Stephen King — Orasul Bantuit vol.3

tephen KI 


aavtilus 


Y 


Stephen King 
„ORASUL 


BANTU 


d d 4 


„Genul acesta de literatură n-a fost niciodată lăudat... Poate din 
pricină că un scriitor de horror aduce mereu vești proaste: «o să 
mori», zice el... Te sfătuiește să nu crezi că ţi se va întâmpla ceva 
bun, pentru că ti se va întâmpla și ceva rău; s-ar putea să fie un 
cancer, un atac de inimă sau un accident de mașină, orice, dar se 
va întâmpla. Și tot el îţi ia mâna și-o strânge într-a lui și te duce 
într-o încăpere și îi așează mâna pe o formă ascunsă sub 
cearșaf... Și-ţi spune să pui mâna acolo... și acolo, și acolo... Și-ţi 
spune că vrei să vezi accidentul de mașină — și-i adevărat, chiar 
vrei să privești... Și te pune să te uiţi la toate lucrurile acelea și la 
multe altele. Și vrea să pui mâna pe forma de sub cearșaf. Și tu 
vrei să atingi forma aceea. Vrei." 


(Stephen King) 


Carrie Christine 


Misery The Stand 
The Talisman Gerald’s Game 
(cu Peter Straub) Salem’s Lot . 
Firestarter Pet Sematary 
Cujo The Dead Zone 
The Tommyknockers The Eyes of the Dragon 

-Four Past Midnight Needful Things 

Shining Dolores Claiborne 


Stephen Ki 
Pe 9 


BANTU 


TRADUCERE DIN LIMBA ENGLEZĂ 
DE MIHNEA COLUMBEANU 


STILIZARE DE RUXANDRA TOMA 


1997 


Coperta colecţiei: DAN ALEXANDRU IONESCU 
Ilustrația: CLAUDIA ILUȚI 


© Stephen King, 1986 
` IT 
Toate drepturile asupra acestei versiuni apartin 
S.C. NEMIRA & Co S.R.L. Reproducerea integrală 
sau partială a textului, pe suport informatic, 
tipărit sau de orice alt tip, precum și comercializarea în afara 
țării, sunt interzise și vor fi pedepsite conform legii. 


Difuzare: 
Editura NEMIRA & Co, Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1, 
București 
Telefon: 223.00.79 Telefax: 222.89.16 


Clubul cărţii: C.P. 26-38, București 


VOLUMUL III 
ISBN 973-9301-28-2 
ISBN 973-9301-31-2 


PARTEA A CINCEA - | 
RITUALUL CHUD 


„Nu se poate. Apa infiltrată , 
a mucegăit perdeaua. Plasa 
a putrezit. Scoateţi poftele 
din mecanismele lor, nu mai construiți 
poduri. Prin care aer veţi 
străbate continente-n zbor? Lăsaţi vorbele 
să zboare cum or vrea — să 
izbească pieziș iubirea. Va fi 
o năpastă neobișnuită. Prea mult vor ei să salveze, 
potopul datoria şi-a făcut.“ 
William Carlos Williams, 
Paterson 


„Priviţi și luati aminte. Priviţi acest tărâm. 

Priviţi departe, departe, peste fabrici şi peste iarbă. 
lată, cu siguranță că vă vor lăsa să treceţi. 

Vorbiti, atunci, şi întrebaţi pădurea și lutul. 

Ce auziţi? Ce poruncește acest tărâm? 

Ținutul acesta aparține altcuiva: nu este casa voastră.“ 

Karl Shapiro, 
Ghid de călătorie pentru cei exilați . 


CAPITOLUL 19 
În ceasurile de veghe ale nopţii 


1 


Biblioteca Publică Derry ! 1.15 dimineata 


Când Ben Hanscom încheie povestea proiectilelor de argint, au 
vrut să vorbească, dar Mike le spuse că dorea să doarmă cu toţii puțin. 

— V-a ajuns deocamdată, spuse el. 

Dar cel care arăta de parcă-i ajunsese era Mike însuși; avea faţa 
trasă şi obosită, iar Beverly se gândi că arăta bolnav. 

— Dar nu suntem gata, protestă Eddie. Cum rămâne cu restul? Eu 
tot nu-mi amintesc... 

— Mike are d-d-dreptate, spuse Bill. Poate o să ne amintim, p-p-poate 
că nu. Cred că ne v-v-vom aminti. Ne-am amintit tot ce-aveam n-nevoie. 

— Poate tot ce e bine pentru noi? sugeră Richie. 

Mike dădu din cap: 

— Ne întâlnim mâine. 

Apoi se uită la ceas. 

— Adică azi, mai târziu. 

— Aici? întrebă Beverly. 

Mike clătină încet din cap. 

— Propun să ne întâlnim pe Kansas Street. ia obișnuia Bill să-și 
ascundă bicicleta. 

— Coborâm pe Maidan, spuse Eddie și dintr-o dată se înfioră. 

Mike încuviinţă din nou. 

Urmă un moment de tăcere în care se priviră unul pe altul. Apoi 
Bill se ridică în picioare, iar ceilalţi se sculară o dată cu el. 

— Vreau s-aveti toți grijă cât mai e noapte, spuse Mike. Monstrul a 
fost aici; Monstrul poate fi oriunde sunteţi voi. Dar întâlnirea asta m-a 
făcut să mă simt mai bine. 

ÎI privi pe Bill: 

— Aş zice că totuși se poate, ce spui, Bill? 


8. ORAȘUL BÂNTUIT 


Bill dădu încet din cap. 

— Da. Cred că totuși se poate face. 

— Monstrul o va şti și pe asta, spuse Mike, și va încerca tot ce-i stă 
în putinţă ca să încline sorții în favoarea sa. 

— Ce facem dacă se-arată? întrebă Richie. Ne apucăm de nas, închi- 
dem ochii, ne-nvârtim pe loc de trei ori și avem gânduri bune? Îi suflăm 
niște praf magic în faţă? Cântăm vechi cântece de-ale lui Elvis Presley? 
Ce facem? 

Mike clătină din cap: 

— Dacă vă puteam spune asta, n-ar mai fi fost nici o problemă, nu? 
Tot ce știu e că mai există și o altă forță — cel puţin exista când eram 
copii — care a vrut să rămânem în viaţă și să ne facem treaba. Poate că 
încă mai e pe aici. 

Ridică din umeri. Era un gest ostenit. 

— Crezusem că doi, poate chiar trei dintre voi nu veţi mai fi la în- 
ceputul reuniunii noastre de astă-seară. Dispăruţi sau morţi. Simplul 
fapt că ati apărut mi-a dat motive să sper. 

Richie se uită la ceas. 

— Unu şi-un sfert. Cum mai zboară vremea când te distrezi, nu, 
Clăiţă? 

— Bip-bip, Richie, replică Ben, cu un zâmbet gol. 

— Vrei să mergem pe jos împreună până la T-T- Town House, 
Beverly? o invită Bill. 

— Bine. 

Îşi punea haina. Acum biblioteca părea foarte tăcută, plină de um- 
bre, înfricoșătoare. Bill simți cum ultimele două zile îl prind din urmă 
deodată, îi apasă umerii. Dacă era numai oboseală ar fi fost în regulă, 
dar era mai mult: o senzaţie că se spărgea, că visa, că avea halucinaţii 
paranoice. Un simţământ că cineva îl urmărea tot timpul cu privirea. 
Poate că de fapt nici nu-s aici, îşi spuse. Poate că-s în azilul de nebuni 
al doctorului Seward, cu casa dărăpănată de la oraș a Contelui în 
vecini si Renfield imediat peste hol, el cu mustele lui și eu cu monstrii 
mei, amândoi convinși că petrecerea continuă într-adevăr și îmbrăcati 
pentru ea la patru ace, nu în smokinguri, ci în cămăși de fortă. 

— Tu ce faci, R-Richie? 

Richie clătină din cap: 

— Eu o să-i las pe Clăită și Kaspbrak să mă conducă acasă. Just, 
băieţi? : 
— Sigur, răspunse Ben. O privi scurt pe Beverly, care stătea lângă 
Bill, și simţi o durere aproape uitată. 


RITUALUL. CHUD 9 


O nouă amintire tremură, aproape gata s-o prindă, apoi pluti altun- 
deva. 

— Şi tu, M-M-Mike? întrebă Bill. Vrei s-o iei pe jos cu Bev și cu 
m-mine? f 
— Eu, scutură Mike din cap, trebuie să... 

În acel moment Beverly zbieră, sunet ascuţit în încremenirea din 
încăpere. Cupola boltită de deasupra îl recepționă, iar ecourile părură 
hohotele unor banshee’ care zburau și fâlfâiau în jurul lor. 

Bill se întoarse spre ea; Richie scăpă vestonul pe care și-l lua de pe 
spătarul scaunului; se auzi un clinchet de sticle când braţul lui Eddie 
mătură pe podea o sticlă de gin goală. 

Beverly se dădea înapoi din faţa lor, cu mâinile întinse și faţa albă 
ca foaia de extemporal a unui repetent cronic. Ochii, înfundaţi în orbi- 
tele vinete-închise, i se bulbucau înspăimântați. 

— Mâinile mele! 

Scoase alt țipăt. 

— Mâinile mele! 

— Ce..., începu Bill, și atunci văzu sângele ce-i picura încet printre 
degetele tremurânde. à 

Porni înainte și“simţi dâre fierbinți brăzdându-i brusc propriile sale 
mâini. Durerea nu era ascuţită, semăna mai mult cu cea pe care o simti 
uneori într-o rană vindecată de mult. 

Vechile cicatrice din palmă, cele care reapăruseră în Anglia, se 
deschiseseră şi sângerau. Privi într-o parte și-l văzu pe Eddie Kaspbrak 
holbându-se prostit la propriile-i mâini. Și ele sângerau. La fel ale lui 
Mike. Și ale lui Richie. Și ale lui Ben. 

— Suntem băgaţi în asta până la capăt, nu? spuse Beverly. 

Începuse să plângă. lar acest sunet era amplificat în goliciunea 
neclintită a bibliotecii; clădirea însăși părea că plânge împreună cu ea. 
Bill credea că, dacă va trebui să mai asculte multă vreme sunetul acela, 
va înnebuni. 

— Doamne-ajută-ne, suntem băgaţi până la capăt. 

Femeia suspina, şi o fâşie de mucus îi atârna dintr-o nară. 

Și-o şterse cu dosul unei mâini tremurătoare, şi alți stropi de sânge 
căzură pe dușumea. 

— Re-re-repede! exclamă Bill şi-l apucă pe Eddie de mână. 

— Ce... 

— Repede! 


a : PES AEE, 
(irl. scot. mitol.) — zână care prevesteşte moartea prin tânguieli. 


10 ORAȘUL BÂNTUIT 


Întinse cealaltă mână și, după o clipă, Beverly i-o prinse. Încă mai 
plângea. 

— Da, spuse Mike; părea năuc — aproape drogat. Da, asta e, nu? 
Începe iar, nu, Bill? Totul începe să se întâmple iar. 

— D-d-da, cr-cred... 

Mike luă mâna lui Eddie, iar Richie apucă mâna cealaltă a lui 
Beverly. O clipă Ben îi privi doar, şi pe urmă, ca prin vis, își ridică mâi- 
nile însângerate în ambele părți și păşi între Mike şi Richie. Îi prinse de 
mâini. Cercul se închise. 

(Ah Chiid acesta e Ritualul Chüd si Testoasa nu ne poate ajuta) 

Bill încercă să urle, dar din gâtlej nu-i ieși nici un sunet. Văzu ca- 
pul lui Eddie dându-se pe spate, tendoanele gâtului ieşindu-i în relief. 
Soldurile lui Beverly palpitară de două ori, aprig, ca într-un orgasm la 
fel de scurt şi fierbinte precum detunătura unui pistol. Gura lui Mike se 
mişca în chip ciudat, părând să râdă şi să se strâmbe în acelaşi timp. În 
tăcerea bibliotecii, uși începură să se deschidă şi să se trântească, zgo- 
motul rostogolindu-se ca niște bile de popice. În Sala Periodicelor, 
revistele zburau într-un uragan fără vânt. În biroul lui Carole Danner, 
mașina de scris marca IBM a bibliotecii se trezi la viaţă torcând și bătu: 

capra 

caprasarepiatra 

piatracrapănpatru 

crăpaiarcapulcapreicumacrăpatpiatranpatru 

Banda se poticni. Mașina sfârâi și slobozi un râgâit electronic gros 
când toate dinăuntru cedară suprasolicitate. În Depozitul Doi, raftul cu 
cărți oculte se răsturnă deodată, împrăștiindu-i pretutindeni pe Edgar 
Cayce, Nostradamus, Charles Fort şi Apocrifele. 

Bill simţi o exaltantă senzaţie de putere. Era vag conştient că avea 
o erectie şi că fiecare fir de păr din cap îi stătea drept. Senzaţia forţei 
din cercul.desăvârsit era incredibilă. 

Toate usile din bibliotecă se închiseră, trântite la unison. 

Pendula de lângă biroul de împrumuturi bătu o dată. 

Apoi totul încetă, ca şi cum cineva ar fi apăsat un comutator. 

Își lăsară mâinile moi, privindu-se ameţiţi. Nimeni nu spuse nimic. 
În timp ce senzatia de putere se risipea, Bill se simţi cuprins de un cum- 
plit sentiment al fatalităţii. Se uită la fetele lor albe, încordate, apoi la 
mâini. Acestea erau mânjite de sânge, dar rănile pe care le făcuse Stan 
Uris cu un ciob crestat de sticlă de Coca-Cola în august 1958 se închi- 
seseră la loc, nelăsând decât linii albe întortocheate ca niște lujeri de 
vită. Îşi spuse: Aia a fost ultima oară când am fost îi împreună toti sapte... 


“RITUALUL CHUD 11 


Ziua când Stan a făcut aceste tăieturi, pe Maidan. Stan nu-i aici; a mu- 
rit. Și asta e ultima dată că suntem împreună toti sase. O știu, o simt. 

Beverly stătea lipită de el, tremurând. Bill o cuprinse cu braţul. 
Toţi îl priveau, cu ochii imensi și strălucitori în penumbră, astfel încât 
masa lungă la care stătuseră, presărată cu sticle goale, pahare și scrumiere 
dând pe dinafară, apărea ca o insuliță de lumină. 

— Destul, spuse uscat Bill. Destulă distracţie pentru o singură seară. 
Păstrăm balul dansant pentru altă dată. 

— Mi-am amintit, spuse Beverly; ridică spre Bill ochii uriași, cu 
obrajii palizi, umezi. Mi-am amintit totul. Cum a aflat tatăl meu despre 
voi, băieţi. Cum fugeam. Bowers, Criss și Huggins. Cum am fugit eu. 
Tunelul... Păsările... Monstrul... Îmi amintesc totul. 

— Mhm, făcu Richie. Și eu. 

Eddie dădu din cap: 

— Staţia de pompare... 

— Şi cum Eddie..., începu Bill. 

— Acum duceţi-vă, îl întrerupse Mike. Odihniţi-vă. E târziu. 

— Vino cu noi, Mike, îl chemă Beverly. 

— Nu. Trebuie să închid aici. Și mai am de scris câteva lucruri... 
procesul-verbal al întrunirii, dacă vă convine denumirea. Nu va dura 
mult. Duceţi-vă. 

Porniră spre ușă, fără multă vorbă. Bill și Beverly mergeau împre- 
ună, urmaţi de Eddie, Richie și Ben. Bill îi tinu lui Beverly uşa, iar ea 
murmură o expresie de multumire. În timp ce ieșea pe treptele albe de 
granit, Bill observă cât de tânără arăta, cât de vulnerabilă... Era sfâșiat 
de gândul că s-ar putea îndrăgosti din nou de ea. Încerca să se gândească 
la Audra, dar Audra părea foarte îndepărtată. Acum ea va fi dormind în 
casa lor din Fleet, pe când soarele răsărea și lăptarul își începea rondul. 

Cerul orașului Deiry se înnourase iarăși, și o ceață joasă acoperea 
strada pustie cu fâşii groase. Mai în sus pe stradă, Casa Comunitară Derry, 
îngustă, înaltă, victoriană, își rumega bezna. Bill medită: Și orice ar fi 
fost ceea ce răticea prin casa aceea rătăcea în solitudine. Îşi înăbuși 
un chicot necontrolat. Sunetul pașilor lor părea foarte puternic. "Mâna lui 
Beverly i-o atinse pe a lui, iar Bill o apucă recunoscător. 

— A început înainte să fim gata, spuse ea. 

— Vom fi fiind vr-vr-vreodată gata? 

— Tu vei fi fiind, Bill Barosane. 

Atingerea mâinii ei, pe neașteptate, era atât minunată, cât și nece- 
sară. Se întrebă cum ar fi să-i atingă sânii pentru a doua oară în viața 
lui, și bănui că va şti înainte de-a se sfârși noaptea aceasta lungă. Mai 
deplin acum, mai matur... lar mâna lui va găsi păr când va cuprinde 


12 ORAȘUL BÂNTUIT 


umflătura mons veneris-ului ei. Își spuse: Te-am iubit, Beverly... Te iu- 
besc. Ben te-a iubit... Te iubeste. Te-am iubit atunci... Te iubim acum. 
Si e bine că-i asa, fiindcă începe. Acum nu mai avem scăpare. 

Privi în urmă şi văzu biblioteca la jumătate de cvartal distanţă. 
Richie și Eddie erau pe treapta de sus; Ben stătea la poalele scării, privind 
în urma lor. Avea mâinile înfundate în buzunare, umerii aduși și, văzut 
prin lentila plutitoare a cetei joase, ar fi putut foarte bine să aibă din nou 
unsprezece ani. Dacă ar fi fost în stare să-i transmită lui Ben un gând, 
Bill i l-ar fi trimis pe acesta: N-are importanță, Ben. lubirea e aceea 
care contează, afectiunea... Întotdeauna e dor inta, niciodată timpul. 
Poate că-i tot ce ajungem să luăm cu oi când ieşim deodată în întuneric. 
Mângâiere rece poate, dar mai bine decât nici un fel de mângâiere. 

— Tatăl meu știa, spuse deodată Beverly. Am venit acasă într-o zi 
de pe Maidan, iar el pur şi siraplu știa. V-am spus vreodată ce avea-n 
obicei să-mi spună când își ieşea din minți? 

— Ce? 

— „Îmi fac griji cu tine, Bevvie.“ Asta obișnuia să zică. „Îmi fac 
griji multe.“ 

Râse, înfiorându-se în acel 1Și timp. 

— Cred că voia să-mi facă rău, Bill. Adică... Mă mai lovise el și 
înainte, dar de data asta a fost altfel. Era... Mă rog, în multe privințe era 
un om ciudat. Îl iubeam. Îi iubeam foarte mult dar... 

` Se uită la el, poate dorind s-o spună el în locul ei. Bill n-o făcu; era 
un lucru pe care Beverly îl avea de spus ea însăși, mai devreme sau mai 
târziu. Minciunile și autoînșelătoriile deveniseră un balast pe care nu și-l 
mai puteau permite. 

— ÎI şi uram, continuă ea, iar mâna îi cobori convulsiv peste a lui 
Bill pentru o secundă îndelungată. Nu i-am mai spus nimănui în viața 
mea asta. Credeam că Dumnezeu mă va trăsni pe loc dac- -aş spune-o cu 
voce tare. 

— Atunci, spune-o iar. 

~ Nu, eu... 

— Haide. O să te doară, dar poate a copt destulă vreme acolo înăun- 
tru. Spune-o. 

— Îmi uram tatăl, spuse femeia si începu să suspine neajutorată. Îl 
uram, mi-era frică de el, îl uram. N-am putut fi niciodată o fată destul 
de bună ca să-i convin, şi-l uram, zău, dar îl şi iubeam. 

Bărbatul se opri și o cuprinse strâns în brațe. Beverly îl apucă într-o 
îmbrăţişare înfiorată de spaimă. Lacrimile ei îl udară pe gât. Era foarte 
conştient de trupul copt şi dur al femeii. Își îndepărtă ușurel torsul de al 
ei, nevrând să simtă erecţia care i se produsese... Dar ea se lipi la loc de el. 


RITUALUL CHUD 13 


— Petrecuserăm dimineața acolo, spuse Beverly, jucând leapsa sau 
altceva la fel. Ceva inofensiv. Nici măcar nu vorbiserăm despre Monstru 
în ziua aia, cel putin nu atunci... Obişnuiam să vorbim despre el în fie- 
care zi, la un moment dat, totuși. Mai ţii minte? j 

— Da. La un mo-mo-moment dat. Tin minte. 

— Era înnorat... zăpuşeală. Am jucat cea mai mare parte din dimi- 
neaţă. M-am dus acasă pe la unşpe jumate. Mă gândeam să mănânc un 
sandvici și o farfurie de supă după ce făceam un duș. Și pe urmă să mă 
întorc și să ne mai jucăm. Părinţii mei erau amândoi la lucru. Așa ar fi 
trebuit. Însă el era acolo. El era acasă. El 


2 


-> . Lower Main Street / 11:30 dimineata 


o aruncă prin odaie cât colo Înainte încă de a fi intrat complet pe 
ușă. Un țipăt uimit îi ieși din piept și apoi fu retezat când se izbi ę 
perete cu o forță ce-i amorti umărul. Se prăbuși pe sofaua desfundată, 
rotind în jur priviri înnebunite. Uşa dinspre antreul de la intrare se trânti. 
Tatăl său stătuse ascuns după ea. 

— Îmi fac griji cu tine, Bevvie. Uneori, îmi fac griji multe. Ştii asta. 
Ti-am spus-o, nu-i așa? În mod sigur ţi-am spus-o. 

— 'Tăticule, ce... 

Se apropia încet de ea prin încăpere, cu faţa îngândurată, tristă, uci- 
gătoare. Expresia aceasta din urmă nu voia s-o vadă, dar era acolo, ca 
luciul orb al noroiului pe apa stătută. Îşi ciupea meditativ un nod al 
degetelor de la mâna dreaptă. Era îmbrăcat în kaki, iar când aruncă o privire 
în jos Beverly văzu că pantofii lui cu toc înalt lăsau urme pe covorul 
maică-sii. Va trebui să scot aspiratorul, îşi spuse ea incoerent. Să aspir. 
Dacă mă lasă în stare să aspir. Dacă... 

Era noroi. Noroi negru. Mintea ei glisă alarmant. Era din nou pe 
Maidan cu Bill, Richie, Eddie şi ceilalți. Noroi negru, .vâscos, precum 
cel de pe pantofii tăticului, se găsea acolo, pe Maidan, în locul mlăștinos 
unde plantele pe care Richie le numea bambusi creșteau într-un pâlc alb, 
scheletic.- Când bătea vântul, tulpinile se ciocneau una de alta sunând a 
gol, iscând un zgomot ca al tobelor vrăjitorilor, și oare fusese tatăl ei pe 
Maidan? Fusese tatăl ei... | 

PLEOSC! 

Mâna lui, vâjâind pe o orbită arcuită larg, îi lovi faţa. Capul fetei 
se izbi de perete. Bărbatul își agăţă degetele mari de curea și o privi cu 


TA . ORAȘUL BÂNTUIT 


acea expresie de curiozitate ucigașă și deconectată de la realitate. Beverly 
simţi un firișor de sânge curgându-i cald din colţul stâng al buzei de Jos. 

— Am văzut că te-ai făcut mare, spuse el, iar ea crezu că va mai 
spune ceva, dar pe moment asta părea să fie totul. ` 

— 'Tătăcule, despre ce vorbeşti? întrebă fata cu voce mică și tremu- 
rătoare. i 

— Dacă mă minti, te bat de te omor, Bevvie, replică el. 

Îsi dădu seama cu groază că nu se uita la ea; privea tabloul Currier 
and Ives de deasupra capului ei, pe perete, lângă canapea. 

Gândul fetei lunecă iar nebunește și din nou avu patru ani, așezată 
în cadă cu bărcuţa albastră de plastic ȘI săpunul Popeye; tatăl ei, atât de 
mare și de mult iubit, stătea în genunchi alături, îmbrăcat în pantaloni 
de tergal gri și tricou strâmt, cu o cârpă de spălat într-o mână și un pahar 
cu suc de portocale în cealaltă, săpunind-o pe spate și spunând: la să 
vedem urechile-ăstea, Bevvie, mama are nevoie de barabule la cină. lar 
ea se putea auzi pe sine, mică, chicotind, privind în sus la chipul lui usor 
încărunţit, pe care îl credea atunci fără îndoială etern. 

” — N-am... N-am să te mint, tăticule. Care-i problema? 

Imaginea lui în ochii ei tremura descompunându-se treptat, după 
cum o podideau lacrimile. 

— Ai fost colo-şa pe Maidan c-o gașcă de băieţi? 

Inima îi zvâcni în piept; ochii ei coborâră din nou spre pantofii 
lui murdari de noroi. De noroiul acela negru, lipicios. Dacă pășeai în el 
prea adânc îţi sugea tenisul sau mocasinul pe loc... Și atât Richie, cât 
și Bill susțineau că, dacă te cufundai în el cu totul, dădeai de nisipuri 
mișcătoare. 

— Mă joc acolo câteod... 3 

Trosc! mâna, acoperită cu bătături tari, prăbușindu-se iar. Țipă, 
lovită, speriată. Expresia aceea de pe chipul lui o înspăimânta, iar faptul 
că nici măcar nu se uita la ea o speria de asemenea. Era ceva în neregulă 
cu el. Se agravase... Dacă avea de gând s-o omoare? Dacă 

(of încetează Beverly e TATĂL tău și TAŢII nu-si omoară FIICELE) 

își pierdea controlul? Dacă... 

— Ce i-ai lăsat să-ţi facă? E 

— Să facă? Ce... A 

Habar n-avea la ce se referea. 

— Scoate-ţi pantalonii. 

Zăpăceala îi spori. Nimic din ce spunea nu părea să aibă legătură 
cu nimic altceva. Încercările de a-i urma logica o făceau să-i vină rău... 
Aproape ca un rău de mare. 

— Ce... de ce?... 


RITUALUL CHUD 15 


Mâna bărbatului se ridică; fata zvâcni înapoi. 

— Scoate-i, Bevvie. Vreau să văd dacă eşti intactă. 

Acum îi apăru o nouă imagine, mai dementă decât toate celelalte: 
se văzu pe sine dându-și jos blugii și un picior ieșindu-i o dată cu ei. 
Tatăl său bătând-o cu cureaua prin odaie în timp ce ea încerca să fugă 
de el ţopăind pe piciorul rămas, iar tăticul strigând: Stiam eu că nu ești 
intactă! Stiam eu! Stiam eu! 

— Tăticule, nu-nțeleg ce 

Mâna lui căzu, de astă dată nu plesnind, ci apucând. O muscă de 
umăr cu o forţă furioasă. Fata ţipă. O trase în sus şi pentru prima oară 
o privi drept în ochi. Zbieră din nou văzând ce era acolo. Era... Nimic. 
Tatăl ei dispăruse. lar Beverly pricepu deodată că era singură în aparta- 
ment cu Monstrul, singură cu Monstrul în dimineața aceea adormită de 
august. N-o mai încerca senzaţia de putere şi răutate pură pe care o sim- 
tise în casa de pe Neibolt Street în urmă cu o săptămână şi jumătate — 
Monstrul fusese oarecum diluat de umanitatea esenţială a tatălui ei — dar 
Monstrul era aici prezent, acționând prin intermediul lui. 

O azvârli în lături. Beverly se izbi de măsuţa pentru cafea, căzu peste 
ea și veni de-a berbeleacul pe dușumea cu un strigăt. Așa se-ntâmplă, 
cugetă ea. O să-i spun lui Bill, ca să înteleagă. Monstrul e pretutindeni 
în Derry. Pur si simplu... Pur si simplu umple spatiile goale, atâta tot. 

Se rostogoli. Tatāl său venea spre ea. Se târî din calea lui pe turul 
pantalonilor, cu părul căzut în ochi. 

— Stiu c-ai fost acolo-şa, spuse el. Mi s-a spus. N-am crezut. N-am 
crezut că Bevvie a mea ar umbla cu-o gașcă de băieţi. Pe urmă te-am 
văzut cu ochii mei azi-dimineaţă. Bevvie a mea cu-o hoardă de băieți. 
La nici doispe ani, ea se-nvârte cu-o hoardă de băieţi! 

Acest din urmă gând păru să-l arunce într-o criză nouă de turbare; 
vibra prin carcasa lui costelivă ca un curent electric. 

— La nici doispe ani! răcni şi-i arse un şut în coapsă care-o făcu să 
zbiere. 

Fălcite lui clănţăniră peste acest fapt sau concept sau ce-o fi fost în 
mintea lui ca ale unui câine flămând preocupat cu-o ciozvârtă de carne. 

— La nici doispe! La nici doispe! La nici măcar DOISPE! 

Lovi. Beverly se îndepărtă târâş. Acum ajunseseră în zona bucătă- 
riei. Gheata lui de lucru izbi sertarul de sub aragaz, făcând cratițele şi 
oalele dinăuntru să zdrăngăne. 

— Să nu fugi de mine, Bevvie, o preveni el. Nu trebuie să faci asta, 
dacă nu vrei s-o păţești şi mai rău. Crede-mă acum. Crede-l pe tata. 
E treabă serioasă. Să umbli cu băieţii, să-i lași să-ţi facă Dumnezeu ştie 
ce — la nici doispe — asta-i treabă serioasă, martor mi-e Cristos. 


16 ORAȘUL BÂNTUIT 


O înşfăcă de umăr și o ridică în picioare cu o smucitură. 

— Eşti o fată drăguță. Puzderie de oameni ar fi fericiţi să-și facă 
mendrele c-o fată drăguță. Puzderie de fete drăguțe dornice să-i lase 
să-și facă mendrele. Le-ai fost curviștină ălor băieți, Bevvie? 

În sfârşit înțelese ce-i băgase Monstrul în cap... Doar că o parte din 
ea știa că gândul putea aproape să fi fost acolo tot timpul; că poate 
Monstrul folosise doar uneltele care zăceau pe-acolo, așteptând să fie 
folosite. 

— Nu, tăticule. Nu, tăticule... 

— Te-am văzut fumând! mugi el. De astă dată o pocni cu palma, 
îndeajuns de tare ca s-o trimită învârtindu-se în piruete bete spre masa 
de bucătărie, unde căzu grămadă cu o flacără de durere în şale. Solnița 
ȘI pipernița căzură pe jos. Pipernita se sparse. Flori negre se desfăcură 
şi-i dispărură dinaintea ochilor. Sunetele păreau prea profunde. Îi văzu 
chipul. Ceva anume pe chip. Se uita la pieptul ei. Deodată deveni con- 
știentă că bluza i se descheiase și că nu purta sutien — deocamdată 
n-avea decât unul, un sutien de gimnastică. Mintea îi lunecă înapoi la casa 
din Neibolt Street, când Bill îi dăduse tricoul lui. Fusese conștient de 
felul cum sânii ei împungeau materialul de bumbac subțire, dar ochea- 
dele lor ocazionale, furişe, n-o deranjaseră; acelea păruseră întru totul 
fireşti. Iar privirea lui Bill păruse mai mult decât firească — păruse caldă 
Și doritoare, dacă nu cumva profund primejdioasă. 

Acum simţea vinovăția amestecându-i-se cu spaima. “Chiar greșea 
atât de mult tatăl ei? Nu cumva avusese 

(le-ai fost curvistină ălora) 7 

gânduri? Gânduri necurate? Gânduri despre ce-o fi vorbind el? 

Nu-i același lucru! Nu-i același lucru cu felul 

(le-ai fost curvistină) 

Cum Se uită acum el la mine! Nu-i acelaşi! 

Își încheie bluza la loc. 

— Bevvie? 

— Tăticule, ne jucăm doar. Atâta tot. Ne jucăm... nu... nu facem 
nimic ca... nimic rău. Ne... 

— Te-am văzut fumând, spuse el iar, venind spre ea. 

Ochii îi coborâră peste pieptul ei şi peste soldurile înguste, near- 
cuite. Intonă deodată, cu o voce subtire de licean, care o sperie si mai 
mult: 

— O fată care mestecă gumă va fuma! O fată care va fuma va bea! 
Si o fată care va bea, toată lumea stie o fată de-astea ce-o să facă! 

— N-AM FĂCUT NIMICA! urlă ea în timp ce mâinile lui îi coborau 
pe umeri. Acum n-o mai Ciupea, nici n-o lovea. 


RITUALUL CHUD 17 


Mâinile erau blânde. Și ăsta era într-un fel lucrul cel mai înfri- 
Coșător. 

— Beverly, rosti el cu logica de necontrazis, dementă, a obsedatului, 
te-am văzut cu băieţi. Vrei, te rog, să-mi spui ce face cu băieţii o fată, 
jos, în toată porcăria aia, dacă nu-i lucru” pe care-l face culcată pe spate? 

— Lasă-mă-n pace! tipă Beverly. 

Furia explodă dintr-un put adânc pe care nici măcar nu-l bănuise. 
Furia îi aprinse o flacără galbenă-albăstruie în cap. Îi amenința gân- 
durile. O speriase tot timpul; o făcuse de ruşine tot timpul; o rănise tot 
timpul. 

— Lasă-mă-n pace-acuma! 

— Nu vorbi așa cu tăticul tău, spuse el, părând uimit. 

— N-am făcut ce spui dumneata! Niciodată n-am făcut-o! 

— Poate. Poate că nu. O să verific și-am să fiu sigur. Știu eu cum. 
Scoate-ți pantalonii. 

— Nu. 

Ochii bărbatului se lărgiră, dezvăluind complet corneele îngăl- 
benite în jurul irişilor de un albastru-intens. 

— Ce-ai spus? 

— Am spus nu. 

Ochii lui erau atintiti într-ai ei, şi poate văzu mânia care ardea acolo, 
aprinsa izbucnire de revoltă. 

— Cine ţi-a spus? 

— Bevvie... 

— Cine ţi-a spus că ne jucăm acolo? Un străin? Un om îmbrăcat în 
oranj şi portocaliu? Purta mănuși? Arăta ca un clovn chiar dacă nu era 
clovn? Cum îl chema? 

— Bevvie, le rog să încetezi... 

— Nu: dumneata te rog să încetezi. 

Îşi repezi din nou mâna, nu desfăcută, ci de astă dată strânsă 
într-un pumn ce avea intenţia să sfărâme ceva. Beverly se feri. Pumnul 
șuieră pe deasupra capului ei și se zdrobi de perete. Omul urlă și-i dădu 
drumul, băgându-și pumnul în gură. Fata dădu înapoi dinaintea lui cu 
pasi iuți și mărunți. 

— Treci înapoi aici! 

— Nu. Vrei să dai în mine. Te iubesc, tăticule, dar când eşti aşa ca 
acum te urăsc. N-o mai poţi face. Monstrul te împinge s-o faci, dar dum- 
neata laşi Monstrul înăuntru. 

— Nu știu ce tot vorbeşti, da’ ai face mai bine să vii aici la mine. A 
doua oară n-am să te mai chem. 

— Nu, spuse ea, începând din nou să plângă. 


18 ORAȘUL BÂNTUIT 


— Nu mă face să vin eu după tine, Bevvie. O să-ţi pară tare rău dacă 
va trebui s-o fac. Vino la mine. 

— Spune-mi cine (i-a zis și am să vin. 

Se repezi la ea cu o agilitate atât de felină, încât, desi fata bănuise 
că va urma un asemenea salt, aproape o prinse. Bâjbâi după mânerul ușii 
de la bucătărie, o deschise doar atât cât să se poată strecura prin ea Și O 
luă la goană prin hol spre ușa din faţă, fugind într-o panică de vis, la fel 
cum avea să fugă de doamna Kersh peste douăzeci şi șapte de ani. În 
urma ei, Al Marsh se ciocni de ușă, trântind-o la loc și crăpând-o pe 
mijloc. 

-TRECI ÎNAPOI AICI ÎN CLIPA ASTA BEVVIE! urlă el, deschi- 
zând ușa si ieșind după ea. 

Ușa din faţă -era închisă cu zăvorasul; intrase în casă prin dos. O 
mână tremurătoare îi moșmondi la încuietoare, pe când cealaltă zgâlțâia 
zadarnic clanța. În spatele ei, tatăl urlă din nou; sunetul unui 

(scoate pantalonii ăia curvistino) 

animal. Apăsă pe clanţă și uşa din faţă se deschise în sfârșit. Răsu- 
flarea fierbinte îi vâjâia prin gâtlej. Privi peste umăr și-l văzu imediat în 
urma ei, întinzând mâinile, rânjind si strâmbându-se, cu dinţii cabalini 
si galbeni ca o capcană de urşi. 

Beverly se năpusti prin ușa cu plasă şi-i simţi degetele ștergându-i 
spatele cămăşii fără a o prinde. Zbură în jos pe trepte, se dezechilibră şi 
veni de-a dura pe aleea de ciment, julindu-și pielea de pe amândoi 
genunchii. 

_ AM SĂ VII AICI BEVVIE SAU MARTOR MI. E DUMNEZEU 
CA IAU PIELEA DE PE TINE! 

Cobori treptele, iar fata. se adună pe picioare, cu găuri în genunchii 
blugilor, 

(scoate pantalonii) 

cu rotulele şiroind de sânge, cu terminaţiile nervoase expuse cân- 
tând „Înainte, soldaţi creștini“. Se uită înapoi şi iar venea, Al Marsh, 
îngrijitor şi custode, un om cu părul cărunt și pantaloni kaki, cămașă 
kaki cu două buzunare cu clapete, un inel de chei atașat la cingătoare cu 
un lănţisor, părul în vânt. Dar în ochii săi nu el se vedea — el, cel care o 
spălase pe spate si-i dădea pumni în burtă, și le făcuse pe amândouă pentru 
că-si făcea griji cu ea, își tăcea griji multe, el, cel care încercase o dată 
să-i împletească părul când avea şapte ani, şi coada îi ieșise ca de câlți, 
si pe urmă începuse să se hlizească împreună cu ea de felul cum îi stătea 
în toate părțile, el, cel care știa să facă duminica lapte de pasăre cu scor- 
țişoară mai gustos decât orice puteai cumpăra pe un bănut la Derry Ice 
Cream Bar, el, cel patern, el, personajul mascul din viaţa ei, purtător al 


RITUALUL CHUD 19 


unui mesaj amestecat din acea altă stare sexuală. Acum în ochii lui nu 
se mai afla nimic din toate astea. Văzu acolo dorinţa de a tale Văzu 
Monstrul. 

Fugi. Fugi de Monstru. 

Domnul Pasquale ridică privirea, surprins, de pe balustrada veran- 
dei, unde şedea stropindu-și gazonul, în timp ce asculta meciul cu Red 
Sox la un radio portativ. Copiii Zinnerman se dădură înapoi de lângă 
vechiul Hudson Hornet pe care-l cumpăraseră cu douăzeci și cinci de 
dolari și-l spălau aproape în fiecare zi. Unul dintre ei ținea un furtun, 
celălalt o găleată cu clăbuc de săpun. Amândoi rămăseseră cu gura 
căscată. Doamna Denton privi afară din apartamentul ei de la etajul doi, 
cu rochia uneia dintre cele șase fiice ale ei în poală, cu alte haine de 
cusut într-un coș pe podea, cu gura plină de bolduri. Micutul Lars 
Theramenius își trase repede căruciorul Red Ball Flyer de pe trotuarul 
crăpat și se opri pe iarba muribundă a lui Bucky Pasquale. Izbucni în 
plâns când Bevvie, care în acea primăvară petrecuse o întreagă dimi- 
neaţă arătându-i răbdătoare cum să-și lege şireturile astfel ca să rămână 
legate, trecu iute ca un fulger pe lângă el, zbierând, cu ochii holbati. Un 
moment mai târziu trecu și taică-său, urlând la ea, iar Lars, care pe atunci 
avea trei ani și avea să moară doisprezece ani mai târziu într-un accident 
de motocicletă, văzu ceva cumplit și neomenesc pe chipul domnului 
Marsh. Avu coşmaruri trei săptămâni după aceea. În ele îl vedea pe 
domnul Marsh prefăcându- se în păianjen cu hainele pe el. 

Beverly fugea. Își dădea seama că probabil fugea ca să scape cu 
viaţă. Dacă tatăl ei o prindea acum, n-ar mai fi contat că se găseau pe 
stradă. Oamenii fac uneori trăsnăi în Derry; n-avea nevoie să citească 
ziarele sau să cunoască bizara istorie a oraşului ca să înțeleagă asta. 
Dacă o prindea, avea s-o sugrume, sau s-o bată, sau s-o calce în picioare. 
Iar, când totul va fi gata, cineva va veni să-l ridice și o să șadă într-o 
celulă la fel cum și tatăl lui Eddie Corcoran ședea într-o celulă, năuc și 
fără a pricepe ce i se întâmpla. 

Alergă spre centru, trecând în drum pe lângă tot mai multi oameni. 
Se uitau cu ochi mari — mai întâi la ea, pe urmă la tatăl care-o urmărea 
— şi se arătau surprinși, unii chiar uimiţi. Dar ceea ce se citea pe feţele 
lor nu mergea mai departe de atât. Se uitau, apoi plecau mai departe spre 
treburile lor. Aerul care-i circula prin plămâni devenea acum tot mai greu. 

Traversă Canalul, cu picioarele tropăindu-i pe ciment, în timp ce 
mașinile duruiau la dreapta ei peste traversele grele de lemn ale podului. 
In stânga putea să vadă semicercul de piatră pe unde Canalul dispărea 
sub zona centrală a orașului. O tăie brusc peste Main Street, neluând în 
seamă claxoanele şi scrâşnetele de frâne. Cotise la dreapta pentru că 


20 ORAȘUL BÂNTUIT 


acolo se afla Maidanul. Încă o mai despărțeau de el doi kilometri, și, 
dacă era vorba să ajungă acolo, trebuia să ia cumva distanţă faţă de tatăl 
ei pe panta istovitoare a Colinei Up-Mile (sau pe una dintre străzile 
lăturalnice, încă mai abrupte). Dar altceva nu putea face. 

— VINO-NAPOI CATEA MICĂ ATÂT ÎŢI ZIC! 

Ajunsă pe trotuarul opus, mai aruncă o privire în urmă, povara grea 
a părului roșcat mutându-i-se peste umăr când o făcu. Tatăl ei trecea 
strada, la fel de nepăsător faţă de trafic pe cât fusese şi ea, cu faţa asu- 
dată, de un roșu-aprins. 

Ajunse pe o alee ce trecea pe după Warehouse Row. Aceasta era 
partea din spate a clădirilor cu fațada pe Up-Mile Hill: „Star Beef“, 
„Armour Meatpacking“, „Hemphill Storage & Warehousing“, „Eagle 
Beef & Kosher Meats“. Aleea era îngustă și pietruită, strâmtată și mai 
mult de pâlcurile de tomberoane și lăzi pline de gunoi însirate de-a lun- 
gul ei. Caldarâmul era lunecos de Dumnezeu știe ce scurgeri și mizerii. 
Domnea un amestec de mirosuri, unele sălcii, altele pătrunzătoare... Dar 
toate spuneau povești despre carne şi măcelărie. Muștele zumzăiau în 
roiuri. Dinăuntrul unor clădiri se auzea vaierul de-nchegat-sângele-n 
vine al ferăstraielor de oase. Picioarele fetei se bâlbâiau inegal pe pietrele 
unsuroase. Lovi cu soldul o pubelă zincată, și câteva pachete de mărun- 
taie învelite în ziare căzură ca niște uriași muguri de junglă cărnoși. 

-TRECI DRACU-NAPOI AICEA IMEDIAT BEVVIE! ACUMA 
VREAU SĂ ZIC! N-O FACE SA FIE MAI RAU DECÂT E ORICU 
FATO! i 

Doi bărbaţi lâncezeau în poarta de încărcare de la „„Kirshner Packing 
Works“, molfăind sandvișuri groase, cu sufertașele deschise Pa îndemână. 

— Dăduşi de belea, fetiţo, spuse moale unul dintre ei. Se pare c-o 
iei peste bot de la tac-tu. 

Celălalt râse. 

Marsh se apropia. Îi auzea tropăitul tunător şi respiraţia greoaie la 
un pas în urma ei; privind spre dreapta putea vedea aripa neagră a 
umbrei zburând peste gardul înalt de scânduri de acolo. 

Apoi bărbatul răcni de furie şi surpriză când pământul îi fugi de 
sub picioare şi se prăbuşi pe caldarâm. Se ridică într-o clipă, fără a mai 
răcni vorbe, ci doar mugindu-si furia incoerentă în timp ce oamenii din 
uşă râdeau și se băteau pe spate. 

Aleea coti la stânga... iar Beverly frână patinând, cu gura căscată a 
dezgust. O mașină de gunoieri a municipalităţii era parcată în gura aleii. 
Nici zece centimetri de spaţiu liber nu rămăsese de fiecare parte. Motorul 
torcea alene. Pe sub sunetul acesta abia audibil putea auzi murmurul 
conversatiei din cabină. Alţii în pauza de masă. Nu mai erau decât trei 


RITUALUL CHUD 21 


sau patru minute până la amiază; curând ceasul tribunalului avea să 
înceapă să anunţe ora. 

Îl auzea venind din nou, apropiindu-se. Se aruncă la pământ și se 
târî sub mașina de gunoi, folosindu-și coatele și genunchii răniţi. Duhoarea 
gazelor de eșapament și carburant Diesel amestecată cu mirosul de came 
stricată o făcea să simtă o greață ameţitoare. Într-un fel, uşurinţa depla- 
sării era şi mai rea: luneca pe o peliculă de mâzgă şi zeamă de gunoaie. 
Continuă să înainteze, iar la un moment dat se ridică prea sus de pe pie- 
tre, astfel că spatele îi veni în contact cu ţeava fierbinte de eșapament a 
camionului. Trebui să-si muște limba ca să nu tipe. 

— Beverly? Eşti acolo dedesubt? 

Fiecare cuvânt se despărțea de cel anterior printr-o gâfâială sufo- 
cată. Se uită înapoi și-i întâlni ochii când se aplecă să privească sub 
mașină. 

— Lasă-mă-n... pace! îngăimă ea. 

— Cătea, replică el cu voce groasă, înecată de flegmă. 

Se trânti pe burtă, zăngănindu-și cheile, și începu să se târască după 
ea, aplicând o grotescă mișcare de înot ca să avanseze. 

Beverly se trase cu unghiile de sub cabina camionului, apucă unul 
dintre cauciucurile enorme — degetele i se încârligară într-un săntulet până 
la a doua falangă — și se săltă în picioare. Își izbi noada de bara din față 
a maşinii gunoierilor, iar apoi o luă din nou la fugă, acum îndreptân- 
du-se spre Up-Mile Hill, cu bluza și blugii mânjiti de clisă și putind îngro- 
zitor. Privi în urmă și văzu mâinile și braţele pistruiate ale tatălui ei apărând 
de sub cabina gunoierilor aidoma ghearelor unui monstru imaginar de 
sub patul copilăriei. 

Iute, fără să se gândească aproape deloc, săgetă printre „Feldman's 
Storage“ şi „Tracker Brothers’ Annex“. Acest pasaj, prea strâmt ca să 
poată fi numit fie şi alee, era plin cu lăzi sparte, buruieni, floarea-soare- 
lui şi, firește, alte gunoaie. Beverly plonjă după o stivă de lăzi şi se piti 
acolo. Peste câteva clipe își văzu tatăl trecând prin dreptul pasajului, în 
sus spre colină. 

Beverly se ridică și o luă repede spre cerului opus al strâmtorii. 
Acolo se găsea un gard de plasă metalică. Se căţără ca o maimuţă până 
în vârf, trecu peste el şi-şi croi drum pe partea cealaltă. Acum se afla pe 
proprietatea Seminarului Teologic Derry. Fugi peste gazonul dosnic tuns 
scurt și pe după latura clădirii. Înăuntru cineva cânta o piesă clasică la 
orgă. Notele păreau să-și graveze personalitatea calmă și plăcută în văz- 
duhul încremenit. 


22 ORAȘUL BÂNTUIT 


Între Seminar şi Kansas Street era un gard viu înalt. Privi pe furiș 
prin el și îşi văzu tatăl pe partea opusă a străzii, suflând greu, cu pete de 
transpiraţie întunecându-i cămașa la subsuori. Se uita în jur, cu mâini- 
le-n șolduri. Inelul cu chei îi scânteia viu în soare. » 

Beverly îl urmări, respirând și ea cu greutate, cu inima bătându-i 
în gât repede ca a unui iepuraș. Îi era foarte sete, și mirosul fiert al pro- 
priului său trup o dezgusta. Dacă aș fi desenată într-o revistă, se gândi 
ea distrată, din mine s-ar înălța toate liniile alea de putoare ondulate. 

Tatăl ei traversă încet pe partea cu Seminarul. 

Lui Beverly i se opri respiraţia. - 

Te rog, Doamne, nu mai pot să fug. Ajută-mă, Doamne. Nu-l lăsa 
să mă găsească. 

Al Marsh porni încet pe trotuar, drept pe lângă locul unde fiica sa 
stătea chircită de cealaltă parte a gardului viu. 

Sfinte Doamne, fă să nu-mi simtă mirosul! 

Nu i-l simţi — poate pentru că, după o tumbă pe alee și târâșul pe 
sub mașina de gunoi, Al însuși mirosea la fel de rău ca și ea. Îsi urmă 
drumul. Fata îl privi cum se înapoia în josul Colinei Up-Mile până nu-l 
mai văzu. 

Beverly se ridică încet. Hainele îi erau acoperite cu gunoi, avea faţa 
murdară, o durea spatele acolo unde și-l arsese de țeava de eșapament a 
mașinii de gunoi. Aceste lucruri fizice păleau înaintea vâltorii confuze 
a gândurilor — simțea că navigase până dincolo de marginea lumii, și 
nici unul dintre sistemele normale de comportament nu părea să se mai 
poată aplica. Nici nu-şi putea închipui că s-ar mai duce acasă; dar nu-și 
putea închipui nici că nu se va mai duce acasă. Îşi sfidase tatăl, îl sfidase... 

Trebui să alunge acest gând pentru că o făcea să se simtă slabă şi 
tremurătoare, îi făcea rău la stomac. Îşi iubea tatăl. Nu spunea oare una 
din cele Zece Porunci „,Cinstește-i pe tatăl și pe mama ta ca să ai zile 
pe Pământ“? Ba da. Dar nu fusese el-însuși. Nu fusese tatăl ei. Fusese 
de fapt cineva cu totul diferit. Un impostor. Monstrul... = 

Deodată o luă cu frig când o întrebare cumplită îi trecu prin minte: 
li se întâmpla același lucru şi celorlalți? Sau altceva asemănător? Tre- 
buia să-i prevină. Răniseră Monstrul, și poate acum el lua măsuri ca să 
se asigure că nu-l vor mai răni niciodată. Și, într-adevăr, unde în altă 
parte s-ar fi putut duce? Ei erau singurii prieteni pe care-i avea. Bill. Bill 
va fi stiind ce e de făcut. Bill îi va spune ce să facă, Bill va şti ce 
urmează să facă. 

Se opri în locul unde aleea Seminarului se întâlnea cu trotuarul 
Străzii Kansas şi aruncă o privire pe după gard. Tatăl ei plecase de-a 


RITUALUL CHUD 23 


binelea. Coti la dreapta şi o luă pe Kansas Street spre Maidan. Probabil 
că nici unul dintre ei nu era acolo chiar în acel moment; erau desigur 
acasă, luându-și prânzul. Dar se vor întoarce. Între timp putea coborî în 
clubul răcoros, încercând să-și recapete o oarecare stăpânire de sine. Va lăsa 
ferestruica larg deschisă, astfel ca să se bucure de puţin soare, şi poate 
chiar va reuşi să doarmă. Trupul său obosit și mintea suprasolicitată tre- 
săriră cu nerăbdare la acest gând. Somnul, da, ăsta ar fi un lucru bun. 

Își lăsă capul în piept când trecu pe lângă ultimul grup de case, 
înainte ca terenul să devină prea abrupt pentru construcții și să coboare 
spre Maidan — Maidanul unde, cât i-ar fi părut de incredibil, pândise și 
spionase tatăl ei. 

Cu siguranţă, nu auzea paşii din urma ei. Băieţii de acolo făceau 
mari eforturi să păstreze liniștea. Mai fuseseră întrecuţi la fugă; nu 
aveau de gând să se mai lase întrecuţi. Se apropiau tot mai mult şi mai 
mult de ea, pășind neauziţi ca pisicile. Belch și Victor rânjeau, dar chi- 
pul lui Henry era lipsit de expresie, și totuși serios. Avea părul nepiep- 
tănat și încâlcit. Ochii-i erau la fel de nefocalizaţi cum fuseseră cei ai 
lui Al Marsh în apartament. Ţinea un deget murdar apăsat pe buze în 
gestul de ssst în timp ce reduceau distanța de douăzeci de metri la cinci- 
sprezece metri, apoi la zece. 

De-a lungul acelei veri, Henry se balansase încontinuu deasupra 
unui abis mintal, păşind pe o punte care se îngusta din ce în ce mai tare. 
În ziua când îi permisese lui Patrick Hockstetter să-l mângâie, puntea 
aceea se strâmtase până ajunsese o simplă frânghie. Frânghia plesnise 
azi-dimineaţă. leşise în curte, gol cu excepţia chiloților zdrențuiţi şi în- 
gălbeniţi, și ridicase privirea spre cer. Fantoma lunii din noaptea trecută 
încă mai stăruia acolo, și în timp ce o privea luna se preschimbase deo- 
dată într-un cap rânjit de mort. Henry căzuse în genunchi la vederea ace- 
lui chip, exaltat de spaimă şi bucurie. Voci fantomatice veneau din lună. 
Vocile se schimbau, uneori păreau să se contopească într-o bolboroseală 
slabă, aproape neinteligibilă... Dar el simţea adevărul, și anume că pur 
și simplu toate acele voci erau o singură voce, o singură inteligenţă. Vo- 
cea îi spunea să-i găsească pe Belch si Victor și să fie la coltul Kansas 
Street cu Costello Avenue pe la prânz. Va ști el ce să facă atunci, îi mai 
spuse vocea. Nici nu încăpea îndoială, fofoloanca apăruse țopăind pe 
trotuar. Așteptă să audă ce-i va spune vocea să facă mai departe. Răs- 
punsul sosi în timp ce continuau să reducă din distanţă. Vocea se auzi 
nu din lună, ci de sub grătarul canalului pe lângă care treceau. Era joasă, 
dar clară. Belch și Victor priviră buimaci spre grilaj, aproape hipnoti- 
zati, apoi din nou spre Beverly. 


24 ORAȘUL BÂNTUIT 


Omorăâti-o, spuse vocea din canal. 

Henry Bowers băgă mâna în buzunar și scoase un instrument sub- 
tire, lung de peste douăzeci de centimetri, cu intarsii de imitație de fildeș 
pe laturi. Un mic buton cromat scânteia într-un capăt al acestui dubios 
objet d'art. Henry îl apăsă. O lamă de cincisprezece centimetri sări prin 
fanta de la capătul plăselelor. Săltă briceagul în palmă. Grăbi puţin "pasul. 
Victor şi Belch, încă năuci, măriră pasul ca să se ţină în rând cu el. 

Beverly nu-i auzi, nu asta o făcu să privească înapoi în timp ce 
Henry Bowers se apropia. Cu genunchii flexaţi, furișat, cu faţa înghețată 
într-un rânjet, Henry era silențios ca un indian. Nu; era pur și simplu o 
senzaţie, prea limpede și directă și puternică pentru a fi negată, de-a 


3 


Biblioteca Publică Derry 1 1.55 dimineata 
fi privit. 

Mike Hanlon lăsă stiloul deoparte și privi prin castronul inversat, 
umbros, al sălii principale. Văzu insule de lumină aruncate de globurile 
suspendate; văzu cărţi pierzându-se în penumbră; văzu scările de fier 
urcând în grațioasele lor spirale cu împletituri până la rafturi. Nu văzu 
nimic nelalocul său. 

Și totuși nu credea că e singur acolo. Nu mai credea. 

După plecarea celorlalți, Mike făcuse curat cu o grijă care pur și 
simplu îi stătea în obicei. Era pe pilot automat, cu mintea la un milion 
de kilometri — și douăzeci și șapte de ani — distanţă. Goli scrumierele, 
aruncă sticlele de băutură goale (aşternând peste ele un strat de gunoi ca 
să nu o şocheze pe Carole), iar cutiile recuperabile le puse într-un coș 
aflat în spatele biroului său. Apoi luă mătura și înlătură cioburile sticlei 
de gin pe care o spărsese Eddie. 

După ce termină de curățat masa, trecu în Sala Periodicelor și strânse 
revistele risipite. În timp ce făcea aceste treburi simple, creierul său cernu 
povestile pe care le spuseseră — concentrându-se cel mai mult poate pe 
ceea ce rămăsese nerostit. Credeau că-si aminteau totul; bănuia că Bill 
şi Beverly aproape-și aminteau totul. Dar mai erau și altele. Aveau să 
le vină în minte... dacă Monstrul le lăsa timp pentru asta. În 1958 nu avuse- 
seră şansa vreunei pregătiri. Vorbiseră la nesfârşit — cu discursurile în- 
trerupte doar de bătaia cu pietre și acel unic act de eroism în grup pe 
Neibolt Street 29 — și poate, în ultimă instanţă, nici nu făcuseră mai mult 


RITUALUL CHUD 25 


decât să vorbească. Se ivise apoi ziua de 14 august, iar Henry şi amicii 
săi pur şi simplu îi goniseră în canalizare. 

Poate trebuia să le fi spus, reflectă el, punând ultimele reviste la 
locurile lor. Dar ceva se opunea cu tărie ideii — vocea Ţestoasei, presu- 
punea. Poate că asta făcea parte din toată povestea; poate şi acea sen- 
zatie de ciclicitate făcea parte din ea. Poate că acel ultim act avea să se 
repete și el, într-un mod actualizat. Pusese bine lanterele și căștile de 
mineri, pentru a doua zi; avea planurile rețelelor de canalizare din Derry 
rulate ordonat şi prinse în benzi de cauciuc, în aceeași debara. Dar, când 
erau mici, toate vorbele și planurile lor, pe jumătate coapte sau altmin- 
teri, nu duseseră în ultimă instanţă la nimic; până la urmă, fuseseră pur 
şi simplu mânaţi în canale, azvârliţi în confruntarea ce urmase. Avea să 
se întâmple din nou același lucru? Credinţa și puterea, căpătase el con- 
vingere, erau interșanjabile. Oare adevărul final era și mai simplu de atât? 
Acela că nici un act de credință nu era posibil până nu erai împins brutal 
în miezul urlând al lucrurilor, ca un copil nou-născut prăbușindu- se fără 
parașută din pântecele mamei? O-dată ce cădeai, erai forțat să crezi în para- 
şută, spre a o face să existe, nu-i așa? A trage inelul în cădere îți devenea 
declaraţia finală asupra subiectului, într-un fel sau altul. 

Isuse Cristoase, ăsta-i Fulton Sheen jucat de-un negru, îşi spuse 
Mike și râse putintel. 

Făcea curăţenie, ordine, își gândea gândurile, în vreme ce o altă 
parte a creierului lui se aștepta ca sfârşind să se simtă destul de obosit 
pentru a se duce acasă ca să apuce câteva ore de somn. Dar, când în fine 
termină, constată că avea ochii tot cât cepele. Așa că se duse în unicul 
sector închis din spatele biroului său, descuie poarta de sârmă cu o cheie 
de pe inel și intră. Acest sector, presupus protejat de foc când uşa meta- 
lică era închisă și încuiată, conţinea ediţiile valoroase ale bibliotecii, 
cărți semnate de scriitori morti demult (printre exemplarele cu autograf 
se numărau Moby Dick şi Leaves of Grass de Whitman), materiale isto- 
rice legate de oraș, și hârtiile personale ale câtorva dintre puţinii scriitori 
care trăiseră și lucraseră în Derry. Mike spera ca, dacă totul se va sfârşi 
cu bine, să-l convingă pe Bill să-şi lase manuscrisele în Biblioteca 
Publică Derry. Pășind prin al treilea culoar al secţiei, pe sub becurile cu 
abajur de tablă, simțind mirosurile familiare de mucegai, praf si scor- 
țișoară ale bibliotecii, îşi spuse: Când voi muri, sper să mă duc cu o fișă 
pentru bibliotecă într-o mână si o Stampilă DEPĂȘIT TERMENUL în 
cealaltă. Mă rog, poate că există si morti mai rele ca asta. 

Se opri la jumătatea celui de-al treilea culoar. Caietul său steno- 
grafic cu colțurile foilor îndoite, care conţinea notele relatărilor despre 


26 ORAȘUL BÂNTUIT 


Derry şi propriile sale rătăciri tulburi, era vârât între Old Derry-Town a 
lui Fricke și History of Derry de Michaud. Împinse caietul atât de mult, 
încât era aproape invizibil. Nimeni n-ar fi: dat de el decât dacă-l căuta 
anume. 

Mike îl luă și reveni la masa unde își ținuseră întrunirea, oprindu-se 
să stingă luminile din raionul închis și să încuie la loc poarta de sârmă. 
Se așeză și răsfoi paginile pe care le scrisese, gândindu-se ce depoziţie 
stranie și oloagă era: parte istorie, parte scandal, parte jurnal, parte confe- 
siune. Nu mai înregistrase nici o consemnare din data de 6 aprilie. Tre- 
buie să-mi iau curând un caiet nou, îșt spuse, frunzărind puţinele 
foi albe ce mai rămăseseră. Amuzat, se gândi o clipă la prima ciornă a 
Margaretei Mitchell pentru Pe aripile vântului, scrisă îndelung în tean- 
curi, teancuri şi teancuri de caiete pentru compuneri şcolare. Apoi scoase 
capacul stiloului și scrise 37 mai, cu două rânduri mai jos de sfârșitul 
ultimei note. Se opri, privind vag prin biblioteca goală, apoi se apucă să 
scrie despre toate cele întâmplate în ultimele trei zile, începând cu apelul 
său telefonic adresat lui Stanley Uris. 

Scrise liniştit timp de cincisprezece minute, iar după aceea concen- 
trarea începu să i se destrame. Se oprea din ce în ce mai des. Imaginea 
capului retezat al lui Stan Uris descoperit în frigider încerca să-i ocupe 
mintea, capul însângerat al lui Stan, cu gura căscată și plină de pene, 
căzând din frigider si rostogolindu-se pe dușumea spre el. O izgoni cu 
un efort și își reluă scrisul. Peste cinci minute sări în picioare și privi în 
jur, convins că va vedea capul venind de-a dura peste vechile dale 
negre-și-roșii ale planșeului principal, cu ochii la fel de sticloși și avizi 
precum cei ai unui cerb împăiat. 

Nu era nimic. Nici un cap, nici un sunet, doar toba înfundată a pro- 
priei lui inimi. 

Tre’ să-ți vii-n fire, Mikey. Ai luat-o razna, asta-i tot. Nimic altceva. 

Dar vocea aceasta lucidă nu-i era de nici un folos. Cuvintele înce- 
pură să se îndepărteze de el, gândurile păreau să bată frenetic din aripi 
zdrenţuite exact acolo unde nu le mai ajungea. Simţea o apăsare în 
ceafă, din ce în ce mai dureroasă. 

Cineva se holba la el. 

Lăsă stiloul jos şi se ridică de la masă. 

— E cineva aici? strigă el, iar vocea își împrăștie ecoul prin rotondă, 
făcându-l să tresară; își linse buzele și încercă încă o dată: Bill?... Ben? 

Bill-ill-ill... Ben-en-en... . 


RITUALUL CHUD 27 


Deodată Mike trase concluzia că dorea să fie acasă. Pur și simplu 
avea să-și ia caietul cu el. Întinse mâna după acesta... Și auzi un pas slab, 
târșâit. 

Ridică din nou privirea. Băltoace de lumină încercuite de lagune 
tot mai adânci de umbră. Nimic altceva... Cel putin nimic vizibil. 
Așteptă, cu inima bătându-i tare, iepuraș prins în capcană. 

Pasul se auzi iar, și de astă dată își dădu seama de unde vine. 
Pasajul vitrat ce făcea legătura între biblioteca adulților și Biblioteca de 
Copii. Acolo. Cineva. Ceva. 

Mişcându-se fără zgomot, Mike traversă încăperea până la biroul 
de înregistrări. Ușile duble ce duceau în culoarul cu geamuri erau ţinute 
deschise cu niște bucăţi de lemn. Putea vedea ceva asemănător unor pi- 
cioare, și cu bruscă oroare ce-i aduse apă în genunchi și gelatină în gân- 
duri se întrebă dacă nu cumva Stan venise la urma urmei, dacă Stan avea 
poate să iasă din umbre cu enciclopedia sa ornitologică într-o mână, faţa 
albă, buzele vinete, încheieturile mâinilor și antebrațele spintecate. 
Până la urmă am venit, va rosti Stan. Mi-a luat ceva timp fiindcă a tre- 
buit să ies din mormânt, dar până la urmă am venil... 

Se auzi încă un pas, iar acum Mike era sigur că vede o pereche de 
pantofi — pantofi și manșetele unor pantaloni de doc zdrenţuiţi. Fâșii al- 
bastre decolorate atârnau peste gleznele fără ciorapi. Și, în întuneric, la 
aproape doi metri deasupra acelor glezne, văzu scânteierea unor ochi. 

Apucă pe bâjbâite marginea biroului semicircular și pipăi latura 
opusă fără a-și lua privirea de la acei ochi. Degetele lui simțiră colțul de 
lemn al unei cutiuțe — fişele de cărţi întârziate. O cutiuţă şi mai mică — 
agrafe de prins hârtia Și banderole de cauciuc. Atinse un obiect din me- 
tal și îl apucă. Era un coupe-papier cu cuvintele DOAMNE AJUTĂ în- 
tipărite pe mâner. Îl primise prin poștă de la Grace Baptist Church în 
cadrul unei campanii de colectare de fonduri. Mike nu mai participase 
la slujbe de cincisprezece ani, dar Grace Baptist fusese biserica mamei 
lui și le trimisese cinci dolari pe care nu şi-i putea permite cu adevărat. 
Intenţionase să arunce cutitul de tăiat hârtie, dar acesta rămăsese aici, în 
mijlocul dezordinii de pe partea sa de birou (partea lui Carole era întot- 
deauna curată) până acum. 

ÎI strânse cu putere și privi cu ochii ieșiți din orbite de-a lungul 
holului întunecos. 

Urmă încă un pas... Şi încă unul. Acum pantalonii jerpeliţi de doc 
erau vizibili până la genunchi. Putea vedea silueta căreia îi aparțineau 
acele gambe: uriașă, mătăhăloasă. Umerii erau rotunjiți. Se zărea o 
părere de păr zbârlit. Figura era ca de maimuţă. 


28 ORAȘUL BÂNTUIT 


— Cine ești? 

Umbra stătea acolo, contemplându-l. 

Desi tot speriat, Mike trecuse peste ideea paralizantă că ar fi putut 
fi Stan Uris, revenit din mormânt, chemat înapoi de cicatricele din 
palme, vreun magnetism nelumesc aducându-l înapoi ca pe un zombi 
dintr-un film de groază. Indiferent cine era, nu era Stan Uris, care se 
oprise din creștere la un metru și cincizeci şi cinci. 

Arătarea mai făcu un pas, iar acum lumina globului cel mai apro- 
piat de pasaj căzu pe găicile pantalonilor. 

Deodată Mike ştiu. Chiar înainte ca umbra să vorbească, stiu. 

— Salut, cioroiu', spuse umbra. Dăduși cu pietre-n careva? Vrei să 
ştii cin” ţi-a futut câinele? 

Silueta mai făcu un pas în faţă și lumina scăldă chipul lui Henry 
Bowers. Se îngrășase, se fleşcăise; pielea avea o nuanţă nesănătoasă ca 
de ceară; obrajii deveniseră niște cărnuri atârnânde presărate cu ţepi, 
aproape tot atâţia albi câți și negri. Linii unduitoare — trei la număr — 
erau săpate în stânjenul frunţii, deasupra sprâncenelor stufoase. Alte 
dâre formau paranteze la colțurile gurii cu buze pline. Ochii erau mici 
și răi înăuntrul unor pungi de piele decolorată — injectati şi goi de orice 
gând. Era faţa unui om împins într-o bătrâneţe prematură, un om de trei- 
zeci şi nouă de ani mergând pe șaptezeci si trei. Dar mai era și faţa unui 
băiat de doisprezece ani. Hainele lui Henry erau încă înverzite de tufi- 
șurile în ascunzătoarea cărora își petrecuse ziua. 

— Nu zici săru' mâna, negrotei? întrebă Henry. 

— Salut, Henry. 

„Îi trecu vag prin minte că în ultimele două zile nu mai ascultase 
radioul, nici măcar ziarul nu-l citise, ceea ce era pentru el un veritabil 
ritual. Cu atâtea câte se întâmplaseră. Cu atâtea treburi. 

Cu atât mai rău. 

Henry ieși din coridorul ce unea Biblioteca pentru Copii cu cea a 
adulților şi se opri acolo, privind la Mike cu ochii săi porcini. Buzele i 
se despărţiră într-un rânjet indescriptibil, dezvelind dinţi stricaţi. 

— Voci. Auzi vreodată voci, negroteiule? 

— Ce voci sunt acelea, Henry? 

Duse ambele mâini la spate, ca un scolar chemat să recite, și mută 
cuţitaşul din mâna stângă în dreapta. Pendula, donată de Horst Mueller 
în 1923, ticãia solemn secundele în iazul neted al tăcerii din bibliotecă. 

— Din lună, spuse Henry; băgă o mână în buzunar. Veneau din 
lună. Droaie de voci. 

Tăcu, se încruntă uşor, apoi scutură din cap. 


RITUALUL CHUD 29 


— Droaie, da” de fapt numa” una. Vocea lu’ Monstru. 

— L-ai văzut pe Monstru, Henry? 

— Mda, făcu Henry. Frankenstein. I-a smuls lu’ Victor capu’. Să-l 
fi auzit. A scos un zgomot ca un fermoar mare care-l desfaci. Pe urmă 
s-a luat de Belch. Belch s-a luptat cu el. 

— Zău? 

— Mda. Așa am putut să scap. 

— Lai lăsat să moară. 

— Nu zice asta! 

Obrajii lui Henry se aprinseră într-un roşu de foc, Făcu doi paşi 
înainte. Cu cât se îndepărta mai mult de cordonul ce lega Biblioteca 
pentru Copii cu cea de adulţi, cu atât îi părea mai tânăr lui Mike. Văzu 
aceeași veche răutate pe chipul lui Henry, dar mai văzu la fel de clar și 
altceva: copilul crescut de Butch Bowers cel nebun pe pământul unei 
ferme rodnice, care de-a lungul anilor ajunsese o ruină jalnică. 

— Nu zice asta! Că mă omora și pe mine! 

— Pe noi nu ne-a omorât. 

Ochii lui Henry luciră cu haz rânced. 

— Nu încă. Da’ o să. Doar dacă-l mai las eu pe v'unu' din voi întreg 
să pună Monstrul laba pe el. 

Scoase mâna din buzunar. Tinea în ea un instrument subtire, lung 
de peste douăzeci de centimetri, cu intarsii de imitatie de fildeș pe laturi. 
Un mic buton cromat scânteia într-un capăt al acestui dubios objet d'art. 
Henry îl apăsă. O lamă de cincisprezece centimetri sări din fanta de la 
capătul plăselelor. Săltă briceagul în palmă și grăbi puţin pasul spre 
biroul de înregistrări. 

— Uite ce-am găsit, spuse el. Am ştiut unde să caut. 

În mod obscen, o pleoapă tivită cu roșu căzu, făcând cu ochiul. 

— Omu” din lună mi-a spus. 

Henry își arătă din nou dinţii. 

— M-ascunsei azi. Seara am făcut un stop. Un moş. l-am dat una. 
L-omorâi, cre’ că. Maşina am băgat-o-n sant la Newport. Chiar după 
marginea la Derry, auzii o voce. M-am uitat într-un canal. Acolo era 
bulendrele-ăstea. Și cuțitu’. Vechiu' meu cuțit. 

— Uiui ceva, Henry. 

Henry, rânjind, clătină doar din cap. 

— Noi am, scăpat, și ai scăpat şi tu. Dacă Monstrul ne vrea pe noi, 
și pe tine te vrea. 

— Ba nu. 


30 ORAȘUL BÂNTUIT 


— Ba cred că da. l-oţi fi făcut nătângii de voi treaba, dar Monstrul 
nu prea avea favoriţi, este? Le-a făcut de petrecanie ambilor prieteni ai 
tăi, şi-n timp ce Belch se lupta cu el, tu ai scăpat. Dar acum te-ai întors. 
Cred că și tu faci parte din treaba neterminată a Monstrului, Henry. Zäu 
că aşa cred. 

— Ba nu! 

— Poate că pe Frankenstein ai să-l vezi. Sau vârcolacul? Un vam- 
pir? Clovnul? Sau, Henry! Poate chiar ai să-l vezi pe Monstru cum arată, 
Henry. Noi l-am văzut. Vrei să-ţi spun? Vrei să-ţi... 

— Să-ţi tii gura! răcni Henry, și se aruncă asupra lui Mike. 

Mike păși în lături şi întinse un picior. Henry se împiedică de el și 
căzu lunecând peste dalele lustruite de pasi ca o bilă de popice. Se lovi 
cu capul de piciorul mesei unde stătuseră mai devreme în acea seară 
Păguboșii, spunându-și poveştile. Fu năucit; un moment, pumnalul îi 
atârna moale în mână. 

Mike se repezi la el, se repezi la cuţit. În clipa aceea i-ar fi putut 
face de petrecanie lui Henry; i-ar fi fost posibil să înfigă coupe-papier-ul 
DOAMNE AJUTA sosit prin poștă de la biserica mamei sale în ceafa 
lui Henry, şi apoi să cheme poliţia. Ar fi urmat o anume cantitate de 
aiureli oficiale, dar nu prea multe — nu în Derry, unde asemenea eveni- 
mente ciudate și violente nu erau cu totul ieșite din comun. 

Ceea ce-l opri fu pătrunderea faptului, aproape prea fulgerătoare 
pentru a fi și conştientă, că dacă-l ucidea pe Henry ar fi îndeplinit voinţa 
Monstrului, la fel de sigur pe cât era că şi Henry i-o îndeplinea dacă-l 
omora pe Mike. Și încă ceva: cealaltă expresie pe care o văzuse pe chi- 
pul lui Henry, privirea obosită şi mirată a copilului folosit în scopuri 
rele, care fusese trimis pe-o cărare otrăvită într-un scop necunoscut. 
Henry crescuse în perimetrul contaminat al minţii lui Butch Bowers; cu 
siguranță că aparținuse Monstrului încă dinainte de a-i bănui măcar 
existenţa. 

Asa că, în loc să împlânte cutitul în gâtul vulnerabil al lui Henry, 
căzu în genunchi și înșiăcă pumnalul. I se răsuci în mână — aparent pradă 
unei voințe proprii — şi degetele se strânseră pe tăiș. Nu simţi nici o 
durere imediată, doar sânge roșu curgând pe primele trei degete ale mâi- 
nii drepte, peste cicatricele din palmă. 

Se retrase. Henry se rostogoli şi apucă iar cutitul. Mike se ridică în 
genunchi şi cei doi se contruntară astfel, sângerând fiecare: degetele lui 
Mike, nasul lui Henry. Henry scutură capul făcând să zboare stropi roșii 
în întuneric. : 

— Te credeai dăştepi! strigă el răgușit. Fătălău futuţ, asta esti! 
Puteam să ne batem într-o luptă cinstită! 


RITUALUL CHUD 31 


— Lasă cutitul jos, Henry, spuse calm Mike. O să chem poliţia. Au 
să vină să te ia și te vor duce înapoi la Juniper Hill. Departe de Derry. 
În siguranță. 

Henry încercă să vorbească şi nu putu. Nu-i putea spune jegului 
ăluia scârbos că nu va fi în siguranţă nici la Juniper Hill, nici la Los 
Angeles, nici în pădurile tropicale din Timbuktu. Mai devreme sau mai 
târziu avea să răsară luna, albă ca osul şi rece ca zăpada, iar vocile fan- 
tomatice vor începe, și faţa lunii se va preface în fața Monstrului, bălmă- 
jind, râzând și poruncind. Îşi înghiţi sângele gros și uleios. 

— Niciodat” n-ai luptat corect! 

— Da’ tu? întrebă Mike. 

— Băi negroteicioroiepuroidejunglăommaimuţăsconcs! zbieră Henry 
şi sări din nou la Mike. 

Bibliotecarul se retrase pentru a evita atacul orbit de ușă și stânci, 
își pierdu echilibrul şi căzu pe spate cu braţele desfăcute. Henry se lovi 
din nou de masă, ricoșă, se răsuci şi-l apucă pe Mike de brat. Mike abătu 
lateral cuțitul de tăiat hârtie și îl simți înfigându-se adânc în braţul lui 
Henry. Henry urlă dar, în loc să-i dea drumul, strânse și mai tare. Se 
trase spre Mike, cu părul în ochi, sângerând peste buzele groase din 
nasul rupi. 

Mike încercă să-și proptească un picior în coastele lui Henry şi să-l 
împingă de lângă el. Henry repezi stiletul într-un arc lucitor. Acesta in- 
tră cu toţi cei cincisprezece centimetri ai săi în coapsa lui Mike. Pătrun- 
se fără efort, ca într-o bucată moale de unt. Îl smulse iar, şiroind de 
sânge, iar Mike, cu un țipăt de durere şi efort, reuși să-l împingă la o 
parte. Š 

Se chinui să se ridice în picioare, dar Henry se. sculă mai repede, 
iar Mike abia reuşi să-i evite următorul atac sălbatic. Simtea sângele 
curgându-i pe picior în şuvoaie, umplându-i mocasinul. Mi-a tăiat artera 
femurală. Isuse, m-a rănit rău. Peste tot numai sânge. Sânge pe Jos. 
Pantofii nu-mi mai Sunt buni de nimic, căca-m-as, abia acu' două luni 
i-am cumpărat... 

Henry se repezi din nou, gâfâind și pufnind ca un bivol în călduri. 
Mike eschivă împleticit şi lovi iar cu coupe-papier-ul. Sfâşie cămașa 
zdrentuită a lui Henry şi-i făcu o tăietură adâncă peste coaste. Henry 
mârâi, când Mike îl împinse din nou mai încolo. 

— Negrotei pungas! se văicări el. Uite ce mi-ai făcut! 

— Aruncă pumnalul, Henry, replică Mike. 

Din spatele lor se auzi un țăcănit. Henry privi... Și urlă cu groază 
pură, plesnindu-și obrajii cu mâinile ca o domnişoară bătrână ofuscată. 


32 ORAȘUL BÂNTUIT 


Privirea lui Mike zvâcni spre birou. Auzi un pocnet sonor și vibrant, şi 
de după birou sări capul lui Stan Uris. Avea un arc înşurubat în gâtul 
retezat, picurând sânge. Faţa îi era lividă de fard. Pe fiecare obraz lucea 
câte un bujor bolnăvicios. Pompoane portocalii uriașe înfloreau acolo 
unde-i fuseseră ochii. Acest grotesc drăcusor-Stan-hopa-Mitică se bălă- 
bănea înainte si înapoi în vârful arcului ca o floarea-soarelui gigantică 
de lângă casa de pe Neibolt Street. Gura i se deschise și o voce scârțâită, 
hohotitoare, începu să cânte: 

— Omoară-l, Henry! Omoară cioroiul, omoară maimutoiul, omoa- 
ră-l, omoară-l, OMOARĂ-L! 

Mike se răsuci înapoi spre Henry, dându-și seama cu silă că fusese 
păcălit şi întrebându-se vag al cui cap îl văzuse Henry în capătul arcului. 
Al lui Stan? Al lui Victor Criss? Al tatălui său, poate? 

Henry chirăi şi se năpusti asupra lui Mike, cu cutitul lovind repetat 
ca acul unei mașini de cusut. | 

— Haaa, cioroi borât! urla Henry. Haaa, cioroi borât! Haaa, cioroi 
borăât! 

Mike se retrase, iar piciorul pe care i-l împunsese Henry se îndoi 
sub el aproape de îndată, prăvălindu-l pe pardoseală. Abia dacă mai sim- 
tea ceva cu piciorul acela. Privind în jos, văzu că pantalonii săi crem 
erau acum colorați într-un roșu-aprins. 

Lama lui Henry îi fulgeră pe dinaintea nasului. , 

Mike împunse cu cutitul său DOAMNE AJUTA în timp ce Henry 
se răsucea să-și ia din nou avânt. Henry se înfipse în el ca un gândac 
într-un ac. Sânge cald scăldă mâna lui Mike. Se auzi un mic trosnet și, 
când trase mâna înapoi, mai avea în ea doar jumătate din cuțitul de tăiat 
hârtie. Restul se vedea împlântai în stomacul lui Henry. i 

— Haaa! Cioroi borât! răcni Henry, trântindu-si o mână peste cio- 
tul tăișului ieșit în afară. | 

Sângele îi şiroia printre degete. Privi la el cu ochi ieşiţi din cap, 
neîncrezători. Capul chiţcăia si râdea. Mike, simțindu-se îngretosat și 
buimăcit, privi înapoi la el și văzu că era capul lui Belch Huggins, dop 
uman de sticlă de şampanie purtând o șapcă a echipei de baseball New 
York Yankees întoarsă invers. Gemu, iar geamătul se auzi ca de departe, 
reverberat în propriile-i urechi. Era conștient că sedea într-o baltă de 
sânge cald. Dacă nu-mi strâng piciorul cu ceva, o să mor. 

— Haaaaaaaaaah! Cioooooooroooo! urlă Henry. 

Încă tinându-şi burta sângerândă cu o mână și cutitul cu cealaltă, 
se îndepărtă clătinat spre uşile bibliotecii. Se balansa ca un om beat 
dintr-o parte în alta, înaintând prin sala principală, cu ecourile ei, ca o 


RITUALUL CHUD „33 


bilă într-un joc electronic. Levi unul dintre scaunele uşoare și-l răsturnă. 
Mâna sa dibuindă împrăștie pe jos un teanc de ziare. Ajunse la usi, des- 
chise una şi pieri în noapte. 

Mintea lui Mike se înceţoşa acum cu repeziciune. Bâjbâia la cata- 
rama curelei, cu degete pe care abia şi le mai simţea. Într-un târziu o 
descheie şi reuși să şi-o scoată din găici. O petrecu împrejurul coapsei 
rănite chiar sub șold și o strânse cu putere. Ţinând-o cu o mână, începu 
să se târască spre biroul de circulaţie a cărților. Acolo era telefonul. Nu 
stia sigur cum avea să ajungă la el, dar deocamdată nu conta. Șmecheria 
era doar să parcurgă distanţa. Lumea se unduia tulbure, tot mai palidă 
după valuri cenușii. Scoase limba si şi-o muscă sălbatic. Durerea pe care 
o simţi imediat era teribilă. | se limpezi din nou vederea. Deveni con- 
știent că încă mai ţinea în mână plăselele rupte ale coupe-papier-ului și 
le aruncă. Iată în fine biroul, înalt cât Everestul. 

Mike îşi trase sub el piciorul nevătămat şi împinse în sus, agățân- 
du-se de marginea mesei cu mâna care nu ținea cureaua strânsă. Gura-i 
era trasă în jos într-o grimasă tremurătoare, ochii întredeschiși. Într-un 
târziu izbuti să se ridice complet. Rămase așa, ca un stârc, şi trase tele- 
fonul spre el. Pe o latură a acestuia erau lipite trei numere: pompierii, 
poliția si spitalul. Cu un deget tremurând, ce părea a fi la cel putin zece 
kilometri distanță, Mike formă numărul spitalului: 555-3711. Închise 
ochii când telefonul începu să sune... După care și-i deschise larg, au- 
zind că răspunde vocea Clovnului Pennywise. 

— Sal 'tare negroteiule! ţipă Pennywise şi zbieră un hohot tăios ca 
sticla spartă în urechea lui Mike. Ce mai zici? Ce 'ci? Cred c-ai murit, 
tu ce crezi? Cred că Henry ti-a făcut bucata! Vrei un balon, Mikey? Vrei 
un balon? Ce mai 'ci? Hai noroc! 

