Stephen King — Capcana pentru vise

STEPHEN BEING 
CAPCANĂ PENTRU VISE 


Această carte este pentru 


Susan Moldow şi Han Graham 


ÎNTÂI, ŞTIRILE 
Din East Oregoruan, 23 iure 1947 


OFIȚER DE POMPIERI OBSERYĂ „FARFURII ZBURĂTOARE 
Kenneth Arnold vorbeste de 9 obiecte circulare, 
„strălucitoare, argintiu, se deplasau incredibil de rapid" 


Din Day Record, Roswell (NM), 8 iulie 1947 

FORȚELE AVIATICE CAPTUREAZĂ O „FARFURIE ZBURATOARE" 
ÎNTR-O FERMĂ DIN REGIUNEA ROSWELL 

Ohțeru de contrainformaţii recuperează naveta prăbuşită 


Din Day Recoră, Roswell |N.M.], 3 iulie 1947 


FORȚELE AVIATICE DECLARĂ „FARFURIA" 
BALON DE TESTARE ATMOSFERICĂ 


Din Daiiuy Tnbhurie, Chicago, | august 1947 


Tin Tm 


STEPHEN KING 
CAPCANĂ PENTRU VISE 


Această carte este pentru 
Susan Moldow şi Nan Graham 


ÎNTÂI, ŞTIRILE 
Din Fast Oregonian, 25 iunie 1947 


OFIȚER DE POMPIERI OBSERVĂ „FARFURII 
ZBURĂTOARE" 

Kenneth Amold vorbeşte de 9 obiecte circulare. 

„Strălucitoare, argintii, se deplasau incredibil de rapid" 


Din Daily Record, Roswell (N.M.), 8 iulie 1947 

FORŢELE AVIATICE CAPTUREAZĂ O „FARFURIE 
ZBURATOARE" 

INTR-O FERMA DIN REGIUNEA ROSWELL 

Ofițerii de contrainformaţii recuperează naveta prăbuşită 


Din Daily Record, Roswell (N.M.), 9 iulie 1947 


FORŢELE AVIATICE DECLARĂ „FARFURIA” 
BALON DE TESTARE AIMOSFERICA 


Din Daily Tribune, Chicago, 1 august 1947 


USAF 

AFIRMĂ: „NU PUTEM EXPLICA" DECLARAȚIILE LUI 
ARNOLD 

Alte 850 de astfel de declaraţii de la prima relatare 
încoace 


Din Daily Record, Roswell (N.M.), 19 octombrie 1947 


AŞA-NUMITA IARBĂ SPAŢIALĂ - O FARSĂ, 

DECLARĂ UN FERMIER MÂNIOS 

Andrew Hoxon neagă „asocierea cu farfuriile zburătoare" 
Iarba roşietică „nu e altceva decât un renghi", insistă el 


Din Courier Journal, (Ky.), 8 ianuarie 1948 


CĂPITAN DE AVIAŢIE URMĂRIT ŞI DOBORÂT DE UN 
OZN 

Ultima transmisiune a lui Mantell: „Metalic, îngrozitor de 
mare" 

Forţelor Aviatice tac 


Din Nacional, Brazilia, 8 martie 1957 


CIUDAT OBIECT CIRCULAR SE PRĂBUŞEŞTE ÎN MATO 
GROSSO! 

2 FEMEI AMENINȚATE LÂNGĂ PONTO PORAN! 

„Am auzit ţipete dinăuntru", declară ele 


Din Nacional, Brazilia, 12 martie 1957 


OROAREA DIN MATO GROSSO! 

Relatări despre oameni gri cu ochi mari şi negri 
Oamenii de ştiinţă iau în derâdere! 

Relatările continuă! 

SATE SUB TEROARE! 


Din Oklahoman, 12 mai 1965 


POLIŢIST DESCHIDE FOCUL ASUPRA UNUI OZN 

Pretinde că farfuria se afla la 12 metri deasupra 
autostrăzii 9. 

Radarul AFB confirmă declaraţia 


Din Oklahoman, 2 iunie 1965 


„FUNGII EXTRATEREȘTRI" - O FARSĂ, DECLARĂ 

REPREZENTANTUL MINISTERULUI AGRICULTURII 

„larba Roşie" ar fi opera pistoalelor cu vopsea ale 
tinerilor 


Din Press-Herald, Portland (Me.), 14 septembrie 1965 


SE ÎNMULȚESC RELATĂRILE DESPRE OZN-URILE 
DIN NEW HAMPSHIRE 

Cele mai multe relatări sunt din zona Exeter 

Unii rezidenţi se tem de o invazie extraterestră 


Din Union-Leader Manchester (N.H.), 19 septembrie 
1965 


IMENSUL OBIECT OBSERVAT ÎN APROPIEREA 
EXETER-ULUI A FOST O ILUZIE OPTICĂ 

Anchetatorii Forţelor Aviatice refuză orice argumentaţie 
Poliţia statală observă. 

Ofiţerul Cleland Adamant: „Ştiu ce am văzut" 


Din Union-Leader Manchester (N.H.), 30 septembrie 
1965 


EPIDEMIA DE TOXIINFECŢIE ALIMENTARĂ DIN 
PLAISTOW RAMANE FARA EXPLICAŢII 


Peste 300 de îmbolnăviţi, cei mai mulţi sunt în 
convalescenţă 

Un ofiţer FDA” spune că apa de fântână ar fi putut fi 
contaminată 


Din Journal, Michigan, 9 octombrie 1965 


GERALD FORD CERE INVESTIGAREA CAZURILOR DE 
OZN 

Preşedintele Partidului Republican spune că „Luminile 
din Michigan" 

Ar putea fi de origine extraterestră 


Din Los Angeles Times, 19 noiembrie 1978 


OAMENII DE ŞTIINŢĂ DE LA CALTECH OBSERVĂ 

UN OBIECT ENORM ÎN FORMĂ DE DISC ÎN MOJAVE 
Tickman: „Era împrejmuit de lumini mici şi sclipitoare" 
Morales: „Am văzut fungi roşii precum părul unui înger" 


Din Los Angeles Times, 24 noiembrie 1978 


POLIŢIA STATALĂ, ANCHETATORI USAF NU GĂSESC 
NICI UN „PĂR DE ÎNGER" ÎN MOJAVE 

Tickman şi Morales au fost supuşi şi au trecut 

Testul cu detectorul de minciuni 

Se ia în calcul posibilitatea unei farse 


Din New York Times, 16 august 1980 
CEI „RĂPIȚI DE EXITRATEREŞTRI" RĂMÂN CONVINȘI 
Psihologii se îndoiesc de răpirile din partea 


Aşa-numiţilor Oameni Cenuşii 


Din Wall Street Journal, 9 februarie 1989 


CARL SAGAN: „NU, NU SUNTEM SINGURI" 

Om de ştiinţă eminent reafirmă credinţa sa în 
extratereştri 

Spune: „Şansele existenţei unei alte forme 

Inteligente de viaţă sunt enorme" 


Din Sun, Phoenix, 14 martie 1997 


IMENS OZN OBSERVAT LÂNGĂ PRESCOTT ZECI DE 
DESCRIERI 

OBIECT ÎN FORMĂ DE „BUMERANG" 

Panoul de control din Luke al AFB e inundat de rapoarte 


Din Sun, Phoenix, 30 martie 1997 


„LUMINILE DIN PHOENIX" RĂMÂN FĂRĂ EXPLICAŢII 
Fotografiile nu sunt trucate, spun experţii. 
Anchetatorii Forţelor Aviatice tac 


Din Weekly Paulden (Ariz.), 9 aprilie 1997 


EPIDEMIA DE TOXIINFECŢIE ALIMENTARĂ 
NEEXPLICATA 

RAPOARTELE DESPRE „IARBA ROŞIE" CLASATE DREPT 
FARSE 


Din Daily News, Derry (Me.), 15 mai 2000 


LUMINI MISTERIOASE ÎNCĂ O DATĂ 

OBSERVATE ÎN REGIUNEA JEFFERSON 

Primarul oraşului Kineo: „Nu ştiu ce sunt, dar continuă să 
reapară" 


ARAZ 


Devenise motoul lor, iar Jonesy nu-şi putea aduce aminte 
pentru nimic în lume care îl spusese primul. Răzbunarea-i o 
curvă, ăsta era al lui. Trage-mi-o, Freddy şi o jumătate de 
duzină de alte obscenităţi şi mai colorate porniseră de la 
Beaveri!+. Henry fusese cel care-i învățase să spună: Toate 
lucrurile la vremea lor genul de prostii Zen care-i plăceau 
lui Henry de când erau copii. ARAZ, totuşi; cum rămâne cu 
ARAZ? A cui fusese această găselniţă? 

Nu conta. Ce conta era că au crezut prima jumătate 
atunci când au fost un cvartet şi în întregime atunci când au 
fost cinci. Apoi, când au ajuns iarăşi un cvartet, au crezut a 
doua jumătate. 

Când n-au mai rămas decât ei patru din nou, zilele s-au 
întunecat. Au fost mai mult zile de trage-mi-o Freddy. O 
ştiau, dar nu şi de ce. Ştiau că ceva nu era în regulă cu ei - 
ceva era diferit, cel puţin - dar nu şi ce. Ştiau că sunt prinşi, 
dar nu şi exact cum. Şi asta cu mult înainte de luminile din 
cer. Înainte de McCarthy şi Becky Shue. 

ARAZ;: Uneori înseamnă exact ceea ce spune. Alteori nu 
crezi în altceva decât în întuneric. Cum faci să continui 
atunci? 


1988: Chiar şi Beaver e melancolic 


Să spui că mariajul lui Beaver n-a funcţionat ar fi ca şi 
când ai spune că lansarea navetei spaţiale Challenger a 
întâmpinat mici dificultăţi. Joe „Beaver" Clarendon şi Laurie 
Sue Kenopensky au rezistat opt luni şi apoi bum! De podea 
s-a spart păpuşa, să m-ajute cineva să adun nenorocitele de 
cioburi. 

Beav e în general un tip vesel, oricare dintre prietenii cu 
care iese în oraş ţi-ar spune asta, dar acum trece printr-o 
fază proastă. Nu se mai întâlneşte cu vechii lui prieteni (cei 
pe care-i consideră adevărații lui prieteni) decât în acea 
săptămână din noiembrie când sunt împreună în fiecare an, 
iar, în noiembrie trecut, el şi cu Laurie Sue încă mai ţineau 
la relaţia lor. Ţineau cu mici speranţe, e drept, dar încă 
ţineau. Acum îşi petrece mare parte a timpului - prea mult, 
o ştie - în barurile din cartierul Old Port al Portland-ului, în 
The Porthole şi The Seaman's Club şi The Free Street Pub. 
Bea prea mult şi fumează prea multă iarbă ieftină şi, în 
multe dimineţi, nu suportă să se vadă în oglinda de la baie; 
ochii-i injectaţi se feresc de reflecţia sa şi se gândeşte: 
Trebuie să termin cu barurile. În curând voi avea aceeaşi 
problemă ca şi Pete. Cristoase-păroase. 

Să termine cu cluburile, cu petrecerile, a dracu de bună 
idee; imediat însă, înapoi la treabă, pupă-mă-n cur şi spune- 
mi ce mai faci. Joia asta e la The Free Street şi a naibii dacă 
n-are o bere în mână, un joint? în buzunar şi dacă o 
melodie instrumentală, care seamănă puţin cu ce cântă The 
Ventures, nu curge dintr-un tonomat. Nu-şi aminteşte 
precis numele acestei piese; a fost la modă înainte de 
vremea lui. lotuşi, o ştie; ascultă des postul de radio cu 
muzică veche din Portland de când a divorţat. Muzica veche 
e tămăduitoare. Multe din cântecele noi... Laurie Sue le ştia 
şi-i plăceau multe, dar Beaver nu le pricepe deloc. 


The Free Street e aproape gol, poate mai sunt vreo şase 
tipi la bar şi alţi şase joacă biliard în spate. Beaver şi trei 
dintre prietenii lui de ieşit în oraş stau într-un separeu, 
beau bere Millers prost fermentată şi taie un pachet soios 
de cărţi ca să vadă cine plăteşte fiecare rând de băutură. 
Ce melodie instrumentală e aia cu chitarele gâlgâitoare? 
„Out of Limits"? „Ielstar'? Mnu, în „lelstar' e un 
sintetizator, în asta nu. Cui îi pasă? Ceilalţi băieţi vorbesc 
despre Jackson Browne, care a cântat la Centrul Civic seara 
trecută şi a făcut un spectacol monstru, potrivit lui George 
Pelsen, care a fost de faţă. 

— Vă mai spun ceva ce-a fost monstruos, zice George, 
uitându-se la ei profund impresionat. Îşi ridică bărbia 
proeminentă, arătându-le o pată roşie pe-o parte a gâtului. 
Ştiţi ce e asta? 

— Semnul dragostei, nu-i aşa? Întreabă Kent Astor, puţin 
cam timid. 

— Ai puşcat-o la fix, zice George. Bântuiam prin spatele 
scenei după spectacol, eu şi alţi câţiva tipi, sperând să luăm 
autograful lui Jackson. Sau, poate, nu ştiu, al lui David 
Lindley. E tare şi el. 

Kent şi Sean Robideau sunt de acord că Lindley e tare - 
nu un zeu al chitarei, nici pe departe (Mark Knopfler de la 
Dire Straits e un zeu al chitarei; şi Angus Young de la 
AC/DC; şi - desigur - Clapton), dar totuşi foarte tare. 
Lindley are armonie bună; are şi mişcări ca lumea. Până şi 
din umeri. 

Beaver nu intervine în discuţie. Dintr-o dată, vrea să iasă 
de aici, afară din barul ăsta stătut, să ia o gură de aer curat. 
Ştie încotro bate George şi e o minciună în întregime. 

Nu o chema Chantay, nu ştii cum o chema; a trecut pe 
lângă tine ca şi când nici n-ai fi existat. Şi oricum, ce-ai 
putea însemna pentru o fată ca ea? Doar un alt pletos din 
clasa muncitoare dintr-un alt oraş muncitoresc din New 
England; s-a urcat în autobuzul formației şi dusă a fost din 
viața ta. Din viaţa ta total neinteresantă. Chantays e 


numele formaţiei pe care o ascultăm acum, nu Mar-Kets 
sau Bar-kays, ci Chantays; e melodia „Pipeline" de 
Chantays, iar chestia aia de pe gâtul tău nu e un semn al 
dragostei, ci o arsură de la aparatul de ras. 

Gândeşte acestea, apoi aude un plânset. Nu în The Free 
Street, ci în mintea sa. Un plânset demult stins. Îi pătrunde 
direct în cap plânsetul ăsta, pătrunde ca şi cioburile de 
sticlă şi, oh, drace, trage-mi-o, Freddy, să-l facă cineva să 
tacă. 

Fu l-am făcut să tacă, se gândeşte Beaver. Eu am fost. Eu 
l-am făcut să înceteze. L-am luat în braţe şi i-am cântat. 

Între timp, George Pelsen le povesteşte cum s-a deschis 
în cele din urmă uşa de la scenă, dar nu Jackson Browne a 
ieşit, nici David Lindley, ci trioul de tinere cântărețe; pe una 
o chema Randi, pe una Susi şi pe cealaltă Chantay. 
Apetisante domniţe, oh, atât de înalte şi de savuroase. 

— Doamne, spune Sean, dându-şi ochii peste cap. 

E-un tip grăsuţ şi scund, ale cărui mari înfăptuiri sexuale 
sunt ocazionalele drumuri la Boston, unde se holbează la 
striperele de la Foxy Lady şi la chelneriţele de la Hooters. 
Oh, Doamne, trage-i-o-aş lu' Chantay, Face gesturi 
masturbatorii în aer. La asta, cel puţin, gândeşte Beav, se 
pricepe ca un profesionist. 

— Aşa că am început să le vorbesc... să-i vorbesc ei, mai 
ales, lui Chantay şi-o-ntreb dac-ar vrea să vad un pic din 
viaţa de noapte a Portland-ului. Aşa că am... 

Beav scoate o scobitoare din buzunar şi o potriveşte între 
buze, izolându-se total de lumea înconjurătoare. Dintr-o 
dată, scobitoarea e tot ce-i trebuie. Nici măcar berea din 
faţă, nici jointul din buzunar, cu siguranţă nici palavrele 
goale ale lui George Pelsen despre cum el şi cu fabuloasa 
Chantay şi-au pus-o pe bancheta din spate a camionetei lui, 
slavă Domnului c-avea căciuliţă la el; atunci când vâna lui 
George e tare, nu poţi pleca la plimbare. 

Nu-i decât o mare lăudăroşenie, îşi zice Beaver şi se 
simte dintr-o dată deprimat, mai deprimat decât a fost de 


când Laurie Sue şi-a făcut bagajele şi s-a mutat înapoi la 
mama ei. Asta nu-i stă deloc în fire şi nu-şi mai doreşte 
acum decât să iasă dracului de-aici, să-şi umple plămânii cu 
aer rece, cu aer sărat de litoral şi să găsească un telefon. 
Vrea să facă asta şi-apoi să-l sune pe Jonesy sau pe Henry, 
nu contează care, oricare e bine; vrea să-i spună: Hei, 
omule, cum mai merge? Şi să i se răspundă înapoi: Ob, ştii, 
Beav, ARAZ. Nu joci, nu câştigi. 

