel scăpă. Şi ajunse la aproape un kilometru de 
Freese's, în faţa Primăriei... Şi, spera cu ardoare, 
departe de orice pericol. Cel puţin pentru moment. Era 
epuizat. Se aşeză pe o bancă la stânga statuii lui Paul 
Bunyan, nedorind decât un strop de linişte până îşi mai 
aduna puterile. Încă un pic şi se va scula şi se va 
îndrepta spre casă, dar deocamdată se simţea bine 
şezând acolo, în soarele după-amiezii. 

Se luminase de ziuă sub o burniţă rece şi mohorâtă, 
însă acum îţi venea să crezi că primăvara s-ar putea 
chiar să fie pe drum. 

Mai încolo, pe gazon, putea vedea avizierul Primăriei, 
care în ziua aceea de martie purta acest mesaj cu litere 
mari, albastre, translucide: 


„HEI, DRAGI TINERI! 
VINE 28 MARTIE! 
SPECTACOLUL ROCK AND ROLL ARNIE «WOO- 
WOO» 
GINSBERG! 


JERRY LEE LEWIS 
THE PENGUINS 
FRANKIE LYMON ŞI THE TEENAGERS 
GENE VINCENT ŞI BERETELE ALBASTRE 
FREDDY «BOOM-BOOM> CANNON 
O SEARĂ DE DISTRACŢIE NEMAIPOMENITĂ!!!” 


Acesta era un spectacol pe care Richie dorea într- 
adevăr să-l vadă, dar ştia că nu avea nicio şansă. 
Concepţia mamei sale despre distracţia totală nu-l 
includea pe Jerry Lee Lewis, care să le spună tinerilor 
din America: avem pui în hambar, al cui hambar, ce 
hambar, al meu hambar. Şi dacă tot veni vorba, nu-l 
includea nici pe Freddy Cannon, a cărui fetişcană 
Tallahassee avea un şasiu hi-fi. Avea bunăvoința să 
admită că îşi achitase porţia de zbierete pentru Frank 
Sinatra (pe care acum îl numea Frankie Muc) ca 
purtătoare de şosete bobby-sox, dar, asemenea lui Bill 
Denbrough, ura de moarte rock and roll-ul. Chuck Berry 
o înspăimânta, iar Richard Penniman, mai cunoscut 
publicului său adolescentin sub numele de Little 
Richard, o făcea să-i vină să „vomite ca o găină” - după 
cum declara ea. 

Aceasta era o frază pentru care Richie nu ceruse 
niciodată traducerea. Tatăl său era neutru în materie de 
rock and roll şi poate ar fi cedat, dar Richie ştia în 
adâncul inimii lui că dorinţa mamei va pune punct 
acestui subiect - până va împlini şaisprezece, 
şaptesprezece ani, cel puţin -, iar la vremea aceea, 
conform convingerii ferme a mamei, mania naţională 
pentru rock and roll va fi trecut. 

Richie considera că Danny şi Juniorii aveau mai multă 
dreptate în această privinţă decât mama sa - rock and 
roll-ul nu va muri niciodată. El însuşi murea după acest 
gen de muzică, deşi nu avea decât două surse propriu- 
zise - American Bandstand pe Canalul 7, după-amiaza, şi 
WMEX-ul din Boston, seara, când aerul se subţia şi 


vocea răguşit-entuziastă a lui Arnie Ginsberg se auzea şi 
se ştergea unduitoare ca a unui duh convocat la o 
şedinţă de spiritism. Ritmul îl făcea mai mult decât 
fericit, îl făcea să se simtă mai mare, mai puternic, mai 
prezent. Când Frankie Ford cânta Sea Cruise sau când 
Eddie Cochran intona Summertime Blues, Richie era de- 
a dreptul înnebunit de încântare. Se simţea putere în 
muzica aceea, o putere ce părea să le aparţină mai cu 
îndreptăţire tuturor copiilor slăbănogi, copiilor grăsani, 
celor urâţi, celor sfioşi - pe scurt, tuturor păguboşilor 
lumii. Percepea în ea un voltaj hilar şi nebunesc care 
avea forţa de a ucide şi a exalta totodată. Li idolatriza pe 
Fats Domino (pe lângă care până şi Ben Hanscom arăta 
subţirel ca tras prin inel) şi pe Buddy Holly, care, la fel 
ca Richie, purta ochelari, şi pe Screaming Jay Hawkins, 
care sărea dintr-un coşciug la concerte (sau cel puţin 
aşa auzise Richie), şi pe Dovells, care dansau la fel de 
bine ca negrii. Mă rog, aproape. 

Avea să-şi capete într-o bună zi rock and rolLul dacă-l 
dorea - avea încredere că încă va mai fi la locul lui şi 
încă îl va mai aştepta când mama sa, în sfârşit, va ceda 
şi-l va lăsa să îl aibă -, dar asta n-avea cum să se 
întâmple la 28 martie 1958... Sau în 1959... Sau... 

Ochii i se abătuseră de la avizier şi atunci... Ei bine... 
Atunci fără îndoială adormise. Era singura explicaţie 
care să aibă sens. Ceea ce se întâmplă în continuare nu 
era posibil decât în vise. 

Iar acum iată-l din nou în acelaşi loc, un Richie Tozier 
care în fine îşi căpătase tot rock and roll-ul pe care îl 
dorise vreodată... Şi care descoperise, fericit, că tot nu-i 
era de ajuns. Ochii i se îndreptară spre avizierul din faţa 
Primăriei şi văzu că întocmai aceleaşi litere albastre 
alcătuiau cuvintele: 


14 IULIE 
HEAVY METAL MANIA! 
JUDAS PRIEST 


i _IRON MAIDEN 
CUMPĂRAŢI-VĂ BILETELE AICI SAU LA ORICE 
AUTOMAT DE BILETE” 


Undeva pe drum au renunţat la fraza cu distracţia 
totală, dar din câte văd asta-i singura deosebire, 
remarcă Richie. 

Şi-i auzi pe Danny şi Juniorii, difuzi şi îndepărtați, ca 
nişte glasuri răsunând dintr-un aparat de radio vechi, 
printr-un coridor lung: Rock and roll-ul nu va muri, până 
la capăt trudi-l-voi eu... Intrat în istorie va sfârşi, 
priveşte doar la prietenul meu... 

Richie privi înapoi la Paul Bunyan, protector al 
oraşului Derry - Derry, care luase fiinţă, conform 
legendelor, pentru că aici era locul unde se adunau 
buştenii când coborau pe râu. Fusese o vreme când, 
primăvara, ambele râuri, Penobscot şi Kenduskeag, erau 
astupate de trunchiuri de la un mal la altul, pieile lor de 
scoarță neagră scânteind în soarele primăvăratic. Un 
băiat iute de picior putea merge pe jos de la „Wally's 
Spa” din Hell's Half-Acre până la „Ramper's” în 
Brewster („Ramper's” era o tavernă cu o reputaţie atât 
de oribilă, încât i se zicea în mod curent „Găleata de 
sânge”) fără a-şi uda ghetele mai sus de a treia 
încrucişare a şireturilor din piele tăbăcită. Sau cel puţin 
aşa se istorisea în tinereţea lui Richie, şi bănuia că în 
toate acele poveşti se afla câte un strop din legenda lui 
Paul Bunyan. 

Bătrâne Paul, spuse în sinea sa, ridicând privirea spre 
statuia din plastic. Ce-ai făcut cât timp am fost plecat? 
Ai săpat vreo albie nouă de râu, întorcându-te acasă 
ostenit cu securea târâş după tine? Ai croit ceva lacuri 
pentru că doreai o cadă de baie destul de mare ca să 
poţi şedea cufundat în apă până la gât? Ai mai speriat 
vreun copil mic aşa cum m-ai speriat pe mine în ziua 
aia? 

Ah, şi deodată îşi aminti totul, aşa cum ţi se întâmplă 


uneori să-ţi aminteşti un cuvânt care-ţi dansa pe vârful 
limbii. 

Era în acelaşi loc, aşezat sub razele blânde ale 
soarelui de martie, moţăind puţin, gândindu-se să se 
ducă acasă şi să prindă ultima jumătate de oră din 
Bandstand, şi deodată peste faţă îi trecuse o adiere de 
aer cald, suflându-i părul de pe frunte. Ridicase ochii şi 
văzuse enormul chip de plastic al lui Paul Bunyan drept 
în faţa sa, mai mare decât un chip pe un ecran de 
cinema, astupând tot peisajul. Valul de aer fusese 
provocat de aplecarea lui Paul către el... Deşi nu mai 
arăta întocmai ca Paul. Acum fruntea îi era teşită şi 
proeminentă; smocuri de păr sârmos se iţeau dintr-un 
nas roşu ca nasul unui alcoolic; avea ochii injectaţi, iar 
peste unul puţină albeaţă. 

Toporul nu-i mai stătea pe umăr. Paul se rezema pe 
coada lui, iar capătul bont al securii scobise un şanţ în 
asfaltul trotuarului. Mai rânjea încă, dar acum în rânjet 
nu i se mai citea nimic vesel. Dintre hidoşii dinţi galbeni 
plutea o-duhoare ca a animalelor mici ce putrezesc în 
buruienile încinse. 

— O să te mănânc, spuse uriaşul cu o voce joasă şi 
tunătoare - zgomotul bolovanilor ce se freacă unul de 
altul în timpul unui cutremur. Dacă nu-mi dai înapoi 
găina, harpa şi săculeţele cu aur, ţi-ai futut norocul cu 
mine - te mănânc! 

Suflul acestor vorbe a făcut cămaşa lui Richie să 
fluture şi să fâlfâie ca o pânză în plin uragan. Se strânse 
mic pe bancă, cu ochii ieşiţi din orbite şi părul măciucă 
aidoma unor ţepi, învăluit într-o pungă de aer puţind a 
stârv. 

Uriaşul începu să râdă. Îşi potrivi mâinile pe coada 
toporului la fel cum Ted Williams şi-ar fi apucat mai bine 
bâta favorită de baseball (sau cenuş-mânerul, dacă 
preferaţi) şi o smulse din groapa pe care o lăsase în 
asfalt. Securea începu să se înalțe în aer. Scotea un 
vâjâit gros, aducător de moarte. Richie pricepu deodată 


că gigantul avea de gând să-l spintece drept în mijloc. 

Dar simţea că nu se poate clinti, un soi de apatie 
lemnoasă pusese stăpânire pe el. Ce conta? Picotea, 
visa. Din clipă-n clipă vreun şofer va suna din claxon 
după un puşti trecând strada în fugă, şi se va trezi. 

— Aşa e, bubui vocea uriaşului, ai să te trezeşti în iad! 

Şi în ultima clipă, când securea încetini atingând 
vârful traiectoriei, Richie înţelese că nu era câtuşi de 
puţin vis... lar, dacă da, era un vis ce putea ucide. 

Încercând să urle, dar fără să scoată vreun sunet, se 
rostogoli de pe bancă peste parcela de prundiş greblat 
care înconjura ceea ce fusese o statuie, iar acum nu mai 
era decât un soclu cu două piroane enorme din oţel 
ieşind din locul unde se aflaseră picioarele. Vâjâitul 
securii care cădea umplu lumea cu şoapta sa 
stăruitoare; rânjetul uriaşului devenise o grimasă de 
ucigaş. Buzele i se traseră atât de tare de pe dinţi, încât 
gingiile din plastic roşu, hidos de roşu, luceau a piază 
rea. 

Tăişul securii izbi banca unde stătuse Richie doar cu o 
clipă în urmă. Muchea era atât de ascuţită, încât 
aproape că nu se auzi niciun sunet, însă banca fu 
retezată în două cât ai clipi din ochi. Jumătăţile căzură 
despărţindu-se greoaie una de alta, lemnul dinăuntrul 
învelişului vopsit în verde arătându-şi albul strălucitor şi 
aproape greţos. p 

Richie zăcea pe spate, încă încercând să tipe. Impinse 
din călcâie. li intră pietriş pe după gulerul cămăşii, pe 
sub cureaua de la pantaloni. Şi iată-l pe Paul, înălţat 
deasupra lui, privind în jos spre el cu ochi mari cât nişte 
guri de canal; iată-l pe Paul privind în jos la un băieţel 
trântit pe pietriş. 

Gigantul făcu un pas spre el. Richie simţi pământul 
cutremurându-se sub cizma neagră. Pietricele se 
învolburară într-un nor. 

Richie se întoarse pe burtă şi se ridică împleticit. 
Picioarele-i încercau deja s-o ia la fugă încă înainte de a- 


şi fi recăpătat echilibrul, dar, ca urmare, căzu din nou 
lat pe burtă. Auzi cum aerul îi iese fâşâind spasmodic 
din plămâni. Părul îi căzu în ochi. Vedea maşinile 
circulând în ambele sensuri pe Canal şi Main Street ca 
în fiecare zi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, de 
parcă nimeni din maşinile acelea nu ar fi văzul sau 
nimănui nu i-ar fi păsat că Paul Bunyan se trezise la 
viaţă şi coborâse de pe piedestal cu intenţia de a comite 
o crimă cu un topor cam de mărimea unei rulote. 

Soarele a fost acoperit. Richie zăcea acum într-o zonă 
de umbră cu formă omenească. 

Se adună în genunchi, aproape căzu într-o parte, reuşi 
să se salte pe picioare şi o luă la fugă cât putea de 
repede - fugea cu genunchii săltându-i aproape până la 
piept şi dând din coate. În urmă-i auzea crescând acea 
şoaptă groaznic de persistentă, un sunet ce nu părea a fi 
deloc sunet, ci doar apăsarea aerului sfâşiat asupra 
pielii şi a timpanelor: Fââââsss! 

Pământul se zgudui. Dinţii lui Richie clănţăniră unii- 
ntr-alţii ca vasele pe timp de cutremur. Nu avu nevoie să 
privească în urmă ca să-şi dea seama că toporul lui Paul 
se îngropase până la coadă în trotuar, la câteva degete 
depărtare de picioarele lui. 

Complet aiurea şi fără sens, îi auzi în minte pe cei de 
la Dovells: Oh, puştanii din Bristol sunt isteti ca un 
pistol! Când bat pasul de Bristol... 

leşi din umbra uriaşului, la soare, şi, în timp ce făcea 
asta, începu să râdă - acelaşi râs sleit care-i ieşise din 
piept când se repezise în jos pe scări în „Freese's” 
Gâfâind, cu junghiul acela fierbinte iarăşi în coaste, se 
încumetă într-un târziu să arunce o privire peste umăr. 

lar acolo se afla statuia lui Paul Bunyan, stând pe 
piedestalul său unde stătea întotdeauna, cu securea pe 
umăr, cu capul înălţat spre cer, cu buzele despărțite în 
eternul surâs optimist al eroului legendar. Banca 
retezată în două era din nou întreagă şi intactă, 
mulţumesc foarte mult. Pietrişul din locul unde Paul cel 


înalt îşi plantase enormul picior (I-a meu tot, cânta cu 
nebunie furioasă Annette Funicello în capul lui Richie) 
era netezit şi imaculat, cu excepţia porțiunii răscolite 
unde căzuse Richie când 

(se ferea de uriaş) 

visa. Nu se vedea nicio urmă de pas, nicio spărtură de 
secure în asfalt. Acolo nu era nimic, doar un băiat pe 
care-l fugăriseră alţi băieţi, băieţi mai mari, şi astfel 
avusese el însuşi un foarte scurt (dar foarte puternic) vis 
despre un colos homicid... Gigantul de Proporţii- 
Economice Henry Bowers, dacă nu vă e cu supărare. 

— Rahat, spuse Richie cu glas slab şi şovăitor, iar apoi 
slobozi un hohot nesigur de râs. 

Mai rămase acolo un timp, aşteptând să vadă dacă 
statuia nu se va mişca din nou - să-i facă poate cu 
ochiul, poate să-şi mute securea de pe un umăr pe 
celălalt, poate să coboare şi să se ia iar după el. Dar, 
fireşte, niciunul dintre aceste lucruri nu se întâmplă. 
Fireşte. 

Ce, eu să-mi fac griji? Ha-ha-ha şi iar ha-ha. 

O moţăială. Un vis. Nimic mai mult. 

Dar, aşa cum observase odată Abraham Lincoln sau 
Socrate, sau altul ca ei, ce-i destul e destul. Era vremea 
să se ducă acasă şi să se răcorească; să facă precum 
Kookie din 77 Sunset Strip şi pur şi simplu să zacă şi să 
se liniştească. 

Şi, deşi ar fi ajuns mai repede tăind-o prin incinta 
Primăriei, luă hotărârea să n-o facă. Nu voia să se mai 
apropie de statuie. Aşa că pornise pe drum ocolit şi din 
seara aceea aproape că uitase incidentul. Până acum. 

Iată un om, îşi spuse el, iată un om într-un sacou sport 
cumpărat dintr-unul dintre cele mai bune magazine de 
pe Rodeo Drive; iată un om cu pantofi scumpi în picioare 
şi lenjerie Calvin Klein care-i acoperă părțile intime; iată 
un om cu lentile de contact moi amplasate lejer pe ochi; 
iată un om amintindu-şi de visul unui băiat care credea 
că o cămaşă Ivy League cu o pensă la spate şi o pereche 


de pantofi sport înseamnă culmea modei; iată un adult 
privind la aceeaşi veche statuie, şi hei, Paul, Paul cel 
înalt, iată-mă-s aici ca să-ţi spun că eşti acelaşi în toate 
privinţele, n-ai îmbătrânit nici c-o futu-i mă-sa de zi. 

Vechea explicaţie încă îi mai suna adevărată în minte: 
un vis. Bănuia că ar putea crede în monştri dacă n-avea 
încotro; monştrii nu erau mare scofală. Nu şezuse el 
oare în studiourile radio, la un moment sau altul, citind 
buletine de ştiri despre fârtaţi ca Idi Amin Dada, şi Jim 
Jones, şi tipul ăla care ciuruise toţi clienţii dintr-un 
McDonald's? Cacă-te foc şi fă economie la chibrituri, 
monştrii erau marfă ieftină! Cine avea nevoie de un bilet 
de cinci dolari la cinema, când puteai citi despre ei în 
ziar pentru treizeci şi cinci de cenți sau puteai asculta la 
radio pe gratis? Şi bănuia că, dacă putea crede în soiul 
Jim Jones, atunci putea să creadă şi în versiunea lui 
Mike Hanlon, cel puţin o vreme; Monstrul din Derry 
avea chiar propriul său farmec trist, pentru că el venea 
din Afară şi nimeni n-avea de revendicat vreo 
responsabilitate pentru acesta. Putea crede într-un 
monstru care avea la fel de multe feţe câte măşti de 
cauciuc sunt într-un magazin de noutăţi (dacă luai una, 
puteai foarte bine să capeti un pachet întreg, gândea el, 
mai ieftine la duzină, corect, gaşcă?), cel puţin de dragul 
conversaţiei... Dar o statuie înaltă de şase metri care 
coborâse de pe piedestal şi apoi încercase să te 
demonteze cu securea sa de plastic? Asta era un pic cam 
prea gogonată. Cum mai spusese Abraham Lincoln sau 
Socrate, sau altul ca ei, peşte am mâncat şi carne am 
mâncat, da' e un rahat pe care-n veci nu-l voi fi mâncat. 
Pur şi simplu nu era... 

Durerea aceea ascuţită şi înţepătoare îi împunse din 
nou ochii, fără a-l preveni, smulgându-i un strigăt de 
surpriză. Asta era încă şi mai rău, tot mai adânc și 
durând tot mai mult, până-l băga în toţi sperieţii. Işi 
puse mâinile la ochi şi apoi bâjbâi instinctiv la pleoape 
cu degetele arătătoare, vrând să-şi scoată lentilele de 


contact. O fi vreun soi de infecţie, reflectă el ca prin 
ceaţă. Dar, lisuse, ce mai doare! 

Trase de pleoape în jos şi era gata să execute acel 
unic clipit îndelung exersat ce le expulza de-a rostogolul 
afară (şi avea să-şi petreacă următoarele cincisprezece 
minute cotrobăind după ele prin prundişul ce înconjura 
banca, dar, Doamne, Dumnezeule, cine dădea o ceapă 
degerată pe asta, chiar în acel moment se simţea de 
parcă ar fi avut cuie în ochi), când durerea dispăru. Nu 
se stinse, încetă pur şi simplu. Un moment prezentă, în 
următorul trecută. Ochii îi lăcrimară scurt şi secară. 

Cobori încet mâinile, cu inima bătându-i repede în 
piept, gata să scuipe lentilele dintr-o bătaie a pleoapelor 
în clipa când durerea va reîncepe. Nu reîncepu. Şi 
deodată se pomeni gândindu-se la singurul film de 
groază care-l speriase cu adevărat în copilărie, posibil 
pentru că încasase atât rahat în legătură cu ochelarii şi 
irosise atâta vreme gândindu-se la ochii săi. Filmul 
fusese The Crawling Eye’, cu Forrest Tucker. Nu prea 
grozav. Ceilalţi copii râseseră tot timpul filmului până-i 
apucaseră istericalele, dar Richie nu se distrase. Richie 
devenise rece, alb şi amortit, o dată în viaţă fără nicio 
Voce pe care s-o comande, când ochiul acela gelatinos şi 
cu tentacule ieşise din ceața fabricată pe cine ştie ce 
platou de filmare englez, fâlfâindu-şi apendicele 
fibroase. Imaginea acelui ochi îi făcuse foarte rău - 
întrupare a o sută de nu-tocmai-conştientizate temeri şi 
nelinişti. Într-o noapte, nu mult după aceea, visase că se 
priveşte într-o oglindă, că ridică o ţepuşă mare şi şi-o 
înfige încet în irisul negru al ochiului, simțind un belşug 
apos în vreme ce fundul ochiului i se umplea cu sânge. 
Işi amintea - acum îşi amintea - cum se trezise şi îşi 
dăduse seama că udase aşternutul. Cel mai bun 
indicator al grozăviei visului era că simţământul primar 
nu fusese acela de ruşine faţă de pozna nocturnă, ci de 
uşurare; îmbrăţişase cu trupul său pata udă şi caldă şi 


7 Ochiul târâtor (n. tr.). 


binecuvântase realitatea acelei privelişti. 

— Pute-m-aş, spuse Richie Tozier cu o voce joasă, 
tremurândă şi dădu să se ridice. 

Avea să se înapoieze la Pensiunea Derry şi să tragă un 
pui de somn. Dacă asta era Aleea Memoriei, prefera 
Autostrada către Los Angeles la oră de vârf. Durerea din 
ochi nu era probabil decât un semn de extenuare şi de 
decalaj orar, plus stresul de a se întâlni cu trecutul 
dintr-o dată, într-o singură după-amiază. Destule şocuri; 
destulă explorare. Nu-i plăcea felul cum mintea lui 
zburda de la un subiect la altul. Cum era melodia aia a 
lui Peter Gabriel? Shock the Monkey. Ei bine, maimuța 
asta fusese îndeajuns de şocată. Sosise timpul să prindă 
câteva sforăieli şi poate să încerce să aşeze lucrurile în 
perspectiva lor reală. 

În timp ce se ridica, ochii i se îndreptară din nou spre 
avizierul din faţa Primăriei. Dintr-o dată puterile îi 
părăsiră picioarele şi se aşeză la loc. Brusc. 


„RICHIE TOZIER OMUL CU 1 000 DE VOCI 
REVINE IN DERRY - ŢARA CELOR 1000 DE 
DANSURI 


ÎN CINSTEA REVENIRII LUI GURĂ-SPARTĂ 
PRIMĂRIA 
CU MÂNDRIE 
PREZINTĂ 
SPECTACOLUL ROCK «TOŢI-SUNT-MORŢI» 
RICHIE TOZIER 
BUDDY HOLLY 
RICHIE VALENS 
THE BIG BOPPER 
FRANKIE LYMON 
GENE VINCENT 
MARVIN GAYE 


FORMAŢIA CASEI 


JIMI HENDRIX CHITARĂ SOLO 
JOHN LENNON CHITARĂ RITM 
PHIL LINOTT CHITARĂ BAS 
KEITH MOON TOBE 


INTERPRET VOCAL INVITAT SPECIAL JIM 
MORRISON 


BINE Al VENIT ACASĂ RICHIE! 
ŞI TU EŞTI MORT!” 


Se simţi ca şi cum cineva i-ar fi scos tot aerul din 
plămâni... lar apoi auzi iar sunetul acela, sunetul care 
era pe jumătate apăsare pe piele şi timpane, acea năvală 
tăioasă şoptind ucigaş - /Fâââșşş! Se prăbuşi de pe 
bancă pe prundiş, spunându-şi Deci asta se înțelege prin 
dejă-vu, acum ştii, nu va mai trebui să întrebi niciodată 
pe nimeni... 

Se lovi la umăr şi se rostogoli, privind în sus spre 
statuia lui Paul Bunyan - numai că nu mai era Paul 
Bunyan. În locul lui, acolo se afla clovnul, magnific şi 
real, fantastică lucrătură în plastic, şase metri de 
vopsele, cu chipul său pictat deasupra unui guler 
încreţit. Nasturi-pompoane portocalii turnaţi din plastic, 
fiecare mare cât o minge de volei, pe costumul argintiu. 
In loc de secure ţinea un snop uriaş de baloane din 
plastic. Pe fiecare erau gravate câte două inscripţii: 
„PENTRU  MINE-I TOT ROCK AND ROLL şi 
„SPECTACOLUL ROCK «TOŢI-SUNT-MORŢI» AL LUI 
RICHIE TOZIER” 

Se târî înapoi pe călcâie şi palme. Prin fundul 
pantalonilor îi intră pietriş. Auzi o cusătură rupându-se 
la subsuoara vestonului. Se rostogoli pe burtă, reveni în 
picioare, se clătină, privi înapoi. Clovnul cobori privirea 
spre el. Ochii i se rotiră umed în orbite. 

— Nu te-am speriat cumva, dragule? 

lar Richie îşi auzi gura spunând, total independentă 


de creierul îngheţat: 

— Fiori ieftini, Bozo. Atâta tot. 

Clovnul rânji şi înclină din cap ca şi cum nici nu s-ar fi 
aşteptat la altceva. Buzele vopsite cu sângeriu se 
despărţiră pentru a înfăţişa nişte dinţi precum colții, 
fiecare ascuţit ca un brici. 

— Te-aş putea avea acum dacă te-aş vrea acum. Dar o 
să ne distrăm prea bine. 

— O să mă distrez şi eu, îşi auzi Richie gura rostind. 
Cel mai bine ne-om distra când vine clipa să-ţi futem 
capul de la locul lui, puişor. 

Rânjetul clovnului se lăţi mai mult, şi mai mult. Ridică 
o mână înveşmântată într-o mănuşă albă, iar Richie 
simţi curentul stârnit de mişcare suflându-i părul de pe 
frunte la fel cum se întâmplase în ziua aceea, cu 
douăzeci şi şapte de ani în urmă. Arătătorul clovnului se 
îndreptă spre el. Era mare cât o bârnă. 

Mare cât o bâr... îşi spuse Richie, şi atunci durerea îl 
lovi din nou. Îi împlântă ţepi ruginiţi în gelatina moale a 
ochilor. Zbieră şi se apucă de faţă cu mâinile. 

— Inainte să scoţi paiul din ochiul altuia, vezi de 
bârna din ochiul tău, intonă clovnul, cu cuvintele 
tunătoare şi vibrante, iar Richie se pomeni iarăşi învăluit 
în duhoarea dulceagă a respirației lui de hoit. 

Privi în sus şi făcu vreo şase paşi grăbiţi cu spatele. 
Clovnul se aplecă, ţinându-şi mâinile înmănuşate pe 
genunchii acoperiţi cu petice vesel colorate. 

— Vrei să ne mai jucăm, Richie? Ce-ai zice să arăt cu 
degetul spre cariciul tău şi să-ţi dau un cancer la 
prostată? Sau aş putea să arăt spre cap şi să-ţi dau o 
bună tumoare pe creier - deşi sunt sigur că lumea ar 
spune că nu fac decât să sporesc ceea ce se află acolo 
deja. Aş putea să arăt spre gură, şi tâmpită ta de limbă 
bălăbănită se va preface în tot atât puroi curgând. Pot s- 
o fac, Richie. Vrei să vezi? 

Ochii i se dilatau, iar în pupilele acelea negre, mare 
fiecare cât o minge de fotbal, Richie văzu bezna 


dementă ce trebuie că există dincolo de marginea 
universului; văzu o fericire căcăcioasă care simţi că-l va 
scoate din minţi. În acel moment înţelese că Monstrul 
putea face tot ce spusese şi încă mai mult. 

Şi totuşi îşi auzi iar gura, dar de astă dată nu mai era 
vocea lui sau vreuna dintre Vocile sale create, trecute 
sau prezente; era o Voce pe care n-o mai auzise 
niciodată. Mai târziu avea să le spună celorlalţi, ezitând, 
că era un fel de Voce a Domnului Jiveass cel Negru, 
sonoră şi mândră, ironică şi scârţâitoare. 

— Ca'ă-te din calea mea, mă'ai ma'e de clovn ce ejti! 
strigă el şi deodată izbucni din nou în râs. Nici căcai şi 
nici parai, 'te-n cu’ pa mă-ta! lo am me'su', io am vo'ba, 
io am ma'e-n coaie tolba! Am timp din geu, am ce-i a 
meu, io-s un baban şi am un plan şi tu, de nu te-i căca, oi 
încasa! Se-aude ce spun, băi găoz alb la muie? 

Lui Richie i se păru că-l vede dând înapoi, dar nu 
pierdu vremea să se convingă. Fugi, cu coatele 
accelerându-i mişcarea, cu sacoul sport fâlfâind înaripat 
în urmă-i, fără să-i pese că un tată ce poposise pentru ca 
ţâncul său să-l poată admira pe Paul se holba acum 
îngrijorat la el, de parcă ar fi fost vreun nebun scăpat de 
la balamuc. Că tot veni vorba, băieţi, spuse în sinea sa 
Richie, mă şi simt de parcă am înnebunit. O, Doamne, 
poate am şi înnebunit. Şi asta trebuie să fi fost cea mai 
căcătoare imitație din istorie, dar cumva a ținut poanta, 
cumva... 

lar atunci glasul clovnului vui după el. Tatăl 
băieţelului nu-l auzi, dar chipul ţâncului se schimonosi 
deodată, şi copilul începu să orăcăie. Tăticul îşi luă fiul 
în braţe şi îl strânse, nedumerit. 

Cu toată groaza sa, Richie observă îndeaproape acest 
spectacol marginal. Vocea clovnului era poate furios- 
zglobie, poate doar furioasă: 

— Avem ochiul aici jos, Richie... M-auzi? Ăla care se 
târăşte. Dacă nu vrei să zbori, nici nu vrei să pleci, vino 
jos sub ăst oraş şi să-i dai o salutare la un ochi singur şi 


mare! Vino jos să-i vezi când vrei. La orice oră pofteşti. 
M-auzi, Richie? Să-ţi aduci şi yo-yo-ul. Pune-o pe Beverly 
să-şi ia o fustă mare şi bogată, cu patru-cinci jupoane pe 
dedesubt. Zi-i să-şi poarte verigheta lu' bărba-su la gât! 
Eddie să-şi încalţe pantofii ăia cât bărcile! O să-i tragem 
un jazz, Richie! O să cântăm TOAAATEEEE HITURILE! 

Ajungând pe trotuar, Richie îndrăzni să se uite peste 
umăr, iar ceea ce văzu nu era nicidecum liniştitor. Paul 
Bunyan continua să lipsească, numai că acum şi clovnul 
dispăruse. Pe locul unde stătuseră se afla o statuie din 
plastic de şase metri a lui Buddy Holly. Purta o insignă 
pe reverul îngust al vestonului său în carouri. 
„SPECTACOLUL ROCK «TOŢI-SUNTI-MORŢI» AL LUI 
RICHIE TOZIER”, scria pe insignă. Un suport al 
ochelarilor lui Buddy fusese dres cu bandă adezivă. 
Băieţaşul continua să plângă isteric; tatăl său mergea 
repede spre centrul oraşului, cu copilul înlăcrimat în 
braţe. Il ocoli pe Richie pe departe. Richie o luă din loc 

(picioarelor, nu mă lăsaţi acum) 

Încercând să nu se gândească la 

(o să cântăm TOAAATEEEE HITURILE!) 

ceea ce tocmai se întâmplase. Singurul lucru la care-i 
ardea să se gândească era uriaşa duşcă de scotch pe 
care urma să o ceară la barul din Pensiunea Derry 
înainte de a se duce să tragă puiul ăla de somn. 

Gândul la băutură îl făcea să se simtă puţin mai bine. 
Mai aruncă o privire peste umăr, iar faptul că Paul 
Bunyan revenise la locul său, rânjind spre cer, cu 
securea de plastic pe umăr, îl făcu să se simtă şi mai 
bine. Richie începu să meargă mai repede, să mărească 
distanţa dintre el şi statuia aia. Incepuse chiar să 
analizeze posibilitatea halucinaţiilor, când durerea îi 
înjunghie din nou ochii, profundă şi torturantă, făcându-l 
să strige răguşit. O tânără drăguță ce mergea înaintea 
lui, privind visător în sus la norii ce se răreau, întoarse 
capul spre el, şovăi, apoi se apropie grăbită. 

— Domnule, vă simţiţi bine? 


— Lentilele mele de contact, spuse el cu glas încordat. 
Blestematele de le... O, Doamne, ce durere! 

De data asta îşi ridică degetele atât de iute, încât 
aproape că şi le înfipse-n ochi. Trase în jos pleoapele 
inferioare şi îşi zise: Nu voi fi în stare să le dau afară, 
asta o să se întâmple, n-am să fiu în stare să le scot şi 
pur şi simplu o să mă tot doară şi o să mă doară, şi o să 
mă doară până am să orbesc, am să orbesc, să orbesc, 
Or... 
Dar o singură clipire din ochi expulză lentilele. Lumea 
clară, unde culorile rămâneau în contururi şi unde feţele 
pe care le vedeai erau limpezi şi desluşite, dispăru. 
Benzi late de ceaţă pastel apărură în loc. Şi, cu toate că 
el şi eleva de liceu, care era atât îndatoritoare, cât şi 
îngrijorată, au căutat pe caldarâmul trotuarului timp de 
aproape cincisprezece minute, nu găsiră niciunul măcar 
o lentilă. 

Undeva în străfundurile minţii, lui Richie i se păru că 
îl aude pe clovn râzând. 


5 
Bill Denbrough vede o stafie 


Bill nu-l văzu pe Pennywise în acea după-amiază - dar 
văzu o stafie. O stafie adevărată. Aşa crezu Bill atunci, şi 
niciun eveniment ulterior nu-l făcu să-şi schimbe 
părerea. Se plimbase pe Witcham Street şi, o vreme, 
poposise lângă gura de canal unde îşi găsise George 
sfârşitul în ziua aceea ploioasă de octombrie, din 1957. 
Se lăsă pe vine şi privi în canal, a cărui gură era tăiată 
în bordura de piatră. Inima îi bătea tare, dar totuşi se 
uită. 

— leşi afară, ce mai aştepţi, spuse el cu glas scăzut. 

Şi-i veni ideea nu tocmai nebunească a propriei sale 
voci plutind prin tuneluri întunecoase unde picura apa, 
fără a se stinge, ci continuând înainte, mereu înainte, 
alimentată de propriile-i ecouri, ricoşând din pereţii 


acoperiţi cu mucegai şi maşinăriile moarte de mult. Şi-o 
simţi plutind peste ape încremenite şi stătute şi poate 
ieşind încetişor printr-o sută de guri diferite de canal în 
acelaşi timp, în alte părţi ale oraşului. 

— leşi de-acolo că, de nu, venim noi să te scoa- 
scoatem. 

Aşteptă cu nervozitate un răspuns, chircit cu mâinile 
între coapse ca un prinzător la baseball. Nu primi niciun 
răspuns. 

Tocmai dădea să se ridice, când o umbră cobori 
asupra lui. Bill ridică o privire aprigă, iute, gata de 
orice... Dar nu era decât un băieţel, poate de zece ani, 
poate de unsprezece. Purta pantaloni scurţi, decoloraţi, 
care lăsau să i se vadă prea bine genunchii juliţi. Ţinea 
într-o mână o îngheţată şi în cealaltă un skateboard, 
care arăta aproape la fel de tamponat ca şi genunchii. 
Ingheţata era de un portocaliu-fluorescent. 
Skateboardul era verde-fluorescent. 

— Întotdeauna vorbiţi în canale, domnu’? întrebă 
băiatul. 

— Doar când sunt în Derry, spuse Bill. 

Se priviră solemn un moment, apoi izbucniră în râs în 
acelaşi timp. 

— Vreau să-ţi pun o întrebare pr-prostească, continuă 
Bill. 

— Bine, spuse copilul. 

— Ai a-auzit vreodată ceva dintr-una dintre astea? 

Băiatul îl privi pe Bill de parcă i-ar fi filat o lampă. 

— În-în regulă, îl linişti Bill, zi că nici n-am î-întrebat. 

Porni să se îndepărteze şi făcuse poate doisprezece 
paşi - se îndrepta spre culmea colinei, gândindu-se vag 
că-i va arunca o privire fostei lui locuinţe -, când copilul 
strigă: 

— Domnu’? 

Bill se întoarse. Îşi ţinea sacoul agăţat de-un deget, 
peste umăr. Avea gulerul descheiat, cravata lărgită. 
Băiatul îl privi atent, ca şi când ar fi regretat că luase 


hotărârea de a mai vorbi cu el. Apoi ridică din umeri: Ei 
și ce. 

— Mda. 

— Mda? 

— Mda. 

— Ce-a spus? 

— Nu ştiu. Vorbea într-o limbă străină. Am auzit dintr- 
una dintre staţiile alea de pompare de pe Maidan. Una 
dintre staţiile alea de pompare care arată ca nişte ţevi 
care ies din pământ... 

— Ştiu de care vorbeşti. Era un glas de copil? 

— La început era un copil, pe urmă suna ca un bărbat. 

Băiatul tăcu un moment. 

— M-am cam speriat. Am fugit acasă şi i-am spus lui 
tata. El a spus că poate o fi fost un ecou venind prin 
conducte din casa cuiva. 

— Şi crezi asta? 

Băiatul zâmbi fermecător: 

— Am citit în cartea Ripley: Credeţi sau nu despre 
omul ăla căruia îi ieşea muzica din dinţi. Muzică de 
radio. Plombele lui erau aşa, ca nişte radiouri mici. Cred 
că, dacă am crezut-o pe asta, pot să cred orice. 

— A-aha. Dar tu ai crezut-o? 

Fără tragere de inimă, băiatul clătină din cap. 

— Ai mai auzit vreodată vocile alea? 

— O dată când făceam baie. Era o voce de fată. 
Plângea doar. Fără cuvinte. Mi-a fost frică să scot dopul 
când am terminat, fiindcă mă gândeam că poate, ştiţi, aş 
îneca-o. 

Bill dădu iarăşi din cap. 

Acum băiatul îl privea deschis, cu ochii strălucitori şi 
fascinaţi. 

— Ştiţi şi dumneavoastră despre vocile alea, domnu’? 

— Le-am auzit, răspunse Bill. Demult, foarte demult. 
L-ai cunoscut pe vreunul din co-copiii care au fost 
omorâţi aici, fiule? 

Strălucirea din ochii băiatului se stinse, înlocuită de 


precauţie şi nelinişte. 

— Tata spune că n-am voie să stau de vorbă cu 
străinii. Spune că oricine ar putea fi ucigaşul ăla. 

Se mai îndepărtă cu un pas de Bill, mutându-se în 
umbra pestriță a unui ulm în care Bill intrase cu 
bicicleta în urmă cu douăzeci şi şapte de ani. Trăsese o 
căzătură şi îşi îndoise ghidonul. 

— Nu eu, puştiule. Eu am fost în Anglia în ultimele 
patru luni de zile. N-am sosit în Derry decât ieri. 

— Tot n-am voie să stau de vorbă cu dumneavoastră, 
replică băiatul. 

— Aşa e, aprobă Bill. Trăim într-o ţară li-li-liberă. 

Copilul tăcu, apoi spuse: 

— Mă jucam cu Johnny Feury câteodată. A fost un 
copil cuminte. Am plâns, încheie băiatul cu indiferenţă şi 
înghiţi restul de îngheţată. 

Parcă gândindu-se mai bine, scoase limba, care 
temporar se făcuse portocaliu-strălucitoare, şi îşi linse 
buzele. 

— Să nu te apropii de canale şi conducte, îl povăţui 
calm Bill. Nu te apropia de locurile părăsite şi pustii. 
Ţine-te departe de depouri. Dar, mai mult ca orice, nu te 
apropia de canale şi conducte. 

Strălucirea reapăru în ochii băiatului, şi multă vreme 
nu spuse nimic. Apoi: 

— Domnu'? Vreti s-auziţi ceva comic? 

— Sigur. 

— Ştiţi filmul ăla în care rechinul îi mânca pe toţi? 

— Oricine-l ştie. Fă-fă-fălci. 

— Ei, eu îl am pe prietenul ăla, ştiţi? Tommy 
Vicananza îl cheamă, şi nu-i prea deştept. Gărgăuni la 
mansardă, înţelegeţi ce vreau să zic? 

— Mhm. 

— Zice că a văzut rechinul în Canal. Era acolo singur 
acum câteva săptămâni, în Bassey Park, şi zice că i-a 
văzut aripioara. Zice că avea vreo doi-trei metri 
înălţime. Doar aripioara era aşa de lungă, v-aţi prins? 


Zice: „Ăla i-a omorât pe Johnny şi pe ceilalţi copii. Fălci 
era, ştiu fincă l-am văzut”. La care eu: „Canalul ăla-i aşa 
de poluat, că n-ar putea să trăiască nimic în el, nici 
măcar un boiştean. Şi tu zici că l-ai văzut pe Fălci acolo. 
Ai gărgăuni la mansardă, Tommy”. Tommy zice că s-a 
ridicat din apă exact cum făcea în filmul ăla la sfârşit şi 
a-ncercat să-l muşte, şi el s-a dat înapoi tocmai la timp. 
Nostim, nu, domnu'? 

— Foarte comic, încuviinţă Bill. 

— Gărgăuni la mansardă, just? 

Bill ezită. 

— Nu te apropia nici de Canal, fiule. Mă asculţi? 

— Vreţi să ziceţi că o credeți? g 

Bill ezită din nou. Vru să ridice din umeri. In loc de 
asta, dădu din cap. 

Copilul expiră aerul din piept într-un torent gros, 
şuierător. Lăsă capul în jos, ruşinat parcă. 

— Mhm. Câteodată îmi zic că precis eu am gărgăuni 
la mansardă. 

— Ştiu ce vrei să spui. 

Bill se apropie de puşti, care ridică spre el o privire 
sobră, dar de astă dată nu se mai retrase. 

— Îţi faci praf genunchii pe scândura aia, fiule. 

Copilul îşi privi genunchii zdreliţi şi surâse. 

— Mhm, aşa s-ar zice. Vin în nas câteodată. 

— Pot să-ncerc şi eu? întrebă dintr-o dată Bill. 

În primul moment băiatul se holbă la el cu gura 
căscată, apoi râse: 

— Ar fi comic. Niciodată n-am văzut un om mare pe 
skateboard. 

— Îţi dau un bănuţ. 

— Tata a zis... 

— Să nu primeşti niciodată bani sau du-dulciuri de la 
străini. Bun sfat. Eu tot îţi ofer un bănuţ. Ce zici? Doar 
până la colţul cu Ja-Jackson Street. 

— Lasă-l încolo de bănuţ, replică puştiul; izbucni iar în 
râs - un sunet vesel şi nesofisticat, un sunet proaspăt. 


N-am eu nevoie de bănuţul matale. Am doi dolari. Sunt 
practic bogat. Da' p-asta tot trebuie s-o văd. Doar să nu 
daţi vina pe mine dacă vă rupeţi ceva. 

— Nicio grijă, îl încredința Bill. Sunt asigurat. 

Invârti cu degetul una dintre rotiţele roase ale 
skateboard-ului, plăcându-i uşurinţa cu care aceasta se 
rotea - suna ca şi cum ar fi avut înăuntru un milion de 
rulmenţi. Era un sunet bun. Trezea ceva foarte vechi în 
pieptul lui Bill. Un fel de dorinţă caldă ca dorul, dragă 
ca dragostea. Zâmbi. 

— Ce ziceţi? întrebă copilul. 

— Zic că am să-mi ru-rup gâtul, replică Bill, iar puştiul 
râse. 

Bill puse skateboard-ul pe trotuar şi păşi cu un picior 
pe el. Îl împinse înainte şi înapoi. Băiatul îl privea. În 
mintea sa, Bill se văzu rulând pe Witcham Street spre 
Jackson pe skateboard-ul verde-avocado al băiatului, cu 
spinarea vestonului balonându-i-se în urmă, cu ţeasta 
cheală lucind în soare, cu genunchii îndoiţi în felul acela 
fragil al bobocilor-schiori în prima lor zi pe pârtie. 
Postura aceea îţi dădea de înţeles că, în mintea lor, 
cădeau deja. Paria că puştiul nu mergea astfel cu 
skateboard-ul. Paria că mergea 

(iute ca vântul şi gândul, înghițind pământul) 

de parcă nici n-ar fi existat ziua de mâine. 

Sentimentul acela de bine i se stinse în piept. Văzu, 
cum nu se poate mai clar, scândura fugindu-i de sub 
picioare, repezindu-se neînfrânată pe stradă, verde- 
fluorescent neverosimil, culoare pe care numai copiii o 
puteau iubi. Se văzu pe sine căzând în fund, poate pe 
spate. Călătorie lentă spre un salon rezervat la Derry 
Home Hospital, ca acela unde îl vizitaseră pe Eddie 
după ce i se fracturase braţul. Bill Denbrough în ghips 
din creştet până în tălpi, cu un picior susţinut de scripeţi 
şi cabluri. Un doctor intră în salon, se uită la foaia de 
observaţie, se uită la el, apoi spune: „Aţi fost găsit 
vinovat de două erori majore, domnule Denbrough. 


Prima a fost greşita folosire a unui skateboard. A doua, 
ați uitat că acum vă îndreptaţi spre vârsta de patruzeci 
de ani” 

Se aplecă, ridică skateboard-ul şi i-l înapoie puştiului: 

— Cred că mai bine nu. 

— Găinaţ, comentă copilul, nu fără prietenie. 

Bill îşi înfipse degetele mari la subsuori şi dădu din 
coate: 

— Piu-piu-piu. 

Copilul râse. 

— Ştiţi, trebuie să mă duc acasă. 

— Ai grijă cu ăsta, arătă Bill spre skateboard. 

— Nu poţi să ai grijă pe un skateboard, replică 
băiatul, privindu-l pe Bill de parcă ar fi fost posibil să fie 
el cel cu gărgăunii la mansardă. 

— Corect. Bine. Vorba aia din cinematografie: merge 
banda. Dar să nu te apropii de canale şi conducte. Şi 
stai cu prietenii tăi. 

Copilul dădu din cap. 

— Sunt chiar lângă casă. 

La fel era şi fratele meu, reflectă Bill. 

— Oricum, o să se termine curând, îi spuse el 
băiatului. 

— Chiar? 

— Aşa cred. 

— Bine. Ne mai vedem noi... puiu’! 

Puştiul puse un picior pe planşă şi împinse cu celălalt. 
Odată începută goana, ridică şi celălalt picior pe planşă 
şi porni vâjâind în josul străzii cu o iuţeală care lui Bill i 
se păru sinucigaşă. Mergea însă aşa cum bănuise Bill că 
o va face: cu o graţie leneşă a şoldurilor. Bill simţi că-l 
cuprinde dragul pentru băiat, şi înviorarea, şi o dorinţă 
de a fi el băiatul, deopotrivă cu o frică aproape 
sufocantă. Puştiul gonea de parcă n-ar fi existat nimic 
din ceea ce se cheamă moarte sau îmbătrânire. Părea 
oarecum etern şi ineluctabil în şortul său kaki şi tenişii 
jerpeliţi, cu gleznele fără şosete şi complet murdare, cu 


părul fluturându-i în urmă. 

Fii atent, puştiule, n-o să iei colţul! exclamă în sinea 
sa Bill, alarmat, dar copilul îşi repezi şoldurile la stânga 
ca un dansator de break, vârfurile picioarelor pivotară 
pe planşeta verde şi dispăru fără efort după colţ, pe 
Jackson Street, pur şi simplu presupunând că nu era 
acolo nimeni care să-i stea în drum. Băiete, cugetă Bill, 
n-o să meargă aşa la nesfârşit. O luă pe jos până la fosta 
sa casă, dar nu se opri; încetini doar pasul. Erau nişte 
oameni pe peluză - o mamă într-un fotoliu de grădină, 
cu un bebeluş adormit în braţe, supraveghind doi copii, 
de zece şi opt ani poate, care jucau badminton pe iarba 
încă udă de la ploaia de mai devreme. Cel mai mic 
dintre ei, un băiat, reuşi să trimită fluturaşul înapoi 
peste fileu, iar maică-sa strigă: 

— Bine-aşa, Sean! 

Casa avea aceeaşi culoare verde-închis, iar fereastra 
în formă de evantai se afla tot deasupra uşii, însă 
rondurile de flori ale mamei lui dispăruseră. La fel, din 
câte putea să vadă, mai exista şi schelăria pentru joacă 
pe care tatăl său o construise din ţevi adunate de ici şi 
de colo. Îşi aduse aminte de ziua când Georgie căzuse 
din vârf şi îşi ciobise un dinte. Ce mai uriaşe! 

Văzu aceste lucruri (cele prezente şi cele trecute) şi 
se gândi să meargă la femeia cu copilaşul adormit în 
braţe. Se gândi să spună Hello, numele meu e Bill 
Denbrough. Am locuit aici. lar femeia să spună Ce 
drăguţ. Şi ce altceva ar mai fi putut să fie? Putea s-o 
întrebe dacă faţa pe care o sculptase cu migală 
copilărească într-o grindă din pod - faţa în care el şi 
George obişnuiau uneori să arunce cu săgeți - încă mai 
era acolo? O putea întreba dacă fiii ei dormeau uneori 
pe veranda din spate cu plasă de țânțari, când nopţile de 
vară erau deosebit de fierbinţi, sporovăind împreună cu 
glas molcom în timp ce priveau fulgerele de căldură 
care dansau la orizont? Bănuia că ar fi în stare s-o 
întrebe unele dintre aceste lucruri, dar simţea că se va 


bâlbâi al dracului de tare dacă ar încerca să facă pe 
fermecătorul... Şi oare chiar dorea să cunoască 
răspunsurile la vreuna din aceste întrebări? După 
moartea lui Georgie, devenise o casă rece, iar motivul 
pentru care se reîntorsese în Derry nu se găsea aici. 

Aşa că îşi continuă drumul până la colţ şi coti la 
dreapta, fără să mai privească înapoi. 

Curând ajunse pe Kansas Street, îndreptându-se 
înapoi spre centru. Zăbovi o vreme lângă gardul ce 
mărginea trotuarul, privind în jos spre Maidan. Era 
acelaşi gard, lemn şubred dat cu var şters, iar Maidanul 
arăta la fel... Dacă nu chiar mai larg. Singurele 
deosebiri pe care le putea vedea erau acelea că dâra 
murdară de fum ce însemnase întotdeauna groapa de 
gunoi a oraşului dispăruse (groapa fusese înlocuită cu o 
uzină modernă de tratare a reziduurilor) şi că acum pe 
deasupra hăţişurilor de verdeață trecea un lung pasaj 
suspendat - prelungirea intersecţiei. Toate celelalte 
erau atât de neschimbate, încât putea spune că le 
văzuse ultima oară doar cu o vară în urmă: buruieni şi 
boscheţi coborând în pantă spre zona aceea plată şi 
mlăştinoasă din stânga şi spre pilcurile de copaci dese şi 
încâlcite din dreapta. Vedea barierele - de bambus, le 
spuneau ei -, tulpinile albe-argintii înalte de patru-cinci 
metri. Ţinea minte că Richie încercase odată să le 
fumeze frunzele, declarând că aşa ceva fumau şi 
cântăreții de jazz şi le venea inspiraţia. Tot ce reuşise 
Richie să obţină fusese o stare de rău. 

Bill auzea susurul apei şiroind în numeroase pârâiaşe, 
vedea soarele  heliografiind mai larga întindere a 
Kenduskeagului. Şi mirosul era acelaşi, chiar fără 
groapa de gunoi. Parfumul greu al vegetației în plină 
înflorire nu ascundea de tot duhoarea reziduurilor şi a 
dejecţiilor umane. Era slabă, dar inconfundabilă. Un 
miros de putreziciune; un iz al lumii de dedesubt. 

Aici s-a sfârşit data trecută şi aici se va sfârşi şi de 
data asta, medită Bill cu un fior. Acolo... Sub oraş. 


Mai stătu un timp, convins că trebuie să vadă ceva - 
vreo manifestare a răului pentru care venise înapoi în 
Derry, ca să-l înfrunte. Nu văzu nimic. Auzea apa 
curgând, sunet primăvăratic şi viu care-i amintea de 
stăvilarul pe care-l construiseră acolo jos. Vedea copaci 
şi tufişuri fremătând în briza slabă. Nimic altceva. 
Niciun semn. Îşi reluă drumul, scuturându-şi din mers 
mâinile de var. 

Continuă să se îndrepte spre centru, o parte din el 
amintindu-şi, o parte visând, şi apăru un alt copil - o 
fetiţă cam de zece ani, în pantaloni reiaţi cu talia înaltă 
şi o bluză roşie decolorată. Bătea mingea cu o mână, iar 
în cealaltă ţinea de păr un bebeluş-păpuşă. 

— Hei! strigă Bill. 

Fetiţa ridică privirea: 

— Ce? 

— Care-i cel mai bun magazin din Derry? 

Căzu un moment pe gânduri. 

— Pentru mine sau pentru oricine? 

— Pentru tine, îi răspunse Bill. 

— „Solduri Rose”, spuse ea fără nicio clipă de şovăire. 

— Poftim? întrebă Bill. 

— Poftiţi ce? 

— Adică, ăsta-i un nume de magazin? 

— Sigur, răspunse fata, privindu-l pe Bill ca şi cum ar 
fi fost slab rău de minte. „Solduri Rose”. Mama mea zice 
că-i o dugheană de vechituri, dar mie-mi place. Au 
lucruri de demult. Cum ar fi discuri de care n-ai auzit 
niciodată. Şi ilustrate. Miroase ca-ntr-un pod. Acum tre’ 
să mă duc acasă. Pa. 

Plecă fără a privi înapoi, bătând mingea de pământ şi 
ţinându-şi păpuşica de păr. 

— Hei! strigă Bill după ea. 

Fetiţa întoarse spre el o privire curioasă: 

— Poftesc, cum ziceţi? 

— Magazinul! Unde e? 

Uitându-se peste umăr, fata îi explică: 


— Exact încotro vă duceţi. E la poala colinei Up-Mile. 

Bill simţi trecutul împăturindu-se peste el însuşi, 
împăturindu-se peste el. Nu dorise s-o întrebe pe fetiţă 
nimic; întrebarea îi ţâşnise din gură ca un dop dintr-o 
sticlă cu şampanie. 

Cobori Up-Mile Hill spre centrul oraşului. Magaziile şi 
unităţile de ambalat pe care şi le amintea din copilărie - 
clădiri întunecoase din cărămidă cu ferestre murdare, 
de unde ieşeau mirosuri pătrunzătoare de carne - 
dispăruseră în majoritate, deşi Arsenalul şi fabricile de 
ambalat carne „Star Beef” erau tot la locul lor. 
„Hemphill” însă nu mai era, iar pe locul unde stătuseră 
„Eagle Beef” şi „Kosher Meats” se aflau acum o bancă şi 
o brutărie. lar acolo unde se înălţase Anexa fraţilor 
Tracker era o firmă pictată cu litere demodate pe care 
scria, întocmai aşa cum spusese fetiţa cu păpuşa, 
„SOLDURI ROSE”. Zidăria de cărămidă roşie fusese 
vopsită într-un galben-ţipător poate în urmă cu zece- 
doisprezece ani, dar spălăcit în prezent - culoare pe 
care Audra o numea galben-ca-urina. 

Bill merse încet într-acolo, constatând că senzaţia 
aceea de déjà-vu îl cuprindea din nou. Ulterior avea să 
le spună celorlalţi că ştia ce stafie va vedea înainte să o 
vadă cu adevărat. 

Vitrina de la „Solduri Rose” era mai mult decât 
ţipătoare; era greţoasă. Nici vorbă să fi fost vreun 
anticariat din acelea cu pătuţuri cochete, dulăpioare 
Hoosier şi servicii de sticlărie din perioada Crizei, 
luminate de proiectoare ascunse; ăsta era ceea ce mama 
lui numea, cu dispreţ total, „o cămătărie yankee” 
Articolele stăteau împrăştiate într-un îmbelşugat talmeş- 
balmeş, îngrămădite alandala aici, colo şi pretutindeni. 
Rochii atârnau de umeraşe. Chitare stăteau spânzurate 
de gât ca nişte criminali executaţi. Se vedea o cutie de 
discuri pentru turaţia 45 - 10 cenți BUCATA, anunţa 
preţul. DOUĂŞPE LA DOLAR. SURORILE ANDREWS, 
PERRY COMO, JIMMY ROGERS, ALŢII. Existau 


veşminte pentru copii şi pantofi groaznici la înfăţişare 
cu un carton deasupra pe care scria LA MÂNA A DOUA, 
DAR NU-S RĂI! 1 $ PERECHEA. Mai erau două 
televizoare ce păreau oarbe. Un al treilea transmitea 
spre stradă imagini pline de purici cu „The Brady 
Bunch”. O cutie de cărţi vechi în ediţie de buzunar, 
majoritatea cu copertele smulse (2 PE UN SFERT DE 
DOLAR, 10 PE UN DOLAR, AVEM ŞI ALTELE, CÂTEVA 
„FIERBINŢI”) şedea în vârful unui aparat uriaş de radio 
cu carcasă scârboasă din plastic alb şi un şaltăr mare 
cât un ceas deşteptător. Buchete de flori din plastic 
stăteau în vaze jegoase pe o masă de sufragerie, ciupită, 
găurită şi prăfuită. 

Bill văzu toate aceste lucruri ca pe un fundal haotic al 
obiectului asupra căruia i se aţintiseră imediat ochii. 
Rămase holbându-se la el, nevenindu-i să creadă. Pielea 
de găină i se întindea nebuneşte pe tot corpul. Avea 
fruntea încinsă, mâinile reci, şi preţ de-o clipă i se păru 
că toate uşile dinlăuntrul său se vor deschide larg şi îşi 
va aminti totul. Silver se afla în vitrina din dreapta. 

Cricul îi lipsea şi acum, iar pe aripile din faţă şi spate 
înflorise rugina, dar claxonul încă mai stătea la locul 
său, pe ghidon, cu para de cauciuc împăienjenită de 
crăpături şi vreme. Goarna propriu-zisă, pe care Bill o 
ţinuse întotdeauna lustruită cu grijă, era mată şi pătată. 
Portbagajul plat, pe care Richie călărise adesea în 
spatele lui Bill, se mai găsea pe aripa din spate, dar 
acum era îndoit, agăţat într-un singur şurub. La un 
moment dat cineva învelise şaua din imitație de piele de 
tigru, acum frecată şi roasă până ce dungile ajunseseră 
aproape invizibile. 

Silver. 

Bill ridică absent o mână să-şi şteargă lacrimile ce-i 
curgeau încet pe obraji. După ce făcu treabă mai bună 
cu batista, intră în magazin. 

Atmosfera de la „Solduri Rose” era mucegăită. 
Domnea, aşa cum spusese fetiţa, un miros de pod - însă 


nu un miros plăcut, ca al unor poduri de casă. Acesta nu 
era mirosul uleiului din sămânță de în impregnat în 
suprafaţa meselor vechi sau în pluşul şi catifeaua de 
demult. Se simţea duhoarea legăturilor de cărţi 
putrezite, a pernelor de vinil murdare, pe jumătate 
coapte sub soarele fierbinte al verilor din trecut, a 
prafului şi a rahaţilor de şoarece. 

De la televizorul din vitrină, „The Brady Bunch” 
gâgâia şi chiuia. De undeva din spate se lua la întrecere 
cu ei vocea radiofonică a unui disc-jockey care se 
identifica drept „amicul vostru Bobby Russel” şi îi 
promitea noul album cu Prince ascultătorului ce va 
putea spune numele actorului care jucase rolul lui Wally 
în Leave It to Beaver. Bill îl ştia - fusese un puşti pe 
nume Tony Dow -, dar nu avea nevoie de noul album al 
lui Prince. Radioul stătea pe un raft înalt în mijlocul unui 
şir de portrete din secolul trecut. Sub el şi sub ele şedea 
proprietarul, un bărbat ca la vreo patruzeci de ani, 
îmbrăcat în blugi de proiectant şi tricou din plasă. Părul 
îl purta lins pe spate şi era slab ca un schelet. Îşi ţinea 
picioarele cocoţate pe masa încărcată cu stive de 
registre şi dominată de o maşină de facturat veche. 
Citea un roman în ediţie de buzunar, niciodată 
nominalizat, după părerea lui Bill, pentru Premiul 
Pulitzer. Se numea Stâlpi pe şantierul de construcţii. Pe 
podea, în faţa biroului, stătea un jalon de frizerie a cărui 
dungă spirala în sus la infinit. Cordonul său ros şerpuia 
pe pardoseală spre o priză din perete, ca un şarpe 
obosit. Pe pancarta din faţă scria: „NEAM DE 
VOPSITORI! 250 $.” 

Când clopoţelul de deasupra uşii sună, omul de la 
birou puse o copertă de plic pentru chibrituri drept 
semn de carte şi ridică ochii: 

— Rog? 

— Da, răspunse Bill şi se pregăti să întrebe de 
bicicleta din vitrină. 

Dar, înainte de-a putea vorbi, mintea îi fu inundată de 


o unică propoziţie obsedantă, cuvinte ce izgoniră orice 
alt gând: 

Capra sare piatra. Piatra crapă-n patru. Crăpa-i-ar 
capul caprei cum a crăpat piatra-n patru. 

Ce Dumnezeu? 

Capra 

— Căutaţi ceva anume? întrebă proprietarul. Glasul îi 
suna destul de politicos, dar îl privea pe Bill cu 
suspiciune. 

Se uită la mine, îşi spuse Bill, amuzat în pofida 
tulburării, de parc-ar bănui că am fumat nişte chestie 
de-alea de-i fac pe cântăreții de jazz să le vină inspiraţia. 

— Da, m-ar i-i-interesa bu-bu... 

(sare piatra) 

„„„Piatra aia... 

— Jalonul de frizerie, adică? 

Acum în ochii proprietarului se citea un lucru pe care 
Bill, chiar şi în prezenta sa stare confuză, îl ţinea minte 
şi-l ura încă din copilărie: neliniştea omului care trebuie 
să-l asculte pe un bâlbâit, nerăbdarea de a se repezi 
odată să-l ajute să-şi încheie gândul, închizându-i astfel 
gura bietului nenorocit. Dar eu nu mă bâlbăâi! I-am venit 
de hac! FUTU-I MAMA MĂ-SII, NU MĂ MAI BÂLBÂI! 
EU... 

(piatra crapă-n patru) 

Cuvintele îi erau atât de limpezi în minte, încât părea 
că altcineva vorbea acolo, că era aidoma unui om din 
vremurile biblice posedat de demoni - un om invadat de 
o anume prezenţă din Afară. Şi totuşi, recunoştea vocea 
şi ştia bine că era a lui. Simţea sudoarea îmbrobonându- 
i fierbinte faţa. 

— V-aş putea vinde 

(crăpa-i-ar capul) 

la preţ bun bulumacul ăla, spunea proprietarul. Ca să 
v-o spun p-a dreaptă, cu doi cin'zeci nici nu pot să-l 
urnesc din loc. Vi l-aş lăsa la unu-şapteşcinci, ce ziceţi? 
E singura antichitate veritabilă din tot magazinul. 


(piatra) 

— STÂLP, aproape că zbieră Bill, iar proprietarul 
dădu puţin înapoi. Nu de stâlp vorbeam. 

— Vă simţiţi bine, dom'le? întrebă omul. 

Tonul plin de solicitudine îi contrazicea expresia de 
teamă din ochi, iar Bill îi văzu mâna părăsind biroul. 
Ştiu, în străfulgerarea a ceva care era realmente mai 
mult raţionament inductiv decât intuiţie, că mai jos de 
propriul său câmp vizual se afla un sertar deschis şi că 
proprietarul aproape sigur pusese mâna pe un pistol. 
Poate se temea de jaf; sau, cel mai probabil, se temea 
pur şi simplu. La urma urmei, era evident faptul că avea 
gusturi sexuale anormale, iar acesta era oraşul unde 
tineretul îl pusese pe Adrian Mellon să facă o baie 
mortală. 

(capra sare piatra, piatra crapă-n patru) 

Îi izgonea orice gând; ca şi cum ar fi fost nebun. De 
unde îi venise? 

(capra) 

Repeta şi repeta. 

Cu un efort uriaş şi neaşteptat, Bill atacă, îşi forţă 
mintea să traducă fraza în franceză. La fel învinsese şi 
bâlbâială în adolescenţă. În timp ce cuvintele îi defilau 
prin minte, le schimba... Şi deodată simţi strânsoarea 
bâlbâielii slăbind. 

Îşi dădu seama că proprietarul spusese ceva. 

— P-p-poftim? 

— Spuneam că, dacă vă vine o criză, faceţi-o afară. N- 
am nevoie de căcaturi de-astea la mine-n magazin. 

Bill trase adânc aer în piept. 

— Hai s-o luăm de la î-început, propuse el. Să zicem 
că tocmai am i-intrat. 

— Bine, acceptă proprietarul, destul de amabil. 
Tocmai aţi intrat. Şi? 

— Bi-bicicleta din vitrină. Cât cereţi pe bicicletă? 

— Face douăzeci de dolari. 

Acum suna mai degajat, dar mâna stângă tot nu-i 


ieşise la vedere. 

— Cred că pe vremuri a fost un Schwinn, dar acum e 
o corcitură. Ochii săi îl măsurară pe Bill. 

— Babană ţoaclă. Ai putea-o călări chiar şi dumneata. 

Gândindu-se la skateboard-ul verde al copilului, Bill 
spuse: 

— Cred că zilele mele de mers pe bicicletă s-au 
sfârşit. 

Proprietarul ridică din umeri. Mâna sa stângă se 
ridică din nou. 

— Aveţi un băiat? 

— D-da. 

— Cât e de mare? 

— U-u-unşpe ani. 

— Babană ţoaclă pentru unul de unşpe ani. 

— Primiţi cecuri? 

— Da, dacă nu trece cu zece dolari peste preţul mărfii. 

— Vă dau unul de douăzeci, spuse Bill. Vă supăraţi 
dacă dau un telefon? 

— Nu dacă e local. 

— E. 

— Vă rog. 

Bill sună la Biblioteca Publică Derry. Mike era acolo. 

— Unde eşti, Bill, îl întrebă acesta şi adăugă imediat: 
Ai păţit ceva? 

— Mi-e bine. L-ai văzut pe vreunul dintre ceilalţi? 

— Nu. Ne întâlnim cu ei diseară. Urmă o scurtă 
pauză. 

— Adică, aşa cred. Ce pot face pentru tine, Bill 
Barosane? 

— Îmi cumpăr o bicicletă, spuse calm Bill. Mă- 
ntrebam dac-aş putea-o aduce la tine. Ai un garaj unde 
s-o pot pune? 

Din nou tăcere. 

— Mike? Mă... 

— Te aud. Silver e? 

Bill îl privi pe proprietar, îşi citea iarăşi cartea... Sau 


poate doar se uita la ea, ascultând de fapt atent. 

— Da, răspunse el. 

— Unde eşti? 

— Îi zice „Solduri Rose” 

— Bine. Adresa mea e Palmer Lane 61. Va trebui s-o 
iei în sus pe Main Street... 

— O găsesc eu. 

— Bine, ne întâlnim acolo. Vrei ceva la cină? 

— Ar fi drăguţ din partea ta. Poţi lipsi de la lucru? 

— Nicio problemă. Mă-nlocuieşte Carole. Mike ezită 
iarăşi. 

— Mi-a spus că a trecut pe-aici un tip cam cu o oră 
înainte să revin eu. Cică la plecare arăta ca un strigoi. 
Am rugat-o să mi-l descrie. Era Ben. 

— Eşti sigur? 

— Mda. Şi bicicleta. Face şi ea parte din toată 
povestea, nu? 

— Nu m-ar mira, răspunse Bill, observându-l discret 
pe proprietar, care tot absorbit de carte părea. 

— Ne vedem acasă la mine, spuse Mike. La numărul 
61. Să nu uiţi. 

— N-o să uit. Îţi mulţumesc, Mike. 

— Domnul să te binecuvânteze, Bill Barosane. Bill 
închise. Proprietarul puse prompt cartea jos: 

— Ai găsit un spaţiu de garare, amice? 

— Mda. 

Bill scoase carnetul de cecuri şi-şi semnă numele pe 
unul de douăzeci. Proprietarul examină cele două 
semnături cu o atenţie pe care, în alte circumstanţe, Bill 
ar fi găsit-o mai curând jignitoare. 

În cele din urmă proprietarul mâzgăli un bon de 
vânzare şi vâri cecul în vechiul său registru de socoteli. 
Se ridică, îşi propti mâinile în şale şi se întinse, apoi 
merse până în partea din faţă a magazinului, îşi căuta 
drumul printre mormane de epave şi mărfuri aproape 
epave cu o delicateţe absentă pe care Bill o găsea 
fascinantă. 


Ridică bicicleta, o întoarse cu roţile în jos şi o împinse 
până la marginea spaţiului de expunere a mărfurilor. 
Bill apucă de ghidon ca să-l ajute şi, în timp ce-o făcea, 
un nou tremur îl biciui pe dinăuntru. Silver. Iarăşi. 
Silver se afla în mâinile lui şi (capra sare piatra, piatra 
crapă-n patru, crăpa-i-ar capul caprei) 

trebui să alunge gândul cu forţa, pentru că îl făcea să 
se simtă ciudat, aproape de leşin. 

— Cauciucul ăla din spate e cam înmuiat, spuse 
proprietarul (era, la drept vorbind, fleşcăit ca o clătită). 

Cel din faţă era umflat, dar atât de tocit, încât pe 
alocuri i se vedea urzeala. 

— Nicio problemă, spuse Bill. 

— Poţi să te descurci cu ea de aici încolo? 

(cândva mă descurcam cu ea de minune; acum n-aş 
putea spune cum va fi) 

— Cred că da. Mulţumesc. 

— Pentru nimic. Şi, dacă vrei să vorbim despre jalonul 
ăla de frizerie, mai treci dumneata pe aici. 

Omul îi ţinu uşa deschisă. Bill împinse bicicleta afară, 
coti la stânga şi porni spre Main Street. Lumea îi arunca 
priviri amuzate şi curioase omului cu creştetul pleşuv, 
care împingea bicicleta uriaşă, cu roata din spate 
dezumflată şi goarna cât toate zilele deasupra coşului 
ruginit, dar Bill abia dacă băga de seamă. Se minuna cât 
de bine i se potriveau mâinile de adult pe manşoanele de 
cauciuc ale ghidonului; îşi amintea cum voise mereu să 
înnoade nişte fâşii subţiri din plastic, fiecare de altă 
culoare, în găurile fiecărui manşon, ca să fluture în vânt. 
Niciodată nu ajunsese să o facă. 

Se opri chiar la intersecţia Center Street cu Main, în 
faţa librăriei „Mr. Paperback” Rezemă bicicleta de 
clădire, atât cât să îşi scoată haina. Împingerea unei 
biciclete cu un cauciuc dezumflat era muncă grea, iar 
afară se încălzise. Indesă haina în coş şi îşi reluă 
drumul. 

Lanţul e ruginit, îşi spuse. Indiferent a cui a fost, n-a 


prea avut grijă de 

(Silver) 

bicicletă. 

Se opri o clipă, încruntat, încercând să-şi aducă 
aminte ce anume se întâmplase, exact, cu Silver. O 
vânduse? O abandonase? O pierduse poate? Nu îşi putea 
aminti, în loc de asta, propoziţia aceea idioată 

(piatra crapă-n patru) 

ieşi din nou la suprafaţă, la fel de stranie şi nelalocul 
ei ca un scaun delicat pe un câmp de bătălie, ca un 
patefon într-un şemineu, ca un şir de creioane cu 
vârfurile ieşind dintr-un trotuar de ciment. 

Bill scutură din cap. Propoziția se frânse şi se 
împrăştie ca un fum. Începu s-o împingă pe Silver spre 
locuinţa lui Mike. 


6 


Mike Hanlon face o legătură 


Dar mai întâi făcu cina - chiftele cu ciuperci sote şi 
ceapă şi o salată de spanac. De-acum terminaseră lucrul 
la Silver şi erau înfometați. 

Casa era mică şi cochetă, albă cu bordură verde. 
Când Bill apăru împingând bicicleta pe Palmer Lane, 
Mike tocmai sosise. Era la volanul unui Ford vechi cu 
capacele roţilor ruginite şi geamul din spate crăpat, iar 
Bill îşi aminti faptul pe care Mike îl subliniase atât de 
liniştit: cei şase membri ai Clubului Păguboşilor care 
plecaseră din Derry încetaseră să mai fie păguboşi. Mike 
rămăsese pe loc şi tot pe loc stătea. 

Bill o duse pe Silver în garajul lui Mike, care era 
pardosit cu pământ îmbibat cu ulei şi întru totul la fel de 
îngrijit pe cât avea să se dovedească a fi şi casa. Sculele 
stăteau agăţate în cârlige, iar becurile, acoperite cu 
nişte conuri de tinichea, semănau cu lămpile suspendate 
deasupra meselor de biliard. Bill îşi rezemă bicicleta de 
perete. O priviră amândoi un moment în tăcere, cu 


mâinile în buzunare. 

— Da, e Silver, spuse într-un târziu Mike. Credeam că 
te-oi fi înşelat. Dar ea e. Ce-ai de gând să faci? 

— Să mă fut dacă ştiu. Ai o pompă de bicicletă? 

— Mda. Cred că am şi o trusă de peticit cauciucuri. 
Cauciucurile astea-s cu cameră sau fără? 

— De când le ştiu au fost fără, spuse Bill, aplecându- 
se să privească pneul dezumflat. Mda. Fără camere. 

— Te pregăteşti s-o călăreşti iar? 

— Ei, si-sigur că nu, spuse tăios Bill. Doar că nu-mi 
place s-o văd şe-e-ezând aici pe o roată dezumflată. 

— Cum spui tu, Bill Barosane. Tu eşti şefu' 

Auzind aceasta, Bill privi crunt în jur, dar Mike 
trecuse lângă peretele din spate al garajului şi dădea jos 
o pompă de cauciucuri. Scoase dintr-un dulap o trusă de 
tinichea pentru cârpit pneuri şi i-o întinse lui Bill, care o 
privi curios. Era la fel cum îşi amintea acest gen de 
obiecte din copilărie: o cutioară de tablă cam de 
mărimea celor pe care le au mereu la ei oamenii care îşi 
răsucesc singuri ţigările, numai că avea capacul 
strălucitor şi grunjos - se folosea la înăsprirea 
cauciucului din jurul găurii înainte de-a se aplica 
peticul. Cutia părea nou-nouţă şi avea pe ea o etichetă 
cu preţul, pe care scria 7,23 $. Părea a-şi aminti că în 
copilăria lui o asemenea trusă costa cam un dolar 
douăzeci şi cinci. 

— Doar n-o aveai pe-asta aşa, pur şi simplu, spuse 
Bill. 

Nu era o întrebare. 

— Nu, încuviinţă Mike. Am cumpărat-o săptămâna 
trecută. Din hală. 

— Ai şi tu bicicletă? 

— Nu, zise Mike, privindu-l în ochi. 

— Pur şi simplu s-a întâmplat să cumperi trusa asta. 

— Pur şi simplu aşa mi-a venit, aprobă Mike, 
continuând să susţină privirea lui Bill. M-am trezit cu 
gândul că nu strică s-o am. Şi gândul ăsta mi-a tot venit 


în minte toată ziua. Aşa că... Am cumpărat trusa. Şi iată- 
te pe tine, ca s-o foloseşti. 

— lată-mă pe mine, ca s-o folosesc. Dar, cum se zice 
în filmele siropoase, ce înseamnă toate astea, dragule? 

— Întreabă-i pe ceilalţi. Diseară. 

— Vor veni cu toţii, ce crezi? 

— Nu ştiu, Bill Barosane. 

Tăcu, apoi adăugă: 

— Cred că există şi riscul să nu fie toţi. Unul sau doi s- 
ar putea să-şi ia pur şi simplu tălpăşiţa din oraş. Sau... 

Ridică din umeri. 

— Ce-o să facem dacă se întâmplă asta? 

— Nu ştiu, zise Mike şi arătă spre trusa de lipit. Am 
dat şapte dolari pe chestia aia. Ai de gând să faci ceva 
cu ea sau doar să căşti ochii? 

Bill îşi scoase sacoul din coş şi îl agăţă cu grijă într-un 
cârlig liber din perete. Apoi o întoarse pe Silver cu susul 
în jos proptind-o în şa şi începu să învârtească atent 
roata din spate. Nu-i plăcea scârţâitul ruginit al axului şi 
îşi aminti de clinchetul aproape silențios al rulmenţilor 
din skateboard-ul puştiului. Un strop de ulei o s-o pună 
la punct, îşi spuse el. N-o să doară nici dacă ung lanţul. 
Ruginit ca dracu... Şi cărți de joc. Are nevoie de cărţi de 
joc pe spiţe. Mike o avea el nişte cărţi, pun pariu. Dintre 
cele bune. Bikes, cu pelicula de celuloid care le face să 
fie atât de alunecoase şi de țepene, încât prima oară 
când vrei să le amesteci se împrăştie intotdeauna pe jos. 
Cărţi de joc, sigur, şi cârlige de rufe cu care să le 
prinzi... 

Se opri, îngheţat dintr-o dată. 

La ce te gândeşti, pentru numele lui Dumnezeu? 

— S-a întâmplat ceva, Bill? întrebă încet Mike. 

— Nimic. i 

Degetele sale atinseră ceva mic, rotund şi dur. Îşi vâri 
unghiile dedesubt şi trase. O piuneză ieşi din cauciuc. 

— Iată şi vi-vi-vinovatul, spuse el, şi iar îi răsări în 
minte, stranie, neînfrânată şi puternică... 


Capra sare piatra, piatra crapă-n patru, crăpa-i-ar 
capul caprei cum a crăpat piatra-n patru 

Insă de data asta glasul, glasul lui, era urmat de cel al 
mamei, care spunea: Mai încearcă, Billy. Acum aproape 
ai reuşit-o. Şi de Andy Devine, în rolul lui Jingles, 
ajutorul lui Guy Madison, ţipând: Hei, Wild Bill, 
aşteaptă-mă şi pe mine! 

Se înfioră. 

(capra) 

Scutură din cap. Nici chiar acum n-aş putea-o spune 
fără să mă bâlbâi, îşi zise şi, o clipă doar, simţi că era 
cât pe ce să înţeleagă totul. Apoi gândul se şterse. _ 

Deschise trusa de peticit şi se apucă de treabă. li luă 
mult timp până o făcu aşa cum trebuie. Mike stătea 
rezemat de perete într-o rază a soarelui la asfintit, cu 
mânecile cămăşii suflecate şi cravata trasă în jos, 
fluierând o melodie pe care Bill o identifică într-un 
târziu ca fiind Ea m-a orbit cu ştiinţa. 

În timp ce aştepta să se întărească lipiciul de 
cauciucuri, Bill - doar pentru a face ceva, îşi spuse - 
unse lanţul, roata dinţată şi axele. Bicicleta nu arăta 
deloc mai bine, dar când învârti roţile constată că 
scârţâitul încetase, iar asta era mulţumitor. Oricum 
Silver n-ar fi câştigat niciun concurs de frumuseţe. 
Unica ei virtute era că putea goni ca un fulger albastru. 

De-acum, făcându-se cinci şi jumătate după-amiază, 
aproape uitase că mai era şi Mike acolo; devenise 
complet absorbit de micile, şi totuşi absolut 
satisfăcătoarele acţiuni de întreţinere. IÎnşuruba duza 
pompei pe ventilul roții din spate şi privi pneul cum se 
îngraşă, căutând la nimereală presiunea potrivită. li 
făcu plăcere să observe că peticul se ţinea bine la locul 
lui. 

Când consideră că o umflase destul, deşurubă 
furtunul şi era pe cale să o întoarcă la loc pe Silver, 
când auzi fâlfâitul sec şi rapid al cărţilor de joc în 
spatele său. Se răsuci, aproape răsturnând bicicleta. 


Mike stătea în garaj cu un pachet de cărţi Bicyle, 
albastre pe spate, într-o mână. 

— Le vrei pe-astea? 

Bill lăsă să-i scape un oftat lung, tremurător. 

— Ai şi cârlige de rufe, bănuiesc? 

Mike scoase patru din buzunarul cu clapetă al cămăşii 
şi i le întinse. 

— Pur şi simplu s-a întâmplat să le ai pe-aici, bă- 
bănuiesc? 

— Mda, cam aşa ceva, răspunse Mike. y 

Bill luă cărțile şi încercă să le amestece. li tremurau 
mâinile, iar cărțile îi zburară dintre degete. Se 
împrăştiară pretutindeni... Dar numai două aterizară cu 
fața în sus. Bill privi la ele, apoi la Mike. Ochii acestuia 
încremeniseră aţintiţi spre cărţile de joc risipite. Buzele 
i se trăseseră înapoi, dezvelindu-i dinţii. 

Cele două cărţi întoarse erau, fiecare, câte un as de 
pică. 

— Asta-i cu neputinţă, spuse Mike. Tocmai am deschis 
pachetul. Uite. 

Arătă spre lada de gunoi aflată chiar lângă uşa 
garajului, iar Bill văzu învelitoarea de celofan. 

— Cum se poate ca un pachet de cărţi să aibă doi aşi 
de pică? 

Bill se aplecă şi le ridică. 

— Cum să poţi împrăştia un pachet întreg de cărţi pe 
toată duşumeaua şi doar două să cadă cu faţa în sus? 
întrebă el. Asta-i o-ntrebare chiar mai bu... 

Întoarse aşii pe dos, privi, apoi i-i arătă lui Mike. Unul 
avea spatele albastru, celălalt roşu. 

— Sfinte Iisuse, Mikey, în ce ne-ai băgat? 

— Ce-ai de gând să faci cu alea? întrebă Mike cu glas 
surd. 

— Păi, să le pun, spuse Bill şi deodată începu să râdă. 
Asta urmează să fac, nu? Dacă există anumite condiţii 
pentru folosirea magiei, atunci aceste condiţii se vor 
aranja inevitabil de la sine. Just? 


Mike nu răspunse. Îl privi pe Bill cum se ducea spre 
roata din spate a lui Silver şi fixa cărţile de joc. Mâinile 
îi tremurau încă, şi dură o vreme, dar în sfârşit termină, 
trase adânc aer, îl ţinu în piept şi făcu să se învârtă 
roata din spate. Cărţile de joc mitraliară zgomotos, 
lovindu-se de spiţe în tăcerea garajului. 

— Hai, spuse încetişor Mike. Hai în casă, Bill 
Barosane. O să fac ceva de haleală. 

Înfulecaseră chiftelele, iar acum stăteau şi fumau, 
privind întunericul ce începea să se desfăşoare din 
amurg în curtea din spate a casei lui Mike. Bill îşi scoase 
portofelul, găsi cartea de vizită a cuiva şi scrise pe ea 
fraza care-l cotropea de când o văzuse pe Silver în 
vitrină la „Solduri Rose”. I-o arătă lui Mike, care o citi 
atent, ţuguindu-şi buzele. 

— Pentru tine înseamnă ceva asta? întrebă Bill. 

— „Capra sare piatra, piatra crapă-n patru, crăpa-i-ar 
capul caprei cum a crăpat piatra-n patru.” 

Înclină capul. 

— Da, ştiu ce este. 

— Păi atunci, spune-mi. Sau ai de gând să-mi serveşti 
ra-ra-rahat ca să-mi dau seama singur? 

— Nu, spuse Mike, în acest caz cred că nu-i nimic 
dacă-ţi spun. Fraza e foarte veche. E o limbă-plimba-n- 
gură care a devenit exerciţiu de pronunție pentru sâsâiţi 
şi bâlbâiţi. Mama ta tot încerca să te facă s-o spui corect 
în vara aceea. Aveai obiceiul să umbli mormăind-o de 
unul singur. 

— Aşa făceam? se miră Bill. 

Apoi adăugă încet, răspunzându-şi propriei sale 
întrebări: 

— Aşa făceam. 

— Probabil voiai să-i faci o foarte mare plăcere. 

Bill, care deodată simţi că-i venea să plângă, dădu 
doar din cap. N-avea încredere în el însuşi să vorbească. 

— N-ai reuşit niciodată, spuse Mike. Ţin minte asta. 
Încercai ca dracu', da’ ţi se împleticea mereu limba. 


— Dar am spus-o, replică Bill. Cel puţin o dată. 

— Când? 

Bill izbi cu pumnii în măsuţă destul de tare ca să-l 
doară! 

— Nu-mi aduc aminte! strigă el; iar apoi, sufocat, mai 
spuse o dată: pur şi simplu nu-mi aduc aminte. 


Capitolul 12 - Trei oaspeţi nepoftiţi 
1 


A doua zi după ce Mike Hanlon dădu telefoanele, 
Henry Bowers începu să audă voci. Vocile îi vorbiseră 
toată ziua. O vreme, Henry crezu că veneau din lună. În 
după-amiaza pe sfârşite, privind din locul unde prăşea în 
grădină, putea vedea luna pe cerul albastru al zilei, 
palidă şi mică. O lună-fantomă. 

Acesta era de fapt motivul pentru care credea că luna 
îi vorbea. Numai o lună-fantomă ar fi vorbit cu voci- 
fantomă - vocile vechilor lui prieteni şi vocile copiilor 
acelora mici ce se jucaseră pe Maidan cândva demult. 
Acelea şi o altă voce... Una căreia nu îndrăznea să-i 
spună pe nume. 

Victor Criss vorbi din lună cel dintâi. Aia vin înapoi 
Henry. Cu toţii, dom'le. Vin înapoi în Derry. 

Apoi Belch Huggins vorbi din lună, poate de pe faţa 
întunecată a lunii. Tu eşti singurul, Henry. Singurul 
dintre noi care a rămas. Va trebui să pui mâna pe ei 
pentru mine şi Vic. Nu există copii mici care să ne-o facă 
aşa. Păi, eu am dat odată-ntr-o minge la Tracker, şi Tony 
Tracker a zis că mingea aia ar fi ieşit şi de pe Yankee 
Stadium. 

Prăşea, privind în sus la luna-fantomă de pe cer, şi 
după o vreme Fogarty veni şi-i dădu una peste ceafă de-l 
trânti pe burtă. 

— Prăşeşti buruienile cu tot cu mazăre, nătărăule! 

Henry se ridică, ştergându-şi pământul de pe faţă şi 
din păr. Lângă el stătea Fogarty, un om masiv în jachetă 
albă şi pantaloni albi, cu burta umflată atârnându-i peste 
betelie. Era ilegal ca gardienii (care aici, la Juniper Hill, 
se numeau „consilieri”) să poarte bastoane de cauciuc, 
aşa că o parte dintre ei - Fogarty, Adler şi Koontz erau 
cei mai răi - ţineau fişicuri de fise în buzunar. Aproape 


întotdeauna te pocneau cu ele în acelaşi loc, drept în 
ceafă. Nu exista nicio regulă împotriva fiselor. Monedele 
nu erau considerate armă mortală în Juniper Hill, un 
sanatoriu pentru bolnavi mintal aflat în zona suburbană 
a Augustei, lângă linia de centură a oraşului Sidney. 

— Îmi pare rău, dom’ Fogarty, spuse Henry şi îi oferi 
un rânjet larg ce dezvăluia un şir neregulat de dinţi 
galbeni. 

Arătau ca şipcile gardului din faţa unei case bântuite 
de stafii. Henry începuse să rămână fără dinţi de pe la 
paisprezece ani. 

— Mhm, îţi pare rău, replică Fogarty. O să-ţi pară 
mult mai rău dacă te mai prind c-o faci, Henry. 

— Am înţeles, dom’ Fogarty. 

Fogarty se îndepărtă, lăsând cu pantofii săi negri 
urme mari şi brune în ţărâna din West Garden. Întrucât 
Fogarty era întors cu spatele, Henry profită de ocazie ca 
să arunce o privire furişă în jur. Fuseseră trimişi la 
prăşit de cum se risipiseră norii, toţi cei din Pavilionul 
Albastru - locul unde te băgau dacă ai fost mai demult 
foarte periculos, dar acum nu mai erai considerat decât 
moderat de periculos. De fapt toţi pacienţii din 
Pavilionul Albastru erau considerați moderat de 
periculoşi; Juniper Hill era o instituţie pentru nebunii 
furioşi. Henry Bowers se afla acolo în urma unei 
condamnări sub acuzaţia de ucidere a tatălui său la 
sfârşitul toamnei lui 1958 - an celebru prin procesele 
sale de asasinat; când venea vorba de procese pentru 
omucidere, 1958 era cel mai tare an. 

Doar că, fireşte, nu numai pe tatăl său socoteau că-l 
omorâse; de-ar fi fost doar tatăl, Henry nu petrecea 
douăzeci de ani în Spitalul de Psihiatrie din Augusta, o 
mare parte din acest timp sub constrângere fizică şi 
chimică. Nu, nu doar pe tatăl lui; autorităţile credeau 
că-i ucisese pe toţi sau cel puţin pe majoritatea. 

În urma verdictului, News publicase un editorial de 
prima pagină intitulat „Sfârşitul lungii nopţi a oraşului 


Derry”. În cadrul acestuia, recapitulaseră capetele de 
acuzare: cureaua din biroul lui Henry, care-i aparţinea 
dispărutului Patrick Hockstetter; maldărul de manuale 
din dulapul lui Henry, unele purtând semnătura 
dispărutului Belch Huggins, altele pe-a dispărutului 
Victor Criss, ambii cunoscuţi ca tovarăşi ai minorului 
Bowers; şi, dovada cea mai incriminatoare dintre toate, 
perechea de chiloţi îndesată într-o cusătură a saltelei lui 
Henry, chiloţi identificaţi după ştampila de la spălătorie 
ca aparţinându-i decedatei Veronica Grogan. 

Henry Bowers, declara ziarul News, era Monstrul 
care bântuise prin Derry în primăvara şi vara anului 
1958. 

Atunci însă News proclamase sfârşitul lungii nopţi a 
oraşului Derry pe prima pagină a ediţiei sale din 6 
decembrie, dar până şi un nătărău ca Henry ştia că la 
Derry noaptea nu se sfârşea niciodată. 

Il bombardaseră cu întrebări, stătuseră-n cerc în jurul 
lui, îl arătaseră cu degetul. De două ori şeful poliţiei îl 
plesnise peste faţă şi o dată un detectiv pe nume 
Lottman îi dăduse un pumn în burtă, spunându-i să dea 
pe gură totul, şi repede. 

— Sunt oameni adunaţi afară şi nu-s prea fericiţi, 
Henry, spusese acest Lottman. De mult n-a mai fost un 
linşaj în Derry, da’ asta nu-nseamnă că n-ar putea fi 
unu’. 

Bănuia că ar fi ţinut-o aşa cât timp era nevoie, nu 
fiindcă vreunul dintre ei chiar ar fi crezut că bunii 
cetăţeni din Derry aveau să năvălească în secţia de 
poliţie, să-l târască pe Henry afară şi să-l spânzure de 
un măr pădureţ, ci fiindcă erau înnebuniţi să închidă 
dosarul ororii şi sângelui din vara aceea; şi ar fi ţinut-o 
oricât, dar Henry nu-i obliga la asta. Voiau să 
mărturisească el totul, înţelese Henry după o vreme. 
Nu-l deranja cu nimic. După groaza din canale, după 
ceea ce se întâmplase cu Belch şi Victor, nu mai părea 
să-l deranjeze nimic. Da, spuse, el îşi ucisese tatăl. Era 


adevărat. Da, îi ucisese pe Victor Criss şi Belch Huggins. 
Şi asta era adevărat, cel puţin în sensul că-i condusese 
în tunelurile unde fuseseră omorâţi. Da, îl ucisese pe 
Patrick. Da, şi pe Veronica. Da pentru unul, da pentru 
toţi. Nu era adevărat, dar ce conta? Trebuia să cadă 
vina pe cineva. Poate că de-asta fusese cruțat. Iar dacă 
refuza... 

Înţelegea treaba cu centura lui Patrick. O câştigase de 
la acesta la joc într-o zi din aprilie, descoperise că nu-i 
venea şi o vârâse în sertarul biroului. O înţelegea şi pe 
cea cu cărţile - ce mama dracu”, ei trei îşi făceau veacul 
împreună şi nu le păsa de manualele pentru cursurile de 
vară mai mult decât de cele obişnuite, adică le ardea de 
ele cam cât îi arde buturugii să danseze. Probabil că şi 
în dulapurile lor erau tot atâtea cărţi de-ale lui şi 
probabil că o ştiau şi sticleţii. 

Chiloţii... Nu, nu ştia cum ajunseseră chiloţii 
Veronicăi Grogan în salteaua lui. 

Dar bănuia că ştie cine - sau ce - avusese grijă de 
chestia asta. 

Mai bine să nu vorbim de asemenea lucruri. 

Mai bine să ne ţinem gura. 

Aşa că-l trimiseseră la Augusta şi până la urmă, în 
1979, îl transferaseră la Juniper Hill, iar aici nu intrase 
în belea decât o singură dată, şi asta pentru că la 
început nimeni nu înţelegea. Un tip încercase să-i stingă 
lui Henry veioza. Veioza era un Donald Duck scoţându-şi 
mica beretă marinărească. Donald îl apăra după apusul 
soarelui. Fără lumină, puteau intra tot felul de chestii. 
Broaştele de la uşi şi plasa de sârmă nu le ţineau în loc. 
Veneau ca o ceaţă. Chestii. Vorbeau şi râdeau... Şi 
câteodată apucau. Chestii păroase, chestii netede, 
chestii cu ochi. Chestii de soiul celor care-i omorâseră 
de-adevăratelea pe Vic şi Belch când toţi trei îi 
urmăriseră pe puşti prin tunelurile de sub Derry, în 
august 1958. 

Privind acum în jur, îi văzu pe ceilalţi din Pavilionul 


Albastru. Era acolo George DeVille, care îşi omorâse 
nevasta şi cei patru copii într-o noapte de iarnă din 
1962. George îşi ţinea capul aplecat cu sârg, părul alb 
fluturându-i în briză şi mucii curgându-i într-o veselie 
din nas, cu uriaşul crucifix din lemn săltând şi dansând 
în timp ce prăşea. Era Jimmy Donlin, şi tot ce se spunea 
în ziare despre Jimmy era că-şi ucisese mama la 
Portland în vara lui 1965, dar ceea ce nu scria în ziare 
era că Jimmy încercase un experiment inedit pentru a 
scăpa de cadavru: la vremea când veniseră poliţaii, 
Jimmy o mâncase mai mult de jumătate, inclusiv creierii. 
„M-au făcut de două ori mai deştept”, îi mărturisise 
Jimmy lui Henry într-o noapte, după stingere. 

În acelaşi rând, dincolo de Jimmy, păşind fanatic şi 
cântând acelaşi vers în neştire, ca întotdeauna, se afla 
micuțul francez Benny Beaulieu. Benny fusese un 
incendiator - un piroman. Acum, în timp ce prăşea, 
fredona la nesfârşit acest laitmotiv al formaţiei The 
Doors: „Să-ncercăm să dăm foc nopţii, să-ncercăm să 
dăm foc nopţii, să-ncercăm să dăm foc nopţii, să- 
ncercăm să...” 

De la un timp, începea să-ţi toace nervii. 

Ceva mai departe de Benny lucra Franklin D'Cruz, 
care violase vreo cincizeci de femei până fusese prins cu 
pantalonii-n vine în Terrace Park din Bangor. Vârstele 
victimelor se încadrau între treizeci şi optzeci şi unu de 
ani. Nu prea ieşit din comun acest Frank D'Cruz. După 
el, dar mai în urmă, era Arlen Weston, care acorda tot 
atât timp privitului visător la săpăligă ca şi folosirii ei. 
Fogarty, Alder şi Jon Koontz încercaseră toţi trei figura- 
cu-fişicul-de-fise-n-pumn asupra lui Weston, căutând să-l 
convingă că s-ar putea mişca un pic mai repede, iar într- 
o zi Koontz îl lovise poate puţin cam prea tare, căci lui 
Arlen Weston îi ţâşnise sângele nu numai pe nas, ci şi pe 
urechi, iar noaptea avusese o convulsie. Nu una gravă; 
doar una mititică. De atunci însă Arlen lunecase tot mai 
mult şi mai mult în propriile sale tenebre lăuntrice, şi 


acum era un caz fără speranţă, aproape complet 
decuplat de lume. Dincolo de Arlen era... 

— N-ar strica să salţi sapa aia, că, de nu, te-ajut eu 
puţintel, Henry! lătră Fogarty, iar Henry reîncepu să 
prăşească. 

N-avea chef de convulsii. Nu voia să ajungă ca Arlen 
Weston. Curând, vocile începură din nou. De astă dată 
însă erau vocile celorlalţi, vocile copiilor care-l băgaseră 
de la bun început în nenorocirea asta, şoptindu-i din 
luna-fantomă. 

N-ai putut nici măcar să prinzi un grăsun, Bowers, 
şopti unul dintre ei. Acum eu sunt bogat, iar tu prăşeşti 
mazăre. Vai de capu’ tău mare şi prost! 

B-B-Bowers, n-ai pu-pu-putut să fa-fa-faaaci nici 
măcar un gQu-gu-gu-gu-guturai! Ai citit vr-vrr-eo ca-carte 
bu-bună de când eşti a-a-colo? Eu am Sc-scrr-scris o 
droaie! Sunt bo-bogat şi tu-tu eşti la Ju-Ju-uuniper Hill! 
Vai de ca-ca-pu' tău mare şi prrrrrost! 

— Gura, le şopti Henry vocilor-fantomă, prăşind mai 
repede, începând să smulgă lujerii noi de mazăre 
împreună cu buruienile; sudoarea îi şiroia pe obraji 
asemenea lacrimilor. 

Am fi putut să punem laba pe voi. Am fi putut. 

Te-am pus sub oboroc, vită încălţată, râse o altă voce. 
Te-ai luat după mine şi n-ai putut să mă prinzi, şi m-am 
îmbogățit şi eu! Hai, tu, craci-de-banană! 

— Gura, murmură Henry, grăbind prăşitul. Ţineţi-vă 
gura odată! 

Vrei să te bagi în chiloţii mei, Henry? îl sâcâi o altă 
voce. Ce păcat, i-am lăsat pe toți să mi-o tragă, nu eram 
decât o ştoariă, dar acum sunt şi eu bogată, şi iar 
suntem toţi împreună, şi iar ne-o tragem, dar tu n-ai 
putea acum nici Chiar dacă te-aş lăsa, fiindcă nu ţi se 
mai scoală, aşa că vai de capu tău, Henry, vai de capu' 
tău DE JOS... 

Prăşea înnebunit, bălării, şi pământ, şi mazăre 
zburând în toate părţile; vocile-fantomă din luna- 


fantomă răsunau acum foarte tare, reverberând şi 
zburându-i prin ţeastă, iar Fogarty fugea spre el, 
răcnind, dar Henry nu-l putea auzi. Din cauza vocilor. 

N-ai putut să pui mâna nici măcar pe-un cioroi ca 
mine, nu? se amestecă încă o voce-fantomă sardonică. V- 
am făcut praf, gagiilor, în bătaia aia cu pietre! V-am 
făcut praf, futu-vă-n cur!! Vai de capu’ tău mare şi prost! 
Vai de capu’ tău mic şi de jos! 

Apoi începură toate să pălăvrăgească laolaltă, râzând 
de el, numindu-l craci-de-banană, întrebându-l dacă îi 
plăceau tratamentele cu şocuri pe care i le-au 
administrat când l-au băgat aici, în Pavilionul Albastru, 
întrebându-l dacă-i place acolo la Juniper Hill, întrebând 
şi râzând, râzând şi întrebând, iar Henry lăsă deodată 
săpăliga să cadă şi începu să urle la luna-fantomă de pe 
cerul albastru; la început urlă cu furie, după care luna 
însăşi se preschimbă şi deveni chipul clovnului, chipul 
de un alb-brânzos şi ciupit de vărsat, cu două găuri 
negre în loc de ochi, cu rânjetul, roşu ca sângele, sucit 
în sus într-un zâmbet atât de obscen de ingenuu, încât 
era insuportabil, aşa că atunci Henry începu să urle, nu 
furios, ci cu o spaimă de moarte, iar vocea clovnului 
vorbi acum din luna-fantomă, şi ceea ce spuse era: 
Trebuie să te duci înapoi, Henry. Trebuie să te duci 
înapoi şi să termini treaba. Trebuie să te duci înapoi în 
Derry şi să-i omori pe toți. Pentru mine. Pentru... 

Şi atunci Fogarty, care stătuse în apropiere ţipând la 
Henry vreme de aproape două minute (în timp ce 
pacienţii ceilalţi stăteau în rând, cu săpăligile strânse-n 
mâini ca nişte falusuri comice, cu expresii nu tocmai 
pline de interes, ci aproape, da, aproape gânditoare, ca 
şi când ar fi înţeles că acestea toate făceau parte din 
misterul care-i adusese acolo, că neaşteptatul acces de 
văicăreli urlate al lui Henry Bowers în West Garden era 
mult mai interesant decât în sens pur tehnic), se plictisi 
să mai răcnească şi-i arse lui Henry una cu monedele 
lui, iar Henry se prăvăli la pământ ca o tonă de cărămizi, 


vocea clovnului urmându-l în jos în acel cumplit vârtej 
de beznă, cântând mereu, mereu: Omoară-i pe toți, 
Henry, omoară-i pe toți, omoară-i pe toţi, omoară-i pe 
toți. 


2 


Henry Bowers zăcea cu ochii deschişi. 

Luna apusese, şi pentru asta simţea un fior acut de 
recunoştinţă. Noaptea, luna era mai puţin fantomatică, 
era mai reală, şi, dacă ar fi fost să vadă acel groaznic 
chip de clovn pe cer, plutind peste coline, câmpii şi 
codri, se temea că ar fi murit de groază. 

Stătea culcat pe o parte, privind concentrat în noapte. 
Donald Duck se arsese; fusese înlocuit de Mickey şi 
Minnie Mouse dansând o polcă; pe ei îi înlocuise faţa 
verde-luminiscentă a lui Oscar Arţăgosul din Sesame 
Street, iar la sfârşitul anului trecut lui Oscar îi luase 
locul chipul lui Fozzie Bear. Henry măsura anii de la 
încarcerare în veioze arse, în loc de linguriţe de cafea. 

Exact la 02.04 în dimineaţa zilei de 30 mai, veioza i se 
stinse. Din piept îi scăpă un geamăt mic - nimic mai 
mult. În noaptea asta la uşa Pavilionului Albastru stătea 
Koontz - Koontz, care era cel mai rău din bandă. Mai 
rău chiar şi decât Fogarty, care îl lovise atât de tare 
după-amiază încât Henry abia mai putea întoarce capul. 

În jurul lui dormeau ceilalţi pacienţi ai Pavilionului 
Albastru. Benny Beaulieu era legat cu chingi elastice. I 
se îngăduise, când veniseră de la prăşit, să privească o 
reluare a filmului Emergency la televizorul din salon, iar 
pe la ora şase începuse să aibă spasme constante, 
neîntrerupte, zbierând: „Să-ncercăm să dăm foc nopţii! 
Să-ncercăm să dăm foc nopţii! Să-ncercăm să dăm foc 
nopţii!”. I se administrase un sedativ, ceea ce-i folosise 
preţ de vreo patru ore, după care reîncepuse, pe la 
unsprezece, când efectul medicamentului trecuse, 
flagelându-se atât de tare peste scăfârlie, încât aceasta 
se pornise să-i sângereze printre degete, în timp ce el 


n 
1”, 


chirăia: „Să-ncercăm să dăm foc nopții Aşa că-l 
tranchilizaseră din nou şi-l băgaseră în chingi. Acum 
dormea, cu faţa sa mică şi ciupită de vărsat gravă ca a 
lui Aristotel, în lumina difuză. 

Din jurul patului său, Henry auzea sforăieli groase şi 
sonore, mormăituri, câte un pârţ tras în somn. Îl putea 
auzi pe Jimmy Donlin respirând: era inconfundabil, cu 
toate că Jimmy dormea cu cinci paturi mai încolo. Rapid 
şi uşor şuierător, făcându-l întotdeauna pe Henry să se 
gândească, din cine ştie ce motiv, la o maşină de cusut. 
De după uşa spre hol se auzea sunetul slab al 
televizorului lui Koontz. Ştia că paznicul se uita la 
filmele date târziu pe Canalul 38, bând Texas Driver şi 
mâncându-şi gustarea. Koontz prefera tartinele unse din 
greu cu unt de arahide şi ceapă roşie. Când o auzise p- 
asta, Henry ridicase din umeri, gândind Şi cică toți 
nebunii-s închişi. 

De astă dată vocea nu mai veni din lună. 

De astă dată veni de sub pat. 

Henry recunoscu vocea de îndată. Era Victor Criss, 
căruia îi fusese smuls capul de pe umeri undeva sub 
Derry acum douăzeci şi şapte de ani. I-l smulsese 
monstrul lui Frankenstein. Se întâmplase sub privirea 
lui Henry, iar după aceea Henry văzuse ochii monstrului 
mutându-se şi le simţise privirea galben-apoasă fixându- 
se asupra lui. Da, monstrul lui Frankenstein îl ucisese pe 
Victor şi apoi îl omorâse şi pe Belch, dar acum iată-l pe 
Vic din nou, asemenea reluării unui program de 
televiziune alb-negru din Stilaţii Ani Cincizeci, când 
Preşedintele era chel, iar Buick-urile aveau hublouri. 

Şi acum, că se întâmplase asta, acum, că vocea 
revenise, Henry constată că era calm şi neînfricoşat. 
Uşurat chiar. 

— Henry, spuse Victor. 

— Vic! exclamă Henry. Ce faci acolo sub pat? 

Benny Beaulieu sforăi şi murmură ceva în somn. 
Ordonatele inhalări-exhalări ale maşinii de cusut nazale 


a lui Jimmy încetară o clipă. În hol, volumul micului 
Sony al lui Koontz fu redus, iar Henry Bowers putu să-l 
simtă, cu capul înclinat pe-o parte şi o mână pe butonul 
televizorului, în timp ce degetele celeilalte atingeau 
cilindrul care umfla buzunarul drept al pantalonilor albi 
- sulul de fise. 

— Nu-i nevoie să vorbeşti cu voce tare, Henry, spuse 
Vic. Pot să te-aud şi dacă gândeşti doar. Iar ei nu mă pot 
auzi deloc. 

— Ce vrei, Vic? întrebă Henry. 

Un lung răstimp nu primi niciun răspuns. Henry crezu 
că poate Vic plecase. Dincolo de uşă, volumul 
televizorului lui Koontz crescu la loc. Apoi de sub pat se 
auzi un zgomot ca un zgâriat; arcurile scârţâiră uşor, în 
timp ce o umbră se târa afară. Vic întoarse privirea spre 
el şi rânji. Henry rânji şi el, stingherit. Bătrânu' Vic 
semăna el însuşi un piculeţ cu monstrul lui Frankenstein 
pe vremea aia. O cicatrice făcută de ştreang îi încercuia 
grumazul. Henry îşi spuse că probabil acolo îi fusese 
cusut la loc capul. Avea ochii de o stranie culoare verde- 
cenuşiu, iar corneele păreau să-i plutească pe o 
substanţă vâscos-apoasă. 

Vic avea şi acum doisprezece ani. 

— Vreau acelaşi lucru pe care-l vrei şi tu, spuse Vic. 
Vreau să le-o plătim. 

— Să le-o plătim, repetă visător Henry Bowers. 

— Dar ca s-o faci va trebui să ieşi de-aici, continuă 
Vic. Va trebui să te întorci în Derry. Am nevoie de tine, 
Henry. Toţi avem nevoie de tine. 

— Ei nu vă pot face rău, spuse Henry, înțelegând că 
numai lui Vic îi vorbea. 

— Nu-mi pot face rău dacă nu cred decât pe jumătate, 
răspunse Vic. Dar au fost unele semne alarmante, 
Henry. Nici atunci n-am crezut că ne pot învinge. Grasul 
însă a scăpat de tine pe Maidan. Grasul şi Gură-spartă şi 
boarfa au scăpat de noi în ziua aia, după filme. Şi bătaia 
cu pietre, când l-au salvat pe negrotei... 


— Să nu vorbeşti de asta! strigă Henry la Vic şi, preţ 
de-o clipă, toată duritatea ce făcuse din el şeful lor îi 
reveni în glas. 

Apoi se înmuie, temându-se că Vic îl va lovi - sigur că 
Vic putea face orice voia, de vreme ce era o stafie. Dar 
Vic se mulţumi să rânjească. 

— Eu pot să mă descurc cu ei pe jumătate, cred, 
spuse el, dar tu eşti viu, Henry. Tu poţi să te descurci cu 
toţi indiferent dacă ei cred, cred pe jumătate sau nu 
cred deloc. Poţi să le vii de hac pe rând sau la toţi 
deodată. Poţi să le-o plăteşti. 

— Să le-o plătesc, repetă Henry. 

Apoi îl privi din nou cu îndoială pe Vic. 

— Dar n-am cum să ies de-aici, Vic. E sârmă la 
ferestre, şi Koontz e la uşă în noaptea asta. Koontz e cel 
mai rău. Poate mâine noapte... 

— Nu-ţi face griji cu Koontz, spuse Vic, ridicându-se în 
picioare. 

Henry văzu că încă mai avea pe el blugii pe care-i 
purtase în ziua aceea şi că încă mai erau stropiţi cu mâl 
din canal, uscat. 

— De Koontz am eu grijă. 

Vic întinse mâna. 

După un moment, Henry i-o apucă. Porniră amândoi 
spre uşa  Pavilionului Albastru şi spre sunetul 
televizorului. Aproape ajunseseră acolo, când Jimmy 
Donlin, care-i mâncase mamei sale creierii, se trezi. 
Ochii i se dilatară la vederea vizitatorului nocturn al lui 
Henry. Era mama lui. Furoul i se vedea cam un 
centimetru, aşa cum i se văzuse întotdeauna. Nu mai 
avea calota capului. Ochii ei, cumplit de roşii, se 
rostogoliră spre el, iar, când rânji, Jimmy îi văzu 
mânjiturile de ruj pe dinţii galbeni, cabalini, aşa cum i le 
văzuse întotdeauna. Jimmy începu să chiţăie: 

— Nu, mama! Nu, mama! Nu, mama! 

Televizorul se stinse pe dată, şi încă înainte să-şi fi 
început ceilalţi foiala, Koontz dădu uşa de perete, 


spunând: 

— Aşa, căcănarule, fii pe fază să-ţi prinzi capu' să nu 
zboare. M-am săturat. 

— Mama, nu! Mama, nu! Te rog, mama! Nu, mă... 

Koontz se repezi înăuntru. Mai întâi îl văzu pe 
Bowers, înalt şi  pântecos, aproape ridicol în 
indispensabilii săi, cu cărnurile moi ca aluatul în lumina 
ce intra de pe coridor. Apoi se uită în stânga şi zbieră. 
Lângă Bowers stătea o arătare în costum de clovn. Avea 
peste doi metri înălţime. Costumul era argintiu. 
Pompoanele portocalii îi ieşeau în evidenţă. În picioare 
purta pantofi caraghioşi, mult prea mari. Dar capul nu 
era de om sau de clovn; era capul unui doberman, 
singurul animal de pe Pământul verde al lui Dumnezeu 
de care îi era frică lui John Koontz. Avea ochii roşii. 
Botul mătăsos i se încreţea dezvelind nişte dinţi albi 
enormi. 

Un cilindru de fise căzu printre degetele inerte ale lui 
Koontz şi se rostogoli pe podea până într-un colţ al 
salonului. A doua zi spre seară, Benny Beaulieu, care 
dormise pe toată durata incidentului, avea să le 
găsească şi să le ascundă în dulăpiorul său de la 
noptieră. Monedele îi folosiră pentru ţigări timp de 
aproape o lună. 

Koontz trase aer în piept să urle iarăşi, când clovnul 
se repezi la el. 

— A venit ora circului! zbieră clovnul cu voce 
lătrătoare, şi mâinile sale cu mănuşi albe căzură pe 
umerii lui Koontz. 

Numai că mâinile dinăuntrul mănuşilor erau labe. 


3 


Pentru a treia oară în acea zi - în acea lungă, lungă zi 
- Kay McCall se duse la telefon. 

De astă dată ajunse mai departe decât cu primele 
două ocazii; de astă dată aşteptă până când receptorul 
se ridică la celălalt capăt al firului şi o voce inimoasă de 


poliţai irlandez spuse: 

— Secţia din Sixth Street, sergent O'Bannon, cu ce vă 
pot fi de folos? 

Apoi închise. 

A, te descurci minunat, lisuse, zău. Cam pe la a opta, 
a noua oară, îți vei fi adunat destul curaj ca să-i spui 
cum te cheamă. 

Intră în bucătărie şi îşi turnă un scotch slab cu sifon, 
deşi ştia că nu putea fi o idee prea bună după calmantul 
dinainte. Işi aminti un crâmpei de cântecel din 
cafenelele tinereţii ei, din timpul facultăţii - Am un cap 
plin de whisky şi burta plină de gin! Doctoru' zice c-o să 
mor, da’ nu zice când - şi râse zgomotos. O oglindă 
străbătea partea de sus a barului. Işi văzu imaginea 
reflectată în ea şi se opri brusc din râs. 

Cine-i femeia asta? 

Un ochi umflat, aproape închis. 

Cine-i femeia asta sfărâmată? 

Nas de culoarea celui al unui cavaler beat după vreo 
treizeci de ani clătinaţi prin crâşme, umflat la 
dimensiuni groteşti. 

Cine-i femeia asta sfărâmată care arată ca alea care 
se târăsc la adăpostul unui azil pentru femeile agresate, 
după ce au ajuns destul de speriate, sau destul de 
curajoase, sau doar destul de nebune de legat ca să-l 
părăsească pe bărbatul care le chinuieşte, care le-a 
chinuit sistematic săptămână de săptămână, lună de 
lună, an de an? 

Zgârietură deşirată pe un obraz. 

Cine-i, Păsărică-Kay? 

Un braţ într-o eşarfă. 

Cine? Tu eşti? Se poate să fii tu? 

— Iat-o... Miss America, fredonă ea, vrând ca vocea 
să-i iasă dură şi cinică. 

Incepu astfel, dar pe la a şasea silabă îi tremură, iar la 
a şaptea se frânse. Nu era o voce dură. Era o voce 
speriată. O ştia; mai fusese speriată şi altă dată şi 


întotdeauna trecuse peste asta. Bănuia că-i va lua mult 
timp până să treacă peste sperietura de-acum. 

Doctorul care o tratase într-unul dintre micile 
cabinete aflate imediat lângă Internările de Urgenţă, la 
„Sisters of Mercy”, o jumătate de kilometru în josul 
drumului, era tânăr şi nu lipsit de farmec, în alte 
împrejurări s-ar fi gândit într-o doară (sau nu tocmai 
într-o doară) să încerce să îl ia cu ea acasă şi să-l invite 
într-un tur sexual al lumii. Dar nu se simţise deloc 
zvăpăiată. Durerea nu era favorabilă zvăpăielilor. Nici 
frica. 

Se numea Geffin şi nu-i păsase de felul în care se uita 
la ea. Omul luase o ceşcuţă din hârtie albă, o umpluse 
pe jumătate cu apă de la chiuveta din încăpere, scosese 
un pachet de ţigări din sertarul biroului şi i-l oferise. 

Kay luă o ţigară, iar el i-o aprinse. Trebui să 
urmărească vârful o secundă-două cu chibritul, pentru 
că femeii îi tremura mâna. Aruncă chibritul într-o altă 
ceaşcă de hârtie. Fssss. 

— Minunat obicei, comentă doctorul. Nu? 

— Fixaţie orală, răspunse Kay. 

Bărbatul dădu din cap, şi se lăsă din nou tăcerea. O 
privea încontinuu. Kay avea senzaţia că o aştepta să 
izbucnească în plâns, iar asta o scoase din minţi, fiindcă 
simţea că e pe cale s-o facă. Detesta să-i fie prevăzute 
ieşirile emotive, şi, mai presus de orice, de către un 
bărbat. 

— Prietenul? întrebă el într-un târziu. 

— Prefer să nu vorbesc despre asta. 

— Mm-hm. 

Fuma şi se uita le ea. 

— Nu te-a-nvăţat mama că-i nepoliticos să te zgâieşti 
la cineva? 

Voise să pară scorţoasă, dar vocea-i suna ca o 
rugăminte: Nu te mai uita la mine, ştiu cum arăt, am 
văzut. Acestui gând îi urmă un altul, cel pe care bănuia 
că prietena ei Beverly îl avusese fără îndoială nu numai 


o dată, anume că partea cea mai rea a bătăii avusese loc 
pe dinăuntru, acolo unde erai în stare să suferi ceva ce 
s-ar putea numi hemoragie interspirituală. Ştia cum 
arăta, da. Mai rău, ştia cum se simţea. Se simţea 
pustiită. Lugubră senzaţie. 

— N-am s-o spun decât o dată, zise Geffin cu un glas 
gros şi plăcut. Când lucrez la camera de gardă a 
Spitalului de Urgenţă - când îmi vine rândul la butoi, s- 
ar putea spune -, văd poate cam vreo două duzini de 
femei bătute pe săptămână. Internii tratează încă două 
duzini. Aşa că, uite, ai aici pe birou un telefon. Îţi dau eu 
o fisă. Suni la Sixth Street, le dai numele şi adresa, le 
spui ce s-a întâmplat şi cine-a făcut-o. Pe urmă închizi, 
iar eu iau sticla de bourbon pe care o ţin acolo în 
dulapul de fişe medicale - în scopuri strict medicale, se 
înţelege - şi tragem o duşcă din ea. Pentru că, din 
întâmplare, cred, asta nefiind decât părerea mea, că 
singura formă de viaţă inferioară unui bărbat care bate 
o femeie e un şobolan bolnav de sifilis. 

Kay afişă un surâs gol. 

— Apreciez oferta, zise ea, dar mă voi lipsi. 
Deocamdată. 

— Mm-hm, făcu el iar. Dar când ajungi acasă să te uiţi 
bine în oglindă, domnişoară McCall. Indiferent cine-a 
fost, te-a aranjat frumos. 

Atunci plânse într-adevăr. Nu avu încotro. 

Tom Rogan dăduse telefon pe la amiază în ziua de 
după ce-o văzuse pe Beverly plecând în siguranţă, ca să 
întrebe dacă ştia ceva de soţia lui. Suna calm, rezonabil, 
câtuşi de puţin tulburat. Kay îi spuse că n-o mai văzuse 
pe Beverly de aproape două săptămâni. Tom îi mulţumi 
şi închise. 

Pe la unu sună cineva la uşă, în timp ce scria în biroul 
ei. Se duse să deschidă. 

— Cine e? 

— Florăria Cragin's, cucoană! răspunse un glas 
subţire. 


Cât de proastă fusese să nu-şi dea seama că era Tom 
încercând un falset nereuşit, ce proastă fusese să creadă 
că Tom va ceda atât de uşor, ce proastă să scoată lanţul 
înainte de a deschide uşa! 

Dintr-un pas intrase, iar ea nu apucase să spună 
decât: 

— leşi afara de-a... 

Înainte ca pumnul lui Tom să apară zburând ca de 
niciunde, pocnind-o în ochiul drept, închizându-i-l şi 
trimiţându-i o săgeată de incredibilă durere prin cap. 

Se rostogolise prin antreu, agăţându-se de obiecte 
pentru a încerca să se ţină pe picioare: o vază delicată 
cu un singur trandafir se făcuse ţăndări pe dale, un 
cuier-pom se răsturnase. Căzu grămadă pe podea, în 
timp ce 'Tom închidea în urma lui uşa din faţă şi pornea 
spre ea. 

— leşi afară de-aici! zbieră la el. 

— De-ndată ce-mi spui unde e, răspunse Tom, 
înaintând către ea. 

Îşi dădu vag seama că Tom nu arăta prea grozav - mă 
rog, de fapt groaznic ar putea fi un cuvânt mai potrivit - 
şi simţi o bucurie surdă, dar feroce, săgetând-o. 
Indiferent ce-i făcuse Tom lui Bev, se pare că Bev Îi 
înapoiase cu lopata. Oricum, fusese destul ca să nu se 
poată ridica în picioare o zi întreagă - şi tot nu arăta ca 
fiindu-i locul altundeva decât într-un spital. 

Dar arăta nu numai foarte rău, ci şi foarte furios. 

Kay se ridică în picioare şi dădu îndărăt, ţinându-l sub 
ochi aşa cum nu scapi din privire un animal sălbatic 
care a evadat din cuşcă. 

— i-am spus că n-am văzut-o şi ăsta-i adevărul, 
repetă ea. Acum cară-te de-aici până nu chem poliţia. 

— Ai văzut-o, spuse Tom. 

Buzele sale umflate încercau să rânjească; văzu că 
dinţii-i arătau în chip ciudat inegali; câţiva din faţă se 
rupseseră. 

— Dau telefon! Îţi zic că nu ştiu unde-i Bev. 


— Zici că n-ai văzut-o de două săptămâni. Nici măcar 
o întrebare. Nicio vorbă de descurajare măcar, deşi ştiu 
al dracu’ de bine că mă ai ca sarea-n ochi. Aşa că unde-i, 
fă, pizdă proastă? Zi-mi. 

Kay se întoarse şi o luă la fugă spre capătul holului, 
vrând să ajungă în salon, să tragă uşile glisante de 
mahon pe şinele lor îngropate, să le închidă şi să pună 
zăvorul. Ajunse acolo înaintea lui - Tom şchiopăta -, dar 
până să trântească uşile el îşi strecură trupul între ele. 
Cu un zgâlţâit convulsiv, se împinse înainte. Kay se 
întoarse să fugă iar; o prinse de rochie şi o smuci atât de 
tare, încât îi sfâşie tot spatele până la talie. Nevastă-ta a 
făcut rochia asta, băi căcat! spuse incoerent în sinea ei, 
după care se trezi răsucită cu faţa spre el. 

— Unde-i? 

Kay îşi ridică mâna într-o plesnitură straşnică, dându-i 
capul pe spate şi făcând tăietura de pe obrazul stâng să 
sângereze iar. O apucă de păr şi-i trase capul înainte în 
pumnul lui. O clipă, Kay simţi că îi explodează capul. 
Zbieră, trase adânc aer în piept ca să poată ţipa încă o 
dată şi începu să tuşească, înecându-se în propriu-i 
sânge. Acum era cuprinsă de o groază cumplită. Nu 
ştiuse că poate exista în lumea-ntreagă atâta groază. 
Ticălosul ăsta dement avea s-o ucidă. 

Urlă, urlă, apoi pumnul lui i se înfipse în burtă, 
gonindu-i aerul din plămâni. Nu mai putu decât să 
icnească, începu să tuşească şi să gâfâie în acelaşi timp 
şi preţ de-o înspăimântătoare clipă crezu că se va 
sufoca. 

— Unde-i? 

Kay scutură din cap, 

— N-am văzut-o... bâigui ea. Poliţia... intri-n 
puşcărie... cretinule... 

O săltă în picioare, iar Kay simţi ceva cedând în 
umărul ei. Din nou durere, atât de puternică încât i se 
făcea rău. Tom o roti pe călcâie, continuând să o ţină de 
încheietura mâinii, apoi îi răsuci braţul la spate, iar ea 


îşi muşcă buza de jos, promiţându-şi că nu va mai urla. 

— Unde-i? 

Kay clătină din cap. 

Îi smuci iar braţul în sus. Smuci atât de tare, încât 
femeia îl auzi gemând. Răsuflarea lui fierbinte îi pufăia 
în ureche. Îşi simţi propriul său pumn drept, strâns, 
atingându-i  omoplatul stâng şi răcni iar, când 
încheietura umărului mai cedă puţin. 

— Unde-i? 

Ştiu... 

— Ce? 

— NU ŞTIU! 

Îi eliberă braţul şi-i dădu un brânci. Kay se prăbuşi pe 
podea, plângând cu sughiţuri, mucus şi sânge curgându- 
i din nas. Răsună un trosnet aproape muzical, iar când 
privi în jur Tom se apleca deasupra ei. Spărsese gâtul 
unei alte vaze, din cristal Waterford. Ţinea în mână 
partea de jos. Gâtul dinţat se afla la doar câteva degete 
de faţa ei. Îl privi hipnotizată. 

— Vreau să-ţi spun ceva, zise el, iar cuvintele se 
formau din mici gâfâieli şi rafale de aer cald. Ai să-mi 
spui unde s-a dus sau ai să-ţi aduni faţa de pe jos. Ai trei 
secunde, poate mai puţin. Când îmi ies din minţi, se 
pare că timpul curge mai repede. 

Fața mea, gândi Kay, şi acesta a fost lucrul care o 
făcu în sfârşit să se predea... Sau să se surpe, dacă vi se 
pare că sună mai bine: imaginea monstrului ăluia 
folosindu-se de gâtul spart al vazei Waterford ca să-i 
taie faţa în bucăţi. A 

— S-a dus acasă, suspină Kay. În oraşul ei. Derry. Un 
orăşel numit Derry, în Maine. 

— Cum s-a dus? 

— A luat un a-au-tobuz până la Milwaukee. De-acolo 
urma să ia avionul. 

— Mă cac pe ea de târfă! mugi Tom. 

Porni prin cameră într-un semicerc larg, fără ţintă, 
trecându-şi mâinile prin părul ridicat în smocuri şi ţepi 


aiuriţi. 

— De pizdă, de târfă, de floci poleiţi cu aur! 

Ridică o sculptură în lemn delicată, un bărbat şi o 
femeie făcând dragoste - o avea de la vârsta de douăzeci 
şi doi de ani - şi o aruncă în şemineu, unde se făcu 
ţăndări. Ajunse faţă-n faţă cu el însuşi în oglinda de 
deasupra şemineului şi rămase cu ochii holbaţi, de parcă 
ar fi văzut o stafie. Apoi se răsuci din nou spre ea. 
Scosese ceva din buzunarul vestonului pe care-l avea pe 
el, iar Kay văzu cu un soi de mirare stupidă că era un 
roman în ediţie de buzunar. Avea coperta aproape 
complet neagră, cu excepţia literelor aurii-metalizate ce 
alcătuiau titlul şi a imaginii care înfăţişa câţiva tineri 
stând pe o faleză înaltă deasupra unui râu. 7orentul 
negru. 

— Cine-i pulă ăsta? 

— Hmm? Ce? 

— Denbrough. Denbrough, scutură el nerăbdător 
cartea În fața ei, apoi deodată o plesni cu ea. 

Obrazul i se aprinse de durere şi urmă o fierbințeală 
surdă şi roşie, ca a tăciunelui. 

— Cine-i? 

Kay începu să priceapă. 

— Au fost prieteni în copilărie. Amândoi au crescut în 
Derry. 

Îi mai arse una cu cartea, de astă dată din cealaltă 
direcţie. 

— Te rog, sughiţă ea. Te rog, Tom. 

Tom împinse spre ea un scaun cu picioare subţiri şi 
graţioase, îl întoarse cu spătarul în faţă şi se aşeză pe el. 
Faţa de felinar-din-dovleac o privea de sus peste 
spetează. 

— Ascult-aici, spuse. Ascultă-l pe bătrânul tău unchi 
Tommy. Eşti în stare, curvă fiartă ce eşti? 

Kay dădu din cap. Simţea gust de sânge, fierbinte şi 
coclit, în gâtlej. Umărul parcă îi luase foc. Se rugă să nu- 
i fie decât dislocat, nu rupt. Dar nu asta era cel mai rău. 


Faţa mea, avea de gând să-mi ciopârțească faţa... 

— Dacă anunţi poliţia şi le zici c-am fost aici, am să 
neg. Nu poţi dovedi nimic, băga-mi-aş picioarele. E ziua 
liberă a servitoarei şi nu suntem decât noi doi. Sigur, s- 
ar putea să mă aresteze oricum, orice e posibil, nu? 

Se pomeni dând iar din cap, ca şi cum i-ar fi fost tras 
cu o sfoară. 

— Sigur că da. Şi ce-o să fac eu e c-o să plătesc 
cauţiunea şi-am să vin direct aici. O să-ţi găsească ţâţele 
pe masa din bucătărie şi ochii în acvariul cu peşti, 
înţelegi ce-ţi zic? Il înţelegi pe bătrânul tău unchi 
Tommy? 

Kay izbucni din nou în lacrimi. Sfoara aceea ataşată 
de capul său funcţiona încă; i-l săltă în sus şi-n jos. 

— De ce? 

— Cum? Nu... Nu-nţe... 

— Trezeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu! De ce s-a 
dus acolo? 

— Nu ştiu! aproape că urlă Kay. 

Tom agită spre ea vaza spartă. 

— Nu ştiu, repetă cu glas mai scăzut. Te rog! Nu mi-a 
spus. Te rog, nu mă răni! 

Tom aruncă vaza în coşul de gunoi şi se ridică. 

Plecă fără o singură privire în urmă, clătinat, cu capul 
în piept - un munte de om. 

Kay alergă după el şi încuie uşa. Fugi în bucătărie şi 
încuie şi uşa de acolo. Apoi şchiopătă până la etaj (pe 
cât de repede îi îngăduia abdomenul sfâşiat de durere) 
şi încuie uşile din sticlă ce dădeau pe veranda de la etaj 
- nu era imposibil să ia hotărârea să se caţăre pe un 
stâlp şi să intre iar pe acolo. Era rănit, dar era şi nebun. 

Se duse la telefon pentru prima oară şi abia atinse 
receptorul, când îşi aminti ce-i spusese. 

Ce-o să fac eu e c-o să plătesc cauțiunea şi-am să vin 
direct aici... tâtele pe masa din bucătărie şi ochii în 
acvariul cu peşti. 

Işi smulse mâna de pe telefon. 


Apoi se duse în baie şi îşi privi nasul cât pătlăgeaua, 
din care picura sânge, şi ochiul înnegrit. Nu plângea; 
ruşinea şi oroarea pe care le simţea erau prea profunde 
pentru lacrimi. Oh, Bev, am făcut tot ce-am putut, draga 
mea, spuse în sinea ei. Dar fața mea... A spus c-o să-mi 
sfârtece faţa... 

Avea darvon şi valium în dulăpiorul cu medicamente. 
Ezită între ele şi în cele din urmă înghiţi câte una din 
fiecare. Apoi se duse la „Sisters of Mercy” pentru 
tratament şi-l întâlni pe faimosul doctor Geffin, care în 
acel moment era singurul bărbat pe care n-ar fi dorit să- 
l vadă şters de pe faţa pământului. 

Iar de-acolo din nou acasă, din nou acasă, tra-la-la. 

Se apropie de fereastra dormitorului şi privi afară. 
Soarele coborâse de acum mult spre linia orizontului. Pe 
Coasta de Est era târziu după asfinţit - aproape şapte 
seara în Maine. 

Poţi hotărî mai târziu ce faci cu poliţiştii. Acum 
important e s-o previi pe Beverly. 

Ar fi fost al dracu’ de uşor, reflectă Kay, dacă-mi 
spuneai unde vei locui, Beverly, dragostea mea. 
Presupun că nici tu nu ştiai. 

Deşi se lăsase de fumat cu doi ani în urmă, păstra un 
pachet de Pall Mall în sertarul biroului, pentru urgenţe. 
Scoase o ţigară, o aprinse, se strâmbă. Ultima oară 
fumase din pachetul acela cam prin decembrie 1982, iar 
ţigara aceasta părea mai bătrână decât un membru din 
Senatul Statului Illinois. O fumă totuşi, cu un ochi pe 
jumătate închis împotriva fumului, cu celălalt pe 
jumătate închis pur şi simplu, punct. Mulțumită lui Tom 
Rogan. 

Folosindu-şi cu multă trudă mâna stângă - puiul de 
căţea îi dislocase braţul cel bun - formă numărul 
informaţiilor telefonice din Maine şi ceru denumirile şi 
numerele tuturor hotelurilor din Derry. 

— Doamnă, da’ asta o să ia ceva timp, spuse a îndoială 
centralista. 


— O să ia şi mai mult de-atât, surioară, i-o întoarse 
Kay. Am să scriu cu mâna mea aia proastă. Aia bună e 
plecată-n vacanţă. 

— Nu se obişnuieşte să... 

— Ascultă la mine, o întrerupse Kay, nu fără blândeţe. 
Dau telefon din Chicago şi încerc să-mi găsesc o 
prietenă care tocmai şi-a părăsit soţul şi s-a întors la 
Derry, unde a copilărit. Soţul ei ştie unde s-a dus. A scos 
informaţia de la mine bătându-mă de m-am căcat în 
pantaloni. Omul ăsta-i psihopat. Femeia trebuie să ştie 
că vine după ea. 

Urmă o lungă pauză, după care telefonista spuse cu o 
voce categoric mai omenească: 

— Cred că numărul de care aveţi cu adevărat nevoie e 
cel al Departamentului Poliţiei din Derry. 

— Minunat. Am să-l notez şi pe-ăla. Dar trebuie să fie 
avertizată. Şi... 

Se gândi la tăieturile de pe obrajii lui Tom, la cucuiul 
din frunte, la cel de la tâmplă, la şchiopătat, la buzele 
umflate hidos. 

— Şi dacă ştie că vine ăla, s-ar putea să fie de-ajuns. 
Urmă o altă pauză lungă. 

— Mai eşti acolo, surioară? întrebă Kay. 

— Arlington Motor Lodge, răspunse centralista, 
643.81.46. Bassey Park Inn, 648.40.83. Bunyan Motor 
Court... 

— Las-o un pic mai încet, vrei? o rugă, scriind cu 
furie. 

Se uită după o scrumieră, nu văzu niciuna, aşa că 
strivi chiştocul de Pall Mall pe sugativa biroului. 

— Aşa, dă-i-nainte. 

— Clarendon Inn... 


4 


Avu noroc pe jumătate la al cincilea telefon. Beverly 
Rogan era înregistrată la Pensiunea Derry. N-avu decât 
pe jumătate noroc, pentru că Beverly ieşise. Işi lăsă 


numele, numărul şi un mesaj ca Beverly s-o sune în clipa 
când revine, indiferent cât de târziu va fi. 

Recepţionerul repetă mesajul. Kay urcă la etaj şi mai 
luă un valium. Se întinse şi aşteptă să adoarmă. Somnul 
nu se lipea de ea. 

Iartă-mă, Bev, spuse în gând, privind în întuneric, pe 
când plutea pe aripile drogului. Ceea ce-a spus despre 
fața mea... Pur şi simplu n-am putut să îndur. Sună-mă 
curând, Bev. Te rog, sună cât mai curând. Şi fii atentă la 
ticălosul ăla nebun cu care te-ai măritat. 


5 


Ticălosul nebun cu care se măritase Bev avu mai mult 
succes cu legăturile decât avusese Beverly în ajun, căci 
plecă de la O'Hare, placa turnantă a aviaţiei comerciale 
interne din Statele Unite. În timpul zborului, citi şi reciti 
scurta notă despre autor de la sfârşitul cărţii. Scria 
acolo că William Denbrough era născut în Noua Anglie 
şi autor al altor trei romane (care se găseau şi ele pe 
piaţă, anunţa plină de solicitudine nota, în ediţii de 
buzunar Signet). El şi soţia sa, actriţa Audra Phillips, 
locuiau în California. Actualmente lucra la un nou 
roman. Observând că ediţia din 7orentul negru fusese 
scoasă în 1976, Tom presupuse că individul mai scrisese 
şi alte romane de-atunci. 

Audra Phillips... O văzuse în filme, nu-i aşa? Rareori 
remarca actrițele - ideea de film bun a lui Tom însemna 
o poveste cu crime, una cu urmăriri sau o peliculă cu 
monştri -, dar, dacă puişorul ăsta era ăla la care se 
gândea el, atunci o observase mai ales fiindcă semăna 
mult cu Beverly: păr lung roşcat, ochi verzi, ţâţe care n- 
aveau astâmpăr. 

Se aşeză puţin mai drept în scaun, bătându-se pe 
picior cu cartea, încercând să nu ia în seamă durerea 
din gură şi din cap. Da, era sigur. Audra Phillips era 
roşcovana cu ţâţe mişto. O văzuse într-un film cu Clint 
Eastwood, iar după vreun an într-un filmuleţ de groază 


intitulat Graveyard Moon. Beverly îl însoţise la film şi, 
ieşind din sală, Tom îşi exprimase părerea că actriţa 
seamănă mult cu ea. „N-aş crede”, spusese Bev. „Eu 
sunt mai înaltă, iar ea e mai drăguță. Are şi părul de-un 
roşu mai închis.” Atâta tot. Nu se mai gândise niciodată 
la asta. Până acum. 

El şi soția sa, actrița Audra Phillips... 

Tom înţelegea cât de cât psihologia; se folosise de ea 
pentru a-şi manipula soţia în toţi anii căsniciei lor. Iar 
acum o senzaţie neplăcută şi sâcâitoare, mai mult 
simţământ decât gând, începu să-l hărţuiască. 

Se concentra pe faptul că Bev şi Denbrough se 
jucaseră împreună în copilărie şi că Denbrough luase de 
nevastă o femeie care, în pofida celor spuse de Beverly, 
semăna uimitor cu soţia lui Tom Rogan. 

Ce fel de jocuri jucaseră Denbrough şi Beverly când 
erau mici? De-a v-aţi ascunselea? De-a învârte-sticla? 

Alte jocuri? 

Tom şedea în fotoliul său, îşi lovea piciorul cu cartea 
şi simţea că tâmplele încep să-i pulseze. 

Când ajunse la Bangor International Airport şi se 
adresă la ghişeele pentru închiriat maşini, fetele - unele 
îmbrăcate în galben, altele în roşu, altele în verde- 
irlandez - îi priviră cu nervozitate chipul primejdios de 
umflat şi-i spuseră (cu şi mai multă nervozitate) că nu 
aveau maşini de închiriat, „ne pare nespus de rău” 

Tom se duse la standul de ziare şi cumpără unul din 
Bangor. Îl deschise la pagina de publicitate, neluând în 
seamă privirile pe care i le aruncau trecătorii, şi reţinu 
trei ocazii. Dădu peste filon la al doilea telefon. 

— În ziar scrie că aveţi o furgonetă LTD’ 76. O mie 
patru sute de dolari. 

— Exact, aşa este. 

— Uite cum facem, spuse Tom, atingându-şi portofelul 
din buzunarul scurtei; era umflat de bancnote - şase mii 
de dolari. O aduceţi aici la aeroport şi facem târgul pe 
loc. Imi daţi maşina, un bon de vânzare şi actele maşinii. 


Plătesc cu bani gheaţă. 

Amicul cu LTD-ul de vânzare tăcu, apoi spuse: 

— Va trebui să-mi scot numerele. 

— Normal, perfect. 

— Cum am să vă recunosc, domnule... 

— Domnul Barr, spuse Tom, care privea o inscripţie 
din partea opusă a holului de aeroport, unde scria BAR 
HARBOR AIRLINES VĂ OFERĂ NOUA ANGLIE - ŞI 
LUMEA! Am să stau lângă poarta din fund. Mă veţi 
recunoaşte, pentru că faţa mea nu arată prea grozav. 
Nevastă-mea şi cu mine am fost ieri la patinaj pe rotile 
şi am tras o căzătură a dracului. Puteam s-o păţesc şi 
mai rău, cred. Nu mi-am rupt nimic, decât faţa. 

— Il-auzi. Îmi pare rău s-aud asta, domnule Barr. 

— O să mă dreg eu. Dumneata doar să aduci maşina 
aia aici, bunule prieten. 

Inchise, traversă până la uşă şi ieşi în noaptea caldă şi 
parfumată de mai. 

Tipul cu LTD-ul se arătă zece minute mai târziu, 
apărând din penumbra primăvăratic-târzie. Era aproape 
un puştan. Încheiară târgul; tânărul îi mâzgăli un bon de 
vânzare pe care Tom şi-l îndesă indiferent în buzunarul 
vestonului. Rămase pe loc, privindu-l pe băiat cum 
scotea numerele maşinii. 

— Îţi dau trei dolari în plus, pe şurubelniţă, îi spuse 
Tom când termină. 

Puştiul îl privi gânditor un moment, ridică din umeri 
şi-i întinse şurubelniţa, luând cei trei dolari pe care i-i 
oferea Tom. Nu-i treaba mea, spunea ridicarea din 
umeri, iar Tom îşi zise: Câtă dreptate ai, bunul meu 
băieţaş. Aşteptă să-l vadă luând un taxi, apoi trecu la 
volan. 

Era o rablă: transmisia scâncea, universalul gemea, 
toată caroseria zdrăngănea, frânele clefăiau. Nimic din 
toate astea n-avea importanţă. Conduse maşina la 
parcarea pe termen lung, luă un bilet şi trase înăuntru. 
Parcă lângă un Subaru ce părea să se afle acolo deo 


bună bucată de vreme. Folosindu-se de şurubelniţa 
puştiului, demontă plăcile Subarului şi le aplică la LTD. 
Lucra fredonând. 

Pe la 10.00 seara se îndrepta spre est pe Drumul 
Naţional 2, cu o hartă rutieră a statului Maine deschisă 
pe locul de alături. Descoperise că radioul LTD-ului nu 
funcţiona, aşa că se deplasa în tăcere. Nu-l deranja cu 
nimic. Avea destule la care să se gândească. La toate 
lucrurile minunate pe care să i le facă lui Beverly când o 
va prinde, de exemplu. 

Era absolut convins, în adâncul inimii, că Beverly se 
afla pe-aproape. 

Şi că fuma. 

O, fetița mea dragă, te-ai futut cu omul nepotrivit 
când te-ai futut cu Tom Rogan. lar întrebarea e ce 
anume, exact, vom face cu tine? 

Furgoneta gonea ca un bolid în noapte, fugărindu-şi 
fasciculele lungi ale farurilor, iar, la vremea când ajunse 
la Newport, Tom ştia. Găsise un magazin de mărunţişuri 
pe şoseaua principală, încă deschis. Intră şi cumpără un 
cartuş de Camel. Proprietarul îi dori o seară bună. Tom 
îi ură la fel. 

Aruncă pe scaunul alăturat cartuşul şi demară din 
nou. Conduse încet pe Drumul 7, căutând indicatorul. 
lată-l - Drumul Naţional 3, cu un panou pe care scria 
„HAVEN 21, DERRY 15” 

Luă curba şi apăsă pe accelerator. Aruncă o privire 
spre cartuşul de ţigări şi zâmbi puţin. În lumina verde a 
lămpilor de bord, faţa sa tăiată şi plină de cucuie arăta 
stranie, lugubră. 

Ti-am făcut rost de oarece țigări, Bevvie, spuse în 
sinea sa Tom, în timp ce furgoneta alerga printre şiruri 
de pini şi molizi, îndreptându-se spre Derry cu puţin 
peste optzeci de kilometri la oră. 

O, zău că da. Un cartuş întreg. Numai pentru tine. Şi 
când am să te găsesc, draga tatii, am să te pun să le 
mănânci în mă-ta până la ultima. Şi dacă gagiul ăsta, 


Denbrough, are nevoie să-i facă cineva niţică educație, 
se poate aranja şi asta. Nicio problemă, Bevvie. Nici - o 
- problemă. 

Pentru prima oară de când târfa jegoasă îl bumbăcise 
şi dăduse bir cu fugiţii, Tom începu să se simtă bine. 


6 


Audra Denbrough zbura spre Maine la clasa întâi a 
unui DC-10 British Airways. Plecase de la Heathrow la 
şase şi zece în acea după-amiază şi de atunci tot fugea 
în urma soarelui. Soarele câştiga - câştigase de fapt dar 
asta nu conta cu adevărat. Printr-un noroc providenţial, 
descoperise că zborul 23, British Airways, de la Londra 
la Los Angeles, făcea o escală de alimentare... la Bangor 
International Airport. 

Ziua fusese un coşmar de neimaginat. Freddie 
Firestone, producătorul filmului Attic Room, avusese 
bineînţeles nevoie de Bill la prima oră. leşise un fel de 
tărăboi în legătură cu cascadoarea care trebuia să cadă 
în locul Audrei de pe o scară. Se pare că şi cascadorii 
aveau un sindicat al lor, iar femeia îşi îndeplinise norma 
pe săptămână în curs sau altă asemenea tâmpenie. 
Sindicatul cerea fie ca Freddie să semneze un referat de 
spor la salariu, fie să se angajeze altă femeie pentru a 
executa cascadoria. Problema era că nu aveau la 
îndemână nicio altă cascadoare destul de apropiată de 
constituţia fizică a Audrei. Freddie îi spuse şefului de 
sindicat că atunci ar trebui să pună un bărbat să facă 
figura, nu-i aşa? Căzătura nu se anunţa că s-ar face în 
sutien şi chiloţi. Aveau peruca arămie, iar costumiera îl 
putea ajusta pe băiatul respectiv cu sâni şi şolduri false. 
Chiar şi nişte tampoane la buci, dacă era cazul. 

„Nu se poate, colega, spuse şeful de sindicat. E contra 
statutului sindical să bagi un bărbat în locul unei femei. 
Discriminare sexuală.” 

În cinematografie, dracii lui Freddie erau legendari, şi 
la un moment dat îi veniseră. li spuse sindicalistului-şef, 


un grăsan dintre cei mai buni în breaslă, să se ducă-n 
pizda mă-sii. Şeful de sindicat îl sfătuise pe Freddie să-şi 
ţină fleanca, altfel n-o să se mai facă nicio cascadorie pe 
platourile acelui film. Apoi îşi frecase degetul mare şi 
arătătorul a bacşiş, gest ce-l scosese pe Freddie din 
minţi. Şeful de sindicat era cât uşa, dar moale. Freddie, 
care încă mai juca fotbal american ori de câte ori avea 
ocazia şi care odată suflase un sutar la crichet, era cât 
uşa şi puternic. Îl aruncă pe sindicalist afară, se retrase 
în biroul său să cugete, apoi ieşi iar peste douăzeci de 
minute, urlând după Bill. Voia să se rescrie toată 
secvenţa, astfel încât căzătura să nu mai aibă loc. Audra 
fusese astfel nevoită să-i spună că Bill nu mai era în 
Anglia. 

— Ce? făcu Freddie, rămânând cu gura căscată; o 
privea pe Audra ca şi cum ar fi crezut că-şi pierduse 
minţile. Ce spui? 

— A fost chemat în State - asta-ţi spun. 

Freddie se prefăcu c-o înşfacă, iar Audra se dădu 
înapoi, puţin cam speriată. Freddie îşi privi mâinile, apoi 
le vâri în buzunare şi se uită lung la ea. 

— Îmi pare rău, Freddie, spuse ea cu voce joasă. 
Crede-mă! 

Se ridică şi-şi turnă o ceaşcă de cafea, observând că 
mâinile îi tremurau uşor. În timp ce se aşeza la loc, auzi 
glasul amplificat al lui Freddie în megafoanele 
studioului, spunând tuturor să se ducă acasă sau la 
cârciumă, pentru că ziua de filmare se încheiase. Audra 
tresări. Aşa se duceau drept la coş minimum zece mii de 
lire sterline. 

Freddie închise intercomul studioului, se ridică şi îşi 
turnă o ceaşcă de cafea. Se aşeză la loc şi-i oferi 
pachetul său de ţigări Silk Cut. 

Audra clătină din cap. 

Freddie luă una, o aprinse şi se uită la ea prin fum cu 
ochii mijiţi: 

— E ceva serios, aşa-i? 


— Da, răspunse Audra, păstrându-şi calmul pe cât de 
bine putea. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Şi, fiindcă îl simpatiza sincer pe Freddie şi avea sincer 
încredere în el, Audra îi spuse tot ce ştia. Freddie 
ascultă atent, grav. Nu dură mult; uşile încă se mai 
trânteau şi motoarele porneau în parcare când termină 
istorisirea. 

Freddie tăcu o vreme, privind pe fereastră. Apoi se 
răsuci înapoi spre ea: 

— A avut o cădere nervoasă. 

— Nu, scutură Audra din cap. Nu aşa a fost. E] nu era 
aşa. 

Înghiţi în sec şi adăugă: 

— Poate ar fi trebuit să fii de faţă. 

Freddie zâmbi strâmb. 

— Trebuie să-ţi dai seama că adulţii rareori se simt 
obligaţi să onoreze promisiunile pe care le-au făcut când 
erau copii. Şi ai citit opera lui Bill; ştii cât de mult din ea 
e despre copilărie, şi e într-adevăr o treabă foarte bună, 
foarte la obiect. Ideea că a uitat tot ce i s-a întâmplat 
atunci e absurdă. 

— Cicatricele lui de pe mâini, îi aminti Audra. N-au 
fost niciodată acolo. Până azi-dimineaţă. 

— Poveşti! Pur şi simplu nu le-ai observat până azi- 
dimineaţă. 

Femeia ridică din umeri neajutorată: 

— Le-aş fi observat. 

Îşi dădea seama că Freddie nu o credea. 

— Atunci ce e de făcut? o întrebă Freddie, iar ea nu 
putu decât să clatine din cap. 

Freddie îşi aprinse o ţigară nouă de la chiştocul 
fumegând al celeilalte. 

— Pot s-o rezolv cu şeful de sindicat, continuă el. Nu 
eu personal, poate; în clipa asta, mai degrabă m-ar 
vedea în iad înainte să-mi facă o nouă cascadorie. O să-l 
trimit pe Teddy Rowland să dea o raită pe la biroul lui. 


Teddy-i un molâu, dar e în stare să ducă cu preşul şi 
păsărelele ca să coboare din copaci. Ce-o să se-ntâmple 
însă pe urmă? Ne-au mai rămas patru săptămâni de 
filmare, iar bărbată-tu-i pe undeva prin Massachusetts. 

— Maine. 

Dădu din mână: 

— Unde-o fi. Și cât de bună ai să fii tu fără el? 

— Eu... 

Freddie se aplecă spre ea: 

— Mie-mi placi, Audra. Sincer îmi placi. Şi Bill îmi 
place, chiar cu toată mizeria asta. O putem scoate la 
capăt cumva, cred. Dacă scenariul are nevoie să fie 
cârpit, pot eu să-l cârpesc. Mi-am făcut porţia de 
cârpăceli de soiul ăsta la vremea mea, numai Dumnezeu 
ştie... Dacă nu-i place ce-a ieşit, n-o să aibă pe cine da 
vina decât pe el însuşi. Mă pot descurca fără Bill, dar nu 
pot fără tine. Nu pot să te las să fugi în State după 
bărbatu-tău şi va trebui să te pun la putere maximă. Eşti 
în stare? 

— Nu ştiu. 

— Nici eu. Dar vreau să te gândeşti la ceva. Putem 
ţine lucrurile liniştite o vreme, poate cât ne-a mai rămas 
de filmat, dacă stai drepţi ca un soldat şi-ţi faci treaba. 
Dar, dacă-ţi iei zborul, asta nu se poate ascunde. Poate 
ieşi pişarea de pe lume, însă eu nu-s răzbunător din fire 
şi nu am de gând să-ţi spun că dacă-cţi iei tălpăşiţa o să 
am eu grijă să nu mai pui piciorul pe platouri. Dar ar fi 
cazul să ştii că, dacă-ţi ies vorbe că faci nazuri, s-ar 
putea ca de la tinicheaua asta atârnată de coadă să ţi se 
tragă sfârşitul. lIţi vorbesc ca un unchi, ştii bine. Te 
deranjează? 

— Nu, zise ea apatică. 

În realitate, nu-i prea păsa nici de una, nici de alta. 
Bill era singurul la care se putea gândi. O fi fost Freddie 
un om destul de drăguţ, dar Freddie nu înţelegea; în 
ultimă instanţă, drăguţ sau nu, singurul lucru la care se 
putea el gândi era ce va face cu filmul. Nu văzuse 


expresia din ochii lui Bill... Nici nu-l auzise bâlbâindu-se. 

— Bun. 

Se ridică. 

— Hai cu mine la crâşmă. Ne-ar prinde bine câte un 
păhărel. 

Femeia clătină din cap: 

— Un păhărel e ultimul lucru de care am nevoie. Mă 
duc acasă să mă gândesc ce să fac. 

— Dau telefon după maşină. 

— Nu. O să iau trenul. 

O privi fix, cu o mână pe telefon. 

— Cred că te gândeşti să pleci după el, şi-ţi spun că 
faci o gravă greşeală, fată dragă. Are el o păsărică-n 
cap, dar la fund e destul de stabil. O să şi-o scuture, şi 
când rezolvă asta o să vină înapoi. Dacă voia să mergi cu 
el, ţi-ar fi spus. 

— N-am luat nicio hotărâre, răspunse Audra, ştiind că 
de fapt hotărâse totul; hotărâse încă înainte de-a fi luat 
maşina de dimineaţă. 

— la seama, iubire, o preveni Freddie. Să nu faci ceva 
de care să-ţi pară rău mai târziu. 

Simţi forţa personalităţii lui copleşind-o, cerându-i să 
renunţe, să promită, să-şi facă treaba, să aştepte pasivă 
înapoierea lui Bill... Sau dispariţia lui înapoi în gaura 
aceea din trecut, de unde apăruse. 

Se apropie de producător şi îl sărută uşurel pe obraz: 

— Mai vorbim, Freddie. _ 

Merse acasă şi sună la British Airways. li spuse 
funcţionarei că ar interesa-o să ajungă într-un orăşel din 
Maine pe nume Derry, dacă era cumva posibil. Urmă o 
pauză, în timp ce femeia îşi consulta terminalul 
computerului... Apoi vestea, ca un semnal din cer, că 
zborul 23 făcea escală la Bangor, care se afla la nici 
şaptezeci de kilometri distanţă. 

— Vă fac o rezervare la acest zbor, doamnă? 

Audra închise ochii şi revăzu chipul colţuros, mai mult 
decât blând, foarte onest, al lui Freddie, şi-l auzi rostind: 


Ia seama, iubire. Să nu faci ceva de care să-ţi pară rău 
mai târziu. 

Freddie nu voia ca ea să plece; Bill nu voia ca ea să 
plece; atunci de ce urla inima din ea că trebuie să plece? 
Închise ochii, Iisuse, da’ ştiu că mă simt oribil... 

— Doamnă? Sunteţi încă pe fir? 

— Rezervaţi, spuse Audra, apoi ezită. 

la seama, iubire... Poate să lase noaptea să-i fie 
sfetnic; să pună o oarecare distanţă între ea şi toată 
nebunia. Începu să cotrobăie în poşetă după carnetul 
American Express. 

— Pentru mâine. La clasa întâi, dacă aveţi, dar am să 
iau orice. 

Iar, dacă mă răzgândesc, o pot contramanda. Probabil 
că aşa o să fac. Am să mă trezesc întreagă la minte şi 
totul va fi limpede. 

Dar nimic nu fusese limpede în dimineaţa aceea, iar 
inima ei vocifera la fel de tare că trebuie să plece. 
Somnul se dovedise a-i fi fost o tapiserie nebunească de 
coşmaruri. Aşa că-i dăduse telefon lui Freddie, nu 
pentru că ar fi vrut, ci fiindcă simţea că i-o datora. Nu 
ajunsese prea departe - încerca, într-un mod poticnit, 
să-i explice cât de acut simţea faptul că Bill ar putea să 
aibă nevoie de ea - când la celălalt capăt al firului se 
auzi un declic uşor. Regizorul închisese fără a mai 
scoate o vorbă după alo-ul de la început. 

Dar într-un fel, se gândea Audra, declicul acela uşor 
spunea tot ceea ce era de spus. 


7 


Avionul ateriză la Bangor la 7.09. Audra fu singurul 
pasager care debarcă, iar ceilalţi o priviră cu un soi de 
curiozitate îngândurată, probabil întrebându-se de ce ar 
dori cineva să coboare acolo, în acel loc uitat de 
Dumnezeu. Audra se gândi să le spună îmi caut soțul 
de-asta. S-a întors într-un orăşel din apropiere pentru că 
un prieten al lui din copilărie i-a dat telefon şi i-a amintit 


de o promisiune pe care nu şi-o putea aminti tocmai 
bine. Telefonul ăsta i-a mai adus aminte şi că nu s-a mai 
gândit de douăzeci de ani la fratele său mort. A, da: i-a 
mai adus înapoi şi bâlbâiala... Şi nişte cicatrice albe şi 
curioase în palme. 

lar atunci, îşi spuse ea, agentul vamal care stătea 
alături în holul aeroportului va suna după oamenii cu 
tunici albe. Îşi luă unicul bagaj - părea foarte singuratic, 
aşa cum se învârtea numai el pe tot caruselul - şi se 
apropie de ghişeele pentru maşini de închiriat la fel cum 
avea să facă Tom Rogan după circa o oră. Avu mai mult 
noroc decât urma să aibă el; compania National Car 
Rental avea un Datsun. 

Fata completă formularul, iar Audra îl semnă. 

— Mă gândeam eu că dumneavoastră sunteţi, spuse 
fata, iar apoi, cu timiditate: Mi-aţi putea da, vă rog, un 
autograf? 

Audra i-l dădu, scriindu-şi numele pe dosul unui 
formular de închiriere, şi-şi spuse: Bucură-te de el cât 
mai poţi, fetițo. Dacă Freddie Firestone nu minte, de 
acum în cinci ani n-o să mai facă nici cât o ceapă 
degerată. 

Cu oarecare amuzament îşi dădu seama că, după 
numai cincisprezece minute de la revenirea în State, 
începuse să gândească din nou ca o americancă. 

Luă o hartă rutieră, iar fata, atât de emoţionată de 
prezenţa vedetei, încât abia putea vorbi, reuşi să-i arate 
cel mai scurt drum până la Derry. 

Zece minute mai târziu Audra era pe şosea, 
repetându-şi la fiecare intersecţie că, dacă uită şi începe 
să circule pe stângă, o vor răzui de pe asfalt. 

Şi, în timp ce conducea maşina, îşi dădu seama că era 
mai înspăimântată decât fusese vreodată în viaţa ei. 


8 


Printr-una din acele bizare ironii ale sorții sau 
coincidenţe ce se petrec câteodată (şi care, la drept 


vorbind, se petreceau mai frecvent în Derry), Tom 
ocupase o cameră la Koala Inn pe Outer Jackson Street, 
iar Audra luase una la Holiday Inn; cele două moteluri 
erau unul lângă altul, cu parcările despărțite doar 
printr-un trotuar de beton. Şi, astfel stând lucrurile, 
Datsun-ul închiriat al Audrei şi LTD-ul cumpărat al lui 
Tom au fost parcate bot în bot, neavând între ele decât 
acea alee. Acum amândoi dormeau, Audra pe o parte, 
liniştită, Tom Rogan pe spate, sforăind atât de tare, 
încât îi fâlfâiau buzele umflate. 


9 


Henry petrecu acea zi ascunzându-se - ascunzându-se 
în boscheţii de lângă Drumul Naţional 9. Când şi când 
dormi. Când şi când stătu culcat privind maşinile poliţiei 
lunecând pe alături ca nişte câini de vânătoare. În timp 
ce Păguboşii luau masa, Henry ascultă vocile din lună. 

lar, când se lăsă întunericul, ieşi pe marginea 
drumului şi ridică degetul mare. 

După un timp apăru un dobitoc care îl luă în maşină. 


Derry: Al treilea interludiu 


„O pasăre cobori pe cărare - 
C-o vedeam, n-avea cum să ştie. 
O râmă a tăiat cu ciocul 
Şi-o mâncă pe toată, crudă.” 
Emily Dickinson, 
O pasăre cobori pe cărare 


17 martie 1985 

Focul de la The Black Spot a avut loc la sfârşitul 
toamnei lui 1930. Din câte îmi pot da eu seama, 
incendiul acela - cel din care tatăl meu a scăpat ca prin 


urechile acului - a pus capăt ciclului de omoruri şi 
dispariţii semnalat în anii 1929-1930, la fel cum explozia 
de la oţelărie încheiase un alt ciclu cu vreo douăzeci şi 
cinci de ani în urmă. E ca şi cum ar fi fost nevoie de un 
sacrificiu uriaş la sfârşitul fiecărui ciclu pentru a potoli 
cine ştie ce cumplită forţă va fi fiind aceea care 
acţionează aici... pentru a trimite Monstrul la culcare 
pentru încă vreun sfert de secol. 

Dar, dacă un asemenea sacrificiu e necesar pentru a 
încheia fiecare ciclu, se pare că un oarecare eveniment 
similar e necesar pentru a pune fiecare ciclu în mişcare. 

Ceea ce mă duce cu gândul la banda lui Bradley. 

Execuţia lor a avut loc la intersecţia triplă dintre 
Canal, Main şi Kansas - nu departe, în fond, de locul 
înfăţişat în fotografia ce a început să se mişte pentru Bill 
şi Richie într-o zi din iunie 1958 - cam cu treisprezece 
luni înaintea incendiului de la The Black Spot, în 
octombrie 1929... Nu cu mult înainte de începutul marii 
crize. 

La fel ca şi în cazul focului de la The Black Spot, mulţi 
locuitori din Derry susţin că nu-şi aduc aminte ce s-a 
întâmplat în ziua aceea. Sau lipseau din oraş, plecaţi în 
vizită la rude. Sau îşi făceau siesta de după-amiază şi 
nici n-au avut habar ce s-a-ntâmplat până n-au auzit la 
radiojurnalul de seară. Sau pur şi simplu te mint în faţă. 

Rapoartele poliţiei din acea zi indică faptul că şeful 
Sullivan nici măcar nu se afla în oraş (Normal că tiu 
minte, mi-a spus Aloysius Nell, dintr-un fotoliu de pe 
terasa însorită a Sanatoriului Paulson din Bangor. Ala a 
fost primul meu an sub arme, şi e şi cazu’ să-mi aduc 
aminte. Era dus în vestu’ statului, la vânătoare de rațe. 
Îi înfăşurase-n cearşafuri şi-i dusese d-acolo la vremea 
când s-a-ntors el. Scos din minţi ca o găină plouată, Jim 
Sullivan), dar o fotografie dintr-o carte documentară 
despre gangsteri intitulată Litere de sânge şi răufăcători 
prezintă un individ rânjind alături de trupul ciuruit de 
gloanţe al lui Al Bradley la morgă, iar, dacă omul ăla nu- 


i şeful Sullivan, atunci sigur e fratele lui geamăn. 

De la domnul Keene am obţinut în fine ceea ce cred că 
e versiunea adevărată a întâmplării - Norbert Keene, 
care a fost proprietarul Farmaciei de pe Center Street 
din 1925 până-n 1975. Mi-a vorbit destul de binevoitor, 
dar, la fel ca şi tatăl lui Betty Ripsom, m-a pus să închid 
magnetofonul înainte de-a începe să depene cu adevărat 
povestea - nu că ar fi avut vreo importanţă; îi aud şi- 
acum vocea uscată, ca de hârtie - un alt cântăreţ a 
cappella în corul blestemat care e oraşul ăsta. 

— N-am niciun motiv să nu-ţi zic, a spus el. Nimeni n- 
o s-o tipărească şi nimeni n-o s-o creadă nici chiar de-ar 
crede-o. 

Îmi oferi un borcan farmaceutic de modă veche: 

— O acadea? Din câte ţin minte, ţi-au plăcut 
întotdeauna cele roşii, Mikey. 

Am luat una. 

— Şeful Sullivan a fost aici în ziua aia? 

Domnul Keene râse şi se servi şi el cu o acadea. 

— Te-ai tot întrebat asta, nu-i aşa? 

— M-am întrebat, am recunoscut eu, mestecând 
bucăţica. 

Nu mai pusesem aşa ceva în gură din copilărie, când 
îmi împingeam gologanii pe tejghea spre un mult mai 
tânăr şi mai sprinten domn Keene. Avea acelaşi gust bun 
ca pe vremuri. 

— Eşti prea tânăr ca să-ţi aduci aminte când a înscris 
Bobby Thomson pentru echipa Giants în finala la 
baseball din 1951, spuse domnul Keene. Nu vei fi avut 
decât vreo patru anişori. Ei! Au publicat în ziar un 
articol despre meciul ăla după câţiva ani, şi părea că 
vreun milion de oameni din New York susțineau că în 
ziua aia au fost pe stadion. 

Domnul Keene îşi supse bucăţica de acadea şi un mic 
fir de bale brune i se prelinse din colţul gurii. Şi-l şterse 
pedant cu batista. Stăteam amândoi aşezaţi în biroul din 
spatele farmaciei, căci, deşi Norbert Keene avea optzeci 


de ani şi se retrăsese de zece, încă mai ţinea registrele 
pentru nepotul său. 

— Exact invers când vine vorba de banda lui Bradley! 
exclamă el; zâmbea, dar nu era un zâmbet plăcut - era 
cinic, îngheţat în aducerea aminte. Să tot fi fost vreo 
douăzeci de mii de oameni care locuiau pe vremea aia în 
centrul oraşului Derry. Main Street şi Canal Street 
fuseseră ambele pavate de patru ani, dar Kansas Street 
era încă aşternută cu pământ. Nori de praf vara şi 
groapă de noroi în fiecare martie şi noiembrie. Turnau 
ulei pe Up-Mile Hill în fiecare lună iunie, şi la fiecare 4 
Iulie primarul spunea cum vor pietrui Kansas Street, dar 
n-au făcut-o niciodată până-n 1942. Au... Dar ce 
spuneam? 

— Douăzeci de mii de oameni care locuiau în centru, 
m-am grăbit eu. 

— A. Aşa. Păi, din ăia douăzeci de mii, probabil 
jumătate au răposat de atunci, poate chiar mai mulţi - 
cincizeci de ani e cale lungă. Şi oamenii au un mod 
ciudat de-a muri de tineri în Derry. O fi ceva-n aer. Da' 
dintre ăia rămaşi nu cred c-o să găseşti mai mult de-o 
duzină care să spună că erau în oraş în ziua când banda 
lui Bradley s-a dus la Tophet. Butch Rowden de la 
măcelărie ar recunoaşte-o, cred - ţine poza unei maşini 
a lor pe peretele unde hărtăneşte carnea. Când te uiţi la 
poza aia, zău dac-ai zice că-i o maşină. Charlotte 
Littlefield ar zice şi ea o chestie sau două, dacă o prinzi 
în toane bune; predă la liceu şi, deşi socot că nu putea 
să fi avut mai mult de zece-doişpe ani la vremea aia, pun 
prinsoare că ţine minte o droaie. Carl Snow... Aubrey 
Stacey... Eben Stampnell... şi moş-tăgârţă ăla de 
pictează tablourile alea caraghioase şi bea cât e noaptea 
de lungă la Wally's - Pickman, cred că-l cheamă - ăştia- 
şi vor fi amintind. Au fost cu toţii acolo... 

Lăsă vorbele să atârne nelămurite, privindu-şi 
acadeaua din mână. M-am gândit să-l îmboldesc să 
continue, să-mi explice, dar am decis să n-o fac. 


Într-un târziu spuse: 

— Majoritatea celorlalţi ar minţi în legătură cu asta, 
aşa cum minţeau şi oamenii care spuneau că au fost de 
faţă când Bobby Thomson a înscris, doar atât vreau să 
zic. Dar oamenii minţeau c-au fost la meciul de baseball 
pentru că-şi doreau să fi fost acolo. Alţii te-ar minţi că n- 
au fost în Derry-n ziua aia fiindcă ar dori să nu fi fost. 
Înţelegi ce-ţi spun, tinere? 

Am dat din cap. 

— Eşti sigur că vrei s-auzi restu'? mă întrebă domnul 
Keene. Arăţi un pic cam tras la faţă, domnu’ Mikey. 

— Nu-s sigur, dar cred totuşi că ar fi mai bine s-aud. 

— În regulă, spuse moale domnul Keene. 

Era ziua mea de amintiri; când îmi oferise borcanul 
farmaceutic cu acadele înăuntru, mi-am amintit deodată 
un program radio pe care obişnuiau mama şi tata să-l 
asculte când eram mic: „Domnul Keene, căutătorul 
persoanelor pierdute” 

— Şeriful a fost aici toată ziua, sigur că a fost. Era 
vorba să se ducă la vânătoare de rațe, dar s-a răzgândit 
al naibii de repede de când a intrat Lal Machen şi i-a zis 
că-l aşteaptă pe Al Bradley să vină chiar în după-amiaza 
aia. 

— De unde ştia Machen? am întrebat. 

— Păi, asta în sine-i o poveste instructivă, replică 
domnul Keene şi iarăşi faţa i se încreţi de surâsul acela 
cinic. Bradley nu fusese niciodată declarat Inamicul 
Public Numărul Unu în şirul vedetelor de la FBI, dar tot 
voiau să pună mâna pe el - de prin 1928. Ca să 
demonstreze că au muşchi, Al Bradley şi frate-său 
George au jefuit şase sau şapte bănci în Midwest, după 
care au răpit un bancher şi au cerut răscumpărare. 
Răscumpărarea a fost plătită - treizeci de mii de dolari, 
sumă mare pe vremea aia -, dar pe bancher tot l-au 
omorât. 

De-acum în Midwest se făcuse un pic cam prea cald 
pentru bandele care lucrau pe acolo, aşa că Al, George 


şi puii lor de şobolani au fugit spre nord-est, încoace. Au 
luat cu chirie o casă mare la ţară, dincolo de marginea 
oraşului, în Newport, nu departe de locul unde sunt azi 
fermele Rhulin. 

Asta se-ntâmpla în zilele de arşiţă din '29, poate prin 
iulie, poate-n august, poate chiar pe la-nceputul lui 
septembrie... Nu ştiu sigur când anume. Erau opt cu 
toţii - Al Bradley, George Bradley, Joe Conklin şi fratele 
său Cal, un irlandez numit Arthur Malloy, căruia i se 
zicea „Umilul lisus” Malloy, fiindcă era miop, dar nu-şi 
punea ochelarii decât dacă avea absolută nevoie, şi 
Patrick Caudy, un băiat tânăr din Chicago, de care se 
zicea că-i plăcea la nebunie să căsăpească, dar era 
frumos ca un Adonis. Mai erau cu ei şi două femei: Kitty 
Donahue, nevasta de drept a lui George Bradley, şi 
Marie Hauser, care-i aparţinea lui Caudy, dar uneori era 
făcută poştă, conform poveştilor pe care le-am auzit toţi 
mai târziu. Au făcut o socoteală greşită când au urcat 
încoace, tinere - le-a intrat în cap că-s atât de departe 
de Indiana, încât se află în siguranţă. O vreme au stat 
cuminţi, până s-au plictisit şi au ajuns la concluzia că 
vor să iasă la vânătoare. Aveau arme din belşug, dar 
cam duceau lipsă de muniţie. Aşa că au venit toţi la 
Derry pe 7 octombrie, cu două maşini. Patrick Caudy le- 
a luat pe femei cu el la cumpărături, în timp ce ăilalţi au 
intrat la „Articole de sport” al lui Machen. Kitty 
Donahue şi-a cumpărat o rochie de la „Freese's” şi a 
murit îmbrăcată cu ea două zile mai târziu. Lal Machen 
i-a servit el personal pe bărbaţi. A murit în 1959. Era 
prea gras. Întotdeauna a fost prea gras. Dar avea ochi 
buni şi a ştiut că-i Al Bradley din clipa când l-a văzut 
intrând, zicea el. I s-a părut că-i recunoaşte şi pe unii 
dintre ceilalţi, dar n-a fost sigur de Malloy până când ăla 
nu şi-a pus ochelarii ca să se uite la nişte pumnale 
etalate de el şi i-a spus: 

— Am dori să cumpărăm nişte muniții. 

— Păi, zice Lal Machen, aţi nimerit unde trebuie. 


Bradley i-a dat o hârtie, şi Lal a citit-o. Hârtia s-a 
pierdut de-atunci, cel puţin din câte ştiu eu, dar Lal 
spunea că te-ar fi făcut să-ţi îngheţe sângele-n vine. 
Voiau cinci sute de cartuşe calibru 38, opt sute de 
cartuşe calibru 45, şaizeci calibru 50, care astăzi nici nu 
se mai fabrică, tuburi de puşcă încărcate şi cu glonţ, şi 
cu alice, şi câte o sută de cartuşe calibrul 22 pentru 
puşti cu ţeava scurtă şi cu ţeava lungă. Plus - fii atent la 
asta! - şaişpe mii de cartuşe de automat calibru 45. 

— Căca-m-aş! am exclamat. 

Domnul Keene zâmbi din nou în felul acela cinic şi-mi 
întinse borcanul de laborator. Mai întâi am clătinat din 
cap; pe urmă am mai luat o acadea. 

— Asta zic şi eu listă de târguieli, băieţi, zice Lal. 

— Haide, Al, face Umilul lisus Malloy, ţi-am zis eu că 
n-o să le găsim într-un orăşel prăpădit ca ăsta. Hai să 
mergem pân’ la Bangor. Nici acolo n-au să aibă nimic, 
da’ mie mi-ar prinde bine o plimbărică. 

— Ei, nu te grăbi, zice Lal, imperturbabil. Asta de- 
aicea-i o comandă al dracu' de bună şi n-aş vrea s-o 
pierd pentru ovreiul ăla din Bangor. Pot să vă dau 22- 
urile chiar acum; la fel alicele şi jumătate din alea cu 
gloanţe. Pot să vă dau şi câte o sută de cartuşe de 38 şi 
de 45. De rest v-aş putea face rost... 

lar aici Lal închise oarecum pe jumătate ochii şi-şi 
ciocăni bărbia, cântărindu-le chipurile. 

— ... Până poimâine. Ce ziceţi? 

Bradley rânji de parcă i se crăpase capul de jur 
împrejur până la ceafă şi spuse că i se părea dulce ca 
mierea. Cal Conklin spuse că lui tot i-ar conveni să se 
ducă până la Bangor, dar rămase în inferioritate. 

— Acuma, dacă nu eşti sigur că te poţi descurca bine 
cu comanda asta, ar trebui să spui acum, îi zice Al 
Bradley lui Lal, fiindcă-s băiat de treabă, da' cân' mă- 
nfurii n-ar fi bine să-mi ieşi în cale. Mă asculţi bine? 

— Fireşte, zice Lal, şi voi avea toată muniţia pe care-o 
doriţi, domnule...! 


— Rader, zice Bradley. Richard D. Rader, sluga 
dumitale. 

Întinse mâna, şi Lal i-o pompă, rânjind tot timpul. 

— Nespus de încântat, domnule Rader. 

Aşa că Bradley l-a întrebat care-ar fi cea mai potrivită 
oră pentru ca el şi prietenii săi să treacă pe-acolo şi să 
ridice bunătăţile, iar Lal Machen i-a întrebat imediat 
cum li se pare două după-amiaza. Au fost cu toţii de 
acord că-i splendid. Şi, afară cu ei. Lal i-a privit cum 
plecau. S-au întâlnit cu cele două femei şi Caudy pe 
trotuarul din faţă. Lal l-a recunoscut şi pe Caudy. 

— Aşa că, spuse domnul Keene, uitându-se la mine cu 
ochi strălucitori, ce crezi c-a făcut atunci Lal? A anunţat 
sticleţii? 

— N-aş crede, după tot ce s-a-ntâmplat. Eu, unul, mi- 
aş fi rupt piciorul în drum spre telefon. 

— Ei, poate că da şi poate că nu, mi-o întoarse domnul 
Keene cu acelaşi surâs şi ochii sclipitori, şi m-am 
cutremurat, pentru că ştiam ce înseamnă... 

Şi ştia şi el că ştiu. O dată ce un obiect greu o ia de-a 
rostogolul, nu mai poate fi oprit; pur şi simplu se tot 
rostogoleşte până dă de un loc neted destul de lung ca 
să-i consume toată mişcarea. Poţi să stai în faţa acelui 
obiect şi să te facă afiş... Dar nici asta nu-l opreşte. 

— Poate că da şi poate că nu, repetă domnul Keene. 
Dar eu pot să-ţi spun ce-a făcut Lal Machen. În restul 
acelei zile şi a doua zi toată, când intra în prăvălie vreun 
cunoscut - vreun bărbat -, ei bine, îi spunea că ştie cine 
a umblat prin pădure pe lângă hotarul Newport-Derry, 
să vâneze cerbi şi potârnichi şi Dumnezeu mai ştie ce. 
Era banda lui Bradley. Ştia sigur fiindcă-i recunoscuse. 
Le-a spus că Bradley şi oamenii lui vor veni iar a doua zi 
pe la două ca să-şi ridice restul comenzii. Le-a spus că i- 
a promis lui Bradley toată muniţia pe care-o vrea şi că 
era o promisiune pe care avea de gând să şi-o ţină. 

— La câţi? am întrebat. 

Mă simţeam hipnotizat de ochiul său scânteietor. 


Dintr-o dată mirosul uscat al acelei odăi dosnice - 
mirosul doctoriilor şi prafurilor pe reţetă, mirosul de 
Musterol şi de Vaporub Vicks şi sirop de tuse Robitussin 
-, deodată toate aceste mirosuri mi se părură 
sufocante... Dar n-aş fi putut pleca de-acolo, întocmai 
cum nu m-aş fi putut sinucide ţinându-mi respiraţia. 

— La câţi oameni le-a dat Lal de veste? întrebă 
domnul Keene. 

Am dat din cap. 

— Nu ştiu exact. N-am stat acolo de santinelă. Tuturor 
celor în care ştia că se poate încrede, bănuiesc. 

— Cei în care se putea încrede, am murmurat. 

Glasul îmi suna puţin răguşit. 

— Aşa, făcu domnul Keene. Oameni din Derry, mă- 
nţelegi. Eu am intrat pe la zece a doua zi după prima 
vizită a lui Bradley la Lal. Mi-a spus tărăşenia şi pe urmă 
m-a întrebat cu ce-mi poate fi de folos. Eu trecusem 
doar ca să văd dacă-mi developase ultimul film - pe 
vremea aia Machen se ocupa de toate filmele şi 
aparatele Kodak -, dar după ce mi-am luat fotografiile 
am spus că nu mi-ar strica şi nişte încărcătură pentru 
Winchesterul meu. 

— Ai de gând să mergi la vânătoare, Norb? mă- 
ntreabă Lal, dându-mi cartuşele. 

— Poate să pun dopu' la nişte şobolani, zic eu, şi la 
asta am chicotit amândoi, râse domnul Keene şi se 
plesni pe picior ca şi cum ăsta ar fi fost şi acum cel mai 
bun banc pe care-l auzise-n viaţa lui; se aplecă înainte 
şi-mi ciocăni genunchiul. Tot ce vreau eu să zic, fiule, e 
că povestea s-a răspândit atât cât a trebuit. Oraş mic, 
mă-nţelegi. Dacă spui cui trebuie, vestea pe care-o ai de 
dat se dă ea singură... înţelegi ce vreau să zic? Ce-ai 
zice încă de-o acadea? 

Am luat una, cu degetele amorţite. 

— Te mai îngraşi şi tu, comentă domnul Keene şi 
pufni. 

În acel moment arăta bătrân... infinit de bătrân, cu 


ochelarii lunecându-i în jos pe tăişul slăbănog al nasului 
şi pielea prea întinsă şi subţiată pergamentos pe obraji 
ca să se mai încreţească. 

— A doua zi mi-am luat cu mine puşca-n magazin, iar 
Bob Tanner, care-a lucrat mai sârguincios decât orice 
asistent pe care l-am avut după el, a adus şi el în 
prăvălie puşca de vânătoare a lu' ta-su. Pe la unşpe-n 
aceeaşi zi, Gregory Cole a intrat să ceară un bicarbonat 
de sodiu şi să fiu al dracului dacă n-avea un Colt 45 
înfipt la centură. 

— Vezi să nu-ţi faci fuduliile praf cu ăla, Greg, zic eu. 

— Am venit pe jos tocmai din pădurea Milford pentru 
asta şi mă fute rău o mahmureală, zice Greg. Cred c-o să 
fac eu praf altcuiva fuduliile pân-apune soarele. 

Pe la unu-treizeci am pus în uşă cartonaşul pe care-l 
aveam, „VIN IMEDIAT, VĂ ROG AVEŢI RĂBDARE”, mi- 
am luat carabina şi am ieşit prin spate în Richard's 
Alley. L-am întrebat pe Bob Tanner dacă nu vine şi el, şi 
mi-a răspuns că preferă să termine reţeta doamnei 
Emerson şi că ne vedem mai târziu. 

— Lăsaţi-mi şi mie unv’ viu, domnu’ Keene, a spus, da’ 
l-am prevenit că nu-i pot promite nimic. 

Abia dacă mai circula vreo maşină pe Canal Street 
sau vreun pieton. Din când în când trecea câte un 
camion de marfă, da’ atâta tot. 

L-am văzut pe Jack Pinnette traversând, şi ţinea în 
ambele mâini câte o carabină. S-a întâlnit cu Andy Criss 
şi s-au îndreptat spre o bancă dintre alea care erau 
acolo unde-a fost şi Monumentul Eroilor - ştii, unde 
intră Canalul sub pământ. 

Petie Vanness, Al Nell şi Jimmy Gordon şedeau toţi 
trei pe treptele judecătoriei, mâncând sandvişuri şi 
fructe din sufertaşe şi făcând schimb de gustări ca elevii 
în curtea şcolii. Toţi trei erau înarmaţi. Jimmy Gordon în 
persoană avea un Springfield din Primul Război Mondial 
care părea mai mare decât el. 

Văd un copil că merge spre Up-Mile Hill - cred c-o fi 


fost poate Zack Denbrough, tatăl vechiului tău amic, cel 
care s-a făcut scriitor - şi Kenny Borton zice din 
fereastra Sălii de Lectură a Ştiinţei Creştine: 

— Fă bine şi şterge-o de-aicea, puştiule; o să se tragă. 

Zack i-a privit o clipă faţa şi a rupt-o la fugă ca de 
dracu'. 

Erau oameni peste tot, oameni cu puşti, stând în uşi 
sau aşezaţi pe prispe ori uitându-se pe ferestre. Greg 
Cole şedea pe-un prag în josul străzii, cu 45-ul în poală 
şi vreo două duzini de obuze înşirate lângă el ca nişte 
soldăţoi de plumb. Bruce Jagermeyer şi suedezul ăla, 
Olaf Theramenius, stăteau sub copertina de la Bijou, la 
umbră. 

Domnul Keene se uită la mine, prin mine. Acum ochii 
nu-i mai erau limpezi; erau înceţoşaţi de amintire, blânzi 
aşa cum nu pot deveni ochii unui bărbat decât atunci 
când îşi aminteşte una dintre cele mai frumoase zile ale 
vieţii lui - prima oară când a fugit de-acasă, sau primul 
păstrăv peste care-a nimerit, sau prima oară când s-a 
culcat cu vreo femeie. 

— Mi-aduc aminte că auzeam vântul, tinere, spuse el 
visător. Mi-aduc aminte că auzeam vântul şi am mai 
auzit şi ceasul din turnul judecătoriei bătând de două. 
Bob Tanner a venit în spatele meu, iar eu eram atât de 
încordat, că aproape i-am zburat creierii. 

El doar a dat din cap spre mine şi a traversat la 
Vannock's Dry Goods, cu umbra târându-i-se în urmă. 

Ai fi crezut că, atunci când s-a făcut două şi zece şi nu 
s-a întâmplat nimic, pe urmă două şi-un sfert, şi două şi 
douăzeci, că tipii pur şi simplu s-au cărăbănit, nu? Dar 
nu s-a întâmplat deloc aşa. Oamenii stăteau doar pe 
locurile lor. Fiindcă... 

— Fiindcă ştiaţi că vor veni, nu? am întrebat eu. 

Nici nu încăpea vorbă. Se lumină la faţă ca un 
profesor încântat de recitatul elevului. 

— Aşa este! Ştiam. Nimeni n-avea nevoie să vorbească 
despre asta, nimeni nu trebuia să zică „Ei şi-aşa, mai 


stăm pân' la şi douăzeci şi dacă nu se-arată eu tre' să 
mă duc înapoi la treabă” Lucrurile continuau să rămână 
aşa în linişte, iar pe la două-douăşcinci în după-amiaza 
aia maşinile alea două, una roşie şi alta albastră, au 
apărut coborând pe Up-Mile Hill şi au intrat în 
intersecţie. Una dintre ele era un Chevrolet, iar cealaltă 
un La Salle. Fraţii Conklin, Patrick Caudy şi Marie 
Hauser erau în Chevrolet. Alde Bradley, Malloy şi Kitty 
Donahue erau în La Salle. 

Au început să treacă prin intersecţie fără probleme, şi 
atunci Al Bradley a înfipt picioru-n frână atât de brusc, 
încât Caudy aproape c-a intrat naibii-n el. Strada era 
prea liniştită, iar Bradley o ştia. Nu era decât un animal, 
dar nu-i nevoie de prea mult ca să pui în alertă un 
animal când e fugărit de patru ani ca o nevăstuică prin 
porumb. 

A deschis portiera maşinii şi s-a ridicat o clipă în 
picioare pe treaptă. A privit în jur, iar pe urmă i-a făcut 
lui Caudy un gest cu mâna, „înapoi” Caudy a întrebat: 

— Ce, şefule? 

L-am auzit limpede ca bună-ziua, singurul lucru pe 
care l-am auzit pe vreunul din ei zicând în ziua aia. Am 
mai văzut şi o licărire. Cucoana Hauser îşi dădea cu 
pudră pe nas. Ala a fost momentul când Lal Machen şi 
ajutorul lui, Biff Marlow, au ieşit în fugă din prăvălia lui 
Machen. 

— Sus labele, Bradley, sunteţi înconjurați! răcneşte 
Lal, şi, înainte ca Bradley s-apuce altceva decât să- 
ntoarcă capul, Lal a început să tragă. 

Întâi a tras în grămadă, dar apoi a înfipt una în 
umărul lui Bradley. Imediat a-nceput să şiroiască borşul 
din gaura aia. Bradley s-a apucat de tocul portierei şi s-a 
aruncat înapoi în maşină. A băgat-o în viteză, şi în clipa 
aia toţi au deschis focul. 

Totul s-a sfârşit în patru, poate cinci minute, dar nouă 
ni s-a părut că nu se mai termină. Petie, Al şi Jimmy 
Gordon şedeau doar acolo pe scările tribunalului şi 


turnau gloanţe în partea dinapoi a Chevroletului. L-am 
văzut pe Bob Tanner proptit într-un genunchi, trăgând şi 
muncind închizătorul carabinei ăleia a lui vechi, ca scos 
din minţi. Jagermeyer şi Theramenius trăgeau în partea 
dreaptă a La  Salle-ului de sub copertina 
cinematografului, iar Greg Cole stătea în rigolă, ţinând 
automatul ăla 45 în ambele mâini, apăsând trăgaciul pe 
cât de iute putea. 

Trebuie să fi fost cincizeci-şaizeci de oameni care 
trăgeau toţi în acelaşi timp. După ce s-a terminat totul, 
Lal Machen a scos treizeci şi şase de gloanţe din zidurile 
de cărămidă ale magazinului său. Iar asta s-a-ntâmplat 
după trei zile, când fiecare om din oraş care voia câte 
unul de suvenir venise şi-l scosese cu briceagul. In 
punctul ei culminant, lupta a sunat ca bătălia de la 
Marna. Focurile de puşcă au spart toate ferestrele din 
jurul prăvăliei lui Machen. 

Bradley a întors maşina în semicerc, nu tocmai încet, 
dar de-acum mergea deja pe patru cauciucuri sparte. 
Amândouă farurile erau făcute ţăndări şi nu mai avea 
parbriz. Umilul lisus Malloy şi George Bradley stăteau 
fiecare în câte-o fereastră din spate, trăgând cu 
pistoalele. Am văzut cum un glonţ l-a nimerit pe Malloy 
în susul gâtului şi i l-a sfâşiat de-a binelea. A mai tras 
două focuri, după care s-a prăbuşit prin fereastră, cu 
braţele atârnându-i în jos. 

Caudy a încercat să întoarcă Chevrolet-ul, nereuşind 
decât să intre în spatele La Salle-ului lui Bradley. Asta 
chiar a fost sfârşitul lor, acolo pe loc, fiule. Bara din faţă 
a Chevroletului s-a agăţat de cea din spate a La Salle- 
ului şi uite-aşa li s-a dus ultima şansă de a scăpa cu 
fuga. 

Joe Conklin a ieşit de pe bancheta din spate şi doar s- 
a oprit acolo în mijlocul intersecţiei, cu câte un pistol în 
fiecare mână, începând să tragă. Trăgea spre Jake 
Pinnette şi Andy Criss. Amândoi au zburat de pe banca 
pe care şedeau şi au aterizat pe iarbă, Andy Criss 


n” 
! 


răcnind în neştire „M-a omorât! M-a omorât!”, deşi nici 
măcar nu fusese atins; niciunul dintre ei nu fusese. 

Joe Conklin ăsta a avut timp să tragă cu ambele 
pistoale până şi le-a golit înainte să fie atins. Haina i-a 
zburat înapoi şi pantalonii i-au tresărit de parcă i-ar fi 
cusut cineva acolo, pe loc. Purta o pălărie de paie, şi i-a 
zburat de pe cap, de puteai să vezi cum se pieptănase cu 
cărare la mijloc. Îşi ţinea un pistol sub braţ şi încerca să- 
l] încarce pe celălalt, când cineva i-a retezat picioarele 
de sub el şi a căzut. Kenny Borton l-a revendicat mai 
târziu, dar chiar n-aveai de unde şti. Putea să fi fost 
oricine. 

Fratele lui Conklin, Cal, a ieşit după el imediat ce Joe 
a căzut şi s-a prăvălit ca o tonă de cărămizi, cu o gaură 
în cap. 

Marie Hauser a ieşit din maşină. Poate încerca să se 
predea, nu-ş-ce să zic. Încă mai ţinea în mâna dreaptă 
pudriera pe care-o folosise ca să-şi fardeze nasul. 
Zbiera, cred, da' de-acum era greu de auzit. Vâjâiau 
gloanţele de jur împrejur. Oglinjoara pudrierei îi zbură 
din mână. Porni înapoi spre maşină, dar primi una-n 
şold. Cumva reuşi să se târască iar înăuntru. 

Al Bradley a ambalat La Salle-ul cât de mult putea şi a 
reuşit să-l pună iar în mişcare. A târât Chevrolet-ul trei 
metri poate, până i-a smuls bara cu totul. 

Băieţii turnau în el plumb. Toate geamurile erau 
ţăndări. Una dintre aripi zăcea în stradă. Malloy atârna 
mort în fereastră, dar ambii fraţi Bradley trăiau încă. 
George trăgea de pe bancheta din spate. Muierea lui era 
moartă lângă el, cu un ochi scos din orbită. 

Al Bradley a ajuns în intersecţia mare, după care 
maşina i-a urcat în susul curbei şi acolo s-a oprit. S-a dat 
jos de la volan şi a-nceput să fugă pe Canal Street. 
Părea că habar n-are ce să facă. 

Patrick Caudy a ieşit din Chevrolet, părând o clipă că 
vrea să se predea, apoi înhăţă un pistol dintr-un toc de 
la subsuoară. Apăsă trăgaciul de vreo trei ori, trăgând 


doar în grămadă, după care cămaşa îi zbură în lături de 
pe piept, în flăcări. Lunecă pe aripa maşinii până se 
aşeză pe treaptă. Mai trase o dată, şi din câte ştiu eu ăla 
a fost singurul glonţ care a rănit un om; a ricoşat din 
ceva şi apoi a zgâriat dosul mâinii lui Greg Cole. I-a 
lăsat o cicatrice pe care avea obiceiul s-o arate când se 
îmbăta, până l-a luat deoparte cineva - cred că Al Nell - 
şi i-a spus că ar putea fi o idee grozavă să-şi mai ţină 
gura despre ce s-a întâmplat cu banda lui Bradley. 

Coana Hauser a ieşit din maşină, şi de data asta nu 
mai încăpea nicio îndoială că încerca să se predea - 
ţinea mâinile sus. Poate că nimeni n-a vrut de fapt s-o 
omoare, dar în momentele alea se trăgea foc încrucişat, 
iar ea a păşit drept în mijloc. 

George Bradley a reuşit să fugă până la banca aia de 
lângă Monumentul Eroilor, după care cineva i-a făcut 
piftie partea dinapoi a capului cu o salvă de vânătoare. A 
căzut mort cu nădragii plini de pişat... 

Aproape fără să-mi dau seama ce făceam, am mai luat 
o acadea din borcan. 

Au continuat să toarne gloanţe în maşinile alea încă 
vreun minut înainte de-a-ncepe să obosească, a 
continuat domnul Keene. Când li se încinge bărbaţilor 
sângele, nu se potolesc uşor. Atunci m-am uitat în jur şi 
l-am văzut pe şeriful Sullivan în spatele lui Nell şi-al 
celorlalţi de pe treptele judecătoriei, băgând gloanţe în 
Chevy-ul ăla mort cu o pompă Remington. 

— Nu lăsa tu pe nimeni să-ţi spună că nu era acolo; 
Norbert Keene şade aici în faţa ta şi-ţi spune că era. 

Pe când s-a oprit focul, maşinile alea nici nu mai 
arătau ca nişte maşini, doar maldăre de fierătanie cu 
cioburi de sticlă-n jur. Oamenii s-au pornit să se apropie 
de ele. Nu vorbea nimeni. Tot ce puteai auzi erau vântul 
şi picioarele trosnind pe sticla spartă. Atunci au început 
să se facă fotografii. 

— Şi n-ar strica s-o ştii şi pe asta, tinere: când încep 
să se facă poze, înseamnă că s-a terminat povestea. 


Domnul Keene se legănă cu scaunul, papucii lovindu-i- 
se paşnic de podea, şi mă privi. 

— Nu scrie nimic de soiul ăsta în Derry News, a fost 
singurul lucru care-mi putu trece prin gând să-l spun. 
Titlul de prima pagină pe ziua aia anunţa: „POLIŢIA DE 
STAT ŞI FBI DOBOARĂ BANDA LUI BRADLEY ÎNTR-O 
BĂTĂLIE DECISIVĂ” Cu subtitlul „Poliţia locală acordă 
sprijinul” 

— Sigur că nu, râse încântat domnul Keene. L-am 
văzut pe redactor, Mack Laughlin, vârând el însuşi două 
gloanţe în Joe Conklin. 

— Hristoase, am murmurat. 

— Ai luat destule acadele, tinere? 

— Am luat destule, am răspuns; mi-am lins buzele. 
Domnule Keene, cum se poate ca o faptă de asemenea... 
asemenea... magnitudine... să se muşamalizeze? 

— N-a fost nicio muşamalizare, spuse el, arătând 
sincer surprins. Pur şi simplu nimeni n-a vorbit prea 
mult de asta. Şi în fond cui îi pasă? Nu preşedintele şi 
doamna Hoover fuseseră doborâţi în ziua aia. Nu era cu 
nimic mai rău decât să împuşti nişte câini turbaţi care 
te-ar ucide dintr-o muşcătură dacă ar avea cel mai mic 
prilej. 

— Dar femeile? 

— Două târfe, acolo, spuse el cu indiferenţă. Plus de- 
asta, s-a-ntâmplat în Derry, nu la New York sau la 
Chicago. Locul dă importanţă ştirii mai mult decât ce 
anume s-a întâmplat în locul ăla, tinere. De-asta-s titluri 
mai mari în ziare când un cutremur omoară doişpe 
oameni în Los Angeles decât când altul omoară trei mii 
în vreo ţară păgână din Orientul Mijlociu. 

Ba mai mult, s-a-ntâmplat în Derry. 

Am mai auzit-o şi înainte, şi cred că dacă voi continua 
să urmăresc subiectul ăsta am s-o mai aud iar... şi iar... 
şi iar. O spun ca şi cum i-ar vorbi cu răbdare unui 
înapoiat mintal. O spun pe tonul pe care-ar spune Din 
cauza gravitaţiei dacă i-ai întreba cum se face că rămâi 


cu picioarele pe pământ când mergi. O spun de parcă ar 
fi o lege a naturii pe care fiecare om al naturii ar trebui 
s-o înţeleagă. Şi, fireşte, cel mai rău e că şi eu înțeleg. 

Mai aveam o singură întrebare pentru Norbert Keene: 

— În ziua aceea n-aţi văzut pe nimeni pe care nu l-aţi 
recunoscut, o dată ce-a început să se tragă? 

Răspunsul domnului Keene a fost îndeajuns de rapid 
ca să-mi coboare cu zece grade temperatura sângelui - 
sau cel puţin aşa am simţit eu. 