Ochii lui Mike se întoarseră spre cadranul pendulei, ceasul de la 
Mueller, si văzu fără nici o surprindere că fusese înlocuit de fata tatălui 
său, pământie și scofâlcită de cancer. Ochii erau daţi peste cap, arătân- 
du-și numai albul bulbucat. Deodată tatăl său scoase limba și ceasul în- 
cepu să bată. 

Mike scăpă din mână marginea biroului. Se legănă un moment pe 
piciorul teafăr şi căzu iarăși. Receptorul se bălăngănea înaintea lui la ca- 
pătul firului ca ceasul unui hipnotizator. Acum îi devenea tot mai greu 
să țină de curea. 

— Hai noroace, Amos! tipă voios Pennywise din receptorul ce se 
balansa. Aciia-i Regele Peste! Io mi-s Regele Peşte-n Derry, oricum ti-o 
trag, Și aista-i adevărul. Tu ce crezi, băiatu'? 


34 ORAȘUL BÂNTUIT 


— Dacă e cineva la telefon, horcăi Mike, o voce reală dincolo de cea 
pe care o aud, vă rog, ajutați-mă. Numele meu e Michael Hanlon și sunt 
la Biblioteca Publică Derry. Sângerez de moarte. Dacă mă auziti, eu nu 
vă pot auzi. Nu mi se dă voie să vă aud. Dacă sunteţi acolo, vă rog, gră- 
biți-vă. 

Zăcea pe o parte, trăgându-și picioarele în sus, ghemuit ca un făt 
în uterul mamei. Petrecu încă de două ori cureaua împrejurul mâinii 
drepte şi o tinu strânsă, în timp ce lumea se îndepărta în derivă printre 
norii cenușii, ca de bumbac, ca niște baloane. 

— Hai noroace? zbiera Pennywise din receptorul ce spânzura legă- 
nându-se. Hai noroc, băi cioroi! Hai 


4 


Kansas Street | 12.20 după-amiaza 


... noroace, aruncă Henry Bowers. Pizdulicea ce-ţi mai face? 

Beverly reacţionă instantaneu, întorcându-se s-o ia la fugă. Era o 
reacţie mai rapidă decât se așteptase oricare dintre ei. Ar fi putut chiar 
să ia un start bun... Dacă nu era părul. Henry o prinse de pletele lungi 
şi o trase înapoi. Îi rânji în faţă. Respiraţia-i era grea, fierbinte și putu- 
roasă. 

— Ce mai 'ci? o întrebă Henry Bowers. Un” te 'ci? Iar să te mai joci 
nitel cu găozarii ăi de preteni ai tăi? Cre’ c-o să-ţi tai nasu’ și ţi-l dau 
să-l halești. T-ar place? l 

Fata se zbătea să se elibereze. Henry râse şi-i zgâlțâi capul de păr, 
înainte şi-napoi. Cuţitul strălucea ameninţător în soarele înceţoşat de au- 
gust. Pe neașteptate sună un claxon de maşină — un semnal prelung. 

— Ei! Ei! Ce faceţi, mă băieţi? Ia daţi-i drumul fetei! 

Era o doamnă în vârstă la volanul unui Ford 1950 bine întreţinut. 
Oprise la bordură și se apleca peste canapeaua acoperită cu o pătură, pri- 
vind prin fereastra din dreapta. La vederea fetei ei furioase şi oneste, 
expresia năucă se şterse pentru prima cară din ochii lui Victor Criss, 
care îl privi nervos pe Henry: 

= Ce 

— Vă rog! ţipă ascutit Bev. Are cutit! Cutit! 

Supărarea bătrânei doamne era acum înlocuită de îngrijorare, sur- 
priză şi frică totodată. 

— Ce faceţi, măi băieti? Lăsaţi-o-n pace! 

Peste drum — lucru pe care Bev îl văzu cât se poate de clar — Herbert 
Ross se ridică din fotoliul său de grădină de pe verandă, se apropie de 


RITUALUL CHUD 35 


balustradă și privi în stradă. Avea chipul la fel de inexpresiv ca al lui 
Belch Huggins. Își împături ziarul, se întoarse și intră liniștit în casă. 

— Daţi-i drumu”! strigă cu voce piţigăiată cucoana în vârstă. 

Henry își dezveli dinţii și deodată se repezi spre maşina ei, trăgând-o 
pe Beverly după el, de păr. Fata se poticni, căzu într-un genunchi, târâtă 
pe jos. Durerea din cap era atroce, monstruoasă. Simţi o parte din păr 
smulgându-i-se din rădăcină. 

Bătrâna zbieră şi ridică înnebunită geamul. Henry dădu cu cuțitul, 
lama patinând pe sticlă. Piciorul femeii se ridică de pe pedala ambreia- 
jului și Fordul porni de-a lungul Kansas Street cu trei smucituri uriașe, 
săltând până dincolo de curbă, unde se opri. Henry o luă după maşină, 
continuând s-o târască pe Beverly. Victor își linse buzele și privi în jur. 
Belch își împinse pe frunte șapca de baseball New York Yankees și se 
scobi adânc în ureche cu un gest derutat. 

Bev zări faţa albă și speriată a femeii, un moment, după care o văzu 
bâjbâind la siguranţele portierelor, mai întâi pe partea dreaptă, apoi pe 
cea stângă. Motorul Fordului se ambală și porni. Henry ridică o cizmă 
şi dădu un șut într-o lumină de poziţie. 

— Cară-te de-aici, curvă bătrână şi veștedă! 

Cauciucurile urlară pe când cucoana acceleră, iar un camion venind 
din sens opus coti qa s-o evite; lătră din claxon. Henry se întoarse la loc 
spre Bev, începând iarăşi să rânjească, iar ea îi trânti un picior drept în 
coaie. 

Surâsul de pe chipul lui Henry se transformă într-o strâmbătură de 
durere. Briceagul îi căzu din mână, clănţănind pe trotuar. Mâna cealaltă 
îşi părăsi cuibul din părul încâlcit al fetei (mai trăgând o dată, teribil, la 
despărţire), apoi băiatul căzu moale în genunchi, încercând să zbiere și 
ținându-se de boaşe. Beverly putu să vadă în mâna lui şuviţe din pro- 
priu-i păr arămiu, şi în acel moment toată spaima i se prefăcu într-o ură 
arzătoare. Trase aer în piept, adânc, sacadat, şi-i arse o castană zdravănă 
în creștetul capului. 

Apoi se întoarse și o luă la fugă. 

Belch încercă să alerge vreo trei pași după ea și se opri. Împreună 
cu Victor, se îndreptă spre Henry, care-i îmbrânci în lături şi se ridică 
împleticit în picioare, ţinându-se încă de ouă cu ambele mâini; nu era 
pentru prima oară în vara aceea că fusese lovit acolo. 

Se aplecă și ridică briceagul. 

— „hai, icni el. 

— Ce, Henry? întrebă neliniștit Belch. 


36 ORAȘUL BÂNTUIT 


Henry întoarse spre el un chip atât de plin de durere transpirată și 
ură bolnavă, pârjolitoare, încât Belch se dădu înapoi cu un pas. 

— Am... spus... hai! îngăimă el și începu să alerge șchiopătând pe 
stradă după Beverly, ținându-se încă de cel mai sensibil loc al trupului 
său. 

— Acuma n-o mai putem prinde, Henry, spuse stingherit Victor. Ce 
dracu’, abia mai poţi să umbli. 

-O s-o prindem, gâfâi Henry; buza de sus i se ridica şi cădea la 
loc într-o grimasă inconștient-câinească; broboane de sudoare îi ieșiseră 
pe frunte, prelingându-se pe obrajii inflamaţi. O s-o prindem, nici vorbă. 
Fiindcă știu un’ se duce. Se duce pe Maidan să se-ntâlnească cu găozarii 
ei de 


5 


Pensiunea Derry I 2.00 dimineata 


prieteni, spuse Beverly. 

- Hmmm? 

Bill o privi. Gândurile îi zburaseră departe. Mergeau de mână, între 
ei domnind o tăcere prietenoasă și uşor încărcată de atracţie reciprocă. 
Nu prinsese decât ultimul cuvânt din cele rostite de ea. La o stradă 
distanţă în faţa lor, luminile Pensiunii străluceau prin ceața joasă. 

— Spuneam că voi mi-aţi fost cei mai buni prieteni. Singurii prieteni 
pe care i-am avut pe vremea aia. 

Zâmbi. 

— A-mi face prieteni n-a fost niciodată punctul meu forte, cred, deși 
am o prietenă foarte bună acasă, la Chicago. O femeie pe nume Kay 
McCall. Cred că ti-ar plăcea, Bill. 

— Probabil că da. Nici eu n-am fost vreodată prea dibaci în a-mi 
găsi prieteni. 

Zâmbi și el. 

— Pe-atunci, noi eram tot ce-aveam n-n-nevoie. 

Văzu mărgele de umezeală în părul ei și admiră felul cum luminile 
îi aureolau capul. Ochii femeii îl priveau cu gravitate. 

— Acum am nevoie de ceva, spuse ea. 

— C-ce anume? 

— Am nevoie să mă săruti. 

Se gândi la Audra şi pentru prima oară îi trecu prin mine că semăna 
într-adevăr cu Beverly. Se întrebă dacă nu cumva această atracţie funcționase 


RITUALUL CHUD 37 


tot timpul, dacă nu cumva ea fusese motivul pentru care reuşise să-și 
afle tăria de a-i cere Audrei o întâlnire spre sfârșitul petrecerii de la 
Hollywood, unde se cunoscuseră. Simţi un junghi de vinovăţie nefe- 
ricită... După care o cuprinse pe Beverly, prietena lui din copilărie, în 
braţe. 

Sărutul ei era ferm, cald și dulce. Sânii împungeau vestonul lui 
deschis, iar șoldurile i se mișcau lipite de el... îndepărtându-se... reve- 
nind. Când trupul se retrase a doua oară, bărbatul îsi cufundă ambele 
mâini în părul ei și se lipi de ea. Simţindu-l că se întărește, femeia slo- 
bozi un mic suspin și-și înfundă faţa în latura gâtului său. Bill îi simti 
lacrimile pe piele, calde, tainice. 

— Haidem, îl chemă. Hai repede. 

O luă de mână şi parcurseră drumul rămas până la Pensiune. Holul 
era vechi, festonat cu plante, și încă mai poseda un anume farmec stins. 
Decorul aparţinea în mare măsură stilului Forestier Secolul al Nouăspre- 
zecelea. La ora aceea era pustiu, cu excepţia recepţionerului, abia vizibil 
în oficiul interior, cu picioarele cocoţate pe birou, privind la televizor. 
Bill apăsă butonul etajului trei cu un deget ce-i tremura doar uşor — exci- 
tatie? nervozitate? vinovăţie? toate la un loc? A, da, sigur, și un soi de 
bucurie şi frică nebunească în acelasi timp. Aceste sentimente nu se 
amestecau în mod plăcut, dar păreau necesare. O conduse pe culoar spre 
camera lui, hotărând într-un chip confuz că, dacă era să fie necredincios, 
ar trebui să fie un act de infidelitate complet, consumat acasă la el, nu 
la ea. Se pomeni gândindu-se la Susan Browne, prima sa agentă edito- 
rială și, pe vremea când încă nu avea douăzeci de ani împliniţi, prima 
lui amantă. 

Înșel. Îmi înșel soția. Încercă să-și bage gândul în cap, dar părea 
atât real, cât și ireal totodată. Mai puternic era un simţământ nefericit de 
dor de casă: o demodată senzaţie de înstrăinare. Audra va fi fiind acum 
trează, făcând cafea, aşezată la masa din bucătărie în capotul ei, poate 
învăţându-și textul, poate citind un roman de Dick Francis. 

Cheia clănțăni în broasca odăii 311. Dacă s-ar fi dus în camera lui 
Beverly de la etajul cinci, ar fi văzut becul-de-mesaje al telefonului ei 
clipind; recepţionerul i-ar fi transmis să-şi sune prietena din Chicago, 
Kay (după al treilea apel frenetic al lui Kay, în sfârșit nu mai uitase să 
rețină mesajul); lucrurile ar fi putut lua un alt curs: cei cinci poate n-ar 
mai fi fost fugari din calea poliției din Derry când avea să se lumineze 
de ziuă. Dar merseră în camera lui — așa cum probabil fusese prestabilit. 

Uşa se deschise. Intrară. Îi privi, cu ochii strălucitori, cu obrajii 
aprinşi, cu pieptul ridicându-i-se şi coborând la loc, rapid. O luă în brate 
Și îl copleşi sentimentul de justete — de senzaţia că se închide cercul dintre 


38 ORAȘUL BÂNTUIT 


trecut și prezent. Închise stângaci ușa cu un picior, iar ea râse suflându-i 
fierbinte în gură. 

— Inima mea..., spuse Bev, şi-i așeză mâna pe sânul ei stâng. 

I-o simti sub acea moliciune fermă, înnebunitoare, galopând ca un 
armăsar sălbatic. 

— Ii-inima ta... 

— Inima mea. 

Erau pe pat, încă îmbrăcaţi, sărutându-se. Mâna ei i se strecură sub 
cămașă, apoi ieși iar. Își plimbă un deget peste șirul de nasturi, se opri 
la talie... Apoi același deget lunecă în jos, urmând grosimea pietroasă 
ascunsă în pantaloni. Mușchi de care nu fusese conștient tresăriră și-i 
fluturară sub pântece. Se desprinse din sărut și-și îndepărtă trupul de al 
ei, pe pat. 

— Bill? 

— Tre” să ne-op-op-oprim un m-m-minut. Că altfel mă scap în 
p-p- pantaloni ca un co-copil. ~ ` 

Femeia râse din nou, ușurel, și-l privi. 

— Asta să fie? Sau te gândești la altcineva? 

— La altcineva, spuse Bill. În-în-întotdeauna mă gândesc. 

— Eu nu. ÎL urăsc. 

O privi, cu zâmbetul ștergându-i-se. 

— N-am știut-o pe de-a-ntregul până acum două nopți. A, o ştiam 
dintotdeauna, cred. Mă bate și mă loveşte. M-am măritat cu el pentru 
că... pentru că tatăl meu întotdeauna-și făcea griji cu mine, aș zice. Indi- 
ferent cât de mult încercam, el își făcea griji. Și am știut, cred, c-ar fi 
de acord să-l iau pe Tom. Pentru că si Tom î își făcea întotdeauna griji. 
Îşi făcea griji multe. Şi, câtă vreme se găsea cine să-şi facă griji cu mine, 
eram în siguranţă. Mai mult decât în siguranţă. Eram reală. 

ÎI privi solemnă. Bluza îi ieşise de sub betelia pantalonilor, dezvă- 
luind o fâșie albă din abdomen. Bill vru s-o sărute. 

— Dar nu era nimic real. Era un coșmar. Măritișul cu Tom a fost ca 
o întoarcere în coșmar. De ce ar face cineva asta, Bill? De ce să se 
întoarcă o persoană în coșmar de bună voie și nesilită de nimeni? 

— S-s-singurul motiv pe care mi-l pot în-închipui e că oa-oamenii 
se întorc ca să se g-g-găsească pe ei înș-ș-și-și-Șiși. 

— Coşmarul e aici. Coşmarul e Derry. Tom pare mărunt comparat 
cu asta. Acum pot să-l văd mai bine. Mi-e silă de mine pentru toți anii 
petrecuţi împreună... Tu nu știi... Lucrurile pe care mă silea să le fac, şi, 
vai, eram destul de fericită să le fac, știi, fiindcă-și făcea griji cu mine. 
As plânge... Dar uneori ruşinea e prea mare. Înțelegi? 


RITUALUL CHUD 39 


— Ajunge, spuse el liniștit, și-și puse mâna peste a ei; i-o strânse cu 
putere; ochii femeii străluceau peste măsură, dar lacrimile nu cădeau. 
Toţi tr-tr-trecem prin asta. Dar nu-i un e-e-examen. Treci doar prin ea 
cât de b-b-bine poți. 

— Ce vreau eu să spun e că nu-l înșel pe Tom, nici nu încerc să mă 
folosesc de tine ca să mă răzbun pe el, sau altceva de genul ăsta. Pentru 
mine ar fi ca un lucru... sănătos, și normal, și dulce. Dar nu vreau Să te 
fac să suferi, Bill. Nici să te momesc în ceva ce ai regreta mai târziu. 

Bill se gândi la toate astea, se gândi la ele cu o seriozitate reală 
și profundă. Dar exerciţiul de dicţie — capra sare piatra şi aşa mai 
departe — începu să-i dea iar târcoale, rupându-i firul gândurilor. Fusese 
o zi lungă. Apelul lui Mike si invitația la masă la Jadul Orientului 
păreau să se fi-produs cu o sută de ani în urmă. Atât de multe povești 
de-atunci. Atât de multe amintiri, ca niște fotografii din albumul lui 
George. 

— Prietenii nu se în-în-înșeală unul pe a-altul, spuse el și se aplecă 
spre ea pe pat. 

Buzele li se atinseră, şi începu să-i descheie bluza. Una dintre mâi- 
nile ei i se ridică la ceafă şi-l tinu aproape, în timp ce cu cealaltă își 
desfăcea fermoarul pantalonilor şi și-i trăgea în jos. Un moment mâna 
lui se opri pe pântecul ei, caldă; apoi chiloţii îi fură scoși într-o şoaptă; 
pe urmă, el zvâcni, iar ea îl călăuzi. 

În timp ce pătrundea în ea, femeia își arcui uşor spinarea spre im- 
boldul sexului lui și murmură: i 

— Fii prietenul meu... Te iubesc, Bill. 

— Si eu te iubesc, rosti el, zâmbind cu buzele pe umărul ei gol. 

Începură î încet și simţi sudoarea răzbătându-i prin piele î în timp ce 
ca accelera dedesubt. Cunoștinţa î începu să i se scurgă-n Jos, concentrân- 
du-se din ce în ce mai puternic asupra conexiunii lor. Porii ei se deschi- 
seseră, eliberând o adorabilă mireasmă de mosc. 

Beverly simţi orgasmul apropiindu-i-se. Se undui spre el, ajutân- 
du-l, fără a se îndoi un moment măcar că va sosi. Trupul său se bâlbâi 
dintr-o dată şi păru să salte în sus, nu juisând, ci atingând o zonă mult 
mai înaltă decât orice izbândise vreodată cu Tom sau cu cei doi amanti 
pe care-i cunoscuse înainte de Tom. Deveni conştientă că asta nu avea 
să fie o simplă voluptate, ci o explozie nucleară. 1 se făcu puţin frică... 
Dar trupul ei prinse din nou ritmul. Îl simţi pe Bill încremenind în ea, 
întregul său trup devenind deodată la fel de dur ca și acea parte din el 
aflată înlăuntrul ei, şi în acelaşi moment juisă — începu să juiseze; o plă- 
cere atât de mare, încât se apropia de agonie se revărsă din vane nebă- 
nuite, şi-l muşcă de umăr ca să-și înăbușe tipetele. 


40 ORAȘUL BÂNTUIT 


— O, Doamne Sfinte, gâfâi Bill și, deși n-avea să fie niciodată sigură, 
i se păru că plângea. 

Bărbatul se retrase, iar ea crezu că vrea să iasă din ea — încercă să 
se pregătească pentru acel moment, Care întotdeauna aducea cu sine un 
simţământ plutitor, inexplicabil, de singurătate şi golire, ceva ca o urmă 
de pas — şi atunci se aruncă din nou cu putere înainte. Imediat Beverly 
avu un al doilea orgasm, lucru despre care nu crezuse că e posibil la ea, 
iar fereastra amintirii se deschise iar și văzu păsări, mii de păsări, cobo- 
rând pe fiecare acoperiș și fir de telegraf și cutie poștală din Derry, 
păsări de primăvară profilate pe cerul alb al lui aprilie, și urmă durerea 
amestecată cu plăcere — dar în cea mai mare măsură părea joasă, la fel 
cum un cer alb de primăvară pare lăsat mai jos. Durere fizică joasă 
amestecată cu plăcere fizică joasă şi o nebunească senzaţie de afirmare. 
Sângerase... și... și... 

— Cu toti? strigă ea deodată, cu ochii dilatându-i-se, năucită. 

Bill se trase înapoi și de astă dată afară, dar în șocul brusc al reve- 
laţiei aproape că nu-l simţi ieșind. 

— Ce? Beverly? T-te simţi b... 

— Cu toti? Am făcut dragoste cu voi toti? 

Văzu surpriza şocată pe faţa lui Bill... şi subita înţelegere. Dar nu 
era revelaţia ei; chiar și în propria-i stare de şoc văzu acest lucru. Era 
revelaţia lui. 

— Noi... 

— Bill? Ce este? 

— Acela a fost modul t-t-tău de-a ne scoate a-afară, spuse el, și 
acum lui îi ardeau ochii atât de tare, încât o speriară. Beverly, n-n-nu 
î-întelegi? Acela a fost mo-mo-modul tău de-a ne scoate afară! Noi 
toţi... dar eram... 

Dintr-o dată păru înfricoșat și nesigur. 

— Acum îți amintesti şi restul? îl întrebă ea. 

Clătină încet din cap. 

— Nu de-de-detaliile. Dar... 

O privi şi văzu că-i era teamă. 

— La ce s-a r-r-redus totul de fapt e că v-v-voiam să iesim. Si nu 
sunt s-sigur... Beverly, nu-s sigur că oamenii mari pot face și ei asta, 

Il privi tăcută un lung, răstimp, apoi se ridică în șezut pe marginea 
patului, fără să fie conștientă de sine. Trupul îi era neted şi fermecător, 
linia coloanei vertebrale abia perceptibilă în penumbră când se aplecă 
să-și scoală ciorapii de nailon până la genunchi pe care-i purta. Părul, 
un mănunchi încolăcit pe un umăr. Bănui că o va dori din nou înainte 
de ivirea zorilor şi acel sentiment de vinovăţie reveni, temperat doar 


RITUALUL CHUD 41 


de ruşinoasa mângâiere de a ști că Audra era la cale de un ocean dis- 
tanță. Mai bagă un bănut în tonomat, își spuse. Cântecul ăsta se cheamă 
„Ce nu știe nu-i face nici un rău“. Dar pe undeva face rău. În spatiile 
goale dintre oameni, poate. 

Beverly se ridică şi desfăcu așternutul. 

— Hai la culcare. Avem nevoie de somn. Amândoi. 

— B-b-bine. 

Pentru că așa trebuia să fie. Mai mult decât orice dorea să doar- 
mă... Dar nu singur, nu în noaptea asta. Cel din urmă șoc se ostoia — 
prea iute, poate — dar acum se simţea atât de obosit, atât de sleit. Clipă 
de clipă, realitatea dobândea calitatea unui vis şi, în pofida vinovăţiei, 
simţea că se află într-un loc sigur. Avea să fie posibil să zacă acolo un 
scurt răstimp, să-i doarmă în braţe. Îi dorea căldura şi prietenia. Amân- 
doi erau intens încărcaţi sexual, dar acum asta nu-l mai putea vătăma pe 
nici unul. 

Îşi scoase şosetele și cămașa și intră în pat lângă ea. Beverly se în- 
desă în el, cu sânii calzi, cu picioarele ei lungi reci. Bill o luă în braţe, 
conștient de deosebiri — trupul îi era mai lung decât cel al Audrei și mai 
plin în sâni şi coapse. Dar era un trup binevenit. 

Ben ar fi trebuit să fie cu tine, draga mea, spuse el în sinea sa, 
ametit. Cred că asa trebuia să se întâmple de fapt. De ce n-a fost Ben? 

Pentru că atunci ai fost tu şi acum ești tot tu, nimic mai mult. Pen- 
tru că viata este o roată care se tot învârtește. Bob Dylan a spus asta, 
cred... Sau poate Ronald Reagan. Și poate că acum sunt eu fiindcă Ben 
e cel care-ar trebui să conducă doamna acasă. 

Beverly se foi lipită de el, nu cu intenții sexuale (deși, chiar în timp 
ce zbura spre somn, îl simţi încingându-se iar pe piciorul ei și se bucură), 
ci doar dorindu-i căldura. Ea însăşi era deja pe jumătate adormită. 
Fericirea ei aici cu el, după toţi acei ani, era reală. O știa, datorită gus- 
tului amar de dedesubt. Exista acea noapte, și poate că avea să mai existe 
un prilej pentru ei mâine dimineaţă. Apoi vor cobor? în canalizare aşa 
cum făcuseră și altădată, şi își vor regăsi Monstrul. Cercul se va închide 
şi mai strâns, vieţile lor prezente se vor contopi lin cu propriile lor 
copilării. 

Fie asta, fie vor muri acolo jos. 

Se întoarse pe partea cealaltă. Bill își strecură un braț printre trupul 
şi braţul ei şi-i cuprinse delicat un sân. Nu avea nevoie să rămână trează, 
întrebându-se dacă nu cumva mâna se va strânge deodată ca o menghină 
zdrobitoare. 

Gândurile începură să i se frângă pe când somnul o învăluia în cati- 
feaua-i moule. Ca de fiecare dată, văzu forme de flori sălbatice viu 


42 ORAȘUL BÂNTUIT 


colorate în timp ce trecea hotarul — mase şi mase întregi de flori dând 
vioi din capete sub un cer albastru. Acestea păliră și urmă o senzaţie de 
cădere — genul de senzaţie care uneori în copilărie o smulsese din somn, 
scăldată de sudoare, cu un urlet. Visele copilăreşti de prăbușire în gol, 
citise ea în cursul de psihologie de la facultate, erau ceva foarte obisnuit. 

Dar de astă dată nu se mai trezi cu un zvâcnet; simţea greutatea 
caldă și încurajatoare a braţului lui Bill, mâna lui ţinându-i sânul ca 
într-un culcuș. Se gândi că, dacă va cădea, cel puţin n-o să cadă de una 
singură. 

Apoi atinse solul, și fugea: acest vis, orice-o fi fost, se mișca repe- 
de. Fugi după el, urmărind somnul, tăcerea, poate doar timpul. Anii se 
deplasau cu repeziciune. Anii goneau. Dacă te întorci și alergi după pro- 
pria-ți copilărie, chiar trebuie să mărești pasul și să mănânci nori. Două- 
zeci și nouă de ani, vârsta când îşi vopsise-părul în șuviţe (mai repede). 
Douăzeci si doi, anul când se îndrăgostise de un fotbalist pe nume Greg 
Mallory, care aproape o violase după o petrecere a frăţiei (mai repede, 
mai repede). Șaisprezece, se îmbătase cu două prietene pe Bluebird Hill 
Overlook, în Portland. Paisprezece... doisprezece... 

. mai repede, mai repede, mai repede... 

Alerga intrând în somn, fugărind vârsta de doisprezece ani, prin- 
zând-o, gonind prin bariera memoriei pe care Monstrul o aruncase asu- 
pra lor toţi (avea un gust ca de ceaţă rece în trudiții ei plămâni onirici), 
alergând într-al unsprezecelea an al ei, fugind, fugind ca mânată de 
draci, fugind ca vântul, înghițind pământul, acum privind în urmă, 
privind în urmă 


Maidanul | 12.40 după-amiaza 


peste umăr să vadă de nu se zăresc, în timp ce luneca şi se poticnea 
în jos pe mal. Nici urmă, cel puţin nu încă. Chiar „„le făcuse bucata“, 
cum spunea uneori tatăl ei... Și simplul gând la tatăl ei o năpădi cu un 
nou val de vinovăţie și mâhnire. 

Privi sub podul şubred, sperând s-o vadă pe Silver priponită la lo- 
cul ei, dar Silver nu mai era acolo. Doar câteva pistoale de jucărie pe 
care nu se mai deranjau să le ia acasă, si atâta tot. Porni în jos pe cărare, 
se uită înapoi... Şi-i văzu, Belch şi Victor sustținându-l pe Henry între ei, 
stând pe culmea malului ca nişte indieni de strajă într-un film cu Randolph 
Scott. Henry era oribil de palid. Arăta spre ea cu degetul. Victor și Belch 


: RITUALUL CHUD | „45 


începură să-l ajute să coboare panta. Pământ și pietriș se rostogoliră de 
sub călcâiele lor. 

Beverly îi privi un lung răstimp, ca hipnotizată. Apoi se răsuci și o 
luă la fugă prin pârâul ce curgea pe sub pod, ignorând pietrele puse de 
Ben, împroşcând cu tenişii pânze late de apă. Alergă pe cărare, sim- 
țindu-şi răsuflarea fierbinte în gâtlej şi muşchii picioarelor tremurând. 
Nu mai avea mult. Clubul. Dacă reușea să ajungă acolo, încă mai putea 
fi în siguranţă. 

Gonea pe potecă, ramurile o plesneau peste obrajii ce i se înroșeau 
şi mai mult, iar una o lovi în ochi și o făcu să lăcrimeze. O luă spre 
dreapta, se năpusti prin desișuri încâlcite și iesi în poiană. Atât chepen- 
gul camuflat, cât și ferestruica stăteau deschise; dinăuntru urcau valuri 
de rock’n roll. La auzul pașilor ei, Ben Hanscom răsări din pământ. 
Într-o mână ținea o cutie de Junior Mints, iar în cealaltă o revistă cu 
benzi desenate. 

O privi bine pe Bev și îi căzu faţa. În alte împrejurări ar fi fost 
aproape comic. 

— Bev, ce mama dracu... 

Nu pierdu vremea cu răspunsul. În urma ei, și nu tocmai departe, 
se auzeau crăci trosnind și plesnind; răsună o înjurătură înfundată. După 
sunet, Henry începea să se învioreze. Așa că nu făcu decât să fugă spre 
deschizătura pătrată a trapei, cu părul, plin acum și de frunze și rămurici 
verzi încâlcite prin unsoarea din urma târâielii pe sub maşina de gunoi, 
fâlfâindu-i în urmă. 

Ben o văzu venind ca un avion de vânătoare și dispăru la fel de 
repede pe cât apăruse. Beverly sări înăuntru, iar el o prinse stângaci. 

— Închide toate! gâfâi ea. Repede, Ben, pentru Dumnezeu! Vin! 

— Cine? 

— Henry și prietenii lui! Henry a înnebunit, are un cuţit... 

Lui Ben nu-i trebui mai mult. Aruncă bomboanele și revista și 
închise chepengul, cu un mormăit. Partea de deasupra era acoperită cu 
brazde. Câţiva bulgări se desprinseseră. Nimic altceva. Beverly se înălță 
pe vârfuri și închise fereastra. Rămaseră în întuneric. 

Pipăi după Ben, îl găsi și-l strânse în braţe cu toată puterea pe care 
i-o insuflase panica. După un moment o strânse și el. Amândoi stăteau 
îngenuncheaţi. Cu groază, Beverly își dădu seama că radioul cu tran- 
zistori al lui Richie continua să cânte undeva în beznă: Little Richard, cu 
The Girl Can't Help It. 

— Ben... radioul... au s-audă... 

— O, Doamne! 


44 ORAȘUL BÂNTUIT 


O înghionti cu un şold cărnos și aproape că o trânti grămadă, pe 
întuneric. Fata auzi aparatul de radio căzând pe Jos. 

— „Fata n-are încotro dacă fârtaţii întorc capul după ea“, îi informă 
Little Richard cu obisnuitul său entuziasm răgușit. 

— „„N-are încotro!“ depuse mărturie grupul vocal, „Fata n-are încotro!" 

Acum Ben gâfâia și el. Răsunau ca două motoare cu aburi. Deodată 
se auzi un trosnet şi... Linişte. 

— Of, căcat, spuse Ben. I l-am făcut chisăliță. O să-l apuce pan- 
daliile pe Richie. 

Întinse braţele spre ea prin întuneric. Fata simti o mână atingându-i 
un sân și zvâcnind înapoi, ca arsă. ÎL căută, îi prinse cămașa și-l trase 
lângă ea. 

— Beverly, ce... 

— Ş999! 

Tăcură. Ședeau împreună, cuprinzându-se cu braţele și privind în 
sus. Bezna nu era chiar absolută; o dungă îngustă de lumină se zărea 
într-o latură a trapei şi alte trei conturau fereastra. Una dintre acestea trei 
era destul de largă pentru a lăsa o rază piezișă de soare să cadă în club. 
Putea doar să se roage ca ei să nu observe. 

Îi auzea apropiindu-se. La început nu putu distinge cuvintele... 
Apoi reuși. Îl strânse și mai tare pe Ben. 

— Dac-a intrat în bambusi, îi luăm ușor urma, spunea Victor. 

— Se joacă p-aciia, replică Henry cu glas încordat, cuvintele ieșind 
cu eforturi, în mici pufnete. Aşa zicea Boogers Taliendo. Şi-n ziua aia 
când ne-am caftit cu pietre, de-aici veneau. 

= Mhm, se joacă cu pistoalele și chestii d-alea, zise Belch. 

Deodată pașii bufniră chiar deasupra lor, plafonul acoperit cu brazde 
vibra în sus și-n jos. Țărână se cernu peste fața întoarsă în sus a lui 
Beverly. Unul, doi, poate chiar toţi trei se aflau deasupra clubului. O 
crampă îi strânse abdomenul; trebui să-şi muşte buzele ca să nu tipe. 
Ben îi puse o mână mare pe obraz și i-l apăsă pe braţul lui, privind în 
sus, așteptând să vadă dacă-şi vor da seama... sau dacă știau deja şi 
doar se făceau că nu au habar. 

— Au un ascunziș, spunea Henry. Boogers zicea. Un soi de casă-n- 
pom sau ceva pe-acolo. Zic că-i clubu’ lor. 

— Le dau eu club, dacă de club au poftă”, spuse Victor. 

Belch îi salută bancul cu un tunător hohot de râs. 


l Club — 1) club; 2) baston, ciomag (în lb. engleză) (n. tr.). 


RITUALUL CHUD 45 


Buf, buf, buf, deasupra. De astă dată plafonul se mișcă puţin mai 
tare. Cu siguranţă că aveau să observe; solul normal pur și simplu nu 
cedează astfel. 

— Hai să ne uităm pe lângă râu, propuse Henry. Pariez că-i acolo. 

— Bine, acceptă Victor. 

Buf, buf. Se îndepărtau. Bev lăsă să-i scape un mic oftat de ușurare 
printre dinţii încleștaţi... Şi atunci Henry spuse: 

— Tu stai aici și ţii de șase la potecă, Belch. 

— Bine, acceptă Belch și începu să umble încoace și-ncolo, uneori 
neatingând plafonul, alteori revenind peste el. 

Tot mai multă țărână ploua înăuntru. Ben și Beverly se priviră cu 
feţele încordate și murdare. Bev deveni conștientă că în club nu se sim- 
tea numai mirosul fumului — se înălța și o duhoare de gunoi și transpi- 
ratie. Asta-s eu, își spuse ea scârbită. În ciuda mirosului, îl strânse și mai 
tare pe Ben în braţe. Făptura sa mătăhăloasă păru deodată foarte bine 
venită, foarte mângâietoare, și se bucură că are atât-de mult Ben la dis- 
poziţie să-l îmbrățișeze. N-o fi fost el nimic mai mult decât un grăsun 
speriat la începutul vacanței de vară, dar'acum nu mai era doar atât; la 
fel ca ei toţi, se. schimbase. Dacă Belch îi descoperea acolo jos, Ben 
putea foarte bine să-i facă o mare surpriză. 

— Le dau io club dacă vor club, zise Belch și chicoti; chicotitul lui 
Belch Huggins era un sunet jos, ca un muget. Le dau club dacă club vor. 
Bună, asta. Bună-bunuţă, zău că da. i 

Bev își dădu seama că partea de sus a trupului lui Ben palpita cu 
mişcări scurte, rapide; trăgea aer în plămâni și-l expira în mici rafale. 
Un moment, alarmată, crezu că băiatul va izbucni în plâns, apoi îi privi 
mai îndeaproape fața și observă că-și înfrâna râsul. Ochii lui, lăcrimând, 
îi întâlniră pe ai ei, se rostogoliră nebunește și priviră în altă parte. În 
lumina slabă ce se chinuia să pătrundă prin crăpăturile dimprejurul 
chepengului închis și al ferestruicii, putu să vadă că avea faţa aproape 
purpurie în efortul de a se abtine. 

— Le dau eu club dacă vor un clubuleț-bubuleţ, spuse Belch și se 
așeză greoi drept în centrul plafonului. Acum scândurile trepidară și mai 
alarmant, iar Bev auzi un pârâit slab, dar ameninţător, într-unul dintre 
suporturi. Platforma fusese concepută pentru a susţine brazdele de camuflaj 
așternute peste ea... Dar nu și cele aproape optzeci de kilograme în plus 
ale lui Belch Huggins. 

Dacă nu pleacă de-acolo o să ne aterizeze-n cap, îşi spuse Bev şi 
începu să se molipsească de la isteria lui Ben. Aceasta încerca să iasă 
clocotind din ea în icnete şi nechezături formidabile. Cu ochiul minţii 
se văzu dintr-o dată pe sine însăși împingând în sus fereastra destul ca 


46 ORAȘUL BÂNTUIT 


să-i ardă un pumn zdravăn pe spate lui Belch Huggins, cum ședea acolo 
în soarele ceţos de după-amiază, murmurând şi boscorodind. Îşi î îngropă 
fața în pieptul lui Ben, pradă unui efort supraomenesc de a se stăpâni. 

— Ssss, şopti Ben. Pentru numele lui Dumnezeu, Bev... 

Un alt pârâit. Mai tare, de astă dată. 

— O să țină? întrebă ea în șoaptă. 

— S-ar putea, dacă nu trage vreo băşină, răspunse Ben. Și un mo- 
ment mai târziu Belch trase una — o trâmbiţă sonoră și suculentă ce păru 
să dureze cel puţin trei secunde. Se strânseră şi mai tare în braţe, înăbu- 
șindu-şi unul altuia sughiţurile frenetice. Pe Beverly o durea atât de rău 
capul, încât se temea să nu facă în curând o congestie. 

Apoi, ca prin vis, îl auzi pe Henry răcnind numele lui Belch. 

- Ce? mugi Belch, ridicându-se cu un bufnet și un trosnet care mai 
cernură puţin pământ peste Ben și Beverly. Ce, Henry? 

Henry ţipă un răspuns; Beverly putu distinge doar cuvintele mal și 
tufișuri. 

— Bine! lătră Belch, şi picioarele lui traversară plafonul pentru 
ultima oară. 

Răsună un pârâit final, mult mai puternic, și o bucată de lemn căzu 
în poala lui Bev. Fata o culese, surprinsă. 

— Încă cinci minute, sopti abia auzit Ben. Atât ar mai fi trebuit. 

— L-ai auzit când s-a scăpat? întrebă Beverly, începând iar să chi- 
cotească. 

— A sunat ca al treilea război mondial, răspunse Ben, izbucnind și 
el în râs. 

Era o uşurare să-și poată da drumul, şi râseră nestăpâniţi, încercând 
totuşi s-o facă în şoaptă. 

Într-un târziu, neștiind măcar că o va spune (și cu siguranță nu 
fiindcă ar fi avut vreo legătură cu situația prezentă), Beverly spuse: 

— Îți mulțumesc pentru poezie, Ben. 

Ben se opri deodată din râs și o privi grav, cu prudenţă. Scoase din 
buzunarul de la spate o batistă murdară şi se şterse încet cu ea pe faţă. 

_— Poezia? 

— Haiku-ul. Haiku-ul de pe cartea poștală. Tu mi l-ai trimis, nu-i 
așa? 

— Nu, spuse Ben. Nu ţi-am trimis nici un haiku. Fincă dacă un băiat 
ca mine — un băiat gras ca mine — făcea una ca asta, fata ar fi râs pro- 
babil de el. 

— Eu n-am râs. Mi s-a părut frumos. 

— N-am putut niciodată să scriu ceva frumos. Bill, s-ar putea. Eu nu. 


RITUALUL CHUD 47 


— Bill va scrie, îl aprobă ea. Dar niciodată nu va putea scrie ceva 
atât de drăguţ ca asta. Pot să-ţi iau și eu batista? 

I-o dădu, și fata începu să-şi curețe fața pe cât putea de bine. 

— De unde-ai știut că eu eram? o întrebă el după un timp. 

— Nu știu. Pur și simplu am știut. 

Gâtlejul lui Ben trudea convulsiv. Își privi mâinile. 

— N-am vrut să însemne nimic. 

Beverly îl privi cu gravitate: 

— Mai bine să nu spui asta. Că, dacă o spui, chiar ai să-mi strici 
ziua, şi-ascultă ce-ţi zic, deja viaţa mea a luat-o razna. 

Băiatul continuă să-și privească mâinile și în cele din urmă vorbi 
cu un glas pe care abia i-l putu auzi: 

— Ei bine, însemna că te iubesc, Beverly, dar nu vreau ca asta să 
strice ceva. 

— Nu strică nimic, răspunse ea și-l îmbrățișă. Chiar acum am 
nevoie de toată dragostea pe care o pot găsi. 

— Dar îl placi mai ales pe Bill. 

— Poate că da, dar asta nu contează. Dacă eram oameni mari, poate 
ar fi contat, puţin. Vă plac pe toți. Sunteţi singurii prieteni pe care-i am. 
Şi eu te iubesc, Ben. 

— Îi mulțumesc, spuse el. 

Tăcu, încercând și reuşind să scoată adevărul la lumină; ba încă se 
simţi şi capabil s-o privească în timp ce vorbea. 

— Eu am scris poezia. 

Rămaseră un scurt răstimp așezați în tăcere. Beverly se simţea în 
siguranţă. Apărată. Imaginea feţei tatălui ei şi cea a cuţitului lui Henry 
păreau mai puţin reale când stăteau astfel, unul lângă altul. Sentimentul 
acela de protecţie era greu de definit, și nu încercă, deși mult mai târziu 
avea să recunoască sursa fortei lui: era în brațele unui bărbat care și-ar 
fi dat viaţa pentru ea fără nici cea mai mică ezitare. Era un fapt pe care-l 
știa pur şi Simplu: se simţea în aroma ce răzbătea prin porii lui, ceva 
absolut primitiv căruia propriile ei glande îi puteau răspunde. 

— Ceilalţi urmau să se întoarcă, spuse deodată Ben. Ce-o să se 
întâmple dacă-i prind afară? 

Beverly se îndreptă de spate, conștientă că aproape aţipise. Bill, îşi 
aduse ea aminte, îl invitase pe Mike Hanlon să ia prânqul cu el. Richie 
se ducea acasă cu Stan să mănânce tartine. Iar Eddie promisese că va 
aduce cu el planşa de Parcheesi. Aveau să apară imediat, fără să aibă 
habar că Henry şi amicii lui erau pe Maidan. 

— Trebuie să ajungem la ei, spuse ea. Henry nu numai după mine 
se ține. 


48 ORAȘUL BÂNTUIT $ 


— Dacă ieşim şi ăia se-ntorc... 

— Da, dar noi cel puțin stim că-s aici. Bill şi ceilalți, nu. Eddie nici 
măcar nu poate fugi, deja i-au rupt braţul. 

— Măi, nenică, exclamă Ben. Se pare că trebuie să riscăm. 

— Mda. 

Înghiţi în sec și-și privi ceasul. Era greu de văzut ora în întuneric, 
dar i se păru că era cu puţin trecut de unu. 

— Ben... 

= Ce} 5 

— Henry chiar a înnebunit. E ca puştiul ăla din The Blackboard 
Jungle. Voia să mă omoare si ăilalții doi aveau să-l ajute. 

— Ei, nu. E Henry nebun, dar nu chiar atât de nebun. El doar... 

— Doar ce? îl întrerupse Beverly. 

Se gândea la Henry și Patrick în cimitirul de masini, sub razele gre- 
le ale soarelui. La ochii goi ai lui Henry. 

Ben nu răspunse. Se gândea. Lucrurile se schimbaseră, nu-i aşa? 
Când te afli înlăuntrul schimbărilor, acestea sunt mai greu de observat. 
Trebuie să faci un pas înapoi ca să le vezi... Oricum, trebuie să încerci. 
Când se sfârşiseră cursurile îi era frică de Henry, dar numai pentru că 
Henry era mai mare şi fiindcă era un bătăuș — soiul de elev care-l înhaţă 
pe unul dintr-a-ntâia, îi suceşte bratul și-l expediază plângând. Cam asta 
era tot. Pe urmă scrijelise burta lui Ben. Pe urmă avusese loc bătaia cu 
pietre, iar Henry dădea cu M-80-uri în capetele oamenilor. Puteai să 
omori pe cineva cu una de-alea. Puteai omorî ușor pe cineva. Incepuse 
să arate altfel... Aproape bântuit. Se părea că trebuia să fii atent la el în 
permanenţă, aşa cum trebuie în permanenţă să fii atent la tigri sau şerpi 
veninoși când ești în junglă. Dar te deprindeai Și cu asta; te deprindeai 
atât de bine, încât nici măcar nu mal părea ceva anormal, ci pur şi simplu 
o stare de fapt. Însă Henry era nebun, nu? Da. Ben o știuse din ziua când 
s-a sfârșit şcoala şi se încăpățânase să refuze să creadă sau să îşi amin- 
tească. Nu era genul de lucru pe care să vrei să-l crezi sau să-l ţii minte. 
Și deodată un gând — un gând atât de puternic, încât era aproape o cer- 
titudine — i se strecură în minte pe deplin format, rece ca noroiul de octom- 
brie. Monstrul se foloseste de Henry. Poate că şi de ceilalti, dar de ei 
se foloseste prin intermediul lui Henry. Și dacă ăsta-i adevărul, atunci 
probabil că Beverly are dreptate. Monstrul nu e doar un brat răsucit și 
pumni la ceafă în ora de studiu spre sfârsitul zilei, când doamna Douglas 
îşi citeste cartea la catedră, nu doar un brânci pe terenul de joacă, să 
cazi Și să-ti juleşti genunchiul. Dacă Monstrul se foloseste de el, atunci 
Henry se va folosi de cutit. 

— O doamnă în vârstă i-a văzut când încercau să mă bată, spunea 
Beverly. Henry s-a luat după ea. I-a dat un sut în farul de poziţie. 


RITUALUL CHUD 49 


Asta îl alarmă pe Ben mai mult decât orice altceva. Întelegea in- 
stinctiv, la fel ca majoritatea copiilor, că trăiau mai jos de câmpul vizual, 
şi prin urmare şi cel mental, al celor mai mulți adulți. Când un om mare 
fredonează pe stradă, cu gândurile lui de om mare, despre slujbă, întâl- 
niri, cumpărări de mașini şi cine ştie la ce s-or mai gândi oamenii mari, 
nu observă niciodată copiii care joacă şotron sau de-a v-aţi ascunselea, 
ori cu pistoalele sau inelele. Bătăuși ca Henry puteau scăpa bătându-i 
pe cei mici destul de mult, dacă aveau grijă să se menţină mai jos de 
linia vizuală a adulţilor. Cel mult, vreun om mare, trecând întâmplător 
pe acolo, putea spune ceva de genul „De ce nu-l lași în pace?“ și pe urmă 
îşi continua fredonatul fără a aştepta să vadă dacă bătăușul se potolea 
sau nu. Așa că bătăușul putea să aştepte până ce adultul dădea colțul... 
Și pe urmă revenea la ale lui. Se părea că oamenii mari trăiau cu impre- 
sia că viața propriu-zisă nu începe decât când o persoană ajunge la un 
metru şaizeci înălțime. 

Dacă Henry se luase de o cucoană în vârstă, însemna că depășise 
linia vizuală. lar asta mai mult decât orice îi dădea de înteles lui Ben că 
Henry era într-adevăr nebun. 

Beverly văzu încrederea pe chipul lui Ben și se simţi năpădită de 
ușurare. Nu mai trebuia să-i spună cum domnul Ross îşi împăturise pur 
și simplu ziarul și intrase în casă. Pe asta nu voia să i-o povestească. Era 
prea înfricoşător. 

— Hai să mergem pe Kansas Street, propuse Ben și împinse brusc 
chepengul. Fii gata s-o iei la fugă. 

Se ridică în deschizătură și privi în jur. Luminișul era cufundat în 
tăcere. Glasul şopotitor al Kenduskeagului se auzea în apropiere, cânte- 
ce de păsări și duduitul unei locomotive Diesel ce intra sforăind în triaj. 
Nu mai auzea nimic altceva, și asta îl neliniștea. S-ar fi simţit mult mai 
bine dacă-i auzea pe Henry, Victor și Belch înjurând în timp ce-și croiau 
drum prin hăţișurile dese, pe malul râului. Dar nu-i auzea deloc. 

— Haide, o chemă el pe Beverly, ajutând-o să iasă. 

Fata privi în jur cu nervozitate, dându-si părul pe spate cu mâinile 
și strâmbându-se când și-l simţi atât de slinos. 

Băiatul o luă de mână și porniră printr-un paravan de arbuști spre 
Kansas Street. 

— Mai bine să evităm poteca. 

— Nu, zise ea, trebuie să ne grăbim. 

Ben dădu din cap: 

— Bine. 

leșiră pe cărare şi o luară spre Kansas Street. O dată, Bev se împie- 
dică de un bolovan aflat pe potecă și 


50 ORAȘUL BÂNTUIT 


7 


Incinta Seminarului | 2.17 dimineata 


căzu greu pe trotuarul argintat de lună. Un mormăit ieşi cu forța 
din el, și un firișor de sânge însoți mormăitul, stropind asfaltul crăpal. 
În lumina lunii arăta negru ca sângele de gândac. Henry îl privi un răs- 
timp, buimăcit, după care înălță capul și se uită în jur. 

Kansas Street era cufundată în tăcerea de dinaintea zorilor, cu 
casele ferecate și întunecate, mai puţin câteva lămpi de veghe risipite. 

Aha. Iată canalul cu grătar. 

Un balon cu o faţă zâmbăreaţă- -rânjindă era legat de una dintre 
barele de fier. Balonul se legăna și tresărea în adierea slabă. 

Henry se ridică iar în picioare, cu o mână încleiată ținându-se de 
burtă. Negrul îl înjunghiase zdravăn, dar Henry îi dăduse una și mai 
bună. Da, dom'le. In ce-l privea pe negrotei, Henry bănuia că i-a făcut-o 
bună-bunuţă. 

— Copilu-i pă ducă, murmură Henry și ocoli cu pași clătinaţi si 
împleticiţi balonul ce plutea în aer; sânge proaspăt îi lucea pe mână, 
continuând să-i curgă din abdomen. Gata cu copilu”. L-am aranjat pe 
muiangiu. Pe toti o să-i aranjez. I-nvăţ eu minte să mai dea cu pietre. 

Lumea se unduia în valuri rostogolindu-se încet, talazuri mari pre- 
cum cele pe care obișnuiau să le arate la începutul fiecărui episod din 
Hawaii Five-0 la televizorul din pavilion 

(le fac de petrecanie, Danno, ha-ha, Jack Futui Lord. Jack Futui 
Lord era destul de bun-bunut) 

şi Henry putea Henry putea Henry putea aproape 

(auzi ce sunet scot băietii ăi mari cân’ se scoală se-ndoaie si se 
zgâltâie 

(zgâlzgâlzgâltâie 

(realitatea lumii. „Teavă . Cânticele. Mai stii „Teavă sz Leva? 
„Leavă “ erea destul de bun- -bunută. „„Stersătură “. Râs nebun colo la-nce- 
put. Suna ca Patrick Hockstetter. Futu-l în cur pă mă-sa de poponaut. 
S-a aranjat. si el, si din câte) 

ştia el, asta era de 

(râsu pizdii mai grozavă cu bun-bunut, asta erea taman FAINĂ, 
asta erea FAINA TAMAN CA FĂINA 

(bine Teavă trage firu să nu se retragă nu băieții mei prind un val 


sát 


si 
(trag 


RITUALUL CHUD 51 


(tragtragtrag 

(un val şi dă-i trotuar Surfing cu mine trage 

(firu trage lumea da’ tine) 

o ureche în capul lui: tot auzea pocnetul acela; un ochi în capul lui: 
tot vedea capul lui Victor înălțându-se în vârful arcului ăluia, cu pleoa- 
pele, obrajii și fruntea tatuate cu rozete de sânge. 

Henry privi în stânga cu ochi împăienjeniți și văzu că în locul ca- 
selor apăruse un gard viu înalt, negru. Deasupra sa se înălța coșmelia 
victoriană, îngustă şi întunecoasă, a Seminarului Teologic. Nici o fereastră 
nu era luminată. Ultimele clase ale seminarului absolviseră în 1974. În 
vara aceea își închisese porțile, și acum, indiferent cine sau ce rătăcea 
pe acolo, rătăcea în solitudine... și numai cu permisiunea gureșului club 
feminin ce-si zicea Societatea Istorică Derry. 

Ajunse pe aleea ce ducea la ușa din faţă. Era barată cu un lanţ greu 
de care atârna o placă metalică: TRECEREA OPRITA ORDIN EMIS 
CU ACORDUL DEPARTAMENTULUI POLIȚIEI DERRY. 

Picioarele lui Henry se împiedicară de lant, şi căzu iarăși greoi — 
pleosc! — pe trotuar. În faţa sa, o mașină coti pe Kansas Street de pe 
Hawthorne. Farurile ei măturară strada. Henry înfruntă buimăceala des- 
tul cât să vadă lămpile de deasupra: era o mașină de poliţie. 

Se târî pe sub lanţ şi, ca un crab, spre stânga, astfel încât ajunse 
după gard. Simţi minunata atingere de rouă a nopţii pe obrazul înfier- 
bântat. Rămase cu fata în jos, întorcând capul dintr-o parte în alta ca 
să-și umezească obrajii și să bea cât putea mai mult. 

Mașina poliției trecu pe alături fără a încetini. 

Apoi deodată girofarurile se aprinseră, spălând întunericul cu pul- 
satii haotice de lumină albastră. Nu era nevoie de sirenă pe străzile pustii, 
dar Henry îi auzi goarna urlând deodată cu toată puterea. Cauciucurile 
stârniră un țipăt surprins din asfalt. 

Prins, m-a prins, bâigui mintea lui... Și apoi își dădu seama că ma- 
șina poliției se îndepărta de el, pe Kansas Street. După un moment, un 
sunet modulat infernal umplu noaptea, venind către el dinspre sud. Își 
închipui un fel de pisică neagră, uriașă și mătăsoasă, săltând prin beznă, 
toată numai ochi verzi și blană unduioasă, Monstrul sub o nouă formă, 
alergând spre el, repezindu-se să-l înfulece. 

Puțin câte puţin (şi numai când modulaţiile începură să se înde- 
părteze) pricepu că fusese o ambulanţă mergând în direcţia de unde 
venise mașina poliţiei. Rămase tremurând în iarba udă, acum fiindu-i 
prea frig, chinuindu-se 

(pileşte vere fă-te mangă vere dă-i cu rocku' dă-i cu rollu’ avem 
pui în hambar ce hambar a cui hambar a meu) 


52 ORAȘUL BÂNTUIT 


să nu vomite. Îi era frică să nu-și verse toate măruntaiele dacă 
voma... Și încă mai avea cinci indivizi cărora să le vină de hac. 

Ambulanţă şi poliție. Încotro se îndreaptă? La bibliotecă, fireste. 
Cioroiul. Da-i prea târziu. L-am aranjat. Puteti la fel de bine să-nchi- 
deţi şi sirena, băieţi. N-o s-o audă. E mort ca un stâlp de gard. E... 

Dar era oare? 

Henry își linse buzele cojite cu o limbă ca iasca. Dacă era mort, 
n-ar fi urlat sirena în noapte. Doar dacă negrul îi chemase. Asa că 
poate — numai poate — negroteiul nu murise. 

— Nu, șopti Henry. 

Se rostogoli pe spate şi holbă ochii la cer, la miliardele de stele. 
Monstrul venise de-acolo, o ştia. De undeva din cerul acela. ...Monstrul 

(a venit din spatiul cosmic, cu poftă de pământence a venit să jefu- 
iască toate femeile şi să violeze toti bărbații auzi Frank nu cumva vrei 
Să zici să jefuiască toti bărbaţii şi să violeze toate femeile cine dă spec- 
tacolu-ăsta, domnu' de la hulube, mata ori Jesse? Victor avea obiceiu' 
s-o zică pe-asta și era destul de) ` 

a venit din spaţiile dintre stele. Cerul acela înstelat îi dădea fiori: 
era prea imens, prea negru. Îi venea cum nu se poate mai ușor să și-l 
închipuie făcându-se rosu ca sângele, cum nu se poate mai ușor să-și 
închipuie un Chip conturându-se din linii de foc... 

Inchise ochii, dârdâind și ținându-şi braţele încrucișate peste burtă, 
şi-şi spuse: Cioroiul e mort. Ne-a auzit careva luptându-ne si a trimis 
COpoii să cerceteze, asta-i tot. 

Atunci, de ce ambulanţa? 

— Gura, gura, gemu Henry. 

Simţea din nou vechea mânie năucă; își amintea cum îl bătuseră iar 
Și iar pe vremuri — vremuri care acum păreau atât de apropiate și pline 
de viaţă — cum de fiecare dată când credea că pusese mâna pe ei îi lu- 
necau cumva printre degete. Așa se întâmplase și în ultima zi, după ce 
Belch o văzuse pe matracucă fugind pe Kansas Street spre Maidan. Își 
amintea asta, o, da, și-o amintea îndeajuns de clar. Când încasezi una-n 
coaie, o tii minte. I se întâmplase iar și iar, în vara aceea. 

Henry se chinui să se ridice în șezut, strțâmbându-se la junghiurile 
din burtă. 

Victor și Belch îl ajutaseră să coboare pe Maidan. Mersese cât putea 
de repede, cu toată agonia ce-l strângea și-l trăgea dintre picioare și de 
la rădăcina pântecelui. Venise vremea să-i pună capăt. Urmaseră Cărarea 
până într-un luminis de unde se desfăceau cinci sau şase poteci ca firele 
unei plase de păianjen. Da, acolo se jucaseră copii; nu era nevoie să fii 
detectiv ca să observi asta. Se vedeau ghemotoacele unor hârtii de 


RITUALUL CHUD 53 


dulciuri, coada încârligată roşie cu negru a unui sul de capse consumate. 
Câteva scânduri și o pată răzleaţă de talaş, ca şi cum acolo s-ar fi clădit 
ceva. 

Își amintea cum stătuse în mijlocul poienii și scrutase copacii, cău- 
tând prepeleacul lor de ţânci. Avea să-l localizeze, apoi se va urca şi 
acolo va găsi fata ascunzându-se, și se va folosi de cuţit ca să-i taie gâtul 
şi-i va strânge în mână ţâţisoarele, drăguţ și ușurel, până n-or să se mai 
zbată. 

Dar nu reușise să vadă nici un prepeleac; nici Belch, nici Victor. 
Vechea frustrare i se ridică în gât. Împreună cu Victor, îl lăsară pe Belch 
să păzească luminișul pe când ei se duseră spre râu. Dar nici acolo 
nu găsiseră vreo urmă a fetei. Ţinea minte cum se aplecase, luase o 
piatră şi 


8 


Maidanul | 12.55 după-amiaza 


o aruncă departe, furios și nedumerit. 

— Unde futu-i mama mă-sii s-a dus? întrebă, răsucindu- se spre 
Victor. 

Victor clătină încet din cap: 

— Nu ştiu. Îţi curge sânge. 

Henry cobori ochii și văzu o pată întunecată, de mărimea unui 
bănuţ, între cracii blugilor. Durerea se retrăsese devenind o pulsaţie surdă, 
dar își simţea chiloţii prea mici și prea strâmți. I se umflau fuduliile. Din 
nou se înteţi înlăuntrul lui furia aceea, ca o funie înnodată împrejurul 
inimii. Asta ea i-o făcuse. 

— Unde e? şuieră el spre Victor, 

— Nu știu, spuse iar Victor cu aceeași voce posacă. 

Părea hipnotizat, lovit de insolaţie, deloc prezent. 

— O fi fugit, cred. De-acum poate fi oriunde de-aicea şi până la Old 
Cape. 

— Ba nu-i, replică Henry. Se ascunde. Au o vizuină și se ascunde 
acolo. Poate n-o fi un prepeleac. Poate-i altceva. 

— Ce? 

— Ha... bar... n-am! strigă Henry, iar Victor tresări. 

Henry stătea în Kenduskeag, apa rece spumegându-i peste teniși, Și 
privea în jur. Ochii săi se fixară pe un cilindru ce ieşea din sol cam la 
şapte metri în aval — o statie de pompare. leşi din apă şi porni într-acolo, 
simțind cum un soi de oroare i se instalează înlăuntru-i. Pielea părea să 


54 ORAȘUL BÂNTUIT 


i se întindă pe trup, ochii i se dilatau, astfel că puteau vedea tot mai mult 
și mai mult; i se părea că-și simte firișoarele de păr din urechi agitându-se 
și mișcându-se ca frunzele de algă într-un curent subacvatic. 

Din staţia de pompare se înălța un murmur gros, și dincolo de ea 
putea să vadă o conductă ieșind din taluz deasupra Kenduskeagului. Un 
torent constant de lături pulsa din țeavă și se scurgea în râu. 

Se aplecă peste capacul rotund din fier al cilindrului. 

— Henry? strigă glasul nervos al lui Victor. Henry? Ce faci? 

Henry nu-i acordă nici o atenţie. Își lipi ochiul de una dintre gău- 
rile rotunde ale capacului și nu văzu decât beznă. Puse urechea în locul 
ochiului. 

— Asteptati... 

Vocea pluti până la el din întunecimea dinăuntru, iar Henry își simti 
temperatura interioară coborând până la zero, venele și arterele încreme- 
nindu-i ca niște tuburi cristakne de gheaţă. Dar alături de aceste senzaţii 
apăru si un sentiment aproape necunoscut: iubire. Ochii i se măriră. Un 
zâmbet ca de clovn îi întinse buzele într-un arc mare, anemic. Era vocea 
din lună. Acum Monstrul se afla jos, în staţia de pompare... Jos în canale. 

— Asteptati... vegheați... i 3 

Așteptă, dar nu mai urmă nimic: doar torsul monoton, adormitor, 
al instalaţiilor de pompare. Reveni în locul unde Victor stătea pe mal, 
privindu-l prudent. Henry nu-l băgă în seamă și urlă după Belch. Peste 
puțin timp, Belch apăru. 

— Haide, spuse Henry. 

— Ce facem, Henry? întrebă Belch. 

— Aşteptăm. Veghem. 

Se strecurară înapoi spre poiană şi se aşezară. Henry încercă să-și 
îndepărteze chilotii de boașele inflamate, dar îl durea prea tare. 

— Henry, ce..., începu Belch. 

— 9şst! 

Belch tăcu, supus. Henry avea ţigări Camel dar nu le scoase. Nu 
voia să simtă căţeaua fumul de ţigară, dacă era prin preajmă. Ar fi putut 
explica, însă nu era nevoie. Rostise doar două cuvinte, dar acestea 
păreau să explice totul. Pe acolo se jucau ăia. Curând aveau să vină și 
ceilalți. De ce să se agaţe doar de curvă, când puteau pune mâna pe toţi 
cei șapte căcăței? . 

Asteptară și vegheară. Victor și Belch păreau să fi adormit cu ochii 
deschiși. N-a fost o așteptare lungă, dar Henry avu timp să se gândească 
la destul de multe lucruri. Cum găsise briceagul, în aceeași dimineaţă, 
de exemplu. Nu era acelaşi pe care-l avusese în ultima zi de școală; pe 
ăla îl pierduse undeva. Acesta arăta mult mai mişto. 


RITUALUL CHUD 55 


Venise prin poștă. 

Aşa se părea. 

Stătea în picioare pe verandă, privind la cutia lor poștală rablagită 
şi încercând să priceapă ceea ce vedea. Cutia era înțesată de baloane. 
Două stăteau legate de cârligul metalic unde agăța câteodată poștașul 
coletele; altele erau legate de steguleţ. Roșii, galbene, albastre, verzi. 
Parcă un circ bizar s-ar fi furișat pe Witcham Road în puterea nopții, 
lăsând în urmă acest semn. 

În timp ce se apropia de cutia poștală, văzu că pe baloane erau de- 
senate chipuri — chipurile copiilor care-l șmecheriseră toată vara, copiii 
care păreau să-şi râdă de el la fiecare cotitură. 

Se holbase la apariţiile acelea, cu gura căscată, și atunci baloanele 
pocniseră unul câte unul. Asta fusese bine; părea că le spărsese doar 
gândindu-se s-o facă, ucigându-i cu gândul. 

Capacul cutiei de scrisori se deschise deodată. Henry se apropie și 
privi înăuntru. Deşi factorul poștal nu ajungea atât de departe înainte 
de mijlocul după-amiezei, Henry nu simți nici o surpriză când văzu în 
cutie un pachet dreptunghiular, plat. ÎI scoase. MR. HENRY BOWERS, 
RFD#2, DERRY, MAINE, era adresat pachetul. Purta chiar și un expe- 
ditor: MR. ROBERT GRAY, DERRY, MAINE. 

Deschise pachetul, lăsând hârtia cafenie să plutească în voie până 
lângă picioarele lui. Înăuntru se afla o cutie albă. O deschise. Pe căptu- 
şeala de bumbac alb era cutitul. ÎI luă în casă. 

. Tatăl său zăcea pe patul de scânduri din dormitorul pe care-l împăr- 
teau, înconjurat de cutii goale de bere, cu burta umflată peste elasticul 
chiloților galbeni. Henry îngenunche lângă el, ascultând sforăitul și fâl- 
fâitul respirației, privind buzele ca de cal cum se pungeau și se încrețeau 
cu fiecare răsuflare. 

Plasă capătul activ al cuțitului pe gâtul uscăţiv și ridat al tatălui său. 
Omul se mișcă puţin, după care se linişti iar în somnul de după prea 
multă bere. Henry tinu cutitul astfel timp de aproape cinci minute, cu 
ochii îndepărtați și gânditori, vârful degetului său mare mângâind buto- 
nul de argint instalat în mânerul briceagului. Vocea din lună îi vorbi — 
soptea ca vântul de primăvară, care e cald, dar are un tăiș rece îngropat 
undeva în mijlocul lui, bâzâia ca un cuib de hârtie plin cu bărzăuni jri- 
tati, înșira verzi şi uscate ca un politician răgușit. 

Tot ceea ce spunea vocea i se părea destul de bun-bunuţ lui Henry, 
aşa că apăsă butonul argintiu. Din cuţit se auzi un clic când arcul se 
destinse, şi cincisprezece centimetri de otel străbătură gâtul lui Butch 
Bowers. Intră la fel de ușor ca dinţii furculiței într-un piept de pui bine 
fript. Vârful lamei răsări prin partea cealaltă, picurând sânge. 


56 ORAȘUL BÂNTUIT 


Ochii lui Butch se deschiseră brusc. Se holbă în tavan. Mandibula 
îi căzu. Pe la colțurile gurii îi curse sânge peste obraji, spre lobii urechi- 
lor. Începu să bolborosească. Un clăbuc mare de sânge i se formă între 
buzele moi și plesni. O mână se furișă până la genunchiul lui Henry și-l 
strânse convulsiv. Henry nu avu nimic împotrivă. Până la urmă mâna 
căzu. O clipă mai târziu încetară şi bolboroselile. Butch Bowers era 
mort. 
Henry trase afară pumnalul, îl șterse pe cearșaful murdar ce acope- 
rea lavita tatălui său și împinse lama la loc până ce arcul țăcăni iar. Işi 
privi tatăl fără prea mare interes. Vocea îi spusese ce treburi are pe ziua 
aceea în timp ce stătea îngenuncheat lângă Butch, cu cuțitul pe gâtul lui. 
Vocea explicase totul. Aşa că intră în camera cealaltă să le dea telefon 
lui Belch și Victor. i : 

Iar acum iată-i aici pe toți trei, și, deşi coaiele încă îl mai dureau 
cumplit, cuțitul forma o umflătură confortabilă în buzunarul stâng din 
față al pantalonilor. Simţea că în curând va începe măcelul. Ceilalţi 
aveau să revină pentru a-și relua cine ştie ce joc puştesc vor fi jucat, și 
atunci urma să-nceapă măcelul. Vocea din lună îi înşirase totul pe când 
stătea în genunchi lângă Butch, iar pe drumul spre oraș nu fusese în sta- 
re să-şi ia ochii de la discul acela palid și spectral de pe cer. Vedea că 
într-adevăr în lună era un om — o faţă-de-strigoi urâtă și lucitoare cu cra- 
tere în loc de ochi şi un rânjet spân ce părea să-i ajungă R aproape 
de umerii obrajilor. 

Îi vorbi 

(plutim aici jos Henry toti plutim și tu ai să pluteşti) 

tot drumul spre oraș. Ucide-i pe toti, Henry, spunea vocea-lantomă 
din lună, iar Henry pricepea foarte bine; Henry simţea că poate susține 
acea emoție. Avea să-i ucidă pe toţi, pe toţi torționarii săi, şi atunci senti- 
mentele acelea — că își pierdea controlul, că se îndrepta inexorabil spre 
o lume mai largă pe care n-o va putea domina așa cum dominase curtea 
de joacă din Școala Elementară, că în mai larga lume grăsanul și cio- 
roiul şi bâlbâitul cel stricat ar putea oarecum să crească mai mari, în 
vreme ce el nu va face decât să crească oarecum mai bătrân — vor dis- 
părea. 

Avea să-i omoare pe toti, iar vocile — cele dinăuntru şi cea care-i 
vorbea din lună — aveau să-l lase în pace. Îi va omori şi apoi se va în- 
toarce acasă şi se va aseza pe prispa din dos cu spada japoneză suvenir 
a tatălui său în poală. Va bea o bere Rheingold de-a tatei. Va asculta 
radioul, dar nu baseball. Baseballul era strict pentru Țara Capetelor 
Pătrate. În loc de asta, va asculta rock and roll. Desi Henry nu o ştia (şi 
nu i-ar fi păsat nici dac-ar fi știut-o), în această unică privinţă el şi 


RITUALUL CHUD 57 


Păguboșii cădeau de acord: rock and roll-ul era o chestie destul de bună. 
Avem pui în hambar, al cui hambar, care hambar, al meu hambar. Atunci 
totul va fi bine; totul va fi corect atunci; totul va fi extraordinar atunci, 
şi tot ce-ar mai putea urma nu va mai conta. Vocea va avea grijă de 
el — simţea asta. Dacă aveai grijă de Monstru, Monstrul avea grijă de 
tine. Aşa merseseră întotdeauna lucrurile în Derry. 

Dar trebuia ca puștii să fie opriţi, opriți curând, opriți azi. Așa-i 
spusese vocea. 

Henry scoase din buzunar cutitul cel nou, îl privi, îl întoarse pe toate 
părțile, admirând felul cum scânteia soarele pe plăselele cromate. Apoi 
Belch îl înșfăcă de braţ, sâsâind: 

— Uită-te-acolo-șa, Henry! Ptiu, fir-aș al dracu’! Uite colo-șa! 

Henry privi și simţi lumina limpede a înţelegerii izbucnind peste 
el. O secţiune pătrată a poienii se înălța ca prin farmec, dezvăluind de- 
desubt o felie crescândă de întuneric. O clipă doar simţi un junghi de 
groază la gândul că s-ar putea să fie posesorul vocii... Deoarece cu sigu- 
rant Monstrul locuia undeva sub oraș. Apoi auzi scârțâitul grunjos al 
pământului în tâtâni și pricepu. Nu reușiseră să vadă casa din pom pen- 
tru că nici nu exista așa ceva. 

— Pe toți sfinţii, am stat exact în capu’ lor, mârâi Victor şi, în timp 
ce capul și umerii lui Ben apăreau în trapa pătrată din centrul lumini- 
şului, dădu să se repeadă la atac. 

Henry îl înșfăcă şi-l tinu pe loc. 

— Nu punem mâna pă ei, Henry? întrebă Victor în timp ce Ben se 
trudea să iasă. . 

— Punem noi mâna, spuse Henry, fără a-și lua o clipă ochii de la 
detestatul băiat gras. 

Alt pocnitor ła zgaibarace. Am să-ți pocnesc zgaibaracele-aşa de-o 
să-ţi zboare pân-la urechi, să le poti purta ca cercei, futai gras ce esti. 
Stai numa’ si vezi de nu. 

— N-avea lu grijă. 

Grăsanul o ajuta pe târfă să iasă din groapă. Privi în jur a îndoială 
şi, o clipă, Henry avu impresia că se uită direct la el. Apoi ochii îi tre- 
cură mai departe. Cei doi își murmurară ceva unul altuia și se îndesară 
în hățisuri, dispărând. 

— Haideţi, chemă Henry, când zgomotul crengilor trosnind şi al 
frunzelor foşnind se stinse. Ne luăm după ei. Da’ tineti distanţa şi nu 
faceti tărăboi. Îi vrem pe toti la grămadă. 

Cei trei traversară poienița ca soldaţii în patrulare, aplecaţi, cu 
ochii mari şi mobili. Belch poposi să se uite în club şi clătină capul cu 
mirare admirativă: 


58 ORAȘUL BÂNTUIT 


— Drept în capul lor șezui! 

Henry îi făcu un semn nerăbdător să înainteze. 

Urmară Cărarea, pentru că făceau mai putin zgomot. Ajunseseră la 
jumătatea drumului spre Kansas Street când curva și grăsanul, ținân- 
du-se de mână (Nu că-i drăgut? se întrebă Henry într-un soi de extaz), 
ieșiră la iveală aproape drept în faţa lor. 

Noroc că erau întorși cu spatele spre grupul lui Henry și nici unul 
nu privi în jur. Henry, Victor și Belch împietriră, apoi se retraseră în 
umbra de la marginea potecii. Curând, Ben și Beverly nu mai erau decât 
două cămăși de-abia deslușite printr-o încâlceală de arbuști și tufe. Cei 
trei își reîncepură urmărirea... Prudenţi. Henry scoase iar pumnalul și 


9 


: Henry face autostopul | 2.30 dimineata 


apăsă butonul cromat din plăsele. Lama sări afară. O privi visător, 
în lumina lunii. Îi plăcea felul cum lumina stelelor parcurgea tăișul. Nu 
avea idee ce oră era. Acum plutea în și afară din realitate. 

Un sunet se impuse conștiinței lui și începu să crească. Era motorul 
unei mașini. Se apropia. Ochii lui Henry se dilatară în întuneric. Strânse 
cu mai multă putere cutitul, așteptând mașina să treacă. 

Nu trecu. Se înscrise în curba de după gardul viu al seminarului și 
se opri acolo, cu motorul mârâind gros. Strâmbându-se (acum burta i se 
întărea; devenise dură ca o scândură, iar sângele ce se prelingea vâscos 
printre degete avea consistenta sevei chiar înainte să dai cep arțarilor la 
sfârşitul lui martie, începutul lui aprilie), se ridică în genunchi și împin- 
se în lături ramurile rigide ale gardului viu. Vedea faruri și conturul unei 
mașini. Copoii? Mâna sa se strângea pe cutit și se destindea, se strângea 
și se relaxa, se strângea și se relaxa. 

Ti-am trimis un mijloc de transport, Henry, șopti vocea. Un fel de 
taxi, dacă- ti spune ceva asta. În fond, trebuie să ajungi la Pensiuiie des- 
tul de curând. Se apropie zorile. 

Vocea slobozi un chicotit subțire şi osos şi tăcu apoi. Acum singu- 
rele sunete erau țârâitul greierilor și murmurul monoton al maşinii oprite. 
Sună ca surdinele la bombitele-cirese, constată distrat Henry. i 

Se ridică stângaci în picioare și îşi-croi drum înapoi spre aleea 
Seminarului. Aruncă o privire spre mașină. Nu era a poliției: nu avea 
girofaruri pe capotă, iar caroseria arăta cu totul altfel. Era de tip... vechi. 

Henry auzi iar chicotitul acela... Sau poate n-o fi fost decât vântul. 


RITUALUL CHUD 59 


leși din umbra gardului viu, se târî pe sub lanţ, se ridică din nou în 
picioare şi începu să meargă spre mașina ce exista într-o lume de foto- 
grafii alb-negru, cu lumina strălucitoare a lunii și umbra de nepătruns. 
Henry arăta într-un hal fără de hal: cămașa înnegrită de sânge, panta- 
lonii îmbibaţi aproape până la genunchi. Faţa-i era un cocoloș alb sub o 
tunsoare cazonă. - 

Ajunse la intersecția dintre aleea Seminarului si trotuar și privi ma- 
şina, încercând să deslușească namila de la volan. In schimb recunoscu 
de îndată mașina — era cea pe care tatăl lui jura întotdeauna c-o va avea 
într-o bună zi, un Plymouth Fury 1958. Era roşie cu alb, iar Henry știa 
(nu i-o spusese suficient de des taică-său?) că motorul torcând sub ca- 
potă era un V-8 327. 255 de cai putere la dispoziţie, capabilă să atingă 
o sută la oră în vreo nouă secunde de la igniție. O să-mi iau mașina aia, 
şi când oi muri po' să mă-ngroape cu ea cu tot, îi plăcea lui Butch să 
spună... Atât numai că, desigur, nu-și luase niciodată mașina, iar statul 
îl înmormântase după ce Henry fusese dus, bătând câmpii și urlând des- 
pre monştri, la ferma veselă. 

Dacă el îi ăl dinăuntru nu cred c-oi putea-o lua, îşi spuse Henry, 
strângând pumnalul în mână și bălăbănindu-se ca un om beat, cu ochii 
la silueta de la volan. 

Atunci ușa din dreapta a mașinii se deschise larg, plafoniera se 
aprinse şi șoferul întoarse capul spre el. Era Belch Huggins. Faţa sa era 
o ruină atârnândă. Un ochi îi dispăruse, și o gaură putrezită într-un obraz 
pergamentos dezvăluia dinţii înnegriți. Pe capul lui Belch stătea coco- 
tată boneta de baseball New York Yankees pe care o purta în ziua când 
murise. Era întoarsă cu cozorocul în spate. De-a lungul lui se prelingea 
o pastă gri-verzuie. 

„— Belch! urlă Henry, și durerea sfâșietoare îi țâșni în sus din burtă, 
făcându-l să mai scoată un țipăt nearticulat. 

Buzele moarte ale lui Belch se lăţiră într-un rânjet, despicându-se 
în falduri cenușii-albicioase, fără sânge. Ridică o mână răsucită spre ușă, 
în semn de invitaţie. 

Henry ezită, apoi ocoli masca automobilului, atingând emblema de 
pe capotă la fel cum făcea întotdeauna când, copil fiind, tatăl său îl ducea 
în sala de expoziţie din Bangor să se uite la exact aceeaşi mașină. Ajun- 
gând în partea dreaptă, pâcla îl copleși într-un val moale și trebui să se 
prindă de portiera deschisă pentru a se ține pe picioare. Rămase acolo, 
cu capul plecat, respirând în icnete fonfăite. Intr-un târziu lumea reveni 
la locul ei — parţial — și reuși să dea ocol portierei și să cadă în scaun. 
Durerea îi sfredeli din nou măruntaiele, și sânge proaspăt îi scăldă mâna. 
ÎI simţea ca pe o gelatină caldă. Rezemă capul pe spate şi scrâșni din 


60 ORAȘUL BÂNTUIT 


dinţi, cu tendoanele gâtului ieșite în afară. În fine, durerea începu să 
cedeze puţin câte puţin. 

Portiera se închise de la sine. Becul din plafon se stinse. Henry 
văzu una dintre mâinile putrede ale lui Belch apucând schimbătorul de 
viteze și pornind. Nodurile cocârjate și albe ale falangelor lui Belch 
luceau prin pielea descompusă a degetelor. 

Mașina se puse în mişcare pe Kansas Street spre Up-Mile Hill. 

— Ce mai faci, Belch? se auzi Henry pe sine spunând. 

Era o prostie, fireşte — Belch nu putea fi acolo, morţii nu pot con- 
duce mașini — dar altceva nu-i trecea prin cap. 

Belch nu răspunse. Unicul său ochi înfundat în cap privea drumul. 
Dinţii scânteiau bolnav spre Henry prin spărtura obrazului. Henry deveni 
vag conștient că moș Belch mirosea destul de urât. Moș Belch de fapt 
mirosea ca un coș de pătlăgele stricate şi apoase. Compartirhentul pentru 
mănuși se deschise, lovindu-l pe Henry peste genunchi, și la lumina becu- 
lețului dinăuntru văzu o sticlă de Texas Driver, pe jumătate plină. O 
scoase, o destupă şi trase o duscă bună. Se duse pe gât ca mătasea rece 
și-i lovi stomacul ca o explozie de lavă. Tremură din tot trupul, gemu... și 
apoi începu să se simtă putin mai bine, puţin mai legat de lume. 

— Mersi. 

Capul lui Belch se întoarse spre el. Henry îi auzi tendoanele gâtului; 
scârțâiau ca o balama ruginită. Belch îl privi un moment cu o căutătură 
moartă monoculară, iar Henry observă pentru prima oară că lui Belch îi 
lipsea cea mai mare parte a nasului. Se vede treaba că cineva poftise la 
nasul lui moş Râgâilă. Un câine, poate. Sau șobolani. Mai probabil ṣo- 
bolani. Tunelurile prin care-i fugăriseră ăia mici în ziua aceea erau pline 
de șobolani. 

Mișcându-se la fel de încet, capul lui Belch reveni din nou spre drum. 
Henry se bucură. Privirea aceea a lui moș Belch către el, ei bine, Henry 
nu fusese-n stare s-o priceapă. Se simţise ceva în unicul ochi înfundat 
al lui Belch. Reproş? Furie? Ce anume? 

E un băiat mort la volanul acestei masini. 

Henry cobori privirea pe braţ şi văzu că acolo i se formaseră bubu- 
ruze enorme. Trase repede încă un gât din sticlă. Lichidul tare își răs- 
pândi fierbinţeala în trupu-i îndurerat. 

Plymouthul cobori Up-Mile Hill și se îndreptă spre sensul gira- 
toriu... Doar că la ora aceea din noapte nu circula nimic; toate semafoa- 
rele fuseseră comutate pe galben, clipind, scăldând străzile goale și clădirile 
închise cu pulsaţii statornice de lumină. Domnea o asemenea liniște, 
încât Henry putea auzi releurile țăcănind înăuntrul fiecărui semafor... 
Sau o fi fost poate doar imaginaţia lui? 


RITUALUL CHUD 61 


— Nici nu m-am gândit să te las de căruță-n ziua aia, Râgâilă, spuse 
Henry. Vreau să zic, dacă... ştii... dacă asta aveai în cap. 

Din nou scrâşnetul tendoanelor uscate. Belch privindu-l iar cu ochiul 
său înfundat. Și buzele întinse într-un rânjet cumplit ce dezvelea gingii 
gri-negricioase crescând mucegai în grădina personală. Ce fel de rânjet 
e ăsta? se întrebă Henry în timp ce mașina torcea mătăsos în sus pe Main 
Street, pe lângă „„Freese's“ pe o parte, pe lângă „Nan's Luncheonette“ 
si „Aladdin Theater“ pe cealaltă. O fi un rânjet al iertării? Un rânjet 
ca-ntre prieteni vechi? Sau o fi un rânjet de soiul care spune am să ti-o 
trag, Henry, am să ti-o trag pentru că ai fugit şi ne-ai lăsat pe mine si 
pe Vic? Ce fel de rânjet? 

— Trebuie să-nţelegi cum a fost, spuse Henry, apoi se opri. 

Cum fusese? Toate i se amestecau în minte, bucăți încurcate ca pie- 
sele unui anume puzzle care tocmai fusese deşertat pe una dintre căcă- 
cioasele mese de jucat cărti din sala de recreere la Juniper Hill. Cum 
fusese? Îi urmăriseră pe grăsan şi pe târfă până înapoi pe Kansas Street 
și-i așteptaseră în tufișuri, privindu-i cum escaladau taluzul până în vârf. 
Dacă dispăreau din vedere, el, Victor şi Belch ar fi lăsat baltă pânda și 
s-ar fi repezit după ei; doi din șapte tot era mai bine decât nici unul, iar 
restul aveau să apară cu timpul. 