Se ridică. 

— Hei, omule, spune George. Beaver a făcut Colegiul 
Westbrook Junior cu George, atunci părea destul de dur, 
dar anii aceia sunt acum la multe beri distanţă. Unde 
mergi? 

— Să mă piş, spune Beaver, trecându-şi scobitoarea 
dintr-un colţ al gurii în celălalt. 

— Ei bine, să-ţi aduci hoitu'-ncoace repede; tocmai ajung 
la partea a bună, zice George şi Beaver gândeşte: chiloți 
fără praştie. Oh, băiete, vechea şi ciudata senzaţie e 
puternică astăzi, poate e din cauza barometrului sau 
altceva. 

Coborându-şi vocea, George spune: 

— Când i-am ridicat fusta... 

— Ştiu, purta chiloţi fără praştie, spune Beaver. Observă 
privirea surprinsă - aproape şocată - din ochii lui George, 
dar nu-i acordă atenţie. Chiar că vreau să ascult partea aia. 

Se îndepărtează, se îndreaptă către toaleta bărbaţilor cu 
mirosul ei galben-rozaliu de urină şi dezinfectant, trece de 
ea, trece de toaleta femeilor, trece de uşa cu BIROU scris 
pe ea şi evadează pe alee. Cerul de deasupra lui este alb şi 
ploios, dar aerul este bun. Atât de bun! Îl inspiră adânc în 
piept şi se gândeşte din nou: Nu joci, nu câştigi. Rânjeşte 
uşor. 

Se plimbă vreme de zece minute, doar mestecând 
scobitori şi eliberându-şi mintea. La un moment dat, nu-şi 
aminteşte cu claritate când aruncă jointul pe care-l ţinuse 
în buzunar. Apoi îl sună pe Henry de la telefonul public din 


magazinul Joe's Smoke, din susul lui Monument Square. Se 
aşteaptă să-i răspundă robotul - Henry încă e la şcoală - 
dar Henry se află lângă aparat şi ridică la al doilea apel. 

— Ce mai faci, omule? Spune Beaver. 

— Oh, ştii tu, spune Henry. Acelaşi rahat, altă zi. Dar tu, 
Beav? 

Beav închide ochii. Pentru o clipă, totul e perfect din nou; 
cel puţin, atât de perfect pe cât poate fi într-o lume infectă. 

— Cam la fel, prietene, răspunde. Aproape cam la fel. 


1993: Peter ajută o domnişoară la ananghie 


Pete şede în spatele biroului său de la salonul de 
prezentare Macdonald Motors din Bridgton, învârtind pe 
deget inelul cu chei. Brelocul e format din patru litere 
emailate: NASA. 

Visele îmbătrânesc mai repede ca visătorii, acesta e un 
adevăr al vieţii pe care Pete l-a învăţat pe măsură ce anii s- 
au scurs. Cu toate acestea, cei din urmă mor surprinzător 
de greu, ţipând în sinea lor cu voci groase, amărâte. 

A trecut multă vreme de când Pete n-a mai dormit într-un 
dormitor tapetat cu fotografii ale lui Apollo şi Saturn, 
fotografii cu rachete şi astronauți şi paşi pe Lună (EVA:3%, 
pentru cunoscători) şi capsule spaţiale cu  învelişul 
fumegând şi topindu-se din pricina incredibilei forţe de 
frecare la reintrarea în atmosfera terestră şi LEM:4--uri şi 
Voyagere şi o fotografie a unui disc strălucitor deasupra 
şoselei interstatale 80, cu oameni care stau în parcare şi se 
uită spre cer, protejându-şi ochii cu mâinile, legenda 
fotografiei spunând: ACESTUI OBIECI, CARE A FOST 
FOTOGRAFIAT LÂNGĂ ARVADA, COLORADO, ÎN 1971, NU 
1 S-A GĂSIT NICI O EXPLICAŢIE. E UN OZN ADEVĂRAT. 

A trecut multă vreme. 

Chiar şi aşa, anul acesta şi-a petrecut una din cele două 
săptămâni din concediul său anual în Washington D.C., unde 
s-a dus în fiecare zi la Muzeul Naţional Smithsonian al 
Aerului şi Spaţiului şi şi-a pierdut aproape tot timpul 
plimbându-se printre panouri cu un rânjet mirat pe buze. 
Majoritatea acestui timp şi l-a petrecut uitându-se la rocile 
selenare şi gândindu-se: Aceste roci provin dintr-un loc 
unde cerul e intotdeauna întunecat şi unde tăcerea e 
infinită. Neil Armstrong şi Buzz Aldin au luat douăzeci de 
kilograme dintr-o altă lume, iar acum, iată-le aici. 

Şi aici este şi el, şezând în spatele biroului într-o zi în 
care n-a vândut nici o maşină (oamenilor nu le place să 


cumpere maşini pe vreme ploioasă, iar, în partea de lume 
unde trăieşte Pete, a început să burniţeze încă de la prima 
lumină a dimineţii), răsucind brelocul său NASA şi uitându- 
se la ceas. Timpul trece greu după-amiaza şi din ce în ce 
mai greu pe măsură ce se apropie ora cinci. Cinci e ora 
primei sale beri. Nu înainte de cinci; nici vorbă. Dacă bei în 
timpul zilei, trebuie s-o laşi mai moale, pentru că asta fac 
doar beţivii. Dar dacă aştepţi... Îţi răsuceşti doar inelul cu 
chei şi aştepţi... 

La fel de mult pe cât aşteaptă acea primă bere a zilei, 
Pete aşteaptă venirea lunii noiembrie. Excursia la 
Washington din aprilie i-a prins bine, iar rocile selenare au 
fost uimitoare (încă-l uimesc de fiecare dată când se 
gândeşte la ele), dar a fost singur în tot acest timp. Nu-i 
prinde bine să fie singur. În noiembrie, când îşi ia şi cealaltă 
săptămână de concediu, va fi alături de Henry, de Jonesy şi 
de Beav. Atunci îşi va permite să bea în timpul zilei. Când te 
afli singur în pădure, la vânătoare cu prietenii, n-are nimic 
dacă bei în timpul zilei. Aproape că e o tradiţie. E... 

Uşa se deschide şi intră o brunetă atrăgătoare. 
Aproximativ unu şaptezeci (lui Pete îi plac femeile înalte), în 
jur de treizeci de ani. Se uită roată la modelele expuse în 
salon (noul Thunderbird, de culoare roşu grena, e vedeta 
sezonului, deşi nici Explorer-ul nu e de colea), dar nu ca şi 
când ar vrea să cumpere ceva. Apoi îl observă pe Pete şi 
vine către el. 

Pete se ridică, aruncându-şi brelocul pe tăblia mesei şi o 
întâmpină în uşa biroului său. Când ajunge acolo, poartă 
deja zâmbetul lui cel mai profesional - două sute de waţi, 
fetiţo, crede-mă pe cuvânt - şi ţine mâna întinsă pentru 
salut. Palma ei e rece şi fermă, însă ea e pierdută, supărată. 

— Poate că n-am nimerit bine, zice ea. 

— Asta nu-i deloc modul potrivit de-a începe o 
conversaţie cu un vânzător de maşini, spune Pete. Nouă ne 
plac provocările. Mă numesc Pete Moore. 


— Bună, spune ea, dar nu-şi dă numele, care e Trish. Am 
o întâlnire în Fryeburg peste exact... - Se uită la ceasul pe 
care Peter, în orele lungi ale după-amiezilor, îl studiază 
îndeaproape - peste exact patruzeci şi cinci de minute. Cu 
un client care vrea să cumpere o casă, şi cred că am chiar 
ce-i trebuie, la mijloc e şi un comision bunicel, iar... Ochii i 
s-au umplut acum de lacrimi şi trebuie să înghită ca să 
scape de nodul din gât... iar eu mi-am pierdut blestematele 
alea de chei. Cheile de la maşină! 

Îşi deschide poşeta şi răscoleşte prin ea. 

— Am talonul de înregistrare... şi alte câteva acte... o 
mulţime de numere şi mi-am spus că, poate, poate, mi-aţi 
putea face un set nou şi mi-aş putea continua drumul. Ar 
putea să fie cea mai bună vânzare a anului, domnule... l-a 
uitat numele. Nu se simte jignit. Moore e un nume la fel de 
banal ca şi Smith sau Jones. Pe lângă asta, mai e şi 
supărată. Când îţi pierzi cheile, îţi piezi şi cumpătul. A 
asistat la astfel de scene de sute de ori. 

— Moore. Dar la fel de uşor răspund şi la Pete. 

— Mă puteţi ajuta, domnule Moore? Sau mă poate ajuta 
cineva de la service? 

Bătrânul Johnny Damon e de serviciu şi ar fi bucuros s-o 
ajute, dar Trish n-ar mai ajunge la întâlnirea din Fryeburg 
cu siguranţă. 

— Vă putem face un nou set de chei, dar s-ar putea să fie 
nevoie de cel puţin douăzeci şi patru de ore, poate chiar 
patruzeci şi opt, spune el. 

Se uită la el cu ochii înlăcrimaţi (care sunt de-un căprui- 
catifelat) şi strigă în disperare: 

— La dracu'! La dracu'! 

Gânduri ciudate-i vin atunci lui Pete: seamănă cu o fată 
pe care a cunoscut-o cu mult timp în urmă. N-o cunoşteau 
prea bine, dar o cunoşteau îndeajuns să-i salveze viaţa. 
Josie Rinkenhauer o chema. 

— Ştiam eu! Spune Trish, pe o voce sugrumată de nervi, 
fără a mai încerca să salveze aparențele. Doamne, parcă aş 


fi ştiut! Îşi întoarce faţa de la el şi, îndepărtându-se, începe 
să plângă din tot sufletul. 

Pete merge în urma ei şi o prinde uşor de umăr. 

— Aşteaptă, Trish. Aşteaptă o clipă. 

Asta i-a scăpat. l-a pronunţat numele, deşi ea nici măcar 
nu i l-a spus. Dar e prea supărată să-şi dea seama că n-au 
făcut cunoştinţă cum trebuie, aşa că e în regulă. 

— De unde vii? O întreabă. Adică, nu eşti din Bridgton, 
nu-i aşa? 

— Nu, spune ea. Biroul nostru e la Westbrook. Agenţia 
Imobiliară Dennison. Noi suntem cei cu farul de veghe. 

Pete dă din cap ca şi când asta i-ar spune ceva. 

— De acolo vin. M-am oprit la farmacia din Bridgton doar 
pentru a lua nişte aspirină, fiindcă întotdeauna am dureri 
de cap înaintea unei prezentări importante... e din cauza 
stresului, o, Doamne, iar acum îmi bubuie creierul ca după 
o explozie. 

Pete dă din cap în asentiment. Ştie cum stă treaba cu 
durerile de cap. Desigur, ale lui sunt în majoritate cauzate 
de bere şi nu de stres, dar ştie la fel de bine cum sunt. 

— Am avut nişte timp de pierdut, aşa că am mers şi în 
magazinaşul de lângă farmacie, pentru o cafea... cofeina, 
ştii, calmează durerile de cap... 

Pete face iarăşi un gest afirmativ. Henry e psihologul, dar, 
cum i-a spus Pete de mai multe ori, ca să ai succes la 
vânzare trebuie să ştii destul de bine cum funcţionează 
mintea umană. Acum e bucuros că noua lui prietenă s-a 
calmat puţin. Asta e bine. Crede că, dacă-i va permite, o va 
putea ajuta. Îi dă ghes ideea de-a o ajuta. Îi place acest 
îndemn. Nu e mare lucru, nu-i va aduce niciodată o avere, 
dar îi place. 

— Am fost şi de partea cealaltă a străzii, la Renny. Am 
cumpărat o eşarfă... din pricina ploii, ştii... Îşi atinge părul. 
Apoi m-am întors la maşină... iar, lua-le-ar naiba de chei, nu 
mai erau de găsit! Am refăcut traseul... am mers de la 


Renny la magazin, la farmacie şi nu erau nicăieri! lar acum 
voi întârzia la întâlnire. 

Disperarea începe să-şi facă din nou loc în vocea ei. Se 
uită iarăşi la ceas. Pentru el se târăşte; pentru ea aleargă. 
Asta face diferenţa între oameni, cugetă Pete. Pe lângă 
altele, fireşte. 

— Calmează-te, spune el. Calmează-te câteva clipe şi 
ascultă-mă. Vom merge înapoi la farmacie, împreună şi vom 
căuta cheile. 

— Nu sunt acolo! Am căutat pe toate rândurile, m-am 
uitat pe raftul de unde am luat aspirina, am întreba-o pe 
fata de la ghişeu... 

— Nu face rău nimănui să ne mai uităm o dată, spune el. 
O conduce acum spre uşă, apăsându-i uşor ceafa cu mâna 
ca s-o convingă să-l însoţească. Îi place mirosul parfumului 
ei şi-i place şi mai mult părul ei, da, chiar aşa. Dacă arată 
atât de bine pe o zi ploioasă, oare cum arată când 
străluceşte soarele? 

— Întâlnirea mea... 

— Încă mai ai patruzeci de minute, spune el. Acum, când 
turiştii sunt plecaţi, nu-ţi ia mai mult de douăzeci de minute 
până la Fryeburg. Căutăm cheile preţ de zece minute şi, 
dacă nu le găsim, te duc eu cu maşina până acolo. 

Se uită la el cu îndoială. 

El se uită pe lângă ea, către unul din celelalte birouri. 

— Dick! Strigă. Hei, Dickie M. 

Dick Macdonald ridică ochii dintr-un morman de facturi. 

— Spune-i domnişoarei că nu sunt un pericol la volan, în 
caz că trebuie s-o duc până la Fryeburg. 

— O, conduce bine, dom'şoară, spune Dick. Nu-i obsedat 
sexual şi nici maniac al vitezei. O să-ncer-ce doar să vă 
vândă o maşină nouă. 

— Sunt un client dificil, spune ea, zâmbind puţin. 
Bănuiesc că e-n regulă, atunci. 

— Răspunzi tu la telefon în locul meu, Dick? Întreabă 
Pete. 


— O, mda, o să-mi dea bătăi de cap. Pe-o vreme ca asta, 
tre! să gonesc clienţii afară cu mătura. 

Pete şi bruneta - Trish - ies afară, traversează aleea şi 
străbat cei în jur de doisprezece metri până la strada 
principală. Farmacia Bridgton e a doua clădire pe stânga. 
Burniţa s-a îndesit; acum aproape că plouă. Femeia îşi pune 
eşarfa cea nouă şi se uită la Pete, care e cu capul dezgolit. 

— Te uzi tot, spune ea. 

— Sunt din nord, zice el. Acolo toţi sunt căliţi. 

— Crezi că le poţi găsi, nu-i aşa? Întreabă ea. 

Pete ridică din umeri. 

— Poate. Mă pricep la găsit lucruri. Întotdeauna m-am 
priceput. 

— Ştii ceva ce eu nu ştiu? Întreabă ea. 

Nu joci, nu câştigi, gândeşte el. Atâta lucru ştiu şi eu, 
dom 'şoară. 

— Mnu, spune. Nu încă. 

Intră în farmacie, iar clopoţelul de deasupra uşii clincăie. 
Fata de la ghişeu îşi ridică privirea dintr-o revistă. La trei şi 
douăzeci într-o după-amiază de sfârşit de septembrie, 
farmacia e pustie, cu excepţia lor şi a domnului Diller, care 
se află în spatele ghişeului de preluat reţete. 

— Bună, Pete, zice casieriţa. 

— Hei, Cathy, cum îţi merge? 

— Păi, ştii... lâncezeşte. Se uită la brunetă. Îmi cer scuze, 
dom'şoară, da' nu le-am găsit. 

— Nu face nimic, spune Trish cu un zâmbet şters. 
Domnul acesta s-a oferit să mă conducă la întâlnire. 

— Ei bine, spune Cathy, Pete e de treabă, dar nu cred c- 
aş merge atât de departe încât să-i spun domn. 

— Ai grijă ce vorbeşti, scumpo, îi spune Pete cu un rânjet. 
În Naples, la capătul şoselei 302, mai este o farmacie 
Rexall. Apoi se uită la ceasul de pe perete. Şi pentru ela 
început să se scurgă timpul mai repede. Asta-i bine, e-o 
schimbare plăcută. 

Pete se uită înapoi la Trish. 


— Aici ai intrat prima dată. Pentru aspirină. 

— Corect. Am cumpărat un flacon de Anacin. Apoi am 
avut nişte timp de pierdut şi... 

— Ştiu, ai comandat o cafea vizavi, la Christie, apoi ai 
traversat strada la Renny. 

— Da. 

— N-ai luat aspirinele cu cafea caldă, nu-i aşa? 