— Clovnul, adică? De unde-ai aflat de el, tinere? 

— A, am auzit şi eu de undeva, i-am răspuns. 

— Eu nu l-am zărit decât puţin. O dată ce treaba s-a- 
ncins mi-am văzut destul de mult doar de tricotatul meu. 
Am privit în jur doar o dată şi l-am văzut mai în sus pe 
stradă, în spatele ălor suedeji de sub copertina de la 
Bijou. Nu purta costum de clovn sau altceva de soiul 
ăsta. Era îmbrăcat într-o salopetă de fermier şi o cămaşă 
de bumbac. Dar faţa-i era acoperită cu fard de-ăla alb de 
care folosesc ei şi avea un zâmbet mare şi roşu de clovn 
pictat peste gură. Mai avea şi smocurile alea de păr fals, 
le ştii. Portocalii. Destul de comic. Lal Machen nu l-a 
văzut deloc, dar Biff da. Doar că Biff trebuie să fi fost 
cam zăpăcit, fiindcă i s-a părut că-l vede într-o fereastră 
a unui apartament undeva la stânga, şi odată, când l-a 
întrebat Jimmy Gordon - a murit la Pearl Harbor, 
înţelegi, s-a scufundat cu nava „California” -, a spus că 
l-a văzut pe individ după Monumentul Eroilor. 

Domnul Keene clătină din cap zâmbind puţin: 

— E nostim cum se transformă oamenii în timpul unei 
asemenea chestii şi chiar mai nostim ce-şi amintesc 
după ce s-a terminat. Poţi asculta şaişpe poveşti diferite 
şi nici măcar două dintre ele nu se leagă una cu alta. Ia 
de pildă arma cu care trăgea băiatul ăla, clovnul... 

— Armă? am întrebat. Trăgea şi el? 

— Sigur, replică domnul Keene. În clipa aia când am 
apucat eu să mă uit la el, mi s-a părut că are o 
Winchester cu repetiţie şi abia mai târziu mi-a trecut 


prin minte că trebuia să mă fi gândit la asta pentru că 
aşa ceva aveam eu. Biff Marlow a crezut că are un 
Remington pentru că asta avea el. Iar când l-am întrebat 
şi pe Jimmy, a spus că tipul trăgea cu un Springfield 
vechi, exact ca al lui. Ciudat, nu? 

— Ciudat, am reuşit şi eu să răspund. Domnule 
Keene... nu s-a întrebat niciunul ce mama dracului făcea 
acolo, tocmai atunci, un clovn, şi mai ales în salopetă de 
fermier? 

— Sigur, spuse domnul Keene. N-a fost mare scofală, 
înţelegi, dar sigur că ne-am întrebat. Cei mai mulţi ne- 
am închipuit că era cineva care voia să participe la 
petrecere, dar fără a fi recunoscut. Un membru al 
Consiliului Orăşenesc poate. Horst Mueller poate sau 
chiar Trace Naugler, care pe vremea aia era primar. Sau 
poate să fi fost pur şi simplu un intelectual care nu voia 
să fie recunoscut. Un doctor sau un avocat. Nu l-aş fi 
recunoscut nici pe tata de era deghizat ca ăla. 

Râse puţin, iar eu l-am întrebat ce era de râs. 

— Mai e şi posibilitatea să fi fost un clovn adevărat, 
răspunse el. Pe vremea aia, în anii douăzeci, treizeci, 
bâlciurile circulau mult mai uşor prin Est decât acum, 
iar circul era instalat şi mergea din plin în săptămână 
când şi-a găsit sfârşitul banda lui Bradley. La circ erau 
şi clovni. Poate unul dintre ei o fi auzit că ne pregăteam 
să punem de-un mic carnaval al nostru propriu şi a venit 
până-n oraş ca să ia şi el parte. 

Îmi aruncă un surâs uscat: 

— Şi cam asta a fost tot, da-ţi mai spun un singur 
lucru, de vreme ce pare să te intereseze aşa de mult şi 
asculţi atât de atent. E ceva ce-a spus Biff Marlow după 
vreo şaişpe ani, când trăgeam şi noi câteva beri la 
„Pilot's”, în Bangor. Din senin a spus-o. A zis că clovnul 
ăla stătea aplecat pe fereastră aşa de tare, încât lui Biff 
nu-i putea veni să creadă că nu cade. Nu-i ieşeau doar 
capul, umerii şi braţele; Biff a zis ca era ieşit afară până 
la genunchi, suspendat acolo-n aer şi trăgând spre 


maşinile cu care veniseră ai lui Bradley, cu rânjetul ăla 
mare şi roşu pe faţă. „Se hlizea ca un felinar din dovleac 
care a tras o sperietură grozavă”, aşa s-a exprimat Biff. 

— Ca şi cum ar fi plutit, am spus eu. 

— Aşa, a fost de acord şi domnul Keene. Iar Biff a mai 
spus şi altceva, ceva care l-a sâcâit pe urmă săptămâni 
de zile. Unul dintre lucrurile alea care-ţi stau chiar pe 
vârful limbii, da’ nu reuşeşti să le dai glas, sau ceva ce-ţi 
poposeşte pe piele, ca un ţânţar sau tăun. A spus că 
până la urmă şi-a dat seama ce era, într-o noapte când a 
trebuit să se scoale să-şi dea cep la băşică. Cum stătea 
el acolo susurând în veceu, fără să se gândească la 
nimic anume, i-a venit deodată-n minte că era ora două- 
douăşcinci după-amiază când s-a deschis focul, şi 
soarele era sus, dar clovnul ăla nu avea umbră. Niciun 
fel de umbră. 


Partea a patra 
lulie, 1958 


„În somnu-ţi de moarte, mă însoţeşti, aşteptând 
focul, iar eu, 
servitorul tău, zguduit de frumuseţea-ţi 
Zguduit de frumuseţea-ţi 
Zguduit.” 
William Carlos Williams, 
Paterson 


„M-am născut în pielea goală 
Doctorul m-a plesnit peste fund 
Şi a zis: „Vei fi deosebit, 
Scandalagiu mic şi dulce.” 
Sidney Simien, 
Scandalagiul meu 


Capitolul 13 
Apocaliptica bătaie cu pietre 


1 


Bill soseşte primul. Se aşază într-unul dintre fotoliile 
aflate imediat lângă uşa Sălii de Lectură, privindu-l pe 
Mike cum tratează cu ultimii câţiva clienţi de seară ai 
bibliotecii - o cucoană bătrână cu un teanc de romane 
gotice, un bărbat cu un enorm volum istoric despre 
Războiul Civil şi un puşti costeliv aşteptând să i se 
ştampileze un roman cu un abţibild de împrumut-pe- 
şapte-zile în colţul de sus al învelitorii de celofan. Bill 
observă fără niciun pic de surprindere sau mândrie că e 
ultimul său roman. Simte că surprinderea a rămas în 
urma lui, iar mândria nu e decât o realitate în care 
crezuse, dar care în cele din urmă se dovedise a fi doar 
un vis. 

O fată drăguță, cu fustă de pled scoțian prinsă într-un 
uriaş ac de siguranță aurit (Hristoase, n-am mai văzut 
una de-astea de ani de zile, spune în sinea sa Bill, acum 
şi astea sunt iarăşi la modă?), hrăneşte copiatorul cu 
monede şi copiază o carte ieşită de pe piață, cu un ochi 
la pendula din spatele biroului. Sunetele sunt dulci- 
bibliotecăreşti şi bibliotecareşte-mângâietoare: fâsâitul 
tălpilor şi al călcâielor pe linoleumul roşu-cu-negru de 
pe jos; tic-tac-ul constant al ceasului presărând secunde 
uscate; torsul ca de pisică al multiplicatorului. 

Băiatul îşi ia romanul de William Denbrough şi se 
duce la fata de la copiator exact când aceasta işi 
termină treaba şi începe să-şi strângă foile. 

— Poţi să laşi cartea aia pe masă, Mary, spune Mike. 
O pun eu la loc. 

— Mulţumesc, domnule Hanlon, îl fulgeră fata cu un 
zâmbet recunoscător. 

— Bună seara. Bună seara, Billy. Să mergeţi direct 


acasă. 

— O să vă pape baubau dacă nu... luaţi... seama! 
fredonează Billy, băieţelul slăbănog, şi îşi strecoară un 
braț protector pe după talia subţire a fetei. 

— Ei, n-aş crede să-l intereseze o pereche urâtă ca voi 
doi, spune Mike, dar aveţi totuşi grijă. 

— Vom avea, domnule Hanlon, replică Mary cu 
destulă seriozitate şi-i dădu puştiului un pumn uşor în 
umăr. Hai, urâtule, îl cheamă ea, chicotind. 

Când face asta, se transformă dintr-o elevă de 
gimnaziu drăguță şi moderat de ispititoare în fata de 
unsprezece ani colțuroasă şi nu-tocmai-timidă care 
fusese Beverly Marsh... lar, în timp ce trec pe lângă el, 
Bill e frapat de frumuseţea ei... Și simte cum îl încearcă 
frica; vrea să se apropie de băiat şi să-i spună cinstit că 
trebuie să se ducă acasă pe străzi bine luminate şi să nu 
privească în jur dacă aude pe cineva vorbindu-i. 

Nu poţi să ai grijă pe un skateboard, domnu', rosteşte 
în capul său o voce-fantomă, iar Bill zâmbeşte trist, 
zâmbet de adult. 

Îl priveşte pe băiat cum îi deschide fetei uşa. Ies în 
vestibul, păşind mai aproape unul de altul, iar Bill şi-ar 
pune la bătaie drepturile de autor pentru cartea pe care 
o ține sub brat băiatul numit Billy că acesta i-a furat o 
sărutare fetei înainte de a-i deschide şi uşa de la intrare. 
Mare prost eşti dacă n-ai făcut-o, Billy, bărbate. Acum 
condu-o în siguranţă până acasă. Pentru numele lui 
Dumnezeu, du-o acasă în siguranţă! 

Mike strigă: 

— Vin la tine imediat, Bill Barosane. Stai doar să 
completez astea. 

Bill dă din cap şi pune picior peste picior. Punga de 
hârtie pe care o are în poală foşneşte puțin. Inăuntru se 
află o sticlă de bourbon de o jumătate şi recunoaşte că-n 
viața lui n-a avut mai mare nevoie să bea ceva ca acum. 
Mike îi va putea oferi apă, dacă nu gheaţă - şi, după 
cum se simte în acest moment, foarte puțină apă va fi 


mai mult decât destul. 

Se gândeşte la Silver, rezemată de peretele garajului 
lui Mike pe Palmer Lane. Iar de aici gândul îi evoluează 
firesc spre ziua când s-au întâlnit pe Maidan - toţi cu 
excepția lui Mike - şi fiecare şi-a spus iar povestea: 
leproşi sub verande, mumii care umblă pe gheaţă, sânge 
din conducte, băieţi morti în Turnul de Apă şi poze care 
se mişcă şi vârcolaci care fugăresc băieţeii pe străzi 
pustii. 

Se afundaseră mai adânc pe Maidan în ziua aceea de 
dinainte de 4 Iulie, îşi aminteşte el acum. Fusese cald în 
oraş, dar răcoare în hăţişurile umbroase de pe malul 
estic al Kenduskeagului. Işi aduce aminte de unul dintre 
cilindrii aceia de beton aflați nu departe, murmurând 
pentru sine, la fel cum a murmurat Chiar adineauri 
copiatorul pentru eleva cea drăguță. Bill işi aminteşte că 
- şi cum - Íl priviseră ceilalţi, odată încheiate toate 
relatările. 

Voiau ca el să le spună ce ar trebui să facă în 
continuare, cum să procedeze, iar el pur şi simplu nu 
ştia. Și faptul că nu ştia îl umplea cu un soi de disperare 
amarnică. 

Privind acum umbra lui Mike întinzându-se uriaşă pe 
peretele cu lambriuri brune al Sălii de Lectură, îl 
cuprinde o certitudine bruscă: nu ştiuse atunci pentru 
că nu fuseseră în formaţie completă la întâlnirea din 
acea după-amiază de 3 iulie. Completarea se desăvârşise 
mai târziu, la cariera de pietriş - abandonată de dincolo 
de groapa de gunoi, pe unde puteai urca de pe Maidan, 
uşor, în ambele părţi - pe Kansas Street sau pe Merit 
Street. De fapt exact în locul pe unde trece azi pasajul 
suspendat al şoselei Interstate. Groapa cu pietriş nu 
avea nume; era veche, cu marginile sfărâmicioase pline 
de buruieni şi tufişuri, încă se mai găsea acolo muniţie 
din belşug - mai mult decât suficientă pentru o 
apocaliptică bătaie cu pietre. 

Dar înainte de asta, pe malul Kenduskeagului, nu 


fusese sigur ce să zică - ce voiau ei să zică? Ce voia el să 
zică? Îşi aminteşte că privise de la un chip la altul - al 
lui Ben; al lui Bev; al lui Eddie; al lui Stan; al lui Richie. 
Și îşi aminteşte muzica. Little Richard. Whomp-bomp-a- 
lomp-bomp... N 

Muzică, înceată. Şi săgeți de lumină în ochi. Îşi 
aminteşte săgețile de lumină pentru că 


2 


Richie îşi agăţase radioul cu tranzistori pe cea mai de 
jos creangă a copacului de care stătea rezemat. Deşi se 
aflau la umbră, soarele sclipea pe suprafața 
Kenduskeagului, oglindit în carcasa cromată a radioului 
şi de acolo în ochii lui Bill. 

— I-ia ch-chestia aia j-j-j-os, R-R-Richie, ceru Bill. Mă 
o-or-be-beşte. 

— Sigur, Bill Barosane, spuse Richie pe dată, fără 
niciun pic de ironie, şi luă aparatul de pe creangă. 

Îl şi închise, iar Bill îşi dori să nu fi făcut asta; acum 
tăcerea, spartă doar de şipotul apei şi vuietul vag al 
maşinăriilor de pompare-drenaj, părea foarte puternică. 
Ochii lor îl priveau, iar el ar fi vrut să le spună să se uite 
în altă parte, că doar ce era el, o arătare de pe altă 
lume? 

Dar fireşte că nu le putea cere una ca asta, pentru că 
tot ce făceau era să aştepte ca el să le spună ce aveau 
de făcut acum. Căpătaseră cunoştinţe îngrozitoare şi 
aveau nevoie de el ca să le spună ce e de făcut cu ele. 
De ce eu? îi venea să strige la ei - dar, desigur, o ştia şi 
pe asta. Pentru că, indiferent că-i convenea sau nu, 
fusese ales în acea poziţie. Pentru că el era omul cu idei, 
pentru că îşi pierduse un frate în ghearele a ce-o fi fost 
ăla, dar mai presus de toate pentru că devenise, pe cine 
ştie ce căi obscure pe care nu avea nicicând să le 
înţeleagă complet, Bill Barosanul. 

Aruncă o privire spre Beverly şi întoarse capul repede 
la vederea încrederii calme din ochii ei. Când se uita la 


Beverly se simţea ciudat. De parcă i-ar fi fremătat 
pântecele. 

— Nu pu-putem merge la p-p-poliţie, spuse el într-un 
târziu; glasul îi suna aspru în propriile-i urechi, prea 
tare. Nu p-pu-tem m-merge nici la pă-pă-ă-rinţii noştri. 
Decât... 

Privi cu speranţă spre Richie: 

— Cu-cu-cum e cu m-mama şi t-tatăl tău, patru-ochi? 
Pa-par de-destul de no-no-normali. 

— Bunul meu domn, spuse Richie cu Vocea sa Toodles 
Majordomul, se vede clar că n-ai priceputără n'ica de 
mumă-mea şi tată-mio. Ar... 

— Vorbeşte americăneşte, Richie, îl admonestă Eddie 
de la locul său de lângă Ben. 

Stătea lângă Ben din simplul motiv că acesta făcea 
destulă umbră în care să şadă Eddie. Chipul său arăta 
mic, pungit şi îngrijorat - un chip de bătrân. Ţinea 
inhalatorul în mâna dreaptă. 

— Ar crede că-s bun de trimis la Juniper Hill, spuse 
Richie. _ 

Astăzi purta o pereche de ochelari mai vechi. În ajun, 
un prieten de-al lui Henry Bowers, pe nume Gard 
Jagermeyer, se furişase pe la spate când Richie ieşea de 
la „Derry Ice Cream Bar” cu un cornet de fistic în mână. 
„Leapşa eşti!” răcnise acest Jagermeyer, care-l depăşea 
pe Richie cu vreo douăzeci de kile, şi-l pocnise în 
spinare cu toată puterea ambelor mâini. Richie zburase 
în rigolă, pierzându-şi ochelarii şi cornetul de îngheţată. 
Lentila stângă i se spărsese, iar maică-sa se înfuriase pe 
chestia asta, neacordând decât foarte puţin credit 
explicaţiilor lui Richie. 

— Tot ce ştiu eu e că sunt pe-aici unii care se prostesc 
prea mult, spusese. Acum, sincer vorbind, Richie, tu 
crezi că e pe undeva un pom care face ochelari de unde 
eu să pot culege pur şi simplu o pereche nouă ori de 
câte ori ţi-o spargi pe-aia veche? 

— Dar, mămico, băiatul ăla m-a împins, a venit din 


spate băiatul ăla mare şi m-a-mpins... 

Dar acum Richie era gata-gata să izbucnească în 
plâns. Eşecul de a-şi face mama să înţeleagă îl durea 
mult mai rău decât faptul de a fi fost trântit în rigolă de 
către Gard Jagermeyer, care era atât de prost încât nici 
măcar nu se mai osteniseră să-l trimită la şcoala de 
vară. 

— Nu vreau să mai aud nicio vorbă, spuse 
neînduplecată Maggie Tozier. Însă data viitoare când o 
să-ţi mai vezi tatăl venind acasă rupt de oboseală după 
trei nopţi de muncă la rând să te gândeşti puţin, Richie. 
Să te gândeşti la ce-ţi spun. 

— Dar, mămico... 

— Ajunge, am spus. 

Glasul îi era tăios şi definitiv - mai rău, era vecin cu 
plânsul. Apoi ieşi din încăpere, iar sonorul televizorului 
păru dintr-o dată asurzitor. Richie rămăsese singur, 
aşezat cu o mutră nefericită la masa din bucătărie. 

Această amintire îl făcu pe Richie să clatine iarăşi din 
cap: 

— Babacii mei-s cumsecade, da' n-ar crede în veci una 
ca asta. 

— Ce-ce-aţi z-z-zice de alţi copii? 

Ceilalţi priviră în jur, avea să-şi amintească Bill peste 
ani şi ani, ca şi cum ar fi căutat pe cineva care nu se afla 
acolo. 

— Cine? întrebă Stan fără convingere. Nu-mi vine-n 
minte nimeni altul în care să am încredere. 

— Şi eu la f-f-fel... spuse Bill cu glas tulburat, şi un 
moment de tăcere se lăsă între ei, în timp ce Bill se 
gândea ce să spună în continuare. 


3 


Dacă l-aţi fi întrebat, Ben Hanscom v-ar fi spus că 
Henry Bowers îi ura pe el mai mult decât pe oricare 
altul din Clubul Păguboşilor, din cauza celor întâmplate 
în ziua aceea când amândoi trăseseră căzătura din 


Kansas Street până pe Maidan, din cauza celor 
întâmplate în ziua când el, Richie şi Beverly le scăpaseră 
la ieşirea din cinematograful Aladdin; dar mai cu seamă 
din cauză că nu-l lăsase pe Henry să copieze la teză, iar 
astfel acesta a fost trimis la cursurile de vară şi a fost 
obligat să suporte mânia tatălui său, reputatul nebun 
Butch Bowers. 

Dacă l-aţi fi întrebat, Richie Tozier v-ar fi spus că 
Henry îl ura pe el mai mult decât pe oricare dintre 
ceilalţi, din cauza zilei când le trăsese clapa lui Henry şi 
celorlalţi doi muşchetari ai săi, la „Freese's”. Stan Uris 
v-ar fi spus că Henry îl ura pe el cel mai mult, pentru că 
era evreu (când Stan fusese în clasa a treia, iar Henry 
într-a cincea, acesta din urmă îi frecase faţa lui Stan cu 
zăpadă până-i dăduse sângele şi începuse să zbiere 
isteric de durere şi de frică). 

Bill Denbrough credea că pe el îl ura Henry cel mai 
mult, fiindcă era slăbănog, fiindcă se bâlbâia şi fiindcă îi 
plăcea să se îmbrace frumos („la-ia-ia la fu-fu-fu-futu-l în 
cu-cu-cur pă mă-mă-mă-mă-sa de po-po-po-POPONETE!” 
ţipase Henry la serbarea şcolii, când Bill venise cu 
cravată; înainte de sfârşitul zilei, cravata îi fusese 
smulsă şi aruncată într-un copac, undeva pe Charter 
Street). 

Henry îi ura pe toţi patru, dar băiatul din Derry care 
deţinea numărul unu în Parada Urii personale a lui 
Henry nu făcea deloc parte din Clubul Păguboşilor în 
acea zi de 3 iulie; era un băiat negru numit Michael 
Hanlon, care locuia la un sfert de kilometru mai jos de 
ferma Bowers. 

Tatăl lui Henry, care era într-adevăr atât de nebun pe 
cât îi mersese vestea, se numea Oscar Butch Bowers. 
Butch Bowers îşi asocia declinul financiar, fizic şi mintal 
cu familia Hanlon în general şi cu tatăl lui Mike în 
special. Will Hanlon, îi plăcea lui să le spună noilor săi 
prieteni şi lui fiu-său, pusese să fie aruncat în puşcărie 
când toţi puii de găină ai lui Hanlon muriseră. „Ca să 


puie mâna pe banii de asigurare, mie-mi spui”, zicea 
Butch, măsurându-şi asistenţa cu toată combativitatea-i 
feroce. „Şi-a pus neşte pretini să mintă pentru el şi de- 
aia am trebuit io să-m' vânz Merc'ry-ul.” 

— Cine a minţit pentru el, tăicuţă? îl întrebase Henry 
când avea opt ani, fierbând la gândul nedreptăţii ce i se 
făcuse tatălui său. 

Îşi zicea în sinea sa că, atunci când va fi mare, îi va 
găsi pe martorii mincinoşi, îi va tăvăli-n miere şi-i va 
trage în ţeapă peste nişte muşuroaie de furnici, ca în 
unele dintre filmele alea western care se dădeau la 
„Bijou Theater” sâmbăta după-amiaza. 

Şi, întrucât fiul său era un ascultător neobosit (deşi, 
dacă l-ai fi întrebat, Butch ar fi susţinut că aşa era şi 
normal să fie), Bowers senior îi umplea urechile 
băiatului cu o predică de ură şi ghinioane, îi explica 
fiului său că, în vreme ce toţi negroteii erau proşti, unii 
mai erau şi vicleni - iar în adâncul lor cu toţii îi urau pe 
albi şi voiau să taie brazdă în femeia albă. Poate că la 
urma urmei nu numai de banii pe asigurare fusese 
vorba, spunea Butch; poate că Hanlon hotărâse să 
arunce la uşa lui vina pentru moartea puilor fiindcă 
Butch ţinea taraba vecină de zarzavaturi pe stradă. O 
făcuse însă oricum, asta era tot atât de sigur ca şi faptul 
că rahatul rămâne lipit pe pătură. O făcuse şi pe urmă 
adunase o haită de cioroi din oraş să se dea de ceasu' 
morţii minţind pentru el şi ameninţându-l pe Butch cu 
închisoarea dacă nu-i plătea despăgubiri negroteiului. 
„Şi de ce nu?” îşi întreba Butch fiul cu ochi rotunzi şi gât 
jegos. „De ce nu? Eu nu eram în ţara asta decât un om 
care se bătuse cu japonezii. Erau tipi ca noi cu duiumu', 
da' el era singurul negrotei din Comitat.” 

Afacerea cu puii fusese urmată de incidente 
nenorocoase unul după altul - tractorul său Deere îşi 
rupsese o bară; grapa cea bună i se făcuse praf pe 
câmpul din nord; un coş de pe gât i se infectase şi a 
trebuit să şi-l opereze, pe urmă se infectase iar şi fusese 


nevoit să şi-l chiureteze; negroteiul începuse să-şi 
folosească banii spurcaţi pentru a cobori preţurile până 
când Butch îşi pierduse toţi clienţii. 

In urechile lui Henry, era o litanie constantă; 
negroteiul, negroteiul, negroteiul. Toate erau din vina 
negroteiului. Negroteiul avea o casă albă şi frumoasă cu 
etaj şi boiler cu păcură, în vreme ce Butch cu nevasta şi 
fiul locuiau într-o baracă de carton smolit. Când Butch 
nu reuşea să scoată destui bani cu ferma şi trebuia să 
meargă o vreme la muncă în pădure, negroteiul era de 
vină. Când le-a secat fântâna în 1956, negroteiul a fost 
de vină. 

Mai târziu în acelaşi an, Henry, care atunci avea 
vârsta de zece ani, a început să-i dea de mâncare lui Mr. 
Chips, câinele lui Mike, oase vechi de supă şi pungi cu 
fulgi de cartofi. A ajuns să-l facă pe Mr. Chips să dea din 
coadă şi să vină fuga când îl striga. O dată ce câinele s-a 
obişnuit cu Henry şi cu trataţiile lui, acesta i-a oferit 
într-o zi o livră de hamburger muiată în insecticid. 
Otrava de ploşniţe o găsise în şopronul din fund; trei 
săptămâni făcuse economii ca să cumpere carnea de la 
Costello's. 

Mr. Chips mâncă jumătate din carnea otrăvită şi se 
opri. 

— Haide, termină-ţi trataţia, Câine de cioroi, spusese 
Henry. 

Mr. Chips dădu din coadă. De vreme ce Henry aşa îi 
spusese de la bun început, ajunsese să creadă că ăsta e 
celălalt nume al său. Când începură durerile, Henry 
scoase o bucată de sfoară de rufe şi îl legă pe Mr. Chips 
de un mesteacăn, astfel ca să nu poată scăpa şi fugi 
acasă. Se aşeză apoi pe o piatră încălzită de soare, îşi 
rezemă bărbia în palme şi privi câinele murind. Dură 
destul de mult, dar Henry îl consideră un timp petrecut 
cu folos. La sfârşit, Mr. Chips începu să aibă convulsii şi 
o spumă subţire şi verde i se prelinse din bot. 

— Cum îţi place chestia asta, Câine de cioroi? îl 


întrebă Henry, iar animalul îşi rostogoli în cap ochii 
muribunzi la auzul glasului lui Henry şi încercă să dea 
din coadă. A fost bună masa, javră căcăcioasă? 

După ce câinele muri, Henry îndepărtă sfoara, se duse 
acasă şi-i spuse tatălui său ce făcuse. Oscar Bowers era 
de acum extrem de nebun; după un an, nevasta avea să-l 
părăsească în urma unei bătăi surori cu moartea. Henry 
era la fel de speriat de tatăl său şi uneori simţea o ură 
cumplită împotriva lui, dar îl şi iubea. Iar în acea după- 
miază, odată spusă povestea, simţi că în sfârşit găsise 
cheia afecțiunii bătrânului, pentru că tatăl său îl bătu pe 
spate (atât de tare, încât Henry aproape căzu la 
pământ), îl duse în living şi-i dădu o bere. Era prima 
bere din viaţa lui Henry, şi pe tot restul zilelor lui avea 
să asocieze gustul acela cu emoţiile pozitive: victorie şi 
iubire. 

— În cinstea unei trebi bine făcute, spuse tatăl nebun 
al lui Henry. 

Îşi ciocniră una de alta sticlele cafenii şi le dădură pe 
gât. Din câte ştia Henry, negroteii nu aflaseră niciodată 
cine le omorâse câinele, dar presupunea că aveau ei 
bănuielile lor. Spera că le aveau. 

Ceilalţi din Clubul Păguboşilor îl cunoşteau pe Mike 
din vedere - într-un oraş unde el era singurul copil 
negru ar fi fost ciudat să nu-l remarce - dar asta era tot, 
căci Mike nu învăţa la Şcoala Primară Derry. Mama sa 
era baptistă evlavioasă, iar Mike fusese prin urmare 
înscris la Şcoala Bisericii de pe Neibolt Street. Pe lângă 
geografie, citire şi aritmetică, aveau lecţii pe teme 
biblice, cursuri despre Semnificaţia Celor Zece Porunci 
într-o Lume Fără Dumnezeu şi grupuri de discuţie 
asupra modului de a aborda problemele morale de zi cu 
zi (dacă vedeau un amic şterpelind din magazin de pildă 
sau auzeau un profesor luând numele Domnului în 
deşert). 

Lui Mike îi plăcea şcoala aceasta. Erau momente când 
bănuia, în chip vag, că-i scapă unele lucruri - poate o 


mai amplă comunicare cu copiii de vârsta lui -, dar era 
dispus să aştepte până la liceu ca asemenea lucruri să 
se întâmple. Perspectiva îl neliniştea puţin, pielea sa 
fiind cafenie, dar părinţii lui erau bine trataţi în acest 
oraş, din câte putea să vadă Mike, şi bănuia că va fi şi el 
bine tratat dacă la rândul său îi va trata pe ceilalţi la fel. 

Excepţia acestei reguli purta bineînţeles numele 
Henry Bowers. 

Deşi încercase s-o arate cât de puţin posibil, Mike era 
tot timpul terorizat de Henry. În 1958 Mike era zvelt şi 
bine clădit, mai înalt decât Stan Uris, dar nu chiar cât 
Bill Denbrough. Era agil şi rapid, iar asta îl salvase de la 
mai multe bătăi din partea lui Henry. Şi, desigur, învăţa 
la o altă şcoală. Din această cauză şi dintr-a diferenţei 
de vârstă, drumurile li se încrucişau rareori. Mike făcea 
eforturi ca să păstreze situaţia astfel. Prin urmare, 
ironia sorții făcea ca, deşi Henry îl ura pe Mike Hanlon 
mai mult decât pe oricare alt copil din Derry, Mike 
avusese cel mai puţin de suferit dintre toţi. 

A, sigur primise şi el partea lui de cucuie. În 
primăvara de după ce-i omorâse câinele, Henry răsări 
din boscheţi într-o zi în timp ce Mike mergea spre oraş 
ca să intre la bibliotecă. Era la sfârşitul lui martie, 
vreme destul de bună pentru a-şi fi luat bicicleta, dar în 
zilele acelea Witcham Road devenea un drum de ţară 
imediat după locuinţa familiei Bowers, ceea ce însemna 
un smârc de noroaie - deloc potrivit pentru biciclete. 

— Salut, negroteiu'! spuse Henry, apărând din tufişuri 
cu un rânjet larg întins pe faţă. 

Mike făcu un pas înapoi, săgetând prudent din ochi în 
stânga şi-n dreapta, în căutarea unei şanse de a fugi. 
Ştia că, dacă reuşeşte o fentă pe lângă Henry, îl va 
putea întrece la fugă. Henry era mare, Henry era 
puternic, dar Henry mai era şi greoi. 

— O să-mi fac un bebeluş de smoală, spuse Henry, 
înaintând spre băiatul mai mic. Nu eşti destul de negru, 
da’ mă ocup eu de asta. 


Mike se uită la stânga şi îşi orientă trapul într-acolo. 
Henry muşcă momeala, se repezi la stânga - prea 
repede şi prea departe ca să se mai oprească. Cotind 
iute, cu mişcări suple, Mike o luă spre dreapta (în liceu 
avea să facă parte din echipa de fotbal universitară ca 
fundaş, în cursul inferior, şi doar o fractură de picior în 
timpul cursului superior urma să-l oprească de la a bate 
recordul absolut al şcolii). Ar fi scăpat cu uşurinţă pe 
lângă Henry dacă n-ar fi fost noroiul. Glodul fiind 
lunecos, Mike căzu în genunchi. Înainte de a apuca să se 
ridice, Henry sărise deja asupra lui. 

— Cioroicioroicioroi! răcni Henry cu un soi de extaz 
religios, în timp ce-l rostogolea pe Mike. 

Noroiul urcă pe sub cămaşa lui Mike şi-i cobori în 
pantaloni. Îl simţea clefăindu-i prin pantofi. Dar nu 
începu să plângă până când Henry nu-i mânji faţa cu 
noroi, înfundându-i amândouă nările. 

— Acuma eşti negru! zbieră satisfăcut Henry, 
săpunind cu noroi părul lui Mike. Acuma CHIAAAAR că 
eşti negru! 

Smulse scurta de poplin a lui Mike şi tricoul de 
dedesubt şi-i trânti o turtă de noroi peste buric. 

— Acuma eşti negru ca miezu' nopții-ntr-un PUȚ DE 
MINĂ! urlă Henry triumfător şi înfipse dopuri de noroi 
în ambele urechi ale lui Mike. 

Apoi se ridică în picioare, cu mâinile pline de noroi 
agăţate la centură, şi mugi: 

— Eu ţi-am omorât câinele, băiete negru! 

Dar Mike nu auzi aceste vorbe din cauza noroiului din 
urechi şi-a propriilor sale suspine îngrozite. 

Henry mai aruncă în Mike un ultim cocoloş de pământ 
lipicios, după care se întoarse şi plecă acasă, fără să mai 
privească în urmă. Peste câteva momente, Mike se 
ridică şi făcu acelaşi lucru, continuând să plângă. 

Cum era şi normal, mama lui se înfurie; îi ceru lui Will 
Hanlon să dea telefon la şeful Borton şi să-l trimită 
acasă la Bowers înainte de apusul soarelui. 


— S-a mai luat şi altă dată de Mikey, o auzi Mike 
spunând. 

El şedea în cadă, iar părinţii lui erau în bucătărie. Era 
a doua cadă plină cu apă; prima se înnegrise aproape în 
aceeaşi clipă când păşise înăuntru şi se aşezase. În furia 
ei, mama sa o dăduse într-un dialect texan gros pe care 
Mike abia dacă-l putea înţelege: 

— Pune legea pă el, Will Hanlon! Şi pă dulău, şi pă 
căţăl! Legiuieşte-i, m-auzi? N 

Will auzea, dar nu făcu ceea ce-i ceruse nevastă-sa. În 
cele din urmă, când se mai răcori (de-acum se 
înnoptase, iar Mike dormea de două ore), îi 
reîmprospătă cunoştinţele asupra realităţilor vieţii. 
Şeful Borton nu era şeful Sullivan. Dacă Borton ar fi fost 
şerif pe vremea când avusese loc incidentul cu puii 
otrăviţi, Will nu şi-ar fi primit niciodată cei două sute de 
dolari şi ar fi trebuit să se declare mulţumit cu acea 
stare de fapt. Unii oameni îţi stăteau alături, alţii nu; 
Borton făcea parte din această ultimă categorie. Era în 
fond un creier de meduză. 

— Mike a mai avut necazuri cu băiatul ăla şi-nainte, 
da, îi spuse el lui Jessica. Dar n-a avut prea multe, 
fiindcă e atent la Henry Bowers. Asta o să-l ajute să fie 
şi mai atent. 

— Adică vrei pur şi simplu să laşi lucrurile aşa? 

— Bowers i-a spus lui fie-su poveşti despre relaţiile lui 
cu mine, cred, iar fie-su ne urăşte pe toţi trei din cauza 
lor şi din cauză că taică-su i-a mai spus şi că a-i uri pe 
negri e ceea ce trebuie să facă oamenii. Totul se 
mărgineşte la asta. Nu pot schimba faptul că fiul nostru 
e un om de culoare, tot aşa cum nu pot să şed aici şi să- 
ti spun că Henry Bowers va fi ultimul care să se ia de el 
fiindcă are pielea cafenie. Va trebui să înfrunte asta tot 
restul vieţii, aşa cum şi eu am înfruntat-o şi ai înfruntat- 
o şi tu. Păi, chiar acolo în şcoala aia creştină unde ţi-ai 
pus tu în cap că trebuie să meargă, profesoara le-a spus 
că negrii nu-s la fel de buni ca albii fiindcă Ham fiul lui 


Noe şi-a privit tatăl când era beat şi gol, iar ceilalţi 
băieţi ai lui Noe şi-au ferit privirea în lături. De-asta fiii 
lui Ham au fost condamnaţi pe veci să fie tăietori de 
lemne şi să tragă apă, aşa le-a spus. lar Mikey zicea că 
se uita drept la el în timp ce le spunea povestea asta. 

Mută şi nefericită, Jessica îşi privi lung soţul. Două 
lacrimi căzură, câte una din fiecare ochi, şi i se 
rostogoliră încet pe faţă. 

— Nu există nicio cale de a scăpa de toate astea? 

Răspunsul lui a fost blând, dar neîndurător; era o 
vreme când soțiile îşi credeau soţii, iar Jessica nu avea 
niciun motiv să se îndoiască de Will al ei. 

— Nu. Nu e nicio scăpare de cuvântul negrotei, nu 
acum, nu în lumea în care ne-a fost dat să trăim, mie şi 
tie. Negroteii de la ţară din Maine sunt tot negrotei. M- 
am gândit de nenumărate ori că motivul pentru care m- 
am întors în Derry a fost acela că nu există niciun loc 
mai potrivit ca să-mi aduc aminte de asta. Dar o să am o 
discuţie cu băiatul. 

A doua zi îl strigă din hambar. Will stătea pe jugul 
grapei şi bătu cu palma locul de-alături, făcându-i semn 
lui Mike să se aşeze. 

— N-ar strica să te fereşti din calea lui Henry Bowers, 
spuse el. 

Mike dădu din cap. 

— Tatăl lui e nebun. 

Mike încuviinţă iar. Atâta lucru auzise şi el prin oraş. 
Puținele prilejuri când îl zărise pe domnul Bowers îi 
confirmaseră ideea. 

— Prin asta nu-nţeleg doar că-i cam sărit, preciză Will, 
aprinzându-şi o ţigară Bugler rulată în casă şi privindu- 
şi fiul. E cam la trei paşi distanţă de cămaşa de forţă. 
Aşa s-a întors din război. 

— Eu cred că şi Henry e nebun, spuse Mike. 

Glasul îi era scăzut, dar ferm, şi asta îl întări 
sufleteşte pe Will... Deşi, după o viaţă hărţuită de 
incidente incluzând şi prilejul de-a fi aproape ars de viu 


într-o speluncă ilicită numită The Black Spot, nu-i venea 
să creadă că un copil ca Henry putea fi nebun. 

Mă rog, l-a ascultat prea mult pe taică-su, dar asta-i 
doar foarte firesc. 

Şi totuşi, în această privinţă fiul său era mai aproape 
de adevăr. Henry Bowers, fie din cauza permanentei 
convieţuiri cu tatăl său, fie din alte pricini - vreo 
defecţiune internă -, era într-adevăr pe cale să 
înnebunească, încet, dar sigur. 

— Nu vreau să-ţi faci o carieră din a da bir cu fugiţii, 
spuse Will Hanlon, dar întrucât eşti negru ai şanse să ţi 
se arunce multe pe cap. Înţelegi ce vreau să zic? 

— Da, tătuţule, spuse Mike, gândindu-se la Bob 
Gautier de la şcoală, care încercase să-i explice lui Mike 
că negrotei nu putea fi un cuvânt urât, de vreme ce tatăl 
său îl folosea tot timpul. 

De fapt, îi spuse sincer Bob lui Mike, era un cuvânt 
frumos. Când câte un luptător la Friday Night Fights 
încasa o bătaie bună şi reuşea să se ţină pe picioare, 
tăticul său spunea: „Are capu' tare ca un negrotei”; iar 
când cineva chiar se spetea cu munca (cea a domnului 
Gautier desfăşurându-se la „Star Beef”, în oraş), tăticul 
spunea: „Omul ăla munceşte ca un negrotei”. „Iar tăticul 
meu e exact tot atât de creştin ca şi tăticul tău”, 
încheiase Bob. Mike ţinea minte că, privind la faţa albă 
şi ciupită de vărsat a lui Bob, înconjurată de blana 
râioasă a glugii hanoracului, simţise nu furie, ci o 
cumplită tristeţe ce-i înţepa ochii cu lacrimi. Văzuse 
onestitate şi bune intenţii pe chipul lui Bob, dar ceea ce 
simţise era singurătate, distanţă, o mare goliciune 
şuierătoare între el şi celălalt băiat. 

— Văd că înţelegi ce vreau să zic, spuse Will şi ciufuli 
părul fiului său. Iar concluzia e că trebuie să ai grijă 
unde pui piciorul. Trebuie să te-ntrebi dacă Henry 
Bowers merită atâta osteneală. Merită? 

— Nu, spuse Mike. Nu, n-aş crede. 

Avea să mai treacă o vreme până să se răzgândească. 


Asta s-a întâmplat în ziua de 3 iulie 1958. 


4 


În timp ce Henry Bowers, Victor Criss, Belch Huggins, 
Peter Gordon şi un băiat de liceu semiarierat pe nume 
Steve Sadler (poreclit Moose, după personajul din 
benzile desenate cu Archie) fugăreau un Mike Hanlon cu 
răsuflarea tăiată, prin triaj, către Maidan, cam la o 
jumătate de kilometru distanţă Bill şi ceilalţi din Clubul 
Păguboşilor încă mai şedeau pe malul râului 
Kenduskeag, cumpănind la coşmarul lor colectiv. 

— C-cred că ş-şt-ştiu u-unde e-e-e, spuse Bill, 
spărgând în fine tăcerea. 

— În canale, zise Stan, şi tresăriră toţi la auzul unui 
zgomot neaşteptat, pârâitor şi aspru. 

Eddie zâmbi vinovat în timp ce-şi cobora inhalatorul la 
loc în poală. 

Bill dădu din cap: 

— L-am t-i-întrebat pe ta-tata despre ca-canale acum 
câ-câteva s-s-seri. 

— La început toată zona asta a fost o mlaştină, i-a 
spus Zack fiului său, iar întemeietorii oraşului au reuşit 
să instaleze ceea ce azi e centrul exact în partea ei cea 
mai rea. Tronsonul din Canal care trece pe sub Center şi 
Main şi iese la suprafaţă în Bassey Park nu e altceva 
decât o canalizare ce captează râul Kenduskeag. În cea 
mai mare parte a anului canalele alea sunt aproape 
goale, dar devin foarte importante când vine dezgheţul 
de primăvară sau când se produc inundaţii... 

Aici făcu o pauză, gândindu-se că în timpul inundaţiei 
din toamna trecută îşi pierduse fiul cel mai mic. 

— ...Datorită pompelor, încheie el. 

— Po-po-pompe? întrebă Bill, întorcând puţin capul 
fără a-şi da măcar seama. 

Când se bâlbâia la sunete explozive, buzele sale 
împroşcau cu salivă. 

— Pompele de drenaj, îi explică tatăl său. Se află pe 


Maidan. Tuburi de beton ce ies din pământ cam la un 
metru înălţime... 

— B-B-Ben H-H-H-Hanscom le zice gă-găuri de mo- 
morloci, spuse Bill, zâmbind. 

Zack zâmbi şi el... Dar nu era decât o umbră a 
vechiului său zâmbet. Se aflau în atelierul lui Zack, unde 
acesta strângea fără prea mare interes ştifturile 
scaunelor. 

— Pompe colectoare, asta-i tot ce sunt, puştiulache. 
Stau în cilindri cam la trei metri adâncime şi pompează 
apa de canalizare şi surplusul când panta terenului se 
nivelează sau îşi ascute puţin unghiul. Sunt maşinării 
vechi, şi oraşul ar avea nevoie de nişte pompe mai noi, 
dar Consiliul acuză întotdeauna sărăcia când problema 
aceasta este trecută pe ordinea de zi la întrunirile 
pentru adoptarea bugetului. Dacă eu aş primi câte 
douăzeci şi cinci de cenți pentru fiecare dată când am 
coborât acolo, în rahat pân-la genunchi, ca să rebobinez 
câte un motor dintre alea... Dar n-ai tu nevoie s-auzi 
toate astea, Bill. De ce nu mergi să te uiţi la televizor? 
Cred că-n seara asta-i Sugarfoot. 

— B-ba v-v-vreau s-a-a-aud, protestă Bill, şi nu numai 
fiindcă ajunsese la concluzia că undeva sub Derry se afla 
ceva groaznic. 

— De ce vrei s-auzi despre o grămadă de pompe 
colectoare? întrebă Zack. 

— Re-re-ferat pentru şc-scoală, replică însufleţit Bill. 

— Şcoala s-a terminat. 

— L-l-la anu’ 

— Mă rog, e un subiect destul de plicticos, spuse 
Zack. Profesorul o să-ţi dea probabil un F pentru c-ai 
reuşit să-l adormi. Uite, aici e Kenduskeag-ul - trasă 
Zack o linie dreaptă în praful subțire de rumeguş de pe 
masa în care îşi încastrase bomfaierul -, iar aici e 
Maidanul. Acuma, pentru că centrul oraşului e mai jos 
decât cartierele rezidențiale - Kansas Street, să zicem, 
sau Old Cape, sau West Broadway -, cea mai mare parte 


a apelor reziduale din centru trebuie să fie pompate în 
râu. Scurgerile din case o iau în jos spre Maidan cam de 
capul lor. Inţelegi? 

— D-d-da, spuse Bill, trăgându-se puţin mai aproape 
de tatăl său pentru a privi liniile, destul de aproape 
astfel ca umărul să i se rezeme de braţul tatălui. 

— Într-o zi o să se termine cu pompatul lăturilor în 
râu şi cu asta toată treaba va lua sfârşit. Dar până una, 
alta avem pompele alea în... cum le spunea amicul tău? 

— Găuri de morloci, spuse Bill fără urmă de bâlbâială; 
nici el, nici tatăl său nu observară. 

— Aşa. Pentru asta există pompele din găurile de 
morloci şi merg destul de bine, atâta doar că, atunci 
când plouă prea mult, şuvoaiele dau pe dinafară. 
Fiindcă, deşi drenajul gravitațional şi canalele cu pompe 
au fost proiectate ca sisteme separate, de fapt se 
încrucişează peste tot. Vezi? 

Trase o serie de X-uri dispuse radial faţă de linia ce 
reprezenta râul Kenduskeag, iar Bill dădu din cap. 

— Ei bine, singurul lucru pe care trebuie să-l ştii 
despre drenajul apei e că se duce încotro poate. Când 
ajunge prea sus, începe să umple rigolele la fel cum 
umple canalele colectoare. Când apa din rigole se înalţă 
destul ca să ajungă la pompele astea, le scoate din 
circuit. Ghinionul meu, fiindcă trebuie să le repar. 

— Tati, câ-cât de mari sunt ca-canalele? 

— Adică, ce calibru au? 

Bill dădu din cap. 

— Canalele principale au poate doi metri în diametru. 
Cele secundare, din zonele rezidenţiale, un metru, unu- 
jumate, cred. Unele dintre ele s-ar putea să fie un pic 
mai mari. Şi crede-mă ce-ţi zic, Billy, şi poţi să le-o spui 
şi prietenilor tăi: nu trebuie să intraţi niciodată într-un 
canal dintr-astea, nici în joacă, nici la vreun pariu, din 
niciun fel de motiv. 

— De ce? 

— O mulţime de conduceri diferite ale oraşului le-au 


tot construit cam de prin 1885. În timpul Crizei au 
instalat o întreagă reţea de drenaj secundară şi una 
terţiară; pe vremea aia se găseau bani destui pentru 
lucrările publice. Dar tipul care a fost şeful acestor 
proiecte a murit în Al Doilea Război Mondial, iar după 
vreo cinci ani Departamentul Apelor a descoperit că 
planurile sistemului dispăruseră în majoritate. Cam cinci 
kile de planuri care pur şi simplu s-au topit la un 
moment dat între 1937 şi 1950. Ideea mea e că nimeni 
nu ştie unde duc afurisitele de canale. Când 
funcţionează, nu-i pasă nimănui. Când nu, apar trei- 
patru mutre acre de la întreprinderea de Ape Derry care 
trebuie să încerce să afle care pompă s-a stricat sau 
unde-i înfundată. Iar când coboară acolo, îşi iau naibii cu 
ei mâncare la pachet. E întuneric, pute şi-i plin de 
şobolani. Astea toate sunt motive ca să stai afară, dar 
cel mai serios motiv e că te poţi rătăci. Au mai păţit-o şi 
alţii. 

Pierdut sub Derry. Pierdut în canale. Pierdut în beznă. 
Ideea avea ceva atât de sinistru şi înfiorător, încât Bill 
se pomeni o clipă redus la tăcere. Apoi spuse: 

— Da’ n-au tri-tri-mis niciodată oameni acolo să facă 
hărţi... 

— Trebuie să termin ştifturile astea, spuse pe 
neaşteptate Zack, întorcându-i spatele şi îndepărtându- 
se. Intră-n casă şi vezi ce-i la televizor. 

— D-d-da', ta-ta-tati... 

— Du-te, Bill, îl îndemnă Zack, iar băiatul simţi din 
nou răceala. 

Răceala aceea prefăcea mesele de seară într-un soi de 
tortură, în timp ce tatăl său frunzărea reviste de 
electronică (spera să fie avansat în anul următor), în 
timp ce mama îşi citea câte unul dintre nesfârşitele 
romane englezeşti cu detectivi: Marsh, Sayers, Innes, 
Allingham. În atmosfera aceea de gheaţă, mâncarea îşi 
pierdea tot gustul; parcă ar fi mestecat alimente 
îngheţate care niciodată nu văzuseră un cuptor pe 


dinăuntru. Apoi câteodată, pe urmă, urca în camera lui 
şi se întindea pe pat, ţinându-se de stomacul cuprins de 
crampe şi spunând în sinea sa: „Capra sare piatra, 
piatra crapă-n patru, crăpa-i-ar capul caprei cum a 
crăpat piatra-n patru”. Se gândea la asta tot mai mult şi 
mai mult de când murise Georgie, deşi maică-sa îl 
învățase fraza cu doi ani în urmă. În mintea sa 
dobândise o calitate de talisman; în ziua când se va 
putea îndrepta spre mama lui şi-i va rosti fraza simplu, 
fără a se poticni sau bâlbâi, gheaţa se va sparge; ochii ei 
se vor lumina, iar ea îl va îmbrăţişa şi-i va spune: 
„Minunat, Billy! Ce băiat bun! Ce băiat bun!” 

Fireşte, nu împărtăşise nimănui acest gând. Nici cu 
cai sălbatici nu i-ar fi putut fi smuls; nici roata de tortură 
nu l-ar fi putut determina să-şi dea de gol această 
fantezie secretă, ascunsă în chiar centrul inimii lui. Dacă 
putea pronunţa această expresie pe care ea i-o 
împărtăşise cu dezinvoltură într-o sâmbătă dimineaţă, în 
timp ce el şi Georgie se uitau la Guy Madison şi Andy 
Devine în The Adventures of Wild Bill Hickok, ar fi fost 
ca sărutarea ce-o deşteptase pe Frumoasa Adormită din 
visurile ei îngheţate în lumea caldă a iubirii prinţului din 
poveste. 

Capra sare piatra, piatra crapă-n patru, crăpa-i-ar 
capul caprei cum a crăpat piatra-n patru. 

Nu le-o spuse nici prietenilor lui în acea zi de 3 iulie - 
dar le spuse ceea ce aflase de la tatăl său despre 
reţeaua de canalizare şi drenaj a oraşului Derry. Era un 
băiat a cărui fantezie funcţiona cu uşurinţă şi naturaleţe 
(uneori mai uşor decât îi venea să spună adevărul), iar 
scena pe care le-o zugrăvi era cu totul diferită de cea în 
care se desfăşurase de fapt conversaţia: el şi babacul 
său priveau împreună la televizor, spuse Bill, bând 
cafea. 

— Tatăl tău te lasă să bei cafea? întrebă Eddie. 

— S-s-sigur, răspunse Bill. 

— Mamă! făcu Eddie. Maică-mea nu m-ar lăsa în veci 


să beau o cafea. Zice că-i periculoasă cofeina din ea. 

Tăcu o clipă. 

— Totuşi, ea bea destulă. 

— Pe mine tata mă lasă să beau cafea dacă vreau, 
spuse Beverly, dar mi-ar face de petrecanie dac-ar şti că 
fumez. 

— Ce te face să fii atât de sigur că-i în canalizare? 
întrebă Richie, privind de la Bill la Stan Uris şi iar la 
Bill. 

— To-to-totul duce la a-a-asta. V-vocile pe ca-care le-a 
auzit Be-be-verly v-veneau din ţe-ţeavă. Şi sâ-sângele. 
Când c-c-clovnul ne-a fu-fugărit, na-na-nasturii ăia po- 
po-portocalii erau lângă o gu-gură de ca-canal. Iar G-G- 
George... 

— Nu era un clovn, Bill Barosane, îl întrerupse Richie. 
Ţi-am mai spus. Ştiu că pare o nebunie, dar era un 
vârcolac. 

Îi privi pe ceilalţi, în defensivă. 

— Jur pe Dumnezeu. L-am văzut. 

Bill spuse: 

— Pentru ti-ti-tine a fost un vârcolac. 

— Hai? 

— N-nu pr-prr-pricepi? Pentru ti-tine a fost un vâr- 
vârcolac pentru că a-ai văzut filmul ăla tâ-âmpit la „A-A- 
A-A-laddin” 

— Nu mă prind. 

— Eu cred că da, spuse calm Ben. 

— M-am dus la bi-bi-bibliotecă şi am că-că-uctat, 
explică Bill. Eu cred că-i o a-a... 

Se întrerupse cu gâtlejul încordat şi scuipă cuvântul: 

..O aură. 

— O aură? întrebă nedumerit Eddie. 

— A-a-aură, repetă Bill şi pronunţă pe litere. 

Le spuse despre un paragraf din enciclopedie asupra 
acestui subiect şi un capitol pe care-l citise într-o carte 
intitulată Adevărul nopții. Aură, explică el, era 
denumirea celtică a creaturii ce bântuia oraşul Derry; 


alte neamuri şi alte culturi, în alte vremuri, o 
denumiseră cu alţi termeni, dar toţi însemnau acelaşi 
lucru. Indienii de la câmpie o numeau Manitou, care 
uneori lua forma unui leu-de-munte, a unui elan sau a 
unei acvile. Aceiaşi indieni credeau că spiritul Manitou 
poate câteodată să intre în ei, iar în acele momente 
puteau da norilor forma acelor animale după care le 
fuseseră botezate casele. Himalaienii îl numeau tallus 
sau taelus, ceea ce însemna o fiinţă vrăjită şi rea care-ţi 
putea citi gândurile, luând apoi forma lucrului de care-ţi 
era cel mai frică, în Europa Centrală purtase numele de 
eylak, frate cu vurderlak, sau vampir. In Franţa era le 
loup-garou sau piele-schimbătoare, concept ce fusese 
tradus grosolan ca vârcolac, dar, le spuse Bill, Je loup- 
garou (pe care el îl pronunţa „le luup-garuu”) putea fi 
orice, absolut orice: un lup, un şoim, o oaie, chiar şi o 
ploşniţă. 

— Vreunul dintre articolele alea nu te-nvăţa cum să 
învingi o aură? întrebă Beverly. 

Bill dădu din cap, dar nu cu prea multă nădejde. 

— H-h-himalaienii aveau un ri-i-itual ca s-să sc-scape 
de e-e-el, da-i de-de-stul de gr-gr-groaznic. 

Se uitară la el, nedorind să audă, dar neavând încotro. 

— S-s-se nu-numea R-R-Ritualul Chü-Chüd, continuă 
Bill şi începu să le explice în ce consta. Dacă erai un om 
sfânt din Himalaya, luai urma unui taelus. Acel taelus 
scotea limba. Tu o scoteai pe-a ta. Vă suprapuneaţi 
limbile şi pe urmă amândoi le muşcaţi complet, astfel 
încât ajungeaţi oarecum ţintuiţi unul de altul, ochi în 
ochi. 

— Ah, cred că-mi vine să vărs, spuse Beverly, 
rostogolindu-se pe pământ. 

Şovăind, tremurând de emoție, Ben o bătu uşor pe 
spate, după care privi în jur să vadă dacă-l observase 
careva. Nu-l observase nimeni; ceilalţi se uitau la Bill, 
hipnotizaţi. 

— Şi pe urmă? întrebă Eddie. 


— Pă-pă-păi, pare o ne-ne-nebunie, d-da-n carte s- 
scria că pe-pe urmă începeţi să spuneţi glume şi şa- 
şarade. 

— Ce? exclamă Stan. 

Bill confirmă, cu expresia unui corespondent de presă 
care vrea să fie clar - fără a ţi-o spune de-a dreptul -, că 
el nu face ştirea, ci doar o transmite. 

— E-exact. M-mai întâi monstrul t-taelus va spune u-u- 
una, apoi tu-tu-tu trebuie să z-z-zici u-una şi o-o ţ-ţ-ţineţi 
tot a-a-aşa, pe râ-râ-rând... 

Beverly se ridică iar în capul oaselor, cu genunchii 
strânşi la piept şi mâinile încleştate împrejurul 
gambelor. 

— Eu nu prea văd cum ar putea unii să vorbească, ştii, 
cu limbile prinse una de alta. 

Richie scoase imediat limba, şi-o prinse cu degetele şi 
intonă: 

— Mama are flori pe prispă! 

Asta-i făcu pe toţi să hohotească o vreme, chiar dacă 
era un banc de copii mici. 

— P-poate că-i vo-vo-vorba de t-telepatie, spuse Bill. 
O-oricum, da-dacă o0-o-omul râde pr-pr-primul în ciu-uda 
du-du-du-du... 

— Durerii? întrebă Stan. 

Bill confirmă. 

— „.„„Atunci taelus-ul re-reuşeşte să-l o-o-omoare şi să-l 
mă-mă-mă-nânce. Sufletul lui, cred. D-dar da-dacă o- 
omul îl po-poate face pe t-taelus să râ-râdă p-p-primul, 
ăsta trebuie să plece pentru o su-su-tă de a-ani. 

— Scria în carte de unde vine chestia asta? întrebă 
Ben. 

Bill clătină din cap. 

— Tu crezi o vorbă din toate astea? interveni şi Stan, 
părând că vrea să fie ironic, deşi nu reuşea să găsească 
forţa morală sau mintală de a o face. 

Bill ridică din umeri şi spuse: 

— A-a-aproape că d-da. 


Părea pe cale să mai spună ceva, dar clătină din cap şi 
rămase tăcut. 

— Asta explică multe, rosti rar Eddie. Clovnul, 
leprosul, vârcolacul... 

Privi la Stan. 

— Şi băieţii morţi. 

— Sună ca o treabă pentru Richard Tozier, spuse 
Richie cu Vocea Crainicului de la  Actualităţile 
MovieTone. Omul cu o mie de bancuri şi şase mii de 
şarade. 

— Dacă te trimitem pe tine s-o rezolvi, murim cu toţii, 
spuse Ben. Încet, în chinuri groaznice. 

La asta râseră iar cu toţii. 

— Deci ce facem? întrebă Stan. 

Încă o dată Bill nu putu decât să clatine din cap... Şi 
să simtă că era aproape de soluţia bună. Stan se ridică 
în picioare: 

— Hai să mergem în altă parte. Mă trage oboseala la 
poponeţ. 

— Mie-mi place aici, replică Beverly. E umbră şi-i 
frumos. 

Îi aruncă o privire lui Stan: 

— Cred că vrei să faci vreo treabă puștească, de 
exemplu să te duci la groapa cu gunoi şi să spargi sticle 
cu pietre. 

— Mie-mi place să sparg sticle cu pietre, spuse Richie, 
ridicându-se lângă Stan. 

Îşi săltă gulerul şi începu să umble încoace şi-ncolo ca 
James Dean în Rebel fără cauză. 

— Mă lovesc, spuse el, cu o mutră posacă şi 
scărpinându-şi pieptul. Ştiţi voi, mamă-mamă. Părinţii. 
Şcoala. So-ci-etatea. Toată lumea. E o presiune, puişor. 

— E-un căcat, îl întrerupse Beverly şi oftă. 

— Eu am nişte artificii, spuse Stan. 

Şi uitară cu totul de aure, de Manitou şi proasta 
imitare a lui James Dean când Stan scoase la iveală un 


pachet de Pisici Negre din buzunarul de la şold. Până şi 
Bill rămase impresionat. 

— I-lisuse Hristoase, St-St-an, de u-unde-ai făcut ro- 
rost de a-astea? 

— De la puştiul ăla gras cu care mă duc câteodată la 
sinagogă, răspunse Stan. I-am dat la schimb un teanc de 
reviste cu Superman şi Little Lulu. 

— Hai să tragem! ţipă Richie, într-o veselie vecină cu 
apoplexia. Hai să le tragem, Stanny, n-am să mai spun la 
nimeni că tu şi cu tac-tu l-aţi omorât pe Hristos, promit, 
ce zici? O să le spun că ai nasu' mic, Stanny! O să le 
spun că nu eşti circumcis! 

La asta Beverly începu să chirăie de râs şi chiar păru 
că se apropie de apoplexie, înainte de a-şi acoperi faţa 
cu mâinile. Bill izbucni în râs, Eddie izbucni în râs, iar 
după o clipă li se alătură şi Stan. Sunetul hohotelor pluti 
peste întinsul puţin adânc al râului Kenduskeag în acel 
ajun de 4 Iulie, sunet de vară, strălucitor ca razele de 
soare ce scânteiau pe apă, şi niciunul dintre ei nu văzu 
ochii portocalii ce-i pândeau dintr-un desiş de oţetar şi 
rugi de mure sterpi din partea stângă. Acea porţiune cu 
oţetari se întindea pe tot malul cale de treizeci de paşi, 
iar în centrul ei se găsea una dintre găurile de morloci 
ale lui Ben. Din această conductă înălţată de beton se 
holbau ochii, fiecare de o jumătate de metru în 
diametru. 


5 


Motivul pentru care Mike fugea ca din puşcă de 
Henry Bowers şi banda lui nu-tocmai-veselă în exact 
aceeaşi zi era acela că a doua zi avea să fie Glorioasa 
Sărbătoare a Independenţei. Şcoala Bisericii avea o 
formaţie în care Mike cânta la trombon. La data de 4 
Iulie, formaţia avea să defileze în parada sărbătorii 
anuale, cântând Imnul de Luptă al Republicii, Înainte 
Soldaţi Creştini şi Frumoasă Americă. Era o ocazie pe 
care Mike o aştepta cu nerăbdare de aproape o lună. 


Plecase pe jos la ultima repetiţie pentru că i se stricase 
lanţul de la bicicletă. Repetiţia nu era programată decât 
la două şi jumătate, dar el pornise de acasă la ora unu, 
fiindcă voia să-şi lustruiască trombonul, aflat în sala de 
muzică a şcolii. Deşi nu cânta la trombon mult mai 
grozav decât îşi făcea Richie Vocile, îndrăgea 
instrumentul şi, ori de câte ori nu-i erau boii acasă, o 
jumătate de oră de suflat marşuri de Sousa, imnuri sau 
arii patriotice îl binedispunea pe loc. Într-un buzunar al 
cămăşii kaki avea o cutie de lustru Saddler's pentru 
alamă, iar din cel al pantalonilor îi atârnau două-trei 
cârpe curate. Gândul la Henry Bowers nici măcar nu-i 
trecea prin minte. 

O privire în urmă în timp ce se apropia de Neibolt 
Street şi Seminarul Teologic l-ar fi făcut să se 
răzgândească degrabă, căci Henry, Victor, Belch, Peter 
Gordon şi Moose Sadler îl urmăreau răsfiraţi pe toată 
lăţimea străzii. Dacă aceştia ar fi plecat de la locuinţa lui 
Bowers cu cinci minute mai târziu, Mike s-ar fi făcut 
nevăzut după creasta următoarei coline; apocaliptica 
bătaie cu pietre şi tot ce-avea să urmeze s-ar fi 
întâmplat poate altfel sau chiar n-ar fi avut loc. 

Dar Mike însuşi, peste ani şi ani, avea să avanseze 
ipoteza că probabil niciunul dintre ei nu era întru totul 
stăpân pe sine în evenimentele acelei veri; că, dacă 
norocul şi libera voinţă jucaseră vreun rol, atunci acesta 
nu putea fi decât unul foarte puţin important. Avea să 
sublinieze un număr de asemenea coincidenţe suspecte 
în faţa celorlalţi la întrunirea lor de la prânz, dar 
aceasta era cel puţin una de care nu avea habar, 
întâlnirea de pe Maidan din acea zi s-a sfârşit când Stan 
Uris a scos Pisicile Negre, iar Clubul Păguboşilor a 
pornit spre groapa de gunoi ca să le dea foc. Iar Victor, 
Belch şi ceilalţi veniseră la ferma Bowers pentru că 
Henry avea artificii, bombiţe-cireaşă şi M-80-uri 
(deținerea acestora din urmă având să devină peste 
doar câţiva ani o crimă). Băieţii cei mari plănuiau să 


meargă în spatele gropii de cărbuni a triajului şi să se 
distreze cu comorile lui Henry. 

Niciunul dintre ei, nici măcar Belch, nu se ducea la 
ferma Bowers în împrejurări obişnuite - în primul rând 
din cauza tatălui nebun al lui Henry, dar şi pentru că 
sfârşeau întotdeauna ajutându-l pe Henry la corvezi: 
plivitul, nesfârşitul cules de pietre, tăierea lemnelor, 
căratul apei, greblatul fânului, culesul a tot ce se 
întâmplă să fi dat în pârg într-un moment sau altul al 
sezonului - mazăre, castraveți, roşii, cartofi. Băieţii nu 
erau chiar alergici la muncă, însă aveau destule de făcut 
la ei acasă fără a mai asuda şi pentru ţicnitul de tată al 
lui Henry, pe care nu-l prea interesa pe cine pocnea (o 
dată aruncase cu un lemn de foc în Victor Criss când 
băiatul scăpase un coş cu roşii pe care-l căra la taraba 
de lângă drum). A fi pocnit cu un butuc de mesteacăn 
era deja destul de neplăcut; ceea ce făcuse să fie şi mai 
rău era faptul că Butch Bowers cântase în timp ce-o 
făcea: „O să-i omor pe toți jăpăii! O să-i omor pe toți 
jăpăii!” 

Cât era el de prost, Belch Huggins o exprimase cel 
mai bine: 

— Eu nu mă fut cu oamenii nebuni! îi spusese el lui 
Victor într-o zi, cu doi ani mai-nainte. 

Victor râsese şi fusese de acord. 

Dar cântecul de sirenă al tuturor acelor pocnitori 
fusese prea atrăgător ca să-i reziste cineva. 

— Îţi zic eu ce facem, Henry, spuse Victor când Henry 
îl chemă afară în acea dimineaţă la ora nouă. Ne vedem 
la groapa de cărbuni pe la unu, ce zici? 

— Arată-te tu la groapă pe la unu, şi eu n-o să fiu 
acolo, replică Henry. Am prea multe treburi. Dacă te- 
arăţi la groapă pe la trei, o să fiu acolo. Şi prima M-80 o 
să intre drept în băsănău' tău, Vic. 

Vic ezită, apoi acceptă să vină şi să-l ajute la muncă. 

Ceilalţi sosiră şi ei, şi toţi cinci, băieţi voinici cu toţii, 
lucrând la ferma Bowers ca ocnaşii, terminară toate 


treburile la începutul după-amiezii. Când Henry îşi 
întrebă tatăl dacă poate să plece, Bowers flutură doar 
alene din mână spre fiu-său. Butch se instalase pe 
veranda din spate, cu o sticlă de lapte de-o litră plină cu 
cidru tare lângă balansoar şi radioul portativ Philco pe 
balustrada verandei (mai spre seară The Red Sox aveau 
să cânte The Washington Senators, perspectivă ce i-ar fi 
cauzat oricărui om care nu era nebun o criză gravă de 
fiori reci). O spadă japoneză fără teacă zăcea în poala lui 
Butch, suvenir de război pe care, spunea el, îl scosese 
din trupul unui jăpău muribund pe insula Tarawa (de 
fapt oferise pentru ea şase sticle de Budweiser şi trei 
manşe de comandă, în Honolulu). În ultima vreme Butch 
îşi scotea spada aproape de fiecare dată când bea. Şi, de 
vreme ce toţi băieţii, inclusiv Henry, erau în secret 
convinşi că mai devreme sau mai târziu o va folosi 
asupra cuiva, era mai bine să te afli departe când îşi 
făcea apariţia în poala lui Butch. 

Băieţii nici nu păşiseră bine pe stradă când Henry îl 
ochi pe Mike Hanlon în faţa lor. 

— E cioroiul! spuse el, cu ochii luminându-i-se ca ai 
unui copil mic care contemplă sosirea Moşului în seara 
de Crăciun. 

— Cioroiul? se arătă nedumerit Belch Huggins - nu-i 
văzuse decât rareori pe cei din familia Hanlon - iar apoi 
ochii săi tulburi se aprinseră. A, da! Cioroiul! Hai pe el, 
Henry! 

Belch porni într-un trap tunător. Ceilalţi dădeau să-l 
urmeze, când Henry îl înşfăca pe Belch şi-l smuci înapoi. 
Henry avea mai multă experienţă decât ei în a-l urmări 
pe Mike Hanlon şi ştia că a-l prinde era uşor de zis, greu 
de făcut. Băiatul ăla negru ştia să se miște. 

— Nu ne văzu. Hai doar să mergem repede pân' ne 
vede. Să tăiem din distanţă. 

Aşa făcură. Un observator s-ar fi putut amuza: cei 
cinci păreau că se antrenează pentru competiţia 
olimpică de marş. Burdihanul considerabil al lui Moose 


Sadler sălta înăuntrul tricoului său cu emblema Liceului 
Derry. Sudoarea şiroia pe faţa lui Belch, care curând se 
înroşi. Dar distanţa dintre ei şi Mike scădea - două sute 
de metri, o sută şi cincizeci, o sută, şi până acum Micul 
Sambo Negru nu se uitase înapoi. Îl auzeau cum fluiera 
nepăsător. 

— Ce-ai de gând să-i faci, Henry? întrebă în şoaptă 
Victor Criss. , 

Suna doar curios, dar în realitate era îngrijorat. În 
ultima vreme Henry începuse să-l alarmeze tot mai mult. 
Nu-i păsa dacă voia doar să-l bată cu toţii pe micul 
Hanlon, poate chiar să-i sfâşie cămaşa şi să-i azvârle 
pantalonii şi chiloţii într-un pom, dar nu era sigur că 
Henry avea doar atât în minte. În anul acela avuseseră 
loc mai multe întâlniri neplăcute cu copiii de la Şcoala 
Primară, cărora Henry le spunea „căcăţeii”. Henry era 
obişnuit să-i domine şi să-i terorizeze pe căcăţei, dar 
începând din martie i-o făcuseră ei lui, mereu, împreună 
cu amicii săi îl fugăriseră pe unul, micul patru-ochi 
Tozier, la „Freese's”, şi îi pierduseră urma exact când 
părea cert că puseseră mâna pe el. Apoi, în ultima zi de 
şcoală, acel Hanscom... 

Dar lui Victor nu-i plăcea să se gândească la asta. 

Ceea ce-l alarma nu era decât atât: se putea ca Henry 
să meargă PREA DEPARTE. Ce însemna exact PREA 
DEPARTE era ceva ce Victor prefera să nu-şi 
imagineze... Dar inima sa neliniştită pusese întrebarea. 

— O să-l prindem şi o să-l ducem la groapa aia cu 
cărbuni, spuse Henry. Mă gândesc să-i băgăm vreo două 
pocnitori în pantofi şi să vedem dacă dansează. 

— Da' nu M-80-urile, Henry, bine? 

Dacă Henry avea în cap aşa ceva, atunci Victor îşi lua 
tălpăşiţa. Câte o M-80 în fiecare pantof i-ar fi făcut 
chisăliţă labele negroteiului ăluia, iar asta era mult 
PREA MULT. 

— N-am decât patru din alea, răspunse Henry, 
neluându-şi ochii de la spinarea lui Mike Hanlon; acum 


se apropiaseră la şaptezeci de metri, şi vorbea şi el în 
şoaptă. Crezi c-aş irosi două pe-un futut de cioroi? 

— Nu, Henry. Sigur că nu. 

— O să-i băgăm doar două Mâţe Negre-n mocasini, 
continuă Henry, pe urmă-l dezbrăcăm la curu' gol şi-i 
aruncăm hainele jos pe Maidan. Poate-o să intre-n urzici 
când se duce după ele. 

— Ar tre'i să-l dăm de-a dura şi pân’ cărbuni, propuse 
Belch, cu ochii până nu de mult ceţoşi arzându-i acum 
strălucitori. Bine, Henry? E mişto? 

— Mişto ca focu’, spuse Henry pe un ton indiferent 
care lui Victor nu-i prea plăcu. O să-l dăm de-a dura-n 
cărbuni, la fel cum l-am dat eu şi-n noroi data trecută. 
Şi... 

Henry rânji dezvăluind nişte dinţi care începeau deja 
să-i putrezească, la vârsta de doisprezece ani. 

— Şi am ceva să-i zic. Nu cred c-a murit data trecută 
când i-am zis-o. 

— Ce să-i zici, Henry? întrebă Peter. 

Peter Gordon nu era decât curios şi excitat. Provenea 
dintr-una dintre „familiile bune” din Derry; locuia pe 
West Broadway şi în doi ani avea să fie trimis la şcoala 
pregătitoare din Groton - sau cel puţin aşa credea el în 
acea zi de 3 iulie. Era mai isteţ decât Vic Criss, dar nu 
fusese suficientă vreme în preajma lor ca să înţeleagă 
cum se deteriora Henry. 

— O să vezi tu, răspunse Henry. Acum, gura. Ne- 
apropiem. Erau la douăzeci şi cinci de metri în urma lui 
Mike, iar Henry tocmai deschidea gura să dea ordinul 
de atac, când Moose Sadler trase prima pocnitoare a 
zilei. Moose mâncase trei castroane de fasole coaptă de 
cu seară, iar băşina a fost aproape la fel de sonoră ca o 
salvă de puşcă. 

Mike întoarse capul. Henry îi văzu ochii dilatându-se. 

— Pe el! urlă. 

Mike îngheţă un moment; apoi o luă la picior, fugind 
de-i sfârâiau călcâiele. 


6 


Păguboşii îşi croiau drum şerpuitor printre bambuşii 
de pe Maidan în următoarea ordine: Bill, Richie, Beverly 
în urma lui Richie, păşind zveltă şi drăguță în blugi şi o 
bluză albă fără mâneci, încălţată în sandale, apoi Ben, 
încercând să nu gâfâie prea tare (deşi erau peste 35*C 
în ziua aceea, purta una dintre cămăşile sale groase şi 
lăbărţate), Stan şi Eddie ultimul, cu vârful inhalatorului 
iţindu-i-se din buzunarul pantalonilor. 

Bill căzuse într-o fantezie de „safari în junglă”, aşa 
cum i se întâmplă adesea când umbla prin partea aceea 
a Maidanului. Bambuşii erau înalţi şi albi, limitând 
vizibilitatea strict la cărarea pe care o bătătoriseră pe 
acolo. Pământul era negru şi amorf, cu pete mustoase 
care trebuiau evitate sau sărite dacă nu voiai să-ţi intre 
mâl în încălțări. Băltoacele de apă stătută aveau ciudate 
culori de curcubeu plate, în aer stăruia un iz rânced, 
parte de gunoi, parte de vegetaţie în descompunere. 

Bill se opri la o cotitură distanţă de Kenduskeag şi se 
întoarse spre Richie: 

— T-t-tigru drept în faţă, T-T-Tozier. 

Richie dădu din cap şi se întoarse spre Beverly. 

— Tigru, suflă el. 

— Tigru, îi spuse ea lui Ben. 

—  Mâncător-de-oameni? întrebă Ben, ţinându-şi 
respiraţia ca să nu gâfâie. 

— E plin tot de sânge, răspunse Beverly. 

— Tigru mâncător-de-oameni, îi murmură Ben lui 
Stan, iar acesta îi trecu vestea în spate lui Eddie, a cărui 
faţă slabă era palidă de surescitare. 

Se făcură nevăzuţi în bambuşi, lăsând goală ca prin 
farmec poteca de pământ negru ce şerpuia prin desiş. 
Tigrul trecu prin faţa lor şi aproape că-l văzură cu toţii: 
greu, ca la vreo două sute de kile, muşchii mişcându-i-se 
cu graţie şi putere sub mătasea blănii vărgate. Aproape-i 
văzură ochii verzi şi broboanele de sânge în jurul 


botului, de la ultima porţie de războinici pigmei pe care- 
i devorase de vii. 

Bambuşii trosniră slab, cu un sunet pe cât de muzical, 
pe atât de lugubru, după care rămaseră din nou 
nemişcaţi. Putea să fi fost boarea unui vânticel de vară... 
Sau putea să fi fost trecerea unui tigru african în drum 
spre latura dinspre Old Cape a Maidanului. 

— S-a dus, zise Bill. Lăsă să-i scape o respiraţie 
reţinută şi păşi iar pe cărare. 

Ceilalţi îi urmară exemplul. 

Richie era singurul care venise înarmat: scoase un 
pistol cu capse având patul înfăşurat în bandă 
izolatoare. 

— Puteam să-l nimeresc în plin dacă te dădeai de- 
acolo, Bill Barosane, spuse el amărât. 

Îşi împinse ochelarii vechi în sus pe nas cu ţeava 
armei. 

— Sunt sălbatici pe-a-a-aicea, spuse Bill. N-n-nu 
putem ri-risca să tragem. V-vrei să ne cadă-n ca-ca-cap? 

— Aha, făcu Richie, convins. 

Bill schiţă cu braţul gestul care le cerea să îl urmeze 
şi îşi reluară drumul pe cărarea ce se îngusta de-o 
palmă în capătul pâlcului de bambuşi. leşiră pe malul 
râului Kenduskeag, unde un şir de pietre plate traversa 
râul. Ben le arătase cum să le plaseze. Luai un bolovan 
mare şi-l trânteai în apă, pe urmă luai un al doilea şi-l 
trânteai şi pe el în apă, în timp ce păşeai pe primul, pe 
urmă îl luai pe-al treilea şi-l trânteai în apă, păşind pe al 
doilea, şi tot aşa până treceai tot râul (care aici, în acel 
moment al anului, nu avea nici treizeci de centimetri 
adâncime şi era vârstat cu dâre roşietice de nisip) 
rămânând cu picioarele uscate. $mecheria era atât de 
simplă, încât era la mintea unui tanc, dar nimănui nu-i 
trecuse asta prin cap până nu apăruse Ben. Era bun la 
treburi dintr-astea, dar, când îţi arăta cum trebuie să 
lucrezi, nu te făcea niciodată să te simţi ca un tăntălău. 

Coborâră malul în şir indian şi porniră peste spinările 


uscate ale pietroaielor pe care le plantaseră: 

— Bill! strigă alarmată Beverly. 

Bill încremeni pe dată, fără să privească în urmă, cu 
braţele ridicate în aer. Apa şipotea și susura în jurul lui. 

— Ce-i? 

— Sunt peşti pirania acolo! l-am văzut mâncând o 
vacă întreagă acum două zile. Un minut după ce căzuse 
în apă nu mai erau din ea decât oasele. Vezi să nu cazi! 

— Just, răspunse Bill. Aveţi grijă, băieţi. 

Traversară cu paşi nesiguri râul. Un tren de marfă se 
repezi pe calea ferată tocmai pe când Eddie se apropia 
de mijlocul albiei, şi mugetul neaşteptat al sirenei sale îl 
făcu să se clatine, gata să-şi piardă echilibrul. Privi în 
apa strălucitoare şi preţ de-o clipă, între scânteierile de 
soare ce-i înfigeau săgeți de lumină în ochi, chiar văzu 
peştii pirania agitaţi. Nu făceau parte din prefăcătoria 
asociată cu fantasmele de „safari în junglă” ale lui Bill; 
de asta era absolut sigur. Peştii pe care-i văzu arătau ca 
nişte caraşi aurii supradimensionaţi, cu fălci enorme şi 
urâte ca ale rechinilor sau caracudelor. Dinţi de 
ferăstrău le ieşeau printre buzele groase şi, asemenea 
caraşilor, erau portocalii. La fel de portocalii precum 
pompoanele pe care le vezi uneori pe costumele purtate 
de clovni la circ. 

Dădeau târcoale în apa mică, scrâşnind din dinţi. 

Braţele lui Eddie se rotiră. Cad, îşi spuse el. Cad în 
apă şi-au să mă mănânce de viu. 

Atunci Stan Uris îl apucă strâns de încheietura mâinii 
şi-l ajută să îşi recapete echilibrul. 

— Cât pe ce, spuse Stan. Dacă picai, dădeai de dracu’ 
cu maică-ta. 

Gândul la maică-sa era, o dată în viaţă, singurul la 
care nu-i stătea lui Eddie mintea. Acum ceilalţi 
ajunseseră pe malul opus şi numărau vagoanele 
mărfarului. Eddie privi înnebunit în ochii lui Stan, apoi 
se uită iarăşi în apă. Văzu o pungă de fulgi de cartofi 
cum trecea valsând pe alături, dar nimic mai mult. 


Ridică din nou ochii spre Stan. 

— Stan, am văzut... 

— Ce? 

Eddie scutură din cap. 

— Cred că nimic. Sunt doar puţin cam 

(dar erau acolo, da erau şi m-ar fi sfâşiat de viu) 

nervos. Din cauza tigrului, cred. Ia-o-nainte. 

Acel mal vestic al râului Kenduskeag - malul Old Cape 
- era un smârc de noroi pe vreme ploioasă şi în timpul 
viiturilor de primăvară, dar în Derry nu plouase prea 
tare de două săptămâni sau chiar mai mult, iar ţărmul se 
uscase într-o crustă crăpată nepământeană din care 
ieşeau mai mulţi cilindri dintre aceia de beton, aruncând 
umbre mici şi mohorâte. Cam la douăzeci de metri mai 
încolo, o conductă de ciment ieşea deasupra 
Kenduskeagului şi scuipa în râu un şuvoi subţire şi 
constant de apă brună, cu înfăţişare viciată. 

Ben spuse calm: 

— Te ia cu fiori aici. 

Ceilalţi dădură din cap. 

Bill îi conduse în sus pe malul uscat şi din nou în 
hăţişurile dese, unde bâzâiau insecte şi ţârâiau lăcuste. 
Din când în când se stârnea câte un fluturat violent de 
aripi, vreo pasăre care îşi lua zborul. O dată o veveriţă 
le tăie în fugă calea, şi după cinci minute, în timp ce se 
apropiau de dâmbul zbârcit şi scund după care se 
ascundea latura din dos a gropii de gunoi a oraşului, un 
şobolan enorm cu o bucăţică de celofan agăţată în 
mustăţi tropăi prin faţa lui Bill, alergând şontâc-şontâc 
pe traseul său propriu, prin propria-i sălbăticie 
microcosmică. 

Duhoarea gropii era acum desluşită şi pătrunzătoare; 
o coloană de fum negru se înălța spre cer. Pământul, 
încă apăsat de vegetaţie, cu excepţia îngustei lor poteci, 
începea să fie aşternut cu reziduuri. Bill le poreclise 
„mătreaţa haznalei”, iar Richie fusese încântat; râsese 
aproape până la lacrimi. 


— P-asta ar trebui s-o treci pe hârtie, Bill Barosane, 
spuse el. Chiar că-i bună. 

Hârtii agăţate de crengi se unduiau şi fâlfâiau ca nişte 
stindarde de două parale; aici luciul argintiu al soarelui 
se reflecta într-un maldăr de cutii de conserve 
îngrămădite pe fundul unei gropi mici, pline de verdeață 
încâlcită; acolo reflectarea mai fierbinte a razelor de 
soare ricoşa dintr-o sticlă spartă de bere. Beverly 
depistă o păpuşă-bebeluş cu pielea din plastic de un roz 
atât de viu, încât părea aproape fiartă. O culese de jos, 
apoi o aruncă, scoțând un mic țipăt la vederea 
gândacilor cenuşii-albicioşi roind de sub fustiţa putredă 
şi pe picioarele descompuse. Îşi frecă degetele de blugi. 

Urcară până în vârful movilei şi priviră în groapă. 

— Of, căca-m-aş, zise Bill şi îşi înfundă mâinile în 
buzunare, pe când ceilalţi se adunau în jurul lui. 

In acea zi se ardeau gunoaiele din extremitatea 
nordică, dar aici, la capătul dinspre ei, îngrijitorul gropii 
(era de fapt Armando Fazio, Mandy pentru prieteni, 
fratele burlac al omului de serviciu de la Şcoala 
Primară) trebăluia la buldozerul D-9 din Al Doilea 
Război Mondial, pe care-l folosea ca să împingă gunoiul 
în grămezi pentru a-i da foc. Îşi scosese cămaşa, iar de 
la marele său radio portativ pe care-l aşezase sub 
umbrarul de prelată, pe fotoliul buldozerului, se auzeau 
festivitățile Red Sox-Senators dinaintea meciului. 

— Nu putem merge acolo, aprobă Ben. 

Mandy Fazio nu era băiat rău, dar, când vedea copii 
în groapă, îi lua la goană imediat - din cauza 
şobolanilor, din cauza otrăvii pe care o presăra regulat 
ca să menţină la nivel scăzut populaţia rozătoarelor, din 
cauza riscului de căzături şi arsuri... Dar mai ales 
fiindcă socotea că o groapă de gunoi nu era locul unde 
să se afle copiii. „Nu-s'teţi voi cuminţ'?” răcnea el la 
copiii ispitiţi să vină la groapă cu pistoale de jucărie să 
tragă în sticle (sau în şobolani, sau în pescăruşi) ori 
atraşi de fascinația exotică a „scociorâtului-în-gunoaie”: 


puteai găsi o jucărie care încă mai mergea, un scaun ce 
se putea repara pentru un club sau un televizor paradit, 
dar cu tubul catodic încă intact - dacă aruncai un pietroi 
într-unul dintr-astea, se producea o explozie extrem de 
satisfăcătoare. „Nu-s'teţi voi copii cuminţ? tuna Mandy 
(tuna nu pentru că ar fi fost furios, dar era surd şi nu 
purta aparat auditiv. „Nu va-nvăţatără a voştri părinţ să 
fit cuminţ'? Băieţeii şi fătucile cuminţ nu să joacă-n 
gunoi! Mereţ' în parc! Mereţ la biblitecă! Mereţ la 
Casa Comunităţii şi jucat’ hochei-la-cutie! Fiţ' cuminț”/ 

— Nt! făcu şi Richie. Se pare că groapa s-a dus. 

Se aşezară cu toţii câteva clipe ca să-l privească pe 
Mandy cum lucra la buldozer, sperând să renunţe şi să 
plece, dar necrezând cu adevărat că o va face: prezenţa 
radioului sugera că Mandy avea de gând să stea acolo 
toată după-amiaza. Destul ca să ne căcăm împrăștiat, 
cugetă Bill. Chiar că nu era niciun loc mai bun unde să 
vii cu artificii decât groapa. Le puteai băga sub cutii de 
conserve, uitându-te apoi cum zburau cutiile în aer când 
artificiile luau foc, sau puteai să aprinzi fitilele, să le 
arunci în sticle şi să fugi ca toţi dracii. Sticlele nu se 
spărgeau întotdeauna, dar de obicei le ofereau această 
plăcere. 

— Bine era dacă aveam nişte M-80-uri, oftă Richie, 
neştiind cât de curând avea să primească una în cap. 

— Maică-mea spune că oamenii ar trebui să fie fericiţi 
cu ce au, spuse Eddie atât de solemn, încât izbucniră cu 
toţii în râs. 

Când hohotele se stinseră, se uitară din nou spre Bill. 

Bill rămase pe gânduri, apoi spuse: 

— Şt-tiu eu un lo-loc. E o ca-ca-carieră veche de 
pietriş în capătul Ma-Maidanului, lângă d-d-depou... 

— Aşa-i! exclamă Stan, sărind în picioare. Ştiu unde! 
Eşti un geniu, Bill! 

— Acolo chiar au să aibă ecou, întări Beverly. 

— Păi, hai să mergem, propuse Richie. 

Toţi şase (şi oare nu era acesta un număr magic?) 


porniră pe culmea colinei ce împrejmuia groapa de 
gunoi. Mandy Fazio aruncă o privire în sus şi-i văzu 
profilaţi pe cerul albastru ca nişte indieni într-o 
expediţie de vânătoare. Se gândi să urle la ei - Maidanul 
nu era un loc pentru copii -, după care îşi văzu mai 
departe de treabă. Cel puţin nu erau în groapa sa de 
gunoi. 


7 


Mike Hanlon fugi pe lângă Şcoala Bisericii fără să se 
oprească şi se năpusti apoi drept pe Neibolt Street spre 
triajul din Derry. Exista acolo un îngrijitor, dar acel 
domn Gendron era foarte bătrân şi chiar mai surd decât 
Mandy Fazio. De asemenea, vara îi plăcea să-şi petreacă 
zilele dormind în pivniţă lângă boilerul tăcut, întins într- 
un vechi şezlong şubred, cu ziarul Derry News în poală. 
Mike încă ar mai fi continuat să bată cu pumnii în uşă şi 
să strige la bătrân să-i deschidă când Henry Bowers 
avea să-l prindă din urmă şi să-i smulgă capul de pe 
umeri. 

Aşa că Mike se resemna să fugă mai departe. 

Dar nu lăsă panica să îl stăpânească; încerca să ţină 
ritmul, să-şi controleze respiraţia, să nu rămână fără 
suflu. Henry, Belch şi Moose Sadler nu prezentau niciun 
fel de probleme; chiar relativ odihniţi, alergau ca nişte 
bivoli loviți la mir. Victor Criss şi Peter Gordon însă erau 
mult mai iuti. În timp ce trecea prin faţa casei unde Bill 
şi Richie văzuseră clovnul - sau vârcolacul -, Mike 
îndrăzni să arunce o privire în urmă şi văzu alarmat că 
Peter Gordon era foarte aproape. Peter rânjea încântat - 
un rânjet de mârţoagă obosită, ajunsă la grajduri, un 
rânjet dat dracului, un rânjet tra-la-la-ce-ne-mai-distrăm, 
iar Mike îşi spuse: Mă-ntreb dac-ar mai rânji aşa de-ar 
şti ce-o să se-ntâmple dacă mă prind... Ce crede, că doar 
o să zică: „Leapşa eşti” şi-au s-o ia la fugă? 

Când poarta triajului cu inscripţia ei - „PROPRIETATE 
PRIVATĂ. INTRAREA INTERZISĂ. CONTRAVENIENŢII 


VOR FI SANCŢIONAŢI” - se înălţă în faţa lui, Mike îşi 
forţă muşchii într-un sprint final. Nu-l necăjea nimic - 
respiraţia continua să fie rapidă, dar totuşi controlată 
încă -, însă ştia că va începe să-l doară tot trupul dacă o 
mai ţinea mult în ritmul acela. 

Poarta era întredeschisă. Mai aruncă o privire înapoi 
şi văzu că iarăşi se îndepărtase de Peter. Victor era cu 
vreo zece paşi în urma lui Peter, iar ceilalţi mai în spate 
cu patruzeci-cincizeci de metri. Chiar şi în fracțiunea 
aceea de secundă Mike reuşi să observe chipul negru de 
furie al lui Henry. 

Se strecură prin deschizătură, făcu o piruetă şi trânti 
poarta. Auzi clinchetul broaştei închizându-se. O clipă 
mai târziu, Peter Gordon se izbi de plasa metalică şi, 
după încă un moment, Victor Criss se ciocni şi el. 
Zâmbetul lui Peter pierise; îi luase locul o expresie 
frustrată şi posomorâtă. Bâjbâi după clanţă, dar 
bineînţeles că nu găsi nimic: clanţa era pe dinăuntru. 

În mod incredibil, spuse: 

— Măi, puştiule, deschide poarta. Nu-i corect. 

— Asta-i părerea ta despre ce-i corect? întrebă Mike, 
gâfâind. Cinci contra unu’? 

— Joacă cinstit, repetă Peter, ca şi cum n-ar fi auzit 
deloc cuvintele lui Mike. 

Mike se uită la Victor şi-i văzu expresia tulburată din 
ochi. Dădu să spună ceva, dar în aceeaşi clipă ceilalţi se 
buluciră la poartă. 

— Deschide, negroteiu'! mugi Henry; începu să 
zgâlţâie plasa cu o asemenea ferocitate, încât Peter se 
întoarse spre el, uimit. Deschide! Deschide-n clipa asta! 

— Nu deschid, replică Mike calm. 

— Deschide! strigă Belch. Deschide, futu-te-n cur de 
maimuţoi! 

Mike dădu înapoi de lângă poartă, cu inima bubuindu- 
i puternic în piept. Nu-şi putea aminti să fi fost vreodată 
chiar atât de înspăimântat, chiar atât de tulburat. 
Ceilalţi stăteau înşiraţi de cealaltă parte a porţii, ţipând 


la el, strigându-i sinonime pentru negrotei despre care 
nici nu visase vreodată că ar exista - luptător-de-noapte, 
pică, mură, iepuroi-de-junglă şi altele. Aproape că nu-şi 
dădu seama când Henry scoase ceva din buzunar, când 
scapără un chibrit cu unghia -, iar apoi ceva rotund şi 
roşu zbură peste gard, iar Mike se feri instinctiv când 
bombiţa-cireaşă explodă la stânga lui, iscând un nor de 
praf. 

Bubuitura îi făcu pe toţi să tacă o clipă - Mike 
holbându-se la ei prin gard fără a-i veni să creadă, ei 
holbându-se la el. Peter Gordon părea şocat de-a 
binelea, şi până şi Belch arăta năucit. 

Acum li s-a făcut frică de el, îşi spuse deodată Mike, şi 
un nou glas vorbi înlăuntrul lui, poate pentru întâia 
oară, un glas ce era tulburător prin inflexiunile lui 
mature. Li s-a făcut frică, dar asta nu-i va opri. Trebuie 
să fugi, Mikey, altfel o să se întâmple ceva. Poate nu toți 
vor să se întâmple - Victor nu, şi poate că nici Peter 
Gordon -, dar se va întâmplă oricum, pentru că aşa vrea 
Henry. Fugi. Fugi repede. 

Mai făcu doi-trei paşi înapoi, iar atunci Henry Bowers 
spuse: 

— Eu ţi-am omorât câinele, cioroiule. 

Mike înlemni, simțindu-se ca şi cum l-ar fi lovit în 
pântece o bilă de popice. Privi holbat în ochii lui Henry 
Bowers şi înţelese că Henry spunea purul adevăr: el îl 
omorâse pe Mr. Chips. 

Clipa aceea de înţelegere a întregului adevăr i se păru 
aproape eternă lui Mike - privind în ochii demenţi ai lui 
Henry, la chipul său înnegrit de furie, avu impresia că 
pentru prima oară desluşeşte o mulţime de lucruri, iar 
faptul că Henry era pe departe mai nebun decât visase 
vreodată Mike nu era decât cel mai neînsemnat, îşi dădu 
seama, mai presus de orice, că lumea nu era deloc bună, 
şi, mai mult decât asta, vestea aflată îi smulse ţipătul: 

— Găinaţ împuţit şi ticălos! 

Henry slobozi un zbieret de mânie şi atacă gardul, 


căţărându-se ca o maimuţă spre vârf cu o putere 
animalică, înfricoşătoare. Mike mai zăbovi un moment, 
aşteptând să vadă dacă vocea aceea adultă ce-i vorbise 
dinlăuntru spusese adevărul - şi da, nu minţise: după o 
minimă ezitare, ceilalţi începură să se caţere şi ei. 

Mike se răsuci şi o luă din nou la fugă, zorind prin 
triaj, cu umbra târându-i-se bondoacă la picioare. 
Mărfarul pe care-l văzuseră Păguboşii traversând 
Maidanul trecuse de mult şi nu se auzea niciun sunet 
decât propria respiraţie a lui Mike vâjâindu-i în urechi şi 
zornăitul melodios al plasei de sârmă în timp ce Henry şi 
ai săi escaladau gardul. 

Mike goni peste trei perechi de şine, tenişii săi 
împroşcând zgură când păşea în spaţiul dintre linii. Se 
împiedică şi simţi durerea fulgerându-l scurt în gleznă. 
Auzi un bufnet când Henry sări din vârful gardului în 
urma lui. 

Vin să ţi-o trag la buci, cioroiule! răcni Henry. 

Judecata lucidă a lui Mike trăsese concluzia că de- 
acum singura sa şansă era Maidanul. Dacă reuşea să 
ajungă acolo, se putea ascunde în desişurile de buruieni, 
între bambuşi... Sau, dacă situaţia devenea cu adevărat 
disperată, putea cobori într-o conductă de drenaj, 
aşteptând acolo sfârşitul. 

Putea face aceste lucruri, probabil... Dar simţea în 
piept o scânteie de furie ce n-avea nimic de-a face cu 
judecata sa lucidă. Îl putea înţelege pe Henry că se lua 
după el când prindea ocazia, dar Mr. Chips?... Să-l 
omoare pe Mr. Chips? CAINELE meu nu era cioroi, 
ticălos de tot căcatu'”, cugeta Mike pe când fugea, iar 
furia sa stupefiată se înteţea. 

Acum auzi un alt glas, al tatălui său. Nu vreau să-ți 
faci o carieră din a da bir cu fugiţii... lar totul se reduce 
la faptul că trebuie să ai grijă unde pui piciorul. Trebuie 
să te-ntrebi dacă Henry Bowers merită atâta osteneală. 

Mike fugea în linie dreaptă prin triaj spre barăcile de 
depozitare. Dincolo de ele, un alt gard de sârmă 


despărţea depourile de Maidan. Plănuise să escaladeze 
gardul acela şi să sară peste el în partea cealaltă. In loc 
de asta, cârmi brusc la dreapta, spre cariera de pietriş. 

Această carieră fusese folosită drept groapă de 
cărbuni până prin 1935 - fusese punct de încărcare 
pentru trenurile care circulau prin triajul din Derry. 
Apoi apăruseră locomotivele Diesel şi cele electrice. La 
câţiva ani după ce se terminase cu cărbunii (mare parte 
din cei rămaşi fiind furaţi de oamenii care aveau 
cuptoare), un întreprinzător local excavase acolo după 
pietre, dar dăduse faliment în 1955 şi de atunci groapa 
rămăsese părăsită. O derivație feroviară încă mai înainta 
într-o buclă până la groapă şi revenea apoi spre incinta 
de comutare, dar şinele erau mâncate de rugină, iar 
printre traversele putrezite creşteau buruieni. Aceleaşi 
buruieni se aflau şi în cariera propriu-zisă, disputându-şi 
spaţiul cu mătrăguna şi floarea-soarelui. În mijlocul 
vegetației se mai găsea şi acum belşug de cărbune 
prefăcut în zgură - materie pe care oamenii o numiseră 
odinioară „clincher”. 

În timp ce alerga spre acel loc, Mike îşi scoase 
cămaşa. Ajunse pe buza gropii şi privi înapoi. Henry se 
apropia peste şine, cu ortacii răspândiţi în jurul său. 
Poate că ăsta era un lucru bun. 

Mişcându-se cât putea de repede, cu cămaşa folosită 
drept bocceluţă, Mike adună şase pumni plini cu 
clinchere tari. Apoi fugi înapoi spre gard, ţinându-şi 
cămaşa de mâneci, în loc să se urce pe gard când ajunse 
lângă el, se întoarse cu spatele rezemat de plasă. Vărsă 
cărbunii din cămaşă, se aplecă şi culese două bucăţi. 

Henry nu văzu cărbunii; nu vedea decât că-l prinsese 
pe negrotei în capcană, lipit de gard. Se repezi spre el, 
urlând. 

— Asta-i pentru câinele meu, ticălosule! ţipă Mike, 
fără să-şi dea seama că începuse să plângă. 

Aruncă una din bucăţile de cărbune. Proiectilul zbură 
în linie dreaptă, dur. Izbi fruntea lui Henry cu un pocnet 


sonor şi ricoşă în aer. Henry căzu în genunchi. Mâinile i 
se ridicară la cap. Sângele se prelinse numaidecât 
printre degete, ca în scamatoria unui magician de bâlci. 

Ceilalţi puseră frână patinând, cu feţele ştampilate de 
expresii neîncrezătoare, identice. Henry slobozi un 
zbieret ascuţit de durere şi se ridică în picioare, 
continuând să se ţină de cap. Mike mai aruncă un 
bulgăre de cărbune. Henry se feri. Porni spre Mike, iar, 
când Mike azvârli o a treia bucată de cărbune, Henry îşi 
luă o mână de la fruntea rănită şi respinse proiectilul în 
lături aproape cu indiferenţă. 

— Mamă, ce mai surpriză o să ai, rânji el. Ce mai - 
AULEO DOAAAMNE'! 

Henry încercă să mai spună ceva, dar din gură nu-i 
ieşiră decât sunete nearticulate şi horcăitoare. 

Mike aruncase încă un bulgăre de cărbune, iar acesta 
îl nimerise pe Henry drept în beregată. Henry se prăbuşi 
din nou moale în genunchi. Peter Cordon rămase cu 
gura căscată. Fruntea lui Moose Sadler era încreţită, ca 
şi cum ar fi încercat să rezolve o problemă grea de 
matematică. 

— Ce-aşteptaţi, băi? reuşi să îngaime Henry; sângele i 
se prelingea printre degete; glasul îi suna ruginit şi 
străin. Puneti mâna pe el! Puneti mâna pe muiangiu' ăla 
mic! 

Mike nu aşteptă să vadă dacă Îl vor asculta sau nu. 
Aruncă jos cămaşa şi sări pe gard. Incepu să se urce 
spre vârf, dar simţi nişte mâini aspre apucându-l de 
picior. Privi în jos şi văzu chipul schimonosit al lui Henry 
Bowers, mânjit de sânge şi cărbune. Mike smuci piciorul 
în sus. Pantoful îi rămase în mâna lui Henry. Izbi cu 
piciorul desculţ în faţa lui Henry şi auzi ceva trosnind. 
Henry mai scoase un urlet şi căzu înapoi, acum ţinându- 
se de nasul din care ţâşnea sânge. 

O altă mână - a lui Belch Huggins - se agăţă de 
manşeta blugilor lui Mike, dar acesta reuşi să se 
elibereze. Azvârli un picior pe deasupra gardului, şi 


atunci un obiect îl lovi cu forţă orbitoare într-o latură a 
feţei. Ceva cald îi şiroi pe obraz. Altele îi izbiră şoldul, 
antebraţul, partea de sus a coapsei. Aruncau în el cu 
propria lui muniţie. 

Rămase o clipă atârnat în mâini şi-şi dădu drumul, 
rostogolindu-se peste cap de două ori. De aici în jos 
solul sfărâmicios cobora în pantă, şi poate că asta-i salvă 
lui Mike Hanlon vederea sau chiar viaţa; Henry, care se 
apropiase iar de gard, aruncă peste vârful acestuia una 
dintre cele patru M-80-uri. Explodă cu un TRRROSC! 
grozav care stârni ecou şi lăsă în iarbă un mare loc gol. 

Mike, cu urechile ţiuindu-i, făcu o tumbă peste cap şi 
reveni împleticit în picioare. Se şterse cu o mână pe 
obrazul drept şi şi-o văzu plină de sânge. Sângele nu-l 
îngrijora în mod deosebit; nu sperase să scape din toată 
afacerea fără nicio zgârietură. 

Henry azvârli o bombiţă-cireaşă, dar Mike o văzu 
venind şi se feri cu uşurinţă. 

— Hai pe el! mugi Henry şi începu să se caţere pe 
gard. 

— Păi, Henry, nu ştiu... 

Lucrurile merseseră prea departe pentru Peter 
Gordon, care nu întâlnise niciodată vreo situaţie care să 
devină brusc atât de sălbatică. Nu era vorba ca treaba 
să se lase cu vărsare de sânge - cel puţin nu din partea 
propriei tale echipe, când sorții înclinau atât de 
confortabil în favoarea ei. 

— Fă bine şi ştii! spuse Henry, întorcând capul spre 
Peter de la jumătatea gardului. 

Atârna acolo ca un păianjen umflat, cu formă vag 
omenească. Ochii săi plini de ură se holbau la Peter; 
erau tiviţi cu sânge de ambele laturi. Şutul lui Mike îi 
rupsese nasul, deşi Henry mai avea încă ceva vreme 
până să-şi dea seama de asta. 

— Fă bine şi ştii, că altfel vin la tine, futu-ţi morţii mă- 
tii de jeg. 

Ceilalţi începură să escaladeze gardul, Peter şi Victor 


fără prea mare tragere de inimă, Belch şi Moose cu 
aceeaşi nerăbdare tâmpă de dinainte. Mike nu mai 
aşteptă să vadă. Se întoarse şi fugi în hăţiş. Henry urlă 
după el: 

— Te găsesc eu, negroteiule! Te găsesc eu! 


8 


Păguboşii ajunseseră în capătul opus al carierei de 
pietriş, care acum mai era doar puţin mai mult decât o 
uriaşă ciupitură de vărsat pe faţa pământului, plină de 
bălării, la trei ani după ce se scosese din ea ultima 
încărcătură de pietre. Erau strânşi cu toţii în jurul lui 
Stan, privind admirativ la pachetul lui de artificii, când 
se auzi prima explozie. Eddie tresări - era încă 
frământat de peştii pirania pe care credea că-i văzuse 
(nu prea ştia cum arătau adevărații peşti pirania, dar 
era destul de sigur că nu semănau cu nişte caraşi aurii 
supergabaritici şi dinţoşi). 

— Laţ-o mai moale, Eddie-san, spuse Richie, făcându- 
şi Vocea de Chinez. Nu-ţ decât alţi puştani cale tlag cu 
altifiţii. 

— Asta p-p-pute-a r-r-rahat, Ri-Ri-Richie, remarcă Bill. 

Ceilalţi râseră. 

— Eu tot încerc, Bill Barosane, replică Richie. Simt că, 
dacă ajung destul de priceput, într-o zi o să-ţi câştig 
iubirea. 

Făcu prin aer gesturi gingaşe de sărut. Bill îi arătă 
degetul mijlociu. Ben şi Eddie stăteau unul lângă altul, 
zâmbind. 

— Oh, eu sunt atât de tânăr, iar tu, un om apus, ciripi 
deodată Stan Uris, într-o imitație a lui Paul Anka straniu 
de reuşită. Astfel, iubirea mea, mi s-a spus... 

— Asta ştie să ghiersuiască! chirăi Richie cu Vocea 
Negrişorului.  Măi-să-hie,  băietu' ici-şa ştie să 
ghiersuiască! 

Iar apoi, cu Vocea Crainicului MovieTone: 

— Fii bun de iscăleşte aici, băiete, pe linia asta 


punctată. 

Richie îşi aruncă un braţ pe după umerii lui Stan şi-l 
gratifică radios cu un zâmbet uriaş: 

— O să-ţi lăsăm părul să crească lung, băiete. O să-ţi 
dăm o chitară. O să... 

Bill îl pocni pe Richie de două ori în braţ, rapid şi 
uşurel. Pe toţi îi fascina apropiata aprindere a 
artificiilor. 

— Desfă-le, Stan, ceru Beverly. Am eu nişte chibrituri. 

Se strânseră din nou la un loc, în timp ce Stan 
deschidea cu grijă pachetul de artificii. Pe eticheta 
neagră erau scrise litere chinezeşti exotice şi un 
avertisment serios în limba engleză care îl făcu pe 
Richie să chicotească iar. „A nu se ţine în mână după ce 
s-a aprins fitilul”, prevenea acel anunţ. 

— Bine că mi-au zis, spuse Richie. Eu întotdeauna le 
tineam în mână după ce le aprindeam. Credeam că aşa 
scapi de pieliţele de la unghii. 

Lucrând încet, aproape reverenţios, Stan îndepărtă 
celofanul roşu şi depuse calupul de tuburi din carton, 
albastre, roşii şi verzi, în podul palmei. Fitilurile le 
fuseseră împletite într-o codiţă chinezească. 

— Eu am să despletesc... începu Stan, şi atunci se 
auzi o explozie mult mai puternică. 

Ecoul ei se rostogoli, încet peste Maidan. Un stol de 
pescăruşi se înălţară din partea estică a gropii de gunoi, 
cârâind şi ţipând. De astă dată tresăriră cu toţii. Stan 
scăpă artificiile şi se văzu nevoit să le adune de pe jos. 

— Asta o fi fost dinamită? întrebă Beverly cu 
nervozitate. 

Îl privea pe Bill, care ţinea capul sus, cu ochii dilataţi. 
Îşi spuse că niciodată nu-l văzuse arătând mai frumos - 
dar poziţia capului său avea ceva prea încordat. Semăna 
cu un cerb în alertă, adulmecând focul în văzduh. 

— Asta a fost o M-80, cred, spuse liniştit Ben. La 
ultimul 4 Iulie, în parc, elevii ăia de la liceu aveau vreo 
câteva. Au băgat una într-un coş de gunoi din oţel. La fel 


s-a auzit. 

— A făcut vreo gaură-n coş, Clăiţă? întrebă Richie. 

— Nu, da' l-a îndoit într-o parte. Arăta de parcă 
intrase înăuntru unu' mic care-i dăduse una. Au fugit 
după aia. 

— Asta mare a fost mai aproape, spuse Eddie, 
aruncându-i şi el o privire lui Bill. 

— Băi, voi vreţi să le tragem pe astea sau nu? întrebă 
Stan. 

Despletise fitilurile a vreo duzină de artificii, iar pe 
celelalte le pusese ordonat la loc în hârtia ceruită, 
pentru mai târziu. 

— Sigur, răspunse Richie. 

— L-i-ia-le de-a-a-aici. 

Îl priviră pe Bill întrebători, puţin speriaţi - mai mult 
de tonul său brutal decât de ce spusese. 

—  l-i-ia-a-le de a-a-a-aici, replică Bill, cu faţa 
strâmbându-i-se de efortul pe care-l făcea ca să 
articuleze cuvintele. 

De pe buze îi zbură saliva. 

— O-o-o ssă se în-în-în-tâmple c-c-ce-ce-va. 

Eddie se linse pe buze. Richie îşi împinse cu degetul 
mare ochelarii în sus, pe panta transpirată a nasului, iar 
Ben se trase mai aproape de Beverly fără să-şi dea 
seama. 

Stan deschise gura să spună ceva, şi în clipa aceea se 
auzi încă o explozie, mai mică - o altă bombă-cireaşă. 

— Pi-pietre, porunci Bill. 

— Ce, Bill? întrebă Stan. 

— Pi-pi-pietre. Mu-mu-mu-niţie. 

Bill începu să culeagă pietre, îndesându-şi-le în 
buzunare până ce acestea i se umflară. Ceilalţi se 
holbau la el de parcă şi-ar fi pierdut minţile... Iar atunci 
Eddie simţi sudoarea îmbrobonindu-i fruntea. Dintr-o 
dată ştiu cum te simţi când ai o criză de malarie. Mai 
avusese o senzaţie asemănătoare în ziua când el şi Bill îl 
întâlniseră pe Ben (doar că Eddie, asemenea celorlalţi, 


începuse deja să-l numească pe Ben în gând Clăiţă), ziua 
când Henry Bowers îl lovise şi îi dăduse sângele pe nas - 
dar acum se simţea şi mai rău. Se simţea ca şi cum pe 
Maidan urma să vină ora Hiroshimei. 

Ben începu să adune pietre, apoi Richie îl urmă 
mişcându-se cu repeziciune, fără să mai vorbească. 
Ochelarii îi alunecară de tot şi clincăniră pe suprafaţa 
prunduită a solului. Şi-i strânse absent şi-i băgă în 
cămaşă. 

— De ce-ai făcut asta, Richie? îl întrebă Beverly. 

Vocea îi suna subţire, mult prea încordată. 

— Habar n-am, copilu', răspunse Richie şi continuă să 
adune pietre. 

— Beverly, poate-ar fi mai bine, ăă, să te duci înapoi 
spre groapă o vreme, spuse Ben. 

Avea mâinile ocupate de pietre. 

— Mă cac, replică ea. Mă cac pe toate, Ben Hanscom. 

Se aplecă şi începu şi ea să strângă pietre. 

Stan îi privi îngândurat în timp ce alergau după pietre 
ca nişte fermieri cuprinşi de delir. Apoi începu să 
culeagă şi el, cu buzele strânse într-o liniuţă subţire şi 
înţepată. 

Eddie simţi binecunoscuta senzaţie de apăsare, în 
vreme ce gâtlejul începea să i se strângă cât urechea 
acului. 

Nu acum, fir-ai al dracu”, îşi spuse el deodată. Nu 
Când au nevoie prietenii mei de mine. Cum zicea Bev, 
mă cac pe toate. 

Începu să adune şi el pietre. 


9 


Henry Bowers crescuse mult prea mare într-un timp 
mult prea scurt, ca să fie atât de rapid şi agil în 
împrejurări obişnuite, dar aceste împrejurări nu erau 
deloc obişnuite. Il cuprinsese o frenezie a durerii şi a 
furiei, iar acestea îi împrumutau un efemer şi irațional 
har fizic. Gândurile conştiente i se risipiseră; îşi simţea 


mintea aidoma unui foc de ierburi la sfârşitul verii când 
se lasă înserarea, tot numai roşu-trandafiriu şi gri- 
fumuriu. Fugea după Mike Hanlon ca un taur după o 
flamură roşie. Mike urma o potecă rudimentară pe 
marginea carierei, cărare ce avea să îl ducă în cele din 
urmă la groapa de gunoi, dar Henry ajunsese prea 
departe ca să-şi piardă vremea cu asemenea amănunte 
neînsemnate cum ar fi potecile; se năpustea prin tufişuri 
şi rugi de mure în linie dreaptă, fără să simtă micile 
zgârieturi pe care i le făceau spinii, nici plesniturile 
ramurilor mlădii peste faţă, gât şi braţe. Singurul lucru 
care conta era capul creţ al negroteiului, mai aproape şi 
mai aproape. Henry avea una dintre M-80-uri în mâna 
dreaptă şi un chibrit în stânga. Când îl va fi prins pe 
negru, avea să scapere chibritul, să aprindă fitilul şi să-i 
înfunde grenada drept în şliţul nădragilor. 

Mike ştia că Henry câştigă teren şi că ceilalţi îl 
urmează îndeaproape. Încerca să alerge mai repede. 
Acum era speriat rău, ţinând panica la respect doar 
printr-un amarnic efort de voinţă. La trecerea peste şine 
îşi sucise glezna mai serios decât crezuse la început, iar 
acum fugea şchiopătând. Ropotul şi trosnetele înaintării 
orbeşti a lui Henry în spatele lui îi trezeau senzaţia 
oribilă de a fi fost fugărit de un câine turbat sau de un 
urs furios. 

Poteca se lărgi drept în faţa lui, iar Mike mai mult 
căzu decât cobori în cariera de pietre. Se rostogoli până 
la fund, sări în picioare şi o traversase pe jumătate, când 
îşi dădu seama că acolo erau nişte copii, şase la număr. 
Stăteau răspândiţi în linie dreaptă şi aveau o expresie 
ciudată pe feţe. Abia mult mai târziu, când va fi avut 
puţin răgaz să îşi pună gândurile în ordine, avea să 
realizeze ce anume fusese atât de straniu în expresia 
aceea: parcă l-ar fi aşteptat. 

— Ajutor, reuşi să bâiguie Mike în timp ce şchiopăta 
spre ei; instinctiv, i se adresă băiatului înalt cu părul 
roşu. Nişte băieţi... Băieți mari... 


În acel moment Henry dădu buzna în groapa cu 
pietriş, îi văzu pe cei şase şi frână, derapând. O clipă, pe 
faţă i se citi nesiguranţă şi aruncă o privire înapoi peste 
umăr. Îşi văzu trupele, iar când se uită din nou la 
Păguboşi (acum Mike stătea la un pas în spatele lui Bill 
Denbrough, gâfâind rapid) rânjetul hidos i se întinse pe 
faţă. 

— Te ştiu, puştiule, spuse el, privindu-l pe Bill; 
întoarse capul spre Richie. Şi pe tine te ştiu. Unde ţi-s 
binoaclele, patru-ochi? 

Şi, înainte ca Richie să poată răspunde, Henry îl văzu 
pe Ben: 

— Ei, fir-aş al dracu’! Jidanu' şi grăsanu-s şi ei aicea! 
Asta-i gagică-ta, grăsane? 

Ben tresări puţin, ca şi cum l-ar fi înţepat un păianjen 
veninos. 

Chiar atunci Peter Gordon se opri lângă Henry. Victor 
sosi şi se postă de cealaltă parte a acestuia; Belch şi 
Moose Sadler sosiră ultimii. Îi flancară pe Peter şi 
Victor, iar acum cele două grupuri adverse stăteau faţă 
în faţă, aliniate ordonat, ca nişte trupe care aşteaptă să 
fie trecute în revistă. 

Gâfâind greoi în timp ce vorbea şi continuând să sune 
cam ca un bivol uman, Henry spuse: 

— Am de gând să vă belesc cururile la toţi, da' asta o 
pot amâna pe ziua de azi. Îl vreau pe negroteiu' ăla. Aşa 
că voi, căcăţeilor, roiu’! 

— Just! făcu ager Belch. 

— Mi-a omorât câinele! ţipă Mike cu glasul ascuţit şi 
spart. Chiar el a zis! 

— Vino-aici în clipa asta, spuse Henry, şi poate n-o să 
te-omor. 

Mike tremură, dar nu se clinti. 

— M-Maidanul e al nostru. P-p-plecaţi de-aici, bă-bă- 
băieţi. 

Ochii lui Henry se lărgiră. Parcă ar fi fost pălmuit pe 
neaşteptate. 


— Şi cine-o să mă oblige? întrebă el. Tu, băi copită? 

— N-n-noi, răspunse Bill. Ne-am săturat să vă-nghi- 
ghi-ghiţim că-catu', B-B-Bowers. Că-că-căraţi-vă. 

— Măi bâlbâit stricat, replică Henry. 

Lăsă capul în piept şi atacă. 

Bill avea o mulţime de pietre; toţi aveau, în afară de 
Mike şi Beverly, care nu ţinea în mână decât una. Bill 
începu să le arunce în Henry, fără a se grăbi, ci lovind 
cu putere şi mare precizie. Prima piatră trecu pe-alături; 
a doua îl nimeri pe Henry în umăr. Dacă a treia ar fi 
ratat, Henry ajungea la Bill şi l-ar fi trântit la pământ. 
Dar nu rată; izbi capul plecat al atacantului. 

Henry ţipă de surpriză şi durere, ridică privirea... Şi 
se mai trezi lovit de patru ori: un mic bileţel de amor de 
la Richie 'Tozier în piept, unul de la Eddie care-i ricoşă 
din omoplat, unul de la Stan Uris izbindu-l în bărbie şi 
unica piatră a lui Beverly, care-l nimeri în burtă. 

Se uită la ei nevenindu-i să creadă, şi deodată 
văzduhul se umplu de proiectile şuierătoare. Henry căzu 
în fund, cu aceeaşi expresie de uimire şi durere pe chip. 

— Haideţi, băi! strigă el. Ajutaţi-mă! 

— A-a-atacaţi-i, ordonă Bill cu glas scăzut şi, fără să 
aştepte să vadă dacă-l urmau sau nu, se repezi înainte. 

Îl însoţiră, trăgând acum cu pietre nu numai în Henry, 
ci în toţi ceilalţi. Băieţii cei mari scormoneau pe jos după 
muniţie, dar, înainte de a putea să adune prea multă, 
erau bombardaţi. Peter Gordon zbieră când o piatră 
aruncată de Ben îi şterse obrazul, făcându-l să 
sângereze. Păşi înapoi, se opri, mai aruncă şovăitor o 
piatră, două... Şi fugi. li era de ajuns. 

Henry înşfăcă o mână de pietre cu un gest sălbatic de 
greblare. Majoritatea, din fericire pentru Păguboşi, erau 
pietricele. Aruncă una dintre cele mai mari spre Beverly 
şi îi făcu o tăietură la braţ. Fata ţipă. 

Mugind, Ben se repezi la Henry Bowers, care privi în 
jur la vreme ca să-l vadă venind, dar nu şi pentru a se 
feri. Henry era pe picior greşit; Ben avea şaptezeci de 


kilograme bătând în şaptezeci şi cinci; rezultatul a fost 
lipsa oricărei competiţii. Henry se duse nu de-a 
berbeleacul, ci în zbor. Ateriză pe spate şi lunecă 
precum o sanie. Ben o luă la fugă spre el şi nu 
conştientiza decât vag o durere caldă aprinzându-i-se în 
ureche când Belch Huggins îl pocni cu o piatră cam de 
mărimea unei mingi de golf. 

Henry se ridică buimac în picioare, când Ben îl ajunse 
şi-i trase un şut cu toată puterea, piciorul său încălţat în 
pantof de tenis înfigându-se din plin în şoldul stâng al lui 
Henry. Acesta se rostogoli greoi pe spate. Ochii săi îl 
străpungeau de jos în sus pe Ben. 

— N-ai voie să dai cu pietre-n fete! strigă Ben; nu-şi 
amintea să fi fost în viaţa lui mai ofensat. N-ai voie... 

Apoi văzu o flacără în mâna lui Henry când acesta 
scapără chibritul. Atinse cu el fitilul gros al grenadei, pe 
care-o şi aruncă în faţa lui Ben. Acţionând absolut pe 
negândite, Ben o devie cu palma, rotindu-şi-o aşa cum ai 
roti racheta spre un fluturaş de badminton. M-80 reveni 
în jos. Henry o văzu sosind. Ochii i se măriră şi se 
rostogoli pe-o parte, urlând. Grenada explodă o 
fracțiune de secundă mai târziu, înnegrind spinarea 
cămăşii lui Henry şi smulgând o parte din ea. 

O clipă mai târziu Ben fu lovit de Moose Sadler şi 
doborât în genunchi. Dinţii îi clănţăniră peste limbă; 
gura i se umplu de sânge. Privi în jur, clipind năucit. 
Moose venea spre el, dar, înainte de a ajunge în locul 
unde stătea îngenuncheat Ben, Bill apăru în spatele lui 
şi începu să-l bombardeze cu pietre. Moose se roti pe 
călcâie, răcnind: 

— M-ai lovit pe la spate, burtăverde! Futu-te-n cur pe 
mă-ta de bătăuş-murdar! 

Se pregăti să atace, dar Richie i se alătură lui Bill şi 
începu să dea şi el cu pietre în Moose. Richie nu era 
impresionat de retorica lui Moose pe subiectul a ceea ce 
ar putea sau nu ar putea să constituie un comportament 
burtăverzist; îi văzuse pe toţi cinci fugărind un singur 


copil speriat şi nu credea că asta i-ar pune exact pe 
acelaşi plan cu Regele Arthur şi Cavalerii Mesei 
Rotunde. Unul dintre proiectilele lui Richie crăpă pielea 
de deasupra sprâncenei stângi a lui Moose. Moose urlă. 

Eddie şi Stan Uris avansară până lângă Bill şi Richie. 
Beverly păşi alături de ei, cu braţul sângerând, dar ochii 
iradiind cu o lucire sălbatică. Pietrele zburau. Belch 
Huggins zbieră când una dintre ele îi ciupi osul braţului. 
Incepu să ţopăie greoi, frecându-şi cotul. Henry se puse 
pe picioare, cu spatele cămăşii atârnându-i zdrenţe şi 
pielea de dedesubt în mod miraculos intactă. Înainte de 
a se putea întoarce cu faţa, Ben Hanscom îi trânti o 
piatră în ceafă şi îl aruncă iarăşi în genunchi. 

Victor Criss le pricinui cele mai mari pierderi 
Păguboşilor în ziua aceea, parţial pentru că era un 
aruncător destul de bun la fastball, dar mai ales - în 
chip paradoxal - fiindcă era cel mai puţin implicat 
emoţional. Dorea din ce în ce mai mult să nu fi fost 
acolo. Oamenii se puteau răni serios în bătăile cu pietre; 
vreun copil se putea alege cu ţeasta spartă, cu toţi dinţii 
din gură sfărâmaţi, putea chiar să îşi piardă un ochi. 
Dar, de vreme ce intrase în horă, juca până la sfârşit. 
Intenţiona să provoace ceva tărăboi. 

Acest sânge-rece îi îngădui să mai profite de vreo 
treizeci de secunde în plus şi să adune o mână de pietre 
măricele. Aruncă una spre Eddie, când Păguboşii se 
regrupaseră, lovindu-l în bărbie. Eddie căzu la pământ şi 
se puse pe plâns, începând deja să sângereze. Bill se 
întoarse spre el, dar Eddie se şi ridică în picioare, 
sângele contrastând fioros cu pielea-i palidă şi ochii 
îngustaţi. 

Victor ţinti spre Richie, şi piatra bufni în pieptul 
băiatului. Richie azvârli şi el, însă Victor fentă uşor şi 
mai aruncă din lateral una în Bill Denbrough. Bill smuci 
din cap înapoi, dar nu suficient de repede; piatra îi 
despică obrazul într-o crăpătură sângerândă şi adâncă. 

Bill se întoarse spre Victor. Privirile li se întâlniră, iar 


Victor văzu în ochii puştiului bâlbâit ceva care îl sperie 
al dracului de tare. În mod absurd, cuvintele Îmi retrag 
vorba! îi tremurară îndărătul buzelor... Numai că acesta 
era un lucru pe care nu îl spuneai niciodată unui copil 
mic. Doar dacă nu aveai chef ca amicii să te treacă în 
rând cu javrele. 

Acum Bill porni spre Victor, iar Victor porni spre Bill. 
În acelaşi moment, ca la un semnal telepatic începură să 
dea cu pietre unul în altul, continuând să reducă 
distanţa. În jurul lor lupta se domuoli, ceilalţi întorcându- 
se să-i privească; până şi Henry întoarse capul. 

Victor se ferea şi sălta, dar Bill nu făcea asemenea 
eforturi. Pietrele lui Victor îl pocneau în piept, în umăr, 
în stomac. Una îi şterse urechea. Nepărând zguduit de 
nimic din toate astea, Bill trimitea piatră după piatră, cu 
o forţă ucigătoare. A treia izbi genunchiul lui Victor cu 
un sunet de geam spart, iar Victor scoase un geamăt 
înăbuşit. Rămăsese în pană de muniţie. Bill mai avea o 
piatră. Era netedă şi albă, spuzită cu cuarţ, cam de 
mărimea şi forma unui ou de rață. Lui Victor Criss i se 
părea foarte dură. I se părea ucigătoare. 

Bill ajunsese la mai puţin de doi metri în faţa lui. 

— A-a-a-cum ca-caramba d-de-a-a-aici, spuse el, sau î- 
îţi cr-rrăp ca-capu' Nu gl-glumesc. 

Privind în ochii lui, Victor văzu că într-adevăr nu 
glumea. Fără o vorbă, se întoarse şi porni în direcţia în 
care dispăruse Peter Cordon. 

Belch şi Moose Sadler priveau în jur nesiguri. Sângele 
se prelingea din colţul gurii lui Sadler şi şuviţe de la o 
rană a scalpului şiroiau pe unul din obrajii lui Belch. 

Gura lui Henry se mişca, dar nu ieşea niciun sunet. 

Bill se întoarse spre Henry: 

— Va-va-valea. 

— Şi dacă nu vreau? 

Henry încerca s-o facă pe durul, dar acum Bill vedea 
şi altceva în ochii lui. Îi era frică şi avea să plece. Ar fi 
trebuit să-l facă pe Bill să se simtă bine - triumfător 


chiar -, dar nu simţea decât oboseală. 

— Da-dacă nu, spuse el, o-o-o s-să să-sărim pe ti-tine. 
Cred că n-n-noi ş-ş-şase pu-putem să te bă-băgăm în ss- 
ss-sspital. 

— Şapte, spuse Mike Hanlon şi li se alătură; în fiecare 
mână ţinea câte o piatră de mărimea unei mingi de 
softball. Incearcă-mă numai, Bowers. Tare mi-ar mai 
plăcea. 

— Să te fut, CIOARĂ! se sparse glasul lui Henry, care 
tremura în pragul lacrimilor. 

Glasul acela stinse ultima scânteie de luptă din Belch 
şi Moose; dădură înapoi, cu pietrele rămase căzându-le 
din mâinile ce se relaxau. Belch privi în jur ca şi cum s- 
ar fi întrebat pe ce lume se află. 

— Plecaţi de la locul nostru de joacă, spuse şi Beverly. 

— Ţine-ţi gura, fă, pizdă! aruncă Henry. Fă... 

Patru pietre zburară în acelaşi timp, lovindu-l pe 
Henry în patru locuri diferite. Urlă şi se repezi de-a- 
ndăratelea peste terenul încâlcit de bălării, cu zdrenţele 
cămăşii fâlfâindu-i ca stindardul unei armate învinse în 
bătălia decisivă. Privi de la feţele amarnice, tinere- 
bătrâneşti, ale celor mici la cele înnebunite ale lui Belch 
şi Moose. Acolo nu găsi niciun ajutor, nici urmă de 
ajutor. Moose îşi întoarse stânjenit privirea în altă parte. 

Henry se săltă în picioare, sughiţând şi smârcâind pe 
nasul rupt. 

— O să vă omor pe toţi, mai spuse el, şi dintr-o dată o 
luă la fugă spre potecă. 

În câteva clipe dispăru. 

— Ha-haide, i se adresă Bill lui Belch. Du-duceţi-vă. Şi 
s-să nu mai ve-veniţi aici. M-M-Maidanu-i al no-no- 
nostru. 

— O să-ţi pară al dracu’ de rău că i-ai stat în cale lui 
Henry, puştiule, aruncă Belch. Hai, Moose. 

Plecară cu capetele în piept, fără a privi înapoi. 

Cei şapte rămaseră într-un semicerc larg, fiecare 
sângerând pe câte o parte. Apocaliptica bătaie cu pietre 


durase mai puţin de patru minute, dar Bill simţea că 
parcă ar fi luptat în tot Războiul Al Doilea Mondial, pe 
ambele fronturi, fără măcar o singură pauză. 

Tăcerea a fost spartă de eforturile spasmodice, 
ţiuitoare, ale lui Eddie Kaspbrak de-a respira. Ben se 
îndreptă spre el, simţi cele trei batoane de ciocolată şi 
patru gogoşi pe care le înghiţise în drum spre Maidan 
începând să se agite şi să-i clocotească în stomac şi fugi 
pe lângă Eddie până în tufe, unde vomă în intimitate şi 
liniştit. Pe cât de liniştit poţi fi când te dedai unei 
asemenea activităţi. 

Richie şi Bev se apropiară de Eddie. Beverly cuprinse 
cu un braţ talia subţire a băiatului în timp ce Richie îi 
scotea inhalatorul din buzunar. 

— Muşcă de ăsta, Eddie, îl îndemnă el, iar Eddie trase 
adânc aer în piept, sufocat, disperat, pe când Richie 
apăsa trăgaciul. 

— Mersi, izbuti Eddie să articuleze într-un târziu. 

Ben reapăru din boscheţi, roşu la faţă, ştergându-se 
cu o mână la gură. Beverly se apropie şi-i luă ambele 
mâini într-ale ei. 

— Mulţumesc că mi-ai luat apărarea, spuse ea. 

Ben dădu din cap, privindu-şi tenişii murdari. 

— Oricând, copilu”. 

Unul câte unul se întoarseră să-l privească pe Mike, 
pe Mike cel cu pielea închisă la culoare. Il priveau cu 
grijă, cu prudenţă, cu îngândurare. Mike mai simţise 
asemenea curiozităţi şi înainte - nu cunoscuse niciun 
moment în viaţa lui în care să nu le fi simţit - şi îi privi la 
rândul său cu destulă candoare. 

Bill se uită de la Mike la Richie. Richie îi întâlni 
privirea. Iar Bill aproape că auzi micul pocnet - o ultimă 
piesă potrivindu-se la locul ei într-o maşinărie al cărei 
scop le era încă necunoscut. Simţi ace de gheaţă 
presărându-i-se pe spinare. Acum suntem toți împreună, 
îşi spuse el, iar ideea era atât de puternică, atât de 
justă, încât o clipă crezu că poate o rostise cu voce tare. 


Dar fireşte că nu fusese nevoie să o spună tare; o putea 
recunoaşte în ochii lui Richie, ai lui Ben, ai lui Eddie, ai 
lui Beverly, ai lui Stan. 

Acum suntem toți împreună, repetă el în sinea sa. O, 
Doamne, ajută-ne. Acum Chiar începe. Te rog, Doamne, 
ajută-ne. 

— Cum te cheamă, băiatule? întrebă Beverly. 

— Mike Hanlon. 

— Vrei să tragem nişte artificii? întrebă Stan, iar 
surâsul larg al lui Mike era un răspuns mai mult decât 
satisfăcător. 


Capitolul 14 
Albumul 


1 


Se dovedeşte că Bill nu e singurul; toţi aduc de băut. 

Bill are bourbon, Beverly are votcă şi o cutie de 
carton cu suc de portocale, hichie şase cutii cu bere, 
Ben Hanscom o sticlă de Wild Turkey. Mike are şi el 
bere în micul frigider din salonul personalului 
bibliotecii. 

Eddie Kaspbrak intră ultimul, cu o pungă maro. 

— Ce ai acolo, Eddie? întreabă Richie. Sirop de tuse 
sau frecţie cu camfor? 

Zâmbind nervos, Eddie scoate mai întâi o sticlă de gin 
şi apoi una cu suc de prune. 

In tăcerea ca lovită de trăsnet ce urmează, Richie 
spune calm: _ 

— Să trimită cineva după ăia în halate albe. In sfârşit 
Eddie Kaspbrak a sărit peste cal. 

— Ginul-cu-suc-de-prune se întâmplă să fie foarte 
sănătos, replică defensiv Eddie. 

Iar în clipa următoare toţi râd dezlânţțuiţi, sunetul 
veseliei lor reverberând la nesfârşit în biblioteca tăcută, 
rostogolindu-se înainte şi înapoi prin coridorul vitrat 
dintre secţia pentru adulți şi Biblioteca pentru Copii. 

— Ţine-o tot aşa, Eddie, spune Ben, ştergându-şi ochii 
de lacrimi. Pariez că trotilul tău mută şi munţii din loc. 

Zâmbind, Eddie umple pe trei sferturi un pahar de 
hârtie cu suc de prune şi adaugă, sobru, două căpăcele 
de gin. 

— Of Eddie, ce te mai iubesc, spune Beverly, iar Eddie 
ridică privirea, uimit, dar şi zâmbind; femeia priveşte în 
jurul mesei. Pe toți vă iubesc. 

Bill spune: 

— Și-şi noi te iubim, B-Bev. 


— Da, adaugă Ben. Te iubim. 

Ochii i se dilată puţin şi râde. 

— Cred că încă ne mai iubim unii pe alții... Ştiţi ce 
lucru rar e ăsta? 

Urmează un moment de tăcere, iar Mike nu e deloc 
surprins să vadă că Richie şi-a pus ochelarii. 

— Au început să mă ardă lentilele de contact şi a 
trebuit să mi le scot, răspunde Richie scurt la întrebarea 
lui Mike. N-ar fi timpul să ne apucăm de treabă? 

Și cu toţii se întorc spre Bill, aşa cum făcuseră în 
cariera de pietriş, iar Mike işi spune: Se uită la Bill când 
au nevoie de un conducător şi la Eddie când au nevoie 
de un navigator. Să ne apucăm de treabă, asta sună ca 
dracu’. Să le spun că trupurile copiilor găsite arunci şi 
acum nu erau maltratate sexual, nu tocmai mutilate, ci 
parţial devorate? Să le spun că am făcut rost de şapte 
căşti de miner, dintr-alea cu lămpaş electric puternic 
instalat în faţă, una dintre ele pentru un tip pe nume 
Stan Uris care n-a putut juca scena, cum obişnuiam să 
spunem? Sau poate e destul doar să le spun să se ducă 
acasă şi să tragă un somn bun, pentru că mâine, poate 
mâine seară, se va sfârşi de-a binelea - fie cu Monstrul, 
fie cu noi? 

Niciunul dintre aceste lucruri nu trebuie spus, iar 
motivul pentru care nu trebuie spus a și fost declarat: 
încă se mai iubesc unul pe altul. S-au schimbat multe în 
ultimii douăzeci şi şapte de ani, dar asta, ca prin 
miracol, nu s-a schimbat. Aceasta este, își spune Mike, 
singura noastră speranţă reală. 

Singurul lucru ce le-a mai rămas de făcut este să 
suprapună trecutul cu prezentul astfel ca fâşia de 
experienţă să formeze un fel de cerc al menirii lor. Da, 
îşi spune Mike, asta e. În seara asta avem sarcina să 
închidem cercul, să reparăm roata, mâine vom putea 
vedea dacă încă se mai învârte... Aşa cum s-a învârtit 
atunci când i-am alungat pe ăia mari din groapa cu 
pietriş şi de pe Maidan. 


— Ţi-ai amintit restul? îl întreabă Mike pe Richie. 

Richie ia o înghiţitură de bere şi clatină din cap. 

— Mi-amintesc cum ne-ai povestit despre pasăre... Şi 
despre afumătoare. 

Un rânjet se întinde pe faţa lui Richie. 

— Mi-am amintit de plimbarea aia acolo, seara, cu 
Bewvie şi Ben. Fute-m-aş, ce mai film de groază a fost... 

— Bip-bip, Richie, spune Beverly, zâmbind. 

— Păi, ştii, replică el, continuând să zâmbească la 
rândul său şi îmbrâncindu-şi ochelarii-n sus pe nas cu un 
gest care aminteşte de vechiul Richie; îi face cu ochiul 
lui Mike. Tu şi cu mine, just, Mikey? 

Mike nechează de râs şi dă din cap. 

— Miss Scawlett! Miss Scawlett! guiță Richie cu 
Vocea Negrişorului. S-a făcu’ cam cald în afumătoa”e, 
Miss Scawlett! 

Răâzând, Bill intervine: 

— Alt triumf ingineresc şi arhitectural al lui Ben 
Hanscom. 

Beverly încuviințează: 

— Ne săpam clubul, când ai adus albumul de 
fotografii al tatălui tău pe Maidan, Mike. 

— Oh, Hristoase! exclamă Bill, îndreptându-se dintr-o 
dată de spate ca fulgerat. lar fotografiile... 

Richie dă din cap, amar: 

— Aceeaşi figură ca-n camera lui Georgie. Doar că de 
data asta am văzut-o cu toții. 

Ben spune: 

— Mi-am amintit ce s-a întâmplat cu dolarul de argint 
lipsă. 

Se întorc toți spre el. 

— Pe ceilalţi trei i i-am dat unui prieten al meu înainte 
de a veni aici, continuă Ben liniştit. Pentru copiii lui. 
Ţineam minte că mai era şi un al patrulea, dar nu 
reuşeam să-mi amintesc ce se întâmplase cu el. Acum 
ştiu. 

Îl priveşte pe Bill. 


— Am făcut din el un plumb de argint, nu-i aşa? Tu, eu 
şi Richie. La început voiam să facem un glonţ de 
argint... 

— Eram absolut sigur că-l poți face, e de acord Richie. 
Dar până la urmă... 

— Ne-a ră-răpus f-frica, dă Bill încet din cap. 

Amintirea a căzut de la sine la locul ei, şi aude acelaşi 
mărunt, dar distinct clic! când se întâmplă asta. Ne 
apropiem, își spune el. 

— Ne-am dus înapoi pe Neibolt Street, spune Richie. 
Toți. 

— Mi-ai salvat viaţa, Bill Barosane, intervine deodată 
Ben, iar Bill scutură din cap. Mi-ai salvat-o totuşi, insistă 
Ben. 

Iar de astă dată Bill nu mai neagă. Bănuieşte că poate 
tocmai asta a făcut, deşi încă nu-şi mai aminteşte cum... 
Și dacă el a fost? Se gândeşte că poate Beverly... Dar 
asta nu-i vine-n minte. Nu încă, în orice caz. 

— Scuzaţi-mă o secundă, zice Mike. Am bere în 
frigiderul din spate. 

— Am şi eu bere, precizează Richie. 

— Hanlon nu bé bere dă om alb, replică Mike. Mai 
ales nu pe-a ta, Gură-spartă. 

— Bip-bip, Mikey, face solemn Richie, iar Mike iese să 
aducă berea, dus de valul cald al râsului celorlalți. 

Aprinde lumina din oficiu, o odăiţă slinoasă cu scaune 
jigărite, cu un Silex având mare nevoie de lustru şi un 
tablou de afişaj acoperit de avize vechi, informații 
salariate, orare şi câteva caricaturi din New Yorker 
acum îngălbenite şi cu colţurile îndoire. Deschide 
frigiderul şi simte şocul cufundându-se în el până-n 
măduva oaselor, alb ca gheaţa, precum gerul de 
februarie, când ţi se pare că aprilie n-o să mai vină 
niciodată. Baloane albastre şi portocalii se revarsă afară 
şuvoi, zeci şi zeci, un buchet de baloane festive ca 
pentru Ajunul Anului Nou, şi în toiul spaimei îşi spune 
incoerent: Nu mai lipseşte decât orchestra lui Guy 


Lombardo. Plutesc pe lângă fața sa şi se înalță spre 
tavanul oficiului. Încearcă să urle, incapabil să scoată 
vreun sunet, când vede ce se află în spatele baloanelor, 
ce a vârât Monstrul în frigider lângă berea lui, ca pentru 
un supeu nocturn după ce nevrednicii săi prieteni şi-au 
spus cu toții nevrednicele istorii şi s-au dus înapoi la 
paturile lor inchiriate în oraşul ăsta de acasă unde nu 
mai sunt acasă. 

Mike face un pas înapoi, îşi acoperă ochii cu palmele, 
refuzând să vadă. Se impiedică de un scaun, cât pe ce să 
cadă, şi işi dă la o parte mâinile. E tot acolo; capul 
retezat al lui Stan Uris lângă cutiile cu bere Bud Light, 
nu un cap de bărbat, ci al unui băiat de unsprezece ani. 
Gura e căscată într-un urlet mut, dar Mike nu poate 
vedea nici dinţi, nici limbă, căci gura a fost umplută 
complet cu pene. Penele sunt brun-deschise şi 
inimaginabil de uriaşe. Ştie destul de bine de la ce 
pasăre provin aceste pene. O, da. O, da, zău aşa. A văzut 
pasărea în mai 1958 şi au văzut-o cu toţii la începutul lui 
august 1958, iar apoi, după ani de zile, vizitându-şi tatăl 
aflat pe moarte, a descoperit că şi Will Hanlon o văzuse 
o dată, după ce scăpase din focul de la 'The Black Spot. 
Sângele din gâtul sfârtecat al lui Stan s-a scurs şi a 
format o băltoacă închegată pe raftul de jos al 
frigiderului. Scânteiază roşu-rubiniu-închis în lumina 
neiertătoare a becului din frigider. 

— ÎN... Îh... Îh... reuşeşte Mike să îngaime, dar nu 
poate scoate niciun alt sunet. 

In clipa aceea capul deschide ochii, iar aceştia sunt 
ochii argintii-strălucitori ai Clovnului Pennywise. Ochii 
se rostogolesc în direcția lui, iar buzele încep să mişune 
în jurul mormanului depene, încearcă să vorbească, 
încearcă poate să rostească o profeție, ca oracolul dintr- 
o tragedie antică. 

Tocmai mă gândeam să vin şi eu la tine, Mike, fiindcă 
nu puteţi câştiga fără mine. Nu puteţi învinge fără mine 
şi o ştiţi foarte bine, nu? S-ar fi putut să aveţi o şansă 


dacă mă arătam cu totul, da’ pur şi simplu n-am putut 
să-ndur tensiunea asupra creierului meu prea american, 
dacă pricepi ce vreau să zic, căcănarule. Tot ce puteţi 
face voi şase de capul vostru e să luaţi de la început 
nişte vremuri trecute şi să vă faceţi singuri de 
petrecanie. Aşa că m-am gândit să scot şi eu un cap pe 
interval. Să vă scot un cap, te-ai prins, Mikey? Te-ai 
prins, bătrâne? Te-ai prins, futu-te-n cur de negrotei 
stricat? 

Nu eşti real! strigă Mike, dar nu răzbate niciun sunet; 
e ca un televizor cu sonorul închis. 

În chip incredibil, grotesc, capul îi face cu ochiul. 

Ba sunt real, nu vorbi tâmpenii. Real ca stropii de 
ploaie. Şi ştii foarte bine ce vorbesc, Mikey. Ceea ce 
plănuiţi voi şase să încercaţi e ca o decolare într-un 
supersonic fără tren de aterizare. N-are niciun sens să 
vă duceţi în sus dacă nu mai puteţi reveni jos, nu-i aşa? 
Nici s-o luaţi în jos dacă nu vă puteţi întoarce sus n-are 
rost. N-o să vă treacă niciodată prin minte glumele şi 
şaradele potrivite. Niciodată nu mă veţi face să râd, 
Mikey. Toţi aţi uitat cum e să aveţi noroc chior. Bip-bip, 
Mikey, ce zici? Mai ţii minte pasărea? Nimic altceva 
decât o vrabie, da’ ia zi’ nu c-a fost prima-ntâi? Mare cât 
hambaru', mare ca un monstru d-ăia din filmele 
japoneze proaste, de care-ţi era frică pe vremea când 
erai copil mic. Zilele când ştiai cum s-alungi pasărea de 
la uşa ta s-au dus pentru totdeauna. Crede-mă, Mikey. 
Dacă ştii cum să foloseşti capul tău, ai să pleci de-aici, 
din Derry, chiar acum. Dacă nu ştii cum să ţi-l foloseşti, 
are să sfârşească exact ca ăsta de-aici. Semnul indicator 
de azi pe marele drum al vieţii spune că e mult mai bine 
să ţi-l foloseşti înainte de-a ţi-l pierde, dragul meu. 

Capul se rostogoleşte pe propria-i faţă (penele din 
gură trosnesc oribil) şi cade din frigider. Se pocneşte de 
podea şi o ia de-a dura spre el ca o hidoasă bilă de 
popice, părul năclăit de sânge făcând schimb de locuri 
cu chipul rânjit; se rostogoleşte către Mike lăsând în 


urmă o dâră cleioasă şi frânturi de pene fărâmițate, cu 
gura muncindu-se în jurul căluşului de pene. 

Bip-bip, Mikey! rage, în timp ce Mike se dă înapoi din 
calea lui, înnebunit, cu mâinile ridicate într-un gest de 
apărare. Bip-bip, bip-bip, bip-futu-te-n-bip! 

Apoi se aude un pocnet brusc şi sonor - zgomotul unui 
dop de plastic smuls din gâtul unei sticle de şampanie 
ieftină. Capul dispare (Real, îşi spune Mike îngrețoşat; 
oricum pocnetul ăla n-avea nimic supranatural; era 
sunetul aerului năvălind înapoi într-un loc golit brusc... 
Real, o, Doamne, real). O pânză subţire de picături de 
sânge plutesc în sus şi apoi răpăie mărunt pe 
pardoseală. Nu e nevoie totuşi să curețe oficiul; Carole 
nu va vedea nimic mâine când o să intre, nici chiar de ar 
trebui să-şi croiască drum printre baloane ca să ajungă 
la reşou şi să-şi facă prima ceaşcă de cafea. Ce comic. 
Chicoteşte ascuțit. 

Ridică ochii şi - da, baloanele sunt tot acolo. Pe cele 
albastre scrie: „NEGROTEII DIN DERRY MUŞCĂ 
PĂSĂRICĂ “ Cele portocalii anunţă: „PĂGUBOŞII SUNT 
TOT ÎN PAGUBĂ, DAR STANLEY URIS ÎN SFÂRŞIT E 
CAP DE PLUTON” 

N-are niciun sens să te duci în sus dacă nu mai poți 
reveni jos, l-a asigurat capul vorbitor, nici s-o iei în jos 
dacă nu te poţi întoarce sus. Asta de la urmă il face să 
se gândească iar la căştile de mineri. Şi o fi fost 
adevărat? Dintr-o dată se gândeşte la prima zi când a 
coborât pe Maidan după bătaia cu pietre. 6 iulie - atunci 
fusese, la două zile după ce defilase în parada de la 4 
Iulie... La două zile după ce-l văzuse pe Pennywise 
Clovnul în persoană pentru prima oară. După acea zi pe 
Maidan, după ce le ascultase poveştile, iar apoi, ezitant, 
le-o spusese şi el pe-a lui, plecase acasă şi işi întrebase 
tatăl dacă se poate uita la albumul lui de fotografii. 

De ce, exact, coborâse pe Maidan în acea zi de 6 iulie? 
Știuse că-i va găsi acolo? Se părea că da - şi nu numai 
că vor fi acolo, dar şi unde vor fi. Vorbiseră despre un fel 


de club, îşi aminteşte Mike, dar i se păruse că vorbeau 
de asta pentru că mai era şi altceva, despre care nu 
ştiau cum să vorbească. 

Mike ridică privirea spre baloane, acum fără să le 
vadă cu-adevărat, încercând să îşi amintească exact cum 
fusese ziua aceea, ziua aceea cumplit de fierbinte. 
Deodată i se pare foarte important să-şi aducă aminte cu 
precizie ce anume s-a întâmplat, care au fost cele mai 
mici detalii, în ce stare de spirit se afla el. 

Căci acela a fost momentul când a început să se 
întâmple totul, înainte ca ceilalţi să vorbească despre 
uciderea Monstrului, dar nu existase nicio mişcare de 
avans, niciun plan. Cu venirea lui Mike, cercul se 
închisese, roata începuse să se învârtească. Abia mai 
târziu în cursul aceleiaşi zile, Bill, Richie şi Ben se 
duseseră la bibliotecă şi începuseră să facă studii 
serioase asupra unei idei care-i venise lui Bill în urmă cu 
o zi, cu o săptămână sau o lună. Totul începuse să... 

— Mike? strigă Richie din Sala de Referinţă unde sunt 
ceilalți. Murişi acolo? 

Aproape, răspunde în sinea sa Mike, uitându-se la 
baloane, la sânge, la penele din frigider. Strigă şi el: 

— Cred c-ar fi bine să veniţi şi voi aici. 

Aude scaunele zgâriind pe jos, murmurul vocilor; îl 
aude pe Richie zicând: 

— O, lisuse, acum ce mai e? 

Și o altă ureche, aceasta în memoria lui, îl aude pe 
Richie spunând altceva, şi deodată îşi aminteşte care era 
lucrul pe care îl căuta; mai mult chiar, înţelege de ce i 
se păruse atât de puțin sesizabil. Reacţia celorlalţi când 
el păşise în cea mai întunecată, mai adâncă, mai densă 
parte a Maidanului fusese... zero. Nici urmă de surpriză, 
nicio întrebare despre cum îi găsise, nicio scofală. Ben 
mânca o ciocolată, îşi aminteşte Mike, Beverly şi Richie 
fumau, Bill zăcea pe spate cu mâinile sub cap, privind 
cerul, Eddie şi Stan se uitau cu un aer de îndoială la 
nişte sfori ce fuseseră întinse cu ţăruşi bătuţi în pământ, 


formând un pătrat cu latura de vreun metru şi jumătate. 

Nici urmă de surpriză, nicio întrebare, nicio tevatură. 
Pur şi simplu se ivise şi fusese acceptat. Era ca şi cum, 
fără s-o ştie măcar, îl aşteptaseră. lar în acea a treia 
ureche, urechea memoriei, aude Vocea de Negrişor a lui 
Richie înălțându-se la fel ca mai devreme în această 
seară: 

— Măi-să-fie, Miss Clawdie, ia'ă vine. 


2 


copilu’ ăla neg'u! Să moa'ă mama, io nu-ş ce să- 
mplântă cu Maidanu' ista! Ui' la capu' ăla sâ'mos, Bill 
Ba'osane! 

Bill nici măcar nu privi în jur; continuă doar să se uite 
visător la norii dolofani de vară ce mărşăluiau pe cer. 
Acorda unei întrebări importante maxima sa 
concentrare. Richie însă nu era ofensat de lipsa lui de 
atenție, îi dădu înainte: 

— Numa’ ce mă uit la capu' ăla sâ'mos şi mă şi face să 
crez că-m' mai t'ebe o acadeală cu mentă! Mă socot că 
s-o mânc pa ve'andă, unde-i olecuţă mai 'ăco'el... 

—  Bip-bip, Richie, spuse Ben cu gura plină de 
ciocolată, iar Beverly râse. 

— Salut, aruncă nesigur Mike. 

Inima îi bătea puţin cam prea tare, dar era hotărât să 
meargă înainte. Datora mulţumiri, iar tatăl său îi 
spusese că trebuie să plăteşti întotdeauna ceea ce 
datorezi - şi cât poţi de repede, înainte de a creşte 
dobânda. 

Stan privi în jur. 

— Salut, răspunse el, după care reveni cu privirea la 
careul de sfori întinse în mijlocul luminişului. Ben, eşti 
sigur c-o să ţină treaba? 

— O să ţină, spuse Ben. Salut, Mike. 

— Vrei o ţigară? întrebă Beverly. Mi-au mai rămas 
două. 

— Nu, mulţumesc. 


Mike trase adânc aer în piept şi spuse: 

— Voiam să vă mulţumesc din nou la toţi pentru că m- 
aţi ajutat în ziua aia. Tipii ăia aveau de gând să mă 
hulească nasol. Îmi pare foarte rău că v-au bubuit şi pe 
unii dintre voi. 

Bill flutură din mână, alungând subiectul: 

— N-n-nu-ţi face pr-prr-prrobleme. S-s-a l-luat de no- 
noi tot a-a-anu'. 

Se ridică în şezut şi-l privi pe Mike cu brusc şi intens 
interes: 

— Po-pot să te-ntr-tr-treb ce-ceva? 

— Cred că da, răspunse Mike, aşezându-se uşurel 
alături. 

Mai auzise el asemenea prefețe. Amicul Denbrough 
avea să-l întrebe cum e să fii negru. 

Dar, în loc de asta, Bill îl întrebă: 

— Când L-L-Larsen a marcat în Ca-Campionatul 
Mondial acu' doi ani, c-ce crezi, a fost doar no-noroc? 

Richie trase cu sete din ţigară şi începu să tuşească. 
Beverly îl plesni binevoitoare peste spate. 

— Nu eşti decât un începător, Richie, ai să-nveţi. 

— Cred c-o să se surpe, Ben, spuse îngrijorat Eddie, 
privind pătratul îngrădit. Nu ştiu cât m-ar încânta ideea 
să fiu îngropat de viu. 

— N-ai să fii îngropat de viu, replică Ben. Şi, dac-o să 
fii, suge-ţi doar afurisitul ăla de inhalator până te trage 
careva afară. 

Replica aceasta i se păru lui Stanley Uris extraordinar 
de amuzantă. Se rezemă în cot, cu capul întors spre cer, 
şi râse până ce Eddie îi dădu una în bărbie şi-i spuse să 
tacă. 

— Noroc, spuse în sfârşit Mike. Cred că atunci a fost 
mai mult noroc decât dibăcie. 

— Ş-ş-şi e-e-eu, fu Bill de aceeaşi părere. 

Mike aşteptă să vadă dacă mai urmează ceva, dar Bill 
părea satisfăcut. Se culcă la loc. Îşi împreună iarăşi 
mâinile sub cap şi reveni la studierea norilor ce pluteau 


deasupra. 

— Ce v-aţi pus în cap, băieţi? întrebă Mike, privind 
careul de sfori întinse la o palmă deasupra solului. 

— A, o idee măreaţă a lui Clăiţă pe săptămâna asta, 
spuse Richie. Data trecută a inundat Maidanul şi a fost 
şi aia miştocuţă, da’ asta-i chiar una de cine ştie câştigă! 
E Luna Să Ne Construim Singuri Un Club. Luna 
viitoare... 

— N-n-ai ne-ne-nevoie să râ-râzi de B-B-B-Ben, îl 
întrerupse Bill, cu ochii tot la cer. O să iasă bi-bi-bine. 

— Pentru Dumnezeu, Bill, glumeam doar. 

— Câă-câteodată g-g-glumeşti prea mult, Ri-Richie. 

Richie acceptă tăcut mustrarea. 

— Tot nu m-am prins, zise Mike. 

— Păi e destul de simplu, spuse Ben. Voiau o căsuţă în 
copac, şi o putem face, da' oamenii au prostul obicei să- 
şi rupă oasele când cad din căsuţele construite în 
copaci... 

— Bufonule... Bufonule... împrumută-mi trombonul 
tău, spuse Stan şi râse iar, pe când ceilalţi îl priveau 
nedumeriţi. 

Stan nu prea avea simţul umorului, iar stropul pe care 
totuşi îl avea era cam sec. 

— Vă peerdeţi miinţile, senhorr, făcu Richie. Din 
cauza la căldură şi la cucarachas, creed eeu. 

— Oricum, continuă Ben, ce facem noi e să săpăm 
cam un metru jumate în pătratul pe care l-am însemnat 
aici. Nu putem cobori mult mai adânc de atât fără să 
dăm de apă, cred. Pe aici e destul de aproape de 
suprafaţă. Pe urmă vom propti marginile, ca să fim 
siguri că nu se surpă. 

La asta îl privi semnificativ pe Eddie, dar Eddie tot 
neliniştit era. 

— Şi după aia? întrebă Mike cu interes. 

— O să astupăm pe deasupra. 

— Hmm? 

— Punem scânduri peste gura gropii. Putem să facem 


un chepeng sau ceva ca să intrăm şi să ieşim, chiar şi 
ferestre dacă vrem... 

— O s-avem nevoie de nişte ţâ-ţâ-ţâţâni, spuse Bill, 
fără să-şi ia ochii de la nori. 

— Astea le putem lua de la Fierăria Reynolds, 
răspunse Ben. 

— O-oţi a-a-avea voi a-a-alocaţiile voastre. 

— Eu am cinci dolari, spuse Beverly. l-am economisit 
de la îngrijirea copiilor. 

Richie începu imediat să se târască spre ea pe palme 
şi genunchi: 

— Te iubesc, Bevvie, îi aruncă el o privire de câine 
bătut. Vrei să mă iei de bărbat? O să trăim într-o cabană 
înconjurată de brazi... 

— Într-o ce? întrebă Beverly, în timp ce Ben îi privea 
cu un amestec straniu de nelinişte, amuzament şi 
concentrare. 

— O cabradă înconjurată de bane, replică Richie. 
Cinci dolari e prea destul, dulceţico, tu cu mine dacă 
vrei şi cu bebeluşul facem trei... 

Beverly râse, se îmbujora şi se îndepărtă de el. 

— Vom îm-împărţi chel-cheltuielile, reluă Bill. De-asta 
avem club. 

— Aşa că, după ce acoperim groapa cu scânduri, urmă 
Ben, le ungem cu clei de-ăla marfă - Tangle-Track i se 
spune - şi punem la loc brazdele. Poate să le şi 
presărăm cu ace de brad. Am putea să stăm acolo, şi 
lumea - lume ca Henry Bowers - să treacă drept pe 
deasupra noastră şi nici măcar să nu ştie că suntem aici. 

— Tu te-ai gândit la asta? exclamă Mike. Phii, e 
grozav! 

Ben zâmbi. Era rândul lui să roşească. 

Bill se ridică brusc în capul oaselor şi-l privi pe Mike: 

— V-v-vrei să ne-a-a-ajuţi? 

— Păi... Sigur. Ar fi nostim. 

Ceilalţi schimbară o privire scurtă, plină de înţeles - 
Mike o simţi; o şi văzu. Aici suntem şapte cu toții, îşi 


spuse el şi, absolut fără niciun motiv, îl străbătu un fior. 

— Când băgaţi hârleţu-n pământ? 

— D-destul de cu-curând, răspunse Bill. 

lar Mike ştiu - ştiu - că Bill nu vorbea numai despre 
clubul subteran al lui Ben. O ştiu şi Ben. La fel şi Richie, 
Beverly şi Eddie. Stan Uris nu mai zâmbea. 

— O-o-o să-să-ncepem pr-rr-oiectu' ăsta destul de cu- 
cu-curând. 

Atunci se lăsă tăcerea, şi deodată Mike deveni 
conştient de două lucruri: voiau să spună ceva, să-i zică 
lui ceva... lar el nu era întru totul convins că voia să 
audă. Ben culesese un băț şi se juca fără ţintă cu el prin 
noroi, cu părul ascunzându-i faţa. Richie îşi rodea 
unghiile deja mâncate. Numai Bill se uita drept la Mike. 

— S-a-ntâmplat ceva? întrebă stingherit Mike. 

Vorbind foarte rar, Bill răspunse: 

— No-no-noi suntem un clu-club. Po-poţi să intri şi tu- 
n club dacă v-v-vrei, dar t-t-trebuie să pă-păstrezi se-se- 
secretele. 

— Adică, clubul ăsta din pământ? întrebă Mike, acum 
mai stânjenit ca oricând. Păi, sigur... 

— Mai avem încă un secret, copilu', spuse Richie, tot 
fără să-l privească pe Mike. Iar Bill Barosanul spune că 
avem de făcut în vara asta ceva mai important decât să 
săpăm cluburi subterane. 

— Şi el are dreptate, adăugă Ben. 

Răsună un icnet brusc, şuierător. Mike tresări. Nu era 
decât Eddie, căruia îi scăpase aerul din piept. Eddie se 
uită la Mike a scuză, ridică din umeri, apoi dădu din cap. 

— Bine, spuse Mike în cele din urmă, nu mă mai ţineţi 
în tensiune. Spuneţi-mi. 

Bill îi privea pe ceilalţi. 

— E ci-cineva îm-îm-împotrivă ca să-să-l primim în clu- 
club? 

Nimeni nu spuse nimic, nimeni nu ridică mâna. 

— Ci-cine vrea să-i sp-spună? 

Urmă o nouă tăcere lungă, iar de data asta Bill n-o 


mai întrerupse. În sfârşit, Beverly oftă şi ridică ochii 
spre Mike. 

— Copiii care-au fost ucişi, spuse ea. Ştim cine o face, 
şi nu e om. 


3 


Îi povestiră, unul câte unul: clovnul de pe gheaţă, 
leprosul de sub prispă, sângele şi vocile din ţevi, băieţii 
morţi din Turnul de Apă. Richie povesti ce se întâmplase 
când el şi Bill se duseseră din nou în Neibolt Street, iar 
Bill vorbi ultimul, relatând despre fotografia de şcoală 
care se mişcase şi imaginea în care-şi băgase mâna. 
Încheie explicând că îl omorâse pe fratele său Georgie, 
iar Clubul Păguboşilor se dedicase uciderii Monstrului... 
indiferent ce era cu adevărat acest Monstru. 

Mai târziu, întorcându-se seara acasă, Mike se gândi 
că normal ar fi fost să îi asculte cu o neîncredere 
crescând treptat spre groază, în cele din urmă luând-o la 
fugă cât îl ţineau picioarele, fără să se mai uite în urmă, 
convins fie că era luat la mişto de o gaşcă de copii albi 
cărora nu le plăceau negrii, fie că nimerise în prezenţa a 
şase ţicniţi veritabili care, în vreun fel, luaseră ţicneala 
unul de la altul, la fel cum toţi elevii dintr-o clasă se pot 
molipsi de o răceală deosebit de virulentă. 

Dar nu fugi, deoarece, în ciuda ororii, îl încerca o 
stranie senzaţie de alinare. Alinare şi încă ceva, ceva 
primordial: un simţământ de întoarcere acasă. Aici 
suntem şapte cu toții, cugetă el iar, pe când Bill termina 
de vorbit. 

Deschise gura, fără a şti sigur ce urma să spună: 

— L-am văzut pe clovn. 

— Ce? întrebară Richie şi Stan într-un glas, iar 
Beverly întoarse capul atât de repede, încât coada-de- 
cal îi fâlfâi de pe umărul stâng pe cel drept. 

— L-am văzut la 4 Iulie, spuse încet Mike, adresându- 
i-se mai mult lui Bill. 

Ochii lui Bill, pătrunzători şi complet concentrati, 


erau aţintiţi într-ai lui, cerându-i să continue. 

— Da, la 4 Iulie... 

Lăsă fraza neterminată un moment, spunându-şi: Dar 
îl ştiam. Îl ştiam pentru că nu era prima oară când îl 
vedeam. Şi nu era nici prima oară când vedeam ceva... 
Ceva în neregulă. 

Atunci se gândi la pasăre, prima oară că îşi îngăduia 
cu adevărat să se gândească la ea - cu excepţia 
coşmarurilor - începând din mai. Crezuse că-şi pierde 
minţile. Era o uşurare să descopere că nu şi le 
pierduse... Dar tot o uşurare înspăimântătoare era. Îşi 
umezi buzele. 

— Dă-i-nainte, îl îndemnă nerăbdătoare Bev. Mai 
repede. 

— Păi, treaba e că eram la defilare. Şi... 

— Te-am văzut, îl întrerupse Eddie. Cântai la saxofon. 

— Ei, de fapt e trombon, îl corectă Mike. Cânt în 
Orchestra Şcolii Bisericii Neibolt. Oricum, l-am văzut pe 
clovn. Le dădea baloane copiilor la colţul celor trei 
străzi din centru. Era exact aşa cum au spus Ben şi Bill. 
Costum argintiu, nasturi portocalii, machiaj alb pe faţă, 
zâmbet mare roşu. Nu ştiu dacă era ruj sau machiaj, dar 
semăna. 

Ceilalţi dădeau din capete, surescitaţi acum, dar 
numai Bill continuă să-l privească atent pe Mike. 

— Smocuri po-po-portocalii de pă-pă-păr? întrebă el, 
schiţându-le inconştient cu degetele deasupra propriului 
său cap. 

Mike confirmă. 

— Când l-am văzut aşa... M-am speriat. Şi, în timp ce 
mă uitam la el, s-a întors şi mi-a făcut cu mâna, ca şi 
cum mi-ar fi citit gândurile, sau simţămintele sau cum s- 
or numi. Şi asta... Cum să spun, m-a speriat şi mai rău. 
Atunci n-am ştiut de ce, dar m-a speriat atât de tare, 
încât câteva clipe nici n-am mai putut să cânt la 
trombon. Tot scuipatul din gură mi s-a uscat şi-am 
simţit... 


Îi aruncă lui Beverly o privire scurtă. Acum îşi 
amintea totul atât de clar, cum soarele i se păruse dintr- 
o dată insuportabil de orbitor în alama cornului de suflat 
şi cromul maşinilor, muzica prea tare, cerul prea 
albastru. Clovnul ridicase o mână în mănuşă albă 
(cealaltă strângea sforile baloanelor) şi o unduise încet, 
cu rânjetu-i prea roşu şi prea larg, zbieret cu josu-n sus. 
Işi amintea cum testiculele începuseră să-i zvâcnească, 
cum toate măruntaiele-i deveniseră deodată moi şi 
fierbinţi, ca şi cum s-ar fi putut să scape întâmplător o 
porţie de rahat în pantaloni. Dar nu putea spune nimic 
din toate astea în faţa lui Beverly. Nu se spun chestii de 
astea în faţa fetelor, chiar dacă-s genul ăla de fete în 
faţa cărora poţi spune vorbe de genul „curvă” sau 
„căcănar” 

— ...Am simţit că mi-e frică, încheie el, simțind că era 
o explicaţie prea slabă, dar neştiind cum să exprime 
restul. 

Ei însă dădeau din cap părând a înţelege, şi simţi cum 
îl inundă o uşurare de nedescris. Într-un fel, clovnul 
acela care se uita la el, afişându-şi zâmbetul roşu, cu 
mâna înmănuşată în alb pendulând lent înainte şi 
înapoi... Asta fusese mai rău decât să-i aibă pe Henry 
Bowers şi ceilalţi pe urme. Cu mult mai rău. 

— Şi pe urmă am trecut, continuă Mike. Am defilat pe 
Main Street Hill în sus. Şi l-am văzut iar, dând baloane 
la copii. Doar că mulţi dintre ei nu voiau să le ia. Unii 
dintre cei mici plângeau. Nu mi-am putut închipui cum 
reuşise să ajungă acolo atât de repede. În sinea mea, mi- 
am spus că precis sunt doi, înţelegi, doi îmbrăcaţi la fel. 
O echipă. Dar atunci s-a întors spre mine şi iar mi-a 
făcut cu mâna şi am ştiut că era el. Era acelaşi om. 

— Nu-i om, spuse Richie, iar Beverly se înfioră. 

Bill o cuprinse un moment cu braţul, iar ea îl privi 
recunoscătoare. 

— Mi-a făcut cu mâna... Şi pe urmă mi-a făcut cu 
ochiul. Ca şi cum am fi avut amândoi un secret. Sau... 


Sau ca şi cum ştia poate că l-am recunoscut. 

Bill lăsă să-i cadă braţul de pe umerii lui Beverly. 

— L-ai re-re-re-recunoscut? 

— Cred că da. Trebuie să verific ceva înainte de-a 
spune sigur. Tatăl meu are nişte poze... Face colecţie... 
Ascultati, voi vă jucaţi mult pe-aici, nu? 

— Sigur, răspunse Ben. De-asta ne construim un club. 

Mike dădu din cap: 

— Am să verific şi-am să văd dacă am dreptate. Dacă 
da, pot să aduc pozele. 

— Po-po-poze ve-vechi? întrebă Bill. 

— Da. 

— Ş-ş-şi mai ce? 

Mike deschise gura, apoi o închise la loc. Privi în jur 
la ei nesigur, după care spuse: 

— O să credeţi că-s nebun. Că-s nebun sau că mint. 

— T-tu cr-cr-crezi că noi suntem ne-ne-nebuni? 

Mike scutură din cap. 

— Te cred că nu, spuse Eddie. Am eu o droaie de 
probleme, da' sonat nu-s. Nu cred. 

— Nu. Nu cred că eşti nebun. 

— Ei, n-n-o să te cr-credem ne-ne... sonat ni-ni-nici 
noi. 

Mike îi privi pe toţi, îşi drese glasul şi spuse: 

— Am văzut o pasăre. Acu' două-trei luni. Am văzut o 
pasăre. 

Stan Uris se uită la Mike. 

— Ce fel de pasăre? 

Vorbind mai şovăitor ca oricând, Mike răspunse: 

— Parcă era o vrabie, să zicem, dar semăna şi cu o 
prigorie. Avea pieptul portocaliu. 

— Ei, şi ce-i aşa de nemaipomenit la o pasăre? întrebă 
Ben. Sunt multe păsări în Derry. 

Dar nu se simţea în largul său şi, privindu-l pe Stan, 
avu convingerea că acesta îşi amintea întâmplarea din 
Turnul de Apă şi cum o oprise să se desăvârşească 
strigând denumiri de păsări. Uită însă de orice altceva 


când Mike vorbi iar: 

— Pasărea asta era mai mare decât o rulotă. 

Se uită la feţele lor şocate, uluite. Aşteptă hohotele de 
râs, dar nu se auzi niciunul. Stan arăta de parcă i-ar fi 
ars cineva una cu o cărămidă în moalele capului. Se 
făcuse atât de palid la faţă, încât avea culoarea soarelui 
tuberculos de noiembrie printre nori. 

— Jur că-i adevărat, urmă Mike. Era o pasăre uriaşă, 
ca una de-alea din filmele cu monştri, care se zice că-s 
preistorice. 

— Mda, ca-n Gheara gigantică, spuse Richie. 

Se gândea că pasărea din filmul acela arătase cam ca 
o făcătură, dar la vremea când ajunsese în zbor la New 
York încă mai era destul de fascinat ca să i se verse 
floricelele de porumb peste balustrada balconului de la 
„Aladdin”. Foxy Foxworth l-ar fi scos afară în şuturi, dar 
între timp oricum se terminase filmul. 

— Dar nu părea preistorică, preciză Mike. Şi nu arăta 
ca una dintre alea cum-le-zice despre care făceau 
poveşti grecii şi romanii... Sau, ba nu, turcii... 

— Pă-păsări R-r-roc? sugeră Bill. 

— Exact, mi se pare că da. Nici ca alea nu era. Era 
doar ca o combinaţie de prigorie şi vrabie. Cele mai 
comune două păsări pe care le ştim. 

Hohotul lui de râs avea accente isterice. 

— U-u-unde... începu Bill. 

— Povesteşte, spuse cu simplitate Beverly, şi, după 
ce-şi adună un moment gândurile, Mike le povesti. 

lar pe când povestea, privindu-le chipurile tot mai 
preocupate şi speriate, dar nu neîncrezătoare sau 
ironice, simţi o incredibilă greutate ridicându-i-se de pe 
piept. La fel ca Ben cu mumia lui sau Eddie cu leprosul 
său şi Stan cu băieţii înecaţi, văzuse un lucru care pe un 
adult l-ar fi făcut să-şi piardă uzul raţiunii, nu numai de 
groază, dar mai ales din cauza forţei clocotitoare a unei 
irealităţi prea mari pentru a fi alungată prin lămuriri 
sau, în lipsa oricăror explicaţii raţionale, ignorată pur şi 


simplu. Chipul lui Ilie fusese ars până la negru de 
lumina iubirii Domnului, sau cel puţin aşa citise Mike; 
dar Ilie era bătrân când se întâmplase asta, şi poate că 
altfel stăteau lucrurile. 

Şi oare nu se luptase altul dintre băieţii ăia din Biblie, 
doar puţin mai mare decât un puştan, cu un înger ca să 
vadă cum cad sorții? 

Văzuse pasărea, iar viaţa sa îşi urmase cursul; 
integrase amintirea în concepţia lui despre lume. Era 
încă destul de tânăr pentru ca această concepţie să fie 
cutremurător de largă. Dar cele întâmplate în ziua aceea 
îi bântuiseră totuşi cotloanele cele mai întunecoase ale 
minţii, şi câteodată, în vis, fugea de acea pasăre 
grotescă, pe când ea îşi întipărea de sus umbra asupra 
lui. Unele asemenea vise şi le amintea, pe altele nu, dar 
erau acolo, umbre ce se mişcă de la sine. 

Cât de puţin uitase şi cât de mult îl tulburase (în timp 
ce îşi urma rutina zilnică: mers la şcoală, ajutat tatăl, 
plimbat cu bicicleta, târguit pentru mama, aşteptat 
grupurile de negri să vină la American Bandstand după 
şcoală) se putea măsura poate doar într-un singur mod - 
uşurarea de a împărtăşi celorlalţi această experienţă. 
Făcând-o, realiză că era pentru prima oară că-şi 
îngăduise măcar să se gândească pe deplin la acea 
întâmplare începând din zorii zilei lângă Canal, când 
văzuse vechile făgaşe... şi sângele. 


4 


Mike istorisi păţania cu pasărea de la vechea oţelărie 
şi cum fugise în conductă ca să scape de ea. Mai târziu 
în aceeaşi după-amiază, trei dintre Păguboşi - Ben, 
Richie şi Bill - mergeau spre Biblioteca Publică Derry. 
Ben şi Richie ţineau atenţi de şase după Bowers şi 
amicii lui, dar Bill nu privea decât trotuarul, încruntat, 
pierdut în gânduri. Cam la o oră după ce le spusese 
povestea lui, Mike îi părăsise, declarând că tatăl său 
avea nevoie de el acasă pe la patru, ca să culeagă 


mazăre. Beverly trebuia să facă nişte cumpărături şi să 
pregătească cina pentru tatăl ei. Eddie şi Stan aveau 
propriile lor treburi de făcut. Dar, înainte de a se 
despărţi în ziua aceea, începură să sape ceea ce avea să 
devină - dacă Ben nu se înşela - clubul lor 
subpământean. Pentru Bill (şi pentru toţi ceilalţi, bănuia 
el), săpatul în pământ păruse aproape un act simbolic. 
Indiferent ce aveau de făcut ca grup, ca unitate, 
începuseră. 

Ben îl întrebă pe Bill dacă într-adevăr credea povestea 
lui Mike Hanlon. Tocmai treceau prin dreptul Primăriei 
Derry, iar biblioteca era drept în faţă, paralelipiped din 
piatră umbrit confortabil de ulmi seculari, şi totuşi încă 
neatinşi de boala Ulmului Olandez, care mai târziu avea 
să-i macine şi să-i subţieze. 

— Mda, făcu Bill. Cr-cred că a spus ad-devărul. O n-n- 
nebunie, dar adevărul. Tu ce părere ai, R-R-Richie? 

Richie dădu din cap: 

— Mhm. Nu pot suferi ideea de a-l crede, dacă 
pricepeţi ce vreau să zic, dar cred că-l cred. Ţineţi minte 
ce-a spus despre limba păsării? 

Bill şi Ben aprobară în tăcere. Avea pe ea pompoane 
portocalii. 

— Asta-i treaba, continuă Richie. E ca un personaj 
negativ din benzile desenate - îşi lasă întotdeauna la 
urmă semnul. 

Bill clătină din cap, gânditor. Era ca un personaj 
malefic din comicsuri. Pentru că ei îl vedeau astfel? Se 
gândeau astfel la el? Da, poate că din cauza asta. Era o 
copilărie, dar se părea că din aşa ceva se hrănea făptura 
aceea - din copilării. 

Traversară strada pe partea cu biblioteca. 

— L-am t-i-întrebat pe St-St-Stan dacă a a-auzit v-v- 
vreodată de-o a-a-asemenea pa-pasăre. N-n-nu ne- 
neapărat una m-m-mare, ci d-doar o-o-o... 

— O pasăre din realitate? sugeră Richie. 

Bill încuviinţă. 


— A-a sp-spus că s-ar pu-pu-putea să existe pă-păsări 
de-astea în America de Su-ud sau în A-A-A-Africa, da’ n- 
n-nu pe-pe-a-a-aicea. 

— Deci n-a crezut? întrebă Ben. 

— A-a-a cr-crezut, răspunse Bill. 

Apoi le spuse încă o părere a lui Stan, de când Bill 
mersese cu el înapoi în locul unde Stan îşi lăsase 
bicicleta. Ideea lui Stan era că nimeni altcineva n-ar mai 
fi putut să vadă pasărea aceea înainte ca Mike să le fi 
spus povestea. Altceva, poate, dar nu această pasăre, 
fiindcă pasărea era monstrul personal al lui Mike 
Hanlon. Dar acum... Ei bine, acum pasărea devenise 
proprietatea întregului Club al Păguboşilor, nu-i aşa? 
Oricare dintre ei putea s-o vadă. Era posibil să nu se 
arate exact la fel; Bill o putea vedea sub formă de 
cioară, Richie în formă de uliu, Beverly ca pe un vultur 
auriu, din cât îşi dădea seama Stan - dar Monstrul putea 
de acum să fie o pasăre pentru ei toţi. Bill îi spusese lui 
Stan că, dacă asta era adevărat, atunci oricare dintre ei 
putea să vadă leprosul, mumia sau eventual băieţii 
morţi. 

— Ceea ce-nseamnă c-ar trebui să facem ceva destul 
de curând dacă avem de gând să facem cât de cât ceva, 
replicase Stan. Monstrul ştie... 

— C-ce? întrebase tăios Bill. To-tot ceea ce şt-ştim şi 
noi? 

— Dom'le, dacă Monstrul ştie asta, ne-am dus pe 
copcă, răspunse Stan. Dar poţi paria că Monstrul ştie că 
noi ştim despre el. Cred că va încerca să ne vină de hac. 
Te mai gândeşti la ce-am vorbit ieri? 

— Da. 

— Aş vrea să pot merge cu tine. 

— B-B-Ben şi Ri-Richie o să v-v-vină. Ben e într-adevăr 
i-i-isteţ, Ri-Ri-Richie e şi el, când n-nu fu-fute vântu'. 

Acum, stând în faţa bibliotecii, Richie îl întrebă pe Bill 
ce anume avea în cap. Bill le spuse, vorbind rar, astfel 
încât să nu se bâlbâie prea rău. Ideea îi dăduse târcoale 


prin minte în ultimele două săptămâni, dar avusese 
nevoie de povestea lui Mike cu pasărea ca să se 
cristalizeze. 

Ce faci dacă vrei să te descotoroseşti de-o pasăre? 

Păi, dacă o împuşti îi cam faci de petrecanie. Ce faci 
dacă vrei să te descotoroseşti de un monstru? Păi, 
filmele sugerează că dacă îl împuşti cu un glonţ de 
argint îi cam faci de petrecanie. 

Ben şi Richie ascultară cu destul respect. Apoi Richie 
întrebă: 

— De unde să faci rost de-un glonţ de argint, Bill 
Barosane? Completezi un talon ca să ţi-l trimită prin 
poştă? 

— Ce-am mai râ-râ-râs! Va trebui să-l f-f-fabricăm. 

— Cum? 

— Cred că asta o să aflăm la bibliotecă, spuse Ben. 

Richie dădu din cap şi îşi împinse ochelarii în sus pe 
nas. În spatele lor, ochii-i erau vii şi meditativi... Dar 
licăreau cuprinşi de îndoială, i se păru lui Bill. El însuşi 
se simţea cuprins de îndoială. Cel puţin în ochii lui 
Richie nu se citeau prostii, iar ăsta era un pas în direcţia 
cea bună. 

— Te gândeşti la pistolul lui taică-tu? întrebă Richie. 
Cel pe care l-am luat cu noi în Neibolt Street? 

— Da. 

— Chiar dacă am putea cu adevărat să facem gloanţe 
de argint, spuse Richie, de unde luăm argintul? 

— Lasă-mă pe mine să mă îngrijesc de asta, spuse 
calm Ben. 

— Ei... Bine, răspunse Richie. O să-l lăsăm pe Clăiţă 
să se ocupe de asta. Şi pe urmă? Iarăşi pe Neibolt 
Street? 

Bill dădu din cap: 

— la-ia-iarăşi pe Nee-Nee-Neibolt Street. Şi pe urmă îi 
futem una de să-i zb-zb-zboare creierii din cap. 

Toţi trei au mai stat pe loc un moment, privindu-se 
unul pe altul cu solemnitate, apoi au intrat în bibliotecă. 


5 

— Măi, măi, iarăşi băietu' ista negru! ţipă Richie cu 
Vocea Copoiului Irlandez. 

Trecuse o săptămână; se apropia jumătatea lui iulie, 
iar clubul subteran era aproape terminat. 

— Vârfu' dimineții- doresc matali, dom’ O'Hanlon, 
conaşule! Şi faină, faină zi se făgăduie a fi, faină ca cum 
cresc cartoafele, cum bătrâna-mi mumă obicinuia ca 
să... 

— Din câte ştiu eu, amiaza e vârful dimineţii, Richie, îl 
întrerupse Ben, scoțând capul din groapă, iar amiaza a 
fost acum două ore. 

El şi cu Richie puneau proptele împrejurul marginilor 
gropii proaspăt săpate. Ben îşi scosese cămaşa groasă, 
ziua fiind caldă, iar munca grea. Tricoul îi era năclăit de 
sudoare, lipit de piept şi de burta cât burduful. Părea 
remarcabil de nepăsător faţă de cum arăta, dar Mike 
bănuia că, dacă Ben o auzea pe Beverly venind, ar fi 
intrat la loc în cămăşoiul ăla gros înainte s-apuce a 
spune peşte. 

— Nu fi aşa înţepat - suni ca Stan Omu”, spuse Richie. 

leşise din groapă în urmă cu cinci minute pentru că, îi 
spusese el lui Ben, era timpul pentru o pauză de o 
ţigară. 

— Credeam c-ai spus că n-ai ţigări, observase Ben. 

— Nici n-am, replicase Richie, dar principiul tot 
rămâne. 

Mike ţinea sub braţ albumul cu fotografii al tatălui 
său. 
— Unde-s ceilalţi? întrebă el. 

Ştia că Bill trebuia să fie pe undeva prin preajmă, 
pentru că-şi lăsase şi el bicicleta parcată sub pod, lângă 
Silver. 

— Bill şi Eddie s-au dus la groapă cam acum o oră ca 
să mai recruteze nişte scânduri, spuse Richie. Stanny şi 
Bev s-au dus la Fierăria Reynolds să facă rost de 


balamale. Nu ştiu ce şi-a pus nea Clăiţă-n cap acolo jos - 
în cap acolo jos, ha-ha, te-ai prins? - da' probabil că nu-i 
bun de nimic. Băiatu' are nevoie de cineva să nu-l scape 
din ochi, înţelegi. Apropo, ne datorezi douăştrei de cenți 
dacă încă mai vrei să intri-n clubul ăsta. Cota ta pentru 
balamale. 

Mike mută albumul de sub braţul drept sub cel stâng 
şi scormoni în buzunar. Numără douăzeci şi trei de cenți 
(lăsând un total măreț de zece cenți în tezaurul 
personal) şi-i întinse lui Richie. Apoi se apropie de 
groapă şi privi înăuntru. 

Dar nu mai era o groapă. Laturile fuseseră netezite cu 
grijă. Fiecare perete avea proptele. Scândurile erau 
toate nişte corcituri, dar Ben, Bill şi Stan făcuseră 
treabă bună înşfăcându-le o dată cu uneltele din 
atelierul lui Zack Denbrough (iar Bill avusese mari bătăi 
de cap ca să se asigure că fiecare unealtă era înapoiată 
în fiecare seară, şi în aceeaşi stare în care fusese luată). 
Ben şi Beverly bătuseră în cuie lemne perpendiculare pe 
suporturi. Groapa continua să-l facă pe Eddie să fie 
puţin cam nervos, dar aşa era Eddie din fire. Intr-o parte 
stăteau stivuite ordonat brazde pătrate cu iarbă care 
mai târziu aveau să fie lipite deasupra. 

— Cred că ştiţi voi ce faceţi, spuse Mike. 

— Sigur, răspunse Ben şi arătă spre album. Ce-ai 
adus? 

— Albumul cu Derry al tatălui meu. Colecţionează 
fotografii vechi şi tăieturi din ziare despre oraş. E 
hobby-ul lui. L-am răsfoit acum câteva zile - v-am spus 
că mi se părea că-l mai văzusem pe clovnul ăla şi-nainte. 
Şi îl văzusem. Aici. Aşa că l-am adus. 

li era prea ruşine să adauge că nu îndrăznise să-i 
ceară tatălui său permisiunea. Temându-se de 
întrebările pe care o asemenea cerere le-ar fi putut 
naşte, îl luase din casă ca un hoţ în timp ce tatăl lui 
planta cartofi pe locul de la apus, iar mama agăța rufe la 
uscat în curtea din spate. 


— M-am gândit că ar trebui să aruncaţi şi voi o 
privire. 

— Păi, hai să ne uităm, spuse Richie. 

— Aş prefera să aşteptăm până e toată lumea aici. S- 
ar putea să fie mai bine. 

— În regulă. 

De fapt Richie nu ardea de nerăbdare să mai 
privească şi alte fotografii cu oraşul Derry, în acel album 
sau în oricare altul. Nu după cele întâmplate în camera 
lui Georgie. 

— Vrei să ne-ajuţi pe mine şi pe Ben cu restul 
proptelelor? 

— Te cred. 

Mike puse jos cu grijă albumul tatălui său, îndeajuns 
de departe de groapă ca să nu fie pătat cu noroiul ce 
sărea dinăuntru, şi luă lopăţica de la Ben. 

— Sapă exact aici, îi arătă Ben lui Mike un anume 
punct. Mergi în jos cam treizeci de centimetri. Pe urmă 
eu am să fixez înăuntru o scândură şi o s-o ţin lipită de 
perete în timp ce tu îndesi pământul la loc. 

— Bun plan, dom'le, făcu pe un ton înţelept Richie din 
locul unde şedea pe marginea excavaţiei, cu picioarele 
atârnându-i în gol. 

— Da' de ce nu poţi tu? întrebă Mike. 

— Am o jenă la glezna stângă, spuse răsfăţat Richie. 

— Cum merge proiectul tău cu Bill? 

Mike întârzie atât cât să îşi scoată cămaşa şi începu 
să sape. Era cald acolo, chiar şi pe Maidan. Greierii 
ţârâiau somnoroşi în iarbă ca nişte ceasuri ale verii. 

— Păi... Nu tocmai rău, spuse Richie, iar lui Mike i se 
păru că-l fulgerase pe Ben cu o privire de avertisment 
blând. Aşa cred. 

— De ce nu dai drumul la radio, Richie? întrebă Ben. 

Strecură o scândură în gropiţa pe care o săpase Mike 
şi o ţinu acolo. Tranzistorul lui Richie stătea agăţat de 
curea la locul său obişnuit, pe creanga groasă a unui 
arbust din apropiere. 


— S-au consumat bateriile, spuse Richie. A trebuit să- 
mi luaţi ultimii douăşcinci de cenți pentru ţâţâni, ai 
uitat? Nemilos, Clăiţă, tare nemilos. După câte am făcut 
pentru tine. Unde mai pui că tot ce pot prinde aici e 
postul WABI, şi ăia nu transmit decât rock de poponauţi. 

— Hmm? făcu Mike. 

— Clăiţă crede că Tommy Sands şi Pat Boone cântă 
rock and roll, spuse Richie, dar asta pentru că e bolnav. 
Elvis cântă rock and roll. Ernie K. Doe cântă rock and 
roll. Carl Perkins cântă rock and roll. Bobby Darin. 
Buddy Holly. „Ah-oh, Peggy... Peggy a mea duuulce...” 

— Te rog, Richie, spuse Ben. 

— Şi mai sunt, interveni Mike rezemându-se în 
lopăţică, Fals Domino, Chuck Berry, Little Richard, Shep 
and The Limelights, La-Verne Baker, Frankie Lymon and 
The Teenagers, Hank Ballard and The Midnighters, The 
Coasters, The Isley Brothers, The Crests, The Chords, 
Stick McGhee... 

Îl priveau cu o asemenea uimire, încât Mike izbucni în 
râs. 
— M-ai pierdut după Little Richard, spuse Richie. 

Îi plăcea Little Richard, dar, dacă avea un erou rock 
and roll în vara aceea, Jerry Lee Lewis era. Mama lui 
intrase întâmplător în living în timp ce Jerry Lee cânta la 
American Bandstand. Ajunsese la acel moment al 
numărului când Jerry Lee se urca de-a binelea pe pian şi 
cânta cu capu-n jos şi părul atârnându-i în faţă. 
Interpreta High School Confidential. O clipă, Richie 
crezuse că maică-sa o să leşine. Nu leşină, dar era atât 
de traumatizată de ceea ce văzuse, încât în aceeaşi 
seară la cină vorbi despre cum ar fi bine să-l trimită pe 
Richie pentru tot restul verii într-una dintre taberele 
alea de tip militar. Acum Richie îşi scutură părul în ochi 
şi începu să cânte: 

— „Haida-ho, puicuţo, toate pisicile-s la liceu şi se 
leagănă...” 

Ben începu să se clatine prin groapă, apucându-se de 


burta sa uriaşă şi prefăcându-se că-i vine să vomite. 
Mike se prinse de nas, dar râdea atât de tare, încât din 
ochi îi ţâşniră lacrimi. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Richie. Vreau să zic, ce vă 
doare, fraţilor? A fost bună? Vreau să zic, asta chiar a 
fost bună! 

— O, Doamne, zise Mike, care acum râdea atât de 
tare, încât abia mai putea vorbi. A fost nepreţuită, vreau 
să zic, a fost într-adevăr nepreţuită. 

— Negrii n-au pic de gust, se bosumflă Richie. Cred că 
şi-n Biblie scrie asta. 

— Yo mamma, exclamă Mike, râzând mai cu poftă ca 
oricând. 

Când Richie întrebă, cu sinceră uimire, ce însemna 
asta, Mike se aşeză jos cu o bufnitură şi începu să se 
legene înainte şi înapoi, urlând şi ţinându-se de stomac. 

— Probabil crezi că-s invidios, spuse Richie. Probabil 
crezi că vreau să fiu şi eu negru. 

Acum Ben se prăbuşi la rândul său, râzând dezlănţuit. 
Trupul întreg i se unduia şi se cutremura alarmant. 
Ochii îi ieşeau din cap. 

— Gata, Richie, bâigui el. Fac pe mine. Am să m-m- 
mor dacă nu în-încetezi... 

— Eu nu vreau să fiu negru, continuă Richie. Cine 
vrea să poarte pantaloni roz, să locuiască la Boston şi să 
cumpere pizza la felie? Vreau să fiu evreu, ca Stan. 
Vreau să am o cămătărie şi să le vând oamenilor 
bricege, şi borâtură de câine din plastic, şi chitare 
uzate. 

Acum Ben şi Mike zbierau, practic, de râs. Hohotele 
lor îşi trimiteau ecoul prin desişul verde şi luxuriant 
care fusese greşit denumit Maidan, făcând ca păsările 
să-şi ia zborul şi veveriţele să încremenească o clipă pe 
lăbuţele dinapoi. Era un sunet tineresc, penetrant, 
însufleţit, vital, nesofisticat, liber. Aproape fiecare fiinţă 
vie aflată pe raza acelui sunet reacţiona în vreun fel, dar 
obiectul ce se rostogolise dintr-un canal de beton în 


cursul superior al râului Kenduskeag nu era viu. În 
după-amiaza trecută avusese loc o ploaie torențială 
neaşteptată, cu tunete şi trăsnete (viitorul club nu 
fusese prea afectat - odată începute operaţiunile de 
excavare, Ben acoperea cu grijă groapa în fiecare seară 
cu o bucată de prelată zdrenţuită pe care Eddie o 
şterpelise din spate de la Wally's Spa; mirosea infect, 
dar făcea treabă bună), iar canalele de scurgere de sub 
Derry şiroiseră violent timp de două-trei ore. Acest şuvoi 
de apă îşi împinsese infernala povară la lumina soarelui 
şi spre deliciul muştelor. 

Era cadavrul unui copil de nouă ani pe nume Jimmy 
Cullum. Cu excepţia nasului, nu mai avea faţă. În locul 
ei se afla o masă de carne sfârtecată şi fără trăsături. 
Carnea aceasta crudă era punctată cu mici semne negre 
şi adânci, pe care poate numai Stan Uris le-ar fi 
recunoscut drept ceea ce erau: ciuguleli. Ciuguleli 
făcute de un cioc foarte mare. 

Apa şiroia peste pantalonii plini de noroi ai lui Jimmy 
Cullum. Mâinile lui albe pluteau ca nişte peşti morţi. Şi 
ele fuseseră ciugulite, deşi nu tot atât de rău. Cămaşa-i 
înflorată se umfla şi se pleoştea la loc, se umfla şi se 
dezumfla, ca o băşică. 

Bill şi Eddie, împovăraţi cu scândurile adunate din 
groapa de gunoi, traversară împreună Kenduskeag-ul 
păşind pe pietre, la nici patruzeci de metri de cadavru. Îi 
auziră pe Richie, Ben şi Mike râzând, zâmbiră şi ei puţin 
şi se grăbiră, pe lângă epava nevăzută a lui Jimmy 
Cullum, să vadă ce era atât de comic. 


6 


Încă mai râdeau când Bill şi Eddie intrară în luminiş, 
transpirând sub povara lor de cherestea. Chiar şi Eddie, 
de obicei alb ca brânza, avea ceva culoare în obraji. 
Aruncară noile scânduri pe grămada de rezerve aproape 
consumată. Ben ieşi din groapă ca să le inspecteze. 

— Bună treabă! exclamă el. Mamă! Grozav! 


Bill se prăbuşi la pământ. 

— Pot să-mi fa-fac a-a-atacul de cord acum sau tr- 
trebuie să m-mai aş-aş-tept? 

— Mai aşteaptă, răspunse Ben, absent. 

Adusese şi el câteva unelte pe Maidan şi acum luase 
noile scânduri la rând cu grijă, smulgând cuiele şi 
îndepărtând şuruburile. Aruncă una la o parte, deoarece 
era crăpată. Ciocăni într-o alta şi provocă un sunet 
înfundat, de putreziciune, în cel puţin trei locuri. 

O aruncă şi pe aceea. Eddie se aşeză pe o movilită de 
pământ, privindu-l. Trase o duşcă din inhalator, în timp 
ce Ben scotea un cui ruginit dintr-o scândură, cu capătul 
despicat al ciocanului. Cuiul scheună ca un animal mic 
şi antipatic care fusese călcat în picioare. 

— Poţi să faci tetanos dacă te înţepi într-un cui 
ruginit, îl informă Eddie pe Ben. 

— Zău? făcu Richie. Ce-i aia ţâţanos? Sună ca o boală 
femeiască. 

— Eşti un tolomac, i-o întoarse Eddie. Se zice tetanos, 
nu ţâțanos şi înseamnă falcă înţepenită. Există microbii 
ăia speciali care cresc în rugină, ştii, şi dacă te tai pot 
să-ţi intre-n corp şi ţi-ai futut nervii. 

Se înroşi şi mai intens şi trase o gură iute din 
inhalator. 

—  Falcă  înţepenită, Iisuse, exclamă Richie, 
impresionat. Nasol mai sună. 

— Te cred. Mai întâi îţi înţepeneşte falca atât de 
strâns, încât nici nu mai poţi deschide gura, nici măcar 
ca să mănânci. Trebuie să-ţi facă o gaură în obraz şi să 
te hrănească printr-un tub, cu lichide. 

— I-auzi, frate, spuse Mike, ridicându-se în picioare în 
groapă; ochii i se dilataseră, cu corneele foarte albe pe 
faţa sa cafenie. Eşti sigur? 

— Mama mi-a spus. Pe urmă ţi se înfundă gâtul şi nu 
mai poţi nici să mănânci şi mori de foame. 