Dar nu dispăruseră. Pur și simplu se rezemaseră de gard, stând de 
vorbă şi supraveghind strada. Din când în când se uitau în jos spre Mai- 
dan, dar Henry își ținea cei doi trupeţi bine ascunși vederii. 

Cerul, îşi amintea Henry, se acoperise, norii se adunau de la răsărit, 
aerul devenea mai dens. Avea să plouă în acea după-amiază. 

Ce se întâmplase în continuare? Ce... 

O mână osoasă, cu pielea ca de ceară, îl apucă de braţ, iar Henry 
zbieră. Lunecase din nou în cenușiul acela ca de bumbac, dar groaznica 
atingere a lui Belch și junghiul de durere din stomac stârnit de răcnet îl 
aduseră înapoi. Privi în jur și văzu faţa lui Belch la nici două degete 
de a sa; trase gâfâit aer în piept, și imediat regretă. Moș Râgâilă chiar 
mucegăise. Lui Henry îi reveniră în minte tomatele putrezind liniștite în 
vreun colț de hambar. I se răsculă stomacul. 

Deodată îşi aminti sfârșitul — sfârșitul lui Belch și al lui Vic, cel 
puțin. Cum venise ceva din întuneric în timp ce stăteau într-un puț cu 
grilaj de canal în vârf, întrebându-se încotro s-o apuce. Ceva... Henry nu 
fusese-n stare să spună ce anume. Până ce Victor țipase: 

— Frankenstein! Frankenstein! 

Și așa era, monstrul lui Frankenstein, cu șuruburi ieșindu-i din gât 
şi O cicatrice adâncă şi prinsă-n copci pe frunte, târâindu-și picioarele în 
încălțări cât cuburile unui copil. 


62 ORAȘUL BÂNTUIT 


— Frankenstein! urlase Vic. Fr... 

Iar în clipa următoare Vic rămăsese fără cap. Capul său zbură de-a 
latul puţului, izbind peretele opus cu o bufnitură acră și cleioasă. Ochii 
galbeni si aposi ai monstrului căzură asupra lui Henry, iar acesta îngheţă. 
Bășica își dădu drumul și simţi ceva cald și ud inundându-i picioarele. 

Creatura o luă spre el şi atunci Belch... Belch... 

— Ascultă, știu c-am fugit, spuse Henry. Nu trebuia s-o fac. Dar... 
dar... 

Belch nu făcea decât să-l privească. 

— M-am pierdut, șopti Henry, ca pentru a-l înştiința pe moș Râgâilă 
că și el plătise. 

Suna neconvingător, de parcă ar fi spus Mda, stiu că te-a omorât, 
Belch, da' eu aveam o jale de teapă sub unghie. Însă fusese rău... Rău 
de-a binelea. Rătăcise ore-n șir printr-o lume de beznă puturoasă și în 
cele din urmă, ținea minte, începuse să urle. La un moment dat căzuse 
— o căzătură lungă, năucitoare, pe parcursul căreia avusese timp să-și 
spună O, ce, bine într-un minut am murit si scap de-aici — iar apoi se 
pomenise într-o apă care curgea repede. Pe sub Canal, bănuia el. leșise 
în lumina soarelui ce asfinţea, lopătase până la mal și în cele din urmă 
ieşise din Kenduskeag la nici cincizeci de metri de locul unde Adrian 
Mellon avea să se înece douăzeci şi șapte de ani mai târziu. Îi alunecă 
piciorul, căzu, se lovi la cap, rămase fără cunoștință. Când se trezi, 
coborâse noaptea. Îşi găsi cumva calea până la Drumul Naţional 2 și 
făcu autostopul până acasă. lar acolo îl așteptau polițiștii. 

Dar aia fusese atunci, iar asta era acum. Belch păşise în fata mon- 
strului lui Frankenstein, care îi jupuise partea stângă a feţei până la os — 
atâta apucase Henry să vadă înainte de-a o lua la sănătoasa. Acum însă 
Belch revenise, iar Belch îi arăta ceva cu degetul. 

Henry văzu că opriseră în faţa Pensiunii Derry, şi deodată înţe- 
lese perfect. „Pensiunea“ era singurul hotel adevărat rămas în Derry. 
În 1958 mai fusese şi „The Eastern Star“, în capătul lui Exchange, şi 
„The Traveller's Rest“ pe Torrault Street. Ambele dispăruseră în timpul 
reînnoirilor edilitare (Henry știa totul despre asta; la Juniper Hill citise 
ziarul Derry News cu credință, în fiecare zi). Doar Pensiunea mai 
rămăsese, și vreo câteva moteluri de trei parale pe lângă autostrada 
Interstate. 

Aicea vor fi fiind, reflectă Henry. Chiar aici. Toti care-au mai ră- 
mas. Dorm în pat, cu viziuni de bombonele — sau canale poate — dan- 
sându-le în capete. Si-am să le vin de hac. Rând pe rând am să le vin 
de hac. 


RITUALUL CHUD 63 


Scoase iar sticla de Texas Driver şi supse din ea. Simţea sânge 
proaspăt susurându-i în poală, iar perna era cleioasă sub el, dar vinul 
făcea totul mai suportabil. I-ar fi prins bine ceva bourbon bun, dar nici 
vinul acesta nu era de lepădat. 

— Uite, îi zise el lui Belch. Îmi pare rău c-am fugit. Nu știu de ce 
am fugit. Te rog... Nu te-nfuria. 

Belch vorbi pentru prima și singura dată, dar vocea nu era a lui. 
Vocea ce ieși din gura putredă a lui Belch era adâncă și puternică, 
înspăimântătoare. Henry tresări la auzul ei. Era vocea din lună, vocea 
clovnului, vocea pe care o auzise în visele lui cu drenuri și canale prin 
care apa șiroia la nesfârșit. 

— Tacă-ţi gura și fă-le felul, rosti vocea. 

— Sigur, scânci Henry. Sigur, sigur, vreau s-o fac, nici vorbă... 

Băgă sticla la loc în compartimentul mănușilor. Gâtul ei clănțăni 
scurt ca niște colti. Iar acolo unde fusese sticla văzu o hârtie. O scoase 
și o despături, lăsând amprente însângerate la colțuri. În capul foii era 
imprimat în relief, cu litere stacojii, următorul antet: 


UN MEMORANDUM DE LA PENNYWISE! 
lar mai jos, tipărit migălos cu majuscule: 


BILL DENBROUGH 311 
BEN HANSCOM 404 
EDDIE KASPBRAK 609 
BEVERLY MARSH 518 
RICHIE TOZIER 217 


Numerele camerelor lor. Bună treabă. Economie de timp. 

— Mersi, Be... 

Dar. Belch dispăruse. Scaunul soferului era gol. Doar sepcuţa de 
baseball New: York Yankees mai zăcea acolo, cu cozorocul plin de 
mucegai întărit. Şi o substanţă vâscoasă pe schimbătorul de viteze. 
Henry privi, cu inima zbătându-i-se dureros în beregată... I se păru că 
aude ceva mișcându-se, schimbându-și poziţia, pe bancheta din spate. 
Coborî repede, deschizând portiera şi aproape căzând pe carosabil de 
atâta grabă. Ocoli automobilul, care încă mai bolborosea încetișor prin 
dublele sale tevi de eșapament ca niște bombe-cireaşă (în Statul Maine, 
bombele-cireșe fuseseră scoase în afara legii încă din 1962). 

Îi era greu să umble; fiecare pas îi sfâșia abdomenul. Dar ajunse pe 
trotuar si se opri acolo, privind la clădirea de cărămidă cu opt etaje care, 
împreună cu biblioteca, Cinematograful „Aladdin“ si Seminarul, se 


64 ORAȘUL BÂNTUIT 


număra printre puţinele pe care şi le mai amintea de pe vremuri. Acum 
majoritatea luminilor de la etajele superioare erau stinse, dar globurile 
de sticlă mată ce flancau poarta principală ardeau blând în întuneric, 
aureolate cu umezeală din ceața joasă stăruitoare. 

Henry se chinui să înainteze printre ele, împingând cu umărul un 
batant al uşii. 

Holul era cufundat în tăcerea noptii târzii. Pe jos se întindea un covor 
turcesc decolorat. Tavanul era o frescă enormă, alcătuită din panouri 
rectangulare ce înfățișau scene din zilele forestiere ale orașului Derry. 
Se vedeau canapele umflate peste măsură, fotolii voltate și un șemineu 
uriaş, acum stins şi tăcut, cu un buştean de mesteacăn aruncat peste 
pirostrii — un butuc veritabil, fără instalaţie de gaze; căminul pensiunii 
nu era o simplă piesă de decor. Plante se revărsau din două jardiniere 
joase. Ușile duble de sticlă ce duceau la bar și restaurant erau închise. 
Dintr-un birou interior, Henry putea auzi bălmăjeala unui televizor dat 
la minimum. 

Traversă holul, cu cămașa și pantalonii mânjiţi de sânge. În braz- 
dele mâinilor i se întărise sânge; îi vârsta obrajii şi-i străbătea fruntea, 
ca unui indian vopsit cu culorile războiului. Ochii-i ieşeau din orbite. 
Oricine l-ar fi zărit, ar fi fugit urlând de groază. Dar nu era nimeni acolo. 

Uşile liftului se deschiseră de îndată ce apăsă butonul URCARE. 
Privi la hârtia din mână, apoi la numerele etajelor. După un moment de 
cumpănire, apăsă la 6 și uşile se închiseră. Se auzi un murmur slab de 
motor în timp ce ascensorul începea să urce. 

Pot foarte bine să-ncep de sus si să cobor treptat. 

Se rczemă moale de peretele din fund al cabinei, cu ochii pe jumă- 
tate închiși. Murmurul liftului avea un efect liniștitor. La fel ca acela al 
instalaţiilor din staţiile de pompare ale rețelei de canalizare. Ziua aceea 
îi tot revenea în minte. Cum totul păruse aproape prestabilit, ca și cum 
toti ar fi jucat doar niște roluri. Cum Vic şi moș Râgâilă păruseră... ei 
bine, aproape drogati. Îşi amintea... 

Cabina se opri, zguduindu-l și trimițându-i încă un val de durere 
atroce în stomac. Uşile glisară deschizându-se. Henry păși pe coridorul 
tăcut (alte plante, agățătoare, căţărătoare, nu voia să atingă nici una, nu, 
lujerii ăia verzi şi zemoşi îi aminteau prea tare de lucrurile care atârnau 
acolo în beznă). Se uită din nou pe foaie. Kaspbrak stătea la 609. Henry 
porni într-acolo, rezemându-se de perete cu o mână si lăsând din mers 
o vagă dâră de sânge pe tapet (ah, dar păşea la o parte ori de câte ori se 
apropia de vreuna dintre plantele acelea agățătoare; nu voia încurcături 
cu alea). Respiraţia-i suiera aspră şi uscată. 


RITUALUL CHUD 65 


Aici era. Henry scoase briceagul din buzunar, îşi trecu limba peste 
buzele uscate și bătu la ușă. Nimic. Bătu iar, mai tare. 

— Cine-i? 

Somnoros. Bun-asa. Va fi fiind în pijămăluţă, treaz doar pe jumă- 
tate. lar, când va deschide ușa, Henry îi va înfige pumnalul drept în 
adâncitura de la baza gâtului, adâncitura vulnerabilă aflată imediat sub 
mărul lui Adam. 

— Liftieru”, domnu”, spuse Henry. Mesaj de la soție. 

O fi având Kaspbrak nevastă? Poate că spusese o prostie. Așteptă, 
în alertă rece. Auzi pași — foşnet de papuci. 

— De la Myra? 

Părea alarmat. Va fi şi mai alarmat peste câteva secunde. Pulsul 
bătea constant în tâmpla dreaptă a lui Henry. 

— Cred că da, domnu’. Nu scrie nici un nume. Zice doar soția. 

Urmă o pauză, apoi un clănţănit metalic când Kaspbrak bâjbâi la 
lant. Rânjind, Henry apăsă butonul de pe plăselele cuţitului. Clic. Ridică 
lama lângă obraz, pregătit. Auzi cum se deschide încuietoarea. Peste o 
clipă doar va împlânta tăișul în beregata micului ticălos slăbănog. 
Așteptă. Ușa se deschise și Eddie 


10 


Păgubosii toti laolaltă | 1.20 după-amiaza 


îi văzu pe Stan și Richie tocmai ieșind de la Costello Avenue Mar- 
ket, mâncând fiecare câte o îngheţată pe băt. $ 

— Hei! strigă el. Hei, aşteptati-mă! 

Se întoarseră, iar Stan îi făcu cu mâna. Eddie aiergă să-i ajungă cât 
putea de repede, ceea ce nu însemna, la drept vorbind, tocmai repede. 
Un brat îl avea încarcerat într-o carcasă din ghips, iar sub celălalt își 
ținea tabla de Parcheesi. 

— Ce-ai-zici, Eddie? Ce-ai-zici, băiete? întrebă Richie în măret-ros- 
togolita sa Voce a Gentlemanului Sudist (cea care suna mai mult a 
Foghorn Leghorn din desenele animate decât a orice altceva). - 

— Voi a zice... Voi a zice... băiatu” a'e un b'at 'upt! Ui-la el, Stan, 
băiatu” a'e un b'at 'upt! Voi a zice... Ia fii tu băiat de v'eabă și du-i toa- 
blu de Pawcheeseh băiatului! 

— Pot să mi-o duc şi singur, replică Eddie, cam cu sufletul la gură. 
Ce-ar fi să dau și eu o limbă pe înghețată? 

— Mămică-ta n-ar fi de acord, Eddie, zise trist Richie şi începu să 
mănânce mai repede; tocmai ajunsese la miezul de ciocolată, partea lui 


66 ORAȘUL BÂNTUIT 


favorită. Microbi, băiete! Voi a zice... Voi a zice poț” lua microbi mân- 
cân’ dup-al'cineva! 

— O să risc, zise Eddie. 

Fără tragere de inimă, Richie își ridică îngheţata spre gura lui 
Eddie... şi o smulse de îndată ce Eddie reuși să muște de vreo două ori. 

— Poţi s-o iei pe-a mea cât a mai rămas, i-o oferi Stan. Am încă 
burta plină de la prânz. | : 

— Ovreii nu mănâncă mult, îl instrui Richie. Face parte din religia 
lor. 

Acum toti trei mergeau alături, îndreptându-se spre Kansas Street 
și spre Maidan. Derry părea cufundat într-o picoteală adâncă de 
după-amiază pâcloasă. Jaluzelele celor mai multe case pe lângă care tre- 
ceau erau coborâte. Pe peluze stăteau jucării abandonate, ca și cum pro- 
prietarii lor ar fi fost chemati în grabă de la joacă sau culcaţi să-şi facă 
siesta. Tunete se rostogoleau groase la vest. 

— Chiar așa? îl întrebă Eddie pe Stan. 

— Nu, Richie doar face mişto. Evreii mănâncă la fel ca oamenii 
normali. 

Arătă spre Richie: 

— Ca el. 

— Ştii, ești al dracu’ de răutăcios cu Stan, îi spuse Eddie lui Richie. 
Cum ti-ar plăcea să zică cineva toate rahaturile astea despre tine doar 
fiindcă ești catolic? 

— A, catolicii fac o grămadă, replică Richie. Tata mi-a zis odată că 
Hitler era catolic, şi Hitler a omorât miliarde de evrei. Este, Stan? 

— Mhm, aşa se pare, zise Stan, părând jenat. 

— Mama a fost furioasă când mi-a zis tata asta, continuă Richie. 

Un mic zâmbet retrospectiv i se ivise pe fată. 

— Absolut fuuu-rioasă. Noi, catolicii, am mai avut şi Inchizitia, asta 
era trebuşoara aia cu roata și menghinele de smuls unghii și toate ches- 
tile alea. Mi-nchipui că toate religiile sunt destul de ciudătele. 

— Si eu, răspunse calm Stan. Noi nu suntem haboinici, sau cum se 
cheamă. Adică mâncăm şuncă si jambon. Nici nu prea știu ce-nseamnă 
să [ii evreu. M-am născut în Derry, şi câteodată mergem la sinagoga din 
Bangor la chestii din alea ca Yom Kippur, dar... 

Ridică din umeri. 

— Șuncă? Jambon? 

Eddie rămăsese nedumerit. El şi mama sa erau metodişti. 

— Evreii ortodocşi nu mănâncă lucruri de-astea, explică Stan. Scrie 
ceva în Tora să nu mănânci nimic din ce se târăşte prin noroi sau umblă 


RITUALUL CHUD 67 


pe fundul oceanului. Nu știu exact cum vine. Dar porcii zice-se că-s 
excluşi, ca și homarii. Ai mei însă-i mănâncă. Și eu la fel. 

— Ciudată treabă, spuse Eddie și izbucni în râs. Niciodată n-am mai 
auzit de-o religie care să-ţi spună ce-ai voie să mănânci. Puțin mai lip- 
sește să-ţi spună ce fel de gaz ai voie să cumperi. 

— Gaz cușer, replică Stan și râse ca pentru sine. Nici Richie, nici 
Eddie nu înţeleseră de ce râdea. 

— Tre’ să recunosti, Stanny, că e destul de ciudăţel, spuse Richie. 
Vreau să zic, să nu poţi mânca un cârnat doar fiindcă se-ntâmplă să fii 
ovrei. 

— Zău? întrebă Stan. Tu mănânci carne vinerea? 

— Ptiu, nu! exclamă Richie șocat. N-ai voie să mănânci carne vine- 
rea, fiindcă... 

Pe chip îi apăru un mic rânjet. 

— A, așa, pricep ce vrei să zici. - 

— Chiar se duc catolicii în iad dacă mănâncă vinerea carne? întrebă 
Eddie fascinat, habar n-având că, până cu doar două generaţii în urmă, 
neamurile lui fuseseră polonezi catolici ferventi care mai curând ar fi 
ieşit pe stradă fără haine pe ei decât să fi mâncat carne vinerea. 

— Păi, îți zic eu cum e, Eddie, spuse Richie. Nu prea cred că Dumnezei 
m-ar trimite jos la Căldurică doar fiindc-am uitat și am halit un hamburger 
baban la gustare într-o vineri, da’ de ce să riști? Corect? 

— N-aş crede. Însă mi se pare- aşa de... i 

Asa de tâmpit, era gata să spună, iar apoi își aminti o poveste pe 
care le-o spusese doamna Portleigh la școala de duminică, pe când era 
doar un băiețel. După cum zicea doamna Portleigh, un băiat rău furase 
o dată niște pâine împărtăşanie când trecuse cu talerul și o băgase în 
buzunar. A luat-o acasă și a aruncat-o în toaletă doar ca să vadă ce se 
va întâmpla. Pe dată — sau cel puţin așa le raporta doamna Portleigh ab- 
sorbiților ei elevi — apa din toaletă s-a făcut roșie ca sângele. Era sângele 
lui Cristos, spunea ea, și i-a apărut băiețelului aceluia fiindcă făcuse o 
faptă foarte rea numită BLASFEMIE. Apăruse ca să-l prevină că, arun- 
când carnea lui Isus în toaletă, îşi aruncase propriul suflet în primejdia 
Iadului. 

Până atunci, lui Eddie mai degrabă îi plăcuse actul împărtăşaniei, 
pe care i se îngăduia s-o primească din anul precedent. Metodiştii folo- 
seau în loc de vin must de Welch, iar Trupul lui Cristos erau nişte cu- 
bulețe tăiate din pâine sfinţită proaspătă, moale. Îi plăcea ideea de a lua 
mâncarea şi băutura ca pe un rit religios. Dar, ca urmare a poveștii 
doamnei Portleigh, minunarea lui în fata ritualului luase o formă mai 
puternică şi mai tenebroasă, ceva mai degrabă înspăimântător. Simpla 


68 ORAȘUL BÂNTUIT 


întindere a mâinii spre micile cuburi de pâine deveni un act ce presu- 
punea curaj, şi întotdeauna se temea ca de un şoc electric... Sau chiar 
mai rău, că pâinea își va schimba deodată culoarea în mâna lui, va de- 
veni un cheag de sânge, și o Voce fără trup va începe să tune în biserică: 
Nevredhnic! Nevrednic! Damnat în lad! Damnat în lad! Adesea, după ce 
lua împărtășania, gâtlejul i se închidea, respirația începea să-i țiuie, şi 
aștepta cu nerăbdare înfiorată ca binecuvântarea să se sfârșească pentru 
a putea ieși grăbit în vestibul și a-și folosi inhalatorul. 

Nu trebuie să fii asa de prost, îşi spunea el pe măsură ce creștea. 
Aia nu era decât o poveste, iar doamna Portleigh cu sigurantă că nu 
era o sfântă — mămica a spus că divortase în Kitery și că joacă Bingo 
la Saint Mary s în Bangor, si că adevărații creștini nu practică jocuri 
de noroc, adevărații creștini lasă jocurile de noroc în seama păgânilor 
şi a catolicilor. 

Toate se legau perfect, dar asta nu-i ajuta cu nimic. Povestea pâinii 
de împărtășanie ce transformase apa din toaletă în sânge îl îngrijora, îl 
sâcâia, ba chiar îi dădea insomnii. Într-o noapte îi veni ideea că mijlocul 
de a lăsa toate acestea în urmă o dată pentru totdeauna ar fi să ia cu mâna 
lui o bucată de pâine, s-o azvârle în toaletă și să vadă ce se va întâmpla. 

Dar o asemenea experienţă îi depășea cu mult curajul; mintea lui 
rațională nu putea rezista acelei sinistre imagini a sângelui ce-şi răspân- 
dea în apă norul de acuzaţie și potenţială damnare. Nu putea înfrunta 
acea talismanică incantaţie magică: Luati, mâncati, acesta este trupul 
meu; acesta este sângele meu, carele pentru multi se varsă. 

Nu, nu făcuse niciodată experimentul. 

— Cred că toate religiile sunt cam sucite, spuse acum Eddie. 

Dar puternice, adăugă mintea sa, aproape magice... Sau o fi fost 
asta o BLASFEMIE? Începu să se gândească la lucrul pe care-l văzuseră 
pe Neibolt Street, și pentru întâia oară percepu o paralelă nebunească — 
la urma urmei, vârcolacul ieșise din toaletă. 

— Măi frate, cred că toată lumea doarme, spuse Richie, aruncân- 
du-și nonşalant tubul gol al îngheţatei în rigolă. Ai mai văzut o aseme- 
nea liniște? Ce, s-or fi dus toti la Bar Harbor pe ziua de azi? 

— H-h-h-hei, bă-bă-băieţi! strigă din spatele lor Bill Denbrough. 
A-aş-teptati-mă! 

Eddie se întoarse, încântat ca întotdeauna să audă glasul lui Bill 
Barosanul. Pedala pe Silver după colţul cu Costello Avenue, în avans 
faţă de Mike, deși Schwinnul lui Mike era nou-nouţ. 

— Hai-ho, Silver, HAAAAIDEEE! răcni Bill. 

Se repezi spre ei cu treizeci de Rilometri pe oră, în timp ce cărţile 
de joc prinse cu cârlige de rufe pe aripile roţilor huruiau. Apoi pedală 


RITUALUL CHUD 69 


înapoi, apăsă pe frâne şi produse o admirabil de lungă dâră neagră pe 
asfalt. 

— Bill Bâlbâitule! exclamă Richie. Cumoduci, băiete? Voi a zice... 
Voi a zice... cum o duci, băiete? a 

— O duc b-b-bine. I-ațı văzut pe Ben sau B-B-everly? 

Mike dădu din pedale și-i ajunse din urmă. Transpiraţia îi umplea 
faţa de broboane mici. 

— Cât de repede merge bicicleta aia? 

Bill râse: 

— N-n-nu şt-tiu, e-exact. Destul de r-r-repede. 

— Nu i-am văzut, răspunse Richie. Probabil sunt acolo jos, umblă 
și ei. Cântă armonia-n două voci. „Ș-buum, ș-buum... ia-da-da-da-da- 
da-da... arăţi ca un vis, scumpo.“ 

Stan Uris scoase niște zgomote de vomă. 

— E doar invidios, îi spuse Richie lui Mike. Evreii nu pot să cânte. 
— Bi-bi-bi... 

— „Bip-bip, Richie“, spuse Richie în locul lui, și izbucniră cu toții 
in râs. ` 

Porniră din nou spre Maidan, Mike și Bill împingându-și bicicle- 
tele de ghidon. Conversatia era la început vioaie, dar mai apoi lâncezi. 
Privindu-l pe Bill, Eddie îi väzu o expresie stânjenită pe față și se gândi 
că poate liniștea îl afecta și pe el. Ştia că Richie o spusese cu sens de 
glumă, dar chiar exista impresia că toată lumea din Derry se dusese la 
Bar Harbor în ziua aceea... Sau altundeva. Nici o maşină nu se mișca pe 
stradă; nici măcar o singură cucoană în vârstă nu-şi împingea căruciorul 
plin de târguieli înapoi spre vila sau apartamentul e1. 

— Chiar că-i linişte, este? se aventură Eddie, dar Bill doar aprobă în 
tăcere. 

Traversară pe partea dinspre Maidan, şi atunci îi văzură pe Ben şi 
Beverly fugind spre ei şi strigând. Pe Eddie îl șocă înfățișarea fetei; de 
obicei era atât de îngrijită și curată, cu părul întotdeauna proaspăt spălat 
și legat la spate în coadă-de-cal. Acum era vărgată cu ceva ce părea a fi 
toate soiurile de lături ale universului. Avea ochii mari şi sălbatici. Pe 
obraz i se vedea o zgârietură. Blugii îi erau îngălați cu gunoi, iar bluza 
ruptă. 

Ben o urma gâfâind, cu pântecele săltându-i. 

— Nu putem coborî pe Maidan, icni Beverly. Băieţii... Henry... 
Victor... Sunt acolo jos pe undeva... Cuţitul... Are un cuțit... 

— Ma-mai încet, spuse Bill, preluând de îndată conducerea în felul 
acela al lui lipsit de efort, aproape inconștient. 

, Îi aruncă o privire lui Ben, care se apropia în goană, cu obrajii 
aprinşi și pieptul său grăsan trudind din greu. 


70 ORAȘUL BÂNTUIT 


— Spune că Henry a înnebunit, Bill Barosane, zise Ben. 

— Ei, căcat, adică înainte era întreg la minte? întrebă Richie și 
scuipă printre dinți. 

— Ta-taci din gu-ră, R-Richie, spuse Bill, apoi privi din nou la 
Beverly. Sp-spune. 

Mâna lui Eddie se strecură în buzunar și atinse inhalatorul. Nu pri- 
cepea despre ce era vorba, dar stia deja că nu era bine deloc. Forțându-se 
să vorbească pe cât de calm îi stătea în putință, Beverly reuşi să prezinte 
o versiune prescurtată a întâmplării — o variantă care începea cu Henry, 
Victor și Belch atacând-o pe stradă. Nu le povesti despre tatăl ei — de 
asta îi era teribil de rușine. 

Când sfârși, Bill tăcu o clipă, cu mâinile în buzunare, bărbia în 
piept și ghidonul lui Silver rezemat de piept. Ceilalţi rămaseră în aștep- 
tare, aruncând priviri iuti spre balustrada ce marca marginea râpei. Bill 
medită un lung răstimp, fără să-l întrerupă nimeni. Eddie, dintr-o dată 
și fără nici un efort, deveni conștient că acela putea fi actul final. Asta 
anunţa tăcerea zilei, nu? Sentimentul că întregul oraș își făcuse bagajele 
și plecase, lăsând în urmă doar carcasele părăsite ale clădirilor. 

Richie se gândea la fotografia din albumul lui George care prinsese 
dintr-o dată viaţă. 

Beverly se gândea la tată! ei, la cât de incolori îi fuseseră ochii. 

Mike se gândea la pasăre. 

Ben se gândea la mumie si la un miros ca de scorțisoară moartă. 

Stan Uris se gândea la blugi, negri, șiroind de apă, și la mâini albe 
ca hârtia încretțită, şiroind și ele. 

— Ha-ha-haidetţi, îi chemă Bill într-un târziu. M-mergem j-j-jos. 

— Bill..., începu Ben, tulburat la fată. Beverly a zis că Henry era cu 
adevărat nebun. Că avea de gând s-o omoare... 

— N-nu-i al lor, spuse Bill, gesticulând spre spintecătura verde în 
formă de stilet a Maidanului din dreapta lor și de dedesubt — desişurile, 
pâlcurile dese de copaci, bambușii, luciul apei. 

— N-n-nu-i prr-prr-oprietateu lor. 

Privi în jur la ceilalți, cu fata amărâtă. 

— Am 0-o-bosit să-mi f-fie f-fr-rică de ei. l-am bă-bă-bătut cu 
pi-pietrele, si, dacă tr-tr-trebuie să-i batem i-i-iar, o s-o fa-fa-facem. 

— Dar, Bill, interveni Eddie, ce ne facem dacă nu-s numai ei? 

Bill se întoarse spre Eddie. iar acesta, realmente şocat, văzu cât de 
obosită şi trasă era fața acestuia — avea ceva înfricosător acel chip, dar 
abia mult, mult mai târziu, ca adult, lunecând spre somn după reuniunea 
de la bibliotecă, urma să înțeleagă ce anume era înspăimântător: fata îi 
aparținea unui băiat împinseaproape de pragul nebuniei, un băiat care 


RITUALUL CHUD 71 


poate nu era, în ultimă instanță, mai întreg la minte sau mai stăpân pe 
propriile sale decizii decât Henry. Totuşi esenta lui Bill era acolo, pri- 
vind prin ochii aceia bântuiti și dezagregati,.. Un Bill furios, hotărât. 

— Ei, făcu el, și ce da-da-dacă? 

Nu-i răspunse nimeni. Tunetul bubuia mai aproape. Eddie se uită 
la cer și văzu norii de furtună strângându-se de la apus în grămezi negre. 
Avea să plouă cu găleata, cum spunea uneori mama lui. 

— A-a-cum uitaţi c-c-ce e, spuse Bill, privindu-i. Nici unul dintre 
voi nu trebuie să vi-vi-vină cu mine dacă n-nu vrea. Vo-vo-voi hotărâți. 

— Eu am să vin, Bill Barosane, spuse liniștit Richie. 

— Și eu, spuse Ben. 

— Sigur, zise şi Mike, ridicând din umeri. 

Beverly și Stan aprobară și ei, și la urmă Eddie. 

— Eu n-aş zice, Eddie, interveni Richie. Braţul tău, știi, n-arată prea 
mişto. 

- Eddie îl privi pe Bill. 

— Eu v-v-vreau să vi-vină. Me-me-mergi cu mi-mi-ne, E-E-Eddie. 
O să am eu grijă de ti-tine. : 

— Mersi, Bill. 

Chipul lui Bill obosit, pe jumătate nebun, i se păru dintr-o dată fer- 
mecător lui Eddie — fermecător și mult iubit. Avu o senzaţie vagă de 
uimire. Cred că mi-as da si viața pentru el, dacă mi-ar cere-o. Ce fel 
de putere e asta? Dacă te face să arăti asa cum arată Bill acum, poate 
că n-o fi o putere prea plăcută. ~ i 

— Mda, Bill are arma finală, spuse Richie. Bombe fumigene. 

Ridică braţul stâng și-și flutură mâna dreaptă la subsuoara expusă. 
Ben şi Mike râseră puţin, iar Eddie zâmbi. 

Tunetul bubui iar, aproape și de astă dată îndeajuns de tare ca să-i 
facă să iresară şi să se strângă unii-ntr-alţii. Vântul se întețea, rosto- 
golind gunoaiele prin rigolă. Primul nor negru acoperi discul cu halou 
ceţos al soarelui, și umbrele celor şapte se topiră. Rafalele erau reci, fä- 
când să se înfioare braţul gol şi asudat al lui Eddie. Băiatul se cutremură. 

Bill îl privi pe Stan si spuse un lucru ciudat: 

— Ai la tine cartea cu pă-pă-păsări, Stan? 

Stan se bătu peste buzunarul de la şold. 

Bill îl privi iar: - 

— Hai să m-m-mergem jos. 

Coborâră malul în sir indian, cu exceptia lui Bill, care rămase ală- 
turi de Eddie, aşa cum promisese. Îl lăsă pe Richie s-o coboare pe Silver, 


72 ORAȘUL BÂNTUIT 


și când ajunseră jos își propti bicicleta la locul ei obișnuit de sub pod. 
Apoi rămaseră grupaţi, privind în jur. 

Furtuna ce se apropia. nu aducea întunecime; nici măcar o lumină 
mai difuză. Dar calitatea acesteia se schimbase, iar obiectele se detașau 
într-un soi de relief oțelit, ca prin vis: fără umbre, limpezi, precis con- 
turate. Eddie simţi groaza și teama nelămurită cufundându-i-se în mărun- 
taie, dându-și seama de ce i se părea atât de familiară calitatea acelei 
lumini — era același soi de lumină pe care și-o amintea din casa de la 
numărul 29, pe Neibolt Street. 

O săgeată incandescentă tatuă norii, destul de strălucitoare pentru 
a-l face să tresară. Ridică o mână la faţă şi se pomeni numărând: Unu... 
doi... trei... Şi atunci tunetul sosi într-o unică tuse lătrată, un sunet exploziv, 
ca al unei artificii M-80, și se strânseră și mai tare laolaltă. 

— Nu s-a anunţat ploaie azi-dimineaţă, spuse stânjenit Ben. În ziar 
scria: cald şi cetos. 

Mike scruta cerul. Norii păreau nişte corăbii cu fundul negru, nori 
înalți si grei, întrecând rapid pâcla albăstrie ce acoperise cerul de la un 
orizont la altul când el şi Bill ieșiseră din casa familiei Denbrough după 
prânz. 

— Vine repede, zise el. Niciodată n-am mai văzut o furtună să vină 
aşa repede. 

Și, ca o confirmare, tunetul bubui din nou. 

— H-h-haideţi, îi chemă Bill. S-să punem tabla de Parchee-heesi a 
lui E-E-Eddie în clu-clu-club. 

Porniră pe cărarea pe care o bătătoriseră în săptămânile trecute de 
la incidentul cu stăvilarul. Bill și Eddie mergeau în capul coloanei, ster- 
gând cu umerii frunzele verzi și late ale arbuștilor, cu ceilalti pe urme. 
Vântul se porni din nou, făcând frunzișul copacilor și al boscheţilor să 
şoptească. Departe în faţă, bambușii pârâiră lugubru, ca tobele într-o 
poveste din junglă. 

— Bill? întrebă Eddie cu glas scăzut. 

— Ce? 

— Credeam că asta-i doar în filme. dar..., râse putintel Eddie, simt 
că parcă mă urmăreşte cineva. 

— A, ăia-s ac-ac-acolo, nici va-vo-vorbă. 

Eddie privi în jur nervos și strânse ceva mai tare planșa de Parcheesi. 
Apoi 


RITUALUL CHUD 73 


11 


Camera lui Eddie | 3.05 dimineata 


deschise uşa în faţa unui monstru dintr-un film de groază. 

Acolo stătea o arătare mânjită de sânge, care nu putea fi decât Henry 
Bowers. Henry arăta ca un cadavru revenit din mormânt. Faţa sa era o 
mască încremenită, numai ură si moarte. Isi ţinea mâna dreaptă încor- 
dată la nivelul obrazului și, încă în timp ce ochii lui Eddie se holbau şi 
începea să inhaleze prima gură de aer, șocat, mâna pistonă înainte, cu 
tăișul pumnalului lucind ca mătasea. 

Fără nici un gând — nu era timp; dacă se oprea să gândească ar fi 
murit — Eddie trânti ușa. Aceasta lovi antebraţul lui Henry, abătând traiec- 
toria cuţitului astfel că lama vâjâi într-un arc larg la nici un deget de 
gâtul lui Eddie. 

" Se auzi un trosnet când ușa strivi de toc braţul lui Henry. Omul 
scoase un țipăt înfundat. Mâna i se deschise. Pumnalul căzu pe jos. 
Eddie îl izbi cu piciorul. Lunecă până sub televizor. 

Henry se aruncă în ușă cu toată greutatea. Îl depășea pe Eddie cu 
vreo cincizeci de kilograme, iar acesta se trezi împins înapoi ca o păpușă; 
se lovi cu genunchii de pat și căzu pe saltea. Henry intră în încăpere și 
închise uşa după el. Răsuci cheia în broască, în timp ce Eddie se ridica 
în capul oaselor, cu ochii mari și beregata începând deja să bâzâie. 

— In regulă, curistule, spuse Henry. 

— Ochii îi coborâră un moment spre podea, căutând cutitul. Nu-l 
văzu. Eddie dibui pe noptieră și găsi una dintre cele două sticle de apă 
minerală Perrier pe care le comandase mai devreme. Era cea plină; pe 
cealaltă o băuse înainte de a pleca la bibliotecă, fiindcă avea nervii în 
piuneze şi o criză gravă de arsuri acide. Perrierul era foarte bun pentru 
digestie. 

În timp ce Henry renunța la cutit și pornea spre el, Eddie apucă de 
gât sticla în formă de pară şi o sparse de marginea noptierei. Apa mine- 
rală spumegă și fâsâi peste tăblie, inundând majoritatea flacoanelor cu 
pilule care se aflau acolo. 

Cămașa şi pantalonii lui Henry erau grele de sânge, atât proaspăt, 
cât şi semiuscat. Mâna dreaptă îi spânzura acum într-un unghi ciudat. 

— Pui-de-curist, mârâi Henry, te-nvăţ eu să mai dai cu pietre. 

Ajunse la pat și se întinse spre Eddie, care încă aproape nu-și dădea 
seama ce se întâmplă. Nu trecuseră mai mult de patruzeci de secunde de 
când deschisese ușa. Henry dădu să-l înhaţe. Eddie repezi spre el baza 


74 ORAȘUL BÂNTUIT 


ciobită a sticlei de Perrier. Îi sfâşie faţa, spintecându-i obrazul drept 
într-un fald șerpuit și străpungându-i ochiul. 

Henry slobozi un urlet sufocat şi se împletici de-a-ndăratelea. Ochiul 
despicat, din care curgea un fluid galben-albicios, îi atârna moale din 
orbită. Obrazul împroşca sânge într-o cascadă sinistră. Propriul strigăt 
al lui Eddie era si mai sonor. Se ridică de pe pat și o luă spre Henry — 
ca să-l ajute, poate, nu era nici el prea sigur — iar Henry sări din nou 
asupra lui. Eddie împunse cu sticla de apă minerală ca la scrimă, iar de 
astă dată colții neregulaţi se înfipseră adânc în mâna stângă a lui Henry, 
tăindu-i în carnea degetelor. Noi valuri de sânge curseră. Henry scoase 
un mormăit gros, aproape ca sunetul unui om ce-și drege glasul, și-l 
împinse pe Eddie cu mâna dreaptă. 

Eddie zbură înapoi, dând peste masa de scris. Bratul stâng i se răsuci 
sub trup şi căzu greu pe el. Durerea explodă ca un fulger ametitor. Simti 
osul cedând pe linia de sudură a vechii fracturi și trebui să strângă din 
dinti contra unui urlet de durere. O umbră acoperi lumina lămpii. 

Henry Bowers stătea deasupra lui, balansându-se în faţă si înapoi. 
Genunchii-i erau moi. Din mâna stângă îi curgea sânge peste pieptul 
halatului lui Eddie. 

Eddie mai avea în mână ciotul sticlei de apă minerală și acum, în 
timp ce genunchii lui Henry îsi ieşeau complet din tâtâni, o aduse în 
faţă, cu baza frântă îndreptată în sus ṣi gura proptită de stern. Henry se 
prăvăli ca un copac, trăgându-se singur în țeapă. Eddie simti sticla spăr- 
gându-i-se-n mână și un nou fulger de durere scrâșnită îi zgudui braţul 
stâng, care încă-i mai era prins sub trup. Valuri de căldură proaspătă 
şiroiră în cascadă peste el. Nu era sigur dacă acesta era sângele lui 
Henry sau al lui. 

Henry se zvârcoli ca un peşte aruncat pe uscat. Pantofii săi băteau 
un ritm aproape sincopat pe covor. Eddie îi simtea mirosul putred al 
răsullării. Apoi Henry înțepeni si se rostogoli pe o parte. Sticla îi ieşea 
grotesc din plex, cu capacul spre tavan, ca și cum i-ar fi crescut acolo. 

— Hâc, spuse Henry si nu mai adăugă nimic. 

Rămase cu privirea în plafon. Eddie bănui că murise. 

Înfruntând valurile de leşin ce încercau să-l năpădească şi să-l tragă 
în Jos, se ridică în genunchi si în cele din urmă pe picioare. Bratul rupt 
i se legănă în faţă, provocând o nouă durere care-i limpezi putin capul. 
Șuierând, luptând să-și găsească respiraţia, se chinui să ajungă până la 
noptieră. Își culese inhalatorul dintr-o băltoacă de apă carbogazoasă, şi-l 
vâri în gură şi apăsă pe trăgaci. Gustul îl făcu să se cutremure, după care 
îsi mai administră o rafală, Roti privirea până la trupul de pe covor — 
[i ăsta Henry? Oare chiar el este? El era. Îmbătrânit, cu Ste dea 


RITUALUL CHUD 75 


mai mult căruntă decât neagră, cu trupul gras, alb și lipicios ca balele 
de melc, era totuşi Henry. Și Henry era mort. În fine, Henry era... 

— Hăâc, repetă acesta și se ridică în șezut. ; 

Mâinile îi zgâriară în gol ca pentru a căuta puncte de sprijin pe care 
doar Henry le putea vedea. Ochiul găurit se prelingea pe obraz; pleoapa 
inferioară atârna umflată. Privi în jur, îl văzu pe Eddie făcându-se mic, 
lipit de perete, şi încercă să se ridice. 

Deschise gura, din care ţâşni un șuvoi de sânge. Henry se prăbuși 
la loc. 

Cu inima bătându-i nebunește, Eddie bâjbâi după telefon şi reuşi 
doar să-l dea jos de pe masă, pe pat. Îl înșfăcă şi formă O. Telefonul 
sună, sună, sună. 

Haide, chemă Eddie în gând, ce faci acolo, laba? Hai, te rog, 
ridică nenorocitul ăla de receptor! 

Sună iar și iar. Eddie nu-l scăpa din ochi pe Henry, aşteptându-se 
să înceapă din nou cu încercările de a se ridica în picioare în orice 
moment. Sânge. Doamne sfinte, cât sânge. 

— Recepţia, spuse în sfârșit, cu reproş, o voce somnoroasă. 

— Sunati la camera domnului Denbrough, ceru Eddie. Cât de repede 
puteți. 

Cu cealaltă ureche asculta spre camerele din jur. Cât zgomot făcu- 
seră? Avea să bată cineva la ușă și să întrebe dacă-i totul în regulă 
înăuntru? 

— Sunteţi sigur că vreţi să sun? întrebă recepționerul. E ora trei şi 
zece. 

— Da, sunati! aproape că ţipă Eddie. 

Mâna cy care ținea receptorul tremura spasmodic. În sist braţ 
avea un viespar de cântece urâte ca putreziciunea. Se mişcase iar Henry? 
Nu; categoric, nu. 

— Bine, bine, acceptă recepţionerul. Linișteşte-te, amice. 

Urmă un declic, apoi bâzâitul gros al unui telefon sunând în cameră. 

Hai, Bill, hai, h... 

Un gând neașteptat, îngrozitor de plauzibil, îi trecu prin minte. Și 
dacă Henry vizitase mai întâi odaia lui Bill? Sau pe a lui Richie? A lui 
Ben? A lui Bev? Sau poate făcuse Henry o vizilă la bibliotecă? Cu 
siguranță că fusese altundeva înainte; dacă cineva nu l-ar fi înmuiat, 
acum Eddie ar fi zăcut mort pe covor, cu un cuţit crescându-i din piept 
la fel cum gâtul sticlei de Perrier crescuse din burdihanul lui Henry. Sau 
poate că Henry îi vizitase pe toti ceilalţi inițial, prinzându-i buimaci și 
pe jumătate adormiti, așa cum îl găsise şi pe el? Dacă erau cu toții morţi? 
lar acest gând era atât de îngrozitor, încât Eddie simţi că va începe 


76 ORAȘUL BÂNTUIT 


curând să urle dacă nu răspundea odată cineva la telefonul din camera 
lui Bill. z 

— Te rog, Bill Barosane, ṣopti Eddie. Te rog, fii acolo, omule. 

Receptorul se ridică și glasul lui Bill, nefiresc de precaut, rosti: 

— A-a-alo? 

— Bill..., aproape că se bâlbâi Eddie. Bill, slavă Domnului. 

— Eddie? 

Glasul lui Bill deveni pentru un moment mai slab, vorbind cu alt- 
cineva, spunându-i acelui cineva cine e la telefon. Apoi reveni, puternic: 

— C-ce s-a-ntâm-tâm-plat, Eddie? 

— Henry Bowers. Bill, a venit ai: i... și l-am omorât. Avea un cuţit. 
Cred... i 

Eddie privi din n»u la trupul de pe duşumea. Işi schimbase pozitia? 
De data asta nu-i mai era atâ' de ușor să se convingă că nu. Coborî 
vocea: ; 
— Cred că era acelaşi cuţit pe cere l-a avut în ziua aia. Când am 
coborât în canalizare. Mai ţii mirte? 

— Tin m-m-minte, spuse posomorât Bill. Eddie, ascultă-mă. Vreau 
să te 


12 


Maidanul | 1.55 după-amiaza 


d-d-duci înapoi şi să-i spui lui B-B-Ben să v-vină a-a-aici. 

— Bine, făcu Eddie şi rămase imediat în urmă. 

Tunetele se rostogoleau prin cerul încărcat, iar tufișurile oftau în 
rafalele tot mai intense. 

Ben îl ajunse când ieșiră în poiană. Chepengul clubului stătea des- 
chis, careu de întuneric în tot verdele din jur. Sunetul râului era foarte 
clar, şi pe Bill îl izbi dintr-o dată de o certitudine dementă: că auzea acel 
sunet, că vedea acel loc pentru ultima oară în copilăna sa. Trase adânc 
aer în piept, umplându-și ființa cu mirosul pământului, al văzduhului şi 
al îndepărtatei gropi de gunoi cu funinginea ei, fumegând ca un vulcan 
posac care nu se poate hotărî să erupă. Văzu un stol de păsări zburând 
dinspre rambleul căii ferate, către Old Cape. Privi în sus la norii clocotitori. 

— Ce e? întrebă Ben. 

— De ce n-n-n-au încercat să ne pr-pr-prindă? Sunt a-acolo. E-E- Eddie 
avea drep-dreptate. Pot să-i si-si-imt. 

— Mda, acceptă Ben. Cred că pot fi atât de proşti, încât să creadă 
că intrăm înapoi în club. Atunci ne-ar prinde în capcană. 


RITUALUL CHUD 77 


— Po-po-poate, spuse Bill, şi simţi o bruscă furie neajutorată în faţa 
acelei bâlbâ:ieli care-l împiedica să vorbească mai repede. 

Poate că erau lucruri pe care oricum le-ar fi găsit imposibil de spus 
— cum simțea că putea aproape să vadă prin ochii lui Henry Bowers, 
cum simtea că, deși în tabere opuse, pioni controlaţi de forțe opuse, el 
și Henry ajunseseră să se apropie foarte mult unul de altul. 

Henry îi aștepta să stea drepți și să lupte. 

Monstrul îi aştepta să stea drepţi și să lupte. 

Și să fie ucisi. 

O explozie îngheţată de lumină albă păru să-i umple țeasta. Aveau 
să fie victime ale ucigașului care făcuse prăpăd în Derry tot timpul de 
la moartea lui George — toți șapte. Poate că trupurile lor urmau să fie 
găsite, poate că nu. Totul depindea de protecţia pe care i-ar acorda-o sau 
nu Monstrul lui Henry — și în mai mică măsură lui Belch şi Victor. Da. 
Pentru exterior, pentru restul acestui oraș, vom fi fost victime ale asa- 
sinului. Și asta-i corect, într-un mod ciudat, această realitate este co- 
rectă. Monstrul ne vrea morti. Henry e unealta, astfel încât Monstrul să 
nu fie nevoit să iasă la vedere. Eu primul cred — Beverly si Richie poa- 
te-ar fi în stare să-i țină pe ceilalti, sau Mike, dar Stan e atât de speriat, 
şi Ben la fel, desi cred că el e mai tare decât Stan. lar Eddie are un brat 
rupt. De ce i-am condus aici? Cristoase! De ce-am iii aci 

— Bill? întrebă neliniștit Ben. 

Ceilalți li se alăturară lângă club. Tunetul trosni iarăși, iar arbuștii 
începură să fremete mai agitati. Bambușşii pârâiau în lumina tot mai sla- 
bă dinaintea furtunii. 

— Bill..., se auzi acum și glasul lui Richie. 

— Şşş! 

Ceilalţi tăcură stingheriţi sub văpaia ochilor săi bântuiţi. Privea 
hățișurile, poteca șerpuind printre ele, înapoi spre Kansas Street, şi-şi 
simti mintea urcând brusc o treaptă, ca pe un plan superior. În minte nu 
se bâlbâia nimic; se simtea de parcă gândurile i-ar fi fost purtate pe un 
torent nebunesc al intuitiei — ca și cum toate s-ar fi năpustit spre el. 
George la un capăt, eu și prietenii mei la celălalt. Și atunci se va 
opri ; 

(din nou) 

din nou, da, din nou, pentru că asta s-a mai întâmplat si înainte și 
intotdeauna trebuie să fie un anume Sacrificiu la sfârșit. un anume lucru 
cumplit care să-l oprească, nu stiu cum de stiu, dar stiu... lar ei... Ei... 

— Ei la-la-lasă să se-ntâmple, murmură Bill, privind cu ochi holbaţi 
la cărarea ca o coadă de şobolan. Si-si-sigur că d-d-da. 

— Bill? întrebă Bev, rugătoare. 


78 ORAȘUL BÂNTUIT 


Stan stătea lângă ea, mic şi pedant într-o cămașă albastră. Mike stă- 
tea de cealaltă parte, privindu-l concentrat pe Bill, ca și cum i-ar fi citit 
gândurile. 

Îl lasă să se-ntâmple, întotdeauna o fac, și lucrurile se linistesc, 
lucrurile continuă, Monstrul... Monstrul... 

(doarme) 

doarme... Sau hibernează ca un urs... Și apoi începe iar, și ei stiu... 
oamenii știu... Știu că asa trebuie să fie pentru ca Monstrul să poată să 
existe. 

— V-am Co-co-co-c-c-c... 

O Doamne rogu-te o Doamne rogu-te capra sare piatra rogu-te 
Doamne piatra crapă-n patru ajută-mă s-o spun crăpa-i-ar capul caprei o 
Doamne o Cristoase O ROGU-TE AJUTA-MA SA POT VORBI! 

— V-am c-c-condus a-aici p-p-p-p-pentru că ni-ni-nici un loc nu-i 
s-s-sigur, spuse Bill. 

Saliva îi bolborosea pe buze; se şterse cu dosul mâinii. 

— D-D-Derry este Monstrul. Î-î-întelegeti ce v-V-Vă zzz-zzzic? 

Îi privi cu ochi învăpăiati; se traseră puţin înapoi, ochii sticlindu-le, 
aproape exoftalmici de frică. 

— Di-ierry este Monstrul! O-o-oriunde ne-am d-d-d-duce... când 
Mo-Mo-Monstrul n-n-n-ne pr-rinde, ei n-n-n-o să v-v-vadă, n-n-n-o 
S-a-a-a-udă, n-n-n-0 să șt-st-știe. d 

Îi implora din ochi: 

— N-nu v-vedeţi c-cum me-me-merge? To-to-tot ce p-p-putem 
fa-fa-ce e să în-în-încercăm să te-erminăm ce-ce-am î-î-î-început. 

Beverly îl văzu pe domnul Ross ridicându-se, privind-o, împăturin- 
du-și ziarul şi intrând pur și simplu în casă. N-o să vadă, n-o s-audă, 
n-o să stie. lar tatăl meu 

(dă pantalonii ăia jos, curviștino) 

avusese de gând s-o omoare. 

Mike se gândea la masa luată cu Bill. Mama lui Bill fusese dusă în 
lumea visurilor ei, nepărând să-i vadă pe nici unul, citind un roman de 
Henry James în timp ce băieţii făceau sandvişuri şi le înfulecau în 
picioare la bar. Richie se gândea la casa curată, dar complet goală a lui 
Stan. Stan fusese puţin cam surprins; mama lui era aproape întotdeauna 
acasă la ora prânzului. Cu putinele ocazii când nu era, lăsa un bilet pe 
care scria unde poate fi găsită. Dar azi nu găsiseră nici un bilet. Maşina 
lipsea, şi atâta tot. 

— Probabil s-o [i dus la cumpărături cu prietena ei, Debbie, spuse 
Stan, ușor încruntat, şi începu să facă sandvişuri cu salată de ouă. 


= 


RITUALUL CHUD 79 


Richie uitase totul. Până acum. Eddie se gândea la mama lui. Când 
ieșise cu planșa de Parcheesi nu auzise nici una dintre observaţiile obișnuite: 
Să ai grijă, Eddie, să te pui la adăpost dacă plouă, Eddie, să nu-ndrăz- 
nesti să joci vreun joc violent, Eddie. Nu-l întrebase dacă avea la el inha- 
latorul, nu-i spusese la ce oră să fie acasă, nu-l prevenise împotriva 
„băieţilor ălora prost-crescuţi cu care te tot joci“. Pur și simplu conti- 
nuase să urmărească serialul la televizor, ca şi cum el nici n-ar fi existat. 

Ca şi cum n-ar fi existat. 

O versiune a aceluiași gând trecu prin mintea tuturor băieților: de- 
veniseră la un moment dat, între deșteptarea de dimineaţă şi ora prân- 
zului, niște simple stafii. 

Stafi. 

— Bill, spuse răgușit Stan, dacă o luăm pe scurtătură? Prin Old 
Cape? 

Bill clătină din cap. . 

— N-aş zi-zi-zi-ice. Ne-am p-p-prinde în ba-ba-bam-b-b-buși... în 
ni-ni-nisipurile m-mișcătoare... Sau o să f-f-fie pe-pe-peşti p-p-pirania 
ad-ad-adevăraţi în K-K-Kenduskeag... S-s-sau a-a-altceva. 

Fiecare avea propria sa viziune aparte asupra aceluiasi sfârşit. Ben 
vedea tufișuri care deodată deveneau plante carnivore mâncătoare-de- 
oameni. Beverly vedea lipitori zburătoare, ca acelea care ieşiseră din 
frigiderul cel vechi. Stan vedea terenul mlăștinos din pâlcul de bambuși 
vomând cadavrele vii ale copiilor înghițiţi acolo de vestitele nisipuri 
mişcătoare. Mike Hanlon își imagina mici reptile jurasice cu oribili 
dinţi-ferăstrău, clocotind deodată afară din scorbura unui trunchi putred, 
atacându-i, muşcându-i, făcându-i bucăţi. Richie vedea Ochiul Târâtor 
lăsându-și zeama asupra lor în timp ce fugeau pe sub podul feroviar. Iar 
Eddie îi văzu pe ei însisi escaladând taluzul la Old Cape doar pentru a 
privi în sus şi a-l vedea stând în vârf pe lepros, cu carnea sa atârnândă 
colcăind de gândaci și viermi, așteptându-i. 

— Dacă am putea ieşi din oraş cumva..., murmură Richie, apoi tre- 
sări când tunetul răcni o negatie furioasă din cer. 

Noi stropi de ploaie răpăiră — încă picura doar, însă curând avea să 
înceapă aversa serioasă, în pânze şi șiroaie. Pacea ceţoasă a zilei se ri- 
sipise acum de tot, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. 

— Am fi în siguranţă dacă am putea numai să ieşim din fututul ăsta 
de oraş. 

Beverly începu: 

— Bip-b... 


80 ORAȘUL BÂNTUIT 


Și atunci o piatră veni în zbor din tufișurile încâlcite și-l lovi pe 
Mike într-o parte a capului. Băiatul se clătină, cu sângele curgându-i 
prin părul scurt, lipit de țeastă, şi ar fi căzut dacă nu-l prindea Bill. 

— Vă-nvăţ eu să dati cu pietre! pluti până la ei glasul batjocoritor al 
lui Henry. 

Bill îi văzu pe ceilalți privind în jur cu ochi hăituiti, gata s-o zbu- 
ghească în șase direcții diferite. Și, dacă o făceau, atunci chiar ar fi sosit 
sfârşitul. 

— B-B-Ben! strigă el tăios. 

Ben îl privi: 

— Bill, tre’ să fugim. ştia... 

Alte două pietre zburară din tufișuri. Una îl nimeri pe Stan în par- 
tea de sus a coapsei. Tipă, mai mult de mirare decât de durere. Beverly 
o fentă pe a doua. Proiectilul se izbi de pământ şi se rostogoli prin trapa 
clubului. 

— M-m-mai tii m-m-mi-minte pr-pr-prima z-zi când a-ţi v-v-venil 
a-a-ci? strigă Bill acoperind tunetul. Z-z-z-ziua când s-a te-rminat 
șc-şcoala? 

— Bull..., strigă Richie. 

Bill îi făcu un semn repezit să tacă; ochii săi rămaseră îndreptaţi 
asupra lui Ben, țintuindu-l pe loc. 

— Sigur, răspunse Ben, încercând nefericit să privească în toate 
direcţiile o dată. 

Acum boscheţii fremătau și dansau înnebuniţi, cu miscări aproape 
tectonice. 

— Co-co-conductele! St-aţia de p-p-pompare! Ac-acolo tre-tre-tre- 
buie să m-m-mergem. Du-ne acolo! | 

— Dar... 

— Du-du-du-ne a-acolo! = 

Un bombardament de pietre vâjâi din tufișuri şi, o clipă, Bill văzu 
chipul lui Victor Criss, oarecum speriat, ameţit și avid, toate în acelaşi 
timp. Apoi o piatră îl pocni în obraz și veni rândul lui Mike să îl ţină pe 
Bill să nu cadă. Un moment, nu mai putu vedea clar. Obrazul îi amor- 
tise. Apoi senzațiile îi reveniră în adânci pulsaţii dureroase și simţi 
sângele șiroindu-i pe faţă. Se şterse pe obraz, tresărind la atingerea cu- 
cuiului dureros ce creştea acolo, privi sângele şi îl şterse de pantaloni. 
Părul îi flutura sălbatic în vântul tot mai răcoros. 

— Te-nvăţ eu să dai cu pietre, găoz bâlbâit! repetă Henry, parte 
râzând, parte zbierând. - 

— Du-du-du-ne! urlă Bill. 


RITUALUL CHUD 81 


Acum înțelegea de ce-l trimisese pe Eddie înapoi să-l aducă pe 
Ben; în acea staţie de pompare trebuia să meargă, în aceea, şi nu în alta, 
și numai Ben stia exact care anume era — străbăteau ambele maluri ale 
Kenduskeagului, la intervale neregulate. 

— A-ă-ăla-i lo-lo-locu”! In-in-intrarea! Ca-ca-calea spre Monstru! 

— Bill, n-ai de unde să știi asta! strigă Beverly. 

— Ba stiu! strigă el, furios pe ea — furios pe toţi ceilalți. 

Ben rămase pe loc un moment, umezindu-și buzele, uitându-se la 
Bill. Apoi porni de-a curmezişul poienii, îndreptându-se spre râu. Un 
fulger strălucitor brăzdă cerul, alb-vineţiu, urmat de ruptura tunetului, 
care-l făcu pe Bill să se clatine pe picioare. Un pietroi cât pumnul pluti 
pe lângă nasul său și izbi fundul mare al lui Ben. Acesta chiui de durere 
și-și duse mâna la locul lovit. 

— Aha, grăsane! ţipă Henry cu acelaşi glas pe jumătate râzând, pe 
jumătate urlând. 

Tufele fremătară și trosniră, iar Henry apăru în timp ce ploaia 
înceta să se mai aiurească și începea să toarne șiroaie. Apa curgea prin 
tunsoarea-perie a lui Henry, prin sprâncene, pe obraji. Rânjetul îi dez- 
velea toti dinţii. 

— Te-nvăţ eu să mai dai cu p... 

Mike găsise o bucată de lemn rămasă de la construcţia clubului şi 
acum o aruncă. Proiectilul se dădu de două ori peste cap și pocni fruntea 
lui Henry. Acesta răcni, se plesni cu mâna pe frunte ca un om căruia i-a 
venit o idee a dracului de bună și căzu greu în fund. 

— Fu-fu-fugiti! mugi Bill. D-după Be-Be-Ben! 

Alte trosnete și poticneli prin boscheţi și, în vreme ce restul Păgu- 
boșşilor fugeau după Ben Hanscom, Victor şi Belch apărură, Henry se 
ridică și toți trei începură urmărirea. 

Chiar și mai târziu, când restul acelei zile îi reveni în minte lui Ben, 
nu își mai putu aminti decât imagini disparate ale goanei lor prin tufi- 
suri. Îsi aducea aminte de crengi încărcate de frunze ude plesnindu-l 
peste faţă, scăldându-l în apă rece; își aminti că tunetele și fulgerele pä- 
reau să fi devenit aproape continue, şi mai ținea minte că răcnetele lui 
Henry, care striga la ei să vină înapoi și să lupte, păreau să se amestece 
cu zgomotul Kenduskeagului de care se apropiau. De fiecare dată când 
încetinea, Bill îl plesnea peste spinare ca să-l facă să se grăbească. 

Si dacă n-am s-o mai găsesc? Și dacă n-am să mui găsesc acea 
statie de pompare anume? 

Respirația îi intra și-i ieșea sfâşietoare din plămâni, lierbinte și cu 
gust de sânge în adâncul gâtului. Un junghi i se întigea adânc în coaste. 


82 ORAȘUL BÂNTUIT 


Fesele cântau acolo unde le lovise piatra. Beverly spusese că Henry şi 
prietenii săi voiau să-i omoare, iar acum Ben o credea. 

Ajunse pe malul Kenduskeagului atât de brusc, încât aproape căzu 
în apă. Reuşi să-si mențină echilibrul, iar apoi țărmul, săpat pe dedesubt 
de torentele primăverii, se surpă făcându-l să cadă oricum peste cap, lune- 
când până la marginea apei repezi, cu cămaşa adunată la spate şi noroi 
lutos brăzdându-i pielea și lipindu-se de ea. 

Bill căzu grămadă peste el și-l ridică în picioare. 

Ceilalţi se năpustiră afară din hăţişurile de pe creasta malului, unul 
după altul. Richie si Eddie erau ultimii, Richie cu un braţ petrecut pe 
după talia lu: Eddie, cu ochelarii uzi agătati precar pe vârful nasului. 

— U-u-unde? strigă Bill. 

Ben privi mai întâi la stânga, apoi la dreapta, conștient că timpul 
era sinucigaș de scurt. Deja râul părea mai umflat, iar cerul întunecat de 
ploaie îi dăduse o amenințătoare culoare cenusie ca gresia în timp ce-și 
urma clocotind cursul. "Țărmurile erau înțesate de vegetaţie și copaci 
piperniciți, toti aceştia dansând acum pe melodia vântului. Îl auzea pe 
Eddie sughițând, chinuindu-se să-şi recapete respirația. 

— U-u-unde? 

— Nu st..., începu el, și atunci văzu copacul înclinat și grota erodată 
de dedesubt. 

Acolo se ascunsese în acea dintâi zi. Picotise, iar la deșteptare îi 
auzise pe Bill şi Eddie prin jur. Apoi băieţii cei mari veniseră... văzu- 
seră... cuceriseră. Tai-tai, băietii, chiar că era un dig de pici, pe bune. 

— Acolo! strigă. Pe-acolo e! 

Fulgerul explodă din nou, şi de astă dată Ben îl putu auzi, un zgo- 
mot bâzâit, ca un transformator de tren suprasolicitat. Lovi copacul, şi 
flăcări electrice albe-albăstrii îi pârjoliră temelia scorburoasă în țăndări 
si scobitori bune pentru un uriaș din poveşti. Arborele căzu peste râu cu 
un trosnet asurzitor, ridicând în aer trâmbe de vapori. Ben, uluit, trase 
aer În piept şi simţi un miros încins, putred și sălbatic. Un alt fulger, 
minge de foc, se rostogoli în sus pe trunchiul copacului doborât, păru 
să se aprindă și mai tare, si dispăru. Tunetul explodă, nu deasupra, ci 
în jurul lor, ca și cum ar fi stat în centrul trăsnetului neașteptat. Ploaia 
cădea compactă. 

Bill îl pocni în spinare, desteptându-l din contemplația buimăcită a 
privelistii: 

— Du-du-DU-TE! 

Ben se duse, plescăind si împiedicându-se pe marginea râului, cu 
părul atârnându-i în ochi. Ajunse la pom — mica grotă de rădăcini de sub 


RITUALUL CHUD 83 


el fusese nimicită — și se căţără pe deasupra, înfundându-și degetele de 
la picioare în scoarța udă, zgâriindu-și mâinile și braţele. 

Bill şi Richie îl ridicară pe Eddie pe deasupra și, când căzu de pe 
trunchiul copacului, Ben îl prinse. Se prăvăliră amândoi la pământ. 
Eddie scoase un țipăt. 

— Ai păţit ceva? strigă Ben. 

— Nu cred, strigă drept răspuns Eddie, ridicându-se în picioare. 

Bâjbâi după inhalator și aproape îl scăpă. Ben i-l prinse, iar Eddie 
îi aruncă o privire încărcată de recunoștință în timp ce și-l vâra în gură 
și apăsa pe trăgaci. 

Urmă Richie, apoi Stari şi Mike. Bill o împinse pe Beverly până 
sus pe copac, iar Ben și Richie o prinseră când sări pe partea cealaltă; 
avea părul lipit de ţeastă și blugii înnegriţi de apă. 

Bill sosi ultimul, ridicându-se în brațe pe trunchi și aruncându-si 
lateral picioarele. Îi văzu pe Henry şi ceilalti doi plescăind prin râu spre 
ei Și, în timp ce luneca de pe arborele căzut, strigă: 

— Pi-pi-pietre! Aruncați cu pietre! 

Se găseau din belşug pe țărm, iar copacul lovit de trăsnet forma o 
baricadă perfectă. Într-o clipă, toti șapte azvârleau cu pietre în Henry și 
amicii săi. Aceștia aproape ajunseseră la copac; erau în plină linie de 
foc. Se pomeniră împinși înapoi, țipând de durere și furie, pe când pie- 
trele îi loveau în feţe, în piepturi, în braţe și picioare. 

— Învătaţi- -ne să dăm cu pietre! strigă Richie şi aruncă una mare cât 
un ou de găină spre Victor. 

Îl nimeri în umăr și ricoșă aproape vertical. Victor urlă. 

— Voi a zice... Voi a zice... dă-i bătaie şi ne-nvaţă, băiete! Suntem 
buni la-nvăţat! 

— Aaahaa! zbieră Mike. Cum vă place? Cum vă place? 

Nu primiră cine știe ce răspuns. Ceilalți se retraseră până în afara 
bătăii pietrelor şi se strânseră laolaltă. O clipă mai târziu escaladară ma- 
lul, lunecând şi poticnindu-se pe pământul ud și noroios, deja brăzdat 
de o întreagă retea de pârâiașe, ținându-se de crengi ca să-și păstreze 
echilibrul. 

Dispărură în desisuri. 

—.Vor să ne ia prin învăluire, Bill Barosane, zise Richie, împingân- 
du-și ochelarii în sus pe nas. < 

— E-n re-re-regulă, replică Bill. Ha-haide, B-B-Ben. Te u-u-urmăm. 

Ben o luă la goană de-a lungul malului (aşteptându-se ca Henry şi 
ceilalți să-i apară în fată dintr-un moment în altul) şi văzu staţia de pom- 
pare la douăzeci de metri distanţă în josul albiei. Ceilalţi îl urmară 


84 ORAȘUL BÂNTUIT 


într-acolo. Vedea și alți cilindri pe malul opus, unul destul de aproape, 
celălalt la patruzeci de metri mai în amonte. Aceștia doi împroșcau to- 
rente de apă noroioasă în Kenduskeag, dar numai un firişor se scurgea 
din teava ce străpungea pământul sub cilindrul apropiat. Nici nu mur- 
mura, observă Ben. Instalaţia de pompare se stricase. 

ÎI privi pe Bill îngândurat... Și cu O oarecare teamă. 

Bill se uita la Richie, Stan şi Mike. 

— T-t-trebui& să dă-dă-dăm c-c-capacul la o pa-par-te. A-a-a-ju- 
taţi-m-m-mă. 

În placa de fier erau fixate mânere, dar ploaia le făcuse alunecoase, 
iar capacul propriu-zis era incredibil de greu. Ben păși alături de Bill, 
care îşi mută puţin mâinile ca să-i facă loc. Ben auzea apa picurând 
înăuntru — un sunet neplăcut, cu ecou, ca al stropilor căzând într-o fân- 
tână. 

— A-a- ACUM! strigă Bill, şi toţi cinci se opintiră simultan. 

Capacul se mişcă, scoțând un scrâșnet urât. 

Beverly apucă si ea lângă Richie, iar Eddie împinse cu braţul să- 
nătos. l 

— Un, doi, trei, și! intonă Richie. 

Capacul mai scrâșni un pas pe capătul cilindrului. Acum se arătă o 
semilună de întuneric. 

— Un, doi, trei și! 

Semiluna se îngroșă. 

— Un, doi, trei și! 

Ben împinse până ce înaintea ochilor prinseră să-i joace pete roșii. 

— Daţi-vă-napoi! strigă Mike. Hai, că se duce, hai, că se duce! 

Se retraseră și priviră cum uriașul capac circular se înclină și căzu. 
Săpă o despicătură în pământul ud, apoi se răsturnă pe spate. De pe 
suprafaţa sa inferioară, numeroși gândaci o zbughiră în iarba înglodată. 

— În, icni Eddie. 

Bill privi înăuntru. Trepte metalice coborau spre un lac circular de 
apă neagră, cu suprafața bombardată acum de ploaie. Pompa lâncezea 
tăcută în mijlocul tăului, pe jumătate scufundată. Vedea apa curgând în 
statia de pompare prin gura conductei debitoare și, cu un gol în pântece, 
își spuse: Acolo trebuie să intrăm. Acolo înăuntru. 

— E-E-E-Eddie. Ţi-ţine-te de m-m-mine. 

Eddie îl privi, neînțelegând. 

— În câ-cî-cârcă. Tine-te cu b-b-braţul să-să-nătos. 

Îi arătă cum. 

Eddie înțelese, dar rămase nehotărât. 


RITUALUL CHUD 85 


— Repede! se răsti Bill. O-o-or să f-f-fie aici! 

Eddie îl cuprinse pe Bill de gât; Stan şi Mike îl împinseră astfel ca 
să se poată agăța cu picioarele pe după mijlocul lui Bill. În timp ce Bill 
trecea neîndemânatic peste buza cilindrului, Ben “văzu că Eddie ținea 
ochii strâns închiși. 

Peste ropotul ploii, putea auzi şi un alt zgomot: crengi biciuind, 
lujeri plesnind, voci. Henry, Victor și Belch. Cea mai hidoasă șarjă de 
cavalerie din lume. 

Bill se apucă de marginea betonată a cilindrului și îsi căută pe 
pipăitc calea în jos, atent pas cu pas. Treptele de fier erau alunecoase. 
Eddie se ţinea de el aproape ca în ghearele mortii, iar Bill avu impresia 
că i se formează o imagine” foarte vie a ceea ce însemna de fapt toată 
astma lui Eddie. 

— Mi-e frică, Bill, şopti Eddie. 

— Ș-ş-şi mie. 

Dădu drumul buzei de beton și se prinse de prima treaptă. Deși Eddie 
aproape îl sugruma şi părea să fi câștigat deja douăzeci de kilograme în 
plus, Bill zăbovi o clipă să privească Maidanul, Kenduskeagul, norii 
care goneau. Un glas lăuntric — nu speriat, ci doar ferm — îi spusese să 
se uite bine, pentru cazul că nu va mai vedea niciodată lumea de sus. 

Așa că privi, apoi începu să coboare cu Eddie agăţat în cârcă. 

— N-o să mă mai pot ţine mult, bâigui Eddie. 

— N-o să fi-fi-fie nevoie. Aproape am a-a-ajuns. 

Un picior i se cufundă în apa rece ca gheaţa. Căută treapta urmă- 
toare, o găsi. Mai urma una dedesubt, după care scara se sfârșea. Stătea 
în apa până la genunchi, lângă pompă. 

Se lăsă pe vine, tresărind când apa rece îi îmbibă pantalonii, și-l 
puse jos pe Eddie. Trase adânc aer în piept. Mirosul nu era prea grozav, 
dar se simţea minunat fără bratul lui Eddie strangulându-l. 

Ridică privirea spre gura cilindrului. Se afla cam la trei metri dea- 
supra lui. Ceilalţi stăteau grupați împrejur, privind în jos. 

— H-h-haideţi! strigă. Cî-cî-te u-u-unul! Grăbiţi-vă! 

Beverly coborî prima, aruncându-se cu ușurință peste margine și 
agățându-se de scară, urmată de Stan. Ceilalti veniră după ei. Richie sosi 
ultimul, asteptând să asculte apropierea lui Henry și alor săi. Presupuse, 
după sunetul înaintării lor năvalnice, că vor ieşi probabil puţin mai la 
stânga acelei staţii de pompare dar aproape sigur nu atât cât să schimbe 
cu ceva situația. 

În clipa aceea Victor mugi: 

— Henry! Acolo! Tozier! 


86 ORAȘUL BÂNTUIT 


Richie privi în jur şi-i văzu repezindu-se spre el. Victor venea în 
frunte... Apoi Henry îl împinse atât de sălbatic într-o parte, încât Victor 
căzu patinând pe genunchi. Henry avea un cuţit, nici vorbă, un șiș în 
toată regula. Stropi de apă picurau de pe tăiș. 

Richie aruncă o privire în cilindru, îi văzu pe Ben și Stan ajutându-l 
pe Mike să coboare de pe scară și se aruncă și el înăuntru. Henry pricepu 
ce făcea și zbieră la el. Richie, râzând înnebunit, își trânti mâna stângă 
în îndoitura cotului drept şi repezi antebraţul spre cer, cu pumnul strâns 
în ceea ce putea fi cea mai veche înjurătură din lume. Ca să fie sigur că 
Henry înțelesese ideea, îndreptă în sus degetul mijlociu. 

— O să vă ia dracu’ acolo jos! strigă Henry. 

— Ba p'a mă-tii! nu se lasă Richie, râzând. 

Îi era groază să coboare în gâtlejul acela de ciment, dar tot nu-și 
putea stăpâni râsul. Și, cu Vocea Copoiului Irlandez, trase o goarnă: 

— Pi tăți shinţii, bafta irlandezului niciodar' nu se gată, fainu' mieu 
băiet! 

Henry alunecă pe iarbă şi căzu grămadă în fund, la nici zece metri 
de locul unde stătea Richie, cu picioarele pe treapta de sus a scării în- 
fipte în curbura interioară a staţiei de pompare şi capul, până la piept, 
afară. 

— Hei, craci-de-banană! strigă Richie, delirând de triumf, după 
care o tuli în jos pe scară. 

Barele metalice erau lunecoase, și o dată a fost cât pe ce să cadă. 
Apoi Bill și Mike îl înșfăcară și se pomeni stând până la genunchi în 
apă alături de ceilalţi, formând un cerc larg împrejurul pompei. Tremura 
tot, simţea fiori reci și fierbinți fugărindu-i-se pe spinare, dar tot nu se 
putea opri din râs. 

— Trebuia să-l vezi, Bill Baros ine, împiedicat ca-ntotdeauna, tot nu 
poate să nu-și stea singur în drum... 

Capul lui Henry apăru în deschizătura circulară de sus. Zgârieturi 
de la crengi şi rugi îi brăzdau cruciș și curmeziş obrajii. Dădea din gură, 
iar ochii-i aruncau flăcări. 

— Aşa, bine, strigă el în jos spre ei; vorbele sale aveau o rezonanţă 
plată înăuntrul cilindrului de beton, nu tocmai un ecou. Hai că vin. Am 
pus laba pe voi. , 

Işi petrecu un picior pe deasupra, căuiă cu el prima treaptă. O găsi 
si îl cobor? şi pe celălalt. 

Vorbind tare, Bill spuse: 


RITUALUL CHUD 87 


— Cî-când a-a-ajunge jo-jos, de-destul de a-a-aproape, î-î-îl ap- 
ap-apucăm toţi. ÎN-Al-al tra-tragem j-j-Jos. ÎN-îl-îl b-bă-găm sub a-apă. 
G-ga-gala? 

— "țeles, șefu'! replică Richie şi trânti un salut soldăţesc cu o mână 
tremurătoare. 

— Gata, confirmă Ben. 

„Stan îi făcu cu ochiul lui Eddie, care nu înțelegea ce se petrece — 
decât că, i se părea lui, Richie înnebunise. Râdea ca un descreierat în 
timp ce Henry Bowers — temutul Henry Bowers — se pregătea să coboare 
și să-i omoare ca pe niște șobolani într-un butoi cu apă de ploaie. 

— Toţi gata pentru el, Eddie! ţipă Stan. 

Henry îngheţă cu trei trepte mai jos. Privi peste umăr spre Păguboşi. 
Pentru prima oară, pe chip i se citea îndoiala. 

Eddie pricepu deodată. Dacă ceilalți veneau jos, erau nevoiţi să coboare 
pe rând. Distanţa era prea mare ca să sară, mai ales când puteau nimeri 
drept peste maşina de pompare, iar ei erau acolo, toți șapte, așteptând 
într-un cerculeț strâns. 

— Ha-ha-ai Jos, H-Henry, îl chemă pe un ton amabil Bill. Ce-ce-ce-aş- 
te-te-pti? 

— Chiar aşa, rosti cristalin și Richie. Îţi place să baţi copii mai mici 
ca tine, nu? Haide, Henry. 

— Te-aşteptăm, Henry, îl pofti dulce Beverly. Nu cred c-o să-ţi 
placă aicea jos, da” vino dacă asa vrei. 

— Dacă nu ești laş, adăugă Ben. 

Și începu să piuie!. Richie i se alătură și, curând, toți făceau ca nis- 
te puişori. Piuitul batjocoritor reverbera între pereţii uzi, şiroind de apă. 
Henry privi în jos spre ei, cu cutitul ținut strâns în mâna stângă și faţa 
de culoarea cărămizilor vechi. Îndură treizeci de secunde poate, apoi o 
luă în sus. Păguboșii îi lansau în urmă fluierături și ocări. 

— Bi-bine, reveni Bill la glasul scăzut. Tre-irebuie să intrăm în-în 
con-conducta aia. Re-re-repede. 

— De ce? întrebă Beverly, dar Bill fu scutit de efortul de a răspunde. 

Henry reapăru în gura staţiei de pompare și aruncă în puț o piatră 
de mărimea unei mingi de fotbal. Beverly zbieră, iar Stan îl trase pe Eddie 
lângă zidul circular, cu un țipăt răgușit. Bolovânul izbi cofrajul ruginit 
al instalatiei de pompare si scoase un bubuit muzical. Ricosă în stânga, 
lovindu-se de peretele de ciment la nici cincisprezece centimetri de 


! În Ib. engleză, chicken = 1. pui de găină; 2. las (n. tr.). 


88 ORAȘUL BÂNTUIT - 


capul lui Eddie. O așchie de beton îi înțepă dureros obrazul. Piatra căzu 
în apă cu un plescăit. 

- Re-re-repede! strigă încă o dată Bill, și se îmbulziră în jurul con- 
ductei debitoare a statiei. 

Gaura avea cam un metru și jumătate lăţime. Bill îi trimise înăuntru 
unul după altul (o vagă imagine de circ — toţi clovnii mătăhăloşi ieşind 
dintr-o singură mașinuţă — îi străbătu mintea într-o străfulgerare meteo- 
rică; peste ani de zile avea să recurgă la aceeași imagine într-o carte inti- 
tulată Torentul negru) şi se urcă ultimul, după ce mai fentă un pietroi. 
Sub ochii lor, alte pietre căzură de sus, majoritatea ciocnindu-se de car- 
casa pompei şi ricoșând în tot felul de unghiuri năstruşnice. 

Când încetară să mai cadă, Bill privi în sus și-l văzu pe Henry cobo- 
rând din nou scara, cât putea de repede. 

— P-p-pe e-e-el! le strigă celorlalți. 

Richie, Ben și Mike se înghesuiră în spatele lui Bill. Richie făcu 
un Salt înalt şi-l apucă pe Henry de gleznă. Henry înjură și scutură picio- 
rul de parcă încerca să arunce cât colo-un căţel cu dinţi ascuțiți — un 
terrier, eventual, sau un pekinez. Richie se agăţă de o treaptă, se căţără 
şi mai sus și chiar reuşi să-și înfigă dinţii în glezna lui Henry. Cu un urlet, 
Henry se smulse iute din mușcătură. Un mocasin îi ieși din picior şi căzu 
plescăind în apă, unde se cufundă cuminte. 

— M-a mușcat! M-a muşcat! Bulangiu' m-a mușcat! 

— Mhm, bine că mi-am făcut antitetanicul astă-primăvară! îi aruncă 
Richie. 

— Faceţi-i terci! răgea Henry. Faceţi-i terci, bombar daţi-i ca-n 
Epoca de piatră, zburaţi-le creierii! 

Alti bolovani se prăvăliră. Băieţii se retraseră la repezeală înapoi 
în conductă. Mike, lovit la braţ de o piatră mică, îşi apucă strâns locul 
atins, strâmbându-se, până ce durerea începu să-i treacă. 

— E meci nul, spuse Ben. Ei nu pot cobori, noi nu putem urca. 

— Nici nu tre-tre-buie să urcăm, răspunse calm Bill, şi o şt-s-ştiţi 
toți. Nici n-nu mai trebuie să u-u-u-urcăm vr-vreodată. 

ÎI priviră cu ochi îndureraţi și temători. Nimeni nu spuse nimic. 

Vocea lui „Henry, cu batjocura mascându-i furia, pluti în jos: 

— Putem s aşteptăm aici toată ziua, băi, ăștia! 

Beverly se întorsese și privea în lungul conductei. Lumina deveni- 
se difuză, şi nu putea vedea mare lucru. Ceea ce distingea era un tunel 
de beton cu treimea inferioară plină de apă învolburată. Acum nivelul 
cra mai ridicat decât la început când se strecuraseră acolo, probabil pen- 
tru că pompa nu funcţiona si doar o parte din apă reușea să se verse în 


RITUALUL CHUD 89 


Kenduskeag. Simţi cum claustrofobia îi strânge în clești de fier gâtul. 
Dacă apa mai creștea aveau să se înece. 

— Chiar trebuie, Bill? 

Băiatul ridică din umeri. Cu asta spuse totul. Mda, trebuia; ce alt- 
ceva îi aştepta? Să fie uciși pe Maidan de Henry, Victor și Belch? Sau 
de altceva — poate ceva chiar mai rău — în oraș? Acum îi înțelegea destul 
de bine gândul; nu se simţea nici urmă de bâlbâială în acea ridicare din 
umeri. Era mai bine pentru ei şă se confrunte cu Monstrul. Să pună căr- 
tile pe masă, ca într-o ultimă răfuială dintr-un film de aventuri. Era mai 
curat. Mai vitejește. 

Richie întrebă: 

— Cum se numea ritualul ăla de care ne-ai spus, Bill Barosane? Ala 
din cartea de la bibliotecă? 

— Ch-Ch-Chiid, răspunse Bill, cu un ușor zâmbet. 

— Chiid, dădu Richie din cap. Îl mușşti pe Monstru de limbă şi 
Monstrul te muscă și el pe tine, corect? 

„— Co-co-co-rect. 

— Şi pe urmă zici bancuri. 

Bill încuviinţă. 

— Ce nostim, făcu Richie, privind în tunelul întunecos. Nu-mi vine 
nici unu-n minte. 

— Nici mie, spuse și Ben. 

Frica îi apăsa pieptul, greutate fierbinte şi scârbavnică. Simţea că 
singurul lucru ce-l oprea să se așeze pur și simplu în apă și să înceapă 
să gângurească precum un bebeluș — sau să înnebunească pur și simplu 
— era prezenţa calmă, sigură, a lui Bill... și a lui Beverly. Mai degrabă 
şi-ar fi dat viaţa decât să-i arate fetei ce frică îi era. 