— Nu, aveam o sticlă de apă Poland în maşină. Arată prin 
fereastră către un Ilaurus verde. Le-am luat cu apă. Dar am 
verificat şi sub scaune, domnule... Peter. M-am uitat şi-n 
contact. 

Îi aruncă o privire nerăbdătoare, care spune: Știu ce 
gândeşti: femeie aiurită. 

— Mai am o singură întrebare, spune el. Dacă-ţi găsesc 
cheile de la maşină, vei lua cina cu mine? Ne-am putea 
întâlni la The West Wharf. E pe drumul de aici la... 

— Cunosc localul, spune ea, arătând amuzată în ciuda 
neliniştii ce-o stăpâneşte. La ghişeu, Cathy nici măcar nu se 
mai preface că-şi citeşte revista. Asta-i de departe mai 
interesant ca revista Red-book. De unde ştii că nu sunt 
căsătorită sau altceva? 

— Nu porţi verighetă, răspunde prompt, deşi nici măcar 
nu s-a uitat încă la mâinile ei, nu îndeaproape, oricum. Pe 
lângă asta, n-aveam în minte decât nişte scoici prăjite, 
varză câălită şi tartină cu căpşune, nu vorbeam de-un 
angajament pe viaţă. 

Ea se uită la ceas. 

— Pete... domnule Moore... mă tem că-n acest moment 
nu am absolut nici un chef să flirtez. Dacă vrei să mă 
conduci la întâlnire, voi fi foarte fericită să iau cina cu tine. 
Dar... 

— Îmi ajunge atât, spune el. Numai că vei conduce 
singură la întâlnire, cred, aşa că ne vom întâlni după aceea. 
Cinci jumate e o oră bună? 

— Da, e bine, dar... 

— Bun. 


Pete se simte fericit. Asta e bine; fericirea face bine. 
Multe zile din aceşti ultimi doi ani nu s-a simţit nici pe 
departe fericit şi nu are habar de ce. Prea multe nopţi târzii 
şi jilave hoinărind prin barurile de pe marginea şoselei 302, 
de aici şi până la North Conway? Sigur, dar numai asta să 
fie? Poate că nu, dar acum nu e momentul pentru astfel de 
gânduri. Domnişoara are o întâlnire la care trebuie să 
ajungă. Dacă ajunge la timp şi vinde casa, cine ştie ce va 
primi norocosul Pete Moore? Şi chiar dacă nu va avea 
noroc, o va putea ajuta. Simte asta. 

— Voi face un lucru cam ciudat acum, spune el, sănu te 
sperii, bine? E un mic truc, ca atunci când pui un deget sub 
nas ca să opreşti un strănut sau ca atunci când duci un 
deget la tâmplă şi încerci să-ţi aminteşti numele cuiva. 
Bine? 

— Sigur, bănuiesc, spuse ea, complet debusolată. 

Pete închide ochii, înalţă în aer o palmă cu degetele 
strânse uşor în pumn şi ridică apoi degetul arătător. Începe 
să-l fluture dintr-o parte într-alta. 

Trish se uită la Cathy, casieriţa. Cathy ridică din umeri, ca 
şi când ar spune: Cine știe? 

— Domnule Moore? Trish pare îngrijorată. Domnule 
Moore, poate ar fi mai bine să... 

Pete deschide ochii, inspiră adânc şi lasă mâna jos. Se 
uită pe lângă ea, către uşă. 

— Bine, spune. Aşadar, ai intrat... Ochii i se mişcă de 
parcă ar urmări-o intrând. Te-ai dus la ghişeu... Ochii i se 
mută într-acolo. Probabil c-ai întrebat: „Pe ce rând găsesc 
aspirina?" Cam aşa ceva. 

— Da, am... 

— Doar că ai mai cumpărat ceva. Îl vede în raftul pentru 
dulciuri, un ambalaj galben-deschis, ceva în forma unei 
palme. Un baton de ciocolată Snickers? 

— Mounds. Ochii ei căprui sunt larg deschişi. De unde ai 
ştiut? 


— Ai luat ciocolata şi - apoi ai mers să iei aspirina... Acum 
se uită de-a lungul Rândului 2. După aceea, ai plătit şi ai 
ieşit... să ieşim pentru o clipă. Pa, Cathy! 

Cathy dă numai din cap, uitându-se la el cu ochii larg 
deschişi. 

Pete iese afară, ignorând clinchetul clopoţelului, ignorând 
ploaia, care acum chiar că e ploaie. Fâşia galbenă se află pe 
trotuar, dar e estompată. E spălată de ploaie. Totuşi, o vede 
şi-i face plăcere că o vede. Acel sentiment de declic. Dulce. 
E linia călăuzitoare. A trecut multă vreme de când n-a mai 
văzut-o atât de limpede. 

— Înapoi la maşină, spune, vorbind cu sine acum. Înapoi 
să înghiţi două aspirine cu apa din maşină... 

Traversează trotuarul încet către Taurus. Femeia vine în 
urma lui, cu o privire mai îngrijorată ca înainte. E aproape 
înspăimântată. 

— Ai deschis portiera. Aveai în mână poşeta... cheile... 
flaconul cu aspirină... batonul de ciocolată... toate lucrurile 
astea... le mutai dintr-o mână într-alta... şi-atunci... 

Se apleacă, pescuieşte cu mâna cufundată până la 
încheietură în apa din rigolă şi ridică ceva. Adaugă un 
artificiu de magician şi cheile strălucesc argintii în lumina 
palidă a zilei. 

— ... ţi-ai scăpat cheile. 

La început nu le ia. Se holbează la el doar, ca şi când ar fi 
săvârşit o vrăjitorie chiar sub ochii ei. 

— Haide, spune el, zâmbetul ofilindu-i-se puţin. Ia-le. N-a 
fost ceva ieşit din comun, să ştii. Am dedus, în mare parte. 
Mă pricep la astfel de lucruri. Hei, ar trebui să-ţi fiu alături 
în maşină când te rătăceşti. Sunt nemaipomenit la dez- 
rătăciri. 

Atunci, Trish ia cheile. Rapid, atentă să nu-i atingă 
degetele, iar el ştie chiar atunci că ea nu va veni la întâlnire 
mai târziu. Nu e nevoie de-un dar aparte ca să-şi dea seama 
de asta; trebuie doar să se uite în ochii ei, care sunt mai 
mult înspăimântați decât recunoscători. 


— M... mulţumesc, spun ea. Dintr-o dată, e atentă la 
distanţa care-i desparte, ca şi când s-ar teme ca el să n-o 
scurteze. 

— Nici o problemă. Să nu uiţi, totuşi. The West Wharf, la 
cinci jumate. Cele mai bune scoici prăjite din partea asta a 
statului. 

Menţine iluzia. Uneori trebuie s-o menţii, oricum te-ai 
simţi. Deşi o parte din bucuria acestei după-amiezi a 
dispărut, o parte încă e prezentă; a văzut linia, iar asta-l 
face întotdeauna să se simtă bine. E un truc minor, dar e 
plăcut să ştii că încă îl stăpâneşti. 

— Cinci jumate, răspunde ea ca un ecou, dar, în vreme ce 
deschide portiera, privirea pe care o aruncă peste umăr e 
felul de privire pe care o arunci unui câine care te-ar muşca 
dacă ar scăpa din lesă. E foarte bucuroasă că nu trebuie să 
facă drumul spre Fryeburg împreună cu el. Nici pentru a şti 
asta Pete nu are nevoie să-i citească gândurile. 

Stă acolo în ploaie, urmărind-o cum iese cu spatele afară 
din parcarea în pantă, iar când maşina se îndepărtează, îi 
face semne voioase de rămas bun, aşa cum fac vânzătorii de 
maşini. Ca răspuns, ea-şi flutură indiferent degetele şi, 
desigur, când el ajunge la The West Wharf (la cinci şi un 
sfert, doar ca să fie punctual, pentru orice eventualitate), ea 
nu e acolo, iar peste o oră, ea tot nu a venit. El rămâne 
oricum destul de mult, şezând la bar şi bând bere, uitându- 
se la traficul de pe şoseaua 302.1 se pare, pe la ora cinci şi 
patruzeci, că o vede trecând pe lângă local fără să 
încetinească, o maşină Taurus verde ţâşnind prin ploaia 
care s-a întețit acum, o maşină Taurus verde care poate că 
lasă un nimb galben-pal în urmă, nimb ce se pierde la un 
moment dat în aerul gri. 

Acelaşi rahat, altă zi, gândeşte el, dar acum bucuria a 
dispărut şi tristeţea s-a întors, tristeţe ce are gustul unui 
lucru meritat, preţul unei trădări încă neuitate. Îşi aprinde 
o ţigară - în vremurile de demult, pe când era copil, se 


prefăcea că fumează, dar acum nu mai e nevoie să se 
prefacă - şi mai comandă o bere. 

Milt i-o aduce, dar spune: 

— Ar trebuie să şi mănânci ceva pe lângă berea asta, 
Peter. 

Aşa că Pete comandă un platou de scoici prăjite şi le 
mănâncă înmuiate în sos tătăresc, în vreme ce mai bea vreo 
două beri, iar la un moment dat, înainte să-şi urmeze linia 
către o altă bombă unde nu e atât de cunoscut, încearcă să- 
| sune pe Jonesy, în Massachusetts. Dar Jonesy şi Carla sunt 
plecaţi în oraş, un lucru pe care-l fac foarte rar, iar el 
vorbeşte cu baby-sitter-ul, care-l întreabă dacă nu vrea să 
lase un mesaj. 

Pete aproape că răspunde nu, când se răzgândeşte. 

— Spune-i doar că l-a sunat Pete. Spune-i că Pete zice 
ARAZ. 

— A... R... A... Z..., îl notează ea. Va şti ce... 

— Oh, da, spune Pete, va şti. 

Până la miezul nopţii e beat într-o speluncă din New 
Hampshire, Muddy Rudder sau poate că e Ruddy Mother; 
încearcă să-i povestească unei fetişcane la fel de beată ca el 
că, odată, a crezut cu adevărat că el va fi primul om care va 
pune piciorul pe Marte şi chiar dacă ea dă din cap şi spune 
mda-mda-mda, el are o bănuială că tot ce înţelege ea ecăi- 
ar plăcea să mai tragă la măsea încă o cafea cu brandy 
înainte de ora închiderii. E-n regulă. Nu contează. Mâine se 
va trezi cu o durere de cap, dar va merge totuşi la slujbă şi 
poate că va vinde o maşină, sau poate că nu, în orice caz, 
viaţa va continua. Poate că va vinde Thunderbird-ul roşu- 
grena, pa-pa, iubire. Cândva, lucrurile stăteau altfel, dar 
acum aşa sunt. Crede că poate trăi cu acest gând; pentru 
un tip ca el, regula numărul unu e doar ARAZ şi cui mama 
dracului îi pasă? Creşti, devii bărbat, trebuie să te 
mulţumeşti cu mai puţin decât ai sperat; descoperi că 
maşina viselor are o pancartă mare agăţată de ea pe care 
scrie DEFECI. 


În noiembrie va merge la vânătoare cu prietenii lui şi 
această perspectivă îi ajunge... asta şi poate o porţie rânjită 
de ruj şi soioasă de sex oral de la puicuţa asta beată, când 
se va întoarce la maşină. Să te aştepţi la mai mult e o cale 
sigură spre o durere de cap. 

Visele sunt pentru copii. 


1998: Henry tratează un prieten al canapelei 


Camera e slab luminată. Întotdeauna i-a plăcut lui Henry 
să fie aşa când are întâlniri cu pacienţii. | se pare interesant 
faptul că foarte puţini observă lucrul ăsta. Crede că 
lucrurile stau astfel pentru că, cel mai des, chiar minţile lor 
sunt slab luminate. Cei mai mulţi pacienţi ai lui sunt 
nevrotici (Pădurile-s pline de ei, cum i-a spus cândva lui 
Jonesy pe când se aflau, ha-ha, în pădure) şi e părerea lui - 
complet lipsită de temei ştiinţific - că problemele lor sunt 
un fel de paravan polarizant aflat între ei şi restul lumii. Pe 
măsură ce se adânceşte nevroza, se adânceşte şi 
întunericul lăuntric. Cel mai des simte pentru pacienţii lui 
un soi de compasiune distantă. Uneori chiar milă. Foarte 
puţini îl fac să se simtă neliniştit. Barry Newman e un astfel 
de pacient. Pacienţilor care intră pentru prima dată în 
cabinetul lui Henry li se face o ofertă pe care de obicei nu o 
recunosc ca atare. Intrând, observă o încăpere frumoasă 
(chiar dacă relativ slab luminată), cu un şemineu în partea 
stângă, şemineu dotat cu acei buşteni veşnici, din oţel făcut 
să pară mesteacăn, sub care sunt montate cu dibăcie patru 
supape de gaz. Lângă şemineu se află un fotoliu masiv, unde 
şede întotdeauna Henry, în spatele lui aflându-se o 
reproducere reuşită după Gălbenelele lui Van Gogh. (Henry 
le spune uneori colegilor săi că orice psihiatru ar trebui să 
aibă cel puţin o pictură de Van Gogh în cabinet.) În celălalt 
capăt al încăperii se află un fotoliu simplu şi o canapea. 
Henry este interesat de fiecare dată să vadă pe care va 
alege pacientul să se aşeze. Călăreşte acest cal de destulă 
vreme ca să ştie că prima alegere e şi cea definitivă. Există 
şi un studiu pe această temă. Henry e sigur de asta, dar nu- 
şi aminteşte termenii în care problema era formulată acolo. 
Şi, în orice caz, a descoperit că, în ultima vreme, interesul 
pentru studii, publicaţii de specialitate, convenţii şi colocvii 
i-a scăzut. Doarme mai puţin, mănâncă mai puţin şi chiar de 


râs râde mai puţin. Întunericul s-a lăsat asupra vieţii sale - 
acest filtru polarizant - dar Henry a descoperit că nu are 
nimic împotrivă. Atâta pagubă să fie. 

Barry Newman a ales canapeaua de prima dată, iar 
Henry n-a făcut nici măcar o dată greşeala să creadă că 
asta are ceva de-a face cu sănătatea lui mintală. Canapeaua 
e pur şi simplu mai comodă pentru el, chiar dacă, la 
expirarea celor cincizeci de minute ale şedinţei, Henry 
trebuie să-l ajute să se ridice de acolo. Barry are un metru 
şaizeci şi cântăreşte o sută nouăzeci de kilograme. Acestea-l 
recomandă drept un prieten al canapelei. 

Şedinţele cu Barry Newman au tendinţa de-a se 
transforma în povestiri lungi şi sforăitoare ale aventurilor 
sale săptămânale în lumea gastronomiei. Nu c-ar fi Barry 
un mâncător pretenţios, o, nu, Barry e antonimul acestui 
cuvânt. Barry mănâncă tot ce-i atrage atenţia. Barry e o 
maşinărie de mâncat. lar mărturisirile sale pe acest subiect, 
cel puţin, sunt foarte vizuale. Mâncarea reprezintă pentru 
el ceea ce orientarea şi geografia reprezenta pentru Pete, 
vechiul prieten al lui Henry. 

Henry aproape că a abandonat ideea de a-l scoate pe 
Barry dintre copaci şi de a-l face să admire pădurea. Asta, 
în parte din pricina dorinţei discrete, dar nestăvilite a lui 
Barry de-a discuta despre mâncare în toate amănuntele ei, 
în parte pentru că lui Henry nu-i place de Barry şi nici nu i- 
a plăcut vreodată. Părinţii lui Barry au murit. lata a pierit 
când Barry avea şaisprezece ani, mama când el avea 
douăzeci şi doi. l-au lăsat moştenire o avere imensă, dar 
Barry nu poate intra în posesia ei decât la vârsta de treizeci 
de ani. Atunci, întreg capitalul va fi al lui... dacă va continua 
şedinţele de terapie. Dacă nu, capitalul va rămâne în 
custodia statului până ce el va împlini cincizeci de ani. 

Henry se îndoieşte că Barry Newman va atinge vârsta de 
cincizeci de ani. 

Tensiunea lui arterială (i-a spus-o asta cu un soi de 
mândrie) este de o sută nouăzeci cu o sută patruzeci. 


Are colesterolul la două sute nouăzeci; e o mină de aur 
pentru lipide. 

Sunt o comoţie cerebrală umblătoare, sunt un infarct 
umblător i-a spus lui Henry, vorbind cu solemnitatea veselă 
a cuiva care exprimă adevărul crud pentru că ştie 
înlăuntrul său că astfel de nenorociri nu-i sunt menite lui, 
nu lui, o, nu, nu lui. 

— La prânz am mâncat doi hamburgeri dubli de la 
Burger King, spune el acum. Îmi plac la nebunie, fiindcă 
acolo, brânza e într-adevăr caldă. Buzele lui cărnoase - 
ciudat de mici pentru un om atât de masiv, buze de cocotă - 
se strâng şi tremură, ca şi când ar gusta acea extraordinară 
brânză caldă. Am mai luat şi-o gustare, iar în drum spre 
casă, am mâncat vreo două prăjituri Mallomar. Am dormit o 
vreme, iar când m-am trezit, am încălzit în cuptorul cu 
microunde o cutie întreagă de vafe. Asta-mi unge sufletu!'! 
Strigă el, apoi râde. 