Reflectară în tăcere la această oroare. 

— Şi nu există niciun tratament, amplifică Eddie 


explicaţia. 

Altă tăcere. 

— Aşa că, reluă el răspicat, eu sunt mereu atent la 
cuie ruginite şi alte căcaturi de astea. A trebuit odată 
să-mi fac un vaccin antitetanos şi m-a durut foarte rău. 

— Atunci de ce te-ai dus cu Bill la groapă s-aduceţi 
aici toată porcăria asta? întrebă Richie. 

Eddie îi aruncă o privire scurtă lui Bill, care se uita în 
groapa-club, iar în privirea sa se citea toată iubirea şi 
adoraţia necesare pentru a răspunde unei asemenea 
întrebări, dar de răspuns răspunse încetişor: 

— Unele treburi trebuie făcute chiar dacă e vreun 
risc. Asta-i primul lucru important din viaţa mea pe care 
l-am aflat de la altcineva decât maică-mea. 

Urmă o nouă tăcere, nu tocmai stingheră. Apoi Ben 
reveni la scosul cuielor ruginite, iar după o vreme Mike 
Hanlon i se alătură. 

Tranzistorul lui Richie, care deocamdată era fără voce 
(cel puţin până când Richie primea alocaţia săptămânală 
sau găsea un spaţiu verde de tuns), se balansa pe 
ramura sa joasă, într-o adiere blândă. Bill avu timp să 
reflecteze la cât de ciudate erau toate astea, cât de 
stranii şi de perfecte, cum se întâmplase să fie toţi aici 
în această vară. Unii copii pe care-i cunoştea plecaseră 
în vizită pe la rude. Alţii erau în vacanţă la Disneyland, 
în California, sau la Cape Cod ori, în cazul unui amic, 
într-un loc ce suna inimaginabil de îndepărtat, cu nume 
bizar, dar oarecum evocator: Gstaad. Copiii erau plecaţi 
în tabăra organizată de biserică, în tabăra de Cercetaşi, 
în taberele de copii bogaţi unde puteai învăţa să înoţi 
sau să joci golf, tabere unde învăţai să spui „Hei, bună 
lovitură!” în loc de „Futu-ţi!” când adversarul de la 
meciul de tenis îţi trimitea pe alături un serviciu 
ucigător; copii pe care părinţii pur şi simplu îi duseseră 
ALTUNDEVA. Bill înţelegea asta. Cunoştea câţiva puşti 
care doreau să plece ALTUNDEVA, speriaţi de baubaul 
care bântuia prin Derry în vara aceea, dar bănuia că 


erau chiar mai mulţi părinţi speriaţi de acel baubau. 
Oameni care plănuiseră să îşi petreacă vacanţa acasă se 
hotărâseră deodată să plece ALTUNDEVA 

(Gstaad? Asta era oare în Suedia? Argentina? 
Spania ?), 

în loc să rămână în Derry. Era cam ca spaima de 
poliomielită din 1956, când patru copii care se duseseră 
să se scalde în bazinul O'Brian Memorial luaseră boala. 
Adulții - cuvânt absolut sinonim în mintea lui Bill cu 
mamele şi taţii - hotărâseră atunci, ca şi acum, că 
ALTUNDEVA era mai bine. Mai sigur. Oricine avea 
posibilitatea s-o şteargă o ştersese. Bill înţelegea acest 
ALTUNDEVA şi putea medita la un cuvânt cu o 
fascinaţie aşa de miraculoasă ca Gstaad, dar fascinația 
era o mângâiere rece în comparaţie cu dorinţa; Gstaad 
era ALTUNDEVA; Derry era dorinţa. 

Și niciunul din noi n-a plecat ALTUNDEVA, îşi spuse 
el, privindu-i pe Ben şi Mike cum smulgeau cuie vechi 
din scânduri vechi, pe Eddie cum o lua spre tufişuri să 
tragă un piş (trebuia să mergi de-ndată ce aveai 
posibilitatea, în scopul de a evita încordarea prea gravă 
a vezicii, îi spusese el lui Bill odată, dar mai trebuia şi să 
fii atent la urzici, căci cui îi trebuia aşa ceva pe 
ciocănitoare?). Toţi suntem aici în Derry. Nicio tabără, 
nicio rudă, nicio vacanţă, niciun ALTUNDEVA. Toţi aici. 
Prezenți. 

— Acolo jos e o uşă, anunţă Eddie, în timp ce revenea 
trăgându-şi fermoarul. 

— Sper că ţi-ai scuturat-o, Eds, spuse Richie. Dacă nu 
ţi-o scuturi de fiecare dată, faci cancer. Mama mi-a spus. 

Eddie se arătă uimit, uşor îngrijorat, apoi văzu 
rânjetul lui Richie. Îl dojeni (sau încercă cel puţin) cu o 
expresie gen lăsaţi-ţâncii-să-se-joace şi spuse: 

— Era prea mare ca s-o cărăm noi. Dar Bill a spus că 
dacă mergem cu toţii acolo am putea-o aduce aici. 

— Acuma, sigur, n-o poţi niciodată scutura complet, 
continuă Richie. Vrei să ştii ce mi-a spus odată un 


înţelept, Eds? 

— Nu, răspunse Eddie, şi nici nu vreau să-mi mai spui 
Eds, Richie. Adică, sincer. Eu nu-ţi spun ţie Dick, ca de 
pildă „N-ai la tine nişte gumă, Dick?”8, aşa că nu văd de 
ce... 

— Înțeleptul acela, îi dădu Richie înainte, mi-a spus 
aşa: „Indiferent cât te foieşti şi dansezi, ultimii doi stropi 
tot în pantaloni cad” Şi de asta-i atât de mult cancer pe 
lume, Eddie, dragostea mea. 

— Motivul pentru care e atât de mult cancer pe lume 
e fiindcă nerozi ca tine şi Beverly Marsh trageţi din 
ţigări, îl contrazise Eddie. 

— Beverly nu-i neroadă, interveni Ben cu glas 
categoric. Ai grijă cum vorbeşti, Gură-spartă. 

— Bip-bip, bă-băieţi, spuse Bill absent. Şi apropo de B- 
B-Beverly, fata e destul de ta-ta-tare. Ar putea să ne-a-a- 
ajute s-aducem uşa aia. 

Ben întrebă ce fel de uşă era. 

— Ma-ma-hon, cr-cred. 

— A aruncat cineva o uşă de mahon? întrebă Ben 
surprins, dar nu neîncrezător. 

— Oamenii aruncă de toate, spuse Mike. Groapa aia? 
Mor când mă duc acolo. Vreau să zic, mor. 

— Mda, făcu Ben. Multe lucruri de acolo ar putea fi 
uşor reparate. lar în China şi-n America de Sud sunt 
oameni care n-au de nici unele. Asta mi-a zis-o mie 
maică-mea. 

— Sunt oameni care n-au de nici unele chiar aici, în 
Maine, băieţică, spuse cu amărăciune Richie. 

— A-a-asta ce-ce-i? întrebă Bill, observând albumul pe 
care-l adusese Mike. 

Acesta îl lămuri, precizând că le va arăta fotografia 
clovnului când vor fi revenit şi Stan şi Beverly, cu 


8 În original: You got any on ya, Dick? („Ai nişte gumă asupra ta/pe 
tine, Dick?”). Joc de cuvinte intraductibil: Dick, 1) diminutiv de la 
Richard; 2) „puţulică”; gum, „gumă”, dar şi cu sensul de „brânză” 
colectată pe penis (n. tr.). 


balamalele. 

Bill şi Richie schimbară o privire. 

— Care-i problema? întrebă Mike. Vă gândiţi la ce s-a- 
ntâmplat în camera fratelui tău, Bill? 

— M-mda, răspunse Bill şi nu mai vru să spună nimic. 

Lucrară cu gândul la club, până apărură Stan şi 
Beverly, fiecare cu câte o pungă de hârtie maro în care 
erau balamale. In timp ce Mike vorbea, Ben şedea cu 
picioarele încrucişate, ca un croitor, şi făcea ferestre 
fără geam care aveau să se deschidă şi să se închidă în 
două dintre scândurile lungi. Poate că numai Bill 
observa cât de iute şi de uşor i se mişcau degetele; cât 
de dibace şi cunoscătoare erau, ca degetele unui 
chirurg. Bill admira asemenea lucruri. 

— Unele dintre pozele astea datează de-o sută de ani, 
a spus tata, le explică Mike, ţinând albumul în poală. Le 
găseşte la vânzările alea pe care le fac oamenii prin 
curţi şi la magazinele de mâna a doua. Uneori tata le 
cumpără sau le ia la schimb de la alţi colecționari. Unele 
sunt stereoscopice - sunt câte două exact la fel pe un 
carton prelung şi, când te uiţi la ele prin obiectul ăla ca 
un binoclu, parcă ar fi o singură fotografie, doar că în 
trei dimensiuni. Ca în filmele Casa de ceară sau 
Monstrul din Laguna Neagră. 

— De ce-i plac toate chestiile astea? întrebă Beverly. 

Purta o pereche de blugi obişnuiţi, dar făcuse ceva 
amuzant cu manşetele, bluzându-le în afară cu un 
material înflorat strălucitor pe ultimii zece centimetri, 
astfel că arătau ca nişte pantaloni din visul vreunui 
marinar. pi 

— Mhm, făcu Eddie. În cea mai mare parte a timpului, 
Derry e un oraş destul de plictisitor. 

— Ei, nu ştiu sigur, dar cred că pentru că nu s-a 
născut aici, răspunse sfios Mike. E ca şi cum - nu ştiu - 
ca şi cum totul ar fi nou pentru el sau ca şi cum, ştiţi, 
dacă ai intra la mijlocul unui film... 

— S-s-sigur, ai vrea să vezi în-începutul, completă Bill. 


— Mda, îl aprobă Mike. Zace multă istorie pe aici prin 
Derry. Mie-mi cam place. Şi cred că o parte din ea are 
de-a face cu lucrul ăsta - cu Monstrul ăsta, dacă vreţi 
să-l numim astfel. 

Îl privi pe Bill, iar Bill dădu din cap, cu o privire 
meditativă. 

— Aşa că m-am uitat prin el după parada din 4 Iulie 
pentru că ştiam că-l mai văzusem şi-nainte pe clovn. 
Stiam. Şi uitaţi-vă şi voi. 

Deschise albumul, îl răsfoi, apoi i-l dădu lui Ben, care 
stătea în dreapta lui. 

— N-n-nu a-a-atingeţi pa-pa-paginile! strigă Bill, iar în 
glas i se simţea o asemenea îngrijorare, încât toţi 
tresăriră. Strânsese mâna la care se tăiase atingând 
albumul lui Georgie, observă Richie. O strânsese într-un 
pumn noduros, protector. 

— Bill are dreptate, spuse Richie, iar vocea aceea 
supusă, total neobişnuită în gura lui, era un argument 
extrem de convingător. Aveţi grijă. E aşa cum a spus 
Stan. Dacă noi am văzut întâmplându-se aşa ceva, puteţi 
şi voi să vedeţi. 

— Să simtiti, adăugă amar Bill. 

Albumul trecu din mână în mână, fiecare dintre ei 
apucându-l cu delicateţe, de margini, de parcă ar fi fost 
o dinamită veche transpirând broboane mari de 
nitroglicerină. 

Reveni la Mike. Acesta îl deschise la una dintre 
primele pagini. 

— Tătuţul spune că asta nu se poate data nicicum, dar 
probabil e de pe la jumătatea anilor o mie şapte sute, 
spuse Mike. I-a reparat unuia joagărul pentru o cutie de 
cărţi şi poze vechi. Asta era printre ele. Zice că poate 
valora patruzeci de dolari sau chiar mai mult. 

Imaginea era o xilogravură de dimensiunile unei cărţi 
poştale mari. Când îi veni rândul lui să se uite la ea, Bill 
observă cu uşurare că tatăl lui Mike avea un album de 
soiul celor în care fotografiile stau sub o folie de plastic 


protectoare. Privi fascinat şi îşi spuse: Iată. ÎI văd, e el - 
e Monstrul. Chiar îl văd. lată chipul duşmanului. 

Gravura înfăţişa un individ caraghios jonglând cu 
nişte popice peste măsură de mari, în mijlocul unei 
străzi noroioase. De ambele părţi ale străzii se aflau 
câteva case şi câteva colibe despre care Bill bănuia că 
erau prăvălii, sau dughene, sau cum li s-o fi spus pe 
vremea aia. Nu semăna deloc cu actualul Derry, cu 
excepţia Canalului. Acesta era la locul său, pietruit 
migălos pe ambele laturi. În fundal, sus, Bill observă un 
atelaj de catâri pe o cărare a malului, trăgând o barjă. 

Un grup de vreo şase copii stăteau adunaţi în jurul 
individului. Unul dintre ei purta o pălărie din paie. Altul 
avea un cerc şi un băț cu care să-l dea de-a dura. Nu un 
băț de felul celor pe care le puteai cumpăra azi 
împreună cu cercul, de la magazinul Woolworth; era o 
cracă ruptă dintr-un copac. Bill observă nodurile goale 
din locul fostelor rămurele tăiate cu un cuţit sau o 
toporişcă. Jucăria asta n-a fost făcută în Taiwan sau 
Coreea, reflectă el, fascinat de acel băiat care ar fi putut 
să fie el dacă se năştea cu patru sau cinci generaţii în 
urmă. 

Individul - caraghios, chipurile - avea desenat pe faţă 
un rânjet enorm. Nu purta niciun fel de fard (doar că lui 
Bill toată faţa sa i se părea un machiaj), dar era chel, cu 
excepţia a două smocuri de păr ce stăteau în sus ca 
nişte coarne deasupra urechilor, iar Bill nu a fost nevoit 
să facă vreun efort deosebit ca să-l recunoască pe 
clovnul lor. Acum două sute de ani sau chiar mai mult, 
îşi spuse el şi simţi un val nebunesc de groază, mânie şi 
surescitare năpădindu-l. Douăzeci şi şapte de ani mai 
târziu, aşezat în Biblioteca Publică Derry şi amintindu-şi 
prima privire aruncată în albumul tatălui lui Mike, avea 
să îşi dea seama că se simţise la fel ca un vânător în faţa 
primei urme proaspete a unui tigru ucigaş şi bătrân. 
Acum două sute de ani... Atât de demult, şi numai 
Dumnezeu ştie cu cât mai mult încă. Aceasta îl împinse 


să se întrebe de cât timp, exact, spiritul lui Pennywise 
era acolo în Derry - dar descoperi că era un gând căruia 
nu voia cu adevărat să-i dea curs. 

— Dă-ncoa', Bill! îi ceru Richie. 

Dar Bill mai ţinu un moment albumul, privind fix 
xilogravura, convins că va începe să se mişte: popicele 
(dacă asta erau) cu care jongla aveau să se înalțe şi să 
cadă, să se înalțe şi să cadă, copiii vor râde şi vor 
aplauda (însă poate nu toți vor râde şi aplauda; unii 
dintre ei s-ar putea să urle şi s-o ia la fugă), atelajul de 
catâri trăgând barja va înainta până dincolo de 
marginile imaginii. 

Nu se întâmplă aşa ceva, şi-i dădu albumul lui Richie. 

Când albumul reveni la Mike, acesta mai dădu câteva 
pagini, căutând. 

— Aici. Asta-i din 1856, cu patru ani înainte să fie ales 
Lincoln preşedinte. 

Albumul merse din nou roată. Următoarea era o poză 
color - un fel de caricatură - care înfăţişa un grup de 
beţivi stând în faţa unei cârciumi în timp ce un politician 
gras cu cotlete dolofane declama de pe un podium de 
scânduri instalat între două capre de tăiat lemne, într-o 
mână ţinea o halbă de bere înspumată. Planşeta pe care 
stătea se arcuise considerabil sub greutatea lui. La o 
oarecare distanţă, un pâlc de femei cu bonete priveau cu 
dezgust la acest spectacol în care se amestecau 
bufoneria şi viciul. Legenda de sub imagine spunea: 
„POLITICA ÎN DERRY E O TREABĂ SERIOASĂ, ZICE 
SENATORUL GARNER!” 

— Tătuţul spune că asemenea poze erau foarte 
populare în cei douăzeci de ani de dinaintea Războiului 
Civil, spuse Mike. Le numeau caricaturi în colaje şi 
oamenii obişnuiau să şi le trimită unul altuia. Semănau 
cu acele bancuri din revista Mad, aşa cred. 

— S-s-satiră, spuse Bill. 

— Mhnm, făcu Mike. Dar acum uitaţi-vă-n colţul ăsteia. 

Ilustraţia semăna cu cele din Mad şi într-un alt sens - 


avea tot atâtea detalii şi poante colaterale ca un panou 
de reclamă din revista Mad pentru lansarea unui film. 
Un grăsan turna hlizindu-se un pahar de bere pe gâtul 
unui câine pătat. Mai era şi o femeie care căzuse-n fund 
într-o băltoacă noroioasă. Doi golănaşi ai străzii înfigeau 
şireţi chibrituri cu gămălii de pucioasă în ghetele unui 
afacerist cu înfăţişare prosperă, iar o fată se legăna 
agăţată cu capul în jos de ramura unui ulm, astfel că i se 
vedeau chiloţii. Dar, în pofida acestei ameţitoare bogății 
de detalii, nimeni nu avu într-adevăr nevoie ca Mike să i- 
l arate pe clovn. Înveşmântat într-un costum de toboşar, 
cadrilat, ţipător, cu vesta gata să-i plesnească, juca alba- 
neagra cu o gaşcă de ţapinari beţi. li făcea cu ochiul 
unui tăietor de lemne care, judecând după expresia de 
surpriză de pe chip, cu gura căscată, tocmai alesese 
coaja de nucă greşită. Toboşarul-clovn lua de la el o 
monedă. 

— Iarăşi el, murmură Ben. Cât... O sută de ani mai 
târziu? 

— Cam pe-acolo, zise Mike. Iar aici e una din 1891. 

Era o tăietură de pe prima pagină a ziarului Derry 
News. URA! proclama exuberant titlul din capul foii. SE 
DESCHIDE OŢELĂRIA! Imediat dedesubt, următoarele: 
„Oraşul iese la un picnic de gală”. Imaginea reprezenta 
o xilogravură a ceremoniei de tăiere a panglicii la 
Oţelăria Kitchener; stilul ei îi amintea lui Bill de 
litografiile Currier şi Ives pe care le ţinea mama sa în 
sufragerie, deşi nu era nici pe departe atât de lustruită. 
Un tip gătit cu sacou de dimineaţă şi joben ţinea o 
pereche uriaşă de foarfece deschise deasupra panglicii 
inaugurale a Oţelăriei, în vreme ce o mulţime de vreo 
cinci sute de oameni căscau gura. În extremitatea 
stângă era un clovn - clovnul lor - făcând o tumbă 
pentru un grup de copii. Artistul îl surprinsese cu capul 
în jos, transformându-i zâmbetul în țipăt. 

[i trecu repede albumul lui Richie. 

Următoarea poză era o fotografie sub care Will 


Hanlon scrisese: „1933 - Abrogarea Legii Prohibiţiei în 
Derry” Deşi niciunul dintre băieţi nu ştia mare lucru 
despre Legea Volstead sau abrogarea ei, fotografia 
exprima clar faptele cele mai evidente. Reprezenta 
„Barul lui Wally” din Hell's Half Acre. Localul era 
umplut literalmente aproape până la grinzile tavanului 
cu bărbaţi purtând cămăşi albe descheiate la ultimul 
nasture de sus, canotiere de paie, cămăşi de ţapinari, 
tricouri, costume de bancheri. Toţi ţineau în sus 
victorioşi sticle şi pahare. În vitrină erau două anunţuri 
mari. „BUN VENIT ÎNAPOI, JOHN BARLEYCORN!*“ 
scria pe unul. Celălalt spunea: „AZI BERE PE GRATIS” 
Clovnul, îmbrăcat ca fantele cel mai dihai pe care l-ai 
văzut vreodată (pantofi albi, ghetre, pantaloni de 
gangster), ţinea piciorul pe treapta unui automobil şi 
bea şampanie din pantoful cu toc înalt al unei cucoane. 

— 1945, spuse Mike. 

Din nou Derry News. Cap de pagină: JAPONIA 
CAPITULEAZĂ - S-A SFÂRŞIT! SLAVĂ DOMNULUI CĂ 
S-A SFÂRŞIT!” O paradă dansa şerpuitor în lungul 
Străzii Principale spre Up-Mile Hill. Şi iată clovnul în 
fundal, purtându-şi costumul său argintiu cu nasturi 
portocalii, încremenit în matricea de puncte care 
alcătuiau fotografia granulată de tipar, părând să 
sugereze (cel puţin pentru Bill) că nimic nu se sfârşise; 
părea să sugereze mai curând că totul era în continuare 
pierdut. 

Bill se simţi înfrigurat, uscat şi speriat. 

Deodată punctele din fotografie dispărură şi poza 
începu să se mişte. 

— Asta-i cea... începu Mike. 

— Pr-pr-priviţi! spuse Bill; cuvântul îi căzu din gură ca 
un cub de gheaţă parţial topit. U-u-uitaţi-vă to-toţi la a- 
asta! 

Se buluciră în jur. 


9 John Barleycorn, „John Bob-de-Orz”, personificare a berii şi a 
altor băuturi din malţ (mai ales whisky) (n. tr.). 


— O, Doamne, şopti Beverly consternată. 

— ASTA-I! aproape că urlă Richie, pocnindu-l pe Bill 
în spinare de agitat ce era; privi în jur, la faţa albă, 
trasă, a lui Eddie şi la cea împietrită a lui Stan Uris. Asta 
am văzut în camera lui George! Exact asta am... 

— Sşşşt! făcu Ben. Ascultaţi. 

Şi adăugă aproape suspinând: 

— Putem să-i auzim... Hristoase, putem să-i auzim de 
acolo. 

Şi, în tăcerea netulburată decât de freamătul blând al 
brizei de vară, îşi dădură seama cu toţii că îi auzeau. 
Fanfara cânta un marş, slăbit şi subţiat de distanţă... 
Sau de trecerea timpului... Sau de cine ştie ce-o fi fost. 
Ovaţiile mulţimii păreau sunete ce-ar fi putut veni de la 
un post de radio prost acordat. Se auzeau şi pocnete, tot 
slabe, ca sunetul înfundat al unor degete plesnite. 

— Pocnitori, şopti Beverly şi se frecă la ochi cu mâini 
care-i tremurau. Alea-s pocnitori, nu? 

Nimeni nu-i răspunse. Priveau fotografia, cu ochii tot 
mai holbaţi devorându-le feţele. Coloana îşi undui 
drumul spre ei, dar chiar înainte ca dansatorii să ajungă 
în plină avanscenă - acolo unde părea că ar fi trebuit să 
mărşăluiască drept afară din fotografie într-o lume 
aflată cu treisprezece ani în viilor - căzură în afara 
vederii, ca urmând un soi de curbă imposibil de ştiut. 
Mai întâi ostaşii din Primul Război Mondial, ciudat de 
bătrâni la faţă sub căştile presate, cu pancarta lor pe 
care scria „V.P.R. DIN DERRY LE UREAZĂ BUN VENIT 
ACASĂ  BRAVILOR NOŞTRI BĂIEŢI”, apoi Micii 
Cercetaşi,  Detaşamentul  Infirmierelor de Front, 
Orchestra Creştină de Marş din Derry, pe urmă 
Veteranii din Al Doilea Război Mondial din Derry înşişi, 
cu formaţia muzicală a liceului după ei. Mulțimea se 
mişca şi se schimba. Serpentine şi confeti fluturau în jos 
de la ferestrele etajelor doi şi trei ale instituţiilor ce 
mărgineau strada. Clovnul zburda pe de lături, făcând 
tumbe şi roata-ţiganului, mimând gesturile unui puşcaş, 


imitând un salut. Iar Bill remarcă pentru prima oară că 
oamenii întorceau faţa de la el - dar nu ca şi cum l-ar fi 
văzut, mai degrabă de parcă simțeau un curent sau un 
miros urât. 

Doar copiii îl vedeau cu adevărat şi se făceau mititei. 

Ben întinse mâna spre fotografie, aşa cum făcuse şi 
Bill în odaia lui George. 

— N-N-N-NU! ţipă Bill. 

— Cred că nu face nimic, Bill, spuse Ben. Uite. 

Şi-şi puse mâna pe plasticul protector de deasupra 
imaginii, iar după un moment o retrase. 

— Dacă însă smulgi acoperitoarea asta... 

Beverly zbieră. Clovnul îşi abandonase 
giumbuşlucurile când Ben îşi trăsese mâna înapoi. Se 
repezi spre ei, cu gura sa pictată sângeriu boscorodind 
şi râzând. Bill se trase înapoi, dar totuşi nu lăsă albumul 
din mâini, crezând că va dispărea din vedere aşa cum se 
întâmplase şi cu parada, şi cu fanfara în marş, şi cu 
Micii Cercetaşi şi Cadillac-ul decapotabil care-o purta pe 
Miss Derry 1945. 

Dar clovnul nu dispăru pe curba aceea care părea să 
definească marginea vechii existenţe. În schimb sări, cu 
graţie agilă şi înspăimântătoare, pe un felinar ce se afla 
în extremitatea stângă a primului plan din fotografie. Se 
caţără ca o maimuţă pe o prăjină - şi deodată faţa i se 
apăsă pe folia dură de plastic lipită de Will Hanlon peste 
fiecare pagină a albumului. Beverly ţipă iar, şi de astă 
dată Eddie i se alătură, deşi zbieretul lui era slab şi 
sufocat de moarte. Plasticul se umflă - mai târziu aveau 
să cadă cu toţii de acord că asta văzuseră, Bill observă 
mingea nasului roşu al clovnului turtindu-se, aşa cum ţi 
se turteşte nasul când ţi-l apeşi pe un geam. . 

— V-omor pe toți! râdea şi răcnea clovnul. ÍIncercați 
de mă opriţi şi pe toți vă omor! Vă scot din minţi şi pe 
urmă vă omor! Nu mă puteţi opri! Eu sunt Omul de 
Turtă dulce! Sunt Adolescentul Vârcolac! 

Şi, preţ de-o clipă, chiar era Adolescentul Vârcolac, 


faţa argintată de lună a licantropului cătând spre ei de 
după gulerul costumului lucitor, cu dinţii albi dezgoliţi. 

— Nu mă puteti opri! Sunt leprosul! 

Acum faţa leprosului, contorsionându-se şi jupuindu- 
se, putrezind de ulceraţii, se holbă la ei cu ochii 
morţilor-celor-vii. 

— Nu mă puteți opri, sunt mumia! 

Faţa leprosului îmbătrâni, străbătută de crăpături 
sterpe. 

Bandaje străvechi îi înotară la suprafaţă pe jumătate 
din piele şi se solidificară acolo. Ben întoarse capul într- 
o parte, alb la chip ca brânza de vaci, cu o mână 
apăsându-şi gâtul şi urechea. 

— Nu mă puteți opri, sunt băieţii morți! 

— Nu! urlă Stan Uris. 

Ochii i se bulbucară deasupra unor semiluni de piele 
vânătă - carne frământată de un şoc puternic, gândi fără 
nicio noimă Bill, şi era o sintagmă pe care avea s-o 
folosească într-un roman după doisprezece ani, fără a 
avea habar de unde-i venise, pur şi simplu găsind-o, aşa 
cum găsesc scriitorii cuvântul potrivit la momentul 
potrivit, ca pe un simplu dar din înaltul spaţiului 

(din spațiul altcuiva) 

de unde vin uneori cuvintele bine găsite. 

Stan îi smulse din mâini albumul şi-l închise cu un 
gest violent, îl ţinu închis cu ambele mâini, tendoanele 
ieşind în relief pe suprafețele interioare ale 
încheieturilor şi antebraţelor. Privi în jur la ceilalţi, cu 
ochi aproape demenţi. 

— Nu, spuse el precipitat. Nu, nu, nu. 

Şi deodată Bill constată că era mai preocupat de 
negaţiile repetate ale lui Stan decât de clovn; înţelese că 
exact acesta era genul de reacţie pe care clovnul spera 
s-o provoace, fiindcă... 

Fiindcă Monstrul se teme de noi... Chiar se teme 
pentru prima oară în lunga, lunga sa viaţă... 

Il înşfacă pe Stan şi-l zgâlţâi de două ori, tare, 


ţinându-l de umeri. Dinţii lui Stan clănţăniră şi scăpă 
albumul. Mike îl ridică şi-l puse grăbit la o parte, 
neavând niciun chef să-l atingă după tot ce văzuse. Dar 
încă mai era al tatălui său şi înţelegea intuitiv că tatăl 
lui nu va vedea în veci ceea ce tocmai văzuse el. 

— Nu, spuse Stan încetişor. 

— Da, spuse Bill. 

— Nu, spuse iarăşi Stan. 

— Da. Noi to-to-toţi... 

— Nu. 

—... To-to-toţi l-am vă-văzut, Stan, încheie Bill şi-i 
privi pe ceilalţi. 

— Da, spuse Ben. 

— Da, spuse Richie. 

— Da, spuse Mike. O, Doamne, da. 

— Da, spuse Bev. 

— Da, reuşi Eddie, gâfâind cuvântul prin gâtlejul ce i 
se contracta spasmodic. 

Bill îl privi pe Stan, cerându-i imperios din ochi să-l 
privească şi el. 

— Nu-nu-l lăsa să te învingă, dom'le. L.l-ai v-văzut şi t- 
t-tu. 

— Eu n-am vrut! se tângui Stan. 

Sudoarea îi acoperea fruntea cu o peliculă uleioasă. 

— Dar l-l-l-ai vă-vă-văzut. 

Stan îi privi pe ceilalţi, unul câte unul. Îşi trecu 
mâinile prin părul scurt şi slobozi un oftat enorm, 
cutremurat. Ochii părură să i se limpezească de nebunia 
aceea grea care-l tulburase atât pe Bill. 

— Da, spuse el. Da. Bine. Da. Asta vreţi? Da. 

Bill îşi zise: Încă suntem împreună. Nu ne-a oprit. 
Încă-l mai putem ucide. Încă-l mai putem ucide... Dacă 
suntem curajoşi. 

Privi în jur la ceilalţi şi văzu în fiecare pereche de ochi 
o anume măsură din isteria lui Stan. Nu tocmai la fel de 
gravă, dar prezentă. 

— M-m-mda, făcu el şi-i zâmbi lui Stan. 


După o clipă, Stan surâse şi el, şi o parte din expresia 
aceea şocată şi oribilă îi părăsi faţa. 

— Asta am vr-vr-vrut, băi chi-chi-chiloţi uzi. 

— Bip-bip, Tăntălău', zise Stan, şi toţi râseră. 

Era un râs strident, isteric, dar mai bun decât deloc, 
socoti Bill. 

— Ha-ha-hai, îi îndemnă el, pentru că trebuia să spună 
cineva ceva. Hai să t-t-terminăm clubul. Ce z-z-ziceţi? 

Văzu în ochii lor recunoştinţă şi simţi pentru ei o mare 
bucurie... Dar gratitudinea lor contribuia prea puţin la 
vindecarea propriei lui groaze. De fapt exista în acea 
recunoştinţă ceva care-l îndemna să-i urască. Nu va fi 
niciodată capabil să-şi exprime propriile sale spaime 
teribile, ca nu cumva iţele fragile ce-i uneau într-o 
singură făptură să nu cedeze? Şi acest simplu gând nu 
era cu adevărat cinstit, nu-i aşa? Pentru că într-o 
oarecare măsură îi folosea şi el pe ei - îşi folosea 
prietenii, primejduindu-le vieţile - ca să egalizeze scorul 
pentru fratele său mort. Şi oare era ăsta fundul sacului? 
Nu, căci George era mort, şi, dacă se putea cât de cât 
atinge răzbunarea, Bill bănuia că nu se poate împlini 
decât pe socoteala celor vii. Şi asta ce făcea din el? Un 
căcăţel egoist fâlfâind o spadă de tinichea şi încercând 
să semene cu Regele Arthur? 

O, Hristoase, gemu Bill în sinea sa, dacă la chestii de- 
astea trebuie să se gândească adulţii, în veci nu vreau 
să cresc mare. 

Decizia îi era tot puternică, dar era o decizie amară. 

Amară. 


Capitolul 15 
Afumăâtoarea 


1 


Richie Tozier îşi împinge ochelarii în sus pe nas 
(gestul acesta s-a reintegrat deja în matricea vechilor 
obiceiuri, deşi poartă lentile de contact de douăzeci de 
ani) şi se gândeşte cu oarecare uimire că atmosfera din 
cameră s-a schimbat în timp ce Mike rememora 
incidentul cu pasărea de la oțelărie şi le amintea despre 
albumul tatălui său şi despre fotografia ce se pusese în 
mişcare. 

Richie a simţit cum un fel de energie nebună, 
înviorătoare, a umplut treptat încăperea. A consumat 
cocaină de nouă-zece ori în ultimii câţiva ani - mai mult 
la petreceri; cocaina nu e un lucru pe care să ţi-l doreşti 
zăcând prin casă dacă eşti disc-jockey de mare clasă - 
iar senzaţia era oarecum aceeaşi, deşi nu tocmai. Acest 
simțământ e mai pur, mai aproape de primordial. I s-a 
părut că recunoaşte senzaţia din copilărie, când o 
simțise în fiecare zi şi ajunsese s-o ia ca pe un lucru 
absolut banal. Bănuieşte că, dacă s-a gândit vreodată în 
copilărie la acel vulcan bolborosind în adâncuri (nu-şi 
aminteşte s-o fi făcut vreodată), îl va fi expediat pur şi 
simplu ca pe un fapt de viaţă, ceva ce va fi întotdeauna 
la locul său, precum culoarea ochilor sau 
dezgustătoarele sale degete de la picioare în formă de 
ciocan. 

Ei bine, s-a dovedit că nu era adevărat. Energia din 
care te înfrupţi cu atâta extravaganţă când eşti mic, 
energia despre care ai crezut că nu se va epuiza 
niciodată - iată că s-a pierdut undeva între optsprezece 
şi douăzeci şi patru de ani, spre a fi înlocuită de ceva 
mult mai posac, ceva la fel de fals ca un delir provocat 
de cocaină: scop poate, sau țeluri, sau indiferent ce 


cuvânt chipurile măreț şi important voiai să foloseşti. Nu 
era nicio brânză; nu se risipea dintr-o dată, cu un 
bubuit. Şi poate, îşi spunea Richie, chiar asta era cea 
mai înfricoşătoare parte. Modul în care nu încetai să fii 
copil dintr-o dată, cu un enorm bubuit, ca unul din 
baloanele trucate ale clovnului ăluia. Pur şi simplu 
copilul din tine se scurgea afară, ca aerul dintr-un 
cauciuc spart. Și într-o bună zi te uitai în oglindă şi 
vedeai un adult privindu-te, uluit, la rândul său. Puteai 
continua să porți blugi, puteai merge în continuare la 
concertele lui Springsteen şi Seger, puteai să-ţi căneşti 
părul, dar în oglindă vedeai tot chipul unui adult. Şi 
totul ţi se întâmpla în somn, poate ca o vizită a unei 
Zâne Bune. 

Nu, își spune. Nu Zâna cea Bună. Zâna Bătrâneţii. 

Râde sonor de extravaganța prostească a acestei 
imagini, iar, când Beverly îl priveşte întrebătoare, face 
un semn cu mâna spre ea: 

— Nu-i nimic, copilu’. Gândeam aiurea. 

Acum însă energia aceea a revenit. Nu, nu complet - 
nu încă, oricum -, dar revine. Și nu numai la el; o simte 
cum umple încăperea. Găseşte că Mike arată normal 
pentru prima oară de când s-au întâlnit cu toții la masa 
aceea hidoasă de lângă hală. Când Richie a păşit în hol 
şi l-a văzut pe Mike aşezat acolo cu Ben şi Eddie, şi-a 
spus, şocat: E unul care înnebuneşte, pregătindu-se să 
se sinucidă. Dar acum expresia aceea a dispărut. Nu s-a 
micşorat numai; a dispărut cu totul. Richie s-a aşezat 
aici şi a privit ultimele ei urme risipindu-se de pe fața lui 
Mike în timp ce retrăia experienţa cu pasărea şi 
albumul. Se energiza. Și la fel s-a întâmplat cu toţi. Li se 
simte pe chipuri, în voci, în gesturi. 

Eddie îşi mai toarnă încă un gin-cu-suc-de-prune, Bill 
dă pe gât nişte bourbon, iar Mike mai rade o bere. 
Beverly priveşte în sus către baloanele pe care Bill le-a 
legat de lectorul de microfilme de la biroul principal şi 
îşi termină grăbită al treilea pahar. Toţi beau cu destul 


entuziasm, dar niciunul nu e beat. Richie nu ştie de 
unde vine energia asta pe care o simte, dar e sigur că nu 
dintr-o sticlă cu băutură. 

NEGROTEII DIN DERRY MUSCĂ  PĂSĂRICĂ: 
Albastru. 

PĂGUBOŞII SUNT TOT ÎN PAGUBĂ, DAR STANLEY 
URIS ÎN SFÂRŞIT E CAP DE PLUTON: Portocaliu. 

Hristoase, își spune Richie, deschizându-şi o cutie cu 
bere, nu-i destul de rău că Monstrul poate fi orice 
blestemată creatură, după bunul său plac, şi n-ajunge 
nici că se poate hrăni din spaimele noastre. Se 
dovedeşte şi că e Rodney Dangerfield în travesti. 

Eddie e cel care sparge tăcerea: 

— Cât credeţi că ştie din ce facem noi acum? 

— A fost aici, nu-i aşa? întreabă Ben. 

— Nu sunt sigur că asta înseamnă prea mult, replică 
Eddie. 

Bill dă din cap: 

— Astea nu-s decât imagini. Nu-s sigur că-nseamnă că 
Monstrul ne poate vedea sau că ştie ce avem în minte. 
Poţi vedea un comentator de ştiri la televizor, dar el nu 
te poate vedea pe tine. 

— Baloanele astea nu sunt simple imagini, spune 
Beverly şi le arată cu degetul peste umăr. Sunt reale. 

— Totuşi, nici asta nu-i de-ajuns, intervine Richie, şi 
se uită cu toţii la el. Imaginile sunt reale. Sigur că sunt. 
Sunt... 

Și deodată altceva cade la locul său cu un pocnet, 
ceva nou - işi ocupă locul cu o asemenea forță 
categorică, încât Richie îşi pune practic mâinile peste 
urechi. Ochii i se dilată în spatele ochelarilor. 

— O Doamne Dumnezeule! exclamă el pe 
neaşteptate. 

Bâjbâie după marginea mesei, se ridică pe jumătate, 
apoi cade la loc pe scaun cu o bufnitură molatică. Işi 
răstoarnă cutia de bere când întinde mâna după ea, o 
ridică şi bea ce-a mai rămas. Se uită la Mike, pe când 


ceilalţi îl privesc surprinşi şi îngrijorați. 

— Arsura! spune el aproape strigând. Arsura din ochii 
mei! Mike! Arsura din Ochii mei... 

Mike dă din cap, zâmbind vag. 

— R-Richie? întreabă Bill. Ce e-este? 

Dar Richie abia îl aude. Forța amintirii îl inundă ca un 
val, încălzindu-l şi răcindu-l alternativ, şi deodată 
înțelege de ce aceste amintiri au revenit una câte una. 
Dacă şi-ar fi amintit totul odată, forța ar fi egalat o 
detunătură de puşcă psihologică la un deget de tâmpla 
lui. l-ar fi zburat creierii. 

— L-am văzut venind! îi spune el lui Mike. L-am văzut 
venind, nu-i aşa? Tu şi cu mine... Sau nu eram decât eu? 

Îl apucă pe Mike de mână, care e întinsă pe masă. 

— L-ai văzut şi tu, Mikey, sau numai eu? L-ai văzut? 
Focul din pădure? Craterul? 

— L-am văzut, spune Mike calm şi-i strânge mâna lui 
Richie. 

Richie închide o clipă ochii, spunându-şi că niciodată 
în viaţa lui n-a simţit un torent de uşurare atât de cald şi 
puternic, nici chiar după ce avionul pe care-l luase de la 
Los Angeles spre San Francisco a luat-o razna de pe 
pistă şi s-a oprit în câmp - niciun mort, niciun rănit 
măcar. Câteva bagaje au căzut din nişele de deasupra şi 
asta a fost tot. Sărise pe toboganul galben de urgenţă şi 
ajutase o femeie să se dea jos din avion. Femeia îşi 
scrântise glezna pe o movilită ascunsă în iarba înaltă. 
Râdea şi spunea: „Nu-mi vine să cred că n-am murit, nu- 
mi vine să cred, pur şi simplu nu-mi vine să cred”. Aşa 
că Richie, care o ajuta pe femeie cu un braţ, iar cu 
celălalt le făcea semne pompierilor care-i chemau cu 
gesturi frenetice pe pasagerii care debarcau, îi spuse: 
„Bine, ai murit, eşti moartă, acum te simţi mai bine?” - 
şi râseră amândoi nebuneşte. Acela fusese un râs de 
uşurare... Uşurarea de acum e şi mai mare. 

— Despre ce tot vorbiti? întreabă Eddie, uitându-se de 
la unul la altul. 


Richie îl priveşte pe Mike, dar Mike clătină din cap: 

— Continuă tu, Richie. Eu mi-am făcut portia de vorbă 
pe seara asta. 

— Voi, ceilalți, nu ştiţi sau poate nu mai ţineţi minte. 
Plecaserăţi deja, le spune Richie. Eu şi cu Mikey eram 
ultimele două piei-roşii din afumătoare. 

— Afumătoarea, murmură meditativ Bill. 

Ochii săi albaştri privesc departe, în trecut. 

— Senzatia de arsură din ochii mei, continuă Richie, 
sub lentilele de contact. Am simţit-o pentru prima oară 
imediat după ce Mike mi-a dat telefon în California. 
Atunci n-am ştiut ce e, dar acum ştiu. Era fum. Fum 
vechi de douăzeci şi şapte de ani. 

Îl priveşte pe Mike. 

— Psihologic, ai spune? Psihosomatic? Ceva din 
subconștient? 

— N-aş zice, răspunde liniştit Mike. Dimpotrivă, ceea 
ce ai simţit era la fel de real ca baloanele astea, sau 
capul pe care l-am văzut eu în frigider, sau cadavrul lui 
Tony Tracker pe care l-a văzut Eddie. Spune-le, Richie. 

Richie le spune: 

— Era la patru sau cinci zile după ce Mike a adus 
albumul lui taică-său pe Maidan. Cam după jumătatea 
lunii iulie, cred. Clubul era gata. Dar... Chestia cu 
afumătoarea, aia a fost ideea ta, Clăiţă. Ai scos-o dintr- 
una dintre cărțile tale. 

Cu un uşor zâmbet, Ben dă din cap. 

Richie işi aminteşte: In ziua aia era înnorat. Nicio 
boare. Tunetul plutea în aer. Ca-n ziua când, după vreo 
lună, am stat în râu şi am format un cerc, iar Stan ne-a 
tăiat la mâini cu ciobul ăla dintr-o sticlă de Coca-Cola. 
Aerul şedea pe loc, aşteptând să se întâmple ceva, iar 
mai târziu Bill a spus că de-aia s-a făcut irespirabil 
înăuntru atât de repede, pentru că nu bătea deloc 
vântul. 

17 iulie. Da, atunci a fost, aia a fost ziua afumătorii. 
17 iulie 1958, aproape la o lună după ce incepuse 


vacanța de vară, iar nucleul grupului Păguboşilor - Bill, 
Eddie şi Ben - se formase pe Maidan. Daţi-mi să văd 
buletinul meteo pe ziua aia de-acum aproape douăzeci şi 
şapte de ani, spune în gând Richie, şi-am să vă spun ce 
scria încă înainte de a-l citi: Richard Tozier, alias Marele 
Medium. „Cald, umed, posibilitate de trăsnete. Şi fiţi 
atenţi la viziunile care pot apărea în timp ce sunteţi jos 
în afumătoare...” 

Trecuseră două zile de la descoperirea cadavrului lui 
Jimmy Cullum, a doua zi după ce domnul Nell coborâse 
iarăşi pe Maidan şi se aşezase drept pe club fără să ştie 
că acesta era acolo dedesubt, pentru că între timp îl 
acoperiseră, iar Ben supervizase el însuşi cu mare grijă 
aplicarea chepengului şi reamplasarea brazdelor cu 
iarbă. Dacă nu te lăsai în patru labe şi nu te târâi pe 
acolo, habar nu aveai de existenţa lui. La fel ca 
stăvilarul, clubul lui Ben fusese un succes răsunător, dar 
de astă dată domnul Nell nu ştia nimic de el. 

li  chestionase  scrupulos, oficial,  notându-le 
răspunsurile în carnetul său negru, dar mare lucru nu-i 
putuseră spune - cel puţin despre Jimmy Cullum -, iar 
domnul Nell plecase, nu înainte de a le reaminti că nu 
trebuie să se joace pe Maidan singuri... Niciodată. 
Richie bănuia că domnul Nell le-ar fi spus pur şi simplu 
să plece de acolo dacă cineva din Departamentul Poliţiei 
Derry ar fi crezut într-adevăr că micul Cullum (sau 
oricare dintre ceilalți copii) fusese practic ucis pe 
Maidan. Ei însă ştiau ce ştiau; din cauza canalizării şi a 
sistemului de drenaj în caz de furtună, acolo nu era 
decât locul unde tindeau să ajungă rămăşiţele. 

Domnul Nell venise la 16 iulie, da, într-o zi încinsă şi 
umedă, dar şi însorită. Ziua de 17 fusese înnorată. 

— Ai de gând să ne spui, Richie, sau nu? întreabă Bev. 

Surâde puțin, cu buzele ei pline, de un roşu-roz-pal și- 
l priveşte fix, cu ochii aprinşi. 

— Mă gândesc doar de unde să încep, răspunde 
Richie. 


Îşi scoate ochelarii, şi-i şterge pe cămaşă şi deodată 
ştie de unde: de la momentul când s-a căscat pământul 
la picioarele lui şi ale lui Bill. Fireşte că ştia despre club 
- la fel Bill şi ceilalţi -, dar tot îl înfiora să vadă solul 
deschizându-se astfel, brusc, deasupra unei fâşii de 
beznă. 

Își aminteşte cum Bill îl purta la spatele lui călare pe 
Silver, spre locul obişnuit de pe Kansas Street, după 
care Îşi priponea bicicleta sub podet. Işi aminteşte cum 
au luat-o amândoi pe potecă spre luminiş, din când în 
când trebuind să se întoarcă în lateral pentru că 
vegetaţia era prea deasă - acum se aflau în toiul verii, 
iar Maidanul chiar devenise junglă. Îşi aminteşte cum 
dădea cu mâna după ţânțarii care îi ţiuiau înnebunitor 
pe la urechi; îşi aminteşte chiar şi cum Bill a spus (0, cât 
de clar îi revin toate în minte, nu ca şi cum s-ar fi 
întâmplat ieri, ci de parcă s-ar întâmpla acum). 

— S-s-stai 0 s-s-s... 


2 


„„.„ecundă, R-Richie. Ai unv’ al naibii de m-m-are pe gâ- 
gâ-gât. 

— O, Doamne, spuse Richie; detesta ţânţarii; mici 
vampiri zburători, asta-i tot ce erau, dacă te rezumai la 
fapte. Omoară-l, Bill Barosane. 

Bill plesni ceafa lui Richie. 

— Au! 

— V-v-vezi? 

Bill ridică mâna în dreptul feţei lui Richie. Un trup 
strivit de ţânţar se găsea în centrul unei pete neregulate 
de sânge. Sângele meu, îşi spuse Richie, care s-a vărsat 
pentru tine şi pentru mulţi alţii. 

— Bâââh! făcu el îngreţoşat. 

— N-nucţi face gr-griji, îl linişti Bill. Bulangiu' n-o să 
mai da-dan-seze niciodată ta-tango. 

Îşi văzură de drum, strivind tântarii, alungând roiurile 
de tăuni atraşi de ceva anume din mirosul transpiraţiei 


lor - ceva care peste ani de zile avea să fie identificat ca 
„feromoni”. Ce-or mai fi fost şi ăia. 

— Bill, când le-oi spune şi ălorlalţi despre gloanţele de 
argint? întrebă Richie în timp ce se apropiau de luminiş. 

În acest caz, „ălorlalţi” însemna Bev, Eddie, Mike şi 
Stan - deşi Richie bănuia că Stan îşi făcuse deja o 
părere destul de clară despre ceea ce studiaseră ei 
până-n pânzele albe la Biblioteca Publică. Stan era ager 
la minte - periculos de ager, pentru binele său, îşi 
spunea uneori Richie. În ziua când Mike adusese 
albumul tatălui său pe Maidan, Stan aproape că îşi 
pierduse o doagă. De fapt Richie fusese aproape convins 
că nu aveau să-l mai vadă pe Stan, iar Clubul 
Păguboşilor avea să devină un sextet (cuvânt ce-i plăcea 
mult lui Richie, întotdeauna cu accentul pus pe prima 
silabă). Dar Stan reapăruse a doua zi, iar Richie îl 
respecta cu atât mai mult pentru asta. 

— O să le spui azi? 

— N-nu a-a-azi, zise Bill. 

— Nu crezi c-o să meargă, nu? 

Bill ridică din umeri, iar Richie, care poate-l înţelegea 
pe Bill Denbrough mai bine decât oricine altcineva avea 
s-o facă vreodată până la Audra Philips, suspecta toate 
lucrurile pe care Bill le-ar fi putut spune dacă nu-l bloca 
defectul său de pronunție: că fabricarea gloanţelor din 
argint de către copii era o cioacă din cărţile pentru 
băieţi, din benzile desenate... într-un cuvânt, erau 
baliverne. Baliverne primejdioase. O puteau încerca, 
mda. Ben Hanscom ar fi fost poate în stare chiar s-o 
scoată la capăt, mda. Intr-un film ar tine, mda. Dar... 

— Şi? 

— Am o i-i-i-idee, spuse Bill. Mai simplă. Dar numai 
dacă Be-Be-Beverly... 

— Dacă Beverly ce? 

— N-nu contează. 

Şi Bill nu mai vru să spună nimic pe acest subiect. 

Ajunseră în luminiş. Dacă priveai atent, poate ţi-ar fi 


trecut prin cap că iarba de-acolo avea o înfăţişare uşor 
încleiată - uşor uzată. Te puteai chiar gândi că e ceva un 
pic cam artificial - aproape aranjat - la frunzele şi acele 
de brad împrăştiate deasupra brazdelor. Bill ridică un 
ambalaj de gogoşi - al lui Ben, aproape sigur - şi îl băgă 
absent în buzunar. 

Băieţii trecură spre centrul poienii... Şi o fâşie de 
pământ lungă cam de douăzeci şi cinci de centimetri şi 
lată de aproape zece se săltă cu un scârţâit murdar de 
balamale, dezvăluind o pleoapă neagră. Eddie privi 
afară din întunecimea aceea, iscându-i lui Richie un fior 
de-o clipă. Dar nu erau decât ochii lui Eddie Kaspbrak, 
iar Eddie, pe care avea să-l viziteze în spital peste o 
săptămână, era acela care intona cu glas găunos: 

— Cine face tropa-trop pe podeţul meu? 

Chicoteli de dedesubt şi o pâlpâire de lanternă. 

— Aiici dooi rurales, seniorr, spuse Richie, lăsându-se 
pe vine, răsucindu-şi o mustață invizibilă şi vorbind cu 
Vocea sa de Pancho Vanilia. 

— Zău? întrebă Beverly de jos. la să vedem 
emblemele. 

— Imple-mi-le? exclamă Richie, încântat. N-am chef 
naibii să ţi le împlu! 

— Du-te dracu', Pancho, replică Eddie şi trânti la loc 
uriaşa pleoapă. 

Dinăuntru se auziră şi alte chicoteli înfundate. 

— Ieşiți afară cu mâinile sus! strigă Bill cu o voce 
joasă şi poruncitoare, de adult. 

Incepu să bocăne cu picioarele încoace şi încolo peste 
capacul acoperit cu brazde al clubului. Pământul sălta în 
sus şi în jos la trecerea lui înainte şi-napoi, dar foarte 
puţin; lucraseră bine. 

— N-aveţi nicio şansă! tună el, închipuindu-se un 
neînfricat erou de film. Ieșiți de-acolo, stricaţilor! Că de 
nu, intrăm noi la voi ȘI TRAGEM! 

Sări o dată pe loc ca să-şi sublinieze spusele. Ţipete şi 
râsete de jos. Bill zâmbea, fără să observe că Richie îl 


privea gânditor - îl privea nu ca un copil pe un altul, ci, 
în acel scurt răstimp, cum se uită un adult la un copil. 

Nu ştie că nu se bâlbâie întotdeauna, îşi spuse Richie. 

— Dă-le drumul, Ben, până nu dărâmă acoperişul, 
spuse Bev. 

O clipă mai târziu, o trapă se dădu peste cap ca valva 
unui submarin. Ben privi afară. Era roşu la faţă. Richie 
ştiu pe dată că Ben şezuse lângă Beverly. 

Bill şi Richie se strecurară înăuntru. Ben închise 
chepengul la loc. Apoi se înghesuiră toţi unul în altul, 
aşezându-se cât mai confortabil, cu spatele lipit de 
pereţii căptuşiţi cu scânduri, cu genunchii ridicaţi la 
piept. Trăsăturile le erau vag conturate de raza 
lanternei lui Ben. 

— E-e-ei, c-ce se î-i-întâmplă? întrebă Bill. 

— Nu prea multe, răspunse Ben; stătea într-adevăr 
lângă Beverly şi arăta la faţă pe cât de roşu, pe-atât de 
fericit. Noi tocmai... 

— Zi-le, Ben, îl întrerupse Eddie. Zi-le povestea! Să 
vedem ce cred ei. 

— Mult nu ti-ar folosi la astmă, îi spuse Stan lui Eddie 
pe cel mai bun ton „cineva-trebuie-să-fie-şi-practic-în 
casa-asta” 

Richie se aşeză între Mike şi Ben, cuprinzându-şi 
genunchii cu mâinile înlănţuite. Jos era delicios de 
răcoare, locul emana o atmosferă extraordinar de 
tainică. Urmărind raza lanternei în timp ce se muta de la 
o faţă la alta, uită temporar ceea ce-l uimise atât de tare 
afară, cu numai un minut în urmă. 

— Despre ce vorbiţi? 

— A, Ben ne spunea o poveste despre ceremonia aia 
indiană, explică Bev. Dar Stan are dreptate, nu ţi-ar 
prinde prea bine la astmă, Eddie. 

— S-ar putea să n-o deranjeze, răspunse Eddie, 
părând - spre cinstea lui, reflectă Richie - doar puţin 
stânjenit. De obicei îmi vine numai când sunt tulburat. 
Oricum, mi-ar plăcea să încerc. 


— Să-ncerci c-c-ce? îl întrebă Bill. 

— Ceremonia cu Afumătoarea, spuse Eddie. 

— A-a-asta ce ma-mai e? 

Fasciculul lanternei lui Ben se îndreptă în sus, iar 
Richie îl urmări cu ochii. Se plimba fără ţel peste 
plafonul de scânduri al clubului în timp ce Ben dădea 
explicaţii. Traversă panourile dăltuite şi despicate ale 
uşii de mahon pe care toţi şapte o căraseră de la groapa 
de gunoi cu trei zile în urmă - cu o zi înainte de-a 
descoperi trupul lui Jimmy Cullum. Ceea ce îşi amintea 
Richie despre Jimmy Cullum, un băieţel liniştit care 
purta şi el ochelari, era că-i plăcea să joace Scrabble în 
zilele ploioase. Acum nu va mai juca Scrabble, îşi spuse 
Richie, şi îl cutremură un fior. În penumbră, nimeni nu îl 
observă, dar Mike Hanlon, care stătea umăr în umăr cu 
el, îi aruncă o privire curioasă. 

— Păi, am scos cartea de la bibliotecă acu' o 
săptămână, spunea Ben. Fantomele Marilor Câmpii îi 
zice şi e toată numai despre triburile indiene care au 
trăit în Vest acum o sută cincizeci de ani. Paiuţii şi 
pawneeii, kiowaşii, otoeşii şi comanşii. Chiar că-i o carte 
bună. Mi-ar plăcea grozav să mă duc acolo odată să văd 
pe unde au trăit. lowa, Nebraska, Colorado, Utah... 

— Taci şi zi de Ceremonia Afumătorii, spuse Beverly, 
dându-i un cot. 

— Sigur. Aşa-i. Bine. 

lar Richie bănui că răspunsul i-ar fi fost acelaşi şi 
dacă Beverly l-ar fi înghiontit spunându-i: „Bea otrava 
acum, Ben, vrei?” 

— Vedeţi voi, aproape toţi indienii aceia aveau o 
ceremonie specială, iar clubul nostru m-a făcut să mă 
gândesc la ea. Ori de câte ori aveau de luat câte o 
hotărâre importantă - să pornească după turmele de 
bizoni, sau să găsească apă proaspătă, sau dacă să se 
lupte sau nu cu duşmanii - săpau o groapă mare în 
pământ şi o acopereau cu crengi, cu excepţia unei mici 
aerisiri în vârf. 


— A-a-a-a-afumătoarea, spuse Bill. 

— Mintea ta ageră nu conteneşte nicicând să mă 
uimească, Bill Barosane, zise Richie cu gravitate. Ar 
trebui să apari în emisiunea Twenty-One. Fac prinsoare 
că l-ai bate până şi pe bătrânu' Charlie Van Doren. 

Bill se prefăcu că vrea să-i dea una, iar Richie se feri, 
pocnindu-se zdravăn cu capul de o proptea. 

— Au! 

— Ai m-meritat-o. 

— Ti-omor, putriigai de gringo tiicălos, replică Richie. 
Nu avem noi nevoie de puturoşi de... 

— Băi, voi aveţi de gând să-ncetaţi? întrebă Beverly. E 
interesant. 

Şi-l gratifică pe Ben cu o privire atât de caldă, încât 
Richie crezu că din urechile lui Clăiţă vor începe să iasă 
aburi în câteva minute. 

— În regulă, Ben, spuse Bill. Dă-i 'na-na-nainte. 

— Sigur, zise Ben. 

Cuvântul ieşi sub forma unui croncănit; trebui să-şi 
dreagă glasul şi s-o ia de la capăt. 

— Când afumătoarea era gata, aprindeau în ea un foc. 
Foloseau lemn verde ca și fumege de-a binelea. Pe urmă 
toţi vitejii se duceau şi se aşezau în jurul focului. Locul 
se umplea de fum. În carte scrie că era o ceremonie 
religioasă, dar mai era şi un fel de întrecere, ştiţi? După 
o juma' de zi sau cam aşa ceva majoritatea vitejilor se 
târau afară pentru că nu mai puteau îndura fumul, şi nu 
mai rămâneau decât vreo doi, trei. Şi se zice că ăştia 
aveau viziuni. 

— Mda, dacă eu aş respira fum cinci sau şase ore, 
probabil că şi eu aş avea nişte viziuni, nu zic, spuse 
Mike, şi râseră cu toţii. 

— Se spune că viziunile înştiinţau tribul cu privire la 
ce e de făcut. Şi nu ştiu dacă partea asta-i adevărată sau 
nu, dar în carte scrie că de cele mai multe ori viziunile 
se împlineau. 

În tăcerea care se lăsă, Richie îl privi pe Bill. Era 


conştient de faptul că toți îl priveau pe Bill şi avea 
sentimentul - din nou - că povestea lui Ben despre 
afumătoare era mai mult decât un lucru pe care-l citeşti 
într-o carte şi pe urmă îl încerci şi tu, ca o experienţă 
chimică sau o scamatorie. Ştia asta, cu toţii ştiau. Poate 
că Ben ştia cel mai bine. Acesta era un lucru pe care 
trebuia să-l facă. 

Se zice că aveau viziuni... De cele mai multe ori 
viziunile se împlineau. 

Richie îşi spuse: Pariez că, dacă-l întrebăm, Clăiţă o 
să ne spună despre cartea aia că i-a sărit practic în 
mână. Ca şi cum cineva sau ceva ar fi vrut ca el să 
citească acea carte anume şi pe urmă să ne povestească 
nouă de ceremonia cu afumătoarea. Pentru că e un trib 
pe-aici, nu? Mda. Noi. Și, mda, cred că avem mare 
nevoie să ştim ce urmează să se întâmple. 

Acest gând conduse la un altul: Trebuia să se 
întâmple toate astea? De când i-a venit lui Ben ideea 
unui club subteran în loc de o căsuţă în pom, astea 
trebuia să se-ntâmple? Cât de multe dintre toate astea le 
gândim noi singuri şi câte sunt gândite pentru noi? 

Într-un fel, presupunea că o asemenea idee ar fi 
trebuit să fie aproape încurajatoare. Era drăguţ să-ţi 
imaginezi că ceva mai mare decât tine, mai isteţ ca tine 
judecă în locul tău, ca adulţii care îţi planifică mesele, îţi 
cumpără hainele şi îţi orânduiesc timpul - iar Richie era 
convins că forţa care îi adunase laolaltă, forţa care îl 
folosise pe Ben ca mesager al ideii cu afumătoarea, forţa 
aceea nu era aceeaşi cu cea care ucidea copiii. Aceasta 
era un fel de contraforţă faţă de cealaltă... de... 

(ei, haide, poți foarte bine să-i zici pe nume) 

Monstru. Dar, cu toate astea, nu-i plăcea acel 
sentiment de a nu fi stăpân pe propriile-i acţiuni, de a fi 
condus, de a fi împins. 

Îl priveau cu toţii pe Bill; toţi voiau să afle ce va spune 
Bill. 

— Pă-păi, ş-ş-ştiţi, asta sună chiar c-corect. 


Beverly oftă, Stan se foi stânjenit... Şi atâta tot. 

—  Chi-chi-chiar co-corect, repetă Bill, privindu-şi 
mâinile. 

Şi poate să fi fost doar raza tremurândă a lanternei 
ţinute de Ben sau propria lui imaginaţie, dar Richie avu 
impresia că Bill arăta puţin cam palid şi foarte speriat, 
deşi surâdea. 

— Poate ne-ar prinde bi-bine o vi-viziune care să ne 
spună ce să f-f-facem cu pr-pr-problema n-noastră. 

Și dacă are cineva o viziune, cugetă Richie, Bill o să 
fie ăla. Dar în privinţa asta se înşela. 

— Ei bine, spuse Ben, probabil că nu funcţionează 
decât la indieni, dar s-ar putea să fie palpitant s-o- 
ncercăm. 

— Mhm, probabil că o să leşinăm toţi de la fum şi-o să 
murim aici, spuse posomorât Stan. Asta chiar ar fi 
palpitant, sigur că da. 

— Nu vrei, Stan? întrebă Eddie. 

— Ei, să zicem că vreau, oftă Stan. Cred că voi ăştia 
mă faceţi să-mi pierd minţile, ştiţi? 

Se întoarse spre Bill. 

— Când? 

Bill răspunse: 

— Pă-păi, nu-nu-i timp mai bun ca p-p-p-rezentul, nu- 
nu-i aşa? 

Urmă o tăcere surprinsă şi îngândurată. Apoi Richie 
se ridică în picioare, deschizând chepengul cu mâna şi 
lăsând să intre lumina difuză a zilei încremenite de vară. 

— Am la mine toporişca, anunţă Ben, urmându-l afară. 
Cine vrea să m-ajute la tăiat nişte lemn verde? 

Până la urmă îl ajutară cu toţii. 


3 


Le luă cam o oră ca să fie gata. Tăiară vreo cinci braţe 
de crenguţe înverzite, de pe care Ben rupse rămurelele 
şi frunzele. 

— Au să fumege, e clar, spuse el. Nici măcar nu ştiu 


dacă vom reuşi să le dăm foc. 

Beverly şi Richie coborâră pe malul Kenduskeagului şi 
aduseră sus o colecţie de pietre măricele, folosind 
jacheta lui Eddie (mama lui îl punea întotdeauna să-şi ia 
pe el o jachetă, chiar dacă erau 30*C - se putea să 
plouă, spunea doamna Kaspbrak, şi dacă ai pe tine o 
jachetă nu te faci leoarcă) în chip de boccea. Cărând 
pietrele înapoi la club, Richie spuse: 

— Nu poţi face asta, Bev. Tu eşti fată. Ben spunea că 
numai vitejii coborau în afumătoarea aia, nu indiencele. 

Beverly se opri, privindu-l pe Richie cu un amestec de 
amuzament şi iritare. O şuviţă de păr îi scăpase din 
coada-de-cal; scoase în afară buza de jos şi îşi suflă 
părul de pe frunte. 

— Te-aş putea pune jos în luptă oricând, Richie. Şi-o 
ştii foarte bine. 

— Aiasta nu contest, Miss Scawlett! spuse Richie, 
holbând ochii la ea. Matali ej-tot fată, şi-ntodeuna o să fii 
fată! Nu ej viteaz de piele-roşă! 

— Atunci o să fiu o vitezetă, i-o întoarse Beverly. 
Acum ce facem, ducem pietrele astea-napoi în club sau 
îţi dau cu vreo câteva-n dovleacul ăla tălâmb ca gaura 
curului? 

— Măi-să-hie, Miss Scawlett, io n-am nici-o gau'a 
cu'ului în dovleac! chirăi Richie. 

Beverly râse atât de tare, încât scăpă capătul dinspre 
ea al jachetei lui Eddie şi toate pietrele se rostogoliră pe 
jos. Îl bruftului pe Richie în tot timpul cât le adunară la 
loc, iar Richie glumi şi chiţcăi pe multe Voci, în vreme ce 
se gândea cât e de frumoasă. 

Deşi Richie nu vorbise serios despre excluderea ei din 
afumătoare pe bază de sex, Bill Denbrough părea 
hotărât. 

Beverly se opri în faţa lui, cu mâinile-n şolduri şi 
obrajii aprinşi de mânie: 

— N-ai decât să-ţi iei părerea şi să ţi-o înfigi undeva 
cu un par, Bill Bâlbâitule! Şi eu sunt băgată în treaba 


asta, sau cumva nu mai sunt membră a clubului tău 
nenorocit?! 

Răbdător, Bill spuse: 

— N-nu de-asta-i vo-vorba, B-B-Bev, şi ş-ştii f-foarte bi- 
bine. Cineva trebuie să stea a-a-icea sus. 

— De ce? 

Bill încercă să îi explice, dar nu reuşi să articuleze 
cuvintele. Privi spre Eddie în căutarea unui ajutor. 

— E ceea ce-a spus Stan, o lămuri calm Eddie. Despre 
fum. Bill zice că s-ar putea întâmplă de-adevăratelea - 
am putea leşina acolo. Apoi am muri. Bill spune că asta 
li se-ntâmplă celor mai mulţi oameni în incendii. Nu mor 
arşi. Mor înecaţi cu fumul. Mor... 

Acum fata se întoarse spre Eddie: 

— Bine, atunci. Vrea să stea cineva afară sus în caz că 
e vreun bucluc? 

Nefericit, Eddie dădu din cap. 

— Păi, cum ar fi să stai tu? Tu eşti ăla cu astmă. 

Eddie nu spuse nimic. Beverly se întoarse iar spre 
Bill. Ceilalţi stăteau în jur, cu mâinile în buzunare, 
privindu-şi încălţările. 

— Pentru că-s fată, nu? Asta-i de fapt chestia, nu? 

— Be-Be-Be-Be... 

— Nu-i nevoie să behăi! se răsti ea. Dă doar din cap 
că da sau că nu. Capul nu ţi se bâlbâie, nu? E din cauză 
că-s fată? 

Fără tragere de inimă, Bill dădu din cap că da. Fata îl 
mai privi o clipă, cu buzele tremurând, iar Richie crezu 
că o să plângă. Când colo, explodă: 

— Ei bine, să te fut! 

Se răsuci în loc să-i privească pe ceilalţi, iar ei îi 
evitară privirea, atât de arzătoare, încât era aproape 
radioactivă. 

— Să vă fut pe toți dacă gândiţi la fel! 

Se întoarse din nou spre Bill şi începu să vorbească 
repede, mitraliindu-l cu toate cuvintele ce-i veneau în 
minte: 


— Asta-i o treabă mai serioasă decât vreun căcăţiş de 
joc de copii ca leapşa, sau pac-pac, sau v-aţi ascunselea. 
Și-o ştii, Bill. Trebuie s-o-ncercăm. Face parte din toată 
povestea. Şi n-o să mă tai tu pe mine de pe listă doar 
fiindcă-s fată. Înţelegi? N-ar strica să înţelegi cum 
trebuie, că, de nu, plec chiar acum. Şi dacă mă duc, m- 
am dus. De tot. Pricepi? 

Se opri. Bill o privea. Părea să-şi fi recăpătat calmul, 
dar lui Richie îi era frică. Simţea că orice şansă ar fi 
avut de-a câştiga sau de-a găsi o cale să ajungă la ceea 
ce-i omorâse pe Georgie Denbrough şi ceilalţi copii, să 
ajungă la Monstru şi să-l ucidă, era acum pe muche de 
cuţit. Sapte, îşi spuse Richie. Asta-i numărul magic. 
Trebuie să fim şapte. Aşa trebuie să fie. 

Undeva cântă o pasăre; tăcu; iarăşi cântă. 

— Bi-bine, spuse Bill, iar Richie lăsă să i se reverse 
aerul din piept. Dar ci-ci-cineva tot trebuie să s-stea a-a- 
afară. Cine v-v-vrea s-o facă? 

Richie credea că Eddie sau Stan se vor oferi cu 
siguranţă pentru această îndatorire, dar Eddie nu zise 
nimic. Stan stătea palid, gânditor şi tăcut. Mike îşi 
agăţase degetele de centură ca Steve McQueen în 
Wanted: Dead or Alive. Doar ochii-i priveau neliniştiţi de 
la unul la altul. 

— Ha-ha-haideţi, îi îndemnă Bill. 

Richie îşi dădu seama că acum dispăruse orice 
prefăcătorie; discursul pasional al lui Bev şi faţa gravă, 
prea bătrână, a lui Bill avuseseră grijă de asta. Făcea 
parte din problemă, poate la fel de primejdioasă ca 
expediţia pe care el şi Bill o făcuseră la casa din Neibolt 
Street 29. O ştiau... Şi nimeni nu dădea înapoi. Deodată 
se simţi foarte mândru de ei, foarte mândru să fie cu ei. 
După toţi anii în care ieşise afară la numărătoare, acum 
numărătoarea îl includea şi pe el. In fine, era şi el 
numărat. Nu ştia dacă încă mai erau sau nu păguboşi, 
dar ştia că sunt împreună. Erau prieteni. Al naibii de 
buni prieteni. Richie îşi scoase ochelarii şi şi-i şterse 


viguros cu poala cămăşii. 

— Ştiu cum facem, spuse Bev şi scoase din buzunar 
un pliculeţ de chibrituri. 

Pe copertă, atât de micuţe, încât aveai nevoie de o 
lupă ca să le vezi, erau fotografii ale candidatelor pe 
acel an la titlul de Miss Rheingold. 

Beverly aprinse un chibrit, apoi îl suflă. Mai rupse 
şase şi adăugă chibritul ars. Se întoarse cu spatele, iar, 
când reveni din nou cu faţa, cozile albe ale celor şapte 
chibrituri îi ieşeau din pumnul strâns. 

— Luaţi, spuse ea, întinzându-i chibritul lui Bill. Cel 
care nimereşte chibritul cu capătul ars rămâne aici şi-i 
trage afară pe ceilalţi dacă o să fie cazul. 

Bill o privi fix. 

— A-aşa v-v-vrei s-să fa-fa-facem? 

Atunci fata îi zâmbi, iar zâmbetul îi făcu faţa radioasă: 

— Da, mălai-mare ce eşti, aşa vreau s-o facem. Tu ce 
zici? 

— Te iu-iu-iubesc, B-B-Bev, răspunse el, iar culoarea îi 
năpădi fetei obrajii ca nişte flăcări grăbite. 

Bill nu păru să observe. Studie cozile de chibrit ce se 
iţeau din pumnul ei şi după un timp alese una. Avea 
gămălia albastră, nearsă. Beverly se întoarse spre Ben şi 
i le oferi pe cele şase rămase. 

— Şi eu te iubesc, spuse Ben răguşit. 

Avea faţa de culoarea prunei; parcă ar fi fost în pragul 
unui infarct, însă nimeni nu râse. Undeva în adâncul 
Maidanului, pasărea cântă din nou. Stan va fi ştiind ce 
pasăre e, îşi spuse într-o doară Richie. 

— Mulţumesc, spuse ea zâmbind, iar Ben alese un 
chibrit. 

Avea fosforul intact. 

Apoi i le oferi lui Eddie. Eddie surâse, un zâmbet sfios 
ce era incredibil de dulce şi de o vulnerabilitate 
înduioşătoare. 

— Cred că şi eu te iubesc, Bev, spuse el şi trase 
orbeşte un chibrit. 


Gămălia era albastră. 

Acum Beverly întinse către Richie cele patru cozi de 
chibrit pe care le avea în mână. 

— Ai, ce te mai iubescâi, Miss Scawlett! zbieră Richie 
din toţi bojocii, schiţând cu buzele mişcări de sărutări 
exagerate. 

Beverly nu făcu decât să-l privească, zâmbind 
puţintel, iar lui Richie i se făcu dintr-o dată ruşine. 

— Chiar te iubesc, Bev, spuse el şi o atinse pe păr. 
Eşti o tipă mişto. 

— Mulţumesc. 

Culese un chibrit şi-l privi, convins că-l alesese pe cel 
ars. Dar nu. I le dădu lui Stan. 

— Te iubesc, spuse Stan şi smulse un chibrit din 
pumnul ei. Nears. 

— Tu şi cu mine, Mike, spuse ea şi-i oferi să aleagă 
dintre cele două rămase. 

Mike făcu un pas înainte: 

— Eu nu te cunosc atât de bine ca să te iubesc, dar te 
iubesc totuşi. Cred că ai putea să-i dai maică-mii lecţii 
de răcnit. 

Râseră cu toţii, iar Mike luă un chibrit. Şi acesta avea 
capătul neatins. 

— Cred că t-t-tot tu eşti, l-la urma urmei, Bev, spuse 
Bill. 

Cu o figură dezgustată - toate acele fulgere şi 
trăsnete pentru nimic -, Beverly deschise palma. 

Capătul ultimului chibrit era şi el albastru, nears. 

— L-l-le-ai mâ-mâ-mânărit, o acuză Bill. 

— Ba nu. Nu le-am făcut nimic. 

Tonul ei nu era de protest furios - ceea ce ar fi trezit 
suspiciuni -, ci de surprindere năucită. 

— Jur pe Dumnezeu că nu. 

Şi le arătă palma. Văzură cu toţii mica urmă de scrum 
al gămăliei de chibrit arse. 

— Bill, jur pe numele mamei mele! 

Bill o mai privi o clipă, apoi dădu din cap. Printr-un 


consens nerostit, toţi îi înapoiară chibriturile lui Bill. 
Şapte la număr, cu capetele intacte. Stan şi Eddie 
începură să se târască pe jos, dar acolo nu se găsea 
niciun chibrit ars. 

— N-am făcut-o, zise iar Beverly, neadresându-se 
cuiva anume. 

— Şi-acum ce facem? întrebă Richie. 

— Mergem to-to-toţi jos. Pentru că a-asta tr-tr-trebuie 
să facem. 

— Şi dacă leşinăm? vru să ştie Eddie. 

Bill o privi din nou pe Beverly. 

— Da-dacă B-Bev sp-spune a-adevărul, şi î-îl sp-sp- 
spune, n-n-o să le-leşinăm. 

— De unde ştii? îl întrebă Stan. 

— Ş-ştiu şi-atâ-tâ-tât. 

Pasărea cântă din nou. 


4 


Ben şi Richie coborâră primii, iar ceilalţi le dădură 
pietrele una câte una. Richie i le trecea lui Ben, care 
făcu un mic cerc de bolovani în mijlocul pardoselii din 
pământ a clubului. 

— În regulă, spuse el. Ajunge-atât. 

Coborâră şi ceilalţi, fiecare cu câte un mănunchi din 
rămurelele verzi pe care le tăiaseră cu toporişca lui Ben. 
Bill veni ultimul, închise trapa şi deschise ferestruica 
îngustă articulată. 

— A-a-aşa. Uite şi af-afumătoarea. Avem vr-reun ap- 
ap-aprinzător? 

— Poţi s-o foloseşti pe-asta, dacă vrei, îi spuse Mike 
scoțând din buzunarul de la şold un exemplar zdrenţuit 
din revista Archie. Am citit-o deja. 

Bill rupse paginile una câte una, încet şi grav. Ceilalţi 
stăteau lângă pereţi, genunchi lângă genunchi şi umăr 
lângă umăr, privind fără a vorbi. Tensiunea era densă şi 
încremenită. 

Bill puse rămurele şi crenguţe peste hârtie şi se uită 


la Beverly: 

— T-t-tu a-ai chi-chibriturile. 

Fata aprinse unul, flăcăruie galbenă în obscuritate. 

— Blestemăţia probabil că n-o să se-aprindă, spuse ea 
cu voce uşor nesigură şi atinse hârtia cu flacăra în mai 
multe locuri. 

Când focul ajunse aproape de degete, îl aruncă în 
centru. 

Flăcările se  învăpăiară galbene, cufundându-le 
chipurile într-o expresie de uşurare evidentă, iar în acel 
moment lui Richie nu-i mai veni deloc greu să creadă 
povestea cu indieni a lui Ben şi se gândi că astfel trebuia 
să fi fost în zilele acelea de demult, când conceptul de 
oameni albi încă nu era decât un zvon sau o poveste 
pentru copii în mintea acelor indieni care urmăreau 
turme de bizoni atât de mari încât puteau acoperi 
ținutul de la un orizont la altul, iar la trecerea lor 
pământul se zguduia ca la cutremur. În acea clipă Richie 
şi-i putu imagina pe indieni, kiowaşi sau pawneeşi sau 
ce-or fi fost, jos în afumătoarea lor, genunchi lângă 
genunchi şi umăr lângă umăr, privind la flăcările ce 
picurau şi se cufundau în lemnul verde ca nişte ulcele 
fierbinţi, ascultând slabul şi constantul fâsâit al sevei ce 
se infiltra afară din pulpa umedă, aşteptând să se 
pogoare viziunea. 

Mhm. Aşezat acolo, putea crede totul... Şi, privind la 
feţele lor sumbre care studiau flăcările şi paginile ce se 
înnegreau ale cărţuliei cu Archie a lui Mike, putea să 
observe că şi ei credeau. 

Crengile luau foc. Clubul începu să se umple de fum. 
O parte, asemenea semnalelor cu fum dintr-un film dat 
sâmbătă la matineu, cu Randolph Scott sau Audie 
Murphy, scăpa afară din afumătoare. Dar, pentru că 
aerul complet nemișcat de deasupra nu stârnea niciun 
curent, cea mai mare parte a fumului rămânea înăuntru. 
Avea o înţepătură acră, care făcea să-i usture ochii şi să 
le palpite gâtlejul. Richie îl auzi pe Eddie tuşind de două 


ori - sunet sec, ca al scândurilor plesnite una de alta - şi 
apoi rămânând iarăşi tăcut. N-ar trebui să fie aici, îşi 
spuse el... Dar se părea că altcineva - sau altceva - era 
de altă părere. 

Bill mai aruncă o mână de lăstari verzi pe focul ce 
ardea înăbuşit şi întrebă cu un glas subţire ce nu prea 
semăna cu vocea sa obişnuită: 

— Are cineva v-vreo vi-vi-viziune? 

— Viziuni să ieşim de aici, spuse Stan Uris. 

La care Beverly râse, dar râsul ei se transformă într- 
un acces sufocant de tuse. 

Richie îşi rezemă capul de perete şi privi în sus la 
gura de aerisire - un dreptunghi îngust de lumină albă 
voalată. Se gândi la statuia lui Paul Bunyan, în ziua 
aceea din martie - dar acela nu fusese decât un miraj, o 
halucinație. 

(viziune) 

— Fumul ăsta m-omoară, spuse Ben. Huuuu! 

— Atunci pleacă, murmură Richie, fără a-şi lua ochii 
de la ferestruică. 

Simţea că îi dădea ceva de care să se agaţe. Simţea că 
parcă pierduse cinci kilograme. Şi simţea sigur ca 
dracu' că încăperea clubului se mărise. Al naibii de 
corectă, senzaţia asta de la urmă. Se aşezase în aşa fel 
încât piciorul drept, grăsan, al lui Ben Hanscom îi apăsa 
propriul său picior stâng, şi umărul osos al lui Bill 
Denbrough era înfipt în braţul lui drept. Acum nu se mai 
atingea de niciunul dintre ei. Privi alene la dreapta şi la 
stânga ca să se convingă dacă impresia sa era 
întemeiată. Şi aşa era. Ben se afla la un pas-doi spre 
stânga. În dreapta, Bill se găsea mai departe chiar. 

— Locu-i mai mare, stimaţi telespectatori şi dragi 
radioascultători, spuse el. 

Trase adânc aer în plămâni şi tuşi cu putere. Îl durea, 
îl durea adânc în piept, aşa cum te doare tuşea când ai 
viroză, gripă sau altceva. Un timp, crezu că nu-i va mai 
trece niciodată; că pur şi simplu o să tuşească în 


continuare până vor fi nevoiţi să-l tragă afară. Dac-o să 
mai poată, se gândi el, dar gândul era mult prea vag ca 
să-l mai şi înspăimânte. 

Apoi îl simţi pe Bill bătându-l pe spinare, iar criza de 
tuse trecu. 

— Nu ştii că n-o faci întotdeauna, spuse Richie. 

Din nou privea la ferestruică în loc să-l privească pe 
Bill. Cât de luminoasă părea! Când închidea ochii, încă 
mai putea să vadă dreptunghiul plutind acolo în 
întuneric, dar verde-strălucitor în loc de alb-luminos. 

— Ce-ce-ce vrei să sp-spui? întrebă Bill. 

— Bâlbâială. 

Tăcu, auzind că altcineva tuşea, dar fără a fi sigur 
cine anume era. 

— Tu ar trebui să faci Vocile, nu eu, Bill Barosane. 
Tu... 

Tuşea se înteţi. Deodată lumina zilei inundă clubul, 
atât de brusc şi de puternic încât Richie trebui să 
mijească ochii. Reuşi să-l distingă doar pe Stan Uris, 
care se căţăra şi se târa afară cu unghiile. 

—  Iertaţi-mă,  îngăimă Stan, printre  tusetele 
spasmodice. lertaţi-mă, nu pot... 

— Nu face nimica, se pomeni Richie zicând. 

Vocea îi suna ca şi cum ar fi ieşit dintr-un alt trup. 

Trapa se trânti la loc după o clipă, dar intrase destul 
aer curat ca să-i limpezească puţin capul, înainte ca Ben 
să se mute pentru a umple spaţiul rămas gol în urma lui 
Stan, Richie redeveni conştient de piciorul lui Ben 
apăsându-se într-al lui. Cum îi venise ideea că li se 
dilatase clubul? 

Mike Hanlon mai aruncă nişte vreascuri pe focul 
fumegând. Richie îşi reluă inspirările subţiri şi privirile 
spre aerisire. N-avea nicio senzaţie a unei treceri reale 
de timp, dar era vag conştient că, pe lângă fum, în club 
se făcea cald şi bine. 

Privi în jur, îşi privi prietenii. Erau greu de desluşit, 
pe jumătate înghiţiţi în fum şi penumbră din lumina albă 


şi încremenită a verii. Capul lui Bev stătea rezemat pe 
spate, pe o proptea, mâinile şi le ţinea pe genunchi, 
ochii închişi, lacrimile şiroindu-i pe obraji către lobii 
urechilor. Bill şedea cu picioarele încrucişate şi bărbia 
în piept. Ben era... 

Dar deodată Ben era în picioare, împingând şi el 
chepengul. 

— Uite-l şi pe Ben că pleacă, spuse Mike. 

Stătea în poziţie indiană drept în faţa lui Richie, cu 
ochii roşii ca ai unei nevăstuici. 

Răcoarea relativă îi izbi din nou. Aerul se împrospăta 
în timp ce fumul se învălătucea în sus prin trapă. Ben 
tuşea şi icnea sec. Se trase afară cu ajutorul lui Stan, şi, 
înainte ca vreunul dintre ei să apuce să închidă 
chepengul, Eddie se ridică în picioare, clătinându-se şi 
palid la faţă ca un mort, cu excepţia petelor vineţii de 
sub ochi, întinse până imediat sub pomeţi. Pieptul său 
îngust sălta în sus şi în jos, în spasme găunoase. Bâjbâi 
orbeşte după marginea gurii de salvare şi ar fi căzut 
dacă Ben nu-l apuca de o mână, iar Stan de cealaltă. 

— Scuze, bâigui Eddie într-o şoaptă mică şi 
chiţăitoare, înainte de a fi tras în sus. 

Trapa se trânti la loc. 

Urmă o perioadă lungă de linişte. Fumul se adună 
până ce clubul se umplu de o ceaţă densă, nemişcată. 
Mie-mi pare ca o supă de mazăre, Watson, îşi spuse 
Richie, şi preţ de o fracțiune de secundă se imagină în 
chip de Sherlock Holmes (un Holmes care semăna mult 
cu actorul Basil Rathbone, iar filmul era alb-negru), 
înaintând cu un scop bine determinat pe Baker Street; 
Moriarty era pe undeva pe-aproape, o birjă elegantă îl 
aştepta, iar vânatul avea toate simţurile alertate. 

Gândul era uluitor de clar, uluitor de robust. Părea 
aproape să aibă greutate, ca şi cum n-ar fi fost un mic 
vis-cu-ochii-deschişi, un visuleţ de buzunar, precum cele 
pe care le avea tot timpul, ci un lucru aproape real. 

Încă mai avea destul sarcasm în el ca să-şi spună că, 


dacă din chestia asta nu se alegea decât cu o viziune 
despre Basil Rathbone în rolul lui Sherlock Holmes, 
atunci toată noţiunea de viziuni era destul de ieftină. 
Doar că fireşte nu Moriarty e acolo. Monstrul e acolo - 
un Monstru - şi Monstrul e real. Monstrul... 

Apoi trapa se deschise din nou şi Beverly se chinuia să 
iasă, tuşind uscat, cu o mână pusă căuş la gură. Beno 
apucă de o mână, iar Stan o prinse de sub celălalt braţ. 
Trasă de ei şi totodată târându-se cu propriile-i puteri, 
fata ajunse sus şi dispăru. 

— Şi-şi-şi e-este mai m-are, spuse Bill. 

Richie privi în jur. Văzu cercul de pietre cu focul 
mocnind înăuntru, scuipând nori de fum. De partea 
cealaltă îl văzu pe Mike aşezat cu picioarele încrucişate, 
ca un totem sculptat în abanos, privind la el prin flăcări, 
cu ochi înroşiţi de fum. Numai că Mike se afla la mai 
bine de douăzeci de metri distanţă, iar Bill era chiar mai 
departe, la dreapta lui Richie. Clubul subteran avea 
acum cel puţin mărimea unei săli de bal. 

— Nu contează, spuse Mike. O să vină destul de 
repede. Ceva o să vină. 

— M-m-mhm, făcu Bill. Da’ eu... eu... eu... 

Începu să tuşească, încercă să se controleze, dar 
tuşea se înrăutăţi, ca un zdrăngănit uscat. Difuz, Richie 
îl văzu pe Bill poticnindu-se în picioare, întinzând mâna 
după trapă şi deschizând-o. 

— Vă u-u-urez no-no-nor... 

Şi se duse, tras afară de ceilalţi. 

— Se pare că mai suntem tu şi cu mine, Mikey 
bătrâne, spuse Richie, după care îl cuprinse şi pe el 
tuşea. Credeam c-o să rămână sigur Bill... 

Tuşea se agrava. Băiatul se încovoie de spate, icnind 
sec, incapabil să-şi mai recapete suflul. Capul îi zvâcnea 
- bubuia - ca o ridiche umplută cu sânge. Ochii îi 
lăcrimau pe sub ochelari. 

De undeva departe, îl auzi pe Mike spunând: 

— Du-te sus, Richie. Nu face prostii. Nu sta aici să 


mori. 

Ridică o mână spre Mike şi fâlfâi din ea 

(ba p'a mă-tii) 

într-un gest de negaţie. Puțin câte puţin începu să-şi 
aducă din nou tusea sub control. Mike avea dreptate: 
urma să se întâmple ceva, şi încă repede. Voia să mai fie 
acolo când sosea. 

Privi iar la ferestruică. După accesul de tuse îşi 
simţise capul uşor, iar acum i se părea că pluteşte pe o 
pernă de aer. Era o senzaţie plăcută. Inspiră slab de mai 
multe ori şi îşi spuse: Într-o zi am să fiu o vedetă rock 
and roll. Asta e, da. O să fiu celebru. O să scot discuri, şi 
albume, şi filme. O să am un sacou negru, pantofi albi şi 
un Cadillac galben. Şi când o să mă întorc în Derry toți 
au să se piardă cu firea, până şi Bowers. Port ochelari, 
dar ce futu-i mă-sa? Şi Buddy Holly poartă ochelari. O să 
țopăi până mă fac albastru şi o să dansez până mă fac 
negru. O să fiu primul star rock and roll care a răsărit 
vreodată din Maine. O să... 

Gândul se risipi. Nu conta. Descoperi că acum nu mai 
trebuia să respire câte puţin. Plămânii i se adaptaseră. 
Putea respira cât de mult fum voia. Poate că era venit de 
pe Venus. 

Mike mai aruncă surcele pe foc. Ca să nu se lase mai 
prejos, Richie azvârli şi el o mână. 

— Cum te simţi, Rich? întrebă Mike. 

Richie zâmbi. 

— Mai bine. Bine, aproape. Tu? 

Mike surâse şi el, dând din cap. 

— Mă simt în regulă. Ai avut ceva gânduri ciudate? 

— Mhm. Un minut am crezut că sunt Sherlock 
Holmes. Pe urmă m-am gândit c-aş putea dansa ca The 
Dovells. Ai ochii aşa de roşii, că nu ţi-ar veni să crezi, 
ştii? 

— Şi tu. Doar o pereche de nevăstuici în ţarc, asta 
suntem. 

— Zău? 


— Zău. 

— Vrei să zici în regulă? 

— În regulă. Vrei să zici că ai găsit cuvântul? 

— Am găsit cuvântul, Mikey. 

— Mda, bine. 

Îşi rânjiră, iar apoi Richie îşi lăsă capul pe spate la 
perete şi privi spre ferestruică. Curând începu să 
plutească într-o parte. Nu... nu într-o parte. În sus. 
Plutea în sus. Ca 

(plutim jos aici noi toţi) 

un balon. 

— Bă-bă-băi, v-v-vă e bi-bine? 

Glasul lui Bill, coborând prin aerisire. Venind de pe 
Venus. Îngrijorat. Richie se simţi bufnind la loc 
înlăuntrul său. 

— Bine, îşi auzi vocea, îndepărtată, iritată. Bine, am 
spus bine, taci, Bill, lasă-ne să găsim cuvântul. Vrem să 
zicem c-avem de găsit 

(Pământul) 

cuvântul. 

Clubul era mai mare ca oricând, pardosit acum cu 
lemn lustruit. Fumul era des precum ceața Londrei, iar 
focul aproape că nu se mai vedea. Duşumeaua aia! 
Doamne-apără-şi-păzeşte! Era mare cât a unei săli de 
bal dintr-o superproducţie muzicală. Mike se uita la el 
din partea opusă, siluetă aproape pierdută în ceaţă. 

Vii, Mikey bătrâne? 

Sunt chiar aici cu tine, Richie, 

Încă mai vrei să zici „în regulă” 

Mhm... Dar ia-mă de mână... Poţi să mă ţii? 

Aşa cred. 

Richie întinse mâna şi, deşi Mike era în cealaltă parte 
a încăperii aceleia enorme, îi simţi degetele cafenii şi 
puternice încleştându-i-se pe încheietură. O, şi ce bine 
era, era o atingere bună - bună pentru a găsi dorinţă în 
alinare, mângâiere în dorinţă, substanţă în fum şi fum în 
substanţă... 


Îşi înclină din nou capul pe spate şi privi la aerisire, 
atât de albă şi măruntă. Acum era şi mai departe, la 
kilometri înălţime. Lumină de pe cercul planetei Venus. 

Se întâmplă. Începu să plutească. Atunci hai, spuse în 
sinea sa şi începu să se înalțe mai repede prin fum, prin 
ceaţă, pâclă, prin ce-o fi fost. 


5 


Nu se mai aflau înăuntru. 

Amândoi stăteau împreună în mijlocul Maidanului, şi 
aproape că se lăsase înserarea. 

Era Maidanul, o ştia, dar totul arăta altfel. Frunzişul 
era mai luxuriant, mai profund, cu o mireasmă sălbatică. 
Creşteau plante pe care nu le mai văzuse niciodată în 
viaţa lui, iar Richie îşi dădu seama că unele dintre 
plantele pe care în prima clipă le luase drept copaci 
erau în realitate ferigi gigantice. Se auzea sunetul unei 
ape curgând, dar era mult mai puternic decât ar fi 
trebuit - apa aceea nu suna ca leneşul curs al 
Kenduskeagului, ci mult mai tare, aşa cum îşi închipuia 
el că ar răsuna râul Colorado tăindu-şi calea prin Marele 
Canion. 

Şi mai era şi cald. Nu se putea spune că nu se lăsa 
arşiţa vara în Maine, şi era destulă umezeală, astfel 
încât uneori te simţi lipicios zăcând doar noaptea în pat, 
dar aici domnea mai multă zăpuşeală şi umiditate decât 
simţise vreodată în toată viaţa lui. O ceaţă joasă, densă 
şi fumurie dormita în adâncurile pământului şi se furişa 
pe lângă picioarele băieţilor. Avea un miros înţepător şi 
subţire ca al lemnului verde ars. 

El şi Mike porniră spre zgomotul apei curgătoare fără 
a vorbi, croindu-şi drum prin frunzişul ciudat. Liane 
groase ca odgoanele se întindeau între unii copaci ca 
nişte pânze tesute de păianjeni gigantici, şi la un 
moment dat Richie auzi ceva tropăind prin bălării. După 
zgomot părea mai mare decât un cerb. 

Se opri atât cât să privească în jur, învârtindu-se în 


cerc, studiind orizontul. Ştia pe unde ar fi trebuit să se 
afle cilindrul alb şi gros al Turnului de Apă, dar nu era 
acolo. Nu se zărea nici terasamentul căii ferate ce 
mergea către triaj, la capătul Străzii Neibolt, sau 
complexul locativ de la Old Cape - râpe joase şi gresie 
roşie ieşeau din pilcurile dese de ferigi gigantice şi 
brazi, acolo unde ar fi trebuit să fie Old Cape. 

Deasupra se auzi un fâlfâit. Băieţii se feriră, în timp ce 
un escadron de lilieci zburară peste capetele lor. Erau 
cei mai mari lilieci pe care-i văzuse vreodată Richie, şi 
pentru o clipă fu mai înfricoşat chiar şi decât fusese 
când Bill încerca s-o pună pe Silver în mişcare, iar el 
auzea cum Vârcolacul se apropia în urma lor. 
Nemişcarea şi calitatea nepământeană ale acelui ţinut 
erau amândouă cumplite, dar groaznica sa familiaritate 
părea întrucâtva şi mai rea. 

Nu trebuie să-ţi fie frică, îşi spuse. Ține minte că ăsta 
nu-i decât un vis, sau o viziune, sau cum oi vrea să-i zici. 
Eu şi bâtrânu’ Mikey suntem de fapt tot în club, prostiți 
de fum. Nu peste mult timp Bill Barosanul o să-nşiapă sí- 
şi faci grij’ fincă nu mai răspundem şi o să coboare cu 
Ben să ne tragă afară. E exact aşa cum zice Conway 
Twisty - doar o prefăcătorie. 

Dar putea să vadă cum aripa unui liliac era atât de 
zdrenţuită încât soarele pâclos răzbătea prin ea, iar 
când trecură pe sub una dintre ferigile uriaşe observă o 
omidă galbenă enormă care se târa pe o tulpină groasă, 
verde, cu umbra în urmă-i. Căpuşe mici şi negre săreau 
şi forfoteau pe ea. Dacă ăsta era un vis, era cel mai clar 
pe care-l avusese în viaţa lui. 

Se îndreptară spre sunetul râului şi, în ceața de la sol 
înaltă până la genunchi, Richie nu mai era în stare să îşi 
dea seama dacă atingea pământul cu picioarele. 
Ajunseră într-un loc unde atât ceața, cât şi pământul 
luau sfârşit. Richie privi, nevenindu-i să creadă. Acela 
nu era Kenduskeag-ul - şi totuşi era. Torentul clocotea şi 
se învolbura printr-o albie îngust tăiată prin aceeaşi 


rocă sfărâmicioasă - privind peste apă spre malul opus, 
putu să vadă epocile tăiate în straturile acelea 
suprapuse de piatră, roşu, apoi portocaliu şi iarăşi roşu. 
Torentul nu putea fi trecut păşind pe pietre; aveai 
nevoie de un pod de frânghie, iar dacă se întâmpla să 
cazi în apă, erai imediat luat de curent. Zgomotul 
şuvoiului era cel al unei amarnice mânii prosteşti şi, în 
timp ce privea uluit, cu gura căscată, Richie văzu un 
peşte roz-argintiu sărind într-un arc imposibil de înalt, 
muşcând din gângăniile ce formau nori schimbători 
deasupra apei. Căzu plescăind la loc, oferindu-i lui 
Richie doar atât timp cât să-i înregistreze prezenţa şi să 
realizeze că niciodată în viaţa lui nu văzuse un astfel de 
peşte, nici măcar în cărţi. 

Stoluri de păsări străbăteau cerul, ciorovăindu-se 
răguşit. Nu o duzină sau două; un moment, păsările care 
întunecau cerul acoperiră chiar şi soarele. O nouă 
trosnitură prin tufişuri, apoi altele, mai multe. Richie se 
răsuci, cu inima bubuindu-i dureros în piept, şi văzu un 
animal asemănător cu o antilopă ce fulgera pe alături 
spre sud-est. 

O sa se întâmple ceva. lar ele o ştiu. 

Păsările trecură, probabil migrând în masă undeva 
mai spre sud. Încă un animal păşi apăsat pe lângă ei... 
Şi încă unul. Apoi se lăsă liniştea, cu excepţia 
bolborositului constant al Kenduskeagului. Tăcerea avea 
în ea o stare de aşteptare apăsătoare, care lui Richie nu- 
i plăcea. Îşi simţi firele de păr schimbându-şi poziţia şi 
încercând să i se ridice pe ceafă, şi din nou întinse mâna 
după a lui Mike. 

Stii unde suntem? îi strigă el. Ai găsit cuvântul? 

Iisuse, da! strigă Mike. L-am găsit! Asta-i demult, 
Richie! Demult! 

Richie dădu din cap. Demult, ca în odată ca niciodată, 
foarte, foarte demult, pe când trăiam toţi în pădure şi 
nimeni nu locuia altundeva. Se aflau pe Maidan aşa cum 
fusese acesta în urmă cu Dumnezeu ştie câte mii de ani. 


Erau într-un trecut inimaginabil de dinaintea erei 
glaciare, când New England fusese tot atât de tropicală 
pe cât era azi America de Sud... Dacă mai exista vreun 
azi. Privi din nou în jur, nervos, aproape aşteptându-se 
să vadă un brontozaur ridicându-şi gâtul cât o macara 
profilată pe cer şi să se holbeze în jos la ei, cu gura plină 
de noroi şi plante dezrădăcinate şiroind de apă, sau un 
tigru-cu-dinţi-sabie ieşind pe furiş din tufişurile uriaşe. 

Dar nu era decât tăcerea aceea rău-prevestitoare, 
aidoma celei aşternute cu câteva minute înaintea unui 
trăsnet teribil, când coamele vinete se îngrămădesc tot 
mai sus şi mai sus pe cer, lumina capătă o nuanţă 
bizară, purpuriu-galbenă-violacee, iar vântul moare 
complet şi simţi o aromă grea ca a bateriilor de maşină 
supraîncărcate. 

Suntem în trecut, cu un milion de ani în urmă, poate, 
sau cu zece milioane, sau optzeci de milioane, şi ceva 
urmează să se întâmple, nu ştiu ce anume, dar va fi 
ceva, iar mie mi-e frică, vreau să se sfârşească, vreau să 
mă-ntorc înapoi şi, Bill, te rog Bill te rog trage-ne afară, 
e ca şi cum am fi căzut în fotografie, într-o fotografie, te 
rog, te rog, ajutor... 

Mâna lui Mike o strânse pe-a lui şi îşi dădu seama că 
acum tăcerea se spărsese. Se auzea o vibraţie joasă şi 
constantă - mai mult o simţea decât o auzea, acţionând 
asupra membranei întinse a timpanelor, făcând să 
zumzăie micile oscioare ce conduceau sunetul. Creştea 
statornic. Nu avea nicio tonalitate; 

(cuvântul la început a fost cuvântul a fost pământul a 
fost) 

un sunet fără melodie, fără suflet. Bâjbâi în căutarea 
copacului lângă care stăteau şi când îl atinse cu mâna, 
făcută căuş după forma trunchiului, simţi vibrația prinsă 
înăuntru. În acelaşi moment îşi dădu seama că o putea 
simţi şi în picioare, un gâdilat insistent ce-i străbătea 
gleznele şi gambele până la genunchi, prefăcându-i 
tendoanele în diapazoane. 


Creştea. Şi creştea. 

Cobora din cer. Fără a o dori, dar incapabil să se 
stăpânească, Richie întoarse faţa în sus. Soarele era un 
ban topit într-un cerc de nori coborâţi, încercuit de un 
halou umed. Sub el, mlaştina verde luxuriantă care era 
Maidanul stătea într-o nemişcare totală. Richie crezu că 
înţelesese în ce consta viziunea: aveau să vadă sosirea 
Monstrului. 

Vibraţia căpătă glas - un muget  rostogolit 
acumulându-se într-un crescendo de sunet zdrobitor. Îşi 
astupă urechile cu palmele, urlă şi nu-şi putu auzi 
urletul. Lângă el, Mike Hanlon făcea acelaşi lucru, iar 
Richie văzu că din nasul lui Mike curgea puţin sânge. 

Norii de la apus se aprinseseră într-o văpaie stacojie. 
Îşi trasă drumul spre ei, lăţindu-se de la dimensiuni de 
arteră la râu şi apoi la un fluviu de culoare 
amenințătoare; şi atunci, în timp ce un obiect căzător, 
arzând, sparse plafonul de nori, se porni vântul. Era 
fierbinte şi pârjolitor, fumegând şi sufocant. Obiectul din 
cer era gigantic, un capăt de chibrit în flăcări aproape 
prea luminos ca să poată fi privit. Arcuri electrice 
ţâşneau din el, biciuri albastre ce fulgerau şi lăsau în 
urma lor tunete. 

O navă spațială! răcni Richie, căzând în genunchi şi 
acoperindu-şi ochii. O, Doamne, e o navă spațială! Dar 
credea - şi avea să le-o spună celorlalţi mai târziu, pe 
cât putea de bine - că nu era o navă, deşi se putea să fi 
venit prin spaţiu ca să ajungă acolo. Ceea ce coborâse în 
ziua aceea de demult venea dintr-un loc mult mai 
îndepărtat decât o altă stea sau o altă galaxie, iar, dacă 
navă spațială era prima expresie care-i trecuse prin 
minte, asta poate se datora doar faptului că mintea lui 
nu avea niciun alt mod de a formula ceea ce ochii lui 
vedeau. 

Apoi avu loc o explozie - un vuiet de tunet urmat de o 
coliziune rostogolind ce-i dobori pe amândoi la pământ. 
De data asta Mike bâjbâi după mâna lui Richie. Se auzi 


încă o explozie. Richie deschise ochii şi văzu o vâlvătaie 
de foc şi o coloană de fum înălțându-se la cer. 

Monstrul! zbieră el către Mike, acum într-un extaz al 
terorii - niciodată în viaţa lui, înainte sau după aceea, n- 
avea să fi simţit atât de profund o emotie, să fie atât de 
copleşit de prezenţa senzaţiei. Monstrul! Monstrul! 
Monstrul! 

Mike îl trase ridicându-l în picioare şi o luară la fugă 
pe malul înalt al tânărului Kenduskeag, nebăgând de 
seamă niciun moment cât de aproape erau de prăpastie. 
O dată Mike se împiedică şi căzu în genunchi, derapând. 
Veni apoi rândul lui Richie să cadă, julindu-şi bărbia şi 
rupându-şi pantalonii. Vântul se înteţise şi purta spre ei 
mirosul pădurii în flăcări. Fumul era tot mai dens, iar 
Richie deveni vag conştient că Mike şi el nu erau 
singurii care fugeau. Animalele se puseseră din nou în 
mişcare fugind de fum, de foc, de moartea în flăcări. 
Fugind de Monstru. Nou-venitul în lumea lor. 

Richie începu să tuşească. Il auzea pe Mike lângă el, 
tuşind de asemenea. Fumul tot mai gros spăla verdele, 
cenuşiurile şi roşurile zilei. Mike căzu iar, şi Richie îi 
scăpă mâna. Dibui după ea şi n-o găsi. 

Mike! urlă în panică, tuşind. Mike, unde eşti? Mike! 
MIKE! 

Dar Mike nu mai era; Mike nu era nicăieri. 

Richie! Richie! Richie! 

(!! TROSC!!) 

— Richie! Richie! Richie! ţi-e... 


6 


„„„bine? 

Pleoapele îi fluturară deschizându-se şi o văzu pe 
Beverly îngenuncheată lângă el, ştergându-l la gură cu o 
batistă. Ceilalţi - Bill, Eddie, Stan, Ben - stăteau în 
spatele ei, cu chipurile solemne şi speriate. Obrazul îl 
durea ca dracu’. Încercă să-i vorbească lui Beverly şi nu 
putu decât să horcăie. Încercă să-şi dreagă glasul şi 


aproape vomă. Îşi simţea gâtlejul şi plămânii ca şi cum 
ar fi fost căptuşiţi cu fum. 

Într-un târziu reuşi: 

— M-ai pălmuit, Beverly? 

— A fost tot ce mi-a dat prin minte să fac, răspunse 
ea. 

— Trosc, murmură Richie. 

— N-am crezut c-o să-ţi revii, asta-i tot, spuse Bev şi 
deodată izbucni în lacrimi. 

Richie o bătu stângaci pe umăr, iar Bill puse o mână 
pe ceafa fetei. Beverly duse imediat mâna înapoi, i-o 
apucă, o strânse. 

Richie reuşi să se ridice în capul oaselor. Lumea 
prinse a înota valuri-valuri. Când îşi reveni, îl văzu pe 
Mike rezemat de un copac din preajmă, cu faţa buimacă 
şi palid-cenuşie. 

— Am borât? o întrebă Richie pe Bev. 

Fata dădu din cap, continuând să plângă. 

Cu o voce croncănită, împiedicată, a Copoiului 
Irlandez, se interesă: 

— Dădui şi pe tine, drăguță? 

Bev râse printre lacrimi şi scutură din nou din cap. 

— Te-am întors pe-o parte. Mi-era frică... f-f-frică să 
nu te în-în-îneci cu voma. 

Incepu iarăşi să plângă tare. 

— Nu-nu-nu-i ci-cinstit, spuse Bill continuând s-o ţină 
de mână. E-e-eu-s ăla care se bâ-lbâie pe-pe-a-aici. 

— Nu-i rău, Bill Barosane, spuse Richie. 

Încercă să se ridice în picioare şi se aşeză la loc, 
greoi. Lumea continua să se unduiască. Îl apucă tuşea şi 
întoarse capul, simțind că va vărsa iar doar cu un 
moment înainte să se-ntâmple. Deşertă o baltă de 
cheaguri de spumă verde şi salivă groasă. Închise ochii 
strâns şi cârâi: 

— Care vrei o gustărică? 

— Of, căcat! ţipă Ben, dezgustat şi râzând în acelaşi 
timp. 


— Mie-mi seamănă mai mult a borâtură, murmură 
Richie, deşi la drept vorbind ochii încă-i mai erau 
închişi. Căcatul iese de obicei pe partea ailaltă, la mine 
cel puţin. De tine nu-ş ce să zic, Clăiţă. 

Când în sfârşit deschise ochii, văzu clubul cam la 
douăzeci de metri distanţă. Atât fereastra, cât şi 
chepengul erau deschise larg. Fumul, mai subţire acum, 
ieşea în rotocoale prin amândouă. g 

De astă dată Richie izbuti să se ridice în picioare. În 
prima clipă a fost absolut sigur că va voma din nou, sau 
va leşina, sau le va face pe amândouă în acelaşi timp. 

— Trosc, murmură el, privind cum lumea se curba şi 
se răsucea în faţa ochilor săi. 

Când senzaţia trecu, îşi croi drum spre locul unde 
stătea Mike. Ochii băiatului era încă roşii ca de 
nevăstuică, iar după umezeala manşetelor de la 
pantaloni Richie bănui că poate bătrânu' Mikey făcuse şi 
el o plimbare cu liftul stomacului. 

— Pentru un băiat alb te-ai descurcat binişor, horcăi 
Mike şi-i dădu un pumn slab în umăr. 

Richie nu-şi găsea cuvintele - situaţie de extremă 
raritate. 

Bill se apropie. Ceilalţi veniră cu el. 

— Tu ne-ai scos? întrebă Richie. 

— E-eu şi B-Ben. Zb-zbieraţi. Am-amândoi. D-d-dar... 

Îl privi pe Ben. 

Ben spuse: 

— Trebuie să fi fost din cauza fumului, Bill. 

Dar nu se simţea niciun strop de convingere în glasul 
lui. 

Cu voce plată, Richie întrebă: 

— Vrei să zici ce cred eu că vrei? 

Bill ridică din umeri. 

— A-a-asta ce m-mai e, Ri-Richie? 

Răspunse Mike: 

— În primul moment n-am fost acolo, nu-i aşa? Aţi 
coborât pentru că ne-aţi auzit zbierând, dar la început 


nu ne-aţi găsit. 

— Chiar era mult fum, spuse Ben. Că vă auzeam pe 
amândoi urlând aşa era destul de înspăimântător. Dar 
urletele... sunau... mă rog... 

— S-s-sunau de f-f-f-foarte de-departe, completă Bill. 

Bâlbâindu-se rău, le povesti că atunci când el şi Ben 
coborâseră nu fuseseră în stare să-i vadă nici pe Richie, 
nici pe Mike. Începuseră să se agite prin clubul plin de 
fum, speriaţi că, dacă nu acţionează repede, cei doi 
băieţi ar putea muri intoxicaţi cu fum. Într-un târziu Bill 
apucase o mână - a lui Richie. Îi trăsese „o a dr-dr-dracu 
de smu-smu-citură”, iar Richie ieşise în zbor din beznă, 
conştient doar pe sfert. Când Bill se răsucise, îl văzuse 
pe Ben strângându-l în braţe pe Mike, tuşind amândoi. 
Ben îl aruncase pe Mike afară prin trapa deschisă. Ben 
ascultă toate acestea, dând din cap. 

— Tot bâjbâiam, ştii? Chiar nu făceam nimic altceva 
decât să tot întind mâna de parcă voiam să dau noroc. 
Tu mi-ai prins-o, Mike. A naibii de bună treabă că mi-ai 
prins-o atunci. Cred că erai cam pe ducă. 

— Băi, voi faceţi să pară clubul cu mult mai mare 
decât e de fapt, spuse Richie. Vorbiţi de împiedicat prin 
el şi toate alea. N-are decât un metru jumate pe fiecare 
latură. 

Urmă un moment de tăcere în care cu toţii se uitară la 
Bill, care se încrunta concentrat. 

— A fffost mai m-mare, spuse el în cele din urmă. N- 
n-nu-i aşa, Ben? 

Ben ridică din umeri. 

— Sigur că aşa am crezut. Doar dacă n-o fi părut din 
cauza fumului. 

— Nu fumul a fost, spuse Richie. Chiar înainte să se- 
ntâmple - înainte să ieşim - mi-amintesc că-mi spuneam 
că e cel puţin la fel de mare ca o sală de bal dintr-un 
film. Ca-ntr-unul din musicalurile alea, Şapte mirese 
pentru şapte fraţi, de exemplu. Abia dacă-l puteam 
vedea pe Mike rezemat de celălalt perete. 


— Înainte să ieşiţi? întrebă Beverly. 

— Păi... Vreau să zic... Parcă... 

Fata îl apucă pe Richie de braţ: 

— S-a întâmplat, nu? S-a întâmplat de-adevăratelea! 
Aţi avut o viziune, exact ca în cartea lui Ben! 

Chipul îi radia. 

— S-a întâmplat de-adevăratelea! 

Richie se privi în jos pe sine, apoi pe Mike. Unul 
dintre genunchii pantalonilor de catifea reiată ai lui 
Mike era sfâşiat, şi propriii lui blugi aveau genunchii 
rupţi. Prin găuri se vedeau zgârieturi sângerânde. 

— Dacă a fost o viziune, în veci nu vreau să mai am 
alta, spuse el. De Regele-Peşte aci de faţă nu ştiu, da’ eu 
când am intrat acolo n-aveam nicio gaură-n pantaloni. 
Sunt practic noi, ce mama mă-sii. O să dau de dracu' cu 
maică-mea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebară Ben şi Eddie într-un 
glas. 

Richie şi Mike schimbară o privire, apoi Richie 
întrebă: 

— Bevvie, n-ai un fum? 

Avea două ţigări învelite într-o bucată de pânză. 
Richie îşi puse una în gură, iar când ea i-o aprinse, 
primul fum îl făcu să tuşească atât de rău încât i-o dădu 
înapoi: 

— Nu pot. Scuze. 

— A fost trecutul, spuse Mike. 

— Mă cac pe el de trecut, i-o întoarse Richie. N-a fost 
numai trecutul. A fost demult. 

— Mda, aşa e. Eram pe Maidan, dar Kenduskeag-ul 
făcea doi kilometri pe minut. Era adânc. Era futu-l în cur 
pe mă-sa dezlănțuit. lartă-mă, Bevvie, dar aşa era. Şi 
trăiau peşti în el. Somoni, cred. 

— Ta-tata zi-zice că nu-nu mai t-t-trăiesc pe-peşti în K- 
Kendusk-k-ke-eag de m-m-mult t-imp. D-din cauza ca- 
canalizării. 

— Asta era acum mult timp, de acord, spuse Richie; 


privi în jur la ei, nesigur. Cred că era acum un milion de 
ani, cel puţin. 

O tăcere ca lovită de trăsnet întâmpină aceste vorbe. 
Beverly o sparse în sfârşit: 

— Dar ce s-a-ntâmplat? 

Richie îşi simţi cuvintele în gât, dar trebui să se lupte 
pentru a le scoate la lumină. Aproape că-i venea iar să 
vomite. 

— Am văzut venirea Monstrului, spuse el într-un 
târziu. Cred că asta era. 

— Hristoase, murmură Stan. O, Hristoase. 

Se auzi un fâsâit tăios urmat de un icnet, când Eddie 
îşi folosi inhalatorul. 

— A venit din cer, spuse Mike. În viaţa mea nu vreau 
să mai văd aşa ceva. Ardea atât de tare, că nici nu-l 
puteai privi. Şi scuipa electricitate, şi scotea tunete. 
Zgomotul... 

Clătină din cap şi îl privi pe Richie. 

— Suna de parcă sosise sfârşitul lumii. Şi, când a lovit 
pământul, a aprins o pădure întreagă. Asta a fost la 
sfârşit. 

— Era o navă spaţială? întrebă Ben. 

— Da, spuse Richie. 

— Nu, spuse Mike în acelaşi timp. 

Se uitară unul la altul. 

— Ei, cred că era, cedă Mike, şi în aceeaşi clipă Richie 
zise: 

— Nu, nu era de fapt o navă spațială, înţelegeţi, ci... 

Tăcură iar, pe când ceilalţi îi priveau cu ochii ieşiţi din 
orbite, cuprinşi de o uluire fără seamăn. 

— Zi tu, îi spuse Richie lui Mike. Avem în cap acelaşi 
lucru, da' ei nu se prind. 

Mike tuşi în pumn, apoi ridică ochii spre ceilalţi, 
aproape a scuză. 

— Pur şi simplu nu ştiu cum să vă spun. 

— Î-î-încearcă, îl îndemnă încordat Bill. 

— A venit din cer, repetă Mike, dar nu era chiar o 


navă spaţială. Nu era niciun meteor. Era mai mult ca... 
în fine... precum Chivotul Legii, din Biblie, care se zicea 
că are în el Duhul lui Dumnezeu... Doar că ăsta nu era 
Dumnezeu. Doar cât simţeai Monstrul, cât vedeai 
Monstrul venind, ştiai că Monstrul înseamnă răul, că 
Monstrul este răul. 

Îi privi. 

Richie dădu din cap: 

— A venit din... afară. Senzaţia asta am avut-o. De 
afară. 

— De unde de afară, Richie? întrebă Eddie. 

— De afară de tot, spuse Richie. Şi când Monstrul s-a 
pogorât... A făcut cea mai a naibii de mare gaură pe 
care-aţi văzut-o-n viaţa voastră. A transformat colina 
asta mare într-un muşuroi. A aterizat drept pe locul 
unde e acum centrul oraşului Derry. 

Se uită la ei: 

— V-aţi prins? 

Beverly aruncă ţigara fumată pe jumătate şi o strivi 
sub pantof. 

Mike spuse: 

— A fost aici dintotdeauna, de la începuturile 
timpului... Dinainte de-a fi existat oameni, indiferent 
unde, doar dacă nu cumva or fi fost poate doar câţiva 
prin Africa pe undeva, legănându-se prin copaci sau 
trăind în peşteri. Acum craterul s-a dus, iar era glaciară 
probabil a săpat şi mai adâncă valea, a schimbat unele 
pe ici, pe colo şi a astupat craterul... Dar Monstrul era 
deja aici, dormind poate, aşteptând să se topească 
gheaţa, aşteptând să vină oamenii. 

— De-asta foloseşte canalele, sublinie Richie. Trebuie 
că-s drumurile lui obişnuite. 

— N-aţi văzut cum arăta Monstrul? întrebă Stan Uris 
brusc şi puţin cam răguşit. 

Clătinară din capete. 

— Il putem învinge? întrebă Eddie în tăcerea ce se 
lăsase. Putem să învingem aşa ceva? 


Nimeni nu răspunse. 


Capitolul 16 
Fractura lui Eddie 


1 


La vremea când Richie încheie, toţi dau din cap. Eddie 
dă şi el din cap alături de ei, amintindu-şi împreună cu 
ei, când fără de veste durerea îi străbate braţul stâng. l-l 
străbate? Nu. I-l sfâşie: se simte ca şi cum cineva ar 
încerca să ascută un ferăstrău ruginit şi ştirb pe osul 
dinăuntru. Se strâmbă şi caută în buzunarul jachetei 
sport, alege pe pipăite şi scoate excedrina. Inghite două 
cu o duşcă de gin-şi-suc-de-prune. Braţul l-a chinuit cu 
intermitențe toată ziua. La început nu i-a dat atenţie, 
gândindu-se la crizele de reumatism pe care le are 
uneori când e vremea umedă. Dar pe la jumătatea 
relatării lui Richie o nouă amintire îşi ocupă locul în 
mintea lui, şi înțelege durerea. Acum nu mai rătăcim pe 
Aleea cu Amintiri, reflectează el. Parcă am luat trenul 
rapid din Long Island. 

Cu cinci ani în urmă, în timpul unei consultaţii de 
rutină (Eddie cere câte o consultaţie de rutină la fiecare 
şase săptămâni), doctorul a spus indiferent: „Aici ai o 
fractură veche, Ed... Ai căzut din pom când erai copil?” 

„Cam aşa ceva”, a încuviinţat Eddie, fără a se osteni 
să-i spună doctorului Robbins că fără îndoială mama lui 
ar fi picat moartă de hemoragie cerebrală dacă vedea 
sau auzea că Eddie al ei se caţără în copaci. Adevărul 
era că nu reuşise să-şi amintească precis cum işi 
rupsese brațul. Nu părea important (deşi, îşi spune 
Eddie acum, această lipsă de interes în sine era foarte 
stranie - în fond e un om care dă mare importanţă şi 
unui strănut sau unei vagi schimbări în culoarea 
scaunelor). Dar era o fractură veche, o iritare minoră, 
ceva ce se întâmplase demult într-o copilărie pe care 
abia dacă şi-o putea aduce aminte şi parcă nici nu dorea 


să şi-o amintească. Îl necăjea puţintel când trebuia să 
conducă maşina mai multe ore în zilele ploioase. Două 
aspirine se ocupau cu conştiinciozitate de acea durere. 
Nicio brânză. 

Dar acum nu mai e doar o jenă minoră; e un dement 
care-şi ascute ferăstrăul ăla ruginit, cântând melodii pe 
oase, şi işi aminteşte că la fel simţea şi în spital, mai ales 
noaptea târziu, în primele trei sau patru zile de după ce 
se întâmplase, întins acolo pe pat, transpirând în 
canicula estivală, aşteptând să-i aducă sora o pilulă, cu 
lacrimile şiroindu-i tăcute pe obraji până în pavilioanele 
urechilor, spunându-şi: Parcă şi-ar ascuţi un sonat 
ferăstrăul acolo. 

Dacă asta-i Aleea cu Amintiri, îşi spune Eddie, aş 
schimba-o pe o mare şi bună clismă a creierului: un 
purgativ mintal a-ntâia. 

Inconştient de faptul că va vorbi, spune: 

— Henry Bowers mi-a rupt braţul. Asta o mai ţineţi 
minte? 

Mike dă din cap: 

— A fost chiar înainte de dispariția lui Patrick 
Hockstetter. Nu mai ştiu data. 

— Eu da, spune alb Eddie. Era la 20 iulie. Minorul 
Hockstetter a fost dat dispărut la... cât?...23? 

— Douăzeci şi doi, răspunde Beverly Rogan, deşi nu le 
spune de ce e atât de sigură în privinţa datei: pentru că 
l-a văzut pe Monstru cum l-a luat pe Hockstetter. 

Nu le spune nici că atunci a crezut şi mai crede şi 
acum că Patrick Hockstetter era nebun, poate chiar mai 
nebun decât Henry Bowers... Le va spune, dar acum e 
rândul lui Eddie. Ea va vorbi după el, apoi bănuieşte că 
Bill va nara apogeul evenimentelor din acea lună iulie... 
Glonţul de argint pe care niciodată nu îndrăzniseră întru 
totul să-l facă. O agendă a coşmarului, dacă e să fi 
existat vreodată vreuna, işi spune ea - dar înviorarea 
aceea nebunească persistă. Când s-a simţit ultima oară 
atât de tânără? Aproape că nu poate sta locului. 


— 20 iulie, murmură gânditor Eddie, rostogolindu-şi 
inhalatorul pe masă dintr-o mână în alta. Trei sau patru 
zile după treaba cu afumătoarea. Am petrecut restul 
verii în ghips, ţineţi minte? 

Richie se plesneşte peste frunte cu un gest pe care 
toţi şi-l amintesc de pe vremuri, iar Bill îşi spune, cu un 
amestec de amuzament şi nelinişte, că o clipă a arătat 
întocmai ca Beaver Cleaver. 

— Sigur, bineînţeles! Aveai mâna-n ghips când ne-am 
dus la casa de pe Neibolt Street, nu-i aşa? lar mai 
târziu... în întuneric... 

Dar acum Richie clatină vag din cap, derutat. 

— Ce, R-Richie? întreabă Bill. 

— Încă nu pot să-mi amintesc partea aia, recunoaşte 
Richie. Tu poți? 

Bill dă încet din cap că nu. 

— Hockstetter era cu ei în ziua aia, spune Eddie. A 
fost ultima oară că-l vedeau viu. Poate intrase în locul 
lui Peter Cordon. Cred că Bowers nu mai voia să-l vadă- 
n ochi pe Peter, după ce a fugit, în ziua bătăii cu pietre. 

— Au murit cu toții, aşa-i? întreabă liniştită Beverly. 
După Jimmy Cullum, singurii care-au mai murit au fost 
Henry Bowers şi prietenii lui... Sau foştii lui prieteni. 

— Toţi în afară de Bowers, confirmă Mike, aruncând o 
privire  baloanelor legate de  recorderul pentru 
microfilme. lar el e la Juniper Hill. Un azil de nebuni 
privat, în Augusta. 

— C-c-cum a fost când ti-au rupt braţul, E-E-Eddie? 

— Ti se agravează bâlbâială, Bill Barosane, spune 
solemn Eddie şi-şi goleşte paharul dintr-o înghițitură. 

— Las-o-ncolo pe-asta. Z-zi. 

— Zi, repetă Beverly şi-i pune delicat mâna pe brat. 

Durerea îl fulgeră din nou. 

— Bine, acceptă Eddie. 

Îşi mai toarnă un pahar, îl studiază şi începe: 

— Era la câteva zile după ce am ieşit din spital, atunci 
când aţi venit acasă la mine şi mi-aţi arătat bilele alea 


de argint. Îţi mai aduci aminte, Bill Barosane? 

Bill dă din cap. 

Eddie o priveşte pe Beverly: 

— Bill te-a întrebat dacă ai trage cu ele, dac-ar fi 
cazul... Pentru că ocheai cel mai bine. Cred c-ai spus că 
n-ai putea... Că ti-ar fi prea frică. Şi ne-ai mai spus şi 
altceva, dar acum nu-mi vine-n minte ce era. E ca... 

Eddie scoate limba şi se ciupeşte de vârful ei, ca şi 
cum i S-ar fi agăţat ceva acolo. Richie şi Ben rânjesc 
amândoi. 

— Era ceva în legătură cu Hockstetter? 

— Da, zice Beverly. Am să-ţi spun când termini. 
Continuă. 

— După aia, când toţi plecaserăţi, maică-mea a intrat 
şi am avut o ceartă nasoală. Nu voia să mă mai învârt cu 
niciunul dintre voi. Şi m-ar fi putut face să-i promit - 
avea un fel al ei, un fel de-a constrânge omul, 
înţelegeţi... 

Bill încuviinţează din nou. Şi-o aminteşte pe doamna 
Kaspbrak, o femeie enormă cu o ciudată faţă 
schizofrenică, o faţă capabilă să arate împietrită, 
furioasă, nenorocită şi înspăimântată, toate în acelaşi 
timp. 

— Mda, m-ar fi putut face să-i promit, spune Eddie. 
Dar s-a mai întâmplat ceva în aceeaşi zi când mi-a rupt 
Bowers braţul. Ceva care chiar m-a zguduit. 

Sloboade un râs mărunt, spunându-şi: M-a zguduit, 
nici vorbă... Asta-i tot ce poţi spune? La ce bun să 
vorbeşti când nu le poţi spune oamenilor ce simţi cu 
adevărat? Într-o carte sau într-un film, ceea ce am 
descoperit în ziua aia, înainte ca Bowers să-mi rupă 
braţul, mi-ar fi schimbat viaţa pentru totdeauna şi nimic 
nu s-ar mai fi întâmplat aşa cum a fost... Într-o carte sau 
într-un film, asta m-ar fi eliberat, într-o carte sau într-un 
film n-aş avea o valiză întreagă plină de pastile în 
camera mea de la Town House, n-aş fi însurat cu Myra, 
n-aş avea împuţitul ăsta de inhalator tâmpit la mine în 


clipa asta. Într-o carte sau într-un film. Pentru că... 

Deodată, sub ochii tuturor, inhalatorul lui Eddie se 
rostogoleşte pe masă de la sine. In timp ce se dă de-a 
dura scoate un zgomot sec şi zăngănit, ca de castaniete, 
ca de oase... şi cinic, şi găunos, ca un râs. Ajungând în 
capătul opus, între Richie şi Ben, sare prin aer şi cade 
pe podea. Richie, uluit, schițează gestul de a-l prinde, 
iar Bill strigă ascuţit: 

— Nu-l a-a-atinge! 

— Baloanele! ţipă Ben, şi toți se întorc. 

Ambele baloane agăţate deasupra  lectorului de 
microfilme anunţă acum: „DOCTORIA CONTRA ASTMEI 
CAUZEAZĂ CANCER!” Sub slogan se înşiră hârci 
rânjite. 

Explodează cu două pocnete gemene. 

Eddie priveşte toate astea cu gura căscată, cu 
senzaţia familiară de sufocare începând să-i strângă 
pieptul ca nişte zăvoare. 

Bill întoarce din nou capul spre el: 

— Cine ţi-a s-s-spus şi c-c-ce ţi-a spus? 

Eddie se linge pe buze, dorind să-şi ia inhalatorul, dar 
fără să îndrăznească. Cine ştie ce-o fi acum înăuntru? 

Se gândeşte la ziua aceea, 20 iulie, se gândeşte la cât 
de caldă era, la felul cum mama sa îi dăduse un cec, şi-l 
completase cu excepţia sumei, şi un dolar pentru el - 
dreptul lui. 

— Domnul Keene - iar glasul sună îndepărtat, fără 
vlagă, chiar şi în propriile lui urechi. Domnul Keene mi-a 
spus. 

— Nu tocmai cel mai drăguţ om din Derry, replică 
Mike, dar Eddie, pierdut în gânduri, abia-l aude. 

Da, era cald în ziua aceea, dar răcoare în farmacia de 
pe Center Street, unde ventilatoarele din lemn se roteau 
alene sub tavanul de tablă presată şi domnea mirosul 
acela mângâietor de prafuri şi elixiruri amestecate. 
Acesta era locul unde se vindea sănătate - proclama 
convingerea nedeclarată sau comunicată desluşit a 


mamei lui, iar Eddie, cu ceasul său interior potrivit la 
ora unsprezece şi jumătate, nici nu se gândea că mama 
sa ar putea greşi, în privinţa asta sau în oricare alta. 

Ei bine, domnul Keene i-a pus cu siguranţă capăt, 
reflectează el acum. Cu un soi de dulce mânie. 

Îşi aminteşte cum a stat' o vreme la rastelul de 
reviste, rotindu-l leneş să vadă dacă a apărut vreun 
Batman sau Superboy nou, sau preferatul său, Plastic 
Man. Îi dăduse domnului Keene lista mamei sale (îl 
trimitea la farmacie aşa cum alte mame îşi trimit băieții 
la alimentara din colţ) şi cecul; farmacistul avea să 
răspundă comenzii şi să treacă pe cec suma, dându-i lui 
Eddie chitanţa, astfel ca doamna Kaspbrak să poată 
scădea totalul din balanţa de plăţi. Pentru Eddie, toate 
astea rămâneau un mister. Trei reţete diferite ale mamei 
sale, plus o sticlă de geritol fiindcă, îi spunea ea 
enigmatic, „E plin de fier, Eddie, iar femeile au nevoie 
de mai mult fier decât bărbaţii”. De asemenea, erau 
vitaminele lui, o sticlă din Elixirul Doctorului Sweet 
pentru Copii... şi, fireşte, doctoria de astmă. 

Întotdeauna era la fel. Mai târziu avea să se oprească 
la Costello Avenue Market şi să-şi ia cu dolarul său două 
acadele şi un Pepsi. Avea să mănânce acadelele, să bea 
sucul acidulat şi să-şi zornăie mărunţişul în buzunar 
până acasă. Astăzi însă lucrurile urmau să stea altfel; 
urmau să se încheie cu el în spital, iar asta era cu 
siguranţă ceva neobişnuit, dar începură să decurgă 
altfel din clipa când domnul Keene îl strigă. Pentru că, 
în loc să-i dea punga mare şi albă plină cu medicamente 
şi chitanţa, somându-l să bage hârtia în buzunar ca să n- 
o piardă, domnul Keene îl privi îngândurat şi-i spuse: 

— Vino... 


2 


„.„„la mine în birou un minut, Eddie. Vreau să stăm de 
vorbă. 
În primul moment Eddie nu făcu decât să-l privească 


puţin cam speriat, clipind din ochi. Ideea că poate 
domnul Keene credea că furase ceva din magazin îi 
fulgeră scurt prin minte. Avea pe uşă inscripţia aceea pe 
care o citea întotdeauna când intra în Farmacia de pe 
Center Street. Era scrisă cu litere negre acuzatoare, 
atât de mari, încât paria că până şi Richie Tozier le 
putea citi fără ochelari: 

„A FURA DIN PRĂVĂLII NU E O GLUMĂ, NICI 
DIBĂCIE, NICI ŞMECHERIE! A FURA DIN PRĂVĂLII E 
O CRIMĂ, ŞI NE VOM ADRESA INSTANŢEI!” 

Eddie nu furase în viaţa lui din prăvălii, dar acea 
pancartă îl făcea întotdeauna să se simtă vinovat - îl 
făcea să se simtă de parcă domnul Keene ar fi ştiut 
despre el ceva ce nici chiar el însuşi nu ştia. 

Atunci, domnul Keene îl zăpăci şi mai mult, adăugând: 

— Ce-ai zice de-o îngheţată de fructe cu sifon? 

— Păi... 

— Haide, fac eu cinste, întotdeauna am una în cabinet 
pe la ora asta din zi. Bună la energie, doar dacă n-ai 
nevoie să-ţi controlezi greutatea, şi aş zice că niciunul 
dintre noi n-are nevoie. Nevastă-mea zice că arăt ca un 
biscuit pe dungă. Prietenul tău Hanscom, el are nevoie 
să fie atent la greutate. Ce aromă să fie, Eddie? 

— Păi, mama a spus să vin acasă imediat ce... 

— Mie-mi pari un iubitor de ciocolată. Ciocolata-ţi 
convine? 

Ochii domnului Keene scânteiară, dar era un licăr 
uscat, ca al soarelui strălucind pe firele de mică în 
deşert. Sau cel puţin aşa i se părea lui Eddie, iubitor al 
scriitorilor de romane western ca Max Brand şi Archie 
Joceylen. 

— Sigur, capitulă Eddie. 

Ceva anume în felul domnului Keene de a-şi împinge 
ochelarii cu rame aurite în sus pe şaua nasului îl făcu să 
devină încordat. Ceva la felul cum domnul Keene părea 
atât nervos, cât şi tainic-încântat. Nu voia să treacă în 
cabinet cu domnul Keene. Nu de un sifon era vorba. Nu, 


dom'ne. Şi, indiferent despre ce era vorba, Eddie avea o 
bănuială că nu va fi o veste prea grozavă. 

Poate-o să-mi spună că am cancer sau ceva, îşi zise 
Eddie, sufocat de o panică teribilă. Cancerul-copiilor. 
Leucemie. lisuse! 

Of, ia nu mai fi aşa de prost, îşi răspunse el singur, 
încercând să sune, în propria-i minte, ca Bill Bâlbâitul. 
Bill Bâlbâitul îl înlocuise pe Jock Mahoney, care juca 
rolul lui Range Rider în programele de sâmbăta 
dimineaţa, ca mare erou al vieţii lui Eddie. In ciuda 
faptului că nu putea vorbi corect, Bill Barosanul părea 
întotdeauna să fie stăpân pe situaţie. Tipu ăsta-i 
farmacist, nu doctor, ce mama mă-sii. Dar Eddie tot 
neliniştit era. 

Domnul Keene îi făcea semn lui Eddie să se apropie, 
cu un deget osos. Eddie îl urmă, dar fără tragere de 
inimă. 

Ruby, casiera, şedea lângă registrul de plăţi şi citea o 
revistă cu bârfe din viaţa vedetelor. 

— Vrei să faci două îngheţate cu sifon, Ruby? o rugă 
domnul Keene. Una cu ciocolată şi una de cafea. 

— Desigur, răspunse Ruby, punându-şi ca semn de 
carte o foiţă de staniol de la guma de mestecat şi 
ridicându-se. 

— Adă-le-n cabinet. 

— Desigur. 

— Haide, fiule. N-am să te muşc. 

Şi domnul Keene chiar îi făcu cu ochiul, uluindu-l 
complet pe Eddie. 

Nu mai fusese niciodată în spatele tejghelei şi se uită 
cu interes la toate sticluţele, pilulele şi flacoanele. Ar fi 
zăbovit mai mult dacă era de capul lui, examinând 
mojarul şi pisălogul domnului Keene, cântarele şi 
greutăţile, acvariile pline de capsule. Dar domnul Keene 
îl împinse înainte în birou şi închise bine uşa în urma lui. 
Când o auzi ţăcănind, Eddie simţi în piept o greutate 
prevenitoare şi o înfruntă. Alături de obiectele mamei 


sale, în pungă era şi un inhalator nou, şi avea să poată 
trage prelung din el de îndată ce va ieşi de acolo. 

Un borcan plin cu acadele se afla pe colţul biroului 
domnului Keene. I-l oferi lui Eddie. 

— Nu, mulţumesc, spuse politicos băiatul. 

Domnul Keene se aşeză pe scaunul rotativ de după 
birou şi luă o acadea. Apoi deschise sertarul şi scoase 
ceva dinăuntru. Puse acel ceva lângă borcan, iar Eddie 
simţi cum îl străbate un real semnal de alarmă. Era un 
inhalator. Domnul Keene se dădu pe spate în scaunul 
pivotant până ajunse aproape să atingă cu capul 
calendarul de pe peretele din spatele său. Ilustraţia 
calendarului înfăţişa alte pilule. Scria „SQUIBB”. Şi... 

„„.Şi, într-un moment de coşmar, când domnul Keene 
deschise gura să vorbească, Eddie îşi aminti ce i se 
întâmplase la magazinul de pantofi când nu era decât un 
băieţaş, iar mama sa zbierase la el pentru că îşi băgase 
piciorul în aparatul cu raze X. In acel moment de 
coşmar, Eddie crezu că domnul Keene va spune: „Eddie, 
nouă doctori din zece sunt de acord că doctoria pentru 
astmă îţi cauzează cancer, exact la fel ca aparatele cu 
raze X din magazinele de încălţăminte. Probabil te-ai şi 
îmbolnăvit deja. Mă gândeam doar c-ar fi bine s-o ştii” 

Dar ceea ce spuse domnul Keene era atât de ciudat, 
încât lui Eddie nu-i putu trece prin cap niciun răspuns; 
n-a fost în stare decât să stea pe scaunul de lemn cu 
spătar drept din cealaltă parte a biroului domnului 
Keene, inert, ca un vierme de mătase. 

— Chestia asta a durat destul. 

Eddie deschise gura, apoi o închise la loc. 

— Câţi ani ai, Eddie? Unsprezece, nu-i aşa? 

— Da, domnule, răspunse abia auzit Eddie. 

Respirația i se subţia într-adevăr. Încă nu şuiera ca un 
ceainic pe foc (care în viziunea lui Richie suna astfel: 
Închideţi-l careva pe Eddie! A dat în clocot’), dar asta se 
putea întâmplă oricând. Privi cu jind la inhalatorul de pe 
biroul domnului Keene şi, pentru că mai părea necesar 


încă ceva, adăugă: 

— Împlinesc doisprezece în noiembrie. 

Domnul Keene dădu din cap, apoi se aplecă înainte ca 
un farmacist dintr-o reclamă şi îşi împreună mâinile. 
Ochelarii săi sticleau în lumina puternică răspândită de 
tuburile fluorescente din plafon. 

— Ştii ce e acela un placebo, Eddie? 

Cu nervozitate, străduindu-se să ghicească pe cât de 
bine putea, Eddie spuse: 

— Astea-s alea din care iese laptele la vaci, nu? 

Domnul Keene râse şi se legănă înapoi cu scaunul. 

— Nu, spuse el, iar Eddie roşi până-n vârfurile firelor 
sale de păr tuns periuţă; acum putea auzi ţiuitul 
strecurându.-i-se în respiraţie. Un placebo... 

Il întrerupse un ciocănit dublu şi apăsat în uşă. Fără a 
aştepta să fie chemată, Ruby intră cu câte un pahar de 
îngheţată cu sifon, de modă veche, în fiecare mână. 

— A ta trebuie că-i cea cu ciocolată, îi spuse ea lui 
Eddie şi-i adresă un zâmbet. 

Băiatul i-l întoarse cât putu de drăguţ, dar interesul 
său pentru îngheţatele cu sifon era la cota minimă din 
întreaga lui istorie personală. Se simţea speriat într-un 
mod vag, dar şi foarte cunoscut; la fel se simţea şi 
atunci când stătea pe masa de examen medical a 
doctorului Handor, în chiloţi, aşteptându-l pe medic să 
intre şi ştiind că mama e afară în sala de aşteptare, 
ocupând cea mai mare parte din sofa, cu o carte (cel mai 
probabil Puterea gândirii pozitive sau Medicina 
populară din Vermont a Dr. Jarvis, de Norman Vincent 
Peale) ţinută ferm înaintea ochilor, ca o culegere de 
imnuri. Despuiat de haine şi lipsit de apărare, se simţea 
prins la mijloc între cei doi. Sorbi puţin sifon aproape 
fără a-i simţi gustul, în timp ce Ruby ieşea. Domnul 
Keene aşteptă să se închidă uşa, apoi îşi afişă iar 
zâmbetul uscat, de soare-pe-mică-în-deşert. 

— Relaxează-te, Eddie. N-am să te muşc şi nici n-am 
să-ţi fac vreun alt rău. 


Eddie dădu din cap, căci domnul Keene era om mare 
şi cu oamenii mari trebuia să fii de acord indiferent de 
preţ (asta îl învățase mama lui), dar în sinea sa îşi 
spunea: O, am mai auzit eu balivernele-astea şi altă 
dată. Era cam acelaşi lucru pe care-l spunea doctorul 
când deschidea sterilizatorul din care se răspândea 
mirosul iute şi înspăimântător de alcool, înţepându-i 
nările. Acela era mirosul injecţiilor, iar acesta era 
mirosul palavrelor, şi amândouă se rezumau la acelaşi 
lucru: când îţi ziceau că n-o să fie decât o înţepăturică, 
una pe care abia dacă ai s-o simţi, asta-nsemna c-o să te 
doară ca dracu’. 

Incercă încă o sorbitură de sifon, fără nicio tragere de 
inimă, prin pai, dar nu-i folosi la nimic; avea nevoie de 
tot spaţiul din gâtlejul tot mai strâmt doar ca să soarbă 
aer. Privi la inhalatorul amplasat în mijlocul mapei de 
birou a domnului Keene, vru să-l ceară, dar nu îndrăzni. 
Un gând bizar îi trecu prin minte: poate că domnul 
Keene ştia că-l doreşte, dar că nu îndrăzneşte să i-l 
ceară, poate că domnul Keene îl 

(tortura) 

tachina. Atât numai că era o idee prostească de-a 
binelea, nu-i aşa? Un om mare - mai ales un om mare 
vânzător-de-sănătate - n-ar tachina astfel un băieţaş, 
nu? Cu siguranţă că nu. Nici măcar nu te puteai gândi, 
căci a te gândi la aşa ceva ar fi putut să necesite o 
înfricoşătoare reevaluare a lumii aşa cum o înţelegea 
Eddie. 

Dar iată-l, iată-l, atât de aproape, şi totuşi atât de 
departe, ca apa aflată la câţiva centimetri de mâna unui 
om ce moare de sete în deşert. lată-l, stând pe birou sub 
ochii de mică zâmbitoare ai domnului Keene. Eddie îşi 
dorea, mai mult decât orice altceva, să fie jos pe 
Maidan, cu prietenii în jurul lui. Gândul la un monstru, 
la cine ştie ce monstru uriaş, pândind sub oraşul în care 
se născuse şi crescuse, folosindu-se de canale şi 
conducte ca să se târască din loc în loc - acesta era un 


gând înspăimântător, iar gândul de a lupta la propriu cu 
acea creatură, de a da piept cu ea, era şi mai 
înspăimântător... însă, într-un fel, ceea ce trăia acum 
era şi mai rău. Cum să te poţi lupta cu un om mare care- 
ţi spune că n-o să te doară, când ştii că te va durea? 
Cum să poţi da piept cu un adult care-ţi pune întrebări 
trăsnite şi îţi spune lucruri obscure şi amenințătoare, 
cum ar fi: Chestia asta a durat destul! 

Şi aproape alene, la periferia minţii, Eddie descoperi 
unul dintre marile adevăruri ale copilăriei. Adulții sunt 
adevărații monştri, reflectă el. Nu era mare lucru, nu 
era un gând sosit într-o străfulgerare revelatoare sau 
care să se fi anunţat cu surle şi trâmbiţe. Pur şi simplu 
veni şi dispăru iar, aproape îngropat sub următorul, mai 
puternic, mai imperativ, mai dominator: Vreau 
inhalatorul meu şi vreau să ies de-aici. 

— Relaxează-te, spuse din nou domnul Keene. Cea 
mai mare parte a necazului tău, Eddie, provine din 
faptul că eşti tot timpul atât de ţeapăn şi încordat. Să 
luăm astma de exemplu. Uită-te aici. 

Domnul Keene deschise sertarul biroului, cotrobăi 
înăuntru şi scoase un balon. Dilatându-şi pieptul cât 
putea de mult (cravata îi sălta ca o bărcuţă îngustă 
plutind pe-un val de mare tulburată), suflă în balon şi îl 
umflă. 

„FARMACIA CENTER STREET”, scria pe balon. 
„REŢETE. DIVERSE. REZERVE DE PROTEZE” Domnul 
Keene strânse gura de cauciuc a balonului şi îl ridică în 
faţa lui: 

— Acum, să ne închipuim un moment că acesta e un 
plămân. Plămânul tău. De fapt ar fi trebuit să umflu doi, 
desigur, dar de vreme ce nu mi-a mai rămas decât unul 
de la vânzarea pe care am făcut-o imediat după 
Crăciun... 

— Domnu' Keene, aş putea lua acum inhalatorul? 

Capul lui Eddie începuse să pulseze, îşi simţea 
laringele pecetluindu-se. Inima-i bătea mai repede, iar 


sudoarea îi îmbrobona fruntea. Îngheţata de ciocolată cu 
sifon stătea pe colţul biroului, cu cireaşă din vârf 
scufundându-se încet într-o zeamă de frişcă. 

— Într-un minut. Fii atent la ce-ţi spun, Eddie. Vreau 
să te ajut. E vremea s-o facă cineva. Dacă Russ Handor 
nu-i destul de bărbat pentru asta, va trebui s-o fac eu. 
Plămânul tău e ca balonul ăsta, doar că-i înconjurat de o 
pătură de muşchi; aceşti muşchi sunt ca braţele unui om 
lucrând cu o pereche de foale, înţelegi? La o persoană 
sănătoasă, muşchii ăştia ajută plămânii să se dilate şi să 
se contracte cu uşurinţă. Dar, dacă deţinătorul 
plămânilor acestora, sănătoşi stă tot timpul ţeapăn şi 
încordat, muşchii încep să acţioneze contra plămânilor 
mai degrabă decât în sprijinul lor. Priveşte! 

Domnul Keene cuprinse balonul cu o mână noduroasă, 
osoasă şi plină de pete hepatice şi strânse. Balonul se 
umflă deasupra şi dedesubtul pumnului, iar Eddie 
tresări, încercând să se pregătească pentru pocnitură. 
Simultan, simţi că respiraţia i se oprea de-a binelea. Se 
aplecă peste masă şi înşfăcă inhalatorul de pe mapă. 
Umărul său izbi paharul greu cu îngheţată. Acesta se 
răsturnă de pe birou, sfărâmându-se de podea ca o 
bombă. 

Eddie auzi zgomotul acesta ca prin vis. Strângea-ntre 
degete vârful inhalatorului, înfundându-şi tubul în gură 
şi apăsând pe trăgaci. Inhala puternic, cu gâtul sfâşiat, 
cu gândurile într-o debandadă panicată, aşa cum i se 
întâmpla întotdeauna în asemenea momente. Te rog 
mămico mă sufoc nu pot să RESPIR o Doamne Sfinte o 
Doamne lisuse bunşimilostiv nu pot să RESPIR te rog nu 
vreau să mor nu vreau să mor o te rog... 

Apoi vaporii din inhalator se condensară pe pereţii 
umflaţi ai gâtlejului său şi putu respira din nou. 

— Iertaţi-mă, spuse el, aproape plângând. lertaţi-mă 
pentru pahar... Am să fac curăţenie şi am să-l plătesc... 
Doar vă rog să nu-i spuneţi mamei, bine? lertaţi-mă, 
domnu' Keene, dar nu puteam să respir... 


Din nou se auzi acel dublu ciocănit în uşă, iar Ruby 
vâri capul înăuntru: 

— S-a întâmplat... 

— Nu s-a-ntâmplat nimic, o întrerupse tăios domnul 
Keene. Lasă-ne! 

— Ei, scu-zaa-ţi-mă-ţi! spuse Ruby. 

Dădu ochii peste cap şi închise uşa. 

Respirația lui Eddie începea iar să-i şuiere în gât. Mai 
trase o gură din inhalator şi-şi începu din nou scuzele 
bâjbâite. Nu încetă decât când văzu că domnul Keene îi 
zâmbea - zâmbetul acela uscat şi enigmatic. Mâinile 
domnului Keene stăteau împreunate peste mijloc. 
Balonul zăcea pe birou. Lui Eddie îi veni un gând; 
încercă să-l alunge şi nu reuşi. Domnul Keene arăta de 
parcă atacul de astmă al lui Eddie i se păruse mai 
gustos decât îngheţata cu cafea pe jumătate consumată. 

— Nu-ţi face griji, spuse el. Ruby o să curețe mai 
târziu, şi, dacă vrei să ştii adevărul, aproape că mă 
bucur c-ai spart paharul. Pentru că-ţi promit să nu-i 
spun mamei tale că l-ai spart, dacă şi tu îmi promiţi că 
nu-i vei spune despre această mică discuţie. 

— O, vă promit asta, răspunse repede Eddie. 

— Bun. Ne-am înţeles. Şi te simţi mult mai bine acum, 
nu-i aşa? 

Eddie dădu din cap. 

— De ce? 

— De ce? Păi... Pentru că mi-am luat doctoria. 

Îl privi pe domnul Keene la fel cum se uita la doamna 
profesoară Casey când îi dădea câte un răspuns de care 
nu era tocmai sigur. 

— Dar n-ai luat nicio doctorie, spuse domnul Keene. Ai 
luat un placebo. Un placebo, Eddie, e ceva are pare o 
doctorie şi are gustul unei doctorii, dar nu e o doctorie. 
Un placebo nu e o doctorie, pentru că nu conţine 
ingrediente active. Sau, dacă e o doctorie, atunci e o 
doctorie de un fel foarte special. Doctorie pentru cap. 

Domnul Keene surise. 


— Înţelegi ce-ţi spun, Eddie? Doctorie pentru cap. 

Eddie înţelegea, cum să nu înţeleagă? Domnul Keene 
îi spunea că e nebun. Dar, cu buze amorţite, spuse: 

— Nu, nu vă înţeleg. 

— Vreau să-ţi spun o povestioară, urmă domnul 
Keene. In 1954, la Universitatea DePaul s-au efectuat o 
serie de teste medicale pe pacienţi bolnavi de ulcer. O 
sută de pacienţi au primit pilule. Tuturor li s-a spus că 
pilulele le vor face bine la ulcer, dar în realitate 
cincizeci de pacienţi au primit placebo-uri... De fapt 
erau dropsuri într-un înveliş roz uniform. 

Domnul Keene slobozi un chicotit ascuţit, straniu - 
acela al unui om care mai curând descrie o farsă decât 
un experiment. 

— Dintre aceşti o sută de pacienţi, nouăzeci şi trei au 
spus că simt o ameliorare clară, iar optzeci şi unu au 
demonstrat ameliorări. Aşa că, ce părere ai? Ce 
concluzie tragi dintr-un asemenea experiment, Eddie? 

— Nu ştiu, spuse moale Eddie. 

Farmacistul îşi ciocăni solemn capul. 

— Majoritatea bolilor de aici pornesc, asta e părerea 
mea. Lucrez în domeniul ăsta de mult timp şi ştiam 
despre placebo-uri cu mulţi ani înainte ca doctorii aceia 
de la Universitatea DePaul să-şi fi efectuat studiul. De 
obicei bătrânii sfârşesc prin a primi placebo-urile. Moşul 
sau baba se duc la doctor, convinşi că sunt bolnavi de 
inimă, de cancer, sau de diabet, sau de mai ştiu eu ce 
blestemăţie. Dar în destule cazuri nu e vorba deloc de 
aşa ceva. Nu se simt bine pentru că sunt bătrâni, atâta 
tot. Dar ce poate face doctorul? Să le spună că-s ca nişte 
ceasuri cu arcul uzat? Hm! Cam greu. Doctorii ţin prea 
mult la taxele lor. 

lar acum pe chipul domnului Keene se aşternu o 
expresie aflată undeva între zâmbet şi sarcasm. 

Eddie nu făcea decât să stea acolo, aşteptând să se 
sfârşească, să se sfârşească, să se sfârşească. N-ai luat 
nicio doctorie; aceste cuvinte îi zăngăneau în minte. 


— Doctorii nu le spun asta, şi nici eu nu le-o spun. De 
ce să-mi bat capul? Într-o zi, un bătrânel va intra cu o 
reţetă albă care va anunţa de-a dreptul: Placebo, sau 25 
de grame de Cer Albastru, cum obişnuia să se exprime 
bătrânul Doc Pearson. 

Domnul Keene chicoti scurt şi sorbi din îngheţata sa 
cu cafea. 

— Ei, şi ce-i rău în asta? îl întrebă el pe Eddie, iar, 
când Eddie nu făcu decât să stea neclintit, farmacistul 
îşi răspunse singur la întrebare. 

— Păi, nimic! Absolut nimic. Cel puţin... în majoritatea 
cazurilor. Placebo-urile sunt o binecuvântare pentru 
bătrâni. Şi mai există şi alte cazuri - bolnavi de cancer, 
de boli cardiace degenerative, de afecţiuni groaznice pe 
care nu le înţelegem încă, unii dintre ei copii întocmai 
ca tine, Eddie! În asemenea cazuri, dacă un placebo îl 
face pe pacient să se simtă mai bine, unde-i necazul? 
Vezi vreun necaz, Eddie? 

— Nu, domnule, spuse Eddie şi cobori privirea spre 
băltoaca de îngheţată, sifon, frişca bătută şi sticlă spartă 
de pe pardoseală. 

În mijlocul ei stătea cireaşa maraschino, la fel de 
acuzatoare ca un cheag de sânge la locul unei crime. 
Vederea acelei mizerii îl făcu să i se strângă pieptul. 

— Atunci suntem de acord. Acum cinci ani, când 
Vernon Maitland avea cancer la esofag - un gen de 
cancer foarte, foarte dureros -, iar doctorii epuizaseră 
tot ce-i puteau da cu efect asupra durerii, am venit la el 
în salonul de spital cu o sticlă cu pilule din zahăr. Îmi 
era un prieten deosebit, înţelegi. Şi i-am spus: „Vern, 
astea-s nişte pilule experimentale contra durerii. 
Doctorul nu ştie că ţi le dau, aşa că, pentru Dumnezeu, 
ai grijă şi nu mă da de gol. S-ar putea să n-aibă efect, 
dar eu cred că vor avea. Nu lua mai mult de una pe zi şi 
numai dacă te doare deosebit de rău” Mi-a mulţumit cu 
lacrimi în ochi. Lacrimi, Eddie! Şi au avut efect asupra 
lui! Da! Nu erau decât pilule de zahăr, dar i-au omorât 


cea mai mare parte din durere... Pentru că durerea e 
aici. 

Solemn, domnul Keene îşi ciocăni iarăşi capul. 

Eddie spuse: 

— Doctoria mea are un efect foarte bun. 

— Ştiu că are, replică farmacistul şi arboră un 
înnebunitor zâmbet de om mare, condescendent. Are 
efect asupra pieptului tău pentru că are asupra capului. 
HydrOx, Eddie, înseamnă apă cu un strop de camfor 
aruncat înăuntru ca să-i dea gust de medicament. 

— Nu, spuse Eddie. 

Respirația începuse iar să-i ţiuie. 

Domnul Keene bău puţin din sifon, luă cu linguriţa din 
îngheţata ce se topea şi îşi şterse meticulos bărbia cu 
batista, în timp ce Eddie îşi folosea din nou inhalatorul. 

— Acum vreau să plec, spuse băiatul. 

— Lasă-mă să termin, te rog. 

— Nu! Vreau să plec, v-aţi primit banii şi vreau să 
plec! 

— Lasă-mă să termin, spuse domnul Keene atât de 
categoric, încât Eddie se aşeză la loc. 

Oamenii mari puteau fi uneori aşa detestabili cu 
puterea pe care o aveau asupra copiilor! Aşa detestabili! 

— O parte din problema de faţă e aceea că doctorul 
tău, Russ Handor, e un om slab. Iar altă parte a 
problemei e faptul că mama ta ţine neapărat să creadă 
că eşti bolnav. Tu, Eddie, ai căzut la mijloc. 

— Nu sunt nebun, şopti Eddie, vorbele ieşindu-i într- 
un foşnet de frunze moarte. 

Scaunul domnului Keene scârţâi ca un greier 
monstruos. 

— Ce? 

— Am spus că nu-s nebun! strigă Eddie. 

Apoi, imediat, o roşeaţă nefericită îi pătă obrajii. 

Domnul Keene zâmbi. Crezi ce vrei, spunea acel 
zâmbet. Crezi ce vrei, iar eu am să cred ce vreau. 

— Iar eu îţi spun, Eddie, că nu ai nicio boală fizică. 


Plămânii tăi nu sunt bolnavi de astmă; mintea ta este. 

— Vreţi să spuneţi că sunt nebun? 

Farmacistul se aplecă spre el, privindu-l pătrunzător 
peste mâinile împreunate. 

— Nu ştiu, spuse el încet. Eşti? 

— Totu-i o minciună! ţipă Eddie, surprins că vorbele-i 
ieşeau cu atâta putere din pieptul încorsetat. 

Se gândea la Bill, la felul cum ar reacţiona Bill în faţa 
unor acuzaţii atât de uluitoare. Bill ar şti ce să spună, 
bâlbâit sau nu. Bill ar şti cum să fie viteaz. 

— Totu-i o minciună mare şi gogonată! Am astmă, am! 

— Da, aprobă farmacistul, iar acum surâsul său uscat 
devenise un rânjet scheletic, schimonosit. Dar cine ţi-a 
dat-o, Eddie? 

Creierul lui Eddie bubuia şi se învolbura. Oh, îi era 
rău, îi era foarte rău. 

— Acum patru ani, în 1954 - în acelaşi an cu testele 
de la DePaul, destul de ciudat -, doctorul Handor a 
început să-ţi prescrie acest HydrOx. Asta înseamnă 
hidrogen şi oxigen, cele două componente ale apei. Am 
tolerat înşelăciunea asta de atunci, dar acum n-am s-o 
mai îngădui. Doctoria ta de astmă lucrează mai mult 
asupra minţii decât asupra trupului. Astma ta e 
rezultatul încordării nervoase a diafragmei, care e 
comandată de minte... Sau de mama ta. Nu eşti bolnav. 

O tăcere cumplită se lăsă. 

Eddie stătea în scaunul său, cu mintea numai 
vârtejuri. O clipă se gândi la posibilitatea ca domnul 
Keene să spună adevărul, dar o asemenea idee 
presupunea semnificaţii cărora nu le putea face faţă. 
Totuşi, de ce să fi minţit domnul Keene, mai ales într-o 
problemă atât de serioasă? 

Farmacistul şedea şi zâmbea cu expresia sa 
strălucitoare şi seacă, fără inimă. 

Ba am astmă, am. În ziua când Henry Bowers mi-a dat 
un pumn în nas, în ziua când Bill şi cu mine încercam să 
facem un Stăvilar pe Maidan, aproape c-am murit. Și ce 


să cred acuma, că mintea mea... Mintea mea doar a 
plăsmuit totul? 

Dar de ce-ar minţi? (abia după ani şi ani, în bibliotecă, 
avea să îşi pună Eddie întrebarea cea mai cumplită: De 
ce mi-ar fi spus adevărul?) 

Ca prin ceaţă, îl auzi pe domnul Keene spunând: 

— Te-am ţinut sub ochi, Eddie. [i-am spus toate 
aceste lucruri pentru că eşti destul de mare ca să 
înţelegi, dar şi fiindcă observasem că în sfârşit ţi-ai făcut 
câţiva prieteni. Ţi-s prieteni buni, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Eddie. 

Domnul Keene îşi înclină scaunul pe spate (iarăşi 
scoase sunetul acela ca de greier) şi închise un ochi - 
ceva ce-ar fi putut să fie sau să nu fie un semn complice. 

— Şi fac prinsoare că mama ta nu-i prea simpatizează, 
nu? 

— Îi place mult de ei, spuse Eddie, gândindu-se la 
vorbele tăioase pe care mama lui le spusese despre 
Richie Tozier (Are o gură spurcată... şi i-am mirosit 
răsuflarea, Eddie... Cred că fumează), remarca înţepată 
de a nu împrumuta niciun ban de la Stan Uris pentru că 
era evreu, antipatia făţişă faţă de Bill Denbrough şi 
„grasul ăla”. 

Îi repetă domnului Keene: 

— li place foarte mult de ei. 

—  Zău? făcu domnul Keene, continuând să 
zâmbească. Mă rog, poate că are dreptate sau poate se 
înşală, dar cel puţin ai prieteni. Poate n-ar strica să 
vorbeşti cu ei despre problema asta a ta. Această... 
Această slăbiciune mintală. Să vezi ce au de spus. 

Eddie nu răspunse. Se săturase de conversaţia cu 
domnul Keene; i se părea mai sigur aşa. Şi-i era teamă 
că, dacă nu va ieşi curând de acolo, chiar va izbucni-n 
plâns. 

— Ei bine! se ridică farmacistul în picioare. Cred că 
am cam terminat, Eddie. Dacă te-am tulburat, îmi pare 
rău. Nu mi-am făcut decât datoria, aşa cum o înţeleg eu. 


Eu... 

Dar, înainte de-a mai apuca să scoată vreo vorbă, 
Eddie îşi înhăţase inhalatorul şi punga albă cu pastile şi 
leacuri şi fugise. Un picior îi lunecă în balta de îngheţată 
de pe podea, şi fu cât pe-aci să cadă. Apoi o luă la 
goană, repezindu-se afară din Farmacia Center Street, 
în pofida respirației şuierătoare. Ruby se holbă la el, cu 
gura căscată. 

I se păru că-l simte în urma sa pe domnul Keene, 
stând în uşa cabinetului şi privindu-i dizgraţioasa 
retragere peste tejghea, deşirat, pedant, îngândurat şi 
zâmbitor. Surâzând cu zâmbetul acela de deşert uscat. 

Se opri la intersecţia dintre Kansas, Main şi Center. 
Mai trase o dată adânc din inhalator, aşezat pe zidul 
scund de piatră din staţia de autobuz - gâtlejul îi era de 
acum încleiat de-a binelea cu gustul acela medicinal 

(nimic decât apă cu puţin camfor aruncat în ea) 

şi îşi spuse că, dacă va mai trebui să folosească 
inhalatorul în ziua aceea, probabil îşi va vărsa maţele. 

Il strecură în buzunar şi privi traficul ce străbătea 
strada în toate direcţiile, maşini care urcau spre Main 
Street şi coborau pe Up-Mile Hill. 

Incercă să se gândească. Soarele îl bătea în creştet, 
pârjolitor de fierbinte. Fiecare maşină în trecere îi 
arunca în ochi săgeți orbitoare de lumină reflectată, iar 
tâmplele îi erau apăsate de un început de migrenă. Nu 
putea găsi o cale de a rămâne supărat pe domnul Keene, 
dar nu-i era deloc greu să-i fie milă de Eddie Kaspbrak. 
li era milă rău de tot de Eddie Kaspbrak. Bănuia că Bill 
Denbrough nu pierdea niciodată vremea 
autocompătimindu-se, dar Eddie pur şi simplu părea să 
nu se poată stăpâni. 

Mai mult decât orice altceva, voia să facă exact ceea 
ce sugerase domnul Keene; să se ducă pe Maidan şi să 
le povestească prietenilor săi totul, să vadă ce vor zice 
ei, să afle ce răspunsuri aveau. Dar acum n-o putea face. 
Mama îl aştepta în scurt timp acasă cu medicamentele 


(de minte... sau de mama ta) 

iar dacă nu ajungea acolo 

(mama ta e ferm convinsă că eşti bolnav) 

urmau necazuri. Avea să presupună că fusese cu Bill, 
sau cu Richie, sau cu „băiatu-ovrei”, cum îl numea ea pe 
Stan (insistând că nu avea nicio prejudecată când îi 
spunea astfel, ci pur şi simplu „punea cărţile pe masă” - 
expresia ei pentru a spune adevărul în situaţii dificile). 
Şi, stând acolo în acel colţ de stradă, încercând 
deznădăjduit să îşi pună în ordine gândurile frământate, 
Eddie ştiu ce ar spune mama lui dacă ar şti că unul 
dintre ceilalţi prieteni ai săi era un negru, iar altul era 
fată - o fată destul de mare ca să înceapă să aibă sâni. 

Porni încet spre Up-Mile Hill, îngrozindu-se de 
urcuşul abrupt pe o asemenea caniculă. Era destulă 
arşiţă ca să prăjeşti un ou pe asfalt. Pentru prima oară 
se pomeni dorindu-şi să fie iar la şcoală, să se confrunte 
cu ciudăţeniile unei clase noi şi ale unei noi profesoare. 
Să se sfârşească odată vara asta groaznică. 

Se opri la jumătatea colinei, nu departe de locul unde 
Bill Denbrough avea să-şi redescopere bicicleta Silver 
douăzeci şi şapte de ani mai târziu, şi scoase inhalatorul 
din buzunar. Ceaţa HydrOx, scria pe etichetă. A se 
administra după necesităţi. 

Atunci îi căzu fisa. A se administra după necesități. 
Nu era decât un copil cu caş la gură (cum îi spunea 
mama sa uneori când „punea cărţile pe masă”), dar 
chiar şi un copil de unsprezece ani ştia că nu-i dai cuiva 
un medicament adevărat şi pe urmă scrii pe etichetă A 
se administra după necesităţi. Dacă era un medicament 
adevărat, ar fi fost prea simplu să-ţi pui capăt zilelor în 
timp ce te învârteai vesel ca un coi în căldare şi ţi-l 
administrai după necesităţi. Bănuia că făcând asta îţi 
puteai scurta zilele până şi cu simpla şi bătrâna 
aspirină. 

Privi fix la inhalator, nebăgând-o în seamă pe bătrâna 
doamnă care-i aruncă o privire curioasă în timp ce 


cobora dealul spre Main Street cu un coş de târguieli pe 
braţ. Se simţea trădat. Şi aproape că aruncă butelia de 
plastic în rigolă - ba mai bine, îşi spuse, s-o arunce prin 
grătarul ăla de canal. Sigur! De ce nu? S-o ia Monstrul 
cu el prin tunelurile şi conductele sale de drenaj. Ia un 
pla-ce-bo, băi, urâtanie cu o sută de feţe! li scăpă un râs 
nestăpânit şi era cât pe ce să o facă. Dar în cele din 
urmă obişnuinţa a fost mai puternică. Puse inhalatorul 
la loc în buzunarul din faţă al pantalonilor şi îşi văzu de 
drum, abia auzind ţipătul sporadic al câte unui claxon 
sau murmurul autobuzului de Bassey Park când acesta 
trecu pe lângă el. Tot atât de puţin ştia şi cât de aproape 
se afla de descoperirea durerii - a durerii adevărate. 


3 


Când ieşi din Costello Avenue Market, douăzeci şi 
cinci de minute mai târziu, cu un Pepsi într-o mână şi 
două acadele Payday în cealaltă, Eddie avu neplăcuta 
surpriză de a-i vedea pe Henry Bowers, Victor Criss, 
Moose Sadler şi Patrick Hockstetter îngenuncheaţi pe 
pietrişul mărunţit din stânga micului magazin. O clipă, 
Eddie crezu că jucau arşice; apoi văzu că-şi puneau la 
grămadă banii pe cămaşa de baseball a lui Victor Criss. 
Cărţile de la şcoala de vară zăceau la o parte, într-un 
teanc neglijent. 

Într-o zi ca oricare alta, poate că Eddie s-ar fi făcut 
pur şi simplu nevăzut înapoi în prăvălie, întrebându-l pe 
domnul Gedreau dacă poate ieşi pe uşa din spate, dar 
aceasta nu era o zi ca oricare alta. Eddie încremeni 
chiar pe locul unde se afla, cu o mână ţinând încă uşa de 
plasă cu reclamele ei din tablă („WINSTON, SUBLIM DE 
GUSTOASE, O ŢIGARĂ SERIOASĂ, DOUĂZECI ŞI UNU 
DE SOIURI RAFINATE DAU DOUĂZECI DE FUMURI 
MINUNATE”, iar un liftier striga „CHEMAŢI-L PE 
PHILIP MORRIS”), în cealaltă strângând punga cafenie 
de alimentară şi pe cea albă de la farmacie. 

Victor Criss îl văzu şi-i dădu un cot lui Henry. Henry 


ridică ochii; la fel făcu şi Patrick Hockstetter. Moose, ale 
cărui relee funcționau mai încet, continuă să numere 
mărunţişul încă vreo cinci secunde înainte ca tăcerea 
neaşteptată să-l impregneze şi să se uite şi el în aceeaşi 
direcţie. 

Henry se ridică, scuturându-şi pietricelele de pe 
genunchii salopetei pe care o purta. Avea aţele pe 
laturile nasului bandajat, iar vocea sa căpătase o 
tonalitate nazală, de sirenă-de-ceaţă. 

— Ei fir-aş al dracu”, spuse el. Unu' din aruncătorii-de- 
pietre. Unde ti-i pretenii, băi găoz? Înuntru? 

Eddie scutură din cap, amorţit, înainte de a-şi da 
seama că aceasta era o nouă greşeală. 

Zâmbetul lui Henry se lăţi. 

— A, păi asta-i bine. Nu mă deranjează să vă iau pă 
rând. Ia vino-aici, băi găoz. 

Victor stătea lângă Henry, iar Patrick Hockstetter se 
ţinea în spatele lor, zâmbind cu o expresie goală şi 
porcină cu care Eddie era familiarizat de la şcoală. 
Moose încă se mai ridica. 

— Haide, găoz, spuse Henry. Hai să vorbim de datu' 
cu pietre. Hai să vorbim de-asta, vrei? 

Acum, când era prea târziu, Eddie trase concluzia că 
ar fi mai înţelept să se întoarcă în magazin. În magazin, 
unde era un om mare. Dar, în timp ce se retrăgea, 
Henry se repezi şi-l înşfăcă, îl trase de braţ din 
răsputeri, cu zâmbetul transformându-i-se într-un rânjet 
de lup. Mâna lui Eddie fu smulsă de pe uşa cu plasă. 
Tras de pe trepte, ar fi zburat cu capul înainte în 
prundiş dacă Victor nu-l prindea brutal de subsuori. 
Victor îl azvârli, apoi Eddie reuşi să se ţină pe picioare, 
dar numai făcând două piruete. Acum cei patru băieţi îl 
priveau de la o distanţă de vreo trei metri, Henry, cu un 
pas în faţa celorlalţi, zâmbind. Părul de la ceafă îi stătea 
în sus ca lins de-o vacă, într-o buclă. 

În spatele lui Henry, la stânga, era Patrick 
Hockstetter, un băiat realmente fantomatic. Până azi 


Eddie nu-l mai văzuse niciodată cu altcineva. Era doar 
îndeajuns de supraponderal cât să-i atârne întotdeauna 
burta uşor peste curea, care avea o cataramă Red 
Ryder. Faţa-i era perfect rotundă şi de obicei palidă ca 
smântâna. Acum era uşor ars de soare. Cel mai tare îl 
prinsese soarele pe nas, care i se cojea și se desfăcea pe 
ambii obraji asemenea unor aripi de muscă bătrână. In 
şcoală, lui Patrick îi plăcea să omoare muşte cu rigla sa 
Skool Time de plastic verde şi să şi le pună în penar. 
Uneori îi arăta colecţia de muşte moarte câte unui elev 
nou, în recreaţie, zâmbind cu buzele-i groase, în timp ce 
ochii săi verzi-cenuşii rămâneau sobri şi gânditori. Nu 
vorbea niciodată când îşi arăta muştele moarte, 
indiferent ce i-ar fi spus elevul cel nou. Aceeaşi expresie 
i se citea acum pe faţă. 

— Ce zici, Omu” de Piatră? întrebă Henry, avansând în 
intervalul dintre ei. N-ai la tine neşte pietre? 

— Lasă-mă-n pace, spuse Eddie cu glas tremurător. 

— „Lasă-mă-n pace”, îl maimuţări Henry, fâlfâindu-şi 
mâinile a groază batjocoritoare. 

Victor râse. 

— Şi ce-o să faci dacă nu te las în pace, Omu' de 
Piatră? Mm? 

Mâna sa fulgeră înainte, incredibil de repede, şi 
explodă pe obrazul lui Eddie cu un zgomot de puşcă. 
Capul lui Eddie zbură înapoi. Din ochiul stâng începură 
să-i curgă lacrimi. 

— Prietenii mei sunt înăuntru, zise Eddie. 

— „Prietenii mei îs înăuntru”, chiţăi Patrick 
Hockstetter. Auuu! Auuu! Auuu! 

Începu să dea ocol prin dreapta lui Eddie. 

Eddie dădu să se întoarcă în direcția aceea, mâna lui 
Henry fulgeră din nou, şi de astă dată celălalt obraz se 
aprinse. 

Nu plânge, îşi spuse; asta vor, dar să nu plângi, Eddie, 
Bill n-ar face-o, Bill n-ar plânge, şi nici tu să nu plângi, 
nici... 


Victor făcu un pas înainte şi-i dădu lui Eddie un brânci 
puternic, cu palma deschisă proptită în mijlocul 
pieptului. Eddie se poticni o jumătate de pas înapoi şi se 
rostogoli peste Patrick, care se ghemuise drept sub 
picioarele lui. Căzu cu o bufnitură pe pietriş, julindu-şi 
braţele. Se auzi un puuf! când aerul i se revărsă afară 
din piept. 

Un moment mai târziu, Henry Bowers era peste el, 
ţintuindu-i braţele sub genunchi, cu fundul pe stomacul 
lui Eddie. 

— N-ai neşte pietre, Omu' de Piatră? mugi Henry la 
el, iar Eddie se sperie mai tare de lucirea dementă din 
ochii lui Henry decât de durerea din braţe sau de 
neputinţa de a-şi recăpăta suflul. 

Henry era sonat de-a binelea. Undeva pe aproape, 
Patrick râse înfundat. 

— Vrei să dai cu pietre? Mm? Îţi dau io pietre! Na! Na 
neşte pietre! 

Henry culese o mână de pietriş şi i-o trânti lui Eddie 
în faţă. Frecă pietricelele pe pielea lui Eddie, tăindu-i 
obrajii, pleoapele, buzele. Eddie deschise gura şi urlă. 

— Vrei pietre? Îţi dau io pietre! Na neşte pietre, Omu’ 
de Piatră! Vrei pietre? Aşa! Aşa! Aşa! 

Pietrişul îi năpădi gura deschisă, sfârtecându-i 
gingiile, scrâşnindu-i în dinţi. Simţi scântei sărindu-i din 
plombe. Zbieră iar şi scuipă pietricele. 

— Mai vrei neşte pietre? Da? Ce-ai zice de încă vreo 
câteva? Ce-ai zice? 

— Încetează! Ei, ei! încetează! Măi, băiete! Lasă-l în 
pace! Chiar acum! auzi ce-ţi spun? Lasă-l, mă, în pace! 

Cu ochii pe jumătate închişi, înceţoşaţi de lacrimi, 
Eddie văzu o mână mare coborând şi apucându-l pe 
Henry de gulerul cămăşii şi de breteaua dreaptă a 
salopetei. Mâna smuci, iar Henry fu smuls de pe el. 
Ateriză pe pietriş şi se ridică. Eddie se sculă mai încet, 
încercă să se adune pe picioare, dar mecanismul 
trupului său părea temporar stricat. Icni şi scuipă pietriş 


plin de sânge. 

Era domnul Gedreau, cu şorţul său lung şi alb, şi 
părea furios. Nu i se vedea deloc frică pe chip, deşi 
Henry era mai înalt cu vreo trei degete şi îl depăşea 
probabil cu douăzeci de kilograme. Nu i se vedea frică 
pe chip pentru că el era un om mare, iar Henry era 
copil. Doar că de data asta, îşi spuse Eddie, aşa ceva 
putea să nu mai însemne nimic. Domnul Gedreau nu 
înţelegea. Nu înţelegea că Henry era ţicnit. 

— Pleacă de-aici, spuse domnul Gedreau, înaintând 
spre Henry până ajunse piept în piept cu băiatul 
mătăhălos şi îmbufnat. Pleacă şi nici să nu mai pui 
piciorul pe aici. Nu-mi plac bătăuşii. Nu-mi place să văd 
patru pe unul. Ce-ar zice mamele voastre? 

li mătură pe ceilalţi cu privirea sa arzătoare, furioasă. 
Moose şi Victor lăsară ochii în jos, examinându-şi tenişii. 
Patrick doar se holba la şi prin domnul Gedreau cu 
expresia aceea goală, verde-cenuşie. Domnul Gedreau 
reveni cu ochii la Henry şi nu apucă să mai zică decât: 

— Suiţi pe biciclete şi... 

...Când Henry îi dădu un brânci cu toată puterea. 

O expresie de surpriză, care în alte împrejurări ar fi 
fost comică, se întinse pe chipul domnului Gedreau în 
timp ce zbura îndărăt, pietricele ţâşnindu-i de sub tălpi. 
Se lovi de treptele ce urcau spre uşa cu plasă de sârmă 
şi căzu în fund. 

— De ce m-ai... începu el. 

Umbra lui Henry se prăbuşi asupra lui. 

— Treci înăuntru. 

— Ai... făcu domnul Gedreau, şi de astă dată se 
întrerupse el singur. 

In sfârşit observase - îşi dădu seama Eddie - lucirea 
din ochii lui Henry. Se ridică grăbit, cu şorţul fâlfâindu-i. 
Urcă scara cât de repede putu, împiedicându-se de 
penultima treaptă şi căzând ca fulgerat într-un 
genunchi. Se sculă în picioare pe dată, dar poticneala 
aceea, cât fusese ea de fugară, păru să-l fi secătuit de 


toată autoritatea adultă ce-i mai rămăsese. 

Se răsuci pe călcâie în capul scării şi răcni: 

— Eu chem sticleţii! 

Henry se prefăcu că se repede la el, iar domnul 
Gedreau tresări şi se retrase precipitat. Acesta era 
sfârşitul, înţelese Eddie. Oricât ar fi fost de incredibil, 
oricât ar fi părut de neconceput într-o lume cât de cât 
normală, acolo nu exista nicio protecţie pentru el. Era 
vremea să plece. 

În timp ce Henry stătea la picioarele scării şi se uita 
urât la domnul Gedreau, iar ceilalţi se holbau paralizaţi 
(şi, cu excepţia lui Patrick Hockstetter, nu doar puţin 
îngroziţi) de acea bruscă sfidare a autorităţii adulte, 
Eddie prinse ocazia. Se răsuci, sări în picioare şi o luă la 
sănătoasa. 

Era pe la jumătatea străzii, când Henry se întoarse, 
aruncând flăcări din ochi. 

— Puneti mâna pe el! tună. 

Astmă, ne-astmă, Eddie făcu o cursă bună în ziua 
aceea. Erau distanţe, unele lungi ca la cincizeci de paşi, 
când nici nu îşi mai aminti dacă tălpile pantofilor săi 
atinseseră sau nu trotuarul. Preţ de câteva momente 
nutri chiar buimaca idee că ar fi fost în stare să-i 
întreacă la fugă. 

Apoi, chiar înainte de a ajunge pe Kansas Street şi 
într-o posibilă siguranţă, un tanc pe o tricicletă pedală 
deodată dintr-o alee drept în calea lui Eddie. Eddie 
încercă să cotească, dar aşa cum fugea, din răsputeri, 
poate-ar fi făcut mai bine să sară peste copil (numele 
acestuia era Richard Cowan, şi avea să crească mare, să 
se-nsoare şi să aibă un fiu numit Frederick Cowan, care 
urma să se înece într-o toaletă, fiind apoi parţial devorat 
de o arătare ieşită din toaletă ca un fum negru şi luând o 
formă de neconceput) sau cel puţin să încerce. 

Un picior al lui Eddie se agăţă de bara din spate, unde 
un căcăţel aventuros ar fi putut sta în picioare, 
împingând tricicleta ca pe un scuter. Richard Cowan, al 


cărui fiu încă nenăscut avea să fie omorât de Monstru 
peste douăzeci şi şapte de ani, abia dacă se clătină pe 
tricicleta sa. Eddie însă se duse în zbor. Izbi trotuarul cu 
umărul, ricoşă, căzu iar la pământ şi lunecă trei metri, 
răzuindu-şi pielea de pe coate şi genunchi. Încerca să se 
ridice-n picioare, când Henry Bowers intră în el ca un 
proiectil şi-l trânti lat. Nasul lui Eddie se turti cu 
duritate de asfalt. Ţâşni sânge. 

Henry execută o rostogolire laterală rapidă, ca un 
paraşutist, şi ateriză iarăşi în picioare. Îl apucă pe Eddie 
de gât şi de încheietura mâinii drepte. Răsuflarea sa, 
fârnâind pe nasul umflat şi rupt, era caldă, umedă. 

— Vrei pietre, Omu” de Piatră? Sigur! Căcat! 

Smuci încheietura lui Eddie în sus până la jumătatea 
spatelui. Eddie zbieră. 

— Pietre pentru Omu' de Piatră, corect, Omu' de 
Piatră? 

Trase şi mai sus încheietura mâinii lui Eddie. Eddie 
urlă. În urma sa, vag, îi auzea pe ceilalţi apropiindu-se şi 
pe băieţelul cu tricicleta începând să plângă. Intră-n 
club, puştiule, spuse în sinea sa şi, cu toată durerea, cu 
toate lacrimile şi frica, lătră un enorm hohot măgăresc 
de râs. 

— 'Ţi se pare că-i de râs? întrebă Henry, părând dintr- 
o dată mai mult mirat decât furios. Crezi că-i de râs? 

Şi nu cumva Henry părea şi speriat? Peste ani de zile, 
Eddie avea să se gândească: Da, speriat, părea speriat. 

Eddie îşi răsuci braţul în strânsoarea lui Henry. Era 
lunecos de sudoare şi aproape scăpă. Poate că din 
această cauză Henry împinse încheietura lui Eddie mai 
sus de astă dată decât înainte. Eddie auzi un trosnet ca 
sunetul unei surcele frânte pe genunchi. Durerea ce i se 
rostogoli prin braţul fracturat era cenuşie şi uriaşă. 
Ţipă, dar sunetul păru să se audă de undeva de foarte 
departe. Lumea se goli de culoare, iar când Henry îi 
dădu drumul şi îl împinse, i se păru că pluteşte spre 
trotuar. Îi luă mult timp până să ajungă pe trotuarul 


acela vechi. Apucă să privească bine fiecare crăpătură 
din el pe când luneca în jos. Avu prilejul să admire felul 
cum soarele de iulie scânteia în fărâmele de mică din 
asfaltul acela de demult. Prinse ocazia să observe 
resturile unui foarte vechi şotron ce fusese trasat 
odinioară cu cretă roz pe bătrânul trotuar. Apoi, preţ de 
o clipă doar, desenul se undui arătând a altceva. 
Arătând ca o broască ţestoasă. 

Poate că atunci ar fi leşinat, dar lovitura în braţul rupt 
şi durerea cea nouă erau ascuţite, strălucitoare, 
fierbinţi, cumplite. Simţi capetele frânte ale fracturii 
libere scrâşnind unul în altul. Îşi muşcă limba, făcând să 
curgă sânge proaspăt. Se rostogoli pe spate şi-i văzu pe 
Henry, Victor, Moose şi Patrick deasupra lui. Arătau 
imposibil de înalţi, imposibil de sus, ca nişte ciocli 
privind într-un mormânt proaspăt săpat. 

— Îţi place, Omu” de Piatră? întrebă Henry, cu vocea 
plutindu-i din depărtare, înotând prin nori de durere. Îi 
place acţiunea asta, Omu' de Piatră? îţi place hop-şi-aşa- 
u' ăsta? 

Patrick Hockstetter se hlizi. 

— Tac-tu-i nebun, se auzi Eddie pe sine spunând, şi tu 
la fel. 

Rânjetul lui Henry se şterse atât de repede, ca şi cum 
i-ar fi fost pălmuit de pe faţă. Trase piciorul înapoi să 
lovească... Şi atunci, în după-amiaza fierbinte şi 
încremenită, auzi o sirenă. Henry se opri. Victor şi 
Moose priviră în jur neliniştiţi. 

— Henry, cred că mai bine ne-am căra de-aicea, spuse 
Moose. 

— Ştiu al naibii de bine că eu mă car de-aicea, zise 
Victor. 

Cât de îndepărtate le păreau glasurile! Păreau să 
plutească întocmai ca baloanele clovnului. Victor o luă 
spre bibliotecă, tăind-o prin parcul McCarron ca să iasă 
de pe stradă. 

Henry mai ezită un moment, sperând poate că maşina 


cu sticleţi avea alte treburi şi-şi putea şi el vedea de ale 
lui. Dar sirena se înălţă iar, mai aproape. 

— Ai baftă, faţă-de-cur, spuse el, pornind cu Moose pe 
urmele lui Victor. 

Patrick Hockstetter aşteptă un moment. 

— Uite-aici un stropşor în plus pentru tine, şopti el cu 

Horcăi şi scuipă o flegmă mare, verde, pe faţa 
întoarsă în sus, transpirată şi însângerată a lui Eddie. 
Fleoşc. 

— Să n-o haleşti pe toată odată dacă nu vrei, mai 
spuse Patrick, cu zâmbetul său hepatic, neliniştitor. 
Păstrează şi pe mai târziu dacă vrei. 

Apoi se întoarse încet şi plecă şi el. 

Eddie încercă să şteargă scuipatul cu braţul valid, dar 
până şi mişcarea aceasta neînsemnată făcu durerea să-l 
săgeteze din nou. 

Ei, şi când ai pornit spre farmacie nici prin gând nu ți- 
a trecut c-ai să sfârşeşti pe trotuarul de la Costello 
Avenue, cu un braţ paradit şi mucii lui Patrick 
Hockstetter curgându-ți pe faţă, nu-i aşa? Nici n-ai 
apucat să-ţi bei sucul. Viaţa-i plină de surprize, nu-i aşa? 

De necrezut, râse din nou. Era un sunet slab, iar 
braţul rupt îl durea când râdea, însă avea o senzaţie 
plăcută. Şi mai era ceva: nici urmă de astmă. Respirația- 
i funcţiona normal, cel puţin pentru moment. Bună 
treabă şi asta. În veci n-ar fi fost în stare să pună mâna 
pe inhalator. Nici într-o mie de ani. 

— 'Ţi-e bine? întrebă copilul cu tricicleta. 

— Arăt bine? întrebă Eddie. 

— Nu, arăţi groaznic, răspunse băieţelul şi se 
îndepărtă pedalând, fredonând Fermierul din vâlcea. 

Eddie începu să chicotească. Sosise maşina cu sticleţi; 
îi auzi scrâşnetul frânelor. Se pomeni sperând vag că 
înăuntru va fi domnul Nell, chiar dacă ştia că domnul 
Nell patrula pe jos. 

Pentru Dumnezeu, de ce chicoteşti? 


Nu ştia, nu mai mult decât ştia de ce simţea, în pofida 
durerii, o atât de intensă uşurare. O fi fost poate doar 
din cauză că era încă viu, că cel mai rău lucru suferit 
era o fractură de braţ şi că totuşi mai rămăseseră ceva 
cioburi de cules? Se mulţumi cu asta, dar, ani de zile 
mai târziu, aşezat în Biblioteca Derry cu un pahar de 
gin-cu-suc-de-prune în faţă şi inhalatorul la îndemână, 
avea să le spună celorlalţi că în opinia lui fusese mai 
mult de atât; era destul de mare ca să simtă acel mai 
mult, dar nu şi pentru a-l înţelege sau defini. 

Cred că a fost prima durere reală pe care-am simtit-o 
vreodată în viaţa mea, avea să le spună el celorlalţi. Nu 
era deloc ceea ce crezusem că va fi. Nu mi-a adus 
sfârşitul ca persoană. Cred... că mi-a oferit o bază de 
comparaţie, descoperind că poți încă exista înăuntrul 
durerii, în pofida durerii. 

Eddie întoarse slăbit capul spre dreapta şi văzu 
pneuri Firestone mari şi negre, capace cromate 
orbitoare şi lumini albastre. Apoi auzi glasul domnului 
Nell, cu accentul său gros irlandez, imposibil de 
irlandez, mai mult ca Vocea Copoiului Irlandez a lui 
Richie decât ca vocea adevărată a domnului Nell... Dar 
asta poate era din cauza distanţei. 

— Sfinte lezuse, ista-i băietu' Kaspbrak! 

Iar atunci Eddie îşi pierdu cunoştinţa. 


4 


Şi, cu excepţia unui scurt răstimp, rămase fără 
cunoştinţă o bună bucată de vreme. 

Avu o scurtă perioadă de luciditate în ambulanţă. Îl 
văzu pe domnul Nell aşezat vizavi de el, trăgând un gât 
din sticluţa sa cafenie şi citind o cărticică de buzunar 
intitulată Fu, juriul. Fata de pe copertă avea cei mai 
mari sâni pe care-i văzuse Eddie în viaţa lui. Ochii i se 
abătură dincolo de domnul Nell, la şoferul aşezat în faţă. 
Şoferul întoarse capul spre Eddie cu un rânjet larg şi 
pieziş, cu pielea feţei lividă de fard şi pudră de talc şi 


ochii lucitori ca nişte monede noi. Era Pennywise. 

— Domnu' Nell, şopti Eddie răguşit. 

— Cum te simţ, băietu' mieu? 

„.„.Şofer... şoferul... 

— Da, o să fim acolea cât ai zice hopla, spuse domnul 
Nell şi-i întinse sticla brună. Suge un strop d-aci. O să te 
facă să te simț’ mai bine. 

Eddie bău ceva care avea un gust ca de foc lichid. 
Tuşi, lovindu-şi braţul. Privi spre volan şi-l văzu din nou 
pe şofer. Un tip oarecare cu tunsoare soldăţească. 
Niciun clovn. 

Lunecă iarăşi în inconştienţă. 

Mult mai târziu, era în camera de gardă, iar o soră îi 
ştergea faţa de sânge, noroi, muci şi pietricele cu o 
cârpă rece. Îl înţepa, dar în acelaşi timp se simţea 
minunat. Îşi auzi mama tunând şi trâmbiţând afară şi 
încercă să-i spună infirmierei să n-o lase să intre, dar 
din gâtlej nu-i ieşi nicio vorbă, oricât de tare încercă. 

— ... Dacă moare, vreau să ştiu! urla mama lui. M- 
auziţi ce spun? E dreptul meu să ştiu şi e dreptul meu 
să-l văd! Pot să vă dau în judecată, aşa să ştiţi! Cunosc 
avocaţi, o grămadă de avocaţi! Unii dintre cei mai buni 
prieteni ai mei sunt avocaţi! 

— Nu încerca să vorbeşti, îi spuse infirmiera lui Eddie. 

Era tânără, şi-i putea simţi pieptul apăsându-l pe braţ. 
O clipă avu ideea trăsnită că de fapt aceasta era Beverly 
Marsh, iar apoi nu mai ştiu iarăşi nimic. 

Când îşi reveni, mama sa era în cameră, vorbind cu 
doctorul Handor cu o viteză de doi kilometri pe minut. 
Sonia Kaspbrak era o femeie gigantică. Picioarele ei, 
ambalate în ciorapi cauciucaţi, erau ca nişte trunchiuri 
ciudat de netede. Acum avea faţa palidă, cu excepţia 
petelor roşii inflamate, ca flăcările. 

— Mama... îngăimă Eddie...bine... mi-e bine... 

— Ba nu ţi-e, ba nu ţi-e, gemu doamna Kaspbrak. 

Îşi frânse mâinile. Eddie îi auzi încheieturile degetelor 
trosnind şi scrâşnind. Începu să îşi simtă respiraţia 


scurtându-se în timp ce se uita la ea, văzând-o în ce 
stare era, cât o duruse această ultimă escapadă a lui. 
Voia să-i spună s-o lase mai moale ca să nu facă un atac 
de inimă, dar nu putea. Avea gâtlejul prea uscat. 

— Ba nu ţi-e bine, ai avut un accident grav, un 
accident foarte grav, dar îţi va fi bine, asta ţi-o promit, 
Eddie, îţi va fi bine, chiar de va trebui s-aducem aici toţi 
specialiştii din cartea de telefon, oh, Eddie... Eddie... 
Sărmanul tău brat... 

Izbucni în suspine gâlgâitoare. Eddie văzu că sora 
care îl spălase pe faţă o privea fără prea multă simpatie. 

Pe tot parcursul acestei arii, doctorul Handor se 
bpâlbâise: 

— Sonia... te rog, Sonia... Sonia?... 

Era un bărbat costeliv, cu o înfăţişare moale, cu o 
mustăcioară ce nu-i crescuse prea bine şi pe care, în 
plus, şi-o tăiase inegal, astfel că era mai lungă în stânga. 
Părea nervos. Eddie îşi aminti ceea ce îi spusese domnul 
Keene dimineaţă şi simţi un soi de regret pentru 
doctorul Handor. 

În cele din urmă, izbutind să se adune, Russ Handor 
spuse: 

— Dacă nu te poţi controla, va trebui să pleci, Sonia. 

Femeia se răsuci spre el, făcându-l să se dea cu un 
pas înapoi. 

— N-am să fac una ca asta! Nici să nu-ţi treacă prin 
minte! Asta-i fiul meu care zace-acolo-n agonie! Fiul 
meu zăcând aici pe acest pat de suferinţă! 

Eddie îi ului pe toţi găsindu-şi graiul: 

— Vreau să pleci, mamă. Dacă au să facă ceva care o 
să mă facă să urlu, şi cred că aşa va fi, atunci ai să te 
simţi mai bine dacă nu eşti aici. 

Doamna Kaspbrak se întoarse către el, stupefiată... Şi 
jignită. La vederea durerii de pe faţa ei, Eddie îşi simţi 
pieptul începând să se strângă neîndurător. 

— Cu siguranţă că nu! ţipă ea. Ce lucru groaznic ai 
spus, Eddie! Delirezi! Nu înţelegi ce spui, asta-i singura 


explicaţie! 

— Nu ştiu care e explicaţia şi nici nu-mi pasă, 
interveni sora. Tot ce ştiu e că stăm aici fără să facem 
nimic, când ar trebui să-i punem fiului dumneavoastră 
braţul la loc. 

— Insinuezi... începu Sonia, vocea înălţându-i-se spre 
nota aceea înaltă şi explozivă la care ajungea când era 
cel mai tulburată. 

— Te rog, Sonia, o întrerupse doctorul Handor. Hai să 
nu ne certăm aici. Hai să-l ajutăm pe Eddie. 

Sonia se înmuie, dar ochii ei învăpăiaţi - ochii unei 
ursoaice căreia i-a fost ameninţat puiul - îi promiseră 
surorii că va avea necazuri mai târziu. Poate chiar o 
chemare în judecată. Apoi ochii i se împăienjeniră, 
stingând vâlvătaia sau cel puţin ascunzând-o. Apucă 
mâna teafără a lui Eddie şi i-o strânse atât de dureros, 
încât îl făcu să tresară. 

— E rău, dar te vei face bine curând. Te faci bine 
curând, îţi promit asta. 

— Sigur, mama, ţiui Eddie. Pot să-mi capăt 
inhalatorul? 

— Bineînţeles. 

Sonia Kaspbrak o privi triumfătoare pe soră, ca 
absolvită de cine ştie ce acuzaţie ridicolă de crimă: 

— Fiul meu are astmă. E foarte grav, dar îi face faţă 
minunat. 

— Bine, replică sec sora. 

Maică-sa îi ţinu inhalatorul astfel ca să poată inspira. 
Un moment mai târziu, doctorul Handor palpa braţul 
fracturat al lui Eddie. Se purta foarte delicat, dar 
durerea era totuşi enormă. Lui Eddie îi veni să urle şi 
scrâşni din dinţi. Îi era teamă că dacă urlă mama sa va 
urla şi ea. Transpiraţia îi scălda fruntea în broboane 
mari şi limpezi. 

— Îi provoci dureri, spuse doamna Kaspbrak. Știu că-i 
aşa! Nu-i nevoie de-aşa ceva! lIncetează! N-ai nicio 
nevoie să-l faci să-l doară! E foarte plăpând şi nu poate 


îndura o asemenea durere! 