— Stii unde duce conducta asta? îl întrebă Stan pe Bill. 

Bill clătină din cap. 

— Stii cum să găsim Monstrul? 

Acelaşi gest. 

— O să ştim când vom ajunge pe-aproape, spuse deodată Richie; 
trase aer în piept, adânc, tremurător. Dacă trebuie s-o facem, atunci hai 
să mergem. 

Bill încuviinţă: 

— O iau eu p-p-primul. Pe urmă E-Eddie. B-B-Ben. Bev. St-an 
0-O0-Omu'. M-M-Mike. Tu la u-urmă, Ri-Richie. To-toată lumea 
t-ti-tineti o mî-mî-mână pe u-umărul c-c-celui din fa-[a-faţa v-v-voastră. 
O să fie în-întuneric. 

— Yeşiți odată? guiță de sus Henry Bowers. 


90 ORAȘUL BÂNTUIT 


— Om ieşi noi undeva, murmură Richie. Așa cred. 

Se înșiruiră aidoma unor orbi ce-și caută drumul. Bill mai privi o 
dată în urmă, asigurându-se că fiecare îşi tinea mâna pe umărul celui din 
faţă. Apoi, aplecându-se usor înainte contra curentului puternic, Bill 
Denbrough îsi conduse prietenii în bezna unde bărcuţa pe care o făurise 
pentru fratele său dispăruse cu aproape un an în urmă. 


CAPITOLUL 20 
Cercul se închide 


1 
Tom 


Tom Rogan avea un căcat de vis aiurit. În acest vis îşi omora tatăl. 

O parte a minţii sale înţelegea ce nebunie era asta; tatăl lui murise 
când Tom era abia în clasa a treia. Mă rog... Poate că „murise“ nu era 
tocmai cel mai potrivit cuvânt. Poate „se sinucisese“ era de fapt adevă- 
rul. Ralph Rogan își preparase un cocktail de gin cu leşie. Tom devenise 
tutore al fratelui și surorilor sale, şi acestia începuseră să primească 
„bătăiţe“ dacă li se întâmpla ceva. 

Aşadar, n-avea cum să-si fi ucis tatăl... Doar că, în visul acela în- 
spăimântător, ținea un fel de mâner inofensiv sprijinit de gâtul tatălui 
său... Dar nu era întru totul inofensiv, nu-i așa? Avea un buton la capăt 
și, dacă îl apăsa, din mâner sărea o lamă și trecea drept prin gâtul tatălui 
lui. N-am de gând să fac așa ceva, tăticule, nici o grijă, gândea creierul 
său din vis chiar înainte ca degetul să apese butonul și tăişul să ţâșnească 
afară. Ochii adormiti ai tatălui se deschideau, rămânând holbaţi spre 
tavan; gura tatălui se căsca și din ea ieşea un sunet bolborosit, înăbușit 
de sânge. Tăticule, nu eu am făcut asta! zbiera mintea lui. Altcineva... 

Se lupta să se trezească și nu putea. Tot ce reușea (și reieşea că nu-i 
folosea deloc) era să se dizolve într-un nou vis. În acesta înainta ples- 
căind și bălăcindu-se printr-un tunel lung şi negru. Îl dureau boasele şi-l 
înţepa "fata, fiindcă-i era brăzdată de zgârieturi. Mai erau si alții cu el, 
dar nu putea desluși decât siluete vagi. Oricum nu conta. Ceea ce conta 
erau copiii aflați undeva în fată. O să le-o plătească. Aveau nevoie de o 

(bătăită) 

pedeapsă. 

Indiferent ce purgatoriu era acela, era unul puturos. Apa picura. 
Pereţii tunelului rezonau într-o cacofonie de ecouri. Pantofii şi panta- 
lonii îi erau leoarcă. Căcăteii erau undeva în faţă în labirintul acela de 
tuneluri, si poate se gândeau că 

(Henry) 


92 ORAȘUL BÂNTUIT 


Tom şi prietenii lui se vor rătăci, dar bancul se întorcea asupră-le 

(vai de capu' tău de jos!) 

căci el mai avea un prieten, o da, un prieten deosebit, iar prietenul 
acesta le însemnase cărarea pe care aveau s-o urmeze cu... Cu... 

(Baloane-Lună) 

niște chestii mari și rotunde şi luminate cumva pe dinăuntru, astfel 
încât răspândeau o aură aidoma celei care cade în chip misterios din 
felinarele demodate. Câte un asemenea balon plutea suspendat în aer la 
fiecare intersecţie, şi fiecare avea pe el o săgeată indicând drumul în 
ramificaţia tunelului pe care el și 

(Belch si Victor) 

prietenii săi nevăzuţi trebuia s-o urmeze. Și era calea cea dreaptă, 
o da: îi putea auzi pe ceilalți în faţă, înaintarea lor plescăindă trimiţân- 
“du-și îndărăt ecourile, o dată cu murmurul distorsionat al glasurilor lor. 
Se apropiau, îi ajungeau din urmă. Și când îi prindeau... Tom privi în 
jos şi văzu că mai avea şi acum în mână briceagul. 

O clipă i se făcu frică — era ca într-o experienţă astrală despre care 
citea uneori în revistele SF, când spiritul ţi se desprinde de trup şi intră 
într-al altcuiva. Forma acestui nou trup se simţea altfel decât a lui, ca și 
cum nu i-ar fi apartinut lui Tom, ci 

(lui Henry) 

altcuiva, cuiva mai tânăr. Se zbătu încercând să iasă din vis, îl 
cuprinse panica și apoi o voce începu să-i vorbească, o voce liniștitoare, 
ce-i șoptea tandru la ureche: Nu contează când e asta şi nu contează cine 
esti tu. Ceea ce contează e că Beverly e acolo, e cu ei, bunul meu prie- 
ten, si mai stii ceva? Face un lucru de-o mie de ori mai rău decât să 
fumeze pe furis. Stii ce? Se fute cu vechiul ei prieten Bill Denbrough! 
Zău că da! Ea şi handicapatul ăla bâlbâit o fac pân-la capăt! Se... 

Asta-i o minciună! încercă el să strige. N-ar îndrăzni! 

Dar știa că nu era nici o minciună. Se folosise de o curea ca să-l 
lovească la 

(mi-a tras una-n) 

coaie şi fugise, şi acum îl înșelase, curv 

(istinad) 

a mică şi nurlie chiar îl înselase, şi, o, stimati telespectatori şi dragi 
radioascultători, fratilor-cumnatilor, avea să încaseze mama tuturor 
bătăițelor- mai întâi ea şi pe urmă Denbrough, prietenul ei romancier. 
Și oricine încerca să-i stea în cale avea să aibă bucuria să capete câte o 
porțioară. 


RITUALUL CHUD 93 


Grăbi pasul, deși respiraţia-i şuiera deja în gâtlej. Departe în față 
vedea un nou cerc luminos săltând prin beznă — încă un Balon-Lună. 
Auzea glasurile celor din faţa lui, iar faptul că erau glasuri de copii nu-l 
mai deranja. Era așa cum spusese vocea: nu mai-conta unde, când sau 
cine. Beverly era acolo, şi, O, stimati telespectatori și dragi radioascul- 
tători, o, fraţilor-cumnaţilor... 

— Haideţi, gagiilor, mișcaţi-vă curu’, spuse, şi nu mai conta nici 
măcar că glasul nu era al lui, ci al unui băiat. ~- 

Apoi, în timp ce se apropiau de Balonul-Lună, privi în jur și își 
văzu pentru prima oară tovarășii. Amândoi erau morţi. Unul nu avea 
cap. Chipul celuilalt fusese complet spintecat, ca de un pinten uriaș. 

— Ne miscăm cât de repede putem, Henry, spuse băiatul cu fața 
despicată, și buzele i se mișcară în două bucăţi, grotesc desincronizate 
una faţă de cealaltă. 

Tar atunci un zbieret al lui Tom sparse visul în bucăţi, şi își veni în 
fire, abia ţinându-se pe muchia unei imaginare prăpăstii fără fund. 

Se chinui să-si păstreze echilibrul, şi-l pierdu și se rostogoli pe podea. 
Podeaua era acoperită cu un covor, dar căzătura tot îi iscă un val ameti- 
tor de durere prin genunchiul rănit și-și înăbuși un țipăt când un junghi 
îi străpunse braţul. i 

Unde sunt? Unde? Futu-i mama mă-sii! 

Deveni conștient de o lumină albă, slabă, dar clară, și preț de un 
moment înfricoșător crezu că s-a reîntors în vis, că era lumină aruncată 
de unul dintre baloanele acelea nebunești. Apoi îsi aminti că lăsase uşa 
băii întredeschisă și lampa cu neon dinăuntru aprinsă. Întotdeauna lăsa 
lumina aprinsă când stătea într-o casă străină; te scutea să-ţi cojești 
țurloaiele dacă trebuia să te scoli noaptea ca să te duci la toaletă. e 

Realitatea îşi recăpătă locul. Fusese un vis, nimic altceva decât un 
vis prostesc. Era într-un motel al firmei Holiday Inn. Acesta era orașul 
Derry, Maine. Îsi urmărise până aici nevasta şi, în toiul unui coşmar 
dement, căzuse din pat. Atâta tot. 

N-a fost un cosmar. 

Tresări, ca şi cum cuvintele i-ar fi fost rostite la ureche, nu înlăun- 
trul propriei lui minţi. Nu semăna deloc cu vocea sa interioară — era 
rece, străină... Dar oarecum credibilă şi înzestrată cu calităţi hipnotice. 

Se ridică încet, bâjbâi după un pahar cu apă de pe noptieră și îl bău. 
Îsi trecu mâinile tremurânde prin păr. Ceasul de pe masă arăta trei și 
zece. 

Culcă-te la loc. Asteaptă până dimineată. 


94 ORAȘUL BÂNTUIT 


Vocea aceea străină răspunse: Dar vor fi oameni prin preajmă 
dimineață — prea multi oameni. Și, în plus, poti să-i întreci acolo jos de 
data asta. De data asta poti fi primul. 

Acolo jos? Se gândi la vis: apa, întunericul picurător. 

Lumina i se păru dintr-o dată mai puternică. Întoarse capul fără să 
vrea, dar incapabil să se abţină. Un geamăt i se desprinse de pe buze. 
De mânerul ușii de la baie era legat un balon. Plutea la capătul unui fir 
lung, de aproape un metru. Balonul iradia, plin de o lumină albă spec- 
trală; arăta ca un toc Elmo întrezărit într-o mlaștină, plutind visător între 
copacii de pe care atârnă funii cenușii de mucegai. Pe membrana uşor 
umflată a balonului era întipărită o săgeată, o săgeată de culoare sta- 
cojie, o săgeată de culoarea sângelui. 

Arăta spre ușa ce dădea afară în hol. 

Nu contează deloc cine sunt eu, spuse consolator vocea, iar acum 
Tom îşi dădu seama că aceasta nu provenea nici din propria sa minte, 
nici de lângă ureche; răsuna din balon, din centrul acelei ciudate și fer- 
mecătoare lumini albe. Tot ce contează e că voi avea grijă ca totul să 
se sfârșească spre satisfactia ta, Tom. Vreau s-o văd luând bătăită; vreau 
să-i văd pe toti luând bătăită. Mi-uu tăiat calea de prea multe ori... Și 
mult prea târziu pentru ei. Asa că ascultă, Tom. Ascultă cu mată atentie.. 
Impreună acum cu totii... Urmati mingea... 

Tom ascultă. Vocea din balon îi explică. 

Îi explică totul. 

Când termină, balonul pocni într-un fulger final de lumină, iar Tom 
începu să se îmbrace. 


- 


2 
Audra 


Și Audra avea coşmaruri. à - 

Se trezi cu o tresărire, ridicându-se în capul oaselor, cu cearșalul 
adunat în jurul taliei și sânii mici mișcându-se în ritmul respirației iuți, 
agitate. 

La fel ca și la Tom. visul ei fusese o experientă haotică si depri- 
mantă. La fei ca Tom, avusese senzatia că era altcineva — sau mai degrabă 
că îşi avea propria sa conştiinţă înmagazinată (și partial constrânsă) 
într-un alt trup și altă minte. Fusese într-un loc întunecos cu alți câțiva 
în jurul ei, si îşi dăduse seama că un simţământ de primejdie iminentă 
îi invadase toate simturile — intrau conştienţi în acest pericol și voia să 
le strige să se oprească, să-i explice şi ei ce se întâmplă... Dar persoana 


RITUALUL CHUD 95 


cu care se contopise părea să știe și să considere că era necesar să facă 
ce făceau. 

Mai era conştientă și de faptul că îi fugărea cineva, şi că urmăritorii 
câştigau teren, pas cu pas. l 

Bill fusese si el prezent în vis, dar povestea lui despre felul cum îşi 
uitase copilăria trebuie că-i rămăsese întipărită în minte, căci în vis Bill 
era doar un băiețandru de zece-doisprezece ani — încă mai avea tot părul 
pe cap! Ea îl ţinea de mână și-și dădea vag seama că-l iubea foarte mult 
şi că dorinţa ei de a-l urma se baza pe credinţa neclintită că Bill îi va 
apăra pe ea şi pe toti ceilalți, că Bill, Bill Barosanul, îi va conduce cumva 
prin toate acestea și-i va scoate din nou la lumina zilei. 

O, dar cât îi era de teamă. 

Ajunseră la ramificarea mai multor tuneluri, si Bill se opri, privind 
pe rând la toate, iar unul dintre ceilalţi — un băiat cu un brat în ghips ce 
lucea spectral în întuneric — vorbi: 

— Pe-acolo, Bill. Prin cel de jos. 

— E-e-ești s-s-sigur? 

— Da. 

Asa că o luaseră pe-acolo şi apoi urmase o usă, o ușiţă din lemn, 
nu mai înaltă de trei coti, felul de uşă pe care poti s-o vezi într-o carte 
cu poveşti, iar pe ușă era înscris un semn. Nu îşi putea aduce aminte ce 
anume reprezenta semnul acela, ce ideogramă sau simbol ciudat. Dar îi 
concentrase toată teroarea într-un punct focal și se smulsese din acel 
trup străin, al acelei fete, cine-o 

(Beverly-Beverly) 

fi fost. Se trezi ţeapănă într-un pat străin, asudată, cu ochii mari, 
sufocându-se ca după o fugă ce tocmai îi salvase viața. Mâinile 1 se repe- 
ziseră înspre picioare, aproape aşteptându-se să și le găsească reci și ude 
de la apa prin care umblase prin mintea ei. Dar erau uscate. 

Urmă dezorientarea — aceasta nu era locuinţa lor din Topanga 
Canyon sau casa închiriată din Fleet. Era un nicăieri — un antreu al 
iadului mobilat cu un pat, un garderob, două scaune și un televizor. 

-— O, Doamne, haide, Audra... 

Îşi frecă puternic faţa cu mâinile, si senzatia aceea gretoasă de ver- 
tij mintal se atenuă. Era în Derry. Derry, Maine, locul unde sotul ei trăise 
o copilărie pe care sustinea că nu si-o mai aminteşte. Nu era un loc cunos- 
cut ei, și nici deosebit de agreabil, după cum îl simtea, dar cel putin ştia 
unde se află. Era aici pentru că aici era şi Bill, şi avea să-l întâlnească 
mâine la Pensiunea Derry. Indiferent ce lucru cumplit se petrecea aici, 
indiferent ce însemnau cicatricele acelea noi de pe mâinile lui, aveau 


96 ORAȘUL BÂNTUIT 


să-i facă faţă împreună. Îi va da telefon, îi va spune că e aici, apoi i se 
va alătura. După aceea... Ei bine... 

De fapt habar n-avea ce urma după aceea. Ameţeala, acel sentiment 
că se afla într-un loc care în realitate nu era nicăieri, o ameninţa din nou. 
La vârsta de nouăsprezece ani făcuse un turneu fulgerător cu o mică si 
deloc importantă trupă de teatru, patruzeci de nu-prea-minunate repre- 
zentaţii cu Arsenic și dantelă veche, patruzeci de nu-prea-minunate 
orașe și orășele. Toate astea, în patruzeci şi şapte de nu-prea-minu- 
nate zile. Au început la „Peabody Dinner Theater“ din Massachusetts şi 
au sfârșit la „Play It Again Sam“, din Sausalito. Și undeva între astea 
două, într-un oarecare oraș din Midwest cum ar fi Ames Iowa sau Grand 
Isle Nebraska, ori poate Jubilee North Dakota, se trezise ca acum în 
puterea nopţii, cuprinsă de panica dezorientării, nesigură în ce loc se 
găsește, ce zi e, sau de ce se afla acolo unde se afla. Până și propriu-i 
nume i se părea ireal. 

Aceeași senzaţie îi revenise acum. Visele urâte o urmăriseră în sta- 
rea de veghe și era cuprinsă cu chingi de oțel de spaima cosmarului. 
Orașul părea să se fi încolăcit în jurul ei ca un piton. Îl putea simti, iar 
simţămintele pe care i le provoca nu miroseau a bine. Se pomeni dorin- 
du-și să fi urmat sfatul lui Freddie şi să nu se fi amestecat. 

Mintea i se fixă asupra lui Bill, agăţându-se de gândul la el ca un 
înecat de un pai, de un colac de salvare, de orice 

(toti plutim aici jos, Audra) 

plutește. 

Un fior o străbătu și își încrucisă bratele peste sânii goi. Se cutre- 
mură și văzu buburuze înfrigurate unduindu-și drumul peste pielea ei. 
O clipă i se păru că o voce vorbise înlăuntrul capului său. Ca și cum 
acolo s-ar fi aflat o prezenţă străină. 

Îmi pierd mințile? Doamne, asta o fi? 

Nu, răspunse mintea ei. Nu-i decâr dezorientare... Decalajul orar 
de la zborul cu avionul... Grijile pentru omul tău. Nimeni nu-ti vorbeste 
în cap. Nimeni... 

— Toţi plutim aici jos, Audra, spuse o voce din baie; era o voce reală, 
reală ca și casele; şi vicleană; vicleană, murdară şi rea. Și vei pluti şi tu. 

Vocea slobozi un mic chicotit suculent căruia îi scăzu tonalitatea 
până ce ajunse să sune ca un canal înfundat gâlgâind gros. Audra tipă 
violent... Apoi îşi acoperi gura cu mâinile. 

N-am auzit asta. 

O spuse cu glas tare, provocând vocea s-o contrazică. N-o făcu. 
Odaia rămase cufundată în tăcere. Undeva departe un tren şuieră în 
noapte. 


RITUALUL CHUD 97 


Dintr-o dată avu o asemenea nevoie de Bill, încât așteptarea până 
în zori i se păru imposibilă. Se găsea într-o cameră obișnuită de motel, 
aidoma celorlalte treizeci şi nouă de încăperi, dar deodată era prea mult. 
Totul. Când începi să auzi voci, totul e prea mult. Prea hidos. Părea să 
lunece înapoi în cosmarul din care scăpase cu atâta întârziere. Se simţea 
speriată si cumplit de singură. E mai rău decât atât, își spuse. Mă simt 
moartă. Inima ëi dădu brusc două rateuri în piept, făcând-o să se înece 
si să tuşească. Avu o clipă senzaţia de claustrofobie înlăuntrul propriului 
ei trup și se întrebă dacă toată acea teroare n-o fi având la urma urmei 
o bază fizică prostesc de banală: poate urma să aibă un atac de inimă. 
Sau îl şi avea deja. 

Inima i se liniști, dar cu greu. 

Audra aprinse lampa de lângă noptieră şi se uită la ceas. Trei și 
douăsprezece minute. El va fi dormind acum, dar pentru ea asta nu conta — 
nimic nu conta decât să-i audă glasul. Voia să sfârșească noaptea alături 
de el. Dacă Bill era lângă ea, mașinăria sa interioară se va sincroniza cu 
a lui şi îşi va reveni. Coşmarurile vor sta departe. El vindea cosmaruri 
altora — era munca lui — dar ei nu-i dăruise niciodată altceva decât liniște. 
În afara sâmburelui aceluia bizar şi rece încastrat în imaginaţia lui, 
pacea părea să fi fost întreaga lui menire. Luă cartea de telefon, găsi 
numărul de la Pensiunea Derry și îl formă. 

— Pensiunea Derry. 

— Sunteţi amabil să sunati la camera domnului Denbrough? La 
domnul William Denbrough? 

— Tipul ăsta nu primește niciodată telefoane pe timp de zi? spuse 
recepţionerul şi, înainte ca Audra să-l poată întreba ce voia să însemne 
asta, îi făcu legătura. 

Telefonul mârâi o dată, de două ori, de trei. Și- ] putea închipui cum 
doarme sub pături, în afară de crestetul capului; îşi putea imagina O 
mână iesind, căutând receptorul. Îl mai văzuse făcând- -0, și un mic surâs 
drăgăstos îi atinse buzele. Se șterse când telefonul sună a patra oară... Și 
a cincea, şi a şasea. La jumătatea celui de al şaptelea apel, legătura se 
întrerupse. 

— Camera aia nu răspunde. 

— Ei, căca-m-as, exclamă Audra, mai tulburată și înspăimântată ca 
oricând. Sunteţi sigur c-ati sunat unde trebuie? 

— M-da, făcu funcţionarul. Domnul Denbrough a fost sunat dintr-o 
altă cameră acum nici cinci minute. Știu că atunci a răspuns, pentru că 
beculețul centralei a rămas aprins un minut, două. S-o fi dus în camera 
persoanei respective. 

— Ei, și ce cameră era? "e 


98 ORAȘUL BÂNTUIT 


— Păi nu mai tiu minte. Etajul şase, cred. Dar... 

Puse receptorul la loc în furcă. O certitudine stranie și descuraja- 
toare o cuprinse. O femeie era. ÎL chemase cine ştie ce femeie... iar el se 
dusese la ea. Ei, şi-acum, Audra? Cum ne descurcăm cu asta? 

Lacrimi amare care o amenințau. Îi înțepau ochii și nasul; nodul 
unui suspin în adâncul gâtlejului. Nu furie, cel putin nu încă... doar un 
sentiment dezgustător de pierdere şi abandon. 

Audra, tine-ti firea. Nu te mai repezi să tragi concluzii când nu ai 
toate datele. E miezul noptii si ai avut un vis urât, iar acum te gândeşti 
că Bill e cu altă femeie. Dar nu-i neapărat așa. Ce-ai să faci tu acum e 
să te scoli — oricum n-ai să mai adormi. Aprinde niste lumini Și termi- 
nă-ti romanul pe care l-ai luat de citit în avion. Tii minte ce zice Bill? 
Cel mai grozav drog. Carte-somnifer. Gata cu tremuriciul. Gata cu toa- 
nele şi cu auzitul de voci. Dorothy Sayers și Lord Peter, ăsta ti-e biletul. 
Cei nouă croitori. Ei îti vor tine companie pân-la ziuă. Ei îti... 

Lumina din baie se aprinse deodată, singură; o vedea pe sub ușă. 
Apoi clanţa tăcăni şi uşa se deschise. Audra holbă ochii, încrucișându-și 
instinctiv din nou bratele peste sâni. Inima începu să-i bubuie în cușca 
pieptului si gustul acru al adrenalinei îi inundă gura. 

Vocea aceea, joasă și tărăgănată, spuse: 

— Toti plutim aici jos, Audra. A 

Ultimul cuvânt se transformă într-un prelung, gros, tot mai stins 
zbieret — Audraaaaa — ce sfârși încă o dată în sunetul acela gretos, îne- 
cat şi gâlgâit, ce semăna atât de mult cu râsul.. 

— Cine-i acolo? ţipă ea, dând înapoi. 

N-a fost si asta în imaginatia mea, nu dom'le, n-o să-mi Spui tu 
mie că... 

Televizorul se aprinse. Femeia se răsuci și văzu un clovn în costum 
argintiu cu nasturi mari portocalii făcând tumbe pe ecran. Avea orbite 
negre acolo unde ar fi trebuit să-i fie ochii, iar, când buzele machiate i 
se întinseră si mai larg într-un rânjet, văzu dinţi ca nişte cuțite. Tinea 
sus un Cap retezat, şiroind de sânge. Ochii acestuia erau albi și gura-i 
atârna deschisă, dar putea să vadă destul de bine că era capul lui Freddie 
Firestone. Clovnul râdea şi dănțuia. Învârti capul împrejur și stropi de 
sânge împroscară din interior ecranul televizorului. Îi auzea sfârâind 
acolo, pe dinăuniru. 

Audra încercă să urle, și din gură nu-i ieşi decât un mic scâncet. Își 
apucă orbeste rochia aruncată pe spătarul scaunului şi poseta. Se repezi 
în hol și trânti ușa după ea, icnind, albă la faţă ca hârtia. Lăsă să-i cadă 
poşela si-si trase rochia pe ea peste cap. 


RITUALUL CHUD 99 


— Plutește, rosti o voce joasă, șugubeaţă, din spatele ei, și simți un 
deget rece mângâindu-i călcâiul gol. 

Scoase încă un țipăt ascuţit şi sări din faţa ușii. Degete albe de ca- 
davru căutau înainte şi înapoi pe sub ea, cu unghiile smulse lăsând să se 
vadă carnea albă-purpurie, golită de sânge. Scoteau foșnete aspre pe țesă- 
tura țţepoasă a mochetei din coridor. 

Audra îşi înhăţă poseta și fugi desculță spre uşa de la capătul culoa- 
rului. Acum o stăpânea o panică oarbă, singurul gând fiindu-i că trebuia 
să găsească Pensiunea Derry și pe Bill. Nici nu mai conta dacă era în 
pat cu destule alte femei cât să-și facă un harem. Avea să-l găsească și 
să-i ceară s-o ducă departe de acest lucru de nedescris care se află în 
oraş. ; 
Alergä pe alee până la parcare, privind în jur înnebunită și încer- 
când să-și găsească mașina. O clipă mintea îi încremeni și nici măcar 
nu-și mai putu aminti ce automobil condusese. Apoi își aminti: Datsun, 
brun-tutun. Îl depistă cufundat în ceata joasă, neclintită şi închegată, şi 
se grăbi într-acolo. Nu-şi mai găsea cheile în geantă. Scotoci prin ea cu 
panică tot mai mare, amestecând servetele, cosmeticale, mărunţiș, oche- 
lari de soare și lame de gumă într-un talmeş-balmeş haotic. Nu observă 
furgoneta LTD rablagită parcată bot în bot cu masina ei de închiriat, nici 
pe bărbatul aşezat la volan. Nu observă când portiera LTD-ului se des- 
chise și omul ieşi; încerca să se împace cu certitudinea crescândă că lă- 
sase cheile mașinii în cameră. Nu se mai putea întoarce acolo; nu putea. 

Degetele ei atinseră metal zimţat și dur sub o cutie de bomboane 
mentolate și îl înhăţă cu un mic strigăt de victorie. Pentru o clipă se în- 
grozi crezând că ar putea să fie cheia Roverului lor, ce stătea acum cu- 
minte în parcarea gării Fleet, la cinci mii de kilometri distanţă, dar apoi 
simți tăblița lucioasă a centrului de închiriat masini. Nimeri cu cheia 
broasca portierei, respirând în mici gâfâieli aspre, și o răsuci. În acel 
moment o mână i se așeză pe umăr, şi ea zbieră... De astă dată zbieră 
din răsputeri. Undeva, un câine îi răspunse cu un lătrat. 

Mâna. tare ca oţelul, îi muşcă nemilos carnea şi o întoarse cu forța. 
Chipul pe care-l văzu aplecat asupra ei era buhăit și plin de umflături. 
Ochii scânteiau. Când buzele tumefiate se lăţiră într-un zâmbet grotesc, 
văzu că omului îi fuseseră rupti câțiva dinu din fată Cioturile erau col- 
țuroase şi sălbatice. 

Încercă să vorbească și nu reuși. Mâna strânse şi mai tare, înfigân- 
du-i-sc în umăr. $ 

Nu cumva te-am văzul în film? sopu Toni Rogan. 


100 ORAȘUL BÂNTUIT 


3 
Camera lui Eddie 


Beverly şi Bill se îmbrăcară repede, fără o vorbă, şi se duseră în 
camera lui Eddie. În drum spre lift auziră un telefon începând să sune 
undeva în urma lor. Era un sunet înăbușit, ca de pe altă lume. 

— Bill, ăla nu era telefonul tău? 

— P-poate să fi fost. Mă suna unul dintre ce-ceilalți, cre-cred. 

Apăsă pe butonul URCARE. 

Eddie le deschise ușa, alb la faţă şi încordat. Bratul stâng îi stătea 
într-un unghi straniu, evocator al vremurilor de altădată. 

— N-am nimic, spuse el. Am luat două pastile de Darvon. În clipa 
asta nu mă doare chiar așa de rău. 

Dar se vedea clar că nici bine nu-i era. Buzele, strânse atât de tare, 
încât aproape dispăruseră într-o linie a suferinţei, î erau învineţite de 
ŞOC. 

Bill privi pe lângă el şi văzu trupul de pe covor. O clipă doar a fost 
suficientă pentru a se convinge de două lucruri — era Henry Bowers si 
era mort. Trecu de Eddie și se lăsă în genunchi lângă cadavru. Gâtul 
unei sticle de Perrier fusese înfipt în plexul lui Henry, înfigând cu sine 
şi zdrenţele cămășii. Henry avea ochii întredeschişi și sticloși. Gura, plină 
de sânge coagulat, îsi arăta dinţii. Mâinile-i încleștate păreau niște 
gheare. 

O umbră se așternu peste el și Bill ridică privirea. Era Beverly. Îl 
privi pe Henry fără absolut nici o expresie. 

— Tot timpul ne-a u-u-urmărit, spuse Bill. 

Femeia dădu din cap. 

— Nu pare bătrân. Vezi, Bill? Nu arată deloc bătrân. 

Pe neaşteptate, privi înapoi spre Eddie, care se așezase pe pat. 
Eddie arăta îmbătrânit; îmbătrânit și hăituit. Bratul îi zăcea în poală, 
nefolositor. 

— Trebuie să chemăm doctorul pentru Eddie. 

— Nu, spuseră Bill şi Eddie la unison. 

— Dar e rănit! Are brațul... 

—E la fel ca da-da-data t-t-trecută, tăspunse Bill; se ridică î în 
picioare şi o prinse de brate, privind-o în ochi. O dată ce ie-iesım afară... 
O dată c-c-ce ame-ame-amestecăm 0-0-orașul... 

— Au să mă aresteze pentru crimă, spuse posomorât Eddie. Sau o 
să ne aresteze pe toți. Sau o să ne reţină. Sau mai ştiu eu ce. Pe urmă o 


RITUALUL CHUD 101 


să se întâmple un accident. Unul dintre accidentele alea speciale care se 
întâmplă numai în Derry. Poate au să ne bage la pușcărie şi un șerif o 
s-o ia razna și-o să ne-mpuște pe toți. Poate vom muri cu toţii de pomană, 
sau vom hotărî să ne spânzurăm în celule. 

— Eddie, asta-i o tâmpenie! Asta-i... 

— Chiar așa să fie? Adu-ţi aminte, aici suntem în Derry. 

— Dar acum suntem oameni mari! Cu siguranţă că nu te gândești... 
Ce vreau să zic, ăsta a venit aici în toiul nopții... Te-a atacat... 

— C-cu ce? interveni Bill. Unde-i cu-cu-cuţitul? 

Beverly privi în jur, nu-l văzu și îngenunche să se uite sub pat. 

— Nu te osteni, spuse Eddie cu aceeași voce slabă, șuierătoare. l-am 
trântit ușa peste braţ când a încercat să mă înjunghie. L-a scăpat şi i-am 
dat un șut până sub televizor. Acum nu mai e acolo. M-am și uitat deja. 

— B-B-Beverly, chea-cheamă-i pe ceilalți, îi ceru. Bill. Pot pune 
braţul lui E-E-Eddie în a-a-atele. 

ÎI privi un răstimp, apoi se întoarse din nou spre corpul neînsuflețit 
de pe podea. Socotea că priveliștea prezentată de încăperea aceea ar fi 
trebuit să-i sugereze o desfăşurare perfect clară a evenimentelor oricărui 
polițist înzestrat măcar cu jumătate de creier. Locul era o harababură. 
Eddie avea braţul fracturat. Omul de pe jos era mort. Se înfățișa ca un 
caz limpede de legitimă apărare în faţa unui intrus nocturn. Și atunci își 
aminti de domnul Ross. De domnul Ross, care se ridicase, privise și 
apoi îşi împăturise pur și simplu ziarul şi intrase în casă. 

O dată ce iesim afară... O dată ce amestecăm orasul... 

Asta o făcu să şi-l amintească pe Bill din copilărie, cu faţa albă, 
obosită şi pe jumătate nebună, Bill spunând: Derry este Monstrul. Înte- 
legeti ce vă zic?... Oriunde ne-am duce... când Monstrul ne prinde, ei 
n-o să vadă, n-o să audă, n-o să stie. Nu vedeti cum merge? Tot ce 
putem face e să încercăm să terminăm ce am început. 

Iar acum, stând acolo, cu privirea la cadavrul lui Henry, Beverly 
își zise: Amândoi spun că iarăsi am devenit fantome cu totii. Că a înce- 
put să se repete. Totul. În copilărie puteam accepta asta, fiindcă toti 
copiii aproape sunt niste fantome. Dar... 

— Esti sigur? întrebă ea cu disperare. Bill, ești sigur? 

Bill se așezase pe pat lângă Eddie, atingându-i cu delicateţe brațul. 

— 'Tu-tu-tu nu e-e-sti? După to-to-tot ce s-a-ntâm-tâm-plat a-azi? 

Da. Tot ceea ce se întâmplase. Îngrozitoarea porcărie de la sfârșitul 
reuniunii lor. Bătrâna cea frumoasă care se transformase într-o baba- 
cloanta înaintea ochilor ci, 

(tatăl meu era si mumă-mea) 


102 ORAȘUL BÂNTUIT 


runda relatărilor de la bibliotecă, seara, cu fenomenele adiacente. 
Toate acele lucruri. Și totuşi... mintea ei îi striga disperată să înceteze 
chiar acum, să străpungă totul cu argumente logice, fiindcă, dacă nu o 
făcea, aveau precis să-și sfârșească noaptea ducându-se pe Maidan şi 
găsind o anumită staţie de pompare și... 

— Nu ştiu, spuse ea. Pur și simplu... Nu ştiu. Chiar şi după tot ce 
s-a-ntâmplat, Bill, mie mi se pare că am putea să chemăm poliţia. 

— C-C-Cheamă-i pe ceilalţi, repetă el. Să ve-ve-vedem ce părere au 
e-ei. 

— Bine. bi 

Îl chemă mai întâi pe Richie, apoi pe Ben. Amândoi acceptară să 
vină imediat. Nici unul nu întrebă ce se întâmplase. Găsi numărul de 
telefon al lui Mike în carte și-l formă. Nu răspunse nimeni. După vreo 
zece apeluri, închise. 

- îÎ-Î- Încearcă la bi-bi-bliotecă, o sfătui Bill. 

Luase baghetele scurte de tras perdelele celei mai mici dintre cele 
două ferestre ale camerei lui Eddie și le lega strâns de braţul acestuia cu 
cordonul halatului său de baie şi cu cel al pantalonilor de pijama. 

Înainte de a apuca să găsească numărul, se auzi o bătaie la ușă. Ben 
și Richie sosiseră în acelaşi timp; Ben în blugi şi o cămaşă lăsată pe 
dinatară, Richie într-o pereche de pantaloni cocheţi de bumbac gri și bluza 
de pijama. Din spatele ochelarilor ochii săi priviră îngrijoraţi prin odaie. 

— Cristoase, Eddie, ce s-a-ntâmplat cu... 

— O, Doamne! ţipă Ben. 

Îl văzuse pe Henry pe covor. 

— Tă-tă-ceţi! le zise tăios Bill. Și închideţi u-ușa! 

Richie se supuse, cu ochii ţintuiţi asupra cadavrului: 

— Henry? 

Ben făcu trei paşi spre mort şi se opri, ca temându-se să nu-l muşte. 
Privi neajutorat către Bill. 

— Zi-zi-zi-le t-tu, îi ceru acesta lui Eddie. Ne-ne-nenorocita asta de 
bâ-bâl-lbâială mi s-sse ag-ag-gravează din c-c-ce în c-ce. 

Eddie schiţă cele întâmplate, în timp ce Beverly căuta numărul 
Bibliotecii Publice Derry si îl forma. Spera ca Mike să fi adormit poate 
acolo - poate chiar avea un pat de campanie în birou. Lucrul la care nu 
se aştepta fu cel ce se întâmplă: receptorul fu ridicat la al doilea apel si 
răspunse ui glas pe care nu-l mai auzise vreodată. 

— Alo. răspunse ea, privind spre ceilalţi şi făcându-le cu cealaltă 
niână semn să tacă. Domnul Hanlon e ucolo? 

— Cine-i la telefon? întrebă glasul. 


RITUALUL CHUD 103 


Îşi umezi buzele cu limba. Bill o privea pătrunzător. Ben și Richie 
roteau ochii prin jur. Începuturile unei îngrijorări reale se frământară 
înlăuntrul ei. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? contră ea. Nu sunteti domnul 
Hanlon. 

— Sunt șeful Poliţiei Derry, Andrew Rademacher, răspunse glasul. 
În acest moment domnul Hanlon se află la spital. A fost atacat și rănit 
grav nu demult. Acum, cu cine vorbesc, vă rog? Vreau să vă știu numele. 

Dar aceste ultime vorbe abia le mai auzi. Valuri de şoc o stră- 
băteau, ridicând-o ameţită tot mai sus și mai sus, afară din ea însăși. 
Muschii din abdomen, picioare și pubis i se destinseră amorțiţi și-și spuse 
cu detaşare: Probabil că așa se întâmplă când oamenii se sperie atât 
de tare că fac pe ei. Sigur. Pur şi simplu îti pierzi controlul acestor 
muşchi... 

— Cât de grav a fost rănit? se auzi ea pe sine întrebând cu o voce 
foșnind uscată ca pergamentul vechi, și imediat Bill fu alături, cu mâna 
pe umărul ei, iar Ben fu şi el acolo, și Richie, și simţi față de ei o uriașă 
revărsare de recunoștință. 

Ridică mâna liberă și Bill i-o apucă. Richie îşi puse mâna peste a 
lui Bill, iar Ben peste a lui Richie. e. Eddie se apropiase şi el, iar acum îşi 
puse mâna teafără deasupra. 

— Numele dumneavoastră, vă rog, spuse aspru Rademacher și, o 
clipă, mica nevolnică zburătăcită dinlăuntrul ei, cea odrăslită de tatăl său 
și crescută de soțul său, aproape că răspunse: Sunt Beverly Marsh si mă 
aflu la Pensiunea Derry. Vă rog, trimiteri-l la noi pe domnul Nell. Aici 
e un om mort care încă e pe jumătate un băiat și tuturor ne e foarte 
frică. i 

Spuse: 

— Mă... Mă tem că nu vă pot spune. Nu încă. 

— Ce ştiţi despre cele întâmplate? 

— Nimic, răspunse ea, şocată. Ce vă face să credeti că aș ști ceva? 
Isuse Cristoase! 

„— Aveţi dumneavoastră aşa un obicei să daţi telefon la bibliotecă în 
fiecare dimineaţă pe la trei jumate, replică Rademacher, asta e? Să fim 
seriosi, duduie. Avem aici un atac înarmat,„şi după cum arată tipul, s-ar 
putea să devină omucidere până răsare soarele. Vă mai întreb o dată: 
cine sunteti și cât de mult știți despre toate astea? 

Cu ochii închiși, strângând mâna lui Bill din răsputeri, întrebă iar: 

— Poate să moară? N-o spuneţi doar ca să mă speriaţi? Chiar s-ar 
putea să moară? Vă rog, spuneti-mi. 


104 ORAȘUL BÂNTUIT 


— E foarte grav rănit. Şi dacă asta nu vă sperie, domnişoară, ar cam 
fi cazul. Acum vreau să știu cine sunteţi și de ce... 

Ca într-un vis, își văzu mâna plutind prin spaţiu și lăsând recep- 
torul la loc în furcă. Se uită la Henry și simţi un şoc la fel de net ca și 
cum ar fi plesnit-o o palmă rece. Unul dintre ochii lui Henry se închi- 
sese. Celălalt, cel storcoșit, curgea la fel de nepăsător ca și până atunci. 

Henry părea că-i face cu ochiul. 


4 


Richie dădu telefon la spital. Bill o conduse pe Beverly până lângă 
pat, unde femeia se așeză alături de Eddie, cu privirea în gol. Credea că 
va începe să plângă, dar nu vărsă nici o lacrimă. Singurul sentiment de 
care fusese imediat și puternic conştientă era dorinţa să-l acopere cineva 
pe Henry Bowers. Iluzia că-i făcea cu ochiul nu era deloc de natură a o 
binedispune. 

Încă buimăcit, dar reuşind să-și păstreze o brumă din prezenţa de 
spirit, Richie se transformă într-un reporter de la Derry News. Întelesese 
că domnul Michael Hanlon, bibliotecarul-șef al orașului, fusese agresat 
în timp ce făcea ore suplimentare. Aveau la spital vreo noutate asupra 
condiţiei domnului Hanlon? 

Richie ascultă, dând din cap. 

— Înţeleg, domnule Kerpaskian — se scrie cu doi de k? Da. Bine. Și 
sunteţi... 

Ascultă, acum cufundat în propria-i ficțiune îndeajuns ca să schițeze 
mişcări repezite cu degetul, ca şi cum ar fi notat într-un carnețel. 

— Mm-hmm... Mm-hmm... Da. Da, înțeleg. Păi, ceea ce facem de 
obicei în astfel de situaţii e să vă cităm ca „sursă“. Pe urmă, mai târziu, 
putem... Mm-hmm... Exact! Absolut exact! 

Richie râse din toată inima şi-și şterse cu antebraţul pelicula de tran- 
spiraţie de pe frunte. Ascultă din nou. 

— Bun, domnule Kerpaskian. Sigur. O să... Da, m-am lămurit, 
K-E-R-P-A-S-K-I-A-N, exact! Evreu ceh, așa-i? Într-adevăr! E cu... E 
cu totul neobişnuit. Da, așa voi face. Noapte bună. Vă mulțumesc. 

Puse receptorul jos si închise ochii. 

— Isuse! tipā el cu voce groasă, scăzută. Isuse! Isuse! Isuse! 

Dădu să împingă telefonul de pe masă si apoi îşi lăsă doar mâna să 
cadă moale. Scoase ochelarii și şi-i şterse cu bluza de pijama. 

— Trăieşte, dar e în stare gravă, le spuse el celorlalţi. Henry l-a tran- 
şat ca pe un curcan de Crăciun. O tăietură i-a ciopârtit artera femurală 


RITUALUL CHUD 105 


şi a pierdut cât de mult sânge poate pierde un om rămânând totuși în 
viață. Mike a reușit să-și lege un fel de garou, altfel ar fi fost mort deja 
când l-au găsit. 

Beverly izbucni în plâns. Plângea ca un copil, cu ambele mâini 
lipite de faţă. O vreme, suspinele și sughiţurile ei şi șuieratul rapid al res- 
piraţiei lui Eddie erau singurele sunete din cameră. 

— Mike n-a fost singurul tranșat ca un curcan de Crăciun, spuse 
într-un târziu Eddie. Henry arăta de parcă tocmai ar fi boxat douăşpe 
runde cu Rocky Balboa. 

— T-tot mai v-v-vrei să te du-du-duci la p-p-poliţie, Bev? 

Pe noptieră se găseau şerveţele, dar alcătuiau o masă udă și înche- 
gată în mijlocul unei băltoace de Perrier. Bev intră în baie, ocolindu-l 
prudentă pe Henry, luă un prosop și îl înmuie în apă rece. Senzatia era 
delicioasă pe faţa ei înfierbântată si umflată. Simţea că ar putea gândi 
din nou clar — nu raţional, ci doar clar. Deodată deveni sigură că ratio- 
nalitatea i-ar ucide dacă ar încerca s-o folosească acum. Poliţaiul ăla. 
Rademacher. Fusese bănuitor. De ce nu? Oamenii nu sună la bibliotecă 
noaptea la trei și jumătate. Omul o suspectase. Bănuise că avea o legă- 
tură cu toată povestea. Ce ar mai fi suspectat dacă afla că-i dăduse tele- 
fon dintr-o cameră în care zăcea un mort pe covor, cu un gât de sticlă 
spartă plantat în maţe? Că ea și alți patru străini tocmai veniseră în oraş 
cu o zi înainte pentru o mică reuniune și că individul ăsta trecuse şi el 
întâmplător pe acolo? Ea ar fi înghiţit istoria asta dacă rolurile ar fi stat 
invers? Ar fi înghiţit-o cineva? Firește, îşi mai puteau argumenta poves- 
tea precizând că se întorseseră să-i facă de petrecanie Monstrului ce trăia 
în rețeaua de canalizare de sub oraș. Asta ar fi duca cu siguranţă o 
notă convingătoare de realism teribil. 

leşi din baie și îl privi pe Bill. 

— Nu, îi spuse ea. Nu vreau să mergem la poliție. Cred că Eddie are 
dreptate — ni s-ar putea întâmpla ceva. Ceva decisiv. Dar adevăratul 
motiv nu-i ăsta. 

Se uită la toți patru: 

— Am jurat-o. Am jurat. Fratele lui Bill... Stan... Toţi ceilalți... Și 
acum, Mike. Sunt gata, Bill. 

Bill îi privi pe ceilalţi. 

Richie dădu din cap: 

- În regulă, Bill Barosane. Hai să-ncercăm. 

— Șansele se arată mai proaste ca oricând, spuse Ben. Acum suntem 
cu doi în minus. j 

Bill nu spuse nimic. 

— Bine, dădu şi Ben din cap. Are dreptate. Am jurat. 


106 ORAȘUL BÂNTUIT 


— E-E-Eddie? 

Eddie avu un surâs gol. 

— Cred că m-aşteaptă încă o coborâre în cârcă pe scara aia, hai? 
Dacă scara mai e acolo. 

— Totuşi, de data asta n-o să mai arunce nimeni cu pietre, spuse 
Beverly. Sunt morţi. Toti trei. 

— Mergem acum, Bill? întrebă Richie. T 

— D-d-da. Cr-cred că e t-t-timpul. 

— Pot să spun si eu ceva? întrebă pe neașteptate Ben. 

Bill îl privi și zâmbi uşor: 

— Te-te-te rog. 

— Voi ăștia sunteţi şi acum cei mai buni prieteni pe care i-am avut 
vreodată. Indiferent ce-o să iasă de-aici. Voiam... Înțelegeti, voiam doar 
să v-o spun. 

Privi în jur la ei, iar ei îl priviră solemni la rândul lor. 

— Îmi pare bine că mi-am reamintit de voi, adăugă Ben. 

Richie pufni. Beverly chicoti. În secunda următoare râdeau cu toții, 
uitându-se unul la altul în felul acela de demult, în pofida faptului că 
Mike era la spital, pe moarte sau deja mort, în pofida faptului că braţul 
lui Eddie era rupt (iarăși), în pofida faptului că era cea mai târzie-oră 
din noapte. 

— Clăiță, aşa de mester mai ești cu cuvintele, exclamă Richie, 
râzând și ștergându-si ochii. Asta ar fi trebuit să fie marele scriitor, Bill 
Barosane. 

Continuând să zâmbească vag, Bill spuse: 

— Şi în acest se-se-sens... 


5 


“ Luară limuzina împrumutată a lui Eddie. Richie trecu la volan. 
Ceata de la sol era mai deasă acum, plutind pe străzi ca fumul de țigară, 
fără să ajungă tocmai până la felinarele camuflate. Pe cer, stelele erau 
ace de gheală scânteietoare; stele de primăvară... Dar, înclinându-și capul 
spre fereastra întredeschisă din dreapta, lui Bill i se păru că aude tune- 
tele verii în depărtare. Se comanda ploaie undeva, dincolo de orizont. 

Richie deschise radioul şi îl auziră pe Gene Vincent cântând 
Be-Bop-A-Lula. Apăsă alt buton si-l prinse pe Buddy Holly. Un al 
treilea buton li-l aduse pe Eddie Cochran cu Summertime Blues. 

— As vrea să te-ajut, fiule, dar eşti prea tânăr ca să votezi, spuse un 
glas profund. 


RITUALUL CHUD 107 


— Închide-l, Richie, spuse încetișor Beverly. 

Întinse mâna spre aparat, şi deodată încremeni. 

— Staţi pe recepţie pentru continuarea Spectacolului Rock al lui 
Richie Tozier, Toţi Sunt Morti! urlă vocea stridentă și hohotitoare a 
clovnului peste pocnetele din degete şi zdrăngănelile de chitară ale 
melodiei lui Eddie Cochran. Nu atinge butonul ăla, lasă-l pus pe emi- 
siunea rock, au dispărut de pe hărți, dar nu și din inimile noastre, și con- 
tinuaţi să veniţi, veniţi imediat, veniţi cu toţii! Cântăm roaaaateee 
șlagărele aicea jos! Toaaateeeeee șlagărele! Și, dacă nu mă credeți, 
ascultați- numai pe disc-jockey-ul invitat de onoare al acestui program, 
Georgie Denbrough! Zi-le, Georgie! 

Şi deodată fratele lui Bill începu să se vaiete din aparatul de radio: 

— M-ai trimis afară și Monstrul m-a omorât! Credeam că Monstrul 
e în pivniţă, Bill Barosane, credeam că Monstrul e-n beci, dar Monstrul 
era în canal, Monstrul era-n canal și m-a omorât, şi tu l-ai lăsat să mă 
omoare, Bill Barosane, l-ai lăsat... 

Richie închise radioul cu atâta furie, încât butonul se deşurubă si 
căzu pe mochetă. 

— Chiar că pute rock and roll-ul la ora asta, spuse el, glasul nu-i era 
tocmai ferm. Are dreptate Bev, mai bine-l lăsăm închis, ce ziceţi? 

Nu răspunse nimeni. Chipul lui Bill era împietrit, palid și gânditor 
sub lumina lămpilor în trecere, iar când tunetul gemu din nou în apus îl 
auziră cu toţii. 


6 
Pe Maidan 


Același pod vechi. 

Richie parcă alături, coborâră, trecură lângă balustradă — aceeași 
balustradă veche — şi priviră în jos. - 

Acelaşi Maidan vechi. 

Părea neatins de cei douăzeci și şapte de ani care trecuseră; în ochii 
lui Bill, pasajul suspendat de la räspântie, singurul reper nou, părea 
ireal, ceva la fel de efemer ca un decor pictat sau un efect special dintr-un 
film. Copăcei piperniciţi şi arbuşti pitici scânteiau prin fuioarele de 
ceată, iar Bill își spuse: Cred că la asta ne referim când vorbim despre 
persistenta memoriei, la asta sau la altceva asemănător, un lucru pe 
care-l vezi la momentul potrivit si dintr-un anume unghi, o imagine ce 
propulsează emotia ca un motor cu reactie. O vezi atât de clar, încât 


108 ORAȘUL BÂNTUIT 


cele ce s-au întâmplat între timp dispar. Dacă dorinta este aceea care 
închide cercul dintre lume si vointă, atunci cercul s-a închis. 

— Ha-ha-haideţi, îi chemă el şi trecu peste parapet. 

Îl urmară în jos pe taluz, împrăștiind pietriș şi grohotiș. Când ajun- 
seră la baza pantei, Bill se uită instinctiv după bicicletă, apoi râse de el 
însuși. Silver stătea rezemată de peretele garajului lui Mike. Se părea că 
Silver nu deținea absolut nici un rol în cele ce se întâmplau, deși asta 
era destul de ciudat, după cum decurseseră lucrurile. 

— Du-du-ne acolo, îl îndemnă Bill pe Ben. 

Ben îl privi, iar Bill îi citi gândul în ochi — Au trecut douăzeci şi 
şapte de ani, Bill, visează tu ce vrei — după care dădu din cap şi se 
îndreptă spre desișuri. 

Cărarea — cărarea lor — fusese de mult năpădită de vegetaţie, și au 
fost nevoiţi să înainteze cu forţa prin încâlceli de rugi teposi, spini și 
hortensii sălbatice atât de înmiresmate, încât îi ameteau. Greierii cântau 
somnolent pretutindeni în jur şi câţiva licurici, oaspeţi sosiți mai devre- 
me la somptuoasa petrecere a verii, străpungeau tenebrele. Bill bănuia 
că și acum se mai jucau pe acolo copii, dar aceştia își făcuseră propriile 
lor pasaje si căi secrete. 

Ajunseră la luminișul unde fusese clubul, dar acum nu mai era nici 
un luminiș acolo. Tufişurile și pinii mici, lipsiţi de strălucire, puseseră 
stăpânire pe tot spaţiul. 

— Priviti, şopti Ben şi traversă poiana (în memoria lor, ea încă se 
mai afla la locul ei, acoperită doar de altul dintre acele decoruri pictate). 

Smuci de ceva. Era uşa din lemn de mahon pe care o găsiseră la 
marginea gropii cu gunoi, cea pe care o folosiseră ca să pună acoperișul 
clubului. Fusese aruncată acolo şi nu arăta să fi fost atinsă de cel puţin 
zece ani. Plante târâtoare se înfipseseră pe toată suprafața sa murdară. 

— Las-o-n pace, Clăiţă, murmură Richie. E veche. 

— D-d-du-ne ac-acolo, B-Ben, repetă Bill din spatele lor. 

Asa că porniră după el spre Kenduskeag, îndepărtându-se la stânga 
de luminișul ce nu mai exista. Sunetul apei curgătoare se auzea tot mai 
aproape, dar cu toate astea aproape căzură în râu înainte ca vreunul din- 
tre ei să-l vadă: frunzişul crescuse într-un zid încâlcit pe buza malului. 
Râpa se surpă sub tălpile ghetelor lui Ben, iar Bill îl trase înapoi de ceafă. 

— Multumesc, spuse Ben. | 

— De nada. Pe v-vremuri m-a-ai fi tra-tras și pe mi-mine du-du- 
după tine. Pe-pe-aici o lu-luăm? 

Ben dădu din cap şi-i conduse în lungul țărmului luxuriant, înghe- 
suindu-se prin hăţişuri de arbuşti si rugi, gândindu-se cu cât îţi venea 
mai uşor aşa ceva când n-aveai decât un metru cincizeci și te puteai 


RITUALUL CHUD 109 


strecura pe sub majoritatea încâlciturilor (din minte, precum şi de pe 
cărare) cu o plecăciune nonșalantă. Ei bine, totul se schimbase. Lectia 
noastră pentru azi, fetelor şi băieților, e că lucrurile, cu cât se schimbă 
mai mult, cu atât mai mult se schimbă. Cine a spus că ele, cu cât se 
schimbă mai mult, cu atât rămân mai neschimbate suferea în mod evi- 
dent de o gravă înapoiere mentală. Fiindcă... 

Piciorul i se agăţă de ceva și căzu cu un sunet înfundat, aproape 
lovindu-se cu capul de cilindrul betonat al staţiei de pompare. Era 
aproape complet îngropat într-un morman de rugi de mure. Când se 
ridică din nou în picioare îşi dădu seama că faţa, braţele si mâinile îi 
fuseseră zgâriate de ghimpi în peste douăzeci de locuri. 

— Să zicem treizeci, spuse el, simțind fire subțiri de sânge șiroin- 
du-i pe obraji. 

— Ce? întrebă Eddie. 

— Nimic. 

Se aplecă să vadă de ce anume se împiedicase. O rădăcină, probabil. 

Dar nu era o rădăcină. Era capacul de fier. Cineva îl trântise la 
pământ. 

Sigur că da, își spuse Ben. L-am împins noi. Acum douăzeci si șapte 
de ani. 

Dar își dădu seama că asta era o prostie încă înainte de a apuca să 
vadă sclipirea proaspătă a metalului zgâriat în dâre paralele prin rugină. 
Pompa nu functionase în ziua aceea. Mai devreme sau mai târziu, cineva 
va fi coborât s-o repare, punând și capacul la loc. 

Se ridică, şi toti cinci se strânseră împrejurul cilindrului, privind 
înăuntru. Puteau auzi clipocitul slab al apei. Doar atât. Richie adusese 
toate chibriturile din camera lui Eddie. Acum aprinse un plic întreg și-l 
aruncă înăuntru. O clipă, întrezăriră interiorul umed al cilindrului și 
namila tăcută a instalaţiei de pompare. Nimic mai mult. 

— Poate că a fost dat jos de mult, sugeră neliniștit E Nu 
trebuie să se fi întâmplat neapărat a.... 

— S-a întâmplat destul de recent, îl întrerupse Ben. De când a plouat 
ultima oară, oricum. 

Mai luă un plic de chibrituri de la Richie, apese unul și arătă zgârie- 
turile proaspete. 

— E ce-ce-ceva de-desubi, spuse Bill în timp ce Ben stingea chibritul. 

— Ce? întrebă Ben. 

— N-n-n-aş putea sp-sp-spune. Pare o cu-cu-curea. Ajulaţi-mă, tu şi 
Ri-Richie, să-l în-în-întorc. 


110 ORAȘUL BÂNTUIT 


Apucară capacul şi-l aruncară ca pe o monedă uriașă. De astă dată 
Beverly aprinse chibritul, iar Ben ridică precaut poșeta care fusese dede- 
subt, ținând-o de baretă. Beverly dădu să scuture chibritul, dar observă 
chipul lui Bill. Rămase înlemnită, până ce flacăra îi atinse degetele, și 
îl scăpă cu un mic țipăt. 

— Bill? Ce este? Ce s-a-ntâmplat? 

Privirea lui Bill se îngreunase. Nu se putea desprinde de săculeţul 
acela din piele uzată, cu curelușa sa lungă. Deodată îi reveni în minte 
titlul cântecului ce se transmitea la radioul din odaia dosnică a maga- 
zinului de marochinărie când i-o cumpărase. Sausalito Summer Nights. 
Era ciudățenia supremă. Toată saliva din gură i se uscase, lăsându-i 
limba şi interiorul obrajilor netezi și uscați cum e cromul. Auzea greierii, 
vedea licuricii şi simţea mirosul uriașei întunecimi verzi înteţindu-se 
necontrolat de jur-împrejurul său si-și spuse: E alt truc, altă iluzie, ea e 
în Anglia și asta nu-i decât o scamatorie ieftină pentru că Monstrul se 
teme, o, da, poate că Monstrul nu mai e la fel de sigur de sine pe cât 
era când ne-a chemat pe toti înapoi, și zău așa, Bill, fii serios — câte 
posete de piele uzată cu curele lungi crezi că există în lume? Un milion? 
Zece milioane? 

Probabil mai multe. Dar numai una așa ca asta. O cumpărase pen- 
tru Audra dintr-un magazin de marochinărie de la Burbank, în timp ce 
la radioul din spate cânta Sausalito Summer Nights. 

— Bull? 

Mâna lui Beverly pe umărul său, scuturându-l. Departe. La două- 
zeci și șapte de leghe sub mare. Cum se numea formaţia ce cânta Sau- 
salito Summer Nights? Richie va fi ştiind. 

— Eu ştiu, spuse calm Bill drept în faţa speriată și cu ochi mari a 
lui Richie, și zâmbi. Se numea Diesel. 

— Bill, care-i problema? sopti Richie. 

Bill scoase un urlet. Smulse chibriturile din mâna lui Beverly, 
aprinse unul, după care înhăţă poşeta de la Ben. 

— Bill, Doamne, ce... 

Desfăcu fermoarul genţii și o răsturnă. Cele ce căzură o reprezen- 
tau atât de mult pe Audra, încât o clipă se pierdu prea tare cu firea ca să 
mai urle iar. Printre batiste din hârtie, lame de gumă de mestecat şi ar- 
ticole de machiaj, văzu o cutiută de bomboane mentolate... și pudriera 
bătută în pietre scumpe pe care i-o dăruise Freddie Firestone când sem- 
nase contractul pentru Artic Room. 

— So-so-soţia mea e acolo jos, spuse el, și căzu în genunchi, înce- 
pând să-i împingă lucrurile la loc în poșetă. 


RITUALUL CHUD 111 


Își dădu la o parte din ochi părul pe care nu-l mai avea, fără a se 

gândi măcar ce făcea. 

— Soția ta? Audra? 

Fata lui Beverly era şocată, ochii imensi. 

— Po-po-poșeta ei. L-lucrurile ei. 

— Isuse, Bill, murmură Richie. Nu e cu putință, ştii as... 

Îi găsise portofelul din piele de aligator. Îl deschise si îl ridică. 
Richie aprinse încă un chibrit şi se pomeni privind un chip pe care-l 
văzuse într-o jumătate de duzină de filme. Fotografia de pe permisul de 
conducere emis în California al Audrei era mai puţin seducătoare, dar 
complet concludentă. 

— Dar H-H-Henry a murit, și Victor, şi B-B-Belch... Atunci, cine a 
dus-o? 

Se ridică în picioare, holbându-se în jur la ei cu intensitate, cutre- 
murat de frisoane: 

— Cine-a luat-o? 

Ben îi puse o mână pe umăr. 

— Cred c-am face mai bine să coborâm si să aflăm, ce zici? 

Bill întoarse privirea spre el, ca nestiind sigur cine anume era Ben, 
apoi ochii i se limpeziră. 

— M-mda. E-E-Eddie? 

— Bill, îmi pare rău. 

— Poti să le ag-agăţi? 

— M-am mai agăţat o dată. 

Bill se aplecă, iar Eddie își petrecu bratul drept pe după gâtul său. 
Ben și Richie îl împinseră în sus până ce-și putu încovriga picioarele 
împrejurul taliei lui Bill. În timp ce Bill își arunca stângaci un picior 
peste marginea cilindrului, Ben văzu că ochii lui Eddie erau închiși strâns... 
Și o clipă i se păru că aude cea mai hidoasă șarjă de cavalerie din lume 
tropăind prin tufișuri. Se întoarse, asteptându-se să-i vadă pe cei trei iesind 
din ceaţă și din rugi, dar tot ce auzi era briza ce se întețea sunând prin 
bambusi la vreun sfert de kilometru de acolo. Toti vechii lui dușmani 
erau morți de acum. 

Bill apucă buza de ciment aspru a cilindrului si-si căută pe pipăite 
drumul în jos, pas cu pas și treaptă cu treaptă. Eddie îl tinea ca în ghea- 
rele mortii, iar Bill abia mai putea respira. Poseta ei, Doamne Sfinte, 
cum a ajuns aici poseta ei? Nu contează. Dar dacă Tu esti aici, Doamne, 
si dacă primesti cereri, fă să nu fi pătit nimic, fă să nu sufere din cauza 
celor pe care le-am făcut Bev si cu mine în noaptea asta sau din cauza 
a ceea ce-am făcut eu într-o vară când eram băiat... Și oare clovnul a 


112 ORAȘUL BÂNTUIT 


fost? Oare Bob Gray a pus mâna pe ea? Dacă da, atunci nu ştiu dacă 
Dumnezeu Insusi ar mai putea s-o ajute. 

— Mi-e frică, Bill, spuse Eddie cu glas subțire. 

Bill atinse cu piciorul apa rece și încremenită. Se cufundă în ea, 
amintindu-și senzaţia și mirosul stătut, amintindu-și starea de claustro- 
fobie pe care i-o dăduse locul acela... Și, că tot veni vorba, ce li se întâm- 
plase? Cum se descurcaseră prin canalele şi tunelurile astea? Unde se 
duseseră, exact, și cum anume ieșiseră din nou la suprafaţă? Tot nu-si 
putea aminti nimic din acestea; nu se putea gândi decât la Audra. 

— Și m-m-mie. 

Se ghemui pe jumătate, tresărind când apa rece îi intră în pantaloni 
şi peste testicule, şi-l lăsă jos pe Eddie. Rămaseră în apă până la fluierele 
picioarelor, privindu-i pe ceilalți cum coborau scara. 


CAPITOLUL 21 
Sub oraș 


Monstrul | August 1958 


S-a întâmplat ceva nou. 

Pentru prima oară într-o vesnicie, ceva nou. 

Înaintea universului existaseră doar două lucruri. Unul era Mon- 
strul însusi, iar celălalt era Testoasa. Testoasa era o făptură proastă și 
bătrână care nu iesea niciodată din carapacea sa. Monstrul se gândea 
că poate Testoasa murise, că pierise de vreun miliard de ani. Și chiar 
dacă nu era așa, tot o creatură proastă și bătrână rămânea, și, chiar 
dacă Testoasa vomase universul pe de-a-ntregul, astu nu schimba cu 
nimic realitatea prostiei sale. 

Monstrul sosise aici la mult timp după ce Testoasa se retrăsese în 
carapace, venise aici pe Pământ si descoperise un abis de imaginaţie 
care era aproape nou, aproape interesant. Această calitate a imaginaţiei 
îmbogătea foarte mult hrana. Dintii Monstrului sfâsiau carne condimen- 
tată cu spaime exotice si temeri voluptuoase: visau la fiare ale noptii si nisi- 
puri miscătoare; în pofida propriei lor vointe, contemplau hăuri nesfârsite. 

Pe baza acestei hrane, Monstrul exista într-un ciclu simplu de 
stare de veghe ca să mănânce si de somn ca să viseze. Crease un loc 
după chipul si asemănarea sa, şi privea asupra acestui loc cu drag prin 
luminile moarte ce-i serveau drept ochi. Derry era stâna, oamenii din 
Derry erau turma sa. Lucrurile îsi urmaseră cursul. 

Apoi... Acesti copii. 

Ceva nou. 

Pentru prima oară într-o vesnicie. 

Când Monstrul tâsnise în casa de pe Neibolt Street, vrând să-i 
ucidă pe toti, cu o vagă Stinghereală că nu reușise s-o fi făcut deja (si 
cu sigurantă stânjeneala aceea fusese primul lucru nou), se întâmplase 
cevu complet neașteptut. complet de neconceput, si Simţise durere, un mure 
vuiet de durere străbătându-i în întregime forma pe care si-o asumase, ṣi 


114 ORAȘUL BÂNTUIT 


un moment mai cunoscuse și frica, fiindcă singurul lucru pe care-l aveau 
în comun Monstrul si Testoasa proastă și bătrână cu cosmologia macro- 
universului din afara netrebnicului ou al acestui univers nu era decât 
acesta: toate făpturile vii trebuie să se supună legilor formei de viată 
pe care o locuiesc. Pentru prima oară Monstrul îsi dădu seama că 
facultatea sa de a-si schimba formele ar putea actiona și împotriva sa. 
Niciodată nu mai cunoscuse durerea, niciodată nu mai cunoscuse frica, și 
un moment crezuse că S-ar putea să moară — oh, capul său se umpluse 
de o enormă durere alb-argintie și răgise si miorlăise si urlase si, cumva, 
copiii Scăpaseră. - i 

Dar acum veneau. Intraseră pe domeniul de sub oras al Mon- 
strului, sapte copii inconstienţi orbecăind prin beznă fără lumini sau 
arme. Acum avea să-i ucidă, cu siguranță că asa se va întâmpla. 

Monstrul descoperise ceva foarte important pentru sine însusi: nu 
dorea schimbarea sau surpriza. Nu dorea noutăti, niciodată. Nu voia 
decât să mănânce, să doarmă, să se trezească și iar să-mănânce. 

Ca urmare a durerii și a acelei frici scurte si scăpărătoare se mai 
trezise încă o nouă stare emotională (nouă asa cum erau pentru Mon- 
stru toate emotiile veritabile, desi el avea o mare putere de stimulare a 
emotiilor): furia. Avea să-i ucidă pe copii pentru că, prin cine stie ce 
uluitor accident. îi aduseseră o vătămare. Dar mai întâi el, Monstrul, 
avea să-i facă să sufere pentru acel unic moment când îi treziseră teama 
de ei. 

Veniti dar la mine, spuse Monstrul în sinea sa, ascultându-i cum 
se apropiau. Veniţi la mine, copii, să vedeți cum plutim aici jos... Cum 
plutim cu totii. 

Și totuși persista un gând ce se insinua indiferent cât de tare în- 
cerca el să-l alunge. Doar atât: dacă toate lucrurile se scurgeau din 
Monstru (asa cum fusese cu siguranță de când Testoasa vomitase 
universul, lesinând apoi în carapacea su), cum să poată orice făptură a 
acestei lumi sau a oricărei alteia să îl însele sau să îl vatăme pe Mon- 
stru, indiferent cât de scurt sau superficial? Cum era posibil asa ceva? 

Si astfel, un ultim lucru nou îi apăruse Monstrului, nu emotie de 
astă dată, ci speculatie la rece: ducă Monstrul nu era singur, asa cum 
crezuse intotdeauna? 

Dacă exista un Altul? 

Si dacă, prin urmare, acesti copii erau agenti ai acelui Altul? 

Dacă... dacă... 

Monstrul începu să tremure. 


RITUALUL CHUD 115 


Ura era nouă. Vătămarea era nouă. Împiedicarea atingerii scopurilor 
lui era nouă. Dar cel mai cumplit lucru nou era acea frică. Nu frica de 
copii, aceea trecuse, ci frica de-a nu fi fost unic. 

Nu. Nu exista nici un altul. Fireşte că nu. Poate pentru că erau 
copii, imaginatiile lor detineau o anume putere primordială pe care 
Monstrul o subestimase un scurt răstimp. Acum însă, că veneau, Mon- 
strul avea să-i lase să vină. Vor veni, iar el îi va arunca unul câte unul 
în macrounivers... În luminile moarte ale ochilor săi. 

Da. 

Când vor ajunge aici, Monstrul îi va arunca, zbierând şi scosi din 
minţi, în luminile moarte. = 


2 


a În tuneluri | 2.15 după-amiaza 


Bev și Richie aveau poate zece chibrituri cu totul, dar Bill nu le 
dădea voie să le folosească. Deocamdată, cel putin, încă mai domnea în 
canal o lumină difuză. Nu prea multă, dar putea distinge cale de patru 
pași în faţa sa, şi, câtă vreme putea continua astfel, aveau să facă eco- 
nomie de chibrituri. f 

Bänuia că putina lumină de care beneficiau provenea din ventilaţii- 
le aflate la curbe, deasupra capetelor lor, poate chiar de la găurile rotun- 
de ale capacelor. Faptul că se aflau sub oraş părea peste măsură de 
ciudat, dar cu siguranţă între timp ajunseseră acolo. 

Acum apa era mai adâncă. De trei ori plutiseră pe lângă ei animale 
moarte: un şobolan, un pisoi, un obiect umflat și lucios ce putea să fi 
fost un mic buştean. Îl auzi pe unul dintre ceilalti murmurând dezgustat. 

Torentul prin care înaintau curgea relativ placid, dar asta avea să 
se sfârseascä destul de curând: nu prea departe în fata lor se auzea un 
vuiet găunos şi constant. Tunelul cotea la dreapta. Dădură coltul şi ajun- 
seră la trei conducte prin care se vărsa apă într-a lor. Erau aliniate ver- 
tical ca felinarele unui semafor rutier. Aici lua sfârşit canalul. Lumina 
era puțin mai puternică. Bill privi în sus și văzu că se aflau într-un puț 
pătrat cu pereti de piatră, înalt cam de cinci metri. În £apătul acestuia se 
găsea un grilaj de canal prin care apa Şiroia peste ei cu găleata. Parcă ar 
fi stat sub un duș primitiv. : 

Bill observă neputincios cele trei tevi. Prin cea de sus curgea apă 
aproape limpede, deşi purta cu ea frunze, bețe și mici gunoaie — chiştoace 
de țigară, ambalaje de gumă de mestecat, chestii de astea. Conducta din 


116 ORAȘUL BÂNTUIT 


mijloc vărsa apă cenușie. Iar prin cea de jos venea un torent gri-maroniu 
de apă de canal cu cocoloaşe. 

— E-E-Eddie! 

Eddie veni bălăcindu-se până lângă el. Părul îi stătea lipit de cap. 
Ghipsul devenise o mizerie udă, şiroindă. 

— Pr-pr-prin ca-ca-care? 

Dacă voiai să știi cum să construieşti ceva, îl întrebai pe Ben; dacă 
voiai să sti ce drum să alegi, i te adresai lui Eddie. Nu vorbeau despre 
asta, dar o știau cu toţii. Dacă te aflai într-o zonă necunoscută și voiai 
să ajungi înapoi într-un loc pe care-l știai, Eddie te putea conduce acolo, 
cotind la stânga și la dreapta cu încredere neabătută până nu mai aveai 
încotro decât să-l urmezi și să speri că treaba va ieși bine... Ceea ce 
părea să se întâmple întotdeauna. Bill îi spusese lui Richie odată că, pe 
vremea când el şi Eddie tocmai începuşeră să se joace pe Maidan, el, 
Bill, se temea mereu să nu se rătăcească. Eddie nu cunoștea asemenea 
temeri, și întotdeauna ieșeau amândoi în locul unde spunea el c-o să 
ajungă. „Dacă m-m-m-aș pi-pierde în Pădurea Hainesville și ar fi cu 
mine și E-Eddie, nu mi-aş fa-face nici o gr-rijă“, îi spusese Bill lui 
Richie. „Put şi simplu șt-st-stie. Ta-ta-tata zice că unii oameni pa-parcă 
a-ar avea o bu-bu-busolă în cap. A-a-așa-i şi Eddie.“ 

— Nu te-aud! strigă Eddie. 

— Am întrebat pri-prin care. 

— Prin care ce? 

Eddie ţinea strâns inhalatorul în mâna sănătoasă, iar Bill își spuse 
că de fapt arăta mai curând ca un guzgan înecat decât ca un copil. 

— Prin care o lu-lu-luăm? 

— Păi, asta depinde de unde vrem sä mergem, răspunse Eddie, iar 
Bill l-ar fi strâns de gât cu plăcere, deși întrebarea era perfect firească. 

Eddie privea a îndoială la cele trei țevi. Ar fi putut încăpea în ori- 
care dintre ele, dar cea de jos arăta destul de scârboasă. 

Bill le făcu semn celorlalți să se dispună în cerc. 

— Unde mama mă-sii este Mo-Mo-Monstrul? îi întrebă el. 

— În centrul orașului, răspunse prompt Richie. Exact sub centrul 
orașului. Lângă Canal. 

Beverly dădea din cap. La fel şi Ben. La fel și Stan. 

— M-M-Mike? 

— Da. Acolo este. Lângă Canal. Sau sub el. 

Bill privi din nou la Eddie: 

— Pri-pri-prin care? 


RITUALUL CHUD 117 


Eddie arătă fără tragere de inimă spre conducta de jos... Și, deși lui 
Bill i se înmuie inima, nu era surprins deloc. 

— Prin aia. 

— O, splendid, făcu nefericit Stan. Aia-i o conductă cu căcat. 

— N-o să..., începu Mike, și se întrerupse. 

Înclină capul și ascultă atent. Avea ochii alarmați. 

— Ce..., dădu să întrebe Bill, dar Mike duse un deget la buze. 

Acum Bill le putea auzi și el: pescăieli. Apropiindu-se. Mormăituri 
și cuvinte înfundate. Henry tot nu renunțase. 

— Repede, spuse Ben. Să mergem! 

Stan privi înapoi pe unde veniseră, apoi se uită la cea mai de jos 
dintre cele trei conducte. Strânse cu putere din buze şi dădu din cap: 

— Hai să mergem. Căcatul se spală. 

-— Stan Omu” Trage Una Bună! strigă Richie. Buba-buba-buba... 

— Richie, ai de gând să-ţi ţii gura? şuieră la el Beverly. 

Bill îi conduse până la conductă, strtâmbându-se când simţi miro- 
sul, și se târî înăuntru. Mirosul de canal, de căcat, dar mai era acolo şi 
un al miros, nu-i aşa? Un miros mai amenințător, mai primejdios. Dacă 
mârâitul unui animal ar putea avea miros (și, bănuia Bill, era posibil, 
dacă animalul în chestiune mâncase cele cuvenite), ar fi semănat cu 
acest miros de fond. Ne îndreptăm în directia potrivită, nu încape vorbă. 
Monstrul a trecut pe aici... Și a trecut mult pe aici. 

Nu parcurseseră douăzeci de pași, si aerul devenise deja rânced și 
otrăvitor. Bill îşi târa încet picioarele înaintând printr-o substanță care 
nu era noroi. Privi înapoi peste umăr și spuse: 

— St-st-stai imediat în u-u-urma mea, E-E-Eddie. O să am ne-ne- 
voie de ti-tine. 

Lumina păli până la cenuşiul cel mai slab, se menţinu astfel puţină 
vreme, după care se stinse și rămaseră 

(din senin) 

în întuneric. Bill se trudea înainte prin duhoare, simțind că o des- 
pica aproape [iziceşte, cu o mână întinsă înainte, parte din el așteptân- 
du-se ca dintr-un moment în altul să dea peste păr aspru şi ochi verzi ca 
niste lămpi deschizându-se în beznă. Sfârșitul avea să sosească într-o 
flacără fierbinte de durere când Monstrul o să-i înfulece capul de pe 
umeri. 

Tenebrele erau pline de sunete, toate amplificate și cu ecouri. Își 
auzea prietenii foindu-se în urma sa, câteodată murmurând câte ceva. Se 
mai auzeau gâlgâieli şi gemete stranii, metalice. O dată, un șuvoi de apă 
gretos de caldă șiroi peste şi printre picioarele lui, udându-l până la 
coapse și făcându-l să se clatine î înapoi pe călcâie. ÎL simti pe Eddie 


118 ORAȘUL BÂNTUIT 


apucându-l înnebunit de spinarea cămășii, după care micul torent slăbi. 
De la coada șirului, Richie urlă a haz de necaz: 

— Cred că tocmai s-a pișat cineva pe noi, Bill. 

Bill auzea apa canalizării curgând în izbucniri controlate prin re- 
țeaua ţevilor mai mici, care acum trebuie că se aflau deasupra capetelor 
lor. Îşi aminti conversaţia cu tatăl său despre canalele din Derry și bănui 
că ştia ce țeavă era aceea — avea menirea de a prelua surplusul ce nu se 
forma decât în timpul ploilor abundente și al sezonulul inundaţiilor. Lichi- 
dul de sus părăsea orașul Derry pentru a se vărsa în Torrault Stream și 
în Râul Penobscot. Orașului nu-i plăcea să-și verse dejecţiile în Kendus- 
keag pentru că ar fi făcut Canalul să pută. Dar toată apa așa-zis cenușie 
se elimina în Kenduskeag, și, dacă era prea multă ca să-i facă față con- 
ductele normale, intervenea o țeavă de evacuare... Precum cea pe care 
tocmai o întâlniseră. Dacă fusese una, putea fi şi o alta. Privi în sus 
nelinistit, incapabil să vadă ceva, dar știind că trebuia să fie grătare în 
arcul superior al conductei, probabil și în laturi, şi că din clipă-n clipă 
se putea să... 

Nu-și dădu seama că ajunsese la capătul tunelului decât când căzu 
din el și se clătină înainte, rotindu-şi braţele într-un efort neputincios 
de a-şi menţine echilibrul. Căzu pe burtă într-o masă semi-solidă aflată 
cam la şaizeci de centimetri sub gura conductei din care tocmai iesise. 
Ceva îi fugi peste mână, chițcăind. Cu un țipăt, se ridică în şezut unân- 
du-și la piept mâna ce-l întepa, conştient că tocmai fugise peste ea un 
şobolan; simţise târâirea scârboasă şi solzoasă a cozii sale pleşuve. 

Încercă să se salte în picioare şi dădu cu capul de plafonul jos al 
noii conducte. Lovitura straşnică îl dobori pe Bill la loc în genunchi, iar 
flori mari și roșii îi explodară în întuneric dinaintea ochilor. 

— Aveţi g-g-grijă! îşi auzi el glasul strigând; vorbele aveau un ecou 
plat. Aici e un prag! E-Eddie! U-u-unde e-ești? 

— Aici! 

Mâna lui Eddie se frecă de nasul lui Bill căutând orbește. 

— Ajută-mă să ies, Bill, nu văd nimic! E... 

Răsună un enorm plescăit apos. Beverly, Mike și Richie țipară la 
unison. În lumina zilei, perfecta armonie a lor trei ar fi fost comică; aici 
jos, în beznă, în canale, era terifiantă. Deodată toti căzură de-a berbe- 
leacul. Bill îl apucă pe Eddie în braţe ca un urs, încercând să-i ocro- 
tească fractura. 

— O, Cristoase, credeam c-o să mă-nec, genu Richie. Ne-a făcut 
fleaşcă — fir-ar să fie, un duș de căcat, o, grozav, ar trebui să facă o ex- 
cursie cu clasa aici într-o zi, Bill, l-am putea ruga pe domnul Carson s-o 
conducă... 


RITUALUL CHUD 119 


— lar domnișoara Jimmison ar putea oferi pe urmă o lectură pe 
teme de igienă, spuse Ben cu glas tremurat, și toți râseră ascutit. 

În timp ce râsetele se stingeau, Stan izbucni deodată în lacrimi 
nefericite. 

— Nu, nu, dom'le, făcu Richie, cuprinzându-l pe dibuite de umerii 
lipicioși. O să ne faci pe toți să plângem, dom'le. 

— N-am nimic! spuse cu glas sonor Stan, continuând să plângă. Pot 
îndura să-mi fie frică, dar nu suport să fiu așa de murdar, nu suport să 
nu ştiu unde sunt... 

— C-crezi că v-v-vreun chi-chibrit din a-a-alea o mai fi bun la 
c-ceva? îl întrebă Bill pe Richie. 

— Pe-ale mele i le-am dat lui Bev. 

Bill simţi o mână atingându-i-o pe a sa în întuneric și îndesându-i 
în ea un plic de chibrituri. Erau uscate. 

— Le-am ţinut la subsuoară, spuse fata. S-ar putea să mai meargă. 
Oricum, poţi să le-ncerci. 

Bill rupse un chibrit de pe cotor şi-l scăpără. Se aprinse cu un mic 
pocnet, iar băiatul îl ridică în sus. Prietenii săi stăteau adunaţi laolaltă, 
tresărind la vederea scurtei străfulgerări de lumină. Erau stropiţi și mân- 
jiti cu mizerie și toți arătau foarte tineri, și foarte speriaţi, și foarte vul- 
nerabili. În spatele lor se vedea conducta pe unde veniseră. Cea în care 
se aflau acum era și mai strâmtă. Mergea drept în ambele direcţii, având 
pardoseala așternută cu straturi de sedimente greţoase. Și... 

Trase iute aer în piept, şuierător, și scutură flacăra ce-i atinsese de- 
getele. Ascultă şi auzi sunete de apă curgând repede, de apă picurând, 
vuietul plin, ocazional, al valvelor de evacuare când se deschideau, tri- 
miţând noi valuri din canale în Kenduskeag, care se găsea acum la 
Dumnezeu ştie câţi kilometri în urma lor. Nu-i auzea pe Henry și pe 
ceilalți — nu încă. 

Spuse calm: 

— În dreapta mea e un ca-ca-ca-ca-cadavru. Cam la t-t-trei metri 
d-de no-oi. Cred că s-ar pu-putea să fie Pa-Pa-Pa... 

— Patrick? întrebă Beverly, cu vocea tremurându-i în pragul iste- 
riei. E Patrick Hockstetter? 

— D-d-da. Vrei să mai a-a-prind în-în-încă un c-chibrit? 

— Trebuie, Bill, spuse Eddie. Dacă nu văd cum merge conducta, nu 
stiu încotro s-o luăm. 

Bill aprinse chibritul. La lumina lui, văzură cu toţii mormanul verde 
si umflat ce fusese Patrick Hockstetier. Cadavrul le rânjea în întuneric 
cu oribilă amicitie, dar numai cu o jumătate de faţă; sobolanii din canal 


120 ORAȘUL BÂNTUIT 


se ocupaseră de restul. Cărţile de la școala de vară ale lui Patrick erau 
împrăștiate în jurul lui, umflate de umezeală până la proporțiile unor 
dicționare. 

— Cristoase, spuse răgușit Mike, cu ochii mari. 

— larăși îi aud, interveni Beverly. Pe Henry și pe ceilalți. 