E râsetul unui om năpădit de-o amintire plăcută - 
vederea unui apus, senzaţia atingerii unui sân ferm prin 
mătasea subţire a bluzei (nu că ar fi simţit Barry aşa ceva 
vreodată, după estimările lui Henry) sau căldura compactă 
a nisipului de pe plajă. 

— Multă lume încălzeşte vafele în prăjitorul pentru pâine, 
continuă Barry, dar mie mi se pare că atunci devin prea 
crocante. Cuptorul cu microunde doar le încălzeşte şi le 
înmoaie. Calde... şi moi. Pleoscăie din buzele lui de cocotă. 
M-am simţit oarecum vinovat că am mâncat întreg pachetul. 
Aruncă aceste cuvinte ca pe-un surplus, ca şi când şi-ar fi 
amintit că Henry e acolo cu un scop anume. Aruncă 
asemenea surplusuri de patru sau cinci ori în fiecare 
şedinţă... apoi se întoarce la mâncare. 

A ajuns acum la seara zilei de marţi. Fiindcă acum e 
vineri, încă mai sunt multe meniuri şi gustări de povestit. 
Henry îşi lasă mintea în derivă. Barry e ultimul pacient din 
această zi. Când Barry va fi terminat de inventariat 
mâncăruri, Henry se va întoarce la apartamentul său şi-şi 


va face bagajele. Mâine se va trezi la ora şase dimineaţa, 
iar, undeva între şapte şi opt, Jonesy va parca în faţa clădirii 
sale. Vor încărca bagajele în bătrânul Scout al lui Henry, pe 
care-l mai păstrează doar pentru excursiilor lor de 
vânătoare din fiecare toamnă şi, până la opt şi jumătate, 
amândoi vor fi pe drum, spre nord. Îi vor lua în drum pe 
Pete, din Bridgton, iar apoi pe Beav, care încă locuieşte 
aproape de Derry. Până spre seară vor fi cu toţii la Bivuac, 
în regiunea Jefferson, jucând cărţi în sufragerie şi ascultând 
vântul cum strigă pe la streşini. Puştile se vor odihni în 
colţul bucătăriei, permisele lor de vânătoare vor atârna de- 
un cui pe uşa din spate. 

Va fi alături de prietenii lui, iar asta întotdeauna îl face să 
se simtă acasă. Pentru o săptămână, acel filtru polarizant s- 
ar putea să se rărească puţin. Vor discuta despre vremurile 
vechi, vor râde de incredibilele obscenităţi ale lui Beaver şi, 
dacă unul sau mai mulţi dintre ei chiar vor împuşca o 
căprioară, vor avea parte de o bucurie în plus. Împreună 
sunt încă valoroşi. Împreună pot încă sfida timpul. 

Departe, în fundal, Barry Newman continuă să bombăne. 
Cotlete de porc şi cartofi piure şi coceni de porumb 
picurând unt şi tort de ciocolată Pepperighe Farm şi un 
castron cu patru linguri de îngheţată Ben and Jerry's 
Chunky Monkey plutind în Pepsi-Cola şi ouă ouă prăjite ouă 
fierte ouă ochiuri... 

Henry aprobă din cap de fiecare dată când e nevoie şi 
aude totul fără să asculte cu adevărat. Acesta e un vechi 
talent al psihiatrilor. 

E adevărat că şi Henry şi prietenii lui au probleme. 
Beaver nu se descurcă deloc să întreţină relaţiile, Pete bea 
prea mult (cam prea mult, crede Henry), Jonesy şi Carla au 
trecut la un milimetru de divorţ, iar el se luptă acum cu o 
stare de depresie seducătoare şi neplăcută în aceeaşi 
măsură. Aşa că, da, au şi ei probleme. Dar împreună sunt 
încă valoroşi, încă mai pot aprinde vechea flacără a 


speranţei - şi mâine seară vor fi împreună. Anul acesta, vor 
fi împreună pentru opt zile. Asta e bine. 

— Ştiu că n-ar trebui, dar simt un imbold irezistibil în 
fiecare dimineaţă. Poate am diabetul scăzut, cred că asta ar 
putea fi explicaţia. Oricum, am mâncat şi ce-a mai rămas 
din checul din frigider, apoi am urcat în maşină şi am mers 
până la Dunkin' Donuts şi am cumpărat vreo duzină de 
ştrudele cu mere şi patru cu... 

Henry, gândindu-se încă la excursia anuală de vânătoare 
care începe mâine, nu-şi dă seama ce vorbeşte până nu-şi 
aude vocea: 

— Poate că acest imbold de-a mânca, Barry, poate că are 
o legătură cu faptul că te consideri vinovat de moartea 
mamei tale. Crezi că e posibil? 

Barry se opreşte din vorbit. Henry ridică privirea şi-l 
vede pe Barry Newman uitându-se fix la el cu nişte ochi atât 
de larg deschişi, că-i vezi până-n străfund. Şi, deşi Henry 
ştie că ar trebui să se oprească - nu are nici un drept să 
meargă în această direcţie; nu are nimic de-a face cu 
terapia de faţă - nu vrea să se oprească. Poate că această 
opţiune e direct legată de faptul că s-a gândit la prietenii 
lui, dar mare parte ţine doar de privirea şocată din ochii lui 
Barry şi de paloarea feţei lui. Ce-l scoate din sărite la Barry 
e, crede, complacerea lui în situaţie. Convingerea 
autoimpusă că nu e necesară nici o schimbare în 
comportamentul său autodistructiv, ca să nu mai vorbim de 
aflarea rădăcinilor lui. 

— Chiar crezi că ai omorât-o tu, nu-i aşa? Îl întreabă 
Henry. Vorbeşte pe un ton normal, foarte calm. 

— Eu... eu niciodată... mă opun... 

— Te-a strigat şi te-a tot strigat, spunea că o doare 
pieptul; sigur că spunea asta deseori, nu-i aşa? Din două în 
două săptămâni. Din două în două zile, ţi se părea uneori. 
Te striga din dormitorul de la etaj. „Barry, sună-l pe 
doctorul Withers. Barry, cheamă o ambulanţă. Barry, sună 
la 911." 


N-au discutat niciodată de părinţii lui. În felul său moale, 
gras şi implacabil, Barry nu-şi dădea acordul. Începea să 
vorbească despre ei - sau părea că vorbeşte - apoi, bingo, 
întorcea din nou discuţia la friptura de miel, sau la friptura 
de pui, sau la friptura de rață cu sos de portocale. Înapoi la 
inventar. De aceea, Henry nu ştie nimic despre părinţii lui 
Barry şi, cu siguranţă, nu ştie nimic despre ziua în care a 
murit mama lui, căzând din pat şi urinând pe covor, încă 
strigând şi strigând, o sută treizeci şi cinci de kilograme, 
atât de dezgustător de grasă, strigând şi strigând. Nu ştie 
nimic despre acestea pentru că nu i le-a povestit nimeni, 
dar ştie. lar Barry era mai slab pe atunci. Un tip relativ 
zvelt, de optzeci şi şase de kilograme. 

Aceasta e versiunea lui Henry despre linie. Aşa vede el 
linia. N-a mai văzut-o de aproape cinci ani (poate doar dacă 
n-o vede uneori în vise), a crezut că s-a terminat cu ea, dar 
iat-o din nou aici. 

— Şedeai în faţa televizorului, ascultând-o cum ţipă, 
spune el. Şedeai şi te uitai la emisiunea lui Ricki Lake şi 


mâncai - ce? - O brânzoaică Sara Lee? Un bol de 
îngheţată? Nu ştiu. Dar ai lăsat-o să ţipe. 
— Opreşte-te! 


— Ai lăsat-o să ţipe, şi chiar aşa, de ce nu? A țipat ca din 
gură de şarpe toată viaţa. Nu eşti deloc prost şi ştii că ăsta 
e adevărul. Astfel de lucruri se întâmplă. Cred că ştii şi asta. 
Te-ai vârât singur într-o piesă de Tennessee Williams, pur şi 
simplu pentru că-ţi place să mănânci. Dar ghici ce, Barry? 
Te va ucide într-o bună zi. Nu vrei să crezi asta înlăuntrul 
tău, dar aşa e. Inima deja-ţi bate ca pumnii unui îngropat 
prematur în capacul sicriului. Cum îţi va fi peste treizeci sau 
patruzeci de kilograme de-aici înainte? 

— Taci... 

— Când vei cădea ţeapăn la pământ, Barry, va semăna cu 
prăbuşirea Turnului Babel în deşert. Cei care te vor vedea 
prăbuşindu-te vor vorbi despre asta ani în șir. Doamne, o să 
dai jos până şi farfuriile de pe rafturi... 


— Opreşte-te! Barry se ridică (nu mai are nevoie de 
ajutorul lui Henry) şi e palid la faţă, cu excepţia celor doi 
trandafiri sălbatici de pe fiecare dintre obraji. 

— ... vei vărsa până şi cafeaua din ceşti şi te vei pişa pe 
tine, aşa cum a făcut ea... 

— OPREŞTE-TE! Urlă Barry Newman. OPREȘTE-TE, 
MONSTRULE! 

Dar Henry nu poate. Nu poate. Vede linia şi, când o vezi, 
n-o poţi face să dispară. 

— ... toate astea doar dacă nu te trezeşti din visul ăsta 
otrăvit pe care-l visezi. Vezi tu, Barry... 

Dar Barry nu vrea să vadă nimic, nu vrea deloc să vadă. 
Dă buzna pe uşă afară, fesele lui enorme trepidând şi dus e. 

Imediat după aceea, Henry rămâne pe loc, nemişcat, 
ascultând cum se îndepărtează turma de bizoni care e 
Barry Newman. Anticamera e goală; nu are secretară, iar, o 
dată Barry plecat, săptămâna s-a încheiat. Mai bine nici că 
se poate. A fost un dezastru. Se duce spre canapea şi se 
aşază pe ea. 

— Doctore, spune, tocma' am făcut-o de oaie. 

— Cum ai reuşit asta, Henry? 

— l-am spus unui pacient adevărul. 

— Cunoscând adevărul, Henry, nu suntem nişte oameni 
mai liberi? 

— Nu, îşi răspunde sieşi, uitându-se spre tavan. Nici pe 
departe. 

— Închide ochii, Henry. 

— Prea bine, doctore. 

Îşi închide ochii. Camera se cufundă în întuneric, iar asta 
e bine. Întunericul i-a devenit prieten. Mâine îşi va întâlni şi 
ceilalţi prieteni (pe trei dintre ei, în orice caz), iar lumina va 
părea iarăşi un lucru bun. Dar acum... acum... 

— Doctore? 

— Da, Henry. 

— Acesta e un exemplu perfect de acelaşi rahat, altă zi. 
Ştiai asta? 


— Ce-nseamnă asta, Henry? Ce înseamnă pentru tine? 

— Totul, spune cu ochii închişi, apoi adaugă: Nimic. - Dar 
asta e o minciună. Şi nici măcar prima care s-a spus în 
această încăpere. 

Stă întins pe canapea cu ochii închişi şi cu mâinile 
împreunate pe piept şi, în scurt timp, adoarme. 

A doua zi, toţi patru merg spre Bivuac şi au parte de opt 
zile minunate împreună. Dar minunatele zile de vânătoare 
le sunt numărate, le-au mai rămas doar câteva, puţine, deşi 
ei, desigur, nu ştiu asta. Adevăratul întuneric se află încă la 
câţiva ani depărtare, dar se apropie. 

Întunericul se apropie. 


2001: Discuţția lui Jonesy de la profesor la 


student 


Nu cunoaştem zilele care ne vor schimba viaţa. Poate că 
e mai bine aşa. În ziua care-i va schimba lui viaţa, Jonesy se 
află în biroul său de la etajul al treilea al colegiului John Jay, 
uitându-se pe fereastră la o felie din Boston şi gândindu-se 
cât de tare greşea TI. S. Eliot când numea luna aprilie cea 
mai crudă lună, doar pentru că un dulgher ambulant din 
Nazaret se spune că s-a lăsat crucificat în această lună 
pentru incitare la revoltă. Oricine trăieşte în Boston ştie că 
martie e luna cea mai crudă, pentru că menţine preţ de 
câteva zile o falsă speranţă, iar apoi te loveşte voioasă cu 
rahat. Astăzi e una dintre zilele cele înşelătoare, când pare 
că primăvara va veni într-adevăr, iar el se gândeşte să facă 
o plimbare când va fi pierit şi ultima umbră de mohoreală 
din aer. Desigur, în acest moment, Jonesy nu are habar cât 
de mohorâtă poate fi o zi; nu are habar că va sfârşi această 
zi la spital, zdrobit complet şi luptându-se să nu-şi piardă 
viaţa. 

Acelaşi rahat, altă zi, gândeşte el; de data aceasta, totuşi, 
se va dovedi a fi alt rahat. 

Ş-atunci sună telefonul, iar el îl ridică imediat, cuprins ca 
de-o prevestire deloc neaşteptată: e puştiul acela, Defuniak; 
sună să anuleze întâlnirea de la ora unsprezece. A luat un 
virus rebel, gândeşte Jonesy şi asta este întru totul posibil. 
În mod normal, studenţii sunt cei care cer o întâlnire cu 
profesorii. Atunci când un student primeşte el un mesaj în 
care i se comunică dorinţa unui profesor de-a-l întâlni... ei 
bine, nu e nevoie să fii un geniu să-ţi iai seama ce-nseamnă 
asta. 

— Bună, Jonesy la telefon, spune el. 

— Salut, Jonesy, cu ce te răsfaţă viaţa? 

Ar recunoaşte această voce oricând. 


— Henry! Salut! E bine, îmi merge bine în viaţă! 

De fapt, viaţa nu-i pare chiar atât de minunată, nu şi 
atunci când trebuie să sosească Defuniak într-o jumătate de 
oră, însă totul e relativ, nu-i aşa? Având în vedere unde se 
va afla peste douăsprezece ore, cuplat la acele maşinării 
bipăitoare, cu o operaţie lăsată în urmă şi cu alte trei care 
aşteaptă să aibă loc, Jonesy pârţâie acum prin mătase de 
bunăstare, cum se spune. 

— Mă bucur să aud asta. 

Ar putea crede că a sesizat reținerea din vocea lui Henry 
cu auzul, dar e mai sigur că a simţit-o pe o altă cale. 

— Henry? Care e problema? 

Tăcere. Jonesy se pregăteşte să întrebe din nou, când 
Henry îi răspunde: 

— A murit ieri un pacient de-al meu. Am văzut necrologul 
din ziar fără să vreau. Îl chema Barry Newman. Face o 
pauză. Era un prieten al canapelei. 

Jonesy nu ştie ce înseamnă asta, dar prietenul său suferă. 
Asta o ştie. 

— S-a sinucis? 

— Infarct. La douăzeci şi nouă de ani. Şi-a săpat groapa 
cu furculiţa şi cu lingura. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-mi mai era pacient de aproape trei ani. L-am 
speriat şi a renunţat la terapie. Am avut un... sentiment din- 
acela. Ştii despre ce vorbesc? 

Jonesy crede că ştie. 

— Ai văzut linia? 

Henry suspină. Lui Jonesy nu-i pare că suspină a regret. 
Sună mai degrabă a uşurare. 

— Mda. l-am cam servit-o pe tavă. A plecat în trombă, de 
parcă-i luase curul foc. 

— Asta nu te face răspunzător de infarctul lui. 

— Poate că ai dreptate. Mie însă, altfel mi se pare că stau 
lucrurile. O pauză. Apoi, cu o urmă de amuzament: Ăsta nu- 
i un vers dintr-un cântec de Jim Croce? Tu eşti bine, Jonesy? 


— Eu? Mda. De ce întrebi? 

— Nu ştiu, spune Henry. Doar că... mă gândesc la tine de 
când am deschis ziarul şi am văzut poza lui Barry la pagina 
cu necrologurile. Să ai grijă de tine. 

Jonesy simte o răceală învăluindu-i oasele (dintre care 
multe vor fi curând rupte). 

— La ce te referi mai exact? 

— Nu ştiu, spune Henry. Poate la nimic. Dar... 

— E din cauza liniei? Jonesy e cuprins de panică. Se 
roteşte în scaun şi se uită pe fereastră la lumina 
primăvăratică schimbătoare. Îi trece prin minte că, poate, 
Defuniak are probleme mintale, poate că are un pistol 
(mocneşte în el, cum se spune în romanele polițiste şi în 
cele de suspans, pe care le citeşte el în timpul liber) şi poate 
că Henry a văzut cumva asta. 

— Nu ştiu. Cel mai probabil e că reacţionez deplasat 
fiindcă i-am văzut poza lui Barry la pagina sfârşiţilor. Ai 
doar grijă de tine în zilele următoare, ce zici? 