Eddie o văzu pe soră, cu ochi furioşi, întâlnind 
privirea obosită şi îngrijorată a doctorului. Distinse 
convorbirea fără cuvinte pe care o purtară: Daţi-o afară 
pe femeia asta, domnule doctor. Şi, în aplecarea ochilor 
lui: Nu pot. Nu-ndrăznesc. 

Înăuntrul durerii exista o mare claritate (deşi la drept 
vorbind nu era o claritate pe care Eddie să vrea s-o 
cunoască prea des: preţul era prea scump), iar în acel 
dialog nerostit, Eddie acceptă tot ceea ce spusese 
domnul Keene. Inhalatorul său HydrOx era umplut cu 
nimic altceva decât cu apă aromată. Astma nu se afla în 
gâtlejul lui, sau în piept, ori în plămâni, ci în cap. Într-un 
fel sau altul trebuia să facă faţă acestui adevăr. 

Îşi privi mama, văzând-o desluşit în toată durerea lui: 
fiecare floare de pe rochia ei, petele de sudoare de la 
subsuori, unde tampoanele pe care le purta se făcuseră 
leoarcă, rosăturile pantofilor. Îi văzu ochii mici afundaţi 
în pungi de carne, iar acum îi veni un gând cumplit: 
ochii aceia erau aproape prădalnici, ca ochii leprosului 
ce se târâse din pivniţa de pe Neibolt Street 29. Uite- 
acuma vin, nu-i nimica... Nu-ţi ajută la nimic fuga, 
Eddie... 

Doctorul Handor cuprinse uşurel cu mâinile braţul 
rupt al lui Eddie şi strânse. Durerea explodă. Eddie 
leşină. 


5 


Îi dădură nu-ştiu-ce lichid să bea, iar doctorul Handor 
potrivi fractura. Îl auzi spunându-i mamei sale că era o 
fractură liberă, cu nimic mai gravă decât orice fractură 
infantilă. 

— E genul de fractură cu care se aleg copiii când cad 
din copaci, spuse el, iar Eddie o auzi pe maică-sa 
întorcându-i-o furioasă: 

— Eddie nu se cățără-n copaci! Acum vreau să ştiu 
adevărul! Cât e de grav? 


Pe urmă sora îi dădu o pilulă. Îi simţea iarăşi sânii pe 
umăr şi le era recunoscător pentru apăsarea lor 
mângâietoare. Chiar şi prin ceaţă putu să vadă că sora 
era furioasă şi avu impresia că spusese Nu e leprosul, vă 
rog să nu credeţi asta, mă mănâncă numai fiindcă mă 
iubeşte, dar se vede că nu se auzi nimic, căci chipul 
furios al femeii nu îşi schimbă expresia. 

Păstră o amintire difuză că ar fi fost împins pe un 
coridor într-un scaun pe rotile şi a glasului mamei lui 
undeva în spate, stingându-se: 

— Cum adică, program de vizite? Nu-mi vorbi 
dumneata mie de program de vizite, ăsta-i fiul meu! 

Stingându-se. Se bucura că-l auzea stingându-se, se 
bucura că se stingea şi el. Durerea trecuse, iar 
claritatea se dusese o dată cu ea. Nu voia să se 
gândească. Voia să plutească. Era conştient că-şi simţea 
braţul drept foarte greu. Se întrebă dacă i-l puseseră 
deja în ghips. Nu reuşea să vadă dacă aşa era. Îşi dădea 
vag seama că în saloane cântau nişte difuzoare, că nişte 
bolnavi care arătau ca nişte stafii în halatele lor de 
spital umblau prin holurile largi şi că era cald... Peste 
măsură de cald. Când intră în odaia sa, putu vedea 
soarele asfinţind într-un furios clocot portocaliu de 
sânge şi îşi spuse incoerent: Ca un nasture mare de 
clovn. 

— Haide, Eddie, poţi merge pe picioare, spunea un 
glas, şi constată că putea. 

Se pomeni strecurat între cearşafuri scrobite şi 
răcoroase. Glasul îi spuse că va avea ceva dureri 
noaptea, dar să nu sune după analgezice decât dacă 
aceste dureri deveneau foarte mari. Eddie întrebă dacă 
ar putea primi un pahar cu apă. Apa sosi, cu un pai care 
avea mijlocul în formă de armonică, astfel că-l putea 
îndoi. Era rece şi bună. O bău pe toată. 

Avu dureri noaptea, destule dureri. Zăcu treaz în pat, 
ţinând soneria de apel în mâna stângă, însă fără s-o 
apese. Afară era o furtună cu tunete şi trăsnete, iar când 


fulgerele explodau albe-albăstrii, întorcea capul dinspre 
ferestre, temându-se că va vedea un chip monstruos 
rânjind, întins pe tot cerul în focul acela electric. 

Într-un târziu adormi la loc, iar în somn avu un vis. În 
vis îi văzu pe Bill, Ben, Richie, Stan, Mike şi Bev - 
prietenii lui - sosind la spital pe biciclete (Bill îl luase pe 
Richie alături de el, pe Silver). Era surprins să vadă că 
Beverly purta rochie - era de un verde încântător, 
culoarea Mării Caraibelor dintr-un clişeu color în 
National Geographic. Nu-şi aducea aminte s-o mai fi 
văzut până atunci în rochie; tot ce-şi amintea erau blugi, 
pantaloni  pescăreşti şi ceea ce fetele numeau 
„compleuri de şcoală”: fuste şi bluze, bluzele de obicei 
albe cu guler rotund, fustele de obicei maro, gofrate şi 
tivite la jumătatea gambei, astfel ca să nu li se vadă 
juliturile de pe genunchi. 

În vis îi văzu venind la programul de vizită de la ora 
două şi pe mama sa, care aşteptase cu răbdare încă de 
la unsprezece, strigând la ei atât de tare, încât toată 
lumea se întoarse spre ea. 

Dacă vă-nchipuiţi c-o să intraţi acolo, aţi face bine să 
vă mai gândiţi! răcnea mama lui Eddie, iar acum 
clovnul, care în tot acel timp şezuse în sala de aşteptare 
(dar foarte departe într-un colţ, cu un număr din revista 
Look pe care până acum şi-l ţinuse în dreptul feţei), sări 
şi mimă nişte aplauze, bătându-şi cu iuţeală una de alta 
mâinile în mănuşi albe. Ţopăi şi dansă, când făcând o 
roată, când executând un impecabil salt înapoi, în timp 
ce doamna Kaspbrak tuna şi fulgera la prietenii 
Păguboşi ai lui Eddie, iar aceştia, unul câte unul, se 
făceau mici în spatele lui Bill, palid, dar calm la 
înfăţişare, cu mâinile înfundate adânc în buzunarele 
pantalonilor (poate că astfel nimeni, inclusiv Bill însuşi, 
nu putea să vadă dacă-i tremurau sau nu). Nimeni nu-l 
văzu pe clovn cu excepţia lui Eddie... Deşi un bebeluş 
care dormea liniştit în braţele mamei sale se trezi şi 
izbucni în hohote de plâns îngrozitoare. 


Destul rău aţi făcut! strigă mămica lui Eddie. Ştiu cine 
erau băieţii ăia! Au avut necazuri la şcoală, ba încă au 
avut necazuri şi cu poliția! Şi doar fiindcă băieții ăia au 
ce au cu voi, ăsta nu-i un motiv pentru ei ca să aibă ceva 
şi cu el. I-am spus-o şi e şi el de acord cu mine. Vrea să 
vă spun să plecați, a terminat-o cu voi, nu vrea să vă mai 
vadă niciodată, pe niciunul. Nu mai doreşte aşa-zisa 
voastră prietenie! A nici unuia! Am ştiut eu c-o să iasă 
bucluc şi uitaţi-vă ce s-a-ntâmplat! Eddie al meu în 
spital! Un băiat aşa de plăpând ca el... 

Clovnul făcea tumbe, sărea şi stătea într-o mână. 
Zâmbetul său era acum destul de real, dar Eddie îşi 
dădea seama în vis că asta dorea, fireşte, clovnul, o 
pârghie mare şi frumoasă pe care s-o înfigă între ei, să-i 
despartă şi să distrugă orice şansă de acţiune 
concentrată. Cuprins de un soi de extaz greţos, clovnul 
efectuă o dublă rostogolire şi-i sărută burlesc mama pe 
obraz. 

Taci când vorbeşti cu mine! chirăi doamna Kaspbrak. 
Să nu-ndrăzneşti să vorbeşti cu mine! A terminat-o cu 
voi, am zis! Gata! 

Atunci în sala de aşteptare intră în fugă un infirmier 
şi-i spuse mamei lui Eddie că trebuie să facă linişte, 
altfel o dă afară din spital. Clovnul începu să pălească, 
începu să se spele din decor, şi în acest timp prinse a se 
schimba. Eddie îl văzu pe lepros, văzu mumia, văzu 
pasărea; văzu vârcolacul şi un vampir ai cărui dinţi erau 
lame duble de ras marca Gillette, dispuse sub unghiuri 
nebuneşti ca oglinzile într-un labirint de bâlci; îl văzu pe 
Frankenstein, văzu creatura şi ceva cărnos şi ca o scoică 
ce se deschidea şi se închidea asemenea unei guri; mai 
văzu încă o duzină de grozăvii, o sută. Dar, chiar înainte 
ca monstruozitatea aceea să dispară complet, văzu cel 
mai cumplit lucru dintre toate: faţa mamei lui. 

Nu! încercă Eddie să ţipe. Nu! Nu! Nu ea! Nu mămica 
mea! 


Dar nimeni nu întoarse capul; nimeni nu-l auzi. Şi în 
ultimele momente ale visului înţelese cu o oroare 
îngheţată şi viermănoasă că nu-l puteau auzi. Era mort. 
Monstrul îl ucisese, şi era mort. Era o fantomă. 


6 


Triumful acru-dulceag al Soniei Kaspbrak de a-i 
expedia pe aşa-zişii prieteni ai lui Eddie se evaporă 
aproape de îndată ce păşi în rezerva fiului ei a doua zi 
după-amiază, la 21 iulie. Nu putu spune de ce anume 
sentimentul de triumf pălea astfel sau de ce îi lua locul o 
frică nedefinită; era ceva în chipul palid al băiatului ei, 
care nu părea tulburat de durere sau nelinişte, ci purta 
o expresie pe care nu îşi amintea să o mai fi văzut 
înainte. Era oarecum tăioasă. Tăioasă, alertată şi 
hotărâtă. 

Confruntarea dintre prietenii lui Eddie şi mămica lui 
nu se desfăşurase în sala de aşteptare, ca în visul 
băiatului; femeia ştiuse că vor veni „prietenii” lui Eddie, 
care probabil îl învățau să fumeze, în ciuda astmei, 
„prietenii” lui care aveau o influenţă atât de 
nesănătoasă asupra sa, încât nici nu mai vorbea despre 
altceva când venea seara acasă, „prietenii” lui care-i 
rupseseră braţul. Toate acestea i le spusese doamnei 
Van Prett, cea mai apropiată vecină. 

— A venit timpul, spusese amarnic doamna Kaspbrak, 
să punem câteva cărţi pe masă. 

Doamna Van Prett, care avea nişte probleme 
dermatologice oribile şi pe care puteai conta mai 
întotdeauna că arde de nerăbdare să aprobe, aproape 
patetic, tot ceea ce spunea Sonia, avu în acest caz 
cutezanţa s-o dezaprobe. 

Credeam că te bucuri că şi-a găsit câtiva prieteni, 
spuse doamna Van Prett în timp ce-şi întindeau rufele în 
răcoarea zorilor înainte de a pleca la lucru - asta se 
întâmplase în prima săptămână a lunii iulie. Și e mai în 
siguranţă dacă-s şi alţi copii cu el, doamnă Kaspbrak, nu 


crezi? Cu tot ce se-ntâmplă-n oraşul ăsta şi cu toţi 
sărmanii copii care au fost omorâţi? 

Unicul răspuns al doamnei Kaspbrak fusese o 
pufnitură furioasă (de fapt în clipa aia nu se putea gândi 
la o replică verbală adecvată, deşi mai târziu avea să se 
gândească la zeci şi zeci - unele dintre ele extrem de 
tăioase), iar, când doamna Van Prett îi dădu telefon în 
aceeaşi seară, părând destul de alarmată, să-ntrebe 
dacă doamna Kaspbrak vrea să vină cu ea ca de obicei la 
petrecerea de la Saint Mary's, doamna Kaspbrak replică 
rece că se gândea să stea mai bine acasă şi să-şi 
odihnească picioarele. 

Ei bine, spera că acum doamna Van Prett se 
convinsese. Spera că doamna Van Prett pricepuse de 
acum că singurul pericol existent în vara aceea în Derry 
nu era maniacul sexual care ucidea copii şi bebeluşi. 
lată-l pe fiul ei zăcând pe patul său de suferinţă din 
spital, poate nici nu-şi va mai putea folosi vreodată 
braţul drept, auzise ea de asemenea lucruri, sau, 
Doamne fereşte, aşchii desprinse din fractură îşi puteau 
croi drum prin venele lui până la inimă, străpungându-i- 
o şi omorându-l, o, dar fireşte că Dumnezeu n-ar îngădui 
în vecii vecilor să se întâmple una ca asta, dar auzise de 
astfel de cazuri, ceea ce însemna că Dumnezeu putea 
îngădui să se întâmple aşa ceva. În anumite situaţii. 

Aşa că zăbovi pe veranda din faţă a spitalului 
prelungă şi umbrită, ştiind că au să se arate, calmă şi 
hotărâtă să pună capăt o dată pentru totdeauna acestei 
aşa-numite „prietenii”, acestei camaraderii ce ducea la 
braţe rupte şi paturi de suferinţă. 

Până la urmă sosiră, aşa cum ştiuse că se va întâmpla, 
şi văzu cu groază că unul dintre ei era un negrotei. Nu 
că ar fi avut ea ceva cu negrii; considera că au tot 
dreptul să circule când vor cu autobuzele spre sud, să 
mănânce la aceleaşi autoserviri cu albii şi că nu trebuie 
puşi să şadă în balconul negrilor la cinema decât dacă 
deranjează 


(femeile albe) 

albii, dar mai credea cu fermitate şi în ceea ce numea 
ea Teoria Păsărilor: mierlele zboară împreună cu alte 
mierle, nu cu prigoriile; gaiţele stau pe aceeaşi creangă 
cu  gaiţele, nu se amestecă printre sturzi sau 
privighetori. Fiecare la locul său, aceasta era deviza ei, 
şi vederea lui Mike Hanlon pedalând alături de ceilalţi 
ca şi cum acolo i-ar fi fost locul îi mări hotărârea, 
precum şi furia şi sila. Spuse în sinea ei cu reproş, ca şi 
cum Eddie ar fi fost acolo şi-ar fi putut-o asculta: Nu mi- 
ai spus niciodată că unul dintre „prietenii“ tăi e 
negrotei. 

Ei bine, îşi zise ea, după douăzeci de minute, intrând 
în rezerva de spital unde fiul ei zăcea cu braţul într-o 
carapace imensă legată de piept (i se frângea inima doar 
văzând-o), şi îi trimisese să-şi facă bagajele cât ai zice 
peşte... Fără nicio intenţie de glumă. Niciunul dintre ei, 
cu excepţia acelui Denbrough, cel care se bâlbâia atât 
de oribil, n-avusese tupeul să-i răspundă. Fata, cine-o fi 
fost şi aia, o fulgerase pe Sonia cu o pereche de ochi de 
jad categoric curveşti - de pe Lower Main Street, din 
vreun loc chiar mai rău, fusese părerea Soniei Kaspbrak 
-, dar avusese înţelepciunea de a-şi ţine gura. Dacă 
îndrăznea să scoată un piuit măcar, Sonia i-ar fi dat o 
mostră din ce avea în minte şi pe limbă; i-ar fi spus ce 
soi de fete umblă cu băieţii. Existau denumiri pentru 
fetele de soiul ăsta, şi nu şi-ar fi lăsat fiul să se adune, 
nici acum, nici niciodată, cu asemenea fete. 

Ceilalţi nu făcuseră nimic altceva decât să-şi 
privească picioarele ce se foiau pe loc. Cam la asta se şi 
aşteptase. Când terminase ceea ce avea de spus, se 
urcaseră pe biciclete şi plecaseră. Denbrough îl ducea 
pe 'Tozier în spatele său pe o bicicletă uriaşă, absolut 
nesigură după înfăţişare, şi, cu un fior lăuntric, doamna 
Kaspbrak se întrebă de câte ori Eddie al ei o fi călărit 
bicicleta aia periculoasă, riscându-şi braţele, picioarele, 
gâtul şi viaţa. 


Pentru tine am făcut asta, Eddie, spuse ea în sinea ei 
pe când intra în spital cu fruntea sus, demnă. Știu că s- 
ar putea să te simţi puţin dezamăgit la început; e destul 
de firesc. Dar părinţii ştiu mai multe decât copiii lor; 
motivul pentru care Dumnezeu i-a făcut de la bun 
început pe părinţi a fost acela de a călăuzi, de a instrui... 
şi de a proteja. După decepţia iniţială, va înţelege. Iar 
dacă acum simţea o anume uşurare era, fireşte, de 
dragul lui Eddie, nu de al ei. Nu te puteai aştepta la un 
asemenea sentiment de uşurare decât atunci când îţi 
salvai fiul de o tovărăşie proastă. 

Atât numai că simţământul de uşurare îi era acum 
tulburat de o nouă nelinişte, privind faţa lui Eddie. Nu 
dormea, aşa cum crezuse că îl va găsi. In locul unei 
picoteli datorate tranchilizantelor din care se va fi 
deşteptat dezorientat, buimac şi vulnerabil din punct de 
vedere psihologic, vedea expresia aceea tăioasă, atentă, 
atât de diferită de obişnuita privire moale şi nesigură a 
lui Eddie. La fel ca Ben Hanscom (deşi Sonia nu ştia 
asta), Eddie era genul de băiat care privea iute un chip, 
ca pentru a testa condiţiile meteo-emoţionale ce 
mocneau acolo, şi tot atât de iute îşi muta privirea. 
Acum însă o privea cu fermitate (poate că-i din cauza 
medicamentelor, îşi spuse ea, sigur că asta e; va trebui 
să mă consult cu doctorul Handor în legătură cu 
medicamentele), şi ea a fost aceea care a simţit nevoia 
de a privi în altă parte. Arată ca şi cum m-ar fi aşteptat, 
cugetă ea, şi era un gând care ar fi trebuit să o facă 
fericită - un băiat aşteptându-şi mama trebuie cu 
siguranţă să fie una dintre cele mai privilegiate 
creaţiuni ale lui Dumnezeu... 

— Mi-ai alungat prietenii. 

Cuvintele  răsunară egal, fără nicio umbră de 
întrebare sau de îndoială. 

Tresări aproape cu vinovăţie şi, cu siguranţă, primul 
gând ce-i fulgeră prin minte era unul vinovat - Cum de 
ştie asta? Nu poate şti! - şi imediat se înfurie pe sine 


însăşi (şi pe el) pentru că se simţea astfel. Aşa că îi 
zâmbi. 

— Cum ne simţim azi, Eddie? 

Acesta era răspunsul potrivit. Cineva - vreun tâmpit 
de vânzător de dulciuri sau poate chiar sora aia 
incompetentă şi obstrucţionistă din ajun - umblase cu 
vorbe. Cineva. 

— Cum ne simţim? întrebă iar, când băiatul nu-i 
răspunse. 

Crezu că n-o auzise. Nu citise niciodată în vreuna 
dintre cărţile ei medicale despre fracturi de os care să 
afecteze simţul auzului, dar bănuia că e posibil, orice e 
posibil. 

Eddie nu-i răspunse nici de astă dată. 

Mai făcu câţiva paşi prin cameră, urând senzaţia de 
nesiguranţă aproape timidă dinlăuntrul ei, ca despuiată 
de încrederea pe care o avusese în propria-i persoană, 
pentru că niciodată nu se mai simţise nesigură sau 
timidă în preajma lui Eddie. Simţi şi mânie, deşi aceasta 
abia înmugurea. Cu ce drept o făcea să se simtă astfel, 
după tot ceea ce făcuse pentru el, după tot ce 
sacrificase pentru binele lui? 

— Am stat de vorbă cu domnul doctor Handor şi m-a 
asigurat că ai să te vindeci perfect, spuse scârţâit Sonia, 
aşezându-se pe scaunul din lemn cu spătar drept de 
lângă pat. Sigur că, dacă se iveşte cea mai măruntă 
problemă, vom merge să consultăm un specialist, la 
Portland. La Boston, dacă va fi nevoie de-aşa ceva. 

Surâse, acordându-i parcă o mare favoare. Eddie nu-i 
întoarse zâmbetul. Şi tot nu-i răspunse. 

— Eddie, mă auzi? 

— Mi-ai alungat prietenii, repetă el. 

— Da, răspunse Sonia, renunțând la prefăcătorie, şi 
nu mai spuse nimic. r 

Jocul ăsta putea fi jucat în doi. Îl privi pur şi simplu în 
ochi. 

Se întâmplă însă un lucru ciudat; un lucru cumplit, 


realmente cumplit. Ochii lui Eddie părură să... să 
crească. Punctele cenuşii din ei părură că se pun în 
mişcare, ca nişte nori de furtună fugărindu-se pe cer. 
Deveni deodată conştientă că băiatul nu era 
„bosumflici”, nici nu „avea drăcuşori” sau vreo 
asemenea toană. Era furios pe ea... lar Soniei i se făcu 
deodată frică, pentru că în salon părea să nu se afle 
numai fiul ei. Plecă ochii şi-şi deschise pe bâjbâite 
poşeta. Începu să scotocească după o batistă. 

— Da, i-am alungat, spuse ea şi constată că vocea îi 
era destul de puternică şi destul de fermă... câtă vreme 
nu se uita la el. Ai fost rănit serios, Eddie. N-ai nevoie de 
vizitatori acum, în afară de propria ta mămică, şi n-ai 
nevoie niciodată de vizitatori ca ei. Dacă n-ar fi fost ei, 
acum erai acasă uitându-te la televizor sau construind 
maşinuţa de curse din garaj. 

Visul lui Eddie era să construiască o maşină de curse 
cu mijloace improvizate şi s-o ducă la Bangor. Dacă 
acolo câştiga, ar fi fost premiat cu o excursie gratuită la 
Akron, Ohio, pentru Concursul Naţional al Mâinilor 
Îndemânatice. Sonia era întru totul de acord să-i 
îngăduie acest vis atâta vreme cât i se părea că 
desăvârşirea maşinii, care era alcătuită din lăzi de 
portocale şi roţile unui cărucior, nu reprezenta decât 
atât: un vis. Categoric, nu avea intenţia să-l lase pe 
Eddie să-şi rişte viaţa într-o drăcie atât de primejdioasă, 
nici la Derry, nici la Bangor şi, cu siguranţă, nu la 
Akron, ceea ce (după cum o informase Eddie) ar fi 
însemnat să zboare cu un avion şi să execute o cursă 
sinucigaşă pe o pantă abruptă într-o ladă de portocale 
cu roţi şi fără frâne. Dar, aşa cum spunea adesea 
propria ei mamă, ce nu ştie omul nu-i face niciun rău 
(mama ei mai avea şi slăbiciunea să zică „Spune 
adevărul şi fă-l pe dracu' de ruşine”, dar, când era vorba 
să-şi amintească aforisme, Sonia, la fel ca majoritatea 
oamenilor, putea fi remarcabil de selectivă). 

— Nu prietenii mei mi-au rupt braţul, spuse Eddie cu 


aceeaşi voce plată. I-am spus domnului doctor Handor 
aseară şi i-am spus şi domnului Nell azi-dimineaţă când 
a venit aici. Henry Bowers mi-a rupt braţul. Erau şi alţi 
băieţi cu el, dar Henry mi-a făcut-o. Dacă aş fi fost cu 
prietenii mei, nu s-ar fi întâmplat niciodată. S-a 
întâmplat fiindcă eram singur. 

Asta o făcu pe Sonia să se gândească la comentariul 
doamnei Van Prett despre cât era de sigur să ai prieteni, 
ceea ce-i readuse mânia de tigroaică. Zvâcni din cap în 
sus: 

— Nu contează, şi-o ştii foarte bine! Ce crezi tu, 
Eddie? Că mămica ta s-a născut ieri? Asta crezi tu? Ştiu 
destul de bine de ce ţi-a rupt Bowers ăla braţul. Copoiul 
ăla irlandez a fost şi la noi acasă. Băiatul ăla mare ţi-a 
rupt braţul pentru că tu şi „prietenii” tăi i-aţi făcut vreo 
figură. Acum ce crezi, s-ar fi întâmplat aşa ceva dacă mă 
ascultai şi te ţineai de la bun început departe de ei? 

— Nu - cred că s-ar fi putut întâmplă ceva şi mai rău. 

— Eddie, nu vorbeşti serios. 

— Ba vorbesc foarte serios, replică el, iar femeia simţi 
din nou puterea aceea venind dinspre el, ieşind din el, în 
valuri. Bill şi restul prietenilor mei vor reveni, mămico. 
Asta-i un lucru pe care eu îl ştiu. Iar când vor veni n-ai 
să-i mai opreşti. N-ai să le spui o vorbă. Sunt prietenii 
mei, şi n-ai să-mi furi prietenii doar fiindcă ţi-e frică să 
nu rămâi singură. 

Se holbă la el, stupefiată şi îngrozită. Lacrimile îi 
podidiră ochii şi se revărsară lăsând brazde în pudra de 
pe obraji. 

— Aşa vorbeşti tu acum cu mama ta, se vede, rosti 
printre suspine. Poate ăsta o fi felul cum vorbesc 
„prietenii” tăi cu părinţii lor. De la ei oi fi-nvăţat-o, se 
vede. 

Se simţea mai sigură în spatele lacrimilor. De obicei, 
când plângea ea, plângea şi Eddie. O armă josnică, ar 
putea spune unii, dar chiar existau oare arme josnice 
când era vorba să-ţi aperi fiul? Ea nu credea. 


Ridică privirea, cu lacrimile şiroindu-i din ochi, 
simțindu-se atât neînchipuit de tristă, deposedată, 
trădată... cât şi sigură. Eddie nu va fi în stare să ţină 
piept unui asemenea şuvoi de lacrimi şi jale. Expresia 
aceea rece şi tăioasă i se va şterge de pe faţă. Poate va 
începe să se sufoce şi să şuiere puţintel, iar acesta va fi 
un semn, aşa cum întotdeauna fusese un semn, că lupta 
luase sfârşit şi că mai câştigase o victorie... Pentru el, 
desigur. Mereu pentru el. 

O şoca atât de mult să-i vadă pe faţă aceeaşi expresie 
- dacă nu şi mai accentuată chiar -, încât vocea ei 
rămase agăţată în plin suspin. Se citea regret pe sub 
expresia lui, dar până şi acest lucru era înfricoşător; o 
uluia faptul că semăna cu un regret adult, şi gândul la 
Eddie ca adult, indiferent în ce mod, făcea întotdeauna 
ca o păsărică să-i dea înnebunită din aripi în minte. 
Astfel se simţea cu rarele ocazii când îşi punea 
întrebarea ce i s-ar întâmplă dacă Eddie nu va vrea să 
meargă la Derry Business College, sau la University of 
Maine de la Orono, sau la Husson din Bangor, ca să 
poată veni acasă în fiecare zi după cursuri, ce s-ar 
întâmplă dacă va întâlni o fată, dacă se va îndrăgosti, va 
dori să se însoare. Unde e locul meu în toate astea? tipa 
în panică vocea păsării când îi veneau aceste gânduri 
ciudate, de coşmar. Unde-ar fi locul meu într-o viaţă ca 
asta? Eu te iubesc, Eddie! Te iubesc! Am grijă de tine şi 
te iubesc! Tu nu ştii să găteşti, sau să-ţi schimbi 
aşternuturile, sau să-ţi speli rufăria! De ce ar trebui să 
ştii? Eu ştiu aceste lucruri pentru tine! Știu pentru că te 
iubesc! 

Acum o spuse chiar el: 

— Te iubesc, mămico. Dar îmi iubesc şi prietenii. 
Cred... Cred că te faci singură să plângi. 

— Eddie, mă răneşti atât de tare, şopti ea, şi lacrimi 
proaspete dublară faţa băiatului în ochii ei, o triplară. 

Dacă lacrimile de acum câteva momente fuseseră 
calculate, acestea nu mai erau. În felul ei, era o femeie 


dură - îşi văzuse soţul coborând în mormânt şi nu 
clacase, obținuse o slujbă într-o piaţă a mâinii de lucru 
în plină criză, unde nu era uşor să-ţi găseşti slujbă, îşi 
crescuse fiul şi, când fusese necesar, se luptase pentru 
el. Acestea erau primele lacrimi total neafectate şi 
nepremeditate pe care le vărsase de ani de zile, poate 
de când Eddie făcuse bronşită când avea cinci ani şi 
fusese atât de sigură că va muri, aşa cum zăcea acolo pe 
patul de suferinţă, arzând de febră, zguduindu-se, tuşind 
şi gâfâind sufocat. Acum plângea din cauza acelei 
expresii cumplit de adulte, oarecum străine, de pe faţa 
lui. Se temea pentru el, dar într-un fel se temea şi de el, 
se temea de aura aceea care părea să-l înconjoare... 
Care părea să îi ceară ei ceva. 

— Nu mă face să aleg între dumneata şi prietenii mei, 
mămico, zise Eddie cu un glas inegal, încordat, dar încă 
sub control. Pentru că nu-i cinstit. 

— Sunt prieteni răi, Eddie! ţipă ea cu sălbăticie. O 
ştiu, o simt cu toată inima mea; nu-ţi aduc decât durere 
şi suferinţă! 

Şi cel mai groaznic lucru dintre toate era că simțea 
asta; o oarecare parte din ea o intuise în ochii acelui 
Denbrough, care stătuse în faţa ei cu mâinile în 
buzunare şi părul său roşu ca o flacără în soarele verii. 
Ochii lui fuseseră atât de gravi, atât de stranii şi 
distanţi... La fel ca ai lui Eddie acum. 

Şi nu îl înconjurase şi pe el aceeaşi aură care era 
acum în jurul lui Eddie? Aceeaşi, dar încă mai 
puternică? Parcă aşa fusese. 

— Mămico... 

Se ridică în picioare atât de brusc încât aproape 
răsturnă scaunul. 

— Am să mai trec diseară. Şocul, accidentul, durerea, 
toate astea te fac să vorbeşti aşa. O ştiu. Ai... ai... 

Bâjbâi şi-şi găsi textul original în confuzia din minte: 

— Ai avut un accident grav, dar ai să te faci bine de 
tot. Şi-ai să vezi că am dreptate, Eddie. Sunt prieteni răi. 


Nu-s de acelaşi soi cu noi. Nu-s pentru tine. Stai şi mai 
gândeşte-te şi-ntreabă-te dacă mămica ta te-a învăţat 
vreodată greşit. Gândeşte-te la asta şi... şi... 

Fug! îşi spuse cu un dezgust greţos şi plin de durere. 
Fug de propriul meu fiu! O, Doamne, nu lăsa să se 
întâmple asta! 

— Mămico. 

O clipă, aproape că fugi, speriată acum de el, a, da, 
acolo era mai mult decât Eddie al ei; îi simţea pe ceilalţi 
în el, „prietenii” lui şi încă ceva, ceva ce se afla până şi 
dincolo de ei, şi se temea că ar putea străfulgera spre 
ea. Părea că Eddie se află în strânsoarea a ceva 
nedefinit, a unei febre groaznice, la fel cum fusese în 
strânsoarea bronşitei atunci când avea cinci ani, când 
aproape murise. 

Se opri, cu mâna pe clanţă, nevrând să audă ceea ce i- 
ar fi putut spune... lar, când o spuse, era un lucru atât 
de neaşteptat, încât nu-l înţelese într-adevăr. Când reuşi 
să pătrundă sensul cuvintelor, o clipă crezu că va leşina. 

Eddie spuse: 

— Domnul Keene a zis că doctoria mea de astmă nu-i 
decât apă. 

— Ce? Ce? îşi întoarse ea spre băiat ochii arzători. 

— Doar apă. Cu ceva adăugat ca s-o facă să aibă gust 
de medicament. A spus că-i un pla-ce-bo. 

— Asta-i o minciună! Nu-i decât o minciună sfruntată! 
De ce să vrea domnul Keene să-ţi spună o asemenea 
minciună? Păi, mai sunt şi alte farmacii în Derry, cred. 
Cred... 

— Am avut timp să mă gândesc la asta, o întrerupse 
Eddie, încet şi implacabil, fără ca ochii săi să se 
desprindă o clipă dintr-ai ei, şi cred că spune adevărul. 

— Eddie, îţi spun eu că nu! 

Panica revenise bătând  înnebunită din aripi 
zdrenţuite. 

— Ce cred eu, continuă Eddie, e că ar trebui să fie 
adevărul, altfel pe sticlă ar fi o atenţionare, cum că dacă 


iei prea mult mori sau cel puţin te îmbolnăveşti. Chiar... 

— Eddie, nu vreau să mai aud! ţipă Sonia şi îşi astupă 
urechile cu palmele. Eşti... eşti... Pur şi simplu nu-ţi mai 
eşti în fire şi asta-i tot! 

— Chiar dacă-i ceva ce poţi doar să te duci şi s-o 
cumperi fără reţetă, se pun pe ea instrucţiuni speciale, 
urmă Eddie, fără a ridica glasul; ochii săi cenuşii stăteau 
aţintiţi într-ai ei şi nu putea să-şi lase-n jos privirea sau 
măcar s-o mute. Chiar dacă nu-i decât sirop de tuse... 
sau geritolul dumitale. 

Tăcu o clipă. Mâinile femeii căzură de pe urechi; i se 
părea prea mare efortul de a şi le ţine acolo. Prea grele 
păreau. 

— Şi mi se pare... că o ştiai şi pe asta, mămico. 

— Eddie! aproape se văicări doamna Kaspbrak. 

— Fiindcă, spuse el mai departe, ca şi cum ea n-ar fi 
scos nicio vorbă (acum se încrunta, concentrat asupra 
problemei), fiindcă părinţii trebuie să ştie ce doctorii iei. 
Păi, eu folosesc inhalatorul ăla de cinci, câteodată de 
şase ori pe zi. Şi nu m-ai lăsa s-o fac dacă ar putea, de 
pildă, să-mi facă rău. Pentru că datoria ta e să mă aperi. 
O ştiu, fiindcă aşa spui întotdeauna. Deci... Ai ştiut, 
mămico? Ai ştiut că nu era decât apă chioară? 

Sonia nu spuse nimic. Buzele îi tremurau. Simţea că îi 
tremură obrajii. Nu mai plângea; îi era prea frică pentru 
a mai putea plânge. 

— Căci, dacă ştiai, spuse Eddie, continuând să se 
încrunte, dacă ai ştiut, aş vrea şi eu să ştiu de ce. Pot să- 
mi închipui unele lucruri, dar nu şi de ce a vrut mămica 
mea să cred că apa e o doctorie... Sau că am astmă - îşi 
arată el pieptul -, când domnul Keene spune că n-o am 
decât aici... - şi îşi arătă capul. 

Doamna Kaspbrak crezu că atunci îi va explica totul. 
Îi va explica totul, logic şi cu calm. Cum crezuse că va 
muri când avea cinci ani şi cum asta ar fi făcut-o să-şi 
piardă minţile după ce-l pierduse pe Frank cu doar doi 
ani în urmă. Cum ajunsese să înţeleagă că nu-ți poţi 


apăra copilul decât prin veghe şi dragoste, că trebuie 
să-ţi îngrijeşti copilul la fel cum îngrijeşti o grădină, 
fertilizând, plivind şi, da, din când în când, tăind 
uscăturile şi rărind tulpinile, oricât de tare durea. Îi va 
spune că uneori e mai bine pentru un copil - în special 
pentru un copil plăpând ca Eddie - să creadă că e 
bolnav decât să fie într-adevăr bolnav. Şi va încheia prin 
a-i vorbi despre prostia ucigătoare a medicilor şi 
minunata putere a iubirii; îi va spune că ea ştia că are 
asimă şi nu mai conta ce credeau doctorii sau ce-i 
prescriau. li va spune că poţi face medicamente cu mai 
mult decât mojarul şi pisălogul unui spiţer răutăcios. 
Eddie, avea ea să-i spună, e doctorie pentru că iubirea 
mamei tale face din ea doctorie şi doar în felul ăsta, cât 
timp vrei şi mă laşi, o pot face. Aceasta e o putere pe 
care Dumnezeu le-o dă mamelor grijulii şi iubitoare. Te 
rog, Eddie, te rog, singura iubire a inimii mele, trebuie 
să mă crezi. Dar în final nu spuse nimic. Îi era prea frică. 

— Însă poate că nici n-avem nevoie să vorbim despre 
asta, urmă Eddie. Se poate ca domnul Keene să fi glumit 
cu mine. Câteodată oamenii mari... Ştii, le place să facă 
bancuri pe seama copiilor. Deoarece copiii cred aproape 
orice. E o răutate să le faci asta copiilor, dar uneori 
oamenii mari o fac. 

— Da, spuse însufleţită Sonia Kaspbrak. Le place să 
facă bancuri şi câteodată sunt proşti... răi... şi... şi... 

— Aşa că, să zicem, o să rămân cu Bill şi cu ceilalţi 
prieteni ai mei şi am să continuu să-mi iau doctoria de 
astmă. Probabil că aşa-i cel mai bine, nu crezi? 

Işi dădu seama abia acum, când era prea târziu, cât 
de frumos - cât de crud - fusese prinsă în capcană. Ceea 
ce făcea el era un şantaj, dar avea oare de ales? Dori să 
îl întrebe cum a putut fi atât de calculat, atât de viclean. 
Deschise gura să întrebe... Şi o închise la loc. Era foarte 
probabil ca, în starea lui actuală de spirit, să-i şi 
răspundă. 

Dar un lucru ştia. Da. Un lucru era sigur: n-avea să 


mai pună piciorul niciodată, niciodată, niciodată în viaţa 
ei în farmacia domnului Băgăcioşilă Keene. 

Glasul lui, acum de o sfială stranie, îi întrerupse firul 
gândurilor: 

— Mămico? 

Ridică privirea şi văzu că era din nou Eddie, doar 
Eddie şi se apropie de el bucuroasă. 

— Vrei să mă strângi în braţe, mămico? 

Il îmbrăţişă, dar cu grijă, să nu-l doară braţul 
fracturat (sau să-i disloce unele fragmente de os astfel 
ca să pornească într-o cursă ticăloasă prin sângele lui şi 
apoi să i se cuibărească-n inimă - ce mamă şi-ar ucide 
fiul din dragoste?), iar Eddie o strânse în braţe la rândul 
său. 


7 


Eddie era de părere că mămica sa a plecat tocmai la 
timp. In timpul groaznicei confruntări cu ea îşi simţise 
răsuflarea adunându-se tot mai sus şi mai sus în plămâni 
şi în gâtlej, încremenită şi fără energie, stătută şi sălcie, 
amenințând să-l otrăvească. 

Se abţinu până văzu uşa închizându-se cu un mic 
ţăcănit în urma ei, iar apoi începu să icnească şi să ţiuie. 
Aerul acru clocotind în beregata sa strâmtată îl 
împungea în sus şi-n jos ca un vătrai încins. Îşi înşfăcă 
inhalatorul, lovindu-se la braţ, dar fără să-i pese. Trase o 
rafală pe gât. Inspiră adânc aroma de camfor, 
reflectând: Ce contează că-i un pla-ce-bo, cuvintele nu 
contează dacă un lucru merge bine. 

Se cufundă în perne, cu ochii închişi, respirând liber 
pentru prima oară de când intrase mama lui. Era 
speriat, speriat rău. Lucrurile pe care i le spusese, felul 
cum se purtase - el fusese, şi totuşi nu fusese el deloc. 
Ceva acţionase înlăuntrul lui, acţionase prin intermediul 
lui, o anume forţă... lar mama sa o simţise şi ea. Îi 
văzuse asta în ochi şi în tremurul buzelor. Nu simţea 
deloc că acea putere ar fi fost rea, dar forţa ei enormă îl 


înspăimântase. Era ca şi cum ar fi intrat într-un carusel 
realmente periculos, pentru a-şi da seama că nu se mai 
poate da jos până nu se opreşte, orice s-ar întâmpla. 

Fără întoarcere, îşi spuse Eddie, simțind apăsarea 
fierbinte a ghipsului ce-i încătuşa braţul rapt. Nimeni nu 
merge acasă până n-ajungem la capăt. Dar, Doamne, mi- 
e atât de frică, atât de frică. Şi ştia că motivul cel mai 
adevărat pentru care i-a cerat să nu-l despartă de 
prietenii lui era unul pe care nu i l-ar fi putut spune 
niciodată: Nu pot înfrunta asta singur. 

Atunci plânse puţin, apoi căzu într-un somn agitat. 
Visă un întuneric în care nişte maşinării - nişte instalaţii 
de pompare - duduiau mereu, mereu. 


8 


Ameninţa din nou cu ploaia în seara aceea, când Bill şi 
restul Păguboşilor reveniră la spital. Eddie nu era 
surprins să-i vadă intrând în şir la el. Ştiuse că se vor 
întoarce. 

Arşiţa persistase toată ziua - se căzu de acord mai 
târziu că acea a treia săptămână din iulie fusese cea mai 
fierbinte dintr-o vară deosebit de caldă -, iar norii 
începură să se îngrămădească de pe la patru după- 
amiaza,  negri-purpurii şi colosali, grei de ploaie, 
încărcaţi cu trăsnete. Oamenii îşi văzură de târguieli 
grăbiţi şi puţin cam neliniştiţi, cu un ochi îndreptat tot 
timpul spre cer. Cei mai mulţi erau de acord că la ceasul 
cinei va ploua cu găleata, spălând aerul de o parte din 
umezeala groasă şi apăsătoare. Parcurile şi terenurile 
de joacă din Derry, prea puţin populate în tot cursul 
verii, rămaseră complet pustii pe la şase seara. Ploaia 
încă nu începuse, iar balansoarele atârnau nemişcate şi 
fără umbră într-o lumină de un galben ciudat. Tunetele 
bolboroseau greoi - acestea, lătratul unui câine şi 
murmurul scăzut al traficului pe Outer Main Street au 
fost singurele sunete ce pătrunseră prin fereastra 
deschisă a lui Eddie până la sosirea Păguboşilor. 


Bill apăru primul, urmat de Richie. Beverly şi Stan 
intrară după ei, apoi Mike. Ben era ultimul. Arăta 
sfâşietor de încorsetat cu un pulover alb pe gât. 

Veniră până lângă pat, solemni. Nici chiar Richie nu 
zâmbea. 

Feţele lor, observă Eddie, fascinat. lisuse-nene, fețele 
lor! 

Citea pe ele ceea ce văzuse mama sa la el în timpul 
după-amiezii: aceeaşi bizară combinaţie de putere şi 
neajutorare. Lumina galbenă de dinaintea furtunii li se 
aşternea pe piele, făcându-le chipurile fantomatice, 
îndepărtate, umbrite. 

Trecem, îşi spuse Eddie. Trecem într-un tărâm nou - 
suntem la hotar. Dar ce este de cealaltă parte? Încotro 
ne îndreptăm? Încotro? 

— S-s-salut, E-E-Eddie, făcu Bill. Cum o d-d-duci? 

— Bine, Bill Barosane, spuse Eddie şi încercă să 
zâmbească. 

— Ai avut o zi grozavă ieri, se pare, spuse şi Mike. 

Tunete se rostogoliră pe fundalul glasului său. Nici 
plafoniera nu era aprinsă în rezerva lui Eddie, nici 
lampa de la capul patului, şi toţi păreau să se şteargă şi 
să reapară în lumina galben-vineţie. Eddie îşi închipui 
lumina aceea răspândită peste tot oraşul Derry chiar în 
acel moment, întinzându-se prelungă şi nemişcată peste 
McCarron Park, căzând prin găurile din acoperişul 
Punţii săruturilor în raze apatice şi pătate, făcând 
Kenduskeag-ul să pară din sticlă afumată în timp ce-şi 
tăia calea lată şi puţin adâncă prin Maidan; se gândi la 
leagănele ce stăteau în unghiuri moarte în spatele Şcolii 
Primare, în timp ce norii de furtună se îngrămădeau tot 
mai mulţi deasupra; se gândi la lumina aceea galbenă, 
prevestitoare de trăsnete, şi la toată încremenirea, ca şi 
cum întregul oraş ar fi adormit... Sau ar fi murit. 

— Da, spuse el. A fost o zi mare. 

— Bă-bătrânii mei se du-duc la un fi-fi-film po-po- 
poimâine s-seară, continuă Bill. Când se schimbă f-fil- 


ilmele. O să l-le f-facem atunci. B-b-b... 

— Bilele de argint, completă Richie. 

— Credeam... 

— E mai bine aşa, spuse liniştit Ben. Eu tot mai cred 
că am fi putut face gloanţele, dar crezutul n-ajută la 
nimic. Dac-am fi fost oameni mari... 

— Păi sigur, grozavă era lumea dac-am fi fost oameni 
mari, îl întrerupse Beverly. Oamenii mari pot face orice 
vor, nu? Oamenii mari pot să realizeze tot ce vor, şi 
întotdeauna iese bine. 

Râse, cu un sunet colţos şi plin de nervozitate: 

— Bill vrea ca eu să împuşc Monstrul. Poţi să-ţi 
închipui asta, Eddie? De acum să-mi spui Beverly 
Pistolara. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, răspunse Eddie, deşi 
bănuia că ştie - îşi formase oricum o anume imagine. 

Ben explică. Vor topi unul dintre dolarii lui de argint 
şi vor face din el două bile puţin mai mici decât cele de 
rulment. lar apoi, dacă într-adevăr îşi avea sălaşul un 
vârcolac pe Neibolt Street la numărul 29, Beverly avea 
să-i trimită-n cap o bilă de argint cu praştia lui Bill. 
Salutare şi noroc, domnu' vârcolac. lar, dacă aveau 
dreptate în privinţa unei unice creaturi ce purta mai 
multe feţe, salutare domnu' Monstru. 

Cine ştie ce expresie trebuie să se fi aşternut pe 
chipul lui Eddie, căci Richie râse şi dădu din cap: 

— Ştiu ce gândeşti, dom'le. Şi eu am crezut că Bill şi-o 
fi pierdut puţinele doage rămase când a-nceput să 
vorbească despre praştie în loc de pistolul lui taică-său. 
Dar azi după-amiază... 

Se întrerupse şi-şi drese glasul. Azi după-amiază, 
după ce mămică-ta ne-a luat la trei-păzeşte, îi venise să- 
nceapă şi, evident, asta n-ar fi ţinut. 

— Azi după-masă ne-am dus la groapa de gunoi. Bill 
şi-a adus praştia. Uite. 

Din buzunarul de la spate Richie scoase o cutie de 
conservă turtită ce conţinuse cândva bucățele de 


ananas. Avea în mijloc o gaură cam de două degete 
diametru, cu marginile crestate. 

— Asta Beverly a făcut-o, cu o piatră, de la şapte 
metri distanţă. Mie-mi arată ca o gaură făcută de pistol. 
Gură-spartă a fost convins. lar când Gură-spartă e 
convins, apoi Gură-spartă e convins. 

— Să omori conserve e una, spuse Beverly. Dacă era 
altceva... Ceva viu... Bill, tu ar trebui s-o faci. Crede-mă. 

— N-nu. To-to-toţi am tras cu râ-rândul. Ai v-v-văzut 
cum a m-m-mers. 

— Cum a mers? întrebă Eddie. 

Bill povesti încet şi cu pauze, în timp ce Beverly se 
uita pe fereastră cu buzele atât de strânse, încât i se 
albiră. Îi era, din motive pe care nici măcar nu şi le 
putea explica, mai mult decât frică: era profund 
stingherită de ceea ce se întâmplase în acea zi. Pe drum 
spre spital insistase iar, pătimaşă, să încerce la urma 
urmei să facă totuşi gloanţele... Nu pentru că ar fi fost 
mai sigură decât Bill sau Richie că vor funcţiona cu 
adevărat la momentul cuvenit, ci fiindcă - dacă avea să 
se întâmple ceva în casa aceea - arma se va afla în 
mâinile 

(lui Bill) 

altcuiva. 

Dar faptele rămâneau fapte. Luaseră fiecare câte zece 
pietre şi le aruncaseră cu praştia în zece cutii de 
conserve, la douăzeci de paşi distanţă. Richie nimerise 
una din zece (iar unica sa reuşită nu fusese de fapt 
decât o crestătură abia vizibilă), Ben atinsese două, Bill 
patru, Mike cinci. 

Beverly, trăgând aproape cu nepăsare şi părând să nu 
ochească deloc, pocnise nouă cutii din zece drept în 
mijloc. A zecea căzuse când piatra aruncată ricoşase din 
muchie. 

— Dar mai întâi t-t-t-trebuie să facem mu-mu-muniţia. 

— Poimâine seară? Pân-atunci ar trebui să ies, spuse 
Eddie. 


Maică-sa ar fi protestat... Dar nu credea că va 
protesta prea mult. 

Nu după cele petrecute după-amiază. 

— Te doare braţul? îl întrebă Beverly. 

Purta o rochie roz (nu rochia pe care o văzuse în vis; 
poate că pe aceea o purtase după-amiază, când mămica 
îi alungase) pe care aplicase floricele. Şi ciorapi de 
mătase sau nailon; arăta foarte matură, dar şi foarte 
copilăroasă deopotrivă, ca o fată jucându-se de-a 
probează-hainele-mamei. Avea o expresie visătoare şi 
îndepărtată. Eddie îşi spuse: Pariez că aşa arată când 
doarme. 

— Nu foarte tare, răspunse el. 

Stătură un timp de vorbă, cu glasurile punctate de 
tunete. Eddie nu-i întrebă ce se întâmplase mai devreme 
când veniseră la spital, şi niciunul dintre ei nu pomeni 
de asta. Richie îşi scoase yo-yo-ul, îl strânse în sus pe 
sfoară o dată sau de două ori şi îl băgă la loc. 

Conversaţia lâncezea, şi într-una dintre pauze se auzi 
un mic pocnet care îl făcu pe Eddie să privească în jur. 
Bill avea ceva în mână, şi o clipă Eddie îşi simţi inima 
grăbind pasul, alarmată. In acel scurt moment crezu că 
era un cuţit. Însă Stan aprinse apoi lampa din tavan, 
risipind întunericul, şi văzu că nu era decât un pix. În 
lumină arătau din nou fireşti, reali, nu erau nimic 
altceva decât prietenii lui. 

— Mă gândeam c-ar trebui să ne semnăm pe ghipsul 
tău, spuse Bill. 

Ochii săi îi priviră fix pe ai lui Eddie. 

Dar nu asta e de fapt, îşi spuse Eddie cu o limpezime 
bruscă şi alarmantă. FE un contract. E un contract, Bill 
Barosane, nu-i aşa, sau ceva asemănător unui contract. | 
se făcu frică. Şi apoi, ruşine şi furie pe el însuşi. Dacă îşi 
rupea braţul înainte de vara asta, cine i s-ar fi iscălit pe 
ghips? Cine, în afară de maică-sa şi poate doctorul 
Handor? Mătuşile din Haven? 

Aceştia erau prietenii lui, iar mama lui n-avea 


dreptate: nu erau prieteni răi. Poate, îşi spuse el, nici nu 
există aşa ceva, prieteni buni sau prieteni răi - poate că 
nu există decât prieteni, oameni care-ţi stau alături când 
ai fost lovit şi care te-ajută să nu te simți atât de singur. 
Poate că ei merită întotdeauna să te temi pentru ei, şi să 
speri pentru ei, şi să trăieşti pentru ei. Poate merită şi 
să mori pentru ei, dacă e nevoie. Nu prieteni buni... Nici 
prieteni răi. Doar oameni cu care vrei să fii, cu care ai 
nevoie să fii; oameni care-şi clădesc casele în inima ta. 

— Bine, spuse Eddie puţin cam răguşit. În regulă, asta 
chiar ar fi grozav, Bill Barosane. 

Aşa că Bill se aplecă solemn peste pat şi-şi scrise 
numele pe ipsosul zgrunţuros ce cuprindea braţul în 
curs de vindecare al lui Eddie, cu litere mari şi şerpuite. 
Richie semnă cu o înfloritură. Caligrafia lui Ben era pe 
atât de îngustă, pe cât era el de lat, cu literele înclinate 
înapoi. Păreau gata să cadă la cea mai mică împingere. 
Scrisul lui Mike Hanlon era mare şi nesigur din cauză că 
era stângaci şi scria într-un unghi prost. Se iscăli 
deasupra cotului lui Eddie şi îşi încercui numele. Când 
Beverly se aplecă peste el, putu simţi pe pielea ei 
mirosul discret al unui parfum de floare. Fata semnă cu 
caractere rotunde. Stan veni ultimul şi-şi scrise numele 
cu mici litere strânse unele în altele, lângă încheietura 
mâinii lui Eddie. 

Apoi păşiră cu toţii înapoi, conştienţi parcă de ceea ce 
făcuseră. Afară, tunetul murmură din nou greoi. Un 
fulger scaldă exteriorul din lemn al spitalului într-o 
lumină scurtă şi bâlbâită. 

— Gata? întrebă Eddie. 

Bill dădu din cap: 

— Să v-v-vii l-l-la mine a-acasă po-poimâine după ci-ci- 
cină dacă p-p-poţi, bi-bine? 

Eddie încuviinţă, şi subiectul fu închis. 

Urmă a doua perioadă de conversaţie discontinuă, 
aproape fără subiect. O parte din ea se referi la 
principala temă de discuţie din Derry în acea lună iulie - 


procesul lui Richard Macklin pentru asasinarea violentă 
a fiului său vitreg Dorsey şi dispariţia fratelui mai mare 
al lui Dorsey, Eddie Corcoran. Macklin nu avea să 
cedeze şi să mărturisească, plângând, încă două zile de 
atunci încolo, dar Păguboşii căzură de acord că probabil 
Macklin n-avea nimic de-a face cu dispariţia lui Eddie. 
Băiatul fie fugise... fie pusese Monstrul mâna pe el. 

Plecară pe la şapte şi un sfert, iar ploaia tot nu 
începuse încă. Continuă să amenințe până târziu după 
sosirea mamei lui Eddie, după vizita ei, după plecarea sa 
înapoi acasă (fusese îngrozită de semnăturile de pe 
ghipsul lui Eddie, şi încă mai îngrozită de hotărârea lui 
de a ieşi din spital a doua zi - prevăzuse o internare de o 
săptămână sau chiar mai mult, în linişte absolută, astfel 
ca fractura să se „împreune”, cum spunea ea). 

În cele din urmă norii de furtună se sparseră şi se 
împrăştiară. Nici măcar o singură picătură de ploaie nu 
căzuse în Derry. Umezeala rămase, iar oamenii dormiră 
în noaptea aceea pe verande, pe iarbă şi în saci de 
dormit pe parcelele dosnice. 

Ploaia sosi a doua zi, nu mult după ce Beverly văzu 
ceva îngrozitor întâmplându-i-se lui Patrick Hockstetter. 


Capitolul 17 
Altul dintre cei dispăruţi: Moartea lui 
Patrick Hockstetier 


1 


Când sfârşeşte, Eddie îşi mai toarnă un pahar cu o 
mână nu tocmai stabilă. Se uită la Beverly şi spune: 

— Ai văzut Monstrul, aşa-i? Ai văzut cum Monstrul l-a 
luat pe Patrick Hockstetter a doua zi după ce mi-ați 
iscălit cu toții ghipsul. 

Ceilalţi se aplecară înainte. 

Beverly îşi împinge părul îndărăt într-un nor roşcat. 
Dedesubt, faţa ei arată extraordinar de palidă. Scoate pe 
bâjbâite o țigară nouă din pachet - ultima - şi îşi scapără 
bricheta. Nu pare să poată potrivi flacăra pe vârful 
țigării. După o clipă, Bill îi apucă uşurel, dar ferm 
încheietura mâinii şi pune flacăra acolo unde trebuie. 
Beverly îl priveşte recunoscătoare, exalând un nor de 
fum albastru-cenuşiu. 

— Da. Am văzut cum s-a întâmplat. 

Se infioară. 

— Era ne-ne-nebun, spune Bill, iar în sinea sa: Simplul 
fapt că Henry l-a lăsat pe un scrântit ca Patrick 
Hockstetter să umble cu el în vara aia... Asta spune 
ceva, nu? Fie că Henry îşi pierdea o parte din farmec, fie 
că propria lui nebunie avansase destul pentru ca acel 
Hockstetter să-i pară normal. Ambele duc la aceeaşi 
concluzie - crescândă... Ce? Degenerare a lui Henry? 
Asta o fi cuvântul? Da, în lumina celor ce s-au întâmplat 
cu el, a locului unde a ajuns, se pare că ăsta e. 

Şi mai există încă ceva în sprijinul acestei idei, cugetă 
Bill, dar deocamdată amintirea e subţirică şi şovăielnică. 
ElL Richie şi Beverly fuseseră la fraţii Tracker - se 
făcuse de acum luna august, iar şcoala de vară care-l 
împiedicase pe Henry să li se-amestece-n ciorbă în cea 


mai mare parte a sezonului era pe cale să se încheie - şi 
nu cumva se apropiase de ei Victor Criss? Un Victor 
Criss peste măsură de speriat? Da, se întâmplase asta. 
În vremea aceea lucrurile se apropiau cu repeziciune de 
final, iar acum Bill presupune că fiecare copil din Derry 
o simţise - Păguboşii şi grupul lui Henry mai presus de 
toți. Dar asta fusese mai târziu. 

— A da, pe asta ai nimerit-o, spune alb Beverly. 
Patrick Hockstetter era nebun. Nicio fată nu voia să 
şadă în faţa lui la şcoală. Dacă te aşezai acolo, lucrând 
la aritmetică sau scriind o povestire sau o compunere, 
deodată-i simţeai mâna... Aproape uşoară ca o pană, dar 
caldă şi transpirată. Cărnoasă. 

Înghite în sec şi din gât i se aude un mic clipocirt. 
Ceilalţi o privesc solemn din jurul mesei. 

— I-o simţeai pe coastă sau poate pe sân. Nu c-am fi 
avut vreuna mare lucru în materie de sâni pe vremea 
aia. Dar lui Patrick nu părea să-i pese de chestia asta. O 
simţeai... atingerea aia... şi te smulgeai şi te-ntorceai, şi 
acolo era Patrick, rânjind cu buzele alea ale lui mari, ca 
din Cauciuc. Avea un penar... 

— Plin de muşte, intervine deodată Richie. Sigur. Le 
omora cu linia aia verde pe care o avea şi pe urmă le 
punea în penar. Ţin minte chiar şi cum arăta - roşu, cu 
un capac alb de plastic ondulat care se deschidea 
lunecând într-o parte. 

Eddie confirmă din cap. 

— Tresăreai, şi el se hlizea şi pe urmă poate-şi 
deschidea  penarul ca să-i vezi muştele moarte 
dinăuntru, spune Beverly. lar cel mai rău lucru - cel mai 
teribil - era felul cum zâmbea şi nu spunea niciodată 
nimic. Doamna Douglas ştia. Greta Bowie l-a pârât, şi 
cred că şi Sally Mueller a zis odată ceva. Dar... Cred că 
şi doamnei Douglas îi era frică de el. 

Ben şi-a înclinat scaunul pe picioarele dinapoi şi işi 
ține mâinile împreunate la ceafă. Lui Beverly tot nu-i 
vine să creadă cât e de slab. 


— Sunt absolut sigur că ai dreptate, spune el. 

— C-ce i s-s-a în-în-în-tâmplat, Beverly? întreabă Bill. 

Femeia înghite iar, încercând să înfrunte puterea de 
coşmar a celor văzute în ziua aceea pe Maidan, cu 
patinele cu rotile legate una de alta şi agățate pe un 
umăr, cu genunchiul - o reţea înţepătoare de durere de 
la o căzătură pe care o trăsese pe Saint Crispin's Lane, 
una dintre străzile mărginite cu copaci ce se înfundau 
acolo unde terenul se prăbuşea (şi încă se mai 
prăbuşeşte) în pantă abruptă spre Maidan. Işi aduce 
aminte (0, amintirile astea, când vin, sunt atât de 
limpezi şi atât de puternice) că purta nişte pantaloni 
scurți de doc - chiar prea scurți - îi ajungeau exact până 
sub tivul chiloţeilor. Devenise mai conştientă de trupul 
său în ultimul an - în ultimele şase luni de fapt -, de 
felul cum acesta incepuse să i se curbeze şi să devină 
mai feminin. Oglinda era un motiv al acestei accentuate 
conştientizări, desigur, dar nu cel principal; principalul 
era acela că tatăl ei părea chiar şi mai aspru în ultima 
vreme, mai dispus să-şi folosească palma, ba încă şi 
pumnii. Părea agitat, aproape ca închis în cuşcă, iar ea 
era din ce în ce mai nervoasă când se afla prin preajma 
lui, din ce în ce mai agitată. Părea că domnea un miros 
pe care îl produceau între ei, un miros absent când era 
singură în apartament, unul care nu se simţise niciodată 
acolo când erau împreună în casă - până în vara aceea. 
Iar când mami lipsea, era şi mai rău. Dacă exista vreun 
miros, orice miros, atunci o ştia şi el poate, căci Bev îl 
vedea tot mai puţin pe măsură ce se scurgea vremea 
călduroasă, atât din cauza campionatului estival de 
popice, cât şi fiindcă-l ajuta pe prietenul său, Joe 
Tammerly, la reparatul maşinilor... Dar bănuieşte că 
parțial era şi din cauza mirosului aceluia, cel emanat de 
ei doi, fără ca vreunul s-o dorească, dar producându-l 
totuşi, la fel de neputincioşi să îl oprească pe cât de 
imposibil era să nu mai transpiri în luna iulie. Viziunea 
păsărilor, sute şi mii, coborând pe acoperișurile caselor, 


pe firele de telefon, pe antenele televizoarelor, intervine 
din nou. 

— Și oțetar, spune ea cu voce tare. 

— Po-po-poftim? întreabă Bill. 

— Ceva în legătură cu oțetar otrăvitor, rosteşte 
Beverly rar, privindu-l. Dar nu era. Se simţea doar ca 
oțetarul. Mike?... 

— Lasă, răspunde Mike. Spune-ne ce-ţi aminteşti, Bev. 

Îmi amintesc şortul albastru, le va spune, şi cum 
începuse să se decoloreze; îmi amintesc cât de strâns 
îmi stătea pe şolduri şi fund. Aveam o jumătate de 
pachet de Lucky Strike într-un buzunar şi praştia în 
celălalt... 

— Îţi mai aduci aminte de praştie? îl întreabă pe 
Richie, dar dau din cap toți. 

— Bill mi-a dat-o, continuă Beverly. Nu o voiam, dar... 
el... 

Îi zâmbeşte lui Bill, cu puțină tristeţe: 

— Nu-i puteai spune „nu“ lui Bill Barosanul, asta-i tot. 
Aşa că am luat-o şi de asta umblam singură în ziua aia. 
Ca să exersez. Încă nu credeam că voi avea curaj să o 
folosesc când va veni timpul. Decât că... în ziua aia am 
folosit-o. N-am avut încotro. L-am omorât pe unul dintre 
ei... una din părțile Monstrului. A fost groaznic. Chiar şi 
acum îmi vine greu să mă gândesc. Şi una dintre 
celelalte m-a prins. Uitaţi-vă. 

Ridică braţul şi şi-l răsuceşte astfel că toți pot vedea o 
cicatrice  încreţită pe cea mai rotunjită parte a 
antebraţului, spre cot. Arată ca şi cum un obiect circular 
încins, cam de mărimea unei havane, i-ar fi fost apăsat 
pe piele. E uşor adâncită, iar vederea ei Îi provoacă lui 
Mike Hanlon un fior. Aceasta e una dintre părțile 
poveştii pe care, ca şi nedorita discuţie intimă a lui 
Eddie cu Keene, le bănuise, dar nu le-a auzit de fapt 
niciodată. 

— Ai avut dreptate într-o privinţă, Richie, spune 
femeia. Praştia aceea putea ucide. Mi-a fost frică, dar 


mi-a şi plăcut. 

Richie râde şi o bate pe spinare: 

— Ei, căcat, pe-asta o ştiam încă de-atunci, băi fustă 
proastă. 

— Zău? Chiar aşa? 

— Mhm, Chiar aşa. Ţi se citea în ochi, Bevvie. 

— Vreau să zic, arăta ca o jucărie, dar era adevărată. 
Puteai face găuri în diverse lucruri. 

— Şi-ai făcut o gaură în ceva în ziua aia, mustăceşte 
Ben. 

Bev dă din cap. 

— Pe Patrick l-ai... 

— Nu, Dumnezeule, nu! exclamă Beverly. Pe celălalt... 
Staţi. 

Îşi striveşte tigara, soarbe din băutură şi îşi recapătă 
controlul. În fine a reuşit. Ei... ba nu. Dar are senzaţia 
că mai mult de atât nu poate în noaptea asta. 

— Mă dădeam cu rotilele, înțelegeți, şi am căzut de m- 
am ales cu o zgârietură zdravănă. Atunci am hotărât să 
merg pe Maidan ca să exersez. Mai întâi am trecut pe la 
club să văd dacă nu eraţi voi pe acolo. Nu eraţi. Doar 
mirosul ăla de fum. Mai ţineţi minte cât de mult a 
continuat locul ăla să miroasă a fum? 

Confirmă cu toţii, zâmbind. 

— Niciodată n-am reuşit să scoatem de tot mirosul, 
nu-i aşa? spune Ben. 

— Aşa că m-am îndreptat spre groapa de gunoi, 
continuă ea, pentru că acolo făcuserăm... făcuserăm 
încercările, cred că aşa s-ar numi, şi ştiam că sunt multe 
obiecte în care să trag. Poate, ştiţi, chiar şi şobolani. 

Se opreşte. Acum pe fruntea ei s-a aşternut o peliculă 
fină de sudoare. 

— În ăştia voiam într-adevăr să trag, spune Bev într- 
un târziu. În ceva viu. Nu un pescăruş - ştiam că n-aş 
putea dobori un pescăruş -, ci un şobolan... Voiam să 
văd dacă pot. Imi pare bine totuşi că am intrat prin 
Kansas Street în loc să intru pe partea dinspre Old 


Cape, pentru că acolo nu aveam destulă acoperire, după 
terasamentul căii ferate. M-ar fi văzut, şi atunci 
Dumnezeu ştie ce mi s-ar fi-ntâmplat. 

— Cine te-ar fi vă-vă-văzut? 

— Ei, răspunde Beverly. Henry Bowers, Victor Criss, 
Belch Huggins şi Patrick Hockstetter. Frau jos în groapă 
Și... 

Si deodată, spre uimirea tuturor, începe să 
chicotească precum o fetiţă, înroşindu-se în obraji. Râde 
până-i dau lacrimile. 

— Ce mama dracu’, Bev, protestează Richie. Să ştim 
şi noi bancul. 

— A, era un banc, zău că da. Era un banc, dar cred că 
m-ar fi putut ucide dacă ştiau că i-am văzut. 

— Acum îmi amintesc! strigă Ben şi începe şi el să 
râdă. Îmi amintesc că ne-ai spus! 

Chicotind dezlănţuită, Beverly spune: 

— Îşi dăduseră pantalonii jos şi aprindeau băşini. 

Urmează o secundă de tăcere ca lovită de trăsnet, 
după care izbucnesc toți în râs - sunetul se rostogoleste 
prin bibliotecă. 

Întrebându-se cum să le povestească moartea lui 
Patrick Hockstetter, elementul asupra căruia îşi fixează 
pentru început atenţia e felul cum apropierea ei de 
groapa cu gunoi a oraşului, dinspre Kansas Street, 
semăna cu intrarea într-o ciudată centură de asteroizi. O 
cărare de pământ brăzdată (o stradă a oraşului de fapt; 
avea chiar şi un nume, Old Lyme Street) ducea din 
Kansas Street către groapă, singura cale de acces 
propriu-zisă spre Maidan - o foloseau maşinile de 
gunoieri ale oraşului. Beverly trecu pe lângă Old Lyme 
Street, dar n-o luă pe acolo (devenise mai prudentă - 
bănuia că deveniseră cu toţii - de când i se rupsese lui 
Eddie braţul; în special când era singură). 

Îşi croi drum şerpuit prin vegetaţia deasă, ocolind o 
porțiune de oțetar otrăvitor cu frunzele sale roşii şi 
uleioase, simțind duhoarea de fum a gropii, auzind 


tipetele pescăruşului. În stânga ei, prin spărturi răzlețe 
ale frunzişului, putea să vadă Old Lyme Street. 

Ceilalţi o privesc, aşteptând. Îşi cercetează pachetul 
de ţigări: gol. Fără o vorbă, Richie îi aruncă unul de-ale 
lui. 

Aprinde, priveşte în jur la ei şi spune: 

— Intrarea spre groapă pe partea dinspre Kansas 
Street semăna puțin cu 


2 


intrarea într-o neobişnuită centură de asteroizi. 
Centura de gunoizi. 

La început nu era decât vegetaţia ce creştea din 
pământul spongios de sub picioare, după care vedeai 
primul gunoid: o cutie ruginită ce conţinuse odinioară 
Prince Spaghetti Sauce poate sau o sticlă de răcoritoare 
mişunând de gângănii atrase de resturile dulci-lipicioase 
ale sifonului cu frişcă sau ale berii. Pe urmă venea o 
lucire orbitoare de soare dintr-o fâşiuţă de staniol 
agăţată într-un pom. Puteai vedea o somieră (sau puteai 
să calci în ea, dacă nu te uitai unde puneai piciorul) sau 
un os pe care vreun câine îl adusese cu el, îl rosese şi-l 
aruncase. 

Groapa propriu-zisă nu era atât de rea - de fapt era 
chiar oarecum interesantă, considera Beverly. Neplăcut 
(şi întrucâtva înfiorător) era felul ei de a se întinde. De a 
crea acea centură de gunoizi. 

Acum se apropia; copacii erau mai mari, în majoritate 
pini, iar tufişurile se răreau. Pescăruşii cârâiau şi ţipau 
cu vocile lor ascuţite şi certăreţe, iar aerul era greu de 
mirosul de ars. 

În dreapta lui Beverly, rezemat oblic de baza unui 
molid, se afla un frigider ruginit. Beverly îi aruncă o 
privire, gândindu-se vag la polițistul care-i vizitase clasa 
când era ea într-a treia. Le spusese că obiectele de 
genul frigiderelor dezafectate erau primejdioase - orice 
copil se putea strecura într-unul când se juca de-a v-aţi 


ascunselea, de exemplu, şi murea înăuntru sufocat. 
Deşi, de ce i-ar fi trecut cuiva prin minte să se bage într- 
un vechi şi rablagit... 

Auzi un strigăt atât de apropiat, încât o făcu să 
tresară, urmat de râsete. Beverly zâmbi... Deci erau aici. 
Părăsiseră clubul din cauza mirosului de fum şi veniseră 
aici. Probabil că spărgeau sticle cu pietre sau poate doar 
scotoceau prin gunoaie. 

O luă puţin mai repede, dând uitării de acum julitura 
păcătoasă cu care se alesese mai devreme, 
nerăbdătoare să-i vadă... Să-l vadă, cu părul lui roşu atât 
de asemănător cu al ei, să vadă dacă-i va zâmbi în felul 
acela al lui drăgăstos şi strâmb. Ştia că era prea tânără 
ca să iubească un băiat, prea tânără ca să aibă altceva 
decât „pasiuni de fetiţă”, dar, cu toate astea, pe Bill îl 
iubea. Şi grăbi puţin pasul, cu patinele bălăngănindu-i- 
se greu pe umăr şi praştia lovindu-i uşor fesa stângă. 

Aproape dădu nas în nas cu ei înainte de a-şi da 
seama că nu era gaşca ei, ci a lui Bowers. 

leşi din adăpostul tufişurilor, iar latura cea mai 
abruptă a gropii i se întinse în faţă cale de vreo 
şaptezeci de metri, avalanşă scânteietoare de rămăşiţe 
împrăştiate de-a lungul unghiului ascuţit al carierei de 
pietriş. Buldozerul lui Mandy Fazio era undeva la 
stângă. Mult mai aproape în faţa ei se afla o junglă de 
maşini abandonate. La sfârşitul fiecărei luni, acestea 
erau strivite şi cărate la Portland pentru retopit, dar 
acum se vedeau o duzină sau chiar mai multe, unele 
proptite pe butucii goi ai roţilor, altele pe-o parte, una 
sau două zăcând răsturnate ca nişte câini morţi. Erau 
dispuse pe două rânduri, iar Beverly străbătu culoarul 
rudimentar dintre ele, presărat cu mizerii, ca o mireasă 
punkistă a viitorului, întrebându-se într-o doară dacă ar 
putea sparge un parbriz cu praştia. Un buzunar al 
şortului albastru îi stătea umflat cu rulmenţii ce 
reprezentau muniţia ei pentru instrucţie. 

Vocile şi râsul răsunau de după maşinile distruse, 


spre stângă, la marginea gropii propriu-zise. Beverly o 
ocoli pe ultima, un Studebaker cu toată partea din faţă 
lipsă. Strigătul de salut îi pieri pe buze. Mâna pe care o 
ridicase să facă semn nu căzu la loc lângă trup; păru că 
se înmoaie. 

Primul ei gând, furios şi ruşinat, a fost: O, Doamne 
fereşte, de ce-s toți goi? 

În clipa următoare îşi dădu seama, cu spaimă, cine 
erau. Îngheţă acolo, în faţa jumătăţii de Studebaker, cu 
umbra ţintuită de călcâiele tenişilor cu margini roase. În 
acel unic moment, le era pe deplin vizibilă; dacă vreunul 
dintre cei patru ar fi ridicat privirea din cercul unde 
stăteau pe vine, n-ar fi putut să n-o vadă, o fată puţin 
peste înălţimea medie, cu o pereche de patine cu rotile 
pe un umăr, cu genunchiul unuia din picioarele lungi şi 
obraznice încă sângerând, cu falca moale şi obrajii 
stacojii. 

Inainte de-a se repezi înapoi în spatele Studebakerului 
văzu că, de fapt, nu erau goi de tot; aveau pe ei 
cămăşile, iar pantalonii şi chiloţii şi-i dăduseră jos doar 
până la glezne, ca şi cum le-ar fi venit să facă Treabă 
Mare (în starea ei de şoc, mintea lui Beverly revenise 
automat la eufemismul pe care fusese învățată să-l 
folosească în frageda-i pruncie) - doar că cine auzise 
vreodată de patru băieţi pe care să-i apuce Treaba Mare 
în acelaşi timp? 

Odată ascunsă din nou vederii, primul ei gând a fost 
să fugă - să fugă cât mai repede. Inima îi bătea cu 
putere, muşchii fiindu-i îngreunaţi de adrenalină. Privi 
în jos, văzând tot ceea ce nu se ostenise să observe când 
venea încoace, încredinţată că vocile pe care le auzise 
aparţineau prietenilor ei. Şirul de maşini stricate din 
stânga ei era într-adevăr destul de firav - nu erau în 
niciun caz înghesuite uşă în uşă, aşa cum ar fi fostcuo 
săptămână înainte de-a veni compresorul să le prefacă 
în blocuri de metal lucitor. Fusese expusă vederii 
băieţilor în mai multe rânduri pe când venea spre locul 


unde se găsea acum; dacă se retrăgea, ar fi redevenit 
vizibilă, iar de astă dată puteau s-o observe. 

Totodată, simţi o anume curiozitate ruşinoasă: ce 
Dumnezeu puteau să facă? 

Cu grijă, aruncă o privire pe lângă Studebaker. 

Henry şi Victor Criss stăteau mai mult sau mai puţin 
cu faţa în direcţia ei. Patrick Hockstetter era în stânga 
lui Henry. Belch Huggins stătea cu spatele spre ea. 
Observă faptul că Belch avea un fund extrem de mare, 
extrem de păros, iar din gât îi izbucniră brusc chicoteli 
pe jumătate isterice, ca spuma într-un pahar de bere 
proaspătă. Trebui să-şi astupe gura cu ambele mâini şi 
să se retragă iar după Studebaker, chinuindu-se să-şi 
stăpânească râsul. 

Trebuie să pleci de-aici, Beverly. Dacă te prind... 

Privi înapoi printre maşinile abandonate, continuând 
să îşi ţină mâinile la gură. Cărarea avea poate trei metri 
lăţime, plină cu buruieni şi semănată cu conserve ce 
licăreau ca nişte mici piese de puzzle. Dacă scotea cel 
mai mic sunet, puteau s-o audă... Mai ales dacă le 
abătea atenţia de la cine ştie ce ciudăţenie făceau ei 
acolo. 

Când se gândi cu câtă dezinvoltură venise până în 
acel loc, îi îngheţă sângele în vine. De asemenea... 

Ce Dumnezeu or fi făcând? 

Se uită din nou pe furiş, iar de astă dată văzu mai 
multe detalii. În apropiere se afla un maldăr neglijent de 
cărţi şi hârtii - manuale de şcoală. Tocmai ieşiseră de la 
cursurile de vară, aşadar, cele pe care majoritatea 
copiilor le numeau Şcoala de Copii Tâmpiţi sau Făcătura 
de Şcoală. Şi, întrucât Henry şi Victor stăteau cu faţa 
spre ea, le putea vedea socotelile. Erau primele socoteli 
pe care le vedea în viaţa ei, altele decât pozele neclare 
dintr-o cărticică soioasă pe care i-o arătase anul trecut 
Brenda Arrowsmith, iar în pozele acelea nici nu prea 
puteai vedea mare lucru. Acum Bev observă că 
socotelile lor erau nişte tubuleţe ce le atârnau între 


picioare. A lui Henry era mică şi fără păr, dar Victor o 
avea destul de mare şi cu un smoc noros de păr negru 
fin exact deasupra. 

Bill are una de-astea, îşi spuse ea, şi dintr-o dată tot 
trupul păru să i se îmbujoreze în aceeaşi clipă - 
fierbinţeala o năpădi într-un val care o făcu să se simtă 
ameţită, să-i vină să leşine şi aproape s-o ia cu rău de la 
stomac. În acel moment se simţi cam la fel cum se 
simţise Ben Hanscom în ultima zi de şcoală, privindu-i 
brăţara de la gleznă şi remarcând felul cum strălucea în 
soare... Dar el nu cunoscuse acea senzaţie amestecată 
de groază care o încerca pe ea acum. 

Se mai uită o dată în spate. Acum poteca dintre 
maşini, ducând la adăpostul Maidanului, părea mult mai 
lungă. Îi era frică să se mişte. Dacă aflau că le văzuse 
socotelile, probabil că ar fi lovit-o. Şi nu doar puţin. Ar fi 
lovit-o rău. 

Deodată Belch Huggins mugi, făcând-o să sară din 
loc, iar Henry strigă: 

— Un metru! Nu, pe bune, Belch! A avut un metru! 
Nu-i aşa, Vic? 

Vic confirmă că aşa era şi toţi izbucniră într-un râs ca 
de căpcăuni idioţi. 

Beverly încercă o nouă privire pe lângă Studebakerul 
aruncat. 

Patrick Hockstetter se întorsese, ridicat pe jumătate, 
astfel că popoul îi stătea aproape în faţa lui Henry. 
Henry avea în mână un obiect argintiu, lucitor. După o 
clipă de studiu, Beverly îl identifică drept o brichetă. 

— Credeam c-ai zis că simţi că-ţi vine una, spuse 
Henry. 

— Îmi vine, răspunse Patrick. Îţi spun eu când. Fii 
gata!... Fii gata, vine! Fii... Acuma! 

Henry scăpără bricheta. În acelaşi moment se auzi 
inconfundabila pârâitură a unei băşini straşnic de bune. 
Nu puteai să nu recunoşti acel sunet; Beverly îl auzise 
destul în propria ei casă, de obicei sâmbătă noaptea, 


după fasolea cu cârnaţi. Tatăl ei era un consumator 
împătimit de fasole. In timp ce Patrick o trăgea, iar 
Henry aprindea bricheta, văzu ceva ce o lăsă cu gura 
căscată. Un jet albastru-strălucitor de flăcări păru să 
vâjâie drept din poponeaţa lui Patrick. Fetei i se părea 
că arată ca flacăra unui arzător cu gaz. 

Băieţii hohotiră cu râsul lor cretin, iar Beverly se 
retrase la adăpostul maşinii, înăbuşindu-şi iarăşi 
chicotelile nebuneşti. Râdea, dar nu pentru că s-ar fi 
distrat. Într-un fel era caraghios, da, dar mai mult râdea 
pentru că simţea o profundă repulsie însoţită de un soi 
de oroare. Râdea fiindcă nu cunoştea niciun alt mod de 
a face faţă celor văzute. Avea o anume legătură cu 
faptul că le văzuse băieţilor socotelile, dar asta nu 
reprezenta în niciun caz, ba încă nici pe departe, 
principalul din ceea ce simţea. Ştiuse, la urma urmei, că 
băieţii au socoteli, tot aşa cum ştia şi că fetele au alt fel 
de socoteli; asta nu era decât ceea ce s-ar fi putut numi 
o confirmare. Dar restul a ceea ce făceau îi părea atât 
de straniu, atât de hilar şi totuşi, în acelaşi timp, atât de 
ucigător de primitiv, încât se pomeni, în pofida accesului 
de râs, bâjbâind după miezul propriei ei făpturi cu un fel 
de disperare. 

Stai, îşi spuse, ca şi cum acesta ar fi fost răspunsul, 
opreşte-te, au să te audă, aşa că fă bine şi încetează, 
Bewvie! 

Dar aşa ceva era imposibil. Tot ce putea face mai mult 
era să râdă fără a-şi angaja corzile vocale, astfel că 
sunetele ieşeau într-o serie de pufnete aproape neauzite, 
cu mâinile lipite peste gură, obrajii roşii ca nişte mere 
ionatane şi ochii înotând în lacrimi. 

— Doamne, căca-m-aş, ce mai doare! tună Victor. 

— Patru metri! răcni Henry. Jur pe Dumnezeu, Vic, 
patru futu-i în cur de metri! Jur pe numele lu’ mama! 

— Nu-mi pasă nici să fi avut zece futu-i în cur de 
metri, mi-ai ars curu’! urlă Vic, şi urmară râsete 
hohotinde. 


Continuând să chicotească silențios după maşina ce o 
ascundea, Beverly se gândi la un film pe care-l văzuse la 
televizor. Juca în el Jon Hall. Era vorba de tribul ăla din 
junglă; aveau un ritual secret, şi, dacă-l vedeai, erai 
sacrificat zeului lor, idolul acela mare de piatră. 

Asta nu-i astâmpără râsul, ci i-l pătrunse de-o nouă 
nuanţă, aproape isterică. Semăna tot mai mult şi mai 
mult cu un şir de zbierete tăcute. O durea burta. 
Lacrimile îi şiroiau pe faţă. 


3 


Henry, Victor, Belch şi Patrick  Hockstetter 
ajunseseră, în după-amiaza aceea fierbinte de iulie, să-şi 
aprindă unul altuia băşinile în groapă din cauza Renei 
Davenport. 

Henry ştia ce rezultat se obținea după consumarea 
unor mari cantităţi de fasole coaptă. Acest rezultat era 
poate cel mai bine exprimat într-un cântecel pe care-l 
învățase la picioarele tatălui său când încă umbla în 
pantaloni scurţi. Fasole, fasole, potolul melodios! Cu cât 
mănânci mai multă, cu-atăât tragi mai fălos! 

Rena Davenport şi tatăl lui trăiau împreună de 
aproape opt ani. Ea era grasă, cam la patruzeci de ani, 
şi de obicei nespălată. Henry bănuia că tatăl său şi Rena 
se futeau uneori, deşi nu-şi putea închipui cum şi-ar lipi 
cineva trupul de cel al Renei Davenport. 

Fasolea era mândria ei. O punea la înmuiat sâmbătă 
seara şi o gătea la foc mic cât era duminica de lungă. 
Henry o socotea bună - era, oricum, ceva de băgat în 
gură şi de mestecat -, dar după opt ani orice şi-ar fi 
pierdut farmecul. 

Nici Rena nu se mulțumea să facă doar puţină fasole; 
o prepara ca pentru armată. Când apărea duminică 
seara în vechiul ei De Soto verde (un bebeluş de 
cauciuc, gol, spânzura de oglinda retrovizoare, 
semănând grozav cu cea mai tânără victimă din lume a 
unui linşaj), avea de obicei fasolea aburind pe scaunul 


de lângă ea într-o marmită de oţel zincat de 
douăsprezece galoane. Toţi trei mâncau fasolea în 
aceeaşi seară (Rena bătând câmpii tot timpul despre 
gătitul ei, nebunul de Butch Bowers mormăind şi 
ştergându-se de sos la gură cu o bucăţică de pâine sau 
pur şi simplu spunându-i să tacă dacă la radio se 
transmitea un meci, Henry mâncând doar, privind pe 
fereastră, cu gândul la ale lui - în faţa unei asemenea 
farfurii de fasole îi venise ideea de a-l otrăvi pe Mr. 
Chips al lui Mike Hanlon), iar Butch o reîncălzea în 
seara următoare. Marţea şi miercurea, Henry lua o cutie 
plină la şcoală. Cam joi sau vineri, nici Henry, nici taică- 
său nu mai puteau mânca. Cele două dormitoare ale 
casei puţeau a pârţuri stătute, în pofida ferestrelor 
deschise. Butch lua resturile, le amesteca cu alte lături 
şi le dădea lui Bip şi Bop, cei doi porci ai familiei 
Bowers. Rena urma să se arate în duminica următoare 
cu o nouă oală clocotită, iar ciclul se relua. 

În dimineaţa aceea, Henry luase cu el o cantitate 
enormă de fasole rămasă şi toţi patru o mâncaseră pe 
toată la prânz, aşezaţi pe terenul de joacă, la umbra 
unui ulm mare şi bătrân. Mâncaseră până aproape să le 
crape burţile. 

Patrick venise cu ideea să se ducă în groapă, care 
avea să fie destul de liniştită în toiul unei după-amiezi de 
zi lucrătoare, vara. La vremea sosirii lor, fasolea îşi 
făcea treaba frumos de tot. 


4 


Puțin câte puţin, Beverly îşi recapătă controlul. Ştia 
că trebuia să scape de acolo; să bată în retragere era 
mai puţin periculos, în ultimă instanţă, decât să rămână 
prin preajmă. Erau absorbiți de ceea ce făceau şi, chiar 
dacă se întâmpla tot ce putea fi mai rău, avea şansa să 
ia startul în avans (iar undeva în străfundurile minţii 
ajunsese deja la concluzia că, dacă se întâmpla tot ce 
putea fi cel mai rău, câteva bile trase cu praştia i-ar fi 


descurajat). 

Se pregătea să se îndepărteze pe furiş, când Victor 
spuse: 

— Eu tre’ să mă duc, Henry. Taică-miu vrea să-l ajut 
la culesu' porumbului dup-amiaza asta. 

— Ei, căcat, replică Henry. Doar n-o să moară. 

— Nu, da' are draci pe mine. Din cauză la ce s-a- 
ntâmplat atuncea. 

— Futu-l în cur dacă nu ştie s-o ia-n glumă. 

Beverly începu să asculte mai atentă, bănuind că 
putea fi vorba de răfuiala ce se sfârşise cu fractura lui 
Eddie. 

— Nu, tre’ să plec. 

— Cre’ că-l doare curv’, zise Patrick. 

— Vezi cum vorbeşti, mutră futută, îl preveni Victor. 
Să nu-ți dau una. 

— Şi io trebui să mă duc, spuse Belch. 

— Şi tac-tu vrea să culegi porumb? întrebă enervat 
Henry. 

La mintea lui, asta ar fi vrut să însemne o glumă; tatăl 
lui Belch era mori. _ 

— Nu. Da' am treabă să-mpart Weekly Shopper. În 
seara asta apare. 

— Ce tot haleşti rahat cu Weekly Shopper? întrebă 
Henry, părând acum nu numai furios, dar şi tulburat. 

— E o treabă, spuse Belch cu răbdare greoaie. Câştig 
bani. 

Henry scoase un sunet dezgustat, iar Beverly mai 
riscă să arunce o privire de după maşină. Victor şi Belch 
stăteau în picioare, încheindu-şi curelele. Henry şi 
Patrick încă mai erau chirciţi, cu pantalonii în vine. 
Bricheta lucea în mâna lui Henry. 

— N-oi da şi tu bir cu fugiţii, nu? îl întrebă Henry pe 
Patrick. 

— Nt, răspunse acesta. 

— N-oi avea şi tu de cules porumb sau altă-mpuţită de 
treabă? 


— Nt, făcu din nou Patrick. 

— Păi, zise nesigur Belch, ne mai vedem noi, Henry. 

— Sigur, spuse Henry şi scuipă lângă unul dintre 
pantofii ţopârlăneşti de lucru ai lui Belch. 

Vic şi Belch porniră împreună spre cele două rânduri 
de maşini stricate... Spre Studebakerul după care stătea 
pitită Beverly. În primul moment fata nu putea decât să 
se crispeze, îngheţată de frică precum un iepuraş. Apoi 
se strecură prin stânga Studebakerului şi prin spaţiul 
dintre acesta şi Ford-ul tamponat, fără uşi, de alături. O 
clipă se opri, privind într-o parte şi în alta, în timp ce-i 
auzea apropiindu-se. Ezită, cu gura uscată ca iasca, 
simțind mâncărimi pe spinarea transpirată; o parte a 
minţii ei se întreba buimacă oare cum ar arăta cu un 
ghips ca al lui Eddie, cu numele Păguboşilor iscălite pe 
el. Apoi plonjă în Ford, pe locul mortului. Se ghemui pe 
mocheta murdară, făcându-se cât de mică putea. 
Înăuntrul Fordului aruncat la gunoi era cald ca într-un 
cuptor şi mirosea atât de greu a praf, a tapiţerie putredă 
şi a căcăreze de şobolan învechite, încât trebui să lupte 
amarnic împotriva strănutului sau tusei. Îi auzi pe Belch 
şi Victor trecând pe alături, vorbind cu glasuri scăzute. 
Şi se îndepărtară. 

Strănută de trei ori, iute şi tăcut, în palmele făcute 
căuş. 

Bănuia că acum ar putea să plece, dacă avea grijă. 
Cea mai bună cale de a o face era să treacă pe locul 
şoferului, să se strecoare înapoi pe cărare, iar după 
aceea să se facă pur şi simplu nevăzută. Bănuia că ar 
putea reuşi, dar şocul de a fi fost aproape descoperită îi 
secătuise tot curajul, cel puţin pentru moment. Se 
simţea mai în siguranţă acolo, în Ford. Şi poate, acum 
că Victor şi Belch plecaseră, ceilalţi doi se vor duce şi ei 
în curând. Atunci se putea întoarce şi ea la club. li 
pierise tot cheful de tras la ţintă. 

Şi apoi, îi venea să facă pipi. 

Haideţi, spuse ea în sinea ei. Haideţi, grăbiți-vă şi 


plecați, grăbiţi-vă şi plecaţi, vă ROOOG! 

O clipă mai târziu îl auzi pe Patrick urlând într-un 
amestec de râs şi durere. 

— Doi metri! mugi Henry. Ca o futută de lampă de 
sudură! Mă jur pe Dumnezeu! 

Tăcere apoi, un timp. Sudoare prelingându-i-se pe 
spinare. Soarele bătând prin parbrizul spart al Fordului, 
în ceafa ei. Apăsare în vezică. 

Henry răcni atât de tare, încât Beverly, care aproape 
aţipise în ciuda poziţiei incomode, aproape că ţipă ea 
însăşi. 

— Lua-te-ar dracu’, Hockstetter! Mi-ai ars curul! Ce 
mă-ta faci cu bricheta aia? 

— Trei metri, chicoti Patrick (simplul sunet al 
chicotelii lui o făcea pe Bev să se simtă înfrigurată şi 
plină de revoltă, ca şi cum ar fi văzut un vierme târându- 
se din salata ei). Trei metri ca nimica, Henry. Albastră- 
orbitoare. Trei metri ca nimica. Jur pe Dumnezeu! 

— Dă-ncoa' aia! mârâi Henry. 

Haide, haide, prostălăilor, mergeţi, cărați-vă! 

Când Patrick vorbi din nou, glasul îi suna atât de 
încet, încât Bev abia îl putu auzi. Dacă sufla cea mai 
mică boare de vânt în după-amiaza aceea ca un cuptor, 
nu l-ar fi auzit. 

— Hai să-ţi arăt ceva, spuse Patrick. 

— Ce? întrebă Henry. 

— Doar ceva, reluă Patrick şi tăcu o clipă. Se simte 
mişto. 

— Ce? întrebă din nou Henry. 

Apoi se lăsă tăcerea. 

Nu vreau să mă uit, nu vreau să văd ce fac acum şi, 
plus de asta, s-ar putea să mă vadă, de fapt probabil o să 
te şi vadă, fiindcă ţi-ai cam consumat tot norocul pe ziua 
de azi, fetița mamei. Aşa că fă tu bine şi stai aici. Nu 
trage cu ochiul... 

Dar curiozitatea îi învinse bunul-simţ. Plutea ceva 
straniu în liniştea aceea, ceva puţin cam înfricoşător. 


Înălţă capul centimetru cu centimetru până ce putu privi 
prin parbrizul crăpat şi ceţos al maşinii. Nu avea de ce 
să se teamă că va fi văzută; ambii băieţi se concentrau 
asupra a ceea ce făcea Patrick. Nu înţelese ce vedea, 
dar ştiu că era o porcărie... Ceea ce nu însemna că s-ar 
fi aşteptat la altceva de la Patrick, care era atât de sucit. 

Ţinea o mână între coapsele lui Henry şi una între ale 
sale. O mână scutura uşurel socoteala lui Henry; cu 
cealaltă mână Patrick şi-o freca pe a lui. Doar că nu şi-o 
freca propriu-zis - cum să-i zici, 0... storcea, trăgând-o, 
lăsând-o iar moale în jos. 

Da’ ce face? se întrebă Beverly, scârbită. 

Nu ştia, cu siguranţă că nu, dar îi era frică. Nu credea 
să mai fi fost atât de înfricoşată de când vomase sânge 
chiuveta din baie, împroşcând totul. O parte din 
adâncurile ei ţipă că, dacă îşi dădeau seama că-i văzuse, 
indiferent ce anume făcând, puteau îndrăzni mai mult 
decât s-o lovească; o puteau ucide de-a binelea. 

Totuşi, nu-şi putea muta privirea în altă direcţie. Văzu 
că socoteala lui Patrick se făcuse ceva mai lungă, dar nu 
mult; încă îi mai atârna între picioare ca un şarpe. A lui 
Henry însă crescuse uluitor. Stătea în sus ţeapănă şi 
tare, aproape împungându-l în buric. Mâna lui Patrick 
urca şi cobora, urca şi cobora, uneori oprindu-se ca să 
strângă, alteori gâdilând sacul acela ciudat şi greu de 
sub socoteala lui Henry. 

Alea îi sunt coaiele, îşi spuse Beverly. Chiar trebuie 
băieții să umble tot timpul cu alea la ei? Doamne, eu mi- 
aş ieşi din minţi! apoi o altă parte a creierului ei şopti: 
Bill are de-alea. Din proprie iniţiativă, în mintea fetei se 
născu imaginea ei înseşi apucându-i-le, cuprinzându-le 
în mână, pipăindu-le textura... Şi simţământul acela 
fierbinte goni din nou prin ea, detonând o roşeaţă 
furioasă. 

Henry fixa cu privirea mâna lui Patrick, ca hipnotizat. 
Bricheta zăcea pe grohotişul de lângă el, oglindind 
soarele fierbinte al după-amiezii. 


— Vrei să ţi-o iau în gură? întrebă Patrick. 

Buzele lui, vinete ca ficatul, zâmbeau cu complezenţă. 

— Mm? făcu Henry, ca trezit dintr-un somn adânc. 

— Ți-o iau în gură dacă vrei. Nu mă deran... 

Mâna lui Henry fulgeră, semiînchisă, nu tocmai pumn. 
Patrick se răsturnă pe spate. Căpăţâna i se izbi de pietre 
cu o bufnitură. Beverly se aruncă din nou pe jos, cu 
inima bubuind să-i spargă pieptul, cu dinţii încleştaţi 
împotriva unui mic geamăt scâncit. După ce-l doborâse 
pe Patrick, Henry se întorsese şi, preţ de-o clipă, chiar 
înainte de a se ghemui iarăşi pe locul mortului lângă 
schimbătorul de viteze, i se păruse că ochii ei şi ai lui 
Henry se întâlniseră. 

Doamne, te rog, fă să-i fi venit soarele-n ochi, se rugă 
fata. Te rog, Doamne, îmi pare rău c-am tras cu ochiul. 
Te rog, Doamne. 

Urmă o pauză chinuitoare. Bluza albă îi stătea lipită 
cu sudoare de trup. Broboane ca nişte perle mici îi 
scânteiau pe braţele bronzate. Băşica îi pulsa dureros. 
Simţi că nu peste mult timp îşi va uda pantalonii. 
Aştepta ca faţa furioasă a lui Henry să apară în 
deschizătura unde fusese portiera dreaptă a Fordului, 
convinsă că aşa se va întâmpla - cum să n-o fi văzut? 
Avea s-o tragă afară şi s-o lovească. Avea să... 

Un nou gând, şi mai cumplit, îi veni acum în minte şi 
încă o dată trebui să se angajeze într-o luptă încordată 
şi dureroasă pentru a nu-şi uda pantalonii. Da' dacă-i 
făcea ceva cu socoteala lui? Dacă voia să şi-o bage în ea, 
undeva? Ştia unde trebuia să intre, mai mult ca sigur; i 
se părea că această cunoaştere îi răsărise deodată în 
minte pe deplin formată. Avea convingerea că dacă 
Henry încerca să-şi bage socoteala în ea ar înnebuni. 

Te rog, nu, te rog, Doamne, nu-l lăsa să mă fi văzut, te 
rog, bine? 

Atunci Henry vorbi şi, spre groaza ei crescândă, 
glasul i se auzi de undeva mult mai de-aproape: 

— La mine nu ţin chestiile-astea de poponari. 


Mai de departe, vocea lui Patrick: 

— Ţi-a plăcut. 

— Ba nu mi-a plăcut! strigă Henry. Şi dacă zici la 
cineva că da, te-omor, futu-ţi morţii mă-tii de curist! 

— Ţi s-a făcut os, comentă Patrick. 

După glas, părea că zâmbeşte. Cât îi era de teamă de 
Henry Bowers, zâmbetul n-ar fi surprins-o pe Beverly. 
Patrick era nebun, mai nebun decât Henry, poate, iar 
oamenii atât de nebuni nu se temeau de nimic. 

— Am văzut. 

Paşi scrâşniră pe pietriş - mai aproape, şi mai 
aproape. Beverly ridică privirea, cu ochii ieşiţi din 
orbite. Prin parbrizul vechi al Fordului putea vedea 
acum partea din spate a capului lui Henry. Se uita spre 
Patrick, dar dacă se-ntorcea... 

— Dacă zici la cineva, te spun că sugi pula, ameninţă 
Henry. Şi pe urmă te omor. 

— Nu mi-i frică de tine, Henry, zise Patrick şi se hlizi. 
Da' s-ar putea să nu zic dacă-mi dai un dolar. 

Henry se foi neliniştit. Se răsuci parţial; acum Beverly 
îi putea vedea pe sfert profilul în locul cefei. Rogu-te, 
Doamne, rogu-te, Doamne, cerşi ea incoerent, iar vezica 
urinară îi pulsa şi mai puternic. 

— Dacă zici, spuse Henry, cu vocea joasă şi calculată, 
am să spun ce faci cu pisicile. Şi cu câinii. Am să le spun 
de frigider. Ştii ce-o să se-ntâmple, Hockstetter? O să 
vină şi-o să te ia şi-o să te bage-n cur pă mă-ta la 
balamuc. 

Tăcere din partea lui Patrick. 

Henry bătu cu degetele în capota Fordului unde 
stătea ascunsă Beverly. 

— Se-aude? 

— Te-aud. 

Glasul lui Patrick suna îmbufnat, îmbufnat şi cam 
speriat. Izbucni: 

— Ţi-a plăcut! Ţi s-a făcut os! Cel mai mare os din 
câte-am văzut! 


— Mhm, fac pariu c-ai văzut o droaie, futu-te-n cur de 
curist mic şi labagiu. Ţine doar minte ce-am zis cu 
frigideru'. Cu frigideru' tău. Şi dacă te mai văd pe-aici, 
îţi sparg dovleacu'. 

Din nou tăcere dinspre Patrick. 

Henry se îndepărtă. Beverly întoarse capul şi-l văzu 
trecând prin stânga maşinii. Dacă ar fi privit doar puţin 
spre stânga lui, ar fi văzut-o. Dar nu privi. Un moment 
mai târziu, îl auzi luând-o în direcţia în care plecaseră 
Victor şi Belch. 

Acum nu mai era acolo decât Patrick. 

Beverly aşteptă, dar nu se întâmplă nimic. Cinci 
minute se târâră cu greu. Nevoia de a urina atinsese 
acum disperarea. S-ar mai fi putut abţine două sau trei 
minute, dar mai mult nu. Şi o neliniştea faptul de a nu 
şti precis unde era Patrick. 

Privi pe furiş prin parbriz şi îl văzu şezând pur şi 
simplu acolo. Henry îşi uitase bricheta. Patrick îşi 
băgase cărţile la loc într-o mică tolbă din prelată pe care 
şi-o petrecuse pe după gât ca un vânzător de ziare, dar 
pantalonii şi chiloţii îi erau tot în vine. Începuse să se 
joace cu bricheta. Învârtea rotiţa, aprindea o flacără 
aproape invizibilă în lumina puternică a zilei, închidea 
căpăcelul; şi pe urmă iar o lua de la început. Părea 
hipnotizat. Un fir de sânge i se prelingea din colţul gurii 
până pe bărbie, iar buzele i se umflau pe partea dreaptă. 
Nu părea să observe, şi încă o dată Beverly se simţi 
pătrunsă de o repulsie stranie. Patrick era scrântit, nici 
vorbă; în viaţa ei nu voise cu mai multă putere să scape 
de cineva. 

Mişcându-se cu multă grijă, se târi înapoi peste 
schimbătorul de viteze al Fordului şi se strecură sub 
volan. Puse un picior pe pământ şi se furişă înapoia 
maşinii. Apoi fugi repede pe unde venise. Când intră 
între pinii de dincolo de automobilele abandonate, privi 
în urmă peste umăr. Acolo nu era nimeni. Groapa 
picotea sub soare. Simţi cercurile de tensiune din jurul 


pieptului şi stomacului slăbind uşurate, şi tot ce-i mai 
rămase era nevoia de a urina, atât de mare, încât simţea 
că îi vine să leşine. 

Se mai grăbi câţiva paşi pe cărare şi coti la dreapta. 
Îşi descheie şortul aproape înainte ca frunzişul să se fi 
închis la loc în urma ei. Privi iute în jur să se asigure că 
nu creştea oţetar otrăvitor pe aproape; apoi se lăsă pe 
vine, ţinându-se de trunchiul rezistent al unui boschet ca 
să-şi păstreze echilibrul. 

Îşi ridică pantalonii la loc când auzi paşi apropiindu-se 
dinspre groapă. Tot ce reuşi să desluşească printre tufe 
erau crâmpeie de doc albastru şi carouri decolorate ale 
unei cămăşi de şcoală. Era Patrick. Se ghemui la 
pământ, aşteptându-l să treacă spre Kansas Street. 
Actuala poziţie îi dădea mai multă încredere. 

Acoperirea era bună, nu mai trebuia să facă pipi, iar 
Patrick era dus în lumea lui de cuci. Când va fi fost 
plecat, ea avea să se întoarcă şi să se ducă la club. 

Dar Patrick nu trecu mai departe. Se opri pe potecă 
aproape vizavi de ea şi rămase cu privirea la frigiderul 
ruginit. 

Beverly îl putea observa pe Patrick printre boscheţi 
fără a risca prea mult să fie văzută. Acum, că se 
uşurase, descoperi că era din nou curioasă - iar, dacă se 
întâmplă ca Patrick s-o vadă, avea convingerea că-l va 
putea întrece la fugă. Nu era atât de gras ca Ben, dar 
era molâu. Scoase oricum praştia din buzunarul de la 
spate şi îşi puse o jumătate de duzină de bile din oţel în 
buzunarul de la piept al vechii ei cămăşi. Nebun sau nu, 
una bună trasă la genunchi îl putea domoli pe unul ca 
Patrick Hockstetter. 

Acum îşi amintea destul de bine frigiderul. Erau o 
droaie de frigidere aruncate în groapă, dar dintr-o dată 
îi trecu prin minte că acesta era singurul văzut de ea pe 
care Mandy Fazio nu-l dezmembrase, fie rupându-i cu 
cleştii mecanismul de închidere, fie pur şi simplu 
scoțând uşa cu totul. 


Patrick începu să fredoneze şi să se legene înainte şi 
înapoi în faţa frigiderului vechi şi ruginit, iar Beverly 
simţi un nou fior străbătând-o. Era ca un tip dintr-un 
film de groază încercând să trezească un cadavru dintr-o 
criptă. 

Ce avea de gând? 

Dar dacă ar fi ştiut asta sau ce anume urma să se 
întâmple când Patrick îşi va fi sfârşit ritualul privat şi va 
deschide uşa ruginită a frigiderului mort, ar fi fugit cât o 
ţineau picioarele. 


5 


Nimeni - nici măcar Mike Hanlon - nu avea cea mai 
vagă idee cât de nebun era cu adevărat Patrick 
Hockstetter. Avea doisprezece ani şi era fiul unui comis- 
voiajor de vopsele. Mama sa, catolică devotată, avea să 
moară de cancer la sân în 1962, la patru ani după ce 
Patrick fusese devorat de entitatea tenebroasă ce exista 
în şi sub Derry. Deşi testele îi depistaseră un coeficient 
de inteligenţă puţin sub medie, Patrick repetase deja 
două clase, prima şi a treia. Urma cursurile de vară în 
acel an, ca să nu fie obligat să o repete şi pe a cincea. 
Profesorii îl considerau un elev apatic (după cum 
notaseră câţiva pe cele şase linii goale ale carnetelor de 
note de la Şcoala Primară Derry rezervate pentru 
„COMENTARII ALE PROFESORILOR”) şi destul de 
neliniştitor totodată (ceea ce nu notase niciunul - 
sentimentele le erau prea vagi, prea difuze ca să poată fi 
exprimate pe şaizeci de rânduri, nicidecum doar pe 
şase). Dacă s-ar fi născut cu zece ani mai târziu, 
probabil că un consilier l-ar fi orientat spre un specialist 
în psihologie infantilă care poate (sau poate că nu; 
Patrick era mult mai isteţ decât indicau rezultatele sale 
lipsite de strălucire la testul de inteligenţă) ar fi pătruns 
înfricoşătoarele abisuri din spatele acelui chip ca luna, 
palid şi molatic. 

Era un sociopat şi, poate, în acea fierbinte lună iulie a 


anului 1958, devenise deja un psihopat adevărat. Nu-şi 
putea aminti vreo vreme când să fi crezut că restul 
oamenilor - şi restul fiinţelor vii, mai exact - erau 
„reali”. Se considera pe el însuşi ca fiind o făptură 
concretă, probabil singura din univers, dar nu era în 
niciun caz convins că această concreteţe îl făcea să fie 
„real” Nu avea simţul durerii, în sens exact, şi nici 
măcar nu îşi dădea seama când i se provocau dureri 
(indiferența faţă de lovitura în gură primită de la Henry 
în groapă era un exemplu semnificativ). Câtă vreme 
găsea realitatea ca un concept complet lipsit de înţeles, 
înţelegea însă perfect conceptul de „reguli” Şi, în pofida 
faptului că toţi profesorii lui îl socotiseră ciudat (atât 
doamna Douglas, profesoara din clasa a cincea, cât şi 
doamna Weems, care-l avusese pe Patrick elev într-a 
treia, ştiau despre penarul plin de muşte, dar - deşi 
niciuna dintre ele nu ignora complet implicaţiile - 
fiecare avea zeci de alţi elevi, fiecare cu propriile sale 
probleme), nimeni nu întâmpinase cu el dificultăţi 
disciplinare serioase. Putea preda extemporale absolut 
albe - sau albe cu excepţia unui mare şi decorativ semn 
de întrebare -, iar doamna Douglas descoperise că era 
mai bine să-l ţină departe de fete din cauza mâinilor lui 
romane şi a degetelor ruseşti, dar era liniştit, atât de 
liniştit, încât existau momente când putea să fie luat 
drept un cocoloş de lut ce fusese modelat în formă de 
băiat. Era uşor să nu observi un Patrick care eşua în 
linişte, când aveai de făcut faţă unor băieţi ca Henry 
Bowers şi Victor Criss, care erau turbulenti şi insolenţi 
în mod activ, băieţi dispuşi să fure banii de lapte sau să 
devasteze cu bucurie proprietatea şcolii dacă li se 
oferea ocazia, şi fete ca nefericit-numita Elizabeth 
Taylor, care era epileptică şi ale cărei câteva sărmane 
celule cenuşii nu funcționau decât sporadic, astfel că 
trebuia să fie împiedicată să îşi ridice rochia în curtea 
şcolii ca să-şi arate perechea de chiloţi noi. Cu alte 
cuvinte, Şcoala  Primară era  confuzul carnaval 


educaţional tipic, un circ cu atât de multe arene, încât 
Pennywise însuşi ar fi trecut neobservat. Fără îndoială, 
niciuna dintre profesoarele lui Patrick (sau părinţii lui, 
că tot veni vorba) nu bănuia că la vârsta de cinci ani 
Patrick îşi asasinase frăţiorul nou-născut, Avery. 

Lui Patrick nu-i plăcuse când mama sa îl adusese pe 
Avery acasă de la spital. Nu-i păsa (sau cel puţin aşa îşi 
spusese el la început) dacă părinţii lui aveau doi copii, 
cinci copii sau cinci duzini de copii, câtă vreme celălalt 
copil sau copii nu-i afectau propriul său program. 
Constată însă că Avery i-l afecta. Mesele întârziau. 
Bebeluşul plângea noaptea şi îl trezea din somn. I se 
părea că părinţii stau toată ziua aplecaţi peste leagăn şi, 
adesea, când încerca să le atragă atenţia, descoperea că 
nu mai poate. Pentru una dintre puţinele ori din viaţa 
lui, lui Patrick i se făcu frică. Îi trecu prin minte că dacă 
părinţii îl aduseseră pe el, Patrick, acasă de la spital, şi 
dacă el era „real”, atunci poate că şi Avery era „real” Se 
putea întâmplă chiar ca, atunci când Avery va fi destul 
de mare ca să umble şi să vorbească, să-i aducă tatei 
numărul din Derry News de pe prag şi să-i dea mamei 
oalele când cocea pâine, părinţii să ia hotărârea de a se 
descotorosi cu totul de Patrick. Nu se punea problema 
temerii că l-ar fi iubit mai mult pe Avery (deşi lui Patrick 
îi era clar că îl iubeau mai mult, iar în acest caz judecata 
sa era probabil corectă). Lucrurile ce-l interesau erau: 
(1) regulile care se încălcaseră sau se schimbaseră de la 
sosirea lui Avery, (2) posibila „realitate” a lui Avery şi 
(3) eventualitatea de a-l da pe el afară în favoarea lui 
Avery. 

Patrick intră în camera lui Avery într-o zi pe la două şi 
jumătate, la scurt timp după ce autobuzul şcolii îl 
adusese de la programul de după-amiază al grădiniţei de 
copii. Era luna ianuarie. Afară începea să cadă zăpada. 
Un vânt puternic vuia prin McCarron Park şi făcea să 
zăngăne ferestrele îngheţate de la etaj. Mama lui moţăia 
în dormitor; Avery făcuse nazuri toată noaptea trecută. 


Tata era la serviciu. Copilaşul dormea pe burtă, cu capul 
întors într-o parte. 

Patrick, cu chipul său tâmp ca luna plină, întoarse 
capul lui Avery astfel încât faţa i se înfundă drept în 
pernă. Avery scoase un smiorcăit şi-şi răsuci capul la loc 
pe o parte. Patrick observă asta şi căzu pe gânduri, în 
timp ce zăpada i se topea de pe ghetele galbene băltind 
în podea. Să tot fi trecut vreo cinci minute (viteza de 
gândire nu era specialitatea lui Patrick), după care îi 
răsuci iar faţa lui Avery în pernă şi o tinu o clipă acolo. 
Avery începu să se zbată. Dar zvârcolirile îi erau slabe. 
Patrick îi dădu drumul. Avery întoarse din nou capul pe 
o parte, scoase un mic țipăt sforăitor şi dormi mai 
departe. Vântul vuia, zgâlţâind ferestrele. Patrick 
aşteptă să vadă dacă acel țipăt uşor o trezise pe maică- 
sa. N-o trezise. 

Acum se simţi scăldat într-o mare fascinaţie. Lumea 
părea să-i stea clară în faţă pentru prima oară. 
Echipamentul său emoţional era grav deficitar, iar în 
acele câteva momente se simţi aşa cum i s-ar întâmplă 
poate unei persoane complet daltoniste la administrarea 
unei injecții ce i-ar permite să perceapă culorile un scurt 
răstimp... Sau unui toxicoman recent îmbuibat, când 
doza îi propulsează creierul pe orbită. Acesta era un 
lucru nou. Nu-i bănuise existenţa. 

Foarte blând, răsuci din nou chipul lui Avery în pernă. 
De astă dată, când Avery se zbătu, Patrick nu-i mai dădu 
drumul. Apăsă mai ferm în pernă faţa bebeluşului. 
Micuţul scotea acum încontinuu strigăte înăbuşite, iar 
Patrick ştia că se trezise. Avu vaga idee că s-ar putea să- 
l spună maică-sii dacă se oprea. Îl ţinu apăsat. Copilul se 
zvârcolea. Patrick îl ţinea. Copilul trase un pârţ. 
Spasmele îi slăbiră. Patrick continuă să-l ţină. In cele 
din urmă rămase complet nemişcat. Patrick îl mai ţinu 
încă cinci minute, simțind acea fascinaţie atingând 
apogeul şi apoi începând să se risipească: efectul 
injecţiei trecând, lumea redevenind cenuşie, drogul 


redevenind o doză obişnuită. 

Patrick cobori la parter, luă o farfurie cu fursecuri şi 
îşi turnă un pahar de lapte. Mama sa cobori după o 
jumătate de oră şi spuse că nici măcar nu-l auzise 
venind acasă, atât de obosită fusese (n-ai să mai fi, 
mămică, spuse Patrick în sinea lui, nicio grijă, am 
aranjat eu). Se aşeză lângă el, mâncă un fursec şi-l 
întrebă ce făcuse la grădiniţă. Patrick spuse că fusese 
totul bine şi-i arătă desenul lui cu o casă şi un pom. 
Hârtia era acoperită de mâzgăleli fără sens făcute cu 
creion negru şi maro. Maică-sa spuse că e foarte frumos. 
Patrick aducea acasă în fiecare zi aceleaşi mâzgălituri 
strâmbe, negre şi maro. Uneori spunea că-i un curcan, 
alteori un’ pom de Crăciun, câteodată un băiat. Mama sa 
îi răspundea întotdeauna că-i foarte frumos... Deşi din 
când în când, într-o parte din ea atât de adânc ascunsă, 
încât abia dacă-i ştia prezenţa, îşi făcea griji. Era ceva 
puţin cam neliniştitor la asemănarea întunecată a acelor 
mari rotocoale de negru şi maro. 

Nu descoperi moartea lui Avery decât aproape de ora 
cinci; până atunci presupusese pur şi simplu că-şi face o 
siestă foarte prelungită. De acum Patrick privea 
Crusader Rabbit la televizorul lor cu diagonala de 
şaptesprezece centimetri și continuă să se uite la 
televizor în tot timpul vacarmului ce urmă. Începuse 
Whirly-birds când sosi doamna Henley din vecini (mama, 
zbierând, ţinuse în braţe cadavrul copilului în uşa 
deschisă a bucătăriei, crezând năucită că aerul rece l-ar 
putea reînvia; lui Patrick i se făcu frig şi-şi luă un 
pulover din debaraua de la parter). Highway Patrol, 
serialul preferat al lui Ben Hanscom, se transmitea când 
veni acasă domnul Hockstetter de la lucru. La vremea 
când ajunse doctorul, tocmai urma Science Fiction 
Theater, cu Gazda Dumneavoastră, Truman Bradley. 
„Cine ştie ce ciudăţenii poate ascunde universul?” 
specula Truman Bradley pe când mama lui Patrick tipa 
şi se zbătea în braţele soţului ei la bucătărie. Doctorul 


observă calmul profund şi privirea neîntrebătoare ale lui 
Patrick şi presupuse că băiatul era în stare de şoc. li 
oferi lui Patrick o pastilă. Patrick nu avu nicio obiecţie. 

Se puse diagnosticul de moarte infantilă. Peste ani de 
zile s-ar fi putut ridica întrebări privind un asemenea 
incident fatal, deviere de la obişnuitele morţi infantile. 
Dar, când se întâmplă, moartea fu pur şi simplu 
înregistrată, iar bebeluşul îngropat. Patrick avu 
multumirea că, odată potolite lucrurile, mesele sale 
reîncepură să sosească la timp. 

În nebunia acelei după-amieze şi seri - oameni 
trântind uşile prin casă, luminile roşii ale ambulanţei de 
la spital pulsând pe pereţi, doamna Hockstetter 
zbierând, văicărindu-se şi refuzând orice mângâiere - 
tatăl lui Patrick fusese singurul care ajunse la o distanţă 
infimă de adevăr. Stătea amorţit lângă leagănul gol al 
lui Avery, cam la douăzeci de minute după ridicarea 
cadavrului, pasiv, pur şi simplu nevenindu-i să creadă 
cele întâmplate. Privi în jos şi văzu o pereche de urme 
pe podelele din lemn de esenţă tare. Le lăsase zăpada 
topită de pe cizmele galbene de cauciuc ale lui Patrick. 
Se uită la ele, şi un gând îngrozitor îi răsări scurt în 
minte, ca o bulă de gaz otrăvitor înălțându-se dintr-un 
puț de mină adânc. Mâna i se ridică încet la gură și ochii 
i se dilatară. O imagine începu să-i prindă contur în 
minte, înainte de-a apuca să devină clară, omul ieşi din 
cameră, trântind uşa în urma lui atât de tare, încât 
pragul de sus se crăpă. 

Nu i-a pus niciodată vreo întrebare lui Patrick. 

Patrick nu mai făcuse niciodată aşa ceva, deşi ar fi 
fost posibil dacă i se ivea ocazia. Nu simţi nicio 
vinovăţie, nu avu coşmaruri. Cu trecerea timpului însă 
deveni mai conştient de ce i s-ar fi putut întâmpla dacă 
ar fi fost prins. Existau reguli. i se întâmplau lucruri 
neplăcute dacă nu le respectai... Sau dacă erai prins 
încălcându-le. Puteai fi închis sau legat pe scaunul 
electric. 


Dar amintirea acelui sentiment de fascinaţie - acel 
simţământ al culorii şi senzaţiei - era pur şi simplu prea 
puternică şi prea minunată ca să renunţe complet. 
Patrick ucidea muşte. La început le strivea doar cu 
pliciul mamei; mai târziu descoperi că le putea omori 
absolut eficient cu o riglă de plastic. Mai descoperi şi 
plăcerile hârtiei-de-muşte. O panglică lungă şi lipicioasă 
putea fi cumpărată cu doi cenți de la Costello Avenue 
Market, iar Patrick petrecea uneori şi câte două ore în 
şir în garaj, privind cum muştele poposeau şi se zbăteau 
apoi să se elibereze, cu gura întredeschisă, cu ochii săi 
prăfuiţi aprinşi de acea rară fascinaţie, cu sudoarea 
şiroindu-i pe faţa rotundă şi trupul îndesat. Patrick 
omora gândaci, dar dacă era posibil îi captura mai întâi. 
Uneori şterpelea câte un ac lung din pernuţa cu ace a 
mamei sale, străpungea cu el un gândac şi se aşeza cu 
picioarele încrucişate în grădină, privindu-l cum moare. 
În acele momente, expresia lui era cea a unui băiat care 
citeşte o carte foarte bună. Odată descoperise o pisică 
strivită de maşină, care murea în rigolă pe Lower Main 
Street, şi şezuse cu ochii pironiţi la ea până ce o bătrână 
îl văzuse împingând cu piciorul făptura storcită şi 
miorlăitoare, îi arse una cu mătura pe care o folosea la 
curăţatul aleii. Du-te-acasă! strigase la el. Ce, eşti 
nebun? 

Patrick se dusese acasă. Nu era supărat pe bătrână. 
Fusese prins nesocotind regulile, atâta tot. 

Apoi, anul trecut (Mike Hanlon sau oricare dintre 
ceilalţi n-ar fi fost surprins, în acest punct, să afle că, de 
fapt, se întâmplase chiar în ziua asasinării lui George 
Denbrough), Patrick descoperise frigiderul ruginit, unul 
dintre cei mai mari gunoizi din centura ce înconjura 
gunoaiele propriu-zise. 

La fel ca Bev, auzise avertismentele despre asemenea 
obiecte abandonate, despre felul cum vreo treizeci de 
milioane de copii proşti se puneau anual la saramură în 
ele. Patrick rămăsese privind frigiderul vreme 


îndelungată, jucându-se alene cu el însuşi de-a şoarecele 
şi pisica. Fascinaţia revenise, mai intensă ca oricând - 
cu excepţia momentului când îl aranjase pe Avery. 
Fascinaţia revenise pentru că, în reziduurile degerate, şi 
totuşi fumegânde ce-i slujeau drept minte, lui Patrick 
Hockstetter îi venise o idee. 

Familiei Luce, care locuia cu trei case mai încolo de 
familia Hockstetter, îi dispăru pisica, Bobby, peste o 
săptămână. Copiii Luce, care nu-şi puteau aminti vreo 
vreme când Bobby nu se aflase prin preajmă, petrecură 
ore întregi trecând prin ciur împrejurimile în căutarea 
sa. Ba mai mult încă, îşi puseseră laolaltă banii şi 
dăduseră un anunţ la rubrica Pierderi din Derry News. 
Fără rezultat. Iar dacă vreunul dintre ei l-ar fi văzut în 
ziua aceea pe Patrick, mai umflat ca oricând în 
canadiana sa de iarnă cu miros de naftalină (după 
retragerea apelor în acea toamnă a lui '57, se lăsase 
aproape imediat un frig amarnic), ducând o cutie de 
carton, n-ar fi suspectat nimic. 

Familia Engstrom, cu o stradă mai încolo şi aproape 
drept în spatele casei familiei Hockstetter, îşi pierdu 
căţelandrul cocher cu vreo zece zile înainte de 
Sărbătoarea Recunoştinţei. Alte familii îşi pierdură 
câinii şi pisicile în următoarele şase-opt luni; şi fireşte că 
Patrick le răpise pe toate, ca să nu mai menţionăm şi o 
duzină de câini vagabonzi neremarcaţi din cartierul 
Hell's Half-Acre al oraşului Derry. 

li băga în frigiderul Amana ruginit de lângă groapă, 
unul câte unul. De fiecare dată când aducea câte un nou 
animal, cu inima bubuindu-i în piept, cu ochii aprinşi şi 
înlăcrimaţi de excitație, se aştepta să constate că Mandy 
Fazio smulsese broasca frigiderului sau îi scosese 
ţâţânile cu barosul. Dar Mandy nu se atingea niciodată 
de acel frigider. Poate nu-şi dăduse seama că era acolo, 
poate că forţa voinţei lui Patrick îl ţinea la distanţă... 
Sau poate vreo anume altă forţă făcea acest lucru. 

Cocherul familiei Engstrom rezistă cel mai mult. În 


ciuda frigului, era încă viu când Patrick reveni pentru a 
treia oară în tot atâtea zile, deşi îşi pierduse toată 
vioiciunea (dăduse din coadă şi-i linsese frenetic mâinile 
când îl scosese prima oară din cutie şi-l vârâse în 
frigider). Când se întorsese a doua zi după încarcerare, 
cățelul aproape că scăpase de-acolo. Patrick trebuise să- 
l] fugărească aproape tot drumul până la groapă înainte 
de-a reuşi să sară asupra lui şi să-l apuce de un picior 
dinapoi. Căţeluşul îl muşcase cu dinţii săi mici şi 
ascuţiţi. Patrick nu se supărase. În pofida muşcăturilor, 
îl dusese pe cocher înapoi la frigider şi-l împinsese 
înăuntru. În timp ce făcea toate astea, a avut o erecţie. 
Nu era ceva neobişnuit. 

În a treia zi, cățelul încercase iarăşi să iasă, dar se 
mişca mult mai încet. Patrick îl îmbrânci la loc, trânti 
uşa ruginită a frigiderului şi se rezemă de ea cu toată 
greutatea. Auzea cum câinele zgârie uşa. li auzea 
chelălăiturile înăbuşite. 

— Cuminte, cuţu, spuse Patrick Hockstetter; avea 
ochii închişi şi respira repede. Vai, ce cuţu cuminte. 

În a patra zi, cuţul nu mai putu decât să-şi 
rostogolească ochii spre faţa lui Patrick când se 
deschise uşa. Coastele îi tresăltau rapid şi fără vlagă. 
Când Patrick reveni în a cincea zi, cocherul era mort, cu 
un cheag de spumă îngheţat în jurul botului şi 
năsucului. Asta îl duse cu gândul pe Patrick la acadelele 
cu nucă de cocos şi râse din toată inima în timp ce ridica 
leşul înţepenit şi-l arunca în tufişuri. 

Aprovizionarea cu victime (la care Patrick se gândea, 
atunci când se gândea cât de cât la ele, ca la „animale 
de testare”) fusese slabă în vara aceea. Lăsând la o 
parte problemele cu realitatea, instinctul de conservare 
îi era bine dezvoltat, iar intuiţia excelentă. Bănuia că e 
suspectat. De cine anume, nu era sigur: de domnul 
Engstrom? Poate. 

Domnul Engstrom se răsucise şi-i aruncase lui Patrick 
o privire lungă şi sfredelitoare, într-o zi din primăvară. 


Domnul Engstrom cumpăra ţigări, iar Patrick fusese 
trimis după pâine. Doamna Josephs? Poate. $Şedea 
câteodată în fereastra salonaşului ei cu un telescop şi 
era, după spusele doamnei Hockstetter, o „băgăreaţă”. 
Domnul Jacubois, care avea un abţibild „ASPCA” pe 
bara din spate a maşinii? Domnul Nell? Altcineva? 
Patrick nu ştia sigur, dar intuiţia îi spunea că e 
suspectat, şi nu-şi contrazicea niciodată intuiţia. 
Culesese câteva animale rătăcitoare dintre locuinţele 
degradate din Half-Acre, alegându-le doar pe acelea 
care arătau slabe sau bolnave; dar atâta tot. 

Descoperi însă că frigiderul de lângă groapă exercita 
asupra lui o stranie atracţie. Începu să-l deseneze la 
şcoală, când se plictisea. Uneori îl visa noaptea, iar în 
aceste vise frigiderul avea vreo douăzeci de metri 
înălţime - un mormânt albit, o criptă masivă acoperită 
cu chiciură în lumina îngheţată a lunii. În visele acelea, 
uşa gigantică se deschidea şi vedea ochi uriaşi privindu-l 
dinăuntru. Se trezea scăldat într-o sudoare rece, dar 
descoperi că nu putea să renunţe cu totul la plăcerile 
frigiderului. 

Azi descoperise în fine cine-l bănuia. Bowers. Gândul 
că Henry Bowers avea în mâinile lui secretul sticlei cu 
otravă a lui Patrick îl împingea atât de aproape de 
panică pe cât era el capabil să ajungă. Asta nu însemna 
deloc foarte aproape, la drept vorbind, dar tot găsea 
această nu tocmai frică, ci nelinişte mintală, apăsătoare 
şi neplăcută. Henry ştia. Ştia că Patrick încălca uneori 
regulile. 

Ultima sa victimă fusese un porumbel pe care îl 
descoperise cu două zile în urmă, pe Jackson Street. Îl 
lovise o maşină şi nu mai putea zbura. Patrick se duse 
acasă, îşi scoase cutia din garaj şi puse porumbelul 
înăuntru. Pasărea ciuguli dosul mâinii lui Patrick de mai 
multe ori, lăsând mici găurele însângerate. Patrick nu se 
supără. Când controlă frigiderul, a doua zi, porumbelul 
era mort de-a binelea, dar Patrick nu scoase atunci 


leşul. Acum, ca urmare a amenințării lui Henry, Patrick 
hotărî că era mai bine să scape imediat de hoitul 
porumbelului. Poate chiar să aducă o găleată cu apă şi 
nişte cârpe şi să spele interiorul frigiderului. Nu mirosea 
foarte bine. Dacă Henry spunea, iar domnul Nell venea 
să verifice, putea fi în măsură să spună că acolo murise 
ceva - mai multe ceva-uri, de fapt. 

Dacă mă pârăşte, cugetă Patrick stând în pâlcul de 
pini şi privind frigiderul ruginit, am să-l spun şi eu că i-a 
rupt braţul lui Eddie Kaspbrak. Probabil o ştiau deja, 
dar nu putea dovedi nimic pentru că spuseseră toţi că în 
ziua aia se jucau acasă la Henry, iar tatăl nebun al lui 
Henry confirmase. Da’ dacă mă spune, am să-l spun. 
Dinte pentru dinte. _ 

Dar asta nu conta acum. În acest moment trebuia să 
se descotorosească de pasăre. Va lăsa uşa frigiderului 
deschisă şi va veni apoi cu cârpele şi apa ca să-l curețe. 
Bun. 

Patrick deschise uşa frigiderului şi îşi întâmpină 
propria sa moarte. 

În prima clipă rămase pur şi simplu nedumerit, 
incapabil să facă faţă în vreun fel lucrului pe care-l 
vedea. Nu avea absolut niciun înţeles pentru el. Nu se 
înscria în niciun context. Patrick nu făcu decât să se 
holbeze, cu capul înclinat într-o parte şi ochii uriaşi. 

Din porumbel nu mai rămăsese decât un schelet 
înconjurat de o grămăjoară de pene zdrenţuite. Nu mai 
avea niciun pic de carne pe trup. Iar în jur, prinse pe 
pereţii interiori ai frigiderului, atârnate dedesubtul 
congelatorului, agăţate de rafturile din sârmă, se aflau 
zeci de obiecte de culoarea cărnii crude, asemănătoare 
unor macaroane mari. Patrick văzu că se mişcau uşor, 
fluturând ca atinse de o briză. Doar că nu adia nicio 
briză. Se încruntă. 

Deodată una dintre macaroanele acelea roşietice 
desfăşură aripi ca de insectă. Înainte ca uluitul Patrick 
să facă vreo mişcare, străbătu în zbor spaţiul dintre 


frigider şi braţul stâng al băiatului. Îl izbi cu un zgomot 
moale. Urmă o secundă de fierbinţeală. Se stinse, iar 
Patrick îşi simţi din nou braţul la fel ca întotdeauna... 
Dar carnea palidă a făpturii ca o macaroană se făcu mai 
întâi roz, iar apoi, cu şocantă bruscheţe, roşie ca un 
trandafir. 

Deşi Patrick nu se temea de aproape nimic în sensul 
comun al cuvântului (e greu să te temi de lucruri care 
nu sunt „reale”), exista cel puţin un lucru care-l umplea 
de o scârbă hidoasă. Intr-o zi caldă din august, când 
avea şapte ani, ieşise din lacul Brewster şi descoperise 
patru sau cinci lipitori agăţate de burta şi picioarele lui. 
Zbierase răguşit din toţi bojocii până ce tatăl său le 
smulsese de pe el. 

Acum, într-o ucigătoare explozie de inspiraţie, îşi 
dădu seama că acelea erau un soi necunoscut de lipitori 
zburătoare. Îi infestaseră frigiderul. 

Patrick începu să urle şi să lovească făptura de pe 
braţ. Se umflase aproape cât o minge de tenis. La a treia 
lovitură se sparse cu un plescăit greţos. Sânge - sângele 
lui - îi împroşcă braţul de la cot până la încheietura 
mâinii, dar capul gelatinos şi fără ochi al făpturii se ţinu 
bine. Într-un fel, semăna cu capul îngust al unei păsări, 
terminându-se într-o construcţie ca un cioc, dar acest 
cioc nu era nici plat, nici ascuţit; era tubular şi bont, ca 
trompa unui ţânţar. O trompă împlântată în braţul lui 
Patrick. 

Continuând să ţipe, apucă între degete vietatea 
storcită şi o smulse. Trompa ieşi lin, urmată de un şuvoi 
apos de sânge amestecat cu un lichid alb-gălbui ca 
puroiul. Îi făcuse în braţ o gaură nedureroasă cât o 
monedă de zece cenți. 

Iar făptura, deşi zdrobită, continua să se răsucească, 
să se mişte şi să caute, între degetele lui. 

Patrick o aruncă, se întoarse... Şi altele zburară din 
frigider, aterizând pe el în timp ce bâjbâia după clanţă. 
Îi poposiră pe mâini, pe braţe, pe gât. Una îi atinse 


fruntea. Când Patrick ridică mâna s-o ia de acolo, îşi 
văzu alte patru pe mână, tremurând mărunt, făcându-se 
mai întâi roz, apoi roşii. 

Nu simţea nicio durere... Dar avea o senzaţie hidoasă 
de golire. Răcnind, rotindu-se, plesnindu-se peste cap şi 
gât cu mâinile încărcate de lipitori mintea lui Patrick 
stăruia înnebunită: Nu-i real, e doar un vis urât, nu-ți 
face griji, nu-i real, nimic nu-i real... 

Dar sângele curgând din lipitorile strivite părea destul 
de real, sunetul aripilor lor bâzâitoare părea destul de 
real... Şi propria lui groază părea la rându-i destul de 
reală. 

Una dintre vietăţile acelea îi căzu în cămaşă şi i se 
instală pe piept, în timp ce dădea în ea frenetic şi privea 
pata de sânge întinzându-se peste locul unde se agăţase, 
o alta îi poposi pe ochiul drept. Patrick îl închise, dar 
asta nu-i folosi la nimic; simţi o scurtă arsură fierbinte în 
timp ce trompa făpturii îi străpunse pleoapa şi începu să 
sugă fluidul din globul ocular. Patrick îşi simţi ochiul 
turtindu-se în orbită şi zbieră iar. O lipitoare îi zbură în 
gură când şi-o deschise şi i se cuibări pe limbă. 

Totul era nedureros. 

Patrick porni clătinându-se şi dând din braţe pe 
cărare spre maşinile abandonate. Paraziţii îi atârnau pe 
tot trupul. Unii beau până la limită şi apoi pocneau ca 
nişte baloane; când aceasta li se întâmpla celor mai 
mari, îl scăldau pe Patrick în câte aproape un sfert de 
litru din propriul sânge, fierbinte. Simţea cum lipitoarea 
din gură se umflă şi îşi descleştă fălcile, fiindcă singurul 
gând coerent ce-i mai rămăsese era că nu trebuie să 
explodeze acolo; nu trebuie, nu trebuie. 

Dar plesni. Patrick expulză un enorm şuvoi de sânge 
şi carne parazită, ca voma. Căzu pe pământul amestecat 
cu pietriş şi începu să se dea de-a rostogolul, urlând 
încontinuu. Puțin câte puţin, sunetul propriilor lui urlete 
începu să-i pară tot mai slab, mai îndepărtat. 

Chiar înainte de a-şi pierde cunoştinţa văzu o siluetă 


păşind de după ultima maşină abandonată. În prima 
clipă Patrick crezu că e un om, Mandy Fazio poate, şi că 
va fi salvat. Dar în timp ce nou-venitul se apropia, văzu 
că faţa sa curgea precum ceara topită. Când şi când 
începea să se întărească şi să semene a ceva - sau a 
cineva -, pentru ca apoi să prindă iarăşi a curge, ca şi 
cum nu s-ar fi putut hotări cine sau ce voia să fie. 

— Salut şi la revedere, rosti o voce bolborosită din 
seul şiroind al trăsăturilor, iar Patrick încercă să mai 
urle o dată. 

Nu voia să moară; era singura persoană „reală” şi nu 
trebuia să moară. Dacă murea, toţi ceilalţi din lume 
aveau să moară împreună cu el. 

Făptura aceea îl apucă de braţele pline cu lipitori şi 
începu să-l târască spre Maidan. Ghiozdanul mânjit de 
sânge sălta şi se izbea pe lângă el, căci cureaua îi era 
agăţată la gât. Patrick, încercând în continuare să tipe, 
îşi pierdu cunoştinţa. 

Se mai trezi o singură dată: atunci când, undeva într- 
un iad tenebros, rău mirositor, umed, unde nu era nicio 
lumină, absolut nicio rază de lumină, Monstrul începu să 
se ospăteze. 


6 


În primul moment, Beverly nu era întru totul sigură de 
ceea ce vedea sau ce se întâmplă... Doar că Patrick 
Hockstetter începuse să se zvârcolească, să danseze şi 
să zbiere. Se ridică în picioare, precaută, ţinând praştia 
într-o mână şi două bile în cealaltă. Il putea auzi pe 
Patrick tropăind pe potecă, urlând mereu ca de mama 
focului. În clipa aceea, Beverly arăta din creştet până-n 
tălpi ca femeia fermecătoare ce avea să devină, iar, dacă 
Ben Hanscom ar fi fost în preajmă s-o vadă atunci, poate 
că inima lui n-ar fi putut îndura aşa” ceva. 

Stătea complet ridicată, cu capul înclinat spre stângă, 
cu ochii mari, cu părul împletit în codițe legate cu două 
mici funde de catifea roşie pe care le cumpărase cu zece 


cenți. Atitudinea ei exprima atenţie și concentrare 
totală; aidoma unei feline, aidoma unui linx. Îşi mutase 
greutatea în faţă, pe piciorul stâng, cu trupul pe 
jumătate întors pentru a putea să-l urmărească pe 
Patrick, iar poalele pantalonilor scurţi şi decoloraţi se 
ridicaseră destul ca să-i dezvăluie marginea chiloţilor 
din bumbac galben. Mai în jos, picioarele aveau deja o 
musculatură netedă şi erau deosebit de frumoase în 
pofida zgârieturilor, vânătăilor şi petelor de noroi. 

E o şmecherie. Te-a văzut şi ştie că probabil nu te 
poate prinde într-o fugă cinstită, aşa că încearcă să te 
facă să ieşi din ascunzătoare. Nu te duce, Bewvie! 

Dar o altă parte din ea considera că se simţea prea 
multă durere şi groază în strigătele acelea. Îşi dori să fi 
văzut mai clar ce i se întâmplase lui Patrick - dacă i se 
întâmplase ceva. Mai mult decât orice altceva, dorea să 
fi venit pe Maidan prin altă parte şi să nu fi fost martora 
acelei aiureli. 

Urletele lui Patrick încetară. După o clipă, Beverly 
auzi pe cineva vorbind - dar ştia că asta nu putea fi 
decât rodul imaginaţiei sale. Îşi auzi tatăl spunând: 

— Salut şi la revedere. 

Tatăl ei nici măcar nu era în Derry în ziua aceea: 
plecase către Brunswick la opt dimineaţa, împreună cu 
Joe Tammerly. Mergeau să-şi ia un camion Chevy din 
Brunswick. Scutură capul încercând să-şi pună ordine în 
gânduri. Vocea nu mai rosti nimic. Închipuiri, evident. 

leşi din tufişuri pe cărare, gata s-o ia la fugă în clipa 
când îl va vedea pe Patrick repezindu-se la ea, cu 
degetele încleştate pe praştia sensibilă ca mustăţile unei 
pisici. Privi în josul potecii şi ochii i se dilatară. Acolo 
era sânge. Sânge din belşug. 

Sânge fals, insistă mintea fetei. Poţi cumpăra o sticlă 
întreagă de la magazinul „Dabhlie “ cu patruzeci şi nouă 
de cenți. Ai grijă, Bevvie! Îngenunche şi atinse repede 
sângele cu degetele. Şi le privi îndeaproape. Nu era 
sânge fals. 


Simţi o străfulgerare fierbinte în braţul stâng, imediat 
sub cot. Privi într-acolo şi văzu ceva ce i se păru mai 
întâi că ar fi un fel de scaiete. Nu - nu un scaiete. 
Scaieţii nu zvâcnesc şi nu flutură. Chestia aia era vie. O 
clipă mai târziu îşi dădu seama că o mușca. O izbi tare 
cu dosul mâinii drepte, şi se storci, împroşcând cu 
sânge. Făcu un pas înapoi, pregătindu-se să ţipe, acum 
că se terminase... lar apoi văzu că nu se terminase 
deloc. Capul amorf al vietăţii era tot pe braţul ei, cu 
râtul înfipt în carne. 

Cu un țipăt ascuţit de frică şi dezgust, îl desprinse şi 
văzu trompa ieşindu-i din braţ ca un mic pumnal, 
picurând de sânge. Acum înţelegea sângele de pe 
cărare, o, da, iar ochii i se îndreptară spre frigider. 

Uşa se trântise, închisă din nou cu zăvoraşul, dar un 
număr de paraziți rămăseseră afară şi se târau molatici 
pe porţelanul alb cu pete de rugină. Sub ochii fetei, unul 
dintre ei îşi desfăşură aripile membranoase, ca ale unei 
muşte, şi zumzăi spre ea. 

Acţionă fără să se gândească la ce face şi încărcă una 
dintre bilele din oţel în cupa praştiei, întinzând apoi 
zgârciul. În timp ce muşchii braţului stâng i se flexau 
lin, văzu sângele mustind din gaura pe care făptura i-o 
făcuse în antebraţ. Lăsă totuşi proiectilul să zboare, 
ochind inconştientă zburătoarea. 

Rahat! Luft! îşi spuse când praştia pocni şi bila îşi luă 
zborul, crâmpei de lumină lucitoare în soarele pâclos. 
După cum avea să le-o spună şi Păguboşilor mai târziu, 
ştia că ratase, la fel cum un popicar ştie că a dat pe 
alături de îndată ce bila i se desprinde din mână. Atunci 
însă văzu rulmentul cotind. Se întâmplă într-o fracțiune 
de secundă, dar impresia era foarte clară: bila luase o 
altă traiectorie. Lovi zburătoarea şi o terciui. Urmă o 
ploaie de stropi gălbui ce răpăiră pe potecă. 

Beverly se dădu înapoi, încet la început, cu ochii 
uriaşi, cu buzele tremurându-i, cu faţa şocată, alb- 
pământie. Privirea îi era fixată pe uşa frigiderului 


aruncat, aşteptând să vadă dacă alte vietăţi de acolo o 
vor mirosi sau simţi. Dar paraziţii nu făceau decât să 
colcăie încet, ca muştele ameţite de frig, toamna. 

În cele din urmă se răsuci pe călcâie şi fugi. 

Panica îi izbea gândurile cu un ciocan de întuneric, 
dar nu avea să se lase complet pradă ei. Ţinea praştia în 
mâna stângă şi din când în când privea în urmă peste 
umăr. Încă mai străluceau pete de sânge pe cărare şi pe 
frunzele unora dintre boschetele ce o mărgineau, după 
cum se abătuse fuga în zigzag a lui Patrick. 

Beverly dădu din nou buzna în zona cu maşini 
abandonate. În faţa ei se vedea o băltoacă mare de 
sânge care tocmai începea să se îmbibe în pământul 
pietros. Solul părea răscolit, dâre mai întunecate de 
pământ brăzdând suprafaţa alb-prăfoasă. Ca şi cum 
acolo s-ar fi dat o luptă. Două făgaşe, depărtate cam la 
şaptezeci de centimetri unul de altul, porneau din acel 
loc. 

Beverly se opri, gâfâind, îşi privi braţul şi avu 
uşurarea să vadă că şuvoiul de sânge se micşora în 
sfârşit, deşi partea inferioară a antebraţului şi palma 
erau mânjite şi încleiate. Acum începuse şi durerea, o 
pulsaţie grea, constantă. Se simţea la fel cum îşi simţea 
gura cam la o oră după ce fusese la dentist, când efectul 
novocainei lua sfârşit. 

Privi din nou în urma ei, nu văzu nimic, apoi reveni cu 
privirea la dârele acelea ce se îndepărtau de maşinile 
abandonate, de groapă, spre Maidan. 

Fiinţele alea erau în frigider. L-au acoperit cu totul - 
sigur că aşa a fost, uite tot sângele ăsta. A ajuns până 
aici, şi pe urmă 

(salut şi la revedere) 

s-a întâmplat altceva. Ce? 

Îi era cumplit de teamă că ştia. Lipitorile erau o parte 
din Monstru şi îl mânaseră pe Patrick într-o altă parte a 
Monstrului, aproape la fel cum un juncan înnebunit de 
panică e mânat în jos pe pantă până în ţarcul abatorului. 


Pleacă de-aici! Pleacă, Bevvie! 

In loc să plece, porni pe urma făgaşelor din pământ, 
ţinând strâns praştia în mâna transpirată. 

Cel puţin adu-i pe ceilalţi! 

O să-i aduc... Imediat. 

Işi continuă drumul, urmând dârele pe măsură ce 
terenul o lua în pantă şi devenea mai moale. Le urmă 
din nou în frunzişul dens. Undeva un greier ţârâi 
zgomotos şi pe urmă se cufundă din nou în tăcere. 
Ţânţarii i se aşezau pe braţul mânjit de sânge. li alungă. 
Dinţii îi erau înfipţi în buza de jos. j 

Un obiect zăcea pe pământ în faţa ei. Il ridică şi se 
uită la el. Era un portofel artizanal, de soiul obiectelor 
pe care le pot face copiii ca proiect de lucru manual la 
Casa Comunitară. Numai că lui Beverly îi era clar că 
autorul acestuia nu fusese cine ştie ce meşteşugar; 
cusătura de plastic lăbărţată se desfăcea deja, iar 
compartimentul pentru bancnote fâlfâia ca o gură 
moale. Găsi un bănuţ în despărţitura de mărunţiş, în 
rest, portvizitul nu mai conţinea decât un abonament la 
bibliotecă, pe numele lui Patrick Hockstetter. Aruncă 
portofelul în lături, cu abonament cu tot. Işi şterse 
degetele pe şort. 

Cincizeci de paşi mai încolo găsi un pantof de tenis. 
Acum vegetaţia era prea deasă ca să mai poată urmări 
făgaşele de pământ, dar nu trebuia să fii explorator ca 
să te poţi ţine după petele şi stropii de sânge de pe 
frunze. 

Urma şerpuia în jos printr-un hăţiş abrupt. Bev îşi 
pierdu echilibrul la un moment dat, alunecă şi se zgârie 
în spini. Dungi proaspete de sânge îi apărură în susul 
coapsei. Acum respiraţia i se accelerase, iar părul 
asudat îi stătea lipit de ţeastă. Petele de sânge duceau 
pe o vagă potecă a Maidanului. Râul Kenduskeag era în 
apropiere. 

Celălalt tenis al lui Patrick, cu şireturile pline de 
sânge, zăcea pe cărare. 


Se apropie de râu cu praştia pe jumătate întinsă. 
Şanţurile de pe sol reapăruseră. Acum erau mai puţin 
adânci - asta pentru că şi-a pierdut tenişii, reflectă ea. 

Ajunse cu faţa spre râu. Făgaşele urmau malul, 
ducând la unul dintre cilindrii aceia de beton - o staţie 
de pompare. Acolo se opreau. Capacul de fier ce 
acoperea cilindrul era dat puţin la o parte. 

În timp ce stătea acolo privind în jos, un chicotit gros, 
monstruos, se înălţă deodată din adâncuri. 

Asta era prea mult. Panica de care se simţise 
ameninţată tot timpul se pogori asupra ei. Beverly se 
răsuci şi o luă la fugă spre luminiş şi spre club, cu braţul 
însângerat în sus ca să-şi apere faţa de crengile care o 
plesneau şi o biciuiau. 

Uneori îmi fac şi eu griji, tăticule, spuse ea în sinea ei, 
necontrolându-şi gândurile. Uneori îmi fac MULTE griji. 


7 


Patru ore mai târziu, toţi Păguboşii, cu excepţia lui 
Eddie, stăteau pe vine în tufişuri aproape de locul unde 
Beverly se ascunsese şi-l privise pe Patrick Hockstetter 
ducându-se la frigider şi deschizându-l. Deasupra, cerul 
se întunecase de nori, iar mirosul ploii plutea din nou 
prin aer. Bill ţinea în mâini capătul unei sfori lungi de 
agăţat rufe. Toţi şase îşi puseseră la bătaie banii 
disponibili şi cumpăraseră sfoară şi o trusă de prim- 
ajutor pentru Beverly. Bill îi aplicase cu mare grijă un 
pansament de tifon peste gaura însângerată din braţ. 

— L-le zici pă-pă-rinţilor tăi că te-te-ai zgâriat când 
pa-pa-atinai cu r-r-rotilele. 

— Rotilele! ţipă Beverly disperată. 

Uitase cu totul de ele. 

— Uite-le-acolo, arătă Ben. 

Zăceau grămadă nu departe, iar ea se duse să şi le ia 
înainte ca Ben, Bill sau oricare alt băiat să se fi putut 
oferi să o facă. Acum îşi amintea că le lăsase deoparte 
când urinase. Nu-l voia pe vreunul dintre ceilalţi pe 


acolo. 

Bill legase el însuşi un capăt al sforii de clanţa 
frigiderului, deşi se apropiaseră cu toţii de el, prudenti, 
gata s-o zbughească la cea mai mică mişcare. Bev se 
oferise să-i dea praştia înapoi lui Bill; băiatul insistase să 
o păstreze ea. Dar nu se mişcă nimic. Deşi zona cărării 
din faţa frigiderului era împroşcată cu sânge, paraziţii 
dispăruseră. Poate că îşi luaseră zborul. 

— I-ai putea aduce aici pe şeful Borton, pe domnul 
Nell şi o sută de alţi poliţai, şi tot n-ar conta, spuse cu 
amărăciune Stan Uris. 

— Nu. N-ar vedea nimic, nici de frică, aprobă Richie. 
Ce-ţi mai face braţul, Bev? 

— Doare. 

Tăcu, privind de la Bill la Richie şi din nou la Bill. 

— Mama şi tata ar vedea gaura pe care mi-a făcut-o 
chestia aia-n braţ? 

— N-n-n-aş cr-crr-rede. Fiţi ga-gata să fu-fu-fugiţi. Am 
s-o l-l-l-leg. 

Petrecu capătul sforii de rufe peste clanţa cromată, cu 
puncte de rugină, a frigiderului, lucrând cu la fel de 
multă grijă ca un om care dezamorsează o bombă. Făcu 
un nod şi păşi înapoi, desfăşurând sfoara. Le aruncă un 
rânjet strepezit celorlalţi, când ajunseră la o oarecare 
distanţă. 

— Ufff, făcu el. B-bine că-i ga-gata. 

Acum, aflaţi la o distanţă sigură (sperau) de frigider, 
Bill le spuse din nou să fie gata de fugă. Un tunet bubui 
exact deasupra lor şi tresăriră cu toţii. Primii stropi 
răzleţi începură să cadă. 

Bill smuci sfoara cât putea de tare. Nodul său dublu 
sări de pe clanţă, dar nu înainte de a fi deschis din nou 
uşa frigiderului. Un val de pompoane portocalii se 
revărsară afară, iar Stan Uris slobozi un geamăt 
dureros. Ceilalţi se holbară, cu gurile căscate. 

Ploaia începu să se înteţească. Tunetele trosneau 
deasupra lor, făcându-i să se crispeze, şi un fulger 


albastru-purpuriu lumină totul în timp ce uşa 
frigiderului se deschidea complet. Richie văzu cel dintâi 
şi zbieră - un sunet ascuţit, rănit. Lui Bill îi scăpă un fel 
de țipăt furios şi înspăimântat totodată. Ceilalţi tăceau. 

Scrise pe faţa interioară a uşii, cu sânge în curs de 
uscare, se vedeau următoarele cuvinte: 


„OPRIŢI-VĂ ACUM ÎNAINTE SĂ VĂ OMOR PE TOŢI 
PENTRU CEI ÎNŢELEPŢI, DE LA PRIETENUL 
VOSTRU 
PENNYWISE” 


Grindina se amesteca în ploaia torențială. Uşa 
frigiderului se zguduia înainte şi înapoi în vântul tot mai 
puternic, literele scrise acolo începând acum să 
şiroiască şi să se scurgă, luând înfăţişarea 
amenințătoare a unui afiş de film de groază. 

Bev nu conştientiza faptul că Bill se ridicase în 
picioare decât atunci când îl văzu traversând cărarea 
spre frigider. Îşi agita amândoi pumnii. Apa i se 
prelingea pe faţă şi îi lipea cămaşa de spinare. 

— O-o-o să te o-o-omorâm! răcni Bill. 

Trăsnete bubuiră şi trosniră. Fulgerul se aprinse atât 
de puternic, încât fata îi putu simţi mirosul, şi nu 
departe răsună un zgomot frânt, despicat, când un 
copac se prăbuşi. 

— Bill, vino-napoi! tipa Richie. Vino, dom'ne-napoi! 

Dădu să se scoale, dar Ben îl trase jos la loc. 

— L-ai omorât pe fratele meu, George! Ticălosule! 
Nenorocitule! Pui de curvă! Acum să te vedem! Hai, 
acum să te vedem! 

Grindina cădea în rafale, bombardându-i, deşi se 
retrăseseră la adăpostul tufişurilor. Beverly ridică braţul 
să îşi apere faţa. Vedea pete roşii pe obrajii şiroind de 
lacrimi ai lui Ben. 

— Vino înapoi, Bill! zbieră ea disperată, şi un nou 
trăsnet îi înecă vorbele; se rostogoli peste Maidan pe 
sub norii negri, joşi. 


— leşi acum să te vedem, fututule! 

Bill dădu un şut furibund în maldărul de pompoane 
care se vărsaseră din frigider. Se întoarse şi porni înapoi 
spre ceilalţi, cu capul plecat. Nu părea să simtă 
grindina, deşi acum acoperea pământul ca zăpada. 

Intră bâjbâind în tufişuri, iar Stan se văzu nevoit să-l 
apuce de braţ ca să-l împiedice să intre în spini. 
Plângea. 

— Nu-i nimic, Bill, îl linişti Ben, cuprinzându-l 
stângaci cu un braţ. 

— Aşa-aşa, făcu şi Richie. Nu-ţi face griji. N-o să ne 
scăpăm pe noi. 

Privi în jur la ei, cu ochii holbându-i-se înnebuniţi pe 
chipul ud. 

— O să vă scăpaţi careva de aici pe voi? 

Clătinară din capete. 

Bill ridică privirea, ştergându-se la ochi. Toţi erau uzi 
până la piele şi cam semănau cu un contingent de 
căţelandri care tocmai forţaseră cursul unui râu. 

— Î-îi e fr-fr-frică de n-n-noi, vedeţi v-v-voi. Po-pot s-o 
s-simt. Jur pe Du-Dumnezeu că p-p-pot. 

Bev dădu din cap, serioasă: 

— Cred că ai dreptate. 

— A-a-ajutaţi-m-m-mă, îi imploră Bill. V-v-vă-vă-rog. A- 
a-a-ajuta-ţi-ţi-ţi-m-m-m-mă. 

— Te vom ajuta, răspunse Beverly. 

Il cuprinse pe Bill în braţe. Nici nu realizase cât de 
uşor i se potriveau braţele împrejurul lui, cât era de 
subţirel. li simţea inima palpitând sub cămaşă; i-o 
simţea aproape de a ei. Işi spuse că nicio altă atingere 
nu păruse vreodată atât de dulce şi de puternică. 

Richie îi îmbrăţişă pe amândoi şi îşi lăsă capul pe 
umărul lui Beverly. Ben făcu acelaşi lucru din partea 
cealaltă. Stan Uris îi cuprinse pe Richie şi Ben. Mike 
ezită, apoi îşi strecură un braţ pe după talia lui Beverly, 
iar celălalt peste umerii tremurânzi ai lui Bill. Rămaseră 
astfel, îmbrăţişaţi, iar grindina redeveni ploaie cu 


găleata, ploaie atât de torențială încât părea venită de 
pe o altă planetă. Fulgerele se fugăreau, iar tunetele 
vorbeau. Nimeni nu rostea un cuvânt. Beverly ţinea 
ochii strâns închişi. Rămaseră în ploaie într-un grup 
compact, strângându-se unii pe alţii în braţe, ascultând 
şuieratul aversei peste boschete. Asta îşi amintea cel 
mai bine: sunetul ploii, şi propria lor tăcere, şi o vagă 
tristeţe că nu era și Eddie cu ei. Îşi amintea aceste 
lucruri. 

Îşi amintea că se simţise foarte tânără şi foarte 
puternică. 


Capitolul 18 
Praştia 


1 


— Haide, Clăiţă, spune Richie. E rândul tău. 
Roşcovana şi-a fumat toate ţigările şi pe-ale mele, 
aproape toate. E târziu şi seara lin coboară. 

Ben se uită la ceas. Da, e târziu: aproape miezul 
nopții. Mai avem timp exact pentru o povestire, îşi 
spune el. Încă o povestire înainte de miezul nopţii. Doar 
ca să ne ţină încălziţi. Care să fie? Dar asta, desigur, nu- 
i decât o glumă, şi încă nu una foarte reuşită; n-a mai 
rămas decât o singură povestire, cel puţin singura pe 
care şi-o aminteşte, iar aceea e povestea plumbilor de 
argint - cum au fost făuriți în atelierul lui Zack 
Denbrough, în noaptea de 23 iulie, şi cum au fost 
folosiţi, în ziua de 25. 

— Am şi eu cicatricele mele, spune el. Vă amintiţi? 

Beverly şi Eddie clatină din capete; Bill şi Richie dau 
din cap afirmativ. Mike stă tăcut, cu ochi atenţi pe 
chipul său obosit. 

Ben se ridică în picioare şi işi descheie cămaşa de 
lucru, desfăcând-o larg. O veche cicatrice în forma 
literei H i se vede pe trup. Liniile ei sunt frânte - avea 
burta mult mai mare când i s-au făcut tăieturile -, dar 
forma poate fi bine desluşită chiar şi azi. 

Dâra grea ce coboară de sub dunga orizontală a literei 
H e mult mai clară. Arată ca un ştreang alb răsucit 
căruia i-a fost tăiat latul. 

Mâna lui Beverly se ridică la gură. 

— Vârcolacul! În casa aia! O, Iisuse Hristoase! 

Și se întoarce spre ferestre; oare nu îi pândeşte de 
acolo, din beznă? 

— Aşa e. Și vreți să vă spun ceva nostim? Cicatricea 
asta nu era aici acum două seri. Vechea carte de vizită a 


lui Henry, da; o ştiu pentru că i-am arătat-o unui 
prieten, un barman pe nume Richy Lee de la 
Hemingford Home. Dar asta... 

Râde fără prea mult haz şi începe să-şi încheie la loc 
cămaşa. 

— Asta pur şi simplu a revenit. 

— La fel ca şi cele de pe mâinile noastre. 

— Exact, spune Mike în timp ce Ben işi încheie 
cămaşa. Vârcolacul. Atunci toți am văzut Monstrul sub 
chipul unui vârcolac. 

— Pentru că aşa l-a văzut R-R-Richie înainte, murmură 
Bill. Asta e, nu? 

— Da, confirmă Mike. 

— Eram pe aproape, aşa-i? întreabă Beverly; vocea ei 
se minunează încetişor. Destul de aproape ca să ne citim 
unul altuia gândurile. 

— Moş Marele-Păros aproape că ne-a luat dracu’ 
matele să-şi facă jartiere, Ben, zice Richie, şi nu 
zâmbeşte în timp ce-o spune. 

Îşi împinge pe nas ochelarii cârpiţi, iar sub ei chipul 
său se vede alb, hăituit şi fantomatic. 

— Bill ne-a salvat pielea, spune cu bruscheţe Eddie. 
Vreau să spun, Bill ne-a salvat pe toţi, dacă nu erai tu, 
Bill... 

— Mhm, e Ben de acord. Tu ai făcut-o, Bill Barosane. 
Eu eram, cum să spun, pierdut în spaţiu. 

Bill arată scurt spre scaunul gol: 

— Am avut un mic ajutor de la Stan Uris. Iar el a plătit 
pentru asta. Poate a şi murit pentru asta. 

Ben Hanscom clătină din cap: 

— Nu spune aşa ceva, Bill. 

— Dar este a-adevărat. Și, dacă vo-voi sunteţi de vi- 
vină, atunci şi eu sunt de vină, şi to-toți ce-cei de fa-faţă, 
pentru că am-am continuat. Chiar şi după chestia cu 
Patrick, şi după ce era scris în f-fri-frigider, am 
continuat. Eu aş avea vina cea mai m-mare, cred, pentru 
că eu am v-v-vrut să continuăm. Din cauza lui G-George. 


Poate chiar fiindcă eu credeam că, dacă-l omor pe cine 
sau ce l-a o-omorât pe George, pă-părinţii mei ar fi 
trebuit să mă iu-iu-iu... 

— Iubească iar? întreabă cu blândeţe Beverly. 

— Da. Fireşte. Dar n-n-nu cred c-a fost ci-ci-cineva de 
vi-i-nă, Ben. Pur şi simplu a-a-aşa era clădit Stan. 

— Nu i-a putut face faţă, spune Eddie. 

Se gândeşte la dezvăluirea făcută de domnul Keene în 
legătură cu doctoria lui de astmă şi la faptul că nici 
Chiar aşa n-a putut să renunţe. Se gândeşte că s-ar fi 
putut lăsa de obiceiul de a fi bolnav; era obiceiul lui de a 
crede că nu e în stare să lupte. După cum avea să 
dovedească, poate că tocmai acest obicei i-a salvat viaţa. 

— A fost nemaipomenit în ziua aia, spune Ben. Stan şi 
păsările lui. 

Un chicotit îi agită, şi privesc spre scaunul unde ar fi 
stat Stan într-o lume dreaptă şi întreagă la minte, în 
care toți cei buni înving mereu. Mi-e dor de el, își spune 
Ben. Doamne, ce dor mi-e de el! 

Și rosteşte: 

— Mai ţii minte ziua aia, Richie, când i-ai spus c-au 
aflat de undeva că el l-a omorât pe Hristos, iar Stan zice, 
impasibil, „Cred că de taică-meu era vorba”? 

— Mi-aduc aminte, spune Richie cu o voce aproape 
prea înceată ca să se poată auzi. 

Îşi scoate batista din buzunarul de la spate, îşi dă jos 
ochelarii, se şterge la ochi şi işi pune ochelarii la loc. 
Lasă deoparte batista şi, fără a ridica ochii dinspre 
mâini, zice: 

— Dar de ce nu povesteşti, Ben? 

— Te doare, nu-i aşa? 

— Mhm, face Richie, cu vocea atât de groasă, încât 
aproape nu poate fi înţeles. Păi, şi normal. Doare. 

Ben priveşte în jur la ceilalţi, apoi dă din cap. 

— Bine, atunci, încă o poveste înainte de miezul 
nopții. Doar ca să ne ţină cu simţurile la pândă. Bill şi 
Richie au avut ideea cu gloanțele... 


— Nu, obiectează Richie. Bill s-a gândit primul şi tot 
el s-a enervat primul... 

— Doar am început să-mi fa-fa-fac griji... 

— Nici nu contează, de fapt, aş zice, îl întrerupe Ben. 
Toţi trei am petrecut timpuri grele la bibliotecă, în luna 
aia de iulie. Încercam să aflăm cum se fac gloanţe din 
argint. Eu aveam argintul - patru dolari de argint ai 
tatălui meu. Pe urmă Bill s-a enervat, întrebându-se cam 
în ce hal o să fim dacă tragem pe alături când cine ştie 
ce monstru ni se repede-n beregată. lar, când am văzut 
cât de pricepută era Beverly cu praştia aia a lui, am 
sfârşit făcând în loc de gloanţe plumbi dintr-un dolar 
dintre ăia ai mei. Am pus totul la grămadă şi ne-am dus 
acasă la Bill. Eddie, erai şi tu acolo... 

— L-am spus maică-mii că vom juca Monopoly, spune 
Eddie. Mă durea rău braţul, dar a trebuit să merg pe jos. 
Atât de ofticată era pe mine. Şi de fiecare dată când 
auzeam că vine cineva după mine pe trotuar tresăream, 
crezând că-i Bowers. Nu mi-a ajutat cu nimic la durere. 

Bill rânjeşte: 

— Și ce-am făcut a fost c-am stat şi ne-am uitat la Ben 
cum făcea muniţia. Cred că Ben chi-chiar ar fi putut să 
facă gloanţe de ar-argint. 

— A, de-asta nu-s aşa de sigur, spune Ben, deşi este, 
totuşi. 

Îşi aminteşte cum afară se lăsa amurgul (domnul 
Denbrough le promisese că-i va duce pe toţi acasă cu 
maşina), îşi aminteşte sunetul greierilor în iarbă, primii 
licurici clipind la ferestre. Bill întinsese cu grijă jocul de 
Monopoly în sufragerie, făcându-l să arate ca şi cum 
partida ar fi început de vreo oră sau chiar mai mult. 

Îşi aminteşte toate astea şi cercul curat de lumină 
gălbuie ce cădea pe masa de lucru a lui Zack. Şi-l 
aminteşte pe Bill spunând: 

— Tre’ s-avem g-g- 


grijă. Nu vreau să las aici m-m-mizerie. Tata o să se... 

Scuipă un număr de „of'-uri, şi în sfârşit reuşi să 
spună: 

— ... Oftice. 

Richie schiţă o bufonadă de ştergere a obrazului: 

—  Serveşti şi prosoape alături de duşuri, Bill 
Bâlbâitule? 

Bill se făcu că vrea să îi dea una. Richie se feri, 
chirăind cu Vocea Negrişorului. 

Ben nu prea-i lua în seamă. Îl privea pe Bill înşirând 
accesoriile şi uneltele una câte una în lumină. O parte 
din mintea lui îşi dorea ca într-o bună zi să aibă şi elo 
masă de lucru la fel de bine utilată. Cea mai mare parte 
însă se concentra direct asupra muncii care-i aştepta. 
Mai puţin grea decât dacă ar fi făcut gloanţe de argint, 
dar totuşi trebuia să fie atent. Nu exista nicio scuză dacă 
ar fi dat rasol. Asta nu era un lucru învăţat sau spus, ci 
doar unul pe care-l ştia. 

Bill insistase ca Ben să facă plumbii, la fel cum insista 
şi ca Bev să poarte praştia cu ea. Aceste lucruri puteau 
fi şi fuseseră discutate, dar abia după douăzeci şi şapte 
de ani, spunând povestea, îşi dădu Ben seama că nimeni 
nu sugerase măcar că un glonţ sau plumb de argint s-ar 
putea să nu oprească un monstru - aveau de partea lor 
argumentele a ceea ce păreau a fi o mie de filme de 
groază. 

— În regulă, spuse Ben; îşi trosni degetele şi se uită la 
Bill. Ai formele? 

— A! tresări uşor Bill. A-a-aici. 

Vâri mâna în buzunarul pantalonilor şi scoase batista. 
O puse pe masa de atelier şi o despături. Înăuntru erau 
două bile de oţel mat, fiecare cu câte o găurică în ea. 
Acestea conţineau tiparele. 

După ce se hotărâseră pentru plumbi în loc de 
gloanţe, Bill şi Richie se întorseseră la bibliotecă să 
studieze cum se făceau formele. 

— Dar ce ocupați sunteţi, băieţi! comentase doamna 


Starrett. Săptămâna asta gloanţe, în următoarea 
matrițe! Şi mai sunteţi şi-n vacanţa de vară! 

— Ne place să fim pe fază, spuse Richie. Corect, Bill? 

— Co-co-corect. 

Reieşise că făurirea matriţelor era un fleac, o dată ce 
aveau tiparele. Singura problemă reală era de unde să le 
obţii. Câteva întrebări discrete puse lui Zack Denbrough 
o rezolvaseră şi pe asta... Şi niciunul dintre Păguboşi n-a 
fost prea surprins să afle că singurul Ferometal din 
Derry unde se puteau găsi asemenea tipare era 
Kitchener Precision Tool & Die. Proprietar şi vânzător, 
Kitchener era un strănepot al fraţilor ce deţinuseră 
Oţelăria Kitchener. 

Bill şi Richie se prezentaseră acolo împreună cu toţi 
banii pe care Păguboşii reuşiseră să-i adune pe termen 
scurt - zece dolari şi cincizeci şi nouă de cenți - în 
buzunarul lui Bill. Când Bill se interesase cât ar putea să 
coste vreo două tipare de cinci centimetri, Carl 
Kitchener - care arăta ca un veteran al rachiului şi 
mirosea cam ca o pătură veche de cai - îl întrebase ce 
nevoie aveau doi copii de tipare pentru plumbi. Richie îl 
lăsă pe Bill să vorbească, ştiind că probabil astfel 
lucrurile vor merge mai uşor - copiii făceau haz de 
bâlbâiala lui Bill; adulţii se jenau de ea. Uneori acest 
fapt se vădea de o utilitate surprinzătoare. 

Bill ajunse pe la jumătatea explicaţiei pe care o 
ticluiseră el şi Richie pe drum - ceva în legătură cu 
macheta unei mori de vânt pentru proiectul de anul 
viitor la ştiinţe -, când Kitchener dădu din mână să-şi 
ţină gura şi le calculă incredibilul preţ de cincizeci de 
cenți bucata. 

Aproape nevenindu-i să creadă ce noroc au, Bill 
împinse o hârtie de un dolar. 

— Să nu te-aştepţi să-ţi dau şi-o pungă, spuse Carl 
Kitchener, măsurându-i cu disprețul injectat în sânge al 
omului care crede că a văzut cam tot ce se află în 
grădina Domnului, iar pe cele mai multe de două ori. Nu 


pupi mata nicio pungă dacă nu cumperi de cel puţin 
cinci parai. 

— Nu face n-n-nimica, d-domnule, spuse Bill. 

— Şi să nu vă-nvârtiţi prin faţa prăvăliei, continuă 
Kitchener. Ambii doi aveţi nevoie să vă mai şi tundeţi. 

Afară, Bill spuse: 

— A-a-ai ob-servat vreodată, R-Richie, cum oa-oa- 
oamenii mari n-n-nu-ţi vând n-n-nimic în afară de d- 
dulciuri sau be-benzi desenate sau p-poate bilete la ci-ci- 
cinema fără să v-vrea mai întâi să ştie la ce-ce-ţi tr- 
trebuie? 

— Normal, răspunse Richie. 

— De-de ce? De ce fa-fac asta? 

— Pentru că ei cred că suntem periculoși. 

— Z-zău? A-a-aşa cr-crezi? 

— Zău, spuse Richie şi chicoti. Hai să ne învârtim prin 
faţa prăvăliei, vrei? O să ne ridicăm gulerele, ne 
strâimbăm la lume şi lăsăm să ne crească părul. 

— Să te fu-fut, replică Bill. 


3 


— În regulă, spuse Ben, privind atent tiparele şi 
punându-le apoi jos. Bun. Acuma... 

li mai făcură puţin loc, privindu-l cu speranţă, la fel 
cum s-ar uita la un mecanic cineva cu probleme la 
motor, care habar n-are de maşini. Ben nu le remarcă 
expresiile. Se concentra asupra lucrului. 

— Dă-ncoa matriţa aia, ceru el, şi arzătorul. 

Bill îi întinse o ghiulea de mortier. Era un suvenir de 
război. Zack o culesese la cinci zile după ce, împreună 
cu restul armatei Generalului Patton, trecuseră Rinul în 
Germania. Fuseseră vremuri, când Bill era încă foarte 
mic, iar George în scutece, în care tatăl lor o folosea 
drept scrumieră. Mai târziu se lăsase de fumat, iar 
cochilia dispăruse. Bill o găsise în fundul garajului cu o 
săptămână în urmă. 

Ben aşeză ghiuleaua de mortier în menghina lui Zack, 


o strânse şi luă lampa de topit de la Beverly. Băgă mâna 
în buzunar, scoase un dolar de argint şi îl aruncă în 
creuzetul construit ad-hoc. Scoase un sunet găunos. 

— Pe-ăsta taică-tu ţi l-a dat, nu? întrebă Beverly. 

— Da, da' nu-mi amintesc foarte bine de el. 

— Eşti sigur că vrei să faci treaba asta? 

Băiatul se uită la ea și-i zâmbi: 

— Da. 

Bev zâmbi la rândul ei. Pentru Ben era de-ajuns. Dacă 
i-ar fi zâmbit de două ori, ar fi făcut cu bucurie destule 
proiectile de argint ca să împuşte un pluton de 
vârcolaci. Îşi mută grăbit privirea. 

— Aşa. Îi dăm drumul. Nicio problemă. Floare la 
ureche, nu? 

Dădură din capete, şovăitori. 

Peste ani de zile, repovestind toate acestea, Ben avea 
să se gândească: În zilele noastre, un copil ar putea pur 
şi simplu să fugă şi să-şi cumpere o lampă cu propan... 
Sau să găsească una-n atelierul lui taică-său. 

Oricum, în 1958 nu existau asemenea lucruri; Zack 
Denbrough avea un arzător cu rezervor, care o 
neliniştea pe Beverly. Ben îşi putea da seama că e 
neliniştită, voia să-i spună să nu-şi facă griji, dar se 
temea că-i va tremura glasul. 

— Nu-ţi face griji, îi spuse el lui Stan, care stătea 
lângă Beverly. 

— Mm? făcu Stan, privind la el şi clipind din ochi. 

— Nu-ţi face griji. 

— Nici nu-mi făceam. 

— Aha. Credeam că-ţi faci. Şi voiam doar să ştii că 
treaba asta-i perfect sigură. Dacă-ţi făceai. Griji, vreau 
să zic. 

— Nu ţi-e bine, Ben? 

— Minunat, murmură Ben. Dă-ncoace chibriturile, 
Richie. 

Richie îi dădu un pliculeţ de chibrituri. Ben răsuci 
valva rezervorului şi aprinse un chibrit sub ajutajul 


lămpii. Se auzi un pocnet mic şi apăru o văpaie albastră- 
portocalie strălucitoare. Ben potrivi flacăra pe albastru 
şi începu să încălzească baza ghiulelei de mortier. 

— Ai aici pâlnia? îl întrebă el pe Bill. 

— C-c-chiar aici. 

Bill îi întinse o pâlnie improvizată pe care Ben o 
făcuse mai devreme. Micul orificiu de la baza ei se 
potrivea aproape exact în gaura tiparelor. Ben o făcuse 
fără a efectua o singură măsurătoare. Bill rămase uimit 
- aproape perplex -, dar nu ştiu cum s-o spună fără a-l 
face pe Ben să se simtă prost. 

Absorbit de ceea ce făcea, Ben îi putea vorbi lui 
Beverly - vorbea cu precizia seacă a unui chirurg 
adresându-i-se unei asistente: 

— Bev, tu ai mâinile cele mai sigure. Bagă pâlnia-n 
gaură. Pune o mănuşă din alea ca să nu te arzi. 

Bill îi oferi una dintre mănuşile de lucru ale tatălui 
său. Beverly fixă pâlnia de tablă în tipar. Nimeni nu 
scotea o vorbă. Fâsâitul flăcării părea extrem de 
puternic. O priveau cu ochii mijiţi, aproape închişi. 

— S-s-staţi, spuse deodată Bill şi se năpusti în casă. 

Reveni un minut mai târziu cu o pereche de ochelari 
de protecţie ce lâncezeau într-un sertar din bucătărie de 
mai bine de un an. 

— Mai bi-bine p-pune-ţi ăştia, C-C-Clăiţă. 

Ben îi luă, rânji, apoi şi-i petrecu peste cap. 

— Căca-m-aş, ăsta-i Fabian! exclamă Richie. Sau 
Frankie Avalon, sau unul dintre macaronarii ăia de la 
Bandstand. 

— Fute-te-aş, Gură-spartă, i-o întoarse Ben, începând 
să chicotească fără voie. 

Ideea ca el să fie Fabian sau altul asemenea era pur şi 
simplu prea trăsnită. Flacăra şovăi, şi băiatul se opri din 
râs; concentrarea i se îngustă din nou spre un singur 
punct. 

După două minute îi întinse arzătorul lui Eddie, care îl 
apucă gingaş în mâna sănătoasă. 


— E gata, îi spuse el lui Bill. Dă-ncoace mănuşa 
ailaltă. Repede, Eddie! Repede! 

Bill i-o dădu. Ben şi-o puse și prinse cochilia de 
mortier cu mâna înmănuşată, în timp ce cu cealaltă 
întorcea levierul menghinei. 

— 'Ţine-o fix, Bev. 

— Sunt gata, nu mă aştepta pe mine, se răsti fata. 

Ben înclină cochilia deasupra pâlniei. Ceilalţi priviră 
cum un pârâiaş de argint topit curgea între cele două 
receptacule. Ben turna cu precizie; niciun strop nu se 
risipi. Şi preţ de o clipă se simţi cuprins de o energie 
fără seamăn. I se părea că vede totul mărit printr-o aură 
albă, puternică. În acel unic moment nu se mai simţi ca 
bietul şi grasul Ben Hanscom, cel care purta cămăşi 
groase ca să îşi deghizeze burdihanul şi ţâţele; se simţea 
ca Thor făurind fulgerul şi trăsnetul în fierăria zeilor. 

Apoi senzaţia trecu. 

— Aşa, spuse el. Va trebui să reîncălzesc argintul. 
Băgaţi careva un cui prin ciocul pâlniei până nu se 
întăreşte topitura acolo. 

Stan se supuse. 

Ben strânse din nou ghiuleaua de mortier în menghină 
şi luă arzătorul de la Eddie. 

— În regulă, spuse el, numărul doi. Şi reveni la 
treabă. 


4 


Peste zece minute era gata. 

— Şi acum? întrebă Mike. 

— Acum jucăm Monopoly o oră, spuse Ben, până se 
întăresc în forme. Pe urmă eu o să le deschid cu o daltă 
pe liniile de tăiat şi gata. 

Richie privi stânjenit la cadranul cu geam crăpat al 
ceasului său, care cu toate scatoalcele încasate tot mai 
continua să ticăie. 

— Când se-ntorc ai tăi, Bill? 

— N-n-nu înainte de z-zece sau zece ju-ju-ju-mate. Se 


dau două f-f-f-filme la A-A-A... 

— „Aladdin”, îl ajută Stan. 

— Da. Şi pe urmă o să se oprească la o p-p-pizza. A- 
aproape întotdeauna f-fac a-aşa. 

— Deci avem timp cât cuprinde, spuse Ben. 

Bill încuviinţă. 

— Atunci hai să mergem înăuntru, propuse Bev. Vreau 
să sun acasă. Am promis că dau telefon. Şi să nu 
scoateţi vreunul o vorbă. Crede că-s la Casa Comunitară 
şi iau maşina de acolo până acasă. 

— Şi dacă-i vine ideea să treacă să te ia mai devreme? 
întrebă Mike. 

— Atunci o să dau de dracu’ nasol de tot. _ 

Ben zise-n sinea sa: O să te apăr eu, Beverly. În faţa 
ochiului minţii i se desfăşură pe loc o fantezie cu o 
încheiere atât de dulce, încât se înfioră. Tatăl lui Bev 
începea să-i facă mizerii; să urle la ea şi alte alea (nici 
chiar în visul său cu ochii deschişi nu-şi imagina cât de 
rău puteau evolua toate astea cu Al Marsh). Ben se 
arunca în faţa ei şi-i spunea lui Marsh s-o-ntindă de 
acolo. 

Dacă ai chef de belea, grăsane, mai apăr-o mult pe fii- 
mea. 

Hanscom, de obicei un tip liniştit şi studios, poate 
deveni tigru turbat când îl scoţi din minţi. li vorbeşte lui 
Al Marsh cu mare sinceritate. Dacă vreți s-ajungeți la 
ea, trebuie mai întâi să treceţi prin mine. 

Marsh face un pas înainte... Şi atunci lucirea de oţel 
din ochii lui Hanscom îl opreşte. 

O să-ţi pară rău, mormăie el, dar e clar că i-a trecut 
orice chef de luptă. La urma urmei, nu-i decât un tigru 
de hârtie. 

Nu ştiu cum, dar mă cam îndoiesc, replică Hanscom 
cu un zâmbet subţire ă la Gary Cooper, iar tatăl lui 
Beverly se îndepărtează pe furiş. 

Ce s-a-ntâmplat cu tine, Ben? exclamă Beverly, dar 
are ochii strălucitori şi plini de stele. Păreai gata să-l 


omori! 

Să-l omor? repetă Hanscom, cu zâmbetul de Gary 
Cooper încă zăbovindu-i pe buze. Nici vorbă, iubito. O fi 
el o japiţă, dar tot tatăl tău e. Poate l-aş fi tăbăcit un pic, 
da’ asta doar fiindcă atunci când cineva vorbeşte cu tine 
cum nu se cade mă cam încing sub guler. Ştii? 

Fata işi aruncă braţele pe după gâtul lui şi-l sărută (pe 
buze! pe BUZE!). Te iubesc, Ben! suspină ea. li poate 
simţi sânii mici apăsându-i tari pieptul şi... 

Se cutremură puţin, alungând cu greu această 
imagine strălucitoare, cumplit de limpede. Richie stătea 
în uşă, întrebându-l dacă vine, iar Ben îşi dădu seama că 
rămăsese singur în atelier. 

— Mda, răspunse el, tresărind uşor. Sigur că vin. 

— Te senilizezi, Clăiţă, comentă Richie în timp ce Ben 
ieşea pe uşă, dar îl bătu pe umăr. 

Ben rânji şi-l agăţă pe Richie cu cotul pe după gât. 


5 


Nu apăru nicio problemă cu tatăl lui Beverly. Venise 
acasă târziu de la serviciu, îi spuse fetei maică-sa la 
telefon, adormise cu ochii-n televizor şi se mai trezise 
doar atât cât să se ducă în pat. 

— Are cine să te-aducă acasă, Bevvie? 

Vocea doamnei Marsh sună dintr-o dată alarmată: 

— Doar nu eşti la o întâlnire, nu-i aşa, Bevvie? 

— Nu, sigur că nu, răspunse Bev, privind prin portalul 
boltit dintre holul întunecos unde era ea şi sufrageria în 
care ceilalţi stăteau în jurul tablei de Monopoly. 

Dar zău c-aş mai vrea să fiu. 

— Băieţii, câh! Dar au aici un tabel şi în fiecare seară 
alt tată sau mamă duce copiii acasă. 

Atât lucru, cel puţin, era adevărat. Restul era o 
minciună aşa de sfruntată încât îşi simţea obrajii 
îmbujorându-i-se în întuneric. 

— Bine, spune maică-sa. Voiam doar să fiu sigură. 
Pentru că, dacă tatăl tău te-ar prinde mergând la 


întâlniri la vârsta ta, şi-ar ieşi din minţi. 

Şi adăugă după o clipă: 

— Şi eu mi-aş ieşi. 

— Mda, ştiu, spuse Bev, continuând să privească în 
sufragerie. 

Ştia. Şi totuşi, iat-o acolo, nu cu un băiat, ci cu şase, 
într-o casă de unde părinţii lipseau. Il văzu pe Ben 
privind-o neliniştit şi-i schiţă un mic salut surâzător. 
Băiatul roşi, dar îi înapoie micul salut. 

— E vreuna dintre prietenele tale acolo? 

Ce prietene, mămico? 

— Păi, ăă... Patty O'Harra-i aici. Şi Ellie Geiger, cred. 
Joacă shuffleboard. La parter. 

Uşurinţa cu care-i ieşeau pe gură minciunile o făcu să- 
i fie ruşine. Ar fi preferat să stea de vorbă cu tatăl ei; ar 
fi fost mai speriată, dar mai puţin ruşinată. Nu era chiar 
ferm convinsă că-i o fată foarte bună. 

— Te iubesc, mămico. 

— Şi eu te iubesc, Bev. 

Femeia făcu o scurtă pauză şi adăugă: 

— Să ai grijă, în ziar scrie că se pare c-a mai păţit-o 
unul. Un băiat pe nume Patrick Hockstetter. A dispărut. 
Îl cunoşteai, Bevvie? 

Închise o clipă ochii. 

— Nu, mămico. 

— Bine... Atunci, la revedere. 

— Pa. 

Li se alătură celorlalţi la masă şi jucară o oră 
Monopoly. Stan a fost marele câştigător. 

— Evreii se pricep de minune să facă bani, spuse el, 
instalând un hotel pe Atlantic Avenue şi încă două case 
verzi pe Venlnor Avenue. Toată lumea ştie asta. 

— lisuse, fă-mă evreu, spuse prompt Ben, şi toţi 
râseră. 

Ben era aproape falit. 

Beverly arunca din când în când câte o privire peste 
masă spre Bill, remarcându-i mâinile curate, ochii 


albaştri, părul roşu şi frumos. În timp ce muta 
împrejurul tablei pantofiorul argintiu pe care-l folosea 
ca pion, îşi spuse: Dacă m-ar ţine de mână, cred c-aş fi 
atât de fericită, încât probabil aş muri. O lumină caldă i 
se aprinse în piept şi zâmbi tainic privindu-şi mâinile. 


6 


Finalul serii a fost aproape dezamăgitor. Ben luă o 
dăltiţă de-ale lui Zack de pe poliţă şi se folosi de un 
ciocan pentru a izbi matriţele în liniile de tăiere. Se 
deschiseră uşor. Două bile mici de argint căzură din ele. 
Într-una au observat o parte dintr-o dată: 925. În 
cealaltă, linii unduitoare pe care Beverly le bănui ca 
fiind rămăşiţe din părul Statuii Libertăţii. Le priviră un 
moment fără a vorbi, după care Stan culese una. 

— Cam micuță, zise el. 

— La fel era şi piatra din praştia lui David când s-a 
luat la luptă cu Goliat, replică Mike. Mie mi se par 
puternice. 

Ben se pomeni dând din cap. Şi lui i se păreau. 

— Suntem gata cu t-t-totul? întrebă Bill. 

— Cu totul, spuse Ben. Ia aici. 

Îi aruncă al doilea proiectil lui Bill, care fu atât de 
surprins, încât aproape îl scăpă. 

Bilele trecură din mână-n mână. Toţi le priviră 
îndeaproape, minunându-se de rotunjimea lor, de 
greutatea şi concreteţea lor. Când reveniră la Ben, 
acesta se uită la Bill. 

— Acum ce facem cu ele? 

— I le d-d-dăm lui B-Beverly. 

— Nu! 

Se întoarse spre ea. Trăsăturile-i era blânde, dar 
hotărâte. 

— B-B-Bev, am mai dis-dis-cutat de a-a-asta, şi... 

— Am s-o fac, îl întrerupse ea. Am să trag cu drăciile 
astea când o veni vremea. Dacă o veni. Probabil c-o să ni 
se tragă la toţi moartea de-aici, dar am s-o fac. Însă nu 


vreau să le iau acasă. Vreunul dintre 

(tata) 

părinţii mei le-ar putea găsi. Atunci am să fiu în budă. 

— N-ai nicio ascunzătoare secretă? întrebă Richie. 
Fir-aş al naibii, eu am patru sau cinci. 

— Am şi eu un loc, răspunse Beverly. 

Exista o mică deschizătură pe fundul sertarului ei 
unde îndesa uneori ţigări, cărţi şi, în ultima vreme, 
reviste de film şi modă. 

— Dar nu m-aş încrede-n nimic când e vorba de aşa 
ceva. Ţine-le tu, Bill. Cel puţin până vine timpul ţine-le 
tu. 

— Bine, spuse moale Bill, şi chiar atunci lumina 
farurilor scaldă aleea. Moaşi-sa pe ghe-gheaţă, au venit 
mai de-de-devreme. Ha-hai să ieşim de-de-aici. 

Tocmai se aşezau din nou în jurul mesei de Monopoly, 
când Sharon Denbrough deschise uşa bucătăriei. 

Richie dădu ochii peste cap şi mimă că-şi şterge 
sudoarea de pe frunte; ceilalţi râseră din toată inima. 
Richie Trăsese Una Bună. 

După un moment, femeia intră: 

— Tatăl tău îţi aşteaptă prietenii în maşină, Bill. 

—  Bi-bi-bine, m-mami. To-tocmai t-t-terminam, o- 
oricum. 

— Cine a câştigat? întrebă Sharon, zâmbindu-le cu 
ochi strălucitori micilor prieteni ai lui Bill. 

Fata avea să devină foarte drăguță, îşi spuse ea. 
Bănuia că peste un an sau doi copiii va trebui să aibă 
însoțitori dacă erau fete, în locul simplei găşti obişnuite 
de băieţi. Dar cu siguranţă era încă devreme ca să-şi 
facă griji că sexul şi-ar scoate capul urât la lumină. 

— St-Stan a câ-câ-câştigat. E-e-evreii se pri-pri-pricep 
foarte bine să fa-facă bani. 

— Bill! ţipă ea îngrozită, roşind... 

Iar apoi privi în jur la ei, uimită, când toţi se zguduiră 
de râs, inclusiv Stan. Uimirea i se transformă în ceva 
asemănător fricii (deşi despre asta n-avea să-i spună 


nimic soţului ei, mai târziu, în pat). În aer plutea ceva 
asemănător electricităţii statice, doar că întrucâtva mult 
mai puternic, mult mai înspăimântător. Simţea că, dacă 
l-ar atinge pe oricare dintre ei, s-ar alege cu un şoc dur. 
Ce li s-a întâmplat? se întrebă uluită şi poate chiar 
deschise gura să îi întrebe. Apoi însă Bill declară că-i 
pare rău (dar tot cu lucirea aceea drăcească în ochi), iar 
Stan spuse că nu face nimic, că nu e decât o glumă pe 
care i-o făceau din când în când, şi se simţi prea 
derutată ca să mai poată scoate vreo vorbă. 

Dar se simţi uşurată când copiii plecară şi propriul ei 
fiu, bâlbâit şi greu de descifrat, se duse în camera lui şi 
stinse lumina. 


7 


Ziua când Clubul Păguboşilor se întâlni în fine cu 
Monstrul în luptă faţă-n faţă, ziua când Monstrul 
aproape îi luă lui Ben Hanscom maţele să-şi facă jartiere 
din ele, a fost ziua de 25 iulie 1958. Era încinsă, 
înăbuşitoare şi încremenită. Ben îşi amintea destul de 
clar vremea; fusese ultima zi călduroasă. După aceea 
urmase o lungă perioadă de frig şi nori. 

Sosiră pe Neibolt Street la numărul 29 dimineaţa pe 
la zece, Bill cu Richie în spatele său pe Silver, Ben cu 
fesele sale ample revărsându-se de ambele părţi ale şeii 
lăsate în jos a bicicletei sale Raleigh. Beverly parcurse 
Neibolt Street pe bicicleta ei de fată, cu părul roşcat 
prins deasupra frunţii cu o bandă verde. Mike veni de 
unul singur, şi după vreo cinci minute apărură pe jos, 
împreună, Stan şi Eddie. 

— Ce-ce-ce-ţi mai face b-b-braţul, E-E-Eddie? 

— Au, nu prea rău. Mă doare dacă mă-ntorc pe partea 
aia când dorm. Ai adus materialul? 

În coşul lui Silver era un pachet înfăşurat în pânză 
groasă. Bill îl scoase şi îl desfăcu. Îi întinse praştia lui 
Beverly, care o luă cu o strâmbătură, dar nu zise nimic. 
În boccea mai era şi o cutiuţă din tinichea. Bill o 


deschise şi le arătă cele două bile de argint. Le priviră în 
tăcere, strânşi pe peluza pleşuvă de la Neibolt Street 29 
- un gazon unde nu păreau să crească decât buruieni. 
Bill, Richie şi Eddie mai văzuseră casa şi înainte; ceilalţi 
nu, aşa că se uitară la ea plini de curiozitate. 

Ferestrele par nişte ochi, observă Stan, şi mâna i se 
apropie de cartea din buzunarul de la spate. O atinse ca 
să-i poarte noroc. Purta cartea la el aproape peste tot - 
era Ghidul păsărilor nord-americane al lui M.K. Handey. 
Par nişte ochi orbi, murdari. 

Pute, îşi spuse Beverly. Îi simt mirosul - dar nu pe 
nas, nu tocmai. Mike medita: E ca în locul unde a fost 
oțelăria. Inspiră aceeaşi senzaţie... Ca şi cum ne-ar pofti 
să păşim înăuntru. 

Asta-i unul dintre bârlogurile Monstrului, nici nu 
încape vorbă, cugetă Ben. Un loc aidoma găurilor de 
morloci, pe unde Monstrul iese şi intră la loc. Și el ştie 
că suntem aici. Ne aşteaptă să intrăm. 

— To-to-toată lumea încă mai vrea? întrebă Bill. 

Îl priviră palizi şi solemni. Nimeni nu spuse nu. Eddie 
bâjbâi în buzunar după inhalator şi trase din el, prelung, 
o gură mare de aer. 

— Dă-mi şi mie un pic, ceru Richie. 

Eddie îl privi surprins, aşteptând poanta. Richie ridică 
mâna: 

— Nu-i banc. Pot să iau şi eu puţin? 

Eddie ridică din umărul valid - o mişcare stângace - şi 
i-l întinse. Richie apăsă pe trăgaci şi inhală adânc. 

— Aveam nevoie, spuse el, şi i-l dădu înapoi. 

Tuşi puţin, dar ochii îi erau serioşi. 

— Şi eu, spuse Stan. Bine? 

Aşa că, unul după altul, folosiră inhalatorul lui Eddie. 
Când reveni la el, Eddie îl îndesă în buzunarul de la 
spate, cu ţeava afară. Se întoarseră să privească din nou 
casa. 

— Locuieşte cineva pe strada asta? întrebă Beverly cu 
glas scăzut. 


— Nu în capătul de aici, răspunse Mike. Nu mai 
locuieşte nimeni. Doar vagabonzii care stau o vreme şi 
pe urmă se duc cu mărfarele. 

— Aia n-ar vedea nimic, spuse Stan. Ar fi în siguranţă. 
Majoritatea dintre ei. 

Îl privi pe Bill: 

— Poate vreun om mare să-l vadă pe Monstru, ce 
crezi, Bill? 

— Nu şt-ştiu. Trebuie să fie u-u-unii. 

— Aş vrea să-l putem întâlni pe vreunul dintre ăştia, 
spuse posac Richie. Asta chiar nu-i o treabă de copii, 
înţelegeţi ce vreau să zic? 

Bill înţelegea. Ori de câte ori băieţii Hardy dădeau de 
necaz, Fenton Hardy era pe fază ca să-i scoată basma 
curată. La fel cu Hartson, tatăl lui Rick Brant din Rick 
Science Adventures. Rahat, până şi Nancy Drew avea un 
tată care se arăta cât ai clipi dacă ăia răii o legau şi o 
aruncau într-o mină abandonată. 

— Bine era s-avem un om mare cu noi, spuse Richie, 
privind la casa închisă, cu zugrăveala ei coşcovită, 
ferestrele jegoase şi veranda umbrită. 

Oftă obosit. Un moment, Ben simţi hotărârea celorlalţi 
clătinându-se. 

Apoi Bill spuse: 

— Ha-ha-aideţi a-a-a-aici. la uitaţi la as-asta. 

Ocoliră până în stânga verandei, unde împrejmuirea 
era ruptă. Rugii de trandafiri, crescuţi în dezordine, 
erau tot acolo... lar cei pe care-i atinsese leprosul lui 
Eddie când se târâse afară rămăseseră negri şi morţi. 

— I-a atins doar şi asta s-a-ntâmplat? întrebă Beverly, 
îngrozită. 

Bill dădu din cap. 

— Su-unteţi s-s-siguri? 

O clipă, nimeni nu răspunse. Nu erau siguri; chiar 
dacă ştiau cu toţii, după cum arăta faţa lui Bill, că şi fără 
ei ar merge înainte, nu erau siguri. Şi se mai citea pe 
chipul lui Bill şi un soi de ruşine. După cum le mai 


spusese şi înainte, George nu fusese fratele lor. 

Dar toți ceilalţi copii, cugetă Ben. Betty Ripsom, 
Cheryl Lamonica, micul Clements, Eddie Corcoran 
(poate), Ronnie Grogan... Chiar şi Patrick Hockstetter. 
Omoară copii, fir-ar să fie, copii! 

— Eu merg, Bill Barosane, spuse el. 

— Căca-m-aş, şi eu, se decise Beverly. 

— Sigur, spuse Richie. Crezi că te las să te-alegi tu cu 
toată distracţia, gură-de-păsat? 

Bill îi privi, cu un nod zvâcnindu-i în gât, apoi dădu 
din cap. Îi oferi cutia de tablă lui Beverly. 

— Eşti sigur, Bill? 

— S-s-sigur. 