Probabil că acustica purtase și glasul său până la ei; Henry urlă spre 
adâncul conductei şi o clipă păru că era chiar alături. 

— V-aşteptăm! strigă Richie; avea ochii strălucitori, jucăuşi, febrili. 
Tot înainte, craci-de-banană! Aici e exact ca într-o piscină! Tot îna... 

În clipa aceea se auzi din conductă un zbieret de-o asemenea 
groază şi durere nebună, încât chibritul ce-i sfârâia lui Bill între degete 
căzu şi se stinse. Braţul lui Eddie se încolăcise peste el, iar Bill îl strânse 
pe Eddie la rândul său, simţindu-i trupul tremurând ca un cablu străbătut 
de un curent electric foarte puternic, în timp ce Stan Uris se lipea de ei 
pe partea cealaltă. Urletul acela creștea, creștea... Apoi urmă un zgomot 
gros şi obscen ca un fâlfâit și răcnetul fu retezat. 

— Ceva l-a prins pe unul dintre ei, icni Mike îngrozit, în întuneric. 
Ceva... Monstrul... Bill, trebuie să ieșim de-aici... Te rog... 

Bill îi auzea pe cei rămaşi — unul sau doi, cu acustica aceea era impo- 
sibil de spus — poticnindu-se și zbătându-se prin conductă spre ei. 

— Pe-pe u-u-unde, Eddie? întrebă el zorit. Ș-șt-știi? 

— Spre Canal? întrebă Eddie, tremurând în braţele lui Bill. 

— Da! 

— La dreapta. Pe lângă Patrick... Ori peste el. 

Vocea lui Eddie se înăspri dintr-o dată: 

— Nu dau o para chioară. Era unul dintre cei care mi-au rupt brațul. 
M-a mai scuipat si în faţă. 

— Să me-mergem, zise Bill, privind înapoi spre conducta de cana- 
lizare din care tocmai ieșiseră. Î-în și-șir! Țineţi-vă mî-mî-mâna unul 
p-pe a-a-altul, ca-na-na-nainte! 

Bâjbâi în faţă, frecându-şi umărul drept de-a lungul suprafeţei de 
porțelan slinos a conductei și scrâșnind din dinţi, nedorind să calce pe 
Patrick... Sau în el. 

Aşa că se târâră mai departe prin beznă. în timp ce apele şiroiau de 
jur-împrejurul lor şi în vreme ce afară furtuna umbla și vocifera şi adu- 
cea o beznă timpurie peste Derry — o întunecime care urla cu vânt şi se 
bâlbâia cu foc electric şi trosnea cu copaci doborâti ce răsunau ca tipe- 
tele de moarte ale uriaşelor creaturi preistorice. 


RITUALUL CHUD 121 


3 


Monstrul I Mai 1985 


Acum soseau din nou şi, câtă vreme totul decursese cam așa cum 
prevăzuse Monstrul, revenise si ceva ce el nu prevăzuse: acea înnebu- 
nitoare, chinuitoare frică... acea senzaţie că ar fi existat un Altul. Mon- 
strul ura frica, s-ar fi întors asupra ei si-ar fi mâncat-o de i-ar fi stat în 
putintă... Dar frica dăntuia batjocoritoare si de neatins, iar Monstrul 
nu putea ucide frica decât ucigându-i pe ei. ` 

Cu sigurantă că nu avea nici o nevoie de o asemenea frică; acum 
erau mai bătrâni, iar numărul lor fusese redus de la șapte la cinci. Cinci 
era un număr al puterii, însă nu avea calitatea mistică și talismanică a 
lui sapte. Era adevărat că dulăul lui nu reușise să-l ucidă pe bibliotecar, 
dar bibliotecarul avea să moară în spital. Mai târziu, chiar înainte ca 
aurora să atingă cerul, Monstrul urma să trimită un infirmier cu un 
prost obicei legat de pilule otrăvitoare să-l lichideze pe bibliotecar o 
dată pentru totdeauna. 

Femeia scriitorului era acum cu Monstrul, vie, şi totuși nu tocmai 
vie — mintile îi fuseseră complet distruse la prima vedere a Monstrului, 
asa cum era el în realitate, cu toate micile sale măști si sclipiciuri 
lepădate — si toate sclipiciurile nu erau decât oglinzi, firește, reflectând 
spectatorului îngrozit cea mai rea imagine pe care-o avea în propria-i 
minte, imagini heliografice precum cele dintr-o oglindă ce poate azvârli 
reflexia soarelui într-un neștiutor ochi larg deschis, năucindu-l până la 
orbire. : 

Acum mintea nevestei scriitorului era cu Monstrul, în Monstru, 
dincolo de capătul macrouniversului; în întunecimea de dincolo de Tes- 
toasă, pe tărâmurile de dincolo de orice tărâm. 

Ea era în ochiul Monstrului; ea era în mintea Monstrului. 

Ea era în luminile moarte. 

O, dar sclipiciurile erau distractive. Hanlon, de exemplu. Nu-şi va 
fi amintind, nu în mod constient, dar mama sa i-ar fi putut spune de 
unde venea pasărea pe care o văzuse la Oțelărie. Când era bebelus în 
vârstă doar de sase luni, mama sa îl lăsase adormit în leagăn lângă casă, 
pe când eu se dusese în spate să întindă cearsafuri si scutece la uscat. 
Orăcăielile lui o reuduseseră în fugă. O cioură enormă poposise pe 
marginea căruciorului si-l ciuguleu pe micutul Mikey ca o creatură rea 
dintr-o poveste de lu creșă. Tipase de durere şi spuiniă, incupubil să 
alunge pasărea, care simtise în el o pradă slubă Femeia lovise cioara 


122 ORAȘUL BÂNTUIT 


cu pumnul, izgonind-o, văzuse că făcuse să sângereze bratele sugarului 
în două, trei locuri și-l dusese la doctorul Stillwagon să-i facă un vaccin 
antitetanic. O parte din Mike tinuse întotdeauna minte cele întâmplate 
— copil asa mititel, pasăre uriasă — iar, când Monstrul venise la el, Mike 
văzuse iarăşi pasărea uriaşă. 

Dar, când dulăul-sot al fetei de dinainte o adusese pe femeia scrii- 
torului, Monstrul nu-si pusese nici o mască — Monstrul nu se costuma 
când se găsea acasă. Dulăul-sot îl privise o dată și căzuse mort de spaimă, 
cenușiu la fată şi cu ochii umplându-i-se de sângele ce-i tâșnise din 
creier printr-o duzină de locuri. Femeia scriitorului emisese un singur 
gând, puternic şi înfricosat — O SFINTE ISUSE E FEMELA - si apoi 
toate gândurile îi încetaseră. Înota în luminile moarte. Monstrul cobori 
de la locul său și se îngriji de rămăsitele fizice ale femeii, le prepară 
pentru masa de mai târziu. Acum Audra Denbrough spânzura sus în 
mijlocul lucrurilor, înfăsurată în fire de mătase, cu capul bălăbănin- 
du-i-se în scobitura umărului, cu ochii larg deschisi si sticloși, cu 
degetele de la picioare îndreptate în jos. 

Dar încă mai exista putere în ei. Diminuată si totusi prezentă. 
Veniseră aici copii fiind si cumva, împotriva tuturor sortilor, împotriva 
a tot ce trebuia să fie, a tot ce putea fi, vătămaseră rău Monstrul, aproape 
o uciseseră, o fortaseră să se refugieze departe în adâncurile pămân- 
tului, unde se aciuise, rănită și plină de ură și tremurând într-o tot mai 
întinsă băltoacă a propriului ei sânge de neimaginat pentru nici o minte 
omenească. 

Asa că, încă un lucru nou, dacă nu vă e cu supărare: pentru prima 
oară în necontenita sa istorie, Monstrul trebuia să facă un plan; pentru 
prima oară Monstrului îi era teamă să îşi ia ce dorea din Derry, terenul 
său personal de vânătoare. 

Întotdeauna îi plăcuseră copiii. Multi adulti puteau fi folositi fără 
a Sti măcar că fuseseră folositi, iar Monstrul se hrănise chiar si cu câtiva 
dintre cei mai bătrâni de-a lungul anilor — adultii aveau propriile lor 
spaime, iar glandele lor puteau fi captate, deschise astfel ca toate chimi- 
calele fricii să inunde trupul si să săreze carnea. Dar temerile lor eruu 
în majoritate prea complexe. Temerile copiilor erau mai simple si de 
obicei mai puternice. Temerile copiilor puteau fi adesea atrase sub o 
singură faţă... Si dacă era nevoie de momeală. ei bine. ce copil nu îndră- 
geste clovnii? 

Monstrul intelegea vag că acești copii întorseseră cumva propriile 
sale urme Împotrivă-i — că, printr-o coincidentă (cu sigurantă nu inten- 
tionat, cu Siguranță nu shidati de mâna vreunui Altul), prin alăturarea 
a sapte minti extraordinar de imaginative, Monstrul fusese adusă într-o 


RITUALUL CHUD i 123 


zonă de mare pericol. Oricare dintre aceştia șapte, singur, ar fi fost 
bucatele si tainul Monstrului, si, dacă nu se întâmpla să vină împreună, 
Monstrul sigur i-ar fi cules unul câte unul, atrasă de calitatea inte- 
lectelor lor la fel cum leul poate fi atras spre o anume adăpătoare de 
mirosul zebrelor. Dar împreună descoperiseră un secret alarmant de 
care nici chiar Monstrul nu avusese cunoștință: credinta are două tăi- 
suri. Dacă zece mii de tărani medievali creează vampiri crezându-i 
reali, poate exista unul — probabil un copil — care va imagina tărușul 
necesar pentru a-i ucide. Dar un tărus nu e decât un lemn neghiob; 
mintea e barosul care-l înfige la locul său. 

Si totuşi, până la urmă Monstrul scăpase; se afundase adânc, iar 
copiii epuizați și înfricosuti preferaseră să n-o urmărească atunci când 
era vulnerabilă. Preferaseră s-o creadă moartă sau muribundă și se 
retrăseseră. 

Monstrul-femelă era conștientă de'jurământul lor si Stiuse că vor 
reveni, întocmai cum leul știe că zebra se va întoarce în cele din urmă 
la adăpătoare. Începuse să i facă planuri chiar în timp ce o apucase pico- 
teala. La deșteptare se va fi tămăduit, se va fi reînnoit — dar copilăria 
lor va fi ars ca sapte lumânări de seu. Fosta putere a imaginatiei lor va 
fi amutit si slăbit. Nu-si vor mai închipui că în Kenduskeag sunt pești 
pirania, sau că, dacă păsesti pe o crăpătură, poti într-adevăr să frângi 
spinarea mamei, ori că, de ucizi o femelă de licurici ce-ti poposeşte pe 
cămaşă, în noaptea aceea o să-ți ia casa foc. În locul acestora vor crede 
in politele de asigurări. În loc de asta vor crede în vinul de la cină — un 
soi bun, dar nu prea pretentios, ca de pildă Pouilly-F'uiss€ '83, si lusă-l 
să respire, ospătar, ai înteles? În loc de asta vor crede în televiziunea 
publică, în Gary Hart, în alergarea preventivă pentru atacurile de ini- 
mă, în renunțarea la carnea macră pentru a evita cancerul la colon. 
Vor crede în doctorita Ruth când e vorba să te futi bine si-n Jerry 
Falvell când e vorba să îti salvezi sufletul. Cu fiecare an ce trece, visu- 
rile lor vor deveni tot mai mărunte. Și, când se va trezi, Monstrul o să-i 
cheme înapoi, da, înapoi, fiindcă frica e fertilă, copilul ei e mânia, iar 
mânia ţipă că vrea răzbunare. 

Monstrul îi va chema si apoi îi va ucide. 

Numai că acum, că reveniseră, revenise şi frica. Crescuseră mari, 
şi fantezia le slăbise — dar nu atât de mult pe cât crezuse Monstrul. Mon- 
strul simtise un spor amenintător si alarmant al puterii lor când se strân- 
seseră laolaltă, si pentru prima oară se întrebase dacă nu cumva făcuse 
o greşeală. 

Dar de ce să fie pesunistă? Zarurile erau aruncate şi nu toate sem- 
nele erau de rău augur. Scriitorul era pe jumătate înnebunit după 


124 ORAȘUL BÂNTUIT 


nevastă-sa, si asta era bine. El era cel mai puternic, cel care oarecum 
îsi antrenase mintea de-a lungul anilor pentru această confruntare, iar, 
când scriitorul va fi mort cu matele vărsându-i-se din trup, când pre- 
tiosul lor „Bill Barosanul“ va fi mort, ceilalti vor cădea iute pradă 
Monstrului. 

Monstrul se va ospăta bine... Și apoi poate va cobori din nou în 
adâncuri. Și va dormita. O vreme. : 


În tuneluri / 4.30 dimineata 


— Bill! strigă Richie în conducta cu ecou. 

Se mișca pe cât putea de repede, dar asta nu însemna mare lucru. 
Își amintea că, fiind copii, merseseră aplecati prin conducta aceea, care 
se îndepărta de staţia de pompare de pe Maidan. Acum se târa, iar tune- 
lul părea imposibil de strâmt. Ochelarii tot voiau să-i lunece pe vârful 
nasului, iar el și-i tot împingea la loc. Îi auzea pe Bev și Ben în urma sa. 

— Bill! urlă din nou. Eddie! 

— Sunt aici! pluti înapoi până la el vocea lui Eddie. 

— Unde-i Bill? strigă Richie. 

— Mai în faţă! răspunse Eddie; acum era foarte aproape, iar Richie 
mai degrabă îl simţea decât îl vedea, în fata sa. Nu vrea s-aștepte! 

Capul lui Richie se ciocni de piciorul lui Eddie. Un moment mai 
târziu, Bev își înfipse creștetul în fundul lui Richie. 

— Bill! zbieră Richie din toţi bojocii, iar conducta îi canaliză stri- 
gătul și i-l trimise înapoi, făcând să-l doară propriile-i urechi. Bill, 
asteaptă-ne! Trebuie să mergem împreună, ce, nu stii? 

Slab, cu ecou, Bill: 

— Audra! Audra! Unde ești? 

— Lua-te-ar-dracu”, Bill Barosane! strigă încet Richie. 

Ochelarii îi căzură de pe nas. Înjură, pipăi după ei ŞI şi-i puse la 
loc, şiroind de apă. Trase aer în piept și strigă iar: 

— O să te rătăceşti fără Eddie, futu-te-n cur de prost! Asteaptă! As- 
teaptă-ne si pe noi! M-auzi, Bill? ASTEAPTA-NE SI PE NOI, FIR-AI 
AL DRACU'! 

Urmă un moment de tăcere chinuitoare. Părea că nu respirau nici 
unul. Tot ce putea auzi Richie era susurul îndepărtat al apei; de data asta 
canalul era secat, cu excepţia câte unei băltoace stătute. 

— Bill! : 


r RITUALUL CHUD 125 


Îşi trecu prin păr o mână tremurândă și se luptă să nu-i dea lacri- 
mile. 

— HAIDE... TE ROG, OMULE! ASTEAPTA-NE! TE ROG! 

Și, încă mai slab, glasul lui Bill ajunse până la ei: 

— Aştept. 

— Multumescu-Ti, Doamne, pentru micile-Ţi daruri, murmură Richie 
și îl plesni pe Eddie peste fund. Dă-i. 

— Nu știu cât o să mai pot doar c-un braţ, răspunse a scuză Eddie. 

— Dă-i bătaie oricum, îl îndemnă Richie, iar Eddie reîncepu să se 
târască. 

Bill, hăituit și aproape epuizat, îi aștepta în putul de scurgere unde 
cele trei conducte stăteau aliniate ca lentilele unui stop stins. Aici aveau 
loc destul ca să stea în picioare. 

— Acolo, arătă Bill. C-Criss. Si B-B-B-Belch. 

Priviră. Beverly gemu, iar Ben o cuprinse cu brațul. Scheletul lui 
Belch Huggins, înveșmântat în zdrente putrezite, părea mai mult sau 
mai puţin intact. Ceea ce rămăsese din Victor nu avea cap. Bill privi de 
partea cealaltă a puţului și văzu un craniu rânjit. 

Acolo era; acolo era și restul. Trebuia să-l fi lăsat în pace, băieti, 
spuse Bill în sinea sa și se înfioră. Sectorul acela al rețelei de canalizare 
nu mai era folosit. Richie considera că motivul era destul de clar. Uzina 
de tratare a reziduurilor își intrase în drepturi. La un moment dat, în anii 
când ei erau cu toţii ocupați să se radă, să conducă maşina, să fumeze, 
să se mai și fută putintel, să facă toate rahaturile astea grozave, Agenţia 
de Protecţie a Mediului hotărâse că deversarea apelor de canalizare brute — 
şi chiâr și a apei cenușii — în râuri și fluvii era inadmisibilă. Așa că partea 
aceea a sistemului de canalizare pur și simplu intrase în descompunere, 
iar cadavrele lui Victor Criss şi Belch Huggins se descompuseseră ală- 
turi de ea. La fel ca Băieţii Sălbatici ai lui Peter Pan, Victor şi Belch nu 
mai crescuseră niciodată. Acolo erau scheletele a doi băieți în resturi 
zdrenţuite de tricouri și blugi ce putreziseră până la inconsistenţă. 
Mucegaiul crescuse pe xilofonul îndoit al cuștii toracice a lui Victor și 
peste acvila de pe catarama centurii ostăsesti. 

— I-a prins Monstrul, spuse încet Ben. Mai tineti minte? Am auzit 
când s-a-ntâmplat. 

— Audra a m-muril. 

Glasul lui Bill avea inflexiuni metalice, neomenești. Adăugă: 

— O stiu. 


126 ORAȘUL BÂNTUIT 


— Nu știi nimic! exclamă Beverly cu o asemenea furie, încât Bill 
fremătă și o privi. Tot ce ştii sigur e că mulţi alți oameni au murit, în 
cea mai mare parte copii. 

Traversă putul până la el și i se opri în față cu mâinile în șolduri. 
Chipul și brațele-i erau mânjite cu murdărie, părul încleiat de noroi. 
Richie o găsea absolut magnifică. 

— Şi știj şi cum a fost omorâtă. 

— Ni-niciodată n-ar fi trebuit să-i s-s- spun u-unde mă du-duc. De 
ce-am făcut-o? De ce-am 

Mâinile femeii se repeziră înainte și-l apucară de cămasă. Uimit, 
Richie o privi cum îl zgâlțâie: 

— Ajunge! Stii de ce-am venit! Am jurat, si o vom face! Mă în- 
țelegi, Bill? Dacă a murit, a murit... Dar Monstrul n-a murit! Acum 
avem nevoie de tine. Pricepi? Avem nevoie de tine! 

Începuse să plângă. 

— Așa că ţine-te tare, pentru noi! Tine-te tare pentru noi ca înainte, 
că altminteri n-o să mai ieșim nici unul de-aici! 

O privi un lung răstimp fără o vorbă, iar Richie se pomeni spunând 
în sinea sa: Haide, Bill Burosane. Haide, haide... 

Bill privi în jur, la ceilalți, și dădu din cap. 

— E-Eddie. 

— Sunt aici, Bill. 

— M-mai ti-tii minte prin care c-c-conductă? 

Eddie arătă pe lângă Victor: 

— Aia-i cea cu pricina. Pare cam micuță, nu? 

Bill dădu iarăși din cap: 

— O poţi face? Cu bra-bra-braţul rupt? 

— Pentru tine pot, Bill. - 

Bill surâse: cel mai istovit şi mai teribil surâs pe care-l văzuse 
Richie în viaţa sa. 

— Du-du-ne acolo, E-Eddie. Hai să-l dă-dăm gata. 


5 


In tuneluri ! A 55 dimineata 


În timp ce se târa, Bill își aminti de diferenta de nivel din capătul 
acelei conducte, dar tot îl luă prin surprindere. La un moment dat, mâi- 
nile i se frecuu de suprafața scorţoasă a vechii tevi; în următorul, patinau 
pe aer. Căzu în faţă și insunctiv se rostogoli, aterizând pe un umăr, cu 
o trosnitură dureroasă. 


RITUALUL CHUD 127 


` 


— Fiti a-a-atenţi! se auzi pe sine strigând. Aicea-i ho-hopul! 
E-E-Eddie? 

— Aici! 

Una din mâinile lui Eddie şterse fruntea lui Bill. 

— Poti să m-ajuti să ies? 

Își petrecu bratele împrejurul lui Eddie şi-l ridică, încercând să aibă 
grijă de braţul vătămat. Ben veni următorul, apoi Bev și la urmă Richie. 

— Mai ai ceva chi-chi-chibrituri, R-Richie? 

— Am eu, răspunse Beverly. Bill simti o mână atingându-i-o pe a 
lui în întuneric şi îndesându-i în ea un plic de chibrituri. 

— Nu mai sunt decât opt sau zece, dar mai are și Ben. Din cameră. 

— Le-ai tinut la su-su-subsuoară, B-Bev? 

— De data asta nu, spuse ea şi-l cuprinse cu braţele în beznă. 

O strânse cu putere, ținând ochii închiși și încercând să absoarbă 
încurajarea pe care ea voia atât de mult să i-o transmită. 

O eliberă blând si aprinse un chibrit. Puterea amintirii era extraor- 
dinară — cu toţii priviră în același timp spre dreapta. Ceea ce mai rămă- 
sese din cadavrul lui Patrick Hockstetter era tot acolo, printre nişte 
obiecte diforme şi acoperite de mucegai ce puteau să fi fost cărți. Sin- 
gurul lucru ce putea fi cu adevărat recunoscut era un semicerc proemi- 
nent de dinţi, dintre care doi sau trei cu plombe. 

Și ceva din apropiere. Un cerc lucitor abia zărit în ang pâlpâi- 
toare a chibritului. 

Bill scutură chibritul şi aprinse încă unul. Se aplec să-l ridice. 

— Verigheta Audrei. 

Vocea îi era goală, lipsită de expresie. 

Chibritul i se stinse între degete. 

În beznă, își puse verigheta. 

— Bill? făcu ezitant Richie. Ai idee 


6 


În tuneluri | 2.20 după-amiaza 


cât timp rătăciseră prin tunelurile de sub Derry de când părăsiseră 
locul unde zăcea cadavrul lui Patrick Hockstetter, dar Bill era sigur că 
nu si-ar mai putea găsi niciodată calea de înapoiere. Se tot gândea la 
ceea ce-i spusese tatăl său: Poti rătăci acolo săptămâni întregi. Dacă 
simţul orientării al lui Eddie îi lăsa acum de izbeliște, n-aveau nevoie de 
Monstru ca să-i omoare; aveau să rătăcească până mureau... Sau, dacă 


128 ORAȘUL BÂNTUIT 


intrau în sectorul greșit al ţevilor, până erau înecaţi ca șobolanii într-un 
butoi cu apă de ploaie. 

Dar Eddie nu părea nici un pic îngrijorat. Din când în când îi cerea 
lui Bill să mai aprindă unul dintre tot mai puţinele chibrituri, privea în 
jur gânditor, apoi pornea din nou la drum. Cotea la stânga și la dreapta 
aparent la voia întâmplării. Uneori conductele erau atât de mari, încât 
Bill nu le putea atinge plafonul nici dacă întindea mâna. Câteodată erau 
obligaţi să meargă târâș și la un moment dat, timp de cinci oribile 
minute (care părură mai mult de cinci ore), își urmară drumul trântiți 
pe burtă, acum cu Eddie în frunte si ceilalți după el, fiecare cu nasul în 
călcâiele celui din faţă. 

Singurul lucru de care Bill era pe deplin sigur era acela că ajunse- 
seră într-o portiune scoasă din uz a sistemului de canalizare din Derry. 
Lăsaseră toate conductele active fie mult în urmă, fie mult deasupra. 
Vuietul apei curgând slăbise până la un tunet îndepărtat. Aceste ţevi 
erau mai vechi, nu din ceramică arsă, ci dintr-un material sfărâmicios, 
ca argila, din care se prelingeau uneori izvoare de lichid cu miros neplă- 
cut. Duhorile dejecţiilor umane — acele mirosuri fetide care amenin- 
țaseră să-i sufoce pe toţi — se risipiseră, dar le luase locul un alt miros, 
galben şi străvechi, cu mult mai rău. 

Ben credea că era mirosul mumiei. Lui Eddie îi mirosea ca lepro- 
sul. Richie se gândea că duhnea precum cea mai veche jachetă de flanelă 
din lume, acum putredă și în descompunere — o jachetă de ţapinar, una 
foarte mare, destul de mare pentru un personaj ca Paul Bunyan, even- 
tual. Beverly recunoștea putoarea sertarului de ciorapi al tatălui ei. În 
mintea lvi Stan Uris trezea o amintire groaznică din cea mai fragedă 
pruncie — amintire ciudat de evreiască pentru un băiat ce n-avea decât 
cea mai ceţoasă înțelegere a etniei sale. Mirosea ca lutul amestecat cu 
ulei şi-l făcea să se gândească la un demon fără ochi și gură numit Go- 
lem, un om de lut pe care evreii renegați se presupunea că îl plămădiseră 
în Evul Mediu pentru a-i salva de goyii ce-i jefuiau, le violau femeile şi 
apoi îi trimiteau să-şi facă bagajele. Mike se gândea la izul uscat al 
penelor dintr-un cuib mort. 

Când în sfârșit ajunseră la capătul îngustei conducte, se prelinseră 
ca tiparii în jos pe suprafaţa curbată a alteia, care era orientată în unghi 
oblic faţă de cea prin care veniseră, şi „lescoperiră că se puteau ridica 
din nou în picioare. Bill pipăi gămăliile chibriturilor rămase în plic. 
Patru. Gura i se strânse şi hotărî să nu le spună celorlalți cât se apro- 
piaseră de sfârşitul luminii lor... decât dacă era absolută nevoie. 

— Cu-cu-cum o d-duceti, b-b-băi? 


RITUALUL CHUD 129 


Murmurară răspunsuri, iar el dădu din cap pe întuneric. Nici urmă 
de panică, şi nici o lacrimă de când cu ale lui Stan. Asta era bine. Dibui 
după mâinile lor și rămaseră astfel o vreme în beznă primindu-și și tot- 
odată dăruindu-și unii altora atingerea. Bill simţea în asta o exaltare lim- 
pede, un simțământ cert că, într-un fel sau altul, valorau mai mult decât 
totalul celor şapte personalități ale lor; fuseseră reînsumaţi într-un întreg 
mai puternic. 

Aprinse unul dintre chibriturile rămase şi văzură un tunel îngust în- 
tinzându-se într-o pantă coborâtoare. Capătul superior al acestei țevi era 
festonat cu pânze de păianjen lăbărţate, unele rupte de apă și atârnând 
ca nişte linţolii. Vederea lor îi stârni lui Bill un fior atavic. Aici pardo- 
seala era uscată, dar acoperită cu un strat gros de mâl străvechi și ceva 
ce ar fi putut să fie frunze, mucegai... Sau niște excremente de neînchi- 
puit. Mai încolo văzu un morman de oase și niște zdrenţe verzi. Poate 
să fi fost cândva materialul numit „bumbac lustruit“, haine de muncitor. 
Bill îşi închipui vreun lucrător la Departamentul Canalizării sau la 
Departamentul Apelor care se pierduse, rătăcise până aici și fusese des- 
coperit... 

Chibritul sfârâi. Îi înclină vârful în jos, pentru ca lumina să ţin: 
putin mai mult. : 

— Ș-s-ştii unde su-su-suntem? îl întrebă el pe Eddie. 

Eddie arătă în josul deschizăturii ușor strâmbe a.tunelului: 

— Canalu-i într-acolo. La nici juma” de kilometru, dacă ăla n-o ia 
în altă direcţie. Acum suntem exact sub Up-Mile Hill, cred. Dar, Bill... 

Flacăra chibritului îi arse degetele lui Bill, iar acesta îl lăsă să cadă. 
Rămaseră din nou în întuneric. Cineva — lui Bill i se păru că era Beverly 
- oftă. Înainte însă ca flacăra să se fi stins, văzu îngrijorarea de pe chipul 
lui Eddie. 

— C-c-ce? Ce es-este? 

— Când spun că suntem sub Up-Mile Hill, înțeleg că suntem chiar 
sub ea. De-acum s-a făcut foarte multă vreme de când tot coborâm. 
Nimeni n-ar instala vreodată conducte de canalizare la o asemenea 
adâncime. Când sapi un tunel atât de adânc, îl numești galerie de mină. 

— La ce adâncime presupui că ne aflăm, Eddie? întrebă Richie. 

— La un sfert de kilometru. Poate mai mult. 

— Doamne-fereşte! exclamă Beverly. 

— Oricum astea nu-s ţevi de canalizare, spuse Stan din spatele lor. 
Poti să-ţi dai seama după miros. E nasol, dar nu-i miros de canal. 

— Cred că mai curând aş mirosi un canal, spuse Ben. Aici 
miroase ca... - Ey 


130 ORAȘUL BÂNTUIT 


Un urlet pluti în jos până la ei, ieșind din gura conductei pe care 
tocmai o părăsiseră și ridicându-i lui Bill părul de pe ceafă. Toţi șapte 
se strânseră laolaltă, agățându-se unul de altul. 

— ...mâna pe voi, pui de cătea. Punem noi mâna pe voooooooi... 

— Henry, suflă Eddie. O, Doamne, tot mai vine după noi. 

— Nu mă surprinde, replică Richie. Unii sunt prea proști ca să se 
lase. * 

Puteau auzi gâfâieli slabe, târșâit de pantofi, foşnetul hainelor. 

— ...V000000000i... 

— Ha-ha-haideti, îi chemă Bill. 

Porniră în josul conductei, acum mergând doi câte doi cu excepţia 
lui Mike, care venea la coada șirului: Bill și Eddie, Richie şi Bev, Ben 
și Stan. l | 

— C-c-cât de de-departe-n u-u-urmă crezi că-că-i H-H-Henry? 

— N-am cum să spun, Bill Barosane. Ecourile sunt proaste, zise 
Eddie, şi cobori glasul. Ai văzut grămada aia de oase? 

— D-d-da, răspunse Bill, vorbind și el mái încet. 

— Alături de haine era o centură de scule. Cred că era un tip de la 
Departamentul Apelor. 

— Şi e-e-eu cre-cred. 

— De cât timp ai zice că?... 

— N-n-nu șt-șt-ştiu. 

Eddie strânse pe întuneric braţul lui Bill cu mâna teafără. 

Trecuseră poate cincisprezece minute, când auziră ceva apropiin- 
du-se de ei prin beznă. 

Richie se opri, îngheţat din creștet până-n tălpi. Deodată avu din 
nou vârsta de trei ani. Ascultă miscarea aceea foită, strivită — apropiin- 
du-se de ei, apropiindu-se — şi sunetele șoptitoare, ca de crengi, ce-o 
însoțeau, și încă înainte ca Bill să scapere un chibrit știu ce era. 

— Ochiul! zbieră. Cristoase, e Ochiul Târâtor! i 

O clipă, ceilalți n-au fost siguri de ceea ce vedeau (Beverly avu im- 
presia că tatăl ei o găsise chiar și aici, iar Eddie avu o viziune fugară a 
lui Patrick Hockstetter revenit la viaţă, într-un fel sau altul Patrick îi 
depășise și ajunsese în faţa lor), dar ţipătul lui Richie, certitudinea lui 
Richie, fixă forma pentru toţi. Văzură ce vedea şi Richie. 

Un Ochi gigantic umplea tunelul, cu pupila sticloasă şi neagră de 
doi coti în diametru şi irisul de un roșiatic-mâlos. Albul era umflat, mem- 
branos, dantelat cu vinișoare roşii care pulsau ritmic. Era o oroare gelati- 
noasă, fără pleoape, fără gene, ce se misca pe un pat de tentacule cu 
înfățisare de carne vie. Acestea bâjbâiau pe suprafata sfărâmicioasă a 
tunelului și se afundau în ea ca niște degete, astfel că impresia percepută 


RITUALUL CHUD 131 


în lumina chibritului sfârâitor al lui Bill era aceea a unui Ochi căruia îi 
crescuseră cumva degete de cosmar ce-l trăgeau înainte. 

Se zgâia la ei cu lăcomie albă și febrilă. Chibritul se stinse. 

Pe întuneric, Bill simţi acele tentacule rămuroase mângâindu-i 
gleznele, gambele... Dar nu se putea misca. Trupul îi era țintuit pe loc. 
Simţea cum se apropie Monstrul; simțea căldura iradiind din „Monstru și 
putea auzi pulsul umed al sângelui irigându- i membranele. Își i imagină 
senzaţia lipicioasă pe care urma s-o aibă când Monstrul îl va atinge, și 
tot nu se simţi în stare să urle. Nici chiar când noi tentacule i se strecu- 
rară împrejurul taliei, agăţându-i-se prin găicile blugilor și începând să-l 
tragă, nu reuşi să ţipe sau să se opună. O somnolenţă mortală părea să-i 
fi amortit tot trupul. 

Beverly simţi cum unul dintre tentacule îi lunecă pe după pavili- 
onul urechii şi se strânge deodată ca un lat. Durerea o fulgeră și se pomeni 
trasă înainte, zbătându-se și gemând, ca și cum o învăţătoare bătrână la 
capătul răbdării ar fi obligat-o să vină spre fundul clasei, unde avea să 
fie silită să șadă pe coji de nucă. Stan și Richie încercară să se retragă, 
dar o pădure de tentacule nevăzute se unduia și șoptea acum în jurul lor. 
Ben o cuprinse pe Beverly cu un braţ și încercă s-o smucească îndărăt. 
Ea îl strânse de mâini cu cleștii de fier ai panicii. 

— Ben... Ben, m-a prins... 

— Ba nu te-a... Stai... Te trag eu... 

Trase cu toată puterea, iar Beverly zbieră când durerea îi sfâşie ure- 
chea și începu să curgă sânge. Un tentacul uscat și dur zgârie cămașa lui 
Ben, se opri, apoi i se răsuci într-un nod dureros în jurul umărului. 

Bill întinse mâna și plesni o umezeală cleioasă și moale. Ochiul! 
ţipă mintea sa. O, Doamne, mi-am băgat mâna în Ochi! O, Doamne! O, 
Sfinte și milostive Doamne! Ochiul! Mâna mea în Ochi! 

Acum începu să se zbată, dar tentaculele îl trăgeau inexorabil 
înainte. Mâna îi dispăru în căldura aceea umedă și avidă. Braţul îi pă- 
trunse în Ochi până la cot. Din clipă-n clipă, restul trupului avea să i se 
lipească de acea suprafaţă cleioasă, și simtea că în același moment își 
va pierde minţile. Se zvârcolea înnebunit, lovind tentaculele cu mâna 
cealaltă. 

Eddie stătea ca un copil ce visează, auzind țipetele înăbușite și sune- 
tele luptei în timp ce prietenii săi erau trași spre Ochi. Simţea tentaculele 
în jurul său, dar până acum nici unul nu-l atinsese încă. 

Fugi acasă! îi porunci cu voce tare mintea sa. Fugi acasă la 
mămica, Eddie! Poti găsi drumul! 

Bill urlă în beznă — un sunet înalt, disperat, căruia îi urmară ples- 
căituri şi bolboroseli hidoase. 


132 ORAŞUL BÂNTUIT 


Paralizia lui Eddie se sfâşie complet — Monstrul încerca să-l înhaţe 
pe Bill Barosanul! 

— Nu! mugi Eddie — era un răget scos din adâncul sufletului. 

În veci n-ai fi crezut că un asemenea urlet de luptător nordic poate 
ieşi dintr-un piept atât de subțire, pieptul lui Eddie Kaspbrak, plămânii 
lui Eddie Kaspbrak, care fireşte sufereau de cel mai cumplit caz de 
astmă din Derry. Se repezi înainte, sărind peste tentaculele ce-l căutau 
fără să le vadă, cu braţul rupt lovindu-i-se de piept după cum se legăna 
înainte și înapoi în ghipsul ud leoarcă. Bâjbâi în buzunar şi își scoase 
inhalatorul. 

(acid gustul ăsta îl are de acid acid de baterie acid) 

Se ciocni de spinarea lui Bill Denbrough şi-l trânti într-o parte. Se 
auzi un sunet de ruptură apoasă, urmat de un miorlăit jos și vioi pe care 
Eddie nu atât îl auzi cu urechile, cât îl simti în minte. Ridică inhalatorul. 

(acid e acid dacă acid vreau eu să fie asa că mănâncă-l mănâncă-l 
mănâncă) f 

— ACID DE BATERIE, FUTU-TI CRETINU’ MA-TII! zbieră Eddie 
și trase o rafală. 

În același timp îi dădu Ochiului un şut. Piciorul i se afundă adânc 
în gelatina corneei. Un șuvoi de fluid fierbinte îi năpădi gamba. Își trase 
simi înapoi, vag conștient că rămăsese fără un pantof. 

— CARĂ-TE DE-AICI! PLIMBĂ URSU’, SAM! VALEA, JOSÉ! 
ROIU’! FUTE-TE-AS! 

Simti tentaculele atingându-l, nehotărâte însă. Apăsă iar trăgaciul 
inhalatorului, învăluind Ochiul, si simţi/auzi iarăși mieunatul... acum 
surprins, rănit. 

— Luptati-vă! răcni Eddie la ceilalţi. Nu-i decât un căcat de Ochi! 
Luptati-vă cu el! M-auziti? Luptă-te, Bill! Bate-l pe muiangiu de să se 
cace pe el! Isuse Cristoase, futu-vă-n cur de mototoli, că eu îl fac pe 
Monstru chisălită ȘI MAI AM SI-O MÂNA-N GHIPS! 

Bill își simţi puterile revenind. Îşi smulse bratul șiroind din Ochi... 
iar apoi îl repezi, cu pumnul în faţă, la loc înăuntru. Un moment mai 
târziu Ben era lângă el. Fugi drept în Ochi, scoase un mormăit de sur- 
priză şi dezgust, iar apoi începu o ploaie de pumni peste suprafaţa sa 
gelatinoasă şi tremurătoare. 

— Las-o-n pace! răcni el. Se-uude? Las-o-n pace! Cară-te de-aici! 
Cară-te de-aici! 

— Doar un Ochi! Doar un căcat de Ochi! 

Eddie zbiera în delir. Trase iar cu inhalatorul și simți cum Monstrul 
dă înapoi. Căzură tentaculele de pe el. 

— Richie! Richie! So pe el! Nu-i decât un Ochi! 


RITUALUL CHUD 133 


Richie se împletici în faţă, incapabil să creadă că făcea una ca asta, 
că se apropia efectiv de cel mai groaznic și mai cumplit monstru din 
lume. Dar acesta era adevărul. 

Îi trase doar un singur pumn slab, iar senzaţia propriei sale mâini 
cufundându-se în Ochi — era gros și ud și oarecum nisipos — îl făcu să-și 
verse matele într-o convulsie enormă și fără gust. Din el ieși un sunet — 
bleah! — şi gândul că practic borâse pe Ochi îl făcu s-o mai facă o dată. 
Nu dăduse decât un singur pumn, dar, de vreme ce el crease acel mon- 
stru anume, poate că doar atât era de ajuns. Dintr-o dată tentaculele se 
retraseră. Auzeau cum Monstrul se îndepărtează... lar apoi singurele 
sunete rămase erau gâfâitul lui Eddie şi plânsul încet al lui Beverly, cu 
o mână la urechea ce-i sângera. 

Bill scăpără unul dintre ultimele trei chibrituri și se holbară unii la 
alţii cu fețe buimace și şocate. Braţul stâng al lui Bill șiroia de o clisă 
groasă și tulbure, asemănătoare cu un amestec de albuș de ou parţial 
coagulat și muci. Sângele se prelingea încet pe o parte a gâtului lui 
Beverly, iar pe obrazul lui Ben se zărea o tăietură proaspătă. Richie își 
împinse lent ochelarii pe nas. 

— Su-su-sunlteţi bi-bi-bine? întrebă răgușit Bill. 

— Cum esti tu, Bill? întrebă Richie la rândul său. 

— Bi-bine. 

Se întoarse spre Eddie și-l îmbrăţișă pe băieţelul mai mic cu o forţă 
aprigă. 

— Mi-ai sa-sa-salvat viaţa, omule. 

— Ţi-a halit pantofu', exclamă Beverly şi slobozi un hohot neas- 
tâmpărat. Nasol ai mai păţit-o. 

— Îți cumpăr eu o pereche nouă de pantofi când ieşim de-aici, spuse 
Richie și-l bătu pe Eddie pe spate, în întuneric. Cum ai reușit, Eddie? 

— L-am împușcat cu inhalatorul. Cică era acid. Gustul ăsta-l are 
după un timp dacă am, înțelegeti, o zi proastă. A mers de minune. , 

— „Eu îl fac pe Monstru chisăliță. SI MAI AM ȘI-O MÂNÂA-N 
GHIPS!“ spuse Richie şi râse nebunește. N-a fost chiar nasol, Eds. De 
fapt aproape chicoticos, îți zic eu. 

— Nu suport să-mi zici Eds. 

— Știu, răspunse Richie, îmbrăţișându-l strâns, dar cineva trebuie să 
te călească, Eds. Când vei înceta să mai duci ig-zistenţa asta ocrotită, de 
copil mic, şi-ai să crești mare, ai să, voi a zice, voi a zice, ai să descoperi 
că viata nu-i întotdeauna atât de uşoară, băiete! 

Eddie începu să guite de-atât râs: 

— Asta-i cea mai căcăcioasă Voce din câte-am auzit, Richie. 


1 34 ORAȘUL BÂNTUIT 


— Păi, une drăcia aia de inhalator la-ndemână, zise Beverly. S-ar 
putea să mai ai nevoie de el. 

— N-ai văzut pe undeva Monstrul? întrebă Mike. Când ai aprins 
chibritul. 

— S-s-s-a d-d-dus, spuse Bill, apoi adăugă amar: Dar ne apropiem. 
Ne apropiem de locul unde s-st-stă Mo-Monstrul. Și cr-cred că de data 
as-asta l-am r-r-rănit. 

— Henry tot mai vine, zise Stan; avea vocea joasă și aspră. Îl aud 
pe undeva în spate. 

— Atunci hai s-o luăm din loc, propuse Ben. 

Porniră. Tunelul înainta constan. în jos, iar mirosul — acea duhoare 
amenințătoare și sălbatică — se înteţea treptat. Când și când îl auzeau pe 
Henry în urma lor, dar acum tipetele lui păreau îndepărtate şi deloc 
importante. Cu toţii aveau o anume senzaţie — asemănătoare cu acel 
simțământ de deconectare, acel simţământ că ar fi alunecat într-o lume 
paralelă, ce-i încercase în casa de pe Neibolt Street — senzaţie că trecu- 
seră dincolo de marginea lumii cunoscute, până într-un soi de neființă 
stranie. Bill simţea (deşi nu avea vocabularul pentru a exprima ceea ce 
ştia) că se apropiau de întunecata si descărnata i rimă a aşezării Derry. 

Lui Mike Hanlon i se părea că poate aproape să simtă bătaia bol- 
navă, aritmică, a acelei inimi. Beverly avea o senzatie de putere malefică 
sporind în jurul ei, părând s-o învăluie, categoric încercând s-o smulgă de 
lângă toţi ceilalți și s-o însinoureze. Cu nervozitate, întinse mâinile de 
cealaltă parte şi le prinse pe aie lui Bill şi Ben. Avea impresia că trebuie 
să se întindă prea departe, și strigă agitată: 

— Ţineţi-vă de mâini! Se pare că ne îndepărtăm unii de alții! 

Stan a fost cel care şi-a dat primul seama că putea vedea din nou. 
O radiaţie scăzută, ciudată, plutea prin aer. La început nu putea vedea 
decât mâini — ale sale, ținând-o pe a lui Ben într-o parte și a lui Mike în 
cealaltă. Apoi observă că putea să vadă nasturii de pe cămașa înnoroilă 
a lui Richie şi inelul Captain Midnight — un fleac de premiu din cine ştie 
ce cutie cu fulgi de cereale — pe care lui Eddie îi plăcea să-l poarte pe 
degetul mic. 

— Băi, voi vedeti? întrebă Stan, oprindu-se pe loc. 

Ceilalţi se opriră și ei. Bill privi în Jur, inițial conștient că putea să 
vadă — puţin, oricum — şi apoi dându-și seama că tunelul se lărpise ui- 
mitor de mult. Se aflau acum într-o încăpere curbată, mare cel puţin cât 
Summer Tunnel din Boston. Mai mare, se corectă el, uitându-se în jur 
cu o senzaţie crescândă de uluire. 


RITUALUL CHUD 135 


Își lăsară capetele pe spate ca să vadă tavanul, aflat acum la cinci- 
sprezece metri sau chiar mai mult deasupra lor, susținut de niște proptele 
arcuite de piatră, asemenea unor coaste. Cuiburi de pânze de păianjen 
murdare atâmau între ele. Pardoseala era pietruită, dar așternută pe dea- 
supra cu un strat de noroi atât de vechi, încât sunetul pașilor nu li se 
modificase. Pereţii curbi se aflau la cel puţin cinci metri distanţă de ei 
pe fiecare parte. 

— Departamentul Apelor chiar trebuie că și-a ieşit din minţi pe aici, 
remarcă Richie, iar hohotul lui de râs era stingher și încordat. 

— Pare o catedrală, zise încetișor Beverly. 

— De unde vine lumina? vru să știe Ben. 

— Vine d-drept din pe-pe-pereţi, se p-pare, răspunse Bill. 

— Mie nu-mi place, spuse Stan. 

— Hai să mergem. H-H-Henry o să ne sufle î-î-în ce-ceafă... 

Un zbieret enorm sfâșie penumbra, urmat de fâlfâitul greu, tunător, 
al aripilor. O siluetă apăru în picaj din întuneric, cu un ochi aruncând 
văpăi — celălalt era o lampă stinsă. 

— Pasărea! zbieră Stan. Păzea, e pasărea! 

Se năpusti spre ei ca un avion de vânătoare obscen, cu ciocul său 
portocaliu împlătoșat deschizându-se și închizându-se pentru a dezvălui 
căptușeala interioară roz a gurii, plisată precum capitonajul de satin al 
unui Coșciug. 

Zbură drept spre Eddie. 

Ciocul său îi zgârie umărul, iar băiatul simţi durerea pătrunzându-i 
carnea ca un acid. Sângele îi șiroi pe piept. Ţipă când bătaia aripilor îi 
suflă în faţă aerul otrăvitor din tunel. Monstrul descrise un cerc, cu ochiul 
arzând fioros, rostogolindu-se în orbită, tulburat doar atunci când mem- 
brana zvâcni în jos un moment spre a-l acoperi cu o peliculă de ţesut 
subţire. Ghearele sale îl căutau pe Eddie, care se feri, țipând. Îi sfâșiară 
spatele cămășii, trasând dâre stacojii puţin adânci de-a lungul omopla- 
ților. Eddie zbieră si încercă să se îndepărteze târâș, dar pasărea atacă 
din nou. 

Mike se repezi înainte, căutând cu mâna în buzunar. Scoase un bri- 
ceag cu o singură lamă. În timp ce zburătoarea plonja din nou asupra lui 
Eddie, îl abătu într-un arc rapid şi strâns peste unul dintre pinteni. Tăie 
adânc, şi sângele năvăli. Pasărea lunecă într-o parte, apoi se întoarse cu 
aripile strânse şi se prăvăli ca un glonţ. Mike căzu lateral în ultima clipă, 
lovind în sus cu briceagul. Rată, iar gheara păsării îi izbi încheietura cu 
asemenea forţă, încât mâna îi amorti, începând să-l înțepe — vânătaia ce 


136 ORAȘUL BÂNTUIT 


avea să înflorească acolo mai apoi va ajunge aproape până la cot. Cuţitul 
zbură în întuneric. 

Pasărea reveni, scârțâind victorioasă, iar Mike se rostogoli peste 
trupul lui Eddie, aşteptându-se la ce era mai rău. 

Stan păși spre cei doi băieți trântiţi la pământ în timp ce pasărea 
dădea un nou atac. Rămase drept, mic și oarecum cochet în ciuda mize- 
riei încrustate în mâini și braţe, în pantaloni și cămașă, și deodată ridică 
braţele într-un gest curios — palmele în sus, degetele în jos. Pasărea slo- 
bozi uri cârâit și devie, trecând ca un bolid pe lângă Stan, ratându-l în- 
deaproape, învolburându-i părul care apoi căzu la loc în vâltoarea de aer 
a trecerii ei. Băiatul se răsuci într-un cerc strâns ca să ajungă iarăși cu 
fata la ea când aceasta avea să revină. 

— Cred în tanagrele stacojii chiar dacă n-am văzut niciodată vreuna, 
spuse el cu glas ascutit și limpede. 

Pasărea ţipă şi se feri lateral ca și cum ar fi tras spre ea cu pușca. 

— La fel cum cred în vulturi, și-n cufundarul din Noua Guinee, și-n 
flamingii din Brazilia. 

Zburătoarea zbieră, dădu ocol și deodată se îndepărtă prin tunel, 
cârâind. 

— Cred în acvila plesuvă aurie! răcni Stan în urma ei. Si mai cred 
şi că poate exista cu adevărat un phoenix pe undeva! Dar nu cred în 
tine, așa că mai cară-te-n pizda mă-tii de-aici! Cară-te! Fă pasi! 

Apoi tăcu, şi liniştea păru foarte mare, foarte profundă. 

Bill, Ben și Beverly se apropiară de Mike şi Eddie; îl ajutară pe 
Eddie să se ridice în picioare, iar Bill îi inspectă tăieturile: 

— N-nu-s a-ad-adânci. Da' pun pri-prinsoare că do-dor ca dra-dra- 
dracu”. 

— Mi-a rupt cămașa în bucâţi, Bill Barosane. 

Obrajii lui Eddie luceau de lacrimi. Glasul barbar, tunător, se stin- 
sese; era greu de crezut că se auzise cu adevărat. 

— Ce-am să-i spun lu’ mama? 

Bill zâmbi putintel. 

— De ce să n-n-nu ne facem gr-grr-grrrriji cu asta când o să i-i-ie- 
je-ieşim de-aici? Ia o por-portie, Eddie. 

Eddie se supuse, inhalând adânc şi apoi suierând. 

— Ai fost nemaipomenit, dom'le, îi spuse Richie lui Stan. Ai fost 
pur și simplu nemaipomenit! 3 

Stan dârdâia tot. 

— Nu există pasăre ca aia, asta-i tot. N-a existat si nici nu va exista 
vreodată. 


RITUALUL CHUD 137 


— Venim! răcni Henry din spatele lor. 

Vocea îi era absolut dementă. Hohotea și urla ca un lup. Suna ca o 
făptură ce s-a târât afară printr-o crăpătură din acoperișul iadului. 

— Io ș-Belch! Venim și-o să punem noi mâna pă voi, găinatilor! 
N-aveti scăpare! 

Bill strigă: 

— P-p-pleacă de-aici, H-H-Henry! Cî-ci-cât mai ai t-t-timp! 

Răspunsul lui Henry a fost un răget găunos și nearticulat. Auziră 
un ropot de pași și, într-o străfulgerare de înțelegere, Bill pricepu scopul 
deplin al lui Henry: era real, era muritor, nu putea fi oprit de un inha- 
lator sau un atlas ornitologic. Magia nu avea efect asupra lui Henry. Era 
prea prost. 

— Ha-ha-haideţi, tr-trebuie să avem un a-a-a-vans fată de e-el. 

Porniră iar, ținându-se de mână. Cămașa zdrenţuită a lui Eddie fâl- 
fâia în urma sa. Lumina deveni mai puternică, tunelul era din ce în ce 
mai mare. Pe când solul cobora, tavanul se îndepărta în zbor deasupra 
până ee abia reuşiră să-l mai vadă. Acum li se părea că nu mai merg 
câtuşi de puţin printr-un tunel, ci își croiesc drum printr-o titanică ogradă 
subterană, apropiindu-se de cine ştie ce castel uriaș. Lumina din pereţi 
devenise un şuvoi de foc verde- -gălbui. Mirosul era mai puternic, Și înce- 
pură să perceapă o vibrație ce putea să fi fost reală sau să nu fi existat 
decât în mintea lor. Era statornică și ritmică. 

Era o bătaie de inimă. 

— În față se înfundä! strigă Beverly. Uitaţi! E un perete gol! 

Dar, în timp ce se apropiau — mărunți acum, ca nişte furnici pe marele 
planşeu din blocuri de piatră murdare, fiecare bloc mai mare decât 
Bassey Park, după câte se părea — văzură că peretele nu era complet gol. 
În el era o singură ușă. Si deși zidul propriu-zis se înălța la sute de metri 
deasupra lor, uşa era foarte mică. N-avea mai mult de un metru înălțime, 
o ușiţă de soiul celor pe care le poţi vedea într-o carte de povesti, făcută 
din scânduri masive de stejar bătute în benzi din fier dispuse în formă 
de X. Era, îşi dădură cu toţii seama pe dată, o ușă făcută numai pentru 
copii. 

Fantomatic, în mintea sa, Ben o auzi pe bibliotecară citindu-le mi- 
cuţilor: Cine face tropa-trop pe podetul meu? Copiii se aplecau înainte, 
cu toată vechea fascinatie lucindu-le în ochi: i se va veni de hac mon- 
strului... sau acesta se va ospăta? i 

Pe ușă era un semn și, adunată la baza ei, o grămadă de oase. Oase 
mici. Oasele numai Dumnezeu stia ale câtor copii. 

Ajunseseră acasă la Monstru. 


A 


138 ORAȘUL BÂNTUIT 


Semnul de pe uşă: ce reprezenta? 


Bill identifică în el o bărcuţă de hârtie. 

Stan îl văzu ca pe o pasăre înălțându-se spre cer — un phoenix poate. 

Mike văzu un chip cu cagulă — cel al nebunului de Butch Bowers 
poate. 

Richie văzu doi ochi îndărătul unei perechi de ochelari. 

Beverly văzu o mână strânsă pumn. 

Eddie îl credea drept faţa leprosului, toată numai ochi înfundaţi în 
cap şi gură încreţită dezvelindu-și dinţii — toate bolile, toate molimele 
erau întipărite pe faţa aceea. i 

Ben Hanscom văzu o grămadă de feşe rupte şi i se păru că simte 
mirosul acru al mirodeniilor vechi. 

Mai târziu, ajungând la aceeași ușă cu urletele lui Belch încă răsu- 
nându-i în urechi, singur la capătul drumului, Henry Bowers avea să-l 
vadă ca fiind luna, plină, pârguită... și neagră. 

— Mi-e frică, Bill spuse Ben cu glas nesigur. Chiar trebuie? 

Bill atinse oasele cu vârful piciorului, și deodată le împrăștie într-un 
morman zomnăitor, pulverizat dintr-o singură lovitură. Și lui îi era frică... 
Dar nu trebuia să-l uite pe George. Monstrul îi smulsese lui George braţul. 
Se aflau acele oase mici şi fragile printre astea? Da, bineînţeles că erau. 

Se găseau aici în numele stăpânilor acestor oase, George și toți 
ceilalți — cei ce fuseseră aduși aici, cei care-ar fi putut să fie aduși, cei 
lăsaţi să putrezească pur și simplu în alte locuri. 

— Trebuie, zise Bill. 

— Şi dacă-i încuiată? întrebă cu voce mică Beverly. 

— Nu-nu-i î-încuiată, răspunse Bill, şi apoi îi spuse ceea ce știa din 
adâncul fiinţei sale: Lo-ocurile ca ăsta nu-s niciodată în-în-încuiate. 

Își puse degetele bandajate ale mâinii drepte pe usă și împinse. Se 
deschise peste un torent de lumină galben-verzuie bolnăvicioasă. Miro- 
sul acela de grădină zoologică de mult părăsită năvăli spre ei, incredibil 
de puternic. 

Unul câte unul, intrară prin ușiţa de basm în bârlogul Monstrului. 
Bill 


RITUALUL CHUD - 139 


În tuneluri | 4.59 dimineata 
se opri atât de brusc, încât ceilalţi se îngrămădiră ca vagoanele unui 
tren când cineva trage semnalul de alarmă. 

— Ce e? strigă Ben. 

— A-a-aici a f-f-fost. Dara, V-vă mai a-a-amintiţi? 

— Mi-amintesc, răspunse Richie. Eddie l-a oprit cu inhalatorul lui. 
Pretinzând că e acid. A spus ceva în legătură cu nu știu ce chichiţă. 
Destul de chicoticos, da” nu-mi aduc aminte exact ce era. 

— N-n-nu contează. Nu vom mai v-vedea nimic din ce-am văzut 
î-î-înainte, spuse Bill, scăpărând un chibrit și privind în jur la ceilalți. 

Feţele lor erau luminoase în aura chibritului, luminoase şi mistice. 
Și păreau foarte tinere. 

— C-c-cum o d-duceţi, băi? 

— O ducem bine, Bill Barosane, spuse Eddie, având însă faţa trasă 
de durere; atelele improvizate ale lui Bill se desfăceau. Cu tine cum e? 

— Bi-bi-ne, răspunse Bill și scutură chibritul înainte ca faţa sa să-i 
poată infirma vorbele. 

— Cum s-a întâmplat? îl întrebă Beverly, atingându-i i braţul în întu- 
neric. Bill, cum o fi putut ea să.. 

— F-f-fiindcă am mm-menţionat nu-nu-numele orașului. A-a v-v-venit 
du-upă m-m-mine. Chiar în ti-timp ce-o f-f-făceam, ce-ce-eva în-năun- 
trul meu îmi z-z-zicea să ta-ta-tac din gu-gură. D-dar n-n-n-am as-as-ascultat. 

Scutură din cap, neajutorat. 

— Dar, chiar dacă a-a-a venit la D-D-Derry, tot n-n-nu în-nțeleg 
c-c-cum a p-putut să aj-ajungă a-aici. Dacă H-H-Henry n-n-a a-a-adus-o, 
atunci ci-cine? 

— Monstrul, spuse Ben. Monstrul n-are nevoie să arate urât, o știm 
bine. Poate să se fi arătat și să-i fi spus că ai necazuri. S-o fi adus aici 
în scopul de... De-a te fute pe tine, așa cred. De-a ne omori curajul. Pen- 
tru că asta ai fost tu întotdeauna, Bill Barosane. Curajul nostru. 

— Tom? şopti Beverly cu glas scăzut, aproape visător. 

— Ci-ci-cine? mai aprinse Bill încă un chibrit. 

ÎI privea cu un soi de francheţe disperată. 

— Tom. Soţul meu. Și el ştia. Cel puţin, cred c-am menţionat în fața 
lui numele orașului, la fel cum i l-ai menţionat şi tu Audrei. Nu... Nu 
știu dacă l-a prins sau nu. Era destul de furios pe mine în acel moment. 


140 ORAȘUL BÂNTUIT 


— Isuse, ce-i asta, un fel de serial căcăcios pentru coafeze, unde toţi 
reapar mai devreme sau mai târziu? remarcă Richie. 

— Nu un serial, spuse Bill, părând scârbit. Un spectacol. Ca la circ. 
Bev s-a dus şi s-a măritat cu Henry Bowers. Când a plecat ea, de ce să 
nu vină aici? La urma urmei, adevăratul Henry a venit. 

— Nu, îl contrazise Beverly. Nu m-am măritat cu Henry. Cu tai- 
că-meu m-am măritat. 

— Dacă te bătea, care mai e diferența? întrebă Eddie. 

— Ha-ha-haideţi în jurul meu, spuse Bill. Mi-mi-mișcaţi-vă. 

Se apropiară. Bill întinse brațele lateral şi găsi mâna teafără a lui 
Eddie și o mână de-a lui Richie. Curând stăteau în cerc, la fel cum o mai 
făcuseră o dată înainte, când numărul lor era mai mare. Eddie simţi când 
cineva îi puse un braţ pe după umeri. Simţământul era cald, încurajator 
și profund familiar. 

Bill avu aceeași senzaţie de putere pe care o mai simţise, dar în- 
telese cu o oarecare disperare că lucrurile chiar se schimbaseră. Puterea 
nu era nici pe departe la fel de mare — se zbătea și pâlpâia ca o flacără 
de lumânare în aer viciat. Bezna părea mai densă și mai apropiată de ei, 
mai triumfătoare. Și putea simţi mirosul Monstrului. Mai încolo pe 
acest drum, îsi spuse Bill, și nu chiar atât de departe, se află o usă cu 
un semn pe ea. Ce era după ușa aceea? Asta e singurul lucru pe care 
încă nu mi-l amintesc. Tin minte cum mi-am fortat degetele să stea 
țepene, pentru că voiau să-mi tremure, şi mai stiu Și cum am împins usa 
și am deschis-o. Mi-aduc aminte până și suvoiul de lumină ce-a năvălit 
afară si cum părea să fie aproape vie, de parcă n-ar fi fost o simplă 
lumină, ci niste serpi fluorescenti. Îmi amintesc mirosul, ca în cusca 
maimutelor dintr-o grădină zoologică, ba chiar mai rău. Și apoi... 
Nimic. 

— Mai ti-ti-tineti v-v-v-vreunul min-n-nte ce era în re-re-realitate 
Monstrul? 

— Nu, spuse Eddie. 

— Cred..., începu Richie, după care Bill aproape că-l putu simţi 
scuturând din cap pe întuneric. Nu. 

— Nu, zise si Beverly. 

— M-m. (Acesta era Ben.) E singurul lucru pe care nu mi-l pot 
aminti. Ce anume era Monstrul... Sau cum l-am înfruntat. 

— Chiid, spuse Beverly. Astfel l-am înfruntat. Dar tot nu-mi aduc 
aminte ce înseamnă. 

— Stai alături de mi-mine, spuse Bill, şi-o s-să st-st-stau şi eu 
alături de v-v-voi. 


RITUALUL CHUD 141 


— Bill, rosti Ben; glasul îi era foarte calm. Vine ceva. 

Bill ascultă. Auzi pași târșiţi, împleticiţi, apropiindu-se de ei prin 
întuneric... Și i se făcu frică. 

— A-A-Audra? strigă... Si ştiu imediat că nu era ea. 

Ceea ce se împleticea spre ei ajunse şi mai aproape. 

Bill scăpără un chibrit. 


8 


Derry I 5.00 dimineata 


Primul lucru rău din acea zi de primăvară târzie a anului 1985 se 
întâmplă cu două minute înainte de răsăritul oficial al soarelui. Ca să 
întelegem cât de rău era, ar trebui să știm două fapte pe care Mike Hanlon 
(care zăcea fără cunoștință în spitalul Derry în timp ce soarele răsărea) 
le cunoștea, ambele referitoare la Biserica Baptistă, ce se înălța la colțul 
Witcham Street cu Jackson încă din 1897. Biserica era încununată cu o 
turlă albă și zveltă reprezentând apoteoza oricărei clopotniţe bisericeşti 
protestante din New England. Pe toate cele patru feţe ale bazei clopot- 
nitei se aflau cadrane de ceas, iar ceasul propriu-zis fusese fabricat în 
Elveţia şi adus de acolo pe mare în anul 1898. Singurul ceas asemenea 
lui se afla în piaţa orașului Haven Village, la șaptezeci de kilometri 
distanţă. 

Stephen Bowie, un magnat al cherestelei care locuia pe West 
Broadway, donase orașului ceasul la un preț de 17 000 de dolari. Bowie 
ŞI-O putea permite. Era un bisericos devotat, diacon timp de patruzeci 
de ani (în timpul mai multor ani de la sfârșitul acestui interval fusese și 
președinte al Lojii Legiunii Decenţei Albe din Derry). În plus, era renu- 
mit pentru pioasele sale predici de mirean din ziua Sfintei Fecioare, la 
care se referea întotdeauna cu închinăciune numind-o Duminica Maicii. 

De la vremea instalării sale până la data de 31 mai 1985, ceasul 
acela bătuse cu credință fiecare oră și fiecare jumătate — cu o singură 
excepţie notabilă. În ziua exploziei de la Otelăria Kitchener nu sunase 
amiaza. Cetăţenii credeau că Reverendul Jollyn făcuse ceasul să tacă 
pentru a arăta că biserica tinea doliu după copiii ucişi, iar Jollyn nu con- 
trazisese niciodată această părere, deşi nu era întemeiată. Ceasul pur și 
simplu nu bătuse. 

Nu bătu nici ora cinci în dimineaţa de 31 mai 1985. 

În acel moment, în tot oraşul Derry, bătrânii deschiseră ochii și se 
săltară în capul oaselor, tulburaţi fără nici un motiv palpabil. S-au în- 
ghitit doctorii, s-au pus proteze dentare, s-au aprins pipe și țigări. 


142 ORAȘUL BÂNTUIT 


Moşnegii rămaseră de veghe. 

Unul dintre ei era Norbert Keene, trecut acum de nouăzeci de ani. 
Șontâcăi până la fereastră și privi afară la cerul care se înnegura. Bule- 
tinul meteorologic din seara trecută anuntase cer senin, dar oasele lui îi 
vesteau că avea să plouă, și încă tare. Îi era frică în adâncul său; într-un 
anume fel obscur se simţea ameninţat, ca și cum o otravă și-ar fi croit 
drum neostoit spre inima lui. Se gândi ca din întâmplare la ziua când 
Banda lui Bradley intrase nepăsătoare în Derry şi în cătările a șaptezeci 
si cinci de pistoale si puști. Treburile de acel gen lăsau omul cu un soi 
de senzaţie interioară caldă și leneșă, ca și cum totul ar fi fost... ar fi 
fost oarecum confirmat. N-o putea exprima mai clar, nici chiar în sinea 
sa. Treburile de felul acela lăsau omul cu senzaţia că ar putea chiar să 
trăiască veșnic, iar Norbert Keene era al dracului de aproape de a fi reu- 
şit. Nouăzeci şi șase de ani împliniţi la 24 iunie, și încă mai făcea pe jos 
cinci kilometri zilnic. Dar acum îi era frică. 
seama că vorbise, Ce li-i copiilor ălora afurisiţi? Acu’ cu ce se mai mai- 
muţăresc? 

Egbert Thoroughgood, nouăzeci și nouă de ani, care fusese în ,„,Do- 
larul de Argint“ când Claude Heroux își acordase securea și cântase cu 
ea Marșul Morților pentru patru oameni, se trezi în aceeași clipă, se ri- 
dică în pat și scoase un răcnet ruginit pe care nu-l auzi nimeni. ÎI visase 
pe Claude, doar că acesta venea după el, ia securea căzuse, si o clipă 
mai târziu Thoroughgood își văzuse propria sa mână retezată zvâcnind 
și încârlig ându-se pe tejghea. 

Ceva rău, cugetă el în felul său tulbure, înspăimântat și tremurând din 
cap până-n picioare în izmenele pătate de urină. Ceva groaznic de rău. 

Dave Gardener, care descoperise trupul mutilat al lui George 
Denbrough în octombrie 1957 şi al cărui fiu descoperise prima victimă 
din acest nou ciclu la începutul acestei primăveri, deschise ochii fix la 
ora Cinci și-și spuse, încă înainte de-a se uita la ceasul de pe birou: Ceasul 
de la Grace Church n-a bătut ora... Ce n-o fi-n regulă? Simţea o spaimă 
uriașă, nedefinită. Dave prosperase de-a lungul anilor; în 1965 achiziţio- 
nase , The Shoeboat“, iar acum la Derry Mall se afla un al doilea Shoeboat, 
iar în Bangor un al treilea. Deodată toate aceste lucruri — lucruri pentru 
care îşi petrecuse toată viaţa muncind — părură aruncate în nesiguranţă. 
De la ce? îşi strigă el sieși, privindu-şi soția adormită. De la ce, de ce 
esti asa de-al dracului de prăpăstios doar fiindcă n-a sunat ceasul ăla? 
Dar nu găsi nici un răspuns. 

Se ridică şi se duse la fereastră, săltându-și betelia pijamalei. Cerul 
era frământat de nori gonind dinspre vest, iar neliniştea lui Dave crescu. 


RITUALUL CHUD 143 


Pentru prima oară de foarte multă vreme se pomeni gândindu-se la zbie- 
retele care-l scoseseră pe verandă în urmă cu douăzeci și șapte de ani, 
când văzuse făptura aceea zbătându-se în impermeabilul galben. Se uită 
la norii ce se apropiau și-și zise: Suntem în primejdie. Toti. Derry. 

Seful Andrew Rademacher, care chiar credea că-și dăduse toată 
silințta spre a rezolva noul lanţ de pruncucideri ce infestase orașul Derry, 
se opri pe veranda casei sale, cu degetele mari înfipte în curea, privind 
norii, și simti aceeași neliniște. Ceva e pe cale să se întâmple. Se pare 
că va turna cu găleata, asta-i una. Dar nu e totul. Se înfioră... Și, în 
timp ce stătea acolo pe verandă, cu mirosul șuncii pe care o frigea soția 
sa plutindu-i pe la nas prin plasa de sârmă a ușii, primii stropi de ploaie 
mari cât monedele de zece cenți întunecară trotuarul din fața conforta- 
bilei sale case de pe Reynolds Street, iar undeva imediat dincolo de ori- 
zontul Parcului Bassey se rostogoli un tunet. 

Rademacher se înfioră din nou. 


9 
George Í $.01 dimineata 

Bill înălță chibritul... Și slobozi un prelung țipăt tremurător, de 
disperare. 

George era cel care venea clătinându-se prin tunel către el, George, 
încă îmbrăcat în pelerina sa galbenă stropită de sânge. O mânecă îi spân- 
zura moale, fără nici un folos. Chipul lui George era alb ca hârtia, iar 
ochii-i erau de un argintiu lucios. Stăteau aţintiți într-ai lui Bill. 

- Barca mea! se înălţă unduitoare vocea pierdută a lui George, în 
tunel. N-o pot găsi, Bill, m-am uitat peste tot si n-o pot găsi ; și acuma-s 
mort și e din vina ta din vina ta DIN VINA TA... 

— G-G-Georgie! zbieră Bill. 

Îşi simți mintea ropotind, smulgându- se din ancoraje. 

George se clătină, se împletici, se poticni către el, iar acum braţul 
rămas i se ridică înspre Bill, cu mâna albă din capăt încârligată ca o 
gheară. Unghiile-i erau murdare și încovoiate. 

— Din vina ta, şopti George şi rânji. 

În loc de dinţi avea colti; se deschideau Și se închideau încet, ca 
zimtii unei capcane de prins urşi. 

— M-ai trimis afară și totul e... din vina... ta. 

— N-n-nu, G-G-Georgie! strigă Bill. N-n-n-am ș-s-șt-tiut... 

-Te omor! răcni George, și un amestec de sunete câinești i se 
revărsară din gura aceea colțată: lătrături, schelălăieli, urlete. 


144 ORAȘUL BÂNTUIT 


Un fel de râs. Acum Bill îi putea simţi și mirosul, putea simți 
putreziciunea lui George. Era o duhoare de pivniță, viermuitoare, miro- 
sul cine știe cărui monstru stând chircit și cu ochi galbeni în colț, aştep- 
tând să tragă fermoarul măruntaielor vreunui băieţel. 

Dinţii lui George se împreunară cu un clănțănit. Sunetul era ca al 
bilelor de biliard ciocnindu-se una de alta. Puroi galben începu să-i curgă 
din ochi, prelingându-i-se pe faţă... Și chibritul se stinse. 

Bill își simţi prietenii dispărând — fugeau, sigur că fugeau, îl lăsau 
singur. Se deziceau de el, aşa cum si părinții săi se deziseseră de el, pen- 
tru că George avea dreptate: totul era din vina lui. Curând avea să simtă 
acea mână desperecheată însfăcându-l de gât, curând avea să simtă acei 
colti spintecându-l, şi așa era drept. Avea să fie un act pur și simplu de 
justiție. El îl trimisese pe George la moarte și îşi petrecuse toată viata 
adultă scriind despre oroarea acelei trădări — o, îi aşternuse deasupra 
multe măști, aproape la fel de multe măști pe câte își punea și Monstrul, 
dar monstrul din străfundurile tuturor nu era decât George, alergând afară 
în viitura ce se retrăgea, cu bărcuţa sa de hârtie unsă cu parafină. Acum 
avea să vină izbăvirea. 

— Meriti să mori pentru că m-ai ucis, şopti George. 

Ajunsese foarte aproape. Bill închise ochii. 

Atunci, o lumină galbenă împroșcă tunelul, făcându-l să şi-i des- 
chidă. Richie ținea în sus un chibrit. 

— Luptă, Bill! strigă Richie. Pentru Dumnezeu! Luptă-te! 

Ce faceti aici? Îi privi uimit. De fapt nu fugiseră. Cum să se poată 
așa ceva? Cum puteau să nu fi fugit după ce văzuseră cât de odios îşi 
asasinase propriul său frățior? 

— Luptă-te! zbieră Beverly. O, Bill, luptă cu Monstrul! Pe-asta nu- 
mai tu o poţi face! Te rog... 

ÎI mai despărțeau acum de George mai puţin de doi metri. Deodată 
strigoiul scoase limba la Bill. Era încărcată de mucegai alb. Bill urlă iar. 

— Omoară-l, Bill! strigă Eddie. Asta nu-i fratele tău! Omoară Mon- 
strul cât e aici! Omoară-l ACUM! 

George îi aruncă o privire lui Eddie, săgetând doar o clipă în direc- 
tia aceea cu ochii săi argintii-lucitori, iar Eddie se duse de-a-ndăratelea 
şi izbi peretele ca şi cum ar fi fost împins. Bill rămase parcă hipnotizat, 
privindu-și fratele cum venea spre el, din nou George după toți acei ani, 
George la sfârşit aşa cum fusese și la început, o, da, și putea auzi scâr- 
țâitul impermeabilului galben al lui George în timp ce acesta acoperea 
distanța rămasă, putea auzi clinchetul cataramelor de la şoșoni şi simtea 
un miros cu de frunze umede, de parcă pe dedesubtul pelerinei trupul lui 
George din aşa ceva ar fi fost făcut, de parcă picioarele dinăuntrul 


RITUALUL CHUD 145 


şoșonilor lui George erau picioare-de-frunze, da, un om-frunză, asta era, 
ăsta era George, era un chip-de-balon putrezit și un corp făcut din frunze 
moarte, de soiul celor ce astupă canalele după inundație. 

Ca prin ceaţă, o auzi pe Beverly zbierând. 

(capra sare piatra) 

— Bill, te rog, Bill... 

(piatra crapă-n patru) 

— O să căutăm împreună bărcuţa, spuse George. 

Puroi galben şi gros, imitând lacrimile, i se prelingea pe obraji. 
Întinse mâna către Bill şi capul lui se înclină pe o parte, cu buzele tră- 
gându-i-se de pe colti. 

(crăpa-i-ar CAPUL CAPREI) 

— O s-o găsim, continuă George, iar Bill îi simţi mirosul răsu- 
flării — un miros ca de animale explodate zăcând pe autostradă la miezul 
nopții. 

În timp ce gura lui George se căsca, văzu puzderie de vietăţi 
mărunte colcăind înăuntru. 

— Tot o să plutească aici jos, totul pluteşte aici jos, o să plutim, Bill, 
o să plutim cu toţii... 

Mâna ca o burtă de peşte a lui George se închise peste beregata lu 
Bill. 

„(CRĂPA-I-AR CAPUL CAPREI CRĂPA-NE-AR NOUA CAPUL 
CRAPA-V-AR VOUA CAPUL...) 

Faţa schimonosită a lui George lunecă spre gâtul lui Bill. 

— ..plutim... 

— Crăpa-i-ar capul caprei! ţipă Bill. 

Glasul îi era mai profund, aproape străin de-al lui, și într-un pârjo- 
litor fulger al memoriei Richie îşi aminti că Bill nu se bâlbâia decât cu 
glasul său propriu: când se prefăcea că e altcineva, n-o făcea niciodată. 

Arătarea-George se retrase, sâsâind, cu mâna ridicându-i-se în 
dreptul feţei într-un gest de apărare. 

— Asta-i! răcni în plin delir Richie... l-ai venit de hac, Bill! Rade-l! 
Rade-lt Rade-l! 

— Crăpa-i-ar capul caprei cum a crăpat piatra-n patru! tună Bill, 
avansând spre arătarea-George. Tu ești drac, nu stafie! George ştie că 
n-am vrut să moară! Părinţii mei au greşit! Au dat vina pe mine si asta 
nu era drept! M-auzi? 

Arătarea-George se răsuci brusc, chițcăind ca un sobolan. Începu 
să fugă şi să se vălurească pe sub pelerina galbenă. Impermeabilul pro- 
priu-zis păru să picure, curgând în pete galben-vii. Monstrul își pierdea 
forma, devenind amorf. 


146 ` ORAȘUL BÂNTUIT 


— Crăpa-i-ar capul caprei, pui de curvă! zbieră Bill Denbrough, 
Cum a crăpat piatra-n patru! + 

Făcu un salt spre Monstru, și degetele i se încleiară în pelerina gal- 
benă care acum nu mai era pelerină. Ceea ce însfăcă părea un fel de cre- 
mă caramel caldă; ciudată, ce i se topi sub degete de îndată ce-și închise 
pumnul în jurul său. Căzu în genunchi. Apoi Richie tipă când chibritul 
ajuns la capăt îi fripse degetele, și întunericul îi învălui iarăși. 

Bill simţi ceva începând să-i crească în piept, ceva fierbinte Şi îne- 
căcios. Îşi apucă genunchii și și-i trase sub bărbie, sperând că astfel va 
opri durerea sau măcar o va alina; simţea o vagă recunoştinţă Dor 
întuneric, bucuros că ceilalti nu-i vedeau chinul. 

Auzi un sunet scăpându-i din piept — un geamăt unduitor. Urmă un 
al doilea, al treilea. 

— George! ţipă el. George, iartă-mă! N-am vrut niciodată să se 

n-în- întâmple ceva r-r-r-răul! 

Poaţe că mai era și altceva de spus, dar n-o putu spune. Suspina, 
căzut pe spate cu un braţ peste ochi, amintindu-și de bărcuţă, amintin- 
du-si de bătaia constantă a ploii în geamurile dormitorului, amintindu-și 
de medicamentele și tifoanele, de pe noptieră, de durerea slabă de cap 
datorată febrei și de durerea din trup; amintindu-și-l, mai mult decât toate 
acestea la un loc, pe George: amintindu-și de George, în pelerina sa gal- 
benă cu glugă. 

— George, iartă-mă! strigă el printre lacrimi. lartă- -mă, iartă-mă, te 
rog, ia-ia-IARTA-MĂ... 

Și apoi ceilalți se strânseră în jurul lui, prietenii săi, și nimeni nu 
aprinse nici un chibrit, și cineva îl cuprinse cu braţele, nu știa cine, 
Beverly poate, sau poate Ben, ori Richie. Erau cu el, și în acele câteva 
clipe întunericul era binevenit. 


10 


Derry | 5.30 dimineata 


Là orele cinci și jumătate ploua tare. Meteorologii radio din Ban- 
gor îşi exprimau o surprindere moderată şi încercau scuze moderate faţă 
de toţi cei care-şi făcuseră planuri pentru picnic și ieşiri la iarbă verde 
pe baza buletinelor meteo de ieri. Afurisită întorsătură, băieți; pur și simplu 
unul dintre acele ciudate fenomene atmosferice care se manifestau une- 
ori în Penobscot Valley cu stupefiantă bruscheţe. 

La postul de radio WZON, meteorologul Jim Witt descria ceea ce, 
după el, era un sistem de joasă presiune „extraordinar de disciplinat“. 


RITUALUL CHUD 147 


Asta, ca să se exprime cu perdea. Condiţiile variau de la cer noros în 
Bangor la averse în Hampden, burniţă în Haven și ploi în Newport. Dar 
în Derry, la numai patruzeci de kilometri distanță de centrul orașului 
Bangor, turna cu găleata. Călătorii de pe Drumul Naţional 7 se pomeniră 
înaintând prin apă adâncă pe alocuri de zece-cincisprezece centimetri, 
iar dincolo de Fermele Rhulin o galerie de desecare înfundată dintr-o 
depresiune acoperise autostrada cu atâta apă, încât tronsonul devenise 
practic de netrecut. Pe la şase dimineața, Patrula Rutieră Derry plantase 
semne portocalii ÎNTOARCE în ambele capete ale depresiunii. 

Cei ce aşteptau la adăpostul refugiului de pe Main Street primul 
autobuz de dimineaţă, ca să-i ducă la lucru, priveau peste balustradă 
spre Canal, unde apa era amenințător de umflată în matca ei de beton. 
N-avea să fie nici o inundație; toţi erau de acord cu asta. Apa mai avea 
încă un metru și ceva până la semnul cotelor crescute din 1977, și nici 
în acel an Canalul nu se revărsase. Ploaia însă răpăia cu persistență 
monotonă și biciuitoare, iar tunetul bubuia prin norii coborâţi. Apa 
curgea șiroaie în jos pe Up-Mile Hill, vuind prin rigole și guri de canal. 

Nici o inundație, erau de acord, dar pe fiecare chip se citea umbra 
neliniști. 

La 5.45 un transformator de pe un stâlp, lângă Depoul de Cami- 
oane abandonat al fraţilor Tracker, explodă într-un fulger de lumină orbi- 
toare, împrăstiind schije torsionate de metal peste acoperișul de ţigle. 
Una dintre frânturile aruncate reteză un cablu de înaltă tensiune care căzu 
și el pe acoperiș, sâsâind și încolăcindu-se ca un șarpe, împroșcând un 
torent aproape lichid de scântei. Acoperișul luă foc în ciuda ploii toren- 
tiale, şi curând depoul ardea pălălaie. Cablul-electric căzu de pe acoperiș 
pe fâșta cu buruieni ce dădea ocol până în locul unde băieţii jucaseră 
odinioară baseball. Departamentul de Pompieri Derry intră în alarmă 
pentru prima oară în acea zi la orele 6.02 dimineața şi mașina ajunse la 
Tracker Brothers’ la 6.09. Printre primii pompieri care au coborât a fost 
și Calvin Clark, unul dintre gemenii Clark cu care Ben, Beverly, Richie 
și Bill învăţaseră la aceeași școală. Al treilea pas făcut îi aduse talpa ciz- 
mei de piele pe firul neizolat. Calvin a fost electrocutat aproape instan- 
taneu. Limba îi sări din gură, iar tunica de pompier cauciucată începu 
să-i fumege. Mirosea ca pneurile arse din groapa de gunoi a orașului. 

La 6.05 dimineaţa locuitorii de pe Merit Street din Old Cape sim- 
țiră ceva ce-ar fi putut să fie o explozie subterană. Farfuriile căzură de 
pe rafturi şi tablourile de pe pereți. La 6.06 toate toaletele de pe Merit 
Street explodară deodată în gheizere de rahat și lături, în vreme ce o 
refulare inimaginabilă avea loc în conductele ce alimentau rezervoarele 


148 ORAȘUL BÂNTUIT 


colectoare ale noii uzine de tratare a reziduurilor de pe Maidan. În unele 
cazuri, aceste explozii au fost destul de puternice pentru a provoca spăr- 
turi în tavanele băilor. O femeie pe nume Anne Stuart a fost ucisă de o 
veche roată dințată catapultată din toaleta ei o dată cu un șuvoi de apă 
reziduală. Roata dințată trecu prin geamul mat al ușii de la duș și-i stră- 
bătu beregata ca un glonţ în timp ce se spăla pe cap. Aproape o decapită. 
Roata era o relicvă a Otelăriei Kitchener și își găsise calea prin canale 
cu aproape trei sferturi de secol în urmă. O altă femeie a fost omorâtă 
când brusca şi violenta refulare, propulsată de gazul metan în expansiune, 
i-a făcut toaleta să explodeze ca o bombă. Nefericita femeie, care 
în momentul detonaţiei ședea pe tron citind ultimul număr din catalogul 
Banana Republic, a fost sfârtecată în bucăţi. 

La 6.19 dimineata un trăsnet lovi aşa-numita Punte a Săruturilor ce 
traversa Canalul între Bassey Park și Liceul Derry. Bucăţile despicate 
zburară în văzduh la mare înălțime și apoi căzură în apele repezi ale 
Canalului, duse mai departe de curent. 

Vântul se înteţea. La 6.30 dimineaţa contorul din holul judecătoriei 
îl înregistra la imediat peste douăzeci și cinci de kilometri pe oră. Pe la 
6.45 crescuse la treizeci şi şapte de kilometri pe oră. 