— Păi... bine. Asta pot face. 

— Perfect. 

— Tu cum te simţi? 

— Mă simt bine. 

Dar Jonesy nu crede că Henry se simte bine deloc. E pe 
cale să mai spună ceva, când aude pe cineva dregându-şi 
vocea în spatele lui şi-şi dă sea-ma că, probabil, a venit 
puştiul acela, Defuniak. 

— Ei bine, asta-i o veste bună, spune el şi se învârte cu 
scaunul. Mda, subiectul întâlnirii sale de la unsprezece se 
află în uşă şi nu pare deloc periculos: doar un puşti îndesat 
într-o haină de lână prea groasă pentru vremea de afară, 
un puşti slab şi palid, cu un cercel în ureche şi cu o frizură 
punk ce ţâşneşte în ţepi de deasupra ochilor săi îngrijoraţi. 
Henry, am o întâlnire. Te sun înapoi... 

— Nu, nu e nevoie. Chiar aşa. 

— Eşti sigur? 


— Da. Dar mai vreau să-ţi spun ceva. Mai ai treizeci de 
secunde la dispoziţie? 

— Sigur, cum să nu. Ridică un deget către Defuniak şi 
Defuniak dă aprobator din cap. Dar puştiul rămâne pironit 
locului până ce-i arată Jonesy cu degetul singurul scaun din 
birou, pe lângă al său, care nu e plin de cărţi. Defuniak se 
aşază fără tragere de inimă. Jonesy spune în receptor: Dă-i 
bătaie. 

— Cred că trebuie să mergem în Derry. O excursie scurtă, 
doar noi doi. Să-i facem o vizită vechiului nostru prieten. 

— Vrei să spui lui...? 

Dar nu vrea să-i pronunţe numele, acel nume copilăresc, 
când se mai află cineva în cameră. 

Nici nu e nevoie; îl pronunţă Henry în locul lui. La început 
au fost un cvartet, apoi, pentru o scurtă vreme, au fost 
cinci; după care au rămas din nou patru. Al cincilea, însă, 
nu i-a părăsit niciodată cu adevărat. Henry îi pronunţă 
numele, numele unui băiat care, prin cine ştie ce magie, a 
rămas încă băiat. În privinţa lui, temerile lui Henry sunt 
mult mai bine definite, sunt mult mai uşor de exprimat. Nu 
e vorba de ceva ce ştie cu siguranţă, îi spune lui Jonesy, e 
doar un sentiment că vechiului lor amic i-ar prinde bine o 
vizită. 

— Ai vorbit cu mama lui? Întreabă Jonesy. 

— Cred că ar fi mai bine, spune Henry, să ne facem... pur 
şi simplu apariţia acolo. Cum stai cu timpul în acest week- 
end? Sau în week-end-ul următor? 

Jonesy nu trebuie să-şi verifice agenda. Week-end-ul 
începe poimâine. Are o întâlnire cu decanul sâmbătă după- 
amiază, dar poate scăpa de ea uşor. 

— Sunt liber în amândouă zilele acestui week-end, spune 
el. E bine dacă vin sâmbătă? La zece? 

— Dacă spui c-ar trebui să mergem să-l vedem pe... 
Jonesy ezită... să-l vedem pe Douglas, atunci probabil că aşa 
e. A trecut prea mult timp... 

— A sosit cel cu care ai întâlnire, nu-i aşa? 


— hi. 

— Bine. Te voi aştepta sâmbătă, la zece. Hei, poate că 
mergem cu Scout-ul. Îi facem o probă. Cum ţi se pare? 

— Ar fi nemaipomenit. 

Henry râde. 

— Încă-ţi mai pregăteşte Carla prânzul, Jonesy? 

— Da. 

Jonesy se uită spre servietă. 

— Ce ai astăzi? Sandviş cu ton? 

— Cu maioneză. 

— Mmm. Bine, te las. ARAZ, corect? 

— ARAZ, e de acord Jonesy. Nu poate pronunţa numele 
vechiului lor prieten în faţa unui student, dar ARAZ nu 
prezintă nici un pericol. Vorbim mai târziu... 

— Şi ai grijă de tine. Vorbesc serios. 

Sublinierea lui Henry e evidentă şi puţin 
înspăimântătoare. Dar, înainte să aibă Jonesy timp să 
răspundă (ce ar fi spus, cu Defuniak şezând în colţul 
camerei, uitându-se la el şi ascultând, nu ştie), Henry 
întrerupe legătura. 

Jonesy se uită gânditor la receptor preţ de o secundă, 
apoi îl pune în furcă. Întoarce o pagină din agenda de pe 
birou şi, la sâmbătă, taie peste Băuturi acasă la decanul 
Jacobson şi scrie împachetez - plec la Derry cu Henry, să-l 
vedem pe D. Însă aceasta e o programare pe care nu o va 
putea respecta. Sâmbătă, Derry şi vechii lui prieteni vor fi 
ultimii care să-l preocupe. 

Jonesy inspiră adânc, expiră şi-şi transferă atenţia spre 
delicata problemă a întâlnirii de faţă. Puştiul se mişcă 
neliniştit pe scaun. Jonesy bănuieşte că şi-a format o idee 
destul de precisă asupra motivului pentru care a fost 
chemat. 

— Deci, domnule Defuniak, spune el. Eşti din Maine, 
potrivit fişei dumitale. 

— Ă, mda. Din Pittsfield. Eu... 


— 'Tot în fişă scrie că te afli aici cu o bursă de studiu şi că 
te-ai descurcat bine până acum. 

Puştiul, observă el, e puţin mai mult decât îngrijorat. 
Puştiul e pe cale de-a izbucni în lacrimi. Cistoase, chiar că-i 
va fi greu. N-a mai fost nevoit până acum să acuze un 
student de copiere, dar presupune că aceasta nu va fi şi 
ultima dată. Speră doar să nu se întâmple prea des. Fiindcă 
e greu, e ceea ce Beaver ar numi o curvăsărie. 

— Domnule Defuniak - David - ştii ce se întâmplă cu 
bursele dacă studenţii care le deţin sunt prinşi copiind? 
Copiind la un examen parţial, să zicem? 

Puştiul tresare, ca şi când un dispozitiv montat sub scaun, 
din dorinţa de-a-i juca o farsă, a descărcat o încărcătură 
electrică mică direct într-una din fesele lui fragede. Acum îi 
tremură buzele, iar prima lacrimă, o, Doamne, iat-o cum se 
scurge pe obrazul lui încă nebărbierit de copil. 

— Îţi spun eu, zise Jonesy. Aceste burse se volatilizează. 
Asta păţesc. Pufşi dispar în neant. 

— Eu...eu... 

Pe biroul lui Jonesy se află un dosar. Îl deschide şi scoate 
o lucrare de examen parţial la istoria Europei, una dintre 
acele monstruozităţi opţionale asupra cărora Catedra de 
Istorie, în marea ei prostie, încă mai insistă. În susul paginii, 
scris cu un stilou IBM negru („Asigură-te că scrisul tău e 
ferm şi neîntrerupt, iar dac-ai vrea să ştergi, şterge 
complet"), se află numele DAVID DEFUNIAK. 

— Ţi-am studiat activitatea de la curs, David; ţi-am recitit 
lucrarea despre feudalismul din Franţa în evul mediu; ţi-am 
revăzut până şi referatele. Nu ai strălucit tu prea tare, dar 
te-ai descurcat onorabil. Şi ştiu că, ceea ce faci aici, faci 
doar pentru că ţi se cere - aria ta de interes nu se 
suprapune cu materia pe care o predau eu, nu-i aşa? 

Defuniak dă din cap în tăcere. Lacrimile îi strălucesc pe 
obraji în lumina aceasta înşelătoare de mijloc de martie. 

Pe colţul biroului lui Jonesy se află o cutie cu şerveţele de 
hârtie Kleenex. Jonesy i-o aruncă băiatului, care o prinde cu 


uşurinţă, în pofida stării vulnerabile în care se găseşte. Are 
reflexe bune. La nouăsprezece ani, cablajele sunt încă bine 
întinse, legăturile sunt încă solide. 

Aşteaptă câțiva ani, domnule Defuniak, gândeşte el. Nu 
am decât treizeci şi şapte şi deja câteva dintre cablurile 
mele au început să cedeze. 

— Poate că meriţi o a doua şansă, spune Jonesy. 

Încet şi ostentativ, începe să mototolească lucrarea lui 
Defuniak, care e perfectă, de nota zece, până ce-o 
transformă într-o minge de hârtie. 

— Poate că te-ai îmbolnăvit în ziua examenului şi nici n-ai 
ajuns la şcoală. 

— Eram bolnav, spune David Defuniak plin de viaţă. Cred 
că răcisem. 

— Atunci, în schimbul testului pe care l-au susţinut colegii 
tăi, ar trebui să-ţi dau să faci acasă un eseu. Dacă eşti de 
acord. Ca să compensezi absenţa de la test. Ai fi de acord? 

— Mda, spune puştiul, ştergându-şi ochii furios cu o fâşie 
mare de şerveţel. - Cel puţin n-a apelat la meschina şi 
jalnica metodă, spunând că nu poate dovedi, nu poate 
dovedi nimic, se va duce la Consiliul Studenţilor, va 
organiza un marş de protest, bla-bla-bla-şi-iarăşi-bla. A ales 
să plângă în schimb, un gest neplăcut la vedere, dar cu 
siguranţă un semn bun - nouăsprezece ani e o vârstă 
fragedă, dar câţi nu şi-au pierdut conştiinţele încă înainte 
de-a ajunge aici? Defuniak s-a comportat cât de cât 
onorabil, ceea ce e un semn că se găseşte încă o fiinţă 
umană înăuntru care aşteaptă să iasă la suprafaţă. - Da, ar 
fi nemaipomenit. 

— Sper că înţelegi că, dacă se mai întâmplă ceva 
asemănător, fie şi numai o singură dată... 

— Nu se va întâmpla, spune puştiul convins. Nu se va 
întâmpla, domnule profesor Jonesy. 

Deşi Jonesy nu e decât profesor asociat, nu se oboseşte 
să-l corecteze. Într-o bună zi, la urma urmei, va ajunge 
profesor plin. Ar face bine să ajungă; el şi cu soţia lui au 


casa plină de copii şi, dacă nu vor avea loc nişte majorări de 
salariu în viitorul apropiat, viaţa are toate coordonatele 
necesare să devină un joc dur. Deja au avut parte de câteva 
partide ale acestui joc. 

— Sper că nu, spune el. Adu-mi trei mii de cuvinte despre 
Cucerirea Normandă, David, e bine? Citează sursele, dar 
fără note de subsol. Păstrează un ton degajat, dar prezintă 
teoria convingător. Vreau să predai lucrarea până luni. Ai 
înţeles? 

— Da. Da, domnule. 

— Atunci de ce nu te-ai apucat deja de ea? Arată cu 
degetul la încălţămintea lui scâlciată. Iar data viitoare când 
vei vrea să-ţi cumperi bere, cumpără-ţi mai bine o pereche 
nouă de tenişi. Nu vreau să răceşti încă o dată. 

Defuniak se îndreaptă spre uşă, apoi se întoarce. E 
nerăbdător să plece înainte ca domnul Jonesy să se 
răzgândească, dar are numai nouăsprezece ani. E curios. 

— De unde aţi ştiut? Nici măcar nu eraţi acolo în ziua 
examenului. Ne-a supravegheat un student din anii mai 
mari. 

— Am ştiut şi asta e îndeajuns, spune Jonesy pe un ton 
cam sever. Du-te acum, fiule. Să faci o lucrare bună. 
Păstrează-ţi bursa. Şi eu sunt din Maine - din Derry - şi 
cunosc oraşul Pittsfield. E un oraş din care e mai bine să vii 
decât în care să te întorci. 

— Aţi nimerit-o la fix, spune vesel Defuniak. Mulţumesc. 
Mulţumesc că-mi mai acordaţi o şansă. 

— Închide uşa după ce pleci. 

Defuniak - care-şi va cheltui banii de tenişi nu pe bere, ci 
pe un buchet de flori pentru camera de spital a lui Jonesy - 
iese şi închide ascultător uşa în urma lui. Jonesy se învârte 
cu scaunul şi se uită iarăşi pe fereastră. Lumina soarelui e 
înşelătoare, dar provocatoare. Şi, pentru că problema 
Defuniak s-a rezolvat mai bine decât se aştepta, se 
gândeşte să iasă afară înainte ca şi mai mulţi nori de martie 
- şi poate şi nişte zăpadă - să-şi facă apariţia. A plănuit să 


mănânce la birou, dar acum îi încolţeşte în minte un alt 
plan. Hotărât, este cel mai prost plan din viaţa lui, dar 
Jonesy nu are de unde şti asta. Planul e să-şi ia servieta, să 
cumpere un exemplar din revista Phoenix şi să traverseze 
râul către Cambridge. Se va aşeza pe o bancă şi-şi va 
mânca sandvişul cu maioneză, în lumina soarelui. 

Se ridică să aşeze dosarul lui Defuniak în sertarul marcat 
D-F. De unde ați ştiut? L-a întrebat băiatul, iar el e de 
părere că a fost o întrebare întemeiată. O întrebare 
excelentă, de fapt. Răspunsul e acesta: a ştiu pentru că... 
uneori știe. Acesta e adevărul, tot adevărul. Dacă i-ar pune 
cineva un pistol la tâmplă, ar spune că şi-a dat seama la 
primul curs de după examen, că totul era scris în litere mari 
în faţa minţii lui David Defuniak, în litere roşii şi sclipitoare, 
aprinzându-se şi stingându-se într-un roşu al vinovăţiei: AM 
COPIAT, AM COPIAT, AM COPIAT. 

Dar, Doamne, e-o prostie - nu poate citi gândurile. 
Niciodată n-a putut. N-a putut nici măcar o dată, nici măcar 
o singură dată. Da, uneori i se formează unele convingeri - 
aşa a ştiut de problema soţiei sale legată de pastile şi 
presupune că tot aşa a ştiut şi că Henry era deprimat când 
l-a sunat (Nu, i-ai citit-o în voce, prostule, asta a fost tot), 
dar astfel de lucruri rareori i se mai întâmplă. Nu i s-a mai 
întâmplat nimic cu adevărat ciudat de la treaba aceea cu 
Josie Rinkenhauer. Poate că a existat ceva odată şi poate că 
asta i-a târât afară din copilărie şi din adolescenţă, dar cu 
siguranţă acum a dispărut. Sau aproape că a dispărut. 

Aproape. 

Încercuieşte cuvintele plec la Derry din agenda de birou, 
apoi îşi ia servieta. În vreme ce face aceasta, un nou gând îi 
trece prin minte, neaşteptat şi lipsit de sens, dar foarte 
puternic: Ai grijă la DI Cenuşiu. 

Se opreşte cu mâna pe clanţă. A fost propria sa voce, fără 
doar şi poate. 

— Cum? Întreabă încăperea goală. 

Nimic. 


Jonesy păşeşte afară din birou, închide uşa şi încearcă 
încuietoarea. În colţul afişierului de pe uşă se află un bilet 
alb. Îl desprinde şi-l întoarce pe partea cealaltă. Aici stă 
scris: MĂ ÎNTORC LA ORA UNU - PÂNĂ ATUNCI, SUNT DE 
DOMENIUL ISTORIEI. Aşază plin de încredere biletul cu 
partea scrisă în sus, dar vor trece aproape două luni până 
ce va mai călca în această cameră şi va vedea calendarul de 
birou încă deschis la Ziua Sfântului Patrick. 

Ai grijă de tine, i-a spus Henry, dar Jonesy nu se gândeşte 
acum la asta. Se gândeşte la lumina zilei de martie. Se 
gândeşte la sandvişul pe care-l va mânca. Se gândeşte la 
fetele pe care poate că le va vedea în Cambridge - fustele 
sunt scurte acum, iar vântul de martie e săltăreţ. Se 
gândeşte la tot soiul de lucruri, dar să aibă grijă la Dl 
Cenuşiu nu face parte dintre ele. Cu atât mai puţin să aibă 
grijă de el însuşi. 

Aceasta e o greşeală. Acesta e, în acelaşi timp şi felul în 
care vieţile ni se schimbă pentru totdeauna. 


Partea 1] 
CANCER 


Acest tremur mă-ntremează. Ar trebui să ştiu. 
Ce se năruie-i mereu. Şi-i aproape. 

Mă trezesc la somn şi-a mea trezire-o iau încet. 
Învăţ păşind unde purtat de paşi mă văd. 
Theodore Roethke 


CAPITOLUL 1 - MCCARIHY 
1 


Jonesy aproape că l-a împuşcat pe bărbat când aceasta a 
ieşit din pădure. Cât a mai lipsit să-l împuşte? Încă doi 
milimetri să mai fi apăsat trăgaciul Garand-ului, poate că 
unul singur ar fi fost îndeajuns. Mai târziu, judecând mult 
mai clar, aşa cum se întâmplă uneori când mintea ţi-e 
îngrozită şi-a dorit să fi apăsat trăgaciul înainte să fi văzut 
căciula portocalie şi vesta de semnalizare, portocalie şi ea. 
Să-l fi omorât pe Richard McCarthy n-ar fi fost cine ştie ce, 
ar fi putut chiar să-i ajute la ceva. Dacă l-ar fi omorât pe 
McCarthy, i-ar fi salvat poate pe toţi. 