Fata înclină capul, dintr-o dată îngrozită şi copleşită 
de această responsabilitate şi fermecată de încrederea 
lui. Deschise cutia, luă plumbii şi strecură unul în 
buzunarul din faţă al blugilor. Pe celălalt îl potrivi în 
cupa de cauciuc a praştiei. Simţea bila închisă strâns în 
pumnul ei, rece la început, apoi încălzindu-se. 

— Să mergem, spuse cu vocea nu tocmai fermă. Să 
mergem până nu mă scap pe mine. 

Bill încuviinţă, apoi îl privi pătrunzător pe Eddie: 

— Po-poţi f-f-face asta, E-E-Eddie? 

Eddie confirmă. 

— Sigur că pot. Ultima oară am fost singur. De data 
asta sunt cu prietenii mei. Just? 

Se uită la ei, cu un rânjet mic. Expresia îi era sfioasă, 
fragilă şi frumoasă. 

Richie îl bătu pe spate: 

— Ie juust, seniorr. Înceerce careva să-ţi fure 
inhialatorele, şi-l ucidem. Da-l ucideem înceet. 

— Eşti grozav, Richie, spuse Bev, râzând. 

— Su-su-sub v-verandă, reluă Bill. To-toţi în u-u-urma 
mea. Şi de acolo în piv-piv-beci. 

— Dacă intri tu primul şi chestia aia sare la tine, eu ce 
fac? întrebă Beverly. Trag prin tine? 

— Dacă tre-trebuie. Da’ aş pro-pro-propune să-ncerci 


să o-o-ocoleşti, mai întâi. 

Richie râse în hohote. 

— O să c-c-căutăm peste to-to-tot, dacă t-trebuie, 
continuă Bill şi ridică din umeri. Poate n-o să găsim ni- 
ni-nimic. 

— Crezi tu asta? întrebă Mike. 

— Nu, răspunse scurt Bill. E a-a-aici. 

Ben îl credea. Casa de pe Neibolt Street 29 părea 
închisă într-un înveliş otrăvitor. Nu se putea vedea... 
Dar se putea simți. Monstrul! Işi linse buzele. 

— Sunteţi ga-ga-gata? îi întrebă Bill, îl priviră cu toții. 

— Gata, Bill, spuse Richie. 

— A-atunci, ha-haideţi. Stai ap-aproape în urma mea, 
B-Beverly. 

Se lăsă în genunchi şi se târî prin tufele de trandafiri 
pârjoliţi, până sub verandă. 


8 


Intrară astfel: Bill, Beverly, Ben, Eddie, Richie, Stan, 
Mike. Frunzele de sub verandă foşneau şi emanau 
rotocoale de miros acru, stătut, galben-veninos. Ben 
strânse din nas. Mai întâlnise vreodată frunze veştede 
care să miroasă ca acestea? Nu. Iar apoi îl izbi un gând 
neplăcut. Miroseau aşa cum îşi închipuia el că ar mirosi 
o mumie imediat după ce arheologul i-a deschis 
sarcofagul cu pârghia: miros de praf şi acid vechi, amar. 

Bill ajunsese la fereastra spartă a pivniţei şi privea în 
beci. Beverly se târî lângă el. 

— Vezi ceva? 

Bill scutură din cap. 

— Da’ asta n-nu î-i-înseamnă că nu-i ni-nimic aici. U- 
uite: aia-i gră-grămada de cărbuni pe care ne-am urcat 
eu şi R-R-Richie ca să ie-ieşim. 

Ben, care privea printre ei, o văzu şi el. Acum era 
deopotrivă fascinat şi înspăimântat şi primi cu bucurie 
fascinația, recunoscând instinctiv că ar putea fi o 
unealtă. Mormanul de cărbuni semăna puţin cu un reper 


de teren despre care doar ai citit sau ai auzit de la alţii. 

Bill se răsuci şi lunecă prin fereastră. Beverly îi dădu 
lui Ben praştia, închizându-i mâna peste cupă şi bila 
cuibărită în ea. A 

— Mi-o dai în secunda când sunt jos. În secunda aia. 

— M-am prins. 

Se strecură în jos, uşoară şi mlădie. Urmă - pentru 
Ben cel puţin - un moment în care inima-i încetă să mai 
bată, când bluza îi ieşi din pantaloni şi-i văzu pântecele 
plat, alb. Apoi simţi fiorul mâinilor ei peste ale lui când îi 
dădu praştia. 

— Okay. Am luat-o. Hai şi tu. 

Ben se răsuci la rândul său şi începu să se îndese prin 
fereastră. Ar fi trebuit să prevadă ceea ce urmă; era 
realmente inevitabil. Se înţepeni. Poponeaţa i se propti 
în rama dreptunghiulară a ferestrei şi nu vru să mai 
înainteze. Începu să se împingă înapoi afară şi îşi dădu 
seama, îngrozit, că o putea face, dar avea toate şansele 
să-şi tragă pantalonii - şi probabil şi chiloţii - până la 
genunchi. Şi iacătă-l, cu fundul său extrem de mare, 
practic în nasul iubitei. 

— Mai repede! îl zori Eddie. 

Ben împinse amarnic cu ambele mâini. O clipă încă nu 
se putu mişca, după care fundul îi sări din fereastră. 
Blugii i se apăsară dureros între picioare, strivindu-i 
fuduliile. Pragul de sus al cercevelei îi trase cămaşa în 
sus până la omoplaţi. Acum i se blocase burta. 

— Suge-ţi burta, Clăiţă, îl îndemnă Richie, chicotind 
isteric. Fă bine şi suge-ţi-o, altfel va trebui să-l trimitem 
pe Mike după ferăstrăul lui taică-său ca să te scoatem 
de-acolo. 

— Bip-bip, Richie, spuse Ben scrâşnind din dinţi. 

Îşi supse burta cât putu de mult. Mai avansa puţin şi 
se opri iar. 

Întoarse capul cât putea de mult, luptându-se cu 
panica şi claustrofobia. Chipul îi era roşu-aprins, asudat. 
Mirosul acru al frunzelor îi înţepa greu nările, înecându- 


l. 

— Bill! Nu puteti, băi, să mă trageţi? 

Îl simţi pe Bill apucându-l de-o gleznă, pe Beverly de 
cealaltă. Îşi supse iarăşi burta şi peste o clipă căzu de-a 
berbeleacul pe fereastră. 

Bill îl prinse. Amândoi aproape că se prăvăliră la 
pământ. Ben nu se uită la Bev. În viaţa sa nu se simţise 
atât de jenat ca în clipa aceea. 

— N-n-n-ai păţit nimic, do-do-dom'le? 

— Nnu. 

Bill râse strepezit. Beverly i se alătură, iar apoi Ben se 
simţi şi el în stare să râdă puţin, deşi aveau să treacă ani 
de zile până să poată vedea ceva cât de cât comic în cele 
petrecute. 

— Hei! strigă de sus Richie. Eddie are nevoie de 
ajutor, se aude? 

— B-b-bine. 

Bill şi Ben îşi ocupară poziţiile sub fereastră. Eddie 
cobori pe spate. Bill îl prinse de picioare, chiar deasupra 
genunchilor. 

— Vezi ce faci, spuse Eddie cu o voce certăreaţă, 
nervoasă. Mă gâdil. 

— Ramon see gâdiilă din pliiin, seniorr, răsună de sus 
vocea lui Richie. 

Ben îl cuprinse pe Eddie pe după talie, încercând să 
nu-i atingă ghipsul şi eşarfa. Împreună cu Bill, îl coborî 
pe Eddie prin fereastră ca pe un cadavru deja ţeapăn. 
Eddie scoase un țipăt mic, dar nimic mai mult. 

— E-E-Eddie? 

— Mda, spuse Eddie, nu-i nimic. Nicio brânză. 

Dar pe frunte îi apăruseră broboane mari de sudoare 
şi respira cu gâfâieli iuți. Ochii îi săgetau împrejurul 
pivniţei. 

Bill păşi din nou înapoi. Beverly stătea lângă el, ţinând 
acum praştia de crăcan şi de cupă, gata să tragă la 
nevoie. Ochii ei măturau încontinuu beciul. Richie veni 
următorul, urmat de Stan şi Mike, toţi trei mişcându-se 


cu o graţie lină pe care Ben o invidia profund. Şi 
ajunseră cu toţii jos, în beciul unde Bill şi Richie 
văzuseră Monstrul cu numai o lună în urmă. 

Încăperea era luminată difuz, însă nu era întunecoasă. 
O lumină crepusculară pătrundea oblic prin ferestre, 
băltind pe pământul de pe jos. Lui Ben pivniţa îi părea 
foarte mare, aproape prea mare, ca şi cum ar fi fost 
martorul vreunei iluzii optice. Bârne prăfuite se 
încrucişau deasupra. Ţevile cuptorului de cărbuni erau 
ruginite. Un soi de țesătură de un alb-murdar spânzura 
de conductele de apă, în fâşii şi ciucuri jegoşi. Mirosul 
se simţea şi aici. Un miros galben, nespălat. Ben îşi 
spuse: E aici. O, sigur că aici este. 

Bill porni spre trepte. Ceilalţi îl urmară. Se opri la 
baza scării, aruncând o privire sub ea. Întinse un picior 
şi scoase ceva afară cu o mişcare scurtă. Priviră obiectul 
fără o vorbă. Era o mănuşă albă de clovn, acum 
brăzdată cu noroi şi praf. 

— Su-su-sus, spuse el. 

Urcară şi ajunseră într-o bucătărie murdară. Un scaun 
simplu, cu spătar drept, stătea rătăcit în centru, pe 
linoleumul vălurit. Nimic altceva. Într-un colţ se vedeau 
sticle goale de băutură. Ben zări şi altele în încăpere. 
Simţea mirosul de alcool - vin, mai ales - şi de fum de 
ţigară vechi, stătut. Aceste duhori predominau, dar mai 
domnea şi celălalt miros. Cu fiecare moment devenea tot 
mai puternic. 

Beverly se apropie de dulapuri şi deschise unul. 
Scoase un țipăt pătrunzător când un şobolan brun- 
negricios i se rostogoli aproape în faţă. Izbi tejgheaua şi- 
i privi cu ochii săi negri, scăpărători. Continuând să 
zbiere, Beverly ridică praştia şi trase de zgârci. 

— NU! mugi Bill. 

Se întoarse spre el, palidă şi îngrozită. Apoi dădu din 
cap şi lăsă braţul să i se destindă - dar Ben socoti că 
fusese foarte, foarte aproape să piardă una din mult 
prea preţioasele bile din argint. Dădu înapoi încet, se 


ciocni de Ben, tresări. Băiatul o cuprinse strâns cu un 
braţ. 

Şobolanul lipăi pe toată lungimea tejghelei, sări pe 
podea, fugi în cămară şi dispăru. 

— Am vrut să trag în el, spuse Beverly cu voce slabă. 
Să irosesc pe el jumătate din muniţie. 

— Da, răspunse Bill. E c-c-ca po-poligonul de tir al FBI 
de la Qu-Qu-Quantico. Te tri-trimit p-pe strada aia f-f- 
alsă şi sc-scot ţi-inte. Dacă îm-împuşti cetăţeni cinstiţi 
în-în loc de pun-pungaşi, pierzi pu-puncte. 

— Nu pot face aşa ceva, Bill, spuse fata. O să mă- 
ncurc. Poftim. Fă-o tu. 

Îi întinse praştia, dar Bill clătină din cap: 

— Trt-trebuie, B-Beverly. 

Dintr-un alt dulap se auzi un chirăit. 

Richie merse într-acolo. 

— Nu te duce prea aproape! latră Stan. Ar putea... 

Richie privi înăuntru şi pe faţă i se aşternu o expresie 
de dezgust greţos. Trânti uşa dulapului cu o pocnitură 
ce iscă un ecou mort în casa goală. 

— Pui de-abia fătaţi. 

Greaţa îi sufoca vocea. 

— Cei mai mulţi pui din câţi am văzut... Din câţi a 
văzut cineva, probabil. 

Se şterse la gură cu dosul mâinii. 

— Sunt cu sutele acolo. 

li privi pe ceilalţi; gura i se zbătea într-un tic 
necontrolat. E 

— Cozile... Le-aveau pe toate încâlcite, Bill. Innodate 
laolaltă. 

Se strâmbă. 

— Ca şerpii. 

Se uitară la uşa dulapului. Scheunatul era înăbuşit, 
dar totuşi îl auzeau clar. $obolani, îşi spuse Ben, privind 
la faţa albă a lui Bill şi, peste umărul acestuia, la cea gri- 
cenuşie a lui Mike. Oricine se teme de şobolani. O ştie şi 
Monstrul. 


— Ha-ha-haideţi, îi chemă Bill. A-aici pe N-N-Neibolt 
Street d-di-dis-tracţia nu co-conteneşte. 

Intrară în antreu. Se amestecau mirosurile scârboase 
de ipsos putred şi urină veche. Puteau privi în stradă 
prin ochiurile murdare de geam, văzându-şi acolo 
bicicletele. A lui Bev şi a lui Ben erau proptite pe cricuri. 
A lui Bill stătea rezemată de un arțar pipernicit. Lui Ben 
bicicletele îi păreau aflate la o mie de kilometri distanţă, 
ca obiectele văzute printr-un telescop întors. Strada 
pustie cu porțiunile ei răzlețe de asfalt, cerul decolorat 
şi umed, mârâitul monoton al unei locomotive rulând pe 
o linie secundară... Toate acestea i se păreau asemenea 
unor vise, unor halucinaţii. Real era doar holul cel 
părăginit, cu duhorile şi umbrele sale. 

Într-un colţ se găseau cioburi de sticlă brună spartă - 
sticle Rheingold. 

În celălalt, udă şi umflată, zăcea o revistă obscenă 
mare cât un catastif. Femeia de pe copertă stătea 
aplecată peste un scaun, cu fusta ridicată la spate 
dezvelindu-i poala furoului-plasă şi chiloţii negri. 
Fotografia nu i se părea lui Ben deosebit de sexy, nici 
nu-l stânjenea faptul că o văzuse şi Beverly. Umezeala 
îngălbenise pielea femeii şi boţise coperta în încreţituri 
care pe faţa ei deveneau riduri. Privirea lascivă se 
prefăcuse în rânjetul unei târfe moarte. 

(Peste ani de zile, când Ben povestea aceasta, Bev 
ţipă pe neaşteptate, speriindu-i pe toţi - nu ascultau 
relatarea atât de mult cât o retrăiau. 

— Ea era! răcni Bev. Doamna Kersh! Era ea!) 

În timp ce Ben o privea, tânăra/bătrâna hoaşcă de pe 
coperta revistei porcoase îi făcu cu ochiul. Dădu din 
fund într-o chemare obscenă. 

Îngheţat tot şi totuşi transpirând, Ben privi în altă 
parte. 

Bill deschise o uşă în stânga şi îl urmară într-o cameră 
boltită ce părea să fi fost cândva un salonaş. O pereche 
de pantaloni verzi boţiţi atârnau de becul agăţat în 


tavan. La fel ca şi pivniţa, odaia i se părea lui Ben prea 
mare, lungă aproape cât un vagon de marfă. Mult prea 
lungă pentru o casă atât de mică pe cât păruse aceea 
văzută de afară... 

Oh, dar aia era afară, vorbi în mintea lui un glas nou. 
Era o voce batjocoritoare, scârţâită, iar Ben îşi dădu 
seama cu bruscă certitudine că îl auzea pe Pennywise 
însuşi; Pennywise îi vorbea dintr-un soi de radio al 
minţii. Afară, lucrurile par întotdeauna mai mici decât 
sunt cu adevărat, nu-i aşa, Ben? 

— Pleacă, şopti el. 

Richie se întoarse să-l privească, încordat şi palid la 
faţă. 

— Ai spus ceva? 

Ben clătină din cap. Vocea se stinsese. Acesta era un 
lucru important, un lucru bun. Totuşi 

(afară) 

înţelesese. Casa aceea era un loc special, un fel de 
staţie, unul dintre locurile din Derry, dintre multele 
locuri poate, prin care Monstrul îşi putea afla drumul 
către lumea de la suprafaţă. Casa asta putredă şi 
puturoasă unde nimic nu era cum trebuie. Nu doar 
simplul fapt că părea prea mare; unghiurile erau 
greşite, perspectiva era iraţională. Ben stătea imediat 
lângă uşa dintre salonaş şi vestibul, iar ceilalţi se 
îndepărtau de el printr-un spaţiu care acum părea la fel 
de mare ca Bassey Park... Dar, în timp ce se îndepărtau, 
păreau să se mărească în loc să se micşoreze. Planşeul 
dădea impresia că ar fi în pantă, şi... 

Mike se întoarse. 

— Ben! strigă el, iar Ben îi văzu neliniştea pe faţă. 
Grăbeşte-te! Te pierdem! 

Abia putu auzi ultimul cuvânt. Rămase în aer ca şi 
cum ceilalţi s-ar fi îndepărtat într-un tren rapid. 

Dintr-o dată speriat, o luă la fugă. Uşa din urma lui se 
trânti cu un trosnet înăbuşit. Zbieră... Şi ceva păru să 
freamete prin aer chiar în spatele lui, fluturându-i 


cămaşa. Privi în urmă, dar acolo nu era nimic. Asta nu-i 
schimbă totuşi convingerea că ceva anume fusese. 

Îi ajunse pe ceilalţi din urmă. Gâfâia, cu răsuflarea 
tăiată, şi ar fi putut să jure că alergase cel puţin o 
jumătate de kilometru... Dar când privi în urmă văzu că 
nu-l despărţeau nici zece paşi de peretele din spate al 
salonaşului. 

Mike îl apucă de umăr suficient de strâns ca să-l 
doară. 

— Dom'le, m-ai speriat, spuse el. 

Richie, Stan şi Eddie îl priveau întrebători pe Mike. 

— Părea mic, le explică el. Ca şi cum ar fi fost la 
distanţă de cel puţin un kilometru. 

— Bill! 

Bill privi înapoi. 

— Trebuie să fim siguri că toată lumea stă pe- 
aproape, gâfâi Ben. Locul ăsta... Parcă-i casa cu surprize 
din parcul de distracţii. O să ne pierdem. Cred că 
Monstrul vrea să ne pierdem. Să ne despărţim. 

Bill îl privi un moment, cu buzele strânse într-o dungă 
hotărâtă. 

— Bine, spuse el. O s-să stăm a-aproape. Nimeni n-o ia 
ra-razna. 

Dădură din capete, înspăimântați, strânşi lângă uşa 
holului. Mâna lui Stan bâjbâi după cartea ornitologică 
din buzunarul de la spate. Eddie îşi ţinea inhalatorul 
într-o mână, apăsându-l, slăbind, apăsându-l iar. 

Bill deschise uşa şi văzură un alt culoar, mai îngust. 
Tapetul, care înfăţişa mlădiţe de trandafiri şi elfi cu 
tichii verzi, cădea în fâşii moi de pe tencuiala 
spongioasă. Pete galbene de apă se răspândeau în inele 
deasupra, pe tavan. Un fascicul de lumină bolnavă cădea 
printr-un geam murdar de la capătul holului. 

Deodată coridorul păru că se alungeşte. Plafonul se 
înălţă şi începu să se micşoreze deasupra lor ca un soi 
de rachetă ciudată. Uşile se alungiră, urmând tavanul, 
făcute parcă din zahăr caramel. Chipurile elfilor 


deveniră prelungi şi neomeneşti, cu ochii prefăcuţi în 
găuri negre sângerânde. 

Stan ţipă şi-şi acoperi faţa cu mâinile. 

— N-n-u-i în re-re-re-REALITATE! urlă Bill. 

— Ba e! urlă Stan la rândul său, cu pumnii mici, 
strânşi, acoperindu-i ochii. E real, şi tu ştii că e, 
Doamne, înnebunesc, asta-i o nebunie, e o nebunie... 

— U-u-UITE! tună glasul lui Bill, către Stan, către toţi, 
iar Ben, cu capul învârtindu-i-se, îl privi pe Bill cum se 
apleacă, se ghemuieşte, şi dintr-o dată se aruncă în sus. 

Pumnul său stâng nu se izbi de nimic, absolut de 
nimic, dar auziră o pârâitură puternică. Praf de 
tencuială pufni dintr-un loc unde nu mai era niciun 
tavan... lar apoi era din nou. Holul redeveni un simplu 
hol îngust, cu plafonul scund, murdar, cu pereţi care nu 
se mai întindeau la infinit. Nu era acolo decât Bill, 
privindu-i şi oblojindu-şi mâna însângerată, albită de 
tencuială spulberată. Deasupra se vedea urma clară 
făcută de pumnul său în mortarul moale al tavanului. 

— N-n-nu-i r-r-real, îi spuse el lui Stan şi tuturor. Doar 
o f-f-faţă f-fa-falsă. Ca o m-m-ască de H-H-H-Halloween. 

— Pentru tine, poate, spuse cu glas surd Stan. 

Chipul îi era şocat şi îngrozit. Privi în jur de parcă nu 
mai era sigur unde se găsea. Uitându-se la el, simțind 
izul acru al spaimei ce-i ieşea prin pori, Ben, pe care 
victoria lui Bill îl înveselise peste măsură, se sperie 
iarăşi cu totul. Stan era gata să clacheze. Curând aveau 
să-l apuce istericalele, va începe să zbiere poate, şi 
atunci ce avea să se întâmple? 

— Pentru tine, repetă Stan. Dar, dacă eu încercam 
asta, nu s-ar fi întâmplat nimic. Pentru că... tu l-ai avut 
pe fratele tău, Bill, dar eu nu am nimic. 

Privi în jur - mai întâi înapoi spre salonaş, care 
dobândise o sumbră atmosferă brună, atât de densă şi 
fumurie, încât abia dacă mai puteau să vadă uşa pe unde 
intraseră în acest hol luminos, dar şi întunecos, murdar, 
absolut dement. Pe tapetul în descompunere elfii făceau 


tumbe sub lujerii de trandafir. Soarele învăpăia ochiurile 
ferestrei din capătul holului, iar Ben ştia că dacă se vor 
duce acolo au să vadă muşte moarte... Alte cioburi de 
sticlă... Şi pe urmă, ce? Podelele despărţindu-se, 
scuipându-i într-o beznă moartă unde degete încârligate 
aşteptau să-i prindă? Stan avea dreptate; Doamne, de ce 
veniseră în bârlogul Monstrului, cu nimic altceva decât 
cele două bile stupide din argint şi o nenorocită de 
praştie? 

Observă cum panica lui Stan trece de la unul la altul 
şi apoi la următorul, şi la următorul - ca un foc de 
ierburi întețit de un vânt fierbinte, se dilată în ochii lui 
Eddie, înmuie gura lui Bev, îl făcu pe Richie să îşi 
împingă în sus ochelarii cu ambele mâini şi să privească 
în jur ca şi cum o fiară s-ar fi ţinut îndeaproape pe 
urmele lui. 

Tremurau, aproape gata s-o ia la fugă, aproape dând 
uitării avertismentul lui Bill de a sta laolaltă. Ascultau 
suflările panicii tari, ca furtuna, vâjâindu-le în urechi. Ca 
prin vis, Ben o auzi pe Miss Davies, bibliotecara 
asistentă, citindu-le celor mici: Cine face tropa-trop pe 
podeţul meu? Şi-i văzu pe cei mici, pe bebeluşi, 
aplecându-se înainte, cu feţele nemişcate şi solemne, cu 
ochii reflectând eterna fascinaţie a basmului; i se va veni 
de hac monstrului... sau se va ospăta acesta? 

— N-am nimic! se văită Stan Uris, şi păru foarte mic, 
aproape destul de mic ca să se strecoare printr-una 
dintre crăpăturile podelelor, ca o scrisoare umană. Tu-l 
ai pe frate-tău, dom'le, da’ eu n-am nimic! 

— Ba a-a-a-ai! răcni la el Bill. 

Îl apucă pe Stan, iar Ben se simţi convins că-i va arde 
una, şi gândurile sale gemură: Nu, Bill, te rog, ăsta-i 
obiceiul lui Henry, dacă faci asta, Monstrul ne va ucide 
Chiar acum! 

Dar Bill nu-l lovi pe Stan. Îl întoarse pe călcâie, cu 
mâini aspre, şi smulse cartea din buzunarul de la spate 
al blugilor lui Stan. 


— Dă-mi-o! ţipă Stan, izbucnind în plâns. 

Ceilalţi stăteau năuciţi, ferindu-se din calea lui Bill, ai 
cărui ochi păreau acum să ardă de-a binelea. Fruntea îi 
lucea ca o lampă, şi-i întinse lui Stan cartea ca un preot 
ce ridică un crucifix pentru a alunga un vampir. 

— Tu a-a-ai p-p-pă-păs-păs... 

Ridică în sus capul, cu tendoanele gâtului ieşite în 
relief, cu mărul lui Adam ca un vârf de săgeată îngropat 
în gât. Ben era cuprins şi de teamă, şi de milă pentru 
prietenul său Bill Denbrough; domnea însă şi un 
simţământ puternic de minunată îmbărbătare. Se 
îndoise de Bill? Se îndoise vreunul dintre ei? Oh, Bill, 
spune-o, te rog, nu poţi s-o spui? 

Şi, cumva, Bill reuşi: 

— Ai PĂ-PĂ-PĂ-PĂSĂRILE tale! Ai PĂ-PĂ-PĂSĂRILE! 

Aruncă spre Stan cartea. Stan o luă şi-l privi buimac 
pe Bill. Lacrimile îi sclipeau pe obraji. Strânse cartea cu 
o asemenea forţă încât degetele i se albiră. Bill îl privi, 
apoi pe ceilalţi. 

— Ha-ha-aideţi, îi chemă el iar. 

— Cu păsările o să ţină? întrebă Stan. 

Vocea îi era şoptită şi uscată. 

— În Turnul de Apă a ţinut, nu? îl întrebă Bev. 

Stan o privi fără convingere. 

Richie îl bătu pe umăr: 

— Hai, Stan-copilu'. Bărbat mi-eşti au şoarec mi-eşti? 

— Trebuie că-s bărbat, spuse zguduit Stan, şi-şi şterse 
faţa de lacrimi cu podul palmei stângi. Din câte ştiu, 
şoarecii nu fac în pantaloni. 

Râseră, şi Ben putu să jure că simţise casa dând 
înapoi din calea lor, din faţa acelui sunet. Mike se 
întoarse: 

— Camera aia mare. Aia prin care tocmai am trecut. 
Priviţi! 

Priviră. Salonul era acum aproape negru. Nu de fum 
sau vreun soi de gaz; nu era decât negreală, o negreală 
aproape solidă. Aerul fusese jefuit de lumină. Bezna 


părea să se rostogolească şi să se flexeze sub ochii lor, 
închegându-se sub formă de chipuri. 

— Haide-de-deţi. 

Intoarseră spatele întunericului şi porniră prin hol. 
Trei uşi se deschideau din acesta, două cu mânere 
murdare din porțelan alb, a treia doar cu o gaură în 
locul unde fusese clanţa. Bill apucă primul mâner, îl 
răsuci şi împinse uşa. Bev se înghesui lângă el, ridicând 
praştia. 

Ben făcu un pas înapoi, conştient că şi ceilalţi făceau 
acelaşi lucru, strângându-se în spatele lui Bill ca nişte 
orătănii speriate. Era un dormitor, gol cu excepţia unei 
saltele pătate. Fantomele ruginite ale arcurilor unei 
somiere de mult timp dispărute erau tatuate în 
epiderma galbenă a saltelei. Dincolo de unica fereastră 
a odăii, flori-ale-soarelui se aplecau şi dădeau din 
capete. 

— Nu-i nimic... începu Bill. 

Şi în clipa aceea salteaua începu să se umfle şi să se 
dezumfle ritmic. Se sfâşie deodată drept în mijloc. Un 
fluid negru şi cleios începu să se reverse, mânjind 
salteaua şi apoi scurgându-se pe podea spre uşă. Înainta 
în tentacule lungi, ca nişte frânghii. 

— Închide-o, Bill! strigă Richie. Închide-o-n pizda mă- 
sii de uşă! 

Bill trânti uşa, întoarse capul spre ei şi încuviinţă. 

— Haideţi. 

Abia atinsese mânerul celei de-a doua uşi - aceasta 
aflându-se de cealaltă parte a culoarului îngust - când 
zbieretul începu dincolo de lemnul ieftin. 


9 


Până şi Bill dădu înapoi din faţa acelui țipăt inuman. 
Ben simţea că sunetul l-ar fi putut scoate din minţi; 
creierul său vizualiza un greier gigantic aflat după uşă, 
ca o imagine dintr-un film unde radiaţiile au făcut toate 
insectele să crească până la dimensiuni inimaginabile - 


Începutul sfârşitului poate, sau Scorpionul negru, ori 
filmul acela despre furnicile din reţeaua de canalizare a 
Los Angelesului. N-ar fi putut-o lua la fugă nici chiar 
dacă oroarea aceea zbârcită şi zumzăitoare ar fi 
despicat panourile uşii şi ar fi început să îl mângâie cu 
enormele ei picioare păroase. Era vag conştient că 
Eddie, aflat alături, respira în icnete retezate. 

Mugetul crescu în intensitate, fără a-şi pierde deloc 
calitatea de bâzâit de insectă. Bill mai făcu un pas 
înapoi, acum fără un strop de sânge în obraji, cu ochii 
ieşindu-i din orbite şi buzele doar o cicatrice purpurie 
sub nas. 

— Trage, Beverly! se auzi Ben pe sine strigând. Trage 
prin uşă, trage înainte s-ajungă la noi! 

Iar soarele cădea prin fereastra murdară din capătul 
holului, o mare greutate arzând. 

Beverly ridică praştia ca prin vis, în timp ce zumzetul 
urlat se auzea tot mai tare, tot mai tare, mai tare... 

Dar, înainte de-a apuca să întindă zgârciul, îl auzi pe 
Mike strigând: 

— Nu! Nu! Bev, nu! Băi, ce chestie! Fir-aş al dracu”! 

Şi, incredibil, Mike râdea. Se îmbulzi înainte, apucă 
mânerul, îl răsuci şi deschise uşa. O smulse din cadrul 
umflat cu un scârţâit scurt. 

— E o urlătoare! Doar o urlătoare, atâta tot, ceva 
pentru speriat ciorile! 

Camera era o boxă goală. Pe pardoseală zăcea o cutie 
cu ambele capete tăiate. Prin mijlocul ei se întindea o 
sfoară ceruită, încordată şi înnodată în afara găurilor 
practicate în pereţii cutiei. Deşi în încăpere nu sufla 
nicio boare de vânt - singura fereastră era închisă şi 
cârpită cu scânduri, lăsând lumina să pătrundă doar sub 
formă de raze, prin crăpături - nu încăpea nicio îndoială 
că zumzetul provenea din cutie. 

Mike merse spre ea şi îi trase un şut zdravăn. Bâzâitul 
încetă, iar cutia se rostogoli într-un colţ îndepărtat. 

— O simplă urlătoare, le spuse el celorlalţi, ca şi cum 


şi-ar fi cerut scuze. Le punem pe sperietori. Nu-i nimica. 
Doar un truc ieftin. Da' eu nu-s cioară. 

Îl privi pe Bill, fără să mai râdă, dar zâmbind încă. 

— Tot îmi e frică de Monstru - cred că tuturor ne e -, 
dar şi lui îi e frică de noi. Ca să v-o spun p-a dreaptă, 
cred că-i e al dracului de frică. 

— Ş-şi eu cred, dădu Bill din cap. 

Se îndreptară spre uşa de la capătul coridorului şi, în 
timp ce-l privea pe Bill vârându-şi degetul încovoiat în 
gaura unde fusese clanţa, Ben înţelese că acolo avea să 
se sfârşească; n-aveau să dea peste nicio păcăleală după 
uşa aceea. Acum mirosul era mai greu, iar senzaţia 
aceea zdrobitoare a două forţe opuse învârtejindu-se în 
jurul lor era mult mai puternică. Îi aruncă o privire lui 
Eddie, cu braţul său în eşarfă, în mâna teafără 
strângând inhalatorul. O privi pe Bev, de partea 
cealaltă, albă la faţă, ţinând în sus praştia ca pe un 
iadeş. Spuse în sinea sa: Dacă va trebui să fugim, voi 
încerca să te apăr, Beverly. Jur c-am să-ncerc. 

Probabil că-i simţise acest gând, căci se întoarse spre 
el şi-i dărui un surâs încordat. Ben îi zâmbi şi el. 

Bill deschise uşa. Balamalele sloboziră un țipăt isteric 
şi rămaseră apoi tăcute. Era o baie... Dar ceva nu era în 
regulă. Cineva a spart ceva aici, era singurul lucru ce-i 
putea trece lui Ben prin cap la început. Nu o sticlă de 
rachiu... Atunci, ce? 

Cioburi şi ţăndări albe, lucind răutăcioase, zăceau 
împrăştiate pretutindeni. Atunci înţelese. Era nebunia 
nebuniilor. Râse. Richie i se alătură. 

— Cuiva trebuie că i-a scăpat băşinica băşinicilor, 
spuse Eddie, iar Mike începu să chicotească şi să dea 
din cap. 

Stan zâmbea puţin şi el. Doar Bill şi Beverly rămâneau 
sumbri. 

Bucăţelele albe risipite pe duşumea erau aşchii de 
porțelan. Explodase vasul toaletei. Bazinul zăcea beat, 
strâmb, într-o băltoacă de apă, salvat de la prăbuşire 


doar de faptul că toaleta fusese amplasată într-un colţ al 
odăiţei, iar rezervorul căzuse, oprindu-se în celălalt colţ. 

Se adunară în spatele lui Bill şi Beverly, cu tălpile 
crănţănindu-le pe cioburile de porțelan. Indiferent ce-o 
fi fost, îşi spuse Ben, a făcut bietul closet să explodeze 
dracului de-a binelea. Avu o viziune cu Henry Bowers 
aruncând înăuntru două-trei M-80-uri de-ale lui, trântind 
capacul şi spălând putina degrabă. Nu se putea gândi la 
nimic altceva în afară de dinamită care să fi putut 
provoca un asemenea cataclism. Erau şi câteva bucăţi 
mai mari, dar al dracului de puţine; cea mai mare parte 
din ceea ce rămăsese erau mici ţăndări ascuţite ca nişte 
săgeți de sarbacană. Tapetul (rugi de trandafiri şi elfi 
făcând tumbe, la fel ca în hol) era găurit peste tot. Arăta 
ca o salvă de alice, dar Ben ştia că nu era decât tot 
porțelan, înfipt în pereţi de forţa exploziei. 

O cadă de baie stătea pe picioarele ei în formă de 
labe, cu generaţii de jeg negru între ghearele boante. 
Ben aruncă o privire în ea şi văzu pe fund o depunere de 
mâl şi pietriş mărunt. Un duş ruginit privea de sus la el. 
Deasupra chiuvetei, un dulăpior de medicamente stătea 
întredeschis, expunându-şi rafturile goale. Pe aceste 
rafturi, mici cercuri de rugină indicau locurile unde 
cândva se aflaseră tot felul de sticluţe. 

— Nu m-aş apropia prea mult de aia, Bill Barosane! 
exclamă ascuţit Richie, iar Ben privi într-acolo. 

Bill se apropia de gura scurgerii din duşumea, 
deasupra căreia fusese amplasată odinioară toaleta. Se 
aplecă spre ea... După care se întoarse spre ceilalţi. 

— A-a-aud ma-ma-maşinăriile de pom-pompare... 
Exact la fel ca pe M-M-Maidan! 

Bev se trase mai aproape de Bill. Ben o urmă şi, da, 
auzi şi el: zgomotul acela înfundat şi monoton. Atât 
numai că, răspândindu-şi ecoul prin ţevi, nu suna deloc 
ca o maşinărie. Suna a fiinţă vie. 

— D-d-de-a-a-aici a ve-ve-venit, spuse Bill; la faţă era 
palid ca moartea, dar avea ochii luminaţi de surescitare. 


De-a-aici a venit Monstrul în z-z-ziua aia şi de-a-aici a v- 
v-venit Monstrul în-în-întotdeauna! Din can-canalizare! 

Richie dădea din cap. 

— Eram în pivniţă, dar nu era acolo - Monstrul a 
coborât pe scară. Pentru că pe-aici putea să iasă. 

— Şi el a făcut asta? întrebă Beverly. 

— E-era g-g-grăbit, cr-cred, răspunse grav Bill. 

Ben privi în ţeavă. Avea cam un metru lăţime şi era 
întunecoasă ca un puț de mină. Suprafaţa interioară de 
ceramică a ţevii purta o crustă dintr-o substanţă la care 
prefera să nu se gândească. Zgomotul acela pulsatoriu 
plutea în sus hipnotic... Şi deodată văzu ceva. Nu-l văzu 
cu ochii - nu imediat -, ci cu unul pe care-l avea 
îngropat adânc în minte. 

Monstrul gonea spre ei, înaintând cu viteza unui tren 
expres, umplând gâtlejul acelei conducte negre dintr-o 
parte în alta; işi asumase acum propria sa formă, oricare 
o fi fost; avea să-şi extragă din minţile lor o formă 
anume, odată ajuns acolo. Venea, venea în sus din 
propriile-i căi viciate şi catacombe negre subpământene, 
ochii săi arzând într-o aură verde-gălbuie feroce, venea, 
venea; Monstrul venea. 

Şi atunci, mai întâi ca două scântei, îi văzu ochii jos în 
întunecimea aceea. Dobândiră formă - învăpăiaţi şi 
demonici. Peste sunetul repetat al maşinilor, Ben putea 
auzi acum un zgomot nou - Huuuuuuuu... Un miros fetid 
râgâi din gura zdrenţuită a ţevii şi-l făcu să cadă înapoi, 
tuşind sufocat. 

— Vine! zbieră el. Bill, am văzut Monstrul, vine! 

Beverly ridică praştia: 

— Bine. 

Ceva explodă din conductă. Ben, încercând să-şi 
amintească mai târziu acea primă confruntare, n-avea 
să-şi poată aduce aminte decât de o formă 
schimbătoare, argintiu-portocalie. Nu era fantomatică; 
avea materialitate, şi simţi şi o altă formă, o anume 
formă reală şi ultimă, dincolo de Monstru... Dar ochii săi 


nu puteau înţelege încă ceea ce vedea. 

Apoi Richie căzu pe spate, cu faţa schimonosită de 
groază, răcnind, şi răcnind, şi răcnind: 

—  Vârcolacul! Bill! E  vârcolacul!  Vârcolacul 
Adolescent! 

Şi deodată forma ajunse în lumea reală, pentru Ben, 
pentru toţi ceilalţi. 

Vârcolacul stătea  crăcănat deasupra ţevii, cu 
picioarele păroase de ambele părţi ale locului unde 
fusese cândva toaleta. Ochii săi verzi îi străpungeau de 
pe chipul ucigaş. Botul i se încreţea, iar dintre dinţi i se 
prelingea spumă  alb-gălbuie.  Slobozi un mârâit 
cutremurător. Braţele i se întinseră spre Beverly, 
manşetele jachetei de licean dezvelindu-i-se de pe 
antebraţele acoperite cu blană. Răspândea o duhoare 
fierbinte, crudă şi ucigătoare. 

Beverly urlă. Ben o apucă de spinarea bluzei şi smuci 
atât de tare, încât cusăturile i se rupseră la subsuori. O 
mână cu gheare spintecă aerul prin locul unde se găsise 
fata cu doar o clipă în urmă. Beverly se poticni înapoi 
până-n perete. Bila de argint sări din cupa praştiei. 
Licări un moment în aer. Mike, mai iute decât părea cu 
putinţă, o prinse şi i-o înapoie. 

— Trage-n el, iubito, o îndemnă el; avea voce perfect 
calmă, aproape senină. În clipa asta să tragi în Monstru. 

Vârcolacul scoase un răget zdrobitor ce se transformă 
într-un urlet care îţi îngheţa carnea pe os. Botul i se 
ridică spre tavan. 

Urletul se prefăcu în râset. Se repezi spre Bill, când 
acesta se întoarse s-o privească pe Beverly. Ben îl 
îmbrânci, iar Bill zbură grămadă. 

— Trage, Bev! răcni Richie. Pentru Dumnezeu, trage! 

Vârcolacul ţâşni, iar Ben nu mai avu nicio îndoială, 
atunci sau mai târziu, că Monstrul ştia exact cine era 
şeful. Pe Bill pusese el ochii. Beverly întinse praştia şi 
trase. Plumbul zbură şi din nou rată ţinta, dar de astă 
dată nu mai interveni nicio curbură salvatoare. Trecu pe 


alături cu peste treizeci de centimetri, făcând o gaură în 
tapet deasupra căzii. Bill, cu braţele perforate de cioburi 
din porțelan sângerând prin zeci de locuri, urlă un 
blestem. 

Capul de lup zvâcni; ochii săi verzi şi fosforescenţi o 
măsurară pe Beverly. Pe negândite, Ben păşi în faţa ei, 
în timp ce fata scotocea în buzunar după al doilea 
proiectil. Blugii pe care-i purta erau prea strâmţi. li 
îmbrăcase fără nicio intenţie provocatoare; ca şi în cazul 
şortului din ziua întâmplării cu Patrick Hockstetter şi 
frigiderul, purta încă modelul de anul trecut. Degetele i 
se închiseră peste bilă, dar aceasta lunecă dintre ele. 
Bâjbâi din nou şi o apucă. O trase afară, întorcându-şi pe 
dos buzunarul şi împrăştiind pe jos paisprezece cenți, 
cotoarele a două bilete de la „Aladdin” şi o cantitate de 
scame. 

Vârcolacul se năpusti asupra lui Ben, care stătea 
protector în faţa ei... Şi astfel, o împiedica să ţintească. 
Aidoma unei fiare de pradă, îşi înclinase capul şi 
clănţănea din colţi. In reacţiile lui Ben nu părea să se 
mai afle acum loc pentru spaimă - în locul ei simţi un soi 
de furie lucidă, combinată cu uimire şi o anume senzaţie 
că timpul pusese pe neaşteptate frână. Işi înfipse 
mâinile în părul aspru şi încleiat - blana, cugetă el, l-am 
prins de blană - şi simţi dedesubt osul greu al craniului 
Monstrului. Smuci capul ca de lup cu toată puterea, dar, 
deşi era un băiat robust, nu-i folosi la nimic. Dacă nu s- 
ar fi împleticit îndărăt lovindu-se de perete, făptura i-ar 
fi sfâşiat beregata cu toţi colții. 

Monstrul se repezi după el, aruncând flăcări din ochii 
galbeni-verzui, mârâind la fiecare răsuflare. Mirosea a 
canal şi a încă ceva, un miros sălbatic şi greţos, ca de 
alune putrede. O labă grea se ridică, iar Ben fentă în 
lături cât îi stătea în putinţă. Laba, înarmată cu gheare 
enorme, sfâşie răni nesângerânde prin tapet, în 
mortarul brânzos de dedesubt. Îl putu auzi vag pe Richie 
răcnind ceva, pe Eddie urlând la Beverly să tragă în 


Monstru. Dar Beverly nu trase. Era ultima ei şansă. Nu 
asta conta; trebuia să fie singura de care va avea nevoie. 
O răceală limpede pe care nu avea să o mai întâlnească 
niciodată în viaţă îi învălui privirea. Tot ce-i cuprindeau 
ochii se decupa în relief, nicicând nu avea să mai vadă 
cele trei dimensiuni ale realităţii atât de clar conturate. 
Poseda fiecare culoare, fiecare unghi, fiecare distanţă. 
Frica o părăsi. Simţea simpla poftă de certitudine a 
vânătorului. Pulsul îi încetini. Strânsoarea tremurător- 
isterică în care ţinuse praştia slăbi, apoi se întări la loc, 
devenind firească. Trase adânc aer în piept. I se părea 
că nicicând plămânii nu i se vor umple complet. Ceţos, 
slab, auzi mici pocnete. Nu contau, orice-or fi fost. Ochi 
la stânga, aşteptând ca nefirescul cap al vârcolacului să 
ajungă în iadeşul din faţa elasticului de la praştie. 

Ghearele lupului se prăvăliră iar. Ben încercă să se 
furişeze pe sub ele, dar deodată se simţi prins în 
strânsoarea lui. Monstrul îl trase ca şi cum n-ar fi fost 
nimic altceva decât o păpuşă de cârpă. Fălcile i se 
descleştară. 

— Ticălosule... 

Înfipse un deget într-unul din ochii Monstrului. Fiara 
urlă de durere, şi una dintre labele acelea înarmate cu 
gheare îi sfâşie cămaşa. Ben îşi supse burta, dar o 
gheară îi trase o dâră dureroasă în josul toracelui. 
Sângele ţâşni din el stropindu-l pe pantaloni, pe tenişi, 
împroşcând podeaua. Vârcolacul îl azvârli în cadă. Se 
lovi la cap, văzu stele verzi, se zbătu să se ridice în şezut 
şi îşi văzu poala plină de sânge. 

Vârcolacul se răsuci pe călcâie. Ben observă cu 
aceeaşi claritate dementă că Monstrul purta blugi Levi 
Strauss decoloraţi. Cusăturile plesniseră. O batistă roşie 
plină de muci întăriţi, ca cele pe care le-ar purta 
ceferiştii, îi atârna dintr-un buzunar de la spate. Pe 
spinarea jachetei de licean, neagră cu portocaliu, erau 
scrise cuvintele „ECHIPA UCIGAŞILOR - LICEUL 
DERRY” Dedesubt, numele PENNYWISE. lar în centru, 


un număr: 13. 

Monstrul se repezi din nou la Bill. Acesta se ridicase, 
stând acum cu spatele la perete şi privindu-l fix și 
netemător. 

— Trage, Beverly! zbieră iar Richie. 

— Bip-bip, Richie, se auzi pe ea însăşi replicând de la 
vreo mie de kilometri depărtare. 

Capul Vârcolacului ajunse deodată acolo, în dreptul 
crăcanului. Fata fixă unul din ochii verzi ai Monstrului 
şi-i dădu drumul bilei de argint. Nu se simţi niciun 
tremur în mâinile ei; trase la fel de lin şi natural precum 
lovise conservele din groapa cu gunoi în ziua când 
trăseseră toţi cu rândul să vadă care-i mai bun. 

Ben avu atât timp să gândească: Oh, Beverly, dacă 
ratezi de data asta suntem morți cu toții, şi nu vreau să 
mor în cada asta murdară, dar nu pot ieşi. Nu rată. Un 
ochi rotund - nu verde, ci de un negru mort - apăru 
deodată sus în centrul botului Monstrului; ţintise în 
ochiul drept şi lovise alături cu mai puţin de un deget. 

Zbieretul - un zbieret de surpriză, aproape omenesc, 
de durere, teamă şi mânie - a fost asurzitor. Urechile lui 
Ben începură să ţiuie. Apoi gaura perfect rotundă din 
chipul Monstrului dispăru, acoperită cu bulbuci de 
sânge. Nu curgea; năvălea din rană în torente. Şuvoiul îi 
inundă faţa şi părul lui Bill. Nu contează, îşi spuse Ben 
isteric. Nu-ţi face griji, Bill. Oricum n-o să-l poată vedea 
nimeni când ieşim de-aici. Dacă mai ieşim. 

Bill şi Beverly înaintară spre vârcolac, iar Richie, în 
urma lor, ţipă scos din minţi: 

— Mai trage o dată, Beverly! Omoară-l! 

— Omoară-l! zbieră Mike. 

— Aşa, omoară-l! se auzi şi glasul lui Eddie. 

— Omoară-l! urlă Bill, cu gura arcuită în jos într-o 
curbă tremurândă; o dâră galben-alburie de tencuială 
căzută îi brăzda părul. Omoară-l, Beverly, nu-l lăsa să 
scape! 

N-a mai rămas muniţie, cugetă incoerent Ben, ne-am 


ars. Ce tot vorbiţi, să-l omoare? 

Privi însă la Beverly şi înţelese. Dacă inima lui n-ar fi 
fost niciodată a ei până în acel moment, atunci ar fi 
zburat până la ea. Fata trăsese iarăşi zgârciul. Avea 
degetele închise peste cupă, ascunzându-i goliciunea. 

— Omoară-l! mugi Ben şi se rostogoli stângaci peste 
marginea căzii. 

Pantalonii şi lenjeria îi stăteau lipite de piele, 
îmbibate cu sânge. 

Nu avea habar dacă e sau nu grav rănit. În urma 
primei sfâşieri fierbinţi nu simţise prea multă durere, 
dar cu siguranţă că pierduse sânge cu duiumul. 

Ochii verzui ai lupului săgetară printre ei, plini acum 
de nesiguranţă şi de durere. Peste piepţii jachetei, 
sângele curgea valuri-valuri. 

Bill Denbrough zâmbi. Era un zâmbet blând, mai 
degrabă fermecător... dar care nu-i cuprindea şi ochii. 

— N-ar fi trebuit să-ncepi cu fratele meu, rosti el. 
Trimite-l pe labagiu în iad, Beverly. 

Incertitudinea părăsi ochii creaturii - Monstrul îi 
credea. Cu graţie fluidă, se întoarse şi plonjă în ţeavă. În 
timp ce se ducea, se schimbă. Jacheta Liceului Derry i se 
topi în blană, iar culoarea se scurse din amândouă. 
Forma testei se alungi, ca şi cum ar fi fost făcut din 
ceară ce se înmuia acum, începând să curgă. I se 
modifică şi trupul. Preţ de o clipă Ben crezu că aproape 
văzuse care era forma reală a Monstrului, iar inima i se 
opri în piept, sloi de gheaţă, sufocându-l. 

— Am să vă ucid pe toți! vui o voce din conductă. 

Era groasă, sălbatică, deloc omenească. Ucid pe toți... 
ucid pe toți... ucid pe toți... Cuvintele se estompară tot 
mai departe, scăzând, sleindu-se, îndepărtându-se... 
Contopindu-se în cele din urmă cu murmurul încet şi 
pulsatoriu al maşinăriilor de pompat ce plutea prin ţevi. 

Casa păru să se stabilizeze cu o bufnitură grea, surdă. 
Dar nu se stabiliza, îşi dădu seama Ben; într-un chip 
ciudat, se comprima, revenind la dimensiunile ei 


normale. Orice magie o fi folosit Monstrul pentru a face 
casa de la numărul 29 de pe Neibolt Street să pară mai 
mare acum se retrăsese. Casa plesnise la loc ca un 
elastic. Nu mai era decât o simplă casă, cu miros de 
umezeală şi putregai, o casă nemobilată unde beţivi şi 
vagabonzi veneau uneori să bea, să pălăvrăgească şi să 
doarmă la adăpost de ploaie. Monstrul plecase. 
In priveghiul acesta, tăcerea părea foarte sonoră. 


10 


— T-t-trebuie să ie-ie-ieşim de-a-a-aici, spuse Bill. 

Merse spre locul unde Ben încerca să se ridice şi îl 
apucă de mâna întinsă. Beverly stătea lângă gaură. 
Cobori ochii spre sine şi răceala îi dispăru într-o 
fierbinţeală ce păru să-i prefacă toată pielea într-un 
ciorap încins. Fără îndoială că trăsese într-adevăr foarte 
adânc aer în piept. Micile pocnete fuseseră ale 
nasturilor de la bluza ei. Săriseră până la unul. Bluza 
spânzura descheiată şi sânii mici i se vedeau clar. O 
închise cu o smucitură. 

— R-R-Richie, îl chemă Bill. Ajută-mă cu B-B-Ben. E g- 
g-g... 

Richie i se alătură, urmat apoi de Stan şi Mike. Toţi 
patru îl săltară pe Ben în picioare. Eddie trecuse lângă 
Beverly şi o luase stângaci de umeri cu braţul sănătos. 

— Ai fost grozavă, spuse el, iar Beverly izbucni în 
lacrimi. 

Ben făcu doi paşi clătinaţi spre perete şi se rezemă 
înainte de-a apuca să cadă iar. Işi simţea capul uşor. 
Culoarea se tot scurgea din lumea înconjurătoare. 
Categoric, îi venea să verse. 

Apoi braţul lui Bill îl cuprinse, puternic şi încurajator. 

— Cât e-e-e de gr-grav, C-C-Clăiţă? 

Ben se sili să-şi privească burta. Descoperi că 
înfăptuirea a două acţiuni simple - a-şi înclina capul şi a 
desface despicătura cămăşii - îi cerea mai mult curaj 
decât avusese nevoie pentru a intra de la bun început în 


casă. Se aştepta să-şi vadă jumătate din măruntaie 
atârnând în faţa lui ca nişte ugere groteşti. În loc de 
asta, văzu că hemoragia scăzuse şi acum era doar un 
pârâiaş leneş. Vârcolacul îl zgâriase prelung şi adânc, 
dar pare-se nu mortal. 

Richie veni aproape. Privi tăietura, care urma un 
traseu şerpuitor pe pieptul lui Ben şi se isprăvea în 
partea de sus a burţii sale proeminente, după care îl 
privi serios în faţă. 

— Cât pe-aci să-ţi faci suspensor din maţe, Clăiţă. Ştii 
treaba asta? 

— Fără bancuri, replică Ben. 

Se privi cu Richie în ochi un răstimp lung, cu o 
expresie meditativă, după care izbucniră amândoi în 
chicoteli nervoase, în aceeaşi clipă, împroşcându-se unul 
pe altul cu salivă. Richie îl îmbrăţişă pe Ben, începând 
să-i care pumni în spate. 

— Am bătut Monstrul, Clăiţă! Am bătut Monstrul! 

— N-n-nu L-l-l-am bătut, interveni amar Bill. Am avut 
b-b-b-baftă. Să me-mergem pâ-pâ-până nu-nu-nu-i vine i- 
ideea să se-ntoar-toar-că. 

— Unde? întrebă Mike. 

— Pe Ma-Ma-Maidan. 

Beverly îşi croi drum spre ei, continuând să-şi ţină 
bluza închisă. Obrajii îi erau roşii ca focul. 

— În club? 

Bill dădu din cap. 

— Poate cineva să-mi dea o cămaşă? ceru Beverly, 

roşind cu mai multă furie ca oricând. 
__ Bill îi aruncă o privire şi sângele i se ridică în obraji. 
Intoarse grăbit ochii, dar în clipa aceea Ben simţi un val 
de înţelegere şi gelozie posomorâtă. În acel moment, în 
fracțiunea aceea de secundă, Bill devenise conştient de 
ea într-un mod pe care numai Ben însuşi îl cunoscuse 
înainte. 

Ceilalţi se uitară şi ei, privind apoi în altă parte. 
Richie tuşi cu dosul palmei la gură. Stan se îmbujora. lar 


Mike Hanlon făcu un pas sau doi înapoi, ca speriat de-a 
binelea de umflătura laterală a acelui unic sân mic şi 
alb, vizibilă sub mâna ei. 

Beverly îşi aruncă în sus capul, scuturându-şi pe spate 
părul încâlcit. Obrajii-i ardeau încă, iar expresia 
aşternută pe chipul său era absolut fermecătoare. 

— N-am nicio vină că-s fată, spuse ea, sau că-ncep să 
mă măresc sus... Acum nu s-ar putea, vă rog, să-mi daţi 
careva o cămaşă? 

— S-s-sigur, se oferi Bill; îşi trase peste cap tricoul 
alb, dezgolindu-şi pieptul îngust, grătarul vizibil al 
coastelor, umerii arşi de soare, pistruiaţi. Po-po-poftim. 

— Mulţumesc, Bill, răspunse ea, şi pentru o clipă, o 
clipă fierbinte, ochii li se întâlniră într-o încleştare mută. 

De astă dată Bill nu-şi mai plecă privirea. Îi era fermă, 
adultă. 

— N-n-n-n-ai de ce. 

Baftă, Bill Barosane, spuse Ben în sinea lui şi întoarse 
capul. Îl rănea, îl rănea într-un loc mai profund decât l- 
ar fi putut ajunge vreodată orice vampir sau vârcolac. 
Dar cu toate acestea exista un lucru numit decenţă. 
Cuvântul nu-l cunoştea; conceptul îi era foarte clar. A-i 
privi în timp ce se uitau astfel unul la altul ar fi însemnat 
o greşeală la fel de mare ca aceea de a-i fi privit sânii 
când fata dădu drumul piepţilor cămăşii ca să-şi tragă 
peste cap tricoul alb al lui Bill. Dac-aşa a fost să fie. Dar 
niciodată n-o vei iubi cum o iubesc eu. Niciodată. 

Tricoul lui Bill îi venea aproape până la genunchi. 
Dacă nu i s-ar fi văzut pantalonii ieşind de sub tiv, ar fi 
părut că poartă o rochie scurtă. 

— S-s-să me-me-mergem, repetă Bill. N-nu ştiu v-voi, 
da’ mie-mi a-a-ajunge pe-pentru o-o-o singură z-zi. 

Tuturor le ajungea. 


11 


Ceasul următor îi află în club, atât cu fereastra, cât şi 
cu trapa deschise. Inăuntru era răcoare, iar Maidanul se 


cufundase în ziua aceea într-o tăcere binecuvântată. 
Şedeau fără să scoată prea multe vorbe, pierduţi fiecare 
în propriile-i gânduri. Richie şi Bev trăgeau pe rând 
dintr-un Marlboro. Eddie smârcăi scurt din inhalator. 
Mike strănută de mai multe ori şi-şi ceru scuze. Spuse 
că era pe cale să facă un guturai. 

— Aista-i singuru” lucru ce-l poți face, seniorr, replică 
Richie destul de amical, şi nimic mai mult. 

Ben se tot aştepta ca interludiul dement din casa de 
pe Neibolt Street să capete nuanțele unui vis. Se va 
retrage şi se va risipi, reflecta el, aşa cum se întâmplă 
cu visele rele. Te trezeşti sufocat şi scăldat în sudoare, 
dar peste cincisprezece minute nici măcar nu-ţi mai poți 
aminti despre ce era visul. 

Dar nu se întâmpla aşa. Toate cele petrecute de când 
se înghesuise prin fereastra pivniţei până în momentul 
când Bill spărsese un geam cu scaunul din bucătărie ca 
să poată ieşi rămâneau clare şi precis fixate în memorie. 
Nu fusese vis. Rana scârboasă de pe piept şi pântece nu 
era un vis, şi nu conta dacă mama lui o putea vedea sau 
nu. 
Într-un târziu, Beverly se ridică în picioare: 

— Eu trebuie să mă duc acasă. Vreau să mă schimb 
înainte de-a veni mama. Dacă mă vede cu un tricou de 
băiat pe mine, mă omoară. 

— Ti omoaară, seniorrita, fu Richie de acord, da' ti-o 
omoori înceet. 

— Bip-bip, Richie. 

Bill o privea cu gravitate. 

— O să-ţi dau înapoi bluza, Bill. 

Băiatul dădu din cap şi-şi flutură mâna, semn că nu 
era important. 

— O să ai belele? Dacă te duci acasă fără ea? 

— N-nu. Oricum, a-a-abia ob-observă când umblu prin 
j-j-jur. 

Bev înclină capul şi-şi muşcă buza plină. O fată de 
unsprezece ani, înaltă pentru vârsta ei şi frumoasă, pur 


şi simplu. 

— Şi pe urmă ce se-ntâmplă, Bill? 

— N-n-nu şt-şt-ştiu. 

— Nu s-a terminat, aşa-i? 

Bill clătină din cap. 

Ben spuse: 

— Acum va voi să ne vină de hac mai mult ca oricând. 

— Alţi plumbi de argint? întrebă ea. 

Ben constată că abia putea să-i suporte privirea. Te 
iubesc, Beverly... lasă-mă doar cu asta. Tu poți să-l ai pe 
Bill, sau lumea-ntreagă, sau ce-oi avea tu nevoie. Pe 
mine lasă-mă doar pe-asta s-o am, lasă-mă să te iubesc 
mai departe, şi cred că-mi va fi de-ajuns. 

— Nu ştiu, spuse Ben. Am putea, dar... 

Lăsă fraza în suspensie şi ridică din umeri. Nu putea 
spune ce simţea, într-un fel, nu era în stare s-o scoată la 
lumină - parcă ar fi fost într-un film cu monştri, dar nu 
era. Mumia arătase altfel în unele privinţe... Care-i 
confirmau realitatea substanţială. Acelaşi lucru era 
adevărat în legătura cu vârcolacul - putea depune 
mărturie pentru că îl văzuse într-un gros-plan paralizant 
cum nu era posibil în niciun film, nici măcar în unul 
tridimensional. Îşi îngropase mâinile în desişul sârmos al 
blănii lui încâlcite, văzuse un mic hematom, portocaliu- 
greţos (ca un pompon!) într-unul dintre ochii săi verzi. 
Aceste lucruri erau... Ei bine... Erau vise-devenite- 
realitate. Şi o dată ce deveneau realitate visele, scăpau 
puterii celui ce visează şi deveneau propriile lor 
plăsmuiri ucigaşe, capabile de acţiune independentă. 

Proiectilele de argint avuseseră efect pentru că toţi 
şapte fuseseră uniţi în credinţa lor că vor avea. Dar nu 
omorâseră Monstrul. lar data viitoare acesta avea să-i 
abordeze sub o nouă formă, una asupra căreia argintul 
nu avea nicio putere. 

Putere, putere, repetă în sinea sa Ben, privind-o pe 
Beverly. Acum era în regulă; ochii ei îi întâlniseră iarăşi 
pe ai lui Bill şi se uitau unul la altul ca pierduţi. Nu dură 


decât un moment, însă lui Ben i se păru o veşnicie. 

Doar puterea contează. O iubesc pe Beverly Marsh, 
iar ea are putere asupra mea. Il iubeşte pe Bill 
Denbrough, şi astfel are el putere asupra ei. Dar - cred - 
şi el începe s-o iubească. Poate din cauza chipului ei, aşa 
cum arăta când a spus că n-are nicio vină că-i fată. 
Poate fiindcă i-a văzut un sân, o secundă doar. Poate-i 
numai felul cum arată uneori când lumina e cea 
potrivită, sau din cauza ochilor. Nu contează. Dar, dacă 
începe şi el s-o iubească, incepe ea să aibă putere 
asupra lui. Superman are putere. Batman are putere, 
Chiar şi dacă nu poate să zboare sau să vadă prin ziduri. 
Mama mea are putere asupra mea, iar şeful ei de la 
slujbă are putere asupra ei. Toată lumea are cât de cât 
putere... Poate doar cu excepția copiilor mici şi a 
pebeluşilor. 

Apoi îşi spuse că până şi copilaşii şi nou-născuţii 
aveau putere; puteau să plângă până trebuia să faci 
ceva pentru a le închide gura. 

— Ben? întrebă Beverly, privindu-l. Ţi-a mâncat pisica 
limba? 

— Mmm? Nu. Mă gândeam la putere. La puterea 
proiectilelor. 

Bill îl privea îndeaproape. 

— Mă întrebam de unde provenea acea putere. 

— Mo-Mo-Monstrul... începu Bill, apoi închise gura. 

O expresie îngândurată îi umbri faţa. 

— Acum chiar trebuie să mă duc, spuse Beverly. Mai 
vorbim, da? 

— Sigur, vino-aici mâine, răspunse Stan. O să-i rupem 
lui Eddie celălalt braţ. 

Râseră cu toţii. Eddie se prefăcu că vrea să arunce cu 
inhalatorul în Stan. 

— Atunci, pa, îi salută Beverly şi se căţără afară. 

Ben îl privi pe Bill şi văzu că nu râsese alături de 
ceilalţi. Expresia aceea meditativă încă i se mai citea pe 
chip, iar Ben ştia că ar fi trebuit să îl strige pe nume de 


două-trei ori înainte să răspundă. Ştia la ce se gândea 
Bill; se va gândi şi el la asta în zilele ce aveau să vină. 
Nu tot timpul, nu. Urmau să fie haine de pus la uscat şi 
de adus în casă pentru mama sa, jocuri de leapşa şi cu 
pistoalele pe Maidan şi, pe durata celor patru zile 
ploioase de la începutul lunii august, toţi şapte urmau să 
se dedea unui joc nebun de Parcheesi acasă la Richie 
Tozier, făcând blocade, trimiţându-se unul pe altul 
înapoi, total absorbiți, deliberând cum să împartă exact 
numărul zarului, în timp ce ploaia şiroia şi răpăia în 
ferestre. Mama sa avea să-l anunţe că în opinia ei Pat 
Nixon era cea mai drăguță femeie din America, 
încremenind de groază când Ben opta pentru Marilyn 
Monroe (mai puţin culoarea părului, el găsea că Bev 
seamănă cu Marilyn Monroe). Avea să fie o vreme de 
mâncat cât mai multe batoane de ciocolată şi gogoşi, 
oricât de multe; şi o vreme de stat pe veranda din spate 
citind Lucky Starr şi Lunile lui Mercur. Urma să aibă 
timp pentru toate aceste lucruri pe când rana din piept 
şi abdomen se vindeca prinzând crustă şi începând să-l 
mănânce, căci viaţa mergea înainte şi, la unsprezece 
ani, deşi inteligent şi în putere, nu avea niciun simţ real 
al perspectivei. Putea trăi cu amintirea celor întâmplate 
în casa de pe Neibolt Street. Lumea era, la urma urmei, 
plină de minuni. 

Dar aveau să urmeze momente stranii când îşi va 
pune din nou întrebările şi le va examina: Puterea 
argintului, puterea plumbilor - de unde venea o 
asemenea putere? De unde vine oricare putere? Cum o 
capeti? Cum o foloseşti? 

I se părea că vieţile lor puteau depinde de aceste 
întrebări, într-o seară, pe când adormea, cu ploaia 
răpăind monoton şi adormitor pe acoperiş şi geamuri, îi 
trecu prin minte că mai era încă o întrebare, poate unica 
întrebare. Monstrul avea o anume formă reală; aproape 
i-o văzuse. A vedea forma însemna să vezi secretul. Se 
aplica asta şi puterii? Poate că da. Căci nu era oare 


adevărat că şi puterea, precum Monstrul, avea forme 
schimbătoare? Era un bebeluş plângând în toiul nopţii, 
era o bombă atomică, un proiectil de argint, era felul 
cum Beverly se uita la Bill şi cum se uita Bill la ea. 

Ce, anume ce, era puterea, în fond? 


12 


În următoarele două săptămâni nu se întâmplă mare 
lucru. 


Derry 
Al patrulea interludiu 


„Trebuie să pierzi 
Nu poţi câştiga tot timpul. 
Trebuie să şi pierzi 
Nu poţi câştiga mereu, înţelegi? 
Ştiu, iubiţico, 
Simt cum se apropie belelele.” 
John Lee Hooker, 
Trebuie să pierzi 


6 aprilie 1985 

Să vă zic ceva, stimaţi telespectatori şi dragi 
radioascultători - astă-seară-s beat. Beat-muci. Whisky 
de secară. Mă dusei la barul lui Wally şi-am luat 
aperitivul, mă dusei la bodega de pe Center Street juma 
de oră după ce-au închis şi mi-am cumpărat o cinzeacă 
de secară. Ştiu ce m-aşteaptă. Bei ieftin astă-seară, 
scump plăteşti mâine dimineaţă. Aşa ca uite-mă aici, un 
negrotei beat într-o bibliotecă publică după ora 
închiderii, cu caietul ăsta deschis în faţa mea şi sticla de 
Old Kentucky în stânga. „Spune adevărul şi fă-l pe 
dracu’ de ruşine”, cum spunea mămuca, da’ a uitat să- 
mi spună că uneori adevărul te face să-ţi bei minţile. 
Irlandejii ştiu asta, da' sigur că ei-s negrii albi ai lui 
Dumnezeu şi, cine ştie, poate că-s c-un pas în faţă. 

Vreau să scriu despre băut şi despre dracul. Ţineţi 
minte Comoara din insulă! Bătrânul  lup-de-mare 
zbierând: „Le-om veni noi de hac, Jacky!” Pun prinsoare 
că futangiul ăla bătrân o şi credea. Plin de rom sau de 
secară poţi crede orişice. 

Băutura şi diavolul. Aşa să fie. 

Mă distrează uneori să mă gândesc câte zile-aş mai 
avea dacă într-adevăr aş publica unele dintre chestiile 


astea pe care le scriu în puterea nopţii. Dacă aş scoate 
la lumină câteva schelete din beciul oraşului Derry. 
Există un Comitet Director al bibliotecii. Unsprezece inşi 
la număr. Unul dintre ei e un scriitor în vârstă de 
şaptezeci de ani care a suferit un atac de inimă acum 
doi ani şi azi are adesea nevoie de ajutor ca să-şi 
găsească locul pe ordinea tipărită a fiecărei întruniri (şi 
care a fost observat uneori extrăgându-şi enorme 
lumânări uscate din nările-i păroase şi plasându-şi-le cu 
grijă în ureche, ca pentru a le păstra la loc sigur). Alta e 
o femeie pisăloagă care a venit aici de la New York cu 
soţul ei medic şi care declamă un monolog continuu şi 
plângăcios despre cât de provincial e Derry, cum nimeni 
de aici nu înţelege EXPERIENŢA EVREIASCĂ şi cum 
trebuie să te duci la Boston ca să-ţi cumperi o fustă cu 
care să poţi ieşi pe stradă. Ultima oară când baba asta 
mi-a vorbit fără a apela la serviciile unui intermediar a 
fost în timpul petrecerii de Crăciun a Comitetului, cam 
acum un an şi jumătate. Consumase o cantitate 
mărişoară de gin şi m-a întrebat dacă în Derry înţelege 
cineva EXPERIENŢA NEAGRĂ. Consumasem şi eu o 
cantitate măricică de gin şi i-am răspuns: 

— Doamnă Gladry, e posibil ca evreii să fie un mare 
mister, dar negrii sunt înţeleşi pe tot cuprinsul lumii. 

S-a înecat cu băutura, a făcut o piruetă atât de 
bruscă, încât o clipă i s-au văzut chiloţii pe sub fusta 
înfoiată (o privelişte nu tocmai interesantă; ah, de-ar fi 
fost Carole Danner!), şi astfel s-a sfârşit ultima mea 
conversaţie neoficială cu doamna Ruth Gladry. 

Nicio pagubă. 

Ceilalţi membri ai Comitetului sunt descendenţi din 
baronii cherestelei. Sprijinul adus de ei bibliotecii e un 
act de penitenţă moştenită: au siluit pădurile şi acum se 
îngrijesc de cărţile astea în felul cum ar putea decide un 
libertin, ajuns între două vârste, să se ocupe de bastarzii 
născuţi din plăcerile tinereţii. Bunicii şi străbunicii lor 
personal au desfăcut picioarele pădurilor de la nord de 


Bangor şi Derry şi au violat fecioarele acelea în cămăşi 
verzi, cu topoarele şi ferăstraiele. Au tăiat, au despicat, 
au despuiat de scoarță şi o dată nu s-au uitat înapoi. Au 
sfâşiat himenul acelor păduri mari pe vremea când 
Grover Cleveland era preşedinte şi terminaseră binişor 
treaba la vremea infarctului lui Woodrow Wilson. Aceşti 
tâlhari drapaţi în dantele au necinstit marile păduri, le- 
au impregnat cu un aşternut de surcele şi rumeguş de 
molid şi au preschimbat oraşul Derry dintr-un sătuc 
somnoros în care se construiau corăbioare într-un orăşel 
năbădăios unde distileriile nu se închid niciodată şi 
târfele fac şmecherii cât e noaptea de lungă. Un pionier 
bătrân, Egbert Thoroughgood, care acum are nouăzeci 
şi trei de ani, mi-a povestit cum a avut treabă cu o 
prostituată slabă ca băţul într-o iesle de pe Baker Street 
(o stradă care acum nu mai există; blocurile de 
apartamente ale clasei mijlocii se înalţă acum liniştite pe 
locul unde odinioară clocotea şi hohotea Baker Street). 

— Abia după ce mi-am slobozit sămânţa-n ea mi-am 
dat seama că zăcea într-o băltoacă de smac de să tot fi 
avut un deget adâncime. Se făcuse piftie aproape. 
„Fată”, zic, „tu niciodat' nu vezi de tine?” Se uită-n jos şi 
zice: „O să pui un cearşaf nou dacă mai vrei o dată. E 
două-n grandirobu' dupe sală, crez. Cam ştiu io-n ce mă 
culc pân-pe la nouă, zece, da' ca la miezu' nopţii mi-i 
pizda aşa de-amorţită, c-ar putea foarte bine să fie şi-n 
Ellsworth” 

Aşadar, ăsta era oraşul Derry cam prin primii 
douăzeci de ani din secolul nostru: bubuială, şi rachiu, şi 
cordeală. Râurile Penobscot şi Kenduskeag erau pline 
de buşteni ce pluteau de la dezgheţul lui aprilie până la 
îngheţul din noiembrie. Afacerile au început să se 
înmoaie prin anii douăzeci, fără marele război sau 
lemnul de esenţă tare care să le alimenteze, iar în 
timpul Crizei s-au poticnit şi s-au oprit. Baronii 
cherestelei şi-au băgat banii în acele bănci din New York 
sau Boston care supravieţuiseră falimentului, lăsând 


economia Derry-ului să trăiască - sau să moară - de 
capul ei. S-au retras în casele lor elegante de pe West 
Broadway şi şi-au trimis copiii în şcoli particulare la 
New Hampshire, Massachusetts şi New York. Şi au trăit 
din dobânzi şi relaţii politice. Tot ce a mai rămas din 
supremaţia lor la şaptezeci şi ceva de ani după ce 
Egbert Thoroughgood şi-a cheltuit dragostea pe o târfă 
de un dolar într-un pat plin de spermă din Baker Street 
sunt pădurile defrişate din comitatele Penobscot şi 
Aroostook şi marile case în stil victorian care se întind 
cale de două cvartale pe West Broadway... Şi biblioteca 
mea, fireşte. Numai că oamenii aceia de treabă de pe 
West Broadway mi-ar lua „biblioteca mea” cât ai zice 
peşte (intenţie categorică de glumă) dacă aş publica o 
vorbă despre Legiunea Decenţei, focul de la The Black 
Spot, execuţia bandei lui Bradley... sau afacerea cu 
Claude Heroux şi „Dolarul de Argint”. 

„Dolarul de Argint” era o berărie, şi ceea ce se poate 
să fi fost cel mai ciudat masacru din întreaga istorie a 
Americii a avut loc acolo în septembrie 1905. Au mai 
rămas câţiva moşnegi în Derry care pretind că îşi 
amintesc, dar unica relatare în care am cu adevărat 
încredere e cea a lui Thoroughgood. Avea optsprezece 
ani când s-a întâmplat. 

Thoroughgood locuieşte acum în Azilul Paulson. E 
ştirb, iar accentul său e atât de gros, încât probabil 
numai un alt bătrân locuitor ar putea înţelege ce spune 
dacă vorbele i-ar fi scrise fonetic. Sandy Ives, folcloristul 
de la University of Maine pe care l-am menţionat 
anterior în aceste pagini neorânduite, m-a ajutat să-mi 
transcriu benzile audio. Claude Heroux era, conform lui 
Thoroughgood: 

— On Canuck reu şi tikaloz c-on ochi ce se rotea 
lamata ca la o iaben raza lu Nii. 

(Traducere: Un Canuck rău şi ticălos c-un ochi ce se 
rotea la mata ca al unei iepe în raza lunii.) 

Thoroughgood spunea că el - şi toţi ceilalţi care 


lucraseră cu Herousx - îl credea pe individ viclean ca un 
hoţ de găini... Ceea ce a făcut cândva ca năvala sa cu 
securea în mână la „Dolarul de Argint” să pară cu atât 
mai uluitoare. Nu corespundea cu personajul. Până 
atunci, ţapinarii din Derry credeau că talentele lui 
Heroux se orientau mai mult spre aprinderea de focuri 
în păduri. 

Vara lui 1905 a fost lungă, iar în păduri se 
aprinseseră multe focuri. Cel mai mare, pe care Heroux 
a recunoscut ulterior că el îl pusese, aşezând pur şi 
simplu o lumânare aprinsă în mijlocul unei grămezi de 
talaş şi vreascuri, a ars în Pădurea Indianului Mare din 
Haven. S-au mistuit douăzeci de mii de acri de esenţă 
tare calitatea întâi, şi puteai simţi mirosul fumului de la 
patruzeci şi doi de kilometri distanţă, în timp ce sacalele 
trase de cai erau urcate pe Up-Mile din Derry. 

În primăvara acelui an avuseseră loc câteva discuţii 
scurte despre sindicalizare. Patru tăietori de lemne erau 
implicaţi în organizare (nu că ar fi fost prea mult de 
organizat; lucrătorii din Maine erau pe vremea aia 
antisindicalişti şi  antisindicalişti sunt şi acum 
majoritatea), iar unul dintre ei era Claude Heroux, care 
probabil văzuse în activităţile sale sindicale o şansă de a 
da din gură şi a petrece multă vreme bând pe străzile 
Baker şi Exchange. Heroux şi ceilalţi trei îşi spuneau 
„organizatori”; baronii cherestelei îi numeau 
„instigatori”. O proclamaţie ţintuită pe uşile cantinelor 
din taberele de tăiat lemne din Monroe până în Haven 
Village, de la Plantaţia Sumner până la Millinocket, îi 
informa pe muncitorii forestieri că oricine va fi auzit 
vorbind despre sindicat va fi concediat pe loc. 

În luna mai a acelui an a avut loc o scurtă grevă sus 
lângă Trapham Notch, şi, deşi greva a fost spartă în 
termen scurt, atât de către spărgătorii-de-grevă, cât şi 
de „agenţii orăşeneşti” (şi asta a fost destul de curios, 
înţelegeţi dumneavoastră, de vreme ce erau aproape 
treizeci de „agenţi orăşeneşti” legănând cozi de topor şi 


crestând ţeste, dar înaintea acelei zile din mai nu se 
văzuse nici măcar un singur agent în Trapham Notch - 
care avea o populaţie de şaptezeci şi nouă de oameni la 
recensământul din 1900 - din câte se ştia), Heroux şi 
prietenii săi organizatori au considerat-o o mare victorie 
pentru cauza lor. Prin urmare au coborât în Derry să se 
îmbete şi să se mai ocupe de ceva „organizări”... sau 
instigări, în funcţie de partea unde te situai. Oricum, a 
fost pesemne o treabă pe uscat. S-au cinstit în 
majoritatea crâşmelor din Hell's Half Acre, sfârşind în 
„Dolarul de Argint”, unul cu braţele pe după umerii 
celorlalţi, beţi de făceau pe ei, alternând însufleţitele 
cântece sindicale cu melodii de adâncă simţire precum 
Ochii mamei mele privesc în jos din Ceruri, deşi eu unul 
cred că orice mamă privind în jos de-acolo şi văzându-şi 
fiul într-un asemenea hal ar fi avut cele mai întemeiate 
motive de a-şi întoarce capul. 

Conform cu spusele lui Egbert Thoroughgood, 
singurul motiv pe care şi l-ar putea imagina cineva 
pentru prezenţa lui Heroux în mişcare era Davey 
Hartwell. Hartwell era „organizatorul” sau 
„instigatorul”-şef, iar Heroux era îndrăgostit de el. Nu 
era singurul; cei mai mulţi bărbaţi din mişcare îl iubeau 
pe Hartwell profund şi pătimaş, cu acea iubire mândră 
pe care bărbaţii o păstrează pentru cei de acelaşi sex 
care posedă un magnetism ce pare a se învecina cu 
divinitatea. 

— Davey Ardwell eraon hom care umpla cakomm a lui 
era juma de lum şi puzessei poteke pe respu, declară 
Thoroughgood. 

(Traducere: Davey Hartwell era un om care umbla ca 
cum a lui era juma’ din lume şi pusese ipotecă pe 
restu.) 

Heroux l-a urmat pe Hartwell în activităţile 
organizatorice la fel cum l-ar fi urmat şi dacă se hotăra 
să lucreze la construcţia de nave sus în Brewer sau jos 
în Bath, să clădească cele Şapte Socluri în Vermont sau 


să încerce să întoarcă Pony Expressul spre vest, la o 
adică. Heroux era şiret şi rău, şi cred că într-un roman 
asta ar fi exclus orice calităţi pozitive. Uneori însă, când 
un om şi-a trăit viaţa nebucurându-se de nicio încredere 
şi nici el neavând încredere în cineva, fiind un păcătos 
(sau un Păgubos) atât din proprie iniţiativă, cât şi din 
cauza părerilor societăţii despre el, poate să-şi găsească 
un prieten sau o iubită şi pur şi simplu să trăiască 
pentru acea persoană, la fel cum un câine trăieşte 
pentru stăpânul său. Aşa se pare că stăteau lucrurile 
între Heroux şi Hartwell. 

Oricum, cei patru au petrecut acea noapte în 
Brentwood Arms Hotel, căruia pe vremea aia tăietorii de 
lemne îi spuneau „Câinele Plutitor” (motivul s-a pierdut 
în tenebre, la fel de defunct precum însuşi hotelul). 
Poate au intrat; niciunul n-a ieşit. Unul dintre ei, Andy 
DelLesseps, nici n-a mai fost văzut vreodată. Din câte 
consemnează istoria, poate să-şi fi petrecut tot restul 
vieţii trăind în dolce far niente la Portsmouth, dar mă 
cam îndoiesc. Doi dintre ceilalţi „instigatori”, Amsel 
Bickford şi Davey Hartwell, au fost găsiţi plutind cu faţa 
în jos pe Kenduskeag. Lui Bickford îi lipsea capul; cineva 
i-l retezase dintr-o lovitură de topor. Ambele picioare ale 
lui Hartwell erau retezate, iar cei care l-au găsit se jurau 
că în viaţa lor n-au mai văzut o expresie de asemenea 
suferinţă şi groază pe chipul unui om. Ceva îi umflase 
gura, îmbuibându-i obrajii, iar, când descoperitorii l-au 
întors pe spate şi i-au desfăcut buzele, şapte degete de 
la picioare au căzut în mâl. Unii credeau că pe celelalte 
trei le-o fi pierdut în anii de muncă la pădure; alţii 
susțineau opinia că poate le înghiţise înainte să moară. 

Pe spinarea cămăşii fiecăruia dintre ei era prinsă în 
ace câte o hârtie ce avea cuvântul SINDICAT scris pe 
ea. 

Claude Heroux n-a fost niciodată adus în faţa instanţei 
pentru cele întâmplate la „Dolarul de Argint” în noaptea 
de 9 septembrie 1905, aşa că nu există nicio cale de a 


şti exact cum de a scăpat de soarta celorlalţi în acea 
noapte de mai. Am putea emite supoziţii; trăise de unul 
singur multă vreme, învățase cum să sară mai repede şi 
poate i se dezvoltase intuiţia unora trecuţi prin ciur şi 
prin dârmon, care să îl avertizeze să spele putina exact 
înainte ca brânza să se-mpută. Dar de ce nu-l luase şi pe 
Hartwell cu el? Sau poate fusese dus în pădure 
împreună cu restul „agitatorilor”? Poate-l ţineau la 
urmă, şi a reuşit să scape exact în timp ce urletele lui 
Hartwell (tot mai înfundate, pe măsură ce-i îndesau 
degetele-n gură) îşi răspândeau ecoul în întuneric, 
speriind păsările din cuiburi. Nu avem niciun mod de a 
afla cu certitudine, dar mie-n sinea mea acest din urmă 
lucru mi se pare justificat. 

Claude Heroux a devenit un om-stafie. Venea agale 
într-o tabără din Saint John's Valley, se aşeza la coadă la 
cantină cu restul muncitorilor, căpăta un castron de 
fiertură, o mânca şi pleca înainte de a-şi da cineva 
seama că nu făcea parte din gaşcă. Peste câteva 
săptămâni se arăta într-o berărie din Winterport, 
vorbind despre sindicat şi jurând că se va răzbuna pe cei 
care i-au asasinat prietenii - Hamilton Tracker, William 
Mueller şi Richard Bowie erau numele pe care le 
pomenea cel mai adesea. Toţi aceştia locuiau în Derry, 
iar casele lor cu acoperişuri şi cupole olandeze ţuguiate 
se pot vedea şi în ziua de azi pe West Broadway. Peste 
ani de zile, ei şi urmaşii lor aveau să pună foc la The 
Black Spot. 

Nu încape nicio îndoială că existau oameni care ar fi 
preferat ca Claude Heroux să fie dat la o parte, mai ales 
după izbucnirea incendiilor din luna iunie a acelui an. 
Dar, deşi era văzut frecvent, Heroux se mişca iute şi 
avea un instinct animalic al primejdiei. Din câte-am 
reuşit să aflu până acum, nu s-a emis niciodată vreun 
mandat oficial împotriva lui, iar poliţia n-a mişcat niciun 
deget. Poate existau temeri asupra celor ce le-ar fi putut 
spune Heroux dacă îl aduceau la tribunal pentru 


incendiere. 

Indiferent de motive, pădurile dimprejur de Derry şi 
Haven au ars toată vara aceea fierbinte. Au dispărut 
copii, au avut loc mai multe bătăi şi omoruri decât de 
obicei, iar peste oraş se întindea un linţoliu de frică la 
fel de real ca fumul pe care-l puteai mirosi din vârful 
Colinei Up-Mile. 

În sfârşit, la data de 1 septembrie sosiră ploile, şi 
turnă cu găleata o săptămână încheiată. Centrul 
oraşului a fost inundat, lucru deloc neobişnuit, dar 
casele mari de pe West Broadway se aflau mult 
deasupra centrului, şi în unele dintre aceste case mari 
trebuie să se fi auzit oftaturi de uşurare. Lasă-l pe 
nebunul de Canuck să se ascundă-n codri toată iarna, 
dacă aşa are chef, or fi spus ei. Şi-a făcut treaba pe vara 
asta, şi-o să punem mâna pe el înainte de a se usca 
rădăcinile în iunie viitor. 

Apoi sosi data de 9 septembrie. Nu pot să explic ce s-a 
întâmplat; Thoroughgood n-o poate explica nici el; din 
câte ştiu, nimeni nu poate. Eu nu-s în stare decât să 
relatez evenimentele ce s-au petrecut. 

Dolarul de Argint era plin de ţapinari care beau bere. 
Afară se lăsa o înserare ceţoasă. Râul Kenduskeag avea 
apele umflate şi argintiu-mohorâte, umplând Canalul de 
la un mal la celălalt, şi, după spusele lui Egbert 
Thoroughgood, „sufla ön vânt de toamne - din cel soi de- 
y lergeaze gaora dun pantalon şi-ţi sufleaze directement 
en crepetura kurului” Străzile erau mocirlite. La o masă 
din fundul salonului se desfăşura un joc de cărţi. Erau 
oamenii lui William Mueller. Mueller deţinea parţial 
calea ferată GS & WM, fiind şi un magnat al cherestelei 
posesor a milioane de acri de pădure calitatea întâi, iar 
indivizii care jucau pocher la „Dolar” în seara aceea 
făceau pe ţapinarii cu jumătate de normă, pe feroviarii 
cu cealaltă jumătate de normă şi pe scandalagiii cu 
normă întreagă. Doi dintre ei, Tinker McCutcheon şi 
Floyd Calderwood, făcuseră amândoi puşcărie. Cu ei 


mai erau Lathrop Rounds (porecla sa, la fel de obscură 
ca şi 

Hotelul „La Câinele Plutitor”, era El Katook), David 
„Stugley” Grenier şi Eddie King - un bărbos cu ochelari 
aproape la fel de umflaţi ca burta sa. Pare foarte 
probabil să fi fost printre aceia care îşi petrecuseră 
ultimele două luni şi jumătate cu ochii în patru după 
Claude Heroux. Pare la fel de probabil - deşi nu există 
nici cea mai vagă probă - că fuseseră invitaţi şi la mica 
petrecere tăietoare din mai când li se făcuse de 
petrecanie lui Hartwell şi Bickford. 

Barul era aglomerat, spune  Thoroughgood; se 
adunaseră acolo zeci de oameni care beau bere, 
înfulecau gustări şi şiroiau de apă pe pardoseala de 
pământ acoperită cu rumeguş. 

Uşa se deschise şi apăru Claude Heroux. Avea în 
mână o secure cu două tăişuri. Păşi până la bar şi îşi 
făcu loc cu coatele. La stânga lui stătea Egbert 
Thoroughgood; zice că Heroux mirosea ca un dihor fiert. 
Barmanul îi aduse lui Heroux un ţap cu bere, două ouă 
răscoapte într-o străchinuţă şi o solniţă. Herousx îi achită 
cu o hârtie de doi dolari şi băgă restul - un dolar şi 
optzeci şi cinci - într-unul dintre buzunarele cu clape ale 
vestonului său de cherestegiu. Îşi sără ouăle şi le mâncă, 
îşi sără berea, o bău şi slobozi un râgâit. 

— Mai mult loc pe-afară decât pe dinăuntru, Claude, 
spuse 'Thoroughgood, de parcă jumătate din nordul 
statului Maine n-ar fi umblat toată vara pe urmele lui 
Heroux. 

— Ştii că ăsta-i adevărul, replică Heroux, deşi, fiind 
Canuck, probabilul său răspuns sunase mai mult ca „Ştii 
kö esta-ii adeverul” 

Îşi comandă încă o halbă, o bău şi râgâi iar. În bar, 
vorbăria continua. Mai multe persoane îl salutară pe 
Claude, iar Claude dădea din cap şi din mână, dar nu 
zâmbea. Thoroughgood a spus că arăta ca un om pe 
jumătate cufundat în vise. La masa din fund, partida de 


pocher îşi urma cursul. El Katook împărțea cărţile. 
Nimeni nu se osteni să-i spună vreunuia dintre jucători 
că Heroux era în local... Deşi, de vreme ce masa lor se 
afla la nici douăzeci de paşi distanţă şi de vreme ce 
numele lui Claude fusese răcnit nu o dată de către 
oameni care-l cunoşteau, e greu de înţeles cum de şi-au 
putut vedea de joc, fără să fie conştienţi de prezenţa sa 
potenţial-ucigaşă. Dar aşa s-au întâmplat lucrurile. 

După ce şi-a terminat al doilea ţap cu bere, Heroux s- 
a scuzat faţă de Thoroughgood, şi-a luat securea şi s-a 
dus la masa unde oamenii lui Mueller jucau pocher. Şi a 
început să ciopârţească. 

Floyd Calderwood tocmai îşi turnase un pahar de 
whisky de secară şi punea sticla la loc pe masă, când 
Herousx îi reteză mâna de la încheietură. Calderwood îşi 
privi mâna şi urlă; încă mai ţinea sticla, dar deodată nu 
se mai continua cu antebraţul, ci doar cu nişte zgârciuri 
umede şi vene atârnând. Un moment, mâna tăiată 
strânse şi mai tare sticla, apoi căzu pe masă ca un 
păianjen mort. Din antebraţ ţâşni sângele. 

La bar, cineva mai ceru bere, iar altcineva îl întrebă 
pe omul din spatele tejghelei, al cărui nume era Jonesy, 
dacă-şi mai cănea şi acum părul. 

— Niciodat' nu l-am vopsit, spuse Jonesy arţăgos; era 
foarte sensibil în privinţa părului său. 

— Întâlnii pe-o curvă jos la Ma Courtney care zicea că 
ce-ţi creşte ţie în jurul cariciului e alb ca zăpada, spuse 
amicul. 

— Era o mincinoasă, replică Jonesy. 

— Dă pantalonii jos să vedem, spuse un tăietor de 
lemne pe nume Falkland, împreună cu care băuse 
Egbert Thoroughgood înainte de sosirea lui Heroux. 

Chestia asta iscă un râs general. 

În spatele lor, Floyd Calderwood ţipa. Câţiva dintre 
oamenii rezemaţi de bar priviră indiferenți în jur, la timp 
ca să-l vadă pe Claude Heroux împlântându-şi securea 
de tăiat copaci în ţeasta lui Tinker McCutcheon. Tinker 


era un om masiv, cu barbă neagră încărunţită. Se ridică 
pe jumătate în picioare, cu sângele şiroind pe faţă, după 
care se aşeză la loc. Heroux îi scoase securea din cap. 
Tinker începu din nou să urle, iar Heroux abătu toporul 
lateral, înfigându-i-l în spate. Scoase un zgomot, 
povestea Thoroughgood, ca un braţ de rufe ude trântite 
pe covor. Tinker căzu moale peste masă, şi cărţile din 
mână i se împrăştiară. 

Ceilalţi jucători răcneau şi mugeau. Calderwood, 
continuând să zbiere, încerca să-şi culeagă mâna 
dreaptă cu stângă în timp ce sângele şiroia din ciot în 
cascadă. Stugley Grenier avea ceea ce Thoroughgood 
numea „un-pistol-de-apucat” (adică un revolver într-o 
teacă la umăr) şi dădea să-l apuce fără urmă de succes. 
Eddie King încercă să se ridice şi căzu de pe scaun 
drept pe spate, înainte de a se putea sălta în picioare, 
Heroux stătea deja călare deasupra lui, cu securea 
înălţată deasupra capului. King urlă şi-şi ridică ambele 
mâini într-un gest de apărare. 

— Te rog, Claude, abia m-am însurat luna trecută! 
zbieră King. 

Securea căzu, cu tăişul aproape dispărând în 
burdihanul enorm al lui King. Sângele ţâşni până în 
tavanul cu bârne al „Dolarului”. 

Eddie începu să se târâie înapoi pe podea. Claude 
smulse din el securea aşa cum un bun pădurean şi-ar 
smulge toporul dintr-un copac de esenţă moale, 
oarecum legănând-o înainte şi înapoi pentru a slăbi 
strânsoarea aderentă a lemnului îmbibat de sevă. Lovi, 
şi Eddie King încetă să mai urle. Dar Claude Heroux 
încă nu mântuise cu el; începu să-l ciopârţească pe King 
de parcă ar fi fost lemn de surcele. 

La bar, conversaţia se orientase spre ce fel de iarnă 
se anunţa. Vernon Stanchfield, un fermier din Palmyra, 
declara că va fi una blândă - ploaia de toamnă consumă 
zăpada iernii, aceasta era părerea lui. 

Alfie Naugler, care avea o fermă pe Naugler Road în 


Derry (acum nu mai există; pe locul unde îşi cultiva 
cândva Alfie Naugler mazărea, fasolea şi sfecla, extensia 
Interstatalei îşi aşterne artera de cincisprezece 
kilometri, cu şase piste), îşi revendica dreptul de a-l 
contrazice. Alfie pretindea că iarna va fi viforoasă. 
Văzuse nu mai puţin de opt inele pe câteva dintre 
omizile de mohair, spunea el, număr nemaiauzit. Un 
altul susţinea îngheţul; altul noroiul. Viforniţa din 1901 
era readusă cu temeinicie în discuţie. Jonesy trimitea 
halbe de bere şi castronaşe cu ouă fierte tari patinând 
pe tejghea. În spatele lor, urletele continuau şi sângele 
curgea râuri-râuri. 

În acest punct al interogatoriului pe care i l-am luat 
lui Egbert Thoroughgood, am închis casetofonul şi l-am 
întrebat: 

— Cum s-a întâmplat? Vrei să spui că nu ştiai ce se- 
ntâmplă, sau că ştiai, dar ai lăsat lucrurile să meargă- 
nainte, sau ce? 

Bărbia lui Thoroughgood cobori spre nasturele de sus 
al vestei pătate cu mâncare. Sprâncenele i se îmbinară. 
Tăcerea din odăiţa lui Thoroughgood, strâmtă şi cu 
miros de medicamente, se depănă atât de îndelung, 
încât eram pe punctul să repet întrebarea, când el 
replică: 

— Ştiam. Dar nu părea să conteze. Era ca politica, 
într-un fel. Mhm, exact aşa. Ca treburile din oraş. Mai 
bine lasă-i pe oamenii care-nţeleg politica să se- 
ngrijească de ea şi pe oamenii care înţeleg treburile de 
la oraş să vadă de ele. Chestiile-astea ies mai bine dacă 
lucrătorii nu se-amestecă. 

— De fapt te referi la soartă şi pur şi simplu ţi-e frică 
să te-ncumeţi s-o spui? l-am întrebat eu deodată. 

Întrebarea se smulse din mine discret, şi cu siguranţă 
că nu mă aşteptam ca Thoroughgood, care era bătrân, 
încet şi analfabet, să răspundă... Dar o făcu, fără pic de 
surprindere. 

— Mhm, spuse el. Poa’ că da. 


În timp ce oamenii de la bar continuau să vorbească 
despre vreme, Claude Heroux îşi vedea de hăcuială. 
Stugley Grenier reuşise, în fine, să-şi scoată pistolul. 
Toporul se abătea din nou asupra lui Eddie King, care 
de-acum era făcut bucăţi. Glonţul tras de Grenier izbi 
tăişul securii şi ricoşă, cu o scânteie şi un piuit. 

El Katook sări în picioare şi începu să dea înapoi. Încă 
mai ţinea pachetul din care împărţise; de sub acesta, 
cărţile de joc cădeau pe jos una câte una, fâlfâind. 
Claude se luă după el. El Katook ridică braţele. Stugley 
Grenier mai trase un foc, care nu nimeri nici la trei 
metri de Heroux. 

— Stai, Claude, spuse El Katook; din spusele lui 
Thoroughgood, reieşea că El Katook încerca să 
zâmbească. Eu n-am fost cu ei. N-am fost amestecat în 
toată povestea. 

Heroux nu făcu decât să mârâie. 

— Eram în Millinocket, continuă Katook, cu glasul 
începând să i se înalțe spre un zbieret. Eram în 
Millinocket, jur pe numele mamei mele! Întreabă pe cine 
vrei dacă nu mă crezi pe mineeeee... 

Claude ridică toporul şiroind de sânge, iar El Katook îi 
aruncă în faţă restul de cărţi. Toporul se prăbuşi 
vâjâind. El Katook se feri. Tăişul se înfipse în scândurile 
din care era făcut peretele din spate al „Dolarului de 
Argint”. El Katook încercă să fugă. Claude smulse 
securea din perete şi-i puse piedică vârându-i-o între 
glezne. El Katook veni de-a berbeleacul. Stugley Grenier 
trase din nou în Heroux, de astă dată cu ceva mai mult 
noroc. Ochise capul ţapinarului scos din minţi; glonţul 
îşi atinse ţinta în partea cărnoasa a coapsei lui Heroux. 

Intre timp, El Katook era ocupat să se târască spre 
uşă, cu părul căzut în ochi. Heroux legănă din nou 
securea, arătându-şi colții şi bolborosind, iar o clipă mai 
târziu capul despărţit de trup al lui Katook se rostogolea 
pe pardoseala aşternută cu rumeguş, cu limba ieşindu-i 
printre dinţi. Se opri din rostogolire lângă cizma unui 


tăietor de lemne pe nume Varney, care petrecuse cea 
mai mare parte a zilei în crâşmă şi care între timp se 
cherchelise atât de straşnic, încât nu mai ştia dacă se 
găseşte pe uscat sau pe mare. Expedie capul cu un şut 
fără a privi în jos să vadă ce era şi răcni la Jonesy să-i 
mai trimită o bere. 

El Katook se mai târî un metru, cu sângele ţâşnindu-i 
din gât ca dintr-un robinet deschis la maxim, înainte să- 
şi dea seama că era mort şi să rămână inert. Cu asta, 
mai era doar Stugley. Heroux se răsuci spre el, dar 
Stugley fugise în privată şi încuiase uşa. 

Heroux îşi croi drum ciopârţind cu securea, mugind, 
boscorodind şi bălmăjind fără şir, cu balele curgându-i 
pe la colţurile gurii. Când ajunse înăuntru, Stugley nu 
mai era acolo, deşi cămăruţa rece şi cu crăpături nu 
avea fereastră. Heroux stătu pe loc un moment, cu capul 
plecat şi braţele vânjoase mânjite şi stropite de sânge, 
după care, cu un răget, săltă capacul haznalei. O făcu 
tocmai la timp ca să vadă cizmele lui Stugley dispărând 
pe sub împrejmuirea de scânduri inegale a peretelui 
latrinei. Stugley Grenier o luă la fugă urlând pe 
Exchange Street, prin ploaie, plin de rahat din creştet 
până în tălpi, ţipând că-l omoară. Supravieţui bairamului 
din „Dolarul de Argint” - fiind singurul scăpat cu viaţă - 
dar, după trei luni de ascultat bancurile despre metoda 
sa de evadare, părăsi pentru totdeauna zona oraşului 
Derry. 

Heroux păşi afară din toaletă şi se opri în faţa ei ca un 
taur după atac, cu capul în piept şi toporul ridicat în 
faţă. Gâfâia şi pufăia, acoperit cu borş din cap până-n 
picioare. 

— Închide uşa, Claude, căcăstoarea aia pute până-ntr- 
al nouălea cer, spuse Thoroughgood. 

Claude lăsă să-i cadă securea pe jos şi făcu aşa cumi 
se ceruse. Merse până la masa semănată cu cărţi unde-i 
stătuseră victimele, dând din drum un şut unuia dintre 
picioarele retezate ale lui Eddie King. Apoi se aşeză pur 


şi simplu şi îşi rezemă capul pe braţe. Băutura şi 
conversaţia de la tejghea continuau. Peste cinci minute, 
alţi oameni începură să se adune înăuntru, printre care 
şi trei dintre ajutoarele şerifului (cel din frunte era tatăl 
lui Lal Machen, iar când văzu mizeria de pe jos făcu un 
atac de inimă şi trebui să fie dus la cabinetul doctorului 
Shratt). Claude Heroux a fost luat de acolo. Era docil 
când îl arestară, mai mult adormit decât treaz. 

În noaptea aceea toate cârciumile de pe Exchange şi 
Baker Street tunară şi vuiră de vestea masacrului. Un 
îndreptăţit soi de furie beţivănească începu să se 
înteţească, iar, când localurile se închiseră, mai bine de 
şaptezeci de oameni porniră spre închisoare şi 
judecătoria din centru. Aveau torţe şi felinare. Unii 
purtau pistoale, alţii securi, câţiva duceau ciomege. 

Şeriful districtului nu era aşteptat din Bangor decât a 
doua zi la amiază, aşa că el nu era acolo, iar Goose 
Machen zăcea în infirmeria doctorului Shratt văzându-şi 
mai departe de infarctul său. Cele două ajutoare care 
şedeau în birou jucând cărţi auziră gloata venind şi 
ieşiră repede. Beţivii dădură buzna înăuntru şi-l târâră 
din celulă pe Claude Heroux. Nu protestă cine ştie ce; 
părea buimac, pierdut. 

Îl purtară pe umeri ca pe un campion la fotbal; până 
la Canal Street îl purtară, şi acolo îl linşară sub un ulm 
bătrân aplecat deasupra Canalului. 

— Era atât de dus, încât nu dădu din picioare decât de 
două ori, spuse Egbert Thoroughgood. 

Fusese, din câte arătau cronicile oraşului, singurul 
linşaj care ar fi avut loc vreodată în regiunea aceasta din 
Maine. Şi, aproape de prisos să spun, nu a fost raportat 
în Derry News. Mulţi dintre cei ce-şi văzuseră de băut 
nepăsători în timp ce Herousx îşi făcea treaba la „Dolarul 
de Argint” făcură parte din comitetul de pus cravate 
care-l săltă în ştreang. Până la miezul nopţii, starea de 
spirit li se schimbase. 

I-am pus lui Thoroughgood întrebarea finală: văzuse 


vreun om pe care nu-l cunoştea în timpul violenţelor din 
acea zi? Cineva care să-i fi atras atenţia ca fiind straniu, 
nelalocul său, trăsnit, arătând ca un clovn chiar? Cineva 
care va fi băut la bar toată după-amiaza, cineva care 
poate se înscrisese printre cei cu gura mare noaptea 
când băuta continuase şi conversaţia se îndreptase spre 
linşaj? 

— Poate c-o fo’, replică Thoroughgood; acum era 
obosit, capul îi cădea în piept, gata pentru siesta de 
după-amiază. Trecu mult de-atuncea, domnu'. Mult şi 
mult. 

— Dar ceva tot îţi aminteşti, am stăruit. 

— Mi-amintesc c-am crezut c-o fi vreun bâlci pe 
drumu' de Bangor. Beam o bere la „Găleata cu Sânge” 
în seara aia. „Găleata cu Sânge” era cam la şase porţi 
distanţă de „Dolarul de Argint”, înăuntru era un tip... 
caraghios de fel... Făcea tumbe şi se dădea de-a 
bâldâbâca... Jongla cu pahare... Scamatorii... Punea 
patru  gologani pe frunte şi  acolo-i stăteau... 
Caraghioslâcuri, pricepi mata... 

Bărbia osoasă îi căzuse iarăşi în piept. Era pe cale să 
adoarmă în faţa mea. Saliva începu să-i clocotească la 
colţurile gurii, care avea tot atâtea cute şi zbârcituri ca 
punguta de mărunţiş a unei cucoane. 

— L-am mai văzut din când în când de-atuncea, spuse 
Thoroughgood. Mi-nchipui că poate s-o fi distrat bine-n 
noaptea aia... Aşa că şi-a zis că să stea pân preajmă. 

— Mda, am confirmat eu. Se-nvârte pe-aici de multă 
vreme. 

Singurul răspuns a fost un sforăit slab. Thoroughgood 
adormise în scaunul de lângă fereastră, cu doctoriile şi 
prafurile înşirate lângă el pe pervaz, soldaţii bătrâneţii 
prezenţi la datorie. Am închis casetofonul şi am rămas 
uitându-mă la el o clipă, la acest ciudat călător în timp 
de prin anul 1890, care-şi amintea întâmplări de când 
nu existau maşini, nici lumină electrică, nici avioane, 
nici statul Arizona. Pennywise fusese acolo, călăuzindu-i 


pe cărare spre un alt sacrificiu sângeros - încă unul în 
lunga istorie de sacrificii sângeroase a oraşului Derry. 
Acesta, în septembrie 1905, inaugurase o perioadă de 
teroare intensă ce avea să includă explozia de Paşti a 
Oţelăriei Kitchener, în anul următor. 

Asta ridică unele întrebări interesante (şi, din câte îmi 
pot da eu seama, de o importanţă vitală). Ce mănâncă 
Monstrul cu adevărat, de exemplu? Ştiu că unii dintre 
copii fuseseră parţial devoraţi - prezentau urme de 
muşcături, cel puţin -, dar probabil noi suntem cei care-l 
împingem s-o facă. Categoric, am fost cu toţii învăţaţi 
încă din fragedă pruncie că ceea ce face monstrul când 
te prinde în adâncul pădurii e să te mănânce. Acesta 
poate e cel mai rău lucru pe care-l putem concepe. Dar 
de fapt din credinţă se hrănesc monştrii, nu-i aşa? Sunt 
condus în mod irezistibil spre această concluzie: hrana 
poate însemna viaţă, dar sursa puterii e credinţa, nu 
hrana. Şi cine e mai capabil de un act total de credinţă 
decât un copil? 

Există însă o problemă: copiii cresc. La biserică, 
puterea e perpetuată şi reînnoită prin acte rituale 
periodice. În Derry, de asemenea, puterea pare să fie 
perpetuată şi reînnoită prin acte rituale periodice. Oare 
e posibil ca Monstrul să se autoprotejeze prin simplul 
fapt că, pe măsură ce copiii devin adulţi, devin fie 
incapabili de credinţă, fie handicapaţi de-un soi de 
artrită spirituală şi imaginativă? 

Da. Cred că ăsta e secretul. Şi, dacă dau telefoanele, 
cât de mult îşi vor aminti ei? Cât de mult vor crede? 
Destul ca să pună capăt acestei orori o dată pentru 
totdeauna sau doar destul cât să-i coste viaţa? Ei sunt 
chemaţi - atât ştiu şi eu. Fiecare crimă din acest nou 
ciclu a fost o chemare. Aproape am ucis Monstrul de 
două ori, iar în final l-am împins adânc în bârlogul său 
de tuneluri şi încăperi puturoase de sub oraş. Dar cred 
că el mai ştie un secret: deşi Monstrul s-ar putea să fie 
nemuritor (sau aproape), noi nu suntem. El n-a avut 


decât de aşteptat până ce actul de credinţă, care a făcut 
din noi nişte potenţiali ucigaşi-de-monştri, precum şi 
surse ale puterii, a devenit imposibil. 

Douăzeci şi şapte de ani. Poate un interval de somn 
pentru el, tot atât de scurt şi înviorător pe cât ar fi 
pentru noi o siestă de după-amiază. lar când se 
deşteaptă, Monstrul e acelaşi, dar nouă ne-a trecut o 
treime din viaţă. Perspectivele ni s-au îngustat; credinţa 
noastră în magie, aceea care face magia posibilă, s-a 
tocit precum luciul unei perechi de pantofi noi după o zi 
lungă de mers. De ce să ne cheme înapoi? De ce să nu 
ne lase pur şi simplu să murim? Pentru că noi aproape 
că l-am omorât, pentru că l-am speriat, cred. Pentru că 
Monstrul doreşte răzbunarea. 

lar acum, când nu mai credem în Moş Crăciun, în 
Zâna cea Bună, în Hânsel şi Gretel, Monstrul e gata să 
ne întâmpine. Veniti înapoi, spune. Veniţi inapoi, hai să 
ne terminăm treaba în Derry. Aduceţi-vă puşcoacele, 
pietricelele şi yo-yo-urile! Ne vom juca! Haideţi înapoi 
şi-o să vedem dacă mai ţineţi minte cel mai simplu lucru 
dintre toate: cum e să fii copil, la adăpost în credinţă şi 
prin urmare înfricoşat de întuneric. 

Cât despre asta cel puţin, garantez o mie la sută: mi-e 
frică. Al naibii de frică. 


Partea a cincea 
Ritualul Chud 


„Nu se poate. Apa infiltrată 
a mucegăit perdeaua. Plasa 
a putrezit. Scoateţi poftele 
din mecanismele lor, nu mai construiți 
poduri. Prin care aer veţi 
străbate continente-n zbor? Lăsaţi vorbele 
să zboare cum or vrea - să 
izbească pieziş iubirea. Va fi 
O năpastă neobişnuită. Prea mult vor ei să salveze, 
potopul datoria şi-a făcut.” 
William Carlos Williams, 
Paterson 


„Priviţi şi luaţi aminte. Priviţi acest tărâm. 
Priviţi departe, departe, peste fabrici şi peste iarbă. 
Iată, cu siguranţă că vă vor lăsa să treceţi. 
Vorbiţi, atunci, şi întrebaţi pădurea şi lutul. 
Ce auziţi? Ce poruncește acest tărâm? 
Ținutul acesta aparține altcuiva: nu este casa 
voastră.” 
Karl Shapiro, 
Ghid de călătorie pentru cei exilați 


_ Capitolul 19 
In ceasurile de veghe ale nopţii 


1 
Biblioteca Publică Derry, 1.15 dimineaţa 


Când Ben Hanscom încheie povestea proiectilelor de 
argint, au vrut să vorbească, dar Mike le spuse că dorea 
să doarmă cu toţii puţin. 

— V-a ajuns deocamdată, spuse el. 

Dar cel care arăta de parcă-i ajunsese era Mike însuşi; 
avea faţa trasă şi obosită, iar Beverly se gândi că arăta 
bolnav. 

— Dar nu suntem gata, protestă Eddie. Cum rămâne 
cu restul? Eu tot nu-mi amintesc... 

— Mike are d-d-dreptate, spuse Bill. Poate o să ne 
amintim, p-p-poate că nu. Cred că ne v-v-vom aminti. 
Ne-am amintit tot ce-aveam n-nevoie. 

— Poate tot ce e bine pentru noi? sugeră Richie. 

Mike dădu din cap: 

— Ne întâlnim mâine. 

Apoi se uită la ceas. 

— Adică azi, mai târziu. 

— Aici? întrebă Beverly. 

Mike clătină încet din cap. 

— Propun să ne întâlnim pe Kansas Street. Unde 
obişnuia Bill să-şi ascundă bicicleta. 

— Coborâm pe Maidan, spuse Eddie şi dintr-o dată se 
înfioră. 

Mike încuviinţă din nou. 

Urmă un moment de tăcere în care se priviră unul pe 
altul. Apoi Bill se ridică în picioare, iar ceilalţi se sculară 
o dată cu el. 

— Vreau s-aveţi toţi grijă cât mai e noapte, spuse 
Mike. Monstrul a fost aici; Monstrul poate fi oriunde 


sunteţi voi. Dar întâlnirea asta m-a făcut să mă simt mai 
bine. 

Îl privi pe Bill: 

— Aş zice că totuşi se poate, ce spui, Bill? 

Bill dădu încet din cap. 

— Da. Cred că totuşi se poate face. 

— Monstrul o va şti şi pe asta, spuse Mike, şi va 
încerca tot ce-i stă în putinţă ca să încline sorții în 
favoarea sa. 

— Ce facem dacă se-arată? întrebă Richie. Ne apucăm 
de nas, închidem ochii, ne-nvârtim pe loc de trei ori şi 
avem gânduri bune? Îi suflăm nişte praf magic în faţă? 
Cântăm vechi cântece de-ale lui Elvis Presley? Ce 
facem? 

Mike clătină din cap: 

— Dacă vă puteam spune asta, n-ar mai fi fost nicio 
problemă, nu? Tot ce ştiu e că mai există şi o altă forţă - 
cel puţin exista când eram copii - care a vrut să 
rămânem în viaţă şi să ne facem treaba. Poate că încă 
mai e pe aici. 

Ridică din umeri. Era un gest ostenit. 

— Crezusem că doi, poate chiar trei dintre voi nu veţi 
mai fi la începutul reuniunii noastre de astă-seară. 
Dispăruţi sau morţi. Simplul fapt că aţi apărut mi-a dat 
motive să sper. 

Richie se uită la ceas: 

— Unu şi-un sfert. Cum mai zboară vremea când te 
distrezi, nu, Clăiţă? 

— Bip-bip, Richie, replică Ben, cu un zâmbet gol. 

— Vrei să mergem pe jos împreună până la T-T-Town 
House, Beverly? o invită Bill. 

— Bine. 

Îşi punea haina. Acum biblioteca părea foarte tăcută, 
plină de umbre, înfricoşătoare. Bill simţi cum ultimele 
două zile îl prind din urmă deodată, îi apasă umerii. 
Dacă era numai oboseală ar fi fost în regulă, dar era mai 
mult: o senzaţie că se spărgea, că visa, că avea 


halucinaţii paranoice. Un simţământ că cineva îl 
urmărea tot timpul cu privirea. Poate că de fapt nici nu-s 
aici, îşi spuse. Poate că-s în azilul de nebuni al 
doctorului Seward, cu casa dărăpănată de la oraş a 
Contelui în vecini şi Renfield imediat peste hol, el cu 
muştele lui şi eu cu monştrii mei, amândoi convinşi că 
petrecerea, continuă într-adevăr şi îmbrăcaţi pentru ea 
la patru ace, nu în smochinguri, ci în Cămăşi de forţă. 

— Tu ce faci, R-Richie? 

Richie clătină din cap: 

— Eu o să-i las pe Clăiţă şi Kaspbrak să mă conducă 
acasă. Just, băieţi? 

— Sigur, răspunse Ben. O privi scurt pe Beverly, care 
stătea lângă Bill, şi simţi o durere aproape uitată. 

O nouă amintire tremură, aproape gata s-o prindă, 
apoi pluti altundeva. 

— Şi tu, M-M-Mike? întrebă Bill. Vrei s-o iei pe jos cu 
Bev şi cu m-mine? 

— Eu, scutură Mike din cap, trebuie să... 

În acel moment Beverly zbieră, sunet ascuţit în 
încremenirea din încăpere. Cupola boltită de deasupra îl 
recepționa, iar ecourile părură hohotele unor banshee!’ 
care zburau şi fâlfâiau în jurul lor. 

Bill se întoarse spre ea; Richie scăpă vestonul pe care 
şi-l lua de pe spătarul scaunului; se auzi un clinchet de 
sticle când braţul lui Eddie mătură pe podea o sticlă de 
gin goală. 

Beverly se dădea înapoi din faţa lor, cu mâinile întinse 
şi faţa albă ca foaia de extemporal a unui repetent 
cronic. Ochii, înfundaţi în orbitele vinete-închise, i se 
bulbucau înspăimântați. 

— Mâinile mele! 

Scoase alt țipăt. 

— Mâinile mele! 

— Ce... începu Bill, şi atunci văzu sângele ce-i picura 


10 Zână care prevesteşte moartea prin tânguieli (în mitologia 
irlandeză şi scoțiană). 


încet printre degetele tremurânde. 

Porni înainte şi simţi dâre fierbinţi brăzdându-i brusc 
propriile sale mâini. Durerea nu era ascuţită; semăna 
mai mult cu cea pe care o simţi uneori într-o rană 
vindecată de mult. 

Vechile cicatrice din palmă, cele care reapăruseră în 
Anglia, se deschiseseră şi sângerau. Privi într-o parte şi-l 
văzu pe Eddie Kaspbrak holbându-se prostit la propriile- 
i mâini. Şi ele sângerau. La fel ale lui Mike. Şi ale lui 
Richie. Şi ale lui Ben. 

— Suntem băgaţi în asta până la capăt, nu? spuse 
Beverly. 

Începuse să plângă. Iar acest sunet era amplificat în 
goliciunea neclintită a bibliotecii; clădirea însăşi părea 
că plânge împreună cu ea. Bill credea că, dacă va trebui 
să mai asculte multă vreme sunetul acela, va înnebuni. 

— Doamne-ajută-ne, suntem băgaţi până la capăt. 

Femeia suspina, şi o fâşie de mucus îi atârna dintr-o 
nară. 

Şi-o şterse cu dosul unei mâini tremurătoare, şi alţi 
stropi de sânge căzură pe duşumea. 

— Re-re-repede! exclamă Bill și-l apucă pe Eddie de 
mână. 

— Ce... 

— Repede! 

Întinse cealaltă mână şi, după o clipă, Beverly i-o 
prinse, încă mai plângea. 

— Da, spuse Mike; părea năuc - aproape drogat. Da, 
asta e, nu? Începe iar, nu, Bill? Totul începe să se 
întâmple iar. 

— D-d-da, cr-cred... 

Mike luă mâna lui Eddie, iar Richie apucă mâna 
cealaltă a lui Beverly. O clipă Ben îi privi doar, şi pe 
urmă, ca prin vis, îşi ridică mâinile însângerate în 
ambele părţi şi păşi între Mike şi Richie. Îi prinse de 
mâini. Cercul se închise. 

(Ah Chud acesta e Ritualul Chud şi [estoasa nu ne 


poate ajuta) 

Bill încercă să urle, dar din gâtlej nu-i ieşi niciun 
sunet. Văzu capul lui Eddie dându-se pe spate, 
tendoanele gâtului ieşindu-i în relief. Şoldurile lui 
Beverly palpitară de două ori, aprig, ca într-un orgasm 
la fel de scurt şi fierbinte precum detunătura unui pistol. 
Gura lui Mike se mişca în chip ciudat, părând să râdă şi 
să se strâmbe în acelaşi timp. In tăcerea bibliotecii, uşi 
începură să se deschidă şi să se trântească, zgomotul 
rostogolindu-se ca nişte bile de popice. In Sala 
Periodicelor, revistele zburau într-un uragan fără vânt. 
În biroul lui Carole Danner, maşina de scris marca IBM 
a bibliotecii se trezi la viaţă torcând şi bătu: 

capra 

caprasarepiatra 

piatracrapănpatru 

crăpaiarcapulcapreicumacrăpatpiatranpatru 

Banda se poticni. Maşina sfârâi şi slobozi un râgâit 
electronic gros când toate dinăuntru  cedară 
suprasolicitate. In Depozitul Doi, raftul cu cărţi oculte se 
răsturnă deodată, împrăştiindu-i pretutindeni pe Edgar 
Cayce, Nostradamus, Charles Fort şi Apocrifele. 

Bill simţi o exaltantă senzaţie de putere. Era vag 
conştient că avea o erecţie şi că fiecare fir de păr din 
cap îi stătea drept. Senzaţia forţei din cercul desăvârşit 
era incredibilă. 

Toate uşile din bibliotecă se închiseră, trântite la 
unison. 

Pendula de lângă biroul de împrumuturi bătu o dată. 

Apoi totul încetă, ca şi cum cineva ar fi apăsat un 
comutator. 

Îşi lăsară mâinile moi, privindu-se ameţiţi. Nimeni nu 
spuse nimic. În timp ce senzaţia de putere se risipea, 
Bill se simţi cuprins de un cumplit sentiment al 
fatalităţii. Se uită la feţele lor albe, încordate, apoi la 
mâini. Acestea erau mânjite de sânge, dar rănile pe care 
le făcuse Stan Uris cu un ciob crestat de sticlă de Coca- 


Cola în august 1958 se închiseseră la loc, nelăsând 
decât linii albe întortocheate ca nişte lujeri de viţă. Işi 
spuse: Aia a fost ultima oară când am fost împreună toți 
şapte... Ziua când Stan a făcut aceste tăieturi, pe 
Maidan. Stan nu-i aici; a murit. Şi asta e ultima dată 
când suntem împreună toţi şase. O ştiu, o simt. 

Beverly stătea lipită de el, tremurând. Bill o cuprinse 
cu braţul. Toți îl priveau, cu ochii imenşi şi strălucitori 
în penumbră, astfel încât masa lungă la care stătuseră, 
presărată cu sticle goale, pahare şi scrumiere dând pe 
dinafară, apărea ca o insuliţă de lumină. 

— Destul, spuse uscat Bill. Destulă distracţie pentru o 
singură seară. Păstrăm balul dansant pentru altă dată. 

— Mi-am amintit, spuse Beverly; ridică spre Bill ochii 
uriaşi, cu obrajii palizi, umezi. Mi-am amintit totul. Cum 
a aflat tatăl meu despre voi, băieţi. Cum fugeam. 
Bowers, Criss şi Huggins. Cum am fugit eu. Tunelul... 
Păsările... Monstrul... Imi amintesc totul. 

— Mhnm, făcu Richie. Şi eu. 

Eddie dădu din cap: 

— Staţia de pompare... 

— Şi cum Eddie... începu Bill. 

— Acum duceţi-vă, îl întrerupse Mike. Odihniţi-vă. E 
târziu. 

— Vino cu noi, Mike, îl chemă Beverly. 

— Nu. Trebuie să închid aici. Şi mai am de scris 
câteva lucruri... procesul-verbal al întrunirii, dacă vă 
convine denumirea. Nu va dura mult. Duceţi-vă. 

Porniră spre uşă, fără multă vorbă. Bill şi Beverly 
mergeau împreună, urmaţi de Eddie, Richie şi Ben. Bill 
îi tinu lui Beverly uşa, iar ea murmură o expresie de 
mulţumire, în timp ce ieşea pe treptele albe de granit, 
Bill observă cât de tânără arăta, cât de vulnerabilă... Era 
sfâşiat de gândul că s-ar putea îndrăgosti din nou de ea. 
Incerca să se gândească la Audra, dar Audra părea 
foarte îndepărtată. Acum ea va fi dormind în casa lor din 
Fleet, pe când soarele răsărea şi lăptarul îşi începea 


rondul. 

Cerul oraşului Derry se înnourase iarăşi, şi o ceaţă 
joasă acoperea strada pustie cu fâşii groase. Mai în sus 
pe stradă, Casa Comunitară Derry, îngustă, înaltă, 
victoriană, îşi rumega bezna. Bill medita: Și orice ar fi 
fost ceea ce rătăcea prin casa aceea rătăcea în 
solitudine. Îşi înăbuşi un chicot necontrolat. Sunetul 
paşilor lor părea foarte puternic. Mâna lui Beverly i-o 
atinse pe a lui, iar Bill o apucă recunoscător. 

— A început înainte să fim gata, spuse ea. 

— Vom fi fiind vr-vr-vreodată gata? 

— Tu vei fi fiind, Bill Barosane. 

Atingerea mâinii ei, pe neaşteptate, era atât 
minunată, cât şi necesară. Se întrebă cum ar fi să-i 
atingă sânii pentru a doua oară în viaţa lui şi bănui că va 
şti înainte de-a se sfârşi noaptea aceasta lungă. Mai 
deplin acum, mai matur... lar mâna lui va găsi păr când 
va cuprinde umflătura mons veneris-ului ei. Işi spuse: 
Te-am iubit, Beverly... Te iubesc. Ben te-a iubit... Te 
iubeşte. Te-am iubit atunci... Te iubim acum. Şi e bine 
că-i aşa, fiindcă începe. Acum nu mai avem scăpare. 

Privi în urmă şi văzu biblioteca la jumătate de cvartal 
distanţă. Richie şi Eddie erau pe treapta de sus; Ben 
stătea la poalele scării, privind în urma lor. Avea mâinile 
înfundate în buzunare, umerii aduşi şi, văzut prin lentila 
plutitoare a ceţii joase, ar fi putut foarte bine să aibă din 
nou unsprezece ani. Dacă ar fi fost în stare să-i 
transmită lui Ben un gând, Bill i l-ar fi trimis pe acesta: 
N-are importanţă, Ben. lubirea e aceea care contează, 
afecțiunea... intotdeauna e dorința, niciodată timpul. 
Poate că-i tot ce ajungem să luăm cu noi când ieşim 
deodată în întuneric. Mângâiere rece poate, dar mai 
bine decât niciun fel de mângâiere. 

— Tatăl meu ştia, spuse deodată Beverly. Am venit 
acasă într-o zi de pe Maidan, iar el pur şi simplu ştia. V- 
am spus vreodată ce avea-n obicei să-mi spună când îşi 
ieşea din minţi? 


— Ce? 

— „Îmi fac griji cu tine, Bevvie.” Asta obişnuia să zică. 
„Îmi fac griji multe.” 

Râse, înfiorându-se în acel îşi timp. 

— Cred că voia să-mi facă rău, Bill. Adică... Mă mai 
lovise el şi înainte, dar de data asta a fost altfel. Era... 
Mă rog, în multe privinţe era un om ciudat. Îl iubeam. Îl 
iubeam foarte mult, dar... 

Se uită la el, poate dorind s-o spună el în locul ei. Bill 
n-o făcu; era un lucru pe care Beverly îl avea de spus ea 
însăşi, mai devreme sau mai târziu. Minciunile şi 
autoînşelătoriile deveniseră un balast pe care nu şi-l mai 
puteau permite. 

— ÎI şi uram, continuă ea, iar mâna îi cobori convulsiv 
peste a lui Bill pentru o secundă îndelungată. Nu i-am 
mai spus nimănui în viaţa mea asta. Credeam că 
Dumnezeu mă va trăsni pe loc dac-aş spune-o cu voce 
tare. 

— Atunci, spune-o iar. 

— Nu, eu... 

— Haide. O să te doară, dar poate a copt destulă 
vreme acolo înăuntru. Spune-o. 

— Îmi uram tatăl, spuse femeia şi începu să suspine 
neajutorată. Îl uram, mi-era frică de el, îl uram. N-am 
putut fi niciodată o fată destul de bună ca să-i convină, 
şi-l uram, zău, dar îl şi iubeam. 

Bărbatul se opri şi o cuprinse strâns în braţe. Beverly 
îl apucă într-o îmbrăţişare înfiorată de spaimă. Lacrimile 
ei îl udară pe gât. Era foarte conştient de trupul copt şi 
dur al femeii. Işi îndepărtă uşurel torsul de al ei, 
nevrând să simtă erecţia care i se produsese... Dar ea se 
lipi la loc de el. 

— Petrecusem dimineaţa acolo, spuse Beverly, jucând 
leapşa sau altceva la fel. Ceva inofensiv. Nici măcar nu 
vorbiserăm despre Monstru în ziua aia, cel puţin nu 
atunci... Obişnuiam să vorbim despre el în fiecare zi, la 
un moment dat, totuşi. Mai ţii minte? 


— Da. La un mo-mo-moment dat. Ţin minte. 

— Era înnorat... zăpuşeală. Am jucat cea mai mare 
parte din dimineaţă. M-am dus acasă pe la unşpe 
jumate. Mă gândeam să mănânc un sandviş şi o farfurie 
de supă după ce făceam un duş. Şi pe urmă să mă întorc 
şi să ne mai jucăm. Părinţii mei erau amândoi la lucru. 
Aşa ar fi trebuit, însă el era acolo. El era acasă. El... 


2 


Lower Main Street, 11.30 dimineaţa 


...0 aruncă prin odaie cât colo înainte încă de a fi 
intrat complet pe uşă. Un țipăt uimit îi ieşi din piept şi 
apoi fu retezat când se izbi de perete cu o forţă ce-i 
amorţi umărul. Se prăbuşi pe sofaua desfundată, rotind 
în jur priviri înnebunite. Uşa dinspre antreul de la 
intrare se trânti. Tatăl său stătuse ascuns după ea. 

— Îmi fac griji cu tine, Bevvie. Uneori, îmi fac griji 
multe. Ştii asta. Ţi-am spus-o, nu-i aşa? In mod sigur ti- 
am spus-o. 

— Tăticule, ce... 

Se apropia încet de ea prin încăpere, cu faţa 
îngândurată, tristă, ucigătoare. Expresia aceasta din 
urmă nu voia s-o vadă, dar era acolo, ca luciul orb al 
noroiului pe apa stătută. Işi ciupea meditativ un nod al 
degetelor de la mâna dreaptă. Era îmbrăcat în kaki, iar 
când aruncă o privire în jos Beverly văzu că pantofii lui 
cu toc înalt lăsau urme pe covorul maică-sii. Va trebui să 
scot aspiratorul, îşi spuse ea incoerent. Să aspir. Dacă 
mă lasă în stare să aspir. Dacă... 

Era noroi. Noroi negru. Mintea ei glisa alarmant. Era 
din nou pe Maidan cu Bill, Richie, Eddie şi ceilalţi. Noroi 
negru, vâscos, precum cel de pe pantofii tăticului se 
găsea acolo, pe Maidan, în locul mlăştinos unde plantele 
pe care Richie le numea bambuşi creşteau într-un pâlc 
alb, scheletic. Când bătea vântul, tulpinile se ciocneau 
una de alta sunând a gol, iscând un zgomot ca al tobelor 


vrăjitorilor, şi oare fusese tatăl ei pe Maidan? Fusese 
tatăl ei... 

PLEOSC! 

Mâna lui, vâjâind pe o orbită arcuită larg, îi lovi faţa. 
Capul fetei se izbi de perete. Bărbatul îşi agăţă degetele 
mari de curea şi o privi cu acea expresie de curiozitate 
ucigaşă şi deconectată de la realitate. Beverly simţi un 
firişor de sânge curgându-i cald din colţul stâng al buzei 
de jos. 

— Am văzut că te-ai făcut mare, spuse el, iar ea crezu 
că va mai spune ceva, dar pe moment asta părea să fie 
totul. 

— 'Tăticule, despre ce vorbeşti? întrebă fata cu voce 
mică şi tremurătoare. 

— Dacă mă minţi, te bat de te omor, Bevvie, replică el. 

Îşi dădu seama cu groază că nu se uita la ea; privea 
tabloul Currier and Ives de deasupra capului ei, pe 
perete, lângă canapea. 

Gândul fetei lunecă iar nebuneşte şi din nou avu patru 
ani, aşezată în cadă cu bărcuţa albastră de plastic şi 
săpunul Popeye; tatăl ei, atât de mare şi de mult iubit, 
stătea în genunchi alături, îmbrăcat în pantaloni de 
tergal gri şi tricou strâmt, cu o cârpă de spălat într-o 
mână şi un pahar cu suc de portocale în cealaltă, 
săpunind-o pe spate şi spunând: Ja să vedem urechile- 
ăstea, Bevvie, mama are nevoie de barabule la cină. lar 
ea se putea auzi pe sine, mică, chicotind, privind în sus 
la chipul lui uşor încărunţit, pe care îl credea atunci fără 
îndoială etern. 

— N-am... N-am să te mint, tăticule. Care-i problema? 

Imaginea lui în ochii ei tremura descompunându-se 
treptat, după cum o podideau lacrimile. 

— Ai fost colo-şa pe Maidan c-o gaşcă de băieţi? 

Inima îi zvâcni în piept; ochii ei coborâră din nou spre 
pantofii lui murdari de noroi. De noroiul acela negru, 
lipicios. Dacă păşeai în el prea adânc, îţi sugea tenişii 
sau mocasinii pe loc... Şi atât Richie, cât şi Bill susțineau 


că, dacă te cufundai în el cu totul, dădeai de nisipuri 
mişcătoare. 

— Mă joc acolo câteod... 

Trosc! mâna, acoperită cu bătături tari, prăbuşindu-se 
iar. Ţipă, lovită, speriată. Expresia aceea de pe chipul lui 
o înspăimânta, iar faptul că nici măcar nu se uita la ea o 
speria, de asemenea. Era ceva în neregulă cu el. Se 
agravase... Dacă avea de gând s-o omoare? Dacă 

(of încetează Beverly e TATĂL tău şi TAŢII nu-şi 
omoară FIICELE) 

îşi pierdea controlul? Dacă... 

— Ce i-ai lăsat să-ţi facă? 

— Să facă? Ce... 

Habar n-avea la ce se referea. 

— Scoate-ţi pantalonii. 

Zăpăceala îi spori. Nimic din ce spunea nu părea să 
aibă legătură cu nimic altceva. Încercările de a-i urma 
logica o făceau să-i vină rău... Aproape ca un rău de 
mare. 

— Ce... de ce?... 

Mâna bărbatului se ridică; fata zvâcni înapoi. 

— Scoate-i, Bevvie. Vreau să văd dacă eşti intactă. 

Acum îi apăru o nouă imagine, mai dementă decât 
toate celelalte: se văzu pe sine dându-şi jos blugii şi un 
picior ieşindu-i o dată cu ei. Tatăl său bătând-o cu o 
curea prin odaie în timp ce ea încerca să fugă de el 
ţopăind pe piciorul rămas, iar tăticul strigând: Ştiam eu 
că nu eşti intactă! Ştiam eu! Ştiam eu! 

— Tăticule, nu-nţeleg ce... 

Mâna lui căzu, de astă dată nu plesnind, ci apucând. 
O muşcă de umăr cu o forţă furioasă. Fata ţipă. O trase 
în sus şi pentru prima oară o privi drept în ochi. Zbieră 
din nou văzând ce era acolo. Era... Nimic. Tatăl ei 
dispăruse. lar Beverly pricepu deodată că era singură în 
apartament cu Monstrul, singură cu Monstrul în 
dimineaţa aceea adormită de august. N-o mai încerca 
senzaţia de putere şi răutate pură pe care o simţise în 


casa de pe Neibolt Street în urmă cu o săptămână şi 
jumătate - Monstrul fusese oarecum diluat de 
umanitatea esenţială a tatălui ei dar Monstrul era aici 
prezent, acţionând prin intermediul lui. 

O azvârli în lături. Beverly se izbi de măsuţa pentru 
cafea, căzu peste ea şi veni de-a berbeleacul pe 
duşumea cu un strigăt. Așa se-ntâmplă, cugetă ea. O să-i 
spun lui Bill, ca să înţeleagă. Monstrul e pretutindeni în 
Derry. Pur şi simplu... Pur şi simplu umple spațiile 
goale, atâta tot. 

Se rostogoli. Tatăl său venea spre ea. Se târî din calea 
lui pe turul pantalonilor, cu părul căzut în ochi. 

— Ştiu c-ai fost acoloşa, spuse el. Mi s-a spus. N-am 
crezut. N-am crezut că Bevvie a mea ar umbla cu-o 
gaşcă de băieţi. Pe urmă te-am văzut cu ochii mei azi- 
dimineaţă. Bevvie a mea cu-o hoardă de băieţi. La nici 
doişpe ani, ea se-nvârte cu-o hoardă de băieţi! 

Acest din urmă gând păru să-l arunce într-o criză 
nouă de turbare; vibra prin carcasa lui costelivă, ca un 
curent electric. 

— La nici doişpe ani! răcni şi-i arse un şut în coapsă 
care-o făcu să zbiere. 

Fălcile lui clănţăniră peste acest fapt sau concept sau 
ce-o fi fost în mintea lui ca ale unui câine flămând 
preocupat cu-o ciozvârtă de carne. 

— La nici doişpe! La nici doişpe! La nici măcar 
DOISPE! 

Lovi. Beverly se îndepărtă târâş. Acum ajunseseră în 
zona bucătăriei. Gheata lui de lucru izbi sertarul de sub 
aragaz, făcând  cratiţele şi oalele dinăuntru să 
zdrăngăne. 

— Să nu fugi de mine, Bevvie, o preveni el. Nu trebuie 
să faci asta, dacă nu vrei s-o păţeşti şi mai rău. Crede- 
mă acum. Crede-l pe tata. E treabă serioasă. Să umbli 
cu băieţii, să-i laşi să-ţi facă Dumnezeu ştie ce - la nici 
doişpe - asta-i treabă serioasă, martor mi-e Hristos. 

O înşfăcă de umăr şi o ridică în picioare cu o 


smucitură. 

— Eşti o fată drăguță. Puzderie de oameni ar fi fericiţi 
să-şi facă mendrele c-o fată drăguță. Puzderie de fete 
drăguţe dornice să-i lase să-şi facă mendrele. Le-ai fost 
curviştină ălor băieţi, Bevvie? 

În sfârşit înţelese ce-i băgase Monstrul în cap... Doar 
că o parte din ea ştia că gândul putea aproape să fi fost 
acolo tot timpul; că poate Monstrul folosise doar 
uneltele care zăceau pe-acolo, aşteptând să fie folosite. 

— Nu, tăticule. Nu, tăticule... 

— Te-am văzut fumând! mugi el. De astă dată o pocni 
cu palma, îndeajuns de tare ca s-o trimită învârtindu-se 
în piruete bete spre masa de bucătărie, unde căzu 
grămadă cu o flacără de durere în şale. Solniţa şi 
piperniţa căzură pe jos. Piperniţa se sparse. Flori negre 
se desfăcură şi-i dispărură dinaintea ochilor. Sunetele 
păreau prea profunde. Îi văzu chipul. Ceva anume pe 
chip. Se uita la pieptul ei. Deodată deveni conştientă că 
bluza i se descheiase şi că nu purta sutien - deocamdată 
n-avea decât unul, un sutien de gimnastică. Mintea îi 
lunecă înapoi la casa din Neibolt Street, când Bill îi 
dăduse tricoul lui. Fusese conştient de felul cum sânii ei 
împungeau materialul de bumbac subţire, dar ocheadele 
lor ocazionale, furişe, n-o deranjaseră; acelea păruseră 
întru totul fireşti. Iar privirea lui Bill păruse mai mult 
decât firească - păruse caldă şi doritoare, dacă nu 
cumva profund primejdioasă. 

Acum simţea vinovăția amestecându-i-se cu spaima. 
Chiar greşea atât de mult tatăl ei? Nu cumva avusese 

(le-ai fost curviştină ălora) 

gânduri? Gânduri necurate? Gânduri despre ce-o fi 
vorbind el? 

Nu-i acelaşi lucru! Nu-i acelaşi lucru cu felul 

(le-ai fost curviştină) 

cum se uită acum el la mine! Nu-i acelaşi! 

Îşi încheie bluza la loc. 

— Bevvie? 


— Tăticule, ne jucăm doar. Atâta tot. Ne jucăm... nu... 
nu facem nimic ca... nimic rău. Ne... 

— Te-am văzut fumând, spuse el iar, venind spre ea. 

Ochii îi coborâră peste pieptul ei şi peste şoldurile 
înguste, nearcuite. Intonă deodată, cu o voce subţire de 
licean, care o sperie şi mai mult: 

— O fată care mestecă gumă va fuma! O fată care va 
fuma va bea! Şi o fată care va bea, toată lumea ştie o 
fată de-astea ce-o să facă! 

— N-AM FĂCUT NIMICA! urlă ea în timp ce mâinile 
lui îi coborau pe umeri. Acum n-o mai ciupea, nici n-o 
lovea. 

Mâinile erau blânde. Şi ăsta era într-un fel lucrul cel 
mai înfricoşător. 

— Beverly, rosti el cu logica de necontrazis, dementă, 
a obsedatului, te-am văzut cu băieţi. Vrei, te rog, să-mi 
spui ce face cu băieţii o fată, jos, în toată porcăria aia, 
dacă nu-i lucru” pe care-l face culcată pe spate? 

— Lasă-mă-n pace! ţipă Beverly. 

Furia explodă dintr-un puț adânc pe care nici măcar 
nu-l bănuise. Furia îi aprinse o flacără galbenă- 
albăstruie în cap. Îi ameninţa gândurile. O speriase tot 
timpul; o făcuse de ruşine tot timpul; o rănise tot timpul. 

— Lasă-mă-n pace-acuma! 

— Nu vorbi aşa cu tăticul tău, spuse el, părând uimit. 

— N-am făcut ce spui dumneata! Niciodată n-am 
făcut-o! 

— Poate. Poate că nu. O să verific şi-am să fiu sigur. 
Ştiu eu cum. Scoate-ţi pantalonii. 

— Nu. 

Ochii bărbatului se  lărgiră, dezvăluind complet 
corneele îngălbenite în jurul irişilor de un albastru- 
intens. 

— Ce-ai spus? 

— Am spus nu. 

Ochii lui erau aţintiţi într-ai ei şi poate văzu mânia 
care ardea acolo, aprinsa izbucnire de revoltă. 


— Cine ţi-a spus? 

— Bevvie... 

— Cine ţi-a spus că ne jucăm acolo? Un străin? Un om 
îmbrăcat în oranj şi portocaliu? Purta mănuşi? Arăta ca 
un clovn chiar dacă nu era clovn? Cum îl chema? 

— Bevvie, te rog să încetezi... 

— Nu, dumneata te rog să încetezi. 

Îşi repezi din nou mâna, nu desfăcută, ci de astă dată 
strânsă într-un pumn ce avea intenţia să sfărâme ceva. 
Beverly se feri. Pumnul şuieră pe deasupra capului ei şi 
se zdrobi de perete. Omul urlă şi-i dădu drumul, 
băgându-şi pumnul în gură. Fata dădu înapoi dinaintea 
lui cu paşi iuți şi mărunți. 

— Treci înapoi aici! 

— Nu. Vrei să dai în mine. Te iubesc, tăticule, dar 
când eşti aşa ca acum te urăsc. N-o mai poţi face. 
Monstrul te împinge s-o faci, dar dumneata laşi 
Monstrul înăuntru. 

— Nu ştiu ce tot vorbeşti, da' ai face mai bine să vii 
aici la mine. A doua oară n-am să te mai chem. 

— Nu, spuse ea, începând din nou să plângă. 

— Nu mă face să vin eu după tine, Bevvie. O să-ţi pară 
tare rău dacă va trebui s-o fac. Vino la mine. 

— Spune-mi cine ţi-a zis şi am să vin. 

Se repezi la ea cu o agilitate atât de felină, încât, deşi 
fata bănuise că va urma un asemenea salt, aproape o 
prinse. Bâjbâi după mânerul uşii de la bucătărie, o 
deschise doar atât cât să se poată strecura prin ea şi o 
luă la goană prin hol spre uşa din faţă, fugind într-o 
panică de vis, la fel cum avea să fugă de doamna Kersh 
peste douăzeci şi şapte de ani. În urma ei, Al Marsh se 
ciocni de uşă, trântind-o la loc şi crăpând-o pe mijloc. 

— TRECI ÎNAPOI AICI ÎN CLIPA ASTA BEVVIE! urlă 
el, deschizând uşa şi ieşind după ea. 

Uşa din faţă era închisă cu zăvoraşul; intrase în casă 
prin dos. O mână tremurătoare îi moşmondi la 
încuietoare, pe când cealaltă zgâlţâia zadarnic clanţa. În 


spatele ei, tatăl urlă din nou; sunetul unui 

(scoate pantalonii ăia curviştino) 

animal. Apăsă pe clanţă şi uşa din faţă se deschise în 
sfârşit. Răsuflarea fierbinte îi vâjâia prin gâtlej. Privi 
peste umăr şi-l văzu imediat în urma ei, întinzând 
mâinile, rânjind şi strâmbându-se, cu dinţii cabalini şi 
galbeni ca o capcană de urşi. 

Beverly se năpusti prin uşa cu plasă şi-i simţi degetele 
ştergându-i spatele cămăşii fără a o prinde. Zbură în jos 
pe trepte, se dezechilibră şi veni de-a dura pe aleea de 
ciment, julindu-şi pielea de pe amândoi genunchii. 

— ACUM SĂ VII AICI BEVVIE SAU MARTOR MI-E 
DUMNEZEU CĂ IAU PIELEA DE PE TINE! 

Cobori treptele, iar fata se adună pe picioare, cu găuri 
în genunchii blugilor, 

(scoate pantalonii) 

cu rotulele şiroind de sânge, cu terminaţiile nervoase 
expuse cântând Inainte, soldați creştini. Se uită înapoi şi 
iar venea, Al Marsh, îngrijitor şi custode, un om cu părul 
cărunt şi pantaloni kaki, cămaşă kaki cu două buzunare 
cu clapete, un inel de chei ataşat la cingătoare cu un 
lănţişor, părul în vânt. Dar în ochii săi nu el se vedea - 
el, cel care o spălase pe spate şi-i dădea pumni în burtă, 
şi le făcuse pe amândouă pentru că-şi făcea griji cu ea, 
îşi făcea griji multe, el, cel care încercase odată să-i 
împletească părul când avea şapte ani, şi coada îi ieşise 
ca de câlţi, şi pe urmă începuse să se hlizească 
împreună cu ea de felul cum îi stătea în toate părţile, el, 
cel care ştia să facă duminica lapte de pasăre cu 
scorţişoară mai gustos decât orice puteai cumpăra pe un 
bănuţ la Derry Ice Cream Bar, el, cel patern, el, 
personajul mascul din viaţa ei, purtător al unui mesaj 
amestecat din acea altă stare sexuală. Acum în ochii lui 
nu se mai afla nimic din toate astea. Văzu acolo dorinţa 
de a ucide. Văzu Monstrul. 

Fugi. Fugi de Monstru. 

Domnul Pasquale ridică privirea, surprins, de pe 


balustrada verandei, unde şedea stropindu-şi gazonul, în 
timp ce asculta meciul cu Red Sox la un radio portabil. 
Copiii Zinnerman se dădură înapoi de lângă vechiul 
Hudson Hornet pe care-l cumpăraseră cu douăzeci şi 
cinci de dolari şi-l spălau aproape în fiecare zi. Unul 
dintre ei ţinea un furtun, celălalt o găleată cu clăbuc de 
săpun. Amândoi rămăseseră cu gura căscată. Doamna 
Denton privi afară din apartamentul ei de la etajul doi, 
cu rochia uneia dintre cele şase fiice ale ei în poală, cu 
alte haine de cusut într-un coş pe podea, cu gura plină 
de bolduri. Micuţul Lars Theramenius îşi trase repede 
căruciorul Red Ball Flyer de pe trotuarul crăpat şi se 
opri pe iarba muribundă a lui Bucky Pasquale. Izbucni în 
plâns când Bevvie, care în acea primăvară petrecuse o 
întreagă dimineaţă arătându-i răbdătoare cum să-şi lege 
şireturile astfel ca să rămână legate, trecu iute ca un 
fulger pe lângă el, zbierând, cu ochii holbaţi. Un 
moment mai târziu trecu şi taică-său, urlând la ea, iar 
Lars, care pe atunci avea trei ani şi avea să moară 
doisprezece ani mai târziu într-un accident de 
motocicletă, văzu ceva cumplit şi neomenesc pe chipul 
domnului Marsh. Avu coşmaruri trei săptămâni după 
aceea. În ele îl vedea pe domnul Marsh prefăcându-se în 
păianjen cu hainele pe el. 

Beverly fugea. Işi dădea seama că probabil fugea ca 
să scape cu viaţă. Dacă tatăl ei o prindea acum, n-ar mai 
fi contat că se găseau pe stradă. Oamenii fac uneori 
trăsnăi în Derry; n-avea nevoie să citească ziarele sau să 
cunoască bizara istorie a oraşului ca să înţeleagă asta. 
Dacă o prindea, avea s-o sugrume, sau s-o bată, sau s-o 
calce în picioare. Iar, când totul va fi gata, cineva va 
veni să-l ridice şi o să şadă într-o celulă la fel cum şi 
tatăl lui Eddie Corcoran şedea într-o celulă, năuc şi fără 
a pricepe ce i se întâmpla. 

Alergă spre centru, trecând în drum pe lângă tot mai 
mulţi oameni. Se uitau cu ochi mari - mai întâi la ea, pe 
urmă la tatăl care-o urmărea - şi se arătau surprinşi, 


unii chiar uimiţi. Dar ceea ce se citea pe feţele lor nu 
mergea mai departe de atât. Se uitau, apoi plecau mai 
departe spre treburile lor. Aerul care-i circula prin 
plămâni devenea acum tot mai greu. Traversă Canalul, 
cu picioarele tropăindu-i pe ciment. În timp ce maşinile 
duruiau la dreapta ei peste traversele grele de lemn ale 
podului, în stânga putea să vadă semicercul de piatră pe 
unde Canalul dispărea sub zona centrală a oraşului. O 
tăie brusc peste Main Street, neluând în seamă 
claxoanele şi scrâşnetele de frâne. Cotise la dreapta 
pentru că acolo se afla Maidanul, încă o mai despărţeau 
de el doi kilometri, şi, dacă era vorba să ajungă acolo, 
trebuia să ia cumva distanţă faţă de tatăl ei pe panta 
istovitoare a Colinei Up-Mile (sau pe una dintre străzile 
lăturalnice, încă mai abrupte). Dar altceva nu putea 
face. 

— VINO-NAPOI CĂŢEA MICĂ, ATÂT ÎŢI ZIC! 

Ajunsă pe trotuarul opus, mai aruncă o privire în 
urmă, povara grea a părului roşcat mutându-i-se peste 
umăr când o făcu. Tatăl ei trecea strada, la fel de 
nepăsător faţă de trafic pe cât fusese şi ea, cu faţa 
asudată, de un roşu-aprins. 

Ajunse pe o alee ce trecea pe după Warehouse Row. 
Aceasta era partea din spate a clădirilor cu faţada pe 
Up-Mile Hil: „Star Beef’, „Armour Meatpacking”, 
„Hemphill Storage & Warehousing”, „Eagle Beef & 
Kosher Meats”. Aleea era îngustă şi pietruită, strâmtată 
şi mai mult de pâlcurile de tomberoane şi lăzi pline de 
gunoi înşirate de-a lungul ei. Caldarâmul era lunecos de 
Dumnezeu ştie ce scurgeri şi mizerii. Domnea un 
amestec de mirosuri, unele sălcii, altele pătrunzătoare... 
Dar toate spuneau poveşti despre carne şi măcelărie. 

Muştele zumzăiau în roiuri. Dinăuntrul unor clădiri se 
auzea vaierul de-nchegat-sângele-n vine al ferăstraielor 
de oase. Picioarele fetei se bâlbâiau inegal pe pietrele 
unsuroase. Lovi cu şoldul o pubelă zincată, şi câteva 
pachete de măruntaie învelite în ziare căzură ca nişte 


uriaşi muguri de junglă cărnoşi. 

— TRECI DRACU-NAPOI AICEA IMEDIAT BEVVIE! 
ACUMA VREAU SĂ ZIC! N-O FACE SĂ FIE MAI RĂU 
DECÂT E ORICUM, FATO! 

Doi bărbaţi lâncezeau în poarta de încărcare de la 
„Kirshner Packing Works”, molfăind sandvişuri groase, 
cu sufertaşele deschise la îndemână. 

— Dăduşi de belea, fetiţo, spuse moale unul dintre ei. 
Se pare c-o iei peste bot de la tac-tu. 

Celălalt râse. Ă 

Marsh se apropia. li auzea tropăitul tunător şi 
respiraţia greoaie la un pas în urma ei; privind spre 
dreapta, putea vedea aripa neagră a umbrei zburând 
peste gardul înalt de scânduri de acolo. 

Apoi bărbatul răcni de furie şi surpriză când pământul 
îi fugi de sub picioare şi se prăbuşi pe caldarâm. Se 
ridică într-o clipă, fără a mai răcni vorbe, ci doar 
mugindu-şi furia incoerentă în timp ce oamenii din uşă 
râdeau şi se băteau pe spate. 

Aleea coti la stânga... iar Beverly frână patinând, cu 
gura căscată a dezgust. O maşină de gunoieri a 
municipalităţii era parcată în gura aleii. Nici zece 
centimetri de spaţiu liber nu rămăsese de fiecare parte. 
Motorul torcea alene. Pe sub sunetul acesta abia audibil 
putea auzi murmurul conversaţiei din cabină. Alţii în 
pauza de masă. Nu mai erau decât trei sau patru minute 
până la amiază; curând ceasul tribunalului avea să 
înceapă să anunţe ora. 

Il auzea venind din nou, apropiindu-se. Se aruncă la 
pământ şi se târi sub maşina de gunoi, folosindu-şi 
coatele şi genunchii răniţi. Duhoarea gazelor de 
eşapament şi carburant Diesel amestecată cu mirosul de 
carne stricată o făcea să simtă o greață ameţitoare. Intr- 
un fel, uşurinţa deplasării era şi mai rea: luneca pe o 
peliculă de mâzgă şi zeamă de gunoaie. Continuă să 
înainteze, iar la un moment dat se ridică prea sus de pe 
pietre, astfel că spatele îi veni în contact cu ţeava 


fierbinte de eşapament a camionului. Trebui să-şi muşte 
limba ca să nu ţipe. 

— Beverly? Eşti acolo dedesubt? 

Fiecare cuvânt se despărţea de cel anterior printr-o 
gâfâială sufocată. 

Se uită înapoi şi-i întâlni ochii când se aplecă să 
privească sub maşină. 

— Lasă-mă-n... pace! îngăimă ea. 

— Căţea, replică el cu voce groasă, înecată de flegmă. 

Se trânti pe burtă, zăngănindu-şi cheile, şi începu să 
se târască după ea, aplicând o grotescă mişcare de înot 
ca să avanseze. 

Beverly se trase cu unghiile de sub cabina camionului, 
apucă unul dintre cauciucurile enorme - degetele i se 
încârligară într-un şănţuleţ până la a doua falangă - şi 
se săltă în picioare. Işi izbi noada de bara din faţă a 
maşinii gunoierilor, iar apoi o luă din nou la fugă, acum 
îndreptându-se spre Up-Mile Hill, cu bluza şi blugii 
mânjiţi de clisă şi putind îngrozitor. Privi în urmă şi văzu 
mâinile şi braţele pistruiate ale tatălui ei apărând de sub 
cabina gunoierilor aidoma ghearelor unui monstru 
imaginar de sub patul copilăriei. 

lute, fără să se gândească aproape deloc, săgetă 
printre „Feldman's Storage” şi „Tracker Brothers’ 
Annex”. Acest pasaj, prea strâmt ca să poată fi numit fie 
şi alee, era plin cu lăzi sparte, buruieni, floarea-soarelui 
şi, fireşte, alte gunoaie. Beverly plonjă după o stivă de 
lăzi şi se piti acolo. Peste câteva clipe îşi văzu tatăl 
trecând prin dreptul pasajului, în sus spre colină. 

Beverly se ridică şi o luă repede spre capătul opus al 
strâmtorii. Acolo se găsea un gard de plasă metalică. Se 
căţără ca o maimuţă până în vârf, trecu peste el şi-şi 
croi drum pe partea cealaltă. Acum se afla pe 
proprietatea Seminarului Teologic Derry. Fugi peste 
gazonul dosnic tuns scurt şi pe după latura clădirii. 
Înăuntru cineva cânta o piesă clasică la orgă. Notele 
păreau să-şi graveze personalitatea calmă şi plăcută în 


văzduhul încremenit. 

Între Seminar şi Kansas Street era un gard viu înalt. 
Privi pe furiş prin el şi îşi văzu tatăl pe partea opusă a 
străzii, suflând greu, cu pete de  transpiraţie 
întunecându-i cămaşa la subsuori. Se uita în jur, cu 
mâinile-n şolduri. Inelul cu chei îi scânteia viu în soare. 

Beverly îl urmări, respirând şi ea cu greutate, cu 
inima bătându-i în gât repede ca a unui iepuraş. li era 
foarte sete, şi mirosul fiert al propriului său trup o 
dezgusta. Dacă aş fi desenată într-o revistă, se gândi ea 
distrată, din mine s-ar înălța toate liniile alea de putoare 
ondulate. 

Tatăl ei traversă încet pe partea cu Seminarul. 

Lui Beverly i se opri respiraţia. 

Te rog, Doamne, nu mai pot să fug. Ajută-mă, 
Doamne. Nu-l lăsa să mă găsească. 

Al Marsh porni încet pe trotuar, drept pe lângă locul 
unde fiica sa stătea chircită de cealaltă parte a gardului 
viu. 

Sfinte Doamne, fă să nu-mi simtă mirosul! 

Nu i-l simţi - poate pentru că, după o tumbă pe alee şi 
târâşul pe sub maşina de gunoi, Al însuşi mirosea la fel 
de rău ca şi ea. Îşi urmă drumul. Fata îl privi cum se 
înapoia în josul Colinei Up-Mile până nu-l mai văzu. 

Beverly se ridică încet. Hainele îi erau acoperite cu 
gunoi, avea faţa murdară, o durea spatele acolo unde şi-l 
arsese de ţeava de eşapament a maşinii de gunoi. Aceste 
lucruri fizice păleau înaintea  vâltorii confuze a 
gândurilor - simţea că navigase până dincolo de 
marginea lumii, şi niciunul dintre sistemele normale de 
comportament nu părea să se mai poată aplica. Nici nu- 
şi putea închipui că s-ar mai duce acasă; dar nu-şi putea 
închipui nici că nu se va mai duce acasă. Îşi sfidase 
tatăl, îl sfidase... 

Trebui să alunge acest gând pentru că o făcea să se 
simtă slabă şi tremurătoare, îi făcea rău la stomac. Işi 
iubea tatăl. Nu spunea oare una din cele Zece Porunci 


„Cinsteşte-i pe tatăl şi pe mama ta ca să ai zile pe 
Pământ”? Ba da. Dar nu fusese el însuşi. Nu fusese tatăl 
ei. Fusese de fapt cineva cu totul diferit. Un impostor. 
Monstrul... 

Deodată o luă cu frig când o întrebare cumplită îi 
trecu prin minte: li se întâmplă acelaşi lucru şi 
celorlalţi? Sau altceva asemănător? Trebuia să-i prevină. 
Răniseră Monstrul, şi poate acum el lua măsuri ca să se 
asigure că nu-l vor mai răni niciodată. Şi, într-adevăr, 
unde în altă parte s-ar fi putut duce? Ei erau singurii 
prieteni pe care-i avea. Bill. Bill va fi ştiind ce e de făcut. 
Bill îi va spune ce să facă, Bill va şti ce urmează să facă. 

Se opri în locul unde aleea Seminarului se întâlnea cu 
trotuarul Străzii Kansas şi aruncă o privire pe după 
gard. Tatăl ei plecase de-a binelea. Coti la dreapta şi o 
luă pe Kansas Street spre Maidan. Probabil că niciunul 
dintre ei nu era acolo chiar în acel moment; erau 
desigur acasă, luându-şi prânzul. Dar se vor întoarce. 
Intre timp putea cobori în clubul răcoros, încercând să- 
şi recapete o oarecare stăpânire de sine. Va lăsa 
ferestruica larg deschisă, astfel ca să se bucure de puţin 
soare, şi poate chiar va reuşi să doarmă. Trupul său 
obosit şi mintea suprasolicitată tresăriră cu nerăbdare 
la acest gând. Somnul, da, ăsta ar fi un lucru bun. 

işi lăsă capul în piept când trecu pe lângă ultimul 
grup de case, înainte ca terenul să devină prea abrupt 
pentru construcţii şi să coboare spre Maidan - Maidanul 
unde, cât i-ar fi părut de incredibil, pândise şi spionase 
tatăl ei. 

Cu siguranţă, nu auzea paşii din urma ei. Băieţii de 
acolo făceau mari eforturi să păstreze liniştea. Mai 
fuseseră întrecuţi la fugă; nu aveau de gând să se mai 
lase întrecuţi. Se apropiau tot mai mult şi mai mult de 
ea, păşind neauziţi ca pisicile. Belch şi Victor rânjeau, 
dar chipul lui Henry era lipsit de expresie, şi totuşi 
serios. Avea părul nepieptănat şi încâlcit. Ocbhii-i erau la 
fel de nefocalizaţi cum fuseseră cei ai lui Al Marsh în 


apartament. 'Ţinea un deget murdar apăsat pe buze în 
gestul de ssst în timp ce reduceau distanţa de douăzeci 
de metri la cincisprezece metri, apoi la zece. 

De-a lungul acelei veri, Henry se balansase încontinuu 
deasupra unui abis mintal, păşind pe o punte care se 
îngusta din ce în ce mai tare. În ziua când îi permisese 
lui Patrick Hockstetter să-l mângâie, puntea aceea se 
strâmtase până ajunsese o simplă frânghie. Frânghia 
plesnise azi-dimineaţă. leşise în curte, gol cu excepţia 
chiloţilor zdrenţuiţi şi îngălbeniţi, şi ridicase privirea 
spre cer. Fantoma lunii din noaptea trecută încă mai 
stăruia acolo, şi în timp ce o privea luna se 
preschimbase deodată într-un cap rânjit de mort. Henry 
căzuse în genunchi la vederea acelui chip, exaltat de 
spaimă şi bucurie. Voci fantomatice veneau din lună. 
Vocile se schimbau, uneori păreau să se contopească 
într-o bolboroseală slabă, aproape neinteligibilă... Dar el 
simţea adevărul, şi anume că pur şi simplu toate acele 
voci erau o singură voce, o singură inteligenţă. Vocea îi 
spunea să-i găsească pe Belch şi Victor şi să fie la colţul 
Kansas Street cu Costello Avenue pe la prânz. Va şti el 
ce să facă atunci, îi mai spuse vocea. Nici nu încăpea 
îndoială, fofoloanca apăruse ţopăind pe trotuar. Aşteptă 
să audă ce-i va spune vocea să facă mai departe. 
Răspunsul sosi în timp ce continuau să reducă din 
distanţă. Vocea se auzi nu din lună, ci de sub grătarul 
canalului pe lângă care treceau. Era joasă, dar clară. 
Belch şi Victor priviră buimaci spre grilaj, aproape 
hipnotizaţi, apoi din nou spre Beverly. 

Omorâţi-o, spuse vocea din canal. 

Henry Bowers băgă mâna în buzunar şi scoase un 
instrument subtire, lung de peste douăzeci de 
centimetri, cu intarsii de imitație de fildeş pe laturi. Un 
mic buton cromat scânteia într-un capăt al acestui 
dubios objet d'art. Henry îl apăsă. O lamă de 
cincisprezece centimetri sări prin fanta de la capătul 
plăselelor. Săltă briceagul în palmă. Grăbi puţin pasul. 


Victor şi Belch, încă năuci, măriră pasul ca să se ţină în 
rând cu el. 

Beverly nu-i auzi; nu asta o făcu să privească înapoi în 
timp ce Henry Bowers se apropia. Cu genunchii flexaţi, 
furişat, cu faţa îngheţată într-un rânjet, Henry era 
silențios ca un indian. Nu; era pur şi simplu o senzaţie, 
prea limpede, directă şi puternică pentru a fi negată, de- 
a... 


3 
Biblioteca Publică Derry, 1.55 dimineaţa 


„fi privit. 

Mike Hanlon lăsă stiloul deoparte şi privi prin 
castronul inversat, umbros, al sălii principale. Văzu 
insule de lumină aruncate de globurile suspendate; văzu 
cărţi pierzându-se în penumbră; văzu scările de fier 
urcând în graţioasele lor spirale cu împletituri până la 
rafturi. Nu văzu nimic nelalocul său. 

Şi totuşi nu credea că e singur acolo. Nu mai credea. 

După plecarea celorlalţi, Mike făcuse curat cu o grijă 
care pur şi simplu îi stătea în obicei. Era pe pilot 
automat, cu mintea la un milion de kilometri - şi 
douăzeci şi şapte de ani - distanţă. Goli scrumierele, 
aruncă sticlele de băutură goale (aşternând peste ele un 
strat de gunoi ca să nu o şocheze pe Carole), iar cutiile 
recuperabile le puse într-un coş aflat în spatele biroului 
său. Apoi luă mătura şi înlătură cioburile sticlei de gin 
pe care o spărsese Eddie. 

După ce termină de curăţat masa, trecu în Sala 
Periodicelor şi strânse revistele risipite. În timp ce făcea 
aceste treburi simple, creierul său cernu poveştile pe 
care le spuseseră - concentrându-se cel mai mult poate 
pe ceea ce rămăsese nerostit. Credeau că-şi aminteau 
totul; bănuia că Bill şi Beverly aproape-şi aminteau 
totul. Dar mai erau şi altele. Aveau să le vină în minte... 
dacă Monstrul le lăsa timp pentru asta. In 1958 nu 


avuseseră şansa vreunei pregătiri. Vorbiseră la nesfârşit 
- cu discursurile întrerupte doar de bătaia cu pietre şi 
acel unic act de eroism în grup pe Neibolt Street 29 - şi 
poate, în ultimă instanţă, nici nu făcuseră mai mult 
decât să vorbească. Se ivise apoi ziua de 14 august, iar 
Henry şi amicii săi pur şi simplu îi goniseră în 
canalizare. 

Poate trebuia să le fi spus, reflectă el, punând ultimele 
reviste la locurile lor. Dar ceva se opunea cu tărie ideii - 
vocea Ţestoasei, presupunea. Poate că asta făcea parte 
din toată povestea; poate şi acea senzaţie de ciclicitate 
făcea parte din ea. Poate că acel ultim act avea să se 
repete şi el, într-un mod actualizat. Pusese bine 
lanternele şi căştile de mineri, pentru a doua zi; avea 
planurile reţelelor de canalizare din Derry rulate 
ordonat şi prinse în benzi de cauciuc, în aceeaşi debara. 
Dar, când erau mici, toate vorbele şi planurile lor, pe 
jumătate coapte sau altminteri, nu duseseră în ultimă 
instanţă la nimic; până la urmă, fuseseră pur şi simplu 
mânaţi în canale, azvârliţi în confruntarea ce urmase. 
Avea să se întâmple din nou acelaşi lucru? Credinţa şi 
puterea, căpătase el convingere, erau interşanjabile. 
Oare adevărul final era şi mai simplu de atât? Acela că 
niciun act de credinţă nu era posibil până nu erai împins 
brutal în miezul urlând al lucrurilor, ca un copil nou- 
născut prăbuşindu-se fără paraşută din pântecele 
mamei? O dată ce cădeai, erai forţat să crezi în 
paraşută, spre a o face să existe, nu-i aşa? A trage inelul 
în cădere îţi devenea declaraţia finală asupra 
subiectului, într-un fel sau altul. 

lisuse Hristoase, ăsta-i Fulton Sheen jucat de-un 
negru, îşi spuse Mike şi râse putintel. 

Făcea curăţenie, ordine, îşi gândea gândurile, în 
vreme ce o altă parte a creierului lui se aştepta ca 
sfârşind să se simtă destul de obosit pentru a se duce 
acasă ca să apuce câteva ore de somn. Dar, când în fine 
termină, constată că avea ochii tot cât cepele. Aşa că se 


duse în unicul sector închis din spatele biroului său, 
descuie poarta de sârmă cu o cheie de pe inel şi intră. 
Acest sector, presupus protejat de foc când uşa metalică 
era închisă şi încuiată, conţinea ediţiile valoroase ale 
bibliotecii, cărţi semnate de scriitori morţi demult 
(printre exemplarele cu autograf se numărau Moby Dick 
şi Leaves of Grass de Whitman), materiale istorice 
legate de oraş şi hârtiile personale ale câtorva dintre 
puţinii scriitori care trăiseră şi lucraseră în Derry. Mike 
spera ca, dacă totul se va sfârşi cu bine, să-l convingă pe 
Bill să-şi lase manuscrisele în Biblioteca Publică Derry. 
Păşind prin al treilea culoar al secţiei, pe sub becurile 
cu abajur de tablă, simțind mirosurile familiare de 
mucegai, praf şi scorţişoară ale bibliotecii, îşi spuse: 
Când voi muri, sper să mă duc cu o fişă pentru 
bibliotecă într-o mână şi o  ştampilă DEPASIT 
TERMENUL în cealaltă. Mă rog, poate că există şi morţi 
mai rele ca asta. 

Se opri la jumătatea celui de-al treilea culoar. Caietul 
său stenografie cu toate colţurile foilor îndoite, care 
conţinea notele relatărilor despre Derry şi propriile sale 
rătăciri tulburi, era vârât între Old Dermy-Town a lui 
Fricke şi History of Derry de Michaud. Impinse caietul 
atât de mult, încât era aproape invizibil. Nimeni n-ar fi 
dat de el decât dacă-l căuta anume. 

Mike îl luă şi reveni la masa unde îşi ţinuseră 
întrunirea, oprindu-se să stingă luminile din raionul 
închis şi să încuie la loc poarta de sârmă. Se aşeză şi 
răsfoi paginile pe care le scrisese, gândindu-se ce 
depoziţie stranie şi oloagă era: o parte istorie, o parte 
scandal, o parte jurnal, o parte confesiune. Nu mai 
înregistrase nicio consemnare din data de 6 aprilie. 
Trebuie să-mi iau curând un caiet nou, îşi spuse, 
frunzărind puţinele foi albe ce mai rămăseseră. Amuzat, 
se gândi o clipă la prima ciornă a Margaretei Mitchell 
pentru Pe aripile vântului, scrisă îndelung în teancuri, 
teancuri şi teancuri de caiete pentru compuneri şcolare. 


Apoi scoase capacul stiloului şi scrise 37 mai, cu două 
rânduri mai jos de sfârşitul ultimei note. Se opri, privind 
vag prin biblioteca goală, apoi se apucă să scrie despre 
toate cele întâmplate în ultimele trei zile, începând cu 
apelul său telefonic adresat lui Stanley Uris. 

Scrise liniştit timp de cincisprezece minute, iar după 
aceea concentrarea începu să i se destrame. Se oprea 
din ce în ce mai des. Imaginea capului retezat al lui Stan 
Uris descoperit în frigider încerca să-i ocupe mintea, 
capul însângerat al lui Stan, cu gura căscată şi plină de 
pene, căzând din frigider şi rostogolindu-se pe duşumea 
spre el. O izgoni cu un efort şi îşi reluă scrisul. Peste 
cinci minute sări în picioare şi privi în jur, convins că va 
vedea capul venind de-a dura peste vechile dale negre- 
şi-roşii ale planşeului principal, cu ochii la fel de sticloşi 
şi avizi precum cei ai unui cerb împăiat. 

Nu era nimic. Niciun cap, niciun sunet, doar toba 
înfundată a propriei lui inimi. 

Tre” să-ţi vii-n fire, Mikey. Ai luat-o razna, asta-i tot. 
Nimic altceva. 

Dar vocea aceasta lucidă nu-i era de niciun folos. 
Cuvintele începură să se îndepărteze de el, gândurile 
păreau să bată frenetic din aripi zdrenţuite exact acolo 
unde nu le mai ajungea. Simţea o apăsare în ceafă, din 
ce în ce mai dureroasă. 

Cineva se holba la el. 

Lăsă stiloul jos şi se ridică de la masă. 

— E cineva aici? strigă el, iar vocea îşi împrăştie ecoul 
prin rotondă, făcându-l să tresară; îşi linse buzele și 
încercă încă o dată: Bill?... Ben? 

Bill-ill-ill... Ben-en-en... 

Deodată Mike trase concluzia că dorea să fie acasă. 
Pur şi simplu avea să-şi ia caietul cu el. Întinse mâna 
după acesta... Şi auzi un pas slab, târşâit. 

Ridică din nou privirea. Băltoace de lumină încercuite 
de lagune tot mai adânci de umbră. Nimic altceva... Cel 
puţin nimic vizibil. Aşteptă, cu inima bătându-i tare, 


iepuraş prins în capcană. 

Pasul se auzi iar, şi de astă dată îşi dădu seama de 
unde vine. Pasajul vitrat ce făcea legătura între 
Biblioteca Adulţilor şi Biblioteca de Copii. Acolo. Cineva. 
Ceva. 

Mişcându-se fără zgomot, Mike traversă încăperea 
până la biroul de înregistrări. Uşile duble ce duceau în 
culoarul cu geamuri erau ţinute deschise cu nişte bucăţi 
de lemn. Putea vedea ceva asemănător unor picioare, şi 
cu bruscă oroare - ce-i aduse apă în genunchi şi gelatină 
în gânduri - se întrebă dacă nu cumva Stan venise la 
urma urmei, dacă Stan avea poate să iasă din umbre cu 
enciclopedia sa ornitologică într-o mână, faţa albă, 
buzele vinete, încheieturile mâinilor şi antebraţele 
spintecate. Până la urmă am venit, va rosti Stan. Mi-a 
luat ceva timp fiindcă a trebuit să ies din mormânt, dar 
până la urmă am venit... 

Se auzi încă un pas, iar acum Mike era sigur că vede o 
pereche de pantofi - pantofi şi manşetele unor pantaloni 
de doc zdrenţuiţi. Fâşii albastre decolorate atârnau 
peste gleznele fără ciorapi. Şi, în întuneric, la aproape 
doi metri deasupra acelor glezne, văzu scânteierea unor 
ochi. 

Apucă pe bâjbâite marginea biroului semicircular şi 
pipăi latura opusă fără a-şi lua privirea de la acei ochi. 
Degetele lui simţiră colţul de lemn al unei cutiuţe - 
fişele de cărţi întârziate. O cutiuţă şi mai mică - agrafe 
de prins hârtia şi banderole de cauciuc. Atinse un obiect 
din metal şi îl apucă. Era un coupe-papier cu două 
cuvinte - DOAMNE AJUTĂ - întipărite pe mâner. Îl 
primise prin poştă de la Grace Baptist Church în cadrul 
unei campanii de colectare de fonduri. Mike nu mai 
participase la slujbe de cincisprezece ani, dar Grace 
Baptist fusese biserica mamei lui şi le trimisese cinci 
dolari pe care nu şi-i putea permite cu adevărat. 
Intenţionase să arunce cuțitul de tăiat hârtie, dar acesta 
rămăsese aici, în mijlocul dezordinii de pe partea sa de 


birou (partea lui Carole era întotdeauna curată) până 
acum. 

Il strânse cu putere şi privi cu ochii ieşiţi din orbite 
de-a lungul holului întunecos. 

Urmă încă un pas... Şi încă unul. Acum pantalonii 
jerpeliţi de doc erau vizibili până la genunchi. Putea 
vedea silueta căreia îi aparţineau acele gambe: uriaşă, 
mătăhăloasă. Umerii erau rotunjiţi. Se zărea o părere de 
păr zbârlit. Figura era ca de maimuţă. 

— Cine eşti? 

Umbra stătea acolo, contemplându-l. 

Deşi tot speriat, Mike trecuse peste ideea paralizantă 
că ar fi putut fi Stan Uris, revenit din mormânt, chemat 
înapoi de cicatricele din palme, vreun magnetism 
nelumesc aducându-l înapoi ca pe un zombi dintr-un film 
de groază. Indiferent cine era, nu era Stan Uris, care se 
oprise din creştere la un metru şi cincizeci şi cinci. 

Arătarea mai făcu un pas, iar acum lumina globului 
cel mai apropiat de pasaj căzu pe găicile pantalonilor. 

Deodată Mike ştiu. Chiar înainte ca umbra să 
vorbească, ştiu. 

— Salut, cioroiu', spuse umbra. Dăduşi cu pietre-n 
careva? Vrei să ştii cin’ ţi-a futut câinele? 

Silueta mai făcu un pas în faţă şi lumina scăldă chipul 
lui Henry Bowers. Se îngrăşase, se fleşcăise; pielea avea 
o nuanţă nesănătoasă ca de ceară; obrajii deveniseră 
nişte cărnuri atârnând presărate cu ţepi, aproape tot 
atâţia albi câţi şi negri. Linii unduitoare - trei la număr - 
erau săpate în stânjenul frunţii, deasupra sprâncenelor 
stufoase. Alte dâre formau paranteze la colţurile gurii cu 
buze pline. Ochii erau mici şi răi înăuntrul unor pungi de 
piele decolorată - injectaţi şi goi de orice gând. Era faţa 
unui om împins într-o bătrâneţe prematură, un om de 
treizeci şi nouă de ani mergând pe şaptezeci şi trei. Dar 
mai era şi faţa unui băiat de doisprezece ani. Hainele lui 
Henry erau încă înverzite de tufişurile în ascunzătoarea 
cărora îşi petrecuse ziua. 


— Nu zici săru' mâna, negrotei? întrebă Henry. 

— Salut, Henry. 

Îi trecu vag prin minte că în ultimele două zile nu mai 
ascultase radioul, nici măcar ziarul nu-l citise, ceea ce 
era pentru el un veritabil ritual. Cu atâtea câte se 
întâmplaseră. Cu atâtea treburi. 

Cu atât mai rău. 

Henry ieşi din coridorul ce unea Biblioteca pentru 
Copii cu cea a adulţilor şi se opri acolo, privind la Mike 
cu ochii săi porcini. Buzele i se despărţiră într-un rânjet 
indescriptibil, dezvelind dinţi stricati. 

— Voci. Auzi vreodată voci, negroteiule? 

— Ce voci sunt acelea, Henry? 

Duse ambele mâini la spate, ca un şcolar chemat să 
recite, şi mută cuţitaşul din mâna stângă în dreapta. 
Pendula, donată de Horst Mueller în 1923, ticăia solemn 
secundele în iazul neted al tăcerii din bibliotecă. 

— Din lună, spuse Henry; băgă o mână în buzunar. 
Veneau din lună. Droaie de voci. 

Tăcu, se încruntă uşor, apoi scutură din cap. 

— Droaie, da’ de fapt numa’ una. Vocea lu’ Monstru. 

— L-ai văzut pe Monstru, Henry? 

— Mada, făcu Henry. Frankenstein. I-a smuls lu’ Victor 
capu’. Să-l fi auzit. A scos un zgomot ca un fermoar 
mare pe care-l desfaci. Pe urmă s-a luat de Belch. Belch 
s-a luptat cu el. 

— Zău? 

— Mda. Aşa am putut să scap. 

— L-ai lăsat să moară. 

— Nu zice asta! 

Obrajii lui Henry se aprinseră într-un roşu de foc. 
Făcu doi paşi înainte. Cu cât se îndepărta mai mult de 
cordonul ce lega Biblioteca pentru Copii cu cea de 
adulţi, cu atât îi părea mai tânăr lui Mike. Văzu aceeaşi 
veche răutate pe chipul lui Henry, dar mai văzu la fel de 
clar şi altceva: copilul crescut de Butch Bowers cel 
nebun pe pământul unei ferme rodnice, care de-a lungul 


anilor ajunsese o ruină jalnică. 

— Nu zice asta! Că mă omora şi pe mine! 

— Pe noi nu ne-a omorât. 

Ochii lui Henry luciră cu haz rânced. 

— Nu încă. Da’ o să. Doar dacă-l mai las eu pe vunu' 
din voi întreg să pună Monstrul laba pe el. 

Scoase mâna din buzunar. Ținea în ea un instrument 
subţire, lung de peste douăzeci de centimetri, cu intarsii 
de imitație de fildeş pe laturi. Un mic buton cromat 
scânteia într-un capăt al acestui dubios objet dart. 
Henry îl apăsă. O lamă de cincisprezece centimetri sări 
din fanta de la capătul plăselelor. Săltă briceagul în 
palmă şi grăbi puţin pasul spre biroul de înregistrări. 

— Uite ce-am găsit, spuse el. Am ştiut unde să caut. 

În mod obscen, o pleoapă tivită cu roşu căzu, făcând 
cu ochiul. 

— Omu” din lună mi-a spus. 

Henry îşi arătă din nou dinţii. 

— M-ascunsei azi. Seara am făcut un stop. Un moş. I- 
am dat una. L-omorâi, cre' că. Maşina am băgat-o-n şanţ 
la Newport. Chiar după marginea la Derry, auzii o voce. 
M-am uitat într-un canal. Acolo era bulendrele-ăstea. Şi 
cuţitu'. Vechiu' meu cuţit. 

— Uiţi ceva, Henry. 

Henry, rânjind, clătină doar din cap. 

— Noi am scăpat, şi ai scăpat şi tu. Dacă Monstrul ne 
vrea pe noi, şi pe tine te vrea. 

— Ba nu. 

— Ba cred că da. I-oţi fi făcut nătângii de voi treaba, 
dar Monstrul nu prea avea favoriţi, este? Le-a făcut de 
petrecanie ambilor prieteni ai tăi, şi-n timp ce Belch se 
lupta cu el, tu ai scăpat. Dar acum te-ai întors. Cred că 
şi tu faci parte din treaba neterminată a Monstrului, 
Henry. Zău că aşa cred. 

— Ba nu! 

— Poate că pe Frankenstein ai să-l vezi. Sau 
vârcolacul? Un vampir? Clovnul? Sau, Henry! Poate 


Chiar ai să-l vezi pe Monstru cum arată, Henry. Noi l-am 
văzut. Vrei să-ţi spun? Vrei să-ţi... 

— Să-ţi ţii gura! răcni Henry şi se aruncă asupra lui 
Mike. 

Mike păşi în lături şi întinse un picior. Henry se 
împiedică de el şi căzu lunecând peste dalele lustruite 
de paşi ca o bilă de popice. Se lovi cu capul de piciorul 
mesei unde stătuseră mai devreme în acea seară 
Păguboşii, spunându-şi poveştile. Fu năucit; un moment, 
pumnalul îi atârnă moale în mână. 

Mike se repezi la el, se repezi la cuţit. În clipa aceea i- 
ar fi putut face de petrecanie lui Henry; i-ar fi fost 
posibil să înfigă coupe-papier-ul DOAMNE AJUTĂ sosit 
prin poştă de la biserica mamei sale în ceafa lui Henry, 
şi apoi să cheme poliţia. Ar fi urmat o anume cantitate 
de aiureli oficiale, dar nu prea multe - nu în Derry, unde 
asemenea evenimente ciudate şi violente nu erau cu 
totul ieşite din comun. 

Ceea ce-l opri fu pătrunderea faptului, aproape prea 
fulgerătoare pentru a fi şi conştientă, că, dacă-l ucidea 
pe Henry, ar fi îndeplinit voinţa Monstrului, la fel de 
sigur pe cât era că şi Henry i-o îndeplinea dacă-l omora 
pe Mike. Şi încă ceva: cealaltă expresie pe care o văzuse 
pe chipul lui Henry, privirea obosită şi mirată a copilului 
folosit în scopuri rele, care fusese trimis pe-o cărare 
otrăvită într-un scop necunoscut. Henry crescuse în 
perimetrul contaminat al minţii lui Butch Bowers; cu 
siguranţă că aparținuse Monstrului încă dinainte de a-i 
bănui măcar existenţa. 

Aşa că, în loc să împlânte cuțitul în gâtul vulnerabil al 
lui Henry, căzu în genunchi şi înşfăcă pumnalul. I se 
răsuci în mână - aparent pradă unei voințe proprii - şi 
degetele se strânseră pe tăiş. Nu simţi nicio durere 
imediată; doar sânge roşu curgând pe primele trei 
degete ale mâinii drepte, peste cicatricele din palmă. 

Se retrase. Henry se rostogoli şi apucă iar cuțitul. 
Mike se ridică în genunchi şi cei doi se confruntară 


astfel, sângerând fiecare: degetele lui Mike, nasul lui 
Henry. Henry scutură capul făcând să zboare stropi roşii 
în întuneric. 

— Te credeai dăştept! strigă el răguşit. Fătălău futut, 
asta eşti! Puteam să ne batem într-o luptă cinstită! 

— Lasă cuțitul jos, Henry, spuse calm Mike. O să 
chem poliţia. Au să vină să te ia şi te vor duce înapoi la 
Juniper Hill. Departe de Derry. În siguranţă. 

Henry încercă să vorbească şi nu putu. Nu-i putea 
spune jegului ăluia scârbos că nu va fi în siguranţă nici 
la Juniper Hill, nici la Los Angeles, nici în pădurile 
tropicale din Timbuktu. Mai devreme sau mai târziu 
avea să răsară luna, albă ca osul şi rece ca zăpada, iar 
vocile fantomatice vor începe şi faţa lunii se va preface 
în faţa Monstrului, bălmăjind, râzând şi poruncind. Îşi 
înghiţi sângele gros şi uleios. 

— Niciodat' n-ai luptat corect! 

— Da' tu? întrebă Mike. 

— Băi 
negroteicioroiepuroidejunglăommaimuţăsconcs! zbieră 
Henry şi sări din nou la Mike. 

Bibliotecarul se retrase pentru a evita atacul orbit de 
uşă şi stânci, îşi pierdu echilibrul şi căzu pe spate cu 
braţele desfăcute. Henry se lovi din nou de masă, ricoşă, 
se răsuci şi-l apucă pe Mike de braţ. 

Mike abătu lateral cuțitul de tăiat hârtie şi îl simţi 
înfigându-se adânc în braţul lui Henry. Henry urlă, dar, 
în loc să-i dea drumul, strânse şi mai tare. Se trase spre 
Mike, cu părul în ochi, sângele curgându-i peste buzele 
groase din nasul rupt. 

Mike încercă să-şi proptească un picior în coastele lui 
Henry şi să-l împingă de lângă el. Henry repezi stiletul 
într-un arc lucitor. Acesta intră cu toţi cei cincisprezece 
centimetri ai săi în coapsa lui Mike. Pătrunse fără efort, 
ca într-o bucată moale de unt. Îl smulse iar, şiroind de 
sânge, iar Mike, cu un țipăt de durere şi efort, reuşi să-l 
împingă la o parte. 


Se chinui să se ridice în picioare, dar Henry se sculă 
mai repede, iar Mike abia reuşi să-i evite următorul atac 
sălbatic. Simţea sângele curgându-i pe picior în şuvoaie, 
umplându-i mocasinul. Mia tăiat artera femurală. 
Iisuse, m-a rănit rău. Peste tot numai sânge. Sânge pe 
jos. Pantofii nu-mi mai sunt buni de nimic, căca-m-aş, 
abia acu’ două luni i-am cumpărat... 

Henry se repezi din nou, gâfâind şi pufnind ca un 
bivol în călduri. Mike eschivă împleticit şi lovi iar cu 
coupe-papier-ul. Sfâşie cămaşa zdrenţuită a lui Henry şi- 
i făcu o tăietură adâncă peste coaste. Henry mârâi când 
Mike îl împinse din nou mai încolo. 

— Negrotei pungaş! se văicări el. Uite ce mi-ai făcut! 

— Aruncă pumnalul, Henry, replică Mike. 

Din spatele lor se auzi un ţăcănit. Henry privi... Şi 
urlă cu groază pură, plesnindu-şi obrajii cu mâinile ca o 
domnişoară bătrână ofuscată. Privirea lui Mike zvâcni 
spre birou. Auzi un pocnet sonor şi vibrant, şi de după 
birou sări capul lui Stan Uris. Avea un arc înşurubat în 
gâtul retezat, picurând sânge. Faţa îi era lividă de fard. 
Pe fiecare obraz lucea câte un bujor bolnăvicios. 
Pompoane portocalii uriaşe înfloreau acolo unde-i 
fuseseră ochii. Acest grotesc drăcuşor-Stan-hopa-Mitică 
se bălăbănea înainte şi înapoi în vârful arcului ca o 
floarea-soarelui gigantică de lângă casa de pe Neibolt 
Street. Gura i se deschise şi o voce scârţâită, 
hohotitoare, începu să cânte: 

—  Omoară-l, Henry!  Omoară  cioroiul, omoară 
maimuţoiul, omoară-l, omoară- OMOARĂ-L! 

Mike se răsuci înapoi spre Henry, dându-şi seama cu 
silă că fusese păcălit şi întrebându-se vag al cui cap îl 
văzuse Henry în capătul arcului. Al lui Stan? Al lui 
Victor Criss? Al tatălui său, poate? 

Henry chirăi şi se năpusti asupra lui Mike, cuțitul 
lovind repetat ca acul unei maşini de cusut. 

— Haaa, cioroi borât! urla Henry. Haaa, cioroi borât! 
Haaa, cioroi borât! 


Mike se retrase, iar piciorul pe care i-l împunsese 
Henry se îndoi sub el aproape de îndată, prăvălindu-l pe 
pardoseală. Abia dacă mai simţea ceva cu piciorul acela. 
Privind în jos, văzu că pantalonii săi crem erau acum 
colorați într-un roşu-aprins; 

Lama lui Henry îi fulgeră pe dinaintea nasului. 

Mike împunse cu îndemânare cuțitul său DOAMNE 
AJUTĂ, în timp ce Henry se răsucea să-şi ia din nou 
avânt. Henry se înfipse în el ca un gândac într-un ac. 
Sânge cald îi scăldă mâna lui Mike. Se auzi un mic 
trosnet şi, când trase mâna înapoi, mai avea în ea doar 
jumătate din cuțitul de tăiat hârtie. Restul se vedea 
împlântat în stomacul lui Henry. 

— Haaa! Cioroi borât! răcni Henry, trântindu-şi o 
mână peste ciotul tăişului ieşit în afară. 

Sângele îi şiroia printre degete. Privi la el cu ochii 
ieşiţi din cap, neîncrezători. Capul chiţcăia şi râdea. 
Mike, simțindu-se îngreţoşat şi buimăcit, privi înapoi la 
el şi văzu că era capul lui Belch Huggins, dop uman de 
sticlă de şampanie purtând o şapcă a echipei de baseball 
New York Yankees întoarsă invers. Gemu, iar geamătul 
se auzi ca de departe, reverberat în propriile-i urechi. 
Era conştient că şedea într-o baltă de sânge cald. Dacă 
nu-mi strâng piciorul cu ceva, o să mor. 

— Haaaaaaaaaah! Cioooooooroooo! urlă Henry. 

Încă ţinându-şi burta sângerândă cu o mână şi cuțitul 
cu cealaltă, se îndepărtă clătinat spre uşile bibliotecii. 
Se balansa ca un om beat dintr-o parte în alta, înaintând 
prin sala principală, cu ecourile ei, ca o bilă într-un joc 
electronic. Lovi unul dintre scaunele uşoare şi-l 
răsturnă. Mâna sa, bâjbâind, împrăştie pe jos un teanc 
de ziare. Ajunse la uşi, deschise una şi pieri în noapte. 

Mintea lui Mike se înceţoşa acum cu repeziciune. 
Bâjbâia la catarama curelei, cu degete pe care abia şi le 
mai simţea. Într-un târziu o descheie şi reuşi să şi-o 
scoată din găici. O petrecu împrejurul coapsei rănite 
chiar sub şold şi o strânse cu putere. Ţinând-o cu o 


mână, începu să se târască spre biroul de circulaţie a 
cărţilor. Acolo era telefonul. Nu ştia sigur cum avea să 
ajungă la el, dar deocamdată nu conta. $mecheria era 
doar să parcurgă distanţa. Lumea se unduia tulbure, tot 
mai palidă după valuri cenuşii. Scoase limba şi şi-o 
muşcă sălbatic. Durerea pe care o simţi imediat era 
teribilă. I se limpezi din nou vederea. Deveni conştient 
că încă mai ţinea în mână plăselele rupte ale coupe- 
papier-ului şi le aruncă. lată în fine biroul, înalt cât 
Everestul. 

Mike îşi trase sub el piciorul nevătămat şi împinse în 
sus, agăţându-se de marginea mesei cu mâna care nu 
ţinea cureaua strânsă. Gura-i era trasă în jos într-o 
grimasă tremurătoare, ochii întredeschişi. Într-un târziu 
izbuti să se ridice complet. Rămase aşa, ca un stârc, şi 
trase telefonul spre el. Pe o latură a acestuia erau lipite 
trei numere: pompierii, poliţia şi spitalul. Cu un deget 
tremurând, ce părea a fi la cel puţin zece kilometri 
distanţă, Mike formă numărul spitalului: 555-3711. 
Închise ochii când telefonul începu să sune... După care 
şi-i deschise larg, auzind că răspunde vocea Clovnului 
Pennywise. 

— Saltare negroteiule! ţipă Pennywise şi zbieră un 
hohot tăios ca sticla spartă în urechea lui Mike. Ce mai 
zici? Ce 'ci? Cred c-ai murit, tu ce crezi? Cred că Henry 
ti-a făcut bucata! Vrei un balon, Mikey? Vrei un balon? 
Ce mai 'ci? Hai noroc! 

Ochii lui Mike se întoarseră spre cadranul pendulei, 
ceasul de la Mueller, şi văzu fără nicio surprindere că 
fusese înlocuit de faţa tatălui său, pământie şi scofâlcită 
de cancer. Ochii îi erau daţi peste cap, arătându-şi 
numai albul bulbucat. Deodată tatăl său scoase limba şi 
ceasul începu să bată. 

Mike scăpă din mână marginea biroului. Se legănă un 
moment pe piciorul teafăr şi căzu iarăşi. Receptorul se 
bălăngănea înaintea lui la capătul firului ca ceasul unui 
hipnotizator. Acum îi devenea tot mai greu să ţină de 


curea. 

— Hai noroace, Amos! ţipă voios Pennywise din 
receptorul ce se balansa. Aciia-i Regele Peşte! Io mi-s 
Regele Peşte-n Derry, oricum ţi-o trag, şi aista-i 
adevărul. Tu ce crezi, băiatu'? 

— Dacă e cineva la telefon, horcăi Mike, o voce reală 
dincolo de cea pe care o aud, vă rog, ajutaţi-mă. Numele 
meu e Michael Hanlon şi sunt la Biblioteca Publică 
Derry. Sângerez de moarte. Dacă mă auziţi, eu nu vă pot 
auzi. Nu mi se dă voie să vă aud. Dacă sunteţi acolo, vă 
rog, grăbiţi-vă. 

Zăcea pe o parte, trăgându-şi picioarele în sus, 
ghemuit ca un făt în uterul mamei. Petrecu încă de două 
ori cureaua împrejurul mâinii drepte şi o ţinu strânsă, în 
timp ce lumea se îndepărta în derivă printre norii 
cenușii, ca de bumbac, ca nişte baloane. 

— Hai noroace? zbiera Pennywise din receptorul ce 
spânzura legănându-se. Hai noroc, băi cioroi! Hai... 


4 


Kansas Street, 12.20 după-amiaza 


„„„noroace, aruncă Henry Bowers. Pizdulicea ce-ţi mai 
face? 

Beverly reacţionă instantaneu, întorcându-se s-o ia la 
fugă. Era o reacţie mai rapidă decât se aşteptase oricare 
dintre ei. Ar fi putut chiar să ia un start bun... Dacă nu 
era părul. Henry o prinse de pletele lungi şi o trase 
înapoi. Îi rânji în faţă. Respiraţia-i era grea, fierbinte şi 
puturoasă. 

— Ce mai 'ci? o întrebă Henry Bowers. Un’ te 'ci? lar 
să te mai joci niţel cu găozarii ăi de preteni ai tăi? Cre’ 
c-o să-ţi tai nasu’ şi ţi-l dau să-l haleşti. Ţ-ar place? 

Fata se zbătea să se elibereze. Henry râse şi-i zgâlţâi 
capul de păr, înainte şi-napoi. Cuţitul strălucea 
ameninţător în soarele înceţoşat de august. Pe 
neaşteptate, sună un claxon de maşină - un semnal 


prelung. 

— Ei! Ei! Ce faceţi, mă băieţi? Ia daţi-i drumul fetei! 

Era o doamnă în vârstă la volanul unui Ford 1950 bine 
întreţinut. Oprise la bordură şi se apleca peste 
canapeaua acoperită cu o pătură, privind prin fereastra 
din dreapta. La vederea feţei ei furioase şi oneste, 
expresia năucă se şterse pentru prima oară din ochii lui 
Victor Criss, care îl privi nervos pe Henry: 

— Ce... 

— Vă rog)! ţipă ascuţit Bev. Are cuţit! Cuţit/ 

Supărarea bătrânei doamne era acum înlocuită de 
îngrijorare, surpriză şi frică totodată. 

— Ce faceţi, măi băieţi? Lăsaţi-o-n pace! 

Peste drum - lucru pe care Bev îl văzu cât se poate de 
clar - Herbert Ross se ridică din fotoliul său de grădină 
de pe verandă, se apropie de balustradă şi privi în 
stradă. Avea chipul la fel de inexpresiv ca al lui Belch 
Huggins. Îşi împături ziarul, se întoarse şi intră liniştit 
în casă. 

— Daţi-i drumu’! strigă cu voce piţigăiată cucoana în 
vârstă. 

Henry îşi dezveli dinţii şi deodată se repezi spre 
maşina ei, trăgând-o pe Beverly după el, de păr. Fata se 
poticni, căzu într-un genunchi, târâtă pe jos. Durerea 
din cap era atroce, monstruoasă. Simţi o parte din păr 
smulgându-i-se din rădăcină. 

Bătrâna zbieră şi ridică înnebunită geamul. Henry 
dădu cu lama cuţitului, aceasta patinând pe sticlă. 
Piciorul femeii se ridică de pe pedala ambreiajului şi 
Ford-ul porni de-a lungul Kansas Street cu trei smucituri 
uriaşe, săltând până dincolo de curbă, unde se opri. 
Henry o luă după maşină, continuând s-o târască pe 
Beverly. Victor îşi linse buzele şi privi în jur. Belch îşi 
împinse pe frunte şapca de baseball New York Yankees 
şi se scobi adânc în ureche cu un gest derutat. 