La 6.46 dimineaţa Mike Hanlon se trezi în salonul său din Spitalul 
Derry. Revenirea la starea conştientă surveni ca un soi de dizolvare 
lentă — multă vreme crezu că visa. Dacă ar fi așa, era un soi ciudat de 
viS; un vis anxios, l-ar fi numit poate bătrânul său profesor de psihologie 
Doc Abelson. Nu părea să existe nici un motiv vizibil al anxietăţii, dar 
totuși era prezentă; încăperea albă și simplă părea să tipe tot soiul de 
ameninţări. 

Își dădu seama treptat că era treaz. Încăperea albă şi simplă era un 
salon de spital. Deasupra capului său atârnau sticle, una plină de lichid 
limpede, alta conţinând unul roşu-închis. Complet plină de sânge. Văzu 
un televizor stins prins în buloane pe perete și deveni conștient de sune- 
tul monoton al ploii bătându-i în fereastră. 

Încercă să-si miște picioarele. Unul i se deplasă liber, dar celălalt, 
dreptul, nu vru să se clintească deloc. Își simţea foarte vag piciorul acela 
şi-şi dădu seama că-i era bandajat strâns. 

Putin câte puţin își aminti totul. Se așezase să scrie în caietul său 
şi se trezise cu Henry Bowers. O veritabilă bombă din trecut, o veste 
proastă. Avusese loc o luptă, și... 

Henry! Unde dispăruse Henry? Pe urmele celorlalți? 

Mike bâjbâi după butonul soneriei. Era agăţat la capul patului, și îl 
avea în mâini când ușa se deschise. În uşă stătea un infirmier. Avea 
descheiaţi doi nasturi ai tunicii sale albe și părul ciufulit, dându-i o 


RITUALUL CHUD 149 


înfățișare șifonată. Purta la gât o medalie a Sfântului Christopher. Chiar 
si în starea sa buimacă, doar pe trei sferturi trează, Mike îl localiză ime- 
diat. În 1958, o fată de şaisprezece ani pe nume Cheryl Lamonica fusese 
ucisă în Derry, ucisă de Monstru. Fata avusese un frate în vârstă de pai- 
sprezece ani, numit Mark, iar acesta era el. 

— Mark, rosti Mike slab. Am să-ţi vorbesc. 

— $șşș, spuse Mark; ţinea mâna în buzunar. Nici o vorbă. 

Intră în odaie și, în timp ce stătea la picioarele patului, Mike văzu 
cu un fior neputincios cât de goi erau ochii lui Mark Lamonica. Ţinea 
capul ușor înclinat, de parcă asculta o muzică îndepărtată. Scoase mâna 
din buzunar. În ea avea o seringă. 

— Asta te va face să dormi, zise Mark și porni spre pat. 


11 


Sub oraș | 6.49 dimineasu 
— SSSSSs! exclamă Bill deodată, deși nu se auzise nici un alt sunet 


decât propriii lor pași slabi. 

Richie aprinse o lumină. Pereţii tunelului se îndepărtaseră, și cei 
cinci păreau foarte mici în acest spaţiu gol de sub oraș. Se strânseră lao- 
laltă, iar Beverly avu o senzaţie ameţitoare de déjà-vu în timp ce observa 
giganticele dale de pe jos și pânzele de păianjeni atâmânde. Erau aproape 
acum. Aproape. 

— Ce auzi? îl întrebă Bill, încercând să privească în toate părțile în 
timp ce chibritul din mâna lui Richie ardea până la capăt, așteptându-se 
să vadă cine ştie ce nouă surpriză apărând târâș sau în zbor din beznă. 
Rogan, cumva? Extraterestrul din filmul ăla groaznic cu Sigourney 
Weaver? Vreun şobolan uriaș lipăind, cu ochi portocalii și dinți ca 
argintul? Dar nu era nimic — doar mirosul prăfos al tenebrelor și, undeva 
departe, vuietul apei curgând, ca şi cum s-ar fi umplut canalele. 

— C-c-ceva în ne-ne-neregulă, spuse Bill. Mike... 

— Mike? întrebă Eddie. Ce-i cu Mike? 

— Am simtit-o și eu, interveni Ben. Nu cumva... Bill, a murit? 

— Nu, răspunse Bill; avea ochii cetoși, lipsiți de emotie — toată sta- 
rea de alarmă i se simţea în ton şi în postura defensivă a trupului. El... 
E-e-el... 

Înghiţi î în sec. Din gât i se auzi un pocnet mic. Ochii i se dilatară. 

— Oh. Oh, nu.. 

— Bill? strigă ga alarmată. Bill, ce e? Ce... 

— Ap-ap-apucaţi-mă de mi-mâini! răcni Bill. Re-re-repede! 


150 ORAȘUL BÂNTUIT 


Richie azvârli chibritul și prinse una dintre mâinile lui Bill. Beverly 
o înșfăcă pe cealaltă. Bâjbâi cu mâna rămasă liberă, iar Eddie i-o înhăţă 
vlăguit cu mâna cea ruptă. Ben îi apucă mâna cealaltă și încheie cercul 
luându-l și pe Richie de mână. 

— Trimite-i puterea noastră! ţipă Bill cu aceeaşi voce stranie și pro- 
fundă. Trimite-i puterea noastră, orice ești Tu, trimite-i puterea noas- 
tră! Acum! Acum! Acum! 

Beverly simţi cum ceva iese din ei şi se îvireaptă înspre Mike. 
Capul prinse a i se rostogoli pe umeri într-un soi de extaz, și şuieratul 
aspru al respirației lui Eddie se contopi cu tunetul furtunos al apei în 
conducte. 


12 


— Acum, spuse încet Mark Lamonica. i 

Oftă — oftatul unui om ce se simte în apropierea orgasmului. 

Mike apăsă butonul de apel pe care-l avea în mâini, o dată și încă 
o dată. Lung. Putea auzi soneria ţârâind în oficiu: surorilor de pe culoar, 
dar nu venea nimeni. Cu un soi de clarviziune iniernală înțelese că infir- 
mierele stăteau jos acolo, citind ziarul de dimireaţă, bând catea, auzin- 
du-i apelul, dar neauzindu-i-l, auzind, dar nerăspuazând; aveau să răspundă 
abia mai târziu când totu! se va fi sfârșit, pentru că astfel mergeau 
lucrurile în Derry. În Derry era mai bine ca unele lucruri să nu fie văzute 
sau auzite... până nu se terminau. 

Mike lăsă soneria să-i cadă din mâini. 

Mark se aplecă spre el, cu vârful seringii scânteind. Medalionul cu 
Sfântul Christopher se legăna ametitor înainte și înapoi, în timp ce tră- 
gea cearșaful. 

— Drept aici, șopti el. În stern. 

Și ofiă iar. 

Mike simți deodată puterea inundându-l — o anume putere primor- 
dială, ce-i energiza trupul cu scăpărarea curentului electric. Înţepeni, cu 
degetele răşchirate convulsiv. Ochii i se dilatară. Un geamăt îi țâsni din 
piept, şi senzaţia aceea de îngrozitoare paralizie se smulse din el. 

Mâna sa dreaptă bâjbâi spre noptieră. Acolo se afla o carată de plastic, 
iar alături un pahar pentru apă, greu. Mâna i se închise peste pahar. 
Lamonica simţi schimbarea; lumina aceea visătoare și mulțumită îi dis- 
păru din ochi, înlocuită de o zăpăceală alertă. Se retrase puțin, şi atunci 
Mike repezi paharul în sus, spărgându-i-l în faţă. 


RITUALUL CHUD 151 


Lamonica urlă și se împletici înapoi, scăpând seringa. Mâinile i se 
înălțară la chipul șiroind de sânge; îi curse peste încheieturi, stropindu-i 
tunica albă. 

Puterea se stinse la fel de brusc pe cât venise. Mike privi cu ochi 
împăienjeniți la cioburile de sticlă de pe pat, de pe pijamaua sa de spital 
și de pe mâna ce-i sângera. Auzi sunetul rapid și ușor al pantofilor cu 
talpă de crep apropiindu-se pe culoar. 

Acum vin, își spuse. O, da, acum. Și, după ce au să plece, cine se 
va arăta? Cine se va arăta apoi? 
> în timp ce năvăleau în salon surorile ce şezuseră calme în camera 
de gardă în timp ce soneria lui le chema înnebunită, Mike închise ochii 
şi se rugă să se sfârșească odată. Se rugă ca prietenii lui să se afle 
undeva sub oraș, se rugă să nu fi păţit nimic, se rugă să pună ei capăt 
acestui coșmar. 

“Nu ştia exact Cui i se ruga... Dar, cu toate acestea, se rugă. 


13 


Sub oras I 6.54 dimineata 


— Î-îi e bi-bine, spuse numaidecât Bill. 

Ben nu ştia cât timp stătuseră în întuneric ținându-se de mâini. 
I se păruse că simţea ceva — ceva din ei, din cercul lor — ieşind și apoi 
revenind. Dar nu știa unde zburase sau ce făcuse — dacă existase 
într-adevăr — lucrul acela. 

— Eşti sigur, Bill Barosane? întrebă Richie. 

— D-d-da, spuse Bill, dând drumul mâinii lui şi celei a lui Beverly. 
Dar tre-trebuie să terminăm treaba asta cât pu-putem de re-repede. 
Ha-ha-haideți. 

Îşi urmară drumul, Richie și Bill aprinzând din când în când chi- 
brituri. N-avem printre noi nici măcar un puşcoci cu aer comprimat, îşi 
zise Ben. Dar si asta face parte din plan, nu? Chiid. Ce înseamihă acest 
cuvânt? Ce este Monstrul? Care e chipul său adevărat? Si, chiar dacă 
atunci nu am ucis Monstrul, l-am rănit. Cum am reusit? 

Sala prin care pășeau — nu se mai putea numi tunel — devenea din 
ce în ce mai mare. Pașii lor stârneau ecouri. Ben își aminti mirosul, 
duhoarea aceea densă, de grădină zbologică. Deveni conştient că nu 
mai erau necesare chibriturile — acum aveau lumină, un fel de lumină: 
o radiere spectrală ce devenea tot mai puternică. În luminescenţa aceea 
de mlaștină, prietenii săi arătau cu toţii ca nişte cadavre. 

“— Zid în faţă, Bill, anunţă Eddie. 


152 ORAŞUL. BÂNTUIT 


— Șt-şt-știu. 

Ben își simţi inima începând să ia viteză. Gura îi era plină de un 
gust acru, iar capul începuse să-l doară. Se simţea greoi și înfricoşat. Se 
simţea gras. 

— Usa, sopti Beverly. 

Da, iat-o. O dată, cu douăzeci și șapte de ani în urmă, Da intra 
prin uşita aceea fără să facă mai mult decât să încline capetele. Acum 
vor fi nevoiţi să se îndese prin cadrul ei sau să se târască în patru labe. 
Crescuseră; iată proba finală, dacă mai era nevoie de vreo asemenea 
dovadă. . 

Punctele de puls de pe gâtul și încheieturile mâinilor lui Ben erau 
încinse, inflamate de sânge; inima sa ajunsese la o viteză și palpitaţie 
dureroase, apropiate de aritmie. Puls de porumbel, îsi spuse el într-o 
doară și îşi umezi buzele uscate. 

O lumină galben-verzuie se revărsa pe sub ușă, țâșnea prin gaura 
împodobită a cheii într-un fascicul răsucit ce părea îndeajuns de dens ca 
să poată fi tăiat în felii. 

Semnul era pe uşă, și din nou văzură fiecare altceva în configuraţia 
aceea stranie. Bill văzu capul retezat al Audrei, cu ochi goi ce se holbau 
la el într-o acuzaţie oribilă. Eddie văzu un craniu rânjind proptit deasu- 
pra a două oase încrucișate, simbolul otrăvii. Richie văzu chipul bărbos 
al unui Paul Bunyan degenerat, cu ochii îngustați în niste fante ucigașe. 
Iar Ben îl văzu pe Henry Bowers. 

— Bill, suntem destul de puternici? întrebă el. O putem face? 

— N-nu ş-ş-ştiu. 

-$i dacă-i încuiată? întrebă Beverly cu voce mică. 

Chipul lui Tom o privea batjocoritor. 

— N-nu e. L.o-locurile ca ăsta nu-s ni-niciodată în-în-încuiate. 

Își puse degetele bandajate ale mâinii drepte pe ușă — trebui să se 
aplece ca să facă asta-— şi împinse. Se deschise revărsând un torent de 
lumină galben-verzuie bolnăvicioasă. Mirosul acela de grădină zoolo- 
gică năvăli spre ei, mirosul trecutului devenit prezent, oribil de viu, 
obscen de primejdios. 

Invârte-te, roată, spuse Bill în sinea sa la întâmplare şi privi în jur, 
la ceilalți. Apoi se lăsă în patru labe, urmat de Beverly, de Richie și 
de Eddie. Ben rămase ultimul, cu carnea încrețindu-se pe el la atingerea 
prundisului vechi de pe jos. Intră pe portal şi, în timp ce își îndrepta spa- 
tele în bizara văpaie de foc verde ce se târa în sus şi în jos pe pereții din 
piatră umedă, ca fiste serpi de lumină, ultima amintire se înfipse la locul 
ei cu forța unui berbec de asalt psihic. 

Scoase un țipăt, se clătină, cu o mână ridicându-i-se la frunte, şi 
emise un prim gând incoerent: Nu-i de mirare că Stan s-a sinutis! 


RITUALUL CHUD 153 


O, Doamne, mai bine mă Sinucideam și eu! Văzu aceleași expresii de 
oroare năucită și început de conștientizare pe feţele celorlalți în timp ce 
ultima piesă a jocului se așeză la locul ei. 

Apoi Beverly zbieră, agățându-se de Bill, pe când Monstrul 
gonea în josul perdelei de borangic a plasei sale, un Păianjen de cos- 
mar de dincolo de timp și spaţiu, un Păianjen de dincolo de închipui- 
rile febrile ale cine știe căror minţi rătăcite or trăi în cele mai adânci 
cotloane ale iadului. 

Nu, îşi spuse rece Bill, nu e nici măcar un Păianjen, nu cu ade- 

vărat, dar forma asta e cea pe care a cules-o Monstrul din minţile 
noastre; nu-i decât cea mai apropiată înfătişare la care-pot ajunge mintile 
noastre fată de 

(luminile moarte) 

ce e Monstrul cu adevărat. 

Să tot fi avut cinci metri înălțime, negru ca o noapte fără lună. Fie- 
care dintre picioarele sale era gros ca o coapsă de culturist. Avea drept 
ochi rubine strălucitoare culese din peșterile infernului, bulbucate în 
orbite pline de un lichid de culoarea cromului, picurând. Mandibulele 
dințate i se deschideau și se închideau, se deschideau și se închideau, 
scăpând panglici de spumă. Încremenit într-un extaz al groazei, pendu- 
lând în pragul demenţei absolute, Ben observă cu calmul dinaintea fur- 
tunii că spumele acelea erau vii; cădeau pe pardoseala pietruită cu dale și 
acolo începeau să se zbată târându-se în crăpături, ca niște protozoare. 

Dar Monstrul este altceva, există o formă finală, una pe care 
aproape o putem vedea, asa cum zărești silueta unui om mişcându-se 
dincolo de un ecran de cinematograf în timp ce se proiectează filmul, o. 
altă înfătișare, dar nu vreau s-o văd, te rog, Doamne, nu mă lăsa s-o 
văd... 

Şi nici nu avea importanţă, nu-i așa? Vedeau ceea ce vedeau, iar 
Ben înțelese că Monstrul era capturat în această formă finală, forma 
Păianjenului, de către viziunea lor comună, negândită și nelegitimă. În 
luptă cu acest Monstru aveau să supravieţuiască sau să moară. 

Creatura chiţăia şi mieuna, iar Ben deveni absolut convins că auzea 
de două ori sunetele scoase de Monstru — în cap, și apoi, după o frac- 
iune de secundă, în urechi. Telepatie, reflectă el, îi citesc gândurile. 
Umbra Monstrului era un ou bondoc ce gonea pe peretii străvechi ai 
acelei tortărete ce-i era bârlog. Corpul său era acoperit de păr aspru, iar 
Ben văzu că mai poseda și un ac suficient de lung ca să străpungă un 
trup de om. Din vârful acestuia se prelingea un lichid limpede, iar Ben 
observă că şi lichidul era viu; asemenea salivei, veninul se ascundea în 
crăpăturile pardoselii. Acul Monstrului, da... Dar dedesubtul acestuia 


154 ORAȘUL BÂNTUIT 


abdomenul lui se umfla grotesc, aproape târându-se pe jos cu fiecare 
mișcare a fiarei, care acum schimba ugor direcţia, îndreptându-se fără 
greș spre conducătorul lor, spre Bill Barosanul. 

Ala-i sacul de ouă, își spuse Ben, iar mintea sa păru să urle înţele- 
gând implicatiile. Orice-o fi Monstrul dincolo de ceea ce vedem, repre- 
zentarea e cel putin simbolic corectă: Monstrul e femelă și e gravidă... 
Era gravidă si atunci, si nici unul dintre noi n-a stiut, cu exceptia lui 
Stan, o, Isuse Cristoase, DA, Stan, Stan, nu Mike, Stan a înteles, Stan 
ne-a spus... De asta a trebuit să venim înapoi, orice s-ar fi întâmplat, 
pentru că Monstrul este femelă, Monstrul e o femelă gestantă cu cine 
stie ce progenitură inimaginabilă... si i s-a apropiat vremea să fete. 

Incredibil, Bill Denbrough păşea înainte, în întâmpinarea Monstrului. 

— Bill, nu! zbieră Beverly. 

— St-st-stai a-a-acolo! strigă Bill fără a întoarce capul. - 

In clipa următoare, Richie: fugea spre el, sirigându-l pe nume, iar 
Ben îşi simtea propriile sale picioare punându-se în mișcare. Părea că 
percepe un stomac-fantomă oscilând în faţa lui, și se bucură de această 
senzaţie. Trebuie să devin din nou copil, medită el incoerent. Asta-i sin- 
gura cale de a opri Monstrul să nu mă scoată din minti. Trebuie să 
redevin copil... Să accept această realitate. Cumva. 

Fugind. Strigând numele lui Bill. Vag conștient că Eddie alerga pe 
lângă el, cu brațul său rupt bălăbănindu-se, iar cordonul halatului de 
baie pe care-l înfăşurase Bill împrejurul lui târându-se acum pe jos. 
Eddie îşi scoase inhalatorul. Arăta ca un pistolar nebun şi subnutrit înar- 
mat cu un pistol ciudat. 

Ben îl auzi pe Bill tunând: R 

— Mi-ai o-o-omorăât fratele, fu-fu-futu-te-n cur de CURVA! 

Și atunci Monstrul se ridică în faţa lui Bill, îngropându-l în umbra 
sa, bătând aerul cu labele. Ben îi auzi miorlăitul iritat, privi în ochii lui 
roșii, răi și atemporali... Și preţ de-o clipă văzu forma din spatele for- 
mei: văzu lumini, văzu o urâţenie păroasă şi târâtoare, nesfârşită, care 
era făurită din lumină și nimic altceva, lumină portocalie, lumină moartă 
ce maimutărea viața. 

Ritualul începu pentru a doua oară. 


CAPITOLUL 22 
Ritualul Chud 


În bârlogul Monstrului | 1958 

Bill îi tinu laolaltă în timp ce uriașul Păianjen negru gonea în josul 
plasei sale, iscând o vântoasă otrăvitoare în care le flutura părul. Stan 
ţipă ca un copilaș, ochii săi căprui ieșind din orbite, degetele zgâriindu-i 
obrajii. Ben dădu înapoi încet până ce fundul său voluminos atinse pere- 
tele în stânga uşii. Simţi foc rece arzându-l prin pantaloni și se îndepărtă 
iar, totul însă ca prin vis. Cu siguranţă, nimic din toate acestea nu se 
întâmpla în realitate; nu era decât cel mai groaznic coșmar din lume. 
Descoperi că nu-și putea ridica mâinile. Păreau să aibă greutăţi enorme 
legate de ele. 

Richie își simţi ochii atrași de plasa aceea. Din loc în loc spânzu- 
rau, parțial înfăşurate î în fuioare mătăsoase ce păreau să se miște ca şi 
cum ar fi fost vii, trupuri descompuse, pe jumătate devorate. I se păru 
că-l recunoaște pe Eddie Corcoran aproape de plafon, deşi îi lipseau un 
brat şi ambele picioare. 

Beverly şi Mike se agăţau unul de altul ca Hänsel și Gretel în 
pădure, privind paralizaţi cum Păianjenul atingea pardoseala ş şi o lua la 
fugă spre ei, cu umbra sa distorsionată alergând pe alături, pe perete. 

Bill îşi roti privirea către ei, un băiat înalt și costeliv într-un tricou 
împroşcat cu noroi și lături, cândva alb, blugi cu manşete, pantofi înno- 
roiți. Părul îi cădea pe frunte, ochii-i ardeau. Trecu peste ei cu privirea, 
păru să-i elimine din joc și reveni către Păianjen. Și, de necrezut, începu să 
străbată sala spre Monstru, nu în fugă, ci doar păşind repede, cu coatele 
îndoite, antebraţele încordate, pumnii strânși. 

— Mi-mi-mi-mi-ai o-o-omorăt fra-fratele! 

— Nu, Bill! tipă Beverly, zbătându-se să scape din îmbrăţişarea lui 
Mile şi luând-o la fugă spre Bill, cu părul roscat fâlfâindu-i în urmă. 
Lasă-l în pace! zbieră ea la Păianjen. Să nu te-atingi de el! 

Căcut! Beverly! exclamă în sinea sa Ben şi o luă şi el la goană 
pompând din picioare, cu stomacul clătinându-i-se. Işi dădu vag seama 


156 ORAȘUL BÂNTUIT 


că Eddie Kaspbrak alerga în stânga lui, tinând inhalatorul în mâna 
sănătoasă, ca pe un pistol. 

Și atunci Monstrul se înălță asupra lui Bill, care era neînarmat,; 
îl îngropă în umbra sa, bătând aerul cu labele. Ben dădu s-o apuce pe 
Beverly de umăr. Mâna sa îi plesni umărul, apoi alunecă. Fata se răsuci 
spre el, cu buzele dezvelindu-i dinţii. 

— Ajută-l! răcni ea. 

— Cum? răcni Ben la rândul său. 

Se întoarse spre Păianjen, îi auzi miorlăitul iritat, privi în ochii săi 
răi și atemporali și văzu ceva dincolo de formă; ceva mult mai groaznic 
decât un simplu păianjen. Ceva ce nu era decât lumină dementă. Curajul 
îi șovăi o clipă... Dar cea care-l rugase era Bev. Bev, iar el o iubea. 

— Fir-ai a dracu’, lasă-l pe Bill în pace! ţipă el. 

O clipă mai târziu, o mână îl bătu pe spate atât de tare, încât aproape 
căzu. Era Richie, care deși lacrimile îi şiroiau pe obraji, rânjea înne- 
bunit. Colţurile gurii păreau că-i ajung aproape până la lobii urechilor. 
Saliva i se scurgea printre dinți. 

— So pe ea, Clăită! strigă Richie. Chiid! Chiid! 

Ea? se întrebă Ben prostește. Ea, a spus? 

Si, cu voce tare: 

— Bine, da' ce-i aia? Ce-i aia Chüd? 

— Să fiu al dracu’ dacă stiu! răcni Richie și o luă la fugä spre Bill, 
pierzându-se în umbra Monstrului. 

Acesta se chircise pe picioarele dinapoi. Labele sale din fată băteau 
aerul imediat deasupra capului lui Bill. Iar Stan Uris, silit să se apropie, 
constrâns să se apropie în pofida oricărui instinct din mintea şi trupul 
său, văzu că Bill se uita în sus la Monstru, ochii săi albaștri, holbaţi; 
stând aţintiți în cei portocalii și inumani ai Monstrului, ochi din care se 
revărsa acea groaznică lumină cadaverică. Stan se opri, înțelegând că 
Ritualul Chiid — indiferent ce-o fi fost asta — începuse. 


2 


Bill în Vid | Devreme 


„„.cine esti si de ce ai venit la Mine? 

Sunt Bill Denbrough. Stii cine sunt şi de ce mă aflu aici. Mi-ai 
omorât fratele si sunt aici ca să te omor. Ai ales copilul nepotrivit, 
curyo. 

„.„Sunt eternă. Eu sunt Mâncătoarea de Lumi. 

Zău? Chiar asa? Ei bine, ai halit ultima ta masă, Surioară. 


RITUALUL CHUD 157 


„..n-ai nici o putere, aici este puterea; simte puterea, mucosule, și 
pe urmă vorbește despre cum ai venit s-o ucizi pe cea Eternă. Crezi că 
Mă vezi? Nu vezi decât ceea ce-ţi îngăduie mintea ta. Ai vrea să Mă 
vezi? Atunci, haide! Hai, mucosule! Hai! 

Aruncat... 

(capra) 

Nu, nu, aruncat, tras, tras ca un glonţ însuflețit, ca Ghiuleaua umană 
de la Circul Shrine care venea la Derry în fiecare lună mai. Cules şi 
împins prin camera Păianjenului. Se-ntâmplă doar în mintea mea! 
zbieră Bill la sine însuși. Trupul meu continuă să stea tot acolo, ochi în 
ochi cu Monstrul, fii curajos, nu-i decât o festă a mintii, fii curajos, 
crede în ceea ce faci, rezistă, rezistă... 

(Sare) 

Mugind, năpustindu-se într-un tunel negru, şiroind, căptușit cu dale 
sfărâmate și descompuse, vechi de cincizeci de ani, de o sută de ani, de 
o mie, un milion de miliarde, cine să poată ști, gonind într-o tăcere de 
moarte prin intersecţii, unele luminate de focul acela unduitor verde- 
gălbui, unele de baloane radiante pline de-o lumină spectrală albă ca un 
craniu, altele negre ca mormântul; propulsat cu -o viteză de-o mie de 
kilometri pe oră pe lângă maldăre de oase, unele omenești, altele nu, 
accelerând ca o rachetă cu reacţie într-un tunel aerodinamic, acum 
luând-o în sus, dar nu către lumină, ci spre un întuneric necuprins 

(piatra) 

și explodând afară în bezna absolută, bezna era totul, bezna era cos- 
mosul și universul, iar pardoseala beznei era dură, dură, era ca ebonita 
lustruită, iar el luneca pe piept, burtă și coapse ca o bilă pe pista de popice. 
Se afla pe planșeul sălii de bal a veșniciei, iar veşnicia era neagră. 

(crapă-n) 

— „„încetează cu asta! de ce spui asta? asta n-o“să te-ajute, băiat 
prost 

patru; crăpa-i-ar capul caprei cum a crăpat piatra-n patru! 

„„„încetează! 

capra sare piatra; piatra crapă-n patru; crăpa-i-ar capul caprei 
cum a crăpat piatra-n patru! 

„încetează! încetează! pretind, poruncesc să încetezi! 

Nu-ti place, nu-i asa? 

Și, în gând: De-aș putea-o doar spune cu voce tare, s-o spun fără 
să mă bâlbâi, atunci as putea sparge iluzia... 

„„„nu-i nici o iluzie, băietaş neghiob — e eternitatea, eternitatea 
Mea, iar tu te-ai rătăcit în ea, rătăcit pe veci. nicicând să nu-ti mai afli 


158 ORAȘUL BÂNTUIT 


calea înapoi; acum ești etern și osândit să hoinărești prin beznă... După 
ce mă vei întâlni fată în fată, adică 

Dar mai era şi altceva aici. Bill o percepu, o simţi, într-un mod 
nebunesc, o mirosi chiar: o uriașă prezenţă undeva în faţă, în întuneric. 
O Formă. Nu simţea teamă, ci o senzaţie de atotcovârșitoare minunare; 
aici se afla o putere ce minimaliza puterea Monstrului, iar Bill gândi 
incoerent: Te rog, te rog, orice ai fi Tu, nu uita că-s foarte mic... 

Se repezi spre ea și văzu că era o enormă Ţestoasă cu carapacea 
împlătoșată în multe culori arzătoare. Străvechiul ei cap reptilian ieşi 
încet din carapace, iar lui Bill i se păru că simte o vagă surpriză dis- 
preţuitoare din partea forţei care-l azvârlise acolo. Ochii Țestoasei erau 
blânzi. Bill îşi spuse că, fără îndoială, era cea mai bătrână făptură pe 
care şi-o putea închipui cineva, pe departe mai bătrână decât Monstrul, 
care se declarase a fi etern. 

Ceesti? , 

„„.eu sunt Testoasa, fiule. Eu am făcut universul, dar, te rog, nu mă 
învinui pentru asta; mă durea burta. 

Ajută-mă! Te rog, ajută-mă! 

-n-am nimic de-a face cu lucrurile acestea. 

Fratele meu... 

„îşi are propriul său loc în macrounivers; energia este eternă, asa 
cum până si un copil ca tine trebuie să înțeleagă. 

Acum zbura pe lângă "Țestoasă și, chiar și la viteza aceea uriașă de 
alunecare, latura împlătoşată a Țestoasei părea să continue la nesfârşit 
în dreapta lui. Se gândi vag că e într-un tren Și trece pe lângă un altul 
care circulă în direcţie opusă, un tren atât de lung, încât în cele din urmă 
părea că stă pe loc sau chiar se-deplasează îndărăt. Continua încă să audă 
Monstrul-femelă vociferând și bâzâind cu vocea ascuţită și furioasă, 
neomenească, plină de ură dementă. Dar când vorbea Țestoasa vocea 
Monstrului era acoperită complet. "Țestoasa vorbea în capul lui Bill, iar 
Bill înţelese, cine știe cum, că mai era şi Altul, și că acel Final Altul 
sălășluia într-un vid de dincolo de acesta. Acel Final Altul era poate. 
creatorul Ţestoasei, care doar privea, și al Monstrului, care doar mânca. 
Acel Altul era o forţă de dincolo de univers, o e mai presus de orice 
putere, autorul a tot ceea ce există. 

Deodată crezu că a înteles: Monstrul voia să-l arunce printr-un zid 
de la capătul universului într-un alt loc 

(ceea ce bătrâna Testoasă a numit macrounivers) 

unde trăia cu adevărat Monstrul; unde Monstrul exista sub forma 
unui miez enorm şi arzător ce putea să fie cea mai măruntă fărâmă din 
mintea acelui Altul; avea să vadă Monstrul-femelă dezgolit, alcătuire de 


RITUALUL CHUD 159 


lumină amorfă şi distrugătoare, iar acolo el fie va fi cu milostenie ani- 
hilat, fie va trăi pe vecie, nebun, și totuşi conştient, înlăuntrul ucigașei 
făpturi flămânde, fără formă şi sfârsit, a Monstrului. 

Te rog, ajută-mă! Pentru ceilalti... 

„„trebuie să te ajuti singur, fiule 

Dar cum? Te rog, spune-mi! Cum? Cum? CUM? 

Ajunsese acum la picioarele dinapoi, pline de solzi grei, ale Tes- 
toasei; avu timp destul să-i observe pielea străveche, avu timp să fie 
copleşit de uimire la vederea unghiilor ei enorme — aveau o ciudată 
culoare galben-albăstruie și în fiecare dintre ele putea să vadă înotând 
galaxii. 

Te rog, tu esti bună, simt şi cred că esti bună, și mă rog de tine.. 
Nu vei binevoi să mă ajuti? 

„stii deja, există numai Chiid, şi prietenii tăi. 

Te rog, o, te rog 

„fiule, trebuie să ajuti capra să sară piatra, pentru ca mai apoi să 
crape piatra-n patru... asta-i tot ce-ti pot spune, o dată ce-ai intrat 
în acest căcat cosmologic trebuie să arunci cât colo manualul de 
instrucțiuni 

Îşi dădu seama că glasul Țestoasei se stingea. Acum ajunsese din- 
colo de ea, zburând ca un bolid printr-o beznă mai adâncă decât cea mai 
adâncă beznă. Glasul Ţestoasei era copleșit, dominat de vocea sardonică 
și bolborosindă a Forţei care-l aruncase în afară şi în vidul acesta ne- 
gru — vocea Păianjenului, vocea Monstrului. 

...cum îti place-aici, Micul meu Prieten? îti place? îti place mult? 
esti încântat de întâlnirea cu prietena mea, Testoasa? credeam că baba 
aia futăcioasă a murit de ani de zile, si, lu cât de mult ti-a folosit, putea 
să si moară, ce, credeai c-o să-ti fie de vreun folos? 

nu nu nu nu capra sare nu cap-cap-capra nu 

„„„termină cu bâlbâitul! N-avem timp; hai să vorbim, cât încă se 
mai poate. Povestește-mi despre tine, Micul meu Prieten... Spune-mi, 
îti place tot frigul și întunericul de aici? Te bucuri de marele nostru tur 
prin nefiinta ce se întinde Afară? Aşteaptă numai până vei răzbi, Mic 
Prieten! Asteaptă să răzbești până unde mă aflu Eu! Aşteaptă! Asteuptă 
luminile moarte! Vei privi si vei înnebuni... Dar vei trăi... Și vei trăi... 
Si vei trăi.. . Înlăuntrul lor... Înlăuntrul Meu... 

Monstrul hohoti într-un răcnet otrăvit, iar Bill deveni conștient că 
vocea Sa începea atât să scadă, cât și să crească de parcă s-ar fi retras 
din gamă... repezindu-se totodată înapoi în ea. Și nu cumva exact asta 
se întâmpla? Da. Bănuia că așa era. Deoarece, câtă vreme vocile erau 
sincronizate perfect, cea care năvălea acum spre el era complet străină, 


160 ORAȘUL BÂNTUIT 


rostind silabe pe care nici o limbă sau gâtlej omenesc nu le-ar fi putut 
reproduce. Asta-i vocea luminilor moarte, reflectă el. 

„„„n-avem timp; hai să vorbim cât încă se mai poate 

Vocea omenească a Monstrului estompându-se la fel cum se șterge 
sunetul posturilor de radio din Bangor când te afli în mașină mergând 
spre sud. O teroare vie, învăpăiată, îl năpădi. Avea să ajungă în curând 
dincolo de comunicarea rațională cu Monstrul... iar o parte din el înțe- 
legea că Monstrul, cu tot râsul său, cu tot sarcasmul său inuman, asta şi 
voia. Nu numai să-l trimită la ceea ce era Monstrul în realitate, dar și să 
le întrerupă comunicarea mentală. Dacă aceasta înceta, avea să fie dis- 
trus în întregime. A trece dincolo de comunicare însemna să treacă din- 
colo de ultima şansă de salvare; atât lucru înțelegea şi el din felul cum 
începuseră să se manifeste părinții după moartea lui George. Era singura 
lecţie pe care o învățase de la răceala lor ca de frigider. 

Îndepărtare de Monstru... Și apropiere de Monstru. Dar îndepăr- 
tarea era într-un fel mai importantă. Dacă Monstrul voia să mănânce aici 
copiii mici, sau să-i sugă, sau ce le-o fi făcând, atunci de ce nu-i trimi- 
sese pe toți aici? De ce numai pe el? 

Pentru că Monstrul trebuia să-și scape eul-Păianjen de el, de asta. 
Într-un fel sau altul, Monstrul- -Păianjen și Monstrul-femelă cea pe care 
Monstrul o numea luminile moarte erau legați. Ceea ce trăia acolo în 
beznă putea fi invulnerabil când Monstrul se afla acolo și în nici un alt 
loc... dar Monstrul era şi pe Pământ, sub Derry, într-o formă fizică. Ori- 
cât de repulsiv putea fi Monstrul, în Derry forma sa era fizică... Iar ceea 
ce era fizic putea fi ucis. 

Bill glisa prin beznă, cu viteză tot mai mare. De ce simt că atât de 
mult din vorbăria Monstrului nu-i decât o cacealma, o uriaşă cioară 
vopsită? De ce să fie aşa? Cum se poate una ca asta? 

Poate înțelegea cum... poate, doar. 

Există numai Chiid, spusese 'Ţestoasa. Și dacă asta și era? Dacă-și 
mușcaseră adânc unul altuia limbile, nu fiziceşte, ci mental, spiritual? 
Și să presupunem că, dacă Monstrul îl putea arunca pe Bill destul de 
departe în vid, îndeajuns de departe spre eternul său eu fără trup, ritualul 
va lua sfârşit? Eliverându-l, ucigându-l şi câștigând totul în același timp. 

„.te descurci bine, fiule, dar foarte curând va fi prea târziu 

Monstrul se teme! Se teme de mine! Se teme de noi toti! 

„„.glisa, și în fată se afla un zid, îl simtea, îi simţea prezenţa în 
întuneric, zidul de la hotarul continuității, iar dincolo va da de cealaltă 
formă, luminile moarte... 


RITUALUL CHUD 161 


„nu vorbi cu mine, fiule, şi nu vorbi nici cu tine — desprinde-te, 
muşcă dacă voieşti, dacă-ndrăzneşti, dacă poți fi viteaz, dacă poti 
îndura... Muşcă, fiule! ` 

Bill mușcă — nu cu dinții reali, ci cu dinţii din mintea sa. 

Coborând glasul cu un registru complet, făcându-l să nu mai fie 
glasul său (transformându-l de fapt în glasul tatălui său, deși Bill avea 
să coboare în mormânt fără a ști aceasta; unele secrete nu se află nicio- 
dată, şi probabil e mai bine așa), trăgând adânc aer în piept, strigă: 

— CAPRA SARE PIATRA; PIATRA CRAPÂ-N PATRU; CRĂPA-I- AR 
CAPUL CAPREI CUM A CRĂPAT PIATRA-N PATRU ACUM DĂ-MI 
DRUMU'! 

Simti Monstrul-femelă zbierând în mintea sa, un urlet de furie frus- 
trată și iritată... Dar mai era și un țipăt de frică și durere. Monstrul-femelă 
nu era obișnuită să fie scoasă dintr-ale ei; una ca asta nu i se mai întâm- 
plase niciodată Monstrului și, până în cele mai recente momente ale exis- 
tentei sale, nici măcar nu bănuise că e cu putință așa ceva. 

Bill simți cum Monstrul-femelă se zvârcoleşte spre el, nu trăgând, 
ci împingând — încercând să-l îndepărteze. l 

— CAPRA SARE PIATRA, AM ZIS! 

- ÎNCET. EAZĂ! 

— ADU-MĂ ÎNAPOI! TREBUIE SĂ MĂ ADUCI! ÎTI ORDON! Îi 
IMPUN! 

Monstrul-femelă zbieră din nou, acum cu durere şi mai intensă — 
poate în parte şi pentru că, în vreme ce-şi petrecuse lunga, prea lunga 
existenţă cauzând durerea, hrănindu-se cu ea, n-o trăise niciodată ca 
parte din Sine Însăși. 

Monstrul încă mai încerca să-l î împingă, să scape de el, insistând 
orbește și încăpățânat să învingă, așa cum învinsese întotdeauna. Împin- 
gea... Dar Bill simţea că viteza exterioară îi scăzuse, iar în minte îi apăru 
o imagine grotescă: limba Monstrului, acoperită de scuipatul acela viu, 
întinsă ca o panglică de cauciuc groasă, crăpând, sângerând. Se văzu pe 
sine agățându-se cu dinţii de vârful acelei limbi, sfâşiind prin ea puţin 
câte puţin, cu faţa scăldată în scursoarea convulsivă care era sângele 
Monstrului, înecându-se în duhoarea sa de hoit, și totuşi reuşind să se 
țină, în vreme ce Mânstrul se zbătea în durerea sa oarbă şi enorma-i 
mânie, încercând să nu-și lase limba să zvâcnească înapoi... 

(Chiid, ucest Chiid, rezistă, fii curajos, crede în ceea ce faci, rezistă 
pentru fratele tău, pentru prietenii tăi; crede, crede în toate cele în care 
ai crezut, crede că dacă-i spui politaiului că te-ai pierdut o să aibă el 
grijă să ajungi acasă în sigurantă, crede că există o Zână Bună care 


162 ORAȘUL BÂNTUIT 


locuieste într-un imens castel de smalt, şi crede că Moș Crăciun locu- 
ieste mai jos de Polul Nord, fabricând jucării în atelierele lui cu înge- 
rasi, şi crede că ar putea fi adevărat Captain Midnight, da, ar putea fi, 
în ciuda lui Calvin si a fratelui mai mare al lui Cissy Clark, Carlton, 
care zice că toate astea-s o grămadă de povești de adormit copiii, crede 
că mama și tatăl tău te vor iubi din nou, că e posibil curajul și că vor- 
bele vor veni lin de fiecare dată; gata cu Păgubosii, gata cu tupilarea 
într-o groapă-n pământ căreia i se spune club, gata cu plânsul în 
camera lui Georgie fiindcă nu l-ai putut salva şi n-ai ştiut, crede în tine 
însuti, crede în tine însuţi, crede în dogoarea acestei dorinte) 

Deodată începu să râdă pe întuneric, nu isterizat, ci cu uimire abso- 
lută și încântată. 

— EI, CĂCAT, DAR EU CRED ÎN TOATE ASTEA! strigă el, și nu 
mintea: chiar şi la unsprezece ani, observase că lucrurile ieșeau bine 
ridicol de frecvent. 

Lumina fulgera în jurul lui. Ridică brațele deasupra capului. Întoarse 
faţa în sus, si deodată simţi puterea revărsându-se prin el. 

Auzi Monstrul- femelă zbierând din nou.. . Şi deodată era tras înapoi 
pe același drum pe unde venise, păstrând î încă acea imagine a dinţilor 
împlântaţi adânc în carnea stranie a limbii Monstrului, dinții săi încleş- 
taţi laolaltă precum amarnica bătrână moarte. Zbura prin beznă, cu pi- 
cioarele târându-i-se în urmă, cu vârfurile șireturilor de la teniși pline de 
noroi, fâlfâind ca niște stindarde după o bătălie prea lungă și prea sân- 
geroasă, cu vântul acelui loc gol vâjâindu-i pe la urechi. 

Zbură pe lângă Țestoasă și văzu că aceasta își trăsese capul înapoi 
în carapace; vocea sa ieşi găunoasă și distorsionată, ca și cum însăși ca- 
rapacea în care trăia era un puț adânc de eternităţi întregi: 

„„„hu-i rău, fiule, dar eu i-as pune capăt de acum; nu lăsa Monstrul 
să scape. Energia are un obicei al ei de-a se disipa, întelegi; ceea ce se 
poute face când ai unsprezece ani adesea nu se mai poate reface nicio- 
dată. | 

Vocea Testoasei slăbea, slăbea, slăbea. Nu mai era decât întune- 
ricul gonind... iar apoi, gura unui tunel imens... miasme de vechime şi 
descompunere... pânze de păianjen ștergându-i faţa ca nişte sculuri de 
mătase putredă într-o casă bântuită de stafii... tfgle putrezite zburând 
ceţos pe alături... intersecţii, toate întunecoase acum, baloanele-lună dis- 
părute până la ultimul, iar Monstrul urla, urla: 

„„ă-mi drumul dă-mi drumul am să plec n-am să mai vin niciodată 
pai DRUMUL MĂ DOARE MĂ DOARE MĂ DOAAAAAAAAAA 

— Capra sare piatra! zbieră Bill, acum aproape în delir. 


RITUALUL CHUD 163 


Putea vedea lumina în față, dar aceasta scădea, pâlpâia ca lumână- 
rile mari care încetul cu încetul au ars până jos... Și, un moment, se văzu 
pe sine și pe ceilalți ținându-se de mâini în șir, Eddie într-o parte, Richie 
în cealaltă. Își văzu propriul său trup, înmuiat, cu capul căzut pe spate, 
holbându-se la Păianjen, care se răsucea și se rotea ca un dervis, bătând 
în pardoseală cu picioarele sale aspre şi țepoase și cu veninul picurân- 
du-i din ac. 

Monstrul urla în chinurile morții. 

Cel puţin așa credea sincer Bill. 

Apoi se trânti la loc în trupul său cu toată tăria unei lovituri de linie 
nimerind într-o mănuşă de baseball, iar forța impactului îi smulse mâi- 
nile dintr-ale lui Richie și Eddie, îl țrânti în genunchi si-l azvârli alune- 
când pe pardoseală până la marginea plasei. Întinse pe negândite mâna 
spre un fir și braţul îi amorti pe dată, de parcă i s-ar fi injectat o doză 
completă de novocaină. Firul propriu-zis era gros precum cablul de 
ancorare al unui stâlp de telegraf. ` 

— Nu te-atinge, Bill! ţipă Ben, iar Bill îşi retrase mâna într-un zvâc- 
net iute, rămânând cu o dâră de carne vie în palmă, chiar sub degete. 

Se umplu de sânge, iar el se ridică împleticit în picioare, cu ochii 
la Păianjen. 

Acesta se îndepărta de ei, croindu-și drum împleticit î în penumbra 
crescândă din fundul sălii în timp ce lumina scădea. Lăsa pe urme dâre 
și băltoace de sânge negru; confruntarea îi rupsese măruntaiele într-o 
duzină, poate într-o sută de locuri. 

— Bill, plasa! răcni Mike. Fii atent! 

Făcu un pas înapoi, arcuindu-și gâtul pe spate, în timp ce fire ale 
plasei cădeau plutind și izbeau pardoseala de dale de o parte și de alta 
ca trupurile unor şerpi albi, cărnoși. Începură imediat să-și piardă forma, 
să se scurgă în crăpăturile dintre pietre. Plasa se destrăma, scăpând din 
numeroasele-i puncte de prindere. Unul dintre trupuri, înfășurat ca o 
muscă, descrise un plonjon spre a lovi planșeul cu sunetul gretos al unei 
tigve putrede. 

— Păianjenul! ţipă Bill. Unde-i? 

În mintea lui, continua să audă Monstrul, mieunând și tânguindu-se 
de durere, și înţelese confuz că acesta se retrăsese în același tunel în 
care-l aruncase pe Bill... Dar se dusese oare Monstrul acolo ca să fugă 
înapoi în locul unde intenţionase să-l trimită pe Bill... Sau pentru a se 
ascunde până vor fi plecat ei? Să moară? Sau să scape? 

— Cristoase, luminile! strigă Richie. Se sting luminile! Ce s-a-ntâm- 
plat, Bill? Unde-ai fost? Te credeam mort! 


164 | ORAȘUL BÂNTUIT 


Într-o parte neclară a minţii sale Bill ştiu că nu era adevărat: dacă 
l-ar fi crezut într-adevăr mort, ar fi luat-o la fugă care-ncotro, iar Mon- 
strul i-ar fi cules cu ușurință, unul câte unul. Sau poate ar fi fost mai 
aproape de adevăr să spună că îl crezuseră mort, dar credeau în el viu. 

Trebuie să fim siguri! Dacă Monstrul a murit sau s-a întors acolo 
de unde-a venit, unde e restul Monstrului, asta trebuie să aflăm. Dacă 
nu-i decât rănită? Dacă se poate vindeca?. Dacă... 

Zbieretul lui Stan îi tăie prin gânduri ca sticla spartă. În lumina scă- 
zândă Bill văzu că unul dintre cordoanele plasei căzuse pe umărul lui 
Stan. Înainte ca Bill să-l poată prinde, Mike se aruncă asupra băiatului 
mai mic ca o pasăre de pradă. Îl smuci de acolo, iar bucata de plasă plesni 
la loc, smulgând o dată cu sine și o bucată din cămașa lui Stan. 

— Înapoi! ţipă la ei Ben. Ieşiți de sub ea, cade toată! 

O apucă pe Beverly de mână și o trase înapoi spre ușa miniaturală, 
în timp ce Stan se chinui să se ridice în picioare, privi buimac în jur și 
apoi îl înşfăcă pe Eddie. Amândoi porniră spre Ben și Beverly, ajutân- 
du-se unul pe altul, arătând ca niște fantome în lumina tot mai slabă. 

Deasupra capetelor lor, pânza de păianjen se năruia, se surpa peste 
sine însăși, pierzându-și înfricoșătoarea simetrie. Cadavrele făceau piru- 
ete leneșe în aer ca niște fire-cu-plumb de coșmar. Corzi încrucișate că- 
deau ca treptele descompuse ale unui straniu complex de scări. Mai 
multe fire loviră dalele pardoselii, sâsâiră ca nişte pisici, își pierdură 
forma, o luară la fugă. 

Mike Hanlon își căuta printre ele drum șerpuitor, la fel cum mai 
târziu avea să facă slalom prin liniile adverse ale aproape o duzină de 
fotbalişti liceeni, cu capul plecat, fentând şi eschivându-se. Richie i se 
alătură. Incredibil, Richie râdea, deşi părul îi stătea făcut măciucă în 
cap ca tepii unui arici. Lumina scădea tot mai mult, fosforescenţa ce se 
încovrigase în pereți stingându-se. 

— Bill! strigă Mike. Haide! leşi dracului de-aici! 

— Si dacă n-a murit? i-o întoarse Bill. Trebuie să mergem după 
Monstru, Mike! Trebuie să fim siguri! 

O încâlcitură de fire se bombă ca o paraşută şi apoi căzu cu un 
hidos zgomot de sfâşiere ce suna ca pielea jupuită. Mike apucă brațul 
lui Bill și-l trase, poticnindu-se, din calea ei. 

— A murit! ţipă Eddie, apărând lângă ei. 

Ochii îi erau asemenea unor lămpi febrile, respiraţia — un înghețat 
suier de viscol în gâtlej. Fuioare căzute din plasă pârliseră cicatrice 
întortocheate în ghipsul bratului. 

— Am auzit-o, murea, nu te-auzi aşa când ești în drum spre un bal 
mascat, murea, sunt sigur de asta! 


RITUALUL CHUD 165 


Mâinile lui Richie bâjbâiră afară din beznă, îl înhățară pe Bill și-l 
traseră într-o îmbrăţișare aprigă. Incepu să-l bată extatic pe spinare: 

— Şi eu am auzit-o — murea, Bill Barosane! Murea... Jar tu nu te 
mai bâlbâi! Deloc! Cum o făcuși? Cum dracu'?.. 

Creierul lui Bill era tot numai vârtejuri. Penaia trägea de el cu 
mâini groase şi stângace. Nu-și amintea să se mai fi simțit vreodată atât 
de obosit... Dar în mintea sa auzea vocea tărăgănată, aproape plictisită, 
a Ţestoasei: eu i-as pune capăt de-acum, nu lăsa Monstrul să scape... 
Ceea ce se poate face când ai unsprezece ani adesea nu se mai poate 
reface niciodată. 

— Dar trebuie să fim siguri... 

Umbrele își dădeau mâna şi acum întunecimea era aproape totală. 
Înainte însă ca lumina să moară de tot, i se păru că vede aceeași infer- 
nală îndoială pe faţa lui Beverly... și în ochii lui Stan. Și încă, pe când 
ultima scânteie de lumină se stingea, auziră tenebroasele șoapte-tros- 
nete-bufnituri ale indescriptibilei plase a Monstrului căzând sfâșiată în 
bucăţi. 


3 : 
Bill în Vid / Târziu 


„„„iată-te din nou, Amice! Dar ce s-a întâmplat cu părul tău? Esti 
chel ca o bilă de biliard! Ce trist! Ce triste, ce scurte vieţi trăiesc 
oamenii! Fiecare viată e un scurt pamflet scris de un idiot! 

Sunt tot Bill Denbrough. Mi-ai omorât fratele si l-ai omorât pe 
Stan Omu, și ai încercat să-l omori şi pe Mike. lar eu am să-ți spun 
ceva: de data asta n-am să mă mui opresc până nu-i treaba gata 

„..Țestoasa era proastă, prea proastă ca să mintă. Ti-a spus ade- 
vărul, Amice... Sorocul nu vine decât o dată. M-ai vătămat... M-ai luat 
prin surprindere. N-o să se mai repete. Eu sunt cea care te-a chemat 
înapoi. Eu 

Ne-ai chemat, bine, dar n-ai fost singura 

-prietena ta Testoasa... a murit acum câtiva ani. ldioata bătrână 
a borât în carapace si a crăput înecată cu vreo galaxie. Foarte trist, nu 
ti se pare? Dar si absolut bizar. I se cuvine un loc în Povestiri adevărate, 
eu așa cred. S-a întâmplat cum pe când aveai tu blocajul ăla ca scriitor. 
Probabil că ai simtit-o răposând, Amice 

Nici pe-asta n-o cred 

...0, ai s-o crezi... Ai să vezi. De data asta, Amice, intentionez să-ți 
arăt totul, inclusiv luminile moarte 


166 ORAȘUL BÂNTUIT 


Simti vocea Monstrului înălțându-se, bâzâind și hodorogind — în 
sfârșit îi simţi proporțiile depline ale furiei, și i se făcu frică. Se întinse 
după limba propriei sale minti, concentrându-se, încercând disperat să 
recaptureze amplitudinea completă a acelei credințe copilărești, în ace- 
laşi timp înțelegând că există un adevăr ucigător în spusele Monstrului: 
ultima oară, Monstrul-femelă fusese nepregătită. De astă dată... Ei bine, 
chiar dacă Monstrul-femelă nu fusese singura care să-i cheme, cu 
siguranță că-i așteptase. 

Dar totuși... 

Îşi simți propria-i furie, curată și cântând, în timp ce ochii săi se 
aținteau într-ai Monstrului. Simti vechile cicatrice ale acesteia, simţi că 
Monstrul-femelă fusese rănită cu adevărat şi că încă mai era rănită. 

Și, în timp ce Monstrul îl arunca, în timp ce-și simțea mintea smulsă 
din trup, se concentră cu toată ființa încercând să apuce limba Mon- 
strului... Si n-o nimeri. s 


4 
Richie 

Ceilalti patru priveau scena, paralizati. La început se dovedise a fi 
fost o reluare exactă a celor întâmplate prima oară. Păianjenul, care 
părea pe cale să-l înşface pe Bill şi să-l înfulece, rămase dintr-o dată în- 
cremenit. Ochii lui Bill se încleștaseră cu ochii de rubin ai Monstrului. 
Se simti o senzaţie de contact... Un contact aflat dincolo de capacitatea 
lor de percepţie. Dar simteau lupta, ciocnirea vointelor. 

Apoi Richie ridică privirea spre noua plasă şi văzu prima deosebire. 

Erau si acum acolo cadavrele. Unele pe jumătate mâncate și pe 
jumătate putrezite, și asta era la fel... Dar sus, într-un colț, mai era un 
trup, iar Richie fu sigur că acesta era încă proaspăt, poate viu încă. 
Beverly nu se uitase în sus — ochii ei erau fixati spre ai lui Bill şi ai 
Păianjenului — dar, cu toată groaza sa, Richie văzu asemănarea dintre 
Beverly şi femeia din plasă. Avea părul roșcat și lung. Ochii îi stăteau 
deschişi, dar sticloşi și nemișcati. O dâră de salivă se prelinsese din col- 
tul stâng al gurii până pe bărbie. Fusese legată de unul dintre cablurile 
principale ale plasei cu un harnașament de voal petrecut împrejurul 
taliei şi pe sub ambele brate, asifel că se legăna în faţă, într-o semi- 
plecăciune, cu braţele şi picioarele atârnându-i moi. Era desculță. 

Richie mai văzu un trup chircit la baza plasei ei, un bărbat pe care 
nu-l mai văzuse în viaţa lui... Și totuşi, mintea Sa înregisiră o asemănare 
aproape subconstientă cu răposatul neregretat Henry Bowers. Sirăinului 


RITUALUL CHUD 167 


îi cursese sânge din amândoi ochii, închegându-se într-o spumă în jurul 
gurii și pe bărbie. Și... 

În clipa următoare, Beverly zbieră: 

— Ceva nu merge! Ceva nu merge, faceti ceva, pentru Dumnezeu, 
da' FACEŢI careva ceva... 

Privirea lui Richie zvâcni înapoi la Bill și la Păianjen... Și simţi/ 
auzi un râs monstruos. Chipul lui Bill se întindea într-un mod subtil. 
Pielea i se făcuse galbenă ca pergamentul și lucioasă ca aceea a unui om 
foarte în vârstă, Avea ochii daţi peste cap. 

O, Bill, unde esti? 

Sub ochii lui Richie, lui Bill îi țâșni deodată sângele pe nas. Gura 
i se zgârcea, încercând să ţipe... lar acum Păianjenul înainta din nou spre 
el. Se întorcea, întinzându-și acul. 

Vrea să-l omoare... să-i omoare trupul, în orice caz... în vreme ce 
mintea-i e altundeva. Vrea să-i închidă gura pentru totdeauna. Învinge... 
Bill, unde esti? Pentru numele lui Dumnezeu, unde esti? 

Și undeva, slab, dintr-Q depărtare de neînchipuit, îl auzi pe Bill 
urlând... Iar cuvintele, deși lipsite de sens, aveau limpezimea cristalului 
şi erau pline de o înnebunitoare 

(Testoasa a murit o Doamne Testoasa într-adevăr a murit) 

disperare. 

Bev ţipă iar și își puse mâinile la urechi ca să nu mai audă glasul 
acela care se stingea. Acul Păianjenului se ridică, iar Richie se repezi la 
Monstru, cu un rânjet întinzându-i-se spre urechi, și strigă în cea mai 
bună Voce a Copoiului Irlandez pe care-o avea: 

— Ei, ei, faina mea fătucă! Da’ ce mama dracu’ crezi mata că 
faci? la linişte la galerie până nu-ti smulg fustanelele si-ti ard una 
la bucălendre! 

Păianjenul se opri din râs, iar Richie simţi un urlet crescând de 
mânie și durere în capul Monstrului. Am ars-o pe gagica! îşi spuse el 
triumfător. Am ars-o, ce zici de-asta, am ars-o pe gagică, și "ghici ghi- 
citoarea mea! I-AM ÎNȘFACAT LIMBA! CRED CĂ BILL NU I-A APU- 
CAT-O NU STIU C UM DA-N TIMP CE MONSTRUL- FEMELĂ ERA 
ATENTĂ LA ALTCEVA EU I-AM ÎNHĂAŢAT-O... 

Și atunci, urlând la el, cu tipetele Monstrului ca un roi veninos de 
viespi furioase colcăind în capul său, Richie se pomeni smuls din sine 
însuşi şi aruncat în întuneric, vag constient că Monstrul încerca să-l 
scuture, să-l desprindă. Făcea şi Monstrul treabă destul de bunicică. 
Groaza îl scăldă, după care îi luă locul o senzaţie de absurditate cosmică. 
Și-o aminti pe Beverly cu yo-yo-ul său, arătându-i cum să-l strângă, 
să plimbe câinele, să dea înconjur lumii. Și acum iată-l pe el, Richie 


168 ORAȘUL BÂNTUIT 


Yo-Yo-ul uman, iar limba Monstrului era sfoara. lată-l, și asta nu se 
chema că plimbi câinele, ci poate că plimbi Păianjenul, și dacă nici asta 
nu mai era de râs, atunci ce era? 

Richie râse. Nu era politicos să râzi cu gura plină, fireşte, dar se 
îndoia că vreunul dintre cei de faţă citise Miss Bunele Maniere. 

Asta-l făcu din nou să râdă, și mușcă şi mai tare. 

Păianjenul zbieră şi-l zgâlţâi furios, urlându-şi mânia de a fi fost 
din nou luat prin surprindere — crezuse că doar scriitorul va provoca 
Monstrul, iar acum omul ăsta care râdea ca un băiat ţicnit îl prinsese 
când era cel mai nepregătit. 

Richie se simţi pe sine lunecând. 

„„„Stai un minuteel, seniorrita, suntem împreună-n treaba asta, că 
de nu, nu ți-ooi vinde nici un belet pentru la loteria la urma urmii, şi 
fistecare-i lozu-ăl mare, jur pe numele la mia madre 

Își simţi dinţii prinzând din nou, mai ferm de astă dată. Și urmă un 
fel de durere vecină cu lesinul când Monstrul își înfipse şi el colții în 
limba lui. Măi frate, da” tot era destul de caraghios. Chiar şi în întuneric, 
fiind azvârlit după Bill doar cu limba Monstrului ăluia de nedescris 
rămasă ca legătură cu propria sa lume, chiar și cu durerea colților săi 
otrăviţi buimăcindu-i mintea ca o ceaţă roșie, era destul de-al dracului 
de comic. Incercati si singuri, băieți. O să vedeti că si un disc-jockey poate 
zbura. 

Zbura, nici vorbă. . 

Richie se afla într-o beznă mai densă decât întâlnise vreodată, decât 
bănuise măcar că ar putea exista, călătorind cu o viteză pe care o simţea 
apropiată de viteza luminii, și zgâlțâit cam așa cum un câine ar zgâlțâi 
un şobolan. Simţea că se află ceva în față, un cadavru uriaș. Țestoasa pe 
care o auzise jelită de Bill în strigătele sale ce se stingeau? Fără îndoială. 
Nu era decât o carapace, o carcasă moartă. Apoi trecu de ea, năpustin- 
du-se în întuneric. 

Acum chiar bag cărbuni, îşi spuse, și simţi imboldul acela nestă- 
pânit de a chicoti iar. i 

bill! bill, m-auzi? 

...S-a dus, e-n luminile moarte, dă-mi drumul! DÄ-MI DRUMUL! 

(richie?) 

Incredibil de distant; incredibil de departe în beznă. 

bill! bill! aicea sunt! prinde-te! pentru Dumnezeu, prinde-te 

„„€ mott, toti sunteți morti, sunteţi prea bătrâni, nu întelegi asta? 
acum dă-mi DRUMUL! 

hei, curvo, niciodută nu esti preu bătrână cu să tragi un rock and 
roll 


RITUALUL CHUD 169 


„DA-MI DRUMUL! 

du-mă la el şi poate ti-oi da 

Richie 

.„.mai aproape, acum era mai aproape, slavă Domnului... 

uite-mă că vin, Bill Barosane! Richie cu salvarea! O să-ţi salvez 
curul bătrân și crăpat! Am o datorie la tine din ziua aia pe Neibolt 
Street, mai tii minte? 

...dă-mi DRUMUUUU'! 

Durerea Monstrului-femelă era cumplită, iar Richie pricepu cât de 
complet o luase prin surprindere — Monstrul crezuse că nu-l avea de în- 
fruntat decât pe Bill. Mă rog, foarte bine. Destul de bine. Richie nu mai 
ținea s-o omoare chiar acum; nici nu mai era sigur că Monstrul-femelă 
putea fi ucisă. Dar Bill putea fi ucis, iar Richie simţea că lui Bill îi mai 
rămăsese foarte, foarte puţin timp. Bill dăduse peste cine ştie ce uriașă 
surpriză neplăcută acolo, ceva la care era mai bine nici să nu te gândești. 

Richie, nu! Du-te-napoi! Aici e marginea a tot și toate! Luminile 
moarte! 

sună ca peste ce dai cân' vii acas’ la mghiezu' noptii, seniorr... şi 
unde-oi fi, scumpişor? zâmbeşte, să po’ să văz unde-mi esti! 

Și deodată Bill se afla lângă el, lunecând într-o 

(stânga? dreapta? aici nu existau directii) 

parte sau alta. lar dincolo de el, apropiindu-se cu repeziciune, Richie 
putu vedea/simţi ceva ce în sfârșit îi secă râsul. Era o barieră, ceva de o 
formă stranie, non-geometrică, pe care mintea sa n-o putea concepe. Așa 
că mintea o traduse pe cât de bine putea, la fel cum tradusese și forma 
Monstrului într-un Păianjen, permițându-i lui Richie să se gândească la 
el ca la un colosal zid cenușiu făcut din pari de lemn fosilizaţi. Acești 
pari urcau la nesfârşit și coborau la nesfârșit, ca barele unei cuşti. Iar 
printre ei strălucea o imensă lumină oarbă. Ardea și se mișca, zâmbea 
și se strâmba. Lumina era vie. 

(luminile moarte) 

Mai mult decât vie: era plină de o forță — magnetism, gravitație, 
poate altceva. Richie se simti ridicat și aruncat, rotit şi tras, ca şi cum ar 
fi străbătut un defileu de vâltori repezi printr-un tub interior al orga- 
nismului. Putea simţi lumina mișcându-i-se nesăţioasă pe faţă... lar 
lumina era înzestrată cu rațiune. 

Asta-i Monstrul, ăstu-i Monstrul, restul Monstrului. 

„..dă-mi drumul, mi-ai promis că-mi dai DRUMUL 

Stiu, da' câteodat', scumpisor, mai și mint — mămica mă bătea 
când mă prindea, da’ tăticu', el a cum lăsat-o baltă 


170 ` ORAȘUL BÂNTUIT 


Îl simţi pe Bill rostogolindu-se, plutind atras spre una din deschi- 
zăturile zidului, simţi degete rele de lumină dând să-l apuce și, cu un 
ultim efort disperat, se întinse după prietenul său. 

Bill! Mâna! Dă-mi mâna! MÂNA, FIRAIALDRACU! MÂNA! 

Mâna lui Bill se repezi către el, degetele desfăcându-se şi strângân- 
du-se, pe când focul acela viu târându-se şi răsucindu-se peste verigheta 
Audrei în forme runice, maure — roți, semiluni, stele, zvastici, cercuri 
întrepătrunse ce creșteau în lanţuri rostogolinde. Chipul lui Bill era 
așternut cu aceeași lumină, făcându-l să pară tatuat. Richie se întinse cât 
putu de mult, auzind cum Monstrul zbiară și se văicărește. 

(l-am ratat o Doamne sfinte l-am ratat o să treacă dincolo) 

Apoi degetele lui Bill se închiseră peste ale lui Richie, iar Richie 
îşi încleștă pumnul. Picioarele lui Bill zburară printr-una dintre des- 
chizăturile lemnului îngheţat, și pret de-o clipă, un moment demenţial, 
Richie își dădu seama că putea să vadă toate oasele, venele și capilarele 
dinăuntrul lor, ca şi cum Bill s-ar fi repezit pe jumătate în fălcile celei 
mai puternice instalaţii de raze X din lume. Richie își simţi mușchii bra- 
tului întinzându-se ca zahărul ars, simți apofiza și locașul articulației 
umărului pârâind şi gemându-şi protestul în timp ce forţa tracțiunii 
creștea. 

Își adună toate puterile și strigă: 

— Trage- ne-napoi! Trage-ne- napoi sau te omor! O să... O să-ti fac 
Voci până crăpi! 

Păianjenul guiţă din nou, iar Richie simţi deodată un enorm șfichi 
biciuitor încolăcindu-i-se pe trup. Braţul îi era o bară de supliciu incan- 
descent. Mâna lui Bill începu să alunece din strânsoarea lui. 

— Ține-te bine, Bill Barosane! 

~ Te-am prins! Richie, te-am prins! 

N-ar strica, spuse amar în sinea sa Richie, căci cred că poti umbla 
zece miliarde de kilometri de-aici şi să nu găseşti în veci o futută de 
toaletă publică. - 

Şuierară înapoi, lumina aceea dementă scăzând până la o serie de 
vârfuri de ac strălucitoare care în cele din urmă se stinseră. Săgetau prin 
beznă ca două torpile, Richie strângând în dinți limba Monstrului și în- 
cheietura lui Bill într-o-mână îndurerată. Iată și Testoasa; alături, apoi 
dispărută cât ai clipi o dată. | 

Richie simţi că se apropiau de ceea ce trecea drept lumea reală 
(deşi bănuia că nu se va mai gândi niciodată la ea ca fiind întocmai „reală'*; 
avea s-o vadă ca pe un decor dibaci pe sub care trec cruciș şi curmeziș 
cabiuri de susținere... cabluri ca firele unei pânze de păianjen). Dar vom 
scăpa cu bine, îsi spuse. Vom reveni. Vom... 


RITUALUL CHUD 171 


Înghionteala reîncepu — biciuirea, plesnetele, oscilaţiile laterale în 
timp ce Monstrul încerca pentru o ultimă oară să se scuture de ei și să-l 
lase Afară. lar Richie își simţi strânsoarea cedând. Auzi răgetul gutural 
de triumf al Monstrului și-și concentră toată fiinţa spre a rezista... Dar 
continua să lunece. Muscă frenetic, însă limba Monstrului părea că-și 
pierde substanţa și realitatea; părea să se transforme în voal. 

— Ajutor! răcni Richie. Îl scap! Ajutor! Să ne-ajute cineva! 


5 


` Eddie 


Eddie era pe jumătate conştient de ceea ce se întâmpla; simtea 
cumva, vedea cumva, dar ca printr-o perdea străvezie. Undeva, Bill şi 
Richie se zbăteau să vină înapoi. Trupurile lor erau aici, dar restul lor — 
partea reală a lor — era undeva departe. 

Văzuse Păianjenul întorcându-se să-l străpungă pe Bill cu acul său, 
iar ap Di Richie o luase la fugă înainte, țipând la Monstru cu Vocea aceea 
ridicolă de Copoi Irlandez pe care obişnuia s-o folosească... Atât doar 
că Richie părea să-şi fi îmbunătăţit mult numărul de-a lungul anilor, 
fiindcă Vocea suna sinistru de asemănător cu a domnului Nell cel de 
demult. i 

Păianjenul se întorsese spre Richie, iar Eddie îi văzuse cumplitii 
ochi roșii bulbucându-se în găvane. Richie zbieră din nou, de astă dată 
cu Vocea Pancho Vanilla, iar Eddie îl simti pe Păianjen urlând de durere. 
Ben răcni răguşit, în timp ce pe pielea Monstrului apărea o despicătură 
de-a lungul unei cicatrice rămase de data trecută. Un șuvoi de scursoare, 
neagră ca titeiul brut, țâşni afară. Richie începuse să spună altceva... Iar 
glasul îi scădea ca stingerea sonoră din finalul unui cântec pop. Capul 
îi căzuse pe spate, cu ochii fixati în ochii Monstrului. Păianjenul se 
cufundă iarăși în tăcere. 

Timpul trecu — Eddie habar n-avea cât de mult. Richie și Păianje- 
nul se holbau unul la altul; Eddie simtea conexiunea dintre ei, simţea un 
vârtej de vorbe şi emoţii, undeva departe. Nu putea distinge nimic exact, 
dar percepea schimbările de tonalitate ale situaţiei în culori și nuanţe. 

Bill zăcea prăbușit pe jos, cu sângele curgându-i din nas și ureche, 
cu degetele palpitându-i uşor, cu faţa-i prelungă palidă şi ochii închiși. 

Acum Păianjenul sângera prin patru sau cinci locuri, grav rănit din 
nou, grav rănit, dar totuşi primejdios de viu, iar Eddie se întrebă: De ce 
stăm asa aici? Am putea lovi Monstrul în timp ce e ocupat cu Richie! 
De ce nu se mișcă nimeni, pentru numele lui Dumnezeu? 


172 ORAȘUL BÂNTUIT 


Simţi un triumf sălbatic — şi senzaţia aceea deveni mai clară, mai 
definită. Mai aproape. Se-ntorc! vru să strige, dar gura-i era prea uscată, 
gâtul prea strâmtat. Se-ntorc! 

Atunci, Richie începu să se răsucească încet dintr-o parte în alta. 
Trupul părea că i se vălureşte înăuntrul hainelor. Ochelarii îi mai atâr- 
nară o clipă pe vârful nasului... după care căzură, sfărâmându-se pe par- 
doseala de piatră. 

Păianjenul se agită, picioarele sale tenpoase scoțând un clănțănit sec 
pe planşeu. Eddie îl auzi ţipând a cumplită victorie, și o clipă mai târziu 
glasul lui Richie îi izbucni limpede în cap: 

(ajutor! îl scap! să m-ajute cineva!) 

Atunci Eddie o luă la fugă înainte, scoțându-și inhalatorul din buzunar 
cu mâna cea teafără, cu buzele trase înapoi într-o grimasă și respiraţia 
şuierându-i dureros printr-o beregată pe care acum și-o simţea de mări- 
mea unei urechi de ac. Nebunește, fața mamei începu să-i danseze pe 
dinainte, plângând: Nu te apropia de Arătarea aia, Eddie! Nu te apro- 
pia! Arătările de felul ăla îţi dau cancer! 

— Taci din gură, mămico! ţipă Eddie cu o voce ascuţită, cuirăi- 
toare — tot ce-i mai rămăsese ca voce. 

Capul Păianjenului se întoarse către sunet, desprinzându-și momen- 
tan ochii dintr-ai lui Richie. 

— Aici! urlă Eddie cu glasul ce i se stingea. Aici, ia un pic din ăsta! 

Sări spre Monstru, trăgând în același timp cu inhalatorul, și, preţ 
de o clipă, toată credinţa sa din copilărie în doctorii îi reveni, doctoria 
din copilărie, care putea rezolva orice, care-l putea face să se simtă mai 
bine când îl cârpeau băieţii cei mari, sau când era trântit în goana spre 
uși când se suna de ieşire, ori când trebuia să șadă pe marginea locului 
viran de la Tracker Brothers”, afară din joc fiindcă mama sa nu-i dădea 
voie să joace baseball. Era o doctorie bună, o doctorie puternică, şi, în 
timp ce se repezea în faţa Păianjenului, mirosindu-i duhoarea galbenă și 
spurcată, simțindu-se copleșit de furia Monstrului și de îndârjirea sa de 
a-i nimici pe toţi, declansă inhalatorul într-unul dintre ochii de rubin. 

Simti — auzi zbieretul Monstrului — nu furie de astă dată, doar 
durere, o oribilă agonie urlândă. Văzu ceața de stropi minusculi asezân- 
du-se pe umflătura aceea roşie-sângerie, văzu stropii albindu-se acolo 
unde se depuneau, îi văzu scufundându-se la fel cum s-ar scufunda o 
stropitură de acid fenic; văzu uriașul ochi al Monstrului începând să se 
turtească precum un gălbenuş însângerat și să se scurgă într-un şuvoi 
grețos de sânge viu și puroi viermănos. 

— Acum vino-acusă, Bill! ţipă el cu ultimele puteri. 


RITUALUL CHUD 173 


Apoi lovi Monstrul, simţindu-i căldura puturoasă cum îl cocea pe 
dinăuntru; o cumplită fierbinţeală umedă îl făcu să-şi dea seama că bra- 
tul sănătos îi lunecase în gura Păianjenului. 

Apăsă iarăși trăgaciul inhalatorului, expulzându-i de astă dată doza 
drept în gâtlej, drept în beregata cu duhoare rea de putreziciune, după 
care îl fulgeră o durere bruscă, la fel de netă precum căderea unui cuţit 
greu, când: fălcile Monstrului se închiseră și-i sfâșiară brațul din umăr. 

Eddie căzu la pământ, din ciotul zdrenţuit al brațului țâșnindu-i 
sânge; era vag conștient că Bill se ridica în picioare clătinându-se, că 
Richie se împleticea și se poticnea spre el ca un om beat după o lungă 
noapte grea. 

— CS... 

Undeva departe. Fără importanţă. Putea simţi totul scurgându-se 
din el o dată cu sângele dătător de viaţă... Toată furia, toată frica, toată 
durerea, toată confuzia şi suferinţa. Presupunea că moare, dar se sim- 
tea... of, Doamne, se simţea atât de lucid, atât de limpede, ca un ochi de 
geam care a fost spălat bine și acum lasă să intre toată lumina străluci- 
toare şi înfricoșată a vreunei aurore nebănuite; lumina, o, Doamne, acea 
perfect rațională lumină care limpezeşte Bulai undeva în lume, clipă 
de clipă. 

— „„„eds o doamne bill ben cineva și-a pierdut braţul bra... 

Ridică privirea spre Beverly și vâzu că plângea, lacrimile prelin- 
gându-i-se pe obrajii murdari în timp ce-și petrecea un braț pe sub el; 
deveni conștient că-și scosese bluza și încerca să oprească torentul de 
sânge, și că tipa după ajutor. Apoi privi spre Richie și se linse pe buze. 
Pălind, pălind tot mai mult. Devenind tot mai clar și mai clar, golin- 
du-se, toate impurităţile scurgându-se din el astfel încât să se poată cu- 
răţa, astfel ca lumina să-l poată răzbate, şi de-ar fi avut destul timp ar fi 
putut predica despre asta, ar fi putut propovădui: Nu-i rău, ar începe. 
Nu-i rău deloc. Dar'mai întâi de toate avea altceva de spus. 

— Richie, șopti el. 

— Ce? ş 

Richie stătea ghemuit alături, privindu-l disperat. 

— Să nu-mi mai zici Eds, spuse el, şi zâmbi. 

Ridică încet mâna stângă și atinse obrazul lui Richie. Richie 
plângea. 

— Ştii că eu... eu... 

Eddie închise ochii, gândindu-se cum să încheie și, în timp ce încă 
se mai gândea la asta, muri. 


174 ORAȘUL BÂNTUIT 


6 


Derry | 7.00-9.00 dimineata 


Pe la orele 7.00 dimineaţa viteza vântului crescuse în Derry până 
în jurul valorii de cincizeci și opt de kilometri pe oră, cu rafale atingând 
optzeci. Harry Brooks, un crainic de la Institutul Naţional de Meteoro- 
logie cu postul la Bangor International Airport, dădu un telefon alarmat 
la cartierul general din Augusta. Vânturile, zise el, veneau de la apus, 
suflând într-un ciudat sistem semicircular pe care nu-l mai întâlnise în 
viaţa lui... Dar i se părea tot mai mult că seamănă cu o specie stranie de 
uragan izolat, ce se limita aproape exclusiv la orașul Derry. La 7.10 pos- 
turile de radio din Bangor transmiseră primele știri referitoare la pagu- 
bele produse de vremea rea. Explozia transformatorului de la Tracker 
Brothers” lăsase fără curent toată porțiunea oraşului dinspre Maidan. 
La 7.17 un bătrân arțar scorburos din latura Old Cape a Maidanului 
se prăvăli cu un trosnet asurzitor, strivind un magazin Nite-Owl din 
coltul Merit Street cu Cape Avenue. Un om în vârstă, client permanent, 
pe nume Raymond Fogarty, a fost omorât de un răcitor de bere răs- 
turnat. Era același Raymond Fogarty care, în calitate de slujbaș al Pri- 
mei Biserici Metodiste din Derry, oficiase ritualul funerar al lui George 
Denbrough în octombrie 1957. Arţarul mai trase la pământ și destule 
cabluri electrice cât să întrerupă curentul în Old Cape și în oarecum mai 
modernul cartier Sherburn Woods de dincolo de acesta. Ceasul din turla 
Bisericii Grace Baptist nu bătuse nici de ora șase, nici de șapte. La 7.20, 
cu trei minute după căderea arţarului din Old Cape și cam la o oră de 
când fiecare toaletă și scurgere casnică de acolo refulase brusc, ceasul 
din turn bătu de treisprezece ori. Un minut mai târziu, un trăsnet alb- 
albăstriu lovi turla. Heather Libby, soţia pastorului, privea din întâmplare 
chiar atunci pe fereastra bucătăriei prezbiteriului, și spuse că „turla 
a explodat de parcă o încărcase cineva cu dinamită“. Scânduri albite de 
vreme, bucăţi de grinzi şi ceasomnicărie elveţiană se transformară în stropi 
infernali ai unei stranii ploi. Rămășițele frânte ale turnului arseră scurt 
și apoi se stinseră sfârâind în răpăiala de aversă tropicală. Străzile ce 
coborau spre zona comercială din centrul oraşului spumegau și şiroiau. 
Pe sub Main Street canalul devenise un continuu tunet zguduitor ce-i 
făcea pe oameni să se uite alarmaţi unii la alţii. La 7.25, o dată cu prăbu- 
şirea turnului de lu Grace Baptist reverberând încă prin întregul Derry, 
îngrijitorul ce venea la „„Wally's Spa” în fiecare dimineaţă cu excepția 
duminicilor să spele pe jos văzu ceva ce-l făcu să urle îngrozit în plină 


RITUALUL CHUD 175 


stradă. Acest băiat, alcoolic încă din primul său semestru la University 
of Maine, în urmă cu unsprezece ani, primea un bacşiş pentru serviciile 
sale — adevărata plată, bineînțeles, era deplina sa libertate de a da pe gât 
tot ce mai rămăsese în butoiașele cu bere. Richie Tozier ar fi putut sau 
nu să îşi amintească de el; era Vincent Caruso Taliendo, mai cunoscut 
contemporanilor săi din clasa a cincea ca „Boogers“ Taliendo. În timp 
ce spăla pe jos în acea apocaliptică dimineaţă din Derry, înaintând tot 
mai aproape de bar, văzu toate cele șapte robinete de bere — trei Bud, 
două Narranganseit, unul Schlitz (cunoscut în limbaj mai familiar dis- 
tinşilor clienţi de la „Wally’s“ ca Slits) şi unul Miller Lite — înclinân- 
du-se înainte, ca trase de şapte mâini invizibile. Berea ţâșni din ele în 
torente de spumă alb-aurie. Vince porni înainte, gândindu-se nu la stri- 
goi sau fantome, ci la bacşişul său matinal pe cale să se scurgă la canal. 
Apoi puse o frână patinată, cu ochii lărgindu-i-se, şi un zbieret tângui- 
tor, îngrozit, se înălță în grota goală cu miros de bere. Sânge curgea 
acum în şuvoaie în locul berii. Se învolbura în gurile de scurgere cro- 
mate, dădea pe de lături și se scurgea pe lângă bar în mici pârâiașe. 
Acum din cepurile de bere începură să ţâșnească bucățele de carne și 
șuvițe de păr. „Boogers“ Taliendo se uită la toate astea, țintuit locului, 
incapabil să-şi adune puterile măcar atât cât să urle din nou. Urmă apoi 
o bufnitură înfundată, surdă, când unul dintre butoiașele de bere de sub 
tejghea explodă. Toate ușile dulăpioarelor de sub bar se deschiseră larg. 
Fum verzui, ca după scamatoria unui magician, începu să se reverse 
din ele. „Boogers“ văzuse destul. Zbierând, o zbughi în stradă, care acum 
era un canal puţin adânc. Căzu în fund, se ridică și aruncă o privire 
îngrozită peste umăr. Una dintre ferestrele de la bar explodă cu un zgo- 
mot puternic. Cioburi enorme șuierară de jur-împrejurul capului lui 
Vince. Un moment mai târziu explodă ş și cealaltă fereastră. Încă o dată, 
ca prin minune, scăpă neatins... Dar hotărî, pradă inspiraţiei de moment, 
că venise vremea să își viziteze sora din Eastport. Porni pe dată, iar 
călătoria sa până la marginea orașului Derry și dincolo de ea avea să 
devină o odisee în sine... Însă este suficient să spunem că până la urmă 
reuşi să iasă din oraș. Alţii au fost mai puţin norocoși. Aloysius Nell, 
care nu de mult împlinise șaptezeci și şapte de ani, şedea cu soţia sa în 
salonașul casei lor de pe Strapham Street, privind furtuna abătută peste 
Derry. La 7.32 suferi un infarct fatal. Nevasta lui avea să-i spună, o săp- 
tămână mai târziu, fratelui ei că Aloysius şi-a scăpat ceașca de cafea pe 
covor, a înțepenit în fotoliu, cu ochii holbaţi în gol, și a tipat: 

— Ei, ei, faina mea fătucă! Da’ ce mama dracu’ crezi mata că faci? 
la liniste lu galerie până nu-ţi smulg fustanelellll... 