2 


Pete şi Henry plecaseră la magazinul lui Gosselin, cel mai 
apropiat magazin, să facă provizii de pâine, conserve şi 
bere - aceasta din urmă fiind cea mai importantă. Aveau 
destule pentru încă vreo două zile, dar auziseră la radio că 
s-ar putea să cadă zăpadă. Henry îşi împuşcase deja 
căprioara, un exemplar de dimensiuni medii, iar Jonesy 
bănuia că lui Pete îi păsa mult mai mult de rezerva de bere 
decât îi păsa să-şi prindă propria căprioară - pentru Pete 
Moore, vânătoarea era un hobby, berea o religie. Beaver 
era prin preajmă pe undeva, dar Jonesy nu auzise zgomotul 
unei puşti mai aproape de zece metri, aşa că bănuia că şi 
Beav, asemenea lui, încă aştepta. 

Exista o ascunzătoare într-un arțar bătrân, la vreo şaizeci 
de metri depărtare de tabără şi acolo se afla Jonesy, sorbind 
cafea şi citind un roman poliţist de Robert Parker, când auzi 
ceva apropiindu-se şi puse cartea şi termosul deoparte. 
Altcândva ar fi vărsat cafeaua din pricina emoţiei, dar nu şi 
acum. Acum îşi dădu până şi osteneala să strângă dopul 
roşu-aprins al termosului. 


Veneau aici, ei patru, la vânătoare, în prima săptămână a 
lunii noiembrie, de aproape douăzeci şi cinci de ani, dacă 
puneai la socoteală şi anii în care i-a adus tatăl lui Beav, iar 
Jonesy nu se încurcase niciodată cu ascunzătoarea din 
copac până acum. Nici unul dintre ei nu se încurcase; le 
constrângea mişcările. Anul acesta, Jonesy o alesese. 
Ceilalţi credeau că ştiu motivul, dar nu cunoşteau decât 
jumătate din el. 

La mijlocul lunii martie a anului 2001, Jonesy fusese lovit 
de o maşină pe când traversa o stradă în Cambridge, nu 
departe de colegiului John Jay, unde preda el. Îi fusese 
fracturat craniul, îi fuseseră rupte două coaste şi-i fusese 
sfărâmat un şold, care-i fusese înlocuit cu o combinaţie 
exotică de teflon şi metal. Cel care-l lovise era un profesor 
de istorie de la Universitatea din Boston, ieşit la pensie, 
care se afla - potrivit avocatului său, în orice caz - în 
primele faze ale Alzheimer-ului; demn mai mult de 
compasiune decât de pedeapsă. Atât de des, gândea Jonesy, 
nu ai pe cine da vina când se aşează la loc praful! Şi chiar 
dacă ai, la ce-ţi foloseşte? Nu poţi face altceva decât să 
trăieşti cu ce ţi-a mai rămas şi să te consolezi cu faptul că, 
aşa cum îi spunea toată lumea în fiecare zi (până ce-au uitat 
cu toţii povestea, cel puţin), ar fi putut fi şi mai rău. 

Şi ar fi putut fi. Avea capul tare şi crăpăturile din craniu 
se vindecaseră. Nu-şi amintea nimic de cu o oră înaintea 
accidentului, care se petrecuse lângă Harvard Square, dar 
restul bagajului său intelectual era nevătămat. Coastele i se 
vindecaseră într-o lună. Cu şoldul fusese mai rău, dar 
scăpase şi de cârje până în octombrie, iar acum, 
şchiopătatul nu devenea vizibil decât spre seară. 

Pete, Henry şi Beav crezuseră că din pricina şoldului şi 
numai a lui optase el pentru ascunzişul din copac, 
renunțând la pădurea umedă şi răcoroasă, iar şoldul fusese 
într-adevăr un factor decizional - doar că nu şi singurul. 
Ceea ce nu le spusese fusese faptul că acum nu mai simţea 
aproape deloc dorinţa de-a vâna căprioare. I-ar fi uluit. La 


dracu', până şi pe el îl uluia. Dar asta era; ceva nou în fiinţa 
sa, ceva ce nici nu bănuise până ce n-au ajuns aici în 
unsprezece noiembrie şi el şi-a scos Garand-ul din cutie. 
Nu-l revolta ideea de-a vâna, chiar deloc - pur şi simplu nu 
simţea nici un impuls să vâneze. Moartea trecuse pe lângă 
el într-o zi însorită de martie, iar el nu simţea nici o dorinţă 
de-a o chema înapoi, chiar dacă, de data asta, el era 
expeditorul şi nu destinatarul. 


3 


Ce l-a surprins era că încă-i plăcea să fie în tabără - din 
anumite privinţe, îi plăcea chiar mai mult ca înainte. Îi 
plăceau discuţiile din toiul nopţii - despre cărţi, politică, 
porcăriile pe care le înghiţiseră copii fiind, planurile lor de 
viitor. Erau cu puţin trecuţi de treizeci de ani, erau încă 
destul de tineri să-şi facă planuri, destule planuri, iar 
vechea legătură era încă puternică. 

Zilele însele erau plăcute - orele petrecute în 
ascunzătoarea din copac, când era singur. Avea cu el un sac 
de dormit, în care se vâra până la şolduri când i se făcea 
frig, o carte şi un walkman. După prima zi, a încetat să mai 
asculte la walkman, descoperind că-i place mai mult muzica 
pădurii - foşnetul vântului printre pini, croncănitul ciorilor. 
Citea puţin, bea cafea, mai citea puţin, uneori ieşea din 
sacul de dormit (la fel de roşu ca un semafor) şi urina de pe 
marginea platformei. Era un bărbat cu o familie numeroasă 
şi cu un cerc larg de colegi. Un om gregar căruia îi plăceau 
toate tipurile de relaţii pe care familia şi colegii (şi studenţii, 
desigur, nesfârşitul şuvoi de studenţi) le pot oferi şi le 
echilibra cu măsură. Numai aici, aici sus, îşi dăduse seama 
că liniştea încă îl mai atrăgea, îl atrăgea foarte puternic. 
Era ca şi când ţi-ai întâlni un vechi prieten după o absenţă 
îndelungată. 

— Eşti sigur că vrei să stai cocoţat acolo, omule? Îl 
întrebase Henry ieri dimineaţă. Vreau să spun, eşti 


binevenit să mă însoţeşti. Promit să nu suprasolicit piciorul 
ăla-l tău. 

— Lasă-l în pace, spusese Pete. Îi place acolo sus. Nu-i 
aşa, Jones-bâiete? 

— Într-un fel, spusese el, nedorind să mai spună altceva, 
cum ar fi cât de mult îi plăcea de fapt. Unele lucruri n-ai 
vrea să le spui nici celor mai buni prieteni. Dar, uneori, 
prietenii apropiaţi ştiu, orice-ai face. 

— Să-ţi zic ceva, spusese Beav. Luase un creion şi 
începuse să-l roadă încet - cel mai vechi şi mai drag tic al 
său, datând încă din clasa întâi primară. Îmi place să mă- 
ntorc şi să te văd acolo, asemenea unui spion ascuns într-un 
cuib de ciori dintr-o nenorocită de carte de aventuri. 
Păstrându-ţi atenţia trează, înţelegi? 

— Sunt pe poziţie, spusese el şi râseseră cu toţii, dar 
Jonesy înţelesese cuvintele lui Beav. Le simţise. Să-şi 
păstreze atenţia trează. Să-şi gândească doar gândurile şi 
să-şi păstreze atenţia trează, să observe vapoarele, sau 
rechinii, sau cine ştie ce. Îl duruse şoldul din pricina 
coborârii din ascunziş, rucsacul cu drăcoveniile lui înăuntru 
îi atârnase greu în spate şi se simţise încet şi împiedicat pe 
scările din lemn bătute în cuie de trunchiul arţarului, dar 
totul era în regulă. Era bine, de fapt. Lucrurile se mai 
schimbă, dar numai un prost crede că se schimbă 
permanent în rău. 

Asta credea atunci. 


4 


Când auzi foşnetul ierbii şi pocnetul slab al unei crengi 
rupându-se - sunete pe care le asocie fără drept de apel cu 
apropierea unei căprioare - Jonesy se gândi la un lucru pe 
care i-l spusese tată lui: Nu-ţi poți face norocul. Lindsay 
Jones fusese un ratat toată viaţa şi spusese puţine lucruri 
demne de ţinut minte; fuseseră şi câteva excepţii, iar 
situaţia de faţă îl valida încă o dată: la câteva zile după ce 
hotărâse că încheiase definitiv cu vânatul, iată că venea o 


căprioară, una destul de mare, judecând după sunetele pe 
care le producea - un cerb, cu siguranţă, unul mare cât un 
stat de om, poate. 

Că era într-adevăr vorba de un om nici nu-i trecu prin 
minte. Acesta era un cătun izolat aflat la optzeci de 
kilometri de Rangely, iar cei mai apropiaţi vânători se aflau 
la o distanţă de două ore de mers pe jos. Cel mai apropiat 
drum asfaltat, cel care te ducea într-un sfârşit la magazinul 
lui Gosselin (BERE MOMEALĂ BĂUTURĂ DE IMPORT 
BILETE LOTO), se afla la o depărtare de cel puţin douăzeci 
şi şase de kilometri. 

Fi bine, gândi el, nu-i ca şi când aş fi depus vreun 
jurământ sau altceva de genul ăsta. 

Nu, nu depusese un jurământ. Noiembrie următor s-ar 
putea să vină din nou aici - nu cu o puşcă de vânătoare 
Garand, ci cu un aparat de fotografiat Nikon - dar încă nu 
era anul viitor şi acum nu avea decât puşca la-ndemână. Nu 
avea de gând să caute căprioara de dar la dinţi. 

Jonesy înfiletă dopul roşu al termosului cu cafea şi puse 
recipientul deoparte. Apoi îşi scoase picioarele din sacul de 
dormit cum le-ar fi scos dintr-un ciorap enorm - icnind din 
cauza junghiului trezit în şold la aceste mişcări - şi-şi apucă 
puşca. Nu fu nevoie să bage un glonţ pe ţeavă, astfel 
declanşând acel clinchet puternic ce-ar fi speriat căprioara; 
vechile obiceiuri mor greu: puşca fu gata de tras de-ndată 
ce ridică siguranţa. Nu ridică siguranţa însă, până ce nu se 
văzu în picioare şi fu convins că îl vor putea ţine pe poziţie. 
Emoţia dezlănţuită pierise, dar mai rămăsese un reziduu - îi 
crescuse tensiunea şi asta îi convenea de minune. De când 
îşi revenise după accident, îi conveneau de minune toate 
reacţiile de acest fel - era ca şi când ar fi existat doi Jonesy: 
unul de dinainte de-a fi fost culcat la pământ de-o maşină în 
mijlocul străzii şi altul, plin de griji, mai în vârstă, care se 
trezise în Spitalul General... dacă acea revenire în simţiri, 
înceată şi înceţoşată de calmante, putea fi numită trezire. 
Uneori încă mai auzea o voce -a cui, nu ştia, darnueraa 


lui - cum strigă: Vă rog, opriţi-vă, nu mai suport, faceţi-mi o 
injecție, unde-i Marcy, o vreau pe Marcy. O numea vocea 
morţii - moarte care-l ocolise în stradă şi care venise apoi la 
spital să încheie conturile, moartea deghizată într-un 
bărbat (sau poate că fusese o femeie, îi era greu să-şi dea 
seama) cuprins de dureri, cineva care striga Marcy, dar voia 
să spună Jonesy. 

Gândul pierise - toate gândurile comice pe care le 
avusese în spital piereau în cele din urmă - dar lăsase un 
reziduu în urmă. Reziduul se numea precauţie. Nu-şi 
aminteşte să-l fi sunat Henry şi să-i fi spus să aibă grijă de el 
în zilele următoare (iar Henry nu-i adusese aminte), dar de 
atunci încoace, Jonesy avusese grijă de el. Fusese precaut. 
Pentru că, poate, moartea se afla încă acolo, pe undeva şi 
poate că uneori îţi striga numele. 

Dar trecutul era trecut. Supravieţuise întâlnirii cu 
moartea şi nimic nu avea să mai moară pe aici în această 
dimineaţă, cu excepţia unei căprioare (a unui cerb, spera 
el) care-şi purtase paşii în direcţia greşită. 

Foşnetul ierbii şi pocnetul crengii se auzeau dinspre sud, 
ceea ce însemna că nu va trebui să împuşte pe după 
trunchiul arţarului - foarte bine - şi să stea astfel contra 
vântului. Chiar şi mai bine. Majoritatea frunzelor din arțar 
căzuseră, iar el avea o traiectorie bună, dacă nu chiar 
perfectă, printre crengi. Ridică Garand-ul, potrivi patul în 
căuşul umărului şi se pregăti să împuşte un viitor subiect de 
discuţii. 

Ce-l salvă pe McCarthy - pentru o vreme, cel puţin - fu 
profesionalismul lui Jonesy într-ale vânătorii. Că aproape 
că-l omori fu un fenomen pe care George Kilroy, un prieten 
de-al tatălui său, îl numea „frisonul-de-trăgaci". Frisonul-de- 
trăgaci, pretindea  Kilroy, era un soi de  frison-al- 
începătorului şi era, probabil, a doua cauză ca importanţă a 
accidentelor de vânătoare. „Prima e băutura", spunea 
George Kilroy, care, asemenea tatălui său, ştia foarte bine 


despre ce vorbea, chiar prea bine. „Prima cauză e 
întotdeauna băutura." 

Kilroy spunea că victimele frisonului-de-trăgaci erau 
unanim uimite să descopere că au împuşcat de fapt stâlpul 
unui gard, o maşină aflată în trecere, un şopron sau 
propriul lor partener de vânătoare (în cele mai multe 
cazuri, partenerul era soţia, sora, fratele sau un copil). „Dar 
l-am văzut", susţin ei şi, cei mai mulţi, potrivit lui Kilroy, ar 
trece testul cu detectorul de minciuni. Văzuseră căprioara, 
sau ursul, sau lupul, sau potârnichea ce ţopăia prin iarba 
înaltă de toamnă. Le văzuseră. 

Ce se întâmpla de fapt, potrivit lui Kilroy, era că aceşti 
vânători erau cuprinşi de neliniştea de-a apăsa pe trăgaci, 
de-a termina odată, într-un fel sau altul. Această nelinişte 
devenea atât de puternică, încât creierul convingea ochiul 
că vede ceea ce încă nu e vizibil, pentru a pune capăt 
tensiunii. Acesta era frisonul-de-trăgaci. Deşi Jonesy nu 
sesiză cine ştie ce nelinişte - degetele îl ascultaseră perfect 
când înfiletase capacul termosului - recunoscu mai târziu în 
sinea lui că da, s-ar putea să fi căzut pradă acestei boli. 

Preţ de o clipă văzu cerbul cu claritate prin tunelul de 
crengi împletite - la fel de clar cum le văzuse şi pe celelalte 
şaisprezece animale (şase cerbi şi zece căprioare) pe care 
le doborâse de-a lungul anilor de când venea la Bivuac. Îi 
văzu capul maro, văzu un ochi negru aproape ca postavul 
unui bijutier, văzu chiar şi o parte din coarnele lui. 

Trage acum! Strigă o parte din el - partea de Jonesy de 
dinainte de accident, Jonesy cel întreg. Acesta vorbise din 
ce în ce mai des în ultima lună de zile, pe măsură ce Jonesy 
se apropia de acea stare proverbială numită cu uşurinţă de 
către toţi cei ce n-au suferit niciodată un accident de 
maşină cu termenul de „recuperare completă", dar 
niciodată nu folosise până acum un ton atât de răspicat. 
Acesta era un ordin, aproape o împuşcătură în sine. 

Degetul chiar i se crispa pe trăgaci. Nu parcurse acel 
ultim milimetru (sau poate c-ar fi fost destul jumătate de 


milimetru, sau câteva zecimi de milimetru), dar se crispă. Îl 
opri vocea celui de-al doilea Jonesy, cel care se trezise în 
Spitalul General, anesteziat şi dezorientat şi în chinuri, 
stăpân pe nimic altceva decât pe faptul că cineva dorea să 
se oprească ceva, că cineva nu mai suporta - dacă nui se 
făcea o injecție, cel puţin - că cineva o voia pe Marcy. 

Nu, nu încă - aşteaptă, fii atent, spuse acest nou şi 
precaut Jonesy şi acestei voci îi dădu el ascultare. Paraliză 
pe loc, rămânând cu mare parte din greutatea corpului 
aruncată în faţă, pe piciorul stâng, cel teafăr, cu puşca 
ridicată la ochi, ţeava îndreptată în jos, prin tunelul acela 
luminos de ramuri împletite, într-un unghi perfect de 
treizeci şi cinci de grade. 