Bev zări faţa albă şi speriată a femeii, un moment, 
după care o văzu bâjbâind la siguranţele portierelor, mai 


întâi pe partea dreaptă, apoi pe cea stângă. Motorul 
Fordului se ambală şi porni. Henry ridică o cizmă şi 
dădu un şut într-o lumină de poziţie. 

— Cară-te de-aici, curvă bătrână şi veştedă! 

Cauciucurile urlară pe când cucoana acceleră, iar un 
camion venind din sens opus coti ca s-o evite; lătră din 
claxon. Henry se întoarse la loc spre Bev, începând 
iarăşi să rânjească, iar ea îi trânti un picior drept în 
coaie. 

Surâsul de pe chipul lui Henry se transformă într-o 
strâmbătură de durere. Briceagul îi căzu din mână, 
clănţănind pe trotuar. Mâna cealaltă îşi părăsi cuibul din 
părul încâlcit al fetei (mai trăgând o dată, teribil, la 
despărţire), apoi băiatul căzu moale în genunchi, 
încercând să zbiere şi ţinându-se de boaşe. Beverly putu 
să vadă în mâna lui şuviţe din propriu-i păr arămiu, şi în 
acel moment toată spaima i se prefăcu într-o ură 
arzătoare. Trase aer în piept, adânc, sacadat, şi-i arse o 
castană zdravănă în creştetul capului. 

Apoi se întoarse şi o luă la fugă. 

Belch încercă să alerge vreo trei paşi după ea şi se 
opri. Împreună cu Victor, se îndreptă spre Henry, care-i 
îmbrânci în lături şi se ridică împleticit în picioare, 
ţinându-se încă de ouă cu ambele mâini; nu era pentru 
prima oară în vara aceea când fusese lovit acolo. 

Se aplecă şi ridică briceagul. 

— ...Hai, icni el. 

— Ce, Henry? întrebă neliniştit Belch. 

Henry întoarse spre el un chip atât de plin de durere 
transpirată şi ură bolnavă, pârjolitoare, încât Belch se 
dădu înapoi cu un pas. 

— Am... spus... hai! îngăimă el şi începu să alerge 
şchiopătând pe stradă după Beverly, ţinându-se încă de 
cel mai sensibil loc al trupului său. 

— Acuma n-o mai putem prinde, Henry, spuse 
stingherit Victor. Ce dracu', abia mai poţi să umbli. 

— O s-o prindem, gâfâi Henry; buza de sus i se ridica 


şi cădea la loc într-o grimasă inconştient-câinească; 
broboane de sudoare îi ieşiseră pe frunte, prelingându- 
se pe obrajii inflamaţi. O s-o prindem, nici vorbă. Fiindcă 
ştiu un’ se duce. Se duce pe Maidan să se-ntâlnească cu 
găozarii ei de... 


5 


Pensiunea Derry, 2.00 dimineaţa 


„„„prieteni, spuse Beverly. 

— Hmmm? 

Bill o privi. Gândurile îi zburaseră departe. Mergeau 
de mână, între ei domnind o tăcere prietenoasă şi uşor 
încărcată de atracţie reciprocă. Nu prinsese decât 
ultimul cuvânt din cele rostite de ea. La o stradă 
distanţă în faţa lor, luminile Pensiunii străluceau prin 
ceața joasă. 

— Spuneam că voi mi-aţi fost cei mai buni prieteni. 
Singurii prieteni pe care i-am avut pe vremea aia. 

Zâmbi. 

— A-mi face prieteni n-a fost niciodată punctul meu 
forte, cred, deşi am o prietenă foarte bună acasă, la 
Chicago. O femeie pe nume Kay McCall. Cred că ti-ar 
plăcea, Bill. 

— Probabil că da. Nici eu n-am fost vreodată prea 
dibaci în a-mi găsi prieteni. 

Zâmbi şi el. 

— Pe-atunci, noi eram tot ce-aveam n-n-nevoie. 

Văzu mărgele de umezeală în părul ei şi admiră felul 
cum luminile îi aureolau capul. Ochii femeii îl priveau cu 
gravitate. 

— Acum am nevoie de ceva, spuse ea. 

— C-ce anume? 

— Am nevoie să mă săruţi. 

Se gândi la Audra şi pentru prima oară îi trecu prin 
minte că semăna într-adevăr cu Beverly. Se întrebă dacă 
nu cumva această atracţie funcţionase tot timpul, dacă 


nu cumva ea fusese motivul pentru care reuşise să-şi 
afle tăria de a-i cere Audrei o întâlnire spre sfârşitul 
petrecerii de la Hollywood, unde se cunoscuseră. Simţi 
un junghi de vinovăţie nefericită... După care o cuprinse 
pe Beverly, prietena lui din copilărie, în braţe. 

Sărutul ei era ferm, cald şi dulce. Sânii împungeau 
vestonul lui deschis, iar şoldurile i se mişcau lipite de 
el... îndepărtându-se... revenind. Când trupul se retrase 
a doua oară, bărbatul îşi cufundă ambele mâini în părul 
ei şi se lipi de ea. Simţindu-l că se întăreşte, femeia 
slobozi un mic suspin şi-şi înfundă faţa în latura gâtului 
său. Bill îi simţi lacrimile pe piele, calde, tainice. 

— Haidem, îl chemă. Hai repede. 

O luă de mână şi parcurseră drumul rămas până la 
Pensiune. Holul era vechi, festonat cu plante, şi încă mai 
poseda un anume farmec stins. Decorul aparţinea în 
mare măsură stilului Forestier, secolul al XIX-lea. La ora 
aceea era pustiu, cu excepţia recepţionerului, abia 
vizibil în oficiul interior, cu picioarele cocoţate pe birou, 
privind la televizor. Bill apăsă butonul etajului trei cu un 
deget ce-i tremura doar uşor - excitație? nervozitate? 
vinovăţie? toate la un loc? A, da, sigur, şi un soi de 
bucurie şi frică nebunească în acelaşi timp. Aceste 
sentimente nu se amestecau în mod plăcut, dar păreau 
necesare. O conduse pe culoar spre camera lui, 
hotărând într-un chip confuz că, dacă era să fie 
necredincios, ar trebui să fie un act de infidelitate 
complet, consumat acasă la el, nu la ea. Se pomeni 
gândindu-se la Susan Browne, prima sa agentă 
editorială şi, pe vremea când încă nu avea douăzeci de 
ani împliniţi, prima lui amantă. 

Înşel. Îmi înşel soția, încercă să-şi bage gândul în cap, 
dar părea atât real, cât şi ireal totodată. Mai puternic 
era un simţământ nefericit de dor de casă: o demodată 
senzaţie de înstrăinare. Audra va fi fiind acum trează, 
făcând cafea, aşezată la masa din bucătărie în capotul 
ei, poate învăţându-şi textul, poate citind un roman de 


Dick Francis. 

Cheia clănţăni în broasca odăii 311. Dacă s-ar fi dus în 
camera lui Beverly de la etajul cinci, ar fi văzut becul-de- 
mesaje al telefonului ei clipind; recepţionerul i-ar fi 
transmis să-şi sune prietena din Chicago, Kay (după al 
treilea apel frenetic al lui Kay, în sfârşit nu mai uitase să 
reţină mesajul); lucrurile ar fi putut lua un alt curs: cei 
cinci poate n-ar mai fi fost fugari din calea poliţiei din 
Derry când avea să se lumineze de ziuă. Dar merseră în 
camera lui - aşa cum probabil fusese prestabilit. 

Uşa se deschise. Intrară. Îl privi, cu ochii strălucitori, 
cu obrajii aprinşi, cu pieptul ridicându-i-se şi coborând 
la loc, rapid. O luă în braţe şi îl copleşi sentimentul de 
justeţe - de senzaţia că se închide cercul dintre trecut şi 
prezent. Închise stângaci uşa cu un picior, iar ea râse 
suflându-i fierbinte în gură. 

— Inima mea... spuse Bev, şi-i aşeză mâna pe sânul ei 
stâng. 

I-o simţi sub acea moliciune fermă, înnebunitoare, 
galopând ca un armăsar sălbatic. 

— I-i-inima ta... 

— Inima mea. 

Erau pe pat, încă îmbrăcaţi, sărutându-se. Mâna ei i 
se strecură sub cămaşă, apoi ieşi iar. Îşi plimbă un deget 
peste şirul de nasturi, se opri la talie... Apoi acelaşi 
deget lunecă în jos, urmând grosimea pietroasă ascunsă 
în pantaloni. Muşchi de care nu fusese conştient 
tresăriră şi-i fluturară sub pântece. Se desprinse din 
sărut şi-şi îndepărtă trupul de al ei, pe pat. 

— Bill? 

— Tre’ să ne-op-op-oprim un m-m-minut. Că altfel mă 
scap în p-ppantaloni ca un co-copil. 

Femeia râse din nou, uşurel, şi-l privi. 

— Asta să fie? Sau te gândeşti la altcineva? 

— La altcineva, spuse Bill, în-întotdeauna mă gândesc. 

— Eu nu. Îl urăsc. 

O privi, cu zâmbetul ştergându-i-se. 


— N-am ştiut-o pe de-a-ntregul până acum două nopţi. 
A, o ştiam dintotdeauna, cred. Mă bate şi mă loveşte. M- 
am măritat cu el pentru că... pentru că tatăl meu 
întotdeauna-şi făcea griji cu mine, aş zice. Indiferent cât 
de mult încercam, el îşi făcea griji. Şi am ştiut, cred, c-ar 
fi de acord să-l iau pe Tom. Pentru că şi Tom îşi făcea 
întotdeauna griji, îşi făcea griji multe. Şi, câtă vreme se 
găsea cine să-şi facă griji cu mine, eram în siguranţă. 
Mai mult decât în siguranţă. Eram reală. 

Îl privi solemnă. Bluza îi ieşise de sub betelia 
pantalonilor, dezvăluind o fâşie albă din abdomen. Bill 
vru s-o sărute. 

— Dar nu era nimic real. Era un coşmar. Măritişul cu 
Tom a fost ca o întoarcere în coşmar. De ce ar face 
cineva asta, Bill? De ce să se întoarcă o persoană în 
coşmar de bună voie şi nesilită de nimeni? 

— S-s-singurul motiv pe care mi-l pot în-închipui e că 
oa-oamenii se întorc ca să se g-g-găsească pe ei înş-ş-şi- 
şi-şişi. 

— Coşmarul e aici. Coşmarul e Derry. Tom pare 
mărunt comparat cu asta. Acum pot să-l văd mai bine. 
Mi-e silă de mine pentru toţi anii petrecuţi împreună... 
Tu nu ştii... Lucrurile pe care mă silea să le fac, şi, vai, 
eram destul de fericită să le fac, ştii, fiindcă-şi făcea griji 
cu mine. Aş plânge... Dar uneori ruşinea e prea mare. 
Înţelegi? 

— Ajunge, spuse el liniştit şi-şi puse mâna peste a ei; 
i-o strânse cu putere; ochii femeii străluceau peste 
măsură, dar lacrimile nu cădeau. Toţi tr-tr-trecem prin 
asta. Dar nu-i un e-e-examen. Treci doar prin ea cât de 
b-b-bine poţi. 

— Ce vreau eu să spun e că nu-l înşel pe Tom, nici nu 
încerc să mă folosesc de tine ca să mă răzbun pe el sau 
altceva de genul ăsta. Pentru mine ar fi ca un lucru... 
sănătos, şi normal, şi dulce. Dar nu vreau să te fac să 
suferi, Bill. Nici să te momesc în ceva ce ai regreta mai 
târziu. 


Bill se gândi la toate astea, se gândi la ele cu o 
seriozitate reală şi profundă. Dar exerciţiul de dicţie - 
capra sare piatra şi aşa mai departe - începu să-i dea iar 
târcoale, rupându-i firul gândurilor. Fusese o zi lungă. 
Apelul lui Mike şi invitaţia la masă la Jadul Orientului 
păreau să se fi produs cu o sută de ani în urmă. Atât de 
multe poveşti de-atunci. Atât de multe amintiri, ca nişte 
fotografii din albumul lui George. 

— Prietenii nu se în-în-înşală unul pe a-altul, spuse el 
şi se aplecă spre ea pe pat. 

Buzele li se atinseră, şi începu să-i descheie bluza. 
Una dintre mâinile ei i se ridică la ceafă şi-l ţinu 
aproape, în timp ce cu cealaltă îşi desfăcea fermoarul 
pantalonilor şi şi-i trăgea în jos. Un moment mâna lui se 
opri pe pântecele ei, caldă; apoi chiloţii îi fură scoşi într- 
o şoaptă; pe urmă, el zvâcni, iar ea îl călăuzi. 

În timp ce pătrundea în ea, femeia îşi arcui uşor 
spinarea spre imboldul sexului lui şi murmură: 

— Fii prietenul meu... Te iubesc, Bill. 

— Şi eu te iubesc, rosti el, zâmbind cu buzele pe 
umărul ei gol. 

Incepură încet şi simţi sudoarea răzbătându-i prin 
piele în timp ce ea accelera dedesubt. Cunoştinţa începu 
să i se scurgă-n jos, concentrându-se din ce în ce mai 
puternic asupra conexiunii lor. Porii ei se deschiseseră, 
eliberând o adorabilă mireasmă de mosc. 

Beverly simţi orgasmul apropiindu-i-se. Se undui spre 
el, ajutându-l, fără a se îndoi un moment măcar că va 
sosi. Trupul său se bâlbâi dintr-o dată şi păru să salte în 
sus, nu juisând, ci atingând o zonă mult mai înaltă decât 
orice izbândise vreodată cu Tom sau cu cei doi amanti 
pe care-i cunoscuse înainte de Tom. Deveni conştientă 
că asta nu avea să fie o simplă voluptate, ci o explozie 
nucleară. I se făcu puţin frică... Dar trupul ei prinse din 
nou ritmul, îl simţi pe Bill încremenind în ea, întregul 
său trup devenind deodată la fel de dur ca şi acea parte 
din el aliată înlăuntrul ei, şi în acelaşi moment juisa - 


începu să juiseze; o plăcere atât de mare, încât se 
apropia de agonie, se revărsă din nebănuite vane, şi-l 
muşcă de umăr ca să-şi înăbuşe ţipetele. 

— O, Doamne Sfinte, gâfâi Bill şi, deşi n-avea să fie 
niciodată sigură, i se păru că plângea. 

Bărbatul se retrase, iar ea crezu că vrea să iasă din ea 
- încercă să se pregătească pentru acel moment, care 
întotdeauna aducea cu sine un simţământ plutitor, 
inexplicabil, de singurătate şi golire, ceva ca o urmă de 
pas - şi atunci se aruncă din nou cu putere înainte. 
Imediat Beverly avu un al doilea orgasm, lucru despre 
care nu crezuse că e posibil la ea, iar fereastra amintirii 
se deschise iar şi văzu păsări, mii de păsări, coborând pe 
fiecare acoperiş, fir de telegraf şi cutie poştală din 
Derry, păsări de primăvară profilate pe cerul alb al lui 
aprilie, şi urmă durerea amestecată cu plăcere - dar în 
cea mai mare măsură părea joasă, la fel cum un cer alb 
de primăvară pare lăsat mai jos. Durere fizică joasă 
amestecată cu plăcere fizică joasă şi o nebunească 
senzaţie de afirmare. Sângerase... şi... şi... 

— Cu toţi? strigă ea deodată, cu ochii dilatându-i-se, 
năucită. 

Bill se trase înapoi şi de astă dată afară, dar în şocul 
brusc al revelaţiei aproape că nu-l simţi ieşind. 

— Ce? Beverly? T-te simţi b... 

— Cu toţi? Am făcut dragoste cu voi toţi? 

Văzu surpriza şocată pe faţa lui Bill... şi subita 
înţelegere. Dar nu era revelaţia ei; chiar şi în propria-i 
stare de şoc văzu acest lucru. Era revelaţia lui. 

— Noi... 

— Bill? Ce este? 

— Acela a fost modul t-t-tău de-a ne scoate a-afară, 
spuse el, şi acum lui îi ardeau ochii atât de tare, încât o 
speriară. Beverly, n-n-nu î-înțelegi? Acela a fost mo-mo- 
modul tău de-a ne scoate afară! Noi toţi... dar eram... 

Dintr-o dată păru înfricoşat şi nesigur. 

— Acum îţi aminteşti şi restul? îl întrebă ea. 


Clătină încet din cap. 

— Nu de-de-detaliile. Dar... 

O privi şi văzu că-i era teamă. 

— La ce s-a r-r-redus totul de fapt e că v-wvoiam să 
ieşim. Şi nu sunt s-sigur... Beverly, nu-s sigur că oamenii 
mari pot face şi ei asta. 

Il privi tăcută un lung răstimp, apoi se ridică în şezut 
pe marginea patului, fără să fie conştientă de sine. 
Trupul îi era neted şi fermecător, linia coloanei 
vertebrale abia perceptibilă în penumbră când se aplecă 
să-şi scoată ciorapii de nailon până la genunchi pe care-i 
purta. Părul, un mănunchi încolăcit pe un umăr. Bănui 
că o va dori din nou înainte de ivirea zorilor şi acel 
sentiment de vinovăţie reveni, temperat doar de 
ruşinoasa mângâiere de a şti că Audra era la cale de un 
ocean distanţă. Mai bagă un bănuț în tonomat, îşi spuse. 
Cântecul ăsta se cheamă Ce nu ştie nu-i face niciun rău. 
Dar pe undeva face rău. În spaţiile goale dintre oameni, 
poate. 

Beverly se ridică şi desfăcu aşternutul. 

— Hai la culcare. Avem nevoie de somn. Amândoi. 

— B-b-bine. 

Pentru că aşa trebuia să fie. Mai mult decât orice 
dorea să doarmă... Dar nu singur, nu în noaptea asta. 
Cel din urmă şoc se ostoia - prea iute, poate dar acum 
se simţea atât de obosit, atât de sleit. Clipă de clipă, 
realitatea dobândea calitatea unui vis şi, în pofida 
vinovăţiei, simţea că se află într-un loc sigur. Avea să fie 
posibil să zacă acolo un scurt răstimp, să-i doarmă în 
braţe. Ii dorea căldura şi prietenia. Amândoi erau intens 
încărcaţi sexual, dar acum asta nu-l mai putea vătăma 
pe niciunul. 

Îşi scoase şosetele şi cămaşa şi intră în pat lângă ea. 
Beverly se îndesă în el, cu sânii calzi, cu picioarele ei 
lungi reci. Bill o luă în braţe, conştient de deosebiri - 
trupul îi era mai lung decât cel al Audrei şi mai plin în 
sâni şi coapse. Dar era un trup bine venit. 


Ben ar fi trebuit să fie cu tine, draga mea, spuse el în 
sinea sa, ameţit. Cred că aşa trebuia să se întâmple de 
fapt. De ce n-a fost Ben? 

Pentru că atunci ai fost tu şi acum eşti tot tu, nimic 
mai mult. Pentru că viaţa este o roată care se tot 
învârteşte. Bob Dylan a spus asta, cred... Sau poate 
Ronald Reagan. Şi poate că acum sunt eu fiindcă Ben e 
cel care-ar trebui să conducă doamna acasă. 

Beverly se foi lipită de el, nu cu intenţii sexuale (deşi, 
chiar în timp ce zbura spre somn, îl simţi încingându-se 
iar pe piciorul ei şi se bucură), ci doar dorindu-i căldura. 
Ea însăşi era deja pe jumătate adormită. Fericirea ei aici 
cu el, după toţi acei ani, era reală. O ştia, datorită 
gustului amar de dedesubt. Exista acea noapte, şi poate 
că avea să mai existe un prilej pentru ei mâine 
dimineaţă. Apoi vor cobori în canalizare, aşa cum 
făcuseră şi altădată, şi îşi vor regăsi Monstrul. Cercul se 
va închide şi mai strâns, vieţile lor prezente se vor 
contopi lin cu propriile lor copilării. 

Fie asta, fie vor muri acolo jos. 

Se întoarse pe partea cealaltă. Bill îşi strecură un braţ 
printre trupul şi braţul ei şi-i cuprinse delicat un sân. Nu 
avea nevoie să rămână trează, întrebându-se dacă nu 
cumva mâna se va strânge deodată ca o menghină 
zdrobitoare. 

Gândurile începură să i se frângă pe când somnul o 
învăluia în catifeaua-i moale. Ca de fiecare dată, văzu 
forme de flori sălbatice viu colorate în timp ce trecea 
hotarul - mase şi mase întregi de flori dând vioi din 
capete sub un cer albastru. Acestea păliră şi urmă o 
senzaţie de cădere - genul de senzaţie care uneori în 
copilărie o smulsese din somn, scăldată de sudoare, cu 
un urlet. Visele copilăreşti de prăbuşire în gol, citise ea 
în cursul de psihologie de la facultate, erau ceva foarte 
obişnuit. 

Dar de astă dată nu se mai trezi cu un zvâcnet; simţea 
greutatea caldă şi încurajatoare a braţului lui Bill, mâna 


lui ţinându-i sânul ca într-un culcuş. Se gândi că, dacă 
va cădea, cel puţin n-o să cadă de una singură. 

Apoi atinse solul, şi fugea: acest vis, ori ce-o fi fost, se 
mişca repede. Fugi după el, urmărind somnul, tăcerea, 
poate doar timpul. Anii se deplasau cu repeziciune. Anii 
goneau. Dacă te întorci şi alergi după propriacţi 
copilărie, chiar trebuie să măreşti pasul şi să mănânci 
nori. Douăzeci şi nouă de ani, vârsta când îşi vopsise 
părul în şuviţe (mai repede). Douăzeci şi doi, anul când 
se îndrăgostise de un fotbalist pe nume Greg Mallory, 
care aproape o violase după o petrecere a frăţiei (mai 
repede, mai repede). Şaisprezece, se îmbătase cu două 
prietene pe Bluebird Hill Overlook, în Portland. 
Paisprezece... doisprezece... 

...Mai repede, mai repede, mai repede... 

Alerga intrând în somn, fugărind vârsta de 
doisprezece ani, prinzând-o, gonind prin bariera 
memoriei pe care Monstrul o aruncase asupra lor toţi 
(avea un gust ca de ceaţă rece în trudiţii ei plămâni 
onirici), alergând într-al unsprezecelea an al ei, fugind, 
fugind ca mânată de draci, fugind ca vântul, înghițind 
pământul, acum privind în urmă, privind în urmă... 


6 
Maidanul, 12.40 după-amiaza 


„„„peste umăr să vadă de nu se zăresc, în timp ce 
luneca şi se poticnea în jos pe mal. Nici urmă, cel puţin 
nu încă. Chiar „le făcuse bucata”, cum spunea uneori 
tatăl ei... Şi simplul gând la tatăl ei o năpădi cu un nou 
val de vinovăţie şi mâhnire. 

Privi sub podul şubred, sperând s-o vadă pe Silver 
priponită la locul ei, dar Silver nu mai era acolo. Doar 
câteva pistoale de jucărie pe care nu se mai deranjau să 
le ia acasă, şi atâta tot. Porni în jos pe cărare, se uită 
înapoi... Şi-i văzu, Belch şi Victor susţinându-l pe Henry 
între ei, stând pe culmea malului ca nişte indieni de 


strajă într-un film cu Rundolph Scott. Henry era oribil de 
palid. Arăta spre ea cu degetul. Victor şi Belch începură 
să-l ajute să coboare panta. Pământ şi pietriş se 
rostogoliră de sub călcâiele lor. 

Beverly îi privi un lung răstimp, ca hipnotizată. Apoi 
se răsuci şi o luă la fugă prin pârâul ce curgea pe sub 
pod, ignorând pietrele puse de Ben, împroşcând cu 
tenişii pânze late de apă. Alergă pe cărare, simţindu-şi 
răsuflarea fierbinte în gâtlej şi muşchii picioarelor 
tremurând. Nu mai avea mult. Clubul. Dacă reuşea să 
ajungă acolo, încă mai putea fi în siguranţă. 

Gonea pe potecă, ramurile o plesneau peste obrajii ce 
i se înroşeau şi mai mult, iar una o lovi în ochi şi o făcu 
să lăcrimeze. O luă spre dreapta, se năpusti prin 
desişuri încâlcite şi ieşi în poiană. Atât chepengul 
camuflat, cât şi ferestruica stăteau deschise; dinăuntru 
urcau valuri de rock'n roll. La auzul paşilor ei, Ben 
Hanscom răsări din pământ. Într-o mână ţinea o cutie de 
Junior Mints, iar în cealaltă o revistă cu benzi desenate. 

O privi bine pe Bev şi îi căzu faţa. În alte împrejurări 
ar fi fost aproape comic. 

— Bev, ce mama dracu’? 

Nu pierdu vremea cu răspunsul. În urma ei, şi nu 
tocmai departe, se auzeau crăci trosnind şi plesnind; 
răsună o înjurătură înfundată. După sunet, Henry 
începea să se învioreze. Aşa că nu făcu decât să fugă 
spre deschizătura pătrată a trapei, cu părul, plin acum şi 
de frunze şi rămurici verzi încâlcite prin unsoarea din 
urma târâielii pe sub maşina de gunoi, fâlfâindu-i în 
urmă. 

Ben o văzu venind ca un avion de vânătoare şi dispăru 
la fel de repede pe cât apăruse. Beverly sări înăuntru, 
iar el o prinse stângaci. 

— Închide toate! gâfâi ea. Repede, Ben, pentru 
Dumnezeu! Vin! 

— Cine? 

— Henry şi prietenii lui! Henry a înnebunit, are un 


cuţit... 

Lui Ben nu-i trebui mai mult. Aruncă bomboanele şi 
revista şi închise chepengul, cu un mormăit. Partea de 
deasupra era acoperită cu brazde. Câţiva bulgări se 
desprinseseră. Nimic altceva. Beverly se înălţă pe 
vârfuri şi închise fereastra. Rămaseră în întuneric. 

Pipăi după Ben, îl găsi şi-l strânse în braţe cu toată 
puterea pe care i-o insuflase panica. După un moment o 
strânse şi el. Amândoi stăteau îngenuncheaţi. Cu 
groază, Beverly îşi dădu seama că radioul cu tranzistori 
al lui Richie continua să cânte undeva în beznă: Little 
Richard, cu The Girl Can't Help It. 

— Ben... radioul... au s-audă... 

— O, Doamne! 

O înghionti cu un şold cărnos şi aproape că o trânti 
grămadă, pe întuneric. Fata auzi aparatul de radio 
căzând pe jos. 

— „Fata n-are încotro dacă fârtaţii întorc capul după 
ea”, îi informă Little Richard cu obişnuitul său 
entuziasm răguşit. 

„N-are încotro!” depuse mărturie grupul vocal, 
„Fata n-are încotro!” 

Acum Ben gâfâia şi el. Răsunau ca două motoare cu 
aburi. Deodată se auzi un trosnet şi... Linişte. 

— Of, căcat, spuse Ben. I l-am făcut chisăliţă. O să-l 
apuce pandaliile pe Richie. 

Întinse braţele spre ea prin întuneric. Fata simţi O 
mână atingându-i un sân şi zvâcnind înapoi, ca arsă. Il 
căută, îi prinse cămaşa şi-l trase lângă ea. 

— Beverly, ce... 

— Şşş9! 

Tăcură. Şedeau împreună, cuprinzându-se cu braţele 
şi privind în sus. Bezna nu era chiar absolută; o dungă 
îngustă de lumină se zărea într-o latură a trapei şi alte 
trei conturau fereastra. Una dintre acestea trei era 
destul de largă pentru a lasă o rază piezişă de soare să 
cadă în club. Putea doar să se roage ca ei să nu observe. 


Îi auzea apropiindu-se. La început nu putu distinge 
cuvintele... Apoi reuşi. Îl strânse şi mai tare pe Ben. 

— Dac-a intrat în bambuşi, îi luăm uşor urma, spunea 
Victor. 

— Se joacă p-aciia, replică Henry cu glas încordat, 
cuvintele ieşind cu eforturi, în mici pufnete. Aşa zicea 
Boogers Taliendo. Şi-n ziua aia când ne-am caftit cu 
pietre, de-aici veneau. 

— Mhm, se joacă cu pistoalele şi chestii d-alea, zise 
Belch. 

Deodată paşii bufniră chiar deasupra lor; plafonul 
acoperit cu brazde vibră în sus şi-n jos. Ţărână se cernu 
peste faţa întoarsă în sus a lui Beverly. Unul, doi, poate 
chiar toţi trei se aflau deasupra clubului. O crampă îi 
strânse abdomenul; trebui să-şi muşte buzele ca să nu 
tipe. Ben îi puse o mână mare pe obraz şi i-l apăsă pe 
braţul lui, privind în sus, aşteptând să vadă dacă-şi vor 
da seama... sau dacă ştiau deja şi doar se făceau că nu 
au habar. 

— Au un ascunziş, spunea Henry. Boogers zicea. Un 
soi de casă-n-pom sau ceva pe-acolo. Zic că-i clubu' lor. 

— Le dau eu club, dacă de club au poftă!!, spuse 
Victor. 

Belch îi salută bancul cu un tunător hohot de râs. 

Buf, buf, buf, deasupra. De astă dată plafonul se 
mişcă puţin mai tare. Cu siguranţă că aveau să observe; 
solul normal pur şi simplu nu cedează astfel. 

— Hai să ne uităm pe lângă râu, propuse Henry. 
Pariez că-i acolo. 

— Bine, acceptă Victor. 

Buf, buf. Se îndepărtau. Bev lăsă să-i scape un mic 
oftat de uşurare printre dinţii încleştaţi... Şi atunci 
Henry spuse: 

— Tu stai aici şi ţii de şase la potecă, Belch. 

— Bine, acceptă Belch şi începu să umble încoace şi- 
ncolo, uneori neatingând plafonul, alteori revenind peste 


11 Club, 1. „club”; 2. „baston, ciomag” (în lb. engleză) (n. tr.). 


el. 

Tot mai multă ţărână ploua înăuntru. Ben şi Beverly 
se priviră cu feţele încordate şi murdare. Bev deveni 
conştientă că în club nu se simţea numai mirosul 
fumului - se înălța şi o duhoare de gunoi şi transpiraţie. 
Asta-s eu, îşi spuse ea scârbită. In ciuda mirosului, îl 
strânse şi mai tare pe Ben în braţe. Făptura sa 
mătăhăloasă păru deodată foarte bine venită, foarte 
mângâietoare, şi se bucură că are atât de mult Ben la 
dispoziţie să-l îmbrăţişeze. N-o fi fost el nimic mai mult 
decât un grăsun speriat la începutul vacanței de vară, 
dar acum nu mai era doar atât; la fel ca ei toţi, se 
schimbase. Dacă Belch îi descoperea acolo jos, Ben 
putea foarte bine să-i facă o mare surpriză. 

— Le dau io club dacă vor club, zise Belch şi chicoti; 
chicotitul lui Belch Huggins era un sunet jos, ca un 
muget. Le dau club dacă club vor. Bună, asta. Bună- 
bunuţă, zău că da. 

Bev îşi dădu seama că partea de sus a trupului lui Ben 
palpita cu mişcări scurte, rapide; trăgea aer în plămâni 
şi-l expira în mici rafale. Un moment, alarmată, crezu că 
băiatul va izbucni în plâns, apoi îi privi mai îndeaproape 
faţa şi observă că-şi înfrâna râsul. Ochii lui, lăcrimând, îi 
întâlniră pe ai ei, se rostogoliră nebuneşte şi priviră în 
altă parte, în lumina slabă ce se chinuia să pătrundă 
prin crăpăturile dimprejurul chepengului închis şi al 
ferestruicii, putu să vadă că avea faţa aproape purpurie 
în efortul de a se abţine. 

— Le dau eu club dacă vor un clubuleţ-bubuleţ, spuse 
Belch şi se aşeză greoi drept în centrul plafonului. Acum 
scândurile trepidară şi mai alarmant, iar Bev auzi un 
pârâit slab, dar ameninţător, într-unul dintre suporturi. 
Platforma fusese concepută pentru a susţine brazdele de 
camuflaj aşternute peste-ea... Dar nu şi cele aproape 
optzeci de kilograme în plus ale lui Belch Huggins. 

Dacă nu pleacă de-acolo o să ne aterizeze-n cap, îşi 
spuse Bev şi începu să se molipsească de la isteria lui 


Ben. Aceasta încerca să iasă clocotind din ea în icnete şi 
nechezaturi formidabile. Cu ochiul minţii se văzu dintr-o 
dată pe ea însăşi împingând în sus fereastra destul ca 
să-i ardă un pumn zdravăn pe spate lui Belch Huggins, 
cum şedea acolo în soarele ceţos de după-amiază, 
murmurând şi boscorodind. Îşi îngropă faţa în pieptul lui 
Ben, pradă unui efort supraomenesc de a se stăpâni. 

— $şşş, sopti Ben. Pentru numele lui Dumnezeu, 
Bev... 

Un alt pârâit. Mai tare, de astă dată. 

— O să ţină? întrebă ea în şoaptă. 

— S-ar putea, dacă nu trage vreo băşină, răspunse 
Ben. Şi un moment mai târziu Belch trase una - o 
trâmbiţă sonoră şi suculentă ce păru să dureze cel puţin 
trei secunde. Se strânseră şi mai tare în braţe, 
înăbuşindu-şi unul altuia sughiţurile frenetice. Pe 
Beverly o durea atât de rău capul, încât se temea să nu 
facă în curând o congestie. 

Apoi, ca prin vis, îl auzi pe Henry răcnind numele lui 
Belch. 

— Ce? mugi Belch, ridicându-se cu un bufnet şi un 
trosnet care mai cernură puţin pământ peste Ben şi 
Beverly. Ce, Henry? 

Henry ţipă un răspuns; Beverly putu distinge doar 
cuvintele mal şi tufişuri. 

— Bine! lătră Belch, şi picioarele lui traversară 
plafonul pentru ultima oară. 

Răsună un pârâit final, mult mai puternic, şi o bucată 
de lemn căzu în poala lui Bev. Fata o culese, surprinsă. 

— Încă cinci minute, şopti abia auzit Ben. Atât ar mai 
fi trebuit. 

— L-ai auzit când s-a scăpat? întrebă Beverly, 
începând iar să chicotească. 

— A sunat ca al treilea război mondial, răspunse Ben, 
izbucnind şi el în râs. 

Era o uşurare să-şi poată da drumul, şi râseră 
nestăpâniţi, încercând totuşi s-o facă în şoaptă. 


Într-un târziu, neştiind măcar că o va spune (şi cu 
siguranţă nu fiindcă ar fi avut vreo legătură cu situaţia 
prezentă), Beverly spuse: 

— Iţi mulţumesc pentru poezie, Ben. 

Ben se opri deodată din râs şi o privi grav, cu 
prudenţă. Scoase din buzunarul de la spate o batistă 
murdară şi se şterse încet cu ea pe faţă. 

— Poezie? 

— Haiku-ul. Haiku-ul de pe cartea poştală. Tu mi l-ai 
trimis, nu-i aşa? 

— Nu, spuse Ben. Nu ţi-am trimis niciun haiku. Fincă 
dacă un băiat ca mine - un băiat gras ca mine - făcea 
una ca asta, fata ar fi râs probabil de el. 

— Eu n-am râs. Mi s-a părut frumos. 

— N-am putut niciodată să scriu ceva frumos. Bill, s-ar 
putea. Eu nu. 

— Bill va scrie, îl aprobă ea. Dar niciodată nu va putea 
scrie ceva atât de drăguţ ca asta. Pot să-ţi iau şi eu 
batista? 

I-o dădu, şi fata începu să-şi curețe faţa pe cât putea 
de bine. 

— De unde-ai ştiut că eu eram? o întrebă el după un 
timp. 

— Nu ştiu. Pur şi simplu am ştiut. 

Gâtlejul lui Ben trudea convulsiv. Îşi privi mâinile. 

— N-am vrut să însemne nimic. 

Beverly îl privi cu gravitate: 

— Mai bine să nu spui asta. Că, dacă o spui, chiar ai 
să-mi strici ziua, şi-ascultă ce-ţi zic, deja viaţa mea a 
luat-o razna. 

Băiatul continuă să-şi privească mâinile şi în cele din 
urmă vorbi cu un glas pe care abia i-l putu auzi: 

— Ei bine, însemna că te iubesc, Beverly, dar nu vreau 
ca asta să strice ceva. 

— Nu strică nimic, răspunse ea şi-l îmbrăţişă. Chiar 
acum am nevoie de toată dragostea pe care o pot găsi. 

— Dar îl placi mai ales pe Bill. 


— Poate că da, dar asta nu contează. Dacă eram 
oameni mari, poate ar fi contat, puţin. Vă plac pe toţi. 
Sunteţi singurii prieteni pe care-i am. Şi eu te iubesc, 
Ben. 

— Îţi mulţumesc, spuse el. 

Tăcu, încercând şi reuşind să scoată adevărul la 
lumină; ba încă se simţi şi capabil s-o privească în timp 
ce vorbea. 

— Eu am scris poezia. 

Rămaseră un scurt răstimp aşezaţi în tăcere. Beverly 
se simţea în siguranţă. Apărată. Imaginea feţei tatălui ei 
şi cea a cuţitului lui Henry păreau mai puţin reale când 
stăteau astfel, unul lângă altul. Sentimentul acela de 
protecţie era greu de definit, şi nu încercă, deşi mult 
mai târziu avea să recunoască sursa forţei lui: era în 
braţele unui bărbat care şi-ar fi dat viaţa pentru ea fără 
nici cea mai mică ezitare. Era un fapt pe care-l ştia pur 
şi simplu - se simţea în aroma ce răzbătea prin porii lui, 
ceva absolut primitiv căruia propriile ei glande îi puteau 
răspunde. 

— Ceilalţi urmau să se întoarcă, spuse deodată Ben. 
Ce-o să se întâmple dacă-i prind afară? 

Beverly se îndreptă de spate, conştientă că aproape 
aţipise. Bill, îşi aduse ea aminte, îl invitase pe Mike 
Hanlon să ia prânzul cu el. Richie se ducea acasă cu 
Stan să mănânce tartine. lar Eddie promisese că va 
aduce cu el planşa de Parcheesi. Aveau să apară 
imediat, fără să aibă habar că Henry şi amicii lui erau pe 
Maidan. 

— Trebuie să ajungem la ei, spuse ea. Henry nu numai 
după mine se ţine. 

— Dacă ieşim şi ăia se-ntorc... 

— Da, dar noi cel puţin ştim că-s aici. Bill şi ceilalţi, 
nu. Eddie nici măcar nu poate fugi, deja i-au rupt braţul. 

— Măi, nenică, exclamă Ben. Se pare că trebuie să 
riscăm. 

— Mda. 


Înghiţi în sec şi-şi privi ceasul. Era greu de văzut ora 
în întuneric, dar i se păru că era cu puţin trecut de unu. 

— Ben... 

— Ce? 

— Henry chiar a înnebunit. E ca puştiul ăla din The 
Blackboard Jungle. Voia să mă omoare şi ăilalţii doi 
aveau să-l ajute. 

— Ei, nu. E Henry nebun, dar nu chiar atât de nebun. 
El doar... 

— Doar ce? îl întrerupse Beverly. 

Se gândea la Henry şi Patrick în cimitirul de maşini, 
sub razele grele ale soarelui. La ochii goi ai lui Henry. 

Ben nu răspunse. Se gândea. Lucrurile se 
schimbaseră, nu-i aşa? Când te afli înlăuntrul 
schimbărilor, acestea sunt mai greu de observat. 
Trebuie să faci un pas înapoi ca să le vezi... Oricum, 
trebuie să încerci. Când se sfârşiseră cursurile îi era 
frică de Henry, dar numai pentru că Henry era mai mare 
şi fiindcă era un bătăuş - soiul de elev care-l înhaţă pe 
unul dintr-a-ntâia, îi suceşte braţul şi-l expediază 
plângând. Cam asta era tot. Pe urmă îi scrijelise burta 
lui Ben. Pe urmă avusese loc bătaia cu pietre, iar Henry 
dădea cu M-80-uri în capetele oamenilor. Puteai să 
omori pe cineva cu una de-alea. Puteai omori uşor pe 
cineva. Începuse să arate altfel... Aproape bântuit. Se 
părea că trebuia să fii atent la el în permanenţă, aşa 
cum trebuie în permanenţă să fii atent la tigri sau şerpi 
veninoşi când eşti în junglă. Dar te deprindeai şi cu asta; 
te deprindeai atât de bine, încât nici măcar nu mai 
părea ceva anormal, ci pur şi simplu o stare de fapt. 
Însă Henry era nebun, nu? Da. Ben o ştiuse din ziua 
când s-a sfârşit şcoala şi se încăpăţânase să refuze să 
creadă sau să îşi amintească. Nu era genul de lucru pe 
care să vrei să-l crezi sau să-l ţii minte. Şi deodată un 
gând - un gând atât de puternic, încât era aproape o 
certitudine - i se strecură în minte pe deplin format, 
rece ca noroiul de octombrie. Monstrul se foloseşte de 


Henry. Poate că şi de ceilalţi, dar de ei se foloseşte prin 
intermediul lui Henry. Și dacă ăsta-i adevărul, atunci 
probabil că Beverly are dreptate. Monstrul nu e doar un 
braț răsucit şi pumni la ceafă în ora de studiu spre 
sfârşitul zilei, când doamna Douglas îşi citeşte cartea la 
catedră, nu doar un brânci pe terenul de joacă, să cazi şi 
să-ți juleşti genunchiul. Dacă Monstrul se foloseşte de 
el, atunci Henry se va folosi de cuțit. 

— O doamnă în vârstă i-a văzut când încercau să mă 

bată, spunea Beverly. Henry s-a luat după ea. I-a dat un 
şut în farul de poziţie. 
_ Asta îl alarmă pe Ben mai mult decât orice altceva. 
Inţelegea instinctiv, la fel ca majoritatea copiilor, că 
trăiau mai jos de câmpul vizual, şi prin urmare şi cel 
mintal, al celor mai mulţi adulţi. Când un om mare 
fredonează pe stradă, cu gândurile lui de om mare, 
despre slujbă, întâlniri, cumpărări de maşini şi cine ştie 
la ce s-or mai gândi oamenii mari, nu observă niciodată 
copiii care joacă şotron sau de-a v-aţi ascunselea, ori cu 
pistoalele sau inelele. Bătăuşi ca Henry puteau scăpa 
bătându-i pe cei mici destul de mult, dacă aveau grijă să 
se menţină mai jos de linia vizuală a adulţilor. Cel mult, 
vreun om mare, trecând întâmplător pe acolo, putea 
spune ceva de genul „De ce nu-l laşi în pace?” şi pe 
urmă îşi continua fredonatul fără a aştepta să vadă dacă 
bătăuşul se potolea sau nu. Aşa că bătăuşul putea să 
aştepte până ce adultul dădea colţul... Şi pe urmă 
revenea la ale lui. Se părea că oamenii mari trăiau cu 
impresia că viaţa propriu-zisă nu începe decât când o 
persoană ajunge la un metru şaizeci înălţime. 

Dacă Henry se luase de o cucoană în vârstă însemna 
că depăşise linia vizuală. Iar asta mai mult decât orice îi 
dădea de înţeles lui Ben că Henry era într-adevăr nebun. 

Beverly văzu încrederea pe chipul lui Ben şi se simţi 
năpădită de uşurare. Nu mai trebuia să-i spună cum 
domnul Ross îşi împăturise pur şi simplu ziarul şi intrase 
în casă. Pe asta nu voia să i-o povestească. Era prea 


înfricoşător. 

— Hai să mergem pe Kansas Street, propuse Ben şi 
împinse brusc chepengul. Fii gata s-o iei la fugă. 

Se ridică în deschizătură şi privi în jur. Luminişul era 
cufundat în tăcere. Glasul şopotitor al Kenduskeagului 
se auzea în apropiere, cântece de păsări şi duduitul unei 
locomotive Diesel ce intra sforăind în triaj. Nu mai 
auzea nimic altceva, şi asta îl neliniştea. S-ar fi simţit 
mult mai bine dacă-i auzea pe Henry, Victor şi Belch 
înjurând în timp ce-şi croiau drum prin hăţişurile dese, 
pe malul râului. Dar nu-i auzea deloc. 

— Haide, o chemă el pe Beverly, ajutând-o să iasă. 

Fata privi în jur cu nervozitate, dându-şi părul pe 
spate cu mâinile şi strâmbându-se când şi-l simţi atât de 
slinos. 

Băiatul o luă de mână şi porniră printr-un paravan de 
arbuşti spre Kansas Street. 

— Mai bine să evităm poteca. 

— Nu, zise ea, trebuie să ne grăbim. 

Ben dădu din cap: 

— Bine. 

leşiră pe cărare şi o luară spre Kansas Street. La un 
moment dat Bev se împiedică de un bolovan aflat pe 
potecă şi... 


7 


Incinta Seminarului, 2.17 dimineaţa 


„„„căzu greu pe trotuarul argintat de lună. Un mormăit 
ieşi cu forţa din el, şi un firişor de sânge însoţi 
mormăitul, stropind asfaltul crăpat. În lumina lunii arăta 
negru ca sângele de gândac. Henry îl privi un răstimp, 
buimăcit, după care înălţă capul şi se uită în jur. 

Kansas Street era cufundată în tăcerea de dinaintea 
zorilor, cu casele ferecate şi întunecate, mai puţin 
câteva lămpi de veghe risipite. Aha. Iată canalul cu 
grătar. 


Un balon cu o faţă zâmbăreaţă-rânjindă era legat de 
una dintre barele de fier. Balonul se legăna şi tresărea 
în adierea slabă. 

Henry se ridică iar în picioare, cu o mână încleiată 
ținându-se de burtă. Negrul îl înjunghiase zdravăn, dar 
Henry îi dăduse una şi mai bună. Da, dom'le. In ce-l 
privea pe negrotei, Henry bănuia că i-a făcut-o bună- 
bunuţă. 

— Copilu-i pă ducă, murmură Henry şi ocoli cu paşi 
clătinaţi şi împleticiţi balonul ce plutea în aer; sânge 
proaspăt îi lucea pe mână, continuând să-i curgă din 
abdomen. Gata cu copilu'. L-am aranjat pe muiangiu. Pe 
toţi o să-i aranjez. I-nvăţ eu minte să mai dea cu pietre. 

Lumea se unduia în valuri rostogolindu-se încet, 
talazuri mari precum cele pe care obişnuiau să le arate 
la începutul fiecărui episod din Hawaii Five-O la 
televizorul din pavilion 

(le fac de petrecanie, Danno, ha-ha, Jack Futui Lord. 
Jack Futui Lord era destul de bun-bunuţ) 

şi Henry putea Henry putea Henry putea aproape 

(auzi ce sunet scot băieţii ài mari cân se scoală se- 
ndoaie şi se zgâlțâie 

(zgâlzgâlzgălţâie 

(realitatea lumii. „Ţeava“. Cânticele. Mai ştii „Țeavă”? 
„Jeavă”?  „[eavă” erea destul de  bun-bunuţă. 
„Ștersătură”. Râs nebun colo la-nceput. Suna ca Patrick 
Hockstetter. Futu-l în cur pă mă-sa de poponaut. S-a 
aranjat şi el, şi din câte) 

ştia el, asta era de 

(râsu pizdii mai grozavă ca bun-bunuţ, asta erea 
taman FAINĂ, asta erea FAINĂ TAMAN CA FĂINA 

(bine Ţeavă trage firu să nu se retragă nu băieţii mei 
prind un val 

şi 

(trag 

(tragtragtrag 

(un val şi dă-i trotuar surfing cu mine trage 


(firu trage lumea da ţine) 

o ureche în capul lui: tot auzea pocnetul acela; un 
ochi în capul lui: tot vedea capul lui Victor înălțându-se 
în vârful arcului ăluia, cu pleoapele, obrajii şi fruntea 
tatuate cu rozele de sânge. 

Henry privi în stânga cu ochi împăienjeniţi şi văzu că 
în locul caselor apăruse un gard viu înalt, negru. 
Deasupra sa se înălța coşmelia victoriană, îngustă şi 
întunecoasă, a Seminarului Teologic. Nicio fereastră nu 
era luminată. Ultimele clase ale seminarului absolviseră 
în 1974. În vara aceea îşi închisese porţile, şi acum, 
indiferent cine sau ce rătăcea pe acolo, rătăcea în 
solitudine... şi numai cu permisiunea gureşului club 
feminin ce-şi zicea Societatea Istorică Derry. 

Ajunse pe aleea ce ducea la uşa din faţă. Era barată 
cu un lanţ greu de care atârna o placă metalică: 
„TRECEREA OPRITĂ. ORDIN EMIS CU ACORDUL 
DEPARTAMENTULUI POLIŢIEI DERRY” 

Picioarele lui Henry se împiedicară de lanţ, şi căzu 
iarăşi greoi - pleosc! - pe trotuar. În faţa sa, o maşină 
coti pe Kansas Street de pe Hawthorne. Farurile ei 
măturară strada. Henry înfruntă buimăceala destul cât 
să vadă lămpile de deasupra: era o maşină de poliţie. 

Se târi pe sub lanţ şi, ca un crab, spre stânga, astfel 
încât ajunse după gard. Simţi minunata atingere de rouă 
a nopţii pe obrazul înfierbântat. Rămase cu faţa în jos, 
întorcând capul dintr-o parte în alta ca să-şi umezească 
obrajii şi să bea cât putea mai mult. Maşina poliţiei 
trecu pe alături fără a încetini. Apoi deodată girofarurile 
se aprinseră, spălând întunericul cu pulsaţii haotice de 
lumină albastră. Nu era nevoie de sirenă pe străzile 
pustii, dar Henry îi auzi goarna urlând deodată cu toată 
puterea. Cauciucurile stârniră un țipăt surprins din 
asfalt. 

Prins, m-a prins, bâigui mintea lui... Şi apoi îşi dădu 
seama că maşina poliţiei se îndepărta de el, pe Kansas 
Street. După un moment, un sunet modulat infernal 


umplu noaptea, venind către el dinspre sud. Îşi închipui 
un fel de pisică neagră, uriaşă şi mătăsoasă, săltând prin 
beznă, toată numai ochi verzi şi blană unduioasă, 
Monstrul sub o nouă formă, alergând spre el, repezindu- 
se să-l înfulece. 

Puțin câte puţin (şi numai când modulaţiile începură 
să se îndepărteze) pricepu că fusese o ambulanţă 
mergând în direcţia de unde venise maşina poliţiei. 
Rămase tremurând în iarba udă, acum fiindu-i prea frig, 
chinuindu-se 

(pileşte vere fă-te mangă vere dă-i cu rocku’ dă-i cu 
rollu’ avem pui în hambar ce hambar a cui hambar a 
meu) 

să nu vomite, îi era frică să nu-şi verse toate 
măruntaiele dacă voma... Şi încă mai avea cinci indivizi 
cărora să le vină de hac. 

Ambulanţă şi poliție, incotro se îndreaptă? La 
bibliotecă, fireşte. Cioroiul. Da-i prea târziu. L-am 
aranjat. Puteţi la fel de bine să-nchideţi şi sirena, băieți. 
N-o s-o audă. E mort ca un stâlp de gard. E... 

Dar era oare? 

Henry îşi linse buzele cojite cu o limbă ca iasca. Dacă 
era mort, n-ar fi urlat sirena în noapte. Doar dacă negrul 
îi chemase. Aşa că poate - numai poate - negroteiul nu 
murise. 

— Nu, şopti Henry. 

Se rostogoli pe spate şi holbă ochii la cer, la 
miliardele de stele. Monstrul venise de-acolo, o ştia. De 
undeva din cerul acela... Monstrul 

(a venit din spaţiul cosmic, cu poftă de pământence a 
venit să jefuiască toate femeile şi să violeze toți bărbații 
auzi Frank nu cumva vrei să zici să jefuiască toţi 
bărbații şi să violeze toate femeile cine dă spectacolu- 
ăsta, domnu’ de la hulube, mata ori Jesse? Victor avea 
obiceiu' s-o zică pe-asta şi era destul de) 

a venit din spaţiile dintre stele. Cerul acela înstelat îi 
dădea fiori: era prea imens, prea negru. li venea cum nu 


se poate mai uşor să şi-l închipuie făcându-se roşu ca 
sângele, cum nu se poate mai uşor să-şi închipuie un 
chip conturându-se din linii de foc... 

Inchise ochii,  dârdâind şi  ţinându-şi brațele 
încrucişate peste burtă, şi-şi spuse: Cioroiul e mort. Ne- 
a auzit careva luptându-ne şi a trimis copoii să 
cerceteze, asta-i tot. 

Atunci, de ce ambulanta? 

— Gura, gura, gemu Henry. 

Simţea din nou vechea mânie năucă; îşi amintea cum 
îl bătuseră iar şi iar pe vremuri - vremuri care acum 
păreau atât de apropiate şi pline de viaţă -, cum de 
fiecare dată când credea că pusese mâna pe ei Îi 
lunecau cumva printre degete. Aşa se întâmplase şi în 
ultima zi, după ce Belch o văzuse pe matracucă fugind 
pe Kansas Street spre Maidan. Işi amintea asta, o, da, şi- 
o amintea îndeajuns de clar. Când încasezi una-n coaie, 
o ţii minte. I se întâmplase iar şi iar, în vara aceea. 

Henry se chinui să se ridice în şezut, strâmbându-se 
la junghiurile din burtă. 

Victor şi Belch îl ajutaseră să coboare pe Maidan. 
Mersese cât putea de repede, cu toată agonia ce-l 
strângea şi-l trăgea dintre picioare şi de la rădăcina 
pântecelui. Venise vremea să-i pună capăt. Urmaseră 
cărarea până într-un luminiş de unde se desfăceau cinci 
sau şase poteci ca firele unei plase de păianjen. Da, 
acolo se jucaseră copii; nu era nevoie să fii detectiv ca 
să observi asta. Se vedeau ghemotoacele unor hârtii de 
dulciuri, coada încârligată roşie cu negru a unui sul de 
capse consumate. Câteva scânduri şi o pată răzleaţă de 
talaş, ca şi cum acolo s-ar fi clădit ceva. 

Işi amintea cum stătuse în mijlocul poienii şi scrutase 
copacii, căutând prepeleacul lor de ţânci. Avea să-l 
localizeze, apoi se va urca şi acolo va găsi fata 
ascunzându-se şi se va folosi de cuţit ca să-i taie gâtul şi- 
i va strânge în mână ţâţişoarele, drăguţ şi uşurel, până 
n-or să se mai zbată. 


Dar nu reuşise să vadă niciun prepeleac; nici Belch, 
nici Victor. Vechea frustrare i se ridică în gât. Împreună 
cu Victor, îl lăsară pe Belch să păzească luminişul pe 
când ei se duseră spre râu. Dar nici acolo nu găsiseră 
vreo urmă a fetei. 'Ţinea minte cum se aplecase, luase o 
piatră şi... 


8 
Maidanul, 12.55 după-amiaza 


...0 aruncă departe, furios şi nedumerit. 

— Unde futu-i mama mă-sii s-a dus? întrebă, 
răsucindu-se spre Victor. 

Victor clătină încet din cap: 

— Nu ştiu. Îţi curge sânge. 

Henry cobori ochii şi văzu o pată întunecată, de 
mărimea unui bănuţ, între crăcii blugilor. Durerea se 
retrăsese devenind o pulsaţie surdă, dar îşi simţea 
chiloţii prea mici şi prea strâmţi. I se umflau fuduliile. 
Din nou se înteţi înlăuntrul lui furia aceea, ca o funie 
înnodată împrejurul inimii. Asta ea i-o făcuse. 

— Unde e? şuieră el spre Victor. 

— Nu ştiu, spuse iar Victor cu aceeaşi voce posacă. 

Părea hipnotizat, lovit de insolaţie, deloc prezent. 

— O fi fugit, cred. De-acum poate fi oriunde de-aicea 
şi până la Old Cape. 

— Ba nu-i, replică Henry. Se ascunde. Au o vizuină şi 
se ascunde acolo. Poate n-o fi un prepeleac. Poate-i 
altceva. 

— Ce? 

— Ha... bar... n-am? strigă Henry, iar Victor tresări. 

Henry stătea în Kenduskeag, apa rece spumegându-i 
peste tenişi, şi privea în jur. Ochii săi se fixară pe un 
cilindru ce ieşea din sol cam la şapte metri în aval - o 
staţie de pompare. leşi din apă şi porni într-acolo, 
simțind cum un soi de oroare i se instalează înlăuntru-i. 
Pielea părea să i se întindă pe trup, ochii i se dilatau, 


astfel că puteau vedea tot mai mult şi mai mult; i se 
părea că-şi simte firişoarele de păr din urechi agitându- 
se şi mişcându-se ca frunzele de algă într-un curent 
subacvatic. 

Din staţia de pompare se înălța un murmur gros, şi 
dincolo de ea putea să vadă o conductă ieşind din taluz 
deasupra Kenduskeagului. Un torent constant de lături 
pulsa din ţeavă şi se scurgea în râu. 

Se aplecă peste capacul rotund din fier al cilindrului. 

— Henry? strigă glasul nervos al lui Victor. Henry? Ce 
faci? 

Henry nu-i acordă nicio atenţie. Îşi lipi ochiul de una 
dintre găurile rotunde ale capacului şi nu văzu decât 
beznă. Puse urechea în locul ochiului. 

— Aşteptaţi... 

Vocea pluti până la el din întunecimea dinăuntru, iar 
Henry îşi simţi temperatura interioară coborând până la 
zero, venele şi arterele încremenindu-i ca nişte tuburi 
cristaline de gheaţă. Dar alături de aceste senzaţii apăru 
şi un sentiment aproape necunoscut: iubire. Ochii i se 
măriră. Un zâmbet ca de clovn îi întinse buzele într-un 
arc mare, anemic. Era vocea din lună. Acum Monstrul se 
afla jos, în staţia de pompare... Jos în canale. 

— Aşteptaţi... vegheați... 

Aşteptă, dar nu mai urmă nimic: doar torsul monoton, 
adormitor, al instalaţiilor de pompare. Reveni în locul 
unde Victor stătea pe mal, privindu-l prudent. Henry nu- 
l băgă în seamă şi urlă după Belch. Peste puţin timp, 
Belch apăru. 

— Haide, spuse Henry. 

— Ce facem, Henry? întrebă Belch. 

— Aşteptăm. Veghem. 

Se strecurară înapoi spre poiană şi se aşezară. Henry 
încercă să-şi îndepărteze chiloţii de boaşele inflamate, 
dar îl durea prea tare. 

— Henry, ce... începu Belch. 


— Şşst! 


Belch tăcu, supus. Henry avea ţigări Camel dar nu le 
scoase. Nu voia să simtă căţeaua fumul de ţigară, dacă 
era prin preajmă. Ar fi putut explica, însă nu era nevoie. 
Rostise doar două cuvinte, dar acestea păreau să explice 
totul. Pe acolo se jucau ăia. Curând aveau să vină şi 
ceilalţi. De ce să se agaţe doar de curvă, când puteau 
pune mâna pe toţi cei şapte căcăţei? 

Aşteptară şi vegheară. Victor şi Belch păreau să fi 
adormit cu ochii deschişi. N-a fost o aşteptare lungă, dar 
Henry avu timp să se gândească la destul de multe 
lucruri. Cum găsise briceagul, în aceeaşi dimineaţă, de 
exemplu. Nu era acelaşi pe care-l avusese în ultima zi de 
şcoală; pe ăla îl pierduse undeva. Acesta arăta mult mai 
mişto. 

Venise prin poştă. 

Aşa se părea. 

Stătea în picioare pe verandă, privind la cutia lor 
poştală rablagită şi încercând să priceapă ceea ce 
vedea. Cutia era înţesată de baloane. Două stăteau 
legate de cârligul metalic unde agăța câteodată poştaşul 
coletele; altele erau legate de steguleţ. Roşii, galbene, 
albastre, verzi. Parcă un circ bizar s-ar fi furişat pe 
Witcham Road în puterea nopţii, lăsând în urmă acest 
semn. 

În timp ce se apropia de cutia poştală, văzu că pe 
baloane erau desenate chipuri - chipurile copiilor care-l 
şmecheriseră toată vara, copiii care păreau să râdă de el 
la fiecare cotitură. 

Se holbase la apariţiile acelea, cu gura căscată, şi 
atunci baloanele pocniseră unul câte unul. Asta fusese 
bine; părea că le spărsese doar gândindu-se s-o facă, 
ucigându-le cu gândul. 

Capacul cutiei de scrisori se deschise deodată. Henry 
se apropie şi privi înăuntru. Deşi factorul poştal nu 
ajungea atât de departe înainte de mijlocul după- 
amiezii, Henry nu simţi nicio surpriză când văzu în cutie 
un pachet dreptunghiular, plat. Il scoase. „MR. HENRY 


BOWERS, RFD#2, DERRY, MAINE”, era adresat 
pachetul. Purta chiar şi un expeditor: „MR. ROBERT 
GRAY, DERRY, MAINE” 

Deschise pachetul, lăsând hârtia cafenie să plutească 
în voie până lângă picioarele lui. Înăuntru se afla o cutie 
albă. O deschise. Pe căptuşeala de bumbac alb era 
cuțitul. Il luă în casă. 

Tatăl său zăcea pe patul de scânduri din dormitorul 
pe care-l împărțeau, înconjurat de cutii goale de bere, 
cu burta umflată peste elasticul chiloţilor galbeni. Henry 
îngenunche lângă el, ascultându-i sforăitul şi fâlfâitul 
respirației, privindu-i buzele ca de cal cum se pungeau 
şi se încreţeau cu fiecare răsuflare. 

Plasă capătul activ al cuţitului pe gâtul uscăţiv şi ridat 
al tatălui său. Omul se mişcă puţin, după care se linişti 
iar în somnul de după prea multă bere. Henry ţinu 
cuțitul astfel timp de aproape cinci minute, cu ochii 
îndepărtați şi gânditori, vârful degetului său mare 
mângâind butonul de argint instalat în mânerul 
briceagului. Vocea din lună îi vorbi - şoptea ca vântul de 
primăvară, care e cald, dar are un tăiş rece îngropat 
undeva în mijlocul lui, bâzâia ca un cuib de hârtie plin 
cu bărzăuni iritaţi, înşira verzi şi uscate ca un politician 
răguşit. 

Tot ceea ce spunea vocea i se părea destul de bun- 
bunuţ lui Henry, aşa că apăsă butonul argintiu. Din cuţit 
se auzi un clic când arcul se destinse, şi cincisprezece 
centimetri de oţel străbătură gâtul lui Butch Bowers. 
Intră la fel de uşor ca dinţii furculiţei într-un piept de 
pui bine fript. Vârful lamei răsări prin partea cealaltă, 
picurând sânge. 

Ochii lui Butch se deschiseră brusc. Se holbă în tavan. 
Mandibula îi căzu. Pe la colţurile gurii îi curse sânge 
peste obraji, spre lobii urechilor. lIncepu să 
bolborosească. Un clăbuc mare de sânge i se formă între 
buzele moi şi plesni. O mână se furişă până la 
genunchiul lui Henry şi-l strânse convulsiv. Henry nu 


avu nimic împotrivă. Până la urmă mâna căzu. O clipă 
mai târziu încetară şi bolboroselile. Butch Bowers era 
mort. 

Henry trase afară pumnalul, îl şterse pe cearşaful 
murdar ce acoperea laviţa tatălui său şi împinse lama la 
loc până ce arcul ţăcăni iar. Îşi privi tatăl fără prea mare 
interes. Vocea îi spusese ce treburi are pe ziua aceea în 
timp ce stătea îngenuncheat lângă Butch, având cuțitul 
pe gâtul lui. Vocea îi explicase totul. Aşa că intră în 
camera cealaltă să le dea telefon lui Belch şi Victor. 

lar acum iată-i aici pe toţi trei, şi, deşi coaiele încă îl 
mai  dureau cumplit, cuțitul forma o umflătură 
confortabilă în buzunarul stâng din faţă al pantalonilor. 
Simţea că în curând va începe măcelul. Ceilalţi aveau să 
revină pentru a-şi relua cine ştie ce joc puştesc vor fi 
jucat, şi atunci urma să-nceapă măcelul. Vocea din lună 
îi înşirase totul pe când stătea în genunchi lângă Butch, 
iar pe drumul spre oraş nu fusese în stare să-şi ia ochii 
de la discul acela palid şi spectral de pe cer. Vedea că 
într-adevăr în lună era un om - o faţă-de-strigoi urâtă şi 
lucitoare cu cratere în loc de ochi şi un rânjet spân ce 
părea să-i ajungă până aproape de umerii obrajilor. li 
vorbi 

(plutim aici jos Henry toţi plutim şi tu ai să pluteşti) 

tot drumul spre oraş. Ucide-i pe toţi, Henry, spunea 
vocea-fantomă din lună, iar Henry pricepea foarte bine; 
Henry simţea că poate susţine acea emoție. Avea să-i 
ucidă pe toţi, pe toţi torţionarii săi, şi atunci 
sentimentele acelea - că îşi pierdea controlul, că se 
îndrepta inexorabil spre o lume mai largă pe care n-o va 
putea domina aşa cum dominase curtea de joacă din 
Şcoala Elementară, că în mai larga lume grăsanul, 
cioroiul şi bâlbâitul cel stricat ar putea oarecum să 
crească mai mari, în vreme ce el nu va face decât să 
crească oarecum mai bătrân - vor dispărea. 

Avea să-i omoare pe toţi, iar vocile - cele dinăuntru şi 
cea care-i vorbea din lună - aveau să-l lase în pace. li va 


omori şi apoi se va întoarce acasă şi se va aşeza pe 
prispa din dos cu spada japoneză suvenir a tatălui său în 
poală. Va bea o bere Rheingold de-ale tatei. Va asculta 
radioul, dar nu baseball. Baseball-ul era strict pentru 
Ţara Capetelor Pătrate. În loc de asta, va asculta rock 
and roll. Deşi Henry nu o ştia (şi nu i-ar fi păsat nici dac- 
ar fi ştiut-o), în această unică privinţă el şi Păguboşii 
cădeau de acord: rock and roll-ul era o chestie destul de 
bună. Avem pui în hambar, al cui hambar, care hambar, 
al meu hambar. Atunci totul va fi bine; totul va fi corect 
atunci; totul va fi extraordinar atunci, şi tot ce-ar mai 
putea urma nu va mai conta. Vocea va avea grijă de el - 
simţea asta. Dacă aveai grijă de Monstru, Monstrul avea 
grijă de tine. Aşa merseseră întotdeauna lucrurile în 
Derry. 

Dar trebuia ca puştii să fie opriţi, opriţi curând, opriţi 
azi. Aşa-i spusese vocea. 

Henry scoase din buzunar cuțitul cel nou, îl privi, îl 
întoarse pe toate părţile, admirând felul cum scânteia 
soarele pe plăselele cromate. Apoi Belch îl înşfăcă de 
braţ, sâsâind: 

— Uită-te-acolo-şa, Henry! Ptiu, fir-aş al dracu’! Uite 
colo! 

Henry privi şi simţi lumina limpede a înţelegerii 
izbucnind peste el. O secţiune pătrată a poienii se înălța 
ca prin farmec, dezvăluind dedesubt o felie crescândă 
de întuneric. O clipă doar simţi un junghi de groază la 
gândul că s-ar putea să fie posesorul vocii... Deoarece cu 
siguranţă Monstrul locuia undeva sub oraş. Apoi auzi 
scârţâitul grunjos al pământului în ţâţâni şi pricepu. Nu 
reuşiseră să vadă casa din pom pentru că nici nu exista 
aşa ceva. 

— Pe toţi sfinţii, am stat exact în capu' lor, mârâi 
Victor şi, în timp ce capul şi umerii lui Ben apăreau în 
trapa pătrată din centrul luminişului, dădu să se 
repeadă la atac. 

Henry îl înşfăcă şi-l tinu pe loc. 


— Nu punem mâna pă ei, Henry? întrebă Victor în 
timp ce Ben se trudea să iasă. 

— Punem noi mâna, spuse Henry, fără a-şi lua o clipă 
ochii de la detestatul băiat gras. 

Alt  pocnitor la zgaibarace. Am să-ți pocnesc 
zgaibaracele-aşa de-o să-ţi zboare pân-la urechi, să le 
poți purta ca cercei, futai gras ce eşti. Stai numa’ şi vezi 
de nu. 

— N-avea tu grijă. 

Grăsanul o ajuta pe târfă să iasă din groapă. Privi în 
jur a îndoială şi, o clipă, Henry avu impresia că se uită 
direct la el. Apoi ochii îi trecură mai departe. Cei doi îşi 
murmurară ceva unul altuia şi se îndesară în hăţişuri, 
dispărând. 

— Haideţi, le spuse Henry când zgomotul crengilor 
trosnind şi al frunzelor foşnind-se stinse. Ne luăm după 
ei. Da’ ţineţi distanţa şi nu faceţi tărăboi. Li vrem pe toţi 
la grămadă. 

Cei trei traversară poieniţa ca soldaţii în patrulare, 
aplecaţi, cu ochii mari şi mobili. Belch poposi să se uite 
în club şi clătină capul cu mirare admirativă: 

— Drept în capul lor şezui! 

Henry îi făcu un semn nerăbdător să înainteze. 

Urmară cărarea, pentru că făceau mai puţin zgomot. 
Ajunseseră la jumătatea drumului spre Kansas Street 
când curva şi grăsanul, ţinându-se de mână (Nu că-i 
drăguţ? se întrebă Henry într-un soi de extaz), ieşiră la 
iveală aproape drept în faţa lor. 

Noroc că erau întorşi cu spatele spre grupul lui Henry 
şi niciunul nu privi în jur. Henry, Victor şi Belch 
împietriră, apoi se retraseră în umbra de la marginea 
potecii. Curând, Ben şi Beverly nu mai erau decât două 
cămăşi de-abia desluşite printr-o încâlceală de arbuşti şi 
tufe. Cei trei îşi reîncepură urmărirea... Prudenţi. Henry 
scoase iar pumnalul şi... 


9 


Henry face autostopul, 2.30 dimineaţa 


„„„apăsă butonul cromat din plasele. Lama sări afară. 
O privi visător, în lumina lunii. Îi plăcea felul cum 
lumina stelelor parcurgea tăişul. Nu avea idee ce oră 
era. Acum plutea în şi afară din realitate. 

Un sunet se impuse conştiinţei lui şi începu să 
crească. Era motorul unei maşini. Se apropia. Ochii lui 
Henry se dilatară în întuneric. Strânse cu mai multă 
putere cuțitul, aşteptând maşina să treacă. 

Nu trecu. Se înscrise în curba de după gardul viu al 
seminarului şi se opri acolo, cu motorul mârâind gros. 
Strâmbându-se (acum burta i se întărea; devenise dură 
ca o scândură, iar sângele ce se prelingea vâscos printre 
degete avea consistenţa sevei chiar înainte să dai cep 
arţarilor la sfârşitul lui martie, începutul lui aprilie), se 
ridică în genunchi şi împinse în lături ramurile rigide ale 
gardului viu. Vedea faruri şi conturul unei maşini. 
Copoii? Mâna sa se strângea pe cuţit şi se destindea, se 
strângea şi se relaxa, se strângea şi se relaxa. 

i-am trimis un mijloc de transport, Henry, şopti 
vocea. Un fel de taxi, dacă-ţi spune ceva asta. In fond, 
trebuie să ajungi la Pensiune destul de curând. Se 
apropie zorile. 

Vocea slobozi un chicotit subţire şi osos şi tăcu apoi. 
Acum singurele sunete erau ţârâitul greierilor şi 
murmurul monoton al maşinii oprite. Sună ca surdinele 
la bombiţele-cireşe, constată distrat Henry. 

Se ridică stângaci în picioare şi îşi croi drum înapoi 
spre aleea Seminarului. Aruncă o privire spre maşină. 
Nu era a poliţiei: nu avea girofaruri pe capotă, iar 
caroseria arăta cu totul altfel. Era de tip... vechi. 

Henry auzi iar chicotitul acela... Sau poate n-o fi fost 
decât vântul. 

leşi din umbra gardului viu, se târi pe sub lanţ, se 
ridică din nou în picioare şi începu să meargă spre 
maşina ce exista într-o lume de fotografii alb-negru, cu 


lumina strălucitoare a lunii şi umbra de nepătruns. 
Henry arăta într-un hal fără de hal: cămaşa înnegrită de 
sânge, pantalonii îmbibaţi aproape până la genunchi. 
Faţa-i era un cocoloş alb sub o tunsoare cazonă. 

Ajunse la intersecţia dintre aleea Seminarului şi 
trotuar şi privi maşina, încercând să desluşească namila 
de la volan. În schimb recunoscu de îndată maşina - era 
cea pe care tatăl lui jura întotdeauna c-o va avea într-o 
bună zi, un Plymouth Fury 1958. Era roşie cu alb, iar 
Henry ştia (nu i-o spusese suficient de des taică-său?) că 
motorul torcând sub capotă era un V-8 327. 255 de cai 
putere la dispoziţie, capabilă să atingă o sută la oră în 
vreo nouă secunde de la igniţie. O să-mi iau maşina aia, 
şi când oi muri po” să mă-ngroape cu ea cu tot, îi plăcea 
lui Butch să spună... Atât numai că, desigur, nu-şi luase 
niciodată maşina, iar statul îl înmormântase după ce 
Henry fusese dus, bătând câmpii şi urlând despre 
monştri, la ferma veselă. 

Dacă el îi ăl dinăuntru, nu cred c-oi putea-o lua, îşi 
spuse Henry, strângând pumnalul în mână şi 
bălăbănindu-se ca un om beat, cu ochii la silueta de la 
volan. 

Atunci uşa din dreapta a maşinii se deschise larg, 
plafoniera se aprinse şi şoferul întoarse capul spre el. 
Era Belch Huggins. Faţa sa era o ruină atârnând. Un 
ochi îi dispăruse, şi o gaură putrezită într-un obraz 
pergamentos îi dezvăluia dinţii înnegriţi. Pe capul lui 
Belch stătea cocoţată boneta de baseball New York 
Yankees pe care o purta în ziua când murise. Era 
întoarsă cu cozorocul în spate. De-a lungul lui se 
prelingea o pastă gri-verzuie. 

— Belch! urlă Henry, şi durerea sfâşietoare îi ţâşni în 
sus din burtă, făcându-l să mai scoată un țipăt 
nearticulat. 

Buzele moarte ale lui Belch se lăţiră într-un rânjet, 
despicându-se în falduri cenuşii-albicioase, fără sânge. 
Ridică o mână răsucită spre uşă, în semn de invitaţie. 


Henry ezită, apoi ocoli masca automobilului, atingând 
emblema de pe capotă la fel cum făcea întotdeauna 
când, copil fiind, tatăl său îl ducea în sala de expoziţie 
din Bangor să se uite la exact aceeaşi maşină. Ajungând 
în partea dreaptă, pâcla îl copleşi într-un val moale şi 
trebui să se prindă de portiera deschisă pentru a se ţine 
pe picioare. Rămase acolo, cu capul plecat, respirând în 
icnete fonfăite. Într-un târziu lumea reveni la locul ei - 
parţial - şi reuşi să dea ocol portierei şi să cadă în 
scaun. Durerea îi sfredeli din nou măruntaiele, şi sânge 
proaspăt îi scăldă mâna. Îl simţea ca pe o gelatină caldă. 
şi rezemă capul pe spate şi scrâşni din dinţi, cu 
tendoanele gâtului ieşite în afară. In fine, durerea 
începu să cedeze puţin câte puţin. 

Portiera se închise de la sine. Becul din plafon se 
stinse. Henry văzu una dintre mâinile putrede ale lui 
Belch apucând schimbătorul de viteze şi pornind. 
Nodurile cocârjate şi albe ale falangelor lui Belch luceau 
prin pielea descompusă a degetelor. 

Maşina se puse în mişcare pe Kansas Street spre Up- 
Mile Hill. 

— Ce mai faci, Belch? se auzi Henry pe sine spunând. 

Era o prostie, fireşte - Belch nu putea fi acolo, morţii 
nu pot conduce maşini -, dar altceva nu-i trecea prin 
cap. 

Belch nu răspunse. Unicul său ochi înfundat în cap 
privea drumul. Dinţii scânteiau bolnav spre Henry prin 
spărtura obrazului. Henry deveni vag conştient că moş 
Belch mirosea destul de urât. Moş Belch, de fapt, 
mirosea ca un coş de pătlăgele stricate şi apoase. 
Compartimentul pentru mănuşi se deschise, lovindu-l pe 
Henry peste genunchi, şi la lumina beculeţului 
dinăuntru văzu o sticlă de Texas Driver, pe jumătate 
plină. O scoase, o destupă şi trase o duşcă bună. Se duse 
pe gât ca mătasea rece şi-i lovi stomacul ca o explozie 
de lavă. Tremură din tot trupul, gemu... şi apoi începu 
să se simtă puţin mai bine, puţin mai legat de lume. 


— Mersi. 

Capul lui Belch se întoarse spre el. Henry îi auzi 
tendoanele gâtului; scârţâiau ca o balama ruginită. 
Belch îl privi un moment cu o căutătură moartă 
monoculară, iar Henry observă pentru prima oară că lui 
Belch îi lipsea cea mai mare parte a nasului. Se vede 
treaba că cineva poftise la nasul lui moş Râgâilă. Un 
câine, poate. Sau şobolani. Mai probabil şobolani. 
Tunelurile prin care-i fugăriseră ăia mici în ziua aceea 
erau pline de şobolani. 

Mişcându-se la fel de încet, capul lui Belch reveni din 
nou spre drum. Henry se bucură. Privirea aceea a lui 
moş Belch către el, ei bine, Henry nu fusese-n stare s-o 
priceapă. Se simţise ceva în unicul ochi înfundat al lui 
Belch. Reproş? Furie? Ce anume? 

E un băiat mort la volanul acestei maşini. 

Henry cobori privirea pe braţ şi văzu că acolo i se 
formaseră buburuze enorme. Trase repede încă un gât 
din sticlă. Lichidul tare îşi răspândi fierbinţeala în trupu- 
i îndurerat. 

Plymouth-ul cobori Up-Mile Hill şi se îndreptă spre 
sensul giratoriu... Doar că la ora aceea din noapte nu 
circula nimic; toate semafoarele fuseseră comutate pe 
galben, clipind, scăldând străzile goale şi clădirile 
închise cu pulsaţii statornice de lumină. Domnea o 
asemenea linişte, încât Henry putea auzi releurile 
ţăcănind înăuntrul fiecărui semafor... Sau o fi fost poate 
doar imaginaţia lui? 

— Nici nu m-am gândit să te las de căruţă-n ziua aia, 
Râgâilă, spuse Henry. Vreau să zic, dacă... ştii... dacă 
asta aveai în cap. 

Din nou scrâşnetul tendoanelor uscate. Belch 
privindu-l iar cu ochiul său înfundat. Şi buzele întinse 
într-un rânjet cumplit ce dezvelea gingii gri-negricioase 
crescând mucegai în grădina personală. Ce fel de rânjet 
e ăsta? se întrebă Henry în timp ce maşina torcea 


Joao” 


mătăsos în sus pe Main Street, pe lângă „Freese’s” pe o 


parte, pe lângă „Nan's Luncheonette” şi „Aladdin 
Theater” pe cealaltă. O fi un rânjet al iertării? Un rânjet 
ca-ntre prieteni vechi? Sau o fi un rânjet de soiul care 
spune am să ţi-o trag, Henry, am să ţi-o trag pentru că 
ai fugit şi ne-ai lăsat pe mine şi pe Vic? Ce fel de rânjet? 

— Trebuie, să-nţelegi cum a fost, spuse Henry, apoi se 
opri. 

Cum fusese! Toate i se amestecau în minte, bucăţi 
încurcate ca piesele unui anume puzzle care tocmai 
fusese deşertat pe una dintre căcăcioasele mese de 
jucat cărţi din sala de recreere la Juniper Hill. Cum 
fusese? li urmăriseră pe grăsan şi pe târfă până înapoi 
pe Kansas Street şi-i aşteptaseră în tufişuri, privindu-i 
cum escaladau taluzul până în vârf. Dacă dispăreau din 
vedere, el, Victor şi Belch ar fi lăsat baltă pânda şi s-ar fi 
repezit după ei; doi din şapte tot era mai bine decât 
niciunul, iar restul aveau să apară cu timpul. 

Dar nu dispăruseră. Pur şi simplu se rezemaseră de 
gard, stând de vorbă şi supraveghind strada. Din când în 
când se uitau în jos spre Maidan, dar Henry îşi ţinea cei 
doi trupeţi bine ascunşi vederii. 

Cerul, îşi amintea Henry, se acoperise, norii se 
adunau de la răsărit, aerul devenea mai dens. Avea să 
plouă în acea după-amiază. 

Ce se întâmplase în continuare? Ce... 

O mână osoasă, cu pielea ca de ceară, îl apucă de 
braţ, iar Henry zbieră. Lunecase din nou în cenuşiul 
acela ca de bumbac, dar groaznica atingere a lui Belch 
şi junghiul de durere din stomac stârnit de răcnet îl 
aduseră înapoi. Privi în jur şi văzu faţa lui Belch la nici 
două degete de a sa; trase gâfâit aer în piept, şi imediat 
regretă. Moş Râgâilă chiar mucegăise. Lui Henry îi 
reveniră în minte tomatele putrezind liniştite în vreun 
colţ de hambar. I se răsculă stomacul. 

Deodată îşi aminti sfârşitul - sfârşitul lui Belch şi al lui 
Vic, cel puţin. Cum venise ceva din întuneric în timp ce 
stăteau într-un puț cu grilaj de canal în vârf, întrebându- 


se încotro s-o apuce. Ceva... Henry nu fusese-n stare să 
spună ce anume. Până ce Victor ţipase: 

— Frankenstein! Frankenstein! 

Şi aşa era, monstrul lui Frankenstein, cu şuruburi 
ieşindu-i din gât şi o cicatrice adâncă şi prinsă-n copci 
pe frunte, târâindu-şi picioarele în încălțări cât cuburile 
unui copil. 

— Frankenstein! uriaşe Vic. Fr... 

Iar în clipa următoare Vic rămăsese fără cap. Capul 
său zbură de-a latul puţului, izbind peretele opus cu o 
bufnitură acră şi cleioasă. Ochii galbeni şi apoşi ai 
monstrului căzură asupra lui Henry, iar acesta îngheţă. 
Băşica îşi dădu drumul şi simţi ceva cald şi ud 
inundându-i picioarele. 

Creatura o luă spre el şi atunci Belch... Belch... 

— Ascultă, ştiu c-am fugit, spuse Henry. Nu trebuia s- 
o fac. Dar... dar... 

Belch nu făcea decât să-l privească. 

— M-am pierdut, şopti Henry, ca pentru a-l înştiinţa 
pe moş Râgâilă că şi el plătise. 

Suna neconvingător, de parcă ar fi spus Mda, ştiu că 
te-a omorât, Belch, da eu aveam o jale de ţeapă sub 
unghie. Însă fusese rău... Rău de-a binelea. Rătăcise ore- 
n şir printr-o lume de beznă puturoasă şi în cele din 
urmă, ţinea minte, începuse să urle. La un moment dat 
căzuse - o căzătură lungă, năucitoare, pe parcursul 
căreia avusese timp să-şi spună O, ce bine, într-un minut 
am murit şi scap de-aici -, iar apoi se pomenise într-o 
apă care curgea repede. Pe sub Canal, bănuia el. leşise 
în lumina soarelui ce asfinţea, lopătase până la mal şi în 
cele din urmă ieşise din Kenduskeag la nici cincizeci de 
metri de locul unde Adrian Mellon avea să se înece 
douăzeci şi şapte de ani mai târziu. li alunecă piciorul, 
căzu, se lovi la cap, rămase fără cunoştinţă. Când se 
trezi, coborâse noaptea. Îşi găsi cumva calea până la 
Drumul Naţional 2 şi făcu autostopul până acasă. lar 
acolo îl aşteptau poliţiştii. 


Dar aia fusese atunci, iar asta era acum. Belch păşise 
în faţa monstrului lui Frankenstein, care îi jupuise 
partea stângă a feţei până la os - atâta apucase Henry 
să vadă înainte de-a o lua la sănătoasa. Acum însă Belch 
revenise, iar Belch îi arăta ceva cu degetul. 

Henry văzu că opriseră în faţa Pensiunii Derry, şi 
deodată înţelese perfect. „Pensiunea” era singurul hotel 
adevărat rămas în Derry. În 1958 mai fusese şi „The 
Eastern Star”, în capătul lui Exchange, şi „The 
Traveller's Rest” pe Torrault Street. Ambele dispăruseră 
în timpul reînnoirilor edilitare (Henry ştia totul despre 
asta; la Juniper Hill citise ziarul Derry News cu credinţă, 
în fiecare zi). Doar Pensiunea mai rămăsese, şi vreo 
câteva moteluri de trei parale pe lângă autostrada 
Interstate. 

Aicea vor fi fiind, reflectă Henry. Chiar aici. Toţi care- 
au mai rămas. Dorm în pat, cu viziuni de bombonele - 
sau canale poate - dansându-le în capete. Si-am să le vin 
de hac. Rând pe rând am să le vin de hac. 

Scoase iar sticla de Texas Driver şi supse din ea. 
Simţea sânge proaspăt susurându-i în poală, iar perna 
era cleioasă sub el, dar vinul făcea totul mai suportabil. 
I-ar fi prins bine ceva bourbon bun, dar nici vinul acesta 
nu era de lepădat. 

— Uite, îi zise el lui Belch. Îmi pare rău c-am fugit. Nu 
ştiu de ce am fugit. Te rog... Nu te-nfuria. 

Belch vorbi pentru prima şi singura dată, dar vocea 
nu era a lui. Vocea ce ieşi din gura putredă a lui Belch 
era adâncă şi puternică, înspăimântătoare. Henry 
tresări la auzul ei. Era vocea din lună, vocea clovnului, 
vocea pe care o auzise în visele lui cu drenuri şi canale 
prin care apa şiroia la nesfârşit. 

— Tacă-ţi gura şi fă-le felul, rosti vocea. 

— Sigur, scânci Henry. Sigur, sigur, vreau s-o fac, nici 
vorbă... 

Băgă sticla la loc în compartimentul mănuşilor. Gâtul 
ei clănţăni scurt ca nişte colţi. lar acolo unde fusese 


sticla văzu o hârtie. O scoase şi o despături, lăsând 
amprente însângerate la colţuri. În capul foii era 
imprimat în relief, cu litere stacojii, următorul antet: 


„UN MEMORANDUM DE LA PENNYWISE!” 
lar mai jos, tipărit migălos cu majuscule: 


„BILL DENBROUGH 311 
BEN HANSCOM 404 
EDDIE KASPBRAK 609 
BEVERLY MARSH 518 
RICHIE TOZIER 217” 


Numerele camerelor lor. Bună treabă. Economie de 
timp. 

— Mersi, Be... 

Dar Belch dispăruse. Scaunul şoferului era gol. Doar 
şepcuţa de baseball New York Yankees mai zăcea acolo, 
având cozorocul plin de mucegai întărit. Şi o substanţă 
vâscoasă pe schimbătorul de viteze. Henry privi, cu 
inima zbătându-i-se dureros în beregată... I se păru că 
aude ceva mişcându-se, schimbându-şi poziţia, pe 
bancheta din spate. Cobori repede, deschizând portiera 
şi aproape căzând pe carosabil de atâta grabă. Ocoli 
automobilul, care încă mai bolborosea încetişor prin 
dublele sale ţevi de eşapament ca nişte bombe-cireaşă 
(în Statul Maine, bombele-cireşe fuseseră scoase în 
afara legii încă din 1962). 

Îi era greu să umble; fiecare pas îi sfâşia abdomenul. 
Dar ajunse pe trotuar şi se opri acolo, privind la clădirea 
de cărămidă cu opt etaje care, împreună cu biblioteca, 
Cinematograful „Aladdin” şi Seminarul, se număra 
printre puţinele pe care şi le mai amintea de pe vremuri. 
Acum majoritatea luminilor de la etajele superioare erau 
stinse, dar globurile de sticlă mată ce flancau poarta 
principală ardeau blând în întuneric, aureolate cu 
umezeală din ceața joasă stăruitoare. 

Henry se chinui să înainteze printre ele, împingând cu 


umărul un batant al uşii. 

Holul era cufundat în tăcerea nopţii târzii. Pe jos se 
întindea un covor turcesc decolorat. Tavanul era o 
frescă enormă, alcătuită din panouri rectangulare ce 
înfăţişau scene din zilele forestiere ale oraşului Derry. 
Se vedeau canapele umflate peste măsură, fotolii voltate 
şi un şemineu uriaş, acum stins şi tăcut, cu un buştean 
de mesteacăn aruncat peste pirostrii - un butuc 
veritabil, fără instalaţie de gaze; căminul pensiunii nu 
era o simplă piesă de decor. Plante se revărsau din două 
jardiniere joase. Uşile duble de sticlă ce duceau la bar şi 
restaurant erau închise. Dintr-un birou interior, Henry 
putea auzi bălmăjeala unui televizor dat la minimum. 

Traversă holul, cu cămaşa şi pantalonii mânjiţi de 
sânge. În brazdele mâinilor i se întărise sânge; îi vârsta 
obrajii şi-i străbătea fruntea, ca unui indian vopsit în 
culorile războiului. Ochii-i ieşeau din orbite. Oricine l-ar 
fi zărit, ar fi fugit urlând de groază. Dar nu era nimeni 
acolo. 

Uşile liftului se deschiseră de îndată ce apăsă butonul 
URCARE. Privi la hârtia din mână, apoi la numerele 
etajelor. După un moment de cumpănire, apăsă la 6 şi 
uşile se închiseră. Se auzi un murmur slab de motor în 
timp ce ascensorul începea să urce. 

Pot foarte bine să-ncep de sus şi să cobor treptat. 

Se rezemă moale de peretele din fund al cabinei, cu 
ochii pe jumătate închişi. Murmurul liftului avea un 
efect liniştitor. La fel ca acela al instalaţiilor din staţiile 
de pompare ale reţelei de canalizare. Ziua aceea îi tot 
revenea în minte. Cum totul păruse aproape prestabilit, 
ca şi cum toţi ar fi jucat doar nişte roluri. Cum Vic şi 
moş Râgâilă păruseră... ei bine, aproape drogaţi. Işi 
amintea... 

Cabina se opri, zguduindu-l şi trimiţându-i încă un val 
de durere atroce în stomac. Uşile glisară deschizându- 
se. Henry păşi pe coridorul tăcut (alte plante, 
agăţătoare, căţărătoare, nu voia să atingă niciuna, nu, 


lujerii ăia verzi şi zemoşi îi aminteau prea tare de 
lucrurile care atârnau acolo în beznă). Se uită din nou 
pe foaie. Kaspbrak stătea la 609. Henry porni într-acolo, 
rezemându-se de perete cu o mână şi lăsând din mers o 
vagă dâră de sânge pe tapet (ah, dar păşea la o parte ori 
de câte ori se apropia de vreuna dintre plantele acelea 
agăţătoare; nu voia încurcături cu alea). Respiraţia-i 
şuiera aspră şi uscată. 

Aici era. Henry scoase briceagul din buzunar, îşi trecu 
limba peste buzele uscate şi bătu la uşă. Nimic. Bătu iar, 
mai tare. 

— Cine-i? 

Somnoros. Bun-aşa. Va fi fiind în pijămăluţă, treaz 
doar pe jumătate. Iar, când va deschide uşa, Henry îi va 
înfige pumnalul drept în adâncitura de la baza gâtului, 
adâncitura vulnerabilă aflată imediat sub mărul lui 
Adam. 

— Liftieru', domnu', spuse Henry. Mesaj de la soţie. 

O fi având Kaspbrak nevastă? Poate că spusese o 
prostie. Aşteptă, în alertă rece. Auzi paşi - foşnet de 
papuci. 

— De la Myra? 

Părea alarmat. Va fi şi mai alarmat peste câteva 
secunde. Pulsul bătea constant în tâmpla dreaptă a lui 
Henry. 

— Cred că da, domnu'. Nu scrie niciun nume. Zice 
doar soţia. 

Urmă o pauză, apoi un clănţănit metalic când 
Kaspbrak bâjbâi la lanţ. Rânjind, Henry apăsă butonul 
de pe plăselele cuţitului. Clic. 

Ridică lama lângă obraz, pregătit. Auzi cum se 
deschide încuietoarea. Peste o clipă doar va împlânta 
tăişul în beregata micului ticălos slăbănog. Aşteptă. Uşa 
se deschise şi Eddie... 


10 
Păguboşii toți laolaltă, 1.20 după-amiaza 


„i văzu pe Stan şi Richie tocmai ieşind de la Costello 
Avenue Market, mâncând fiecare câte o îngheţată pe 
băț. 

— Hei! strigă el. Hei, aşteptaţi-mă! 

Se întoarseră, iar Stan îi făcu agitat cu mâna. Eddie 
alergă să-i ajungă cât putea de repede, ceea ce nu 
însemna, la drept vorbind, tocmai repede. Un braţ îl 
avea încarcerat într-o carcasă din ghips, iar sub celălalt 
îşi ţinea tabla de Parcheesi. 

— Ce-ai-zici, Eddie? Ce-ai-zici, băiete? întrebă Richie 
în măreţ-rostogolita sa Voce a Gentlemanului Sudist 
(cea care suna mai mult a Foghom Leghorn din 
desenele animate decât a orice altceva). 

— Voi a zice... Voi a zice... băiatu' a'e un b'aţ 'upt! Ui- 
la el, Stan, băiatu' a'e un b'aţ 'upt! Voi a zice... Ia fii tu 
băiat de t'eabă şi du-i toabla de Pawcheeseh băiatului! 

— Pot să mi-o duc şi singur, replică Eddie, cam cu 
sufletul la gură. Ce-ar fi să dau şi eu o limbă pe 
îngheţată? 

— Mămică-ta n-ar fi de acord, Eddie, zise trist Richie 
şi începu să mănânce mai repede; tocmai ajunsese la 
miezul de ciocolată, partea lui favorită. Microbi, băiete! 
Voi a zice... Voi a zice pot' lua microbi mâncân' dup- 
al'cineva! 

— O să risc, zise Eddie. 

Fără tragere de inimă, Richie îşi ridică îngheţata spre 
gura lui Eddie... şi o smulse de îndată ce Eddie reuşi să 
muşte de vreo două ori. 

— Poţi s-o iei pe-a mea cât a mai rămas, i-o oferi Stan. 
Am încă burta plină de la prânz. 

— Ovreii nu mănâncă mult, îl instrui Richie. Face 
parte din religia lor. 

Acum toţi trei mergeau alături, îndreptându-se spre 
Kansas Street şi spre Maidan. Derry părea cufundat 
într-o picoteală adâncă de după-amiază pâcloasă. 
Jaluzelele celor mai multe case pe lângă care treceau 


erau coborâte. Pe iarbă stăteau jucării abandonate, ca şi 
cum proprietarii lor ar fi fost chemaţi în grabă de la 
joacă sau culcaţi să-şi facă siesta. Tunete se rostogoleau 
groase la vest. 

— Chiar aşa? îl întrebă Eddie pe Stan. 

— Nu, Richie doar face mişto. Evreii mănâncă la fel ca 
oamenii normali. 

Arătă spre Richie: 

— Ca el. 

— Ştii, eşti al dracu' de răutăcios cu Stan, îi spuse 
Eddie lui Richie. Cum ţi-ar plăcea să zică cineva toate 
rahaturile astea despre tine doar fiindcă eşti catolic? 

— A, catolicii fac o grămadă, replică Richie. Tata mi-a 
zis odată că Hitler era catolic, şi Hitler a omorât 
miliarde de evrei. Este, Stan? 

— Mhm, aşa se pare, zise Stan, părând jenat. 

— Mama a fost furioasă când mi-a zis tata asta, 
continuă Richie. 

Un mic zâmbet retrospectiv i se ivise pe faţă. 

— Absolut fuuu-rioasă. Noi, catolicii, am mai avut şi 
Inchiziția, asta era trebuşoara aia cu roata şi 
menghinele de smuls unghii şi toate chestiile alea. Mi- 
nchipui că toate religiile sunt destul de ciudatele. 

— Şi eu, răspunse calm Stan. Noi nu suntem 
habotnici, sau cum se cheamă. Adică mâncăm şuncă şi 
jambon. Nici nu prea ştiu ce-nseamnă să fii evreu. M-am 
născut în Derry, şi câteodată mergem la sinagoga din 
Bangor la chestii din alea ca Yom Kippur, dar... 

Ridică din umeri. 

— Şuncă? Jambon? 

Eddie rămăsese nedumerit. El şi mama sa erau 
metodişti. 

— Evreii ortodocşi nu mănâncă lucruri de-astea, 
explică Stan. Scrie ceva în Tora să nu mănânci nimic din 
ce se târăşte prin noroi sau umblă pe fundul oceanului. 
Nu ştiu exact cum vine. Dar porcii zice-se că-s excluşi, 
ca şi homarii. Ai mei însă-i mănâncă. Şi eu la fel. 


— Ciudată treabă, spuse Eddie şi izbucni în râs. 
Niciodată n-am mai auzit de-o religie care să-ţi spună 
ce-ai voie să mănânci. Puțin mai lipseşte să-ţi spună ce 
fel de gaz ai voie să cumperi. 

— Gaz cuşer, replică Stan şi râse ca pentru sine. Nici 
Richie, nici Eddie nu înţeleseră de ce râdea. 

— Tre’ să recunoşti, Stanny, că e destul de ciudăţel, 
spuse Richie. Vreau să zic, să nu poţi mânca un cârnat 
doar fiindcă se-ntâmplă să fii ovrei. 

— Zău? întrebă Stan. Tu mănânci carne vinerea? 

— Ptiu, nu! exclamă Richie şocat. N-ai voie să 
mănânci carne vinerea, fiindcă... 

Pe chip îi apăru un mic rânjet. 

— A, aşa, pricep ce vrei să zici. 

— Chiar se duc catolicii în iad dacă mănâncă vinerea 
carne? întrebă Eddie fascinat, habar n-având că, până 
cu doar două generaţii în urmă, neamurile lui fuseseră 
polonezi catolici fervenţi care mai curând ar fi ieşit pe 
stradă fără haine pe ei decât să fi mâncat carne vinerea. 

— Păi, îţi zic eu cum e, Eddie, spuse Richie. Nu prea 
cred că Dumnezeu m-ar trimite jos la Căldurică doar 
fiindc-am uitat şi am halit un hamburger baban la 
gustare într-o vineri, da’ de ce să rişti? Corect? 

— N-aş crede, însă mi se pare-aşa de... 

Aşa de tâmpit, era gata să spună, iar apoi îşi aminti o 
poveste pe care le-o spusese doamna Portleigh la şcoala 
de duminică, pe când era doar un băieţel. După cum 
zicea doamna Portleigh, un băiat rău furase o dată nişte 
pâine de împărtăşanie când trecuse cu talerul şi o 
băgase în buzunar. A luat-o acasă şi a aruncat-o în 
toaletă doar ca să vadă ce se va întâmplă. Pe dată - sau 
cel puţin aşa le raporta doamna Portleigh absorbiţilor ei 
elevi - apa din toaletă s-a făcut roşie ca sângele. Era 
sângele lui Hristos, spunea ea, şi i-a apărut băieţelului 
aceluia fiindcă făcuse o faptă foarte rea numită 
BLASFEMIE. Apăruse ca să-l prevină că, aruncând 
carnea lui lisus în toaletă, îşi aruncase propriul suflet în 


primejdia iadului. 

Până atunci, lui Eddie mai degrabă îi plăcuse actul 
împărtăşaniei, pe care i se îngăduia s-o primească din 
anul precedent. Metodiştii foloseau în loc de vin must de 
Welch, iar Trupul lui Hristos erau nişte cubuleţe tăiate 
din pâine sfinţită proaspătă, moale. li plăcea ideea de a 
lua mâncarea şi băutura ca pe un rit religios. Dar, ca 
urmare a poveştii doamnei Portleigh, minunarea lui în 
faţa ritualului luase o formă mai puternică şi mai 
tenebroasă, ceva mai degrabă înspăimântător. Simpla 
întindere a mâinii spre micile cuburi de pâine deveni un 
act ce presupunea curaj, şi întotdeauna se temea ca de 
un şoc electric... Sau chiar mai rău, că pâinea îşi va 
schimba deodată culoarea în mâna lui, va deveni un 
cheag de sânge, şi o Voce fără trup va începe să tune în 
biserică: Nevrednic! Nevrednic! Damnat în iad! Damnat 
în iad! Adesea, după ce lua împărtăşania, gâtlejul i se 
închidea, respiraţia începea să-i ţiuie, şi aştepta cu 
nerăbdare înfiorată ca binecuvântarea să se sfârşească 
pentru a putea ieşi grăbit în vestibul şi a-şi folosi 
inhalatorul. 

Nu trebuie să fii aşa de prost, îşi spunea el pe măsură 
ce creştea. Aia nu era decât o poveste, iar doamna 
Portleigh cu siguranţă că nu era o sfântă - mămica a 
spus că divorțase in Kitery şi că joacă Bingo la Saint 
Mary's în Bangor, şi că adevărații creştini nu practică 
jocuri de noroc, adevărații creştini lasă jocurile de noroc 
în seama păgânilor şi a catolicilor. 

Toate se legau perfect, dar asta nu-i ajuta cu nimic. 
Povestea pâinii de împărtăşanie ce transformase apa din 
toaletă în sânge îl îngrijora, îl sâcâia, ba chiar îi dădea 
insomnii. Într-o noapte îi veni ideea că mijlocul de a lăsa 
toate acestea în urmă o dată pentru totdeauna ar fi să ia 
cu mâna lui o bucată de pâine, s-o azvârle în toaletă şi 
să vadă ce se va întâmplă. 

Dar o asemenea experienţă îi depăşea cu mult curajul; 
mintea lui raţională nu putea rezista acelei sinistre 


imagini a sângelui ce-şi răspândea în apă norul de 
acuzaţie şi potenţială damnare. Nu putea înfrunta acea 
talismanică incantaţie magică: Luaţi, mâncaţi, acesta 
este trupul meu; acesta este sângele meu, carele pentru 
mulţi se varsă. 

Nu, nu făcuse niciodată experimentul. 

— Cred că toate religiile sunt cam sucite, spuse acum 
Eddie. 

Dar puternice, adăugă mintea sa, aproape magice... 
Sau o fi fost asta o BLASFEMIE? Începu să se gândească 
la lucrul pe care-l văzuseră pe Neibolt Street şi pentru 
întâia oară percepu o paralelă nebunească - la urma 
urmei, vârcolacul ieşise din toaletă. 

— Măi frate, cred că toată lumea doarme, spuse 
Richie, aruncându-şi nonşalant tubul gol al îngheţatei în 
rigolă. Ai mai văzut o asemenea linişte? Ce, s-or fi dus 
toţi la Bar Harbor pe ziua de azi? 

— H-h-h-hei, bă-bă-băieţi! strigă din spatele lor Bill 
Denbrough. A-aş-teptaţi-mă! 

Eddie se întoarse, încântat ca întotdeauna să audă 
glasul lui Bill Barosanul. Pedala pe Silver după colţul cu 
Costello Avenue, în avans faţă de Mike, deşi Schwinnul 
lui Mike era nou-nouţ. 

— Hai-ho, Silver, HAAAAIDEEE! răcni Bill. 

Se repezi spre ei cu treizeci de kilometri pe oră, în 
timp ce cărţile de joc prinse cu cârlige de rufe pe aripile 
roţilor huruiau. Apoi pedală înapoi, apăsă pe frâne şi 
produse o admirabil de lungă dâră neagră pe asfalt. 

— Bill Bâlbâitule! exclamă Richie. Cum o duci, băiete? 
Voi a zice... Voi a zice... cum o duci, băiete? 

— O duc b-b-bine. l-aţi văzut pe Ben sau B-B-everly? 

Mike dădu din pedale şi-i ajunse din urmă. 
Transpiraţia îi umplea faţa de broboane mici. 

— Cât de repede merge bicicleta aia? 

Bill râse: 

— N-n-nu şt-tiu, e-exact. Destul de r-r-repede. 

— Nu i-am văzut, răspunse Richie. Probabil sunt acolo 


jos, umblă şi ei. Cântă armonia-n două voci. „Ş-buum, ş- 
buum... ia-da-da-dada-da-da... arăţi ca un vis, scumpo.” 

Stan Uris scoase nişte zgomote de vomă. 

— E doar invidios, îi spuse Richie lui Mike. Evreii nu 
pot să cânte. 

— Bi-bi-bi... 

„Bip-bip, Richie”, spuse Richie în locul lui şi 
izbucniră cu toţii în râs. 

Porniră din nou spre Maidan, Mike şi Bill împingându- 
şi bicicletele de ghidon. Conversaţia era la început 
vioaie, dar mai apoi lâncezi. Privindu-l pe Bill, Eddie îi 
văzu o expresie stânjenită pe faţă şi se gândi că poate 
liniştea îl afecta şi pe el. Ştia că Richie o spusese cu 
sens de glumă, dar chiar exista impresia că toată lumea 
din Derry se dusese la Bar Harbor în ziua aceea... Sau 
altundeva. Nicio maşină nu se mişca pe stradă; nici 
măcar o singură cucoană în vârstă nu-şi împingea 
căruciorul plin de târguieli înapoi spre vila sau 
apartamentul ei. 

— Chiar că-i linişte, este? se aventură Eddie, dar Bill 
doar aprobă în tăcere. 

Traversară pe partea dinspre Maidan, şi atunci îi 
văzură pe Ben şi Beverly fugind spre ei şi strigând. Pe 
Eddie îl şoca înfăţişarea fetei; de obicei era atât de 
îngrijită şi curată, cu părul întotdeauna proaspăt spălat 
şi legat la spate în coadă-de-cal. Acum era vărgată cu 
ceva ce părea a fi toate soiurile de lături ale universului. 
Avea ochii mari şi sălbatici. Pe obraz i se vedea o 
zgârietură. Blugii îi erau îngălaţi cu gunoi, iar bluza 
ruptă. 

Ben o urma gâfâind, cu pântecele săltându-i. 

— Nu putem cobori pe Maidan, icni Beverly. Băieţii... 
Henry... Victor... Sunt acolo jos pe undeva... Cuţitul... 
Are un cuţit... 

— Ma-mai încet, spuse Bill, preluând de îndată 
conducerea în felul acela al lui lipsit de efort, aproape 
inconştient. 


Îi aruncă o privire lui Ben, care se apropia în goană, 
cu obrajii aprinşi şi pieptul său grăsan trudind din greu. 

— Spune că Henry a înnebunit, Bill Barosane, zise 
Ben. 

— Ei, căcat, adică înainte era întreg la minte? întrebă 
Richie şi scuipă printre dinţi, 

— Ta-taci din gu-ră, R-Richie, spuse Bill, apoi privi din 
nou la Beverly. Sp-spune. 

Mâna lui Eddie se strecură în buzunar şi atinse 
inhalatorul. Nu pricepea despre ce era vorba, dar ştia 
deja că nu era bine deloc. Forţându-se să vorbească pe 
cât de calm îi stătea în putinţă, Beverly reuşi să prezinte 
o versiune prescurtată a întâmplării - o variantă care 
începea cu Henry, Victor şi Belch atacând-o pe stradă. 
Nu le povesti despre tatăl ei - de asta îi era teribil de 
ruşine. 

Când sfârşi, Bill tăcu o clipă, cu mâinile în buzunare, 
bărbia în piept şi ghidonul lui Silver rezemat de piept. 
Ceilalţi rămaseră în aşteptare, aruncând priviri iuți spre 
balustrada ce marca marginea râpei. Bill medită un lung 
răstimp, fără să-l întrerupă nimeni. Eddie, dintr-o dată şi 
fără niciun efort, deveni conştient că acela putea fi actul 
final. Asta anunţa tăcerea zilei, nu? Sentimentul că 
întregul oraş îşi făcuse bagajele şi plecase, lăsând în 
urmă doar carcasele părăsite ale clădirilor. 

Richie se gândea la fotografia din albumul lui George 
care prinsese dintr-o dată viaţă. 

Beverly se gândea la tatăl ei, la cât de incolori îi 
fuseseră ochii. 

Mike se gândea la pasăre. 

Ben se gândea la mumie şi la un miros ca de 
scorţişoară moartă. Stan Uris se gândea la blugi, negri, 
şiroind de apă, şi la mâini albe ca hârtia încreţită, 
şiroind şi ele. 

— Ha-ha-haideţi, îi chemă Bill într-un târziu. M- 
mergem j-j-jos. 

— Bill... începu Ben, tulburat la faţă. Beverly a zis că 


Henry era cu adevărat nebun. Că avea de gând s-o 
omoare... 

—  N-nu-i al lor, spuse Bill, gesticulând spre 
spintecătura verde în formă de stilet a Maidanului din 
dreapta lor şi de dedesubt - desişurile, pâlcurile dese de 
copaci, bambuşii, luciul apei. 

— N-n-nu-i prr-prr-oprietatea lor. 

Privi în jur la ceilalţi, cu faţa amărâtă. 

— Am o-o-bosit să-mi f-fie f-fr-rică de ei. l-am bă-bă- 
bătut cu pi-pietrele, şi, dacă tr-tr-trebuie să-i batem i-i- 
iar, o s-o fa-fa-facem. 

— Dar, Bill, interveni Eddie, ce ne facem dacă nu-s 
numai ei? 

Bill se întoarse spre Eddie, iar acesta, realmente 
şocat, văzu cât de obosită şi trasă era faţa acestuia - 
avea ceva înfricoşător acel chip, dar abia mult, mult mai 
târziu, ca adult, lunecând spre somn după reuniunea de 
la bibliotecă, urma să înţeleagă ce anume era 
înspăimântător: faţa îi aparţinea unui băiat împins 
aproape de pragul nebuniei, un băiat care poate nu era, 
în ultimă instanţă, mai întreg la minte sau mai stăpân pe 
propriile sale decizii decât Henry. Totuşi esenţa lui Bill 
era acolo, privind prin ochii aceia bântuiţi şi 
dezagregaţi... Un Bill furios, hotărât. 

— Ei, făcu el, şi ce da-da-dacă? 

Nu-i răspunse nimeni. Tunetul bubuia mai aproape. 
Eddie se uită la cer şi văzu norii de furtună strângându- 
se de la apus în grămezi negre. Avea să plouă cu 
găleata, cum spunea uneori mama lui. 

— A-a-cum uitaţi c-c-ce e, spuse Bill, privindu-i. 
Niciunul dintre voi nu trebuie să vi-vi-vină cu mine dacă 
n-nu vrea. Vo-vo-voi hotărâți. 

— Eu am să vin, Bill Barosane, spuse liniştit Richie. 

— Şi eu, spuse Ben. 

— Sigur, zise şi Mike, ridicând din umeri. 

Beverly şi Stan aprobară şi ei, şi la urmă Eddie. 

— Eu n-aş zice, Eddie, interveni Richie. Braţul tău, 


ştii, n-arată prea mişto. 

Eddie îl privi pe Bill. 

— Eu v-v-vreau să vi-vină. Me-me-mergi cu mi-mi-ne, 
E-E-Eddie. O să am eu grijă de ti-tine. 

— Mersi, Bill. 

Chipul lui Bill obosit, pe jumătate nebun, i se păru 
dintr-o dată fermecător lui Eddie - fermecător şi mult 
iubit. Avu o senzaţie vagă de uimire. Cred că mi-aş da şi 
viața pentru el, dacă mi-ar cere-o. Ce fel de putere e 
asta? Dacă te face să arăţi aşa cum arată Bill acum, 
poate că n-o fi o putere prea plăcută. 

— Mda, Bill are arma finală, spuse Richie. Bombe 
fumigene. 

Ridică braţul stâng şi-şi flutură mâna dreaptă la 
subsuoara expusă. 

Ben şi Mike râseră puţin, iar Eddie zâmbi. 

Tunetul bubui iar, aproape şi de astă dată îndeajuns 
de tare ca să-i facă să tresară şi să se strângă unii-ntr- 
alţii. Vântul se înteţea, rostogolind gunoaiele prin rigolă. 
Primul nor negru acoperi discul cu halou ceţos al 
soarelui, şi umbrele celor şapte se topiră. Rafalele erau 
reci, făcând să se înfioare braţul gol şi asudat al lui 
Eddie. Băiatul se cutremură. 

Bill îl privi pe Stan şi spuse un lucru ciudat: 

— Ai la tine cartea cu pă-pă-păsări, Stan? 

Stan se bătu peste buzunarul de la şold. 

Bill îl privi iar: 

— Hai să m-m-mergem jos. 

Coborâră malul în şir indian, cu excepţia lui Bill, care 
rămase alături de Eddie, aşa cum promisese. Îl lăsă pe 
Richie s-o coboare pe Silver, şi când ajunseră jos îşi 
propti bicicleta la locul ei obişnuit de sub pod. Apoi 
rămaseră grupaţi, privind în jur. 

Furtuna ce se apropia nu aducea întunecime; nici 
măcar o lumină mai difuză. Dar calitatea acesteia se 
schimbase, iar obiectele se detaşau într-un soi de relief 
oţelit, ca prin vis: fără umbre, limpezi, precis conturate. 


Eddie simţi groaza şi teama nelămurită cufundându-i-se 
în măruntaie, dându-şi seama de ce i se părea atât de 
familiară calitatea acelei lumini - era acelaşi soi de 
lumină pe care şi-o amintea din casa de la numărul 29, 
pe Neibolt Street. 

O săgeată incandescentă tatuă norii, destul de 
strălucitoare pentru a-l face să tresară. Ridică o mână la 
faţă şi se pomeni numărând: Unu... doi... trei... Şi atunci 
tunetul sosi într-o unică tuse lătrată, un sunet exploziv, 
ca al unei artificii M-80, şi se strânseră şi mai tare 
laolaltă. 

— Nu s-a anunţat ploaie azi-dimineaţă, spuse stânjenit 
Ben. In ziar scria: cald şi ceţos. 

Mike scruta cerul. Norii păreau nişte corăbii cu fundul 
negru, nori înalţi şi grei, întrecând rapid pâcla albăstrie 
ce acoperise cerul de la un orizont la altul când el şi Bill 
ieşiseră din casa familiei Denbrough după prânz. 

— Vine repede, zise el. Niciodată n-am mai văzut o 
furtună să vină aşa repede. 

Şi, ca o confirmare, tunetul bubui din nou. 

— H-h-haideţi, îi chemă Bill. S-să punem tabla de 
Parchee-heesi a lui E-E-Eddie în clu-clu-club. 

Porniră pe cărarea pe care o bătătoriseră în 
săptămânile trecute de la incidentul cu stăvilarul. Bill şi 
Eddie mergeau în capul coloanei, ştergând cu umerii 
frunzele verzi şi late ale arbuştilor, cu ceilalţi pe urme. 
Vântul se porni din nou, făcând frunzişul copacilor şi al 
boscheţilor să şoptească. Departe în faţă, bambuşii 
pârâiră lugubru, ca tobele într-o poveste din junglă. 

— Bill? întrebă Eddie cu glas scăzut. 

— Ce? 

— Credeam că asta-i doar în filme, dar... râse puţintel 
Eddie, simt că parcă mă urmăreşte cineva. 

— A, ăia-s ac-ac-acolo, nici vo-vo-vorbă. 

Eddie privi în jur nervos şi strânse ceva mai tare 
planşa de Parcheesi. 

Apoi... 


11 


Camera lui Eddie, 3.05 dimineaţa 


„„„deschise uşa în faţa unui monstru dintr-un film de 
groază. 

Acolo stătea o arătare mânjită de sânge, care nu 
putea fi decât Henry Bowers. Henry arăta ca un cadavru 
revenit din mormânt. Faţa sa era o mască încremenită, 
numai ură şi moarte. Îşi ţinea mâna dreaptă încordată la 
nivelul obrazului şi, încă în timp ce ochii lui Eddie se 
holbau şi începea să inhaleze prima gură de aer, şocat, 
mâna pistonă înainte, cu tăişul pumnalului lucind ca 
mătasea. 

Fără niciun gând - nu era timp; dacă se oprea să 
gândească, ar fi murit - Eddie trânti uşa. Aceasta lovi 
antebraţul lui Henry, abătând traiectoria cuţitului astfel 
că lama vâjâi într-un arc larg la niciun deget de gâtul lui 
Eddie. 

Se auzi un trosnet când uşa strivi de toc braţul lui 
Henry. Omul scoase un țipăt înfundat. Mâna i se 
deschise. Pumnalul căzu pe jos. Eddie îl izbi cu piciorul. 
Lunecă până sub televizor. A 

Henry se aruncă în uşă cu toată greutatea. Îl depăşea 
pe Eddie cu vreo cincizeci de kilograme, iar acesta se 
trezi împins înapoi ca o păpuşă; se lovi cu genunchii de 
pat şi căzu pe saltea. Henry intră în încăpere şi închise 
uşa după el. Răsuci cheia în broască, în timp ce Eddie se 
ridica în capul oaselor, cu ochii mari şi beregata 
începând deja să bâzâie. 

— În regulă, curistule, spuse Henry. 

Ochii îi coborâră un moment spre podea, căutând 
cuțitul. Nu-l văzu. Eddie dibui pe noptieră şi găsi una 
dintre cele două sticle de apă minerală Perrier pe care 
le comandase mai devreme. Era cea plină; pe cealaltă o 
băuse înainte de a pleca la bibliotecă, fiindcă avea nervii 
în piuneze şi o criză gravă de arsuri acide. Perrierul era 


foarte bun pentru digestie. 

In timp ce Henry renunţa la cuţit şi pornea spre el, 
Eddie apucă de gât sticla în formă de pară şi o sparse de 
marginea noptierei. Apa minerală spumegă şi fâsâi peste 
tăblie, inundând majoritatea flacoanelor cu pilule care 
se aflau acolo. 

Cămaşa şi pantalonii lui Henry erau grele de sânge, 
atât proaspăt, cât şi semiuscat. Mâna dreaptă îi 
spânzura acum într-un unghi ciudat. 

— Pui-de-curist, mârâi Henry, te-nvăţ eu să mai dai cu 
pietre. 

Ajunse la pat şi se întinse spre Eddie, care încă 
aproape nu-şi dădea seama ce se întâmplă. Nu trecuseră 
mai mult de patruzeci de secunde de când deschisese 
uşa. Henry dădu să-l înhaţe. Eddie repezi spre el baza 
ciobită a sticlei de Perrier. li sfâşie faţa, spintecându-i 
obrazul drept într-un fald şerpuit şi străpungându-i 
ochiul. 

Henry slobozi un urlet sufocat şi se împletici de-a- 
ndăratelea. Ochiul despicat, din care curgea un fluid 
galben-albicios, îi atârna moale din orbită. Obrazul 
împroşca sânge într-o cascadă sinistră. Propriul strigăt 
al lui Eddie era şi mai sonor. Se ridică de pe pat şi o luă 
spre Henry - ca să-l ajute, poate, nu era nici el prea 
sigur -, iar Henry sări din nou asupra lui. Eddie împunse 
cu sticla de apă minerală ca la scrimă, iar de astă dată 
colții neregulaţi se înfipseră adânc în mâna stângă a lui 
Henry, tăindu-i în carnea degetelor. Noi valuri de sânge 
curseră. Henry scoase un mormăit gros, aproape ca 
sunetul unui om ce-şi drege glasul, şi-l împinse pe Eddie 
cu mâna dreaptă. 

Eddie zbură înapoi, dând peste masa de scris. Braţul 
stâng i se răsuci sub trup şi căzu greu pe el. Durerea 
explodă ca un fulger ameţitor. Simţi osul cedând pe linia 
de sudură a vechii fracturi şi trebui să strângă din dinţi 
contra unui urlet de durere. O umbră acoperi lumina 
lămpii. 


Henry Bowers stătea deasupra lui, balansându-se în 
faţă şi înapoi. Genunchii-i erau moi. Din mâna stângă îi 
curgea sânge peste pieptul halatului lui Eddie. 

Eddie mai avea în mână ciotul sticlei de apă minerală 
şi acum, în timp ce genunchii lui Henry îşi ieşeau 
complet din ţâţâni, o aduse în faţă, cu baza frântă 
îndreptată în sus şi gura proptită de stern. Henry se 
prăvăli ca un copac, trăgându-se singur în ţeapă. Eddie 
simţi sticla spărgându-i-se-n mână şi un nou fulger de 
durere scrâşnită îi zgudui braţul stâng, care încă-i mai 
era prins sub trup. Valuri de căldură proaspătă şiroiră în 
cascadă peste el. Nu era sigur dacă acesta era sângele 
lui Henry sau al lui. 

Henry se zvârcoli ca un peşte aruncat pe uscat. 
Pantofii săi băteau un ritm aproape sincopat pe covor. 
Eddie îi simţea mirosul putred al răsuflării. Apoi Henry 
înţepeni şi se rostogoli pe o parte. Sticla îi ieşea grotesc 
din plex, cu capacul spre tavan, ca şi cum i-ar fi crescut 
acolo. 

— Hâc, spuse Henry şi nu mai adăugă nimic. 

Rămase cu privirea în plafon. Eddie bănui că murise. 

Înfruntând valurile de  leşin ce încercau să-l 
năpădească şi să-l tragă în jos, se ridică în genunchi şi în 
cele din urmă pe picioare. Braţul rupt i se legănă în faţă, 
provocând o nouă durere care-i limpezi puţin capul. 
Şuierând, luptând să-şi găsească respiraţia, se chinui să 
ajungă până la noptieră, îşi culese inhalatorul dintr-o 
băltoacă de apă carbogazoasă, şi-l vâri în gură şi apăsă 
pe trăgaci. Gustul îl făcu să se cutremure, după care îşi 
mai administră o rafală. Roti privirea până la trupul de 
pe covor - o fi ăsta Henry? Oare chiar el este? El era. 
Îmbătrânit, cu tunsoarea periuţă mai mult căruntă decât 
neagră, cu trupul gras, alb şi lipicios ca balele de melc, 
era totuşi Henry. Şi Henry era mort. In fine, Henry era... 

— Hâc, repetă acesta şi se ridică în şezut. 

Mâinile îi zgâriară în gol ca pentru a căuta puncte de 
sprijin pe care doar Henry le putea vedea. Ochiul găurit 


se prelingea pe obraz; pleoapa inferioară atârna 
umflată. Privi în jur. Îl văzu pe Eddie făcându-se mic, 
lipit de perete, şi încercă să se ridice. 

Deschise gura, din care ţâşni un şuvoi de sânge. 
Henry se prăbuşi la loc. 

Cu inima bătându-i nebuneşte, Eddie bâjbâi după 
telefon şi reuşi doar să-l dea jos de pe masă, pe pat. Il 
înşfăcă şi formă 0. Telefonul sună, sună, sună. 

Haide, chemă Eddie în gând, ce faci acolo, laba? Hai, 
te rog, ridică nenorocitul ăla de receptor! 

Sună iar şi iar. Eddie nu-l scăpa din ochi pe Henry, 
aşteptându-se să înceapă din nou cu încercările de a se 
ridica în picioare în orice moment. Sânge. Doamne 
sfinte, cât sânge. 

— Recepţia, spuse în sfârşit, cu reproş, o voce 
somnoroasă. 

— Sunati la camera domnului Denbrough, ceru Eddie. 
Cât de repede puteţi. 

Cu cealaltă ureche asculta spre camerele din jur. Cât 
zgomot făcuseră? Avea să bată cineva la uşă şi să 
întrebe dacă-i totul în regulă înăuntru? 

— Sunteţi sigur că vreţi să sun? întrebă recepţionerul. 
E ora trei şi zece. 

— Da, sunați aproape că ţipă Eddie. _ 

Mâna cu care ţinea receptorul tremura spasmodic. În 
celălalt braţ avea un viespar de cântece urâte ca 
putreziciunea. Se mişcase iar Henry? Nu; categoric, nu. 

— Bine, bine, acceptă recepţionerul. Linişteşte-te, 
amice. 

Urmă un declic, apoi bâzâitul gros al unui telefon 
sunând în cameră. 

Hai, Bill, hai, h... 

Un gând neaşteptat, îngrozitor de plauzibil, îi trecu 
prin minte. Şi dacă Henry vizitase mai întâi odaia lui 
Bill? Sau pe a lui Richie? A lui Ben? A lui Bev? Sau poate 
făcuse Henry o vizită la bibliotecă? Cu siguranţă că 
fusese altundeva înainte; dacă cineva nu l-ar fi înmuiat, 


acum Eddie ar fi zăcut mort pe covor, cu un cuţit 
crescându-i din piept la fel cum gâtul sticlei de Perrier 
crescuse din burdihanul lui Henry. Sau poate că Henry îi 
vizitase pe toți ceilalţi iniţial, prinzându-i buimaci şi pe 
jumătate adormiţi, aşa cum îl găsise şi pe el? Dacă erau 
cu toţii morţi? lar acest gând era atât de îngrozitor, 
încât Eddie simţi că va începe curând să urle dacă nu 
răspundea odată cineva la telefonul din camera lui Bill. 

— Te rog, Bill Barosane, şopti Eddie. Te rog, fii acolo, 
omule. 

Receptorul se ridică şi glasul lui Bill, nefiresc de 
precaut, rosti: 

— A-a-alo? 

— Bill... aproape că se bâlbâi Eddie. Bill, slavă 
Domnului. 

— Eddie? 

Glasul lui Bill deveni pentru un moment mai slab, 
vorbind cu altcineva, spunându-i acelui cineva cine e la 
telefon. Apoi reveni, puternic: 

— C-ce s-a-ntâm-tâm-plat, Eddie? 

— Henry Bowers. Bill, a venit aici... şi l-am omorât. 
Avea un cuţit. Cred... _ 

Eddie privi din nou la trupul de pe duşumea. Işi 
schimbase poziţia? De data asta nu-i mai era atât de 
uşor să se convingă că nu. Cobori vocea: 

— Cred că era acelaşi cuţit pe care l-a avut în ziua aia. 
Când am coborât în canalizare. Mai ţii minte? 

— Ţin m-m-minte, spuse posomorât Bill. Eddie, 
ascultă-mă. Vreau să te... 


12 


Maidanul, 1.55 după-amiaza 


...d-d-duci înapoi şi să-i spui lui B-B-Ben să v-vină a-a- 
aici. 

— Bine, făcu Eddie şi rămase imediat în urmă. 

Tunetele se rostogoleau prin cerul încărcat, iar 


tufişurile oftau în rafalele tot mai intense. 

Ben îl ajunse când ieşiră în poiană. Chepengul 
clubului stătea deschis, careu de întuneric în tot verdele 
din jur. Sunetul râului era foarte clar, şi pe Bill îl izbi 
dintr-o dată de o certitudine dementă: că auzea acel 
sunet, că vedea acel loc pentru ultima oară în copilăria 
sa. Trase adânc aer în piept, umplându-şi fiinţa cu 
mirosul pământului, al văzduhului şi al îndepărtatei 
gropi de gunoi cu funinginea ei, fumegând ca un vulcan 
posac care nu se poate hotări să erupă. Văzu un stol de 
păsări zburând dinspre rambleul căii ferate, către Old 
Cape. Privi în sus la norii clocotitori. 

— Ce e? întrebă Ben. 

— De ce n-n-n-au încercat să ne pr-pr-prindă? Sunt a- 
acolo. E-E- Eddie avea drep-dreptate. Pot să-i si-si-imt. 

— Mada, acceptă Ben. Cred că pot fi atât de proşti 
încât să creadă că intrăm înapoi în club. Atunci ne-ar 
prinde în capcană. 

— Po-po-poate, spuse Bill şi simţi o bruscă furie 
neajutorată în faţa acelei bâlbâieli care-l împiedica să 
vorbească mai repede. 

Poate că erau lucruri pe care oricum le-ar fi găsit 
imposibil de spus - cum simţea că putea aproape să 
vadă prin ochii lui Henry Bowers, cum simţea că, deşi în 
tabere opuse, pioni controlaţi de forţe opuse, el şi Henry 
ajunseseră să se apropie foarte mult unul de altul. 

Henry îi aştepta să stea drepţi şi să lupte. 

Monstrul îi aştepta să stea drepţi şi să lupte. 

Și să fie ucişi. 

O explozie îngheţată de lumină albă păru să-i umple 
ţeasta. Aveau să fie victime ale ucigaşului care făcuse 
prăpăd în Derry tot timpul de la moartea lui George - 
toţi şapte. Poate că trupurile lor urmau să fie găsite, 
poate că nu. Totul depindea de protecţia pe care i-ar 
acorda-o sau nu Monstrul lui Henry - şi în mai mică 
măsură lui Belch şi Victor. Da. Pentru exterior, pentru 
restul acestui oraş, vom fi fost victime ale asasinului. Şi 


asta-i corect, într-un mod ciudat, această realitate este 
corectă. Monstrul ne vrea morţi. Henry e unealta, astfel 
încât Monstrul să nu fie nevoit să iasă la vedere. Eu 
primul cred - Beverly şi Richie poate-ar fi în stare să-i 
țină pe ceilalţi, sau Mike, dar Stan e atât de speriat, şi 
Ben la fel, deşi cred că el e mai tare decât Stan. lar 
Eddie are un braț rupt. De ce iam condus aici? 
Hristoase! De ce-am făcut-o? 

— Bill? întrebă neliniştit Ben. 

Ceilalţi li se alăturară lângă club. Tunetul trosni 
iarăşi, iar arbuştii începură să fremete mai agitati. 
Bambuşii pârâiau în lumina tot mai slabă dinaintea 
furtunii. 

— Bill... se auzi acum şi glasul lui Richie. 

— $şş! 

Ceilalţi tăcură stingheriţi sub văpaia ochilor săi 
bântuiţi. Privea hăţişurile, poteca şerpuind printre ele, 
înapoi spre Kansas Street, şi-şi simţi mintea urcând 
brusc o treaptă, ca pe un plan superior. În minte nu se 
bâlbâia nimic; se simţea de parcă gândurile i-ar fi fost 
purtate pe un torent nebunesc al intuiţiei - ca şi cum 
toate s-ar fi năpustit spre el. 

George la un capăt, eu şi prietenii mei la celălalt. Și 
atunci se va opri 

(din nou) 

din nou, da, din nou, pentru că asta s-a mai întâmplat 
şi înainte şi întotdeauna trebuie să fie un anume 
sacrificiu la sfârşit, un anume lucru cumplit care să-l 
oprească, nu ştiu cum de ştiu, dar ştiu... larei... Ei... 

— Ei la-la-lasă să se-ntâmple, murmură Bill, privind cu 
ochi holbaţi la cărarea ca o coadă de şobolan. Si-Si-sigur 
că d-d-da. 

— Bill? întrebă Bev, rugătoare. 

Stan stătea lângă ea, mic şi pedant, într-o cămaşă 
albastră. Mike stătea de cealaltă parte, privindu-l 
concentrat pe Bill, ca şi cum i-ar fi citit gândurile. 

Îl lasă să se-ntâmple, întotdeauna o fac, şi lucrurile se 


liniştesc, lucrurile continuă, Monstrul... Monstrul... 

(doarme) 

doarme... Sau hibernează ca un urs... Și apoi începe 
iar, şi ei ştiu... Oamenii ştiu... Știu că aşa trebuie să fie 
pentru ca Monstrul să poată să existe. 

V-am CO-Co-co-c-c-c... 

O Doamne rogu-te o Doamne rogu-te capra sare 
piatra rogu-te Doamne piatra crapă-n patru ajută-mă s-o 
spun crăpa-i-ar capul caprei o Doamne o Hristoase O 
ROGU-TE AJUTA-MĂ SĂ POT VORBI! 

— V-am c-c-condus a-aici p-p-p-p-pentru că ni-ni-nici 
un loc nu-i s-s-sigur, spuse Bill. 

Saliva îi bolborosea pe buze; se şterse cu dosul mâinii. 

— D-D-Derry este Monstrul, î-i-înţelegeţi ce v-v-vă zzz- 
ZZZİC? 

li privi cu ochi învăpăiaţi; se traseră puţin înapoi, 
ochii sticlindu-le, aproape exoftalmici de frică. 

— De-eerry este Monstrul! O-o-oriunde ne-am d-d-d- 
duce... când Mo-Mo-Monstrul n-n-n-ne pr-rinde, ei n-n-n- 
o să v-v-vadă, n-n-n-o s-a-a-a-udă, n-n-n-o să şt-şt-stie. 

Îi implora din ochi: 

— N-nu v-vedeţi c-cum me-me-merge? To-to-tot ce p- 
p-putem fa-fa-ce e să în-în-încercăm să te-erminăm ce- 
ce-am î-i-i-început. 

Beverly îl văzu pe domnul Ross ridicându-se, privind- 
o, împăturindu-şi ziarul şi intrând pur şi simplu în casă. 
N-o să vadă, n-o s-audă, n-o să ştie. Iar tatăl meu 

(dă pantalonii ăia jos, curviştino) 

avusese de gând s-o omoare. 

Mike se gândea la masa luată cu Bill. Mama lui Bill 
fusese dusă în lumea visurilor ei, nepărând să-i vadă pe 
niciunul, citind un roman de Henry James în timp ce 
băieţii făceau sandvişuri şi le înfulecau în picioare la 
bar. Richie se gândea la casa curată, dar complet goală 
a lui Stan. Stan fusese puţin cam surprins; mama lui era 
aproape întotdeauna acasă la ora prânzului. Cu puţinele 
ocazii când nu era, lăsa un bilet pe care scria unde poale 


fi găsită. Dar azi nu găsiseră niciun bilet. Maşina lipsea, 
şi atâta tot. 

— Probabil s-o fi dus la cumpărături cu prietena ei, 
Debbie, spuse Stan, uşor încruntat, şi începu să facă 
sandvişuri cu salată de ouă. 

Richie uitase totul. Până acum. Eddie se gândea la 
mama lui. Când ieşise cu planşa de Parcheesi nu auzise 
niciuna dintre observaţiile obişnuite: Să ai grijă, Eddie, 
să te pui la adăpost dacă plouă, Eddie, să nu-ndrăzneşti 
să joci vreun joc violent, Eddie. Nu-l întrebase dacă avea 
la el inhalatorul, nu-i spusese la ce oră să fie acasă, nu-l 
prevenise împotriva „băieţilor ălora prost crescuţi cu 
care te tot joci”. Pur şi simplu continuase să urmărească 
serialul la televizor, ca şi cum el nici n-ar fi existat. 

Ca şi cum n-ar fi existat. 

O versiune a aceluiaşi gând trecu prin mintea tuturor 
băieţilor: deveniseră la un moment dat, între 
deşteptarea de dimineaţă şi ora prânzului, nişte simple 
stafii. 

Stafii. 

— Bill, spuse răguşit Stan, dacă o luăm pe scurtătură? 
Prin Old Cape? 

Bill clătină din cap: 

— N-aş zi-zi-zi-ice. Ne-am p-p-prinde în ba-ba-bam-b- 
b-buşi... În ni-ni-nisipurile m-mişcătoare... Sau o să f-f-fie 
pe-pe-peşti  p-p-pirania  ad-ad-adevăraţi în K-K- 
Kenduskeag... S-s-sau a-a-altceva. 

Fiecare avea propria sa viziune aparte asupra 
aceluiaşi sfârşit. Ben vedea tufişuri care deodată 
deveneau plante carnivore  mâncătoare-de-oameni. 
Beverly vedea lipitori zburătoare, ca acelea care ieşiseră 
din frigiderul cel vechi. Stan vedea terenul mlăştinos din 
pâlcul de bambuşi vomând cadavrele vii ale copiilor 
înghiţiţi acolo de vestitele nisipuri mişcătoare. Mike 
Hanlon îşi imagina mici reptile jurasice cu oribili dinți- 
ferăstrău, clocotind deodată afară din scorbura unui 
trunchi putred, atacându-i, muşcându-i, făcându-i 


bucăţi. Richie vedea Ochiul Târâtor lăsându-şi zeama 
asupra lor în timp ce fugeau pe sub podul feroviar. Iar 
Eddie îi văzu pe ei înşişi escaladând taluzul la Old Cape 
doar pentru a privi în sus şi a-l vedea stând în vârf pe 
lepros, cu carnea sa atârnând colcăind de gândaci şi 
viermi, aşteptându-i. 

— Dacă am putea ieşi din oraş cumva... murmură 
Richie, apoi tresări când tunetul răcni o negaţie furioasă 
din cer. 

Noi stropi de ploaie răpăiră - încă picura doar, însă 
curând avea să înceapă aversa serioasă, în pânze şi 
şiroaie. Pacea ceţoasă a zilei se risipise acum de tot, ca 
şi cum nici n-ar fi existat vreodată. 

— Am fi în siguranţă dacă am putea numai să ieşim 
din fututul ăsta de oraş. 

Beverly începu: 

— Bip-b... 

Şi atunci o piatră veni în zbor din tufişurile încâlcite 
şi-l lovi pe Mike într-o parte a capului. Băiatul se clătină, 
cu sângele curgându-i prin părul scurt, lipit de ţeastă, şi 
ar fi căzut dacă nu-l prindea Bill. 

— Vă-nvăţ eu să daţi cu pietre! pluti până la ei glasul 
batjocoritor al lui Henry. 

Bill îi văzu pe ceilalţi privind în jur cu ochi hăituiţi, 
gata s-o zbughească în şase direcţii diferite. Şi, dacă o 
făceau, atunci chiar ar fi sosit sfârşitul. 

— B-B-Ben! strigă el tăios. 

Ben îl privi: 

— Bill, tre’ să fugim. Ăştia... 

Alte două pietre zburară din tufişuri. Una îl nimeri pe 
Stan în partea de sus a coapsei. Ţipă, mai mult de 
mirare decât de durere. Beverly o fentă pe a doua. 
Proiectilul se izbi de pământ şi se rostogoli prin trapa 
clubului. 

— M-m-mai ţii m-m-mi-minte pr-pr-prima z-zi când a-ţi 
v-v-venit a-a-ci? strigă Bill acoperind tunetul. Z-z-z-ziua 
când s-a te-rminat şc-şcoala? 


— Bill... strigă Richie. 

Bill îi făcu un semn repezit să tacă; ochii săi rămaseră 
îndreptaţi asupra lui Ben, ţintuindu-l pe loc. 

— Sigur, răspunse Ben, încercând nefericit să 
privească în toate direcţiile o dată. 

Acum boscheţii fremătau şi dansau înnebuniţi, cu 
mişcări aproape tectonice. 

— Co-co-conductele! St-aţia de p-p-pompare! Ac-acolo 
tre-tre-tre-buie să m-m-mergem. Du-ne acolo! 

— Dar... 

— Du-dudu-ne a-acolo! 

Un bombardament de pietre vâjâi din tufişuri şi, o 
clipă, Bill văzu chipul lui Victor Criss, oarecum speriat, 
ameţit şi avid, toate în acelaşi timp. Apoi o piatră îl 
pocni în obraz şi veni rândul lui Mike să îl ţină pe Bill să 
nu cadă. Un moment, nu mai putu vedea clar. Obrazul îi 
amorţise. Apoi senzațiile îi reveniră în adânci pulsaţii 
dureroase şi simţi sângele şiroindu-i pe faţă. Se şterse 
pe obraz, tresărind la atingerea cucuiului dureros ce 
creştea acolo, privi sângele şi îl şterse de pantaloni. 
Părul îi flutura sălbatic în vântul tot mai răcoros. 

— Te-nvăţ eu să dai cu pietre, găoz bâlbâit! repetă 
Henry, râzând şi zbierând în acelaşi timp. 

— Du-dudu-ne! urla Bill. 

Acum înţelegea de ce-l trimisese pe Eddie înapoi să-l 
aducă pe Ben; în acea staţie de pompare trebuia să 
meargă, în aceea, şi nu în alta, şi numai Ben ştia exact 
care anume era - străbăteau ambele maluri ale 
Kenduskeagului, la intervale neregulate. 

— A-ă-ăla-i lo-lo-locu'! In-in-intrarea! Ca-ca-calea spre 
Monstru! 

— Bill, n-ai de unde să ştii asta! strigă Beverly. 

— Ba ştiu! strigă el, furios pe ea - furios pe toţi 
ceilalţi. 

Ben rămase pe loc un moment, umezindu-şi buzele, 
uitându-se la Bill. Apoi porni de-a curmezişul poienii, 
îndreptându-se spre râu. Un fulger strălucitor brazdă 


cerul, alb-vineţiu, urmat de ruptura tunetului, care-l 
făcu pe Bill să se clatine pe picioare. Un pietroi cât 
pumnul pluti pe lângă nasul său şi izbi fundul mare al lui 
Ben. Acesta chiui de durere şi-şi duse mâna la locul 
lovit. 

— Aha, grăsane! ţipă Henry cu acelaşi glas pe 
jumătate râzând, pe jumătate urlând. 

Tufele fremătară şi trosniră, iar Henry apăru în timp 
ce ploaia înceta să se mai aiurească şi începea să toarne 
şiroaie. Apa curgea prin tunsoarea periuţă a lui Henry, 
prin sprâncene, pe obraji. Rânjetul îi dezvelea toţi dinţii. 

— Te-nvăţ eu să mai dai cu p... 

Mike găsise o bucată de lemn rămasă de la 
construcţia clubului şi acum o aruncă. Proiectilul se 
dădu de două ori peste cap şi pocni fruntea lui Henry. 
Acesta răcni, se plesni cu mâna pe frunte ca un om 
căruia i-a venit o idee a dracului de bună şi căzu greu în 
fund. 

— Fu-fu-fugiţi! mugi Bill. D-după Be-Be-Ben! 

Alte trosnete şi poticneli prin boscheţi, şi, în vreme ce 
restul Păguboşilor fugeau după Ben Hanscom, Victor şi 
Belch apărură; Henry se ridică şi toţi trei începură 
urmărirea. 

Chiar şi mai târziu, când restul acelei zile îi reveni în 
minte lui Ben, nu îşi mai putu aminti decât imagini 
disparate ale goanei lor prin tufişuri. Îşi aducea aminte 
de crengi încărcate de frunze ude plesnindu-l peste faţă, 
scăldându-l în apă rece; îşi aminti că tunetele şi 
fulgerele păreau să fi devenit aproape continue şi mai 
ţinea minte că răcnetele lui Henry, care striga la ei să 
vină înapoi şi să lupte, păreau să se amestece cu 
zgomotul Kenduskeagului de care se apropiau. De 
fiecare dată când încetinea, Bill îl plesnea peste spinare 
ca să-l facă să se grăbească. 

Și dacă n-am s-o mai găsesc? Şi dacă n-am să mai 
găsesc acea staţie de pompare anume? 

Respirația îi intra şi-i ieşea sfâşietoare din plămâni, 


fierbinte şi cu gust de sânge în adâncul gâtului. Un 
junghi i se înfigea adânc în coaste. 

Fesele cântau acolo unde le lovise piatra. Beverly 
spusese că Henry şi prietenii săi voiau să-i omoare, iar 
acum Ben o credea. 

Ajunse pe malul Kenduskeagului atât de brusc, încât 
aproape căzu în apă. Reuşi să-şi menţină echilibrul, iar 
apoi ţărmul, săpat pe dedesubt de torentele primăverii, 
se surpă făcându-l să cadă oricum peste cap, lunecând 
până la marginea apei repezi, cu cămaşa adunată la 
spate şi noroi lutos brăzdându-i pielea şi lipindu-se de 
ea. 

Bill căzu grămadă peste el şi-l ridică în picioare. 

Ceilalţi se năpustiră afară din hăţişurile de pe creasta 
malului, unul după altul. Richie şi Eddie erau ultimii, 
Richie cu un braţ petrecut pe după talia lui Eddie, cu 
ochelarii uzi agăţaţi precar pe vârful nasului. 

— UV-u-unde? strigă Bill. 

Ben privi mai întâi la stânga, apoi la dreapta, 
conştient că timpul era sinucigaş de scurt. Deja râul 
părea mai umflat, iar cerul întunecat de ploaie îi dăduse 
o amenințătoare culoare cenuşie ca gresia, în timp ce-şi 
urma clocotind cursul. "Ţărmurile erau înţesate de 
vegetaţie și copaci piperniciţi, toţi aceştia dansând acum 
pe melodia vântului. Il auzea pe Eddie sughiţând, 
chinuindu-se să-şi recapete respiraţia. 

— UV-u-unde? 

— Nu şt... începu el, şi atunci văzu copacul înclinat şi 
grota erodată de dedesubt. 

Acolo se ascunsese în acea dintâi zi. Picotise, iar la 
deşteptare îi auzise pe Bill şi Eddie prin jur. Apoi băieţii 
cei mari veniseră... văzuseră... cuceriseră. Tai-tai, 
băieţii, chiar că era un dig de pici, pe bune. 

— Acolo! strigă. Pe-acolo e! 

Fulgerul explodă din nou, şi de astă dată Ben îl putu 
auzi, un zgomot bâzâit, ca un transformator de tren 
suprasolicitat. Lovi copacul, şi flăcări electrice albe- 


albăstrii îi pârjoliră temelia scorburoasă în ţăndări şi 
scobitori bune pentru un uriaş din poveşti. Arborele 
căzu peste râu cu un trosnet asurzitor, ridicând în aer 
trâmbe de vapori. Ben, uluit, trase aer în piept şi simţi 
un miros încins, putred şi sălbatic. Un alt fulger, minge 
de foc, se rostogoli în sus pe trunchiul copacului 
doborât, păru să se aprindă şi mai tare şi dispăru. 
Tunelul explodă, nu deasupra, ci în jurul lor, ca şi cum 
ar fi stat în centrul trăsnetului neaşteptat. Ploaia cădea 
compactă. 

Bill îl pocni în spinare, deşteptându-l din contemplaţia 
buimăcită a priveliştii: 

— Du-du-DU-TE! 

Ben se duse, plescăind şi împiedicându-se pe 
marginea râului, cu părul atârnându-i în ochi. Ajunse la 
pom - mica grotă de rădăcini de sub el fusese nimicită - 
şi se căţără pe deasupra, înfundându-şi degetele de la 
picioare în scoarţa udă, zgâriindu-şi mâinile şi braţele. 

Bill şi Richie îl ridicară pe Eddie pe deasupra şi, când 
căzu de pe trunchiul copacului, Ben îl prinse. Se 
prăvăliră amândoi la pământ. Eddie scoase un țipăt. 

— Ai păţit ceva? strigă Ben. 

— Nu cred, strigă drept răspuns Eddie, ridicându-se 
în picioare. 

Bâjbâi după inhalator şi aproape îl scăpă. Ben i-l 
prinse, iar Eddie îi aruncă o privire încărcată de 
recunoştinţă în timp ce şi-l vâra în gură şi apăsa pe 
trăgaci. 

Urmă Richie, apoi Stan şi Mike. Bill o împinse pe 
Beverly până sus pe copac, iar Ben şi Richie o prinseră 
când sări pe partea cealaltă; avea părul lipit de ţeastă şi 
blugii înnegriţi de apă. 

Bill sosi ultimul, ridicându-se în braţe pe trunchi şi 
aruncându-şi lateral picioarele. Îi văzu pe Henry şi pe 
ceilalţi doi plescăind prin râu spre ei şi, în timp ce 
luneca de pe arborele căzut, strigă: 

— Pi-pi-pietre! Aruncaţi cu pietre! 


Se găseau din belşug pe țărm, iar copacul lovit de 
trăsnet forma o baricadă perfectă. Într-o clipă, toţi şapte 
azvârleau cu pietre în Henry şi amicii săi. Aceştia 
aproape ajunseseră la copac; erau în plină linie de foc. 
Se pomeniră împinşi înapoi, ţipând de durere şi furie, pe 
când pietrele îi loveau în feţe, în piepturi, în braţe şi 
picioare. 

— Învăţaţi-ne să dăm cu pietre! strigă Richie şi aruncă 
una mare cât un ou de găină spre Victor. 

Îl nimeri în umăr şi ricoşă aproape vertical. Victor 
urlă. 

— Voi a zice... Voi a zice... dă-i bătaie şi ne-nvaţă, 
băiete! Suntem buni la-nvăţat! 

— Aaahaa! zbieră Mike. Cum vă place? Cum vă place? 

Nu primiră cine ştie ce răspuns. Ceilalţi se retraseră 
până în afara bătăii pietrelor şi se strânseră laolaltă. O 
clipă mai târziu escaladară malul, lunecând şi 
poticnindu-se pe pământul ud şi noroios, deja brăzdat de 
o întreagă reţea de pârâiaşe, ţinându-se de crengi ca să- 
şi păstreze echilibrul. 

Dispărură în desişuri. 

— Vor să ne ia prin învăluire, Bill Barosane, zise 
Richie, împingându-şi ochelarii în sus pe nas. 

— E-n re-re-regulă, replică Bill. Ha-haide, B-B-Ben. Te 
u-u-urmăm. 

Ben o luă la goană de-a lungul malului (aşteptându-se 
ca Henry şi ceilalţi să-i apară în faţă dintr-un moment în 
altul) şi văzu staţia de pompare la douăzeci de metri 
distanţă în josul albiei. Ceilalţi îl urmară într-acolo. 
Vedea şi alţi cilindri pe malul opus, unul destul de 
aproape, celălalt la patruzeci de metri mai în amonte. 
Aceştia doi împroşcau torente de apă noroioasă în 
Kenduskeag, dar numai un firişor se scurgea din ţeava 
ce străpungea pământul sub cilindrul apropiat. Nici nu 
murmura, observă Ben. Instalaţia de pompare se 
stricase. 

Îl privi pe Bill îngândurat... şi cu o oarecare teamă. 


Bill se uita la Richie, Stan şi Mike. 

— T-t-trebuie să dă-dă-dăm c-c-capacul la o pa-par-te. 
A-a-a-ju-taţi-m-m-mă. 

În placa de fier erau fixate mânere, dar ploaia le 
făcuse alunecoase, iar capacul propriu-zis era incredibil 
de greu. Ben păşi alături de Bill, care îşi mută puţin 
mâinile ca să-i facă loc. Ben auzea apa picurând 
înăuntru - un sunet neplăcut, cu ecou, ca al stropilor 
căzând într-o fântână. 

— A-a-ACUM! strigă Bill, şi toţi cinci se opintiră 
simultan. Capacul se mişcă, scoțând un scrâşnet urât. 

Beverly apucă şi ea lângă Richie, iar Eddie împinse cu 
braţul sănătos. 

— Un, doi, trei şi! intonă Richie. 

Capacul mai scrâşni un pas pe capătul cilindrului. 
Acum se arătă o semilună de întuneric. 

— Un, doi, trei şi! 

Semiluna se îngroşă. 

— Un, doi, trei şi! 

Ben împinse până ce înaintea ochilor prinseră să-i 
joace pete roşii. 

— Daţi-vă-napoi! strigă Mike. Hai, că se duce, hai, că 
se duce! 

Se retraseră şi priviră cum uriaşul capac circular se 
înclină şi căzu. 

Săpă o despicătură în pământul ud, apoi se răsturnă 
pe spate. De pe suprafaţa sa inferioară, numeroşi 
gândaci o zbughiră în iarba înglodată. 

— În, icni Eddie. 

Bill privi înăuntru. Trepte metalice coborau spre un 
lac circular de apă neagră, cu suprafaţa bombardată 
acum de ploaie. Pompa lâncezea tăcută în mijlocul 
lacului, pe jumătate scufundată. Vedea apa curgând în 
staţia de pompare prin gura conductei debitoare şi, cu 
un gol în pântece, îşi spuse: Acolo trebuie să intrăm. 
Acolo înăuntru. 

— E-E-E-Eddie. Ţi-ţine-te de m-m-mine. 


Eddie îl privi, neînţelegând. 

— În câ-câ-cârcă. Ţine-te cu b-b-braţul să-să-nătos. 

li arătă cum. 

Eddie înţelese, dar rămase nehotărât. 

— Repede! se răsti Bill. O-o-or să f-f-fie aici! 

Eddie îl cuprinse pe Bill de gât; Stan şi Mike îl 
împinseră astfel ca să se poată agăța cu picioarele pe 
după mijlocul lui Bill. În timp ce Bill trecea 
neîndemânatic peste buza cilindrului, Ben văzu că Eddie 
ţinea ochii strâns închişi. 

Peste ropotul ploii, putea auzi şi un alt zgomot: crengi 
biciuind, lujeri plesnind, voci. Henry, Victor şi Belch. 
Cea mai hidoasă şarjă de cavalerie din lume. 

Bill se apucă de marginea betonată a cilindrului şi îşi 
căută pe pipăite calea în jos, atent pas cu pas. Treptele 
de fier erau alunecoase. Eddie se ţinea de el aproape ca 
în ghearele morţii, iar Bill avu impresia că i se formează 
o imagine foarte vie a ceea ce însemna de fapt toată 
astma lui Eddie. 

— Mi-e frică, Bill, şopti Eddie. 

— Ş-ş-şi mie. 

Dădu drumul buzei de beton şi se prinse de prima 
treaptă. Deşi Eddie aproape îl sugruma şi părea să fi 
câştigat deja douăzeci de kilograme în plus, Bill zăbovi o 
clipă să privească Maidanul, Kenduskeag-ul, norii care 
goneau. Un glas lăuntric - nu speriat, ci doar ferm - îi 
spusese să se uite bine, pentru cazul că nu va mai vedea 
niciodată lumea de sus. 

Aşa că privi, apoi începu să coboare cu Eddie agăţat 
în cârcă. 

— N-o să mă mai pot ţine mult, bâigui Eddie. 

— N-o să fi-fi-fie nevoie. Aproape am a-a-ajuns. 

Un picior i se cufundă în apa rece ca gheaţa. Căută 
treapta următoare, o găsi. Mai urma una dedesubt, după 
care scara se sfârşea. Stătea în apă până la genunchi, 
lângă pompă. 

Se lăsă pe vine, tresărind când apa rece îi îmbibă 


pantalonii, şi-l puse jos pe Eddie. Trase adânc aer în 
piept. Mirosul nu era prea grozav, dar se simţea 
minunat fără braţul lui Eddie strangulându-l. 

Ridică privirea spre gura cilindrului. Se afla cam la 
trei metri deasupra lui. Ceilalţi stăteau grupaţi împrejur, 
privind în jos. 

— H-h-haideţi! strigă. Câ-câ-te u-u-unul! Grăbiţi-vă! 

Beverly cobori prima, aruncându-se cu uşurinţă peste 
margine şi agăţându-se de scară, urmată de Stan. 
Ceilalţi veniră după ei. Richie sosi ultimul, aşteptând să 
asculte apropierea lui Henry şi a alor săi. Presupuse, 
după sunetul înaintării lor năvalnice, că vor ieşi probabil 
puţin mai la stânga acelei staţii de pompare, dar 
aproape sigur nu atât cât să schimbe cu ceva situaţia. 

În clipa aceea Victor mugi: 

— Henry! Acolo! Tozier! 

Richie privi în jur şi-i văzu repezindu-se spre el. Victor 
venea în frunte... Apoi Henry îl împinse atât de sălbatic 
într-o parte, încât Victor căzu patinând pe genunchi. 
Henry avea un cuţit, nici vorbă, un şiş în toată regula. 
Stropi de apă picurau de pe tăiş. 

Richie aruncă o privire în cilindru, îi văzu pe Ben şi 
Stan ajutându-l pe Mike să coboare de pe scară şi se 
aruncă şi el înăuntru. Henry pricepu ce făcea şi zbieră la 
el. Richie, râzând înnebunit, îşi trânti mâna stângă în 
îndoitura cotului drept şi repezi antebraţul spre cer, cu 
pumnul strâns în ceea ce putea fi cea mai veche 
înjurătură din lume. Ca să fie sigur că Henry înţelesese 
ideea, îndreptă în sus degetul mijlociu. 

— O să vă ia dracu’ acolo jos! strigă Henry. 

— Ba p'a mă-tii! nu se lăsă Richie, râzând. 

Îi era groază să coboare în gâtlejul acela de ciment, 
dar tot nu-şi putea stăpâni râsul. Şi, cu Vocea Copoiului 
Irlandez, trase o goarnă: 

— Pi tăţi shinţii, bafta irlandezului niciodat” nu se 
gată, fainu' mieu băiet! 

Henry alunecă pe iarbă şi căzu grămadă în fund, la 


nici zece metri de locul unde stătea Richie, cu picioarele 
pe treapta de sus a scării înfipte în curbura interioară a 
staţiei de pompare şi capul, până la piept, afară. 

— Hei, craci-de-banană! strigă Richie, delirând de 
triumf, după care o tuli în jos pe scară. 

Barele metalice erau lunecoase, şi o dată a fost cât pe 
ce să cadă. Apoi Bill şi Mike îl înşfăcară şi se pomeni 
stând până la genunchi în apă alături de ceilalţi, 
formând un cerc larg împrejurul pompei. Tremura tot, 
simţea fiori reci şi fierbinţi fugărindu-i-se pe spinare, dar 
tot nu se putea opri din râs. 

— Trebuia să-l vezi, Bill Barosane, împiedicat ca- 
ntotdeauna, tot nu poate să nu-şi stea singur în drum... 

Capul lui Henry apăru în deschizătura circulară de 
sus. Zgârieturi de la crengi şi rugi îi brăzdau cruciş şi 
curmeziş obrajii. Dădea din gură, iar ochii-i aruncau 
flăcări. 

— Aşa, bine, strigă el în jos spre ei; vorbele sale aveau 
o rezonanţă plată înăuntrul cilindrului de beton, nu 
tocmai un ecou. Hai că vin. Am pus laba pe voi. 

Îşi petrecu un picior pe deasupra, căută cu el prima 
treaptă. O găsi şi îl cobori şi pe celălalt. 

Vorbind tare, Bill spuse: 

— Câ-când a-a-ajunge jo-jos, de-destul de a-a-aproape, 
î-î-î] ap-ap-apucăm toţi. Îl-îl-îl tra-tragem j-j-jos. Îl-îl-îl b- 
bă-găm sub a-apă. G-ga-gata? 

— teles, şefu'! replică Richie şi trânti un salut 
soldăţesc cu o mână tremurătoare. 

— Gata, confirmă Ben. 

Stan îi făcu cu ochiul lui Eddie, care nu înţelegea ce 
se petrece - decât că, i se părea lui, Richie înnebunise. 
Râdea ca un descreierat în timp ce Henry Bowers - 
temutul Henry Bowers - se pregătea să coboare şi să-i 
omoare ca pe nişte şobolani într-un butoi cu apă de 
ploaie. 

— Toţi gata pentru el, Eddie! ţipă Stan. 

Henry îngheţă cu trei trepte mai jos. Privi peste umăr 


spre Păguboşi. Pentru prima oară, pe chip i se citea 
îndoiala. 

Eddie pricepu deodată. Dacă ceilalţi veneau jos, erau 
nevoiţi să coboare pe rând. Distanţa era prea mare ca să 
sară, mai ales când puteau nimeri drept peste maşina de 
pompare, iar ei erau acolo, toţi şapte, aşteptând într-un 
cerculeţ strâns. 

— Ha-ha-ai jos, H-Henry, îl chemă pe un ton amabil 
Bill. Ce-ce-ce-aş-te-te-pţi? _ 

— Chiar aşa, rosti cristalin şi Richie. Îţi place să baţi 
copii mai mici ca tine, nu? Haide, Henry. 

— Te-aşteptăm, Henry, îl pofti dulce Beverly. Nu cred 
c-o să-ţi placă aicea jos, da' vino dacă aşa vrei. 

— Dacă nu eşti laş, adăugă Ben. 

Şi începu să piuie!?. Richie i se alătură şi, curând, toţi 
făceau ca nişte puişori. Piuitul batjocoritor reverbera 
între pereţii uzi, şiroind de apă. Henry privi în jos spre 
ei, cu cuțitul ţinut strâns în mâna stângă şi faţa de 
culoarea cărămizilor vechi, îndură treizeci de secunde 
poate, apoi o luă în sus. Păguboşii îi lansau în urmă 
fluierături şi ocări. 

— Bi-bine, reveni Bill la glasul scăzut. Tre-trebuie să 
intrăm în-în con-conducta aia. Re-re-repede. 

— De ce? întrebă Beverly, dar Bill fu scutit de efortul 
de a răspunde. 

Henry reapăru în gura staţiei de pompare şi aruncă în 
puț o piatră de mărimea unei mingi de fotbal. Beverly 
zbieră, iar Stan îl trase pe Eddie lângă zidul circular, cu 
un țipăt răguşit. Bolovanul izbi cofrajul ruginit al 
instalaţiei de pompare şi scoase un bubuit muzical. 
Ricoşă în stânga, lovindu-se de peretele de ciment la nici 
cincisprezece centimetri de capul lui Eddie. O aşchie de 
beton îi înţepă dureros obrazul. Piatra căzu în apă cu un 
plescăit. 

— Re-re-repede! strigă încă o dată Bill, şi se îmbulziră 
în jurul conductei debitoare a staţiei. 


12 în lb. engleză, chicken, 1. „pui de găină”; 2. „laş” (n. tr.). 


Gaura avea cam un metru şi jumătate lăţime. Bill îi 
trimise înăuntru unul după altul (o vagă imagine de circ 
- toţi clovnii mătăhăloşi ieşind dintr-o singură maşinuţă 
- îi străbătu mintea într-o străfulgerare meteorică; peste 
ani de zile avea să recurgă la aceeaşi imagine într-o 
carte intitulată Torentul negru) şi se urcă ultimul, după 
ce mai fentă un pietroi. Sub ochii lor, alte pietre căzură 
de sus, majoritatea ciocnindu-se de carcasa pompei şi 
ricoşând în tot felul de unghiuri năstruşnice. 

Când încetară să mai cadă, Bill privi în sus şi-l văzu pe 
Henry coborând din nou scara, cât putea de repede. 

— P-p-pe e-e-el! le strigă celorlalţi. 

Richie, Ben şi Mike se înghesuiră în spatele lui Bill. 
Richie făcu un salt înalt şi-l apucă pe Henry de gleznă. 
Henry înjură şi scutură piciorul de parcă încerca să 
arunce cât colo un căţel cu dinţi ascuţiţi - un terier, 
eventual, sau un pechinez. Richie se-agăţă de o treaptă, 
se caţără şi mai sus şi chiar reuşi să-şi înfigă dinţii în 
glezna lui Henry. Cu un urlet, Henry se smulse iute din 
muşcătură. Un mocasin îi ieşi din picior şi căzu 
plescăind în apă, unde se cufundă cuminte. 

— M-a muşcat! M-a muşcat! Bulangiu' m-a muşcat! 

— Mhm, bine că mi-am făcut antitetanosul astă- 
primăvară! îi aruncă Richie. 

—  Faceţi-i terci! răgea Henry. Faceţi-i terci, 
bombardaţi-i ca-n epoca de piatră, zburaţi-le creierii! 

Alţi bolovani se prăvăliră. Băieţii se retraseră la 
repezeală înapoi în conductă. Mike, lovit la braţ de o 
piatră mică, îşi apucă strâns locul atins, strâmbându-se, 
până ce durerea începu să-i treacă. 

— E meci nul, spuse Ben. Ei nu pot cobori, noi nu 
putem urca. 

— Nici nu tre-tre-buie să urcăm, răspunse calm Bill, şi 
o şt-şt-ştiţi toţi. Nici n-nu mai trebuie să u-u-u-urcăm vr- 
vreodată. 

Îl priviră cu ochi îndureraţi şi temători. Nimeni nu 
spuse nimic. 


Vocea lui Henry, cu batjocura mascându-i furia, pluti 
în jos: 

— Putem s-aşteptăm aici toată ziua, băi, ăştia! 

Beverly se întorsese şi privea în lungul conductei. 
Lumina devenise difuză, şi nu putea vedea mare lucru. 
Ceea ce distingea era un tunel de beton cu treimea 
inferioară plină de apă învolburată. Acum nivelul era 
mai ridicat decât la început când se strecuraseră acolo, 
probabil pentru că pompa nu funcţiona şi doar o parte 
din apă reuşea să se verse în Kenduskeag. Simţi cum 
claustrofobia îi strânge în cleşti de fier gâtul. Dacă apa 
mai creştea aveau să se înece. 

— Chiar trebuie, Bill? 

Băiatul ridică din umeri. Cu asta spuse totul. Mda, 
trebuia; ce altceva îi aştepta? Să fie ucişi pe Maidan de 
Henry, Victor şi Belch? Sau de altceva - poate ceva 
chiar mai rău - în oraş? Acum îi înţelegea destul de bine 
gândul; nu se simţea nici urmă de bâlbâială în acea 
ridicare din umeri. Era mai bine pentru ei să se 
confrunte cu Monstrul. Să pună cărţile pe masă, ca într- 
o ultimă răfuială dintr-un film de aventuri. Era mai 
curat. Mai vitejeşte. 

Richie întrebă: 

— Cum se numea ritualul ăla de care ne-ai spus, Bill 
Barosane? Ăla din cartea de la bibliotecă? 

— Ch-Ch-Chuid, răspunse Bill, cu un uşor zâmbet. 

— Chud, dădu Richie din cap. Il muşti pe Monstru de 
limbă şi Monstrul te muşcă şi el pe tine, corect? 

— Co-co-co-rect. 

— Şi pe urmă zici bancuri. 

Bill încuviinţă. 

— Ce nostim, făcu Richie, privind în tunelul întunecos. 
Nu-mi vine nici unu-n minte. 

— Nici mie, spuse şi Ben. 

Frica îi apăsa pieptul, greutate fierbinte şi 
scârbavnică. Simţea că singurul lucru ce-l oprea să se 
aşeze pur şi simplu în apă şi să înceapă să gângurească 


precum un bebeluş - sau să înnebunească pur şi simplu 
- era prezenţa calmă, sigură, a lui Bill... şi a lui Beverly. 
Mai degrabă şi-ar fi dat viaţa decât să-i arate fetei ce 
frică îi era. 

— Ştii unde duce conducta asta? îl întrebă Stan pe 
Bill. 

Bill clătină din cap. 

— Ştii cum să găsim Monstrul? 

Acelaşi gest. 

— O să ştim când vom ajunge pe-aproape, spuse 
deodată Richie; trase aer în piept, adânc, tremurător. 
Dacă trebuie s-o facem, atunci hai să mergem. 

Bill încuviinţă: 

— O iau eu p-p-primul. Pe urmă E-Eddie. B-B-Ben. 
Bev. St-an 0-0-Omu' M-M-Mike. Tu la u-urmă, Ri-Richie. 
To-toată lumea ţi-ţi-ţineţi o mâ-mâ-mână pe u-umărul c- 
c-celui din fa-fa-faţa v-v-voastră. O să fie în-întuneric. 

— leşiţi odată? guiţă de sus Henry Bowers. 

— Om ieşi noi undeva, murmură Richie. Aşa cred. 

Se înşiruiră aidoma unor orbi ce-şi caută drumul. Bill 
mai privi o dată în urmă, asigurându-se că fiecare îşi 
ţinea mâna pe umărul celui din faţă. Apoi, aplecându-se 
uşor înainte contra curentului puternic, Bill Denbrough 
îşi conduse prietenii în bezna unde bărcuţa pe care o 
făurise pentru fratele său dispăruse cu aproape un an în 
urmă. 


Capitolul 20 
Cercul se închide 


1 


Tom 


Tom Rogan avea un căcat de vis aiurit. În acest vis îşi 
omora tatăl. 

O parte a minţii sale înţelegea ce nebunie era asta; 
tatăl lui murise când Tom era abia în clasa a treia. Mă 
rog... Poate că „murise” nu era tocmai cel mai potrivit 
cuvânt. Poate „se sinucisese” era de fapt adevărul. 
Ralph Rogan îşi preparase un cocteil de gin cu leşie. 
Tom devenise tutore al fratelui şi surorilor sale, şi 
aceştia începuseră să primească „bătăiţe” dacă li se 
întâmpla ceva. 

Aşadar, n-avea cum să-şi fi ucis tatăl... Doar că, în 
visul acela înspăimântător, ţinea un fel de mâner 
inofensiv sprijinit de gâtul tatălui său... Dar nu era întru 
totul inofensiv, nu-i aşa? Avea un buton la capăt şi, dacă 
îl apăsa, din mâner sărea o lamă şi trecea drept prin 
gâtul tatălui lui. N-am de gând să fac aşa ceva, tăticule, 
nicio grijă, gândea creierul său din vis chiar înainte ca 
degetul să apese butonul şi tăişul să ţâşnească afară. 
Ochii adormiţi ai tatălui se deschideau, rămânând 
holbaţi spre tavan; gura tatălui se căsca şi din ea ieşea 
un sunet bolborosit, înăbuşit de sânge. Tăticule, nu eu 
am făcut asta! zbiera mintea lui. Altcineva... 

Se lupta să se trezească şi nu putea. Tot ce reuşea (şi 
reieşea că nu-i folosea deloc) era să se dizolve într-un 
nou vis. În acesta înainta plescăind şi bălăcindu-se 
printr-un tunel lung şi negru. Îl dureau boaşele şi-l 
înţepa faţa, fiindcă-i era brăzdată de zgârieturi. Mai 
erau şi alţii cu el, dar nu putea desluşi decât siluete 
vagi. Oricum nu conta. Ceea ce conta erau copiii aflaţi 


undeva în faţă. O să le-o plătească. Aveau nevoie de o 

(bătăiţă) 

pedeapsă. 

Indiferent ce purgatoriu era acela, era unul puturos. 
Apa picura. Pereţii tunelului rezonau într-o cacofonie de 
ecouri. Pantofii şi pantalonii îi erau leoarcă. Căcăţeii 
erau undeva în faţă în labirintul acela de tuneluri, şi 
poate se gândeau că 

(Henry) 

Tom şi prietenii lui se vor rătăci, dar bancul se 
întorcea asupră-le 

(vai de capu’ tău de jos!) 

căci el mai avea un prieten, o da, un prieten deosebit, 
iar prietenul acesta le însemnase cărarea pe care aveau 
s-o urmeze cu... cu... 

(Baloane-lună) 

nişte chestii mari şi rotunde şi luminate cumva pe 
dinăuntru, astfel încât răspândeau o aură aidoma celei 
care cade în chip misterios din felinarele demodate. 
Câte un asemenea balon plutea suspendat în aer la 
fiecare intersecţie şi fiecare avea pe el o săgeată 
indicând drumul în ramificaţia tunelului pe care el şi 

(Belch şi Victor) 

prietenii săi nevăzuţi trebuia s-o urmeze. Şi era calea 
cea dreaptă, o da: îi putea auzi pe ceilalţi în faţă, 
înaintarea lor plescăind trimiţându-şi îndărăt ecourile, o 
dată cu murmurul distorsionat al glasurilor lor. Se 
apropiau, îi ajungeau din urmă. Şi când îi prindeau... 
Tom privi în jos şi văzu că mai avea şi acum în mână 
briceagul. 

O clipă i se făcu frică - era ca într-o experienţă astrală 
despre care citea uneori în revistele SF, când spiritul ţi 
se desprinde de trup şi intră într-al altcuiva. Forma 
acestui nou trup se simţea altfel decât a lui, ca şi cum 
nu i-ar fi aparţinut lui Tom, ci 

(lui Henry) 

altcuiva, cuiva mai tânăr. Se zbătu încercând să iasă 


din vis, îl cuprinse panica şi apoi o voce începu să-i 
vorbească, o voce liniştitoare, ce-i şoptea tandru la 
ureche: Nu contează când e asta şi nu contează cine eşti 
tu. Ceea ce contează e că Beverly e acolo, e cu ei, bunul 
meu prieten, şi mai ştii ceva? Face un lucru de-o mie de 
ori mai rău decât să fumeze pe furiş. Ştii ce? Se fute cu 
vechiul ei prieten Bill Denbrough! Zău că da! Fa şi 
handicapatul ăla bâlbâit-o fac pân-la capăt! Se... 

Asta-i o minciună! încercă el să strige. N-ar îndrăzni! 

Dar ştia că nu era nicio minciună. Se folosise de o 
curea ca să-l lovească la 

(mi-a tras una-n) 

coaie şi fugise, şi acum îl înşelase, curv 

(iştina) 

a mică şi nurlie chiar îl înşelase, şi, o, stimaţi 
telespectatori şi dragi  radioascultători, fraților- 
cumnaţilor, avea să încaseze mama tuturor bătăiţelor - 
mai întâi ea şi pe urmă Denbrough, prietenul ei 
romancier. Şi oricine încerca să-i stea în cale avea să 
aibă bucuria să capete câte o porţioară. 

Grăbi pasul, deşi respiraţia-i şuiera deja în gâtlej. 
Departe în faţă vedea un nou cerc luminos săltând prin 
beznă - încă un Balon-lună. Le auzea glasurile celor din 
faţa lui, iar faptul că erau glasuri de copii nu-l mai 
deranja. Era aşa cum spusese vocea: nu mai conta unde, 
când sau cine. Beverly era acolo, şi, o, stimaţi 
telespectatori şi dragi radioascultători, o, fraților- 
cumnaţilor... 

— Haideţi, gagiilor, mişcaţi-vă curu’, spuse, şi nu mai 
conta nici măcar că glasul nu era al lui, ci al unui băiat. 

Apoi, în timp ce se apropiau de Balonul-lună, privi în 
jur şi îşi văzu pentru prima oară tovarăşii. Amândoi erau 
morţi. Unul nu avea cap. Chipul celuilalt fusese complet 
spintecat, ca de un pinten uriaş. 

— Ne mişcăm cât de repede putem, Henry, spuse 
băiatul cu faţa despicată, şi buzele i se mişcară în două 
bucăţi, grotesc desincronizate una faţă de cealaltă. 


Iar atunci un zbieret al lui Tom sparse visul în bucăţi, 
şi îşi veni în fire, abia ţinându-se pe muchia unei 
imaginare prăpăstii fără fund. 

Se chinui să-şi păstreze echilibrul, dar şi-l pierdu şi se 
rostogoli pe podea. Podeaua era acoperită cu un covor, 
însă căzătura tot îi iscă un val ameţitor de durere prin 
genunchiul rănit şi-şi înăbuşi un țipăt când un junghi îi 
străpunse braţul. 

Unde sunt? Unde? Futu-i mama mă-sii! 

Deveni conştient de o lumină albă, slabă, dar clară, şi 
preţ de un moment înfricoşător crezu că s-a reîntors în 
vis, că era lumina aruncată de unul dintre baloanele 
acelea nebuneşti. Apoi îşi aminti că lăsase uşa băii 
întredeschisă şi lampa cu neon dinăuntru aprinsă, 
întotdeauna lăsa lumina aprinsă când stătea într-o casă 
străină; te scutea să-ţi cojeşti ţurloaiele dacă trebuia să 
te scoli noaptea ca să te duci la toaletă. 

Realitatea îşi recapătă locul. Fusese un vis, nimic 
altceva, decât un vis prostesc. Era într-un motel al 
firmei Holiday Inn. Acesta era oraşul Derry, Maine. Îşi 
urmărise până aici nevasta şi, în toiul unui coşmar 
dement, căzuse din pat. Atâta tot. 

N-a fost un coşmar. 

Tresări, ca şi cum cuvintele i-ar fi fost rostite la 
ureche, nu înlăuntrul propriei lui minţi. Nu semăna 
deloc cu vocea sa interioară - era rece, străină... Dar 
oarecum credibilă şi înzestrată cu calităţi hipnotice. 

Se ridică încet, bâjbâi după un pahar cu apă de pe 
noptieră şi îl bău. Îşi trecu mâinile tremurânde prin păr. 
Ceasul de pe masă arăta trei şi zece. 

Culcă-te la loc. Aşteaptă până dimineaţă. 

Vocea aceea străină răspunse: Dar vor fi oameni prin 
preajmă dimineaţă - prea mulţi oameni. Și, în plus, poţi 
să-i întreci acolo jos de data asta. De data asta poți fi 
primul. 

Acolo jos? Se gândi la vis: apa, întunericul picurător. 

Lumina i se păru dintr-o dată mai puternică. Întoarse 


capul fără să vrea, dar incapabil să se abţină. Un 
geamăt i se desprinse de pe buze. De mânerul uşii de la 
baie era legat un balon. Plutea la capătul unui fir lung 
de aproape un metru. Balonul iradia, plin de o lumină 
albă spectrală; arăta ca un foc Elmo întrezărit într-o 
mlaştină, plutind visător între copacii de pe care atârnă 
funii cenuşii de mucegai. Pe membrana uşor umflată a 
balonului era întipărită o săgeată, o săgeată de culoare 
stacojie, o săgeată de culoarea sângelui. 

Arăta spre uşa ce dădea afară în hol. 

Nu contează deloc cine sunt eu, spuse consolator 
vocea, iar acum Tom îşi dădu seama că aceasta nu 
provenea nici din propria sa minte, nici de lângă ureche; 
răsuna din balon, din centrul acelei ciudate şi 
fermecătoare lumini albe. Tot ce contează e că voi avea 
grijă ca totul să se sfârşească spre satisfacția ta, Tom. 
Vreau s-o văd luând bătăiță; vreau să-i văd pe toți luând 
bătăiță. Mi-au tăiat calea de prea multe ori... Şi-i mult 
prea târziu pentru ei. Aşa că ascultă, Tom. Ascultă cu 
multă atenție, impreună acum cu toții... Urmaţi 
mingea... 

Tom ascultă. Vocea din balon îi explică. 

li explică totul. 

Când termină, balonul pocni într-un fulger final de 
lumină, iar Tom începu să se îmbrace. 


2 
Audra 


Şi Audra avea coşmaruri. 

Se trezi cu o tresărire, ridicându-se în capul oaselor, 
cu cearşaful adunat în jurul taliei şi sânii mici mişcându- 
se în ritmul respirației iuți, agitate. 

La fel ca şi la Tom, visul ei fusese o experienţă haotică 
şi deprimantă. La fel ca Tom, avusese senzaţia că era 
altcineva - sau mai degrabă că îşi avea propria sa 
conştiinţă înmagazinată (şi parţial constrânsă) într-un 


alt trup şi altă minte. Fusese într-un loc întunecos cu alţi 
câţiva în jurul ei, şi îşi dăduse cu uşurinţă seama că un 
simţământ de primejdie iminentă îi invadase toate 
simţurile - intrau conştienţi în acest pericol şi voia să le 
strige să se oprească, să-i explice şi ei ce se întâmplă... 
Dar persoana cu care se contopise părea să ştie şi să 
considere că era necesar să facă ce făceau. 

Mai era conştientă şi de faptul că îi fugărea cineva şi 
că urmăritorii câştigau teren, pas cu pas. 

Bill fusese şi el prezent în vis, dar povestea lui despre 
felul cum îşi uitase copilăria trebuie că-i rămăsese 
întipărită în minte, căci în vis Bill era doar un 
băieţandru de zece-doisprezece ani - încă mai avea tot 
părul pe cap! Ea îl ţinea de mână şi-şi dădea vag seama 
că-l iubea foarte mult şi că dorinţa ei de a-l urma se 
baza pe credinţa neclintită că Bill îi va apăra pe ea şi pe 
toţi ceilalţi, că Bill, Bill Barosanul, îi va conduce cumva 
prin toate acestea şi-i va scoate din nou la lumina zilei. 

O, dar cât îi era de teamă. 

Ajunseră la ramificarea mai multor tuneluri, şi Bill se 
opri, privind pe rând la toate, iar unul dintre ceilalţi - un 
băiat cu un braţ în ghips ce lucea spectral în întuneric - 
vorbi: 

— Pe-acolo, Bill. Prin cel de jos. 

— E-e-esti s-s-sigur? 

— Da. 

Aşa că o luaseră pe-acolo şi apoi urmase o uşă, o uşiţă 
din lemn, nu mai înaltă de trei coti, felul de uşă pe care 
poţi s-o vezi într-o carte cu poveşti, iar pe uşă era înscris 
un semn. Nu îşi putea aduce aminte ce anume 
reprezenta semnul acela, ce ideogramă sau simbol 
ciudat. Dar îi concentrase toată teroarea într-un punct 
focal şi se smulsese din acel trup străin, al acelei fete, 
cine-o 

(Beverly-Beverly) 

fi fost. Se trezi ţeapănă într-un pat străin, asudată, cu 
ochii mari, sufocându-se ca după o fugă ce tocmai îi 


salvase viaţa. Mâinile i se repeziseră înspre picioare, 
aproape aşteptându-se să şi le găsească reci şi ude de la 
apa prin care umblase prin mintea ei. Dar erau uscate. 

Urmă dezorientarea - aceasta nu era locuinţa lor din 
Topanga Canyon sau casa închiriată din Fleet. Era un 
nicăieri - un antreu al iadului mobilat cu un pat, un 
garderob, două scaune şi un televizor. 

— O, Doamne, haide, Audra... 

Îşi frecă puternic faţa cu mâinile, şi senzaţia aceea 
greţoasă de vertij mintal se atenuă. Era în Derry. Derry, 
Maine, locul unde soţul ei trăise o copilărie pe care 
susţinea că nu şi-o mai aminteşte. Nu era un loc 
cunoscut ei, şi nici deosebit de agreabil, după cum îl 
simţea, dar cel puţin ştia unde se află. Era aici pentru că 
aici era şi Bill, şi avea să-l întâlnească mâine la 
Pensiunea Derry. Indiferent ce lucru cumplit se petrecea 
aici, indiferent ce însemnau cicatricele acelea noi de pe 
mâinile lui, aveau să-i facă faţă împreună. li va da 
telefon, îi va spune că e aici, apoi i se va alătura. După 
aceea... Ei bine... 

De fapt habar n-avea ce urma după aceea. Ameţeala, 
acel sentiment că se afla într-un loc care în realitate nu 
era nicăieri o amenințau din nou. La vârstă de 
nouăsprezece ani făcuse un turneu fulgerător cu o mică 
şi deloc importantă trupă de teatru, patruzeci de nu- 
prea-minunate reprezentații cu Arsenic şi dantelă veche, 
patruzeci de nu-prea-minunate oraşe şi orăşele. Toate 
astea, în patruzeci şi şapte de nu-prea-minunate zile. Au 
început la „Peabody Dinner Theater” din Massachusetts 
şi au sfârşit la „Play It Again Sam”, din Sausalito. Şi 
undeva între astea două, într-un oarecare oraş din 
Midwest cum ar fi Ames lowa sau Grand Isle Nebraska, 
ori poate Jubilee North Dakota, se trezise ca acum în 
puterea nopții, cuprinsă de panica dezorientării, 
nesigură în ce loc se găseşte, ce zi e sau de ce se afla 
acolo unde se afla. Până şi propriu-i nume i se părea 
ireal. 


Aceeaşi senzaţie îi revenise acum. Visele urâte o 
urmăriseră în starea de veghe şi era cuprinsă cu chingi 
de oţel de spaima coşmarului. Oraşul părea să se fi 
încolăcit în jurul ei ca un piton. Il putea simţi, iar 
simţămintele pe care i le provoca nu miroseau a bine. Se 
pomeni dorindu-şi să fi urmat sfatul lui Freddie şi să nu 
se fi amestecat. 

Mintea i se fixă asupra lui Bill, agăţându-se de gândul 
la el ca un înecat de un pai, de un colac de salvare, de 
orice 

(toți plutim aici jos, Audra) 

pluteşte. 

Un fior o străbătu şi îşi încrucişă braţele peste sânii 
goi. Se cutremură şi văzu buburuze înfrigurate 
unduindu-şi drumul peste pielea ei. O clipă i se păru că 
o voce vorbise înlăuntrul capului său. Ca şi cum acolo s- 
ar fi aflat o prezenţă străină. 

Îmi pierd minţile? Doamne, asta o fi? 

Nu, răspunse mintea ei. Nu-i decât dezorientare... 
Decalajul orar de la zborul cu avionul... Grijile pentru 
omul tău. Nimeni nu-ţi vorbeşte în cap. Nimeni... 

— Toţi plutim aici jos, Audra, spuse o voce din baie; 
era o voce reală, reală ca şi casele; şi vicleană; vicleană, 
murdară şi rea. Şi vei pluti şi tu. 

Vocea slobozi un mic chicotit suculent căruia îi scăzu 
tonalitatea până ce ajunse să sune ca un canal înfundat 
gâlgâind gros. Audra ţipă violent... Apoi îşi acoperi gura 
cu mâinile. 

N-am auzit asta. 

O spuse cu glas tare, provocând vocea s-o contrazică. 
N-o făcu. Odaia rămase cufundată în tăcere. Undeva 
departe un tren şuieră în noapte. 

Dintr-o dată avu o asemenea nevoie de Bill, încât 
aşteptarea până în zori i se păru imposibilă. Se găsea 
într-o cameră obişnuită de motel, aidoma celorlalte 
treizeci şi nouă de încăperi, dar deodată era prea mult. 
Totul. Când începi să auzi voci, totul e prea mult. Prea 


hidos. Părea să lunece înapoi în coşmarul din care 
scăpase cu atâta întârziere. Se simţea speriată şi 
cumplit de singură. E mai rău decât atât, îşi spuse. Mă 
simt moartă. Inima ei dădu brusc două rateuri în piept, 
făcând-o să se înece şi să tuşească. Avu o clipă senzaţia 
de claustrofobie înlăuntrul propriului ei trup şi se 
întrebă dacă toată acea teroare n-o fi având la urma 
urmei o bază fizică prostesc de banală: poate urma să 
aibă un atac de inimă. Sau îl şi avea deja. 

Inima i se linişti, dar cu greu. 

Audra aprinse lampa de lângă noptieră şi se uită la 
ceas. Trei şi douăsprezece minute. El va fi dormind 
acum, dar pentru ea asta nu conta - nimic nu conta 
decât să-i audă glasul. Voia să sfârşească noaptea 
alături de el. Dacă Bill era lângă ea, maşinăria sa 
interioară se va sincroniza cu a lui şi îşi va reveni. 
Coşmarurile vor sta departe. El vindea coşmaruri altora 
- era munca lui dar ei nu-i dăruise niciodată altceva 
decât linişte. In afara sâmburelui aceluia bizar şi rece 
încastrat în imaginaţia lui, pacea părea să fi fost 
întreaga lui menire. Luă cartea de telefon, găsi numărul 
de la Pensiunea Derry şi îl formă. 

— Pensiunea Derry. 

— Sunteţi amabil să sunaţi la camera domnului 
Denbrough? La domnul William Denbrough? 

— Tipul ăsta nu primeşte niciodată telefoane pe timp 
de zi? spuse recepţionerul şi, înainte ca Audra să-l poată 
întreba ce voia să însemne asta, îi făcu legătura. 

Telefonul mârâi o dată, de două ori, de trei. Şi-l putea 
închipui cum doarme sub pături, în afară de creştetul 
capului; îşi putea imagina o mână ieşind, căutând 
receptorul. Il mai văzuse făcând-o, şi un mic surâs 
drăgăstos îi atinse buzele. Se şterse când telefonul sună 
a patra oară... Şi a cincea, şi a şasea. La jumătatea celui 
de al şaptelea apel, legătura se întrerupse. 

— Camera aia nu răspunde. 

— Ei, căca-m-aş, exclamă Audra, mai tulburată şi 


înspăimântată ca oricând. Sunteţi sigur c-aţi sunat unde 
trebuie? 

— M-aa, făcu funcţionarul. Domnul Denbrough a fost 
sunat dintr-o altă cameră acum nici cinci minute. Ştiu că 
atunci a răspuns, pentru că beculeţul centralei a rămas 
aprins un minut, două. S-o fi dus în camera persoanei 
respective. 

— Ei, şi ce cameră era? 

— Păi nu mai ţiu minte. Etajul şase, cred. Dar... 

Puse receptorul la loc în furcă. O certitudine stranie şi 
descurajatoare o cuprinse. O femeie era. Îl chemase cine 
ştie ce femeie... iar el se dusese la ea. Ei, şi-acum, 
Audra? Cum ne descurcăm cu asta? 

Lacrimi amare care o amenințau, îi înţepau ochii şi 
nasul; nodul unui suspin în adâncul gâtlejului. Nu furie, 
cel puţin nu încă... doar un sentiment dezgustător de 
pierdere şi abandon. 

Audra, ţine-ţi firea. Nu te mai repezi să tragi concluzii 
când nu ai toate datele. E miezul nopții şi ai avut un vis 
urât, iar acum te gândeşti că Bill e cu altă femeie. Dar 
nu-i neapărat aşa. Ce-ai să faci tu acum e să te scoli - 
oricum n-ai să mai adormi. Aprinde nişte lumini şi 
termină-ţi romanul pe care l-ai luat de citit în avion. ii 
minte ce zice Bill? Cel mai grozav drog. Carte-somnifer. 
Gata cu tremuriciul. Gata cu toanele şi cu auzitul de 
voci. Dorothy Sayers şi Lord Peter, ăsta ţi-e biletul. Cei 
nouă croitori. Ei îti vor ţine companie pân-la ziuă. Ei 
îti... 

Lumina din baie se aprinse deodată, singură; o vedea 
pe sub uşă. Apoi clanţa ţăcăni şi uşa se deschise. Audra 
holbă ochii, încrucişându-şi instinctiv din nou braţele 
peste sâni. Inima începu să-i bubuie în cuşca pieptului şi 
gustul acru al adrenalinei îi inundă gura. 

Vocea aceea, joasă şi tărăgănată, spuse: 

— Toţi plutim aici jos, Audra. 

Ultimul cuvânt se transformă într-un prelung, gros, 
tot mai stins zbieret - Audraaaaa - ce sfârşi încă o dată 


în sunetul acela greţos, înecat şi gâlgâit, ce semăna atât 
de mult cu râsul. 

— Cine-i acolo? ţipă ea, dând înapoi. 

N-a fost şi asta în imaginaţia mea, nu dom'le, n-o sã- 
mi spui tu mie că... 

Televizorul se aprinse. Femeia se răsuci şi văzu un 
clovn în costum argintiu cu nasturi mari portocalii 
făcând tumbe pe ecran. Avea orbite negre acolo unde ar 
fi trebuit să-i fie ochii, iar, când buzele machiate i se 
întinseră şi mai larg într-un rânjet, văzu dinţi ca nişte 
cuțite. Ţinea sus un cap retezat, şiroind de sânge. Ochii 
acestuia erau albi şi gura-i atârna deschisă, dar putea să 
vadă destul de bine că era capul lui Freddie Firestone. 
Clovnul râdea şi dănţuia. Învârti capul împrejur şi stropi 
de sânge împroşcară din interior ecranul televizorului. [i 
auzea sfârâind acolo, pe dinăuntru. 

Audra încercă să urle, şi din gură nu-i ieşi decât un 
mic scâncet. Işi apucă orbeşte rochia aruncată pe 
spătarul scaunului şi poşeta. Se repezi în hol şi trânti 
uşa după ea, icnind, albă la faţă ca hârtia. Lăsă să-i cadă 
poşeta şi-şi trase rochia pe ea peste cap. 

— Pluteşte, rosti o voce joasă, şugubeaţă, din spatele 
ei, şi simţi un deget rece mângâindu-i călcâiul gol. 

Scoase încă un țipăt ascuţit şi sări din faţa uşii. 
Degete albe de cadavru căutau înainte şi înapoi pe sub 
ea, cu unghiile smulse lăsând să se vadă carnea albă- 
purpurie, golită de sânge. Scoteau foşnete aspre pe 
țesătura ţepoasă a mochetei din coridor. 

Audra îşi înhăţă poşeta şi fugi desculţă spre uşa de la 
capătul culoarului. Acum o stăpânea o panică oarbă, 
singurul gând fiindu-i că trebuia să găsească Pensiunea 
Derry şi pe Bill. Nici nu mai conta dacă era în pat cu 
destule alte femei cât să-şi facă un harem. Avea să-l 
găsească şi să-i ceară s-o ducă departe de acest lucru de 
nedescris care se află în oraş. 

Alergă pe alee până la parcare, privind în jur 
înnebunită şi încercând să-şi găsească maşina. O clipă 


mintea îi încremeni şi nici măcar nu-şi mai putu aminti 
ce automobil condusese. Apoi îşi aminti: Datsun, brun- 
tutun. Îl depistă cufundat în ceața joasă, neclintită şi 
închegată şi se grăbi într-acolo. Nu-şi mai găsea cheile 
în geantă. Scotoci prin ea cu panică tot mai mare, 
amestecând şerveţele, cosmeticale, mărunţiş, ochelari 
de soare şi lame de gumă într-un talmeş-balmeş haotic. 
Nu observă furgoneta LTD rablagită parcată bot în bot 
cu maşina ei de închiriat, nici pe bărbatul aşezat la 
volan. Nu observă când portiera LTD-ului se deschise şi 
omul ieşi; încerca să se împace cu certitudinea 
crescândă că lăsase cheile maşinii în cameră. Nu se mai 
putea întoarce acolo; nu putea. 

Degetele ei atinseră metalul zimţat şi dur de sub o 
cutie de bomboane mentolate şi îl înhăţă cu un mic 
strigăt de victorie. Pentru o clipă se îngrozi crezând că 
ar putea să fie cheia Roverului lor, ce stătea acum 
cuminte în parcarea gării Fleet, la cinci mii de kilometri 
distanţă, dar apoi simţi tăbliţa lucioasă a centrului de 
închiriat maşini. Nimeri cu cheia broasca portierei, 
respirând în mici gâfâieli aspre, şi o răsuci, în acel 
moment o mână i se aşeză pe umăr, şi ea zbieră... De 
astă dată zbieră din răsputeri. Undeva, un câine îi 
răspunse cu un lătrat. 

Mâna, tare ca oţelul, îi muşcă nemilos carnea şi o 
întoarse cu forţa. Chipul pe care-l văzu aplecat asupra ei 
era buhăit şi plin de umflături. Ochii îi scânteiau. Când 
buzele tumefiate se lăţiră într-un zâmbet grotesc, văzu 
că omului îi fuseseră rupţi câţiva dinţi din faţă. Cioturile 
erau colţuroase şi sălbatice. 

Încercă să vorbească şi nu reuşi. Mâna strânse şi mai 
tare, înfigându-i-se în umăr. 

— Nu cumva te-am văzut în film? şopti Tom Rogan. 


3 


Camera lui Eddie 


Beverly şi Bill se îmbrăcară repede, fără o vorbă, şi se 
duseră în camera lui Eddie. În drum spre lift auziră un 
telefon începând să sune undeva în urma lor. Era un 
sunet înăbuşit, ca de pe altă lume. 

— Bill, ăla nu era telefonul tău? 

— P-poate să fi fost. Mă suna unul dintre ce-ceilalţi, 
cre-cred. Apăsă pe butonul URCARE. 

Eddie le deschise uşa, alb la faţă şi încordat. Braţul 
stâng îi stătea într-un unghi straniu, evocator al 
vremurilor de altădată. 

— N-am nimic, spuse el. Am luat două pastile de 
Darvon. În clipa asta nu mă doare chiar aşa de rău. 

Dar se vedea clar că nici bine nu-i era. Buzele, strânse 
atât de tare, încât aproape dispăruseră într-o linie a 
suferinţei, îi erau învineţite de şoc. 

Bill privi pe lângă el şi văzu trupul de pe covor. O 
clipă doar a fost suficientă pentru a se convinge de două 
lucruri - era Henry Bowers şi era mort. Trecu de Eddie 
şi se lăsă în genunchi lângă cadavru. Gâtul unei sticle de 
Perrier fusese înfipt în plexul lui Henry, înfigând cu sine 
şi zdrenţele cămăşii. Henry avea ochii întredeschişi şi 
sticloşi. Gura, plină de sânge coagulat, îşi arăta dinţii. 
Mâinile-i încleştate păreau nişte gheare. 

O umbră se aşternu peste el şi Bill ridică privirea. Era 
Beverly, îl privi pe Henry fără absolut nicio expresie. 

— Tot timpul ne-a u-u-urmărit, spuse Bill. 

Femeia dădu din cap. 

— Nu pare bătrân. Vezi, Bill? Nu arată deloc bătrân. 

Pe neaşteptate, privi înapoi spre Eddie, care se 
aşezase pe pat. Eddie arăta îmbătrânit; îmbătrânit şi 
hăituit. Braţul îi zăcea în poală, nefolositor. 

— Trebuie să chemăm doctorul pentru Eddie. 

— Nu, spuseră Bill şi Eddie la unison. 

— Dar e rănit! Are braţul... 

— E la fel ca da-da-data t-t-trecută, răspunse Bill; se 
ridică în picioare şi o prinse de braţe, privind-o în ochi. 
O dată ce ie-ieşim afară... O dată c-c-ce ame-ame- 


amestecăm o-o-oraşul... 

— Au să mă aresteze pentru crimă, spuse posomorât 
Eddie. Sau o să ne aresteze pe toţi. Sau o să ne reţină. 
Sau mai ştiu eu ce. Pe urmă o să se întâmple un 
accident. Unul dintre accidentele alea speciale care se 
întâmplă numai în Derry. Poate au să ne bage la 
puşcărie şi un şerif o s-o ia razna şi-o să ne-mpuşte pe 
toţi. Poate vom muri cu toţii de pomană sau vom hotări 
să ne spânzurăm în celule. 

— Eddie, asta-i o tâmpenie! Asta-i... 

— Chiar aşa să fie? Adu-ţi aminte, aici suntem în 
Derry. 

— Dar acum suntem oameni mari! Cu siguranţă că nu 
te gândeşti... Ce vreau să zic, ăsta a venit aici în toiul 
nopţii... Te-a atacat... 