176 ORAȘUL BÂNTUIT 


Apoi se prăbuși, spărgând ceasca sub el. Maureen Neil, care știa 
cât de prost îi mersese ceasornicul în ultimii trei ani, înțelese imediat că 
se sfârșise și, după ce-i lărgi gulerul, alergă la telefon să-l sune pe părin- 
tele McDowell. Dar telefonul era deranjat. Nu scotea decât un sunet ciu- 
dat, ca sirena unei mașini de poliție. Așa că, deși ştia că e probabil o 
blasfemie pentru care va trebui să răspundă înaintea Sfântului Petru, în- 
cercă să-i administreze ea însăși sfintele taine. Avea încredere, urma să-i 
spună ea fratelui său, că Dumnezeu o va înțelege chiar dacă Sfântul Petru 
nu era dispus. Aloysius fusese un soț bun și un om de treabă, și, dacă 
bea prea mult, ăsta nu era decât irlandezul din el care îşi dădea uneori 
în petic. La 7.49 o serie de explozii zguduiră Derry Hall, care se afla pe 
locul defunctei Oţelării Kitchener. Nu muri nimeni; piaţa nu se des- 
chidea până la 10.00, și echipa îngrijitorilor formată din cinci oameni 
nu era așteptată înainte de 8.00 (iar într-o asemenea dimineaţă oricum 
s-ar fi arătat foarte puţini dintre ei). Un echipaj de anchetă respinse mai 
târziu ipoteza sabotajului. Sugerară — mai degrabă vag — că exploziile fuse- 
seră probabil cauzate de apa ce se infiltrase în rețeaua electrică a halei. 
Indiferent de motiv, nimeni nu avea să-şi mai facă multă vreme cum- 
părăturile la Derry Hall. O explozie desființă complet „Zale's Jewelry 
Store“. Inele cu diamante, brățări, şiraguri de perle, verighete și ceasuri 
Seiko zburară care-ncotro într-o feerie scânteietoare de bijuterii. O cutie 
muzicală zbură pe toată lungimea coridorului de est şi nimeri în fântâna 
din fața magazinului „J. C. Penney's“, unde cântă scurt o variaţiune cu 
clăbuci a lait-motivului din Love Story înainte de a da ortul popii. Ace- 
lași impact făcu o gaură în prăvălia „Baskin-Robbins“ din vecini, pre- 
făcând cele treizeci şi una de arome în supă de îngheţată ce se scurse pe 
podea în pârâiașe înnourate. Impulsul ce făcu prăpăd prin „Sears“ ridică 
o bucată din acoperiş, iar vântul ce se înteţea o duse ca pe un zmeu; căzu 
la o mie de metri depărtare, spintecând silozul unui fermier pe nume 
Brent Kilgallon. Fiul, în vârstă de șaisprezece ani, al lui Kilgallon ieși 
în fugă înarmat cu Kodakul mamei sale și făcu o fotografie. National 
Enquirer o achiziționă pe şaizeci de dolari, cu care băiatul își cumpără 
două cauciucuri noi pentru motocicleta sa Yamaha. O a treia explozie sfâ- 
şie standul Hit or Miss, trimițând fuste, pantaloni și lenjerie aprinsă 
afară în parcarea inundată. Și o explozie finală sparse sucursala din hală 
a băncii „Derry Farmers’ Trust“ ca pe o cutie veche de crochete. O hal- 
că din acoperișul băncii se smulse şi ea de la locul ei. Sirenele de alarmă 
se declanşară cu un lătrat ce n-a fost redus la tăcere decât după patru 
ore, când s-a ars rețeaua electrică independentă a sistemului. Contracte 
de închiriere, bonuri de depunere, chitante de restituire şi formulare 
Money-Manager se înălţară la cer, suflate de vântul tot mai puternic. Și 


RITUALUL CHUD 177 


bani: de zece şi de douăzeci mai ales, cu o portie generoasă de cinci și 
o garnitură de cincizeci și sute. Mai bine de 75 000 de dolari se duseră 
pe aripile vântului, estimau funcţionarii băncii... Mai târziu, după o epu- 
rare masivă a structurilor executive ale băncii (şi o ieșire pe cauţiune), 
unii aveau să admită — strict confidential, desigur — că fuseseră mai 
mult de 200 000 de doları. O femeie din Haven Village, numită Rebecca 
Paulson, găsi o bancnotă de cincizeci de dolari fluturând agăţată pe şter- 
gătoarea de bun-venit a ușii din spatele casei, două de douăzeci în cuibar 
şi o sută lipită de un stejar din curte. Ea şi soţul ei folosiră banii ca să 
achite două rate în plus pentru mașina lor. Dr. Hale, un medic pensionar 
ce locuia pe West Broadway de aproape cincizeci de ani, a fost omorât 
la ora 8.00. Doctorului Hale îi plăcea să se laude că făcea aceeaşi plim- 
bare de trei kilometri de la locuinţa sa de pe West Broadway, încon- 
jurând Parcul Derry şi Școala Elementară, de douăzeci și cinci din aceşti 
cincizeci de ani. Nimic nu reușea să îl oprească: nici ploaia, nici lapo- 
viţa, nici grindina sau gerul sub zero. Porni la drum și în dimineaţa de 
31 mai, în ciuda protestelor îngrijorate ale menajerei. Replica sa de ie- 
şire din lume, rostită peste umăr în timp ce păşea afară pe ușa din faţă, 
trăgându-şi apăsat pălăria peste urechi, a fost: „„la nu mai fi așa de-al 
dracului de proastă, Hilda. Nu-i decât o ploicică. S-o fi văzut pe-aia 
din '57! Aia a fost furtună!“ În timp ce dr. Hale se întorcea acasă pe 
West Broadway, capacul unei guri de canal din faţa casei Mueller sări 
deodată de la locul său ca încărcătura unei rachete Redstone. Îl decapită 
pe bunul doctor atât de scurt și precis, încât mai făcu trei pași înainte de 
a cădea mort pe trotuar. 
lar vântul continua să se întetească. 


7 


Sub oras | 4.15 după-amiaza 


Eddie îi conduse prin tunelurile întunecate timp de o orä, poate una 
şi jumătate, înainte să recunoască, pe un ton mai mult uimit decât 
speriat, că pentru prima oară în viaţa lui se rătăcise. 

Puteau totuşi să audă vuietul difuz al apei prin canale, dar acustica 
acelor tuneluri era atât de trăsnită, încât ți-era cu neputinţă să spui dacă 
sunetul apei venea din față sau din spate, de la stânga sau de la dreapta, 
de deasupra sau de dedesubt. Chibriturile li se terminaseră. Erau pierduţi 
în beznă. 

Lui Bill îi era frică... Frică de-a binelea. Conversaţia pe care o pur- 
tase cu tată! său în atelierul acestuia îi tot revenea în minte. Cam cinci 


178 ORAȘUL BÂNTUIT 


kile de planuri care pur și simplu S-au topit la un moment dat... Ideea 
mea e că nimeni nu stie unde duc afurisitele alea de canale, sau de ce. 
Când functionează, nu-i pasă nimănui. Când nu, apar trei-patru mutre 
acre de la Întreprinderea de Ape Derry care trebuie să-ncerce să afle 
care pompă s-a bulit sau unde-i înfundătura... E întuneric, pute şi-i plin 
de sobolani. Astea toate sunt motive serioase ca să stai afară, dar cel 
mai Serios motiv e că te poti rătăci. Au mai pătit-o ` altii. 

Pătit-o și altii. Pătit-o si altii. Au mai pătit-o.. 

Sigur c-au pățit-o. Grămăjoara aceea de oase a lângă care trecu- 
seră în drum spre bârlogul Monstrului, de exemplu. 

Bill simți cum panica încearcă să-i sugrume gândurile și o împinse 
înapoi. Cedă, dar nu uşor. O putea simţi acolo în adânc, făptură vie, 
luptându-se şi răsucindu-se, încercând să iasă. I se adăuga sâcâitoarea 
întrebare rămasă fără răspuns, dacă uciseseră Monstrul sau nu. Richie 
susținea că da, Mike spunea că da, și Eddie la fel. Dar nu-i plăcuse 
expresia de spaimă şi îndoială de pe faţa lui Bev, sau a lui Stan, în timp 
ce lumina murea și se târau înapoi prin uşiță, departe de susurul plasei 
ce se prăbușea. 

— Și acum ce facem? întrebă Stan. 

Bill auzi tremurul înfricoşat, de băiețel, din glasul lui Stan și știu 
că întrebarea îi era adresată direct. 

— Hm, făcu Ben. Ce? La naiba, bine era dac-aveam o lanternă... 
Sau măcar o lum... lumânare. 

Lui Bill i se păru că distinge un suspin înăbuşit în cea de-a doua 
parte a propoziției. ÎL speria mai mult decât orice altceva. Ben ar fi fost 
surprins s-o afle, dar Bill îl socotea pe băiatul cel gras dur şi rezistent, 
mai stabil decât Richie și mai putin predispus să se năruie pe neașteptate 
ca Stan. Dacă Ben era gata să clacheze, atunci se aflau în preajma 
unui necaz al dracului de mare. Nu la scheletul tipului de la Departa- 
mentul Apelor se tot întorcea gândul lui Bill, ci la Tom Sawyer şi Becky 
Thatcher, pierduti în Pestera lui McDougal. Alunga o vreme gândul, iar 
apoi acesta se turisa înapoi. 

Altceva îl tulbura, dar conceptul era prea amplu și prea vag pentru 
ca mintea sa obosită să îl poată sesiza. Poate că însăși simplitatea. ideii 
o făcea atât de greu perceptibilă: se îndepărtau unul de altul. Legătura 
ce-i ținuse laolaltă în toată acea lungă vară se dizolva. Monstrul-femelă 
fusese înfruntată și înfrântă. Putea fi moartă, aşa cum credeau Richie și 
Eddie, sau putea fi rănită atât de rău, încât avea să doarmă timp de o 
sută de ani, sau o mie, sau zece mii. O priviseră în faţă, o văzuseră cu 
«masca dată la o parte, iar ea fusese oribilă — o, cu siguranță! — dar, o 
dată văzută, forma sa fizică nu-părea atât de urâtă, iar cea mai puternică 


RITUALUL CHUD 179 


armă îi fusese luată. Cu toţii, la urma urmei, mai văzuseră și înainte 
păianjeni. Erau hidoși, și bănuia că nici unul din ei nu va mai fi vreodată 
în stare să vadă vreunul 

(dacă mai scăpăm de-aici) 

fără a simţi un tremur de repulsie. Dar un păianjen, în fond, nu era 
decât un păianjen. Poate că la sfârșit, când măștile ororii cădeau, nu 
rămânea nimic de neînfruntat pentru mintea omenească. Acesta era un 
gând încurajator. Orice în afară de 

(luminile moarte) 

ceea ce fusese acolo, dar poate chiar și acea indescriptibilă lumină 
vie ce stătea chircită în pragul macrouniversului murise sau era pe moarte. 
Luminile moarte — și călătoria în întuneric spre locul în care se afla- 
seră — deveneau deja ceţoase și greu de rememorat în mintea lui. Si de 
fapt nu asta conta. Ceea ce conta, simţit, dar nu definit, era simplul fapt 
al camaraderiei ce lua sfârșit... Se sfârșea, i iar ei încă mai erau în beznă. 
Acel Altul, prin prietenia lor, reușise poate să-i facă să fie ceva mai mult 
decât niște copii. Acum însă redeveneau copii. Bill simţi. Și la fel sim- 
teau şi ceilalti. 

— Şi acum, Bill? întrebă Richie, exprimând în sfârşit gândul tuturor. 

— N-n-nu șt-șt-stiu, răspunse Bill. 

Bâlbâiala îi revenise, vie şi sănătoasă. O auzea, o auzeau și ej, $. 
stătea în întuneric, mirosind aroma coclită și ameţitoare a panicii lor cres- 
cânde, întrebându-se cât va mai dura până când cineva — Stan, cel mai 
probabil Stan va fi — o să sfâșie ultima perdea spunând: Păi, si de ce nu 
ştii? Tu ne-ai băgat în povestea asta! 

— Și cu Henry cum e? întrebă neliniștit Mike. begie e și acum acolo, 
sau cum? 

— O, Doamne, oftă Eddie... gemând aproape. Uitasem de el. Sigur 
că e, sigur că e, probabil s-a pierdut la fel ca noi și am putea da oricând 
nas în nas cu el... Ei, Bill, n-ai. nici o idee? Taică-tău lucrează aici! N-ai 
absolut nici o idee? : 

Bill ascultă îndepărtatul vuiet batjocoritor al apei şi încercă să aibă 
ideea pe care Eddie — pe care toţi — aveau dreptul să i-o pretindă. 
Fiindcă, da, corect, el îi băgase acolo și a lui era răspunderea de a-i scoate 
din nou afară. Nu-i veni nici una. Nici una. 

— Am eu o idee, spuse liniştită Beverly. 

În întuneric, Bill auzi un sunet pe care nu-l putu localiza imediat. 
Un mic zgomot şoptitor, dar nu înspăimântător. Urmă apoi un sunet mai 
uşor de reperat — un fermoar. Ce?... se întrebă, după care îşi dădu seama 
ce. Fata se dezbrăca. Din cine știe ce motiv, Beverly se dezbrăca. 

— Da’ ce faci? întrebă Richie, şi glasul său socat se frânse pe ulti- 
mul cuvânt. 


180 ORAȘUL BÂNTUIT 


— Știu eu ceva, spuse pe întuneric Beverly, iar lui Bill vocea ei îi 
păru mai vârstnică. Știu pentru că mi-a spus tatăl meu. Știu ce să fac ca 
să fim iar împreună. Și dacă nu suntem împreună n-o să ieșim niciodată. 

— Ce? întrebă Ben, cu glasul sunând uimit și înspăimântat. Ce tot 
vorbeşti? 

— Ceva care ne va face să fim î împreună pentru totdeauna. Ceva ce 
va arăta... 

— N-n-nu, B-B-Beverly! o întrerupse Bill, deodată înțelegând, înte- 
legând totul. 

— „„„Ce va arăta că vă iubesc pe toti, continuă Beverly, că toţi sunteți 
prietenii mei. 

— Ce tot spu..., începu Mike. 

Calmă, Beverly îi reteză vorba: 

— Cine-i primul? Cred 


8 


În bârlogul Monstrului ! 1985 


că moare, plânse Beverly. Braţul lui, Monstrul i-a mâncat bratul... 

Întinse mâinile spre Bill, se agăţă de el, iar Bill o îndepărtă. 

— larăsi seapă! răcni el. 

Avea sânge închegat pe buze și bărbie. 

- Ha-ha-hai! Richie! B-B-Ben! De de-data asta o s-s-5-0 ter-ter- 
minăm! 

Richie îl întoarse pe Bill spre el și îl privi așa cum te uiţi la un om 
care aiurează fără nici o nădejde: 

— Bill, trebuie să-l îngrijim pe Eddie. Trebuie să-i punem un garou, 
să-l scoatem de-aici. 

Beverly însă şedea acum cu capul lui Eddie în poală, legănându-l. 
Închisese ochii. 

— Du-te cu Bill, îl îndemnă ea. Dacă-l laşi să moară degeaba... Dacă 
Monstrul'se mai întoarce peste douăzeci şi cinci de ani, sau peste cinci- 
zeci, sau două mii chiar, jur... c-o să vă bântui duhurile. Du-te! 

Richie o privi o clipă, incapabil să se hotărască. Apoi deveni conş- 
tient că faţa ei își pierdea conturul, nemaifiind o fată, ci o formă palidă 
în umbrele crescânde. Lumina scădea. Asta îl decise. 

— Bine, îi spuse el lui Bill. De data asta o urmărim. 

Ben stătea în dosul pânzei de păianjen, eare începuse iar să se des- 
compună. Văzuse şi el forma ce se balansa în înaltul ei, și se ruga ca 
Bill să nu privească în sus. 


RITUALUL CHUD 181 


Dar, în timp ce plasa începea să cadă în fuioare și șuviţe și sculuri, 
Bill privi. 

O văzu pe Audra coborând ca într-un lift foarte vechi și scârțâitor. 
Căzu trei metri, se opri, legănându-se dintr-o parte în alta, apoi brusc 
mai cobori cinci metri. Faţa nu i se schimbă nici o clipă. Ochii ei, albas- 
tru-de-porţelan, erau larg deschiși. Picioarele-i desculțe se balansau ca 
două pendule. Părul îi atârna lăţos pe umeri. Tinea gura întredeschisă. 

— AUDRA! urlă el. 

— Bill, haide! strigă Ben. 

Acum plasa cădea de jur-împrejurul lor, bufnind pe pardoseală. 
Richie îl apucă deodată pe Bill de mijloc si îl împinse înainte, țintind un 
spaţiu gol înalt de trei metri între planșeu și cea mai de jos încrucișare 
de fire a plasei înmuiate: 

— Du-te, Bill! Du-te! Du-te! 

— Aia-i Audra! strigă disperat Bill. A-aia-i AUDRA! 

— Nu dau o para chioară nici să fie Papa de la Roma, replică amar 
Richie. Eddie a murit și noi trebuie să ucidem Monstrul, dacă încă mai 
e viu. De data asta vom termina treaba, Bill Barosane. Acum haide! 

Bill mai rămase o clipă în urmă, după care instantanee ale copiilor, 
ale tuturor copiilor uciși, părură să-i fluture prin minte la fel ca fotogra- 
fiile pierdute din albumul lui George. PRIETENII ȘCOLII. 

— Î în re-regulă. Să mergem. D-D-Doamne, iartă-m-mă. 

El şi Richie fugiră de sub firele încrucișate cu o secundă înainte să 
se prăbușească, alăturându-i-se lui Ben de cealaltă parte. Fugiră după 
Monstru în timp ce Audra se legănă la cincisprezece metri deasupra par- 
doselii pietruite, înfășurată într-o gogoaşă prinsă de plasa în descom- 
punere. 


Ben 


Urmară dâra de sânge negru al Monstrului — băltoace uleioase de 
scursoare ce curgeau și picurau în crăpăturile dintre dale. Dar, în timp 
ce planșeul începea să se înalțe spre o deschizătură semicirculară neagră 
în capătul opus al î încăperii, Ben văzu ceva nou: un sir de ouă. Fiecare 
era negru şi cu coaja aspră, mare cât un ou de strut. O lumină ceroasă 
strălucea din interiorul lor. Ben observă că erau semitransparente; înăuntru 
se zăreau miscându-se forme negre. 

Copiii Monstrului, își spuse el şi simţi că i se ridică un nod în gât. 
Copiii i avortati. Doamne! Doamne! 


182 ORAȘUL BÂNTUIT 


Richie și Bill se opriseră și se holbau năuci la ouă, minunându-se 
prostește. 

— Mergeţi! Mergeţi! strigă Ben. Am eu grijă de ele! Puneţi mâna 
pe Monstru! 

— Poftim! strigă Richie și-i aruncă lui Ben o cutie cu chibrituri. 

Ben o prinse. Bill și Richie își reluară goana. Ben îi privi un 
moment în lumina ce scădea rapid. Alergară în bezna tunelului pe unde 
scăpase Monstrul şi se pierdură din vedere. Apoi cobori ochii spre pri- 
mul dintre ouăle cu coajă subţire, spre umbra neagră, ca o manta, 
dinăuntru, și îşi simţi hotărârea șovăind. Asta... Hei, fraţilor, asta era 
prea mult. Asta era pur și simplu prea îngrozitor. Și, cu siguranță, aveau 
să moară și fără ajutorul lui; fuseseră nu atât fătaţi, cât lepădaţi. 

Dar sorocul Monstrului e aproape...Și dacă unul dintre ei e capa- 
bil să supravietuiască... unul măcar... : 

Adunându-și întreg curajul, chemând în ajutor chipul palid, muri- 
bund, al lui Eddie, Ben turti primul ou sub talpă. Se sparse cu un trosnet 
ud, în timp ce o placentă puturoasă îi înfășură gheata. Apoi un păianjen 
mare cât un şobolan porni vlăguit pe pardoseală, încercând să scape, iar 
Ben auzi în propriu-i cap tipetele ascuţite și miorlăitoare asemănătoare 
cu zgomotul unui ferăstrău îndoit rapid înainte şi înapoi. 

Ben se repezi după el pe picioarele pe care și le simţea ca nişte ca- 
talige şi-şi cobori din nou cu forţă gheata. Simti trupul păianjenului poc- 
nind și storcindu-se sub călcâi. Beregata i se înclestă si de astă dată nu 
mai avu cum să se abțină. Vomă, apoi răsuci călcâiul, sfărâmând făptura 
de pietre, și ascultă tipetele din cap stingându-se în neființă. 

Cât de multe? Cât de multe ouă? N-am citit eu undeva că păian- 
jenii pot depune mii... sau milioane? Nu pot face asta la nesfârșit, o 
să-mi pierd mintile... 

N-ai încotro. N-ai încotro. Haide, Ben... Adună-te! 

Trecu la oul următor şi repetă procesul în ultima licărire a luminii 
ce murea. Totul se repetă: plesnetul sfărâmicios, plescăitul lichidului, 
finalul coup de grâce. Următorul. Următorul. Următorul. Croindu-si 
drum încet spre arcada neagră prin care intraseră prietenii săi. Acum în- 
tunericul era total, și plasa descompusă era undeva în urmă. Încă-i mai 
putea auzi soapta prăbușirii. Ouăle erau pietre palide în beznă. Ajun- 
gând la fiecare, scăpăra câte un chibrit din cutie şi îl spărgea. În fiecare 
caz reusea să urmărească goana puiului buimac de păianjen şi să-l stri- 
vească înainte ca flacăra să se stingă. Habar n-avea cum să procedeze 
dacă i se terminau chibriturile înainte de a fi zdrobit ultimul ou, ucigân- 
du-le tuturor încărcătura pe care nici o minte omenească nu o putea de- 
scrie în întreaga-i scârboșenie. 


RITUALUL CHUD 183 


10 


Monstrul / 1985 


Tot mai veneau. 

Monstrul simtea că tot mai veneau, câştigau teren, iar frica îi creş- 
tea. Poate că la urma urmei nu era eternă — ceea ce e de negândit tre- 
buie gândit într-un târziu. Mai rău, Monstrul-femelă simtea moartea 
puilor săi. Un al treilea dintre acesti atât de urăti si plini de ură băr- 
*bati-băieti păşea neabătut pe dâra maternității sale, aproape scos din 
minti de atâta repulsie, dar continuând cu toate acestea, metodic, să 
zdrobească sub talpă viata din fiecare ou ul ei. 

Nu! se văicări ea, repezindu-se dintr-o parte în alta, simtind cum 
forta vitală i se scurgea printr-o sută de răni, nici una mortală în sine, 
dar fiecare un cântec al durerii, fiecare încetinind-o. Un picior îi atârna 
într-o singură fâșie vie de carne. Un ochi îi era orb. Simtea o cumplită 
ruptură înlăuntru-i, rezultatul cine stie cărei otrăvi reusise unul dintre 
detestații bărbati-băieţi să i-o bage pe gåt. 

Si tot mai veneau, acoperind distanta, si cum de era asta cu 
putință? Monstrul scâncea si miorlăia, iar când îi simti aproape ime- 
diat în spatele său făcu singurul lucru pe care-l mai putea face acum: 
se întoarse să lupte. 


11 


Beverly 


Înainte ca ultima licărire de lumină să se stingă, lăsând întunericul 
absolut stăpân deplin, o văzu pe soția lui Bill căzând încă vreo şapte 
metri, apoi săltând din nou în sus. Incepuse să se rotească, iar părul lung 
şi roșcat i se răsfira în jur. Sotia lui, își spuse. Dar eu am fost prima lui 
iubire si dacă a crezut vreodată că altă femeie a fost cea dintâi e numai 
fiindcă a uitat... A uitat de Derry. 

Apoi rămase în beznă, singură, doar cu zgomotul plasei căzând şi 
cu povara inertă a trupului lui Eddie. Nu voia să-i dea drumul din brate, 
nu voia să-i lase chipul pe pardoseala spurcată a acelui loc. Aşa că-i tinu 
mai departe capul în căușul unui braţ aproape amortit Şi-i îndepărtă pă- 
rul de pe fruntea umedă. Se gândi la păsări... Era un obicei pe care pro- 
babil îl deprinsese de la Stan. Sărmanul Stan, cel care nu fusese în stare 
să înirunte aceste lucruri. 


184 ORAȘUL BÂNTUIT 


A tuturor... Am fost prima lor iubire. 

Încercă să își amintească — era un lucru plăcut la care să mediteze 
în toată bezna aceea, unde nu puteai localiza sunetele. O făcea să se simtă 
mai puțin singură. La început nu izbuti să regăsească amintirea, interve- 
nea imaginea păsărilor — ciori Şi grauri și gaite, păsări de primăvară ce 
reveneau de cine ştie unde, în vreme ce străzile încă mai şiroiau de apa 
dezghețului și ultimele pete de zăpadă scorțoasă, murdară, se ațineau 
amarnic în ascunzătorile lor umbrite. Avea impresia că întotdeauna 
într-o zi noroasă auzi și vezi pentru prima oară aceste păsări de primă- 
vară şi te întrebi de unde vin. Dintr-o dată, pur și simplu sunt înapoi în 
Derry, umplând aerul cu pălăvrăgeala lor croncănită. Se înșirau pe firelg 
telefonice și pe crestele acoperișurilor caselor victoriene de pe West 
Broadway; se înghesuiau să-și facă loc pe elemenţii de aluminiu ai com- 
plicatei antene din vârful localului ,„,Wally's Spa“; umpleau crengile 
negre și ude ale ulmilor de pe Lower Main Street. Se așezau, stăteau de 
vorbă cu glasurile lor zbierate și bâlbâite de țărănci bătrâne, iar apoi, la 
un semnal pe care oamenii nu-l puteau depista, îşi luau cu toatele zborul, 
înnegrind cerul cu mulțimea lor... Și coborau altundeva. 

Da, păsările, mă gândeam la ele fiindcă mi-era rușine. Tatăl meu 
mă făcuse să-mi fie rusine, cred, si poate că şi asta era opera Mon- 
strului. Poate. 

Amintirea sosi — amintirea din spatele păsărilor — dar era vagă și 
lipsită de contur. Poate că această amintire așa avea să fie întotdeauna. 
Făcuse... 

Sirul gândurilor i se frânse, dându-şi seama că Eddie 


12 


[ubire și dorintă 110 august 1958 


vine la ea primul, pentru că el e cel mai înspăimântat. Vine la ea 
nu ca prieten al ei din vara aceea sau, acum, ca iubit trecător, ci asa 
cum S-ar fi dus la mama sa cu doar trei sau patru ani în urmă, Să fie 
mângâiat; nu se retrage la atingerea goliciunii ei netede, si în prima 
clipă fata se îndoieste că o simte măcar. Băiatul tremură si, deşi îl tine 
îmbrătisat, bezna e atât de perfectă, încât nici chiar de la o asemenea 
apropiere nu îl poate vedea; cu exceptia ghipsului aspru care ar putea 
fi foarte bine o fantomă. 

— Ce vrei? o întreabă el. 

— Trebuie să-ti bagi în mine ce ai tu, răspunde ea. 

Încearcă să se retragă, dar fata îl retine, si se supune, lipit de ea. 


RITUALUL CHUD 185 


L-a auzit pe careva — Ben, bănuiește — trăgând aer în piept. 

— Bevvie, nu pot face asta. Nu Stiu cum... 

— Cred că-i usor. Dar va trebui să te dezbraci. 

Se gândește la complicatiile de a se descurca între ghips și căma- 
să, mai întâi separându-le oarecum și apoi alăturându-le iar, si preci- 
zează: 

— De pantaloni, oricum. 

— Nu, nu pot! 

Dar crede că o parte din el poate, şi doreste, căci tremurul i-a 
încetat si simte ceva mic și dur ce o apasă în dreapta pântecului. 

— Ba poti, spune ea si-l trage în jos. 

Suprafata de sub spatele și picioarele ei dezgolite e fermă, argi- 
loasă, uscată. Tunetul îndepărtat al apei e linistitor. Întinde bratele spre 
el. O clipă, intervine chipul tatălui ei, aspru și neînduplecat 

(vreau să văd dacă eşti intactă) 

iar apoi își împreunează mâinile după gâtul lui Eddie, obrazul ei 
neted lipit de obrazul lui neted, și în timp ce el, nesigur, îi atinge sânii 
mici, oftează si se gândește pentru prima oară Asta-i Eddie şi își amin- 
teste de o zi din iulie — se poate să nu fi fost decât luna trecută abia? — 
când pe Maidan n-a apărut nimeni decât Eddie, si avea un teanc întreg 
de benzi desenate cu Little Lulu pe care le-au citit împreună în cea mai 
mare parte a după-amiezei, Little Lulu umblând după fragi şi mure si 
intrând în tot felul de situatii trăsnite. Fusese distractiv. 

Se gândește la păsări, mai ales la gaitele, graurii si ciorile ce se 
întorc primăvara, iar mâinile i se duc la cureaua lui si o desfac, iar el 
spune iar că n-o poate face; ea îi spune că poate, că ştie că poate, iar 
ceea ce simte acum nu mai e ruşine Sau teamă, ci un soi de triumf. 

— Unde? întreabă el, şi lucrul acela tare o apasă dornic pe partea 
interioară a coapsei. 

— Aici. 

— Bevvie, o să cad pe tine! exclamă Eddie, iar ea îi aude respiratia 
începând să şuiere dureros. 

— Cam asta şi trebuie, cred, răspunde ea, cuprinzându-l cu blân- 
dete și călăuzindu-l. 

Băiatul împinge prea repede si o doare. 

Sssss! inspiră ea, cu dintii înfipti în buza de jos, și din nou se gân- 
deste la păsări, la păsările de primăvară, însirate pe acoperișurile 
caselor, luându-si zborul toate o dată sub norii josi de martie. 

— Beverly? sopteste el nesigur. Ti-e bine? 

— Mai încet. O să-ti fie mai usor să respiri. 


186 ORAȘUL BÂNTUIT 


Băiatul se mişcă mai încet si, după o vreme, respiratia i se acce- 
lerează, dar fata întelege că nu din cauză că i s-ar întâmpla ceva rău. 

Durerea se stinge. Deodată el se mişcă mai repede, apoi încetează, 
devine teapăn si scoate un sunet — un anume sunet. Simte că pentru el 
asta e ceva, ceva extraordinar de deosebit, ceva ca... zborul. Se simte 
puternică: un sentiment de triumf înăltându-se cu forță înlăuntrul ei. 
De-asta se temea tatăl său? Firesc să se teamă! E putere în acest act, 
sigur că da, o putere în stare să rupă lanturi, putere adâncă. Nu simte 
nici o plăcere fizică, dar senzatia detine un fel de extaz mental. Simte 
apropierea. Băiatul își reazemă fata de gâtul ei, iar ea îl îmbrățișează. 
El plânge. Ea îl tine în brate. Si simte cum partea din el ce făcuse legă- 
tura între ei începe să se dizolve. N-o părăseste propriu-zis; pur Si Sim- 
plu se sterge, se împutinează. i 

Când greutatea lui se desprinde, fata se ridică în capul oaselor și-i 
atinge fata pe întuneric. > 

— Ai reusit? 

— Ce să reusesc? 

- — Ce-o fi trebuind. Nu stiu exact. 
- Băiatul clatină din cap — îl simte, cu mâna lipită de obrazul lui. 

— Nu cred că a fost exact cum... stii, cum zic băieții mari. Dar a 
fost... Chiar a fost ceva. 

Vorbeste încet, astfel ca să nu-l audă ceilalti. 

— Te iubesc, Bevvie. 

Aici, cunostinta i Se frânge putin. E absolut sigură că mai urmează 
si alte vorbe, unele soptite, altele mai sonore, și nu-si poate aduce aminte 
ce spun. Nu contează. Va trebui să-i lămurească de la început pe toti? 
Da, probabil. Dar n-are nici o importantă. Trebuie să fie lămuriti 
despre această esentială legătură între lume si infinit, singurul loc unde 
fluxul sangvin atinge eternitatea. Nu contează. Ceea ce contează e 
iubirea si dorinta. Aici, în bezna aceasta, e un loc la fel de bun ca ori- 
care altul. Poate chiar mai bun decât altele. 

Mike vine la ea, apoi Richie, si actul se repetă. Acum simte o 
oarecare plăcere, o căldură difuză în sexul ei copilăresc si nematuriza 
si închide ochii în timp ce vine la ea Stan, si se gândeste la păsări, i 
primăvară si la păsări. si le vede, iar si iar, toate poposind în acelasi 
timp, umplând copacii despuiati de iarnă, călăreti pe unda de,soc a mar- 
ginii în miscare a celui mai violent anotimp al naturii, le vede reluân- 
du-si zbor ul din nou si din nou, fâlțâitul aripilor lor sunând ca plesnetul 
multor cearsafuri întinse la uscat, si îsi spune: De-acum într-o lună 
fiecare copil din Derry Park va avea un zmeu, vor fugi ca să nu li se 
încurce sforile unele în altele. Și își spune iar: Aşa e când zbori. 


RITUALUL CHUD 187 


Cu Stan, la fel ca și cu ceilalți, o stăpânește acea jalnică senzatie 
de dizolvare, de despărtire, lucrul de care au nevoie cu adevărat din 
acest act — un anume ceva — aproape, dar încă negăsit. 

— Ai reușit? întreabă ea iarăși si, deşi nu ştie exact ce să reu- 
sească, întelege că nu. 

Urmează o lungă asteptare, după care vine la ea Ben. 

Tremură din tot trupul, dar nu e tremurul de frică pe care l-a simtit 
la Stan. 

— Beverly, nu pot, spune el pe un ton ce-si propune să fie rezonabil 
si e orice altceva, numai asta nu. 

— Ba poti și tu. O simt. 

Sigur că simte. E mai multă duritate din aceea; mai mult din el. ÎI 
poate simti sub apăsarea blândă a burtii lui. Mărimea trezeste în ea o 
anume curiozitate și atinge ușor proeminenta. Băiatul îi geme pe gåt, 
iar suflul respiratiei lui îi face trupul gol să se înfioare. Simte prima 
străfulgerare de căldură gonind prin ea — deodată senzatia dinlăuntru-i 
e foarte mare; recunoaste că e prea mare 

(si e oare prea mare, poate încăpea ușa ceva. în ea?) 

si prea matură pentru ea, ceva, o senzatie ce umblă încăltată în 
ghete. E ca bombele lui Henry, ceva interzis copiilor, ceva ce poate 
exploda, făcându-te bucăti. Dar acestu nu era nici locul, nici momentul 
să-și facă griji; aici erau iubirea, dorinta si întunericul. Dacă nu încer- 
cau cu cea dintâi, cu sigurantă aveau să rămână cu cel din urmă. 

— Beverly, nu... 

- Ba da. 

— Eu... 

— Învată-mă să zbor, spune ea cu un calm pe care nu-l simte, cong- 
tientă. după căldura umedă şi proaspătă de pe obraz şi gât, că a început 
să plângă. Invată-mă, Ben. 

— Nu... 

— Dacă ai scris poezia, învată-mă. Mângâie-mă pe păr dacă vrei, 
Ben. Mi-ar plăcea. 

— Beverly... eu... eu... 

Acum nu numai că tremură; se zguduie din tot trupul. Dar ea 
simte din' nou că acesti fiori nu sunt numai frică — o parte din ei sunt 
precursorii chinurilor presupuse de tot ceea ce se întâmplă. Se gân- 
deste la 

(păsări) 

chipul lui, la chipul lui drag, dulce si sincer, si ştie că nu e > fri ică; 
dorintă e ceea ce simte el, o adâncă dorintă pasională acum abia tinută 
în frâu, si din nou are acea senzatie de putere, ca un fel de zbor, ca un 


188 „ ORAȘUL BÂNTUIT 


fel de privire în jos de deasupra văzând toate păsările pe acoperisuri, 
pe antena din vârful localului „Wally s“, văzând străzi răspândite ca 
pe o hartă, oh, dorintă, da, asta era ceva, era iubire și dorintă ce te 
învață să zbori. 

— Ben! Da! tipă ea deodată, și râul se frânge. 

Din nou simte durere și, un moment, o domină senzația înspăi- 
mântătoare că este zdrobită. Apoi el se propteste pe Dute si senzatia 
dispare. 

E mare, o, da — durerea a revenit, și e mult mai adâncă decât când 
a intrat Eddie prima oară în ea. Trebuie iar să- si muste buza şi să se 
gândească la păsări până când îi tr 'ce arsura. Dar trece într-adevăr, 
şi reuşeşte să se ridice şi să-l atingă pe buze cu un deget, iar el geme. 

Dogoarea a început din nou, si-şi Simte puterea dintr-o dată tre- 
când la el, i-o dăruiește bucuroasă si o urmează. Mai întâi are senzatia 
că este legănată, senzatia unei delicioase dulceti spiralânde ce o face 
să înceapă neajutorată să-ntoarcă dirtr-o parte-h alta capul, si un mur- 
mur fără melodie îi răzbate privtre buzele închise, ăsta e zborul, ăsta, 
oh, iubire, oh, dorință, oh, ăsta-i un lucru imposibil de negat, a lega, a 
dărui, a forma un cerc puternic: a lega, a dărui... a zbura. 

— O, Ben, o, dragul reu, «a, sopteste ea, simțind sudoarea iesin- 
du-i pe fată, simtind legătura dintre ei, ceva instalat ferm la locul său, 
ceva precum eternitatea, precum infinitul. 

— Te iubesc atât de r ult, dragul meu. 

Si simte lucrul acela incepând să se întâmple — ceva despre care 
fetele ce susotesc şi chicot-s- în toaletă în legătură cu sexul habar nu 
au, cel putin din câte știe ea; nu fac decât să se mire căt de fioros tre- 
buie că-i sexul, și abia acum îsi dă seama că pentru multe dintre ele 
sexul nu poate fi decât vreun monstru nerealizat şi nedefinit; se referă 
la actul respectiv cu vocala „O“. Tu ai face-O, oare sora ta şi prietenul 
ei O fac, mama şi tatăl tău încă O mai fac, iar ele niciodată n-au s-O 
facă; a, da, ai crede că toate fetele clasei a cincea erau viitoare miro- 
nosite, iar pentru Beverly e evident că nici una dintre ele nu poate sus- 
pecta această... această concluzie, şi n-o împiedică să tipe decât faptul 
că ceilalți ar auzi-o si-ar crede-o grav rănită. Isi duce palma la gură si 
muscă apăsat. Acum întelege mai bine râsul zbierat ul Gretei Bowie si 
al lui Sully Mueller si al celorlalte: oare ei, toti sapte. n-au petrecut cea 
mai mare parte din această vară, cea mai lungă si mai înfricosătoare 
vară din viaţa lor. râzând ca scosi din minti? Răâzi pentru că ceea ce e 
infricosător și necunoscut mai e Şi comic, râzi asa cum uneori copiii 
mici râd si plâng în acelasi timp când se apropie, făcând tumbe, un 
clown de la circ, știind că ar trebui să fie comic... Dar mai e si necunos- 
cut, plin de eterna putere a necunoscutului. 


RITUALUL CHUD 189 


Muscatul mâinii nu-i oprește tipătul, şi-i poate linişti pe ceilalți — 
şi pe Ben — doar exclamând în întuneric: 

— Da! Da! Da! 

Imagini de lumină strălucitoare îi umplu mintea, amestecându-se 
cu tipetele răguşite ale gaitelor si graurilor; aceste sunete devin cea 
mai dulce muzică din lume. 

Așa că zboară, zboară sus, iar acum puterea nu e cu ea sau cu el, 
ci undeva între ei, iar el tipă, si-i poate simti bratele tremurând, iar ea 
se arcuieste în sus și în el, simțindu-i spasmul, atingerea, totala intimi- 
tate plutitoare cu ea în întuneric. Și răzbat împreună înapoi în lumina 
vieții. 

Apoi e gata si stau unul în bratele celuilalt, iar când el încearcă 
să spună ceva — poate vreo scuză prostească în stare să rănească ceea 
ce-si aminteşte ea, vreo scuză idioată ca o cătușă, îi oprește cuvintele 
cu un sărut și-l trimite înapoi. 

Vine la ea Bill. 

Încearcă să vorbească, dar acum bâlbâiala-i e aproape totală. 

— Tu să taci, îi sopteste, sigură în noua ei cunoaștere, dar con- 
știentă că de acum e obosită. 

Obosită şi al dracului de plină de dureri. Părţile interioare si di- 
napoi ale coapselor îi sunt lipicioase, si bănuiește că asta-i din cauză 
că Ben a terminat într-adevăr, sau poate pentru că ei îi curge sânge. 

— Totul o să fie în regulă. 

— E-e-esti Si-si-si-gură? 

— Da, răspunde ea și-si împreunează mâinile pe după capul lui, 
simtindu-i părul încâlcit și asudat. Poți să pui pariu. 

— T-t-te d-d... te d-d-d... 

Nu e așa cum a fost cu Ben, există patimă, dar nu de același fel. 
A fi acum cu Bill e cea mai bună concluzie a ceea ce se întâmplă, cea 
mai bună dovadă cu putință. El e blând; tandru; doar că-i cam lipseşte 
calmul. Îi simte nerăbdarea, dar îi e temperată și ținută în frâu de 
nelinistea lui pentru ea, poate pentru că numai Bill și ea însăși îsi dau 
seama ce act enorm e acesta si cum nu trebuie să vorbească niciodată 
despre el nimănui altcuiva, nici măcar ei între ei. 

La sfârsit, e luată prin surprindere de acea bruscă înăltare si are 
timp să-si spună: Oh! Se va întâmpla iar, nu știu dacă pot să îndur... 

Dar gândurile-i sunt risipite de absoluta gingășie a faptului și 
abia-l aude soptind: 

— Te iubesc, Bevy, te iubesc, am să te iubesc întotdeauna... 

O repetă iar și iar si nu se bâlbâie deloc. 


190 ORAȘUL BÂNTUIT 


Îl trage strâns spre ea si o clipă rămân astfel, obrazul său neted 
stând lipit de al ei. 

Se desprinde de el fără a spune nimic şi un scurt răstimp, cât e 
singură, îsi adună la loc hainele, şi le pune încet pe ea, conștientă 
de o durere surdă si pulsândă despre care ei, băieți fiind, nu vor sti 
niciodată, conştientă şi de o anume plăcere epuizată si de usurarea de-a 
o fi dus la bun sfârşit. Acum, acolo jos e un loc gol si, desi se bucură 
că sexul ei îi apartine din nou, goliciunea implică o stranie melancolie 
pe care nicicând n-ar putea-o exprima... decât gândindu-se la copaci 
goi sub un cer de iarnă alb, copaci desfrunziti, copaci asteptând mier- 
lele să vină ca niste pastori la sfârşitul lui martie pentru a oficiu moar- 
tea zăpezii. > 

Îi găseste, bâjbâind după mâinile lor. 

Un moment, nu vorbește nimeni, iar, când o face cineva, n-o sur- 
prinde prea mult să uudă că-i Eddie. ' 

- Cred că atunci când am luat-o la dreapta, acum două cotituri, 
ar fi trebuit s-o luăm la stânga. Fir-as, am stiut-o, da' eram asa de nă- 
dusit si speriat... 

— Ai fost speriat toută viata, Eds, spune Richie. Are glasul binevoi- 
tor. Muchia aspră a panicii a dispărut complet. 

— Am mai luat-o gresit încă în două locuri, spune Eddie, neluân- 
du-l în seamă, dar asta a fost cea mai nasoală chestie. Dacă ne găsim 
drumul până înapoi acolo, s-ar putea să scăpăm cu bine. 

Se adună într-un sir nesigur, Eddie primul, Beverly a doua acum, 
cu mâna pe umărul lui Eddie, după cum si Mike îsi tine mâna pe al ei. 
Se pun din nou în miscare, mai repede de astă dată. Eddie nu mui dă 
nici un semn din fosta sa îngrijorare nervoasă. 

Mergem acasă, îsi spune ea și se înfioară de usurare şi bucurie. 
Acasă, da. Și asta va fi bine. Ne-am făcut treaba pentru care am venit, 
acum putem merge înapoi să fim iar doar simpli copii. Și va fi bine și 
asta. 

În timp ce înaintează prin întuneric, îsi dă seama că sunetul apei 
curgând se aude mai aproape. 


CAPITOLUL 23 
Afara 


Derry / 9.00-10.00Q dimineata 


Pe la nouă şi zece, viteza vântului în Derry înregistra o medie de 
optzeci de kilometri pe oră, cu rafale până la o sută. Vântul rupsese din 
agăţători girueta de pe acoperişul tribunalului și o aruncase în lumina 
difuză a zilei bătute de ploaie. La fel ca bărcuţa lui George Denbrough, 
nimeni n-a mai văzut-o vreodată. Pe la nouă și jumătate, lucrul despre 
care Departamentul Apelor Derry jurase că acum e imposibil părea nu 
doar posibil, ci chiar iminent: zona centrală a orașului s-ar putea să fie 
inundată pentru prima oară din august 1958, când multe dintre vechile 
canale se înfundaseră sau se surpaseră în timpul unei furtuni îngrozi- 
toare. Pe la zece fără un sfert, oameni cu chipuri sumbre soseau în 
mașini și automacarale pe ambele maluri ale Canalului, cu echipamentul 
de vreme rea zbătându-se nebunește în vântul rapid ca un tren de marfă. 
Pentru întâia dată din octombrie 1957, saci cu nisip începură să se ali- 
nieze pe laturile cimentate ale Canalului. Arcada prin care Canalul intra 
sub intersecţia cu triplu sens din inima oraşului era plină aproape până 
sus; Main Street, Canal Street si baza Colinei Up-Mile erau impracti- 
cabile altfel decât cu piciorul, iar cei care se grăbeau spre operaţiunea 
cu sacii de nisip simteau străzile vibrându-le sub tălpi o dată cu to- 
rentul frenetic al apelor, aşa cum un pasaj suprateran trepidează când 
trec unul pe lângă altul camioane de mare tonaj. Dar aceasta era o vibra- 
ție constantă, iar oamenii se bucurau să se afle pe latura nordică a 
centrului, departe de acel vuiet statornic, mai mult simțit decât auzit. 
Harold Gardener striga la Alfred Zitner, care ținea „Zitner's Realty“ în 
partea de vest a oraşului, întrebându-l dacă străzile se vor prăbuși. Ziiner 
spunea că mai curând ar îngheţa iadul decât să se întâmple aşa ceva. 
Harold avu o scurtă viziune cu Adolf Hitler şi Iuda Iscariotul oferind 
patine, după care reveni la căratul sacilor. Apa ajunsese acum la mai putin 
de trei degete sub creasta pereților de ciment ai Canalului. Pe Maidan, 
râul Kenduskeag, își ieșise deja din matcă, iar pe la amiază vegetaţia 


192 ORAȘUL BÂNTUIT 


luxuriantă şi copacii piperniciţi aveau să răsară dintr-un întins lac putu- 
TOS, putin adânc. Oamenii continuară să lucreze, oprindu-se doar când li 
se termină rezerva de saci... lar apoi, la zece și zece, îngheţară la auzul 
unui enorm Și asurzitor zgomot de sfâşiere. Harold Gardener avea să-i 
povestească mai târziu soţiei sale că îşi spusese că a venit sfârşitul lumii. 
Nu era năruirea centrului pe pământ — nu atunci — ci Turnul de Apă. 
Doar Andrew Keene, nepotul lui Norbert Keene, o văzu efectiv întâm- 
plându-se, și în dimineaţa aceea fumase atât de multă iarbă, încât în pri- 
ma clipă crezu că are fără doar şi poate halucinaţii. Hoinărea pe străzile 
răvăşite de furtună încă de pe la ora opt, cam din aceeași perioadă când 
dr. Hale se înălța spre acea mare familie de practică medicală din ceruri. 
Era ud până la piele (cu excepţia trăistuței de cincizeci de grame pe care 
o purta la subsuoară, mai exact spus), dar total inconștient de acest 
lucru. Ochii i se dilatară, neîncrezători. Ajunsese la Memorial Park, aflat 
pe coasta Colinei pe care se înălța Turnul de Apă. Și, doar dacă nu se 
înşela cumva, acesta avea acum o înclinaţie pronunțată, la fel ca fututul 
ăla de turn din Pisa de pe cutiile cu macaroane. 

— Oh, mamăă! ţipă Andrew Keene, cu ochii căscându-i-se şi mai 
mult. 

Acum arătau de parcă ar fi stat pe nişte arcuri elastice — în timp ce 
începeau trosnetele. Aplecarea turnului devenea tot mai pronunţată, sub 
privirea lui, aşa cum stătea acolo cu blugii leoarcă lipiti de picioarele 
slăbănoage și panglica de pe cap şiroindu-i apă în ochi. Tigle albe ţâș- 
neau din latura marelui turn de apă circular... Nu, nu tocmai ţâsneau; 
păreau mai degrabă a fi stoarse de-acolo. Şi o crăpătură clară apăruse 
cam la șase metri deasupra fundaţiei de piatră. Prin acea crăpătură înce- 
pu deodată să fie pulverizată apă, iar acum ţiglele nu mai erau stoarse 
din faţa dinspre centru a turnului; erau duse de vânt. Un zgomot groaz- 
nic începu să se audă, iar Andrew văzu turnul miscându-se ca. limba 
unui mare orologiu înclinându-se de la ora amiezii spre unu, apoi spre 
două. Săculeţul cu iarbă îi căzu de la subsuoară, cuibărindu-se în cămașă 
undeva deasupra curelei. Nu observă. Era complet năucit. Dangăte 
imense răsunau din interiorul turnului, ca si cum s-ar fi rupt una câte 
una corzile celei mai mari chitare din lume. Acestea erau cablurile 
dinăuntrul cilindrului, care [urnizaseră echilibrul optim al tensiunii fată 
de presiunea apei. Turnul începu să se răstoarne tot mai repede şi mai 
repede, scânduri şi bârne dezghiocându-se, ţăndări sărind şi răsucin- 
du-se prin aer. - 

— PAAA-... FUTU-I... —ZEAAAAA! chirăi Andrew Keene, dar (ipă- 
tul i se pierdu în bubuitul final al prăbușirii și în vuietul crescând a patru 
inilioane si trei sferturi de litri de apă revărsându-se prin latura ruptă a 
clădirii. Porni într-un val seismic cenușiu si bineînţeles că, de s-ar fi 


RITUALUL CHUD 193 


aflat în pantă fată de turn, Andrew Keene şi-ar fi făcut ieșirea de pe 
această lume cât ai zice peşte. Dar Dumnezeu îi apără pe betivi, pe 
copiil mici şi pe cei drogati; Andrew stătea într-un loc de unde vedea 
totul fără a fi „atins nici măcar de un strop. 

- MAMĂ, CE MAI FUTU-LE DE EFECTE SPECIALE! zbieră 
Andrew în timp ce apa se rostogolea peste Memorial Park ca un corp 
solid, măturând cadranul solar lângă care un băiețel pe nume Stan Uris 
stătuse adesea privind păsările prin binoclul de câmp al tatălui său. 

— STEVEN SPIELBERG, SĂ TE ZGÂRII PE OCHI! 

Se duse și băiţa păsărilor. Andrew o văzu un moment cum se dădea 
peste cap la nesfârşit, piedestal în locul cuvei și cuvă în locul piedes- 
talului, după care dispăru. Un şir de arţari și mesteceni ce despărțeau 
Memorial Park de Kansas Street au fost doborâţi la pământ ca tot atâtea 
popice pe un culoar de bowling. Traseră după ei și nebuneşti încâlceli 
ţepoase de cabluri electrice. Apa năvăli şuvoi de-a latul străzii, acum 
întinzându-se, începând să semene mai mult a apă decât a zidul solid ce 
ştersese cadranul solar, băița de păsări și arborii, dar tot mai avu destulă 
putere ca să smulgă din temelii aproape o duzină de ca: de pe partea 
cealaltă a Kansas Street până pe Maidan. Se duseră cu o ușurință ame- 
titoare, majoritatea încă întregi. Andrew Keene o recunvuscu pe una ca 
aparținând familiei Karl Massenisk. Domnul Massenisk fusese profeso- 
rul său din clasa a şasea, o adevărată jigodie. În timp ce casa zbura peste 
margine luând-o pe pantă, Andrew îsi dădu seama că încă mai putea 
vedea o lumânare arzând cu flacără vie într-o fereastră și se întrebă scurt 
dacă n-ar putea-o stinge prin concentrare mentală. Urmă o explozie pe 
Maidan, și o văpaie instantanee de flacără galbenă, când felinarul cu gaz 
Coleman al cuiva aprinse combustibilul ce curgea dintr-un rezervor 
spart. Andrew privi la partea opusă a străzii, unde pânä cu numai patru- 
zeci de secunde în urmă se aflase un șir ordonat de case. Acum erau 
Orasul Dus, şi n-ar strica s-o crezi pe cuvânt, dulceaţă mică. În locul lor 
se vedeau zece beciuri care arătau ca nişte piscine. Andrew vru să avan- 
seze opinia că asta era futu-i mama mă-sii de grozav, dar nu mai putea 
să urle. Părea că i se paradise urlătorul. Își simţea diafragma slăbită şi 
inutilă. Auzi un Sir de bufnituri trosnitoare, zgomotul pe care-l face un 
gigant cu pantofii plini de crochete coborând o scară. Era Turnul de Apă 
ce se rostogolea pe colină, uriaş cilindru alb încă scuipând ce-i mai rămă- 
sese din provizia de apă, cablurile groase zburând prin aer şi apoi ples- 
nind iar pământul ca nişte harapnice de otel, scobind în solul moale 
şănțulețe ce se umpleau imediat cu apă de ploaie şiroind. Sub ochii 
lui Andrew, care privea cu bărbia rezemată undeva între clavicule, 
turnul, orizontal de acum, şi-mai lung de patruzeci de metri, se ridică 
în aer. O clipă păru înghetat acolo, imagine suprarealistă din ţara 


194 ORAȘUL BÂNTUIT 


cu pereţi-de-cauciuc și cămăși-de-forţă tra-la-la, cu apa de ploaie scân- 
teindu-i pe pereţii zdrobiti, cu ferestrele sparte, cu cercevelele atârnând, 
cu farul din vârf, menit să avertizeze avioanele uşoare ce zburau prea 
jos, fulgerând încă, după care căzu în stradă cu un ultim bubuit asur- 
zitor. Kansas Street preluase o bună parte din apă, care acum începu să 
şiroiască spre centru abătându-se peste Up-Mile Hill. Acolo erau case, 
își spuse Andrew Keene, şi deodată toată puterea i se risipi din picioare. 
Se aşeză greoi: pleosc-fleoşc. Rămase cu ochii holbaţi la fundatia de 
piatră pe care de când se ştia el stătuse Turnul de Apă. Se întreba dacă 
l-ar crede cineva vreodată. 
Se întreba dacă el însuși o credea. 


2 


Uciderea / 10.02 dimineata, 31 mai 1985 


Bill si Richie văzură Monstrul-femelă întorcându-se spre ei, cu 
mandibulele deschizându-se și închizându-se, cu singurul ochi sănătos 
arzând, iar Bill îşi dădea seama că acesta avea propria sa sursă de ilu- 
minare, ca un soi de licurici groaznic. Dar lumina pâlpâia, nesigură; 
Monstrul-femelă era grav rănită. Gândurile îi bâzâiau şi hodorogeau 

(dati-mi drumul! dati-mi drumul si puteti căpăta orice-ați dorit 
vreodată — bani, fuimă, avere, putere — vă pot da aceste lucruri) 

în capul lui Bill. 

Acesta înaintă cu mâinile goale, ținându-şi ochii aţintiți către cel 
roşu al Monstrului. Simţea puterea crescând înlăuntrul său, învestindu-l, 
înnodându-i bratele ca pe niște odgoane, umplând fiecare pumn strâns 
cu propria-i forţă. Richie pășea alături de el, cu gura crispată într-o gri- 
masă a hotărârii nezdruncinate. 

(îti pot înapoia sotia — o pot face, numai eu — nu-si va aminti nimic, 
la fel cum nici voi sapte nu v-ati mai amintit nimic) 

Acum erau aproape, foarte aproape. Bill îi putea simți duhoarea 
puturoasă și-și dădu seama cu neașteptată groază că era mirosul Maida- 
nului, cel pe care-l luaseră drept miros de canale, de pârâiase poluate și 
gunoi ars... Dar crezuseră oare vreodată că asta era tot? Era mirosul 
Monstrului, şi o fi fost el poate cel mai puternic pe Maidan, dar plutise 
pe deasupra întregului Derry ca un nor și oamenii pur si simplu nu-l 
simteau, întocmai cum, după o vreme, îngrijitorii de la grădina zoolo- 
pică nu mai simi mirosul cuştilor, ba chiar se întreabă de ce vizitatorii 
strâmbă din nas. 


RITUALUL CHUD 195 


— Noi doi, îi murmură el lui Richie, iar Richie dădu din cap fără 
să-şi ia ochii de la Păianjen, care acum se făcea mititel dinaintea lor, cu 
abominabilele-i picioare ţepoase dârdâind, adus în sfârșit la respect. 

(nu vă pot oferi viata eternă, dar vă pot atinge și veti trăi vieti lungi, 
lungi — două sute de ani, trei sute, poate cinci sute — vă pot face zei ai 
Pământului — dacă-mi dați drumul dacă-mi dati drumul dacă-mi dati...) 

— Bill? întrebă Richie răgușit. 

Cu un țipăt crescând în el, înălțându-se tot mai sus şi mai sus şi 
mai Sus, Bill atacă. Richie-alerga lângă el în acelaşi pas. Izbiră în același 
timp cu pumnii drepti, iar Bill înțelese că în realitate nu loveau deloc cu 
pumnii; era forța lor combinată, sporită de forţa acelui Altul; era forța 
memoriei și a dorintei; mai presus de orice, era forţa iubirii și a neuitatei 
copilării ca o unică şi mare roată. i 

Zbieretul Păianjenului umplu capul lui Bill, părând să-i ea 
creierii. Își simți pumnul plonjând adânc într-o umezeală ce se zvâr- 
colea. Bratul îl urmă până la umăr. Și-l trase, șiroind de sângele negru 
al Păianjenului. Zeama curgea din gaura pe care o făcuse. 

Îl văzu pe Richie stând în picioare aproape sub trupul umflat al 
Monstrului, acoperit cu sângele scânteietor și întunecat, în pozitia cla- 
sică a boxerului, izbind cu pumnii uzi. 

Păianjenul îi biciui cu picioarele. Bill simţi unul tăindu-l în josul 
coastelor, sfâşiind cămaşa, sfâşiind pielea. Acul pompa zadarnic, proptit 
în pardoseală. Zbieretele Monstrului răsunau ca nişte salve de trâmbiţă 
în capul lui Bill. Se repezi stângaci înainte, încercând să-l muște, şi, în 
loc să se retragă, Bill înaintă şi el, folosindu-și acum nu numai pumnul, 
ci întregul trup, prefăcut într-o torpilă. Intră în burta Monstrului ca un 
fundaș de fotbal care-și apleacă umerii şi pur și simplu gonește drept 
înainte. 

O clipă simti carnea împuţită a Monstrului cedând cu simplitate, ca 
şi cum ar Îi urmat să se destindă și să-l catapulteze înapoi. Cu un urlet 
nearticulat, împinse şi mai tare, apăsând înainte şi în sus cu picioarele, 
săpând cu mâinile. Și pătrunse; se simţi inundat de fluidele fierbinţi ale 
Monstrului-femelă. Îi curseră peste faţă, în urechi. Le aspiră pe nas în 
fire subţiri și viermuitoare. 

Era din nou în întuneric, afundat până la umeri înăuntrul trupului 
cuprins de convulsii al Monstrului. Iar în urechile înfundate putea auzi 
un sunet asemănător cu monotonul mpf-MPF-mpf-MPF al unei enorme 
tobe bas, cea care conduce parada când intră circul în oraş cu alaiul său 
de clovni pe catalige şi acrobaţi. 

Bătaia inimii Monstrului. 


196 ORAȘUL BÂNTUIT 


Îl auzi pe Richie răcnind brusc de durere, sunet ce crescu într-un 
rapid geamăt sufocat și se frânse. Bill își repezi dintr-o dată înainte am- 
bii pumni strânși. Se îneca, strangulat în punga pulsândă de măruntaie 
si ape a Monstrului. 

Mpf-MPF-mpf-MPF ... 

Își cufundă mâinile în Monstru, rupând, sfâşiind, despărțind, cău- 
tând sursa sunetului; smulgând organe cu degetele sale mânjite care se 
desfăceau şi se strângeau, pieptul ferecat părând să i se umfle din cauza 
lipsei de aer. 

Mpf-MPF-mpf-MPE ... 

Și deodată o avu în mâini. Uriașă fiinţă vie ce pompa și pulsa în 
palmele sale, împingându-i-le în repetate rânduri. 

(NUNUNUNUNUNUNU) 

Ba da! ţipă Bill, sufocându-se, înecându-se. Ba da! Încearc-o pe 
asta, fă, curvo! ÎNCEARC-O P-ASTA! ÎȚI PLACE? ÎTI FACE BINE? 
DA? 

Îsi întrepătrunse degetele peste inima pulsândă a Monstrului, cu 
palmele despărțite într-un V inversat, şi le împreună cu toată forta de 
care era În stare. 

Se mai simti un ultim urlet de durere și groază când inima oribilei 
creaturi îi explodă între mâini, curgându-i printre degete în fâșii palpi- 
tânde. 

Mpf-MPFE-mpf-MPF 

Răcnetul, stingându-se, micșorându-se. Bill simţi că trupul Mon- 
strului se încleștează deodată în jurul său, ca un pumn într-o mănușă pe 
măsură. Apoi totul se înmuie. Deveni conştient că acel trup se înclina, 
lunecând încet într-o parte. În același timp începu să se retragă, pierzân- 
du-şi cunoștința. 

Păianjenul se prăvăli pe-o latură, maldăr enorm de came nepămân- 
teană, aburindă, încă azvârlind și zvâcnind din picioare, mângâind pe- 
reţii tunelului și râcâind pardoseala î în zgârieturi disperate. 

Bill se îndepărtă împleticit, respirând în icnete sufocate, scuipând 
în efortul de a-si curăța gura de oribilul gust al Monstrului. Se împiedică 
de propriile-i picioare şi căzu în genunchi. 

Și, deslușit, auzi Vocea celuilalt; o fi fost moartă Țestoasa, dar ceea 
ce o învestise nu era. 

— Fiule, ai făcut într-adevăr un bine. 

Apoi se stinse. Puterea dispăru o dată cu ea. Se simţea slăbit, scâr- 
bit, pe jumătate nebun. Privi peste umăr și văzu cosmarul negru muri- 
bund ce era Păianjenul palpitând și cutremurându-se încă. 

— Richie! strigă el cu un glas aspru, frânt. Richie, unde esti, domne? 


RITUALUL CHUD 197 


Nici un răspuns. 

Acum se stinsese și lumina. Murise o dată cu Păianjenul. Cotrobăi 
în buzunarul cămășii încleiate după ultima cutie de chibrituri. Erau acolo, 
dar nu voiau să se aprindă; gămăliile erau leoarcă de sânge. 

— Richie! răcni iar, acum începând să-i curgă lacrimile. 

Porni târâș înainte, întâi o mână, apoi cealaltă, dibuind prin beznă. 
În sfârșit, una dintre ele dădu peste ceva ce-i cedă molatic atingerii. 
Mâinile zburară pe deasupra... și se opriră la contactul cu faţa lui Richie. 

— Richie! Richie! 

Tot nici un răspuns. Chinuindu-se pe întuneric, Bill îşi trecu un 
braţ pe sub spinarea lui Richie, iar pe celălalt pe sub genunchi. Se adună 
pe picioare și porni poticnit înapoi pe unde veniseră, cu Richie în braţe. 


3 


. Derry / 10.00-10.15 dimineata 


La orele 10.00, vibrația care străbătuse străzile din centrul oraşului 
Derry crescu până la un vuiet rostogolit. Derry News avea să scrie ulte- 
rior că suporturile porțiunii subterane a Canalului, slăbite de asediul săl- 
batic al unei inundaţii, se prăbuşiseră pur și simplu. Au existat oricum 
oameni în dezacord cu această opinie. 

— Eu am fost acolo şi ştiu, îi spuse mai târziu Harold Gardener 
soţiei sale. Nu s-au surpat doar suporturile Canalului. A fost un cutre- 
mur, asta a fost. A fost un cutremur, futu-i mama mă-sii. 

Oricum rezultatele erau aceleaşi. În timp ce vuietul creştea con- 
stant, ferestrele au început să se spargă, tencuiala de pe tavane să cadă, 
iar ţipătul inuman al grinzilor răsucite și al fundațiilor se înteți până 
ajunse o cacofonie înfiorătoare. Crăpături goniră peste faţada din cără- 
mizi găurită de gloanţe a prăvăliei „Machen’s“ ca niste mâini dornice 
să înhaţe. Cablurile ce susțineau deasupra străzii marchiza cinematogra- 
fului „Aladdin“ plesniră, iar copertina se prăbuși la pământ. Richard's 
Alley, ce trecea pe după farmacie, se umplu deodată cu o avalanșă de 
cărămizi galbene când Brian X Dowd Professional Building, clădită în 
1952, se prăbusi bubuind. Un enorm ecran de praf de culoarea icterului 
se ridică în aer și fu smuls de vânt ca un văl. 

Cam în același timp, statuia lui Paul Bunyan din faţa Primăriei făcu 
explozie. Ca şi cum acea ameninţare de demult a profesoarei de arte că 
o va arunca în aer se dovedise în cele din urmă al dracului de serioasă. 
Capul bărbos şi rânjit zbură drept î în văzduh. Un picior dădu un șut 
înainte, celălalt î înapoi, de parcă Paul ar fi încercat un soi de grand écart 
atât de entuziast, încât sfârşise cu dezmembrare. Secţiunea mediană a 


198 ORAȘUL BÂNTUIT 


statuii se spulberă într-un nor de șrapnel], iar capul securii de plastic țâşni 
spre cerul ploios, dispăru, apoi căzu din nou, făcând tumbe. Străpunse 
acoperișul Punţii Săruturilor, apoi şi podeaua. 

lar după aceea, la ora 10.02, centrul orașului Derry se surpă pur și 
simplu. 

Cea mai mare parte a apei din turnul dărâmat traversase Kansas 
Street şi sfârşise pe Maidan, dar tone de lichid şiroiseră în jos spre car- 
tierul administrativ pe panta Up-Mile Hill. Poate acesta să fi fost paiul 
care a rupt spinarea cămilei... Sau poate, după cum i-a spus Harold 
Gardener soției sale, chiar a fost un cutremur. Crăpături goniră pe Main 
Street. Inguste... Apoi începură să se caște ca niște guri flămânde, iar 
sunetul Canalului pluti în sus, acum nemaifiind înăbușit, ci înspăimân- 
tător de puternic. Totul începu să se zguduie. Reclama de neon din faţa 
magazinului de suveniruri ,,Shorty Squires's“ căzu în stradă și făcu 
scurt-circuit într-un metru de apă. După câteva clipe, clădirea lui Shorty, 
ce se înălta alături de „Mr. Paperback“, începu să coboare. Buddy 
Angstrom a fost primul care observă fenomenul. Îi dădu un ghiont lui 
Alfred Zitner, care privi, rămase cu gura căscată, apoi îl înghionti și el 
pe Harold Gardener. În interval de câteva secunde, operațiunea de am- 
plasare a sacilor cu nisip încetă. Oamenii aliniaţi pe ambele maluri ale 
Cânalului nu mai făcură decât să stea cu ochii holbaţi către centru, în 
ploaia torențială, având întipărite pe fete expresii identice de stupefacţie 
îngrozită. „„Squires's Souvenirs and Sundries“ părea să fi fost clădit pe 
cine ştie ce lift enorm care acum începuse să coboare. Se scufundă în 
betonul aparent solid cu o ținută absolut demnă. Când se opri, ai fi putut 
să te laşi în patru labe pe trotuarul inundat şi să intri printr-una dintre 
ferestrele de la etajul trei. Apa ţâșni în sus de jur-împrejurul clădirii si, 
după o clipă, Shorty în persoană apăru pe acoperiș, dând înnebunit din 
mâini după ajutor. Apoi a fost nimicit, când instituţia din vecini, cea care 
găzduia la parter „„Mr. Paperback“, se scufundă și ea în pământ. Din ne- 
fericire, aceasta nu cobori de-a drep tul, aşa cum făcuse ceâ a lui Shorty; 
clădirea „Mr. Paperback“ dezvoltă o înclinație pronunțată (preţ de-o clipă 
de fapt chiar se asemănă vădit cu fututul ăla de turn din Pisa, ăla de pe 
cutiile cu macaroane). Pe când se apleca, începu să plouă cu cărămizi 
din vârf și laturi. Mai multe îl loviră pe Shorty. Harold Gardener îl văzu 
lăsându-se pe spate, cu mâinile la cap... lar apoi ultimele trei etaje de 
la „Mr. Paperback“ lunecară la fel de distinct ca niște clătite din vârful 
unui teanc. Shorty dispăru. Cineva din şirul cu sacii ţipă, după care totul 
se pierdu în vacarmul scrâsnit al distrugerii. Oameni erau doborâţi de pe 
picioare sau catapultati de-a dura, zbătându-se, în Canal. Harold Gardener 
văzu cum clădirile aflate [aţă în fată pe Main Street se aplecară înainte 
ca niște cucoane chibițând la un joc de cărţi, aproape atingându-și 


RITUALUL CHUD -199 


creştetele. Strada însăşi se scufunda, pârâind și frângându-se. Apa 
împroșca şi se spulbera. lar apoi, una după alta, clădirile din ambele 
părți ale străzii se înclinară pur și simplu până dincolo de centrele de 
greutate şi se prăvăliră în stradă — „Northeast Bank“, „The Shoeboat“, 
„Alvey's Smoke'n Jokes“, „,Bailley's Lunch“, „„Bandler's Record and 
Music Barn“. Atât doar că de fapt nu mai aveau nici o stradă în care să 
se prăbușească. Strada căzuse în Canal, întinzându-se la început ca 
zahărul caramel, şi apoi frângându-se în bucăţi săltăreţe de asfalt. 
Harold văzu refugiul de dirijare a circulaţiei din intersecţia celor trei 
străzi căzând deodată în afara câmpului vizual, și, în timp ce apa ţâșnea 
ca din niște gheizere, înțelese deodată ce urma să se întâmple. 

— Tre’ s-o stergem de-aici! urlă el la Al Zitner. O să refuleze! Al! 
O să refuleze! 

Al Zitner nu dădu nici un semn că l-ar fi auzit. Avea faţa unui som- 
nambul, sau poate a unui om care-a fost hipnotizat profund. Stătea în 
sacoul său sport, cadrilat în rosu şi albastru, ud fleașcă, în cămașa 
Lacoste descheiată la guler şi cu micul aligator pe colțul stâng al aces- 
tuia, în ciorapii albaştri ce aveau brodate în lateral bastoanele albe de 
golf încrucişate, în pantofii-bărci cu tălpi de cauciuc. Privea cum poate 
un milion de dolari din investiţiile lui personale se scufundau în stradă, 
trei sau patru milioane din investiţiile prietenilor săi — băieţii cu care juca 
pocker, băieţii cu care mergea la golf, băieţii cu care schia în Rangley. 
Deodată, oraşul său natal, Derry, din statul Maine, pentru numele lui 
Dumnezeu, începuse să semene în mod bizar cu orașul ăla de futu-i 
mama mă-sii unde luntraşii plimbau lumea în canoe lungi şi slăbănoage. 
Apa se învolbura şi spumega printre clădirile ce încă mai stăteau în 
picioare. Canal Street se termina într-o trambulină neagră și dinţată dea- 
supra marginii unui lac clocotitor. Nici nu era de mirare că Zitner nu-l 
auzise pe Harold. Alţii însă ajunseseră la aceeaşi concluzie ca și Garde- 
ner — nu puteai arunca atât de mult căcat într-o masă de apă turbată fără 
a pricinui necazuri mari. Unii lăsară să cadă sacii de nisip pe care-i 
ținuseră în mâini și o luară la sănătoasa. Harold Gardener era unul dintre 
aceștia, aşa că rămase în viaţă. Alţii nu avură la fel de mult noroc, şi 
încă se mai aflau pe acolo când Canalul, cu gâtlejul înfundat acum cu 
tone de asfalt, ciment, cărămizi, ipsos, sticlă şi mărfuri asortate în va- 
loare de circa patru milioane de dolari, refulă și se revărsă din matca sa 
betonată, luând cu sine, impartial, oameni şi saci de nisip. Harold se tot 
gândea că pe el urmărea să-l prindă; indiferent cât de repede gonea, apa 
continua să câștige teren. Până la urmă scăpă căţărându-se pe un taluz 
abrupt acoperit cu buruieni. Privi o dată în urmă și văzu un om pe care-l 
crezu a fi Roger Lernerd, funcţionarul-şel al secţiei de împrumuturi de 
la sindicatul de creditare al lui Harold, încercând să-şi pornească mașina 


200 ORAȘUL BÂNTUIT 


în parcarea Mini-Halei Canalului. Cu tot vuietul apei și urletul vântului, 
Harold auzi motorașul ca al unei mașini de cusut tușind, tușind și iar 
tusind, în vreme ce apa neagră și fără valuri curgea pe ambele părți ale 
autoturismului, până la suspensii. Apoi, cu un țipăt adânc si tunător, 
Kenduskeagul se revărsă peste maluri și mătură atât Mini-Hala Cana- 
lului, cât şi mașina roşie a lui Roger Lernerd. Harold își reluă ascen- 
siunea, agătându-se de crengi, rădăcini, de orice arăta destul de rezistent 
ca să-i suporte greutatea. Teren mai înalt, ăsta era pontul. In urma sa 
auzea-centrul orașului Derry continuând să se năruie. Zgomotul părea 
cel al unui foc de artilerie. 


Bill 

— Beverly! strigă. 

Spatele şi braţele-i erau o unică durere solidă, pulsândă. Acum 
Richie părea să cântărească pe puţin două sute de kilograme. Atunci, 
lasă-l jos, îi sopti mintea sa. E mort, știi prea bine că asa e, și atunci de 
ce nu-l lasi jos? 

Dar nu voia, nu putea s-o facă. 

— Beverly! strigă iar. Ben! Oricine! 

Își spuse: Aici m-a aruncat Monstrul — și pe Richie — doar că ne-a 
aruncat mai departe — cu atât mai departe. Cu ce semăna? O pierd, o uit... 

— Bill? 

Era glasul lui Ben, tremurat și sleit, undeva destul de aproape. 

— Unde ești? 

— Aici, dom'le. Il am pe Richie cu mine. A... E rănit. 

— Vorbeste-n continuare, spuse Ben, acum mai aproape. Vorbeşte 
tot timpul, Bill. 

— Am omorât Monstrul-femelă, spuse Bill, mergând spre locul de 
unde se auzise glasul lui Ben. Am omorât-o pe târfă. Și dacă Richie e 
mort... 

— Mort? exclamă Ben, alarmat. 

Acum era foarte aproape... Și imediat mâna sa bâjbâi prin întuneric 
şi atinse ușurel nasul lui Bill. 

— Cum adică, mort? 

— Eu... el... 

Acum îl sustineau amândoi pe Richie. 

— N-am cum să-l văd. Asta-i chestia. N-n-n-am cu-cu-cum să-l văd! 

— Richie! strigă Ben si îl scutură. Richie, haide! Haide, fir-ar să fie! 

Acum glusul lui Ben se tulburase, devenise tremurător. 


RITUALUL CHUD 201 


- RICHIE AI DE GÂND FUTU-TE-N CUR PE MÂ-TA SA TE 
TREZESTI? 

Si, în Întuneric, Richie rosti cu o voce somnoroasă, iritată, de abia- 
m-am-sculat: 

— Ghini, Clăiţă. Ghini. N-am chef naibii să ți le împlu... 

— Richie! pă Bill. Richie, ti-e bine? 

— Curva m-a aruncat, murmură Richie cu aceeași voce obosită, de 
om ce tocmai s-a trezit din somn. Am dat peste ceva tare. Asta-i tot... 
tot ce-mi amintesc. Unde-i Bevvie? 

— Pe-aici, răspunse Ben; le povesti repede despre ouă. Am călcat în 
picioare peste o sută. Cred că le-am terminat pe toate. 

— Să dea Domnul să fie așa, replică Richie; începea să sune mai 
bine. Lasă-mă jos, Bill Barosane. Pot să umblu şi singur... Cum se-aude 
apa, mai tare? 

— Da, răspunse Bill; toţi trei se țineau de mâini în întuneric. Ce-ti 
mai face capul? 

— Mă doare ca dracu”. Ce s-a întâmplat după ce m-a doborât? 

Bill le spuse cât de mult se putea îndura să spună. 

— Iar Monstril-femelă e moartă, se minună Richie. Esti sigur, Bill? 

— Da. De data asta chiar sunt si-sigur. 

— Slavă Domnului, spuse Richie. Ţine-mă, Bill, trebuie să borăsc. 

Bill îl tinu, iar când Richie termină o luară din loc. Ici și colo atin- 
gea cu piciorul ceva sfărâmicios ce se rostogolea în beznă. Fragmente 
din ouăle Păianjenului pe care Ben le zdrobise în bucăţi, bănuia, și se 
cutremură. Se simţea bine știind că mergeau în direcția cea bună, dar 
totuși îl bucura faptul că nu putea să vadă rămăşiţele. 

— Beverly! strigă Ben. Beverly! 

— Aici... 

Țipătul ei era slab, aproape pierdut în vuietul neîntrerupt al apei. 
Inaintară prin întuneric, strigând-o încontinuu și orientându-se după glas. 

Când în sfârşit ajunseră la ea, Bill o întrebă dacă-i mai rămăsese 
vreun Chibrit. Femeia îi puse în mână o jumătate de cutie. Aprinse unul 
și văzu fetele celorlalți apărând, spectrale — Ben cu braţul cuprinzându-l 
pe Richie, care stătea cocoşat, sângerând din tâmpla dreaptă, Beverly cu 
capul lui Eddie în poală. Apoi se întoarse în direcţia cealaltă. Audra 
zăcea chircită pe dalele de piatră, cu picioarele depărtate şi capul în- 
tors în sensul opus. Cea mai mare parte a plasei dimprejurul trupului 
ei se topise. 

Chibritul îi arse degetele şi-l scăpă. În întuneric, aprecie greşit 
distanța, se împiedică de ea și aproape căzu grămadă. 

— Audra! Audra, mă a-a-auzi? 


202 | ORAȘUL BÂNTUIT 


Îi trecu un braţ pe sub spate și o ridică în sezut. Strecurând o mână 
pe sub valurile părului, îi apăsă cu degetele o latură a gâtului. Pulsul i 
se simţea: o bătaie înceată şi constantă. 

Mai aprinse un chibrit și la lumina lui îi văzu pupilele contractân- 
du-se. Dar aceasta era o reacție involuntară; fixitatea privirii nu i se 
schimbă, nici chiar atunci când îi apropie chibritul de față îndeajuns de 
mult ca să i se înroşească pielea. Era vie, dar lipsită de reacţii. Pe dracu’, 
era mai rău de-atât și o știa. Era catatonică. 

Al doilea chibrit îi fripse degetele. Îl scutură. 

— Bill, nu-mi place cum sună apa aia, spuse Ben. Cred c-ar trebui 
să ieşim de-aici. 

— Cum s-o facem fără Eddie? murmură Richie. 

— O să ne descurcăm, replică Bev. Bill, Ben are dreptate. Trebuie 
să ieşim. 

— O iau şi pe ea. 

— Sigur că da. Dar acum ar trebui să mergem. 

— Încotro? 

— Vei şti, răspunse încetişor Beverly. Tu ai ucis fasa Vei ști, Bill. 

O ridică pe Audra la fel cum îl ridicase și pe Richie și reveni lângă 
ceilalți. Senzatia trupului ei în bratele sale era neliniștitoare, sinistră; era 
ca un manechin de ceară care respiră. 

— Pe unde o luăm, Bill? 

— Nu s-s-st... 

(vei ști, tu ai ucis Monstrul și vei sti) 

— Păi, ha-haideţi, îi chemă Bill. Să vedem dacă putem găsi ieşirea. 
Beverly, ti-ti-tine-te de astea, îi întinse el chibriturile. 

— Cum rămâne cu Eddie? întrebă ea. Trebuie să-l scoatem și pe el. 

— Cum s-să putem? Totul... B-Beverly, tot lo-ocul se sfă-sfărâmă-n 
bucăți. 

— Trebuie să-l scoatem de-aici, omule, spuse Richie. Haide, Ben. 

Reuşiră să salte între ei trupul lui Eddie. Beverly le lumină drumul 
inapoi până la uşița de basm. Bill o trecu prin ea pe Audra, ținând-o cât 
putea de sus deasupra pământului. Richie și Ben îl iraseră pe Eddie. 

— Lăsaţi-l jos, spuse Beverly. Poate să rămână aici. 

— E prea întuneric, suspină Richie. Stii... E prea întuneric. Eds... El.. 

— Nu, e-n regulă, interveni Ben. Poate că aici e locul lui. Cred că 
probabil așa și e. 

ÎL depuseră j jos, iar Richie sărută obrazul lui Eddie. Apoi ridică spre 
Ben doi ochi orbi: 

— Eşti sigur? 

— Mda. Haide, Richie. 


Richie se ridică şi se întoarse spre ușă. 


RITUALUL CHUD 203 


— Futu-te-n cur, Curvo! ţipă el pe neașteptate și trânti ușa dintr-un 
sut. Aceasta scoase un sunet fleșcăit, închizându-se și ferecându-se. 

— De ce-ai făcut asta? îl întrebă Beverly. 

— Nu știu, spuse Richie, deși ştia destul de bine. 

Privi înapoi chiar în clipa când chibritul ţinut de Beverly se stinse. 

— Bill... semnul de pe uşă? 

— Ce-i cu el? gâfâi Bill. 

Richie spuse: 

— A dispărut. 


Derry ! 10.30 dimineata 


Coridorul de sticlă ce făcea legătura între biblioteca adulților si Bi- 
blioteca pentru Copii explodă deodată într-o unică văpaie vie de lumină. 
Cioburile zburară în formă de umbrelă, ciopârțind frunzisul copacilor 
bătuţi de vânt ce împestritau curtea bibliotecii. Ar fi putut să se rănească 
grav cineva, sau chiar să-și piardă viaţa, într-o atât de ucigătoare cano- 
nadă, dar nu era nimeni pe acolo, nici înăuntru şi nici afară. Biblioteca 
nu se deschisese deloc în acea zi. Tunelul care îl fascinase atât pe Ben 
Hanscom în copilărie nu avea să mai fie înlocuit niciodată; avuseseră 
loc atâtea distrugeri costisitoare în Derry, încât părea mai simplu ca cele 
două biblioteci să rămână clădiri separate. In timp, nimeni din Consiliul 
Orăşenesc Derry nu avea să-și mai amintească măcar la ce servise acel 
ombilic de sticlă. Poate că numai Ben însuși le-ar fi putut spune cu ade- 
vărat cum era să stai afară în gerul încremenit al unei seri de ianuarie, 
cu nasul curgându-ti, cu vârfurile degetelor amortite în mănusi, privind 
oamenii cum trec încoace și încolo înăuntru, străbătând i iarna fără pal- 
toane si înconjurați de lumină. Le-ar fi putut spune... Dar poate că nu 
era genul de lucru pe care să-l poti scoate pe tapet depunând märturie 
despre el într-o întrunire a Consiliului Primăriei — cum ai stat afară în 
întunericul înghețat și ai învăţat să iubesti lumina. Aceasta nu era decât 
o utopie, pe când faptele erau următoarele: coridorul de sticlă a sărit în 
aer fără nici un motiv vizibil, fără să rănească pe nimeni (ceea ce era o 
binecuvântare, de vreme ce tributul final plătit furtunii din acea dimi- 
neaţă — în termeni omenești, cel puţin — era de șaizeci şi șapte de morti 
și mai mult de trei sute douăzeci de răniţi), şi n-a fost construit la loc 
niciodată. După data de 31 mai 1985, dacă voiai să treci din Biblioteca 
pentru Copii în cea a adulților aveai de mers pe afară. lar dacă era frig, 
sau ploua, ori ningea, trebuia să-ţi pui paltonul. 


204 ORAȘUL BÂNTUIT 


6 


Afară | 10.54 dimineata, 31 mai 1985 


— Aşteptaţi, icni Bill. Lăsaţi-mă un pic... Odihniţi-vă. 

— Lasă-mă să te-ajut, îi propuse din nou Richie. 

Îl părăsiseră pe Eddie în urmă în bârlogul Păianjenului, iar ăsta era 
un lucru despre care nu voia să vorbească nici unul dintre ei. Eddie însă 
era mort, iar Audra trăia încă — cel puţin în sens tehnic. 

— Mă descurc, rosti Bill printre gâfâieli sufocate. 

— Rahat. O să te-alegi cu un atac de inimă. Lasă-mă să te ajut, Bill 
Barosane. 

— Ce-ţi mai face ca-ca-capul? 

— Doare. Nu schimba subiectul. 