Tocmai atunci căzură din cerul alb primii fulgi de zăpadă. 
Prin această fulguială, Jonesy văzu o linie orizontală, 
portocalie şi strălucitoare sub capul animalului - părea că 
zăpada tocmai o scosese la iveală. Pentru o clipă, vederea îl 
lăsă pur şi simplu şi tot ceea ce văzu pe deasupra ţevii 
puştii sale deveni doar o bălmăjeală fără sens, asemenea 
culorilor amalgamate de pe paleta unui pictor. Nu mai era 
nici o căprioară şi nici un om, nu mai era nici pădurea, doar 
un amestec împrăştiat de negru, maro şi portocaliu. 

Apoi apăru mai mult portocaliu şi se închegă într-o formă 
mai plină de sens: o căciulă de felul celor cu apărătoare 
pentru urechi. Cei din afara statului le aduceau la 
magazinul L. L. Bean la preţul de patruzeci şi patru de 
dolari, fiecare purtând înăuntru o etichetă pe care scria 
FABRICAT CU MÂNDRIE ÎN SUA DE CĂTRE FEDERAȚIA 
MUNCII. Sau îţi puteai cumpăra una de la Gosselin, pentru 
şapte dolari. Pe eticheta celor din magazinul lui Gosselin 
scria doar FABRICAT ÎN BANGLADEŞ. 

Căciula aduse totul la claritate înspăimântătoare: maroul 
pe care-l luase drept capul cerbului era de fapt partea din 
faţă a unei haine de blană, ochiul ca postavul negru de 
bijutier era un nasture, iar coarnele nu erau decât nişte 
crengi - crengi chiar ale copacului în care se afla el. Fusese 


un gest iresponsabil (Jonesy nu se putea convinge să 
folosească termenul nebunesc) din partea bărbatului să 
poarte o haină maro în pădure, sigur, dar Jonesy încă nu 
putea să înţeleagă cum de fusese atât de aproape să facă o 
greşeală ce-ar fi putut avea consecinţe atât de îngrozitoare. 
Fiindcă bărbatul purta, de asemenea şi o căciulă portocalie, 
nu-i aşa? Şi mai purta, peste iresponsabila haină maro şi o 
vestă de semnalizare, tot portocalie. Bărbatul fusese... 

„„. fusese la un milimetru de moarte. Poate la mai puţin. 

Atunci realiză visceral gravitatea situaţiei şi aceasta îl 
expulză brutal din propriul său corp. Preţ de o clipă 
îngrozitoare şi sublimă pe care nu o uită niciodată, nu fu 
nici Jonesy Numărul Unu, cel încrezător de dinainte de 
accident, nici Jonesy Numărul Doi, supravieţuitorul atent 
care-şi petrecuse mare parte a timpului într-o obositoare 
stare psihică de disconfort şi confuzie. În acea clipă fu un cu 
totul alt Jonesy, o prezenţă invizibilă, uitându-se la un 
bărbat cu puşca în mână, aflat pe o platformă într-un copac. 
Părul vânătorului era tuns scurt şi începuse deja să 
încărunţească, avea linii adânci în jurul gurii, barba-i 
crescuse pe obraji şi era buimăcit. Era pe punctul de-a 
trage. Zăpada începuse să se joace în jurul capului său şi 
lumina cădea pe cămaşa maro de flanelă, iar el, vânătorul, 
era pe punctul de-a împuşca un bărbat cu căciulă portocalie 
şi vestă de felul celei pe care el însuşi ar fi purtat-o dacă ar 
fi ales să-l însoţească pe Beaver în pădure şi nu să urce în 
acest copac. 

Se prăbuşi înapoi în sine cu o bufnitură, exact aşa cum s- 
ar arunca în scaun un şofer după ce-a reuşit să treacă cu 
maşina în goană mare peste o denivelare urâtă. Spre marea 
sa oroare, îşi dădu seama că încă-l mai urmărea pe bărbatul 
de la rădăcina copacului prin cătarea Garand-ului, ca şi 
când un crocodil încăpățânat din creierul lui ar fi refuzat să 
accepte ideea că bărbatul în haină maro nu e o pradă. Şi 
mai rău, nu reuşea să-şi desprindă degetul de pe trăgaci. 
Pentru alte câteva clipe îngrozitoare, crezu că încă mai 


apasă, reducând inexorabil acele câteva puţine fracțiuni de 
milimetru care-l despărţeau de cea mai mare greşeală a 
vieţii lui. Mai târziu, ajunse totuşi să accepte că nu fusese 
decât o iluzie, ceva asemănător sentimentului că mergi cu 
spatele când te afli la volanul maşinii tale staționate şi 
observi cu colţul ochiului o altă maşină rulând încet pe 
lângă tine. 

Nu, doar îngheţase, dar şi asta era îndeajuns de rău, era 
îngrozitor. Jonesy, gândeşti prea mult, îi plăcea lui Pete să 
spună când îl prindea uitându-se în gol, desprins de ce se 
discuta, dar ce voia să spună de fapt era: Jonesy îţi închipui 
prea multe şi asta era cel mai, probabil adevărat. Cu 
siguranţă îşi închipuia prea multe acum, când stătea în 
vârful copacului, sub prima zăpadă, părul fiindu-i pieptănat 
de vânt, cu degetul aşezat pe trăgaciul puştii - totuşi, fără 
să apese, aşa cum se temuse pentru o clipă, dar nici 
relaxându-se. Bărbatul era acum aproape sub el, prin 
cătare îi vedea căciula portocalie. Viaţa lui depindea de-un 
fir invizibil aflat între vârful ţevii Garand-ului şi acea 
căciulă. Bărbatul probabil că se gândea să-şi schimbe 
maşina, sau să-şi înşele nevasta, sau să-i cumpere fiicei sale 
celei mari un ponei (mai târziu, Jonesy avu motive să creadă 
că McCarthy nu se gândea la nici unul dintre aceste lucruri, 
dar atunci, în copac, cu degetul îngheţat şi încârligat în 
jurul trăgaciului, aceste motive, desigur, îi lipseau) şi nu ştia 
ceea ce nici el nu ştiuse când se afla la curba acelei străzi 
din Cambridge cu servieta într-o mână şi cu un exemplar 
din revista Phoenix la subsuoară şi anume că moartea se 
află prin apropiere. Sau poate Moartea, o siluetă agilă, ca 
scăpată dintr-un film timpuriu de-al lui Ingmar Bergman, 
ceva ce ascunde un obiect ascuţit în faldurile obscure ale 
robei sale. Un foarfece, poate. Sau un bisturiu. 

Partea cea mai îngrozitoare a gândului că l-ar putea 
împuşca era că bărbatul n-ar muri, nu din prima clipă, cel 
puţin. Ar cădea la pământ şi ar zăcea acolo strigând, aşa 
cum zăcuse şi strigase şi Jonesy în mijlocul străzii. Nu-şi 


amintea să fi strigat, dar cu siguranţă că strigase; i se 
spusese că strigase şi nu avea nici un motiv să nu creadă. 
Strigase cu toată puterea, cel mai probabil. Dacă bărbatul 
acesta în haină maro şi accesorii portocalii ar începe să o 
strige pe Marcy? Sigur că n-ar face-o - nu Chiar - dar 
mintea lui Jonesy s-ar putea să audă astfel de strigăte. Dacă 
exista frisonul-de-trăgaci - dacă putea să se uite la haina 
unui bărbat şi să vadă de fapt un cap de cerb - atunci exista 
cu siguranţă şi echivalentul lui auditiv. Să auzi un bărbat 
strigând şi să ştii că din cauza ta strigă - Doamne, 
Dumnezeule, nu! Şi, totuşi, degetul tot nu se relaxă. 

Ce-i spulberă paralizia fu în acelaşi timp un lucru simplu 
şi neaşteptat: la vreo zece paşi de rădăcina copacului unde 
se afla Jonesy, bărbatul în haină maro se prăbuşi la pământ. 
Jonesy auzi suspinul de durere şi surprindere pe care-l 
scoase - ufff! Cam aşa sună - iar degetul se depărtă de 
trăgaci fără ca el să-şi dea seama. 

Bărbatul se sprijinea pe mâini şi pe genunchi, degetele 
îmbrăcate în mănuşi maro (mănuşi maro, o altă greşeală; 
tipul ăsta ar fi putut la fel de bine să iasă la vânătoare cu un 
afiş lipit de spate pe care să scrie ÎMPUŞCĂ-MĂ, gândi 
Jonesy) îi erau desfăcute pe pământul ce începuse deja să 
se albească de zăpadă. În vreme ce se ridica, bărbatul 
începu să vorbească pe o voce tremurată de spaimă şi 
uimire. La început, Jonesy nu-şi dădu seama că mai şi 
plângea pe deasupra. 

— O, Doamne, o, Doamne, spuse bărbatul în timp ce se 
ridica. Se bălăngăni pe picioare aidoma unui beţiv. Jonesy 
ştia că bărbaţii aflaţi în pădure, bărbaţii aflaţi departe de 
familie pentru o săptămână sau pentru un week-end se 
aruncă în braţele tuturor micilor lor vicii - să bea la ora 
zece dimineaţa era unul dintre cele mai dese. Dar nu 
credea că tipul acesta era beat. Fără nici un motiv; era doar 
un simţământ. 

— O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne. Apoi, pe măsură ce 
începea să umble din nou: Zăpadă. Acum mai şi ninge. Ie 


rog, Dumnezeule, o, Dumnezeule, acum mai şi ninge, o, 
Doamne. 

Primii paşi pe care-i făcu fură împiedicaţi şi nesiguri. 
Jonesy aproape că se hotări să nu dea crezare 
simţământului său, fiindcă tipul era tropa, dar atunci 
mersul lui se îndreptă şi începu să umble un pic mai sigur. 
Îşi scărpina obrazul drept. 

Trecu exact pe sub ascunziş. Pentru o clipă nu mai fu o 
fiinţă umană, ci doar o căciulă portocalie cu umeri de-o 
parte şi de alta. Vocea îi plutea în sus, lichidă şi înecată în 
lacrimi, cel mai des O, Doamne şi ocazional O, Dumnezeule 
sau Acum mai şi ninge aruncat drept condiment. 

Jonesy rămase pe loc, urmărind cum bărbatul dispare 
mai întâi sub ascunziş şi apoi apare de partea cealaltă. Se 
întoarse pe călcâie automat ca să-l aibă în continuare în 
vizor pe acest bărbat trudit - la fel de automat îşi lăsase 
arma lângă picior şi automat îi pusese până şi siguranţa la 
loc. 

Jonesy nu-l strigă şi presupunea că ştia şi de ce: vinovăţie 
în stare pură. Se temea că bărbatul de jos va arunca doar o 
singură privire spre el şi-i va citi adevărul în ochi - chiar şi 
printre lacrimi şi prin zăpada deasă, bărbatul va vedea că 
Jonesy stătuse acolo sus, privindu-l prin cătarea puştii, că 
aproa-pe-l împuşcase. 

La douăzeci de paşi de copac, bărbatul se opri locului şi 
rămase ca prostrat, ţinând mâna dreaptă ridicată la 
sprâncene, apărându-şi ochii de zăpadă. Jonesy îşi dădu 
seama că observase Bivuacul. Observase, probabil şi că 
ajunsese în sfârşit pe-o potecă adevărată. O, Doamne şi O, 
Dumnezeule se opriră, iar tipul o rupse la fugă spre 
zgomotul produs de generatorul de electricitate, 
bălăbânindu-se pe picioare aidoma unui om aflat pe-o punte 
de vapor. Jonesy auzea răsuflările scurte şi aspre ale 
străinului în vreme ce se-ndrepta către cabana spațioasă, 
din coşul căreia fumul se ridica leneş şi se pierdea aproape 
imediat printre fulgii de zăpadă. 


Jonesy începu să coboare pe scările bătute în cuie pe 
trunchiul arţarului, cu puşca atârnându-i în spate (gândul 
că bărbatul ar putea reprezenta un pericol nici nu-i trecu 
prin minte, nu atunci, în orice caz; pur şi simplu nu voia să 
lase Garand-ul - de altfel o armă foarte bună - afară, în 
ninsoare). Îi înţepenise şoldul şi, pe când ajunse la rădăcina 
copacului, bărbatul pe care aproape că-l împuşcase 
parcursese mai mult de jumătate din drumul până la uşa 
cabanei... uşă care era, desigur, descuiată. Nimeni nu-şi 
încuia uşa, nu în pustietăţile de aici. 


5 


La o depărtare de trei metri de lespedea de granit ce 
servea drept scară la intrarea în Bivuac, bărbatul în haină 
maro şi căciulă portocalie căzu din nou la pământ. Căciula i 
se prăvăli din cap, scoțând la iveală un smoc şaten de păr 
rar şi transpirat. Rămase pentru o vreme sprijinit într-un 
singur genunchi şi cu capul aplecat. Jonesy îi auzea 
respiraţia aspră şi accelerată. 

Bărbatul îşi culese căciula de pe jos şi, chiar când şi-o 
repoziţiona pe cap, îl salută Jonesy. 

Bărbatul sări în picioare şi se întoarse nesigur. Prima 
impresie a lui Jonesy fu că faţa bărbatului era foarte lungă - 
avea ceea ce oamenii numesc o „faţă-de-cal". Apoi, când 
Jonesy se apropie de el, legănându-se puţin pe picioare, nu 
şchiopătând (iar asta era bine, fiindcă pământul de sub el 
devenea din ce în ce mai alunecos), îşi dădu seama că faţa 
tipului nu era, totuşi, cine ştie cât de lungă; era doar foarte 
speriat şi foarte, foarte palid. Urma roşietică de pe obraz pe 
care o scărpinase ieşea în evidenţă. Uşurarea pe care o 
simţi când îl văzu pe Jonesy grăbindu-se către el fu subită şi 
imensă. Jonesy aproape că râse de el însuşi, aproape că 
râse de gândurile pe care şi le făcuse pe când se afla în 
ascunzătoarea din copac, de teamă că acest bărbat i-ar 
putea citi adevărul în ochi. Bărbatul n-ar fi putut citi nimic 
pe faţa nimănui şi, în mod sigur, nu-i păsa de unde venise 


Jonesy şi ce făcuse înainte. Bărbatul acesta părea că e pe 
cale să-l ia în braţe pe Jonesy şi să-l acopere cu pupături 
vâscoase. 

— Mulţumesc Cerului! Strigă bărbatul. Întinse o mână 
către Jonesy şi se împletici către el prin stratul subţire de 
zăpadă proaspătă. O, măi să fie, slavă Cerului, m-am rătăcit, 
hoinăresc prin pădure de ieri, am crezut c-o să mor aici 
afară. Am... am... 

Îi alunecară picioarele şi Jonesy îl prinse de partea 
superioară a braţelor. Era un bărbat masiv, mai înalt ca 
Jonesy, avea un metru optzeci şi opt şi era şi mai lat în 
umeri. Totuşi, prima impresie a lui Jonesy fu de lipsă de 
substanţă, ca şi când frica îl sleise complet, lăsându-l uşor 
ca o păstaie de fasole. 

— Uşurel, prietene, spuse Jonesy. Uşurel, acum totul e în 
regulă, eşti în siguranţă. Să intrăm în casă şi să te 
încălzeşti, ce zici de asta? 

Ca şi când cuvântul cald ar fi fost tot ce avusese nevoie să 
audă, bărbatului începură să-i clănţăne iinţii. 

— S-s-sigur. 

Încercă să zâmbească, dar nu reuşi prea bine. Încă o 
dată, Jonesy era uimit de paloarea lui foarte pronunţată. 
Era frig în această dimineaţă, câteva grade peste zero, cel 
mult, însă obrajii bărbatului erau albi ca varul. Singura 
culoare a feţei lui, în afara petei roşii, o purtau umflăturile 
maronii de sub ochi. 

Jonesy îşi petrecu un braţ pe după umerii bărbatului, 
năpădit brusc de un absurd şi prostesc sentiment de 
tandreţe faţă de acest străin, un sentiment atât de puternic 
încât părea prima sa mare pasiune din timpul gimnaziului - 
Mary Jo Martineau, îmbrăcată într-o bluză albă fără mâneci 
şi într-o fustă de blugi dreaptă până la genunchi. Acum era 
absolut convins că bărbatul nu băuse - frica (şi poate 
sfârşeala) să fi fost mai degrabă de vină decât băutura 
pentru împleticeala picioarelor sale. Cu toate acestea, 
exista în respiraţia lui un miros anume - ceva ce aducea a 


banane. Îi amintea lui Jonesy de eterul pe care-l şpreia în 
dimineţile reci deasupra carburatorului primei sale maşini, 
un Ford din perioada războiului din Vietnam, ca să-l ajute să 
pornească. 

— Intrăm înăuntru? 

— Mda. F-frig. Slavă Cerului c-ai apărut. Asta e... 

— Cabana mea? Nu, e a unui prieten. 