— C-cu ce? interveni Bill. Unde-i cu-cu-cuţitul? 

Beverly privi în jur, nu-l văzu şi îngenunche să se uite 
sub pat. 

— Nu te osteni, spuse Eddie cu aceeaşi voce slabă, 
şuierătoare. l-am trântit uşa peste braţ când a încercat 
să mă înjunghie. L-a scăpat şi i-am dat un şut până sub 
televizor. Acum nu mai e acolo. M-am şi uitat deja. 

— B-B-Beverly, chea-cheamă-i pe ceilalţi, îi ceru Bill. 
Pot pune braţul lui E-E-Eddie în a-a-atele. 

Il privi un răstimp, apoi se întoarse din nou spre 
corpul neînsufleţit de pe podea. Socotea că priveliştea 
prezentată de încăperea aceea ar fi trebuit să-i sugereze 
o desfăşurare perfect clară a evenimentelor oricărui 
poliţist înzestrat măcar cu jumătate de creier. Locul era 
o harababură. Eddie avea braţul fracturat. Omul de pe 
jos era mort. Se înfăţişa ca un caz limpede de legitimă 
apărare în faţa unui intrus nocturn. Şi atunci îşi aminti 
de domnul Ross. De domnul Ross, care se ridicase, 
privise şi apoi îşi împăturise pur şi simplu ziarul şi 
intrase în casă. 

O dată ce ieşim afară... O dată ce amestecăm oraşul... 

Asta o făcu să şi-l amintească pe Bill din copilărie, cu 


faţa albă, obosită şi pe jumătate nebună, Bill spunând: 
Derry este Monstrul, înțelegeţi ce vă zic?... Oriunde ne- 
am duce... când Monstrul ne prinde, ei n-o să vadă, n-o 
să audă, n-o să ştie. Nu vedeţi cum merge? Tot ce putem 
face e să încercăm să terminăm ce am început. 

lar acum, stând acolo, cu privirea la cadavrul lui 
Henry, Beverly îşi zise: Amândoi spun că iarăşi am 
devenit fantome cu toții. Că a început să se repete. 
Totul. În copilărie puteam accepta asta, fiindcă toţi 
copiii sunt aproape nişte fantome. Dar... 

— Eşti sigur? întrebă ea cu disperare. Bill, eşti sigur? 

Bill se aşezase pe pat lângă Eddie, atingându-i cu 
delicateţe braţul. 

— Tu-tu-tu nu e-e-şti? După to-to-tot ce s-a-ntâm-tâm- 
plat a-azi? 

Da. Tot ceea ce se întâmplase, îngrozitoarea porcărie 
de la sfârşitul reuniunii lor. Bătrâna cea frumoasă care 
se transformase într-o baba-cloanţa înaintea ochilor ei, 

(tatăl meu era şi mumă-mea) 

runda relatărilor de la bibliotecă, seara, cu 
fenomenele adiacente. Toate acele lucruri. Şi totuşi... 
mintea ei îi striga disperată să înceteze, chiar acum, să 
străpungă totul cu argumente logice, fiindcă, dacă nu o 
făcea, aveau precis să-şi sfârşească noaptea ducându-se 
pe Maidan şi găsind o anumită staţie de pompare şi... 

— Nu ştiu, spuse ea. Pur şi simplu... Nu ştiu. Chiar şi 
după tot ce s-a-ntâmplat, Bill, mie mi se pare că am 
putea să chemăm poliţia. 

— C-C-Cheamă-i pe ceilalţi, repetă el. Să ve-ve-vedem 
ce părere au e-ei. 

— Bine. 

Îl chemă mai întâi pe Richie, apoi pe Ben. Amândoi 
acceptară să vină imediat. Niciunul nu întrebă ce se 
întâmplase. Găsi numărul de telefon al lui Mike în carte 
şi-l formă. Nu răspunse nimeni. După vreo zece apeluri, 
închise. 

— Î-î-încearcă la bi-bi-bliotecă, o sfătui Bill. 


Luase baghetele scurte de tras perdelele celei mai 
mici dintre cele două ferestre ale camerei lui Eddie şi le 
legă strâns de braţul acestuia cu cordonul halatului său 
de baie şi cu cel al pantalonilor de pijama. 

Înainte de a apuca să găsească numărul, se auzi o 
bătaie la uşă. Ben şi Richie sosiseră în acelaşi timp; Ben 
în blugi şi o cămaşă lăsată pe dinafară, Richie într-o 
pereche de pantaloni cocheţi de bumbac gri şi bluza de 
pijama. Din spatele ochelarilor ochii săi priviră 
îngrijoraţi prin odaie. 

— Hristoase, Eddie, ce s-a-ntâmplat cu... 

— O, Doamne! ţipă Ben. 

Îl văzuse pe Henry pe covor. 

— Tă-tă-ceţi! le zise tăios Bill. Şi închideţi u-uşa! 

Richie se supuse, cu ochii ţintuiţi asupra cadavrului: 

— Henry? 

Ben făcu trei paşi spre mort şi se opri, ca temându-se 
să nu-l muşte. Privi neajutorat către Bill. 

— Zi-zi-zi-le t-tu, îi ceru acesta lui Eddie. Ne-ne- 
nenorocita asta de bâ-bâl-lbâială mi s-sse ag-ag- 
gravează din c-c-ce în c-ce. 

Eddie schiţă cele întâmplate, în timp ce Beverly căută 
numărul Bibliotecii Publice Derry şi îl formă. Spera ca 
Mike să fi adormit poate acolo - poate chiar avea un pat 
de campanie în birou. Lucrul la care nu se aştepta fu cel 
ce se întâmplă: receptorul fu ridicat la al doilea apel şi 
răspunse un glas pe care nu-l mai auzise vreodată. 

— Alo, răspunse ea, privind spre ceilalţi şi făcându-le 
cu cealaltă mână senin să tacă. Domnul Hanlon e acolo? 

— Cine-i la telefon? întrebă glasul. 

Îşi umezi buzele cu limba. Bill o privea pătrunzător. 
Ben şi Richie roteau ochii prin jur. Începuturile unei 
îngrijorări reale se frământară înlăuntrul ei. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? contră ea. Nu sunteţi 
domnul Hanlon. 

— Sunt şeful Poliţiei Derry, Andrew Rademacher, 
răspunse glasul. În acest moment domnul Hanlon se află 


la spital. A fost atacat şi rănit grav nu demult. Acum, cu 
cine vorbesc, vă rog? Vreau să vă ştiu numele. 

Dar aceste ultime vorbe abia le mai auzi. Valuri de şoc 
o străbăteau, ridicând-o ameţită tot mai sus şi mai sus, 
afară din ea însăşi. Mugşchii din abdomen, picioare şi 
pubis i se destinseră amorţiţi şi-şi spuse cu detaşare: 
Probabil că aşa se întâmplă când oamenii se sperie atât 
de tare că fac pe ei. Sigur. Pur şi simplu iţi pierzi 
controlul acestor muşchi... 

— Cât de grav a fost rănit? se auzi ea pe sine 
întrebând cu o voce foşnind uscată ca pergamentul 
vechi, şi imediat Bill fu alături, cu mâna pe umărul ei, 
iar Ben fu şi el acolo, şi Richie, şi simţi faţă de ei o 
uriaşă revărsare de recunoştinţă. 

Ridică mâna liberă şi Bill i-o apucă. Richie îşi puse 
mâna peste a lui Bill, iar Ben peste a lui Richie. Eddie se 
apropiase şi el, iar acum îşi puse mâna teafără 
deasupra. 

— Numele dumneavoastră, vă rog, spuse aspru 
Rademacher şi, o clipă, mica nevolnică zburătăcită 
dinlăuntrul ei, cea odrăslită de tatăl său şi crescută de 
soţul său, aproape că răspunse: Sunt Beverly Marsh şi 
mă aflu la Pensiunea Derry. Vă rog, trimiteţi-l la noi pe 
domnul Nell. Aici e un om mort care încă e pe jumătate 
un băiat şi tuturor ne e foarte frică. 

Spuse: 

— Mă... Mă tem că nu vă pot spune. Nu încă. 

— Ce ştiţi despre cele întâmplate? 

— Nimic, răspunse ea, şocată. Ce vă face să credeţi că 
aş şti ceva? lisuse Hristoase! 

— Aveţi dumneavoastră aşa un obicei să daţi telefon 
la bibliotecă în fiecare dimineaţă pe la trei jumate, 
replică Rademacher, asta e? Să fim serioşi, duduie. 
Avem aici un atac înarmat, şi după cum arată tipul, s-ar 
putea să devină omucidere până răsare soarele. Vă mai 
întreb o dată: cine sunteţi şi cât de mult ştiţi despre 
toate astea? 


Cu ochii închişi, strângând mâna lui Bill din răsputeri, 
întrebă iar: 

— Poate să moară? N-o spuneţi doar ca să mă 
speriaţi? Chiar s-ar putea să moară? Vă rog, spuneti-mi. 

— E foarte grav rănit. Şi dacă asta nu vă sperie, 
domnişoară, ar cam fi cazul. Acum vreau să ştiu cine 
sunteţi şi de ce... 

Ca într-un vis, îşi văzu mâna plutind prin spaţiu şi 
lăsând receptorul la loc în furcă. Se uită la Henry şi 
simţi un şoc la fel de net ca şi cum ar fi plesnit-o o palmă 
rece. Unul dintre ochii lui Henry se închisese. Celălalt, 
cel storcoşit, curgea la fel de nepăsător ca şi până 
atunci. 

Henry părea că-i face cu ochiul. 


4 


Richie dădu telefon la spital. Bill o conduse pe Beverly 
până lângă pat, unde femeia se aşeză alături de Eddie, 
cu privirea în gol. Credea că va începe să plângă, dar nu 
vărsă nicio lacrimă. Singurul sentiment de care fusese 
imediat şi puternic conştientă era dorinţa să-l acopere 
cineva pe Henry Bowers. Iluzia că-i făcea cu ochiul nu 
era deloc de natură a o binedispune. 

Încă buimăcit, dar reuşind să-şi păstreze o brumă din 
prezenţa de spirit, Richie se transformă într-un reporter 
de la Derry News. Înţelesese că domnul Michael Hanlon, 
bibliotecarul-şef al oraşului, fusese agresat în timp ce 
făcea ore suplimentare. Aveau la spital vreo noutate 
asupra condiţiei domnului Hanlon? 

Richie ascultă, dând din cap. 

— Inţeleg, domnule Kerpaskian - se scrie cu doi de k? 
Da. Bine. Şi sunteţi... 

Ascultă, acum cufundat în propria-i ficţiune îndeajuns 
ca să schiţeze mişcări repezite cu degetul, ca şi cum ar 
fi notat într-un carneţel. 

— Mm-hmm... Mm-hmm... Da. Da, înţeleg. Păi, ceea 
ce facem de obicei în astfel de situaţii e să vă cităm ca 


„sursă” Pe urmă, mai târziu, putem... Mm-hmm... Exact! 
Absolut exact! 

Richie râse din toată inima şi-şi şterse cu antebraţul 
pelicula de transpiraţie de pe frunte. Ascultă din nou. 

— Bun, domnule Kerpaskian. Sigur. O să... Da, m-am 
lămurit, K-E-R-P-A-S-K-I-A-N, exact! Evreu ceh, aşa-i? 
Într-adevăr! E cu... E cu totul neobişnuit. Da, aşa voi 
face. Noapte bună. Vă mulţumesc. 

Puse receptorul jos şi închise ochii. 

— Iisuse! ţipă el cu voce groasă, scăzută. lisuse! 
Iisuse! Iisuse! Dădu să împingă telefonul de pe masă şi 
apoi îşi lăsă doar mâna să cadă moale. Scoase ochelarii 
şi şi-i şterse cu bluza de pijama. 

— Trăieşte, dar e în stare gravă, le spuse el celorlalţi. 
Henry l-a tranşat ca pe un curcan de Crăciun. O tăietură 
i-a ciopârţit artera femurală şi a pierdut cât de mult 
sânge poate pierde un om rămânând totuşi în viaţă. 
Mike a reuşit să-şi lege un fel de garou, altfel ar fi fost 
mort deja când l-au găsit. 

Beverly izbucni în plâns. Plângea ca un copil, cu 
ambele mâini lipite de faţă. O vreme, suspinele şi 
sughiţurile ei şi şuieratul rapid al respirației lui Eddie 
erau singurele sunete din cameră. 

— Mike n-a fost singurul tranşat ca un curcan de 
Crăciun, spuse într-un târziu Eddie. Henry arăta de 
parcă tocmai ar fi boxat douăşpe runde cu Rocky 
Balboa. 

— T-tot mai v-v-vrei să te du-du-duci la p-p-poliţie, 
Bev? 

Pe noptieră se găseau şerveţele, dar alcătuiau o masă 
udă şi închegată în mijlocul unei băltoace de Perrier. 
Bev intră în baie, ocolindu-l prudentă pe Henry, luă un 
prosop şi îl înmuie în apă rece. Senzaţia era delicioasă 
pe faţa ei înfierbântată şi umflată. Simţea că ar putea 
gândi din nou clar - nu raţional, ci doar clar. Deodată 
deveni sigură că raționalitatea i-ar ucide dacă ar încerca 
s-o folosească acum. Poliţaiul ăla. Rademacher. Fusese 


bănuitor. De ce nu? Oamenii nu sună la bibliotecă 
noaptea la trei şi jumătate. Omul o suspectase. Bănuise 
că avea o legătură cu toată povestea. Ce ar mai fi 
suspectat dacă afla că-i dăduse telefon dintr-o cameră în 
care zăcea un mort pe covor, cu un gât de sticlă spartă 
plantat în maţe? Că ea şi alţi patru străini tocmai 
veniseră în oraş cu o zi înainte pentru o mică reuniune şi 
că individul ăsta trecuse şi el întâmplător pe acolo? Ea 
ar fi înghiţit istoria asta dacă rolurile ar fi stat invers? Ar 
fi înghiţit-o cineva? Fireşte, îşi mai puteau argumenta 
povestea precizând că se întorseseră să-i facă de 
petrecanie Monstrului ce trăia în reţeaua de canalizare 
de sub oraş. Asta ar fi adăugat cu siguranţă o notă 
convingătoare de realism teribil. 

leşi din baie şi îl privi pe Bill. 

— Nu, îi spuse ea. Nu vreau să mergem la poliţie. 
Cred că Eddie are dreptate - ni s-ar putea întâmplă 
ceva. Ceva decisiv. Dar adevăratul motiv nu-i ăsta. 

Se uită la toţi patru: 

— Am jurat-o. Am jurat. Fratele lui Bill... Stan... Toţi 
ceilalţi... Şi acum, Mike. Sunt gata, Bill. 

Bill îi privi pe ceilalţi. 

Richie dădu din cap: 

— În regulă, Bill Barosane. Hai să-ncercăm. 

— Şansele se arată mai proaste ca oricând, spuse Ben. 
Acum suntem cu doi în minus. 

Bill nu spuse nimic. 

— Bine, dădu și Ben din cap. Are dreptate. Am jurat. 

— E-E-Eddie?” 

Eddie avu un surâs gol. 

— Cred că m-aşteaptă încă o coborâre în cârcă pe 
scara aia, hai? Dacă scara mai e acolo. 

— Totuşi, de data asta n-o să mai arunce nimeni cu 
pietre, spuse Beverly. Sunt morţi. Toţi trei. 

— Mergem acum, Bill? întrebă Richie. 

— D-d-da. Cr-cred că e t-t-timpul. 

— Pot să spun şi eu ceva? întrebă pe neaşteptate Ben. 


Bill îl privi şi zâmbi uşor: 

— 'Te-te-te rog. 

— Voi ăştia sunteţi şi acum cei mai buni prieteni pe 
care i-am avut vreodată. Indiferent ce-o să iasă de-aici. 
Voiam... înţelegeţi, voiam doar să v-o spun. 

Privi în jur la ei, iar ei îl priviră solemni la rândul lor. 

— Îmi pare bine că mi-am reamintit de voi, adăugă 
Ben. 

Richie pufni. Beverly chicoti. În secunda următoare 
râdeau cu toţii, uitându-se unul la altul în felul acela de 
demult, în pofida faptului că Mike era la spital, pe 
moarte sau deja mort, în pofida faptului că braţul lui 
Eddie era rupt (iarăşi), în pofida faptului că era cea mai 
târzie oră din noapte. 

— Clăiţă, aşa de meşter mai eşti cu cuvinţele, exclamă 
Richie, râzând şi ştergându-şi ochii. Asta ar fi trebuit să 
fie marele scriitor, Bill Barosane. 

Continuând să zâmbească vag, Bill spuse: 

— Şi în acest se-se-sens... 


5 


Luară limuzina împrumutată a lui Eddie. Richie trecu 
la volan. Ceaţa de la sol era mai deasă acum, plutind pe 
străzi ca fumul de ţigară, fără să ajungă tocmai până la 
felinarele camuflate. Pe cer, stelele erau ace de gheaţă 
scânteietoare; stele de primăvară... Dar, înclinându-şi 
capul spre fereastra întredeschisă din dreapta, lui Bill i 
se păru că aude tunetele verii în depărtare. Se comanda 
ploaie undeva, dincolo de orizont. 

Richie deschise radioul şi îl auziră pe Gene Vincent 
cântând Be-Bop-A-Lula. Apăsă alt buton şi-l prinse pe 
Buddy Holly. Un al treilea buton li-l aduse pe Eddie 
Cochran cu Summertime Blues. 

— Aş vrea să te-ajut, fiule, dar eşti prea tânăr ca să 
votezi, spuse un glas profund. 

— Închide-l, Richie, spuse încetişor Beverly. 

Întinse mâna spre aparat şi deodată încremeni. 


— Staţi pe recepţie pentru continuarea Spectacolului 
rock al lui Richie Tozier, Toți Sunt Morți! urlă vocea 
stridentă şi hohotitoare a clovnului peste pocnetele din 
degete şi zdrăngănelile de chitară ale melodiei lui Eddie 
Cochran. Nu atinge butonul ăla, lasă-l pus pe emisiunea 
rock, au dispărut de pe hărţi, dar nu şi din inimile 
noastre, şi continuaţi să veniţi, veniţi imediat, veniţi cu 
toţii!  Cântăm  toaaaateee  şlagărele aicea jos! 
Toaaateeeeee  şlagărele! Şi, dacă nu mă credeţi, 
ascultaţi-l numai pe disc-jockey-ul invitat de onoare al 
acestui program, Georgie Denbrough! Zi-le, Georgie! 

Şi deodată fratele lui Bill începu să se vaite din 
aparatul de radio: 

— M-ai trimis afară şi Monstrul m-a omorât! Credeam 
că Monstrul e în pivniță, Bill Barosane, credeam că 
Monstrul e-n beci, dar Monstrul era în canal, Monstrul 
era-n canal şi m-a omorât, şi tu l-ai lăsat să mă omoare, 
Bill Barosane, l-ai lăsat... 

Richie închise radioul cu atâta furie, încât butonul se 
deşurubă şi căzu pe mochetă. 

— Chiar că pute rock and roll-ul la ora asta, spuse el; 
glasul nu-i era tocmai ferm. Are dreptate Bev, mai bine-l 
lăsăm închis, ce ziceţi? 

Nu răspunse nimeni. Chipul lui Bill era împietrit, palid 
şi gânditor sub lumina lămpilor în trecere, iar când 
tunetul gemu din nou în apus, îl auziră cu toţii. 


6 
Pe Maidan 


Acelaşi pod vechi. 

Richie parcă alături, coborâră, trecură lângă 
balustradă - aceeaşi balustradă veche - şi priviră în jos. 

Acelaşi Maidan vechi. 

Părea neatins de cei douăzeci şi şapte de ani care 
trecuseră; în ochii lui Bill, pasajul suspendat de la 
răspântie, singurul reper nou, părea ireal, ceva la fel de 


efemer ca un decor pictat sau un efect special dintr-un 
film. Copăcei piperniciţi şi arbuşti pitici scânteiau prin 
mioarele de ceaţă, iar Bill îşi spuse: Cred că la asta ne 
referim când vorbim despre persistenta memoriei, la 
asta sau la altceva asemănător, un lucru pe care-l vezi la 
momentul potrivit şi dintr-un anume unghi, o imagine ce 
propulsează emoția ca un motor cu reacţie. O vezi atât 
de clar, încât cele ce s-au întâmplat între timp dispar. 
Dacă dorinţa este aceea care închide cercul dintre lume 
şi voinţă, atunci cercul s-a închis. 

— Ha-ha-haideţi, îi chemă el şi trecu peste parapet. 

Il urmară în jos pe taluz, împrăştiind pietriş şi 
grohotiş. Când ajunseră la baza pantei, Bill se uită 
instinctiv după bicicletă, apoi râse de el însuşi. Silver 
stătea rezemată de peretele garajului lui Mike. Se părea 
că Silver nu deţinea absolut niciun rol în cele ce se 
întâmplau, deşi asta era destul de ciudat, după cum 
decurseseră lucrurile. 

— Dudu-ne acolo, îl îndemnă Bill pe Ben. 

Ben îl privi, iar Bill îi citi gândul în ochi - Au trecut 
douăzeci şi şapte de ani, Bill, visează tu ce vrei - după 
care dădu din cap şi se îndreptă spre desişuri. 

Cărarea - cărarea lor - fusese de mult năpădită de 
vegetaţie, şi au fost nevoiţi să înainteze cu forţa prin 
încâlceli de rugi ţepoşi, spini şi hortensii sălbatice atât 
de înmiresmate încât îi ameţeau. Greierii cântau 
somnolent pretutindeni în jur şi câţiva licurici, oaspeţi 
sosiți mai devreme la somptuoasa petrecere a verii, 
străpungeau tenebrele. Bill bănuia că şi acum se mai 
jucau pe acolo copii, dar aceştia îşi făcuseră propriile lor 
pasaje şi căi secrete. 

Ajunseră la luminişul unde fusese clubul, dar acum nu 
mai era niciun luminiş acolo. Tufişurile şi pinii mici, 
lipsiţi de strălucire, puseseră stăpânire pe tot spaţiul. 

— Priviţi, şopti Ben şi traversă poiana (în memoria lor, 
ea încă se mai afla la locul ei, acoperită doar de altul 
dintre acele decoruri pictate). 


Smuci de ceva. Era uşa din lemn de mahon pe care o 
găsiseră la marginea gropii cu gunoi, cea pe care o 
folosiseră ca să pună acoperişul clubului. Fusese 
aruncată acolo şi nu arăta să fi fost atinsă de cel puţin 
zece ani. Plante târâtoare se înfipseseră pe toată 
suprafaţa sa murdară. 

— Las-o-n pace, Clăiţă, murmură Richie. E veche. 

— D-ddu-ne ac-acolo, B-Ben, repetă Bill din spatele 
lor. 

Aşa că  porniră după el spre  Kenduskeag, 
îndepărtându-se la stângă de luminişul ce nu mai exista. 
Sunetul apei curgătoare se auzea tot mai aproape, dar 
cu toate astea aproape căzură în râu înainte ca vreunul 
dintre ei să-l vadă: frunzişul crescuse într-un zid încâlcit 
pe buza malului. Râpa se surpă sub tălpile ghetelor lui 
Ben, iar Bill îl trase înapoi de ceafă. 

— Mulţumesc, spuse Ben. 

— De nada. Pe v-vremuri m-a-ai fi tra-tras şi pe mi- 
mine du-du-după tine. Pe-pe-aici o lu-luăm? 

Ben dădu din cap şi-i conduse în lungul țărmului 
luxuriant, înghesuindu-se prin hăţişuri de arbuşti şi rugi, 
gândindu-se cu cât îţi venea mai uşor aşa ceva când n- 
aveai decât un metru cincizeci şi te puteai strecura pe 
sub majoritatea încâlciturilor (din minte, precum şi de 
pe cărare) cu o plecăciune nonşalantă. Ei bine, totul se 
schimbase. Lecţia noastră pentru azi, fetelor şi băieților, 
e că lucrurile, cu cât se schimbă mai mult, cu atât mai 
mult se schimbă. Cine a spus că ele, cu cât se schimbă 
mai mult, cu atât rămân mai neschimbate suferea în 
mod evident de o gravă înapoiere mintală. Fiindcă... 

Piciorul i se agăţă de ceva şi căzu cu un sunet 
înfundat, aproape lovindu-se cu capul de cilindrul 
betonat al staţiei de pompare. Era aproape complet 
îngropat într-un morman de rugi de mure. Când se 
ridică din nou în picioare, îşi dădu seama că faţa, braţele 
şi mâinile îi fuseseră zgâriate de ghimpi în peste 
douăzeci de locuri. 


— Să zicem treizeci, spuse el, simțind fire subţiri de 
sânge şiroindu-i pe obraji. 

— Ce? întrebă Eddie. 

— Nimic. 

Se aplecă să vadă de ce anume se împiedicase. O 
rădăcină, probabil. 

Dar nu era o rădăcină. Era capacul de fier. Cineva îl 
trântise la pământ. 

Sigur că da, îşi spuse Ben. L-am împins noi. Acum 
douăzeci şi şapte de ani. 

Dar îşi dădu seama că asta era o prostie încă înainte 
de a apuca să vadă sclipirea proaspătă a metalului 
zgâriat în dâre paralele prin rugină. Pompa nu 
funcţionase în ziua aceea. Mai devreme sau mai târziu, 
cineva va fi coborât s-o repare, punând şi capacul la loc. 

Se ridică, şi toţi cinci se strânseră împrejurul 
cilindrului, privind înăuntru. Puteau auzi clipocitul slab 
al apei. Doar atât. Richie adusese toate chibriturile din 
camera lui Eddie. Acum aprinse un plic întreg şi-l 
aruncă înăuntru. O clipă, întrezăriră interiorul umed al 
cilindrului şi namila tăcută a instalaţiei de pompare. 
Nimic mai mult. 

— Poate că a fost dat jos de mult, sugeră neliniştit 
Richie. Nu trebuie să se fi întâmplat neapărat a... 

— S-a întâmplat destul de recent, îl întrerupse Ben. 
De când a plouat ultima oară, oricum. 

Mai luă un plic de chibrituri de la Richie, aprinse unul 
şi le arătă zgârieturile proaspete. 

— E ce-ce-ceva de-desubt, spuse Bill în timp ce Ben 
stingea chibritul. 

— Ce? întrebă Ben. 

— N-n-n-aş putea sp-sp-spune. Pare o cu-cu-curea. 
Ajutaţi-mă, tu şi Ri-Richie, să-l în-în-întorc. 

Apucară capacul şi-l aruncară ca pe o monedă uriaşă. 
De astă dată Beverly aprinse chibritul, iar Ben ridică 
precaut poşeta care fusese dedesubt, ţinând-o de baretă. 
Beverly dădu să scuture chibritul, dar observă chipul lui 


Bill. Rămase înlemnită, până ce flacăra îi atinse degetele 
şi îl scăpă - cu un mic țipăt. 

— Bill? Ce este? Ce s-a-ntâmplat? 

Privirea lui Bill se îngreunase. Nu se putea desprinde 
de săculeţul acela din piele uzată, cu acea cureluşă 
lungă. Deodată îi reveni în minte titlul cântecului ce se 
transmitea la radioul din odaia dosnică a magazinului de 
marochinărie când i-o cumpărase. Sausalito Summer 
Nights. Era ciudăţenia supremă. Toată saliva din gură i 
se uscase, lăsându-i limba şi interiorul obrajilor netezi şi 
uscați cum e cromul. Auzea greierii, vedea Licuricii şi 
simţea mirosul uriaşei întunecimi verzi înteţindu-se 
necontrolat de jur-împrejurul său şi-şi spuse: E alt truc, 
altă iluzie, ea e în Anglia, şi asta nu-i decât o scamatorie 
ieftină pentru că Monstrul se teme, o, da, poate că 
Monstrul nu mai e la fel de sigur de sine pe cât era când 
ne-a chemat pe toți înapoi, şi zău aşa, Bill, fii serios - 
câte poşete de piele uzată cu curele lungi crezi că există 
în lume? Un milion? Zece milioane? 

Probabil mai multe. Dar numai una aşa ca asta. O 
cumpărase pentru Audra dintr-un magazin de 
marochinărie de la Burbank, în timp ce la radioul din 
spate cânta Sausalito Summer Nights. 

— Bill? 

Mâna lui Beverly pe umărul său, scuturându-l. 
Departe. La douăzeci şi şapte de leghe sub mare. Cum 
se numea formația ce cânta Sausalito Summer Nights? 
Richie va fi ştiind. 

— Eu ştiu, spuse calm Bill drept în faţa speriată şi cu 
ochi mari a lui Richie şi zâmbi. Se numea Diesel. 

— Bill, care-i problema? şopti Richie. 

Bill scoase un urlet. Smulse chibriturile din mâna lui 
Beverly, aprinse unul, după care înhăță poşeta de la 
Ben. 

— Bill, Doamne, ce... 

Desfăcu fermoarul genţii şi o răsturnă. Cele ce căzură 
o reprezentau atât de mult pe Audra, încât o clipă se 


pierdu prea tare cu firea ca să mai urle iar. Printre 
batiste din hârtie, lame de gumă de mestecat şi articole 
de machiaj, văzu o cutiuţă de bomboane mentolate... şi 
pudriera bătută în pietre scumpe pe care i-o dăruise 
Freddie Firestone când semnase contractul pentru Attic 
Room. 

— So-so-soția mea e acolo jos, spuse el, şi căzu în 
genunchi, începând să-i împingă lucrurile la loc în 
poşetă. 

Îşi dădu la o parte din ochi părul pe care nu-l mai 
avea, fără a se gândi măcar ce făcea. 

— Soţia ta? Audra? 

Faţa lui Beverly era şocată, ochii imenşi. 

— Po-po-poşeta ei. L-lucrurile ei. 

— Iisuse, Bill, murmură Richie. Nu e cu putinţă, ştii 
as... 
Îi găsise portofelul din piele de aligator, îl deschise şi 
îl ridică.. Richie aprinse încă un chibrit şi se pomeni 
privind un chip pe care-l văzuse într-o jumătate de 
duzină de filme. Fotografia de pe permisul de conducere 
emis în California al Audrei era mai puţin seducătoare, 
dar complet concludentă. 

— Dar H-H-Henry a murit, şi Victor, şi B-B-Belch... 
Atunci, cine a dus-o? 

Se ridică în picioare, holbându-se în jur la ei cu 
intensitate, cutremurat de frisoane: 

— Cine-a luat-o? 

Ben îi puse o mână pe umăr. 

— Cred c-am face mai bine să coborâm şi să aflăm, ce 
zici? 

Bill întoarse privirea spre el, ca neştiind sigur cine 
anume era Ben, apoi ochii i se limpeziră. 

— M-mda. E-E-Eddie? 

— Bill, îmi pare rău. 

— Poţi să te ag-agăţi? 

— M-am mai agăţat o dată. 

Bill se aplecă, iar Eddie îşi petrecu braţul drept pe 


după gâtul său. Ben şi Richie îl împinseră în sus până 
ce-şi putu încovriga picioarele împrejurul taliei lui Bill. 
În timp ce Bill îşi arunca stângaci un picior peste 
marginea cilindrului, Ben văzu că ochii lui Eddie erau 
închişi strâns... Şi o clipă i se păru că aude cea mai 
hidoasă şarjă de cavalerie din lume tropăind prin 
tufişuri. Se întoarse, aşteptându-se să-i vadă pe cei trei 
ieşind din ceaţă şi din rugi, dar tot ce auzi era briza ce 
se înteţea sunând prin bambuşi la vreun sfert de 
kilometru de acolo. Toţi vechii lui duşmani erau morţi de 
acum. 

Bill apucă buza de ciment aspru a cilindrului şi-şi 
căută pe pipăite drumul în jos, pas cu pas şi treaptă cu 
treaptă. Eddie îl ţinea ca în ghearele morţii, iar Bill abia 
mai putea respira. Poşeta ei, Doamne Sfinte, cum a 
ajuns aici poşeta ei? Nu contează. Dar dacă Tu eşti aici, 
Doamne, şi dacă primeşti cereri, fă să nu fi păţit nimic, 
fă să nu sufere din cauza celor pe care le-am făcut Bev 
şi cu mine în noaptea asta sau din cauza a ceea ce-am 
făcut eu într-o vară când eram băiat... Şi oare clovnul a 
fost? Oare Bob Gray a pus mâna pe ea? Dacă da, atunci 
nu ştiu dacă Dumnezeu însuşi ar mai putea s-o ajute. 

— Mi-e frică, Bill, spuse Eddie cu glas subţire. 

Bill atinse cu piciorul apa rece şi încremenită. Se 
cufundă în ea, amintindu-şi senzaţia şi mirosul stătut, 
amintindu-şi starea de claustrofobie pe care i-o dăduse 
locul acela... Şi, că tot veni vorba, ce li se întâmplase? 
Cum se descurcaseră prin canalele şi tunelurile astea? 
Unde se duseseră, exact, şi cum anume ieşiseră din nou 
la suprafaţă? Tot nu-şi putea aminti nimic din acestea; 
nu se putea gândi decât la Audra. 

— Şi m-m-mie. 

Se ghemui pe jumătate, tresărind când apa rece îi 
intră în pantaloni şi peste testicule, şi-l lăsă jos pe 
Eddie. Rămaseră în apă până la fluierele picioarelor, 
privindu-i pe ceilalţi cum coborau scara. 


Capitolul 21 
Sub oraş 


1 
Monstrul, august 1958 


S-a întâmplat ceva nou. 

Pentru prima oară într-o veşnicie, ceva nou. 

Inaintea universului existaseră doar două lucruri. 
Unul era Monstrul însuşi, iar celălalt era Ţestoasa. 
Țestoasa era o făptură proastă şi bătrână care nu ieşea 
niciodată din carapacea sa. Monstrul se gândea că poate 
Ţestoasa murise, că pierise de vreun miliard de ani. Și 
Chiar dacă nu era aşa, tot o creatură proastă şi bătrână 
rămânea, şi, chiar dacă Țestoasa vomase universul pe 
de-a-ntregul, asta nu schimba cu nimic realitatea 
prostiei sale. 

Monstrul sosise aici la mult timp după ce Țestoasa se 
retrăsese în carapace, venise aici pe Pământ şi 
descoperise un abis de imaginaţie care era aproape nou, 
aproape interesant. Această calitate a imaginației 
îmbogăţea foarte mult hrana. Dinţii Monstrului sfâşiau 
carne  condimentată cu spaime exotice şi temeri 
voluptuoase: visau la fiare ale nopții şi nisipuri 
mişcătoare; în pofida propriei lor voințe, contemplau 
hăuri nesfârşite. 

Pe baza acestei hrane, Monstrul exista într-un ciclu 
simplu de stare de veghe ca să mănânce şi de somn ca 
să viseze. Crease un loc după chipul şi asemănarea sa şi 
privea asupra acestui loc cu drag prin luminile moarte 
ce-i serveau drept ochi. Derry era stâna, oamenii din 
Derry erau turma sa. Lucrurile îşi urmaseră cursul. 

Apoi... Aceşti copii. 

Ceva nou. 

Pentru prima oară într-o veşnicie. 


Când Monstrul țâşnise în casa de pe Neibolt Street, 
vrând să-i ucidă pe toți, cu o vagă stinghereală că nu 
reuşise s-o fi făcut deja (şi cu siguranţă stânjeneala 
aceea fusese primul lucru nou), se întâmplase ceva 
complet neaşteptat, complet de neconceput, şi simţise 
durere, un mare vuiet de durere străbătându-i în 
întregime forma pe care şi-o asumase, şi un moment mai 
cunoscuse şi frica, fiindcă singurul lucru pe care-l aveau 
în comun Monstrul şi Ţestoasa proastă şi bătrână cu 
cosmologia macrouniversului din afara netrebnicului ou 
al acestui univers nu era decât acesta: toate făpturile vii 
trebuie să se supună legilor formei de viaţă pe care o 
locuiesc. Pentru prima oară Monstrul îşi dădu seama că 
facultatea sa de a-şi schimba formele ar putea acţiona şi 
împotriva sa. Niciodată nu mai cunoscuse durerea, 
niciodată nu mai cunoscuse frica, şi un moment crezuse 
că s-ar putea să moară - oh, capul său se umpluse de o 
enormă durere alb-argintie şi răgise, şi miorlăise, şi 
urlase şi, cumva, copiii scăpaseră. 

Dar acum veneau. Intraseră pe domeniul de sub oraş 
al Monstrului, şapte copii inconştienţi orbecăind prin 
beznă fără lumini sau arme. Acum avea să-i ucidă, cu 
siguranţă că aşa se va întâmplă. 

Monstrul descoperise ceva foarte important pentru el 
însuşi: nu dorea schimbarea sau surpriza. Nu dorea 
noutăți, niciodată. Nu voia decât să mănânce, să 
doarmă, să se trezească şi iar să mănânce. 

Ca urmare a durerii şi a acelei frici scurte şi 
scăpărătoare se mai trezise încă o nouă stare 
emoțională (nouă aşa cum erau pentru Monstru toate 
emoțiile veritabile, deşi el avea o mare putere de 
stimulare a emoțiilor): furia. Avea să-i ucidă pe copii 
pentru că, prin cine ştie ce uluitor accident, îi aduseseră 
o vătămare. Dar mai întâi el, Monstrul, avea să-i facă să 
sufere pentru acel unic moment când îi treziseră teama 
de ei. 

Veniţi dar la mine, spuse Monstrul în sinea sa, 


ascultându-i cum se apropiau. Veniţi la mine, copii, să 
vedeţi cum plutim aici jos... Cum plutim cu toţii. 

Și totuşi persista un gând ce se insinua indiferent cât 
de tare încerca el să-l alunge. Doar atât: dacă toate 
lucrurile se scurgeau din Monstru (aşa cum fusese cu 
siguranţă de când Ţestoasa vomitase universul, leşinând 
apoi în carapacea sa), cum să poată orice făptură a 
acestei lumi sau a oricărei alteia să îl înşele sau să îl 
rănească pe Monstru, indiferent cât de scurt sau 
superficial? Cum era posibil aşa ceva? 

Și astfel, un ultim lucru nou îi apăruse Monstrului, nu 
emoție de astă dată, ci speculație la rece: dacă Monstrul 
nu era singur, aşa cum crezuse întotdeauna? 

Dacă exista un Altul? 

Și dacă, prin urmare, aceşti copii erau agenţi ai acelui 
Altul? 

Dacă... dacă... 

Monstrul începu să tremure. E 

Ura era nouă. Vătămarea era nouă. Impiedicarea 
atingerii scopurilor lui era nouă. Dar cel mai cumplit 
lucru nou era acea frică. Nu frica de copii, aceea 
trecuse, ci frica de-a nu fi fost unic. 

Nu. Nu exista niciun altul. Fireşte că nu. Poate pentru 
că erau copii, imaginaţiile lor deţineau o anume putere 
primordială pe care Monstrul o subestimase un scurt 
răstimp. Acum însă, că veneau, Monstrul avea să-i lase 
să vină. Vor veni, iar el îi va arunca unul câte unul în 
macrounivers... în luminile moarte ale ochilor săi. 

Da. 

Când vor ajunge aici, Monstrul îi va arunca, zbierând 
şi scoşi din minţi, în luminile moarte. 


2 


În tuneluri, 2.15 după-amiaza 


Bev şi Richie aveau poate zece chibrituri cu totul, dar 
Bill nu le dădea voie să le folosească. Deocamdată, cel 


puţin, încă mai domnea în canal o lumină difuză. Nu 
prea multă, dar putea distinge cale de patru paşi în faţa 
sa, şi, câtă vreme putea continua astfel, aveau să facă 
economie de chibrituri. 

Bănuia că puţina lumină de care beneficiau provenea 
din ventilaţiile aflate la curbe, deasupra capetelor lor, 
poate chiar de la găurile rotunde ale capacelor. Faptul 
că se aflau sub oraş părea peste măsură de ciudat, dar 
cu siguranţă între timp ajunseseră acolo. 

Acum apa era mai adâncă. De trei ori plutiseră pe 
lângă ei animale moarte: un şobolan, un pisoi, un obiect 
umflat şi lucios ce putea să fi fost un mic buştean. Il auzi 
pe unul dintre ceilalţi murmurând dezgustat. 

Torentul prin care înaintau curgea relativ placid, dar 
asta avea să se sfârşească destul de curând: nu prea 
departe în faţa lor se auzea un vuiet găunos şi constant. 
Tunelul cotea la dreapta. Dădură colţul şi ajunseră la 
trei conducte prin care se vărsa apă într-a lor. Erau 
aliniate vertical ca felinarele unui semafor rutier. Aici 
lua sfârşit canalul. Lumina era puţin mai puternică. Bill 
privi în sus şi văzu că se aflau într-un puț pătrat cu 
pereţi de piatră, înalt cam de cinci metri. În capătul 
acestuia se găsea un grilaj de canal prin care apa şiroia 
peste ei cu găleata. Parcă ar fi stat sub un duş primitiv. 

Bill observă neputincios cele trei ţevi. Prin cea de sus 
curgea apă aproape limpede, deşi purta cu ea frunze, 
bețe şi mici gunoaie - chiştoace de ţigară, ambalaje de 
gumă de mestecat, chestii de astea. Conducta din mijloc 
vărsa apă cenuşie. lar prin cea de jos venea un torent 
gri-maroniu de apă de canal cu cocoloaşe. 

— E-E-Eddie! 

Eddie veni bălăcindu-se până lângă el. Părul îi stătea 
lipit de cap. Ghipsul devenise o mizerie udă, şiroind. 

— Pr-pr-prin ca-ca-care? 

Dacă voiai să ştii cum să construieşti ceva, îl întrebai 
pe Ben; dacă voiai să ştii ce drum să alegi, i te adresai 
lui Eddie. Nu vorbeau despre asta, dar o ştiau cu toţii. 


Dacă te aflai într-o zonă necunoscută şi voiai să ajungi 
înapoi într-un loc pe care-l ştiai, Eddie te putea conduce 
acolo, cotind la stânga şi la dreapta cu încredere 
neabătută până nu mai aveai încotro decât să-l urmezi şi 
să speri că treaba va ieşi bine... Ceea ce părea să se 
întâmple întotdeauna. Bill îi spusese lui Richie odată că, 
pe vremea când el şi Eddie tocmai începuseră să se 
joace pe Maidan, el, Bill, se temea mereu să nu se 
rătăcească. Eddie nu cunoştea asemenea temeri, şi 
întotdeauna ieşeau amândoi în locul unde spunea el c-o 
să ajungă. „Dacă m-m-m-aş pi-pierde în Pădurea 
Hainesville şi ar fi cu mine şi E-Eddie, nu mi-aş fa-face 
nicio gr-rijă”, îi spusese Bill lui Richie. „Pur şi simplu şt- 
şt-stie. Ta-ta-tata zice că unii oameni pa-parcă a-ar avea 
o bu-bu-busolă în cap. A-a-aşa-i şi Eddie.” 

— Nu te-aud! strigă Eddie. 

— Am întrebat pri-prin care. 

— Prin care ce? 

Eddie ţinea strâns inhalatorul în mâna sănătoasă, iar 
Bill îşi spuse că de fapt arăta mai curând ca un guzgan 
înecat decât ca un copil. 

— Prin care o lu-lu-luăm? 

— Păi, asta depinde de unde vrem să mergem, 
răspunse Eddie, iar Bill l-ar fi strâns de gât cu plăcere, 
deşi întrebarea era perfect firească. 

Eddie privea a îndoială la cele trei ţevi. Ar fi putut 
încăpea în oricare dintre ele, dar cea de jos arăta destul 
de scârboasă. 

Bill le făcu semn celorlalţi să se dispună în cerc. 

— Unde mama mă-sii este Mo-Mo-Monstrul? îi întrebă 
el. 

— În centrul oraşului, răspunse prompt Richie. Exact 
sub centrul oraşului. Lângă Canal. 

Beverly dădea din cap. La fel și Ben. La fel și Stan. 

— M-M-Mike? 

— Da. Acolo este. Lângă Canal. Sau sub el. 

Bill privi din nou la Eddie: 


— Pri-pri-prin care? 

Eddie arătă fără tragere de inimă spre conducta de 
jos... Şi, deşi lui Bill i se înmuie inima, nu era surprins 
deloc. 

— Prin aia. 

— O, splendid, făcu nefericit Stan. Aia-i o conductă cu 
căcat. 

— N-o să... începu Mike, şi se întrerupse. 

Inclină capul şi ascultă atent. Avea ochii alarmaţi. 

— Ce... dădu să întrebe Bill, dar Mike duse un deget 
la buze. 

Acum Bill le putea auzi şi el: plescăieli. Apropiindu-se. 
Mormăituri şi cuvinte  înfundate. Henry tot nu 
renunţase. 

— Repede, spuse Ben. Să mergem! 

Stan privi înapoi pe unde veniseră, apoi se uită la cea 
mai de jos dintre cele trei conducte. Strânse cu putere 
din buze şi dădu din cap: 

— Hai să mergem. Căcatul se spală. 

— Stan Omu' Trage Una Bună! strigă Richie. Buba- 
buba-buba... 

— Richie, ai de gând să-ţi ţii gura! şuieră la el Beverly. 

Bill îi conduse până la conductă, strâmbându-se când 
simţi mirosul, şi se târi înăuntru. Mirosul de canal, de 
căcat, dar mai era acolo şi un alt miros, nu-i aşa? Un 
miros mai ameninţător, mai primejdios. Dacă mârâitul 
unui animal ar putea avea miros (şi, bănuia Bill, era 
posibil, dacă animalul în chestiune mâncase cele 
cuvenite), ar fi semănat cu acest miros de fond. Ne 
îndreptăm în direcţia potrivită, nu încape vorbă. 
Monstrul a trecut pe aici... Şi a trecut mult pe aici. 

Nu parcurseseră douăzeci de paşi, şi aerul devenise 
deja rânced şi otrăvitor. Bill îşi târa încet picioarele 
înaintând printr-o substanţă care nu era noroi. Privi 
înapoi peste umăr şi spuse: 

— St-st-stai imediat în u-u-urma mea, E-E-Eddie. O să 
am ne-ne-voie de ti-tine. 


Lumina păli până la cenuşiul cel mai slab, se menţinu 
astfel puţină vreme, după care se stinse şi rămaseră 

(din senin) 

în întuneric. Bill se trudea înainte prin duhoare, 
simțind că o despica aproape fiziceşte, cu o mână întinsă 
înainte, o parte din el aşteptându-se ca dintr-un moment 
în altul să dea peste păr aspru şi ochi verzi ca nişte 
lămpi deschizându-se în beznă. Sfârşitul avea să 
sosească într-o flacără fierbinte de durere când 
Monstrul o să-i înfulece capul de pe umeri. 

Tenebrele erau pline de sunete, toate amplificate şi cu 
ecouri. Îşi auzea prietenii foindu-se în urma sa, 
câteodată murmurând câte ceva. Se mai auzeau 
gâlgâieli şi gemete stranii, metalice. Odată, un şuvoi de 
apă greţos de caldă şiroi peste şi printre picioarele lui, 
udându-l până la coapse şi făcându-l să se clatine înapoi 
pe călcâie. Il simţi pe Eddie apucându-l înnebunit de 
spinarea cămăşii, după care micul torent slăbi. De la 
coada şirului, Richie urlă a haz de necaz: 

— Cred că tocmai s-a pişat cineva pe noi, Bill. 

Bill auzea apa canalizării curgând în izbucniri 
controlate prin reţeaua ţevilor mai mici, care acum 
trebuie că se aflau deasupra capetelor lor. Îşi aminti 
conversaţia cu tatăl său despre canalele din Derry şi 
bănui că ştia ce ţeavă era aceea - avea menirea de a 
prelua surplusul ce nu se forma decât în timpul ploilor 
abundente şi al sezonului inundaţiilor. Lichidul de sus 
părăsea oraşul Derry pentru a se vărsa în Torrault 
Stream şi în Râul Penobscot. Oraşului nu-i plăcea să-şi 
verse dejecţiile în Kenduskeag pentru că ar fi făcut 
Canalul să pută. Dar toată apa aşa-zis cenuşie se elimina 
în Kenduskeag, şi, dacă era prea multă ca să-i facă faţă 
conductele normale, intervenea o ţeavă de evacuare... 
Precum cea pe care tocmai o întâlniseră. Dacă fusese 
una, putea fi şi o alta. Privi în sus neliniştit, incapabil să 
vadă ceva, dar ştiind că trebuia să fie grătare în arcul 
superior al conductei, probabil şi în laturi, şi că din 


clipă-n clipă se putea să... 

Nu-şi dădu seama că ajunsese la capătul tunelului 
decât când căzu din el şi se clătină înainte, rotindu-şi 
braţele într-un efort neputincios de a-şi menţine 
echilibrul. Căzu pe burtă într-o masă semisolidă aflată 
cam la şaizeci de centimetri sub gura conductei din care 
tocmai ieşise. Ceva îi fugi peste mână, chiţcăind. Cu un 
țipăt, se ridică în şezut ţinându-şi la piept mâna ce-l 
înţepa, conştient că tocmai fugise peste ea un şobolan; 
simţise târâirea scârboasă şi solzoasă a cozii sale 
pleşuve. 

Încercă să se salte în picioare şi dădu cu capul de 
plafonul jos al noii conducte. Lovitura straşnică îl dobori 
pe Bill la loc în genunchi, iar flori mari şi roşii îi 
explodară în întuneric dinaintea ochilor. 

— Aveţi g-g-grijă! îşi auzi el glasul strigând; vorbele 
aveau un ecou plat. Aici e un prag! E-Eddie! U-u-unde e- 
eşti? 

— Aici! 

Mâna lui Eddie se frecă de nasul lui Bill căutând 
orbeşte. 

— Ajută-mă să ies, Bill, nu văd nimic! E... 

Răsună un enorm plescăit apos. Beverly, Mike şi 
Richie ţipară la unison. În lumina zilei, perfecta armonie 
a lor trei ar fi fost comică; aici jos, în beznă, în canale, 
era terifiantă. Deodată toţi căzură de-a berbeleacul. Bill 
îl apucă pe Eddie în braţe ca un urs, încercând să-i 
ocrotească fractura. 

— O, Hristoase, credeam c-o să mă-nec, gemu Richie. 
Ne-a făcut fleaşcă - fir-ar să fie, un duş de căcat, o, 
grozav, ar trebui să facă o excursie cu clasa aici într-o 
zi, Bill, l-am putea ruga pe domnul Garson s-o conducă... 

— Iar domnişoara Jimmison ar putea oferi pe urmă o 
lectură pe teme de igienă, spuse Ben cu glas tremurat, 
şi toţi râseră ascuţit. 

În timp ce râsetele se stingeau, Stan izbucni deodată 
în lacrimi nefericite. 


— Nu, nu, dom'le, făcu Richie, cuprinzându-l pe 
dibuite de umerii lipicioşi. O să ne faci pe toţi să 
plângem, dom'le. 

— N-am nimic! spuse cu glas sonor Stan, continuând 
să plângă. Pot îndura să-mi fie frică, dar nu suport să fiu 
aşa de murdar, nu suport să nu ştiu unde sunt... 

— C-crezi că v-v-vreun chi-chibrit din a-a-alea o mai fi 
bun la c-ceva? îl întrebă Bill pe Richie. 

— Pe-ale mele i le-am dat lui Bev. 

Bill simţi o mână atingându-i-o pe a sa în întuneric şi 
îndesându-i în ea un plic de chibrituri. Erau uscate. 

— Le-am ţinut la subsuoară, spuse fata. S-ar putea să 
mai meargă. Oricum, poţi să le-ncerci. 

Bill rupse un chibrit de pe cotor şi-l scapără. Se 
aprinse cu un mic pocnet, iar băiatul îl ridică în sus. 
Prietenii săi stăteau adunaţi laolaltă, tresărind la 
vederea scurtei străfulgerări de lumină. Erau stropiţi şi 
mânjiţi cu mizerie şi toţi arătau foarte tineri, şi foarte 
speriaţi, şi foarte vulnerabili. În spatele lor se vedea 
conducta pe unde veniseră. Cea în care se aflau acum 
era şi mai strâmtă. Mergea drept în ambele direcţii, 
având pardoseala aşternută cu straturi de sedimente 
greţoase. Şi... 

Trase iute aer în piept, şuierător, şi scutură flacăra 
ce-i atinsese degetele. Ascultă şi auzi sunete de apă 
curgând repede, de apă picurând, vuietul plin, 
ocazional, al valvelor de evacuare când se deschideau, 
trimițând noi valuri din canale în Kenduskeag, care se 
găsea acum la Dumnezeu ştie câţi kilometri în urma lor. 
Nu-i auzea pe Henry şi pe ceilalţi - nu încă. 

Spuse calm: 

— În dreapta mea e un ca-ca-ca-ca-cadavru. Cam la t- 
t-trei metri d-de no-oi. Cred că s-ar pu-putea să fie Pa- 
Pa-Pa... 

— Patrick? întrebă Beverly, cu vocea tremurându-i în 
pragul isteriei. E Patrick Hockstetter? 

— D-d-da. Vrei să mai a-a-prind în-în-încă un c-chibrit? 


— Trebuie, Bill, spuse Eddie. Dacă nu văd cum merge 
conducta, nu ştiu încotro s-o luăm. 

Bill aprinse chibritul. La lumina lui, văzură cu toţii 
mormanul verde şi umflat ce fusese Patrick Hockstetter. 
Cadavrul le rânjea în întuneric cu oribilă amiciţie, dar 
numai cu o jumătate de faţă; şobolanii din canal se 
ocupaseră de restul. Cărţile de la şcoala de vară ale lui 
Patrick erau împrăştiate în jurul lui, umflate de 
umezeală până la proporţiile unor dicţionare. 

— Hristoase, spuse răguşit Mike, cu ochii mari. 

— Iarăşi îi aud, interveni Beverly. Pe Henry şi pe 
ceilalţi. 

Probabil că acustica purtase şi glasul său până la ei; 
Henry urlă spre adâncul conductei şi o clipă păru că era 
chiar alături. 

— V-aşteptăm! strigă Richie; avea ochii strălucitori, 
jucăuşi, febrili. Tot înainte, craci-de-banană! Aici e exact 
ca într-o piscină! Tot îna... 

În clipa aceea se auzi din conductă un zbieret de-o 
asemenea groază şi durere nebună, încât chibritul ce-i 
sfârâia lui Bill între degete căzu şi se stinse. Braţul lui 
Eddie se încolăcise peste el, iar Bill îl strânse pe Eddie 
la rândul său, simţindu-i trupul tremurând ca un cablu 
străbătut de un curent electric foarte puternic, în timp 
ce Stan Uris se lipea de ei pe partea cealaltă. Urletul 
acela creştea, creştea... Apoi urmă un zgomot gros şi 
obscen ca un fâlfâit, şi răcnetul fu retezat. 

— Ceva l-a prins pe unul dintre ei, icni Mike îngrozit, 
în întuneric. Ceva... Monstrul... Bill, trebuie să ieşim de- 
aici... le rog... 

Bill îi auzea pe cei rămaşi - unul sau doi, cu acustica 
aceea era imposibil de spus - poticnindu-se şi zbătându- 
se prin conductă spre ei. 

— Pe-pe u-u-unde, Eddie? întrebă el zorit. Ş-şt-ştii? 

— Spre Canal? întrebă Eddie, tremurând în braţele lui 
Bill. 


— Da! 

— La dreapta. Pe lângă Patrick... Ori peste el. 

Vocea lui Eddie se înăspri dintr-o dată: 

— Nu dau o para chioară. Era unul dintre cei care mi- 
au rupt braţul. M-a mai scuipat şi în faţă. 

— Să me-mergem, zise Bill, privind înapoi spre 
conducta de canalizare din care tocmai ieşiseră, î-în şi- 
şir! Ţineţi-vă mâ-mâ-mâna unul p-pe a-a-altul, ca-na-na- 
nainte! 

Bâjbâi în faţă, frecându-şi umărul drept de-a lungul 
suprafeţei de porțelan slinos a conductei şi scrâşnind 
din dinţi, nedorind să calce pe Patrick... Sau în el. 

Aşa că se târâră mai departe prin beznă, în timp ce 
apele şiroiau de jur-împrejurul lor şi în vreme ce afară 
furtuna umbla şi vocifera şi aducea o beznă timpurie 
peste Derry - o întunecime care urla cu vânt şi se 
bâlbâia cu foc electric şi trosnea cu copaci doborâţi ce 
răsunau ca ţipetele de moarte ale uriaşelor creaturi 
preistorice. 


3 
Monstrul, mai 1985 


Acum soseau din nou şi, câtă vreme totul decursese 
cam aşa cum prevăzuse Monstrul, revenise şi ceva ce el 
nu prevăzuse: acea îinnebunitoare, chinuitoare frică... 
acea senzaţie că ar fi existat un Altul. Monstrul ura 
frica, s-ar fi întors asupra ei şi-ar fi mâncat-o de i-ar fi 
stat în putinţă... Dar frica dănțuia batjocoritoare şi de 
neatins, iar Monstrul nu putea ucide frica decât 
ucigându-i pe ei. 

Cu siguranţă că nu avea nicio nevoie de o asemenea 
frică; acum erau mai bătrâni, iar numărul lor fusese 
redus de la şapte la cinci. Cinci era un număr al puterii, 
însă nu avea calitatea mistică şi talismanică a lui şapte. 
Era adevărat că dulăul lui nu reuşise să-l ucidă pe 
bibliotecar, dar bibliotecarul avea să moară în spital. 


Mai târziu, chiar înainte ca aurora să atingă cerul, 
Monstrul urma să trimită un infirmier cu un prost obicei 
legat de pilule otrăvitoare să-l lichideze pe bibliotecar o 
dată pentru totdeauna. 

Femeia scriitorului era acum cu Monstrul, vie, şi 
totuşi nu tocmai vie - minţile îi fuseseră complet 
distruse la prima vedere a Monstrului, aşa cum era el în 
realitate, cu toate micile sale măşti şi sclipiciuri 
lepădate - şi toate sclipiciurile nu erau decât oglinzi, 
fireşte, reflectând spectatorului îngrozit cea mai rea 
imagine pe care-o avea în propria-i minte, imagini 
heliografice precum cele dintr-o oglindă ce poate azvârli 
reflexia soarelui într-un neştiutor ochi larg deschis, 
năucindu-l până la orbire. 

Acum mintea nevestei scriitorului era cu Monstrul, în 
Monstru, dincolo de capătul macrouniversului; în 
întunecimea de dincolo de Ţestoasă, pe tărâmurile de 
dincolo de orice tărâm. 

Ea era în ochiul Monstrului; ea era în mintea 
Monstrului. 

Ea era în luminile moarte. 

O, dar sclipiciurile erau distractive. Hanlon, de 
exemplu. Nu-şi va fi amintind, nu în mod conştient, dar 
mama sa i-ar fi putut spune de unde venea pasărea pe 
care o văzuse la Oţelărie. Când era bebeluş în vârstă 
doar de şase luni, mama sa îl lăsase adormit în leagăn 
lângă casă, pe când ea se dusese în spate să întindă 
cearşafuri şi scutece la uscat. Orăcăielile lui o 
readuseseră in fugă. O cioară enormă poposise pe 
marginea căruciorului şi-l ciugulea pe micuțul Mikey ca 
o creatură rea dintr-o poveste de la creşă. Tipase de 
durere şi spaimă, incapabil să alunge pasărea, care 
simţise în el o pradă slabă. Femeia lovise cioara cu 
pumnul, izgonind-o, văzuse că făcuse să sângereze 
braţele sugarului în două, trei locuri şi-l dusese la 
doctorul Stillwagon să-i facă un vaccin antitetanic. O 
parte din Mike ţinuse întotdeauna minte cele întâmplate 


- copil aşa mititel, pasăre uriaşă -, iar, când Monstrul 
venise la el, Mike văzuse iarăşi pasărea uriaşă. 

Dar, când dulăul-soţ al fetei de dinainte o adusese pe 
femeia scriitorului, Monstrul nu-şi pusese nicio mască - 
Monstrul nu se costuma când se găsea acasă. Dulăul-soţ 
îl privise o dată şi căzuse mort de spaimă, cenuşiu la 
faţă şi cu ochii umplându-i-se de sângele ce-i ţâşnise din 
creier printr-o duzină de locuri. Femeia scriitorului 
emisese un singur gând, puternic şi înfricoşat - O 
SFINTE IISUSE E FEMELĂ - şi apoi toate gândurile îi 
încetaseră. Înota în luminile moarte. Monstrul cobori de 
la locul său şi se îngriji de rămăşiţele fizice ale femeii; le 
prepară pentru masa de mai târziu. Acum Audra 
Denbrough  spânzura sus în mijlocul lucrurilor, 
înfăşurată în fire de mătase, cu capul bălăbănindu-i-se în 
scobitura umărului, cu ochii larg deschişi şi sticloşi, cu 
degetele de la picioare îndreptate în jos. 

Dar încă mai exista putere în ei. Diminuată şi totuşi 
prezentă. Veniseră aici copii fiind şi cumva, împotriva 
tuturor sorților, împotriva a tot ce trebuia să fie, a tot ce 
putea fi, vătămaseră rău Monstrul, aproape o uciseseră, 
o forțaseră să se refugieze departe în adâncurile 
pământului, unde se aciuise, rănită, şi plină de ură, şi 
tremurând într-o tot mai întinsă băltoacă a propriului ei 
sânge de neimaginat pentru nicio minte omenească. 

Aşa că, încă un lucru nou, dacă nu vă e cu supărare: 
pentru prima oară în necontenita sa istorie, Monstrul 
trebuia să facă un plan; pentru prima oară Monstrului îi 
era teamă să işi ia ce dorea din Derry, terenul său 
personal de vânătoare. 

Întotdeauna îi plăcuseră copiii. Mulţi adulți puteau fi 
folosiţi fără a şti măcar că fuseseră folosiţi, iar Monstrul 
se hrănise chiar şi cu câţiva dintre cei mai bătrâni de-a 
lungul anilor - adulţii aveau propriile lor spaime, iar 
glandele lor puteau fi captate, deschise astfel ca toate 
Chimicalele fricii să le inunde trupul şi să le săreze 
carnea. Dar temerile lor erau în majoritate prea 


complexe. Temerile copiilor erau mai simple şi, de 
obicei, mai puternice. Temerile copiilor puteau fi adesea 
atrase sub o singură faţă... Și dacă era nevoie de 
momeală, ei bine, ce copil nu îndrăgeşte clovnii? 

Monstrul înțelegea vag că aceşti copii întorseseră 
cumva propriile sale arme împotrivă-i - că, printr-o 
coincidență (cu siguranţă nu intenţionat, cu siguranță 
nu ghidaţi de mâna vreunui Altul), prin alăturarea a 
şapte minţi extraordinar de imaginative. Monstrul 
fusese adusă într-o zonă de mare pericol. Oricare dintre 
aceştia şapte, singur, ar fi fost bucatele şi tainul 
Monstrului, şi, dacă nu se întâmpla să vină împreună, 
Monstrul sigur i-ar fi cules unul câte unul, atrasă de 
calitatea intelectelor lor la fel cum leul poate fi atras 
spre o anume adăpătoare de mirosul zebrelor. Dar 
împreună descoperiseră un secret alarmant de care nici 
Chiar Monstrul nu avusese cunoştinţă: credința are două 
tăişuri. Dacă zece mii de ţărani medievali creează 
vampiri crezându-i reali, poate exista unul - probabil un 
copil - care va imagina ţăruşul necesar pentru a-i ucide. 
Dar un ţăruş nu e decât un lemn neghiob; mintea e 
barosul care-l înfige la locul său. 

Și totuşi, până la urmă Monstrul scăpase; se afundase 
adânc, iar copiii epuizați şi înfricoşaţi preferaseră să n-o 
urmărească atunci când era vulnerabilă. Preferaseră s-o 
creadă moartă sau muribundă şi se retrăseseră. 

Monstrul-femelă era conştientă de jurământul lor şi 
ştiuse că vor reveni, întocmai cum leul ştie că zebra se 
va întoarce în cele din urmă la adăpătoare. Începuse să 
facă planuri chiar în timp ce o apucase picoteala. La 
deşteptare se va fi tămăduit, se va fi reînnoit - dar 
copilăria lor va fi ars ca şapte lumânări de seu. Fosta 
putere a imaginației lor va fi amuţit şi slăbit. Nu-şi vor 
mai închipui că în Kenduskeag sunt peşti pirania, sau 
că, dacă păşeşti pe o crăpătură, poți într-adevăr să 
frângi spinarea mamei, ori că, de ucizi o femelă de 
licurici ce-ţi poposeşte pe cămaşă, în noaptea aceea o 


să-ţi ia casa foc. În locul acestora vor crede în poliţele 
de asigurări. În loc de asta vor crede în vinul de la cină - 
un soi bun, dar nu prea pretenţios, ca de pildă Pouilly- 
Fuisse '83, şi lasă-l să respire, ospătar, ai înţeles? In loc 
de asta vor crede în televiziunea publică, în Gary Hart, 
în alergarea preventivă pentru atacurile de inimă, în 
renunţarea la carnea macră pentru a evita cancerul la 
colon. Vor crede în doctorita Ruth când e vorba să te 
futi bine şi-n Jerry Falvell când e vorba să iţi salvezi 
sufletul. Cu fiecare an ce trece, visurile lor vor deveni 
tot mai mărunte. Şi, când se va trezi, Monstrul o să-i 
cheme înapoi, da, înapoi, fiindcă frica e fertilă, copilul ei 
e mânia, iar mânia ţipă că vrea răzbunare. 

Monstrul îi va chema şi apoi îi va ucide. 

Numai că acum, că reveniseră, revenise şi frica. 
Crescuseră mari, şi fantezia le slăbise - dar nu atât de 
mult pe cât crezuse Monstrul. Monstrul simţise un spor 
ameninţător şi alarmant al puterii lor când se 
strânseseră laolaltă şi pentru prima oară se întrebase 
dacă nu cumva făcuse o greşeală. 

Dar de ce să fie pesimistă? Zarurile erau aruncate şi 
nu toate semnele erau de rău augur. Scriitorul era pe 
jumătate înnebunit după nevastă-sa, şi asta era bine. El 
era cel mai puternic, cel care oarecum îşi antrenase 
mintea de-a lungul anilor pentru această confruntare, 
iar, când scriitorul va fi mort cu maţele vărsându-i-se din 
trup, când preţiosul lor „Bill Barosanul” va fi mort, 
ceilalţi vor cădea iute pradă Monstrului. 

Monstrul se va ospăta bine... Şi apoi poate va cobori 
din nou în adâncuri. Și va dormita. O vreme. 


4 


În tuneluri, 4.30 dimineaţa 


— Bill! strigă Richie în conducta cu ecou. 
Se mişca pe cât putea de repede, dar asta nu însemna 
mare lucru. 


Îşi amintea că, fiind copii, merseseră aplecaţi prin 
conducta aceea, care se îndepărta de staţia de pompare 
de pe Maidan. Acum se târa, iar tunelul părea imposibil 
de strâmt. Ochelarii tot voiau să-i lunece pe vârful 
nasului, iar el şi-i tot împingea la loc. li auzea pe Bev şi 
Ben în urma sa. 

— Bill! urlă din nou. Eddie! 

— Sunt aici! pluti înapoi până la el vocea lui Eddie. 

— Unde-i Bill? strigă Richie. 

— Mai în faţă! răspunse Eddie; acum era foarte 
aproape, iar Richie mai degrabă îl simţea decât îl vedea, 
în faţa sa. Nu vrea s-aştepte! 

Capul lui Richie se ciocni de piciorul lui Eddie. Un 
moment mai târziu, Bev îşi înfipse creştetul în fundul lui 
Richie. 

— Bill! zbieră Richie din toţi bojocii, iar conducta îi 
canaliză strigătul şi i-l trimise înapoi, făcând să-l doară 
propriile-i urechi. Bill, aşteaptă-ne! Trebuie să mergem 
împreună, ce, nu ştii? 

Slab, cu ecou, Bill: 

— Audra! Audra! Unde eşti? 

— Lua-te-ar dracu', Bill Barosane! strigă încet Richie. 

Ochelarii îi căzură de pe nas. Înjură, pipăi după ei şi 
şi-i puse la loc, şiroind de apă. Trase aer în piept şi 
strigă iar: 

— O să te rătăceşti fără Eddie, futu-te-n cur de prost! 
Aşteaptă!  Aşteaptă-ne şi pe noi! M-auzi, Bill? 
AŞTEAPTĂ-NE Şi PE NOL FIR-AI AL DRACU”! 

Urmă un moment de tăcere chinuitoare. Părea că nu 
respirau niciunul. Tot ce putea auzi Richie era susurul 
îndepărtat al apei; de data asta canalul era secat, cu 
excepţia câte unei băltoace stătute. 

— Bill! 

Işi trecu prin păr o mână tremurândă şi se luptă să 
nu-i dea lacrimile. 

— HAIDE... TE ROG, OMULE! AŞTEAPTĂ-NE! TE 
ROG! 


Şi, încă mai slab, glasul lui Bill ajunse până la ei: 

— Aştept. 

— Mulţumescu-Ţi, Doamne, pentru micile-Ţi daruri, 
murmură Richie şi îl plesni pe Eddie peste fund. Dă-i. 

— Nu ştiu cât o să mai pot doar c-un braţ, răspunse a 
scuză Eddie. 

— Dă-i bătaie oricum, îl îndemnă Richie, iar Eddie 
reîncepu să se târască. 

Bill, hăituit şi aproape epuizat, îi aştepta în puţul de 
scurgere unde cele trei conducte stăteau aliniate ca 
lentilele unui stop stins. Aici aveau loc destul ca să stea 
în picioare. 

— Acolo, arătă Bill. C-Criss. Şi B-B-B-Belch. 

Priviră. Beverly gemu, iar Ben o cuprinse cu braţul. 
Scheletul lui Belch Huggins, înveşmântat în zdrenţe 
putrezite, părea mai mult sau mai puţin intact. Ceea ce 
rămăsese din Victor nu avea cap. Bill privi de partea 
cealaltă a puţului şi văzu un craniu rânjit. 

Acolo era; acolo era şi restul. Trebuia să-l] fi lăsat în 
pace, băieţi, spuse Bill în sinea sa şi se înfioră. Sectorul 
acela al reţelei de canalizare nu mai era folosit. Richie 
considera că motivul era destul de clar. Uzina de tratare 
a reziduurilor îşi intrase în drepturi. La un moment dat, 
în anii când ei erau cu toţii ocupați să se radă, să 
conducă maşina, să fumeze, să se mai şi fută puţintel, să 
facă toate rahaturile astea grozave, Agenţia de Protecţie 
a Mediului hotărâse că deversarea apelor de canalizare 
brute - şi chiar şi a apei cenuşii - în râuri şi fluvii era 
inadmisibilă. Aşa că partea aceea a sistemului de 
canalizare pur şi simplu intrase în descompunere, iar 
cadavrele lui Victor Criss şi Belch Huggins se 
descompuseseră alături de ea. La fel ca Băieţii Sălbatici 
ai lui Peter Pan, Victor şi Belch nu mai crescuseră 
niciodată. Acolo erau scheletele a doi băieţi în resturi 
zdrenţuite de tricouri şi blugi ce putreziseră până la 
inconsistenţă. Mucegaiul crescuse pe xilofonul îndoit al 
cuştii toracice a lui Victor şi peste acvila de pe catarama 


centurii ostăşeşti. 

— l-a prins Monstrul, spuse încet Ben. Mai ţineţi 
minte? Am auzit când s-a-ntâmplat. 

— Audra a m-murit. 

Glasul lui Bill avea inflexiuni metalice, neomeneşti. 
Adăugă: 

— O ştiu. 

— Nu ştii nimic! exclamă Beverly cu o asemenea furie, 
încât Bill fremătă şi o privi. Tot ce ştii sigur e că mulţi 
alţi oameni au murit, în cea mai mare parte copii. 

Traversă puţul până la el şi i se opri în faţă cu mâinile 
în şolduri. Chipul şi braţele-i erau mânjite cu murdărie, 
părul încleiat de noroi. Richie o găsea absolut magnifică. 

— Şi ştii şi cum a fost omorâtă. 

— Ni-niciodată n-ar fi trebuit să-i s-s-spun u-unde mă 
du-duc. De ce-am făcut-o? De ce-am... 

Mâinile femeii se repeziră înainte şi-l apucară de 
cămaşă. Uimit, Richie o privi cum îl zgâlţâie: 

— Ajunge! Ştii de ce-am venit! Am jurat, şi o vom 
face! Mă înţelegi, Bill? Dacă a murit, a murit... Dar 
Monstrul n-a murit! Acum avem nevoie de tine. Pricepi? 
Avem nevoie de tine! 

Începuse să plângă. 

— Aşa că ţine-te tare, pentru noi! Ţine-te tare pentru 
noi ca înainte, că altminteri n-o să mai ieşim niciunul de- 
aici! 

O privi un lung răstimp fără o vorbă, iar Richie se 
pomeni spunând în sinea sa: Haide, Bill Barosane. 
Haide, haide... 

Bill privi în jur, la ceilalţi, şi dădu din cap. 

— E-Eddie. 

— Sunt aici, Bill. 

— M-mai ţi-ţii minte prin care c-c-conductă? 

Eddie arătă pe lângă Victor: 

— Aia-i cea cu pricina. Pare cam micuță, nu? 

Bill dădu iarăşi din cap: 

— O poţi face? Cu bra-bra-braţul rupt? 


— Pentru tine pot, Bill. 

Bill surâse: cel mai istovit şi mai teribil surâs pe care-l 
văzuse Richie în viaţa sa. 

— Dudu-ne acolo, E-Eddie. Hai să-l dă-dăm gata. 


5 


În tuneluri, 4.55 dimineaţa 


În timp ce se târa, Bill îşi aminti de diferenţa de nivel 
din capătul acelei conducte, dar tot îl luă prin 
surprindere. La un moment dat, mâinile i se frecau de 
suprafaţa scorţoasă a vechii ţevi; în următorul, patinau 
pe aer. Căzu în faţă şi instinctiv se rostogoli, aterizând 
pe un umăr, cu o trosnitură dureroasă. 

— Fiţi a-a-atenţi! se auzi pe sine strigând. Aicea-i ho- 
hopul! E-E-Eddie? 

— Aici! 

Una din mâinile lui Eddie şterse fruntea lui Bill. 

— Poţi să m-ajuţi să ies? 

Işi petrecu braţele împrejurul lui Eddie şi-l ridică, 
încercând să aibă grijă de braţul vătămat. Ben veni 
următorul, apoi Bev şi la urmă Richie. 

— Mai ai ceva chi-chi-chibrituri, R-Richie? 

— Am eu, răspunse Beverly. 

Bill simţi o mână atingându-i-o pe a lui în întuneric şi 
îndesându-i în ea un plic de chibrituri.. 

— Nu mai sunt decât opt sau zece, dar mai are şi Ben. 
Din cameră. 

— Le-ai ţinut la su-su-subsuoară, B-Bev? 

— De data asta nu, spuse ea şi-l cuprinse cu braţele în 
beznă. 

O strânse cu putere, ţinând ochii închişi şi încercând 
să absoarbă încurajarea pe care ea voia atât de mult să 
i-o transmită. 

O eliberă blând şi aprinse un chibrit. Puterea amintirii 
era extraordinară - cu toţii priviră în acelaşi timp spre 
dreapta. Ceea ce mai rămăsese din cadavrul lui Patrick 


Hockstetter era tot acolo, printre nişte obiecte diforme 
şi acoperite de mucegai ce puteau să fi fost cărţi. 
Singurul lucru ce putea fi cu adevărat recunoscut era un 
semicerc proeminent de dinţi, dintre care doi sau trei cu 
plombe. 

Şi ceva din apropiere. Un cerc lucitor abia zărit în 
lumina pâlpâitoare a chibritului. 

Bill scutură chibritul şi aprinse încă unul. Se aplecă 
să-l ridice. 

— Verigheta Audrei. 

Vocea îi era goală, lipsită de expresie. Chibritul i se 
stinse între degete. 

În beznă, îşi puse verigheta. 

— Bill? făcu ezitant Richie. Ai idee... 


6 


În tuneluri, 2.20 după-amiaza 


„„„cât timp rătăciseră prin tunelurile de sub Derry de 
când părăsiseră locul unde zăcea cadavrul lui Patrick 
Hockstetter, dar Bill era sigur că nu şi-ar mai putea găsi 
niciodată calea de înapoiere. Se tot gândea la ceea ce-i 
spusese tatăl său: Poţi rătăci acolo săptămâni întregi. 
Dacă simţul orientării al lui Eddie îi lăsa acum de 
izbelişte, n-aveau nevoie de Monstru ca să-i omoare; 
aveau să rătăcească până mureau... Sau, dacă intrau în 
sectorul greşit al ţevilor, până erau înecaţi ca şobolanii 
într-un butoi cu apă de ploaie. 

Dar Eddie nu părea niciun pic îngrijorat. Din când în 
când îi cerea lui Bill să mai aprindă unul dintre tot mai 
puţinele chibrituri, privea în jur gânditor, apoi pornea 
din nou la drum. Cotea la stânga şi la dreapta aparent la 
voia întâmplării. Uneori conductele erau atât de mari 
încât Bill nu le putea atinge plafonul nici dacă întindea 
mâna. Câteodată erau obligaţi să meargă târâş şi, la un 
moment dat, timp de cinci oribile minute (care părură 
mai mult de cinci ore), îşi urmară drumul trântiţi pe 


burtă, acum cu Eddie în frunte şi ceilalţi după el, fiecare 
cu nasul în călcâiele celui din faţă. 

Singurul lucru de care Bill era pe deplin sigur era 
acela că ajunseseră într-o porţiune scoasă din uz a 
sistemului de canalizare din Derry. Lăsaseră toate 
conductele active fie mult în urmă, fie mult deasupra. 
Vuietul apei curgând slăbise până la un tunet 
îndepărtat. Aceste ţevi erau mai vechi, nu din ceramică 
arsă, ci dintr-un material sfărâmicios, ca argila, din care 
se prelingeau uneori izvoare de lichid cu miros neplăcut. 
Duhorile dejecţiilor umane - acele mirosuri fetide care 
ameninţaseră să-i sufoce pe toţi - se risipiseră, dar le 
luase locul un alt miros, galben şi străvechi, cu mult mai 
Tău. 

Ben credea că era mirosul mumiei. Lui Eddie îi 
mirosea ca leprosul. Richie se gândea că duhnea precum 
cea mai veche jachetă de flanelă din lume, acum putredă 
şi în descompunere - o jachetă de ţapinar, una foarte 
mare, destul de mare pentru un personaj ca Paul 
Bunyan, eventual. Beverly  recunoştea  putoarea 
sertarului de ciorapi al tatălui ei. In mintea lui Stan Uris 
trezea o amintire groaznică din cea mai fragedă pruncie 
- amintire ciudat de evreiască pentru un băiat ce n-avea 
decât cea mai ceţoasă înţelegere a etniei sale. Mirosea 
ca lutul amestecat cu ulei şi-l făcea să se gândească la 
un demon fără ochi şi gură numit Golem, un om de lut 
pe care evreii renegaţi se presupunea că îl plămădiseră 
în Evul Mediu pentru a-i salva de goyii ce-i jefuiau, le 
violau femeile şi apoi îi trimiteau să-şi facă bagajele. 
Mike se gândea la izul uscat al penelor dintr-un cuib 
mort. 

Când în sfârşit ajunseră la capătul îngustei conducte, 
se prelinseră ca ţiparii în jos pe suprafaţa curbată a 
alteia, care era orientată în unghi oblic faţă de cea prin 
care veniseră, şi descoperiră că se puteau ridica din nou 
în picioare. Bill pipăi gămăliile chibriturilor rămase în 
plic. Patru. Gura i se strânse şi hotări să nu le spună 


celorlalţi cât se apropiaseră de sfârşitul luminii lor... 
decât dacă era absolută nevoie. 

— Cu-cu-cum o d-duceţi, b-b-băi? 

Murmurară răspunsuri, iar el dădu din cap pe 
întuneric. Nici urmă de panică şi nicio lacrimă de când 
cu ale lui Stan. Asta era bine. Dibui după mâinile lor şi 
rămaseră astfel o vreme în beznă primindu-şi şi totodată 
dăruindu-şi unii altora atingerea. Bill simţea în asta o 
exaltare limpede, un simţământ cert că, într-un fel sau 
altul, valorau mai mult decât totalul celor şapte 
personalităţi ale lor; fuseseră reînsumaţi într-un întreg 
mai puternic. 

Aprinse unul dintre chibriturile rămase şi văzură un 
tunel îngust întinzându-se într-o pantă coborâtoare. 
Capătul superior al acestei ţevi era festonat cu pânze de 
păianjen lăbărţate, unele rupte de apă şi atârnând ca 
nişte linţolii. Vederea lor îi stârni lui Bill un fior atavic. 
Aici pardoseala era uscată, dar acoperită cu un strat 
gros de mâl străvechi şi ceva ce ar fi putut să fie frunze, 
mucegai... Sau nişte excremente de neînchipuit. Mai 
încolo văzu un morman de oase şi nişte zdrenţe verzi. 
Poate să fi fost cândva materialul numit „bumbac 
lustruit”, haine de muncitor. Bill îşi închipui vreun 
lucrător la Departamentul  Canalizării sau la 
Departamentul Apelor care se pierduse, rătăcise până 
aici şi fusese descoperit... 

Chibritul sfârâi. Îi înclină vârful în jos, pentru ca 
lumina să ţină puţin mai mult. 

— Ş-ş-ştii unde su-su-suntem? îl întrebă el pe Eddie. 

Eddie arătă în josul deschizăturii uşor strâmbe a 
tunelului: 

— Canalu-i într-acolo. La nici juma’ de kilometru, dacă 
ăla n-o ia în altă direcţie. Acum suntem exact sub Up- 
Mile Hill, cred. Dar, Bill... 

Flacăra chibritului îi arse degetele lui Bill, iar acesta îi 
dădu drumu. Rămaseră din nou în întuneric. Cineva - lui 
Bill i se păru că era Beverly - oftă. Inainte însă ca 


flacăra să se fi stins, văzu îngrijorarea de pe chipul lui 
Eddie. 

— C-c-ce? Ce es-este? 

— Când spun că suntem sub Up-Mile Hill, înţeleg că 
suntem chiar sub ea. De-acum s-a făcut foarte multă 
vreme de când tot coborâm. Nimeni n-ar instala 
vreodată conducte de canalizare la o asemenea 
adâncime. Când sapi un tunel atât de adânc, îl numeşti 
galerie de mină. 

— La ce adâncime presupui că ne aflăm, Eddie? 
întrebă Richie. 

— La un sfert de kilometru. Poate mai mult. 

— Doamne-fereşte! exclamă Beverly. 

— Oricum astea nu-s ţevi de canalizare, spuse Stan 
din spatele lor. Poţi să-ţi dai seama după miros. E nasol, 
dar nu-i miros de canal. 

— Cred că mai curând aş mirosi un canal, spuse Ben. 
Aici miroase ca... 

Un urlet pluti în jos până la ei, ieşind din gura 
conductei pe care tocmai o părăsiseră şi ridicându-i lui 
Bill părul de pe ceafă. Toţi şapte se strânseră laolaltă, 
agăţându-se unul de altul. 

„„Mâna pe voi, pui de cățea. Punem noi mâna pe 
V0000000i... 

— Henry, suflă Eddie. O, Doamne, tot mai vine după 
noi. 

— Nu mă surprinde, replică Richie. Unii sunt prea 
proşti ca să se lase. Puteau auzi gâfâieli slabe, târşâit de 
pantofi, foşnetul hainelor. 

Vo00000000i... 

— Ha-ha-haideţi, îi chemă Bill. 

Porniră în josul conductei, acum mergând doi câte doi 
cu excepţia lui Mike, care venea la coada şirului: Bill şi 
Eddie, Richie şi Bev, Ben şi Stan. 

— C-c-cât de de-departe-n u-u-urmă crezi că-că-i H-H- 
Henry? 

— N-am cum să spun, Bill Barosane. Ecourile sunt 


proaste, zise Eddie şi cobori glasul. Ai văzut grămada 
aia de oase? 

— D-d-da, răspunse Bill, vorbind şi el mai încet. 

— Alături de haine era o centură de scule. Cred că era 
un tip de la Departamentul Apelor. 

— Şi e-e-eu cre-cred. 

— De cât timp ai zice că?... 

— N-n-nu şt-şt-ştiu. 

Eddie îi strânse pe întuneric braţul lui Bill cu mâna 
teafără. 

Trecuseră poate cincisprezece minute, când auziră 
ceva apropiindu-se de ei prin beznă. 

Richie se opri, îngheţat din creştet până-n tălpi. 
Deodată avu din nou vârsta de trei ani. Ascultă mişcarea 
aceea foită, strivită - apropiindu-se de ei, apropiindu-se 
- şi sunetele şoptitoare, ca de crengi, ce-o însoțeau, şi 
încă înainte ca Bill să scapere un chibrit ştiu ce era. 

— Ochiul! zbieră. Hristoase, e Ochiul Târâtor! 

O clipă, ceilalţi n-au fost siguri de ceea ce vedeau 
(Beverly avu impresia că tatăl ei o găsise chiar şi aici, 
iar Eddie avu o viziune fugară a lui Patrick Hockstetter 
revenit la viaţă; într-un fel sau altul Patrick îi depăşise şi 
ajunsese în faţa lor), dar ţipătul lui Richie, certitudinea 
lui Richie, fixă forma pentru toţi. Văzură ce vedea şi 
Richie. 

Un Ochi gigantic umplea tunelul, cu pupila sticloasă şi 
neagră de doi coţi în diametru şi irisul de un roşiatic- 
mâlos. Albul era umflat, membranos, dantelat cu 
vinişoare roşii care pulsau ritmic. Era o oroare 
gelatinoasă, fără pleoape, fără gene, ce se mişca pe un 
pat de tentacule cu înfăţişare de carne vie. Acestea 
bâjbâiau pe suprafaţa sfărâmicioasă a tunelului şi se 
afundau în ea ca nişte degete, astfel că impresia 
percepută în lumina chibritului sfârâitor al lui Bill era 
aceea a unui Ochi căruia îi crescuseră cumva degete de 
coşmar ce-l trăgeau înainte. 

Se zgâia la ei eu lăcomie albă şi febrilă. Chibritul se 


stinse. 

Pe întuneric, Bill simţi acele tentacule rămuroase 
mângâindu-i gleznele, gambele... Dar nu se putea mişca. 
Trupul îi era țintuit pe loc. Simţea cum se apropie 
Monstrul; simţea căldura iradiind din Monstru şi putea 
auzi pulsul umed al sângelui irigându-i membranele. Îşi 
imagină senzaţia lipicioasă pe care urma s-o aibă când 
Monstrul îl va atinge, şi tot nu se simţi în stare să urle. 
Nici chiar când noi tentacule i se strecurară împrejurul 
taliei, agăţându-i-se prin găicile blugilor şi începând să-l 
tragă, nu reuşi să tipe sau să se opună. O somnolenţă 
mortală părea să-i fi amorţit tot trupul. 

Beverly simţi cum unul dintre tentacule îi lunecă pe 
după pavilionul urechii şi se strânge deodată ca un laţ. 
Durerea o fulgeră şi se pomeni trasă înainte, zbătându- 
se şi gemând, ca şi cum o învăţătoare bătrână la capătul 
răbdării ar fi obligat-o să vină spre fundul clasei, unde 
avea să fie silită să şadă pe coji de nucă. Stan şi Richie 
încercară să se retragă, dar o pădure de tentacule 
nevăzute se unduia şi şoptea acum în jurul lor. Ben o 
cuprinse pe Beverly cu un braţ şi încercă s-o smucească 
îndărăt. Ea îl strânse de mâini cu cleştii de fier ai 
panicii. 

— Ben... Ben, m-a prins... 

— Ba nu te-a... Stai... Te trag eu... 

Trase cu toată puterea, iar Beverly zbieră când 
durerea îi sfâşie urechea şi începu să curgă sânge. Un 
tentacul uscat şi dur zgârie cămaşa lui Ben, se opri, apoi 
i se răsuci într-un nod dureros în jurul umărului. 

Bill întinse mâna şi plesni o umezeală cleioasă şi 
moale. Ochiul! ţipă mintea sa. O, Doamne, mi-am băgat 
mâna în Ochi! O, Doamne! O, sfinte şi milostive 
Doamne! Ochiul! Mâna mea în Ochi! 

Acum începu să se zbată, dar tentaculele îl trăgeau 
inexorabil înainte. Mâna îi dispăru în căldura aceea 
umedă şi avidă. Braţul îi pătrunse în Ochi până la cot. 
Din clipă-n clipă, restul trupului avea să i se lipească de 


acea suprafaţă cleioasă, şi simţea că în acelaşi moment 
îşi va pierde minţile. Se zvârcolea înnebunit, lovind 
tentaculele cu mâna cealaltă. 

Eddie stătea ca un copil ce visează, auzind tipetele 
înăbuşite şi sunetele luptei în timp ce prietenii săi erau 
traşi spre Ochi. Simţea tentaculele în jurul său, dar până 
acum niciunul nu-l atinsese încă. 

Fugi acasă! îi porunci cu voce tare mintea sa. Fugi 
acasă la mămica, Eddie! Poţi găsi drumul! 

Bill urlă în beznă - un sunet înalt, disperat, căruia îi 
urmară plescăituri şi bolboroseli hidoase. 

Paralizia lui Eddie se sfâşie complet - Monstrul 
încercă să-l înhaţe pe Bill Barosanul! 

— Nu! mugi Eddie - era un răget scos din adâncul 
sufletului. 

În veci n-ai fi crezut că un asemenea urlet de luptător 
nordic poate ieşi dintr-un piept atât de subţire, pieptul 
lui Eddie Kaspbrak, plămânii lui Eddie Kaspbrak, care 
fireşte sufereau de cel mai cumplit caz de astmă din 
Derry. Se repezi înainte, sărind peste tentaculele ce-l 
căutau fără să le vadă, cu braţul rupt lovindu-i-se de 
piept după cum se legăna înainte şi înapoi în ghipsul ud 
leoarcă. Bâjbâi în buzunar şi îşi scoase inhalatorul. 

(acid gustul ăsta îl are de acid acid de baterie acid) 

Se ciocni de spinarea lui Bill Denbrough şi-l trânti 
într-o parte. Se auzi un sunet de ruptură apoasă, urmat 
de un miorlăit jos şi vioi pe care Eddie nu atât îl auzi cu 
urechile, cât îl simţi în minte. Ridică inhalatorul. 

(acid e acid dacă acid vreau eu să fie aşa că mănâncă- 
l mănâncă-l mănâncă) 

— ACID DE BATERIE, FUTU-ŢI CRETINU' MĂ-TII! 
zbieră Eddie şi trase o rafală. 

În acelaşi timp îi dădu Ochiului un şut. Piciorul i se 
afundă adânc în gelatina corneei. Un şuvoi de fluid 
fierbinte îi năpădi gamba. Îşi trase piciorul înapoi, vag 
conştient că rămăsese fără un pantof. 

— CARĂ-TE DE-AICI! PLIMBĂ URSU’, SAM! VALEA, 


JOSE! ROIU’! FUTE-TE-AŞ! 

Simţi tentaculele atingându-l, nehotărâte însă. Apăsă 
iar trăgaciul inhalatorului, învăluind Ochiul, şi simţi/auzi 
iarăşi mieunatul... acum surprins, rănit. 

— Luptaţi-vă! răcni Eddie la ceilalţi. Nu-i decât un 
căcat de Ochi! Luptaţi-vă cu el! M-auziţi? Luptă-te, Bill! 
Bate-l pe muiangiu de să se cace pe el! Iisuse Hristoase, 
futu-vă-n cur de mototoli, că eu îl fac pe Monstru 
Chisăliţă ŞI MAI AM ŞI-O MÂNĂÂ-N GHIPS! 

Bill îşi simţi puterile revenind. Işi smulse braţul 
şiroind din Ochi... iar apoi îl repezi, cu pumnul în faţă, la 
loc înăuntru. Un moment mai târziu Ben era lângă el. 
Fugi drept în Ochi, scoase un mormăit de surpriză şi 
dezgust, iar apoi începu o ploaie de pumni peste 
suprafaţa sa gelatinoasă şi tremurătoare. 

— Las-o-n pace! răcni el. Se-aude? Las-o-n pace! Cară- 
te de-aici! Cară-te de-aici! 

— Doar un Ochi! Doar un căcat de Ochi! 

Eddie zbiera în delir. Trase iar cu inhalatorul şi simţi 
cum Monstrul dă înapoi. Căzură tentaculele de pe el. 

— Richie! Richie! Şo pe el! Nu-i decât un Ochi! 

Richie se împletici în faţă, incapabil să creadă că 
făcea una ca asta, că se apropia efectiv de cel mai 
groaznic şi mai cumplit monstru din lume. Dar acesta 
era adevărul. 

Îi trase doar un singur pumn slab, iar senzaţia 
propriei sale mâini cufundându-se în Ochi - era gros, şi 
ud, şi oarecum nisipos - îl făcu să-şi verse matele într-o 
convulsie enormă şi fără gust. Din el ieşi un sunet - 
bleah! - şi gândul că practic borâse pe Ochi îl făcu s-o 
mai facă o dată. Nu dăduse decât un singur pumn, dar, 
de vreme ce el crease acel monstru anume, poate că 
doar atât era de ajuns. Dintr-o dată tentaculele se 
retraseră. Auzeau cum Monstrul se îndepărtează... lar 
apoi singurele sunete rămase erau gâfâitul lui Eddie şi 
plânsul încet al lui Beverly, cu o mână la urechea ce-i 
sângera. 


Bill scăpără unul dintre ultimele trei chibrituri şi se 
holbară unii la alţii cu feţe buimace şi şocate. Braţul 
stâng al lui Bill şiroia de o clisă groasă şi tulbure, 
asemănătoare cu un amestec de albuş de ou parţial 
coagulat şi muci. Sângele se prelingea încet pe o parte a 
gâtului lui Beverly, iar pe obrazul lui Ben se zărea o 
tăietură proaspătă. Richie îşi împinse lent ochelarii pe 
nas. 

— Su-su-sunteţi bi-bi-bine? întrebă răguşit Bill. 

— Cum eşti tu, Bill? întrebă Richie la rândul său. 

— Bi-bine. 

Se întoarse spre Eddie şi-l îmbrăţişă pe băieţelul mai 
mic cu o forţă aprigă. 

— Mi-ai sa-sa-salvat viaţa, omule. 

— Ţi-a halit pantofu”, exclamă Beverly şi slobozi un 
hohot neastâmpărat. Nasol ai mai păţit-o. 

— Îţi cumpăr eu o pereche nouă de pantofi când ieşim 
de-aici, spuse Richie şi-l bătu pe Eddie pe spate, în 
întuneric. Cum ai reuşit, Eddie? 

— L-am împuşcat cu inhalatorul. Cică era acid. Gustul 
ăsta-l are după un timp dacă am, înţelegeţi, o zi proastă. 
A mers de minune. 

— „Eu îl fac pe Monstru chisăliţă. ȘI MAI AM ŞI-O 
MÂNĂÂ-N GHIPS! spuse Richie şi râse nebuneşte. N-a 
fost chiar nasol, Eds. De fapt aproape chicoticos, îţi zic 
eu. 

— Nu suport să-mi zici Eds. 

— Ştiu, răspunse Richie, îmbrăţişându-l strâns, dar 
cineva trebuie să te călească, Eds. Când vei înceta să 
mai duci igzistenţa asta ocrotită, de copil mic, şi-ai să 
creşti mare, ai să, voi a zice, voi a zice, ai să descoperi 
că viaţa nu-i întotdeauna atât de uşoară, băiete! 

Eddie începu să guiţe de-atât râs: 

— Asta-i cea mai căcăcioasă Voce din câte-am auzit, 
Richie. 

— Păi, ţine drăcia aia de inhalator la-ndemână, zise 
Beverly. S-ar putea să mai ai nevoie de el. 


— N-ai văzut pe undeva Monstrul? întrebă Mike. Când 
ai aprins chibritul. 

— S-s-s-a d-d-dus, spuse Bill, apoi adăugă amar: Dar 
ne apropiem. Ne apropiem de locul unde s-st-stă Mo- 
Monstrul. Şi cr-cred că de data as-asta l-am r-r-rănit. 

— Henry tot mai vine, zise Stan; avea vocea joasă şi 
aspră. Il aud pe undeva în spate. 

— Atunci hai s-o luăm din loc, propuse Ben. 

Porniră. Tunelul înainta constant în jos, iar mirosul - 
acea duhoare amenințătoare şi sălbatică - se înteţea 
treptat. Când şi când îl auzeau pe Henry în urma lor, dar 
acum tipetele lui păreau îndepărtate şi deloc 
importante. Cu toţii aveau o anume senzaţie - 
asemănătoare cu acel simţământ de deconectare, acel 
simţământ că ar fi alunecat într-o lume paralelă, ce-i 
încercase în casa de pe Neibolt Street -, senzaţie că 
trecuseră dincolo de marginea lumii cunoscute, până 
într-un soi de neființă stranie. Bill simţea (deşi nu avea 
vocabularul pentru a exprima ceea ce ştia) că se 
apropiau de întunecata şi descărnata inimă a aşezării 
Derry. 

Lui Mike Hanlon i se părea că poate aproape să simtă 
bătaia bolnavă, aritmică, a acelei inimi. Beverly avea o 
senzaţie de putere malefică sporind în jurul ei, părând s- 
o învăluie, categoric încercând s-o smulgă de lângă toţi 
ceilalţi şi s-o însingureze. Cu nervozitate, întinse mâinile 
de cealaltă parte şi le prinse pe ale lui Bill şi Ben. Avea 
impresia că trebuie să se întindă prea departe şi strigă 
agitată: 

— 'Ţineţi-vă de mâini! Se pare că ne îndepărtăm unii 
de alţii! 

Stan a fost cel care şi-a dat primul seama că putea 
vedea din nou. 

O radiaţie scăzută, ciudată, plutea prin aer. La 
început nu putea vedea decât mâini - ale sale, ţinând-o 
pe a lui Ben într-o parte şi a lui Mike în cealaltă. Apoi 
observă că putea să vadă nasturii de pe cămaşa 


înnoroită a lui Richie şi inelul Captain Midnight - un 
fleac de premiu din cine ştie ce cutie cu fulgi de cereale 
- pe care lui Eddie îi plăcea să-l poarte pe degetul mic. 

— Băi, voi vedeţi? întrebă Stan, oprindu-se pe loc. 

Ceilalţi se opriră şi ei. Bill privi în jur, iniţial conştient 
că putea să vadă - puţin, oricum - şi apoi dându-şi 
seama că tunelul se lărgise uimitor de mult. Se aflau 
acum într-o încăpere curbată, mare cel puţin cât 
Summer Tunnel din Boston. Mai mare, se corectă el, 
uitându-se în jur cu o senzaţie crescândă de uluire. 

Îşi lăsară capetele pe spate ca să vadă tavanul, aflat 
acum la cincisprezece metri sau chiar mai mult 
deasupra lor, susţinut de nişte proptele arcuite de 
piatră, asemenea unor coaste. Cuiburi de pânze de 
păianjen murdare atârnau între ele. Pardoseala era 
pietruită, dar aşternută pe deasupra cu un strat de noroi 
atât de vechi, încât sunetul paşilor nu li se modificase. 
Pereţii curbi se aflau la cel puţin cinci metri distanţă de 
ei pe fiecare parte. 

— Departamentul Apelor chiar trebuie că şi-a ieşit din 
minţi pe aici, remarcă Richie, iar hohotul lui de râs era 
stingher şi încordat. 

— Pare o catedrală, zise încetişor Beverly. 

— De unde vine lumina? vru să ştie Ben. 

— Vine d-drept din pe-pe-pereţi, se p-pare, răspunse 
Bill. 

— Mie nu-mi place, spuse Stan. 

— Hai să mergem. H-H-Henry o să ne sufle î-i-în ce- 
ceafă... 

Un zbieret enorm sfâşie penumbra, urmat de fâlfâitul 
greu, tunător, al aripilor. O siluetă apăru în picaj din 
întuneric, cu un ochi aruncând văpăi - celălalt era o 
lampă stinsă. 

— Pasărea! zbieră Stan. Păzea, e pasărea! 

Se năpusti spre ei ca un avion de vânătoare obscen, 
cu ciocul său portocaliu împlătoşat deschizându-se şi 
închizându-se pentru a dezvălui căptuşeala interioară 


roz a gurii, plisată precum capitonajul de satin al unui 
Coşciug. 

Zbură drept spre Eddie. 

Ciocul său îi zgârie umărul, iar băiatul simţi durerea 
pătrunzându-i carnea ca un acid. Sângele îi şiroi pe 
piept. Ţipă când bătaia aripilor îi suflă în faţă aerul 
otrăvitor din tunel. Monstrul descrise un cerc, cu ochiul 
arzând fioros, rostogolindu-se în orbită, tulburat doar 
atunci când membrana zvâcni în jos un moment spre a-l 
acoperi cu o peliculă de ţesut subţire. Ghearele sale îl 
căutau pe Eddie, care se feri, ţipând. li sfâşiară spatele 
cămăşii, trasând dâre stacojii puţin adânci de-a lungul 
omoplaţilor. Eddie zbieră şi încercă să se îndepărteze 
târâş, dar pasărea atacă din nou. 

Mike se repezi înainte, căutând cu mâna în buzunar. 
Scoase un briceag cu o singură lamă. In timp ce 
zburătoarea plonja din nou asupra lui Eddie, îl abătu 
într-un arc rapid şi strâns peste unul dintre pinteni. Tăie 
adânc, şi sângele năvăli. Pasărea lunecă într-o parte, 
apoi se întoarse cu aripile strânse şi se prăvăli ca un 
glonţ. Mike căzu lateral în ultima clipă, lovind în sus cu 
briceagul. Rată, iar gheara păsării îi izbi încheietura cu 
asemenea forţă, încât mâna îi amorti, începând să-l 
înţepe - vânătaia ce avea să înflorească acolo mai apoi 
va ajunge aproape până la cot. Cuţitul zbură în 
întuneric. 

Pasărea reveni, scârţâind victorioasă, iar Mike se 
rostogoli peste trupul lui Eddie, aşteptându-se la ce era 
mai rău. 

Stan păşi spre cei doi băieţi trântiţi la pământ în timp 
ce pasărea dădea un nou atac. Rămase drept, mic şi 
oarecum cochet în ciuda mizeriei încrustate în mâini şi 
braţe, în pantaloni şi cămaşă, şi deodată ridică braţele 
într-un gest curios - palmele în sus, degetele în jos. 
Pasărea slobozi un cârâit şi devie, trecând ca un bolid pe 
lângă Stan, ratându-l îndeaproape, învolburându-i părul 
care apoi căzu la loc în vâltoarea de aer a trecerii ei. 


Băiatul se răsuci într-un cerc strâns ca să ajungă iarăşi 
cu faţa la ea când aceasta avea să revină. 

— Cred în tanagrele stacojii chiar dacă n-am văzut 
niciodată vreuna, spuse el cu glas ascuţit şi limpede. 

Pasărea ţipă şi se feri lateral ca şi cum ar fi tras spre 
ea cu puşca. 

— La fel cum cred în vulturi, şi-n cufundarul din Noua 
Guinee, şi-n flamingii din Brazilia. 

Zburătoarea zbieră, dădu ocol şi deodată se îndepărtă 
prin tunel, cârâind. 

— Cred în acvila pleşuvă aurie! răcni Stan în urma ei. 
Și mai cred şi că poate exista cu adevărat un fenix pe 
undeva! Dar nu cred în tine, aşa că mai cară-te-n pizda 
mă-tii de-aici! Cară-te! Fă paşi! 

Apoi tăcu, şi liniştea păru foarte mare, foarte 
profundă. 

Bill, Ben şi Beverly se apropiată de Mike şi Eddie; îl 
ajutară pe Eddie să se ridice în picioare, iar Bill îi 
inspectă rapid tăieturile: 

— N-nu-s a-ad-adânci. Da’ pun pri-prinsoare că do-dor 
ca dra-dra-dracu' 

— Mi-a rupt cămaşa în bucăţi, Bill Barosane. 

Obrajii lui Eddie luceau de lacrimi. Glasul barbar, 
tunător, se stinsese; era greu de crezut că se auzise cu 
adevărat. 

— Ce-am să-i spun lu' mama? 

Bill zâmbi puţintel. 

— De ce să n-n-nu ne facem gr-grr-grrrriji cu asta 
când o să i-i-ie-ie-ieşim de-aici? Ia o por-porţie, Eddie. 

Eddie se supuse, inhalând adânc şi apoi şuierând. 

— Ai fost nemaipomenit, dom'le, îi spuse Richie lui 
Stan. Ai fost pur şi simplu nemaipomenit. 

Stan dârdâia tot. 

— Nu există pasăre ca aia, asta-i tot. N-a existat şi nici 
nu va exista vreodată. 

— Venim! răcni Henry din spatele lor. 

Vocea îi era absolut dementă. Hohotea şi urla ca un 


lup. Suna ca o făptură ce s-a târât afară printr-o 
crăpătură din acoperişul iadului. 

— 10 ş-Belch! Venim şi-o să punem noi mâna pă voi, 
găinaţților! N-aveti scăpare! 

Bill strigă: 

— P-p-pleacă de-aici, H-H-Henry! Căâ-că-cât mai ai t-t- 
timp! 

Răspunsul lui Henry a fost un răget găunos şi 
nearticulat. Auziră un ropot de paşi şi, într-o 
străfulgerare de înţelegere, Bill pricepu scopul deplin al 
lui Henry: era real, era muritor, nu putea fi oprit de un 
inhalator sau un atlas ornitologic. Magia nu avea efect 
asupra lui Henry. Era prea prost. 

— Ha-ha-haideţi, tr-trebuie să avem un a-a-a-vans faţă 
de e-el. 

Porniră iar, ţinându-se de mână. Cămaşa zdrenţuită a 
lui Eddie fâlfâia în urma sa. Lumina deveni mai 
puternică, tunelul era din ce în ce mai mare. Pe când 
solul cobora, tavanul se îndepărta în zbor deasupra până 
ce abia reuşiră să-l mai vadă. Acum li se părea că nu mai 
merg câtuşi de puţin printr-un tunel, ci îşi croiesc drum 
printr-o titanică ogradă subterană, apropiindu-se de cine 
ştie ce castel uriaş. Lumina din pereţi devenise un şuvoi 
de foc verde-gălbui. Mirosul era mai puternic, şi 
începură să perceapă o vibraţie ce putea să fi fost reală 
sau să nu fi existat decât în mintea lor. Era statornică şi 
ritmică. Era o bătaie de inimă. 

— În faţă se înfundă! strigă Beverly. Uitaţi! E un 
perete gol! 

Dar, în timp ce se apropiau - mărunți acum, ca nişte 
furnici pe marele planşeu din blocuri de piatră murdare, 
fiecare bloc mai mare decât Bassey Park, după câte se 
părea - văzură că peretele nu era complet gol. În el era 
o singură uşă. Şi deşi zidul propriu-zis se înălța la sute 
de metri deasupra lor, uşa era foarte mică. N-avea mai 
mult de un metru înălţime, o uşiţă de soiul celor pe care 
le poţi vedea într-o carte de poveşti, făcută din scânduri 


masive de stejar bătute în benzi din fier dispuse în formă 
de X. Era, îşi dădură cu toţii seama pe dată, o uşă făcută 
numai pentru copii. 

Fantomatic, în mintea sa, Ben o auzi pe bibliotecară 
citindu-le micuţilor: Cine face tropa-trop pe podeţțul 
meu? Copiii se aplecau înainte, cu toată vechea 
fascinaţie lucindu-le în ochi: i se va veni de hac 
monstrului... sau acesta se va ospăta? 

Pe uşă era un semn şi, adunată la baza ei, o grămadă 
de oase. Oase mici. Oasele numai Dumnezeu ştia ale 
câtor copii. 

Ajunseseră acasă la Monstru. 

Semnul de pe uşă ce reprezenta? 


Bill identifică în el o bărcuţă de hârtie. 

Stan îl văzu ca pe o pasăre înălțându-se spre cer - un 
fenix poate. Mike văzu un chip cu cagulă - cel al 
nebunului de Butch Bowers ar fi putut fi. 

Richie văzu doi ochi îndărătul unei perechi de 
ochelari. 

Beverly văzu o mână strânsă pumn. 

Eddie îl credea drept faţa leprosului, toată numai ochi 
înfundaţi în cap şi gură încreţită dezvelindu-şi dinţii - 
toate bolile, toate molimele erau întipărite pe faţa 
aceea. 

Ben Hanscom văzu o grămadă de fese rupte şi i se 
păru că simte mirosul acru al mirodeniilor vechi. 

Mai târziu, ajungând la aceeaşi uşă cu urletele lui 
Belch încă răsunându-i în urechi, singur la capătul 
drumului, Henry Bowers avea să-l vadă ca fiind luna, 
plină, pârguită... şi neagră. 

— Mi-e frică, Bill spuse Ben cu glas nesigur. Chiar 


trebuie? 

Bill atinse oasele cu vârful piciorului, şi deodată le 
împrăştie într-un morman zornăitor, pulverizat dintr-o 
singură lovitură. Şi lui îi era frică... Dar nu trebuia să-l 
uite pe George. Monstrul îi smulsese lui George braţul. 
Se aflau acele oase mici şi fragile printre astea? Da, 
bineînţeles că erau. 

Se găseau aici în numele stăpânilor acestor oase, 
George şi toţi ceilalţi - cei ce fuseseră aduşi aici, cei 
care-ar fi putut să fie aduşi, cei lăsaţi să putrezească pur 
şi simplu în alte locuri. 

— Trebuie, zise Bill. 

— Şi dacă-i încuiată? întrebă cu voce mică Beverly. 

— Nu-nu-i î-încuiată, răspunse Bill, şi apoi îi spuse 
ceea ce ştia din adâncul fiinţei sale: Lo-ocurile ca ăsta 
nu-s niciodată în-în-încuiate. 

Îşi puse degetele bandajate ale mâinii drepte pe uşă şi 
împinse. Se deschise peste un torent de lumină galben- 
verzuie  bolnăvicioasă. Mirosul acela de grădină 
zoologică de mult părăsită năvăli spre ei, incredibil de 
puternic. 

Unul câte unul, intrară prin uşiţa de basm în bârlogul 
Monstrului. 

Bill... 


7 


În tuneluri, 4.59 dimineaţa 


„„„se opri atât de brusc, încât ceilalţi se îngrămădiră 
ca vagoanele unui tren când cineva trage semnalul de 
alarmă. 

— Ce e? strigă Ben. 

— A-a-aici a f-f-fost. O-o-ochiul. V-vă mai a-a-amintiţi? 

— Mi-amintesc, răspunse Richie. Eddie l-a oprit cu 
inhalatorul lui. Pretinzând că e acid. A spus ceva în 
legătură cu nu-ştiu-ce chichiţă. Destul de chicoticos, da’ 
nu-mi aduc aminte exact ce era. 


— N-n-nu contează. Nu vom mai v-vedea nimic din ce- 
am văzut î-i-înainte, spuse Bill, scăpărând un chibrit şi 
privind în jur la ceilalţi. 

Feţele lor erau luminoase în aura chibritului, 
luminoase şi mistice. Şi păreau foarte tinere. 

— C-c-cum o d-duceţi, băi? 

— O ducem bine, Bill Barosane, spuse Eddie, având 
însă faţa trasă de durere; atelele improvizate ale lui Bill 
se desfăceau. Cu tine cum e? 

— Bi-bi-ne, răspunse Bill şi scutură chibritul înainte ca 
faţa sa să-i poată infirma vorbele. 

— Cum s-a întâmplat? îl întrebă Beverly, atingându-i 
braţul în întuneric. Bill, cum o fi putut ea să... 

— F-f-fiindcă am m-menţionat nu-nu-numele oraşului. 
A-a v-v-venit du-upă m-m-mine. Chiar în ti-timp ce-o f-f- 
făceam, ce-ce-eva în-năun-trul meu îmi z-z-zicea să ta-ta- 
tac din gu-gură. D-dar n-n-n-am as-as-ascultat. 

Scutură din cap, neajutorat: 

— Dar, chiar dacă a-a-a venit la D-D-Derry, tot n-n-nu 
în-nţeleg c-c-cum a p-putut să aj-ajungă a-aici. Dacă H- 
H-Henry n-n-a a-a-adus-o, atunci ci-cine? 

— Monstrul, spuse Ben. Monstrul n-are nevoie să 
arate urât, o ştim bine. Poate să se fi arătat şi să-i fi spus 
că ai necazuri. S-o fi adus aici în scopul de... De-a te fute 
pe tine, aşa cred. De-a ne omori curajul. Pentru că asta 
ai fost tu întotdeauna, Bill Barosane. Curajul nostru. 

— Tom? şopti Beverly cu glas scăzut, aproape visător. 

— Ci-ci-cine? mai aprinse Bill încă un chibrit. 

Îl privea cu un soi de francheţe disperată. 

— Tom. Soţul meu. Şi el ştia. Cel puţin, cred c-am 
menţionat în faţa lui numele oraşului, la fel cum i l-ai 
menţionat şi tu Audrei. Nu... Nu ştiu dacă l-a prins sau 
nu. Era destul de furios pe mine în acel moment. 

— lisuse, ce-i asta, un fel de serial căcăcios pentru 
coafeze, unde toţi reapar mai devreme sau mai târziu? 
remarcă Richie. 

— Nu un serial, spuse Bill, părând scârbit. Un 


spectacol. Ca la circ. Bev s-a dus şi s-a măritat cu Henry 
Bowers. Când a plecat ea, de ce să nu vină aici? La urma 
urmei, adevăratul Henry a venit. 

— Nu, îl contrazise Beverly. Nu m-am măritat cu 
Henry. Cu taică-meu m-am măritat. 

— Dacă te bătea, care mai e diferenţa? întrebă Eddie. 

— Ha-ha-haideţi în jurul meu, spuse Bill. Mi-mi- 
mişcaţi-vă. 

Se apropiară. Bill întinse braţele lateral şi găsi mâna 
teafără a lui Eddie şi o mână a lui Richie. Curând 
stăteau în cerc, la fel cum o mai făcuseră o dată înainte, 
când numărul lor era mai mare. Eddie simţi când cineva 
îi puse un braţ pe după umeri. Simţământul era cald, 
încurajator şi profund familiar. 

Bill avu aceeaşi senzaţie de putere pe care o mai 
simţise, dar înţelese cu o oarecare disperare că lucrurile 
chiar se schimbaseră. Puterea nu era nici pe departe la 
fel de mare - se zbătea şi pâlpâia ca o flacără de 
luminare în aer viciat. Bezna părea mai densă şi mai 
apropiată de ei, mai triumfătoare. Şi putea simţi mirosul 
Monstrului. Mai încolo pe acest drum, îşi spuse Bill, şi 
nu Chiar atât de departe, se află o uşă cu un semn pe ea. 
Ce era după uşa aceea? Asta e singurul lucru pe care 
încă nu mi-l amintesc. Ţin minte cum mi-am forţat 
degetele să stea țepene, pentru că voiau să-mi tremure, 
şi mai ştiu şi cum am împins uşa şi am deschis-o. Mi- 
aduc aminte până şi şuvoiul de lumină ce-a năvălit afară 
şi cum părea să fie aproape vie, de parcă n-ar fi fost o 
simplă lumină, ci nişte şerpi fluorescenţi. Îmi amintesc 
mirosul, ca în cuşca maimutelor dintr-o grădină 
zoologică, ba chiar mai rău. Şi apoi... Nimic. 

— Mai ţi-ţi-ţineţi v-v-v-vreunul min-n-nte ce era în re- 
re-realitate Monstrul? 

— Nu, spuse Eddie. 

— Cred... începu Richie, după care Bill aproape că-l 
putu simţi scuturând din cap pe întuneric. Nu. 

— Nu, zise şi Beverly. 


— M-m. (Acesta era Ben.) E singurul lucru pe care nu 
mi-l pot aminti. Ce anume era Monstrul... Sau cum l-am 
înfruntat. 

— Chud, spuse Beverly. Astfel l-am înfruntat. Dar tot 
nu-mi aduc aminte ce înseamnă. 

— Staţi alături de mi-mine, spuse Bill, şi-o s-să st-st- 
stau şi eu alături de v-v-voi. 

— Bill, rosti Ben; glasul îi era foarte calm. Vine ceva. 

Bill ascultă. Auzi paşi târşiţi, împleticiţi, apropiindu-se 
de ei prin întuneric... Şi i se făcu frică. 

— A-A-Audra? strigă... Şi ştiu imediat că nu era ea. 

Ceea ce se împleticea spre ei ajunse şi mai aproape. 
Bill scapără un chibrit. 


8 
Derry, 5.00 dimineaţa 


Primul lucru rău din acea zi de primăvară târzie a 
anului 1985 se întâmplă cu două minute înainte de 
răsăritul oficial al soarelui. Ca să înţelegem cât de rău 
era, ar trebui să ştim două fapte pe care Mike Hanlon 
(care zăcea fără cunoştinţă în spitalul Derry în timp ce 
soarele răsărea) le cunoştea, ambele referitoare la 
Biserica Baptistă, ce se înălța la colţul Witcham Street 
cu Jackson încă din 1897. Biserica era încununată cu o 
turlă albă şi zveltă reprezentând apoteoza oricărei 
clopotniţe bisericeşti protestante din New England. Pe 
toate cele patru feţe ale bazei clopotniţei se aflau 
cadrane de ceas, iar ceasul propriu-zis fusese fabricat în 
Elveţia şi adus de acolo pe mare în anul 1898. Singurul 
ceas asemenea lui se afla în piaţa oraşului Haven 
Village, la şaptezeci de kilometri distanţă. 

Stephen Bowie, un magnat al cherestelei care locuia 
pe West Broadway, donase oraşului ceasul la un preţ de 
17 000 de dolari. Bowie şi-o putea permite. Era un 
bisericos devotat, diacon timp de patruzeci de ani (în 
timpul mai multor ani de la sfârşitul acestui interval 


fusese şi preşedinte al Lojii Legiunii Decenţei Albe din 
Derry). In plus, era cunoscut pentru pioasele sale 
predici de mirean din ziua Sfintei Fecioare, la care se 
referea întotdeauna cu închinăciune numind-o Duminica 
Maicii. 

De la vremea instalării sale până la data de 31 mai 
1985, ceasul acela bătuse cu credinţă fiecare oră şi 
fiecare jumătate - cu o singură excepţie notabilă: în ziua 
exploziei de la Oţelăria Kitchener nu sunase amiaza. 
Cetăţenii credeau că reverendul Jollyn făcuse ceasul să 
tacă pentru a arăta că biserica ţinea doliu după copiii 
ucişi, iar Jollyn nu contrazisese niciodată această 
părere, deşi nu era întemeiată. Ceasul pur şi simplu nu 
bătuse. 

Nu bătu nici ora cinci în dimineaţa de 31 mai 1985. 

În acel moment, în tot oraşul Derry, bătrânii 
deschiseră ochii şi se săltară în capul oaselor, tulburaţi 
fără niciun motiv palpabil. S-au înghiţit doctorii, s-au 
pus proteze dentare, s-au aprins pipe şi ţigări. 

Moşnegii rămaseră de veghe. 

Unul dintre ei era Norbert Keene, trecut acum de 
nouăzeci de ani. Şontâcăi până la fereastră şi privi afară 
la cerul care se înnegura. Buletinul meteorologic din 
seara trecută anunţase cer senin, dar oasele lui îi 
vesteau că avea să plouă, şi încă tare. Îi era frică în 
adâncul său; într-un anume fel obscur se simţea 
ameninţat, ca şi cum o otravă şi-ar fi croit drum neostoit 
spre inima lui. Se gândi ca din întâmplare la ziua când 
Banda lui Bradley intrase nepăsătoare în Derry şi în 
cătările a şaptezeci şi cinci de pistoale şi puşti. 'Treburile 
de acel gen lăsau omul cu un soi de senzaţie interioară 
caldă şi leneşă, ca şi cum totul ar fi fost... ar fi fost 
oarecum confirmat. N-o putea exprima mai clar, nici 
chiar în sinea sa. Treburile de felul acela lăsau omul cu 
senzaţia că ar putea chiar să trăiască veşnic, iar Norbert 
Keene era al dracului de aproape de a fi reuşit. 
Nouăzeci şi şase de ani împliniţi la 24 iunie, şi încă mai 


făcea pe jos cinci kilometri zilnic. Dar acum îi era frică. 

— Copiii ăia, spuse el, privind afară pe fereastră, fără 
să-şi fi dat seama că vorbise. Ce li-i copiilor ălora 
afurisiţi? Acu’ cu ce se mai maimuţăresc? 

Egbert 'Thoroughgood, nouăzeci şi nouă de ani, care 
fusese în „Dolarul de Argint” când Claude Heroux îşi 
acordase securea şi cântase cu ea Marşul Morților 
pentru patru oameni, se trezi în aceeaşi clipă, se ridică 
în pat şi scoase un răcnet ruginit pe care nu-l auzi 
nimeni. Îl visase pe Claude, doar că acesta venea după 
el, iar securea căzuse, şi o clipă mai târziu 
Thoroughgood îşi văzuse propria sa mână retezată 
zvâcnind şi încârligându-se pe tejghea. 

Ceva rău, cugetă el în felul său tulbure, înspăimântat 
şi tremurând din cap până-n picioare în izmenele pătate 
de urină. Ceva groaznic de rău. 

Dave Gardener, care descoperise trupul mutilat al lui 
George Denbrough în octombrie 1957 şi al cărui fiu 
descoperise prima victimă din acest nou ciclu la 
începutul acestei primăveri, deschise ochii fix la ora 
cinci şi-şi spuse, încă înainte de-a se uita la ceasul de pe 
birou: Ceasul de la Grace Church n-a bătut ora... Ce n-o 
fi-n regulă? Simţea o spaimă uriaşă, nedefinită. Dave 
prosperase de-a lungul anilor; în 1965 achiziţionase 
„The Shoeboat”, iar acum la Derry Mall se afla un al 
doilea Shoeboat, iar în Bangor un al treilea. Deodată 
toate aceste lucruri - lucruri pentru care îşi petrecuse 
toată viaţa muncind - părură aruncate în nesiguranţă. 
De la ce? îşi strigă el sieşi, privindu-şi soţia adormită. De 
la ce, de ce eşti aşa de-al dracului de prăpăstios doar 
fiindcă n-a sunat ceasul ăla? Dar nu găsi niciun răspuns. 

Se ridică şi se duse la fereastră, săltându-şi betelia 
pijamalei. Cerul era frământat de nori gonind dinspre 
vest, iar neliniştea lui Dave crescu. Pentru prima oară 
de foarte multă vreme se pomeni gândindu-se la 
zbieretele care-l scoseseră pe verandă în urmă cu 
douăzeci şi şapte de ani, când văzuse făptura aceea 


zbătându-se în impermeabilul galben. Se uită la norii ce 
se apropiau şi-şi zise: Suntem în primejdie. Toţi. Derry. 
Şeful Andrew Rademacher, care chiar credea că-şi 
dăduse toată silinţa spre a rezolva noul lanţ de 
pruncucideri ce infestase oraşul Derry, se opri pe 
veranda casei sale, cu degetele mari înfipte în curea, 
privind norii, şi simţi aceeaşi nelinişte. Ceva e pe cale să 
se întâmple. Se pare că va turna cu găleata, asta-i una. 
Dar nu e totul. Se înfioră... Şi, în timp ce stătea acolo pe 
verandă, cu mirosul şuncii pe care o frigea soţia sa 
plutindu-i pe la nas prin plasa de sârmă a uşii, primii 
stropi de ploaie mari cât monedele de zece cenți 
întunecară trotuarul din faţa confortabilei sale case de 
pe Reynolds Street, iar undeva imediat dincolo de 
orizontul Parcului Bassey se rostogoli un tunet. 
Rademacher se înfioră din nou. 


9 


George, 5.01 dimineaţa 


Bill înălţă chibritul... Şi slobozi un prelung țipăt 
tremurător, de disperare. 

George era cel care venea clătinându-se prin tunel 
către el, George, încă îmbrăcat în pelerina sa galbenă 
stropită de sânge. O mânecă îi spânzura moale, fără 
niciun folos. Chipul lui George era alb ca hârtia, iar 
ochii-i erau de un argintiu lucios. Stăteau aţintiţi într-ai 
lui Bill. 

— Barca mea! se înălţă unduitoare vocea pierdută a 
lui George, în tunel. N-o pot găsi, Bill, m-am uitat peste 
tot şi n-o pot găsi şi acuma-s mort şi e din vina ta din 
vina ta DIN VINA TA... 

— G-G-Georgie! zbieră Bill. 

Îşi simţi mintea ropotind, smulgându-se din ancoraje. 

George se clătină, se împletici, se poticni către el, iar 
acum braţul rămas i se ridică înspre Bill, cu mâna albă 
din capăt încârligată ca o gheară. Unghiile-i erau 


murdare şi încovoiate. 

— Din vina ta, şopti George şi rânji. 

În loc de dinţi avea colţi; se deschideau şi se 
închideau încet, ca zimţii unei capcane de prins urşi. 

— M-ai trimis afară şi totul e... din vina... ta. 

— N-n-nu, G-G-Georgie! strigă Bill. N-n-n-am ş-ş-şt- 
tiut... 

— Te omor! răcni George, şi un amestec de sunete 
câineşti i se revărsară din gura aceea colţată: lătrături, 
chelălăieli, urlete. 

Un fel de râs. Acum Bill îi putea simţi şi mirosul, 
putea simţi putreziciunea lui George. Era o duhoare de 
pivniţă, viermuitoare, mirosul cine ştie cărui monstru 
stând chircit şi cu ochi galbeni în colţ, aşteptând să 
tragă fermoarul măruntaielor vreunui băieţel. 

Dinţii lui George se împreunară cu un clănţănit. 
Sunetul era ca al bilelor de biliard ciocnindu-se una de 
alta. Puroi galben începu să-i curgă din ochi, 
prelingându-i-se pe faţă... Şi chibritul se stinse. 

Bill îşi simţi prietenii dispărând - fugeau, sigur că 
fugeau, îl lăsau singur. Se deziceau de el, aşa cum şi 
părinţii săi se deziseseră de el, pentru că George avea 
dreptate: totul era din vina lui. Curând avea să simtă 
acea mână desperecheată înşfăcându-l de gât, curând 
avea să simtă acei colţi spintecându-l, şi aşa era drept. 
Avea să fie un act pur şi simplu de justiţie. El îl trimisese 
pe George la moarte şi îşi petrecuse toată viaţa adultă 
scriind despre oroarea acelei trădări - o, îi aşternuse 
deasupra multe măşti, aproape la fel de multe măşti pe 
câte îşi punea şi Monstrul, dar monstrul din 
străfundurile tuturor nu era decât George, alergând 
afară în viitura ce se retrăgea, cu bărcuţa sa de hârtie 
unsă cu parafină. Acum avea să vină izbăvirea. 

— Meriti să mori pentru că m-ai ucis, şopti George. 

Ajunsese foarte aproape. Bill închise ochii. 

Atunci, o lumină galbenă împroşcă tunelul, făcându-l 
să şi-i deschidă. Richie ţinea în sus un chibrit. 


— Luptă, Bill! strigă Richie. Pentru Dumnezeu! Luptă- 
te! 

Ce faceţi aici? Îi privi uimit. De fapt nu fugiseră. Cum 
să se poată aşa ceva? Cum puteau să nu fi fugit după ce 
văzuseră cât de odios îşi asasinase propriul său frăţior? 

— Luptă-te! zbieră Beverly. O, Bill, luptă cu Monstrul! 
Pe-asta numai tu o poţi face! Te rog... 

Il mai despărţeau acum de George mai puţin de doi 
metri. Deodată strigoiul scoase limba la Bill. Era 
încărcată de mucegai alb. Bill urlă iar. 

— Omoară-l, Bill! strigă Eddie. Asta nu-i fratele tău! 
Omoară Monstrul cât e aici! Omoară-l ACUM! 

George îi aruncă o privire lui Eddie, săgetând doar o 
clipă în direcţia aceea cu ochii săi argintii-lucitori, iar 
Eddie se duse de-a-ndăratelea şi izbi peretele ca şi cum 
ar fi fost împins. Bill rămase parcă hipnotizat, privindu- 
şi fratele cum venea spre el, din nou George după toţi 
acei ani, George la sfârşit aşa cum fusese şi la început, 
o, da, şi putea auzi scârţâitul impermeabilului galben al 
lui George în timp ce acesta acoperea distanţa rămasă, 
putea auzi clinchetul cataramelor de la şoşoni şi simţea 
un miros ca de frunze umede, de parcă pe dedesubtul 
pelerinei trupul lui George din aşa ceva ar fi fost făcut, 
de parcă picioarele dinăuntrul şoşonilor lui George erau 
picioare-de-frunze, da, un om-frunză, asta era, ăsta era 
George, era un chip-de-balon putrezit şi un corp făcut 
din frunze moarte, de soiul celor ce astupă canalele 
după inundație. 

Ca prin ceaţă, o auzi pe Beverly zbierând. 

(caprei sare piatra) 

— Bill, te rog, Bill... 

(piatra crapă-n patru) 

— O să căutăm împreună bărcuţa, spuse George. 

Puroi galben şi gros, imitând lacrimile, i se prelingea 
pe obraji, întinse mâna către Bill şi capul lui se înclină 
pe o parte, cu buzele trăgându-i-se de pe colţi. 

(crăpa-i-ar CAPUL CAPRE) 


— O s-o găsim, continuă George, iar Bill îi simţi 
mirosul răsuflării - un miros ca de animale explodate 
zăcând pe autostradă la miezul nopţii. 

În timp ce gura lui George se căsca, văzu o puzderie 
de vietăţi mărunte colcăind înăuntru. 

— Tot o să plutească aici jos, totul pluteşte aici jos, o 
să plutim, Bill, o să plutim cu toţii... 

Mâna ca o burtă de peşte a lui George se închise 
peste beregata lu' Bill. 

CRĂPA-IL-AR CAPUL CAPREI CRĂPA-NE-AR NOUĂ 
CAPUL CRĂPA-V-AR VOUĂ CAPUL...) 

Faţa schimonosită a lui George lunecă spre gâtul lui 
Bill. 

...Plutim... 

— Crăpa-i-ar capul caprei! ţipă Bill. 

Glasul îi era mai profund, aproape străin de-al lui, şi 
într-un pârjolitor fulger al memoriei Richie îşi aminti că 
Bill nu se bâlbâia decât cu glasul său propriu; când se 
prefăcea că e altcineva, n-o făcea niciodată. 

Arătarea-George se retrase, sâsâind, cu mâna 
ridicându-i-se în dreptul feţei într-un gest de apărare. 

— Asta-i! răcni în plin delir Richie... I-ai venit de hac, 
Bill! Rade-l! Rade-l! Rade-l! 

— Crăpa-i-ar capul caprei cum a crăpat piatra-n 
patru! tună Bill, avansând spre arătarea-George. Tu eşti 
drac, nu stafie! George ştie că n-am vrut să moară! 
Părinţii mei au greşit! Au dat vina pe mine şi asta nu era 
drept! M-auzi? 

Arătarea-George se răsuci brusc, chiţcăind ca un 
şobolan, începu să fugă şi să se vălurească pe sub 
pelerina galbenă. Impermeabilul propriu-zis păru să 
picure, curgând în pete galben-vii. Monstrul îşi pierdea 
forma, devenind amorf. 

— Crăpa-i-ar capul caprei, pui de curvă! zbieră Bill 
Denbrough, cum a crăpat piatra-n patru! 

Făcu un salt spre Monstru, şi degetele i se încleiară în 
pelerina galbenă care acum nu mai era pelerină. Ceea 


ce înşfăcă părea un fel de cremă caramel caldă, ciudată, 
ce i se topi sub degete de îndată ce-şi închise pumnul în 
jurul său. Căzu în genunchi. Apoi Richie ţipă când 
chibritul ajuns la capăt îi fripse degetele, şi întunericul îi 
învălui iarăşi. 

Bill simţi ceva începând să-i crească în piept, ceva 
fierbinte şi înecăcios. Îşi apucă genunchii şi şi-i trase 
sub bărbie, sperând că astfel va opri durerea sau măcar 
o va alina; simţea o vagă recunoştinţă pentru întuneric, 
bucuros că ceilalţi nu-i vedeau chinul. 

Auzi un sunet scăpându-i din piept - un geamăt 
unduitor. Urmă un al doilea, al treilea. 

— George! ţipă el. George, iartă-mă! N-am vrut 
niciodată să se în-în-întâmple ceva r-r-r-rău! 

Poate că mai era şi altceva de spus, dar n-o putu 
spune. Suspina, căzut pe spate cu un braţ peste ochi, 
amintindu-şi de  bărcuţă, amintindu-şi de bătaia 
constantă a ploii în geamurile dormitorului, amintindu-şi 
de medicamentele şi tifoanele de pe noptieră, de 
durerea slabă de cap datorată febrei şi de durerea din 
trup; amintindu-şi-l, mai mult decât toate acestea la un 
loc, pe George; amintindu-şi de George, în pelerina sa 
galbenă cu glugă. 

— George, iartă-mă! strigă el printre lacrimi. Iartă- 
mă, iartă-mă, te rog, ia-ia-IARTĂ-MĂ... 

Şi apoi ceilalţi se strânseră în jurul lui, prietenii săi, şi 
nimeni nu aprinse niciun chibrit, şi cineva îl cuprinse cu 
braţele, nu ştia cine, Beverly poate, sau poate Ben, ori 
Richie. Erau cu el, şi în acele câteva clipe întunericul 
era bine venit. 


10 
Derry, 5.30 dimineaţa 


La ora cinci şi jumătate ploua tare. Meteorologii radio 
din Bangor îşi exprimau o surprindere moderată şi 
încercau scuze moderate faţă de toţi cei care-şi făcuseră 


planuri pentru picnic şi ieşiri la iarbă verde pe baza 
buletinelor meteo de ieri. Afurisită întorsătură, băieţi; 
pur şi simplu unul dintre acele ciudate fenomene 
atmosferice care se manifestau uneori în Penobscot 
Valley cu stupefiantă bruscheţe. 

La postul de radio WZON, meteorologul Jim Witt 
descria ceea ce, după el, era un sistem de joasă presiune 
„extraordinar de disciplinat” 

Asta, ca să se exprime cu perdea. Condiţiile variau de 
la cer noros în Bangor la averse în Hampden, burniţă în 
Haven şi ploi în Newport. Dar în Derry, la numai 
patruzeci de kilometri distanţă de centrul oraşului 
Bangor, turna cu găleata. Călătorii de pe Drumul 
Naţional 7 se pomeniră înaintând prin apă adâncă pe 
alocuri de zece-cincisprezece centimetri, iar dincolo de 
Fermele Rhulin o galerie de desecare înfundată dintr-o 
depresiune acoperise autostrada cu atâta apă, încât 
tronsonul devenise practic de netrecut. Pe la şase 
dimineaţa, Patrula Rutieră Derry plantase semne 
portocalii ÎNTOARCE în ambele capete ale depresiunii. 

Cei ce aşteptau la adăpostul refugiului de pe Main 
Street primul autobuz de dimineaţă, ca să-i ducă la 
lucru, priveau peste balustradă spre Canal, unde apa 
era ameninţător de umflată în matca ei de beton. N-avea 
să fie nicio inundație; toţi erau de acord cu asta. Apa 
mai avea încă un metru şi ceva până la semnul cotelor 
crescute din 1977, şi nici în acel an Canalul nu se 
revărsase. Ploaia însă răpăia cu persistenţă monotonă şi 
biciuitoare, iar tunetul bubuia prin norii coborâţi. Apa 
curgea şiroaie în jos pe Up-Mile Hill, vuind prin rigole şi 
guri de canal. Nicio inundație, erau de acord, dar pe 
fiecare chip se citea umbra neliniştii. 

La 5.45 un transformator de pe un stâlp, lângă Depoul 
de Camioane abandonat al fraţilor Tracker, explodă într- 
un fulger de lumină orbitoare, împrăştiind schije 
torsionate de metal peste acoperişul de ţigle. Una dintre 
frânturile aruncate reteză un cablu de înaltă tensiune 


care căzu şi el pe acoperiş, sâsâind şi încolăcindu-se ca 
un şarpe, împroşcând un torent aproape lichid de 
scântei. Acoperişul luă foc în ciuda ploii torențiale, şi 
curând depoul ardea pălălaie. Cablul electric căzu de pe 
acoperiş pe fâşia cu buruieni ce dădea ocol până în locul 
unde băieţii jucaseră odinioară baseball. Departamentul 
de Pompieri Derry intră în alarmă pentru prima oară în 
acea zi la ora 6.02 dimineaţa şi maşina ajunse la Tracker 
Brothers' la 6.09. Printre primii pompieri care au 
coborât a fost şi Calvin Clark, unul dintre gemenii Clark 
cu care Ben, Beverly, Richie şi Bill învăţaseră la aceeaşi 
şcoală. Al treilea pas făcut îi aduse talpa cizmei de piele 
pe firul neizolat. Calvin a fost electrocutat aproape 
instantaneu. Limba îi sări din gură, iar tunica de 
pompier cauciucată începu să-i fumege. Mirosea ca 
pneurile arse din groapa de gunoi a oraşului. 

La 6.05 dimineaţa locuitorii de pe Merit Street din 
Old Cape simţiră ceva ce-ar fi putut să fie o explozie 
subterană. Farfuriile căzură de pe rafturi şi tablourile de 
pe pereţi. La 6.06 toate toaletele de pe Merit Street 
explodară deodată în gheizere de rahat şi lături, în 
vreme ce o refulare inimaginabilă avea loc în conductele 
ce alimentau rezervoarele colectoare ale noii uzine de 
tratare a reziduurilor de pe Maidan. In unele cazuri, 
aceste explozii au fost destul de puternice pentru a 
provoca spărturi în tavanele băilor. O femeie pe nume 
Anne Stuart a fost ucisă de o veche roată dinţată 
catapultată din toaleta ei o dată cu un şuvoi de apă 
reziduală. Roata dinţată trecu prin geamul mai al uşii de 
la duş şi-i străbătu beregata ca un glonţ în timp ce se 
spăla pe cap. Aproape o decapită. Roata era o relicvă a 
Oţelăriei Kitchener şi îşi găsise calea prin canale cu 
aproape trei sferturi de secol în urmă. O altă femeie a 
fost omorâtă când brusca şi violenta refulare, propulsată 
de gazul metan în expansiune, i-a făcut toaleta să 
explodeze ca o bombă. Nefericita femeie, care în 
momentul detonaţiei şedea pe tron citind ultimul număr 


din catalogul Banana Republic, a fost sfârtecată în 
bucăţi. 

La 6.19 dimineaţa un trăsnet lovi aşa-numita Punte a 
săruturilor ce traversa Canalul între Bassey Park şi 
Liceul Derry. Bucăţile despicate zburară în văzduh la 
mare înălţime şi apoi căzură în apele repezi ale 
Canalului, duse mai departe de curent. 

Vântul se înteţea. La 6.30 dimineaţa contorul din holul 
judecătoriei îl înregistra la imediat peste douăzeci şi 
cinci de kilometri pe oră. Pe la 6.45 crescuse la treizeci 
şi şapte de kilometri pe oră. 

La 6.46 dimineaţa Mike Hanlon se trezi în salonul său 
din Spitalul Derry. Revenirea la starea conştientă 
surveni ca un soi de dizolvare lentă - multă vreme crezu 
că visa. Dacă ar fi aşa, era un soi ciudat de vis; un vis 
anxios, l-ar fi numit poate bătrânul său profesor de 
psihologie Doc Abelson. Nu părea să existe niciun motiv 
vizibil al anxietăţii, dar totuşi era prezentă; încăperea 
albă şi simplă părea să ţipe tot soiul de ameninţări. 

Îşi dădu seama treptat că era treaz. Încăperea albă Şi 
simplă era un salon de spital. Deasupra capului său 
atârnau sticle, una plină de lichid limpede, alta 
conţinând unul roşu-închis. Complet plină de sânge. 
Văzu un televizor stins prins în buloane pe un perete şi 
deveni conştient de sunetul monoton al ploii bătându-i în 
fereastră. 

Încercă să-şi mişte picioarele. Unul i se deplasă liber, 
dar celălalt, dreptul, nu vru să se clintească deloc. Işi 
simţea foarte vag piciorul acela şi-şi dădu seama că-i era 
bandajat strâns. 

Puțin câte puţin îşi aminti totul. Se aşezase să scrie în 
caietul său şi se trezise cu Henry Bowers. O veritabilă 
bombă din trecut, o veste proastă. Avusese loc o luptă 
şi... 

Henry! Unde dispăruse Henry? Pe urmele celorlalţi? 
Mike bâjbâi după butonul soneriei. Era agăţat la capul 
patului, şi îl avea în mâini când uşa se deschise. În uşă 


stătea un infirmier. Avea descheiaţi doi nasturi ai tunicii 
sale albe şi părul ciufulit, dându-i o înfăţişare şifonată. 
Purta la gât o medalie a Sfântului Christopher. Chiar şi 
în starea sa buimacă, doar pe trei sferturi trează, Mike îl 
localiză imediat. În 1958, o fată de şaisprezece ani pe 
nume Cheryl Lamonica fusese ucisă în Derry, ucisă de 
Monstru. Fata avusese un frate în vârstă de paisprezece 
ani, numit Mark, iar acesta era el. 

— Mark, rosti Mike slab. Am să-ţi vorbesc. 

— Şşşş, spuse Mark; ţinea mâna în buzunar. Nicio 
vorbă. 

Intră în odaie şi, în timp ce stătea la picioarele 
patului, Mike văzu cu un fior neputincios cât de goi erau 
ochii lui Mark Lamonica. inea capul uşor înclinat, de 
parcă asculta o muzică îndepărtată. Scoase mâna din 
buzunar; în ea avea o seringă. 

— Asta te va face să dormi, zise Mark şi porni spre 
pat. 


11 
Sub oraş, 6.49 dimineaţa 


— Şşşş! exclamă Bill deodată, deşi nu se auzise niciun 
alt sunet decât propriii lor paşi slabi. 

Richie aprinse o lumină. Pereţii tunelului se 
îndepărtaseră, şi cei cinci păreau foarte mici în acest 
spaţiu gol de sub oraş. Se strânseră laolaltă, iar Beverly 
avu o senzaţie ameţitoare de dejâ-vu în timp ce observa 
giganticele dale de pe jos şi pânzele de păianjeni 
atârnând. Erau aproape acum. Aproape. 

— Ce auzi? îl întrebă Bill, încercând să privească în 
toate părţile în timp ce chibritul din mâna lui Richie 
ardea până la capăt, aşteptându-se să vadă cine ştie ce 
nouă surpriză apărând târâş sau în zbor din beznă. 
Rogan, cumva? Extraterestrul din filmul ăla groaznic cu 
Sigourney Weaver? Vreun şobolan uriaş lipăind, cu ochi 
portocalii şi dinţi ca argintul? Dar nu era nimic - doar 


mirosul prăfos al tenebrelor şi, undeva departe, vuietul 
apei curgând, ca şi cum s-ar fi umplut canalele. 

— C-c-ceva în ne-ne-neregulă, spuse Bill. Mike... 

— Mike? întrebă Eddie. Ce-i cu Mike? 

— Am simtit-o şi eu, interveni Ben. Nu cumva... Bill, a 
murit? 

— Nu, răspunse Bill; avea ochii ceţoşi, lipsiţi de 
emotie - toată starea de alarmă i se simţea în ton și în 
postura defensivă a trupului. El... E-e-el... 

Înghiţi în sec. Din gât i se auzi un pocnet mic. Ochii i 
se dilatară. 

— Oh! Oh, nu... 

— Bill? strigă Beverly alarmată. Bill, ce e? Ce... 

— Ap-ap-apucaţi-mă de mâ-mâini! răcni Bill. Re-re- 
repede! 

Richie azvârli chibritul şi prinse una dintre mâinile lui 
Bill. 

Beverly o înşfăcă pe cealaltă. Bâjbâi cu mâna rămasă 
liberă, iar Eddie i-o înhăţă vlăguit cu mâna cea ruptă. 
Ben îi apucă mâna cealaltă şi încheie cercul luându-l şi 
pe Richie de mână. 

— Trimite-i puterea noastră! ţipă Bill cu aceeaşi voce 
stranie şi profundă. Trimite-i puterea noastră, orice eşti 
Tu, trimite-i puterea noastră! Acum! Acum! Acum! 

Beverly simţi cum ceva iese din ei şi se îndreaptă 
înspre Mike. Capul prinse a i se rostogoli pe umeri într- 
un soi de extaz, şi şuieratul aspru al respirației lui Eddie 
se contopi cu tunetul furtunos al apei în conducte. 


12 


— Acum, spuse încet Mark Lamonica. 

Oftă - oftatul unui om ce se simte în apropierea 
orgasmului. 

Mike apăsă butonul de apel pe care-l avea în mâini, o 
dată şi încă o dată. Lung. Putea auzi soneria ţârâind în 
oficiul surorilor de pe culoar, dar nu venea nimeni. Cu 


un soi de clarviziune infernală înţelese că infirmierele 
stăteau jos acolo, citind ziarul de dimineaţă, bând cafea, 
auzindu-i apelul, dar  neauzindu-i-l, auzind, dar 
nerăspunzând; aveau să răspundă abia mai târziu când 
totul se va fi sfârşit, pentru că astfel mergeau lucrurile 
în Derry. În Derry era mai bine ca unele lucruri să nu fie 
văzute sau auzite... până nu se terminau. 

Mike lăsă soneria să-i cadă din mâini. 

Mark se aplecă spre el, cu vârful seringii scânteind. 
Medalionul cu Sfântul Christopher se legăna ametitor 
înainte şi înapoi, în timp ce trăgea cearşaful. 

— Drept aici, şopti el. In stern. 

Şi oftă iar. 

Mike simţi deodată puterea inundându-l - o anume 
putere primordială, ce-i energiza trupul cu scăpărarea 
curentului electric. Înţepeni, cu degetele răşchirate 
convulsiv. Ochii i se dilatară. Un geamăt îi ţâşni din 
piept, şi senzaţia aceea de îngrozitoare paralizie se 
smulse din el. 

Mâna sa dreaptă bâjbâi spre noptieră. Acolo se afla o 
carafă de plastic, iar alături un pahar pentru apă, greu. 
Mâna i se închise peste pahar. Lamonica simţi 
schimbarea; lumina aceea visătoare şi mulţumită îi 
dispăru din ochi, înlocuită de o zăpăceală alertă. Se 
retrase puţin, şi atunci Mike repezi paharul în sus, 
spărgându-i-l în faţă. 

Lamonica urlă şi se împletici înapoi, scăpând seringa. 
Mâinile i se înălţară la chipul şiroind de sânge; îi curse 
peste încheieturi, stropindu-i tunica albă. 

Puterea se stinse la fel de brusc pe cât venise. Mike 
privi cu ochi împăienjeniţi la cioburile de sticlă de pe 
pat, de pe pijamaua sa de spital şi de pe mâna ce-i 
sângera. Auzi sunetul rapid şi uşor al pantofilor cu talpă 
de crep apropiindu-se pe culoar. 

Acum vin, îşi spuse. O, da, acum. Și, după ce au să 
plece, cine se va arăta? Cine se va arăta apoi? 

În timp ce năvăleau în salon surorile ce şezuseră 


calme în camera de gardă în timp ce soneria lui le 
chema înnebunită, Mike închise ochii şi se rugă să se 
sfârşească odată. Se rugă ca prietenii lui să se afle 
undeva sub oraş, se rugă să nu fi păţit nimic, se rugă să 
pună ei capăt acestui coşmar. 

Nu ştia exact Cui i se ruga... Dar, cu toate acestea, se 
rugă. 


13 
Sub oraş, 6.54 dimineaţa 


— Î-îi e bi-bine, spuse numaidecât Bill. 

Ben nu ştia cât timp stătuseră în întuneric ţinându-se 
de mâini. I se păruse că simţea ceva - ceva din ei, din 
cercul lor - ieşind şi apoi revenind. Dar nu ştia unde 
zburase sau ce făcuse - dacă existase într-adevăr - 
lucrul acela. 

— Eşti sigur, Bill Barosane? întrebă Richie. 

— D-d-da, spuse Bill, dând drumul mâinii lui şi celei a 
lui Beverly. Dar tre-trebuie să terminăm treaba asta cât 
pu-putem de re-repede. Ha-ha-haideţi. 

Îşi urmară drumul, Richie şi Bill aprinzând din când în 
când chibrituri. N-avem printre noi nici măcar un 
puşcoci cu aer comprimat, îşi zise Ben. Dar şi asta face 
parte din plan, nu? Chüd. Ce înseamnă acest cuvânt? Ce 
este Monstrul? Care e chipul său adevărat? Şi, chiar 
dacă atunci nu am ucis Monstrul, l-am rănit. Cum am 
reuşit? 

Sala prin care păşeau - nu se mai putea numi tunel - 
devenea din ce în ce mai mare. Paşii lor stârneau ecouri. 
Ben îşi aminti mirosul, duhoarea aceea densă, de 
grădină zoologică. Deveni conştient că nu mai erau 
necesare chibriturile - acum aveau lumină, un fel de 
lumină: o radiere spectrală ce devenea tot mai 
puternică. In luminescenţa aceea de mlaştină, prietenii 
săi arătau cu toţii ca nişte cadavre. 

— Zid în faţă, Bill, anunţă Eddie. 


— Şt-şt-ştiu. 

Ben îşi simţi inima începând să ia viteză. Gura îi era 
plină de un gust acru, iar capul începuse să-l doară. Se 
simţea greoi şi înfricoşat. Se simţea gras. 

— Uşa, şopti Beverly. 

Da, iat-o. Odată, cu douăzeci şi şapte de ani în urmă, 
putuseră intra prin uşiţa aceea fără să facă mai mult 
decât să încline capetele. Acum vor fi nevoiţi să se 
îndese prin cadrul ei sau să se târască în patru labe. 
Crescuseră; iată proba finală, dacă mai era nevoie de 
vreo asemenea dovadă. 

Punctele de puls de pe gâtul şi încheieturile mâinilor 
lui Ben erau încinse, inflamate de sânge; inima sa 
ajunsese la o viteză şi palpitaţie dureroase, apropiate de 
aritmie. Puls de porumbel, îşi spuse el într-o doară şi îşi 
umezi buzele uscate. 

O lumină galben-verzuie se revărsa pe sub uşă, ţâşnea 
prin gaura împodobită a cheii într-un fascicul răsucit ce 
părea îndeajuns de dens ca să poată fi tăiat în felii. 

Semnul era pe uşă, şi din nou văzură fiecare altceva 
în configuraţia aceea stranie. Bill văzu capul retezat al 
Andrei, cu ochi goi ce se holbau la el într-o acuzaţie 
oribilă. Eddie văzu un craniu rânjind proptit deasupra a 
două oase încrucişate, simbolul otrăvii. Richie văzu 
chipul bărbos al unui Paul Bunyan degenerat, cu ochii 
îngustaţi în nişte fante ucigaşe. lar Ben îl văzu pe Henry 
Bowers. 

— Bill, suntem destul de puternici? întrebă el. O 
putem face? 

— N-nu ş-ş-ştiu. 

— Şi dacă-i încuiată? întrebă Beverly cu voce mică. 

Chipul lui Tom o privea batjocoritor. 

— N-nu e. Lo-locurile ca ăsta nu-s ni-niciodată în-în- 
încuiate. 

Îşi puse degetele bandajate ale mâinii drepte pe uşă - 
trebui să se aplece ca să facă asta - şi împinse. Se 
deschise revărsând un torent de lumină galben-verzuie 


bolnăvicioasă. Mirosul acela de grădină zoologică năvăli 
spre ei, mirosul trecutului devenit prezent, oribil de viu, 
obscen de primejdios. 

Învârte-te, roată, spuse Bill în sinea sa la întâmplare 
şi privi în jur, la ceilalţi. Apoi se lăsă în patru labe, 
urmat de Beverly, de Richie şi de Eddie. Ben rămase 
ultimul, cu carnea încreţindu-se pe el la atingerea 
prundişului vechi de pe jos. Intră pe portal şi, în timp ce 
îşi îndrepta spatele în bizara văpaie de foc verde ce se 
ţăra în sus şi în jos pe pereţii din piatră umedă, ca nişte 
şerpi de lumină, ultima amintire se înfipse la locul ei cu 
forţa unui berbece de asalt psihic. 

Scoase un țipăt, se clătină, cu o mână ridicându-i-se la 
frunte, şi emise un prim gând incoerent: Nu-i de mirare 
că Stan s-a sinucis! O, Doamne, mai bine mă sinucideam 
şi eu! Văzu aceleaşi expresii de oroare năucită şi început 
de conştientizare pe feţele celorlalţi în timp ce ultima 
piesă a jocului se aşeză la locul ei. 

Apoi Beverly zbieră, agăţându-se de Bill, pe când 
Monstrul gonea în josul perdelei de borangic a plasei 
sale, un Păianjen de coşmar de dincolo de timp şi spaţiu, 
un Păianjen de dincolo de închipuirile febrile ale cine 
ştie căror minţi rătăcite or trăi în cele mai adânci 
cotloane ale iadului. 

Nu, îşi spuse rece Bill, nu e nici măcar un Păianjen, 
nu cu adevărat, dar forma asta e cea pe care a cules-o 
Monstrul din minţile noastre; nu-i decât cea mai 
apropiată înfăţişare la care pot ajunge minţile noastre 
faţă de 

(luminile moarte) 

ce e Monstrul cu adevărat. 

Să tot fi avut cinci metri înălţime, negru ca o noapte 
fără lună. Fiecare dintre picioarele sale era gros ca o 
coapsă de culturist. Avea drept ochi rubine strălucitoare 
culese din peşterile infernului, bulbucate în orbite pline 
de un lichid de culoarea cromului, picurând. 
Mandibulele dinţate i se deschideau şi se închideau, se 


deschideau şi se închideau, scăpând panglici de spumă, 
încremenit într-un extaz al groazei, pendulând în pragul 
demenţei absolute, Ben observă cu calmul dinaintea 
furtunii că spumele acelea erau vii; cădeau pe 
pardoseala pietruită cu dale şi acolo începeau să se 
zbată târându-se în crăpături, ca nişte protozoare. 

Dar Monstrul este altceva, există o formă finală, una 
pe care aproape o putem vedea, aşa cum zăreşti silueta 
unui om  mişcându-se dincolo de un ecran de 
cinematograf în timp ce se proiectează filmul, o altă 
înfăţişare, dar nu vreau s-o văd, te rog, Doamne, nu mă 
lăsa s-o văd... 

Şi nici nu avea importanţă, nu-i aşa? Vedeau ceea ce 
vedeau, iar Ben înţelese că Monstrul era capturat în 
această formă finală, forma Păianjenului, de către 
viziunea lor comună, negândită şi nelegitimă. In luptă cu 
acest Monstru aveau să supravieţuiască sau să moară. 

Creatura chiţăia şi mieuna, iar Ben deveni absolut 
convins că auzea de două ori sunetele scoase de 
Monstru - în cap, şi apoi, după o fracțiune de secundă, 
în urechi. Telepatie, reflectă el, îi citesc gândurile. 
Umbra Monstrului era un ou bondoc ce gonea pe pereţii 
străvechi ai acelei fortărețe ce-i era bârlog. Corpul său 
era acoperit de păr aspru, iar Ben văzu că mai poseda şi 
un ac suficient de lung ca să străpungă un trup de om. 
Din vârful acestuia se prelingea un lichid limpede, iar 
Ben observă că şi lichidul era viu; asemenea salivei, 
veninul se ascundea în crăpăturile pardoselii. Acul 
Monstrului, da... Dar dedesubtul acestuia abdomenul lui 
se umfla grotesc, aproape târându-se pe jos cu fiecare 
mişcare a fiarei, care acum schimba uşor direcţia, 
îndreptându-se fără greş spre conducătorul lor, spre Bill 
Barosanul. 

Ala-i sacul de ouă, îşi spuse Ben, iar mintea sa păru să 
urle înțelegând implicaţiile. Orice-o fi Monstrul dincolo 
de ceea ce vedem, reprezentarea e cel puțin simbolic 
corectă: Monstrul e femelă şi e gravidă... Era gravidă şi 


atunci, şi niciunul dintre noi n-a ştiut, cu excepția lui 
Stan, o, lisuse Hristoase, DA, Stan, Stan, nu Mike, Stan 
a înțeles, Stan ne-a spus... De asta a trebuit să venim 
înapoi, orice s-ar fi întâmplat, pentru că Monstrul este 
femelă, Monstrul e o femelă gestantă cu cine ştie ce 
progenitură inimaginabilă... şi i s-a apropiat vremea să 
fete. 

Incredibil, Bill Denbrough  păşea înainte, în 
întâmpinarea Monstrului. 

— Bill, nu! zbieră Beverly. 

— St-st-stai a-a-acolo! strigă Bill fără a întoarce capul. 

În clipa următoare, Richie fugea spre el, strigându-l 
pe nume, iar Ben îşi simţea propriile sale picioare 
punându-se în mişcare. Părea că percepe un stomac- 
fantomă oscilând în faţa lui şi se bucură de această 
senzaţie. Trebuie să devin din nou copil, medită el 
incoerent. 

Asta-i singura cale de a opri Monstrul să nu mă scoată 
din minţi. Trebuie să redevin copil... Să accept această 
realitate. Cumva. 

Fugind. Strigând numele lui Bill. Vag conştient că 
Eddie alerga pe lângă el, cu braţul său rupt 
bălăbănindu-se, iar cordonul halatului de baie pe care-l 
înfăşurase Bill împrejurul lui târându-se acum pe jos. 
Eddie îşi scoase inhalatorul. Arăta ca un pistolar nebun 
şi subnutrit înarmat cu un pistol ciudat. 

Ben îl auzi pe Bill tunând: 

— Mi-ai o-o-omorât fratele, fu-fu-futu-te-n cur de 
CURVĂ! 

Şi atunci Monstrul se ridică în faţa lui Bill, 
îngropându-l în umbra sa, bătând aerul cu labele. Ben îi 
auzi miorlăitul iritat, privi în ochii lui roşii, răi şi 
atemporali... Şi preţ de-o clipă văzu forma din spatele 
formei: văzu lumini, văzu o urâţenie păroasă şi 
târâtoare, nesfârşită, care era făurită din lumină şi nimic 
altceva, lumină portocalie, lumină moartă ce 
maimuţărea viaţa. 


Ritualul începu pentru a doua oară. 


Capitolul 22 
Ritualul Chud 


1 
În bârlogul Monstrului, 1958 


Bill îi tinu laolaltă în timp ce uriaşul Păianjen negru 
gonea în josul plasei sale, iscând o vântoasă otrăvitoare 
în care le flutura părul. Stan ţipă ca un copilaş, ochii săi 
căprui ieşind din orbite, degetele zgâriindu-i obrajii. Ben 
dădu înapoi încet până ce fundul său voluminos atinse 
peretele în stânga uşii. Simţi foc rece arzându-l prin 
pantaloni şi se îndepărtă iar, totul însă ca prin vis. Cu 
siguranţă, nimic din toate acestea nu se întâmplă în 
realitate; nu era decât cel mai groaznic coşmar din 
lume. Descoperi că nu-şi putea ridica mâinile. Păreau să 
aibă greutăţi enorme legate de ele. 

Richie îşi simţi ochii atraşi de plasa aceea. Din loc în 
loc spânzurau, parţial înfăşurate în fuioare mătăsoase ce 
păreau să se mişte ca şi cum ar fi fost vii, trupuri 
descompuse, pe jumătate devorate. I se păru că-l 
recunoaşte pe Eddie Corcoran aproape de plafon, deşi îi 
lipseau un braţ şi ambele picioare. 

Beverly şi Mike se agăţau unul de altul ca Hänsel şi 
Gretel în pădure, privind paralizaţi cum Păianjenul 
atingea pardoseala şi o lua la fugă spre ei, cu umbra sa 
distorsionată alergând pe alături, pe perete. 

Bill îşi roti privirea către ei, un băiat înalt şi costeliv 
într-un tricou împroşcat cu noroi şi lături, cândva alb, 
blugi cu manşete, pantofi înnoroiţi. Părul îi cădea pe 
frunte, ochii-i ardeau. Trecu peste ei cu privirea, păru 
să-i elimine din joc şi reveni către Păianjen. Şi, de 
necrezut, începu să străbată sala spre Monstru, nu în 
fugă, ci doar păşind repede, cu coatele îndoite, 
antebraţele încordate, pumnii strânşi. 


— Mi-mi-mi-mi-ai o-o-omorât fra-fratele! 

— Nu, Bill! ţipă Beverly, zbătându-se să scape din 
îmbrăţişarea lui Mike şi luând-o la fugă spre Bill, cu 
părul roşcat fâlfâindu-i în urmă. Lasă-] în pace! zbieră ea 
la Păianjen. Să nu te-atingi de el! 

Căcat! Beverly! exclamă în sinea sa Ben şi o luă şi el 
la goană pompând din picioare, cu stomacul clătinându- 
i-se. Îşi dădu vag seama că Eddie Kaspbrak alerga în 
stângă lui, ţinând inhalatorul în mâna sănătoasă, ca pe 
un pistol. 

Şi atunci Monstrul se înălţă asupra lui Bill, care era 
neînarmat; îl îngropă în umbra sa, bătând aerul cu 
labele. Ben dădu s-o apuce pe Beverly de umăr. Mâna sa 
îi plesni umărul, apoi alunecă. Fata se răsuci spre el, cu 
buzele dezvelindu-i dinţii. 

— Ajută-l! răcni ea. 

— Cum? răcni Ben la rândul său. 

Se întoarse spre Păianjen, îi auzi miorlăitul iritat, privi 
în ochii săi răi şi atemporali şi văzu ceva dincolo de 
formă; ceva mult mai groaznic decât un simplu păianjen. 
Ceva ce nu era decât lumină dementă. Curajul îi şovăi o 
clipă... Dar cea care-l rugase era Bev. Bev, iar el o 
iubea. 

— Fir-ai a dracu”, lasă-l pe Bill în pace! ţipă el. 

O clipă mai târziu, o mână îl bătu pe spate atât de 
tare, încât aproape căzu. Era Richie, care, deşi lacrimile 
îi şiroiau pe obraji, rânjea înnebunit. Colţurile gurii 
păreau că-i ajung aproape până la lobii urechilor. Saliva 
i se scurgea printre dinţi. 

— Şo pe ea, Clăiţă! strigă Richie. Chüd! Chud! 

Ea? se întrebă Ben prosteşte. Fa, a spus? 

Şi, cu voce tare: 

— Bine, da’ ce-i aia? Ce-i aia Chud? 

— Să fiu al dracu’ dacă ştiu! răcni Richie şi o luă la 
fugă spre Bill, pierzându-se în umbra Monstrului. 

Acesta se chircise pe picioarele dinapoi. Labele sale 
din faţă băteau aerul imediat deasupra capului lui Bill. 


Iar Stan Uris, silit să se apropie, constrâns să se apropie 
în pofida oricărui instinct din mintea şi trupul său, văzu 
că Bill se uita în sus la Monstru, ochii săi albaştri, 
holbaţi, stând aţintiţi în cei portocalii şi inumani ai 
Monstrului, ochi din care se revărsa acea groaznică 
lumină cadaverică. Stan se opri, înțelegând că Ritualul 
Chud - indiferent ce-o fi fost asta - începuse. 


2 


Bill în vid, devreme 


„„„Cine eşti şi de ce ai venit la Mine? 

Sunt Bill Denbrough. Ştii cine sunt şi de ce mă aflu 
aici. Mi-ai omorât fratele şi sunt aici ca să te omor. Ai 
ales copilul nepotrivit, curvo. 

„„„Sunt eternă. Eu sunt Mâncătoarea de Lumi. 

Zău? Chiar aşa? Ei bine, ai halit ultima ta masă, 
surioară. 

... N-ai nicio putere; aici este puterea; simte puterea, 
mucosule, şi pe urmă vorbeşte despre cum ai venit s-o 
ucizi pe cea Eternă. Crezi că Mă vezi? Nu vezi decât 
ceea ce-ţi îngăduie mintea ta. Ai vrea să Mă vezi? 
Atunci, haide! Hai, mucosule! Hai! 

Aruncat... 

(capra) 

Nu, nu, aruncat, tras, tras ca un glonţ însufleţit, ca 
Ghiuleaua umană de la Circul Shrine care venea la 
Derry în fiecare lună mai. Cules şi împins prin camera 
Păianjenului. Se-ntâmplă doar în mintea mea! zbieră Bill 
la el însuşi. Trupul meu continuă să stea tot acolo, ochi 
în ochi cu Monstrul, fii curajos, nu-i decât o festă a 
minții, fii curajos, crede în ceea ce faci, rezistă, rezistă... 

(sare) 

Mugind, năpustindu-se într-un tunel negru, şiroind, 
căptuşit cu dale sfărâmate şi descompuse, vechi de 
cincizeci de ani, de o sută de ani, de o mie, un milion de 
miliarde, cine să poată şti, gonind într-o tăcere de 


moarte prin intersecţii, unele luminate de focul acela 
unduitor verde-gălbui, unele de baloane radiante pline 
de-o lumină spectrală albă ca un craniu, altele negre ca 
mormântul; propulsat cu o viteză de-o mie de kilometri 
pe oră pe lângă maldăre de oase, unele omeneşti, altele 
nu, accelerând ca o rachetă cu reacţie într-un tunel 
aerodinamic, acum luând-o în sus, dar nu către lumină, 
ci spre un întuneric necuprins 

(piatra) 

şi explodând afară în bezna absolută, bezna era totul, 
bezna era cosmosul şi universul, iar pardoseala beznei 
era dură, dură, era ca ebonită lustruită, iar el luneca pe 
piept, burtă şi coapse ca o bilă pe pista de popice. Se 
afla pe planşeul sălii de bal a veşniciei, iar veşnicia era 
neagră. 

(crapă-n) 

— ... Incetează cu asta! de ce spui asta? asta n-o să te- 
ajute, băiat prost patru; crăpa-i-ar capul caprei cum a 
crăpat piatra-n patru! 

„„„Incetează! 

Capra sare piatra; piatra crapă-n patru; crăpa-i-ar 
capul caprei cum a crăpat piatra-n patru! 

„„„Incetează! încetează! pretind,  poruncesc să 
încetezi! 

Nu-ţi place, nu-i aşa? 

Şi, în gând: De-aş putea-o doar spune cu voce tare, s-o 
spun fără să mă bâlbăâi, atunci aş putea sparge iluzia... 

...Nu-i nicio iluzie, băieţaş neghiob - e eternitatea, 
eternitatea Mea, iar tu te-ai rătăcit în ea, rătăcit pe veci, 
nicicând să nu-ţi mai afli calea înapoi; acum eşti etern şi 
osândit să hoinăreşti prin beznă... După ce mă vei 
întâlni faţă în faţă, adică. 

Dar mai era şi altceva aici. Bill o percepu, o simţi, 
într-un mod nebunesc, o mirosi chiar: o uriaşă prezenţă 
undeva în faţă, în întuneric. O Formă. Nu simţea teamă, 
ci o senzaţie de atotcovârşitoare minunare; aici se afla o 
putere ce minimaliza puterea Monstrului, iar Bill gândi 


incoerent: Te rog, te rog, orice ai fi Tu, nu uita Că-s 
foarte mic... 

Se repezi spre ea şi văzu că era o enormă [estoasă cu 
carapacea împlătoşată în multe culori arzătoare. 
Străvechiul ei cap reptilian ieşi încet din carapace, iar 
lui Bill i se păru că simte o vagă surpriză dispreţuitoare 
din partea forţei care-l azvârlise acolo. Ochii 'Ţestoasei 
erau blânzi. Bill îşi spuse că, fără îndoială, era cea mai 
bătrână făptură pe care şi-o putea închipui cineva, pe 
departe mai bătrână decât Monstrul, care se declarase a 
fi etern. 

Ce eşti? 

...Eu sunt Ţestoasa, fiule. Eu am făcut universul, dar, 
te rog, nu mă învinui pentru asta; mă durea burta. 

Ajută-mă! Te rog, ajută-mă! 

...N-am nimic de-a face cu lucrurile acestea. 

Fratele meu... 

„„Îşi are propriul său loc în macrounivers; energia 
este eternă, aşa cum până şi un copil ca tine trebuie să 
înțeleagă. 

Acum zbura pe lângă Ţestoasă şi, chiar şi la viteza 
aceea uriaşă de alunecare, latura împlătoşată a 
Ţestoasei părea să continue la nesfârşit în dreapta lui. 
Se gândi vag că e într-un tren şi trece pe lângă un altul 
care circulă în direcţie opusă, un tren atât de lung, încât 
în cele din urmă părea că stă pe loc sau chiar se 
deplasează îndărăt. Continua încă să audă Monstrul- 
femelă vociferând şi bâzâind cu vocea ascuţită şi 
furioasă, neomenească, plină de ură dementă. Dar când 
vorbea  Ţestoasa vocea  Monstrului era acoperită 
complet. Ţestoasa vorbea în capul lui Bill, iar Bill 
înţelese, cine ştie cum, că mai era şi Altul, şi că acel 
Final Altul sălăşluia într-un vid de dincolo de acesta. 
Acel Final Altul era poate creatorul '[estoasei, care doar 
privea, şi al Monstrului, care doar mânca. Acel Altul era 
o forţă de dincolo de univers, o putere mai presus de 
orice putere, autorul a tot ceea ce există. 


Deodată crezu că a înţeles: Monstrul voia să-l arunce 
printr-un zid de la capătul universului într-un alt loc 

(ceea ce bătrâna Țestoasă a numit macrounivers) 

unde trăia cu adevărat Monstrul; unde Monstrul 
exista sub forma unui miez enorm şi arzător ce putea să 
fie cea mai măruntă fărâmă din mintea acelui Altul; avea 
să vadă Monstrul-femelă dezgolit, alcătuire de lumină 
amorfă şi distrugătoare, iar acolo el fie va fi cu 
milostenie anihilat, fie va trăi pe vecie, nebun, şi totuşi 
conştient, înlăuntrul ucigaşei făpturi flămânde, fără 
formă şi sfârşit, a Monstrului. 

Te rog, ajută-mă! Pentru ceilalți... 

... Trebuie să te ajuţi singur, fiule 

Dar cum? Te rog, spune-mi! Cum? Cum? CUM? 

Ajunsese acum la picioarele dinapoi, pline de solzi 
grei, ale Ţestoasei; avu timp destul să-i observe pielea 
străveche, avu timp să fie copleşit de uimire la vederea 
unghiilor ei enorme - aveau o ciudată culoare galben- 
albăstruie şi în fiecare dintre ele putea să vadă înotând 
galaxii. 

Te rog, tu eşti bună, simt şi cred că eşti bună, şi mă 
rog de tine... Nu vei binevoi să mă ajuţi? 

„„.Știi deja, există numai Chüd şi prietenii-tăi. 

Te rog, o, te rog 

„„„Fiule, trebuie să ajuţi capra să sară piatra, pentru 
ca mai apoi să crape piatra-n patru... asta-i tot ce-ţi pot 
spune, o dată ce-ai intrat în acest căcat cosmologic 
trebuie să arunci cât colo manualul de instrucţiuni. 

işi dădu seama că glasul Ţestoasei se stingea. Acum 
ajunsese dincolo de ea, zburând ca un bolid printr-o 
beznă mai adâncă decât cea mai adâncă beznă. Glasul 
Ţestoasei era copleşit, dominat de vocea sardonică şi 
bolborosind a Forţei care-l aruncase în afară şi în vidul 
acesta negru - vocea Păianjenului, vocea Monstrului. 

...Cum iţi place-aici, Micul meu Prieten? îţi place? îţi 
place mult? eşti încântat de întâlnirea cu prietena mea, 
Ţestoasa? credeam ca baba aia futăcioasă a murit de ani 


de zile, şi, la cât de mult ţi-a folosit, putea să şi moară, 
ce, credeai c-o să-ţi fie de vreun folos? 

Nu nu nu nu capra sare nu cap-cap-capra nu 

„„„Termină cu bâlbâitul! N-avem timp; hai să vorbim, 
cât încă se mai poate. Povesteşte-mi despre tine, Micul 
meu Prieten... Spune-mi, îţi place tot frigul şi întunericul 
de aici? Te bucuri de marele nostru tur prin neființa ce 
se întinde Afară? Aşteaptă numai până vei răzbi, Mic 
Prieten! Aşteaptă să răzbeşti până unde mă aflu Eu! 
Aşteaptă! Aşteaptă luminile moarte! Vei privi şi vei 
înnebuni... Dar vei trăi... Si vei trăi... Şi vei trăi... 
Înlăuntrul lor... Înlăuntrul Meu... 

Monstrul hohoti într-un răcnet otrăvit, iar Bill deveni 
conştient că vocea sa începea atât să scadă, cât şi să 
crească, de parcă s-ar fi retras din gamă... repezindu-se 
totodată înapoi în ea. Şi nu cumva exact asta se 
întâmpla? Da. Bănuia că aşa era. Deoarece, câtă vreme 
vocile erau sincronizate perfect, cea care năvălea acum 
spre el era complet străină, rostind silabe pe care nicio 
limbă sau gâtlej omenesc nu le-ar fi putut reproduce. 
Asta-i vocea luminilor moarte, reflectă el. 

„„„N-avem timp; hai să vorbim cât încă se mai poate. 

Vocea omenească a Monstrului estompându-se la fel 
cum se şterge sunetul posturilor de radio din Bangor 
când te afli în maşină mergând spre sud. O teroare vie, 
învăpăiată îl năpădi. Avea să ajungă în curând dincolo 
de comunicarea raţională cu Monstrul... iar o parte din 
el înţelegea că Monstrul, cu tot râsul său, cu tot 
sarcasmul său inuman, asta şi voia. Nu numai să-l 
trimită la ceea ce era Monstrul în realitate, dar şi să le 
întrerupă comunicarea mintală. Dacă aceasta înceta, 
avea să fie distrus în întregime. A trece dincolo de 
comunicare însemna să treacă dincolo de ultima şansă 
de salvare; atâta lucru înţelegea şi el din felul cum 
începuseră să se manifeste părinţii după moartea lui 
George. Era singura lecţie pe care o învățase de la 
răceala lor ca de frigider. 


Îndepărtare de Monstru... Şi apropiere de Monstru. 
Dar îndepărtarea era într-un fel mai importantă. Dacă 
Monstrul voia să mănânce aici copiii mici, sau să-i sugă, 
sau ce le-o fi făcând, atunci de ce nu-i trimisese pe toți 
aici? De ce numai pe el? 

Pentru că Monstrul trebuia să-şi scape eul-Păianjen 
de el, de asta. Intr-un fel sau altul, Monstrul-Păianjen şi 
Monstrul-femelă, cea pe care Monstrul o numea luminile 
moarte, erau legaţi. Ceea ce trăia acolo în beznă putea fi 
invulnerabil când Monstrul se afla acolo şi în niciun alt 
loc... dar Monstrul era şi pe Pământ, sub Derry, într-o 
formă fizică. Oricât de repulsiv putea fi Monstrul, în 
Derry forma sa era fizică... lar ceea ce era fizic putea fi 
ucis. 

Bill glisa prin beznă, cu viteză tot mai mare. De ce 
simt că atât de mult din vorbăria Monstrului nu-i decât o 
cacealma, o uriaşă cioară vopsită? De ce să fie aşa? Cum 
se poate una ca asta? 

Poate înţelegea cum... poate, doar. 

Există numai Chüd, spusese '[estoasa. Şi dacă asta şi 
era? Dacă-şi muşcaseră adânc unul altuia limbile, nu 
fiziceşte, ci mintal, spiritual? Şi să presupunem că, dacă 
Monstrul îl putea arunca pe Bill destul de departe în vid, 
îndeajuns de departe spre eternul său eu fără trup, 
ritualul va lua sfârşit? Eliberându-l, ucigându-l şi 
câştigând totul în acelaşi timp. 

...Te descurci bine, fiule, dar foarte curând va fi prea 
târziu. 

Monstrul se teme! Se teme de mine! Se teme de noi 
toți! 

„„„Glisa, şi în faţă se afla un zid, îl simţea, îi simţea 
prezenţa în întuneric, zidul de la hotarul continuității, 
iar dincolo va da de cealaltă formă, luminile moarte... 

...Nu vorbi cu mine, fiule, şi nu vorbi nici cu tine - 
desprinde-te, muşcă dacă voieşti, dacă-ndrăzneşti, dacă 
poți fi viteaz, dacă poți îndura... Muşcă, fiule! 

Bill muşcă - nu cu dinţii reali, ci cu dinţii din mintea 


sa. 
Coborând glasul cu un registru complet, făcându-l să 
nu mai fie glasul său (transformându-l, de fapt, în glasul 
tatălui său, deşi Bill avea să coboare în mormânt fără a 
şti aceasta; unele secrete nu se află niciodată, şi 
probabil e mai bine aşa), trăgând adânc aer în piept, 
strigă: 

— CAPRA SARE PIATRA; PIATRA CRAPÂĂ-N PATRU; 
CRĂPA-I-AR CAPUL CAPREI CUM A CRĂPAT PIATRA-N 
PATRU. ACUM DĂ-MI DRUMU”! 

Simţi Monstrul-femelă zbierând în mintea sa, un urlet 
de furie frustrată şi iritată... Dar mai era şi un țipăt de 
frică şi durere. Monstrul-femelă nu era obişnuită să fie 
scoasă dintr-ale ei; una ca asta nu i se mai întâmplase 
niciodată Monstrului şi, până în cele mai recente 
momente ale existenţei sale, nici măcar nu bănuise că e 
cu putinţă aşa ceva. 

Bill simţi cum Monstrul-femelă se zvârcoleşte spre el, 
nu trăgând, ci împingând - încercând să-l îndepărteze. 

— CAPRA SARE PIATRA, AM ZIS! 

— ÎNCETEAZĂ! 

— ADU-MĂ ÎNAPOI! TREBUIE SĂ MĂ ADUCI! ÎȚI 
ORDON! ÎŢI IMPUN! 

Monstrul-femelă zbieră din nou, acum cu durere şi 
mai intensă - poate şi pentru că, în vreme ce-şi 
petrecuse lunga, prea lunga existenţă cauzând durerea, 
hrănindu-se cu ea, n-o trăise niciodată ca parte din Sine 
însăşi. 

Monstrul încă mai încerca să-l împingă, să scape de 
el, insistând orbeşte şi încăpățânat să învingă, aşa cum 
învinsese întotdeauna, împingea... Dar Bill simţea că 
viteza exterioară îi scăzuse, iar în minte îi apăru o 
imagine  grotescă: limba Monstrului, acoperită de 
scuipatul acela viu, întinsă ca o panglică de cauciuc 
groasă, crăpând, sângerând. Se văzu pe sine agăţându- 
se cu dinţii de vârful acelei limbi, sfâşiind prin ea puţin 
câte puţin, cu faţa scăldată în scursoarea convulsivă 


care era sângele Monstrului, înecându-se în duhoarea sa 
de hoit, şi totuşi, reuşind să se ţină, în vreme ce 
Monstrul se zbătea în durerea sa oarbă şi enorma-i 
mânie, încercând să nu-şi lase limba să zvâcnească 
înapoi... 

(Chiid, acest Chud, rezistă, fii curajos, crede în ceea 
ce faci, rezistă pentru fratele tău, pentru prietenii tăi; 
crede, crede în toate cele în care ai crezut, crede că 
dacă-i spui polițaiului că te-ai pierdut o să aibă el grijă 
să ajungi acasă în siguranță, crede că există o Zână 
Bună care locuieşte într-un imens castel de smalţ, şi 
crede că Moş Crăciun locuieşte mai jos de Polul Nord, 
fabricând jucării în atelierele lui cu îngeraşi, şi crede că 
ar putea fi adevărat Captain Midnight, da, ar putea fi, în 
ciuda lui Calvin şi a fratelui mai mare al lui Cissy Clark, 
Carlton, care zice că toate astea-s o grămadă de povesti 
de adormit copiii, crede că mama şi tatăl tău te vor iubi 
din nou, că e posibil curajul şi că vorbele vor veni lin de 
fiecare dată: gata cu Păguboşii, gata cu tupilarea într-o 
groapă-n pământ căreia i se spune club, gata cu plânsul 
în camera lui Georgie fiindcă nu l-ai putut salva şi n-ai 
ştiut, crede în tine însuți, crede în tine însuţi, crede în 
dogoarea acestei dorinţe) 

Deodată începu să râdă pe întuneric, nu isterizat, ci 
cu uimire absolută şi încântată. 

— EL CACAT, DAR EU CRED ÎN TOATE ASTEA! 
strigă el, şi nu minţea: chiar şi la unsprezece ani, 
observase că lucrurile ieşeau bine ridicol de frecvent. 

Lumina fulgera în jurul lui. Ridică braţele deasupra 
capului, întoarse faţa în sus şi deodată simţi puterea 
revărsându-se prin el. 

Auzi Monstrul-femelă zbierând din nou... Şi deodată 
era tras înapoi pe acelaşi drum pe unde venise, păstrând 
încă acea imagine a dinţilor împlântaţi adânc în carnea 
stranie a limbii Monstrului, dinţii săi încleştaţi laolaltă 
precum amarnica bătrână moarte. Zbura prin beznă, cu 
picioarele târându-i-se în urmă, cu vârfurile şireturilor 


de la tenişi pline de noroi, fâlfâind ca nişte stindarde 
după o bătălie prea lungă şi prea sângeroasă, cu vântul 
acelui loc gol vâjâindu-i pe la urechi. 

Zbură pe lângă Ţestoasă şi văzu că aceasta îşi trăsese 
capul înapoi în carapace; vocea sa ieşi găunoasă şi 
distorsionată, ca şi cum însăşi carapacea în care trăia 
era un puț adânc de eternităţi întregi: 

...Nu-i rău, fiule, dar eu i-aş pune capăt de acum; nu 
lăsa Monstrul să scape. Energia are un obicei al ei de-a 
se disipa, înţelegi; ceea ce se poate face când ai 
unsprezece ani adesea nu se mai poate reface niciodată. 

Vocea '[estoasei slăbea, slăbea, slăbea. Nu mai era 
decât întunericul gonind... iar apoi, gura unui tunel 
imens... miasme de vechime şi descompunere... pânze 
de păianjen ştergându-i faţa ca nişte scuturi de mătase 
putredă într-o casă bântuită de stafii... ţigle putrezite 
zburând ceţos pe alături... intersecţii, toate întunecoase 
acum, baloanele-lună dispărute până la ultimul, iar 
Monstrul urla, urla: 

„„„Dă-mi drumul dă-mi drumul am să plec n-am să mai 
vin niciodată dă-mi DRUMUL MĂ DOARE MĂ DOARE 
MĂ DOAAAAAAAAAA... 

— Capra sare piatra! zbieră Bill, acum aproape în 
delir. 

Putea vedea lumina în faţă, dar aceasta scădea, 
pâlpâia ca luminările mari care încetul cu încetul au ars 
până jos... Şi, un moment, se văzu pe sine şi pe ceilalţi 
ţinându-se de mâini în şir, Eddie într-o parte, Richie în 
cealaltă. Îşi văzu propriul trup, înmuiat, cu capul căzut 
pe spate, holbându-se la Păianjen, care se răsucea şi se 
rotea ca un derviş, bătând în pardoseală cu picioarele 
sale aspre şi ţepoase şi cu veninul picurându-i din ac. 

Monstrul urla în chinurile morţii. 

Cel puţin aşa credea sincer Bill. 

Apoi se trânti la loc în trupul său cu toată tăria unei 
lovituri de linie nimerind într-o mănuşă de baseball, iar 
forţa impactului îl smulse mâinile dintr-ale lui Richie şi 


Eddie, îl trânti în genunchi şi-l azvârli alunecând pe 
pardoseală până la marginea plasei. Întinse pe 
negândite mâna spre un fir şi braţul îi amorti pe dată, de 
parcă i s-ar fi injectat o doză completă de novocaină. 
Firul propriu-zis era gros precum cablul de ancorare al 
unui stâlp de telegraf. 

— Nu te-atinge, Bill! ţipă Ben, iar Bill îşi retrase mâna 
într-un zvâcnet iute, rămânând cu o dâră de carne vie în 
palmă, chiar sub degete. 

Se umplu de sânge, iar el se ridică împleticit în 
picioare, cu ochii la Păianjen. 

Acesta se îndepărta de ei, croindu-şi drum împleticit 
în penumbra crescândă din fundul sălii, în timp ce 
lumina scădea. Lăsa în urmă dâre şi băltoace de sânge 
negru; confruntarea îi rupsese măruntaiele într-o 
duzină, poate într-o sută de locuri. 

— Bill, plasa! răcni Mike. Fii atent! 

Făcu un pas înapoi, arcuindu-şi gâtul pe spate, în timp 
ce fire ale plasei cădeau plutind şi izbeau pardoseala de 
dale de o parte şi de alta ca trupurile unor şerpi albi, 
cărnoşi. Incepură imediat să-şi piardă forma, să se 
scurgă în crăpăturile dintre pietre. Plasa se destrăma, 
scăpând din numeroasele-i puncte de prindere. Unul 
dintre trupuri, înfăşurat ca o muscă, descrise un plonjon 
spre a lovi planşeul cu sunetul greţos al unei tigve 
putrede. 

— Păianjenul! ţipă Bill. Unde-i? 

În mintea lui, continua să audă Monstrul, mieunând şi 
tânguindu-se de durere, şi înţelese confuz că acesta se 
retrăsese în acelaşi tunel în care-l aruncase pe Bill... Dar 
se dusese oare Monstrul acolo ca să fugă înapoi în locul 
unde intenţionase să-l trimită pe Bill... Sau pentru a se 
ascunde până vor fi plecat ei? Să moară? Sau să scape? 

— Hristoase, luminile! strigă Richie. Se sting luminile! 
Ce s-a-ntâmplat, Bill? Unde-ai fost? Te credeam mort! 

Într-o parte neclară a minţii sale Bill ştiu că nu era 
adevărat; dacă l-ar fi crezut într-adevăr mort, ar fi luat-o 


la fugă care-ncotro, iar Monstrul i-ar fi cules cu 
uşurinţă, unul câte unul. Sau poate ar fi fost mai 
aproape de adevăr să spună că îl crezuseră mort, dar 
credeau în el viu. Trebuie să fim siguri! Dacă Monstrul a 
murit sau s-a întors acolo de unde-a venit, unde e restul 
Monstrului, asta trebuie să aflăm. Dacă nu-i decât 
rănită? Dacă se poate vindeca? Dacă... 

Zbieretul lui Stan îi tăie prin gânduri ca sticla spartă. 
În lumina scăzând Bill văzu că unul dintre cordoanele 
plasei căzuse pe umărul lui Stan. Înainte ca Bill să-l 
poată prinde, Mike se aruncă asupra băiatului mai mic 
ca o pasăre de pradă. Îl smuci de acolo, iar bucata de 
plasă plesni la loc, smulgând o dată cu sine şi o bucată 
din cămaşa lui Stan. 

— Înapoi! ţipă la ei Ben. Ieşiţi de sub ea, cade toată! 

O apucă pe Beverly de mână şi o trase înapoi spre uşa 
miniaturală. În timp ce Stan se chinui să se ridice în 
picioare, privi buimac în jur şi apoi îl înşfăcă pe Eddie. 
Amândoi porniră spre Ben şi Beverly, ajutându-se unul 
pe altul, arătând ca nişte fantome în lumina tot mai 
slabă. 

Deasupra capetelor lor, pânza de păianjen se năruia, 
se surpa peste ea însăşi, pierzându-şi înfricoşătoarea 
simetrie. Cadavrele făceau piruete leneşe în aer ca nişte 
fire-cu-plumb de coşmar. Corzi încrucişate cădeau ca 
treptele descompuse ale unui straniu complex de scări. 
Mai multe fire loviră dalele pardoselii, sâsâiră ca nişte 
şerpi, îşi pierdură forma, o luară la fugă. 

Mike Hanlon îşi căuta printre ele drum şerpuitor, la 
fel cum mai târziu avea să facă slalom prin liniile 
adverse ale aproape o duzină de fotbalişti liceeni, cu 
capul plecat, fentând şi eschivându-se. Richie i se 
alătură. Incredibil, Richie râdea, deşi părul îi stătea 
făcut măciucă în cap ca ţepii unui arici. Lumina scădea 
tot mai mult, fosforescenţa ce se încovrigase în pereţi 
stingându-se. 

— Bill! strigă Mike. Haide! leşi dracului de-aici! 


— Şi dacă n-a murit? i-o întoarse Bill. Trebuie să 
mergem după Monstru, Mike! Trebuie să fim siguri! 

O încâlcitură de fire se bombă ca o paraşută şi apoi 
căzu cu un hidos zgomot de sfâşiere ce suna ca pielea 
jupuită. Mike apucă braţul lui Bill şi-l trase, poticnindu- 
se, din calea ei. 

— A murit! ţipă Eddie, apărând lângă ei. 

Ochii îi erau asemenea unor lămpi febrile, respiraţia - 
un îngheţat şuier de viscol în gâtlej. Fuioare căzute din 
plasă  pârliseră cicatrice  întortocheate în ghipsul 
braţului. 

— Am auzit-o, murea, nu te-auzi aşa când eşti în drum 
spre un bal mascat, murea, sunt sigur de asta! 

Mâinile lui Richie bâjbâiră afară din beznă, îl înhăţară 
pe Bill şi-l traseră într-o îmbrăţişare aprigă. Incepu să-l 
bată extatic pe spinare: 

— Şi eu am auzit-o - murea, Bill Barosane! Murea... 
Iar tu nu te mai bâlbăâi! Deloc! Cum o făcuşi? Cum 
dracu '?... 

Creierul lui Bill era tot numai vârtejuri. Extenuarea 
trăgea de el cu mâini groase şi stângace. Nu-şi amintea 
să se mai fi simţit vreodată atât de obosit... Dar în 
mintea sa auzea vocea tărăgănată, aproape plictisită, a 
Ţestoasei: eu i-aş pune capăt de-acum; nu lăsa Monstrul 
să scape... Ceea ce se poate face când ai unsprezece ani 
adesea nu se mai poate reface niciodată. 

— Dar trebuie să fim siguri... 

Umbrele îşi dădeau mâna şi acum întunecimea era 
aproape totală, înainte însă ca lumina să moară de tot, i 
se păru că vede aceeaşi infernală îndoială pe faţa lui 
Beverly... şi în ochii lui Stan. Şi încă, pe când ultima 
scânteie de lumină se stingea, auziră tenebroasele 
şoapte-trosnete-bufnituri ale indescriptibilei plase a 
Monstrului căzând sfâşiată în bucăţi. 


3 


Bill în vid, târziu 


„„„Iată-te din nou, Amice! Dar ce s-a întâmplat cu părul 
tău? Eşti chel ca o bilă de biliard! Ce trist! Ce triste, ce 
scurte vieţi trăiesc oamenii! Fiecare viață e un scurt 
pamflet scris de un idiot! 

Sunt tot Bill Denbrough. Mi-ai omorât fratele şi l-ai 
omorât pe Stan Omu”, şi ai incercat să-l omori şi pe 
Mike. lar eu am să-ţi spun ceva: de data asta n-am să mă 
mai opresc până nu-i treaba gata. 

„„.Jestoasa era proastă, prea proastă ca să mintă. Ţi-a 
spus adevărul. Amice... Sorocul nu vine decât o dată. M- 
ai vătămat... M-ai luat prin surprindere. N-o să se mai 
repete. Eu sunt cea care te-a chemat înapoi. Eu 

Ne-ai chemat, bine, dar n-ai fost singura. 

„„Prietena ta Ţestoasa... a murit acum câţiva ani. 
Idioata bătrână a borât în carapace şi a crăpat înecată 
cu vreo galaxie. Foarte trist, nu ţi se pare? Dar şi 
absolut bizar. I se cuvine un loc în Povestiri adevărate, 
eu aşa cred. S-a întâmplat cam pe când aveai tu blocajul 
ăla ca scriitor. Probabil că ai simtit-o răposând, Amice. 

Nici pe-asta n-o cred. 

.„„O, ai s-o crezi... Ai să vezi. De data asta, Amice, 
intentionez să-ţi arăt totul, inclusiv luminile moarte. 

Simţi vocea Monstrului înălțându-se, bâzâind şi 
hodorogind - în sfârşit îi simţi proporţiile depline ale 
furiei şi i se făcu frică. Se întinse după limba propriei 
sale minţi, concentrându-se, încercând disperat să 
recaptureze amplitudinea completă a acelei credinţe 
copilăreşti, în acelaşi timp înțelegând că există un 
adevăr ucigător în spusele Monstrului: ultima oară, 
Monstrul-femelă fusese nepregătită. De astă dată... Ei 
bine, chiar dacă Monstrul-femelă nu fusese singura care 
să-i cheme, cu siguranţă că-i aşteptase. 

Dar totuşi... 

Îşi simţi propria-i furie, curată şi cântând, în timp ce 
ochii săi se aţinteau într-ai Monstrului. Simţi vechile 
cicatrice ale acesteia, simţi că Monstrul-femelă fusese 


rănită cu adevărat şi că încă mai era rănită. 

Şi, în timp ce Monstrul îl arunca, în timp ce-şi simţea 
mintea smulsă din trup, se concentra cu toată fiinţa 
încercând să apuce limba Monstrului... Și n-o nimeri. 


4 
Richie 


Ceilalţi patru priveau scena, paralizaţi. La început se 
dovedise a fi fost o reluare exactă a celor întâmplate 
prima oară. Păianjenul, care părea pe cale să-l înşface 
pe Bill şi să-l înfulece, rămase dintr-o dată încremenit. 
Ochii lui Bill se încleştaseră cu ochii de rubin ai 
Monstrului. Se simţi o senzaţie de contact... Un contact 
aflat dincolo de capacitatea lor de percepţie. Dar 
simțeau lupta, ciocnirea voinţelor. 

Apoi Richie ridică privirea spre noua plasă şi văzu 
prima deosebire. 

Erau şi acum acolo cadavrele. Unele pe jumătate 
mâncate şi pe jumătate putrezite, şi asta era la fel... Dar 
sus, într-un colţ, mai era un trup, iar Richie fu sigur că 
acesta era încă proaspăt, poate viu încă. Beverly nu se 
uitase în sus - ochii ei erau fixaţi spre ai lui Bill şi ai 
Păianjenului - dar, cu toată groaza sa, Richie văzu 
asemănarea dintre Beverly şi femeia din plasă. Avea 
părul roşcat şi lung. Ochii îi stăteau deschişi, dar sticloşi 
şi nemişcaţi. O dâră de salivă se prelinsese din colţul 
stâng al gurii până pe bărbie. Fusese legată de unul 
dintre cablurile principale ale plasei cu un harnaşament 
de voal petrecut împrejurul taliei şi pe sub ambele 
braţe, astfel că se legăna în faţă, într-o semiplecăciune, 
cu braţele şi picioarele atârnându-i moi. Era desculţă. 

Richie mai văzu un trup chircit la baza plasei ei, un 
bărbat pe care nu-l mai văzuse în viaţa lui... Şi totuşi, 
mintea sa înregistra o asemănare aproape subconştientă 
cu răposatul neregretat Henry Bowers. Străinului îi 
cursese sânge din amândoi ochii, închegându-se într-o 


spumă în jurul gurii şi pe bărbie. Şi... 

În clipa următoare, Beverly zbieră: 

— Ceva nu merge! Ceva nu merge, faceți ceva, pentru 
Dumnezeu, da’ FACEŢI careva ceva... 

Privirea lui Richie zvâcni înapoi la Bill şi la Păianjen... 
Şi simţi/auzi un râs monstruos. Chipul lui Bill se întindea 
într-un mod subtil. Pielea i se făcuse galbenă ca 
pergamentul şi lucioasă ca aceea a unui om foarte în 
vârstă. Avea ochii daţi peste cap. O, Bill, unde eşti? 

Sub ochii lui Richie, lui Bill îi ţâşni deodată sângele pe 
nas. Gura i se zgârcea, încercând să ţipe... lar acum 
Păianjenul înainta din nou spre el. Se întorcea, 
întinzându-şi acul. 

Vrea să-l omoare... să-i omoare trupul, în orice caz... 
În vreme ce mintea-i e altundeva. Vrea să-i închidă gura 
pentru totdeauna, învinge... Bill, unde eşti? Pentru 
numele lui Dumnezeu, unde eşti? 

Şi undeva, slab, dintr-o depărtare de neînchipuit, îl 
auzi pe Bill urlând... lar cuvintele, deşi lipsite de sens, 
aveau  limpezimea cristalului şi erau pline de o 
înnebunitoare 

(Ţestoasa a murit o Doamne Ţestoasa într-adevăr a 
murit) 

disperare. 