Fără convingere, Bill îl lăsă pe Richie să o ia în braţe. Ar fi putut 
să fie şi mai rău; Audra era o femeie înaltă a cărei greutate normală era 
de şaptezeci de kilograme. Dar rolul ce-i fusese distribuit ca să-l joace 
în Artic Room era acela al unei tinere ţinute ostatică de un psihopat care-și 
închipuia că-i terorist politic. Întrucât Freddie Firestone dorise să fil- 
meze mai întâi toate secvențele din pod, Audra se supusese unei diete 
stricte cu pasăre, brânză de vaci și ton, pierzând zece kilograme. Totuși, 
după poticneala cu ea în braţe prin beznă cale de-un sfert de kilometru 
(sau o jumătate, sau trei sferturi de kilometru, sau cine ştie cât), acele 
şaizeci de kilograme păreau mai degrabă două sute. 

— Mu-mulţumesc, d-d-dom'le, spuse el. 

— N-ai de ce. Urmezi tu la rând, Clăiţă. 

— Bip-bip, Richie, spuse Ben, iar Bill rânji în ciuda propriei sale 
voințe. 

Era un zâmbet ostenit, si nu dură mult, dar puțin însemna mai mult 
decât nimic. | 

— Încotro, Bill? întrebă Beverly. Apa aia se aude mai tare ca nici- 
când. Chiar că n-am chef să mă-nec pe-aicea. 

— Drept înainte, apoi la stânga. Poate n-ar strica să-ncercăm să ne 
grăbim un pic. 

Îşi continuară drumul timp de o jumătate de oră, Bill anunțând 
cotiturile la stânga și la dreapta. Sunetul apei creştea necontenit, până 
ce păru să-i înconjoare, înfricoșător efect stereo în beznă. Bill își găsi pe 
pipăite drumul pe după un colţ, târându-și mâna peste cărămizile umede, şi 
deodată simţi apa curgându-i pe pantofi. Curentul era rapid, putin adânc. 


RITUALUL CHUD 205 


— Dă-mi-o pe Audra, îi ceru el lui Ben, care gâfâia sonor. De-acum, 
în amonte. p 

Ben i-o trecu cu grijă înapoi lui Bill, care reuși să şi-o rezeme pe 
umăr, purtând-o ca un pompier. De-ar protesta doar... de s-ar misca... 
de-ar face ceva. 

— Cum stăm cu chibriturile, Bev? 

— Prost. O jumătate de duzină, poate. Bill... Ştii încotro te îndrepți? 

— Cred că d-d-da. Haideţi. 

ÎI urmară pe după colţ. Apa spumega împrejurul gleznelor lui Bill, 
apoi îi ajunse până la fluierele picioarelor, şi pe urmă până la coapse. 
Tunetul apei devenise profund ca un vuiet monoton de bas. Galeria în 
care se aflau trepida continuu. O vreme, Bill crezu că torentul va deveni 
prea puternic ca să mai poată merge împotriva lui, dar apoi trecură pe 
lângă o țeavă de alimentare ce scuipa un enorm jet de apă în tunelul lor 
— se minună de forța sa spumegândă — iar curentul se mai îmblânzi 
oarecum, deși apa continua să se adâncească. Și... 

Am văzut apa ieşind prin teava aia alimentatoare! Am văzut-o! 

— H-h-hei! strigă el. V-v-voi puteti să vedeți ce-ceva? 

— Se luminează de vreun sfert de oră! îi strigă drept răspuns Beverly. 
Unde suntem, Bill? Ştii cumva? 

Credeam că stiu, aproape că spuse Bill. 

— Nu! Haideti! 

Crezuse că se apropiau de tronsonul canalizat cu beton al Kendus- 
keagului ce purta numele de Canal... Partea care intra pe sub pământ în 
centru și ieșea din nou la lumină în Bassey Park. Dar aici jos era lumină, 
lumină, şi cu siguranţă că nu putea fi lumină în Canalul de sub oraș. Dar 
cu toate acestea lumina se tot înteţea. 

Bill începea să aibă probleme serioase cu Audra. Nu din cauza curen- 
tului — acesta slăbise — ci din cauza adâncimii. Nu peste mult o s-o duc 
plutind, îşi spuse el. Putea să-l vadă pe Ben în stânga sa și pe Beverly 
la dreapta; întorcând ugor capul, îl vedea şi pe Richie, în spatele lui Ben. 
Pardoseala devenea tot mai ciudată. Fundul tunelului era acum denivelat 
și plin de resturi — cărămizi, după câte se părea. lar în faţă ieșea din apă 
ceva care semăna cu prova unei nave aflate în curs de scufundare. 

Ben plescăi într-acolo, dârdâind prin șuvoiul rece. O cutie de tra- 
bucuri îmbibată de apă pluti izbindu-i-se de fată. O împinse în lături şi 
apucă obiectul ce ieşea din apă. Căscă ochii. Se părea că e o inscripţie 
mare. Reuşi să citească literele AL, iar dedesubt FUT. Și deodată știu. 

— Bill! Richie! Bev! 

Râdea de uimire. 

— Ce este, Ben? strigă Beverly. 


206 ORAȘUL BÂNTUIT 


Apucând-o cu ambele mâini, Ben o răsturnă pe spate. Se auzi un 
sunet hârâit când o margine a firmei zgârie peretele tunelului. Acum 
puteau citi: ALADDI, și mai jos BACK TO THE FUTURE. 

— E copertina de la „Aladdin“, spuse Richie. Cum... 

— Strada s-a surpat înăuntru, șopli Bill. 

Ochii i se dilatau. Se holbă în lungul tunelului. În față lumina era 
şi mai puternică. 

— Ce, Bill? 

— Ce futu-i mama mă-sit s-a-ntâmplar? 

— Bill? Bill? Ce... 

— Toate canalele astea! exclamă înnebunit Bill. Toate canalele astea 
vechi! Iar s-a produs o inundație! Și cred că de data asta... 

Incepu să plescăie din nou înainte, ţinând-o sus pe Audra. Ben, Bev 
şi Richie îl urmară. După cinci minute Bill privi în sus și văzu cerul 
albastru. Se uita printr-o crăpătură în plafonul tunelului, o crăpătură ce 
se lărgea până la mai bine de douăzeci de metri pe măsură ce înainta din 
locul unde stătea el. Apa era întreruptă de numeroase insulițe și arhi- 
pelaguri aflate în fată — grămezi de cărămizi, partea dinapoi a unui 
Plymouth cu portbagajul deschis siroind de apă, un parcometru rezemat 
de peretele tunelului înclinat ca un om beat, cu stegulețul roșu de CON- 
TRAVENTIE îndreptat în sus. 
` Acum mersul devenise aproape imposibil — munti în miniatură ce 
se înăltau şi coborau fără nici un sens, promițând fracturi de glezne. Apa 
le şiroia cu viteză moderată pe la subsuori. 

Acum e moderată, medită Bill. Dar, dac-am fi fost aici acu' două 
ore, una chiar, cred că poate ne-am fi ales cu o scaldă pe toată viata. 

— Ce pizda mă-sti-i asta, Bill Barosane? întrebă Richie. 

Stătea lângă cotul stâng al lui Bill, cu fata înmuiată de mirare în 
timp ce privea în sus la crăpătura din tavanul tunelului — doar că nu-i 
tavanul nici unui tunel, îşi spuse Bill. E Main Street. Cel putin asta a 
fost. 

— Cred că cea mai mare parte din centrul oraşului e acum în Canal, 
dusă în jos de Kenduskeag. Curând va ajunge în Penobscât, iar apoi se 
va vărsa în Oceanul Atlantic şi futu-i călătorie sprâncenată. Poti să 
m-ajuţi cu Audra, Richie? Nu cred că pot... 

— Sigur, răspunse Richie. Sigur, Bill. Nici o problemă. 

O luă pe Audra de la Bill. În lumina existentă, Bill o putea vedea 
mai bine decât poate şi-ar fi dorit — paloarea mascată, dar nu ascunsă de 
murdăria și zoaiele ce-i mânjeau fruntea și-i încleiau obrajii. Tinea ochii 


: „ÎNAPOI ÎN VIITOR“, Steven Spielberg, 1986, r. Robert Zemeckis (n. tr.). 


RITUALUL CHUD 207 


tot larg deschişi... Larg deschişi și neatinși de nici o senzaţie. Părul îi 
atârna încâlcit și ud. Ar fi putut să fie la fel de bine o păpuşă gonflabilă 
care se vindea la „Pleasure Chest“ în New York sau pe Reeperbahn la 
Hamburg. Singura diferenţă consta în respiraţia înceată şi constantă... 
Iar asta putea să fi fost doar un truc, nimic mai mult. 

— Cum ieşim de-aici? îl întrebă el pe Richie. 

— Roagă-l pe Ben să-ţi dea o mână de ajutor. Tu o salți în sus pe 
Beverly, si pe urmă amândoi o puteti ridica pe nevastă-ta. Ben mă va 
împinge pe mine, după care noi doi îl tragem pe Ben. Și după asta am 
să-ți arăt cum poţi organiza un turneu de volei pentru un club universitar 
de-o mie de fete. 

— Bip-bip, Richie. 

— Bip-bip în curu’ tău, Bill Barosane. 

Oboseala îl străbătea în valuri monotone. Prinse privirea ștearsă a 
lui Beverly și i-o sustinu un moment. Fata dădu încet din cap, iar el îi 
oferi un surâs. 

— Îmi dai o mână de ajutor, B-B-Ben? 

Ben, care arăta și el incredibil de istovit aprobă în tăcere. O zgârie- 
tură adâncă îi străbătea un obraz. ` 

— Cred că pot să mă descurc. 

Se aplecă usor și-și împreună mâinile. Bill ridică un picior, păşi pe 
scărița mâinilor lui Ben și sări în sus. Nu era chiar destul. Ben ridică 
treapta formată din mâini, iar Bill se agăţă de marginea plafonului 
prăbușit al tunelului. Se trase în braţe. Primul lucru pe care-l văzu era o 
barieră de accident rutier, albă cu portocaliu. Al doilea era mulțimea de 
oameni ce mişunau dincolo de barieră. Al treilea, Magazinul Universal 
„Freese’s“ — doar că avea o înfätisare ciudată, bombată și teşită. Îi trebui 
un moment până să îşi dea seama că aproape jumătate din „Freese’s“ se 
scufundase în stradă şi-n Canalul de dedesubt. Partea de sus pivotase 
peste stradă şi părea în pericol să se răstoarne ca un teanc de cărţi 
suprapuse neglijent. 

— Priviţi! Priviti! E cineva în stradă! 

O femeie arăta spre locul unde capul lui Bill răsărise prin crăpătura 
asfaltului sfărâmat. 

— Slâvă Domnului, mai e și altcineva! 

Femeia, o cucoană vârstnică purtând o basma legată pe cap, t ţără- 
nește porni înainte. Un poliţist o trase înapoi. 

— Nu e sigur locul acolo, doamnă Nelson. Știti foarte bine. Restul 
străzii se poate duce în orice moment. ; 

Doamna Nelson, îşi spuse Bill. Mi-umintesc de dumneata. Sora 
dumitale ne îngrijea câteodată pe George și pe mine. Ridică mâna ca 


208 ORAȘUL BÂNTUIT 


să-i arate că e nevătămat, iar, când şi ea îşi ridică mâna ca răspuns, simţi 
un val brusc de recunoştinţă — si speranţă. : 

Se răsuci și se întinse pe asfaltul lăsat, încercând să-și distribuie 
greutatea cât putea de egal, aşa cum faci când te afli pe gheaţă subțire. 
Întinse braţele după Beverly. Aceasta îl apucă de încheieturi și, cu ceea 
ce păreau a-i fi ultimele puteri, Bill o trase afară. Soarele, care dispăruse 
iar, iesi acum de după un fuior de nori ca nişte scrumbii și le restitui 
umbrele. Beverly privi în sus, surprinsă, întâlni ochii lui Bill și zâmbi. 

— Te iubesc, Bill, șopti ea. Și mă rog să se facă bine. 

— Mul-lţumesc, Bevvie, răspunse el, iar surâsul său blând o făcu să 
izbucnească în plâns. 

O strânse în brațe, iar mica asistentă adunată dincolo de bariera de 
avarie aplaudă. Un fotograf de la Derry News luă un instantaneu. Apăru 
în ediţia de la 1 iunie a ziarului, care se tipări la Bangor, date fiind stri- 
căciunile produse de apă tipografiei din Derry. Explicatia de sub foto- 
grafie era destul de simplă şi destul de adevărată pentru ca Bill să o 
decupeze şi s-o păstreze ascunsă în portofel în anii următori: SUPRA- 
VIEŢUITORI, spunea textul. Atâta tot, dar era de ajuns. 

Era unsprezece şi șase minute în Derry, Maine. 


7 


Derry | Mai târziu, în aceeași zi 

Coridorul de sticlă dintre Biblioteca pentru Copii și cea a adulților 
explodase la orele 10.30. La 10.33, ploaia încetă. Nu treptat; se opri 
dintr-o dată, ca și cum Cineva Acolo Sus ar fi apăsat pe un comutator. 
Vântul începuse deja să se potolească, si se potoli atât de repede, încât 
oamenii se uitară unii la altii cu chipuri neliniștite, superstițioase. Sune- 
tul semăna cu reducerea motoarelor unui Boieng 747 după ce a fost tras 
în siguranță la poarta de îmbarcare. Soarele făcu ochi pentru prima oară 
la 10.47. Pe la mijlocul după-amiezei norii se risipiseră complet, ziua 
înseninându-se, frumoasă şi caldă. La 3.30 după prânz, mercurul termo- 
metrului Orange Crush din faţa usii de la „,Solduri Rose“ arătă 30° C — 
cea mai înaltă temperatură din acel sezon. Oamenii mergeau pe străzi 
ca niște stufii, fără să rostească vreo vorbă. Pe chipuri aveau întipă- 
rite expresii identice: un fel de prostească mirare care ar fi putut să 
fie comică, dacă n-ar fi fost atât de evident jalnică. La orele serii, repor- 
teri de la ABC, CBS, NBC și CNN sosiseră în Derry, iar corespondenţii 
retelelor de știri aveau să le ofere majorităţii oamenilor o”oarecare ver- 
siune a adevărului; aveau s-o facă verosimilă... Deşi rămâneau aceia 
care poate ar fi sugerat că verosimilitatea e un concept profund nedemn 


RITUALUL CHUD 209 


de încredere, nici măcar atât de solid ca o pânză de decor întinsă peste 
o retea de cabluri precum urzeala unui păianjen. A doua zi dimineaţă, 
Bryant Gumble și Willard Scott de la emisiunea Today aveau să apară 
şi ei în Derry. În timpul programului, Gumble avea să-i ia un interviu 
lui Andrew Keene.“ 

— Tot Turnu’ de Apă s-a dărâmat uite-asa și s-a dus de-a dura pe 
pantă, declară Andrew. A fost ceva de mamă-mamă. Pricepeţi ce 
vreau să zic? Ceva să-l facă pe Spielberg să se zgârie pe ochi, pricepeţi? 
I-auziţi, întotdeauna când mă uitam la voi la televizor aveam impresia 
c-aţi fi, pricepeţi, mult mai înalți. 

Faptul că urmau să se vadă la televiziune, asta avea să aducă vero- 
similitatea. Le dădea un reper din care să apuce cumplita, inimaginabila 
întâmplare. Fusese o FURTUNĂ NEBUNA. În zilele următoare LISTA 
MORȚILOR avea să sporească, ÎN URMA, FURTUNII UCIGAȘE. 
Fusese de: fapt CEA MAI GRAVĂ FURTUNĂ. DE PRIMĂVARĂ DIN 
ISTORIA STATULUI MAINE. Toate aceste titluri de ziar, cât erau ele 
de îngrozitoare, folosiră — ajutară la atenuarea ciudățeniei celor petre- 
cute... Sau poate că ciudătenie era un termen prea blând. Nebunie s-ar 
fi putut să fie mai potrivit. Dacă se vedeau la televizor, le venea mai 
ușor să simtă faptele mai concrete, mai puţin demente. Dar în ceasurile 
de dinaintea sosirii echipelor de știri nu erau decât oamenii din Derry, 
umblând pe străzile presărate cu pietris şi mânjite cu noroi, cu feţele 
purtând expresii de neîncredere năucită. Doar oamenii din Derry, fără a 
vorbi prea mult, culegâiid din când în când câte un obiect şi apoi arun- 
cându-l la loc, încercând să-și închipuie ce se întâmplase în ultimele 
sapte-opt ore. Pe Kansas Street stăteau și fumau bărbaţi, privind la ca- 
sele răsturnate pe Maidan. Alti bărbaţi și femei, în spatele barierelor de 
avarie vopsite în alb cu portocaliu, se uitau în groapa neagră unde până 
la orele zece ale acelei dimineţi fusese centrul orașului. Titlul din prima 
pagină a ziarului din duminica aceea anunța: VOM RECLĂDI, JURĂ 
PRIMARUL DIN DERRY —și poate chiar aveau să o facă. Dar în săp- 
tămânile următoare, pe când Consiliul Orășenesc îşi scobea creierii cum 
ar trebui să înceapă reconstrucţia, enormul crater din locul fostului cen- 
tru continuă să se întindă, în mod nespectaculos, dar constant. La patru 
zile după furtună blocul cu birourile Companiei Hidroelectrice Bangor 
se prăbuși în groapă. Trei zile mai târziu, „The Flying Doghouse“, unde 
se vindeau cei mai buni cârnaţi și cele mai bune chiftele din tot estul 
statului Maine, se prăvăli şi ea. Canalele relulau periodic în case, blocuri 
și instituţii. Situaţia se înrăutăţi atât de mult, încât locuitorii din Old 
Cape începură să plece. La 10 iunie seara se ținură primele curse de cai 
în Bassey Park, lucru ce păru să înveselească pe toată lumea. Dar un 
sector de tribune se prăbuşi în timp ce trăpașii din prima cursă se 


210 ORAȘUL BÂNTUIT 


apropiau de linia dreaptă, rănind vreo șase persoane. Una dintre acestea 
era Foxy Foxworth, administratorul cinematografului „Aladdin“ până 
în 1973. Foxy a stat două săptămâni în spital, cu o fractură la picior 
și un testicul găurit. După externare, hotărî să se mute la sora sa din 
Somersworth, New Hampshire. 

Nu era singurul. Orașul Derry se destrăma. 


8 


Ambulanţa porni spre Derry Home Hospital. Richie o oprise, ris- 
cându-și serios viaţa şi un picior, şi se certase cu șoferul enervat care 
insista că nu mai are nici un loc liber. Până la urmă o întinsese pe Audra 
pe podea. 

— Şi acum? întrebă Ben. 

Avea sub ochi uriaşe cercuri vinete şi un inel de jeg slinos împre- 
jurul gâtului. 

— Eu mă du-duc înapoi la Pensiune, spuse Bill. Tr-tre” să dorm ca 
la vreo sa-șaişpe ore. 

— Sustin ideea, interveni și Richie. O privi cu speranță pe Bev. 

— Mai ai ţigări, distinsă doamnă? 

— Nu. Cred c-am să mă las iar de fumat. 

— O intenţie destul de generoasă. 

Porniră încet în susul pantei, toţi patru unul lângă altul. 

— S-a te-te-terminat, zise Bill. 

Ben dădu din cap: 

— Am făcut-o. Tu ai făcut-o, Bill Barosane. 

— Toţi am făcut-o, spuse Beverly. Mi-aș dori să-l fi putut aduce și 
pe Eddie sus. Mi-as dori asta mai mult decât orice. 

Ajunseră la colţul Upper Main cu Point Street. Un copil cu pelerină 
roșie și cizme verzi de cauciuc alerga după o bărcută de hârtie ce plutea 
prin pârâul iute din rigolă. Ridică privirea, îi văzu uitându-se la el și le 
făcu nesigur cu mâna. Lui Bill i se păru că era băiatul cu skateboardul, 
cel al cărui prieten îl văzuse pe Jaws în Canal. Surâse și păși spre băiat. 

— Acum e totul b-b-bine, îi spuse. 

Băiatul îl studie grav, apoi rânji. Zâmbetul îi era luminos şi plin de 
speranţă. 

— Mhm, făcu el. Si eu cred. 

— Să moară mo-mo-mortu’. 

Copilul râse. 

— O să a-ai grijă cu skateboardul ă-ăla? 

— N-as pre-aş crede, replică pustiul, și de astă dată râse Bill. 


RITUALUL CHUD 211 


Își stăpâni un impuls de a ciufuli părul copilului — probabil că l-ar 
fi dușmănit pentru așa ceva — şi se întoarse la ceilalți. 

— Cine era? întrebă Richie. 

— Un prieten, răspunse Bill şi își vâri mâinile în buzunare. Vă mai 
amintiţi? Când am ieșit data trecută? 

Beverly dădu din cap: 

— Eddie ne-a scos din nou pe Maidan. Doar că, nu stiu cum, am 
ajuns pe partea cealaltă a Kenduskeagului. Pe partea dmspre Old Cape. 

— Tu și Clăiţă aţi împins la o parte capacul unei staţii de pompare, 
îi spuse Richie lui Bill, pentru că eraţi cei mai puternici. 

— Mda, confirmă Ben. Și eram acolo cu toţii. 

— Dar nimic nu durează o veșnicie, spuse Richie; privi în urmă spre 
poala colinei pe care tocmai o urcaseră si oftă. Uitaţi-vă la asta, de pildă. 

Desfăcu palmele. Cicatricele dispăruseră. Beverly îşi arătă și ea 
mâinile; Ben la fel; Bill le întinse și pe ale lui. Toate erau murdare, dar 
cu nimic însemnate. i 

— Nimic nu durează o veșnicie, repetă Richie. 

Ridică privirea spre Bill, iar Bill văzu lacrimi croindu-și încet drum 
prin murdăria de pe obrajii lui Richie. 

— Decât poate iubirea, spuse Ben. 

— Şi dorinţa, adăugă Beverly. 

— Cum rămâne cu prietenii? întrebă Bill şi zâmbi. Tu ce părere ai, 
Gurăspartă? 

— Păi, spuse Richie, zâmbind si ştergându-se la ochi, îi cazu’ să 
mulțămesc pentru aiasta, băiete; voi a zice, îi cazu” să multămesc pentru 
aiasta. 

Bill întinse braţele, si le uni cu ale lor și rămaseră o clipă astfel, 
șapte oameni împuţinaţi la patru, dar reușind totuși să formeze un cerc. 
Se uitară unul la altul. Acum plângea si Ben. Dar zâmbea. 

— Bäi ăștia, vă iubesc prea mult, spuse el; strânse tare-tare-tare un 
moment mâinile lui Bev şi Richie, apoi ie dădu drumul. Acum, ce-ar fi 
să vedem dacă pe aici au ceva ce s-ar putea numi gustare. Și n-ar strica 
să-l căutăm și pe Mike. Să-i spunem că suntem bine. 

„ — Bine gândiit, seniorr, zise Richie. Din când în când mă tot gân- 
deesc că ai șanse să-ți revii. Ce pâreere ai, Bill Baroosane? 

— Am părerea c-ar trebui să meri în pulă, zise Bill. 

Râzând în hohote, intrară în Pensiune si, în timp ce Bill împingea 
uşa de sticlă, Beverly zări ceva despre care nu vorbi nimănui niciodată. 
dar pici un uită. O clipă doar le văzu imaginea oglindilă în geam — nu- 
mai Că erau şase, nu patru, căci în spatele lu: Richie era Eddie, iar în 
spatele lui Bill stătea Stan, cu binecunoscutu-i surâs sfios întipărit pe 
chip. 


212 ORAȘUL BÂNTUIT 


9 


Afară | În amurg, 10 august 1958 


Soarele stă rezemat pe linia orizontului, minge roșie ușor alungită 
răspândind lumină febrilă peste Maidan. Capacul de fier de deasupra 
unei Staţii de pompare se ridică putin, cade la loc, se ridică iar şi începe 
să lunece într-o parte. 

— Î-t-împinge-l, B-Ben, îmi ru-rupe umărul... 

Capacul alunecă mai departe, se înclină si cade în buruienile ce 
au crescut împrejurul cilindrului de beton. Sapte copii ies afară unul 
câte unul și privesc în jur, clipind ca bufnitele, cu tăcută mirare. Parcă 
n-au văzut în viata lor lumina zilei. 

— E atâta liniște, spune încet Beverly. 

Singurele sunete sunt vuietul sonor al apei si zumzetul somnoros 
al insectelor. Furtuna s-a sfârsit, dar Kenduskeagul e încă foarte 
umflat. Mai aproape de oras, nu departe de locul unde e incorsetat în 
beton, primind numele de Canal, râul s-a revărsat din matcă, desi inun- 
datia nu e în nici un caz serioasă — cel mai grav efect al ei sunt câteva 
pivnițe ude. De această dată. 

Stan se îndepărtează de ei, cu fata inexpresivă şi îngândurată. Bill 
privește în jur si inițial crede că Stan a văzut un foc pe malul apei — 
prima Sa impresie e aceea a unui foc; o văpaie rosie aproape prea puter- 
nică pentru a o putea privi. Dar, când Stan ia focul în mâna dreaptă, 
unghiul în care cade lumina se modifică, iar Bill vede că nu-i decât o 
sticlă de Coca-Cola, una dintre cele noi si transparente, aruncată lângă 
râu. Îl priveste pe Stan cum o întoarce, o apucă de gât si izbeste cu ea 
un colt de rocă ieșită din mal. Sticla se sparge, iar Bill e constient că 
acum îl privesc cu totii pe Stan în timp ce scotocește printre resturile 
spulberate ale sticlei, cu chipul grav, studios și absorbit. Într-un târziu 

culege un ciob îngust. Soarele amurgind iscă în el luciri roșii, iar Bill 
îsi spune din nou: Ca un foc. 

Stan ridică privirea spre el, iar Bill întelege dintr-o dată: îi e per- 
fect clar și i se pare perfect îndreptățit. Merge spre Stan cu mâinile 
întinse și palmele întoarse în sus. Stan păseste înapoi, până în apă. Mici 
gângănii negre săgetează, iar Bill vede o libelulă iridiscentă ce se îndepăr- 
teuză bâzâind în bălăriile din lungul malului opus, ca un mic curcubeu 
zburător. O broască începe un orăcăit jos și, în timp ce Stan îi apucă 
mâna Stângă si-i trage tăisul ciobului de sticlă prin palmă, despicând 


RITUALUL CHUD 213 


pielea şi stârnind o dâră subtire de sânge, Bill îşi zice într-un soi de 
extaz: E atâta viaţă aici jos! 

— Bill? 

— Sigur. Amândouă. 

Stan îi taie şi cealaltă mână. Simte durere, dar nu prea tare. O cio- 
cârlie a început să cânte undeva, sunet răcoros, pasnic. Bill reflectează: 
Ciocârlia aceea trezește luna. 

fs şi priveste mâinile, ambele sângerând acum, apoi se uită în jurul 
său. Ceilalti sunt alături. Eddie, cu inhalatorul ținut strâns într-o mână; 
Ben, cu burta sa mare ivindu-se palidă printre rămășitele zdrențuite ale 
cămășii,; Richie, cu chipul ciudat de golas fără ochelari; Mike, tăcut si 
solemn, tinându-și buzele, pline în mod normal, comprimate într-o linie 
subtire. Si Beverly, cu capul sus, cu ochii mari şi limpezi, cu părul încă 
fermecător în ciuda murdăriei ce i-l încleiază. 

Noi toți. Aici suntem noi toți. 

Si-i vede, îi vede cu adevărat, pentru ultima oară, pentru că într-un 
fel întelege că niciodată nu vor mai fi din nou împreună — nu în acest 
fel. Nimeni nu scoate o vorbă. Beverly îsi întinde mâinile, tar după un 
moment Richie si Ben le întind pe ale lor. Mike și Eddie fac la fel. Stan 
le taie una câte una în timp ce soarele începe să se ascundă dincolo de 
zare, răcindu-si vâlvătaia roșie ca de cuptor până la un roz-trandafiriu 
crepuscular. Ciocârlia tipă. iar Bill vede primele fuioare de ceată dea- 
supra apei și simte că parcă a devenit parte integrantă din toate — îl 
încearcă un Scurt extaz despre care nici el nu va vorbi mai mult decât 
o să vorbească Beverly mai târziu despre scurta imagine reflectată pe 
care a văzut-o, a celor doi bărbati, prietenii ei din copilărie. 

O briză adie prin copaci și arbusti, făcându-i să ofteze, iar Bill î își 
spune: Acesta e un loc minunat, şi n-am să-l uit niciodată. E minunat, 
şi ei sunt minunati; fiecare dintre ei e grozav. Ciocârlia mai tipă o dată, 
tipăt dulce si fluid, şi, un moment, Bill simte că e una cu ea, ca şi cum 
ar putea să cânte și apoi să dispară în asfintit — ca si cum ar putea 
zbura vitejeste prin văzduh. 

O priveşte pe Beverly, iar ea îi zâmbeste. Închide ochti si îsi întinde 
mâinile. Bill o ia de cea stângă, Ben de dreapta. Îi simte căldura sân- 
gelui amestecându-se cu a sa. Ceilalti li se alătură si stau cu totii în 
cert, toate mâinile lor fiind acum pecetluite în felul acela ciudat de 
intim. 

Stan se uită la Bill cu un soi de zor; un fel de teamă. 

— Ju-jurati-mi că veti v-v-v-veni î-înapoi, spune Bill. Jurati-mi că 
dacă Mo-Mo-Monstrul nu e m-m-mort veti ve-veni înapoi. 

— Jur, spune Ben. 


214 ORAȘUL BÂNTUIT 


— Jur. 

Richie. 

— Da — jur. 

Bev. 

— O jur, murmură Mike Hanlon. 

— Mhm. Jur. 

Eddie, cu glasul o şoaptă subtire şi uscată. 

— Jur Si eu, sopteste Stan, dar vocea i se clatină în timp ce vorbeşte. 
Ochii-i Sunt atintiți în pământ. 

—J-j-jur. 

Asta a fost; atâta tot. Dar mai stau acolo un timp, Simtind puterea 
ce există în cercul lor, corpul închis pe care-l formează. Lumina le 
zugrăvește fetele în culori palide, decolorate; acum soarele s-a dus, iar 
asfintitul moare. Stau împreună în cerc în timp ce întunericul se furi- 
şează pe Maidan, umplând cărările pe care le-au bătut în vara asta, 
poienile unde au jucat leapsa, locurile secrete de-a lungul malurilor 
unde au sezut si au discutat complicatele probleme ale copilăriei, sau 
au fumat tigările lui Beverly, ori pur și simplu au stat tăcuti, urmărind 
trecerea norilor oglinditi în apă. Ochiul zilei se închide. 

Într-un târziu Ben îşi lasă mâinile în jos. Dă să spună ceva, clatină 
din cap si se îndepărtează. Richie îl urmează, apoi Beverly și Mike. Nu 
vorbeşte nimeni; urcă malul spre Kansas Street și se despart. lar când 
Bill se gândește din nou la toate astea, douăzeci și sapte de ani mai târ- 
ziu, își dă seama că într-adevăr nu s-au mai reîntâlnit niciodată toti 
sapte. Câte patru destul de des, uneori cinci, și poate șase o dată sau 
de două ori. Dar niciodată toti șapte. l 

E ultimul care pleacă. Stă vreme îndelungată cu mâinile pe gardul 
alb şi subred dinspre Maidan în timp ce, deasupra, cele dintâi stele 
însământează cerul de vară. Stă sub cerul senin, deasupra întune- 
ricului, si priveste cum Maidanul se umple de întunecime. 

Nu vreau să mă mai joc niciodată acolo, își spune el deodută și e 
uimit să constate că gândul nu e cumplit sau deprimant, ci incredibil de 
eliberator. f 

Mai stă pe loc un moment, după care se întoarce si o ia către casă, 
mergând pe trotuarul întunecat cu mâinile în buzunar, privind din când 
în când la casele din Derry, luminate cald în noapte. | 

După o stradă sau două începe să grăbească pasul, gândindu-se 
lu cină... Si după ultă stradă sau două începe să fluiere. 


DERRY: 
ULTIMUL INTERLUDIU 


„Oceanul nu mai este acum decât o mare flotă, 

și ne vom încrucișa, desigur, cu alte vase în drum. 
Călătoria asta e o glumă, zise dl Micawber, 
luându-și lornionul. Curată glumă. Distanţa e 
numai imaginară.“ 


Charles Dickens, 
David Copperfield 
(Trad.: V. Demetrius) 


4 iunie 1985 


Bill a trecut pe aici cam acum douăzeci de minute și mi-a adus 
acest caiet — Carole l-a găsit pe una dintre mesele de la bibliotecă şi i 
l-a dat când el l-a cerut. Mă gândeam că l-o fi ridicat şeful Rademacher, 
dar se pare că nu i-a trebuit. 

Bâlbâiala lui Bill dispare iar, dar bietul om a îmbătrânit cu patru 
ani în ultimele patru zile. Mi-a spus că o aşteaptă pe Audra să fie exter- 
nată mâine de la Spitalul Derry (unde eu însumi încă mai zăbovesc) 
și urmează să o ducă într-o ambulanţă particulară în nord, la Bangor 
Mental Health Institute. Fizic e sănătoasă — tăieturi şi vânătăi minore 
care deja sunt în curs de vindecare. Mintea ei însă.. 

— Îi ridici capul şi rămâne sus, a spus Bill; stătea lângă fereastră, 
învârtind în mâini o cutie de apă minerală dietetică. Stă plutind așa până 
când cineva i-l pune iarăși jos. Reilexele îi funcţionează, dar foarte 
încet. Electroencefalograma pe care i-au făcut-o indică o undă alfa sever 
reprimată. E c-c-catatonică, Mike. 

Eu am spus: 

— Am o idee. Poate nu una chiar așa de bună. Dacă nu-ţi place, 
să-mi spui. 

— Ce? 

— Eu mai rămân aici încă o săptămână. În loc s-o trimiti pe Audra 
la Bangor, de ce n-o duci acasă la mine, Bill? Petrece săptămâna asta 
alături de ea. Vorbeşte-i, chiar dacă ea nu-ți răspunde. Are... are 
continenţă? 

— Nu, spuse Bill sumbru. 

— Poţi... vreau să Zic, ai... 

~ Dac-aş schimba-o? 

Zâmbi, şi era un zâmbet atât de dureros, încât a trebuit să-mi mut 
un moment privirea. Așa îmi zâmbise și tatăl meu atunci când mi-a 
povestit despre Butch Bowers și despre găini. 

— Da. Atât lucru cred c-aș putea face. 

— N-am să-ţi spun s-o iei uşurel, când mi-e evident că nu ești pre- 
gătit pentru aşa ceva, dar, te rog, adu-ţi aminte că tu însuţi ai fost de 
acord că multe, dacă nu toate cele întâmplate, au fost aproape cu sigu- 
rantă prestabilite. E posibil să se includă si rolul jucat de Audra în asta. 

— Ar fi tr-trebuit să-mi tin gura, unde mă d-duc. 

Uneori e mai bine să nu spui nimic — aşa că la tel am procedat si eu. 

— Bine, a spus el în sfârşit. Dacă vorbesti serios... 


7 


218 ORAȘUL BÂNTUIT 


— Vorbesc serios. Au cheile mele de la casă la Biroul de Servicii 
pentru Pacienti. În congelator sunt două biftecuri. Poate că și astea au 
fost prestabilite. 

— Mănâncă mai mult feluri ușoare și, ăă, li-lichide. 

— Mă rog, am spus, agăţându-mă de propriu-mi zâmbet, poate vor 
exista motive de sărbătorire. Mai am şi o sticlă de vin bunicică pe raftul 
de sus al cămării. 

S-a apropiat și mi-a strâns mâna: 

« Mulţumesc, Mike. 

— N-ai de ce, Bill Barosane. 

Mi-a dat drumul la mână. 

— Richie a plecat înapoi în California azi-dimineaţă. 

Am dat din cap: 

— Păstraţi legătura, nu? 

— P-poate. O vreme, oricum. Dar... 

Privirea-i era sinceră. 

— O să se-ntâmple din nou, cred. 

— O să uităm iarăși? 

— Da. De fapt cred că am și început s-o facem. Uităm doar mărun- 
țișuri deocamdată. Amănunte. Dar cred c-o să se-ntindă. 

— Poate că aşa e cel mai bine. 

— Poate. | 

Privi afară pe fereastră, continuând să se joace cu cutia sa de apă 
minerală, gândindu-se cu siguranţă la soţia sa, cu ochii ei atât de mari, 
tăcută, frumoasă și asemănătoare cu o păpușă. Stiti Zgomotul 
unei uși trântite și încuiate. Oftă. 

— Poate că e. 

— Ben? Beverly? 

Mă privi din nou și surâse vag. 

.— Ben a invitat-o să-l însoţească înapoi în Nebraska, iar ea a accep- 
tat să se ducă, cel puţin pentru o vreme. Sti despre prietena ei de la 
Chicago? 

Am dat din cap. Beverly i-a spus lui Ben, iar Ben mi-a spus ieri. 
Dacă pot să atenuez povestirea (să o atenuez în mod grotesc), descrierea 
ulterioară a lui Beverly despre minunatul și fantasticul ei soț, Tom, a 
fost mult mai adevărată decât cea iniţială. Minunatul si fantasticul Tom 
a tinut-o pe Beverly în prizonierat emoţional, spiritual şi uneori fizic, în 
ultimii patru ani. Minunatul și fantasticul Tom a ajuns aici scoțând 
informaţia, cu bătaia, de la singura prietenă apropiată a lui Beverly. 


RITUALUL CHUD 219 


— Mi-a spus că peste două săptămâni se va duce înapoi la Chicago 
și îi va reclama dispariţia. Dispariţia lui Tom, înţelegi? 

— Destul de isteaţă. Nimeni n-o să-l găsească acolo jos. 

Și nici pe Eddie, am adăugat în sinea mea, dar n-am spus-o. 

— Nu, nici eu nu cred, spuse Bill. Iar, când se va întoarce, pariez că 
Ben o să meargă cu ea. Și mai știi ceva? Ceva ţicnit de-a binelea? 

— Ce? 

— Nu cred că-și aminteşte cu-adevărat ce anume i s-a întâmplat lui 
Tom. 

Am holbat ochii la el. 

— A uitat sau uită acum, continuă Bill. Iar eu nu-mi mai pot aminti 
cum arăta poarta. Po-poarta bârlogului Monstrului. Încerc să mă gân- 
desc la ea şi se întâmplă cea mai mare trăsnaie — îmi vine i-imaginea aia 
cu i-i-iezi care trec peste un pod. Din povestea „Cei trei iezi bosum- 
flati“. E-o nebunie, mm? 

— Până la sfârșit au să-i ia urma lui Tom Rogan la Derry, am spus. 
O fi lăsat o dâră de hârtii lungă de un kilometru. Mașini închiriate, bilete 
de avion... 

— De asta n-aş fi atât de sigur, mă contrazise Bill, aprinzându-și o 
țigară. Cred că biletul de avion şi l-a plătit cu bani gheaţă și a dat un 
nume fals. Poate a cumpărat aici o mașină ieftină, sau a furat una. 

— De ce? A 

— Ei, haide. Crezi c-a făcut atât drum doar ca să-i dea câteva sca- 
toalce? 

Ne privirăm în ochi un lung răstimp, după care se ridică: 

— Și-acum, Mike... 

— Faci pași pe covoraș, am spus. M-am prins. 

La asta râse, râse cu poftă, iar când se potoli zise: 

— Mulţumesc că-mi pui la dispoziţie casa ta, Mikey. 

— N-am de gând să-ți jur că va schimba cu ceva situaţia. N-are nici 
o calitate terapeutică, din câte știu. 

— Ei... La revedere, atunci. 

Și atunci făcu un lucru ciudat, dar agreabil. Mă sărută pe obraz: 

— Domnul să te binecuvânteze, Mike. 

— S-ar putea să iasă bine, Bill. l-am îmbărbătat. Nu-ţi pierde 
speranța. Poate o să fie bine. 

Surâse şi dădu din cap, dar cred că și-n mintea lui, şi-ntr-a mea 
reverbera acelaşi cuvânt: Catatonică. 


220 ORAȘUL BÂNTUIT 


5 iunie 1985 


Ben și Beverly au trecut azi să îşi ia rămas bun. Nu iau avionul — 
Ben a închiriat un Cadillac mare de la Hertz şi vor pleca pe şosea fără 
grabă. Li se simte ceva în ochi când se uită unul la altul, și aş paria pe 
dosarul meu de pensie că, dacă n-o fac acum, o vor fi făcut până ajung 
în Nebraska. 

Beverly m-a îmbrățișat, mi-a spus să mă fac bine repede și pe urmă 
a plâns. 

Ben m-a îmbrățișat şi el şi m-a întrebat pentru a treia sau a patra 
oară dacă o să le scriu. l-am spus că le voi scrie cu siguranță, și așa am 
să și fac... un timp, cel puţin. Pentru că de astă dată mi se întâmplă și 
mie. Ă 

Uit diverse lucruri. 

Aşa cum a spus Bill, pe moment nu sunt decât chestiuni mărunte, 
detalii. Dar simi că fenomenul este pe cale să se întindă. S-ar putea ca 
peste o lună sau un an caietul ăsta să fie tot ce voi mai avea pentru a-mi 
aminti ce s-a întâmplat în Derry. Bănuiesc că înseși cuvintele vor începe 
să se şteargă în cele din urmă, lăsând caietul la fel de alb ca atunci când 
l-am cumpărat din raionul de papetărie de la „,Freese's“ . Ăsta-i un gând 
groaznic si pe timp de zi pare de-a binelea paranoic... Dar, vedeţi aria 
neavoastră, în ceasurile de veghe ale nopţii mi se pare perfect logic. 

Această uitare... Perspectiva aceasta mă umple de panică, dar mai 
oferă și un soi de ușurare furișată. Îmi sugerează mai mult decât orice 
altceva că de data asta într-adevăr au omorât Monstrul. Că nu mai e 
nevoie de cineva care să stea de veghe așteptând reînceperea ciclului. 

Panică surdă, eliberare furişă. Voi alege eliberarea, cred, furișă 
sau nu. 

Bill a dat telefon să-mi spună că el și Aura s-au instalat. Nu se 
observă nici o schimbare în starea ei. 

— Am Să-mi amintesc întotdeauna de tine. 

Aşa mi-a spus şi Beverly, chiar înainte de a pleca împreună cu Ben. 

Cred că am văzut în ochii ei un alt adevăr. 


6 iunie 1985 


O știre interesantă pe pagina întâi a cotidianului Derry News. 
Articolul era intitulat: DIN CAUZA FURTUNII, HENLEY RENUNŢĂ 


LA PLANURILE DE EXTINDERE A SĂLII. Persoana în chestiune 
este Tim Henley, un investitor multimilionar care a apărut ca un uragan 


RITUALUL CHUD 221 


în Derry la sfârșitul anilor şaizeci — Henley şi Zitner au fost cei care 
au organizat consorțiul ce a construit Hala Derry (care, conform altei 
știri de pe pagina întâi, probabil va fi declarată drept pierdere totală). Tim 
Henley era hotărât să vadă orașul Derry dezvoltându-se. Avea motive 
de natura profitului, sigur că da, dar nu era numai atât: Henley dorea cu 
sinceritate să vadă acest lucru realizat. Brusca abandonare a extinderii 
sălii îmi sugerează mai multe. Că lui Henley i s-a acrit de Derry nu e decât 
cel mai evident lucru. Cred că mai degrabă e posibil să fi rămas în fun- 
dul gol o dată cu distrugerea halei. 

Dar articolul mai indică şi că Henley nu e singurul: că alți investi- 
tori și potenţiali investitori în viitorul orașului Derry și-ar putea revizui 
opţiunile. Desigur, Al Zitner nu va avea de ce să-și facă griji: Dumnezeu 
l-a retras de pe faţa pământului când s-a surpat centrul. Ceilalţi, cei 
care gândeau ca-Henley, se confruntă acum cu o problemă destul de difi- 
cilă — cum să reconstruiești o zonă urbană care acum se află în proporţie 
de cel puţin cincizeci la sută sub apă? 

Cred că, după o existenţă îndelungată și plină de un soi de viaţă 
tenebroasă, orașul Derry moare... Aidoma unei măselarițe căreia timpul 
de a înflori i-a venit și i-a trecut. 

L-am sunat pe Bill Denbrough azi spre seară. Nici o schimbare cu 
Audra. 

Acum o oră am mai dat un telefon, de data asta lui Richie Tozier, 
în California. Robotul mi-a înregistrat apelul, cu muzică Creedence 
Clearwater Revival cântând în fundal. Maşinăriile astea întotdeauna îmi 
fut oarecum coordonarea în timp. Am lăsat numele și numărul, am ezitat 
și am adăugat că sper că va fi în stare să-şi poarte iar lentilele de contact. 
Eram gata să închid, când Richie în persoană a ridicat receptorul și a 
spus: 

— Mikey! Cum ţi-e? 

Glasul îi era bucuros și plin de căldură... Dar se mai simţea în el și 
o evidentă uimire. Purta expresia unui om luat complet prin surprindere. 

— Ura Richie, am spus. Mi-e destul de bine. 

— Bun. Te mai doare? 

— Putin. Trece. Mai rea e mâncărimea. Al dracului m-aş mai bucura 
să se decidă odată să-mi ia bandajele de pe coaste. Si, să ştii, mi-a plăcut 
Creedence-ul. 

Richie râse. 

— Ei, căcat, nu era Creedence, era „Rock and Roll Girls, din albu- 
mul nou al lui Fogarty. Centerfield îi zice. Ai auzit ceva din el? 

— Nt. 


222 ORAȘUL BÂNTUIT 


— Trebuie neapărat să ti-l cumperi, e grozav. E exact ca... 

Rămase un moment pe gânduri, apoi spuse: 

— E exact ca pe vremuri. 

— O să-l iau, l-am asigurat. 

Și probabil o voi si face. Întotdeauna mi-a plăcut John Fogarty. 
Green River a fost favoritul meu Creedence din toate timpurile, cred. 
Întoarce-te acasă, spune. Și o spune chiar înainte de final. 

— Ce mai face Bill? 

— EI şi Audra au grijă de casă cât sunt eu aici. 

— Bun. Asta-i bine. 

Tăcu o clipă. 

— Vrei s-auzi ceva al naibii de bizar, Mikey bătrâne? 

— Sigur, am răspuns. 

Cam ştiam ce voia să-mi spună. 

— Päi... stăteam aici în studioul meu, ascultând câteva dintre noile 
albume Cashbox, parcurgând câte un exemplar de reclamă, citind 
referate... S-au adunat cam doi munţi de materiale, și mă aşteaptă vreo 
lună a câte douăzeci și cinci de ore fiecare zi. Aşa că tineam robotul 
deschis, dar cu volumul dat tare ca să pot intercepta apelurile pe care le 
voiam şi pe neghiobi să-i las să stea de vorbă cu banda. lar motivul pen- 
tru care te-am lăsat să vorbeşti cu banda atât de mult timp... 

— ...a fost acela că la început n-ai avut nici cea mai vagă idee cine 
eram. 

— Isuse, așa e! De unde-ai ştiut? 

— Pentru că uităm iar. Cu toţii, de data asta. 

— Mikey, eşti sigur? 

— Care- era numele de familie al lui Stan? l-am întrebat. 

Linişte la celălalt capăt al firului — o tăcere lungă. În acest, timp, 
slab, am putut auzi o femeie vorbind în Omaha... Sau poate să fi fost în 
Ruthven, Arizona, sau în Flint, Michigan. 

Apoi Richie spuse, nesigur: 

— Cred că-l chema Underwood, dar ăsta nu-i un nume evreiesc, nu? 

— ÎI chema Uris. . 

— Uris! exclamă Richie, sunând atât ușurat, cât şi zguduit. Isuse, nu 
pot să Sufăr când îmi stă ceva exact pe vârful limbii şi n-o pot spune pe 
loc. Cineva aduce un joc Trivial Pur suit. eu zic „„Scuzaţi, dar cred că iar 
îmi vine diareea, așa că poate cel mai bine ar fi să mă duc acasă, în 
regulă?“ Dar tu ţi-ai amintit, oricum, Mikey. Ca-nainte. 

— Ba nu. M-am uitat în agendă. i 

O altă tăcere lungă. Apoi: 


RITUALUL CHUD 223 


— Nici tu nu ţi-ai amintit? 

— Nt. 

— Pe bune? 

— Pe bune. 

— Atunci, de data asta chiar s-a sfârșit, spuse el, și ușurarea din glas 
îi era inconfundabilă. 

— Da, așa cred şi eu. 

Tăcerea distanțelor lungi se lasă din nou — de-a lungul tuturor 
kilometrilor dintre Maine și California. Cred că amândoi ne gândeam 
la același lucru: se sfârşise, da, iar în șase săptămâni sau în șase luni 
aveam să fi uitat totul unii despre ceilalți. S-a sfârșit, cu preţul prie- 
teniei noastre și al vieților lui Stan și Eddie. Pe ei aproape i-am uitat, 
stiati? Cât ar suna de oribil, aproape că i-am uitat pe Stan și pe Eddie. 
Ce avea Eddie, astmă sau migrenă cronică? Dracu’ să mă ia de mai 
știu precis, deși cred că migrenă era. O să-l întreb pe Bill. El trebuie 
să știe. 

— Ei, zi-i Salut lui Bill și drăguţei lui neveste, spuse Richie cu o 
voioşie ce suna ca dintr-o conservă. 

— O să le spun, Richie, am replicat, închizând ochii şi frecându-mi 
fruntea. 

Mai tine minte că soţia lui Bill a venit în Derry... Dar nu și cum o 
cheamă sau ce i s-a întâmplat. 

— Şi, dacă treci vreodată prin Los Angeles, ai numărul. Ne întâlnim 
și crăpăm ceva potol. 

— Sigur. 

Simţeam lacrimi fierbinţi îndărătul ochilor. 

— Şi, dacă te mai întorci tu pe-aici, e valabil și pentru tine. 

— Mikey? 

— Prezent. 

— Te iubesc, dom'le. 

— Valabil și-aici. 

— Bine. 

— Bip-bip, Richie. 

R âse. 

— Aşa, aşa, așa. Bagă-ţi destu-n ureche, Mike. Voi a zice, în ure- 
chea-ți, băiete. 

Închise. Și am închis și eu. Apoi m-am rezemat de perne cu ochii 
închişi şi multă vreme nu i-am mai deschis. d 


224 ORAȘUL BÂNTUIT 


7 iunie 1985 


Șeful Poliţiei, Andrew Rademacher, care l-a înlocuit pe şeful Borton 
la sfârşitul anilor șaizeci, a murit. A fost un accident bizar, unul pe care 
nu pot să nu-l asociez cu ceea ce s-a întâmplat în Derry... cu ceea ce 
tocmai s-a sfârșit în Derry. i 

Combinația de secţie-de-poliţie-şi-tribunal se află la marginea por- 
țiunii care s-a prăbușit în Canal, și, câtă vreme ea a rămas la locul său, 
alunecarea de teren — sau inundația — se pare că a cauzat avarii de struc- 
tură pe care nu le-a observat nimeni. 

Rademacher lucra târziu în biroul său aseară, relatează articolul din 
ziar, aşa cum făcea zi de zi după furtună și inundație. Încă de pe vremuri, 
biroul sefului Poliției se mutase de la etajul trei la cinci, imediat sub un 
pod unde sunt depozitate fel de fel de documente și obiecte nefolosi- 
toare. Unul dintre acesta era scaunul pentru vagabonzi pe care l-am de- 
scris mai devreme în paginile mele. Era din fier şi cântărea mai bine de 
două sute de kilograme. Clădirea a înghitit o cantitate însemnată de apă 
în perioada aversei de la 31 mai, şi asta trebuie să fi slăbit podeaua 
podului (sau cel puţin așa scrie în ziar). Indiferent de motiv, scaunul-de- 
vagabonzi a căzut din pod drept peste şeful Rademacher, care stătea la 
birou, citind rapoarte de accidente. A murit pe loc. Ofiţerul Bruce 
Andeen a dat fuga înăuntru si l-a găsit zăcând pe ruinele biroului sfă- 
râmat, cu stiloul încă în mână. 

Am vorbit iar la telefon cu Bill. Audra reușește să înghită ceva hrană 
solidă, spune el, dar în rest nu e nici o schimbare. L-am întrebat dacă 
marea problemă a lui Eddie era astma sau migrena. 

— Astma, a zis el prompt. Nu-i mai tii minte inhalatorul? 

— Ba da, am spus, şi nu minţeam, dar mi l-am amintit abia când mi 
l-a pomenit Bill. 

— Mike? 

— Mda? 

— Care era numele lui de familie? 

M-am uitat la agenda de pe noptieră, dar n-am luat-o. 

— Nu mai stiu foarte bine. 

— Ceva în genul Kerkorian, spuse Bill, părând abătut, dar parcă nu 
ăsta. Tu oricum Je ai pe toate scrise. Corect? 

— Corect. 

- Slavă Domnului. 

— "Ţi-au venit ceva idei în legătură cu Audra? 

— Una. dar atât de nebunească, încât nu vreau să vorbesc despre ea. 


RITUALUL CHUD 225 


— Eşti sigur? 

— Mhm. 

— Bine. 

— Mike, e ceva de speriat, nu? Să uităm aşa? - 
— Da, am spus. 

Și aşa și era. 


8 iunie 1985 


Raytheon, care își planificase să înceapă fundaţiile la uzina sa din 
Derry în iulie, a decis în ultimul moment să construiască la Waterville 
în loc de Derry. Editorialul din pagina întâi a ziarului Derry News a 
exprimat nemulțumire... Și, dacă am citit corect printre rânduri, un strop 
de teamă. 

Cred că știu care era ideea lui Bill. Va trebui să acţioneze repede, 
înainte ca ultima fărâmă de magie să părăsească acest loc. Dacă nu 
cumva s-a și dus. 

Cred că lucrul la care m-am gândit mai înainte nu era la urma 
urmei chiar atât de nebunesc. Numele și adresele celorlalți din carne- 
țelul meu se şterg. Culoarea si calitatea cernelii fac aceste însemnări să 
arate ca şi'cum ar fi fost scrise cu cincizeci sau şaptezeci și cinci de ani 
înaintea celorlalte pe care le-am scris acolo. A început să se întâmple în 
ultimele patru sau cinci zile. Sunt convins că până în septembrie numele 
lor vor fi dispărut cu totul. 

Cred că le-as putea păstra: pot, pur și simplu, să le tot copiez. Dar 
mai sunt convins și că fiecare se va şterge la rândul său și că foarte cu- 
rând ar deveni un exerciţiu zadarnic — așa ca şi cum aș scrie N-o să mai 
flegmez în clasă de cinci sute de ori. Aș scrie nume care nu înseamnă 
nimic, din motive pe care nu mi le-as aminti. 

Lasă-le-n pace, lasă-le-n pace. 

Bill, acționează repede... Dar ai grijă! 


9 iunie 1985 


M-am trezit în plină noapte dintr-un cosmar cumplit pe care nu 
mi-l mai amintesc, am intrat în panică, n-am mai putut să respir. Am 
întins mâna după butonul soneriei şi n-am putut apăsa. Aveam o viziune 
groaznică, Mark Lamonica răspunzând apelului cu o seringă... Sau Henry 
Bowers cu şisul său. d 

M-am repezit la agendă și l-am sunat pe Ben Hanscom în Nebraska... 
Adresa şi numărul de telefon s-au şters şi mai mult, dar încă mai sunt 
lizibile. Nici o scofală, Joe. Am dat peste o voce imprimată pe bandă 


226 ORAȘUL BÂNTUIT 


la centrala telefonică. Și astfel am aflat că postul cu acest număr a fost 
desfiinţat. 

Oare Ben era gras sau avea un picior bont? 

Am rămas treaz până în zori. 


10 iunie 1985 


Mi-au spus că mâine pot pleca acasă. 

L-am sunat pe Bill şi l-am anunţat — cred că voiam să-l previn că-i 
rămâne tot mai puţin timp. Bill e singurul pe care mi-l amintesc clar și 
sunt convins că şi eu sunt singurul pe care el și-l aminteşte clar. Pentru 
că amândoi încă suntem aici în Derry. Cred că acesta este motivul. 

= În regulă, a spus. Până mâine n-o să ne mai ai pe cap. 

— Încă mai ai ideea aia? 

— Mda. Se pare că e vremea s-o încerc. 

— Ai grijă. 

Râse și spuse ceva ce am putut și totodată n-am putut întelege: 

— Nu poţi să ai g-g-grijă pe un ska-kateboard, dom'le. 

— De unde am să ştiu cum a ieşit, Bill? 

— Ai să știi, spuse el, și închise. 

Inima mea e alături de tine, Bill, indiferent cum o să iasă. Inima 
mea e alături de ei toți, și cred că, indiferent dacă am uitat unii de alții, 
o să ne aducem aminte în vis. 

De acum sunt aproape gata cu jurnalul meu — bănuiesc că nu va fi 
niciodată altceva decât un jurnal și că povestea vechilor scandaluri și 
excentricităţi din Derry nu-și află nici un loc în afara acestor pagini. 
Mie-mi convine de minune; cred că mâine, când îmi vor da drumul de 
aici, s-ar putea să fie în sfârşit timpul de a începe să mă gândesc la un 
nou soi de viată... Deşi cam ce ar putea să fie viaţa asta încă mi-e neclar. 

V-am iubit, așa să știți. 

V-am iubit atât de mult. 


EPILOG 


BILL DENBROUGH ALEARGĂ CA VÂNTUL 
ȘI CA GÂNDUL, ÎNGHIŢIND PĂMÂNTUL (II) 


„Am cunoscut mireasa când obisnuia să joace Pony, 
Am cunoscut mireasa când obișnuia să joace Stroll. 
Am cunoscut mireasa când obișnuia să vrea petreceri, 
Am cunoscut mireasa când obisnuia să danseze 
rock and roll.“ 
Nick Lowe 

„Nu poţi să ai grijă pe-un skateboard, dom'le.“ 

un puști oarecare 


Amiaza unei zile de vară. 

Bill stătea în picioare, gol, în dormitorul lui Mike Hanlon, privin- 
du-şi trupul slab în oglinda de pe uşă. Teasta sa cheală lucea în lumina 
intrată pe fereastră, care îi întindea umbra pe podea și perete. Nu avea 
păr pe piept, coapsele și gambele îi erau subțiri, dar așternute cu odgoane 
de mușchi. Totuşi, îşi spunea el, avem aici un trup de adult, nu încape 
nici o îndoială. Uite burtica upărută după un pic cam prea multe bifte- 
curi bune, un pic cam preu multe sticle de bere Kirin, cam prea multe 
prânzuri la piscină, unde ai ales bucătăria Reuben sau cea franţuzească 
în locul meniurilor dietetice. Ti s-a lăsat și dosul, bătrâne Bill. Încă mai 
poti servi un as dacă nu ești prea mahmur si dacă ai ochiul ager, dar 
nu mai poti zbura după bătrâna minge Dunlop la fel ca pe vremea când 
aveai saptesprezece ani. Fudulile tale încep să aibă înfătisarea aia 
flescăită de după prima tinerete. Ai pe fată riduri care nu erau acolo 
când aveai saptesprezece ani... Pe toti dracii, nu le-aveai nici când ti-ai 
făcut prima fotografie de autor, cea în care încercai atât de tare să arăţi 
de parcă stiai ceva... orice. Esti prea bătrân pentru ce ti-ai pus în gând, 
Billy băiatule. O să vă rupeti gâtul amândoi. 

Îsi trase chilotii pe el. 

Dacă am fi crezut asta, niciodată n- -am fi putut... N-am fi putut face 
ceea ce am făcut. 

Căci nu-si mai amintea cu adevărat ce anume făcuseră sau ce se 
întâmplase cu ‘Audra de o transformase într-o epavă catatonică. Nu știa 
decât ceea ce trebuia să facă acum, și știa că, dacă n-o făcea acum, avea 
s-o uite și pe asta. Audra ședea la parter în fotoliul lui Mike, cu părul 
atârnându-i despletit pe umeri, și privea cu atenţie la televizor, unde în 
acele momente se transmitea Dialing for Dollars. Nu vorbea şi nu se 
mișca decât dacă era condusă. 

Asta-i altceva. Pur si simplu eşti prea bătrân, omule. Crede-mă. 

Bu nu te cred. 

Atunci mori aici în Derry. Mare scofală. 

Îşi puse ciorapi de atletism, singura pereche de blugi pe care și-o 
adusese cu el, tricoul pe care-l cumpărase de la „Shirt Shack“ din Bangor 
în ajun. Portocaliu-aprins. Pe piept avea inscripția UNDE DRACU-I 
DERRY, MAINE? Se așeză pe patul lui Mike — cel pe care în noptile 
ultimei săptămâni îl împărţise cu soția sa, caldă, dar cadaverică — și își 


230 ORAȘUL BÂNTUIT 


încălță tenişii... O pereche de Keds pe care tot ieri în Bangor îi cum- 
părase. 

Se ridică în picioare și se privi din nou în oglindă. Văzu un bărbat 
apropiindu-se de vârsta mijlocie, îmbrăcat în hainele unui puști. 

Arăți ridicol. 

-Ce copil nu arată ridicol? 

Tu nu ești copil. Las-o baltă! 

— Futu-i mama mă-sii, ia hai să tragem un pic de rock and roll, 
spuse încetişor Bill și ieși din încăpere. 


2 


În visurile pe care le avea în anii din urmă, întotdeauna pleacă din 
Derry singur, la apusul soarelui. Orașul e pustiu; toti au plecat. Semi- 
narul Teologic şi casele victoriene de pe West Broadway lâncezesc 
profilate negre pe un cer lugubru, toate asfintiturile de vară pe care 
le-ai văzut vreodată suprapuse într-unul singur. 

Isi aude paşii trimitându-si ecourile înapoi în timp. Singurul alt 
sunet care se aude e vuietul găunos al apei siroind prin canale. 


3 


O împinse pe Silver afară pe alee, o propti pe cric şi verifică din 
nou cauciucurile. Cel din faţă era în regulă, dar cel din spate părea puţin 
cam moale. Luă pompa de bicicletă pe care o cumpărase Mike și îl mai 
umflă. Când puse pompa la loc, controlă cărțile de joc și cârligele de 
rufe. Roţile bicicletei continuau să producă acele fascinante răpăieli de 
mitralieră pe care Bill și le amintea din copilărie. Bună treabă. 

Ti-ai pierdut mintile. 

Poate. O să vedem. 

Se duse din nou în garajul lui Mike și unse lanţul şi axul. Apoi se 
ridică în picioare, privi la Silver și strânse uşor para claxonului. Suna 
bine. Dădu din cap și intră în casă. 


4 


Si iar vede toate acele locuri, intacte, asa cum erau pe atunci: 
matahala fortificată de cărămizi u Scolii Primure Deri cy, Puntea 
Săruturilor cu complicatele ei gravuri de initiale, îndrăgostitti de liceu 


EPILOG 231 


gata să crape lumea-n două cu pasiunea lor, care crescuseră şi ajun- 
seseră agenti de asigurări şi comis-voiajori de mașini, ospătărite şi cos- 
meticiene; vede statuia lui Paul Bunyan profilată pe cerul acela 
însângerat al amurgului și-gardul alb înclinat ce mărginea trotuarul 
Kansas Street pe lângă Maidan. Le vede aşa cum erau, aşa cum vor fi 
întotdeauna într-o anume parte a mintii lui... lar inima i se frânge de 
iubire și groază. 

Plecăm, plecăm din Derry, îşi spune el. Plecăm din Derry, și, dacă 
asta ar fi o carte, acum ne-am afla cam în ultima jumătate de duzină 
de pagini: pregătește-te să pui și această carte în raft și ș-o dai uitării. 
Soarele se culcă și nu se mai aude nici un sunet decât cel al pașilor mei 
şi al apei în canale. E timpul să 


5 


Dialing for Dollars a cedat locul emisiunii Wheel of Fortune. 
Audra stătea pasivă în faţa micului ecran, fără ca ochii ei să se desprindă 
fie chiar și pentru o clipă de el. Atitudinea nu i se schimbă când Bill 
închise televizorul. 

— Audra, îi spuse, apropiindu-se de ea și luându-i mâna. Haide. 

Femeia nu se clinti. Mâna ei rămase într-a lui, ceară caldă. Bill îi 
desprinse cealaltă mână de pe braţul fotoliului lui Mike și o ridică în 
picioare. O îmbrăcase în acea dimineaţă cam la fel cum se îmbrăcase și 
el — blugi și un tricou albastru. Ar fi arătat fermecătoare dacă nu ar fi 
avut privirea aceea holbată si goală. 

— Ha-haide, o chemă el din nou și o conduse pe ușă, în bucătăria 
lui Mike, şi de acolo afară. 

Il urmă destul de supusă... deși ar fi căzut de pe pragul verandei 
din spate, rostogolindu-se grămadă în noroi, dacă Bill n-o cuprindea cu 
un braţ de talie și nu-i călăuzea pașii. 

O conduse până la locul unde Silver stătea proptită pe cricul ei, sub 
razele fierbinţi ale amiezii de vară. Audra se opri lângă bicicletă, privind 
cu seninătate la peretele garajului lui Mike. 

— Urcă, Audra. 

Audra nu se mişcă. Cu răbdare, Bill se chinui să o facă să-și arunce 
unul dintre picioarele ei lungi peste portbagajul montat deasupra aripii 
lui Silver. In sfârşit, ajunse cu coșul de bagaje între picioare. Bill îi apă- 
să ușurel creștetul capului, făcând-o să se aşeze. 

Sări pe şaua lui Silver şi ridică cricul cu călcâiul. Se pregătea să 
întindă mâinile la spate după brațele Audrei și să și le petreacă pe după 


232 ORAȘUL BÂNTUIT 


mijloc, când, înainte de-a apuca s-o facă, acestea se strecurară 
împrejurul lui din proprie inițiativă, ca niște şoricei ametiti. 

Privi în jos la ele, cu inima bătându-i mai repede, părând să-i 
pulseze în gât la fel de tare ca si în piept. Era prima acţiune inde- 
pendentă întreprinsă de Audra într-o săptămână încheiată, din câte ştia 
el... prima acţiune a ei independentă de când se întâmplase... indiferent 
ce-o fi fost acest se întâmplaşe... 

— Audra? 

Nici un răspuns. Încercă să întoarcă înapoi capul ca să o vadă dar 
nu reuși. Nu-i vedea decât mâinile în jurul taliei lui, unghiile înfățișând 
ultimele coji ale unui lac roşu ce fusese aplicat de o tânără femeie sclipi- 
toare, talentată și plină de viaţă, într-un orășel din mult prea îndepărtata 
Anglie. 

— Mergem la o plimbare, spuse Bill şi începu să ruleze cu Silver 
spre Palmer Lane, ascultând cum scârţâia pietrișul sub pneuri. Vreau să 
te tii bine, Audra. Cred... Cred că s-ar putea să merg cam r-r-repede. 

Dacă nu mă pierd cu firea. 

Se gândi la copilul pe care-l întâlnise mai devreme în timpul șede- 
rii sale la Derry, când încă se întâmpla. Nu poti să ai grijă pe un skate- 
board, spusese pustiul. 

Nimeni n-a grăit vreodată mai drept, copile. 

— Audra? Esti gata? 

Nici un răspuns. I se strânseseră un piculeț mai mult mâinile pe 
talia lui? Probabil doar își dorea asta prea tare. 

Ajunse în capătul aleii și privi la dreapta. Palmer Lane ducea drept 
în Upper Main Street, unde o cotitură la stânga avea să-l scoată pe panta 
ce cobora spre centru. În jos. Luând viteză. Simti un tremur de frică 
închipuindu-şi această imagine și un gând neliniștitor (oasele bătrâne se 
frâng usor, Bill-băiatule) îi fulgeră prin minte aproape prea iute ca să-l 
desluşească, și trecu. Dar... Dar nu era numai neliniște, nu-i așa? Nu. 
Mai era și dorinţă... Sentimentul pe care-l avusese la vederea puştiului 
mergând cu skateboardul sub brat. Dorința de a goni repede, de a simţi 
vântul vâjâindu-i pe la urechi fără a şti dacă aleargă spre ceva sau fuge 
de ceva, dorința de-a goni și atât. Dorinta de-a zbura. 

Nelinişte şi dorință. Toată deosebirea dintre lume şi voinţă — 
diferența dintre a îi un adult ce socotește pretul si un copil care doar a 
dat peste el si s-a dus. Întreaga lume între una şi alta. Și totuși, nu este 
o distanţă atât de mare. Dorm în acelaşi pat. la o adică. La fel cum te 
simii când trenulețul de la montaigne-russe se apropie de vârful primei 
pârtii abrupte, de unde într-adevăr începe plimbarea. 


EPILOG 233 


Neliniște și dorință. Ceea ce vrei și ceea ce ţi-e frică să încerci. 
Unde ai fost şi unde vrei să te duci. Ceva dintr-un cântec rock and roll 
despre a dori fata, maşina, locul de-a sta și a fi. O, rogu-Te, Doamne, 
înţelege-mă. 

Bill închise un moment ochii, simțind greutatea moale şi neînsu- 
fleţită a soţiei sale în spate, simțind colina undeva în faţa lui, simţindu-și 
propria sa inimă înlăuntru-i. 

Fii viteaz, fii drept, nu te lăsa. 

Începu s-o împingă iar pe Silver înainte. 

— Vrei un pic de rock and roll, Audra? 

Nici un răspuns. Dar asta nu conta. Era gata. 

— Atunci, ține-te. 

Începu să pedaleze. La început mergea greu. Silver se balansa îngri- 
jorător încoace şi-ncolo, greutatea femeii adăugându-se dezechilibrului... 
Și totuși, trebuie că se echilibra şi ea, cât de cât, fie chiar și inconștient, 
altfel s-ar fi prăbușit amândoi pe dată. Bill stătea în picioare pe pedale, 
cu mâinile strângând ghidonul cu putere sălbatică, cu capul întors spre 
cer, ochii îngustaţi, tendoanele gâtului ieșite în relief. 

Vom cădea ca o plească chiar aici în mijlocul străzii, o să-i crăp 
capul si pe-al meu.. 

( ba n-o să se fu așa ceva dă-i bătaie Bill dă-i bătaie dă-i 
bătaie ticălosului) 

Stătea ridicat de pedale, Sar simțind fiecare țigară fumată în 
ultimii douăzeci de ani în tensiunea crescută a sângelui și în galopul ini- 
mii. Futu-vă şi pe voi! spuse în sinea sa, și năvala nebuneștii Înviorări 
îl făcu să rânjească. 

Cărţile de joc, care iniţial trăseseră foc cu foc, începură acum să 
pârâie mai repede. Erau noi, frumoase şi noi, și scoteau un zgomot puter- 
nic, de calitate. Bill simţi prima mângâiere a brizei pe scalpul pleşuv, și 
rânjetul i se lăţi. Eu am făcut briza asta, îşi spuse. Eu am făcut-o, pom- 
pând la nenorocitele astea de pedale. 

Semnul STOP din capătul aleii se apropia. Bill începu să frâneze... 
Şi apoi (cu rânjetul continuând să i se lărgească, dezvelind tot mai mulţi 
dinți) reîncepu să pedaleze. 

Ienorând semnul, Bill Denbrough cârmi la stânga, pe Upper Main 
Street, mai sus de Bassey Park. Din nou greutatea Audrei îl înşelă şi nu 
lipsi mult să se dezechilibreze și să cadă. Bicicleta se clătină, se bălă- 
băni, apoi îşi reveni. Vântul se simţea acum mai puternic, răcorindu-i 
sudoarea de pe frunte, evaporând-o, suierându-i pe la urechi cu un sunet 
gros Şi toxic ce semăna cu vuietul oceanului într-o scoică, dar în realitate 


234 ORAȘUL BÂNTUIT 


era ca nimic altceva pe acest Pământ. Bill bănuia că-i un sunet familiar 
copilului cu skateboardul. Dar e un sunet cu care-ti vei pierde contactul, 
copile, reflectă e|. Lucrurile au un fel al lor de-a se schimba. E o sme- 
cherie murdară, asa că fii pregătit pentru ea. 

Pedalând acum mai repede, găsea în viteză un echilibru sigur. 
Ruinele lui Paul Bunyan pe stânga, ca un colos căzut. Bill strigă: 

— Hai-ho, Silver, HAAAIDEEE! 

Mâinile Audrei i se strânseră pe mijloc; o simţi agitându-i-se la spate. 
Dar n-avea nici un zor să se întoarcă acum pentru a încerca s-o vadă... 
Nici o grabă, nici o nevoie. Pedală mai repede, râzând zgomotos, un 
chelios înalt și slab pe o bicicletă, cocoșat peste ghidon ca să reducă 
rezistenţa aerului. Oamenii se întorceau să-l privească în timp ce gonea 
pe lângă Bassey Park. 

Acum Upper Main Street începu să se încline spre centrul surpat 
într-un unghi mai abrupt, iar un glas lăuntric îi şopti că, dacă nu frânează, 
curând nu va mai fi în stare; avea să zboare pur și simplu ca vântul în 
rămăşiţele năruite ale intersecţiei cu triplu sens, ca un liliac scăpat din 
iad, și amândoi vor muri. 

În loc să frâneze î începu să pedaleze iar, zorind bicicleta. Acum 
zbura în jos pe Main Street Hill şi putea să vadă barierele de avarie albe 
cu portocaliu, cazanele cu asfalt şi flăcările lor fumegânde ca de Hallo- 
ween însemnând marginea gropii, putea vedea acoperișurile caselor ițin- 
du-se din străzi ca niște frânturi din imaginaţia unui nebun. 

— Hai-ho, Silver, HAAAIDEEE! ţipă în delir Bill Denbrough, și se 
repezi în josul colinei spre indiferent ce anume îl aștepta, conștient pen- 
tru ultima oară de Derry ca loc al său natal, conștient mai presus de orice 
că era viu sub un cer adevărat şi că totul era dorinţă, dorință, dorinţă. 

Gonea în josul pantei pe Silver: gonea ca vântul şi ca gândul, 
înghițind pământul. 


plecarea. 

Asadar pleci, si Simti impulsul de a privi în urmă, de a mai privi 
în urmă doar o dată pe când asfintitul se stinge, ca să mai vezi o ultimă 
dată acel sever orizont din New England — turlele, Turnul de.Apă, Paul 
cu securea su aruncată pe un umăr. Dar poate că nu-i o idee chiar atât 
de bună să te uiti înapoi — toate povestile spun asta. Uite ce i s-a întâm- 
plat nevestei lui Lot. Mai bine să nu întorci capul, mai bine să crezi că 


EPILOG 235 


4 


va domni fericirea pe veci de jur-împrejur — şi chiar asa s-ar putea să 
fie; cine are de spus că nu există asemenea încheieri? Nu toate corăbiile 
ce se îndepărtează în întuneric nu vor mai regăsi niciodată soarele, sau 
mâna unui alt copil; dacă viata te învață cât de cât ceva, te învată că 
există atât de multe finaluri fericite, încât omul care crede că nu există 
Dumnezeu trebuie supus unui examen psihiatric sever. 

Pleci, și pleci repede când soarele începe să apună, gândește el în 
acest vis. Asta faci. Iar, dacă mai păstrezi un ultim gând, poate că 
despre duhuri te întrebi... Despre duhurile copiilor ce stau în apă la 
apusul soarelui, stau în cerc, stau cu mâinile împreunate, cu chipurile 
tinere, sigure, dar aspre... Destul de aspre, în orice caz, ca să dea nas- 
tere oamenilor ce vor deveni ei, destul de aspre ca să înțeleagă, poate, 
că oamenii ce vor deveni ei trebuie neapărat să dea nastere oamenilor 
care-au fost înainte de a putea începe să încerce a întelege simpla mor- 
talitate. Cercul se închide, roata se învârteste, si nimic altceva nu mai 
are importantă. 

Nu trebuie să priveşti în urmă pentru a-i vedea pe aceşti copii; o 
parte din mintea ta îi va vedea pe veci, va trăi cu ei în veci, îi va iubi 
în veci de veci. Nu sunt neapărat cea mai bună parte din tine, dar au 
fost odinioară depozitarii a tot ceea ce ai putut deveni. 

Copii, vă iubesc. Vă iubesc atât de mult. 

Aşa că ia-ti tălpăsita repede, ia-ti tălpăsita înainte să se steargă şi 
ultima geană de lumină, ia-ti tălpășita din Derry, din amintire... Dar nu 
si din dorintă. Asta rămâne, strălucitorul medalion a tot ce am fost și 
am crezut, copii fiind, a tot ce a strălucit în ochii nostri când ne rătă- 
ceam și vântul sufla în noapte. 

Ia-ti tălpășita si încearcă să îti păstrezi surâsul. Prinde un mic 
rock and roll la radio și îndreaptă-te spre toată viata ce există, cu tot 
curajul pe care-l poti găsi și toată credinta de care poti da dovadă. Fii 
viteaz, fii drept, nu te lăsa. 

lar restul e întunecime. 


— Hei! 

— Hei, domnu”, matale... 

— „fii atent! 

— Nebunu” dracu” o să... 

Cuvintele plesneau pe alături în curent, la fel de lipsite de sens ca 
pavilioanele în vânt sau baloanele dezlegate. Iată bariera de avarie; 


236 ORAȘUL BÂNTUIT 


simţea aroma fumegândă a gazului de la cazane. Vedea bezna căscată 
de pe locul unde se aflase strada, auzea apa mohorâtă şiroind acolo jos 
în tenebrele încâlcite, și râdea la auzul ei. 

O trase pe Silver cu putere spre stânga, atât de aproape de bariere, 
încât un crac de pantaloni chiar i se frecă de una dintre ele. Rotile lui 
Silver se aflau la mai puţin de trei degete de locul unde asfaltul se ter- 
mina în gol, și i se termina și spaţiul de manevră. În faţă, apa rosese 
toată strada si jumătate din trotuarul din faţa Magazinului de Bijuterii 
Cash. Barierele închideau accesul pe ceea ce mai rămăsese din trotuar. 

— Bill? 

Era vocea Audrei, buimacă și puţin cam groasă. Suna de parcă toc- 
mai s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. 

— Bill, unde suntem? Ce facem? 

— Hai-ho, Silver! strigă Bill, îndreptând schelăria gonindă care era 
Silver drept spre bariera de avarie ce stătea în unghiuri drepte față de 
vitrina giuvaiergeriei. 

— Hai-ho, SILVER, HAAAIDEEE! N 

Silver lovi bariera cu mai bine de șaizeci de kilometri pe oră și o 
luă în zbor, cadrul într-o direcţie, cele două suporturi în formă de A în 
altele două. Audra ţipă și îl strânse pe Bill cu atâta putere, încât i se tăie 
respirația. În sus și în jos pe Main Street, Canal Street și Kansas Street, 
oamenii stăteau în uși si pe trotuare, privind uluiti. 

Silver tâsni pe puntea de trotuar scobit pe dedeşubi, Bill îsi simti 
soldul și genunchiul stâng ciupind latura magazinului de bijuterii. Simti 
roata din spate a lui Silver lăsându-se dintr-o dată în jos și înțelese că 
trotuarul se prăbuşea pe urmele lor... 

„. Și atunci mișcarea de întoarcere a lui Silver îi readuse pe teren 
solid. Bill coti ca să evite o ladă de gunoi răsturnată și se năpusti din 
nou pe carosabil. Frâne scrâşniră. Văzu masca unui camion enorm apro- 
piindu-se şi tot nu putu să se oprească din râs. Fulgeră prin spațiul pe 
care uriașul camion îl ocupa, mergând în zigzag, cu o secundă întreagă 
înainte ca acesta să ajungă acolo. Ei, căcat, timp berechet! 

Urlând, cu lacrimile țâsnindu-i din ochi, Bill sună din goarna lui 
Silver, ascultând fiecare lătrat răguşit ce se încastra în lumina vie a zilei. 

— Bill, o să ne frângem gâtul amândoi! strigă Audra, și, deși în glas 
1 se simţea spaima, totuşi râdea. 

Bill coti înclinând-o pe Silver și de astă dată o simţi pe Audra aple- 
cându-se o dată cu el, făcând bicicleta mai usor de controlat, ajutându-l 
în a-i face pe amândoi să coexiste cu ea, cel puțin pentru acel mic 
moment compact din timp, sub forma a trei fiinţe vii. 

— Așa crezi? îi strigă el peste umăr. 


EPILOG „237 


— Sunt sigură! ţipă ea şi imediat îl apucă de partea din faţă a 
blugilor, unde se simţea o erecţie imensă și veselă. Da’ nu te opri! 

Oricum n-avea nimic de spus. Viteza lui Silver se scurse pe 
Up-Mile Hill, vuietul greu al cărţilor de joc redevenind simple împuș- 
cături izolate. Bill se opri şi se întoarse spre ea. Era palidă, cu ochii 
mari, evident speriată și confuză... Dar trează, conștientă și zâmbitoare. 

— Audra, rosti el, râzând împreună cu ea. 

O ajută să descalece de pe Silver, rezemă bicicleta de un zid de că- 
Tămizi din apropiere și o îmbrăţişă. O sărută pe frunte, pe ochi, pe obraji, 
pe gură, pe gât, pe sâni. 

În acest timp, ea îl strânse la piept. 

— Bill, ce se întâmplă? Mi-aduc aminte că am coborât din avion la 
Bangor, și nu-mi mai amintesc nimic de după aceea. Eşti bine? 

— Da. 

— $i eu? ~ 

— Da. Acum. 

ÎI împinse astfel ca să-l poată privi: 

— Bill, tot te mai bâlbâi? 

— Nu, spuse Bill și o sărută. Mi-a trecut bâlbâiala. 

— De tot? 

— Da. Cred că de data asta mi-a trecut de tot. 

— Ai spus ceva despre rock and roll? 

— Nu stiu. Am spus? 

— Te iubesc, replică ea. 

Bill dădu din cap și zâmbi. Când zâmbea, arăta foarte tânăr, chel 
sau nu. 

— Şi eu te iubesc. Şi ce altceva contează? 


8 


-  Setrezește din acest vis incapabil să îsi amintească exact ce anume 
fusese, în afară de simplul fapt că a visat că era din nou copil. Atinge 
pielea netedă a sotiei care îsi doarme somnul ei cald și își visează pro- 
priile ei vise; se gândeşte că e bine să fii copil, dar e bine și să fii om 
mare si să ai puterea de a cugeta la misterul copilăriei... la credintele 
si dorintele ei. Am să scriu despre toate astea într-o bună zi, își spune, 
și stie că nu-i decât un gând al zorilor, un gând de-după-vis. Dar e plă- 
Cut să gândeşti astfel o vreme în linistea curată a dimineții, să te gân- 
desti la copilărie și la propriile ei dulci taine ce confirmă mortalitatea, 
si la faptul că mortalitatea defineşte tot curajul și toată iubirea. Să te 


238 ORAȘUL BÂNTUIT 


gândesti că ceea ce a privit înainte trebuie să privească si înapoi, si că 
fiecare viată îsi făurește propria-i imitatie a nemuririi: o roată. 

Sau cel puțin aşa gândește câteodată Bill Denbrough în acele zori 
de zi după ce a visat, când aproape îsi aminteste de copilăria sa şi de 
prietenii cu care a împărtăşit-o. 


Această carte a fost începută în Bangor, Maine, la data de 9 sep- 
tembrie 1981, și a fost încheiată în Bangor, Maine, la data de 28 decem- 
brie 1985. 


Daudus 


Kb 


Stephen Ki 
‘R Rasu. 9 


BANTUIT 


„Stăteam în fotoliul meu favorit, citind Orasu/ BôntuiT. Am uitat de orice, 

eram prea speriat ca să renunt. N-aș fi putut să mă opresc din citit nici dacă 

aș fi vrut. Mă gândeam la personaje ca la niște prieteni, eram implicat în 

acțiune. Când totul s-a sfârșit, am fost sigur că nu voi mai putea privi cu 
seninătate un clovn.” 


Cine a spus cuvintele de mai sus? Poate chiar dumneavoastră după ce ați 
terminat de citit cel mai bun roman al lui Stephen King, Orosu/Bântu/7 ! 


ISBN 973-9301-28-2 N 


ISBN 973-9301-31-2 NEMIRA