Bev ţipă iar şi îşi puse mâinile la urechi ca să nu mai 
audă glasul acela care se stingea. Acul Păianjenului se 
ridică, iar Richie se repezi la Monstru, cu un rânjet 
întinzându-i-se spre urechi, şi strigă în cea mai bună 
Voce a Copoiului Irlandez pe care-o avea: 

— Ei, ei, faina mea fătucă! Da’ ce mama dracu’ crezi 
mata că faci? la linişte la galerie până nu-ţi smulg 
fustanelele şi-ţi ard una la bucălendre! 

Păianjenul se opri din râs, iar Richie simţi un urlet 
crescând de mânie şi durere în capul Monstrului. Am 
ars-o pe gagică! îşi spuse el triumfător. Am ars-o, ce zici 
de-asta, am ars-o pe gagică, şi ghici ghicitoarea mea! I- 
AM ÎNŞFĂCAT LIMBA! CRED CĂ BILL NU I-A APUCAT- 


O NU ŞTIU CUM DA-N TIMP CE MONSTRUL-FEMELĂ 
ERA ATENTĂ LA ALTCEVA EU I-AM ÎNHĂŢAT-O... 

Şi atunci, urlând la el, cu ţipetele Monstrului ca un roi 
veninos de viespi furioase colcăind în capul său, Richie 
se pomeni smuls din el însuşi şi aruncat în întuneric, vag 
conştient că Monstrul încerca să-l scuture, să-l 
desprindă. Făcea şi Monstrul treabă destul de bunicică. 
Groaza îl scăldă, după care îi luă locul o senzaţie de 
absurditate cosmică. Şi-o aminti pe Beverly cu yo-yo-ul 
său, arătându-i cum să-l strângă, să plimbe câinele, să 
dea înconjur lumii. Şi acum iată-l pe el, Richie Yo-Yo-ul 
uman, iar limba Monstrului era sfoara. lată-l, şi asta nu 
se chema că plimbi câinele, ci poate că plimbi 
Păianjenul, şi dacă nici asta nu mai era de râs, atunci ce 
era? 

Richie râse. Nu era politicos să râzi cu gura plină, 
fireşte, dar se îndoia că vreunul dintre cei de faţă citise 
Miss Bunele Maniere. Asta-l făcu din nou să râdă, şi 
muşcă şi mai tare. 

Păianjenul zbieră şi-l zgâlţâi furios, urlându-şi mânia 
de a fi fost din nou luat prin surprindere - crezuse că 
doar scriitorul va provoca Monstrul, iar acum omul ăsta 
care râdea ca un băiat ţicnit îl prinsese când era cel mai 
nepregătit. 

Richie se simţi pe sine lunecând. 

„„Stai un minuțeel, seniorrita, suntem împreună-n 
treaba asta, că de nu, nu ţi-ooi vinde niciun belet pentru 
la loteria la urma urmii, şi fiştecare-i lozu-ăl mare, jur pe 
numele la mia madre. 

Îşi simţi dinţii prinzând din nou, mai ferm de astă 
dată. Şi urmă un fel de durere vecină cu leşinul când 
Monstrul îşi înfipse şi el colții în limba lui. Măi frate, da’ 
tot era destul de caraghios. Chiar şi în întuneric, fiind 
azvârlit după Bill doar cu limba Monstrului ăluia de 
nedescris; rămasă ca legătură cu propria sa lume, chiar 
şi cu durerea colţilor săi otrăviţi buimăcindu-i mintea ca 
o ceaţă roşie, era destul de-al dracului de comic. 


Încercaţi şi singuri, băieţi. O să vedeţi că şi un disc- 
jockey poate zbura. 

Zbura, nici vorbă. 

Richie se afla într-o beznă mai densă decât întâlnise 
vreodată, decât bănuise măcar că ar putea exista, 
călătorind cu o viteză pe care o simţea apropiată de 
viteza luminii şi zgâlţâit cam aşa cum un câine ar zgâlţăi 
un şobolan. Simţea că se află ceva în faţă, un cadavru 
uriaş. 'Ţestoasa pe care o auzise jelită de Bill în 
strigătele sale ce se stingeau? Fără îndoială. Nu era 
decât o carapace, o carcasă moartă. Apoi trecu de ea, 
năpustindu-se în întuneric. 

Acum Chiar bag cărbuni, îşi spuse şi simţi imboldul 
acela nestăpânit de a chicoti iar. 

bill! bill, m-auzi? 

„„S-a dus, e-n luminile moarte, dă-mi drumul! DĂ-MI 
DRUMUL! 

(richie?) 

Incredibil de distant; incredibil de departe în beznă. 

bill! bill! aicea sunt! prinde-te! pentru Dumnezeu, 
prinde-te! 

..E mort, toţi sunteţi morţi, sunteţi prea bătrâni, nu 
înţelegi asta? acum dă-mi DRUMUL! 

Hei, curvo, niciodată nu eşti prea bătrână ca să tragi 
un rock and roll. 

„.„.DĂ-MI DRUMUL! 

Du-mă la el şi poate ţi-oi da 

Richie 

„„„Mai aproape, acum era mai aproape, slavă 
Domnului... 

Uite-mă că vin, Bill Barosane! Richie cu salvarea! O 
să-ți salvez curul bătrân şi crăpat! Am o datorie la tine 
din ziua aia pe Neibolt Street, mai ţii minte? 

„„„Dă-mi DRUMUUUU'! 

Durerea Monstrului-femelă era cumplită, iar Richie 
pricepu cât de complet o luase prin surprindere - 
Monstrul crezuse că nu-l avea de înfruntat decât pe Bill. 


Mă rog, foarte bine. Destul de bine. Richie nu mai ţinea 
s-o omoare chiar acum; nici nu mai era sigur că 
Monstrul-femelă putea fi ucisă. Dar Bill putea fi ucis, iar 
Richie simţea că lui Bill îi mai rămăsese foarte, foarte 
puţin timp. Bill dăduse peste cine ştie ce uriaşă surpriză 
neplăcută acolo, ceva la care era mai bine nici să nu te 
gândeşti. 

Richie, nu! Du-te-napoi! Aici e marginea a tot şi toate! 
Luminile moarte! 

sună ca peste ce dai cân vii acas” la mghiezu” nopții, 
seniorr... şi unde-oi fi, scumpişor? zâmbeşte, să po să 
văz unde-mi eşti! 

Şi deodată Bill se afla lângă el, lunecând într-o 

(stânga? dreapta? aici nu existau direcţii) 

parte sau alta. lar dincolo de el, apropiindu-se cu 
repeziciune, Richie putu vedea/simţi ceva ce în sfârşit îi 
secă râsul. Era o barieră, ceva de o formă stranie, non- 
geometrică, pe care mintea sa n-o putea concepe. Aşa că 
mintea o traduse pe cât de bine putea, la fel cum 
tradusese şi forma  Monstrului într-un  Păianjen, 
permițându-i lui Richie să se gândească la el ca la un 
colosal zid cenuşiu făcut din pari de lemn fosilizaţi. 
Aceşti pari urcau la nesfârşit şi coborau la nesfârşit, ca 
barele unei cuşti. lar printre ei strălucea o imensă 
lumină oarbă. Ardea şi se mişca, zâmbea şi se strâmba. 
Lumina era vie. 

(luminile moarte) 

Mai mult decât vie: era plină de o forţă - magnetism, 
gravitație, poate altceva. Richie se simţi ridicat şi 
aruncat, rotit şi tras, ca şi cum ar fi străbătut un defileu 
de vâltori repezi printr-un tub interior al organismului. 
Putea simţi lumina mişcându-i-se nesăţioasă pe faţă... 
Iar lumina era înzestrată cu rațiune. 

Asta-i Monstrul, ăsta-i Monstrul, restul Monstrului... 

Dă-mi drumul, mi-ai promis că-mi dai DRUMUL. 

Știu, da” câteodat”, scumpişor, mai şi mint - mămica 
mă bătea când mă prindea, da” tăticu, el a cam lăsat-o 


baltă. 

Îl simţi pe Bill rostogolindu-se, plutind atras spre una 
dintre deschizăturile zidului, simţi degete rele de lumină 
dând să-l apuce şi, cu un ultim efort disperat, se întinse 
după prietenul său. 

Bill! Mâna! Dă-mi mâna! MÂNA, FIRAIALDRACU! 
MÂNA! 

Mâna lui Bill se repezi către el, degetele desfăcându- 
se şi strângându-se, pe când focul acela viu târându-se 
şi răsucindu-se peste verigheta Audrei în forme runice, 
maure - roţi, semiluni, stele, zvastici, cercuri 
întrepătrunse ce creşteau în lanţuri rostogolinde. Chipul 
lui Bill era aşternut cu aceeaşi lumină, făcându-l să pară 
tatuat. Richie se întinse cât putu de mult, auzind cum 
Monstrul zbiară şi se văicăreşte. 

(l-am ratat o Doamne sfinte l-am ratat o să treacă 
dincolo) 

Apoi degetele lui Bill se închiseră peste ale lui Richie, 
iar Richie îşi încleştă pumnul. Picioarele lui Bill zburară 
printr-una dintre deschizăturile lemnului îngheţat, şi 
preţ de-o clipă, un moment demential, Richie îşi dădu 
seama că putea să vadă toate oasele, venele şi capilarele 
dinăuntrul lor, ca şi cum Bill s-ar fi repezit pe jumătate 
în fălcile celei mai puternice instalaţii de raze X din 
lume. Richie îşi simţi muşchii braţului întinzându-se ca 
zahărul ars, simţi apofiza şi locaşul articulației umărului 
pârâind şi gemându-şi protestul în timp ce forţa 
tracţiunii creştea. 

Îşi adună toate puterile şi strigă: 

— Trage-ne-napoi! Trage-ne-napoi sau te omor! O să... 
O să-ţi fac Voci până crapi! 

Păianjenul guiţă din nou, iar Richie simţi deodată un 
enorm şfichi biciuitor încolăcindu-i-se pe trup. Braţul îi 
era o bară de supliciu incandescent. Mâna lui Bill începu 
să alunece din strânsoarea lui. 

— Ţine-te bine, Bill Barosane! 

— Te-am prins! Richie, te-am prins! 


N-ar strica, spuse amar în sinea sa Richie, căci cred 
că poți umbla zece miliarde de kilometri de-aici şi să nu 
găseşti în veci o futută de toaletă publică. 

Şuierară înapoi, lumina aceea dementă scăzând până 
la o serie de vârfuri de ac strălucitoare care în cele din 
urmă se stinseră. Săgetau prin beznă ca două torpile, 
Richie strângând în dinţi limba Monstrului şi încheietura 
lui Bill într-o mână îndurerată. lată şi Ţestoasa; alături, 
apoi dispărută cât ai clipi o dată. 

Richie simţi că se apropiau de ceea ce trecea drept 
lumea reală (deşi bănuia că nu se va mai gândi niciodată 
la ea ca fiind întocmai „reală”; avea s-o vadă ca pe un 
decor dibaci pe sub care trec cruciş şi curmeziş cabluri 
de susţinere... cabluri ca firele unei pânze de păianjen). 
Dar vom scăpa cu bine, îşi spuse. Vom reveni. Vom... 

Înghionteala  reîncepu -  biciuirea,  plesnetele, 
oscilaţiile laterale în timp ce Monstrul încerca pentru o 
ultimă oară să se scuture de ei şi să-i lase Afară. Iar 
Richie îşi simţi strânsoarea cedând. Auzi răgetul gutural 
de triumf al Monstrului şi-şi concentră toată fiinţa spre a 
rezista... Dar continua să lunece. Muşcă frenetic, însă 
limba  Monstrului părea că-şi pierde substanţa şi 
realitatea; părea să se transforme în voal. 

— Ajutor! răcni Richie. Îl scap! Ajutor! Să ne-ajute 
cineva! 


5 
Eddie 


Eddie era pe jumătate conştient de ceea ce se 
întâmpla; simţea cumva, vedea cumva, dar ca printr-o 
perdea străvezie. Undeva, Bill şi Richie se zbăteau să 
vină înapoi. Trupurile lor erau aici, dar restul lor - 
partea reală a lor - era undeva departe. 

Văzuse Păianjenul întorcându-se să-l străpungă pe Bill 
cu acul său, iar apoi Richie o luase la fugă înainte, 
ţipând la Monstru cu Vocea aceea ridicolă de Copoi 


Irlandez pe care obişnuia s-o folosească... Atât doar că 
Richie părea să-şi fi îmbunătăţit mult numărul de-a 
lungul anilor, fiindcă Vocea suna sinistru de asemănător 
cu a domnului Nell cel de demult. 

Păianjenul se întorsese spre Richie, iar Eddie îi văzuse 
cumpliţii ochi roşii bulbucându-se în găvane. Richie 
zbieră din nou, de astă dată cu Vocea Pancho Vanilia, iar 
Eddie îl simţi pe Păianjen urlând de durere. Ben răcni 
răguşit, în timp ce pe pielea Monstrului apărea o 
despicătură de-a lungul unei cicatrice rămase de data 
trecută. Un şuvoi de scursoare, neagră ca ţiţeiul brut, 
ţâşni afară. Richie începuse să spună altceva... Iar glasul 
îi scădea ca stingerea sonoră din finalul unui cântec 
pop. Capul îi căzuse pe spate, cu ochii fixaţi în ochii 
Monstrului. Păianjenul se cufundă iarăşi în tăcere. 

Timpul trecu - Eddie habar n-avea cât de mult. Richie 
şi Păianjenul se holbau unul la altul; Eddie simţea 
conexiunea dintre ei, simţea un vârtej de vorbe şi 
emoţii, undeva departe. Nu putea distinge nimic exact, 
dar percepea schimbările de tonalitate ale situaţiei în 
culori şi nuanţe. 

Bill zăcea prăbuşit pe jos, cu sângele curgându-i din 
nas şi ureche, cu degetele palpitându-i uşor, cu faţa-i 
prelungă palidă şi ochii închişi. 

Acum Păianjenul sângera prin patru sau cinci locuri, 
grav rănit din nou, grav rănit, dar totuşi primejdios de 
viu, iar Eddie se întrebă: De ce stăm aşa aici? Am putea 
lovi Monstrul în timp ce e ocupat cu Richie! De ce nu se 
mişcă nimeni, pentru numele lui Dumnezeu? 

Simţi un triumf sălbatic - şi senzaţia aceea deveni mai 
clară, mai definită. Mai aproape. Se-ntorc! vru să strige, 
dar gura-i era prea uscată, gâtul prea strâmtat. Se- 
ntorc! 

Atunci, Richie începu să se răsucească încet dintr-o 
parte în alta. Trupul părea că i se vălureşte înăuntrul 
hainelor. Ochelarii îi mai atârnară o clipă pe vârful 
nasului... după care căzură, sfărâmându-se pe 


pardoseala de piatră. 

Păianjenul se agită, picioarele sale ţepoase scoțând un 
clănţănit sec pe planşeu. Eddie îl auzi ţipând a cumplită 
victorie, şi o clipă mai târziu glasul lui Richie îi izbucni 
limpede în cap: 

(ajutor! îl scap! să m-ajute cineva!) 

Atunci Eddie o luă la fugă înainte, scoţându-şi 
inhalatorul din buzunar cu mâna cea teafără, cu buzele 
trase înapoi într-o grimasă şi respiraţia şuierându-i 
dureros printr-o beregată pe care acum şi-o simţea de 
mărimea unei urechi de ac. Nebuneşte, faţa mamei 
începu să-i danseze pe dinainte, plângând: Nu te 
apropia de Arătarea aia, Eddie! Nu te apropia! Arătările 
de felul ăla iţi dau cancer! 

— Taci din gură, mămico! ţipă Eddie cu o voce 
ascuţită, chirăitoare - tot ce-i mai rămăsese ca voce. 

Capul  Păianjenului se întoarse către sunet, 
desprinzându-şi momentan ochii dintr-ai lui Richie. 

— Aici! urlă Eddie cu glasul ce i se stingea. Aici, ia un 
pic din ăsta! 

Sări spre Monstru, trăgând în acelaşi timp cu 
inhalatorul, şi, preţ de o clipă, toată credinţa sa din 
copilărie în doctorii îi reveni, doctoria din copilărie, care 
putea rezolva orice, care-l putea face să se simtă mai 
bine când îl cârpeau băieţii cei mari, sau când era 
trântit în goana spre uşi când se suna de ieşire, ori când 
trebuia să şadă pe marginea locului viran de la Tracker 
Brothers”, afară din joc fiindcă mama sa nu-i dădea voie 
să joace baseball. Era o doctorie bună, o doctorie 
puternică, şi, în timp ce se repezea în faţa Păianjenului, 
mirosindu-i duhoarea galbenă şi spurcată, simțindu-se 
copleşit de furia Monstrului şi de îndârjirea sa de a-i 
nimici pe toţi, declanşă inhalatorul într-unul dintre ochii 
de rubin. 

Simţi - auzi zbieretul Monstrului - nu furie de astă 
dată, doar durere, o oribilă agonie urlând. Văzu ceața de 
stropi minusculi aşezându-se pe umflătura aceea roşie- 


sângerie, văzu stropii albindu-se acolo unde se 
depuneau, îi văzu scufundându-se la fel cum s-ar 
scufunda o stropitură de acid fenic; văzu uriaşul ochi al 
Monstrului începând să se turtească precum un 
gălbenuş însângerat şi să se scurgă într-un şuvoi greţos 
de sânge viu şi puroi viermănos. 

— Acum vino-acasă, Bill! ţipă el cu ultimele puteri. 

Apoi lovi Monstrul, simţindu-i căldura puturoasă cum 
îl cocea pe dinăuntru; o cumplită fierbinţeală umedă îl 
făcu să-şi dea seama că braţul sănătos îi lunecase în 
gura Păianjenului. 

Apăsă iarăşi trăgaciul inhalatorului, expulzându-i de 
astă dată doza drept în gâtlej, drept în beregata cu 
duhoare rea de putreziciune, după care îl fulgeră o 
durere bruscă, la fel de netă precum căderea unui cuţit 
greu, când fălcile Monstrului se închiseră şi-i sfâşiară 
braţul din umăr. Eddie căzu la pământ, din ciotul 
zdrenţuit al braţului ţâşnindu-i sânge; era vag conştient 
că Bill se ridica în picioare clătinându-se, că Richie se 
împleticea şi se poticnea spre el ca un om beat după o 
lungă noapte grea. 

„.. eds... 

Undeva departe. Fără importanţă. Putea simţi totul 
scurgându-se din el o dată cu sângele dătător de viaţă... 
Toată furia, toată frica, toată durerea, toată confuzia şi 
suferinţa. Presupunea că moare, dar se simţea... Of, 
Doamne, se simţea atât de lucid, atât de limpede, ca un 
ochi de geam care a fost spălat bine şi acum lasă să 
intre toată lumina strălucitoare şi înfricoşată a vreunei 
aurore nebănuite; lumina, o, Doamne, acea perfect 
raţională lumină care limpezeşte orizontul undeva în 
lume, clipă de clipă. 

— ... Eds o doamne bill ben cineva şi-a pierdut braţul 
bra... 

Ridică privirea spre Beverly şi văzu că plângea, 
lacrimile prelingându-i-se pe obrajii murdari în timp ce- 
şi petrecea un braţ pe sub el; deveni conştient că-şi 


scosese bluza şi încerca să oprească torentul de sânge şi 
că ţipa după ajutor. Apoi privi spre Richie şi se linse pe 
buze. Pălind, pălind tot mai mult. Devenind tot mai clar 
şi mai clar, golindu-se, toate impurităţile scurgându-se 
din el astfel încât să se poată curăța, astfel ca lumina să- 
l poată răzbate, şi de-ar fi avut destul timp ar fi putut 
predica despre asta, ar fi putut propovădui: Nu-i râu, ar 
începe. Nu-i rău deloc. Dar mai întâi de toate avea 
altceva de spus. 

— Richie, şopti el. 

— Ce? 

Richie stătea ghemuit alături, privindu-l disperat. 

— Să nu-mi mai zici Eds, spuse el şi zâmbi. 

Ridică încet mâna stângă şi atinse obrazul lui Richie. 
Richie plângea. 

— Ştii că eu... eu... 

Eddie închise ochii, gândindu-se cum să încheie şi, în 
timp ce încă se mai gândea la asta, muri. 


6 
Derry, 7.00-9.00 dimineaţa 


Pe la ora 7.00 dimineaţa viteza vântului crescuse în 
Derry până în jurul valorii de cincizeci şi opt de 
kilometri pe oră, cu rafale atingând optzeci. Harry 
Brooks, un crainic de la Institutul Național de 
Meteorologie cu postul la Bangor International Airport, 
dădu un telefon alarmat la cartierul general din 
Augusta. Vânturile, zise el, veneau de la apus, suflând 
într-un ciudat sistem semicircular pe care nu-l mai 
întâlnise în viaţa lui... Dar i se părea tot mai mult că 
seamănă cu o specie stranie de uragan izolat, ce se 
limita aproape exclusiv la oraşul Derry. La 7.10 
posturile de radio din Bangor transmiseră primele ştiri 
referitoare la pagubele produse de vremea rea. Explozia 
transformatorului de la Tracker Brothers’ lăsase fără 
curent toată porţiunea oraşului dinspre Maidan. La 7.17 


un bătrân arțar scorburos din latura Old Cape a 
Maidanului se prăvăli cu un trosnet asurzitor, strivind 
un magazin Nite-Owl din colţul Merit Street cu Cape 
Avenue. Un om în vârstă, client permanent, pe nume 
Raymond Fogarty, a fost omorât de un răcitor de bere 
răsturnat. Era acelaşi Raymond Fogarty care, în calitate 
de slujbaş al Primei Biserici Metodiste din Derry, 
oficiase ritualul funerar al lui George Denbrough în 
octombrie 1957. Arţarul mai trase la pământ şi destule 
cabluri electrice cât să întrerupă curentul în Old Cape şi 
în oarecum mai modernul cartier Sherburn Woods de 
dincolo de acesta. Ceasul din turla Bisericii Grace 
Baptist nu bătuse nici de ora şase, nici de şapte. La 
7.20, cu trei minute după căderea arţarului din Old 
Cape şi cam la o oră de când fiecare toaletă şi scurgere 
casnică de acolo refulase brusc, ceasul din turn bătu de 
treisprezece ori. Un minut mai târziu, un trăsnet alb- 
albăstriu lovi turla. Heather Libby, soţia pastorului, 
privea din întâmplare chiar atunci pe fereastra 
bucătăriei prezbiteriului şi spuse că „turla a explodat de 
parcă o încărcase cineva cu dinamită”. Scânduri albite 
de vreme, bucăţi de grinzi şi ceasornicărie elveţiană se 
transformară în stropi infernali ai unei stranii ploi. 
Rămăşiţele frânte ale turnului arseră scurt şi apoi se 
stinseră sfârâind în răpăiala de aversă tropicală. Străzile 
ce coborau spre zona comercială din centrul oraşului 
spumegau şi şiroiau. Pe sub Main Street canalul 
devenise un continuu tunet zguduitor ce-i făcea pe 
oameni să se uite alarmaţi unii la alţii. La 7.25, o dată cu 
prăbuşirea turnului de la Grace Baptist reverberând 
încă prin întregul Derry, îngrijitorul ce venea la „Wally's 
Spa” în fiecare dimineaţă cu excepţia duminicilor să 
spele pe jos văzu ceva ce-l făcu să urle îngrozit în plină 
stradă. Acest băiat, alcoolic încă din primul său 
semestru la University of Maine, în urmă cu unsprezece 
ani, primea un bacşiş pentru serviciile sale - adevărata 
plată, bineînţeles, era deplina sa libertate de a da pe gât 


tot ce mai rămăsese în butoiaşele cu bere. Richie Tozier 
ar fi putut sau nu să îşi amintească de el; era Vincent 
Caruso Taliendo, mai cunoscut contemporanilor săi din 
clasa a cincea ca Boogers Taliendo. În timp ce spăla pe 
jos în acea apocaliptică dimineaţă din Derry, înaintând 
tot mai aproape de bar, văzu toate cele şapte robinete 
de bere - trei Bud, două Narrangansett, unul Schlitz 
(cunoscut în limbaj mai familiar distinşilor clienţi de la 
„Wally's” ca Slits) şi unul Miller Lite - înclinându-se 
înainte, ca trase de şapte mâini invizibile. Berea ţâşni 
din ele în torente de spumă alb-aurie. Vince porni 
înainte, gândindu-se nu la strigoi sau fantome, ci la 
bacşişul său matinal pe cale să se scurgă la canal. Apoi 
puse o frână patinată, cu ochii lărgindu-i-se, şi un 
zbieret tânguitor, îngrozit, se înălţă în grota goală cu 
miros de bere. Sânge curgea acum în şuvoaie în locul 
berii. Se învolbura în gurile de scurgere cromate, dădea 
pe de lături şi se scurgea pe lângă bar în mici pârâiaşe. 
Acum din cepurile de bere începură să ţâşnească 
bucățele de carne şi şuviţe de păr. Boogers Taliendo se 
uită la toate astea, țintuit locului, incapabil să-şi adune 
puterile măcar atât cât să urle din nou. Urmă apoi o 
bufnitură înfundată, surdă, când unul dintre butoiaşele 
de bere de sub tejghea explodă. Toate uşile 
dulăpioarelor de sub bar se deschiseră larg. Fum verzui, 
ca după scamatoria unui magician, începu să se reverse 
din ele. Boogers văzuse destul. Zbierând, o zbughi în 
stradă, care acum era un canal puţin adânc. Căzu în 
fund, se ridică şi aruncă o privire îngrozită peste umăr. 
Una dintre ferestrele de la bar explodă cu un zgomot 
puternic. Cioburi enorme şuierară de jur-împrejurul 
capului lui Vince. Un moment mai târziu explodă şi 
cealaltă fereastră. Incă o dată, ca prin minune, scăpă 
neatins... Dar hotări, pradă inspiraţiei de moment, că 
venise vremea să îşi viziteze sora din Eastport. Porni pe 
dată, iar călătoria sa până la marginea oraşului Derry şi 
dincolo de ea avea să devină o odisee în sine... Însă este 


suficient să spunem că până la urmă reuşi să iasă din 
oraş. Alţii au fost mai puţin norocoşi. Aloysius Nell, care 
nu de mult împlinise şaptezeci şi şapte de ani, şedea cu 
soţia sa în salonaşul casei lor de pe Strapham Street, 
privind furtuna abătută peste Derry. La 7.32 suferi un 
infarct fatal. Nevasta lui avea să-i spună, o săptămână 
mai târziu, fratelui ei că Aloysius şi-a scăpat ceaşca de 
cafea pe covor, a înţepenit în fotoliu, cu ochii holbaţi în 
gol, şi a ţipat: 

— Ei, ei, faina, mea fătucă! Da’ ce mama dracu’ crezi 
mata că faci? la linişte la galerie până nu-ţi smulg 


Apoi se prăbuşi, spărgând ceaşca sub el. Maureen 
Nell, care ştia cât de prost îi mersese ceasornicul în 
ultimii trei ani, înţelese imediat că se sfârşise şi, după 
ce-i lărgi gulerul, alergă la telefon să-l sune pe părintele 
McDowell. Dar telefonul era deranjat. Nu scotea decât 
un sunet ciudat, ca sirena unei maşini de poliţie. Aşa că, 
deşi ştia că e probabil o blasfemie pentru care va trebui 
să răspundă înaintea Sfântului Petru, încercă să-i 
administreze ea însăşi sfintele taine. Avea încredere, 
urma să-i spună ea fratelui său, că Dumnezeu o va 
înţelege chiar dacă Sfântul Petru nu era dispus. Aloysius 
fusese un soţ bun şi un om de treabă, şi, dacă bea prea 
mult, ăsta nu era decât irlandezul din el care îşi dădea 
uneori în petic. La 7.49 o serie de explozii zguduiră 
Derry Hall, care se afla pe locul defunctei Oţelării 
Kitchener. Nu muri nimeni; piaţa nu se deschidea până 
la 10.00, şi echipa îngrijitorilor formată din cinci oameni 
nu era aşteptată înainte de 8.00 (iar într-o asemenea 
dimineaţă oricum s-ar fi arătat foarte puţini dintre ei). 
Un echipaj de anchetă respinse mai târziu ipoteza 
sabotajului. Sugerară - mai degrabă vag - că exploziile 
fuseseră probabil cauzate de apa ce se infiltrase în 
reţeaua electrică a halei. Indiferent de motiv, nimeni nu 
avea să-şi mai facă multă vreme cumpărăturile la Derry 
Hall. O explozie desfiinţă complet „Zale's Jewelry 


Store”. Inele cu diamante, brățări, şiraguri de perle, 
verighete şi ceasuri Seiko zburară care-ncotro într-o 
feerie scânteietoare de bijuterii. O cutie muzicală zbură 
pe toată lungimea coridorului de est şi nimeri în fântâna 
din faţa magazinului „J.C. Penney's”, unde cântă scurt o 
variaţiune cu clăbuci a laitmotivului din Love Story 
înainte de a da ortul popii. Acelaşi impact făcu o gaură 
în prăvălia „Baskin-Robbins” din vecini, prefăcând cele 
treizeci şi una de arome în supă de îngheţată ce se 
scurse pe podea în pârâiaşe înnourate. Impulsul ce făcu 
prăpăd prin „Sears” ridică o bucată din acoperiş, iar 
vântul ce se înteţea o duse ca pe un zmeu; căzu la o mie 
de metri depărtare, spintecând silozul unui fermier pe 
nume Brent Kilgallon. Fiul, în vârstă de şaisprezece ani, 
al lui Kilgallon ieşi în fugă înarmat cu Kodakul mamei 
sale şi făcu o fotografie. National Enquirer o achiziţionă 
pe şaizeci de dolari, cu care băiatul îşi cumpără două 
cauciucuri noi pentru motocicleta sa Yamaha. O a treia 
explozie sfâşie standul „Hit or Miss”, trimițând fuste, 
pantaloni şi lenjerie aprinsă afară în parcarea inundată. 
Şi o explozie finală sparse sucursala din hală a băncii 
„Derry Farmers' Trust” ca pe o cutie veche de crochete. 
O halcă din acoperişul băncii se smulse şi ea de la locul 
ei. Sirenele de alarmă se declanşară cu un lătrat ce n-a 
fost redus la tăcere decât după patru ore, când s-a ars 
reţeaua electrică independentă a sistemului. Contracte 
de închiriere, bonuri de depunere, chitanţe de restituire 
şi formulare Money-Manager se înălţară la cer, suflate 
de vântul tot mai puternic. Şi bani: de zece şi de 
douăzeci mai ales, cu o porţie generoasă de cinci şi o 
garnitură de cincizeci şi sute. Mai bine de 75 000 de 
dolari se duseră pe aripile vântului, estimau funcţionarii 
băncii... Mai târziu, după o epurare masivă a 
structurilor executive ale băncii (şi o ieşire pe cauţiune), 
unii aveau să admită - strict confidenţial, desigur - că 
fuseseră mai mult de 200 000 de dolari. O femeie din 
Haven Village, numită Rebecca Paulson, găsi o bancnotă 


de cincizeci de dolari fluturând agăţată pe ştergătoarea 
de bun venit a uşii din spatele casei, două de douăzeci în 
cuibar şi o sută lipită de un stejar din curte. Ea şi soţul 
ei folosiră banii ca să achite două rate în plus pentru 
maşina lor. Dr. Hale, un medic pensionar ce locuia pe 
West Broadway de aproape cincizeci de ani, a fost 
omorât la ora 8.00. Doctorului Hale îi plăcea să se laude 
că făcea aceeaşi plimbare de trei kilometri de la locuinţa 
sa de pe West Broadway, înconjurând Parcul Derry şi 
Şcoala Elementară, de douăzeci şi cinci din aceşti 
cincizeci de ani. Nimic nu reuşea să îl oprească: nici 
ploaia, nici lapoviţa, nici grindina sau gerul sub zero. 
Porni la drum şi în dimineaţa de 31 mai, în ciuda 
protestelor îngrijorate ale menajerei. Replica sa de 
ieşire din lume, rostită peste umăr în timp ce păşea 
afară pe uşa din faţă, trăgându-şi apăsat pălăria peste 
urechi, a fost: „la nu mai fi aşa de-al dracului de 
proastă, Hilda. Nu-i decât o ploicică. S-o fi văzut pe-aia 
din '57! Aia a fost furtună!”. În timp ce dr. Hale se 
întorcea acasă pe West Broadway, capacul unei guri de 
canal din faţa casei Mueller sări deodată de la locul său 
ca încărcătura unei rachete Redstone. Il decapită pe 
bunul doctor atât de scurt şi precis, încât mai făcu trei 
paşi înainte de a cădea mort pe trotuar. 
Iar vântul continua să se înteţească. 


7 


Sub oraş, 4.15 după-amiaza 


Eddie îi conduse prin tunelurile întunecate timp de o 
oră, poate una şi jumătate, înainte, să recunoască, pe un 
ton mai mult uimit decât speriat, că pentru prima oară 
în viaţa lui se rătăcise. 

Puteau totuşi să audă vuietul difuz al apei prin canale, 
dar acustica acelor tuneluri era atât de trăsnită, încât ti- 
era cu neputinţă să spui dacă sunetul apei venea din 
faţă sau din spate, de la stânga sau de la dreapta, de 


deasupra sau de dedesubt.  Chibriturile li se 
terminaseră. Erau pierduţi în beznă. 

Lui Bill îi era frică... Frică de-a binelea. Conversaţia 
pe care o purtase cu tatăl său în atelierul acestuia îi tot 
revenea în minte. Cam cinci kile de planuri care pur şi 
simplu s-au topit la un moment dat... Ideea mea e că 
nimeni nu ştie unde duc afurisitele alea de canale sau de 
ce. Când funcţionează, nu-i pasă nimănui. Când nu, apar 
trei-patru mutre acre de la întreprinderea de Ape Derry 
care trebuie să-ncerce să afle care pompă s-a bulit sau 
unde-i înfundătura... E întuneric, pute şi-i plin de 
şobolani. Astea toate sunt motive serioase ca să stai 
afară, dar cel mai serios motiv e că te poți rătăci. Au mai 
pățit-o şi alții. 

Păţit-o şi alţii. Păţit-o şi alţii. Au mai pățit-o... 

Sigur c-au păţit-o. Grămăjoara aceea de oase pe lângă 
care trecuseră în drum spre bârlogul Monstrului, de 
exemplu. 

Bill simţi cum panica încearcă să-i sugrume gândurile 
şi o împinse înapoi. Cedă, dar nu uşor. O putea simţi 
acolo în adânc, făptură vie, luptându-se şi răsucindu-se, 
încercând să iasă. I se adăuga sâcâitoarea întrebare 
rămasă fără răspuns, dacă uciseseră Monstrul sau nu. 
Richie susţinea că da, Mike spunea că da şi Eddie la fel. 
Dar nu-i plăcuse expresia de spaimă şi îndoială de pe 
faţa lui Bev sau a lui Stan, în timp ce lumina murea şi se 
târau înapoi prin uşiţă, departe de susurul plasei ce se 
prăbuşea. 

— Şi acum ce facem? întrebă Stan. 

Bill auzi tremurul înfricoşat, de băieţel, din glasul lui 
Stan şi ştiu că întrebarea îi era adresată direct. 

— Hm, făcu Ben. Ce? La naiba, bine era dac-aveam o 
lanternă... Sau măcar o lum... lumânare. 

Lui Bill i se păru că distinge un suspin înăbuşit în cea 
de-a doua parte a propoziției. Îl speria mai mult decât 
orice altceva. Ben ar fi fost surprins s-o afle, dar Bill îl 
socotea pe băiatul cel gras dur şi rezistent, mai stabil 


decât Richie şi mai puţin predispus să se năruie pe 
neaşteptate ca Stan. Dacă Ben era gata să clacheze, 
atunci se aflau în preajma unui necaz al dracului de 
mare. Nu la scheletul tipului de la Departamentul Apelor 
se tot întorcea gândul lui Bill, ci la Tom Sawyer şi Becky 
Thatcher, pierduţi în Peştera lui McDougal. Alunga o 
vreme gândul, iar apoi acesta se furişa înapoi. 

Altceva îl tulbura, dar conceptul era prea amplu şi 
prea vag pentru ca mintea sa obosită să îl poată sesiza. 
Poate că însăşi simplitatea ideii o făcea atât de greu 
perceptibilă: se îndepărtau unul de altul. Legătura ce-i 
ţinuse laolaltă în toată acea lungă vară se dizolva. 
Monstrul-femelă fusese înfruntată şi înfrântă. Putea fi 
moartă, aşa cum credeau Richie şi Eddie, sau putea fi 
rănită atât de rău, încât avea să doarmă timp de o sută 
de ani, sau o mie, sau zece mii. O priviseră în faţă, o 
văzuseră cu masca dată la o parte, iar ea fusese oribilă - 
o, cu siguranţă! - dar, odată văzută, forma sa fizică nu 
părea atât de urâtă, iar cea mai puternică armă îi fusese 
luată. Cu toţii, la urma urmei, mai văzuseră şi înainte 
păianjeni. Erau hidoşi, şi bănuia că niciunul din ei nu va 
mai fi vreodată în stare să vadă vreunul 

(dacă mai scăpăm de-aici) 

fără a simţi un tremur de repulsie. Dar un păianjen, în 
fond, nu era decât un păianjen. Poate că la sfârşit, când 
măştile ororii cădeau, nu rămânea nimic de neînfruntat 
pentru mintea omenească. Acesta era un gând 
încurajator. Orice în afară de 

(luminile moarte) 

ceea ce fusese acolo, dar poate chiar şi acea 
indescriptibilă lumină vie ce stătea chircită în pragul 
macrouniversului murise sau era pe moarte. Luminile 
moarte - şi călătoria în întuneric spre locul în care se 
aflaseră - deveneau deja ceţoase şi greu de rememorat 
în mintea lui. Şi, de fapt, nu asta conta. Ceea ce conta, 
simţit, dar nu definit, era simplul fapt al camaraderiei ce 
lua sfârşit... Se sfârşea, iar ei încă mai erau în beznă. 


Acel Altul, prin prietenia lor, reuşise poate să-i facă să 
fie ceva mai mult decât nişte copii. Acum însă 
redeveneau copii. Bill simţi. Şi la fel simțeau şi ceilalţi. 

— Şi acum, Bill? întrebă Richie, exprimând în sfârşit 
gândul tuturor. 

— N-n-nu şt-şt-ştiu, răspunse Bill. 

Bâlbâiala îi revenise, vie şi sănătoasă. O auzea, o 
auzeau şi ei, şi stătea în întuneric, mirosind aroma 
coclită şi ameţitoare a panicii lor crescânde, întrebându- 
se cât va mai dura până când cineva - Stan, cel mai 
probabil Stan va fi - o să sfâşie ultima perdea spunând: 
Păi, şi de ce nu ştii? Tu ne-ai băgat în povestea asta! 

— Şi cu Henry cum e? întrebă neliniştit Mike. Mai e şi 
acum acolo sau cum? 

— O, Doamne, oftă Eddie... gemând aproape. Uitasem 
de el. Sigur că e, sigur că e, probabil s-a pierdut la fel ca 
noi şi am putea da oricând nas în nas cu el... Ei, Bill, n-ai 
nicio idee? Taică-tău lucrează aici! N-ai absolut nicio 
idee? 

Bill ascultă îndepărtatul vuiet batjocoritor al apei şi 
încercă să aibă ideea pe care Eddie - pe care toţi - 
aveau dreptul să i-o pretindă. Fiindcă, da, corect, el îi 
băgase acolo şi a lui era răspunderea de a-i scoate din 
nou afară. Nu-i veni niciuna. Niciuna. 

— Am eu o idee, spuse liniştită Beverly. 

În întuneric, Bill auzi un sunet pe care nu-l putu 
localiza imediat. Un mic zgomot şoptitor, dar nu 
înspăimântător. Urmă apoi un sunet mai uşor de reperat 
- un fermoar. Ce?... se întrebă, după care îşi dădu 
seama ce. Fata se dezbrăca. Din cine ştie ce motiv, 
Beverly se dezbrăca. 

— Da' ce faci? întrebă Richie, şi glasul său şocat se 
frânse pe ultimul cuvânt. 

— Ştiu eu ceva, spuse pe întuneric Beverly, iar lui Bill 
vocea ei îi păru mai vârstnică. Ştiu pentru că mi-a spus 
tatăl meu. Ştiu ce să fac ca să fim iar împreună. Şi dacă 
nu suntem împreună n-o să ieşim niciodată. 


— Ce? întrebă Ben, cu glasul sunând uimit şi 
înspăimântat. Ce tot vorbeşti? 

— Ceva care ne va face să fim împreună pentru 
totdeauna. Ceva ce va arăta... 

— N-n-nu, B-B-Beverly! o întrerupse Bill, deodată 
înțelegând, înțelegând totul. 

— ...Ce va arăta că vă iubesc pe toţi, continuă 
Beverly, că toţi sunteţi prietenii mei. 

— Ce tot spu... începu Mike. 

Calmă, Beverly îi reteză vorba: 

— Cine-i primul? Cred... 


8 
În bârlogul Monstrului, 1985 


„„„că moare, plânse Beverly. Braţul lui, Monstrul i-a 
mâncat brațul... 

Întinse mâinile spre Bill, se agăţă de el, iar Bill o 
îndepărtă. 

— Iarăşi scapă! răcni el. Avea sânge închegat pe buze 
şi bărbie. 

— Ha-ha-ha! Richie! B-B-Ben! De de-data asta o s-s-s-o 
ter-ter-minăm! 

Richie îl întoarse pe Bill spre el şi îl privi aşa cum te 
uiţi la un om care aiurează fără nicio nădejde: 

— Bill, trebuie să-l îngrijim pe Eddie. Trebuie să-i 
punem un garou, să-l scoatem de-aici. 

Beverly însă şedea acum cu capul lui Eddie în poală, 
legănându-l. Închisese ochii. 

— Du-te cu Bill, îl îndemnă ea. Dacă-l laşi să moară 
degeaba... Dacă Monstrul se mai întoarce peste 
douăzeci şi cinci de ani, sau peste cincizeci, sau două 
mii chiar, jur... c-o să vă bântui duhurile. Du-te! 

Richie o privi o clipă, incapabil să se hotărască. Apoi 
deveni conştient că faţa ei îşi pierdea conturul, 
nemaifiind o faţă, ci o formă palidă în umbrele 
crescânde. Lumina scădea. Asta îl decise. 


— Bine, îi spuse el lui Bill. De data asta o urmărim. 

Ben stătea în dosul pânzei de păianjen, care începuse 
iar să se descompună. Văzuse şi el forma ce se balansa 
în înaltul ei şi se ruga ca Bill să nu privească în sus. 

Dar, în timp ce plasa începea să cadă în fuioare, şi 
şuviţe, şi sculuri, Bill privi. 

O văzu pe Audra coborând ca într-un lift foarte vechi 
şi scârţâitor. Căzu trei metri, se opri, legănându-se 
dintr-o parte în alta, apoi brusc mai cobori cinci metri. 
Faţa nu i se schimbă nicio clipă. Ochii ei, albastru-de- 
porțelan, erau larg deschişi. Picioarele-i desculţe se 
balansau ca două pendule. Părul îi atârna lăţos pe 
umeri. Ţinea gura întredeschisă. 

— AUDRA! urlă el. 

— Bill, haide! strigă Ben. 

Acum plasa cădea de jur-împrejurul lor, bufnind pe 
pardoseală. Richie îl apucă deodată pe Bill de mijloc şi îl 
împinse înainte, ţintind un spaţiu gol înalt de trei metri 
între planşeu şi cea mai de jos încrucişare de fire a 
plasei înmuiate: 

— Du-te, Bill! Du-te! Du-te! 

— Aia-i Audra! strigă disperat Bill. A-aia-i AUDRA! 

— Nu dau o para chioară nici să fie Papa de la Roma, 
replică amar Richie. Eddie a murit şi noi trebuie să 
ucidem Monstrul, dacă încă mai e viu. De data asta vom 
termina treaba, Bill Barosane. Acum haide! 

Bill mai rămase o clipă în urmă, după care 
instantanee ale copiilor, ale tuturor copiilor ucişi, părură 
să-i fluture prin minte la fel ca fotografiile pierdute din 
albumul lui George. PRIETENII ŞCOLII. 

— Î-în re-regulă. Să mergem. D-D-Doamne, iartă-m- 
mă. 

El şi Richie fugiră de sub firele încrucişate cu o 
secundă înainte să se prăbuşească, alăturându-i-se lui 
Ben de cealaltă parte. Fugiră după Monstru în timp ce 
Audra se legănă la cincisprezece metri deasupra 
pardoselii pietruite, înfăşurată într-o gogoaşă prinsă de 


plasa în descompunere. 


9 


Ben 


Urmară dâra de sânge negru al Monstrului - băltoace 
uleioase de scursoare ce curgeau şi picurau în 
crăpăturile dintre dale. Dar, în timp ce planşeul începea 
să se înalțe spre o deschizătură semicirculară neagră în 
capătul opus al încăperii, Ben văzu ceva nou: un şir de 
ouă. Fiecare era negru şi avea coaja aspră, mare cât un 
ou de struţ. O lumină ceroasă strălucea din interiorul 
lor. Ben observă că erau semitransparente; înăuntru se 
zăreau mişcându-se forme negre. 

Copiii Monstrului, îşi spuse el şi simţi că i se ridică un 
nod în gât. Copiii ei avortaţi. Doamne! Doamne! 

Richie şi Bill se opriseră şi se holbau năuci la ouă, 
minunându-se prosteşte. 

— Mergeţi! Mergeţi! strigă Ben. Am eu grijă de ele! 
Puneţi mâna pe Monstru! 

— Poftim! strigă Richie şi-i aruncă lui Ben o cutie cu 
chibrituri. 

Ben o prinse. Bill şi Richie îşi reluară goana. Ben îi 
privi un moment în lumina ce scădea rapid. Alergară în 
bezna tunelului pe unde scăpase Monstrul şi se pierdură 
din vedere. Apoi cobori ochii spre primul dintre ouăle cu 
coajă subţire, spre umbra neagră, ca o manta, 
dinăuntru, şi îşi simţi hotărârea şovăind. Asta... Hei, 
fraţilor, asta era prea mult. Asta era pur şi simplu prea 
îngrozitor. Şi, cu siguranţă, aveau să moară şi fără 
ajutorul lui; fuseseră nu atât fătaţi, cât lepădaţi. 

Dar sorocul Monstrului e aproape... Şi dacă unul 
dintre ei e capabil să supraviețuiască... unul măcar... 

Adunându-şi întreg curajul, chemând în ajutor chipul 
palid, muribund, al lui Eddie, Ben turti primul ou sub 
talpă. Se sparse cu un trosnet ud, în timp ce o placentă 
puturoasă îi înfăşură gheata. Apoi un păianjen mare cât 


un şobolan porni vlăguit pe pardoseală, încercând să 
scape, iar Ben auzi în propriu-i cap ţipetele ascuţite şi 
miorlăitoare asemănătoare cu zgomotul unui ferăstrău 
îndoit rapid înainte şi înapoi. 

Ben se repezi după el pe picioarele pe care şi le 
simţea ca nişte catalige şi-şi cobori din nou cu forţă 
gheata. Simţi trupul păianjenului pocnind şi storcindu-se 
sub călcâi. Beregata i se încleştă şi de astă dată nu mai 
avu cum să se abţină. Vomă, apoi răsuci călcâiul, 
sfărâmând făptura de pietre, şi ascultă tipetele din cap 
stingându-se în neființă. 

Cât de multe? Cât de multe ouă? N-am citit eu undeva 
că păianjenii pot depune mii... sau milioane? Nu pot face 
asta la nesfârşit, o să-mi pierd minţile... 

N-ai încotro. N-ai încotro. Haide, Ben... Adună-te! 
Trecu la oul următor şi repetă procesul în ultima licărire 
a luminii ce murea. Totul se repetă: plesnetul 
sfărâmicios, plescăitul lichidului, finalul coup de grâce. 
Următorul. Următorul. Următorul. Croindu-şi drum 
încet spre arcada neagră prin care intraseră prietenii 
săi. Acum întunericul era total, şi plasa descompusă era 
undeva în urmă. Încă-i mai putea auzi şoapta prăbuşirii. 
Ouăle erau pietre palide în beznă. Ajungând la fiecare, 
scăpăra câte un chibrit din cutie şi îl spărgea. În fiecare 
caz reuşea să urmărească goana puiului buimac de 
păianjen şi să-l strivească înainte ca flacăra să se stingă. 
Habar n-avea cum să procedeze dacă i se terminau 
chibriturile înainte de a fi zdrobit ultimul ou, ucigându- 
le tuturor încărcătura pe care nicio minte omenească nu 
o putea descrie în întreaga-i scârboşenie. 


10 
Monstrul, 1985 
Tot mai veneau. 


Monstrul simţea că tot mai veneau, câştigau teren, iar 
frica îi creştea. Poate că la urma urmei nu era eternă - 


ceea ce e de negândit trebuie gândit într-un târziu. Mai 
rău, Monstrul-femelă simţea moartea puilor săi. Un al 
treilea dintre aceşti atât de urâţi şi plini de ură bărbați- 
băieţi păşea neabătut pe dâra maternității sale, aproape 
scos din minţi de atâta repulsie, dar continuând cu toate 
acestea, metodic, să zdrobească sub talpă viața din 
fiecare ou al ei. 

Nu! se văicări ea, repezindu-se dintr-o parte în alta, 
simțind cum forţa vitală i se scurgea printr-o sută de 
răni, niciuna mortală în sine, dar fiecare un cântec al 
durerii, fiecare încetinind-o. Un picior îi atârna într-o 
singură fâşie vie de carne. Un ochi îi era orb. Simţea o 
cumplită ruptură înlăuntru-i, rezultatul cine ştie cărei 
otrăvi reuşise unul dintre detestaţii bărbaţi-băieţi să i-o 
bage pe gât. 

Și tot mai veneau, acoperind distanţa, şi cum de era 
asta cu putinţă? Monstrul scâncea şi miorlăia, iar când îi 
simți aproape imediat în spatele său, făcu singurul lucru 
pe care-l mai putea face acum: se întoarse să lupte. 


11 
Beverly 


Înainte ca ultima licărire de lumină să se stingă, 
lăsând întunericul absolut stăpân deplin, o văzu pe soţia 
lui Bill căzând încă vreo şapte metri, apoi săltând din 
nou în sus. Începuse să se rotească, iar părul lung şi 
roşcat i se răsfiră în jur. Soţia lui, îşi spuse. Dar eu am 
fost prima lui iubire şi dacă a crezut vreodată că altă 
femeie a fost cea dintâi e numai fiindcă a uitat... A uitat 
de Derry. 

Apoi rămase în beznă, singură, doar cu zgomotul 
plasei căzând şi cu povara inertă a trupului lui Eddie. 
Nu voia să-i dea drumul din braţe, nu voia să-i lase 
chipul pe pardoseala spurcată a acelui loc. Aşa că-i ţinu 
mai departe capul în căuşul unui braţ aproape amortit 
şi-i îndepărtă părul de pe fruntea umedă. Se gândi la 


păsări... Era un obicei pe care probabil îl deprinsese de 
la Stan. Sărmanul Stan, cel care nu fusese în stare să 
înfrunte aceste lucruri. 

A tuturor... Am fost prima lor iubire. 

Încercă să îşi amintească - era un lucru plăcut la care 
să mediteze în toată bezna aceea, unde nu puteai 
localiza sunetele. O făcea să se simtă mai puţin singură. 
La început nu izbuti să regăsească amintirea. Intervenea 
imaginea păsărilor - ciori, grauri şi gaiţe, păsări de 
primăvară ce reveneau de cine ştie unde, în vreme ce 
străzile încă mai şiroiau de apa dezgheţului şi ultimele 
pete de zăpadă scorţoasă, murdară, se aţineau amarnic 
în  ascunzătorile lor umbrite. Avea impresia că 
întotdeauna într-o zi noroasă auzi şi vezi pentru prima 
oară aceste păsări de primăvară şi te întrebi de unde 
vin. Dintr-o dată, pur şi simplu sunt înapoi în Derry, 
umplând aerul cu pălăvrăgeala lor croncănită. Se înşirau 
pe firele telefonice şi pe crestele acoperişurilor caselor 
victoriene de pe West Broadway; se înghesuiau să-şi 
facă loc pe elemenţii de aluminiu ai complicatei antene 
din vârful localului „Wally's Spa”; umpleau crengile 
negre şi ude ale ulmilor de pe Lower Main Street. Se 
aşezau, stăteau de vorbă cu glasurile lor zbierate şi 
bpâlbâite de ţărănci bătrâne, iar apoi, la un semnal pe 
care oamenii nu-l puteau depista, îşi luau cu toatele 
zborul, înnegrind cerul cu mulţimea lor... Şi coborau 
altundeva. 

Da, păsările, mă gândeam la ele fiindcă mi-era ruşine. 
Tatal meu mă făcuse să-mi fie ruşine, cred, şi poate că şi 
asta era opera Monstrului. Poate. 

Amintirea sosi - amintirea din spatele păsărilor -, dar 
era vagă şi lipsită de contur. Poate că această amintire 
aşa avea să fie întotdeauna. Făcuse... 

Şirul gândurilor i se frânse, dându-şi seama că 
Eddie... 


12 


Iubire şi dorință, 10 august 1958 


„„Vine la ea primul, pentru că el e cel mai 
înspăimântat. Vine la ea nu ca prieten al ei din vara 
aceea sau, acum, ca iubit trecător, ci aşa cum s-ar fi dus 
la mama sa cu doar trei sau patru ani în urmă, Să fie 
mângâiat; nu se retrage la atingerea goliciunii ei netede, 
şi în prima clipă fata se îndoieşte că o simte măcar. 
Băiatul tremură şi, deşi îl tine îmbrăţişat, bezna e atât 
de perfectă, încât nici chiar de la o asemenea apropiere 
nu îl poate vedea; cu excepția ghipsului aspru care ar 
putea fi foarte bine o fantomă. 

— Ce vrei? o Întreabă el. 

— Trebuie să-ţi bagi în mine ce ai tu, răspunde ea. 

Încearcă să se retragă, dar fata îl reţine, şi se supune, 
lipit de ea. 

L-a auzit pe careva - Ben, bănuieşte - trăgând aer în 
piept. 

— Bevvie, nu pot face asta. Nu ştiu cum... 

— Cred că-i uşor. Dar va trebui să te dezbraci. 

Se gândeşte la complicațiile de a se descurca între 
ghips şi cămaşă, mai întâi separându-le oarecum şi apoi 
alăturându-le iar, şi precizează: 

— De pantaloni, oricum. 

— Nu, nu pot! 

Dar crede că o parte din el poate şi doreşte, căci 
tremurul i-a încetat şi simte ceva mic şi dur ce o apasă 
în dreapta pântecelui. 

— Ba poți, spune ea şi-l trage în jos. 

Suprafaţa de sub spatele şi picioarele ei dezgolite e 
fermă, argiloasă, uscată. Tunetul îndepărtat al apei e 
liniştitor. Întinde braţele spre el. O clipă, intervine 
chipul tatălui ei, aspru şi neînduplecat, 

(vreau să văd dacă eşti intactă) 

iar apoi îşi îimpreunează mâinile după gâtul lui Eddie, 
obrazul ei neted lipit de obrazul lui neted, şi în timp ce 
el, nesigur, îi atinge sânii mici, oftează şi se gândeşte 


pentru prima oară Ăsta-i Eddie şi îşi aminteşte de o zi 
din iulie - se poate să nu fi fost decât luna trecută abia? 
- când pe Maidan n-a apărut nimeni decât Eddie şi avea 
un teanc întreg de benzi desenate cu Little Lulu pe care 
le-au citit împreună în cea mai mare parte a după- 
amiezii, Little Lulu umblând după fragi şi mure şi 
intrând în tot felul de situaţii trăsnite. Fusese distractiv. 

Se gândeşte la păsări, mai ales la gaițele, graurii şi 
ciorile ce se întorc primăvara, iar mâinile i se duc la 
cureaua lui şi o desfac, iar el spune iar că n-o poate 
face; ea îi spune că poate, că ştie că poate, iar ceea ce 
simte acum nu mai e ruşine sau teamă, ci un soi de 
triumf. 

— Unde? întreabă el, şi lucrul acela tare o apasă 
dornic pe partea interioară a coapsei. 

— AICI. 

— Bewvie, o să cad pe tine! exclamă Eddie, iar ea îi 
aude respiraţia începând să şuiere dureros. 

— Cam asta şi trebuie, cred, răspunde ea, 
cuprinzându-l cu blândeţe şi călăuzindu-l. 

Băiatul impinge prea repede şi o doare. 

Sssss! inspiră ea, cu dinţii înfipţi în buza de Jos, şi din 
nou se gândeşte la păsări, la păsările de primăvară, 
înşirate pe acoperișurile caselor, luându-și zborul toate 
odată sub norii joşi de martie. 

— Beverly? şopteşte el nesigur. Ţi-e bine? 

— Mai încet. O să-ți fie mai uşor să respiri. 

Băiatul se mişcă mai încet şi, după o vreme, respiraţia 
i se accelerează: dar fata înţelege că nu din cauză că i s- 
ar întâmpla ceva rău. 

Durerea se stinge. Deodată el se mişcă mai repede, 
apoi încetează, devine țeapăn şi scoate un sunet - un 
anume sunet. Simte că pentru el asta e ceva, ceva 
extraordinar de deosebit, ceva ca... zborul. Se simte 
puternică: un sentiment de triumf înălțându-se cu forță 
înlăuntrul ei. De-asta se temea tatăl său? Firesc să se 
teamă! E putere în acest act, sigur că da, o putere în 


stare să rupă lanţuri, putere adâncă. Nu simte nicio 
plăcere fizică, dar senzaţia deţine un fel de extaz mintal. 
Simte apropierea. Băiatul îşi reazemă faţa de gâtul ei, 
iar ea îl îmbrăţişează. El plânge. Ea îl ţine în braţe. Şi 
simte cum partea din el ce făcuse legătura între ei 
începe să se dizolve. N-o părăseşte propriu-zis; pur şi 
simplu se şterge, se împuţinează. 

Când greutatea lui se desprinde, fata se ridică în 
capul oaselor şi-i atinge faţa pe intuneric. 

— Ai reuşit? 

— Ce să reuşesc? 

— Ce-o fi trebuind. Nu ştiu exact. 

Băiatul clatină din cap - îl simte, cu mâna lipită de 
obrazul lui. 

— Nu cred că a fost exact cum... ştii, cum zic băieții 
mari. Dar a fost... Chiar a fost ceva. 

Vorbeşte încet, astfel ca să nu-l audă ceilalți. 

— Te iubesc, Bevvie. 

Aici, cunoştinţa i se frânge puţin. E absolut sigură că 
mai urmează şi alte vorbe, unele şoptite, altele mai 
sonore, şi nu-şi poate aduce aminte ce spun. Nu 
contează. Va trebui să-i lămurească de la început pe 
toți? Da, probabil. Dar n-are nicio importanţă. Trebuie 
să fie lămuriţi despre această esenţială legătură între 
lume şi infinit, singurul loc unde fluxul sangvin atinge 
eternitatea. Nu contează. Ceea ce contează e iubirea şi 
dorinţa. Aici, în bezna aceasta, e un loc la fel de bun ca 
oricare altul. Poate chiar mai bun decât altele. 

Mike vine la ea, apoi Richie, şi actul se repetă. Acum 
simte o oarecare plăcere, o căldură difuză în sexul ei 
copilăresc şi nematurizat, şi închide ochii în timp ce vine 
la ea Stan, şi se gândeşte la păsări, la primăvară şi la 
păsări, şi le vede, iar şi iar, toate poposind în acelaşi 
timp, umplând copacii despuiaţi de iarnă, călăreţi pe 
unda de şoc a marginii în mişcare a celui mai violent 
anotimp al naturii, le vede reluându-şi zborul din nou şi 
din nou, fâlfâitul aripilor lor sunând ca plesnetul multor 


cearşafuri întinse la uscat, şi îşi spune: De-acum într-o 
lună fiecare copil din Derry Park va avea un zmeu, vor 
fugi ca să nu li se încurce sforile unele în altele. Și își 
spune iar: Aşa e când zbori. 

Cu Stan, la fel ca şi cu ceilalţi, o stăpâneşte acea 
jalnică senzaţie de dizolvare, de despărțire, lucrul de 
care au nevoie cu adevărat din acest act - un anume 
ceva - aproape, dar încă negăsit. 

— Ai reuşit? întreabă ea iarăşi şi, deşi nu ştie exact ce 
să reuşească, înţelege că nu. 

Urmează o lungă aşteptare, după care vine la ea Ben. 

Tremură din tot trupul, dar nu e tremurul de frică pe 
care l-a simţit la Stan. 

— Beverly, nu pot, spune el pe un ton ce-şi propune să 
fie rezonabil şi e orice altceva, numai asta nu. 

— Ba poți şi tu. O simt. 

Sigur că simte. E mai multă duritate din aceea; mai 
mult din el. Îl poate simţi sub apăsarea blândă a burttii 
lui. Mărimea trezeşte în ea o anume curiozitate şi atinge 
uşor proeminenţa. Băiatul îi geme pe gât, iar suflul 
respirației lui îi face trupul gol să se înfioare. Simte 
prima străfulgerare de căldură gonind prin ea - deodată 
senzaţia dinlăuntru-i e foarte mare; recunoaşte că e 
prea mare 

(şi e oare prea mare, poate încăpea aşa ceva în ea?) 

şi prea matură pentru ea, ceva, o senzaţie ce umblă 
încălţată în ghete. E ca bombele lui Henry, ceva interzis 
copiilor, ceva ce poate exploda, făcându-te bucăţi. Dar 
acesta nu era nici locul, nici momentul să-şi facă griji; 
aici erau iubirea, dorinţa şi întunericul. Dacă nu 
încercau cu cea dintâi, cu siguranţă aveau să rămână cu 
cel din urmă. 

— Beverly, nu... 

— Ba da. 

— Eu... 

— Învaţă-mă să zbor, spune ea cu un calm pe care nu- 
l simte, conştientă, după căldura umedă şi proaspătă de 


pe obraz şi gât, că a început să plângă. Învaţă-mă, Ben. 

— Nu... 

— Dacă ai scris poezia, învaţă-mă. Mângâie-mă pe păr 
dacă vrei, Ben. Mi-ar plăcea. 

— Beverly... eu... eu... 

Acum nu numai că tremură; se zguduie din tot trupul. 
Dar ea simte din nou că aceşti fiori nu sunt numai frică - 
o parte din ei sunt precursorii Chinurilor presupuse de 
tot ceea ce se întâmplă. Se gândeşte la 

(păsări) 

Chipul lui, la chipul lui drag, dulce şi sincer, şi ştie că 
nu e frică; dorinţă e ceea ce simte el, o adâncă dorinţă 
pasională acum abia ţinută în frâu, şi din nou are acea 
senzație de putere, ca un fel de zbor, ca un fel de privire 
în jos de deasupra văzând toate păsările pe acoperișuri, 
pe antena din vârful localului „Wally's”, văzând străzi 
răspândite ca pe o hartă, oh, dorinţă, da, asta era ceva, 
era iubire şi dorinţă ce te învaţă să zbori. 

— Ben! Da! ţipă ea deodată, şi frâul se frânge. 

Din nou simte durere şi, un moment, o domină 
senzaţia înspăimântătoare că este zdrobită. Apoi el se 
propteşte pe palme şi senzaţia dispare. 

E mare, o, da - durerea a revenit, şi e mult mai 
adâncă decât când a intrat Eddie prima oară în ea. 
Trebuie iar să-şi muşte buza şi să se gândească la păsări 
până când îi trece arsura. Dar trece într-adevăr, şi 
reuşeşte să se ridice şi să-l atingă pe buze cu un deget, 
iar el geme. 

Dogoarea a început din nou, şi-şi simte puterea dintr- 
o dată trecând la el i-o dăruieşte bucuroasă şi o 
urmează. Mai întâi are senzaţia că este legănată, 
senzaţia unei delicioase dulceţi spiralânde ce o face să 
înceapă neajutorată să-ntoarcă dintr-o parte-n alta 
capul, şi un murmur fără melodie îi răzbate printre 
buzele închise, ăsta e zborul, ăsta, oh, iubire, oh, 
dorinţă, oh, ăsta-i un lucru imposibil de negat, a lega, a 
dărui, a forma un cerc puternic: a lega, a dărui... a 


zbura. 

— O, Ben, o, dragul meu, da, şopteşte ea, simțind 
sudoarea ieşindu-i pe faţă, simțind legătura dintre ei, 
ceva instalat ferm la locul său, ceva precum eternitatea, 
precum infinitul. 

— Te iubesc atât de mult, dragul meu. 

Și simte lucrul acela începând să se întâmple - ceva 
despre care fetele ce şuşotesc şi chicotesc în toaletă în 
legătură cu sexul habar nu au, cel puţin din câte ştie ea; 
nu fac decât să se mire cât de fioros trebuie că-i sexul, şi 
abia acum îşi dă seama că pentru multe dintre ele sexul 
nu poate fi decât vreun monstru nerealizat şi nedefinit; 
se referă la actul respectiv cu vocala „O“. Tu ai face-O, 
oare sora ta şi prietenul ei O fac, mama şi tatăl tău încă 
O mai fac, iar ele niciodată n-au s-O facă; a, da, ai crede 
că toate fetele clasei a cincea erau viitoare mironosiţe, 
iar pentru Beverly e evident că niciuna dintre ele nu 
poate suspecta această... această concluzie, şi n-o 
împiedică să ţipe decât faptul că ceilalți ar auzi-o şi-ar 
crede-o grav rănită. Işi duce palma la gură şi muşcă 
apăsat. Acum înțelege mai bine râsul zbierat al Gretei 
Bowie, şi al lui Sally Mueller, şi al celorlalte: oare ei, toți 
şapte, n-au petrecut cea mai mare parte din această 
vară, cea mai lungă şi mai înfricoşătoare vară din viaţa 
lor, râzând ca scoşi din minţi? Râzi pentru că ceea ce e 
înfricoşător şi necunoscut mai e şi comic, râzi aşa cum 
uneori copiii mici râd şi plâng în acelaşi timp când se 
apropie, făcând tumbe, un clovn de la circ, ştiind că ar 
trebui să fie comic... Dar mai e şi necunoscut, plin de 
eterna putere a necunoscutului. 

Muşcatul mâinii nu-i opreşte ţipătul, şi-i poate linişti 
pe ceilalţi - şi pe Ben - doar exclamând în întuneric: 

— Da! Da! Da! 

Imagini de lumină strălucitoare îi umplu mintea, 
amestecându-se cu tipetele răguşite ale gaițelor şi 
graurilor; aceste sunete devin cea mai dulce muzică din 
lume. 


Aşa că zboară, zboară sus, iar acum puterea nu e cu 
ea sau cu el, ci undeva între ei, iar el ţipă, şi-i poate 
simţi braţele tremurând, iar ea se arcuieşte în sus şi în 
el, simţindu-i spasmul, atingerea, totala intimitate 
plutitoare cu ea în întuneric. Si răzbat împreună înapoi 
în lumina vieții. 

Apoi e gata şi stau unul în braţele celuilalt, iar când el 
încearcă să spună ceva - poate vreo scuză prostească în 
stare să rănească ceea ce-şi aminteşte ea, vreo scuză 
idioată ca o cătuşă, îi opreşte cuvintele cu un sărut şi-l 
trimite înapoi. 

Vine la ea Bill. 

Încearcă să vorbească, dar acum bâlbâiala-i e aproape 
totală. 

— Tu să taci, îi şopteşte, sigură în noua ei cunoaştere, 
dar conştientă că de acum e obosită. 

Obosită şi al dracului de plină de dureri. Părţile 
interioare şi dinapoi ale coapselor îi sunt lipicioase, şi 
bănuieşte că asta-i din cauză că Ben a terminat într- 
adevăr sau poate pentru că ei îi curge sânge. 

— Totul o să fie în regulă. 

— E-e-eşti si-si-si-gură? 

— Da, răspunde ea şi-şi împreunează mâinile pe după 
capul lui, simţindu-i părul încălcit şi asudat. Poţi să pui 
pariu. 

— T-t-te d-d... ted-d-d... 

— $53ş... 

Nu e aşa cum a fost cu Ben; există patimă, dar nu de 
acelaşi fel. A fi acum cu Bill e cea mai bună concluzie a 
ceea ce se întâmplă, cea mai bună dovadă cu putinţă. El 
e blând, tandru; doar că-i cam lipseşte calmul. li simte 
nerăbdarea, dar îi e temperată şi ținută în frâu de 
neliniştea lui pentru ea, poate pentru că numai Bill şi ea 
însăşi îşi dau seama ce act enorm e acesta şi cum nu 
trebuie să vorbească niciodată despre el nimănui 
altcuiva, nici măcar ei între ei. 

La sfârşit, e luată prin surprindere de acea bruscă 


înălţare şi are timp să-şi spună: Oh! Se va întâmpla iar, 
nu ştiu dacă pot să îndur... 

Dar gândurile-i sunt risipite de absoluta gingăşie a 
faptului şi abia-l aude şoptind: 

— Te iubesc, Bev, te iubesc, am să te iubesc 
întotdeauna... 

O repetă iar şi iar şi nu se bâlbâie deloc. 

Il trage strâns spre ea şi o clipă rămân astfel, obrazul 
său neted stând lipit de al ei. 

Se desprinde de el fără a spune nimic şi un scurt 
răstimp, cât e singură, îşi adună la loc hainele, şi le 
pune incet pe ea, conştientă de o durere surdă şi 
pulsândă despre care ei, băieţi fiind, nu vor şti 
niciodată, conştientă şi de o anume plăcere epuizată şi 
de uşurarea de-a o fi dus la bun sfârşit. Acum, acolo jos 
e un loc gol şi, deşi se bucură că sexul ei îi aparține din 
nou, goliciunea implică o stranie melancolie pe care 
nicicând n-ar putea-o exprima... decât gândindu-se la 
copaci goi sub un cer de iarnă alb, copaci desfrunziţi, 
copaci aşteptând mierlele să vină ca nişte pastori la 
sfârşitul lui martie pentru a oficia moartea zăpezii. 

Îi găseşte, bâjbâind după mâinile lor. 

Un moment, nu vorbeşte nimeni, iar, când o face 
cineva, n-o surprinde prea mult să audă că-i Eddie. 

— Cred că atunci când am luat-o la dreapta, acum 
două cotituri, ar fi trebuit s-o luăm la stânga. Fir-aş, am 
ştiut-o, da’ eram aşa de năduşit şi speriat... 

— Ai fost speriat toată viața, Eds, spune Richie. 

Are glasul binevoitor. Muchia aspră a panicii a 
dispărut complet. 

— Am mai luat-o greşit încă în două locuri, spune 
Eddie, neluându-l în seamă, dar asta a fost cea mai 
nasoală chestie. Dacă ne găsim drumul înapoi până 
acolo, s-ar putea să scăpăm cu bine. 

Se adună într-un şir nesigur, Eddie primul, Beverly a 
doua acum, cu mâna pe umărul lui Eddie, după cum şi 
Mike îşi ține mâna pe al ei. Se pun din nou în mișcare, 


mai repede de astă dată. Eddie nu mai dă niciun semn 
din fosta sa îngrijorare nervoasă. 

Mergem acasă, își spune ea şi se înfioară de uşurare 
şi bucurie. Acasă, da. Şi asta va fi bine. Ne-am făcut 
treaba pentru care am venit, acum putem merge înapoi 
să fim iar doar simpli copii. Şi va fi bine şi asta. 

În timp ce înaintează prin întuneric, îşi dă seama că 
sunetul apei curgând se aude mai aproape. 


Capitolul 23 
Afară 


1 
Derry, 9.00-10.00 dimineaţa 


Pe la 9.10, viteza vântului în Derry înregistra o medie 
de optzeci de kilometri pe oră, cu rafale până la o sută. 
Vântul rupsese din agăţători girueta de pe acoperişul 
tribunalului şi o aruncase în lumina difuză a zilei bătute 
de ploaie. La fel ca bărcuţa lui George Denbrough, 
nimeni n-a mai văzut-o vreodată. Pe la nouă şi jumătate, 
lucrul despre care Departamentul Apelor Derry jurase 
că acum e imposibil părea nu doar posibil, ci chiar 
iminent: zona centrală a oraşului s-ar putea să fie 
inundată pentru prima oară din august 1958, când multe 
dintre vechile canale se înfundaseră sau se surpaseră în 
timpul unei furtuni îngrozitoare. Pe la 9.45, oameni cu 
chipuri sumbre soseau în maşini şi automacarale pe 
ambele maluri ale Canalului, cu echipamentul de vreme 
rea zbătându-se nebuneşte în vântul rapid ca un tren de 
marfă. Pentru întâia dată din octombrie 1957, saci cu 
nisip începură să se alinieze pe laturile cimentate ale 
Canalului. Arcada prin care Canalul intra sub intersecţia 
cu triplu sens din inima oraşului era plină aproape până 
sus; Main Street, Canal Street şi baza Colinei Up-Mile 
erau impracticabile altfel decât cu piciorul, iar cei care 
se grăbeau spre operaţiunea cu sacii de nisip simțeau 
străzile vibrându-le sub tălpi o dată cu torentul frenetic 
al apelor, aşa cum un pasaj suprateran trepidează când 
trec unul pe lângă altul camioane de mare tonaj. Dar 
aceasta era o vibraţie constantă, iar oamenii se bucurau 
să se afle pe latura nordică a centrului, departe de acel 
vuiet statornic, mai mult simţit decât auzit. Harold 
Gardener striga la Alfred Zitner, care ţinea „Zitner's 


Realty” în partea de vest a oraşului, întrebându-l dacă 
străzile se vor prăbuşi. Zitner spunea că mai curând ar 
îngheţa iadul decât să se întâmple aşa ceva. Harold avu 
o scurtă viziune cu Adolf Hitler şi Iuda Iscariotul oferind 
patine, după care reveni la căratul sacilor. Apa ajunsese 
acum la mai puţin de trei degete sub creasta pereţilor 
de ciment ai Canalului. Pe Maidan, râul Kenduskeag îşi 
ieşise deja din matcă, iar pe la amiază vegetaţia 
luxuriantă şi copacii piperniciţi aveau să răsară dintr-un 
întins lac puturos, puţin adânc. Oamenii continuară să 
lucreze, oprindu-se doar când li se termină rezerva de 
saci... Iar apoi, la 10.10, îngheţară la auzul unui enorm 
şi asurzitor zgomot de sfâşiere. Harold Gardener avea 
să-i povestească mai târziu soţiei sale că îşi spusese că a 
venit sfârşitul lumii. Nu era năruirea centrului pe 
pământ - nu atunci -, ci Turnul de Apă. Doar Andrew 
Keene, nepotul lui Norbert Keene, o văzu efectiv 
întâmplându-se, şi în dimineaţa aceea fumase atât de 
multă iarbă, încât în prima clipă crezu că are fără doar 
şi poate halucinaţii. Hoinărea pe străzile răvăşite de 
furtună încă de pe la ora opt, cam din aceeaşi perioadă 
când dr. Hale se înălța spre acea mare familie de 
practică medicală din ceruri. Era ud până la piele (cu 
excepţia trăistuţei de cincizeci de grame pe care o purta 
la subsuoară, mai exact spus), dar total inconştient de 
acest lucru. Ochii i se dilatară, neîncrezători. Ajunsese 
la Memorial Park, aflat pe coasta Colinei pe care se 
înălța Turnul de Apă. Şi, doar dacă nu se înşela cumva, 
acesta avea acum o înclinație pronunţată, la fel ca 
fututul ăla de turn din Pisa de pe cutiile cu macaroane. 

— Oh, mamăă! ţipă Andrew Keene, cu ochii căscându- 
i-se şi mai mult. 

Acum arătau de parcă ar fi stat pe nişte arcuri 
elastice - în timp ce începeau trosnetele. Aplecarea 
turnului devenea tot mai pronunţată, sub privirea lui, 
aşa cum stătea acolo cu blugii leoarcă lipiţi de picioarele 
slăbănoage şi panglica de pe cap şiroindu-i apă în ochi. 


Ţigle albe ţâşneau din latura marelui turn de apă 
circular... Nu, nu tocmai ţâşneau; păreau mai degrabă a 
fi stoarse de-acolo. Şi o crăpătură clară apăruse cam la 
şase metri deasupra fundaţiei de piatră. Prin acea 
crăpătură începu deodată să fie pulverizată apă, iar 
acum ţiglele nu mai erau stoarse din faţa dinspre centru 
a turnului; erau duse de vânt. Un zgomot groaznic 
începu să se audă, iar Andrew văzu turnul mişcându-se 
ca limba unui mare orologiu înclinându-se de la ora 
amiezii spre unu, apoi spre două. Săculeţul cu iarbă îi 
căzu de la subsuoară, cuibărindu-se în cămaşă undeva 
deasupra curelei. Nu observă. Era complet năucit. 
Dangăte imense răsunau din interiorul turnului, ca şi 
cum s-ar fi rupt una câte una corzile celei mai mari 
chitare din lume. Acestea erau cablurile dinăuntrul 
cilindrului, care furnizaseră echilibrul optim al tensiunii 
faţă de presiunea apei. Turnul începu să se răstoarne tot 
mai repede şi mai repede, scânduri şi bârne 
dezghiocându-se, ţăndări sărind şi răsucindu-se prin 
aer. 

— PĂĂĂ-.. FUTU-L..- ZEAAAAA! chirăi Andrew 
Keene, dar ţipătul i se pierdu în bubuitul final al 
prăbuşirii şi în vuietul crescând a patru milioane şi trei 
sferturi de litri de apă revărsându-se prin latura ruptă a 
clădirii. 

Porni într-un val seismic cenuşiu şi bineînţeles că, de 
s-ar fi aflat în pantă faţă de turn, Andrew Keene şi-ar fi 
făcut ieşirea de pe această lume cât ai zice peşte. Dar 
Dumnezeu îi apără pe beţivi, pe copiii mici şi pe cei 
drogati; Andrew stătea într-un loc de unde vedea totul 
fără a fi atins nici măcar de un strop. 

— MAMĂ, CE MAI FUTU-LE DE EFECTE SPECIALE! 
zbieră Andrew în timp ce apa se rostogolea peste 
Memorial Park ca un corp solid, măturând cadranul 
solar lângă care un băieţel pe nume Stan Uris stătuse 
adesea privind păsările prin binoclul de câmp al tatălui 
său. 


— STEVEN SPIELBERG, SĂ TE ZGÂRII PE OCHI! 

Se duse şi băiţa păsărilor. Andrew o văzu un moment 
cum se dădea peste cap la nesfârşit, piedestal în locul 
cuvei şi cuvă în locul piedestalului, după care dispăru. 
Un şir de arţari şi mesteceni ce despărţeau Memorial 
Park de Kansas Street au fost doborâţi la pământ ca tot 
atâtea popice pe un culoar de bowling. Traseră după ei 
şi nebuneşti încâlceli ţepoase de cabluri electrice. Apa 
năvăli şuvoi de-a latul străzii, acum întinzându-se, 
începând să semene mai mult a apă decât a zidul solid 
ce ştersese cadranul solar, băiţa de păsări şi arborii, dar 
tot mai avu destulă putere ca să smulgă din temelii 
aproape o duzină de case de pe partea cealaltă a Kansas 
Street până pe Maidan. Se duseră cu o uşurinţă 
ameţitoare, majoritatea încă întregi. Andrew Keene o 
recunoscu pe una ca aparţinând familiei Karl Massenisk. 
Domnul Massenisk fusese profesorul său din clasa a 
şasea, o adevărată jigodie. In timp ce casa zbura peste 
margine luând-o pe pantă, Andrew îşi dădu seama că 
încă mai putea vedea o lumânare arzând cu flacără vie 
într-o fereastră şi se întrebă scurt dacă n-ar putea-o 
stinge prin concentrare mintală. Urmă o explozie pe 
Maidan şi o văpaie instantanee de flacără galbenă, când 
felinarul cu gaz Coleman al cuiva aprinse combustibilul 
ce curgea dintr-un rezervor spart. Andrew privi la 
partea opusă a străzii, unde până cu numai patruzeci de 
secunde în urmă se aflase un şir ordonat de case. Acum 
erau Oraşul Dus, şi n-ar strica s-o crezi pe cuvânt, 
dulceaţă mică. În locul lor se vedeau zece beciuri care 
arătau ca nişte piscine. Andrew vru să avanseze opinia 
că asta era futu-i mama mă-sii de grozav, dar nu mai 
putea să urle. Părea că i se paradise urlătorul. Îşi simţea 
diafragma slăbită şi inutilă. Auzi un şir de bufnituri 
trosnitoare, zgomotul pe care-l face un gigant cu 
pantofii plini de crochete coborând o scară. Era Turnul 
de Apă ce se rostogolea pe colină, uriaş cilindru alb încă 
scuipând ce-i mai rămăsese din provizia de apă, 


cablurile groase zburând prin aer şi apoi plesnind iar 
pământul ca nişte harapnice de oţel, scobind în solul 
moale şănţuleţe ce se umpleau imediat cu apă de ploaie 
şiroind. Sub ochii lui Andrew, care privea cu bărbia 
rezemată undeva între clavicule, turnul, orizontal de 
acum, şi mai lung de patruzeci de metri, se ridică în aer. 
O clipă păru îngheţat acolo, imagine suprarealistă din 
ţara cu pereţi-de-cauciuc şi cămăşi-de-forţă tra-la-la, cu 
apa de ploaie scânteindu-i pe pereţii zdrobiţi, cu 
ferestrele sparte, cu cercevelele atârnând, cu farul din 
vârf, menit să avertizeze avioanele uşoare ce zburau 
prea jos, fulgerând încă, după care căzu în stradă cu un 
ultim bubuit asurzitor. Kansas Street preluase o bună 
parte din apă, care acum începu să şiroiască spre centru 
abătându-se peste Up-Mile Hill. Acolo erau case, îşi 
spuse Andrew Keene, şi deodată toată puterea i se risipi 
din picioare. Se aşeză greoi: pleosc-fleoşc. Rămase cu 
ochii holbaţi la fundaţia de piatră pe care de când se ştia 
el stătuse Turnul de Apă. Se întreba dacă l-ar crede 
cineva vreodată. 
Se întreba dacă el însuşi o credea. 


2 
Uciderea, 10.02 dimineaţa, 31 mai 1985 


Bill şi Richie văzură Monstrul-femelă întorcându-se 
spre ei, cu mandibulele deschizându-se şi închizându-se, 
cu singurul ochi sănătos arzând, iar Bill îşi dădea seama 
că acesta avea propria sa sursă de iluminare, ca un soi 
de licurici groaznic. Dar lumina pâlpâia, nesigură; 
Monstrul-femelă era grav rănită. Gândurile îi bâzâiau şi 
hodorogeau 

(dati-mi drumul! daţi-mi drumul şi puteţi căpăta orice- 
ați dorit vreodată - bani, faimă, avere, putere - vă pot da 
aceste lucruri) 

în capul lui Bill. 

Acesta înainta cu mâinile goale, ţinându-şi ochii 


aţintiţi către cel roşu al Monstrului. Simţea puterea 
crescând înlăuntrul său,  învestindu-l, înnodându-i 
braţele ca pe nişte odgoane, umplând fiecare pumn 
strâns cu propria-i forţă. Richie păşea alături de el, cu 
gura crispată într-o grimasă a hotărârii nezdruncinate. 

(îţi pot înapoia soția - o pot face, numai eu - nu-şi va 
aminti nimic, la fel cum nici voi şapte nu v-aţi mai 
amintit nimic) 

Acum erau aproape, foarte aproape. Bill îi putea simţi 
duhoarea puturoasă şi-şi dădu seama cu neaşteptată 
groază că era mirosul Maidanului, cel pe care-l luaseră 
drept miros de canale, de pârâiaşe poluate şi gunoi 
ars... Dar crezuseră oare vreodată că asta era tot? Era 
mirosul Monstrului, şi o fi fost el poate mai puternic pe 
Maidan, dar plutise pe deasupra întregului Derry ca un 
nor, şi oamenii pur şi simplu nu-l simțeau, întocmai cum, 
după o vreme, îngrijitorii de la grădina zoologici nu mai 
simt mirosul cuştilor, ba chiar se întreabă de ce 
vizitatorii strâmbă din nas. 

— Noi doi, îi murmură el lui Richie, iar Richie dădu 
din cap fără să-şi ia ochii de la Păianjen, care acum se 
făcea mititel dinaintea lor, cu abominabilele-i picioare 
ţepoase dârdâind, adus în sfârşit la respect. 

(nu vă pot oferi viaţa eternă, dar vă pot atinge şi veți 
trăi vieţi lungi, lungi - două sute de ani, trei sute, poate 
cinci sute -, vă pot face zei ai Pământului - dacă-mi daţi 
drumul dacă-mi daţi drumul dacă-mi dați...) 

— Bill? întrebă Richie răguşit. 

Cu un țipăt crescând în el, înălțându-se tot mai sus, şi 
mai sus, şi mai sus, Bill atacă. Richie alergă lângă el în 
acelaşi pas. Izbiră în acelaşi timp cu pumnii drepţi, iar 
Bill înţelese că în realitate nu loveau deloc cu pumnii; 
era forţa lor combinată, sporită de forţa acelui Altul; era 
forţa memoriei şi a dorinţei; mai presus de orice, era 
forţa iubirii şi a neuitatei copilării ca o unică şi mare 
roată. 

Zbieretul Păianjenului umplu capul lui Bill, părând să- 


i spintece creierii. Îşi simţi pumnul plonjând adânc într-o 
umezeală ce se zvârcolea. Braţul îl urmă până la umăr. 
Şi-l trase, şiroind de sângele negru al Păianjenului. 
Zeama curgea din gaura pe care o făcuse. 

Îl văzu pe Richie stând în picioare aproape sub trupul 
umflat al Monstrului, acoperit cu sângele scânteietor şi 
întunecat, în poziţia clasică a boxerului, izbind cu 
pumnii uzi. 

Păianjenul îi biciui cu picioarele. Bill simţi unul 
tăindu-l în josul coastelor, sfâşiind cămaşa, sfâşiind 
pielea. Acul pompa zadarnic, proptit în pardoseală. 
Zbieretele  Monstrului răsunau ca nişte salve de 
trâmbiţă în capul lui Bill. Se repezi stângaci înainte, 
încercând să-l muşte, şi, în loc să se retragă, Bill înainta 
şi el, folosindu-şi acum nu numai pumnul, ci întregul 
trup, prefăcut într-o torpilă. Intră în burta Monstrului ca 
un fundaş de fotbal care-şi apleacă umerii şi pur şi 
simplu goneşte drept înainte. 

O clipă simţi carnea împuţită a Monstrului cedând cu 
simplitate, ca şi cum ar fi urmat să se destindă şi să-l 
catapulteze înapoi. Cu un urlet nearticulat, împinse şi 
mai tare, apăsând înainte şi în sus cu picioarele, săpând 
cu mâinile. Şi pătrunse; se simţi inundat de fluidele 
fierbinţi ale Monstrului-femelă. li curseră peste faţă, în 
urechi. Le aspiră pe nas în fire subţiri şi viermuitoare. 

Era din nou în întuneric, afundat până la umeri 
înăuntrul trupului cuprins de convulsii al Monstrului. lar 
în urechile înfundate putea auzi un sunet asemănător cu 
monotonul mpf-MPF-mpf-MPF al unei enorme tobe bas, 
cea care conduce parada când intră circul în oraş cu 
alaiul său de clovni pe catalige şi acrobaţi. 

Bătaia inimii Monstrului. 

Îl auzi pe Richie răcnind brusc de durere, sunet ce 
crescu într-un rapid geamăt sufocat şi se frânse. Bill îşi 
repezi dintr-o dată înainte ambii pumni strânşi. Se 
înecă, strangulat în punga pulsândă de măruntaie şi ape 
a Monstrului. 


Mpf-MPF-mpf-MPF... 

Îşi cufundă mâinile în Monstru, rupând, sfâşiind, 
despărţind, căutând sursa sunetului; smulgând organe 
cu degetele sale mânjite care se desfăceau şi se 
strângeau, pieptul ferecat părând să i se umfle din cauza 
lipsei de aer. 

Mpf-MPF-mpf-MPF... 

Şi deodată o avu în mâini. Uriaşă fiinţă vie ce pompa 
şi pulsa în palmele sale, împingându-i-le în repetate 
rânduri. 

(NUNUNUNUNUNUNU) 

Ba da! ţipă Bill, sufocându-se, înecându-se. Ba da! 
Încearc-o pe asta, fă, curvo! ÎNCEARC-O P-ASTA! ÎŢI 
PLACE? ÎŢI FACE BINE? DA? 

Îşi întrepătrunse degetele peste inima pulsândă a 
Monstrului, cu palmele despărțite într-un V inversat, şi 
le împreună cu toată forţa de care era în stare. 

Se mai simţi un ultim urlet de durere şi groază când 
inima oribilei creaturi îi explodă între mâini, curgându-i 
printre degete în fâşii palpitânde. 

Mpf-MPF-mpf-MPF 

Răcnetul, stingându-se, micşorându-se, Bill simți că 
trupul Monstrului se încleştează deodată în jurul său, ca 
un pumn într-o mănuşă pe măsură. Apoi totul se înmuie. 
Deveni conştient că acel trup se înclina, lunecând încet 
într-o parte. În acelaşi timp începu să se retragă, 
pierzându-şi cunoştinţa. 

Păianjenul se prăvăli pe-o latură, maldăr enorm de 
carne  nepământeană, aburindă, încă azvârlind şi 
zvâcnind din picioare, mângâind pereţii tunelului şi 
râcâind pardoseala în zgârieturi disperate. 

Bill se îndepărtă împleticit, respirând în icnete 
sufocate, scuipând în efortul de a-şi curăța gura de 
oribilul gust al Monstrului. Se împiedică de propriile-i 
picioare şi căzu în genunchi. 

Şi, desluşit, auzi Vocea celuilalt; o fi fost moartă 
Ţestoasa, dar ceea ce o învestise nu era. 


— Fiule, ai făcut într-adevăr un bine. 

Apoi se stinse. Puterea dispăru o dată cu ea. Se 
simţea slăbit, scârbit, pe jumătate nebun. Privi peste 
umăr şi văzu coşmarul negru muribund ce era 
Păianjenul palpitând şi cutremurându-se încă. 

— Richie! strigă el cu un glas aspru, frânt. Richie, 
unde eşti, domne? 

Niciun răspuns. 

Acum se stinsese şi lumina. Murise o dată cu 
Păianjenul. Cotrobăi în buzunarul cămăşii încleiate după 
ultima cutie de chibrituri. Erau acolo, dar nu voiau să se 
aprindă; gămăliile erau leoarcă de sânge. 

— Richie! răcni iar, acum începând să-i curgă 
lacrimile. 

Porni târâş înainte, întâi o mână, apoi cealaltă, 
dibuind prin beznă, în sfârşit, una dintre ele dădu peste 
ceva ce-i cedă molatic atingerii. Mâinile zburară pe 
deasupra... şi se opriră la contactul cu faţa lui Richie. 

— Richie! Richie! 

Tot niciun răspuns. Chinuindu-se pe întuneric, Bill îşi 
trecu un braţ pe sub spinarea lui Richie, iar pe celălalt 
pe sub genunchi. Se adună pe picioare şi porni poticnit 
înapoi pe unde veniseră, cu Richie în braţe. 


3 
Derry, 10.00-10.15 dimineaţa 


La ora 10.00, vibrația care străbătuse străzile din 
centrul oraşului Derry crescu până la un vuiet 
rostogolit. Derry News avea să scrie ulterior că 
suporturile porțiunii subterane a Canalului, slăbite de 
asediul sălbatic al unei inundaţii, se prăbuşiseră pur şi 
simplu. Au existat oricum oameni în dezacord cu această 
opinie. 

— Eu am fost acolo şi ştiu, îi spuse mai târziu Harold 
Gardener soţiei sale. Nu s-au surpat doar suporturile 
Canalului. A fost un cutremur, asta a fost. A fost un 


cutremur, futu-i mama mă-sii. 

Oricum rezultatele erau aceleaşi. În timp ce vuietul 
creştea constant, ferestrele au început să se spargă, 
tencuiala de pe tavane să cadă, iar ţipătul inuman al 
grinzilor răsucite şi al fundațiilor se înteţi până ajunse o 
cacofonie înfiorătoare. Crăpături goniră peste faţada din 
cărămizi găurită de gloanţe a prăvăliei „Machen's” ca 
nişte mâini dornice să înhaţe. Cablurile ce susțineau 
deasupra străzii marchiza cinematografului „Aladdin” 
plesniră, iar copertina se prăbuşi la pământ. Richard's 
Alley, ce trecea pe după farmacie, se umplu deodată cu 
o avalanşă de cărămizi galbene când Brian X Dowd 
Professional Building, clădită în 1952, se prăbuşi 
bubuind. Un enorm ecran de praf de culoarea icterului 
se ridică în aer şi fu smuls de vânt ca un văl. 

Cam în acelaşi timp, statuia lui Paul Bunyan din faţa 
Primăriei explodă. Ca şi cum acea ameninţare de demult 
a profesoarei de arte că o va arunca în aer se dovedise 
în cele din urmă al dracului de serioasă. Capul bărbos şi 
rânjit zbură drept în văzduh. Un picior dădu un şut 
înainte, celălalt înapoi, de parcă Paul ar fi încercat un 
soi de grand écart atât de entuziast, încât sfârşise cu 
dezmembrare. Secţiunea mediană a statuii se spulberă 
într-un nor de şrapnel, iar capul securii de plastic ţâşni 
spre cerul ploios, dispăru, apoi căzu din nou, făcând 
tumbe. Străpunse acoperişul Punţii săruturilor, apoi şi 
podeaua. 

Iar după aceea, la ora 10.02, centrul oraşului Derry se 
surpă pur şi simplu. 

Cea mai mare parte a apei din turnul dărâmat 
traversase Kansas Street şi sfârşise pe Maidan, dar tone 
de lichid şiroiseră în jos spre cartierul administrativ pe 
panta Up-Mile Hill. Poate acesta să fi fost paiul care a 
rupt spinarea cămilei... Sau poate, după cum i-a spus 
Harold Gardener soţiei sale, chiar a fost un cutremur. 
Crăpături goniră pe Main Street, înguste... Apoi 
începură să se caşte ca nişte guri flămânde, iar sunetul 


Canalului pluti în sus, acum nemaifiind înăbuşit, ci 
înspăimântător de puternic. Totul începu să se zguduie. 
Reclama de neon din faţa magazinului de suveniruri 
„Shorty Squires's” căzu în stradă şi făcu scurtcircuit 
într-un metru de apă. După câteva clipe, clădirea lui 
Shorty, ce se înălța alături de „Mr. Paperback”, începu 
să coboare. Buddy Angstrom a fost primul care observă 
fenomenul. Îi dădu un ghiont lui Alfred Zitner, care 
privi, rămase cu gura căscată, apoi îl înghionti şi el pe 
Harold Gardener. În interval de câteva secunde, 
operaţiunea de amplasare a sacilor cu nisip încetă. 
Oamenii aliniaţi pe ambele maluri ale Canalului nu mai 
făcură decât să stea cu ochii holbaţi către centru, în 
ploaia torențială, având întipărite pe feţe expresii 
identice de stupefacţie îngrozită. „Squires's Souvenirs 
and Sundries” părea să fi fost clădit pe cine ştie ce lift 
enorm care acum începuse să coboare. Se scufundă în 
betonul aparent solid cu o ţinută absolut demnă. Când 
se opri, ai fi putut să te laşi în patru labe pe trotuarul 
inundat şi să intri printr-una dintre ferestrele de la 
etajul trei. Apa ţâşni în sus de jur-împrejurul clădirii şi, 
după o clipă, Shorty în persoană apăru pe acoperiş, 
dând înnebunit din mâini după ajutor. Apoi a fost 
nimicit, când instituţia din vecini, cea care găzduia la 
parter „Mr. Paperback”, se scufundă şi ea în pământ. 
Din nefericire, aceasta nu cobori de-a dreptul, aşa cum 
făcuse cea a lui Shorty; clădirea „Mr. Paperback” 
dezvoltă o înclinaţie pronunţată (preţ de-o clipă de fapt 
chiar se asemănă vădit cu fututul ăla de turn din Pisa, 
ăla de pe cutiile cu macaroane). Pe când se apleca, 
începu să plouă cu cărămizi din vârf şi laturi. Mai multe 
îl loviră pe Shorty. Harold Gardener îl văzu lăsându-se 
pe spate, cu mâinile la cap... Iar apoi ultimele trei etaje 
de la „Mr. Paperback” lunecară la fel de distinct ca nişte 
clătite din vârful unui teanc. Shorty dispăru. Cineva din 
şirul cu sacii ţipă, după care totul se pierdu în vacarmul 
scrâşnit al distrugerii. Oameni erau doborâţi de pe 


picioare sau catapultaţi de-a dura, zbătându-se, în 
Canal. Harold Gardener văzu cum clădirile aflate faţă în 
faţă pe Main Street se aplecară înainte ca nişte cucoane 
chibiţând la un joc de cărţi, aproape atingându-şi 
creştetele. Strada însăşi se scufunda, pârâind şi 
frângându-se. Apa împroşca şi se spulbera. Iar apoi, una 
după alta, clădirile din ambele părţi ale străzii se 
înclinară pur şi simplu până dincolo de centrele de 
greutate şi se prăvăliră în stradă - „Northeast Bank”, 
„The Shoeboat”, „Alvey's Smoke'n Jokes”, „Bailley's 
Lunch”, „Bandler's Record and Music Barn” Atât doar 
că, de fapt, nu mai aveau nicio stradă în care să se 
prăbuşească. Strada căzuse în Canal, întinzându-se la 
început ca zahărul caramel, şi apoi frângându-se în 
bucăţi săltăreţe de asfalt. Harold văzu refugiul de 
dirijare a circulaţiei din intersecţia celor trei străzi 
căzând deodată în afara câmpului vizual, şi, în timp ce 
apa ţâşnea ca din nişte gheizere, înţelese deodată ce 
urma să se întâmple. 

— Tre’ s-o ştergem de-aici! urlă el la Al Zitner. O să 
refuleze! Al! O să refuleze! 

Al Zitner nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit. Avea 
faţa unui somnambul sau poate a unui om care-a fost 
hipnotizat profund. Stătea în sacoul său sport, cadrilat 
în roşu şi albastru, ud fleaşcă, în cămaşa Lacoste 
descheiată la guler şi cu micul aligator pe colţul stâng al 
acestuia, în ciorapii albaştri ce aveau brodate în lateral 
bastoanele albe de golf încrucişate, în pantofii-bărci cu 
tălpi de cauciuc. Privea cum poate un milion de dolari 
din investiţiile lui personale se scufundau în stradă, trei 
sau patru milioane din investiţiile prietenilor săi - băieţii 
cu care juca pocher, băieţii cu care mergea la golf, 
băieţii cu care schia în Rangley. Deodată, oraşul său 
natal, Derry, din statul Maine, pentru numele lui 
Dumnezeu, începuse să semene în mod bizar cu oraşul 
ăla de futu-i mama mă-sii unde luntraşii plimbau lumea 
în canoe lungi şi slăbănoage. Apa se învolbura şi 


spumega printre clădirile ce încă mai stăteau în 
picioare. Canal Street se termina într-o trambulină 
neagră şi dinţată deasupra marginii unui lac clocotitor. 
Nici nu era de mirare că Zitner nu-l auzise pe Harold. 
Alţii însă ajunseseră la aceeaşi concluzie ca şi Gardener 
- nu puteai arunca atât de mult căcat într-o masă de apă 
turbată fără a pricinui necazuri mari. Unii lăsară să cadă 
sacii de nisip pe care-i ţinuseră în mâini şi o luară la 
sănătoasa. Harold Gardener era unul dintre aceştia, aşa 
că rămase în viaţă. Alţii nu avură la fel de mult noroc, şi 
încă se mai aflau pe acolo când Canalul, cu gâtlejul 
înfundat acum cu tone de asfalt, ciment, cărămizi, ipsos, 
sticlă şi mărfuri asortate în valoare de circa patru 
milioane de dolari, refula şi se revărsă din matca sa 
betonată, luând cu sine, imparţial, oameni şi saci de 
nisip. Harold se tot gândea că pe el urmărea să-l prindă; 
indiferent cât de repede gonea, apa continua să câştige 
teren. Până la urmă scăpă căţărându-se pe un taluz 
abrupt acoperit cu buruieni. Privi o dată în urmă şi văzu 
un om pe care-l crezu a fi Roger Lernerd, funcţionarul- 
şef al secţiei de împrumuturi de la sindicatul de 
creditare al lui Harold, încercând să-şi pornească 
maşina în parcarea minihalei Canalului. Cu tot vuietul 
apei şi urletul vântului, Harold auzi motoraşul ca al unei 
maşini de cusut tuşind, tuşind şi iar tuşind, în vreme ce 
apa neagră şi fără valuri curgea pe ambele părţi ale 
autoturismului, până la suspensii. Apoi, cu un țipăt 
adânc şi tunător, Kenduskeag-ul se revărsă peste maluri 
şi mătură atât minihala Canalului, cât şi maşina roşie a 
lui Roger Lernerd. Harold îşi reluă ascensiunea, 
agăţându-se de crengi, rădăcini, de orice arăta destul de 
rezistent ca să-i suporte greutatea. Teren mai înalt, ăsta 
era pontul. În urma sa auzea centrul oraşului Derry 
continuând să se năruie. Zgomotul părea cel al unui foc 
de artilerie. 


4 


Bill 


— Beverly! strigă. 

Spatele şi braţele-i erau o unică durere solidă, 
pulsândă. Acum Richie părea să cântărească pe puţin 
două sute de kilograme. Atunci, lasă-] jos, îi şopti mintea 
sa. E mort, ştii prea bine că aşa e, şi atunci de ce nu-l 
laşi jos? 

Dar nu voia, nu putea s-o facă. 

— Beverly! strigă iar. Ben! Oricine! 

Îşi spuse: Aici m-a aruncat Monstrul - şi pe Richie - 
doar că ne-a aruncat mai departe - cu atât mai departe. 
Cu ce semăna? O pierd, o uit... 

— Bill? 

Era glasul lui Ben, tremurat şi sleit, undeva destul de 
aproape. 

— Unde eşti? 

— Aici, dom'le. Îl am pe Richie cu mine. A... E rănit. 

—  Vorbeşte-n continuare, spuse Ben, acum mai 
aproape. Vorbeşte tot timpul, Bill. 

— Am omorât Monstrul-femelă, spuse Bill, mergând 
spre locul de unde se auzise glasul lui Ben. Am omorât-o 
pe târfă. Şi dacă Richie e mort... 

— Mort? exclamă Ben, alarmat. 

Acum era foarte aproape... Şi imediat mâna sa bâjbâi 
prin întuneric şi atinse uşurel nasul lui Bill. 

— Cum adică, mort? 

— Eu... el... 

Acum îl susțineau amândoi pe Richie. 

— N-am cum să-l văd. Asta-i chestia. N-n-n-am cu-cu- 
cum să-l văd! 

— Richie! strigă Ben şi îl scutură. Richie, haide! 
Haide, fir-ar să fie! 

Acum glasul lui Ben se  tulburase, devenise 
tremurător. 

— RICHIE, AI DE GÂND FUTU-TE-N CUR PE MĂ-TA 
SĂ TE TREZEŞTI? 


Şi, în întuneric, Richie rosti cu o voce somnoroasă, 
iritată, de abia-m-am-sculat: 

— Ghini, Clăiţă. Ghini. N-am chef naibii să ţi le 
împlu... 

— Richie! ţipă Bill. Richie, ti-e bine? 

— Curva m-a aruncat, murmură Richie cu aceeaşi 
voce obosită, de om ce tocmai s-a trezit din somn. Am 
dat peste ceva tare. Asta-i tot... tot ce-mi amintesc. 
Unde-i Bevvie? 

— Pe-aici, răspunse Ben; le povesti repede despre 
ouă. Am călcat în picioare peste o sută. Cred că le-am 
terminat pe toate. 

— Să dea Domnul să fie aşa, replică Richie; începea să 
sune mai bine. Lasă-mă jos, Bill Barosane. Pot să umblu 
şi singur... Cum se-aude apa, mai tare? 

— Da, răspunse Bill; toţi trei se ţineau de mâini în 
întuneric. Ce-ţi mai face capul? 

— Mă doare ca dracu’. Ce s-a întâmplat după ce m-a 
doborât? 

Bill le spuse cât de mult se putea îndura să spună. 

— Iar Monstrul-femelă e moartă, se minună Richie. 
Eşti sigur, Bill? 

— Da. De data asta chiar sunt si-sigur. 

— Slavă Domnului, spuse Richie. Ţine-mă, Bill, trebuie 
să borăsc. 

Bill îl ţinu, iar când Richie termină o luară din loc. Ici 
şi colo atingea cu piciorul ceva sfărâmicios ce se 
rostogolea în beznă. Fragmente din ouăle Păianjenului 
pe care Ben le zdrobise în bucăţi, bănuia, şi se 
cutremură. Se simţea bine ştiind că mergeau în direcţia 
cea bună, dar totuşi îl bucura faptul că nu putea să vadă 
rămăşiţele. 

— Beverly! strigă Ben. Beverly! 

— Aici... 

Ţipătul ei era slab, aproape pierdut în vuietul 
neîntrerupt al apei. Înaintară prin întuneric, strigând-o 
încontinuu şi orientându-se după glas. 


Când în sfârşit ajunseră la ea, Bill o întrebă dacă-i mai 
rămăsese vreun chibrit. Femeia îi puse în mână o 
jumătate de cutie. Aprinse unul şi văzu feţele celorlalţi 
apărând, spectrale - Ben cu braţul cuprinzându-l pe 
Richie, care stătea cocoşat, sângerând din tâmpla 
dreaptă, Beverly cu capul lui Eddie în poală. Apoi se 
întoarse în direcţia cealaltă. Audra zăcea chircită pe 
dalele de piatră, cu picioarele depărtate şi capul întors 
în sensul opus. Cea mai mare parte a plasei dimprejurul 
trupului ei se topise. i 

Chibritul îi arse degetele şi-l scăpă. In întuneric, 
aprecie greşit distanța, se împiedică de ea şi aproape 
căzu grămadă. 

— Audra! Audra, mă a-a-auzi? 

Îi trecu un braţ pe sub spate şi o ridică în şezut. 
Strecurând o mână pe sub valurile părului, îi apăsă cu 
degetele o latură a gâtului. Pulsul i se simțea: o bătaie 
înceată şi constantă. 

Mai aprinse un chibrit şi la lumina lui îi văzu pupilele 
contractându-se. Dar aceasta era o reacţie involuntară; 
fixitatea privirii nu i se schimbă, nici chiar atunci când îi 
apropie chibritul de faţă îndeajuns de mult ca să i se 
înroşească pielea. Era vie, dar lipsită de reacţii. Pe 
dracu', era mai rău de-atât şi o ştia. Era catatonică. 

Al doilea chibrit îi fripse degetele. Îl scutură. 

— Bill, nu-mi place cum sună apa aia, spuse Ben. Cred 
c-ar trebui să ieşim de-aici. 

— Cum s-o facem fără Eddie? murmură Richie. 

— O să ne descurcăm, replică Bev. Bill, Ben are 
dreptate. Trebuie să ieşim. 

— O iau şi pe ea. 

— Sigur că da. Dar acum ar trebui să mergem. 

— Încotro? 

— Vei şti, răspunse încetişor Beverly. Tu ai ucis 
Monstrul. Vei şti, Bill. 

O ridică pe Audra la fel cum îl ridicase şi pe Richie şi 
reveni lângă ceilalţi. Senzaţia trupului ei în braţele sale 


era neliniştitoare, sinistră; era ca un manechin de ceară 
ce respiră. 

— Pe unde o luăm, Bill? 

— Nu ş-ş-şt... 

(vei şti, tu ai ucis Monstrul şi vei şti) 

— Păi, ha-haideţi, îi chemă Bill. Să vedem dacă putem 
găsi ieşirea. Beverly, ţi-ţi-ţine-te de astea - îi întinse el 
chibriturile. 

— Cum rămâne cu Eddie? întrebă ea. Trebuie să-l 
scoatem şi pe el! 

— Cum s-să putem? Totul... B-Beverly, tot lo-ocul se 
sfă-sfărâmă-n bucăţi. 

— Trebuie să-l scoatem de-aici, omule, spuse Richie. 
Haide, Ben. 

Reuşiră să salte între ei trupul lui Eddie. Beverly le 
lumină drumul înapoi până la uşiţa de basm. Bill o trecu 
prin ea pe Audra, ţinând-o cât putea de sus deasupra 
pământului. Richie şi Ben îl traseră pe Eddie. 

— Lăsaţi-l jos, spuse Beverly. Poate să rămână aici. 

— E prea întuneric, suspină Richie. Ştii... E prea 
întuneric. Eds... El... 

— Nu, e-n regulă, interveni Ben. Poate că aici e locul 
lui. Cred că probabil aşa şi e. 

Il depuseră jos, iar Richie îi sărută obrazul lui Eddie. 
Apoi ridică spre Ben doi ochi orbi: 

— Eşti sigur? 

— Mda. Haide, Richie. 

Richie se ridică şi se întoarse spre uşă. 

— Futu-te-n cur, Curvo! ţipă el pe neaşteptate şi trânti 
uşa dintr-un şut. Aceasta scoase un sunet fleşcăit, 
închizându-se şi ferecându-se. 

— De ce-ai făcut asta? îl întrebă Beverly. 

— Nu ştiu, spuse Richie, deşi ştia destul de bine. 

Privi înapoi chiar în clipa când chibritul ţinut de 
Beverly se stinse. 

— Bill... semnul de pe uşă? 

— Ce-i cu el? gâfâi Bill. 


Richie spuse: 
— A dispărut. 


5 
Derry, 10.30 dimineaţa 


Coridorul de sticlă ce făcea legătura între Biblioteca 
Adulţilor şi Biblioteca pentru Copii explodă deodată într- 
o unică văpaie vie de lumină. Cioburile zburară în formă 
de umbrelă, ciopârţind frunzişul copacilor bătuţi de vânt 
ce împestriţau curtea bibliotecii. Ar fi putut să se 
rănească grav cineva sau chiar să-şi piardă viaţa, într-o 
atât de ucigătoare canonadă, dar nu era nimeni pe 
acolo, nici înăuntru, nici afară. Biblioteca nu se 
deschisese deloc în acea zi. Tunelul care îl fascinase atât 
pe Ben Hanscom în copilărie nu avea să mai fie înlocuit 
niciodată; avuseseră loc atâtea distrugeri costisitoare în 
Derry, încât părea mai simplu ca cele două biblioteci să 
rămână clădiri separate. În timp, nimeni din Consiliul 
Orăşenesc Derry nu avea să-şi mai amintească măcar la 
ce servise acel ombilic de sticlă. Poate că numai Ben 
însuşi le-ar fi putut spune cu adevărat cum era să stai 
afară în gerul încremenit al unei seri de ianuarie, cu 
nasul curgându-ţi, cu vârfurile degetelor amorţite în 
mănuşi, privind oamenii cum trec încoace şi încolo 
înăuntru, străbătând iarna fără paltoane şi înconjurați 
de lumină. Le-ar fi putut spune... Dar poate că nu era 
genul de lucru pe care să-l poţi scoate pe tapet 
depunând mărturie despre el într-o întrunire a 
Consiliului Primăriei - cum ai stat afară în întunericul 
îngheţat şi ai învăţat să iubeşti lumina. Aceasta nu era 
decât o utopie, pe când faptele erau următoarele: 
coridorul de sticlă a sărit în aer fără niciun motiv vizibil, 
fără să rănească pe nimeni (ceea ce era o 
binecuvântare, de vreme ce tributul final plătit furtunii 
din acea dimineaţă - în termeni omeneşti, cel puţin - era 
de şaizeci şi şapte de morţi şi mai mult de trei sute 


douăzeci de răniţi), şi n-a fost construit la loc niciodată. 
După data de 31 mai 1985, dacă voiai să treci din 
Biblioteca pentru Copii în cea a adulţilor aveai de mers 
pe afară. Iar dacă era frig, sau ploua, ori ningea, trebuia 
să-ţi pui paltonul. 


6 
Afară, 10.54 dimineața, 31 mai 1985 


— Aşteptaţi, icni Bill. Lăsaţi-mă un pic... Odihniţi-vă. 

— Lasă-mă să te-ajut, îi propuse din nou Richie. 

Îl părăsiseră pe Eddie în urmă în bârlogul 
Păianjenului, iar ăsta era un lucru despre care nu voia 
să vorbească niciunul dintre ei. Eddie însă era mort, iar 
Audra trăia încă - cel puţin în sens tehnic. 

— Mă descurc, rosti Bill printre gâfâieli sufocate. 

— Rahat. O să te-alegi cu un atac de inimă. Lasă-mă 
să te ajut, Bill Barosane. 

— Ce-ţi mai face ca-ca-capul? 

— Doare. Nu schimba subiectul. 

Fără convingere, Bill îl lăsă pe Richie să o ia în braţe. 
Ar fi putut să fie şi mai rău; Audra era o femeie înaltă a 
cărei greutate normală era de şaptezeci de kilograme. 
Dar rolul ce-i fusese distribuit ca să-l joace în Attic 
Room era acela al unei tinere ţinute ostatică de un 
psihopat care-şi închipuia că-i terorist politic. Întrucât 
Freddie Firestone dorise să filmeze mai întâi toate 
secvențele din pod, Audra se supusese unei diete stricte 
cu pasăre, brânză de vaci şi ton, pierzând zece 
kilograme. Totuşi, după poticneala cu ea în braţe prin 
beznă cale de-un sfert de kilometru (sau o jumătate, sau 
trei sferturi de kilometru, sau cine ştie cât), acele 
şaizeci de kilograme păreau mai degrabă două sute. 

— Mu-mulţumesc, d-d-dom'le, spuse el. 

— N-ai de ce. Urmezi tu la rând, Clăiţă. 

— Bip-bip, Richie, spuse Ben, iar Bill rânji în ciuda 
propriei sale voințe. 


Era un zâmbet ostenit, şi nu dură mult, dar puţin 
însemna mai mult decât nimic. 

— Încotro, Bill? întrebă Beverly. Apa aia se aude mai 
tare ca nicicând. Chiar că n-am chef să mă-nec pe-aicea. 

— Drept înainte, apoi la stânga. Poate n-ar strica să- 
ncercăm să ne grăbim un pic. 

Îşi continuară drumul timp de o jumătate de oră, Bill 
anunțând cotiturile la stângă şi la dreapta. Sunetul apei 
creştea necontenit, până ce păru să-i înconjoare, 
înfricoşător efect stereo în beznă. Bill îşi găsi pe pipăite 
drumul pe după un colţ, târându-şi mâna peste 
cărămizile umede, şi deodată simţi apa curgându-i pe 
pantofi. Curentul era foarte rapid, puţin adânc. 

— Dă-mi-o pe Audra, îi ceru el lui Ben, care gâfâia 
sonor. De-acum, în amonte. 

Ben i-o trecu cu grijă înapoi lui Bill, acesta reuşind să 
şi-o rezeme pe umăr, purtând-o ca un pompier. De-ar 
protesta doar... de s-ar mişca... de-ar face ceva. 

— Cum stăm cu chibriturile, Bev? 

— Prost. O jumătate de duzină, poate. Bill... Stii 
încotro te îndrepţi? 

— Cred că d-d-da. Haideţi. 

Îl urmară pe după colţ. Apa spumega împrejurul 
gleznelor lui Bill, apoi îi ajunse până la fluierele 
picioarelor, şi pe urmă până la coapse. Tunetul apei 
devenise profund ca un vuiet monoton de bas. Galeria în 
care se aflau trepida continuu. O vreme, Bill crezu că 
torentul va deveni prea puternic ca să mai poată merge 
împotriva lui, dar apoi trecură pe lângă o ţeava de 
alimentare ce scuipa un enorm jet de apă în tunelul lor - 
se minună de forţa sa spumegândă -, iar curentul se mai 
îmblânzi oarecum, deşi apa continua să se adâncească. 
Şi... 

Am văzut apa ieşind prin țeava aia alimentatoare! Am 
văzut-o! 

— H-h-hei! strigă el. V-v-voi puteţi să vedeti ce-ceva? 

— Se luminează de vreun sfert de oră! îi strigă drept 


răspuns Beverly. Unde suntem, Bill? Știi cumva? 

Credeam că ştiu, aproape că spuse Bill. 

— Nu! Haideţi! 

Crezuse că se apropiau de tronsonul canalizat cu 
beton al Kenduskeagului ce purta numele de Canal... 
Partea care intra pe sub pământ în centru şi ieşea din 
nou la lumină în Bassey Park. Dar aici jos era lumină, 
lumină, şi cu siguranţă că nu putea fi lumină în Canalul 
de sub oraş. Dar cu toate acestea lumina se tot înteţea. 

Bill începea să aibă probleme serioase cu Audra. Nu 
din cauza curentului - acesta slăbise -, ci din cauza 
adâncimii. Nu peste mult o s-o duc plutind, îşi spuse el. 
Putea să-l vadă pe Ben în stânga sa şi pe Beverly la 
dreapta; întorcând uşor capul, îl vedea şi pe Richie, în 
spatele lui Ben. Pardoseala devenea tot mai ciudată. 
Fundul tunelului era acum denivelat şi plin de resturi - 
cărămizi, după câte se părea. Iar în faţă ieşea din apă 
ceva care semăna cu prova unei nave aflate în curs de 
scufundare. 

Ben plescăi într-acolo, dârdâind prin şuvoiul rece. O 
cutie de trabucuri îmbibată de apă pluti izbindu-i-se de 
faţă. O împinse în lături şi apucă obiectul ce ieşea din 
apă. Căscă ochii. Se părea că e o inscripţie mare. Reuşi 
să citească literele AL, iar dedesubt FUT. Şi deodată 
ştiu. 

— Bill! Richie! Bev! 

Râdea de uimire. 

— Ce este, Ben? strigă Beverly. 

Apucând-o cu ambele mâini, Ben o răsturnă pe spate. 
Se auzi un sunet bârâit când o margine a firmei zgârie 
peretele tunelului. Acum puteau citi: „ALADDI”, şi mai 
jos „BACK TO THE FUTURE". 

— E copertina de la „Aladdin”, spuse Richie. Cum... 

— Strada s-a surpat înăuntru, şopti Bill. N 

Ochii i se dilatau. Se holbă în lungul tunelului. In față 


13 Înapoi în viitor, Steven Spielberg, 1986, r. Robert Zemeckis (n. 
tr.). 


lumina era și mai puternică. 

— Ce, Bill? 

— Ce futu-i mama mă-sii s-a-ntâmplat? 

— Bill? Bill? Ce... 

— Toate canalele astea! exclamă înnebunit Bill. Toate 
canalele astea vechi! Iar s-a produs o inundație! Şi cred 
că de data asta... 

Începu să plescăie din nou înainte, ţinând-o sus pe 
Audra. Ben, Bev şi Richie îl urmară. După cinci minute 
Bill privi în sus şi văzu cerul albastru. Se uita printr-o 
crăpătură în plafonul tunelului, o crăpătură ce se lărgea 
până la mai bine de douăzeci de metri pe măsură ce 
înainta din locul unde stătea el. Apa era întreruptă de 
numeroase insulițe şi arhipelaguri aflate în faţă - 
grămezi de cărămizi, partea dinapoi a unui Plymouth cu 
portbagajul deschis şiroind de apă, un parcometru 
rezemat de peretele tunelului înclinat ca un om beat, cu 
steguleţul roşu de CONTRAVENŢIE îndreptat în sus. 

Acum mersul devenise aproape imposibil - munţi în 
miniatură ce se înălţau şi coborau fără niciun sens, 
promițând fracturi de glezne. Apa le şiroia cu viteză 
moderată pe la subsuori. 

Acum e moderată, medită Bill. Dar, dac-am fi fost aici 
acu’ două ore, una Chiar, cred că poate ne-am fi ales cu 
o scaldă pe toată viaţa. 

— Ce pizda măssii-i asta, Bill Barosane? întrebă 
Richie. 

Stătea lângă cotul stâng al lui Bill; cu faţa înmuiată de 
mirare în timp ce privea în sus la crăpătura din tavanul 
tunelului - doar că nu-i tavanul nici unui tunel, îşi spuse 
Bill. E Main Street. Cel puţin asta a fost. 

— Cred că cea mai mare parte din centrul oraşului e 
acum în Canal, dusă în jos de Kenduskeag. Curând va 
ajunge în Penobscot, iar apoi se va vărsa în Oceanul 
Atlantic şi futu-i călătorie sprâncenată. Poţi să m-ajuţi 
cu Audra, Richie? Nu cred că pot... 

— Sigur, răspunse Richie. Sigur, Bill. Nicio problemă. 


O luă pe Audra de la Bill. În lumina existentă, Bill o 
putea vedea mai bine decât poate şi-ar fi dorit - 
paloarea mascată, dar nu ascunsă de murdăria şi zoaiele 
ce-i mânjeau fruntea şi-i încleiau obrajii. Ținea ochii tot 
larg deschişi... Larg deschişi şi neatinşi de nicio 
senzaţie. Părul îi atârna încâlcit şi ud. Ar fi putut să fie 
la fel de bine o păpuşă gonflabilă care se vindea la 
„Pleasure Chest” în New York sau pe Reeperbahn la 
Hamburg. Singura diferenţă consta în respiraţia înceată 
şi constantă... lar asta putea să fi fost doar un truc, 
nimic mai mult. 

— Cum ieşim de-aici? îl întrebă el pe Richie. 

— Roagă-l pe Ben să-ţi dea o mână de ajutor. Tu o 
salţi în sus pe Beverly, şi pe urmă amândoi o puteţi 
ridica pe nevastă-ta. Ben mă va împinge pe mine, după 
care noi doi îl tragem pe Ben. Şi după asta am să-ţi arăt 
cum poţi organiza un turneu de volei pentru un club 
universitar de-o mie de fete. 

— Bip-bip, Richie. 

— Bip-bip în curv’ tău, Bill Barosane. 

Oboseala îl străbătea în valuri monotone. Prinse 
privirea ştearsă a lui Beverly şi i-o susţinu un moment. 
Fata dădu încet din cap, iar el îi oferi un surâs. 

— Îmi dai o mână de ajutor, B-B-Ben? 

Ben, care arăta şi el incredibil de istovit aprobă în 
tăcere. O zgârietură adâncă îi străbătea un obraz. 

— Cred că pot să mă descurc. 

Se aplecă uşor şi-şi împreună mâinile. Bill ridică un 
picior, păşi pe scăriţa mâinilor lui Ben şi sări în sus. Nu 
era chiar destul. Ben ridică treapta formată din mâini, 
iar Bill se agăţă de marginea plafonului prăbuşit al 
tunelului. Se trase în braţe. Primul lucru pe care-l văzu 
era o barieră de accident rutier, albă cu portocaliu. Al 
doilea era mulţimea de oameni ce mişunau dincolo de 
barieră. Al treilea, Magazinul Universal „Freese's” - 
doar că avea o înfăţişare ciudată, bombată şi teşită. [i 
trebui un moment până să îşi dea seama că aproape 


jumătate din „Freese's” se scufundase în stradă şi-n 
Canalul de dedesubt. Partea de sus pivotase peste 
stradă şi părea în pericol să se răstoarne ca un teanc de 
cărţi suprapuse neglijent. 

— Priviţi! Priviţi! E cineva în stradă! 

O femeie arăta spre locul unde capul lui Bill răsărise 
prin crăpătura asfaltului sfărâmat. 

— Slavă Domnului, mai e şi altcineva! 

Femeia, o cucoană vârstnică purtând o basma legată 
pe cap, ţărăneşte, porni înainte. Un poliţist o trase 
înapoi. 

— Nu e sigur locul acolo, doamnă Nelson. Ştiţi foarte 
bine. Restul străzii se poate duce în orice moment. 

Doamna Nelson, îşi spuse Bill. Mi-amintesc de 
dumneata. Sora dumitale ne îngrijea câteodată, pe 
George şi pe mine. Ridică mâna ca să-i arate că e 
nevătămat, iar, când şi ea îşi ridică mâna ca răspuns, 
simţi un val brusc de recunoştinţă - şi speranţă. 

Se răsuci şi se întinse pe asfaltul lăsat, încercând să-şi 
distribuie, greutatea cât putea de egal, aşa cum faci 
când te afli pe gheaţă subţire, întinse braţele după 
Beverly. Aceasta îl apucă de încheieturi şi, cu ceea ce 
păreau a-i fi ultimele puteri, Bill o trase afară. Soarele, 
care dispăruse iar, ieşi acum de după un fuior de nori ca 
nişte scrumbii şi le restitui umbrele. Beverly privi în sus, 
surprinsă, întâlni ochii lui Bill şi zâmbi. 

— Te iubesc, Bill, şopti ea. Şi mă rog să se facă bine. 

— Mul-lţumesc, Bevvie, răspunse el, iar surâsul său 
blând o făcu să izbucnească în plâns. 

O strânse în braţe, iar mica asistenţă adunată dincolo 
de bariera de avarie aplaudă. Un fotograf de la Derry 
News luă un instantaneu. Apăru în ediţia de la 1 iunie a 
ziarului, care se tipări la Bangor, date fiind stricăciunile 
produse de apă tipografiei din Derry. Explicaţia de sub 
fotografie era destul de simplă şi destul de adevărată 
pentru ca Bill să o decupeze şi s-o păstreze ascunsă în 
portofel în anii următori: „SUPRAVIEŢUITORI”, spunea 


textul. Atâta tot, dar era de ajuns. 
Era unsprezece şi şase minute în Derry, Maine. 


7 


Derry, mai târziu, în aceeaşi zi 


Coridorul de sticlă dintre Biblioteca pentru Copii şi 
cea a adulților explodase la ora 10.30. La 10.33, ploaia 
încetă. Nu treptat; se opri dintr-o dată, ca şi cum Cineva 
Acolo Sus ar fi apăsat pe un comutator. Vântul începuse 
deja să se potolească şi se potoli atât de repede, încât 
oamenii se uitară unii la alţii cu chipuri neliniştite, 
superstiţioase. Sunetul semăna cu reducerea motoarelor 
unui Boeing 747 după ce a fost tras în siguranţă la 
poarta de îmbarcare. Soarele făcu ochi pentru prima 
oară la 10.47 Pe la mijlocul după-amiezii norii se 
risipiseră complet, ziua înseninându-se, frumoasă şi 
caldă. La 15.30, mercurul termometrului Orange Crush 
din faţa uşii de la „Solduri Rose” arătă 30*C - cea mai 
înaltă temperatură din acel sezon. Oamenii mergeau pe 
străzi ca nişte stafii, fără să rostească vreo vorbă. Pe 
chipuri aveau întipărite expresii identice: un fel de 
prostească mirare care ar fi putut să fie comică, dacă n- 
ar fi fost atât de evident jalnică. La orele serii, reporteri 
de la ABC, CBS, NBC şi CNN sosiseră în Derry, iar 
corespondenţii reţelelor de ştiri aveau să le ofere 
majorităţii oamenilor o oarecare versiune a adevărului; 
aveau s-o facă verosimilă... Deşi rămâneau aceia care 
poate ar fi sugerat că verosimilitatea e un concept 
profund nedemn de încredere, nici măcar atât de solid 
ca o pânză de decor întinsă peste o reţea de cabluri 
precum urzeala unui păianjen. A doua zi dimineaţă, 
Bryant Gumble şi Willard Scott de la emisiunea Today 
aveau să apară şi ei în Derry. În timpul programului, 
Gumble avea să-i ia un interviu lui Andrew Keene. 

— Tot Turnu” de Apă s-a dărâmat uite-aşa şi s-a dus 
de-a dura pe pantă, declară Andrew. A fost ceva de 


mamă-mamă. Pricepeţi ce vreau să zic? Ceva să-l facă 
pe Spielberg să se zgârie pe ochi, pricepeţi? I-auziţi, 
întotdeauna când mă uitam la voi la televizor aveam 
impresia c-aţi fi, pricepeţi, mult mai înalţi. 

Faptul că urmau să se vadă la televiziune, asta avea 
să aducă verosimilitatea. Le dădea un reper din care să 
apuce cumplita, inimaginabila întâmplare. Fusese o 
FURTUNĂ NEBUNĂ. În zilele următoare LISTA 
MORȚILOR avea să sporească, IN URMA FURTUNII 
UCIGAŞE. Fusese, de fapt, CEA MAI GRAVA FURTUNA 
DE PRIMĂVARĂ DIN ISTORIA STATULUI MAINE. Toate 
aceste titluri de ziar, cât erau ele de îngrozitoare, 
folosiră - ajutară la atenuarea ciudăţeniei celor 
petrecute... Sau poate că ciudățenie era un termen prea 
blând. Nebunie s-ar fi putut să fie mai potrivit. Dacă se 
vedeau la televizor, le venea mai uşor să simtă faptele 
mai concrete, mai puţin demente. Dar în ceasurile de 
dinaintea sosirii echipelor de ştiri nu erau decât oamenii 
din Derry, umblând pe străzile presărate cu pietriş şi 
mânjite cu noroi, cu feţele purtând expresii de 
neîncredere năucită. Doar oamenii din Derry, fără a 
vorbi prea mult, culegând din când în când câte un 
obiect şi apoi aruncându-l la loc, încercând să-şi 
închipuie ce se întâmplase în ultimele şapte-opt ore. Pe 
Kansas Street stăteau şi fumau bărbaţi, privind la casele 
răsturnate pe Maidan. Alţi bărbaţi şi femei, în spatele 
barierelor de avarie vopsite în alb cu portocaliu, se uitau 
în groapa neagră unde până la ora zece a acelei dimineţi 
fusese centrul oraşului. Titlul din prima pagină a 
ziarului din duminica aceea anunţa: „VOM RECLĂDI, 
JURĂ PRIMARUL DIN DERRY” - şi poate chiar aveau să 
o facă. Dar în săptămânile următoare, pe când Consiliul 
Orăşenesc îşi scobea creierii cum ar trebui să înceapă 
reconstrucţia, enormul crater din locul fostului centru 
continuă să se întindă, în mod nespectaculos, dar 
constant. La patru zile după furtună blocul cu birourile 
Companiei Hidroelectrice Bangor se prăbuşi în groapă. 


Trei zile mai târziu, „The Flying Doghouse”, unde se 
vindeau cei mai buni cârnaţi şi cele mai bune chiftele 
din tot estul statului Maine, se prăvăli şi ea. Canalele 
refulau periodic în case, blocuri şi instituţii. Situaţia se 
înrăutăţi atât de mult, încât locuitorii din Old Cape 
începură să plece. La 10 iunie seara se ţinură primele 
curse de cai în Bassey Park, lucru ce păru să 
înveselească pe toată lumea. Dar un sector de tribune se 
prăbuşi în timp ce trăpaşii din prima cursă se apropiau 
de linia dreaptă, rănind vreo şase persoane. Una dintre 
acestea era Foxy Foxworth, administratorul 
cinematografului „Aladdin” până în 1973. Foxy a stat 
două săptămâni în spital, cu o fractură la picior şi un 
testicul găurit. După externare, hotări să se mute la sora 
sa din Somersworth, New Hampshire. 
Nu era singurul. Oraşul Derry se destrăma. 


8 


Ambulanţa porni spre Derry Home Hospital. Richie o 
oprise, riscându-şi serios viaţa şi un picior, şi se certase 
cu şoferul enervat care insista că nu mai are niciun loc 
liber. Până la urmă o întinsese pe Audra pe podea. 

— Şi acum? întrebă Ben. 

Avea sub ochi uriaşe cercuri vinete şi un inel de jeg 
slinos împrejurul gâtului. 

— Eu mă du-duc înapoi la Pensiune, spuse Bill. Tr-tre' 
să dorm cam vreo şa-şaişpe ore. 

— Sustin ideea, interveni şi Richie. 

O privi cu speranţă pe Bev: 

— Mai ai ţigări, distinsă doamnă? 

— Nu. Cred c-am să mă las iar de fumat. 

— O intenţie destul de generoasă. 

Porniră încet în susul pantei, toţi patru unul lângă 
altul. 

— S-a te-te-terminat, zise Bill. 

Ben dădu din cap: 

— Am făcut-o. Tu ai făcut-o, Bill Barosane. 


— Toţi am făcut-o, spuse Beverly. Mi-aş dori să-l fi 
putut aduce şi pe Eddie sus. Mi-aş dori asta mai mult 
decât orice. 

Ajunseră la colţul Upper Main cu Point Street. Un 
copil cu pelerină roşie şi cizme verzi de cauciuc alerga 
după o bărcuţă de hârtie ce plutea prin pârâul iute din 
rigolă. Ridică privirea, îi văzu uitându-se la el şi le făcu 
nesigur cu mâna. Lui Bill i se păru că era băiatul cu 
skateboard-ul, cel al cărui prieten îl văzuse pe Jaws în 
Canal. Surâse şi păşi spre băiat. 

— Acum e totul b-b-bine, îi spuse. 

Băiatul îl studie grav, apoi rânji. Zâmbetul îi era 
luminos şi plin de speranţă. 

— Mhnm, făcu el. Şi eu cred. 

— Să moară mo-mo-mortu'. 

Copilul râse. 

— O să a-ai grijă cu skateboard-ul ă-ăla? 

— N-aş pre-aş crede, replică puştiul, şi de astă dată 
râse Bill. 

Îşi stăpâni un impuls de a ciufuli părul copilului - 
probabil că l-ar fi duşmănit pentru aşa ceva - şi se 
întoarse la ceilalţi. 

— Cine era? întrebă Richie. 

— Un prieten, răspunse Bill şi îşi vâri mâinile în 
buzunare. Vă mai amintiţi? Când am ieşit data trecută? 

Beverly dădu din cap: 

— Eddie ne-a scos din nou pe Maidan. Doar că, nu- 
ştiu-cum, am ajuns pe partea cealaltă a Kenduskeagului. 
Pe partea dinspre Old Cape. 

— Tu şi Clăiţă aţi împins la o parte capacul unei staţii 
de pompare, îi spuse Richie lui Bill, pentru că eraţi cei 
mai puternici. 

— Mda, confirmă Ben. Şi eram acolo cu toţii. 

— Dar nimic nu durează o veşnicie, spuse Richie; privi 
în urmă spre poala colinei pe care tocmai o urcaseră şi 
oftă. Uitaţi-vă la asta, de pildă. 

Desfăcu palmele. Cicatricele dispăruseră. Beverly îşi 


arătă şi ea mâinile; Ben la fel; Bill le întinse şi pe ale lui. 
Toate erau murdare, dar cu nimic însemnate. 

— Nimic nu durează o veşnicie, repetă Richie. 

Ridică privirea spre Bill, iar Bill văzu lacrimi croindu- 
şi încet drum prin murdăria de pe obrajii lui Richie. 

— Decât poate iubirea, spuse Ben. 

— Şi dorinţa, adăugă Beverly. 

— Cum rămâne cu prietenii? întrebă Bill şi zâmbi. Tu 
ce părere ai, Gură-spartă? 

— Păi, spuse Richie, zâmbind şi ştergându-se la ochi, 
îi cazu’ să mulţămesc pentru aiasta, băiete; voi a zice, îi 
cazu' să mulţumesc pentru aiasta. 

Bill întinse braţele, şi le uni cu ale lor şi rămaseră o 
clipă astfel, şapte oameni împuţinaţi la patru, dar 
reuşind totuşi să formeze un cerc. Se uitară unul la 
altul. Acum plângea şi Ben. Dar zâmbea. 

— Băi ăştia, vă iubesc prea mult, spuse el; strânse 
tare-tare-tare un moment mâinile lui Bev şi Richie, apoi 
le dădu drumul. Acum, ce-ar fi să vedem dacă pe aici au 
ceva ce s-ar putea numi gustare. Şi n-ar strica să-l 
căutăm şi pe Mike. Să-i spunem că suntem bine. 

— Bine gândiit, seniorr, zise Richie. Din când în când 
mă tot gândeesc că ai şanse să-ţi revii. Ce păreere ai, 
Bill Baroosane? 

— Am părerea c-ar trebui să meri în pulă, zise Bill. 

Râzând în hohote, intrară în Pensiune şi, în timp ce 
Bill împingea uşa de sticlă, Beverly zări ceva despre 
care nu vorbi nimănui niciodată, dar nici nu uită. O clipă 
doar le văzu imaginea oglindită în geam - numai că erau 
şase, nu patru, căci în spatele lui Richie era Eddie, iar în 
spatele lui Bill stătea Stan, cu binecunoscutu-i surâs 
sfios întipărit pe chip. 


9 
Afară, în amurg, 10 august 1958 


Soarele stă rezemat pe linia orizontului, minge roşie 


uşor alungită răspândind lumină febrilă peste Maidan. 
Capacul de fier de deasupra unei stații de pompare se 
ridică puțin, cade la loc, se ridică iar şi începe să lunece 
într-o parte. 

— Î-î-împinge-l, B-Ben, îmi ru-rupe umărul... 

Capacul alunecă mai departe, se înclină şi cade în 
buruienile ce au crescut împrejurul cilindrului de beton. 
Șapte copii ies afară unul câte unul şi privesc în jur, 
clipind ca bufniţele, cu tăcută mirare. Parcă n-au văzut 
în viaţa lor lumina zilei. 

— E atâta linişte, spune încet Beverly. 

Singurele sunete sunt vuietul sonor al apei şi 
zumzetul somnoros al insectelor. Furtuna s-a sfârşit, dar 
Kenduskeag-ul e încă foarte umflat. Mai aproape de 
oraş, nu departe de locul unde e încorsetat în beton, 
primind numele de Canal, râul s-a revărsat din matcă, 
deşi inundația nu e în niciun caz serioasă - cel mai grav 
efect al ei sunt câteva pivnițe ude. De această dată. 

Stan se îndepărtează de ei, cu fața inexpresivă şi 
îngândurată. Bill priveşte în jur şi iniţial crede că Stan a 
văzut un foc pe malul apei - prima sa impresie e aceea a 
unui foc; o văpaie roşie aproape prea puternică pentru a 
o putea privi. Dar, când Stan ia focul în mâna dreaptă, 
unghiul în care cade lumina se modifică, iar Bill vede că 
nu-i decât o sticlă de Coca-Cola, una dintre cele noi şi 
transparente, aruncată lângă râu. Il priveşte pe Stan 
cum o întoarce, o apucă de gât şi izbeşte cu ea un colţ 
de rocă ieşită din mal. Sticla se sparge, iar Bill e 
conştient că acum il privesc cu toţii pe Stan în timp ce 
scotoceşte printre resturile spulberate ale sticlei, cu 
chipul grav, studios şi absorbit. Intr-un târziu culege un 
ciob îngust. Soarele amurgind iscă în el luciri roşii, iar 
Bill îşi spune din nou: Ca un foc. 

Stan ridică privirea spre el, iar Bill înţelege dintr-o 
dată: îi e perfect clar şi i se pare perfect îndreptățit. 
Merge spre Stan cu mâinile întinse şi palmele întoarse 
în sus. Stan păşeşte inapoi, până în apă. Mici gângănii 


negre săgetează, iar Bill vede o libelulă iridiscentă ce se 
îndepărtează bâzâind în bălăriile din lungul malului 
opus, ca un mic curcubeul zburător. O broască începe 
un orăcăit jos şi, în timp ce Stan îi apucă mâna stângă 
şi-i trage tăişul ciobului de sticlă prin palmă, despicând 
pielea şi stârnind o dâră subţire de sânge, Bill işi zice 
într-un soi de extaz: E atâta viaţă aici jos! 

— Bill? 

— Sigur. Amândouă. 

Stan îi taie şi cealaltă mână. Simte durere, dar nu 
prea tare. O ciocârlie a început să cânte undeva, sunet 
răcoros, paşnic. Bill reflectează: Ciocârlia aceea trezeşte 
luna. 

Îşi priveşte mâinile, ambele sângerând acum, apoi se 
uită în jurul său. Ceilalţi sunt alături. Eddie, cu 
inhalatorul ţinut strâns într-o mână; Ben, cu burta sa 
mare ivindu-se palidă printre rămăşiţele zdrenţuite ale 
cămăşii; Richie, cu chipul ciudat de golaş fără ochelari; 
Mike, tăcut şi solemn, ţinându-şi buzele, pline în mod 
normal, comprimate într-o linie subţire. Şi Beverly, cu 
capul sus, cu ochii mari şi limpezi, cu părul încă 
fermecător în ciuda murdăriei ce i-l încleiază. 

Noi toţi. Aici suntem noi toţi. 

Şi-i vede, îi vede cu adevărat, pentru ultima oară, 
pentru că într-un fel înțelege că niciodată nu vor mai fi 
din nou împreună - nu în acest fel. Nimeni nu scoate o 
vorbă. Beverly îşi întinde mâinile, iar după un moment 
Richie şi Ben le întind pe ale lor. Mike şi Eddie fac la fel. 
Stan le taie una câte una în timp ce soarele începe să se 
ascundă dincolo de zare, răcindu-şi vâlvătaia roşie ca de 
cuptor până la un roz-trandafiriu crepuscular. Ciocârlia 
ţipă, iar Bill vede primele fuioare de ceaţă deasupra apei 
şi simte că parcă a devenit parte integrantă din toate - îl 
încearcă un scurt extaz despre care nici el nu va vorbi 
mai mult decât o să vorbească Beverly mai târziu despre 
scurta imagine reflectată pe care a văzut-o, a celor doi 
bărbați, prietenii ei din copilărie. 


O briză adie prin copaci şi arbuşti, făcându-i să ofteze, 
iar Bill îşi spune: Acesta e un loc minunat, şi n-am să-l 
uit niciodată. E minunat, şi ei sunt minunaţi; fiecare 
dintre ei e grozav. Ciocârlia mai ţipă o dată, țipăt dulce 
şi fluid, şi, un moment, Bill simte că e una cu ea, ca şi 
cum ar putea să cânte şi apoi să dispară în asfintit - ca 
şi cum ar putea zbura vitejeşte prin văzduh. 

O priveşte pe Beverly, iar ea îi zâmbeşte, închide ochii 
şi îşi întinde mâinile. Bill o ia de cea stângă, Ben de 
dreapta. Îi simte căldura sângelui amestecându-se cu a 
sa. Ceilalţi li se alătură şi stau cu toţii în cerc, toate 
mâinile lor fiind acum pecetluite în felul acela ciudat de 
intim. 

Stan se uită la Bill cu un soi de zor; un fel de teamă. 

— Ju-juraţi-mi că veţi v-v-v-veni i-înapoi, spune Bill. 
Juraţi-mi că dacă Mo-Mo-Monstrul nu e m-m-mort veți 
ve-veni înapoi. 

— Jur, spune Ben. 

— Jur. Richie. 

— Da - jur. 

Bev. 

— O jur, murmură Mike Hanlon. 

— Mhm. Jur. 

Eddie, cu glasul o şoaptă subţire şi uscată. 

— Jur şi eu, şopteşte Stan, dar vocea i se clatină în 
timp ce vorbeşte. Ochii-i sunt aţintiţi în pământ. 

— Jjjur. 

Asta a fost; atâta tot. Dar mai stau acolo un timp, 
simțind puterea ce există în cercul lor, corpul închis pe 
care-l formează. Lumina le zugrăveşte fețele în culori 
palide, decolorate; acum soarele s-a dus, iar asfinţitul 
moare. Stau împreună în cerc în timp ce întunericul se 
furişează pe Maidan, umplând cărările pe care le-au 
bătut în vara asta, poienile unde au jucat leapşa, locurile 
secrete de-a lungul malurilor unde au şezut şi au 
discutat complicatele probleme ale copilăriei, sau au 
fumat ţigările lui Beverly, ori pur şi simplu au stat 


tăcuți, urmărind trecerea norilor oglindiţi în apă. Ochiul 
zilei se închide. 

Intr-un târziu Ben îşi lasă mâinile în jos. Dă să spună 
ceva, clatină din cap şi se îndepărtează. Richie îl 
urmează, apoi Beverly şi Mike. Nu vorbeşte nimeni; urcă 
malul spre Kansas Street şi se despart. lar când Bill se 
gândeşte din nou la toate astea, douăzeci şi şapte de ani 
mai târziu, îşi dă seama că într-adevăr nu s-au mai 
reîntâlnit niciodată toţi şapte. Câte patru destul de des, 
uneori cinci, şi poate şase o dată sau de două ori. Dar 
niciodată toţi şapte. 

E ultimul care pleacă. Stă vreme îndelungată cu 
mâinile pe gardul alb şi şubred dinspre Maidan în timp 
ce, deasupra, cele dintâi stele însămânţțează cerul de 
vară. Stă sub cerul senin, deasupra întunericului, şi 
priveşte cum Maidanul se umple de întunecime. 

Nu vreau să mă mai joc niciodată acolo, își spune el 
deodată şi e uimit să constate că gândul nu e cumplit 
sau deprimant, ci incredibil de eliberator. 

Mai stă pe loc un moment, după care se întoarce şi o 
ia către casă, mergând pe trotuarul întunecat cu mâinile 
în buzunar, privind din când în când la casele din Derry, 
luminate cald în noapte. 

După o stradă sau două incepe să grăbească pasul, 
gândindu-se la cină... Şi după altă stradă sau două 
începe să fluiere. 


Derry 
Ultimul interludiu 


„Oceanul nu mai este acum decât o mare flotă, şi ne 
vom încrucişa, desigur, cu alte vase în drum Călătoria 
asta e o glumă, zise dl Micawber, luându-şi lornionul. 
Curată glumă. Distanţa e numai imaginară.” 

Charles Dickens, 
David Copperfield 


4 iunie 1985 

Bill a trecut pe aici cam acum douăzeci de minute şi 
mi-a adus acest caiet - Carole l-a găsit pe una dintre 
mesele de la bibliotecă şi i l-a dat când el l-a cerut. Mă 
gândeam că l-o fi ridicat şeful Rademacher, dar se pare 
că nu i-a trebuit. 

Bâlbâiala lui Bill dispare iar, dar bietul om a 
îmbătrânit cu patru ani în ultimele patru zile. Mi-a spus 
că o aşteaptă pe Audra să fie externată mâine de la 
Spitalul Derry (unde eu însumi încă mai zăbovesc) şi 
urmează să o ducă într-o ambulanţă particulară în nord, 
la Bangor Mental Health Institute. Fizic e sănătoasă - 
tăieturi şi vânătăi minore care deja sunt în curs de 
vindecare. Mintea ei însă... 

— Îi ridici capul şi rămâne sus, a spus Bill; stătea 
lângă fereastră, învârtind în mâini o cutie de apă 
minerală dietetică. Stă plutind aşa până când cineva i-l 
pune iarăşi jos. Reflexele îi funcţionează, dar foarte 
încet. Electroencefalograma pe care i-au făcut-o indică o 
undă alfa sever reprimată. E c-c-catatonică, Mike. 

Eu am spus: 

— Am o idee. Poate nu una chiar aşa de bună. Dacă 
nu-ţi place, să-mi spui. 

— Ce? E 

— Eu mai rămân aici încă o săptămână. In loc s-o 


trimiţi pe Audra la Bangor, de ce n-o duci acasă la mine, 
Bill? Petrece săptămână asta alături de ea. Vorbeşte-i, 
chiar dacă ea nu-ţi răspunde. Are... are continenţă? 

— Nu, spuse Bill sumbru. 

— Poţi... vreau să zic, ai... 

— Dac-aş schimba-o? 

Zâmbi, şi era un zâmbet atât de dureros, încât a 
trebuit să-mi mut un moment privirea. Aşa îmi zâmbise 
şi tatăl meu atunci când mi-a povestit despre Butch 
Bowers şi despre găini. 

— Da. Atât lucru cred c-aş putea face. 

— N-am să-ţi spun s-o iei uşurel, când mi-e evident că 
nu eşti pregătit pentru aşa ceva, dar, te rog, adu-ţi 
aminte că tu însuţi ai fost de acord că multe, dacă nu 
toate cele întâmplate, au fost aproape cu siguranţă 
prestabilite. E posibil să se includă şi rolul jucat de 
Audra în asta. 

— Ar fi tr-trebuit să-mi ţin gura, unde mă d-duc. 

Uneori e mai bine să nu spui nimic - aşa că la fel am 
procedat şi eu. 

— Bine, a spus el în sfârşit. Dacă vorbeşti serios... 

— Vorbesc serios. Au cheile mele de la casă la Biroul 
de Servicii pentru Pacienţi. În congelator sunt două 
biftecuri. Poate că şi astea au fost prestabilite. 

— Mănâncă mai mult feluri uşoare şi, ăă, li-lichide. 

— Mă rog, am spus, agăţându-mă de propriu-mi 
zâmbet, poate vor exista motive de sărbătorire. Mai am 
şi o sticlă de vin bunicică pe raftul de sus al cămării. 

S-a apropiat şi mi-a strâns mâna: 

— Mulţumesc, Mike. 

— N-ai de ce, Bill Barosane. 

Mi-a dat drumul la mână. 

— Richie a plecat înapoi în California azi-dimineaţă. 

Am dat din cap: 

— Păstraţi legătura, nu? 

— P-poate. O vreme, oricum. Dar... 

Privirea-i era sinceră. 


— O să se-ntâmple din nou, cred. 

— O să uităm iarăşi? 

— Da. De fapt cred că am şi început s-o facem. Uităm 
doar mărunţişuri deocamdată. Amănunte. Dar cred c-o 
să se-ntindă. 

— Poate că aşa e cel mai bine. 

— Poate. 

Privi afară pe fereastră, continuând să se joace cu o 
cutie de apă minerală, gândindu-se cu siguranţă la soţia 
sa, cu ochii ei atât de mari, tăcută, frumoasă şi 
asemănătoare cu o păpuşă. Catatonică. Zgomotul unei 
uşi trântite şi încuiate. Oftă. 

— Poate că e. 

— Ben? Beverly? 

Mă privi din nou şi surâse vag. 

— Ben a invitat-o să-l însoţească înapoi în Nebraska, 
iar ea a acceptat să se ducă, cel puţin pentru o vreme. 
Ştii despre prietena ei de la Chicago? 

Am dat din cap. Beverly i-a spus lui Ben, iar Ben mi-a 
spus ieri. Dacă pot să atenuez povestirea (să o atenuez 
în mod grotesc), descrierea ulterioară a lui Beverly 
despre minunatul şi fantasticul ei soţ, Tom, a fost mult 
mai adevărată decât cea iniţială. Minunatul şi 
fantasticul Tom a tinut-o pe Beverly în prizonierat 
emoţional, spiritual şi uneori fizic, în ultimii patru ani. 
Minunatul şi fantasticul Tom a ajuns aici scoțând 
informaţia, cu bătaia, de la singura prietenă apropiată a 
lui Beverly. 

— Mi-a spus că peste două săptămâni se va duce 
înapoi la Chicago şi îi va reclama dispariţia. Dispariţia 
lui Tom, înţelegi? 

— Destul de isteaţă. Nimeni n-o să-l găsească acolo 
jos. 

Și nici pe Eddie, am adăugat în sinea mea, dar n-am 
spus-o. 

— Nu, nici eu nu cred, spuse Bill. Iar, când se va 
întoarce, pariez că Ben o să meargă cu ea. Și mai ştii 


ceva? Ceva ticnit de-a binelea? 

— Ce? 

— Nu cred că-şi aminteşte cu-adevărat ce anume i s-a 
întâmplat lui Tom. 

Am holbat ochii la el. 

— A uitat sau uită acum, continuă Bill. lar eu nu-mi 
mai pot aminti cum arăta poarta. Po-poarta bârlogului 
Monstrului, încerc să mă gândesc la ea şi se întâmplă 
cea mai mare trăsnaie - îmi vine i-imaginea aia cu i-i-iezi 
care trec peste un pod. Din povestea „Cei trei iezi 
bosumflaţi”. E-o nebunie, mm? 

— Până la sfârşit au să-i ia urma lui Tom Rogan la 
Derry, am spus. O fi lăsat o dâră de hârtii lungă de un 
kilometru. Maşini închiriate, bilete de avion... 

— De asta n-aş fi atât de sigur, mă contrazise Bill, 
aprinzându-şi o ţigară. Cred că biletul de avion şi l-a 
plătit cu bani gheaţă şi a dat un nume fals. Poate a 
cumpărat aici o maşină ieftină sau a furat una. 

— De ce? 

— Ei, haide. Crezi c-a făcut atât drum doar ca să-i dea 
câteva scatoalce? 

Ne privirăm în ochi un lung răstimp, după care se 
ridică: 

— Şi-acum, Mike... 

— Faci paşi pe covoraş, am spus. M-am prins. 

La asta râse, râse cu poftă, iar când se potoli zise: 

— Mulţumesc că-mi pui la dispoziţie casa ta, Mikey. 

— N-am de gând să-ţi jur că va schimba cu ceva 
situaţia. N-are nicio calitate terapeutică, din câte ştiu. 

— Ei... La revedere, atunci. 

Şi atunci făcu un lucru ciudat, dar agreabil. Mă sărută 
pe obraz: 

— Domnul să te binecuvânteze, Mike. 

— S-ar putea să iasă bine, Bill, l-am îmbărbătat. Nu-ţi 
pierde speranţa. Poate o să fie bine. 

Surise şi dădu din cap, dar cred că şi-n mintea lui, şi- 
ntr-a mea reverbera acelaşi cuvânt: Catatonică. 


5 iunie 1985 

Ben şi Beverly au trecut azi să îşi ia rămas bun. Nu 
iau avionul - Ben a închiriat un Cadillac mare de la 
Hertz şi vor pleca pe şosea fără grabă. Li se simte ceva 
în ochi când se uită unul la altul, şi aş paria pe dosarul 
meu de pensie că, dacă n-o fac acum, o vor fi făcut până 
ajung în Nebraska. 

Beverly m-a îmbrăţişat, mi-a spus să mă fac bine 
repede şi pe urmă a plâns. 

Ben m-a îmbrăţişat şi el şi m-a întrebat pentru a treia 
sau a patra oară dacă o să le scriu. l-am spus că le voi 
scrie cu siguranţă, şi aşa am să şi fac... un timp, cel 
puţin. Pentru că de astă dată mi se întâmplă şi mie. 

Uit diverse lucruri. 

Aşa cum a spus Bill, pe moment nu sunt decât 
chestiuni mărunte, detalii. Dar simt că fenomenul este 
pe cale să se întindă. S-ar putea ca peste o lună sau un 
an caietul ăsta să fie tot ce voi mai avea pentru a-mi 
aminti ce s-a întâmplat în Derry. Bănuiesc că înseşi 
cuvintele vor începe să se şteargă în cele din urmă, 
lăsând caietul la fel de alb ca atunci când l-am cumpărat 
din raionul de papetărie de la „Freese's”. Asta-i un gând 
groaznic şi pe timp de zi pare de-a binelea paranoic... 
Dar, vedeţi dumneavoastră, în ceasurile de veghe ale 
nopţii mi se pare perfect logic. 

Această uitare... Perspectiva aceasta mă umple de 
panică, dar mai oferă şi un soi de uşurare furişată, îmi 
sugerează mai mult decât orice altceva că de data asta 
într-adevăr au omorât Monstrul. Că nu mai e nevoie de 
cineva care să stea de veghe aşteptând reînceperea 
ciclului. 

Panică surdă, eliberare furişă. Voi alege eliberarea, 
cred, furişă sau nu. 

Bill a dat telefon să-mi spună că el şi Audra s-au 
instalat. Nu se observă nicio schimbare în starea ei. 

— Am să-mi amintesc întotdeauna de tine. 


Aşa mi-a spus şi Beverly, chiar înainte de a pleca 
împreună cu Ben. 
Cred că am văzut în ochii ei un alt adevăr. 


6 iunie 1985 

O ştire interesantă pe pagina întâi a cotidianului 
Derry News. Articolul era intitulat: „DIN CAUZA 
FURTUNII, HENLEY RENUNŢĂ LA PLANURILE DE 
EXTINDERE AL SĂLII” Persoana în chestiune este Tim 
Henley, un investitor multimilionar care a apărut ca un 
uragan în Derry la sfârşitul anilor şaizeci - Henley şi 
Zitner au fost cei care au organizat consorțiul ce a 
construit Hala Derry (care, conform altei ştiri de pe 
pagina întâi, probabil va fi declarată drept pierdere 
totală). Tim Henley era hotărât să vadă oraşul Derry 
dezvoltându-se. Avea motive de natura profitului, sigur 
că da, dar nu era numai atât: Henley dorea cu 
sinceritate să vadă acest lucru realizat. Brusca 
abandonare a extinderii sălii îmi sugerează mai multe. 
Că lui Henley i s-a acrit de Derry nu e decât cel mai 
evident lucru. Cred că mai degrabă e posibil să fi rămas 
în fundul gol o dată cu distrugerea halei. 

Dar articolul mai indică şi că Henley nu e singurul: că 
alţi investitori şi potenţiali investitori în viitorul oraşului 
Derry şi-ar putea revizui opţiunile. Desigur, Al Zitner nu 
va avea de ce să-şi facă griji: Dumnezeu l-a retras de pe 
faţa pământului când s-a surpat centrul. Ceilalţi, cei 
care gândeau ca Henley, se confruntă acum cu o 
problemă destul de dificilă - cum să reconstruieşti o 
zonă urbană care acum se află în proporţie de cel puţin 
cincizeci la sută sub apă? 

Cred că, după o existenţă îndelungată şi plină de un 
soi de viaţă tenebroasă, oraşul Derry moare... Aidoma 
unei măselariţe căreia timpul de a înflori i-a venit şi i-a 
trecut. 

L-am sunat pe Bill Denbrough azi spre seară. Nicio 
schimbare cu Audra. 


Acum o oră am mai dat un telefon, de data asta lui 
Richie Tozier, în California. Robotul mi-a înregistrat 
apelul, cu muzică Creedence Clearwater Revival 
cântând în fundal. Maşinăriile astea întotdeauna îmi fut 
oarecum coordonarea în timp. Am lăsat numele şi 
numărul, am ezitat şi am adăugat că sper că va fi în 
stare să-şi poarte iar lentilele de contact. Eram gata să 
închid, când Richie în persoană a ridicat receptorul şi a 
spus: 

— Mikey! Cum ţi-e? 

Glasul îi era bucuros şi plin de căldură... Dar se mai 
simţea în el şi o evidentă uimire. Purta expresia unui om 
luat complet prin surprindere. 

— Ura Richie, am spus. Mi-e destul de bine. 

— Bun. Te mai doare? 

— Puțin. Trece. Mai rea e mâncărimea. Al dracului m- 
aş mai bucura să se decidă odată să-mi ia bandajele de 
pe coaste. Şi, să ştii, mi-a plăcut Creedence-ul. 

Richie râse. 

— Ei, căcat, nu era Creedence, era Rock and Roll 
Girls, din albumul nou al lui Fogarty. Centerfield îi zice. 
Ai auzit ceva din el? 

— Nt. 

— Trebuie neapărat să ţi-l cumperi, e grozav. E exact 
ca... 
Rămase un moment pe gânduri, apoi spuse: 

— E exact ca pe vremuri. 

— O să-l iau, l-am asigurat. 

Şi probabil o voi şi face. Întotdeauna mi-a plăcut John 
Fogarty. Green River a fost favoritul meu Creedence din 
toate timpurile, cred. Intoarce-te acasă, spune. Şi o 
spune chiar înainte de final. 

— Ce mai face Bill? 

— El şi Audra au grijă de casă cât sunt eu aici. 

— Bun. Asta-i bine. Tăcu o clipă. 

— Vrei s-auzi ceva al naibii de bizar, Mikey bătrâne? 

— Sigur, am răspuns. 


Cam ştiam ce voia să-mi spună. 

— Păi... stăteam aici în studioul meu, ascultând câteva 
dintre noile albume Cashbox, parcurgând câte un 
exemplar de reclamă, citind referate... S-au adunat cam 
doi munţi de materiale şi mă aşteaptă vreo lună a câte 
douăzeci şi cinci de ore fiecare zi. Aşa că ţineam robotul 
deschis, dar cu volumul dat tare ca să pot intercepta 
apelurile pe care le voiam şi pe neghiobi să-i las să stea 
de vorbă cu banda. lar motivul pentru care te-am lăsat 
să vorbeşti cu banda atât de mult timp... 

— ... A fost acela că la început n-ai avut nici cea mai 
vagă idee cine eram. 

— lisuse, aşa e! De unde-ai ştiut? 

— Pentru că uităm iar. Cu toţii, de data asta. 

— Mikey, eşti sigur? 

— Care era numele de familie al lui Stan? l-am 
întrebat. _ 

Linişte la celălalt capăt al firului - o tăcere lungă. În 
acest timp, slab, am putut auzi o femeie vorbind în 
Omaha... Sau poate să fi fost în Ruthven, Arizona, sau în 
Flint, Michigan. 

Apoi Richie spuse, nesigur: 

— Cred că-l chema Underwood, dar ăsta nu-i un nume 
evreiesc, nu? 

— ÎI chema Uris. 

— Uris! exclamă Richie, sunând atât uşurat, cât şi 
zguduit. Iisuse, nu pot să sufăr când îmi stă ceva exact 
pe vârful limbii şi n-o pot spune pe loc. Cineva aduce un 
joc Trivial Pur suit, eu zic „Scuzaţi, dar cred că iar îmi 
vine diareea, aşa că poate cel mai bine ar fi să mă duc 
acasă, în regulă?” Dar tu ţi-ai amintit, oricum, Mikey. 
Ca-nainte. 

— Ba nu. M-am uitat în agendă. 

O altă tăcere lungă. Apoi: 

— Nici tu nu ti-ai amintit? 

— Nt. 

— Pe bune? 


— Pe bune. 

— Atunci, de data asta chiar s-a sfârşit, spuse el, şi 
uşurarea din glas îi era inconfundabilă. 

— Da, aşa cred şi eu. 

Tăcerea distanțelor lungi se lasă din nou - de-a lungul 
tuturor kilometrilor dintre Maine şi California. Cred că 
amândoi ne gândeam la acelaşi lucru: se sfârşise, da, iar 
în şase săptămâni sau în şase luni aveam să fi uitat totul 
unii despre ceilalţi. S-a sfârşit, cu preţul prieteniei 
noastre şi al vieților lui Stan şi Eddie. Pe ei aproape i-am 
uitat, ştiaţi? Cât ar suna de oribil, aproape că i-am uitat 
pe Stan şi pe Eddie. Ce avea Eddie, astmă sau migrenă 
cronică? Dracu' să mă ia de mai ştiu precis, deşi cred că 
migrenă era. O să-l întreb pe Bill. El trebuie să ştie. 

— Ei, zi-i salut lui Bill şi drăguţei lui neveste, spuse 
Richie cu o voioşie ce suna ca dintr-o conservă. 

— O să le spun, Richie, am replicat, închizând ochii şi 
frecându-mi fruntea. 

Mai ţine minte că soţia lui Bill a venit în Derry... Dar 
nu şi cum o cheamă sau cei s-a întâmplat. 

— Şi, dacă treci vreodată prin Los Angeles, ai 
numărul. Ne întâlnim şi crăpăm ceva potol. 

— Sigur. 

Simţeam lacrimi fierbinţi îndărătul ochilor. 

— Şi, dacă te mai întorci tu pe-aici, e valabil şi pentru 
tine. 

— Mikey? 

— Prezent. 

— Te iubesc, dom'le. 

— Valabil şi-aici. 

— Bine. 

— Bip-bip, Richie. 

Râse. 

— Aşa, aşa, aşa. Bagă-ţi deştu-n ureche, Mike. Voi a 
zice, în ure-chea-ți, băiete. 

Închise. Şi am închis şi eu. Apoi m-am rezemat de 
perne cu ochii închişi şi multă vreme nu i-am mai 


deschis. 


7 iunie 1985 

Şeful Poliţiei, Andrew Rademacher, care l-a înlocuit 
pe şeful Borton la sfârşitul anilor şaizeci, a murit. A fost 
un accident bizar, unul pe care nu pot să nu-l asociez cu 
ceea ce s-a întâmplat în Derry... cu ceea ce tocmai s-a 
sfârşit în Derry. 

Combinația de secţie-de-poliţie-şi-tribunal se află la 
marginea porțiunii care s-a prăbuşit în Canal, şi câtă 
vreme ea a rămas la locul său, alunecarea de teren - sau 
inundația - se pare că a cauzat avarii de structură pe 
care nu le-a observat nimeni. 

Rademacher lucra târziu în biroul său aseară, 
relatează articolul din ziar, aşa cum făcea zi de zi după 
furtună şi inundație. Încă de pe vremuri, biroul şefului 
Poliţiei se mutase de la etajul trei la cinci, imediat sub 
un pod unde sunt depozitate fel de fel de documente şi 
obiecte nefolositoare. Unul dintre acesta era scaunul 
pentru vagabonzi pe care l-am descris mai devreme în 
paginile mele. Era din fier şi cântărea mai bine de două 
sute de kilograme. Clădirea a înghiţit o cantitate 
însemnată de apă în perioada aversei de la 31 mai, şi 
asta trebuie să fi slăbit podeaua podului (sau cel puţin 
aşa scrie în ziar). Indiferent de motiv, scaunul-de- 
vagabonzi a căzut din pod drept peste şeful 
Rademacher, care stătea la birou, citind rapoarte de 
accidente. 

A murit pe loc. Ofiţerul Bruce Andeen a dat fuga 
înăuntru şi l-a găsit zăcând pe ruinele biroului sfărâmat, 
cu stiloul încă în mână. 

Am vorbit iar la telefon cu Bill. Audra reuşeşte să 
înghită ceva hrană solidă, spune el, dar în rest nu e nicio 
schimbare. L-am întrebat dacă marea problemă a lui 
Eddie era astma sau migrena. 

— Astma, a zis el prompt. Nu-i mai ţii minte 
inhalatorul? 


— Ba da, am spus, şi nu minţeam, dar mi l-am amintit 
abia când mi l-a pomenit Bill. 

— Mike? 

— Mda? 

— Care era numele lui de familie? 

M-am uitat la agenda de pe noptieră, dar n-am luat-o. 

— Nu mai ştiu foarte bine. 

— Ceva în genul Kerkorian, spuse Bill, părând abătut, 
dar parcă nu ăsta. Tu oricum le ai pe toate scrise. 
Corect? 

— Corect. 

— Slavă Domnului. 

— Ţi-au venit ceva idei în legătură cu Audra? 

— Una, dar atât de nebunească, încât nu vreau să 
vorbesc despre ea. 

— Eşti sigur? 

— Mhm. 

— Bine. 

— Mike, e ceva de speriat, nu? Să uităm aşa? 

— Da, am spus. Şi aşa şi era. 


8 iunie 1985 

Raytheon, care îşi planificase să înceapă fundaţiile la 
uzina sa din Derry în iulie, a decis în ultimul moment să 
construiască la Waterville în loc de Derry. Editorialul 
din pagina întâi a ziarului Derry News a exprimat 
nemulțumire... Şi, dacă am citit corect printre rânduri, 
un strop de teamă. 

Cred că ştiu care era ideea lui Bill. Va trebui să 
acționeze repede, înainte ca ultima fărâmă de magie să 
părăsească acest loc. Dacă nu cumva s-a şi dus. 

Cred că lucrul la care m-am gândit mai înainte nu era 
la urma urmei chiar atât de nebunesc. Numele şi 
adresele celorlalţi din carneţelul meu se şterg. Culoarea 
şi calitatea cernelii fac aceste însemnări să arate ca şi 
cum ar fi fost scrise cu cincizeci sau şaptezeci şi cinci de 
ani înaintea celorlalte pe care le-am scris acolo. A 


început să se întâmple în ultimele patru sau cinci zile. 
Sunt convins că până în septembrie numele lor vor fi 
dispărut cu totul. 

Cred că le-aş putea păstra: pot, pur şi simplu, să le tot 
copiez. Dar mai sunt convins şi că fiecare se va şterge la 
rândul său şi că foarte curând ar deveni un exerciţiu 
zadarnic - aşa ca şi cum aş scrie N-o să mai flegmez în 
clasă de cinci sute de ori. Aş scrie nume care nu 
înseamnă nimic, din motive pe care nu mi le-aş aminti. 

Lasă-le-n pace, lasă-le-n pace. 

Bill, acţionează repede... Dar ai grijă! 


9 iunie 1985 

M-am trezit în plină noapte dintr-un coşmar cumplit 
pe care nu mi-l mai amintesc, am intrat în panică, n-am 
mai putut să respir. Am întins mâna după butonul 
soneriei şi n-am putut apăsa. Aveam o viziune groaznică, 
Mark Lamonica răspunzând apelului cu o seringă... Sau 
Henry Bowers cu şişul său. 

M-am repezit la agendă şi l-am sunat pe Ben Hanscom 
în Nebraska... Adresa şi numărul de telefon s-au şters şi 
mai mult, dar încă mai sunt lizibile. Nicio scofală, Joe. 
Am dat peste o voce imprimată pe bandă la centrala 
telefonică. Şi astfel am aflat că postul cu acest număr a 
fost desfiinţat. 

Oare Ben era gras sau avea un picior bont? 

Am rămas treaz până în zori. 


10 iunie 1985 

Mi-au spus că mâine pot pleca acasă. 

L-am sunat pe Bill şi l-am anunţat - cred că voiam să-l 
previn că-i rămâne tot mai puţin timp. Bill e singurul pe 
care mi-l amintesc clar şi sunt convins că şi eu sunt 
singurul pe care el şi-l aminteşte clar. Pentru că 
amândoi încă suntem aici în Derry. Cred că acesta este 
motivul. 

— În regulă, a spus. Până mâine n-o să ne mai ai pe 


cap. 

— Încă mai ai ideea aia? 

— Mda. Se pare că e vremea s-o încerc. 

— Ai grijă. 

Râse şi spuse ceva ce am putut şi totodată n-am putut 
înţelege: 

— Nu poţi să ai g-g-grijă pe un ska-kateboard, dom'le. 

— De unde am să ştiu cum a ieşit, Bill? 

— Ai să ştii, spuse el şi închise. 

Inima mea e alături de tine, Bill, indiferent cum o să 
iasă. Inima mea e alături de ei toţi, şi cred că, indiferent 
dacă am uitat unii de alţii, o să ne aducem aminte în vis. 

De acum sunt aproape gata cu jurnalul meu - 
bănuiesc că nu va fi niciodată altceva decât un jurnal şi 
că povestea vechilor scandaluri şi excentricităţi din 
Derry nu-şi află niciun loc în afara acestor pagini. Mie- 
mi convine de minune; cred că mâine, când îmi vor da 
drumul de aici, s-ar putea să fie în sfârşit timpul de a 
începe să mă gândesc la un nou soi de viaţă... Deşi cam 
ce ar putea să fie viaţa asta încă mi-e neclar. 

V-am iubit, aşa să ştiţi. 

V-am iubit atât de mult. 


Epilog 
Bill Denbrough aleargă ca 
vântul şi ca gândul, înghițind 
pământul (II) 


„Am cunoscut mireasa când obişnuia să joace Pony, 
Am cunoscut mireasa când obişnuia să joace Stroll. 
Am cunoscut mireasa când obişnuia să vrea petreceri, 
Am cunoscut mireasa când obişnuia să danseze rock 
and roll.” 
Nick Lowe 


„Nu poți să ai grijă pe-un skateboard, dom le.” 
Un puşti oarecare 


1 


Amiaza unei zile de vară. 

Bill stătea în picioare, gol, în dormitorul lui Mike 
Hanlon, privindu-şi trupul slab în oglinda de pe uşă. 
Ţeasta sa cheală lucea în lumina intrată pe fereastră, 
care îi întindea umbra pe podea şi perete. Nu avea păr 
pe piept, coapsele şi gambele îi erau subţiri, dar 
aşternute cu odgoane de muşchi. Totuşi, îşi spunea el, 
avem aici un trup de adult, nu încape nicio îndoială. Uite 
burtica apărută după un pic cam prea multe biftecuri 
bune, un pic cam prea multe sticle de bere Kirin, cam 
prea multe prânzuri la piscină, unde ai ales bucătăria 
Reuben sau cea franțuzească în locul meniurilor 
dietetice. Ţi s-a lăsat şi dosul, bătrâne Bill. Încă mai poţi 
servi un as dacă nu eşti prea mahmur şi dacă ai ochiul 
ager, dar nu mai poți zbura după bătrâna minge Dunlop 


la fel ca pe vremea când aveai şaptesprezece ani. 
Fuduliile tale incep să aibă înfăţişarea aia fleşcăită de 
după prima tinereţe. Ai pe faţă riduri care nu erau acolo 
Când aveai şaptesprezece ani... Pe toţi dracii, nu le-aveai 
nici când ţi-ai făcut prima fotografie de autor, cea în 
care încercai atât de tare să arăţi de parcă stiai ceva... 
Orice. Eşti prea bătrân pentru ce ţi-ai pus în gând, Billy 
băiatule. O să vă rupeţi gâtul amândoi. 

Işi trase chiloţii pe el. 

Dacă am fi crezut asta, niciodată n-am fi putut... N-am 
fi putut face ceea ce am făcut. 

Căci nu-şi mai amintea cu adevărat ce anume 
făcuseră sau ce se întâmplase cu Audra de o 
transformase într-o epavă catatonică. Nu ştia decât ceea 
ce trebuia să facă acum şi ştia că, dacă n-o făcea acum, 
avea s-o uite şi pe asta. Audra şedea la parter în fotoliul 
lui Mike, cu părul atârnându-i despletit pe umeri, şi 
privea cu atenţie la televizor, unde în acele momente se 
transmitea Dialing for Dollars. Nu vorbea şi nu se mişca 
decât dacă era condusă. 

Asta-i altceva. Pur şi simplu eşti prea bătrân, omule. 
Crede-mă. 

Ba nu te cred. 

Atunci mori aici în Derry. Mare scotală. 

Işi puse ciorapi de atletism, singura pereche de blugi 
pe care şi-o adusese cu el, tricoul pe care-l cumpărase 
de la „Shirt Shack” din Bangor în ajun. Portocaliu- 
aprins. Pe piept avea inscripţia „UNDE DRACU-I 
DERRY, MAINE?” Se aşeză pe patul lui Mike - cel pe 
care în nopţile ultimei săptămâni îl împărţise cu soţia sa, 
caldă, dar cadaverică - şi îşi încălţă tenişii... O pereche 
de Keds pe care tot ieri în Bangor îi cumpărase. 

Se ridică în picioare şi se privi din nou în oglindă. 
Văzu un bărbat apropiindu-se de vârsta mijlocie, 
îmbrăcat în hainele unui puşti. 

Arăți ridicol. 

Ce copil nu arată ridicol? 


Tu nu eşti copil. Las-o baltă! 
— Futu-i mama mă-sii, ia hai să tragem un pic de rock 
and roll, spuse încetişor Bill şi ieşi din încăpere. 


2 


În visurile pe care le avea în anii din urmă, 
întotdeauna pleacă din Derry singur, la apusul soarelui. 
Oraşul e pustiu; toți au plecat. Seminarul Teologic şi 
casele victoriene de pe West Broadway lâncezesc 
profilate negre pe un cer lugubru, toate asfinţiturile de 
vară pe care le-ai văzut vreodată suprapuse într-unul 
Singur. 

Îşi aude paşii trimițându-şi ecourile înapoi în timp. 
Singurul alt sunet care se aude e vuietul găunos al apei 
şiroind prin canale. 


3 


O împinse pe Silver afară pe alee, o propti pe cric şi îi 
verifică din nou cauciucurile. Cel din faţă era în regulă, 
dar cel din spate părea puţin cam moale. Luă pompa de 
bicicletă pe care o cumpărase Mike şi îl mai umflă. Când 
puse pompa la loc, controlă cărţile de joc şi cârligele de 
rufe. Roţile bicicletei continuau să producă acele 
fascinante răpăieli de mitralieră pe care Bill şi le 
amintea din copilărie. Bună treabă. 

Ţi-ai pierdut minţile. 

Poate. O să vedem. 

Se duse din nou în garajul lui Mike şi unse lanţul şi 
axul. Apoi se ridică în picioare, privi la Silver şi strânse 
uşor para claxonului. Suna bine. Dădu din cap şi intră în 
casă. 


4 


Și iar vede toate acele locuri, intacte, aşa cum erau pe 
atunci: matahala fortificată de cărămizi a Școlii Primare 
Derry, Puntea săruturilor cu acele complicate gravuri de 


inițiale, îndrăgostiții de liceu gata să crape lumea-n 
două cu pasiunea lor, care crescuseră şi ajunseseră 
agenți de asigurări şi  comis-voiajori de maşini, 
ospãtārițe şi cosmeticiene, vede statuia lui Paul Bunyan 
profilată pe cerul acela însângerat al amurgului şi 
gardul alb înclinat ce mărginea trotuarul Kansas Street 
pe lângă Maidan. Le vede aşa cum erau, aşa cum vor fi 
întotdeauna într-o anume parte a minţii lui... lar inima i 
se frânge de iubire şi groază. 

Plecăm, plecăm din Derry, îşi spune el. Plecăm din 
Derry, şi, dacă asta ar fi o carte, acum ne-am afla cam în 
ultima jumătate de duzină de pagini: pregăteşte-te să 
pui şi această carte în raft şi s-o dai uitării. Soarele se 
culcă şi nu se mai aude niciun sunet decât cel al paşilor 
mei şi al apei în canale. E timpul să... 


5 


Dialing for Dollars a cedat locul emisiunii Wheel of 
Fortune. Audra stătea pasivă în faţa micului ecran, fără 
ca ochii ei să se desprindă fie chiar şi pentru o clipă de 
el. Atitudinea nu i se schimbă când Bill închise 
televizorul. 

— Audra, îi spuse, apropiindu-se de ea şi luându-i 
mâna. Haide. 

Femeia nu se clinti. Mâna ei rămase într-a lui, ceară 
caldă. Bill îi desprinse cealaltă mână de pe braţul 
fotoliului lui Mike şi o ridică în picioare. O îmbrăcase în 
acea dimineaţă cam la fel cum se îmbrăcase şi el - blugi 
şi un tricou albastru. Ar fi arătat fermecătoare dacă nu 
ar fi avut privirea aceea holbată şi goală. 

— Ha-haide, o chemă el din nou şi o conduse pe uşă, 
în bucătăria lui Mike, şi de acolo afară. 

Il urmă destul de supusă... deşi ar fi căzut de pe 
pragul verandei din spate, rostogolindu-se grămadă în 
noroi, dacă Bill n-o cuprindea cu un braţ de talie şi nu-i 
călăuzea paşii. 

O conduse până la locul unde Silver stătea proptită pe 


cricul ei, sub razele fierbinţi ale amiezii de vară. Audra 
se opri lângă bicicletă, privind cu seninătate la peretele 
garajului lui Mike. 

— Urcă, Audra. 

Audra nu se mişcă. Cu răbdare, Bill se chinui să o facă 
să-şi arunce unul dintre picioarele ei lungi peste 
portbagajul montat deasupra aripii lui Silver. In sfârşit, 
ajunse cu coşul de bagaje între picioare. Bill îi apăsă 
uşurel creştetul capului, făcând-o să se aşeze. 

Sări pe şaua lui Silver şi ridică cricul cu călcâiul. Se 
pregătea să întindă mâinile la spate după braţele Audrei 
şi să şi le petreacă pe după mijloc, când, înainte de-a 
apuca s-o facă, acestea se strecurară împrejurul lui din 
proprie iniţiativă, ca nişte şoricei ameţiţi. 

Privi în jos la ele, cu inima bătându-i mai repede, 
părând să-i pulseze în gât la fel de tare ca şi în piept. 
Era prima acţiune independentă întreprinsă de Audra 
într-o săptămână încheiată, din câte ştia el... prima 
acţiune a ei independentă de când se întâmplase... 
indiferent ce-o fi fost acest se întâmplase... 

— Audra? _ 

Niciun răspuns. IÎncercă să întoarcă uşor capul ca să o 
vadă, dar nu reuşi. Nu-i vedea decât mâinile în jurul 
taliei lui, unghiile înfăţişând ultimele coji ale unui lac 
roşu ce fusese aplicat de o tânără femeie sclipitoare, 
talentată şi plină de viaţă, într-un orăşel din mult prea 
îndepărtata Anglie. 

— Mergem la o plimbare, spuse Bill şi începu să 
ruleze cu Silver spre Palmer Lane, ascultând cum 
scârţâia pietrişul sub pneuri. Vreau să te ţii bine, Audra. 
Cred... Cred că s-ar putea să merg cam r-r-repede. 

Dacă nu mă pierd cu firea. 

Se gândi la copilul pe care-l întâlnise mai devreme în 
timpul şederii sale la Derry, când încă se întâmpla. Nu 
poți să ai grijă pe un skateboard, spusese puştiul. 

Nimeni n-a grăit vreodată mai drept, copile. 

— Audra? Eşti gata? 


Niciun răspuns. I se strânseseră un piculeţ mai mult 
mâinile pe talia lui? Probabil doar îşi dorea asta prea 
tare. 

Ajunse în capătul aleii şi privi la dreapta. Palmer Lane 
ducea drept în Upper Main Street, unde o cotitură la 
stânga avea să-l scoată pe panta ce cobora spre centru, 
în jos. Luând viteză. Simţi un tremur de frică 
închipuindu-şi această imagine şi un gând neliniştitor 
(oasele bătrâne se frâng uşor, Bill-băiatule) îi fulgeră 
prin minte aproape prea iute ca să-l desluşească, şi 
trecu. Dar... Dar nu era numai nelinişte, nu-i aşa? Nu. 
Mai era şi dorinţă... Sentimentul pe care-l avusese la 
vederea puştiului mergând cu skateboard-ul sub braţ. 
Dorinţa de a goni repede, de a simţi vântul vâjâindu-i pe 
la urechi fără a şti dacă aleargă spre ceva sau fuge de 
ceva, dorinţa de-a goni şi atât. Dorinţa de-a zbura. 

Nelinişte şi dorinţă. Toată deosebirea dintre lume şi 
voinţă - diferenţa dintre a fi un adult ce socoteşte preţul 
şi un copil care doar a dat peste el şi s-a dus. Intreaga 
lume între una şi alta. Şi totuşi, nu este o distanţă atât 
de mare. Dorm în acelaşi pat, la o adică. La fel cum te 
simţi când trenuleţul de la montaigne-russe se apropie 
de vârful primei pârtii abrupte, de unde într-adevăr 
începe plimbarea. 

Nelinişte şi dorinţă. Ceea ce vrei şi ceea ce ţi-e frică 
să încerci. Unde ai fost şi unde vrei să te duci. Ceva 
dintr-un cântec rock and roll despre a dori fata, maşina, 
locul de-a sta şi a fi. O, rogu-Te, Doamne, înţelege-mă. 

Bill închise un moment ochii, simțind greutatea moale 
şi neînsufleţită a soţiei sale în spate, simțind colina 
undeva în faţa lui, simţindu-şi propria sa inimă 
înlăuntru-i. 

Fii viteaz, fii drept, nu te lăsa. 

Începu s-o împingă iar pe Silver înainte. 

— Vrei un pic de rock and roll, Audra? 

Niciun răspuns. Dar asta nu conta. Era gata. 

— Atunci, ţine-te. 


Începu să pedaleze. La început mergea greu. Silver se 
balansa îngrijorător încoace şi-ncolo, greutatea femeii 
adăugându-se dezechilibrului... Şi totuşi, trebuie că se 
echilibră şi ea, cât de cât, fie chiar şi inconştient, altfel 
s-ar fi prăbuşit amândoi pe dată. Bill stătea în picioare 
pe pedale, cu mâinile strângând ghidonul cu putere 
sălbatică, cu capul întors spre cer, ochii îngustaţi, 
tendoanele gâtului ieşite în relief. 

Vom cădea ca o pleaşcă chiar aici în mijlocul străzii, o 
să-i crap capul şi pe-al meu... 

(ba n-o să se întâmple aşa ceva dă-i bătaie Bill dă-i 
bătaie dă-i bătaie ticălosului) 

Stătea ridicat de pedale, rotindu-le, simțind fiecare 
ţigară fumată în ultimii douăzeci de ani în tensiunea 
crescută a sângelui şi în galopul inimii. Futu-vă şi pe 
voi! spuse în sinea sa, şi năvala nebuneştii înviorări îl 
făcu să rânjească. 

Cărţile de joc, care iniţial trăseseră foc cu foc, 
începură acum să pârâie mai repede. Erau noi, frumoase 
şi noi, şi scoteau un zgomot puternic, de calitate. Bill 
simţi prima mângâiere a brizei pe scalpul pleşuv, şi 
rânjetul i se lăţi. Fu am făcut briza asta, îşi spuse. Fu am 
făcut-o, pompând la nenorocitele astea de pedale. 

Semnul STOP din capătul aleii se apropia. Bill începu 
să frâneze... Şi apoi (cu rânjetul continuând să i se 
lărgească, dezvelind tot mai mulţi dinţi) reîncepu să 
pedaleze. 

Ignorând semnul, Bill Denbrough o luă la stângă, pe 
Upper Main Street, mai sus de Bassey Park. Din nou 
greutatea Audrei îl înşelă şi nu lipsi mult să se 
dezechilibreze şi să cadă. Bicicleta se clătină, se 
bălăbăni, apoi îşi reveni. Vântul se simţea acum mai 
puternic, răcorindu-i sudoarea de pe frunte, evaporând- 
o, şuierându-i pe la urechi cu un sunet gros şi toxic ce 
semăna cu vuietul oceanului într-o scoică, dar în 
realitate era ca nimic altceva pe acest Pământ. Bill 
bănuia că-i un sunet familiar copilului cu skateboard-ul. 


Dar e un sunet cu care-ţi vei pierde contactul, copile, 
reflectă el.. Lucrurile au un fel al lor de-a se schimba. E 
o şmecherie murdară, aşa că fii pregătit pentru ea. 

Pedalând acum mai repede, găsea în viteză un 
echilibru sigur. Ruinele lui Paul Bunyan pe stângă, ca un 
colos căzut. Bill strigă: 

— Hai-ho, Silver, HAAAIDEEE! 

Mâinile Audrei i se strânseră de mijloc; o simţi 
agitându-i-se la spate. Dar n-avea niciun zor să se 
întoarcă acum pentru a încerca s-o vadă... Nicio grabă, 
nicio nevoie. Pedală mai repede, râzând zgomotos, un 
chelios înalt şi slab pe o bicicletă, cocoşat peste ghidon 
ca să reducă rezistenţa aerului. Oamenii se întorceau să- 
l privească în timp ce gonea pe lângă Bassey Park. 

Acum Upper Main Street începu să se încline spre 
centrul surpat într-un unghi mai abrupt, iar un glas 
lăuntric îi şopti că, dacă nu frânează, curând nu va mai 
fi în stare; avea să zboare pur şi simplu ca vântul în 
rămăşiţele năruite ale intersecţiei cu triplu sens, ca un 
liliac scăpat din iad, şi amândoi vor muri. 

În loc să frâneze începu să pedaleze iar, zorind 
bicicleta. Acum zbura în jos pe Main Street Hill şi putea 
să vadă barierele de avarie albe cu portocaliu, cazanele 
cu asfalt şi flăcările lor fumegânde ca de Halloween 
însemnând marginea gropii, putea vedea acoperişurile 
caselor iţindu-se din străzi ca nişte frânturi din 
imaginaţia unui nebun. 

— Hai-ho, Silver, HAAAIDEEE! ţipă în delir Bill 
Denbrough şi se repezi în josul colinei spre indiferent ce 
anume îl aştepta, conştient pentru ultima oară de Derry 
ca loc al său natal, conştient mai presus de orice că era 
viu sub un cer adevărat şi că totul era dorinţă, dorinţă, 
dorinţă. 

Gonea în josul pantei pe Silver: gonea ca vântul şi ca 
gândul, înghițind pământul. 


6 


plecarea. 

Aşadar pleci, şi simţi impulsul de a privi în urmă, de a 
mai privi în urmă doar o dată, pe când asfinţitul se 
stinge, ca să mai vezi o ultimă dată acel sever orizont 
din New England - turlele, Turnul de Apă, Paul cu 
securea sa aruncată pe un umăr. Dar poate că nu-i o 
idee chiar atât de bună să te uiţi înapoi - toate poveştile 
spun asta. Uite ce i s-a întâmplat nevestei lui Lot. Mai 
bine să nu întorci capul, mai bine să crezi că va domni 
fericirea pe veci de jur împrejur - şi chiar aşa s-ar putea 
să fie: cine are de spus că nu există asemenea încheieri? 
Nu toate corăbiile ce se îndepărtează în întuneric nu vor 
mai regăsi niciodată soarele sau mâna unui alt copil; 
dacă viaţa te învaţă cât de cât ceva, te învaţă că există 
atât de multe finaluri fericite, încât omul care crede că 
nu există Dumnezeu trebuie supus unui examen 
psihiatric sever. 

Pleci, şi pleci repede când soarele începe să apună, 
gândeşte el în acest vis. Asta faci. lar, dacă mai păstrezi 
un ultim gând, poate că despre duhuri te întrebi... 
Despre duhurile copiilor ce stau in apă la apusul 
soarelui, stau în cerc, stau cu mâinile împreunate, cu 
chipurile tinere, sigure, dar aspre... Destul de aspre, în 
orice caz, ca să dea naştere oamenilor ce vor deveni ei, 
destul de aspre ca să înțeleagă, poate, că oamenii ce vor 
deveni ei trebuie neapărat să dea naştere oamenilor 
care-au fost înainte de a putea începe să incerce a 
înțelege simpla mortalitate. Cercul se închide, roata se 
învârteşte şi nimic altceva nu mai are importanţă. 

Nu trebuie să priveşti în urmă pentru a-i vedea pe 
aceşti copii; o parte din mintea ta îi va vedea pe veci, va 
trăi cu ei în veci, îi va iubi în veci de veci. Nu sunt 
neapărat cea mai bună parte din tine, dar au fost 
odinioară depozitarii a tot ceea ce ai putut deveni. 

Copii, vă iubesc. Vă iubesc atât de mult. 


Aşa că ia-ti tălpăşița repede, ia-ți tălpăşiţa înainte să 
se şteargă şi ultima geană de lumină, ia-ti tălpăşița din 
Derry, din amintire... Dar nu şi din dorinţă. Asta 
rămâne, strălucitorul medalion a tot ce am fost şi am 
crezut, copii fiind, a tot ce a strălucit în ochii noştri când 
ne rătăceam şi vântul sufla în noapte. 

Ia-ţi tălpăşiţa şi încearcă să îți păstrezi surâsul. Prinde 
un mic rock and roll la radio și îndreaptă-te spre toată 
viaţa ce există, cu tot curajul pe care-l poţi găsi şi toată 
credinţa de care poți da dovadă. Fii viteaz, fii drept, nu 
te lăsa. 

Iar restul e întunecime. 


— Hei! 

— Hei, domnu', matale... 

— ...Fii atent! 

— Nebunu” dracu' o să... 

Cuvintele plesneau pe alături în curent, la fel de 
lipsite de sens ca pavilioanele în vânt sau baloanele 
dezlegate. lată bariera de avarie; simţea aroma 
fumegândă a gazului de la cazane. Vedea bezna căscată 
de pe locul unde se aflase strada, auzea apa mohorâtă 
şiroind acolo jos în tenebrele încâlcite şi râdea la auzul 
ei. 

O trase pe Silver cu putere spre stânga, atât de 
aproape de bariere, încât un crac de pantaloni chiar i se 
frecă de una dintre ele. Roţile lui Silver se aflau la mai 
puţin de trei degete de locul unde asfaltul se termina în 
gol, şi i se termina şi spaţiul de manevră. În faţă, apa 
rosese toată strada şi jumătate din trotuarul din faţa 
Magazinului de Bijuterii Cash. Barierele închideau 
accesul pe ceea ce mai rămăsese din trotuar. 

— Bill? 

Era vocea Audrei, buimacă şi puţin cam groasă. Suna 
de parcă tocmai s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. 

— Bill, unde suntem? Ce facem? 


— Hai-ho, Silver! strigă Bill, îndreptând schelăria 
gonind care era Silver drept spre bariera de avarie ce 
stătea în unghiuri drepte faţă de vitrina giuvaiergeriei. 

— Hai-ho, SILVER, HAAAIDEEE! 

Silver lovi bariera cu mai bine de şaizeci de kilometri 
pe oră şi o luă în zbor, cadrul într-o direcţie, cele două 
suporturi în formă de A în altele două. Audra ţipă şi îl 
strânse pe Bill cu atâta putere, încât i se tăie respiraţia. 
În sus şi în jos pe Main Street, Canal Street şi Kansas 
Street, oamenii stăteau în uşi şi pe trotuare, privind 
uluiţi. 

Silver ţâşni pe puntea de trotuar scobit pe dedesubt. 
Bill îşi simţi şoldul şi genunchiul stâng ciupind latura 
magazinului de bijuterii. Simţi roata din spate a lui 
Silver lăsându-se dintr-o dată în jos şi înţelese că 
trotuarul se prăbuşea pe urmele lor... 

„„.„Şi atunci mişcarea de întoarcere a lui Silver îi 
readuse pe teren solid. Bill coti ca să evite o ladă de 
gunoi răsturnată şi se năpusti din nou pe carosabil. 
Frâne scrâşniră. Văzu masca unui camion enorm 
apropiindu-se şi tot nu putu să se oprească din râs. 
Fulgeră prin spaţiul pe care uriaşul camion îl ocupa, 
mergând în zigzag, cu o secundă întreagă înainte ca 
acesta să ajungă acolo. Ei, căcat, timp berechet! 

Urlând, cu lacrimile ţâşnindu-i din ochi, Bill sună din 
goarna lui Silver, ascultând fiecare lătrat răguşit ce se 
încastra în lumina vie a zilei. 

— Bill, o să ne frângem gâtul amândoi! strigă Audra, 
şi, deşi în glas i se simţea spaima, totuşi râdea. 

Bill coti înclinând-o pe Silver şi de astă dată o simţi pe 
Audra aplecându-se o dată cu el, făcând bicicleta mai 
uşor de controlat, ajutându-l în a-i face pe amândoi să 
coexiste cu ea, cel puţin pentru acel mic moment 
compact din timp, sub forma a trei fiinţe vii. 

— Aşa crezi? îi strigă el peste umăr. 

— Sunt sigură! ţipă ea şi imediat îl apucă de partea 
din faţă a blugilor, unde se simţea o erecţie imensă şi 


veselă. Da’ nu te opri! 

Oricum n-avea nimic de spus. Viteza lui Silver se 
scurse pe Up-Mile Hill, vuietul greu al cărţilor de joc 
redevenind simple împuşcături izolate. Bill se opri şi se 
întoarse spre ea. Era palidă, cu ochii mari, evident 
speriată şi confuză... Dar trează, conştientă şi 
zâmbitoare. 

— Audra, rosti el, râzând împreună cu ea. 

O ajută să descalece de pe Silver, rezemă bicicleta de 
un zid de cărămizi din apropiere şi o îmbrăţişă. O sărută 
pe frunte, pe ochi, pe obraji, pe gură, pe gât, pe sâni. 

În acest timp, ea îl strânse la piept. 

— Bill, ce se întâmplă? Mi-aduc aminte că am coborât 
din avion la Bangor, și nu-mi mai amintesc nimic de 
după aceea. Eşti bine? 

— Da! 

— Şi eu? 

— Da. Acum. 

Il împinse astfel ca să-l poată privi: 

— Bill, tot te mai bâlbâi? 

— Nu, spuse Bill şi o sărută. Mi-a trecut bâlbâială. 

— De tot? 

— Da. Cred că de data asta mi-a trecut de tot. 

— Ai spus ceva despre rock and roll? 

— Nu ştiu. Am spus? 

— Te iubesc, replică ea. 

Bill dădu din cap şi zâmbi. Când zâmbea, arăta foarte 
tânăr, chel sau nu. 

— Şi eu te iubesc. Şi ce altceva contează? 


8 


Se trezeşte din acest vis incapabil să îşi amintească 
exact ce anume fusese, în afară de simplul fapt că a 
visat că era din nou copil. Atinge pielea netedă a soției 
care işi doarme somnul ei cald şi îşi visează propriile ei 
vise; se gândeşte că e bine să fii copil, dar e bine şi să fii 
om mare şi să ai puterea de a cugeta la misterul 


copilăriei... la credinţele şi dorinţele ei. Am să scriu 
despre toate astea într-o bună zi, îşi spune, şi ştie ca nu- 
i decât un gând al zorilor, un gând de după vis. Dar e 
plăcut să gândeşti astfel o vreme în liniştea curată a 
dimineții, să te gândeşti la copilărie şi la propriile ei 
dulci taine ce confirmă mortalitatea, şi la faptul că 
mortalitatea defineşte tot curajul şi toată iubirea. Să te 
gândeşti că ceea ce a privit înainte trebuie să privească 
şi înapoi şi că fiecare viaţă îşi făureşte propria-i imitație 
a nemuririi: o roată. 

Sau cel puţin aşa gândeşte câteodată Bill Denbrough 
în acele zori de zi după ce a visat, când aproape îşi 
aminteşte de copilăria sa şi de prietenii cu care a 
împărtăşit-o. 


Această carte a fost începută în Bangor, Maine, la 
data de 9 septembrie 1981, şi a fost încheiată în Bangor, 
Maine, la data de 28 decembrie 1985.