Jonesy deschise uşa spălăcită de stejar şi-l ajută pe 
bărbat să treacă pragul. Străinul suspină adânc la 
atingerea aerului cald şi obrajii începură să i se înroşească. 
Jonesy se simţi uşurat să observa că, totuşi, mai era puţină 
viaţă în el. 


6 


Bivuac era o cabană destul de mare, judecând după 
standardele cabanelor situate în inima pădurii. Se intra 
direct în singura şi imensa cameră de la parter - bucătărie, 
sufragerie şi living, toate-ntr-una - dar mai erau două 
dormitoare în spate şi încă unul la etaj, sub streaşină. 
Camera cea mare era îmbibată în miros de pin, în 
strălucirea lui aromată şi eclatantă. Pe jos era întins un 
covor împletit, cu motivele tribului indian Navajo, iar pe 
perete atârna o carpetă a tribului Micmac reprezentând 
nişte bravi vânători, cu sulițe în mâini, împresurând un urs 
enorm. O masă de stejar pur, îndeajuns de lungă să încapă 
opt meseni la ea, delimita zona de sufragerie a încăperii. În 
bucătărie se afla o sobă cu lemne, iar în living era un 
şemineu; când erau pornite amândouă, căldura era atât de 
puternică încât te ameţea - asta chiar şi când afară erau 
sub douăzeci de grade. Peretele de vest era construit 
complet din geamuri, oferind panorama versantului lung şi 
abrupt ce dispărea din vedere înspre vest. Avusese loc un 
foc acolo prin anii şaptezeci, iar copacii înnegriţi încă se mai 
vedeau scofâlciţi în zăpada abundentă. Jonesy, Pete, Henry 
şi cu Beav numeau versantul acesta Viroaga, fiindcă aşa-l 
numiseră tatăl lui Beav şi prietenii lui. 


— O, Doamne, mulţumescu-Ţi Ţie şi-ţi mulţumesc şi ţie, îi 
spuse bărbatul cu căciulă portocalie lui Jonesy, iar când 
Jonesy rânji - erau prea mulţi de „mulţumesc" în vorbele lui 
- bărbatul râse strident ca şi când ar fi spus da, ştie, era o 
asociere amuzantă, dar nu se putuse abţine să nu-i 
mulţumească. Începu să inspire adânc, pentru câteva clipe 
părând unul dintre acei guru ai exerciţiilor fizice pe care-i 
vezi la televiziunea prin cablu dacă ai pachetul maximal. La 
fiecare exalare, vorbea: 

— Doamne, chiar am crezut că n-o mai duc mult... fost 
atât de frig... şi aerul era umed, asta-mi amintesc... mi- 
amintesc c-am gândit „O, băiete, o, Doamne, dacă va cădea 
totuşi zăpada"... am început să tuşesc şi nu m-am mai putut 
opri... se apropia ceva şi mi-am spus c-ar trebui să nu mai 
tuşesc, dacă era cumva un urs sau ceva, l-aş fi... ştii... l-aş fi 
provocat sau altceva... doar că nu m-am putut opri şi, după 
o vreme... ştii, a plecat singur. 

— Ai văzut noaptea un urs? Jonesy era în acelaşi timp 
fascinat şi consternat. Auzise c-ar fi urşi prin zonă - 
bătrânului domn Gosslin şi amicilor lui pierde-vară le plăcea 
la nebunie să spună poveşti cu urşi la gura sobei, mai ales 
celor din afara statului - dar gândul că acest bărbat, rătăcit 
fiind şi umblând singur prin pădure, fusese ameninţat de un 
urs în toiul nopţii era de-a dreptul groaznic. Era ca şi când 
ai asculta un marinar povestind despre un monstru marin. 

— Nu ştiu ce-a fost cu adevărat, spuse bărbatul şi-i 
aruncă dintr-o dată lui Jonesy cu coada ochiului o privire 
vicleană care lui nu-i plăcu şi pe care nu o înţelese. Nu sunt 
sigur, dar apoi n-au mai fost fulgere. 

— Şi fulgere? Doamne! Să nu fi fost neliniştea atât de 
veridică a bărbatului, Jonesy s-ar fi întrebat dacă nu-şi 
bătea cumva joc de el. De fapt, chiar se întreba acest lucru. 

— Fulgere din senin, cred, spuse bărbatul. Jonesy 
aproape că-l vedea cum se eschivează. Îşi scărpină pata 
roşie de pe obraz, care ar fi putut fi o degerătură. Dacă 
apar iarna, înseamnă că vine furtuna. 


— Şi le-ai văzut? Azi noapte? 

— Aşa cred. Bărbatul îi mai aruncă o privire piezişă, dar, 
de data aceasta, Jonesy nu sesiză nici un pic de viclenie în 
ea şi bănui că nici înainte nu fusese nimic. Nu observă acum 
decât oboseala omului. Mi-e totul confuz în amintire... de 
când m-am rătăcit, mă doare stomacul... întotdeauna mă 
doare când m-e fică, încă de când eram mic... 

Şi chiar că semăna cu un copil mic, gândi Jonesy, aş cum 
se uita în toate direcţiile cu ochii mari, cu un soi de 
inocenţă! Jonesy îl conduse spre canapeaua din faţa 
şemineului şi bărbatul se lăsă condus. F'ică. A spus până şi 
f'ică în loc de frică, asemenea unui copil. Un copil mic. 

— Dă-mi haina, spuse Jonesy şi, în vreme ce tipul mai 
întâi se descheie la nasturi şi apoi trase fermoarul de 
dedesubt, îşi aduse aminte cum crezuse că are de-a face cu 
o căprioară, cu un cerb, la dracu' - confundase unul dintre 
acei nasturi cu un ochi şi puţin lipsise să-l împuşte. 

Bărbatul trase fermoarul până la jumătate şi acolo se 
înţepeni, o parte a dispozitivului metalic prinzând 
materialul. Se uită - se chiori, de fapt - la el, ca şi când asta 
nu i se mai întâmplase niciodată. Când sări Jonesy să-l ajute, 
bărbatul îşi trase mâinile în lături, lăsându-i cale liberă, aşa 
cum ar face un băiat în clasa întâi când îşi pune galoşii 
greşit în picioare sau când îşi ia haina pe dos şi profesorul 
vine să-i dea o mână de ajutor. 

Jonesy reuşi să repare fermoarul şi îl trase în jos până la 
capăt. Afară, prin peretele de sticlă, Viroaga se vedea cum 
dispare în ceaţă, dar siluetele negre şi scofâlcite ale 
copacilor erau încă vizibile. De aproape douăzeci şi cinci de 
ani veneau aici împreună la vânătoare, de aproape douăzeci 
şi cinci de ani fără să rateze o singură ocazie şi niciodată nu 
căzuse zăpadă din abundență, cel mult fulguise puţin. Părea 
că situaţia era pe cale să se schimbe - deşi nimic nu era 
sigur. În zilele acestea, prezentatorii meteo de la radio şi de 
la televiziune făceau câţiva centimetri de zăpadă să pare o 
nouă eră glaciară. 


Preţ de câteva clipe, bărbatul nu făcu altceva decât să 
stea locului cu haina atârnându-i desfăcută şi cu zăpada 
topindu-i-se de pe cizme şi scurgându-se pe podeaua lăcuită 
şi uitându-se în sus către grinzi cu gura deschisă. Da, chiar 
semăna cu un puşti de şase ani - semăna cu Duddits. 
Aproape că te aşteptai să vezi mănuşile de lână cu un 
singur deget cum bălăngănesc prinse în capse la capătul 
mânecilor. Se scutură de haină exact în felul în care s-ar 
scutura un copil, coborându-şi pur şi simplu umerii şi 
lăsând-o să cadă. Dacă n-ar fi fost Jonesy acolo să o prindă, 
ar fi căzut pe podea şi s-ar fi îmbibat cu apa din bălțile de 
zăpadă topită. 

— Ce-i aia? Întrebă el. 

O clipă, Jonesy nu avu habar despre ce vorbea bărbatul, 
apoi îi surprinse privirea îndreptată spre împletitura 
atârnând de grinda din mijlocul camerei. Împletitura era 
colorată - roşu cu verde şi cu urme de galben-canar - şi 
semăna cu o pânză de păianjen. 

— E o capcană pentru vise, spuse Jonesy. O amuletă 
indiană. Se spune că te fereşte de coşmaruri. 

— E ata? 

Jonesy nu ştia dacă se referă la întreaga cabană (poate că 
tipul nu-l auzise înainte) sau doar la amuletă; oricare ar fi 
fost, răspunsul era acelaşi. 

— Nu, e a prietenului meu. Venim aici la vânătoare în 
fiecare an. 

— Câţi sunteţi? 

Urmărindu-l pe Jonesy cum îi agaţă haina în cuier, 
bărbatul tremura, cu braţele încrucişate pe piept, cu 
coatele prinse în palme. 

— Patru. Beaver - a lui e cabana - e plecat acum la 
vânătoare. Nu ştiu dacă-l va goni sau nu zăpada înapoi la 
cabană. Probabil că da. Pete şi cu Henry au plecat la 
magazin. 

— Magazinul lui Gosselin? Acolo? 

— Înî. Haide aici şi şezi pe canapea. 


Jonesy îl conduse la canapea, un colţar ridicol de mare. 
Aceste piese de mobilier se demodaseră cu mult timp în 
urmă, dar aceasta nu avea un miros urât şi încă nimic nu-şi 
găsise cuib în ea. Moda nu avea prea mare trecere la 
Bivuac. 

— Odihneşte-te, îi spuse şi-l lăsă singur pe canapea, 
tremurând şi clănţănind din dinţi cu palmele între 
genunchi. Deşi blugii lui aveau aspectul umflat pe care-l 
capătă când pe dedesubt mai e o pereche de izmene, 
bărbatul tremura de frig. Căldura-i adusese, totuşi, o urmă 
de culoare în obraji şi nu mai semăna acum cu un cadavru 
ci cu un difteric. 

Peter şi cu Henry dormeau împreună în dormitorul cel 
mare de la parter. Jonesy intră acolo val-vârtej, deschise uşa 
scrinului de cedru din stânga uşii şi scoase una din cele 
două pături de lână împăturite pe raftul de jos. În vreme ce 
traversa sufrageria către locul unde bărbatul şedea cuprins 
de friguri, îşi dădu seama că nu-l întrebase cel mai 
elementar lucru, ceea ce orice băiat de şase ani care are 
probleme cu fermoarul vroia să ştie. 

Aşezând pătura peste străinul întins pe canapeaua 
enormă, întrebă: 

— Cum te numeşti? Şi-şi dădu seama că ştia răspunsul cu 
aproximaţie. McCoy? McCann? 

Bărbatul pe care aproape că-l împuşcase se uită în sus la 
el, trăgându-şi imediat pătura până sub barbă. Pungile 
maronii de sub ochii lui erau străbătute de vinişoare vineţii. 

— McCarthy, spuse el. Richard McCarthy. 

Mâna lui uluitor de durdulie şi albă, acum că-şi scosese 
mâănuşile, ieşi de sub pătură ca un animal sperios. 

— lar pe tine? 

— Gary Jones, spuse el şi-i prinse mâna cu propria sa 
mâna, cea cu care aproape că apăsase trăgaciul. Cei mai 
mulţi îmi spun simplu Jonesy. 

— Mulţumesc, Jonesy. McCarthy se uită la el plin de 
seriozitate. Cred că mi-ai salvat viaţa. 


— O, n-aş folosi cuvintele astea, spuse Jonesy. Se uită din 
nou la pata roşie de pe obraz. O degerătură, doar o pată 
mică de degerătură. Asta trebuia să fie. 


CAPITOLUL 2 - BEAV 
1 


— Ştii că nu pot anunţa pe nimeni, nu-i aşa? Spuse 
Jonesy. Liniile de telefon nu ajung până aici. Avem un 
generator pentru curent electric, dar cam asta e toată 
tehnologia. 

McCarthy aprobă din cap, singura parte din el care se 
ivea de sub pătură. 

— Am auzit zgomotul generatorului, dar ştii cum e când 
te rătăceşti - zgomotele sunt înşelătoare. Uneori ţi se pare 
că le auzi din stânga, alteori din dreapta, apoi ai jura că vin 
din spate şi că-ntr-acolo trebuie să mergi. 

Jonesy dădu din cap, deşi nu ştia deloc cum e să te 
rătăceşti. Dacă nu puneai la socoteală acea săptămână şi 
ceva de după accident, când îşi petrecuse timpul bâjbâind 
într-o ceaţă ridicată de anestezice şi de durere, nu se 
rătăcise niciodată. 

— Încerc să-mi dau seama care ar fi cel mai înţelept lucru 
de făcut, spuse Jonesy. Atunci când Pete şi Henry se vor 
întoarce, te vom duce cu maşina înapoi la tabăra ta. Câţi 
sunteţi în echipă? 

Părea că McCarthy trebuie să se gândească pentru a 
răspunde. Aceasta, adăugată la felul nesigur în care 
umblase, îi întărea lui Jonesy ideea că bărbatul era în stare 
de şoc. Se întrebă dacă o noapte petrecută în mijlocul 
pădurii, rătăcit, ar putea avea acest efect; se întrebă dacă 
ar avea acest efect şi asupra lui. 

— Patru, spuse McCarthy după o pauză de gândire de un 
minut. Ca şi voi, băieţi. Vânam în perechi. Eu eram cu 
prietenul meu, Steve Otis. E avocat ca şi mine, în 
Showhegan. Cu toţii suntem din Showhegan, ştii, iar 
săptămâna aceasta e... foarte importantă pentru noi. 

Jonesy aprobă din cap şi zâmbi. 


— Mda. La fel şi la noi. 

— În orice caz, cred că m-am îndepărtat prea mult de el. 
Îşi scutură capul. Nu ştiu, îl auzeam pe Steve la dreapta 
mea, uneori îi vedeam vesta printre ramurile copacilor, apoi 
am... nu-mi mai amintesc. Cred că m-am luat cu alte 
gânduri - când te afli în pădure ai tendinţa să hoinăreşti cu 
mintea - şi, deodată, m-am trezit singur. Cred că am 
încercat să merg înapoi pe unde venisem, dar apoi s-a 
întunecat... Îşi mai scutură o dată capul. Totul mi-e confuz, 
dar da, suntem patru cu toţii, cred că ăsta e unul dintre 
puţinele lucruri de care sunt sigur. Eu, Steve, Nat Roper şi 
sora lui Nat, Becky. 

— Precis că sunt foarte îngrijoraţi din pricina ta. 

McCarthy păru la început surprins de idee, apoi o 
înţelese. Cu siguranţă la asta nu se gândise încă. 

— Mda, precis că sunt. Sigur că sunt. O, Doamne, fir-ar să 
fie. 

Jonesy trebui să-şi reţină un zâmbet. Când se pornea, 
McCarthy începea să semene puţin cu un personaj din 
filmul acela, Fargo. 

— Aşa că ar fi mai bine dacă te-am duce înapoi la tabăra 
ta. Asta doar dacă nu... 

— Nu vreau să vă fiu o povară... 

— Te vom duce. Dacă vom putea. Adică, s-a înrăutățit 
rapid vremea. 

— Chiar aşa, spuse McCarthy printre buze. Ar trebui să 
fie mai exacţi, având toţi acei sateliți şi toate acele radare 
Doppler cu senzori de mişcare şi Dumnezeu mai ştie ce 
altceva. S-a zis cu valul de aer rece, dar potrivit 
anotimpului, hâ? 

Jonesy se uită oarecum perplex la bărbatul de sub 
cuvertură, din care se vedea doar o faţă îmbujorată şi un 
smoc de păr şaten cuprins de calviţie. Prognozele ultimelor 
două zile pe care le auzise el - el, Pete, Henry şi Beav - 
anunţaseră, din contră, ninsoare. Unii dintre prezentatori 
îşi dăduseră cu presupusul şi spuseseră că s-ar putea ca 


ninsoarea să se transforme în ploaie, dar, în acea dimineaţă, 
tipul de la postul de radio din Castle Rock (WCAS era 
singurul post de radio pe care-l prindeau aici şi chiar şi 
acesta se auzea slab şi bâzâia din cauza paraziţilor 
atmosferici)  vorbise despre o  fulguială rapidă, 
cincisprezece-şaptesprezece centimetri de zăpadă depusă, 
urmată poate de-un alt val de ninsoare dinspre vest şi asta 
doar dacă temperatura se menținea scăzută şi dacă nu 
băteau curenţii spre ocean. Jonesy nu ştia de unde-şi aflase 
McCarthy prognoza meteo, dar cu siguranţă nu de la 
WCAS. Tipul era dat cu totul peste cap, asta era cu 
siguranţă explicaţia şi avea tot dreptul să fie bulversat. 

— Ţi-aş putea încălzi nişte supă. Ce zici de asta, 
McCarthy? 

McCarthy zâmbi recunoscător. 

— Cred c-ar fi minunat, spuse el. Azi-noapte m-a durut 
stomacul, iar azi-dimineaţă m-a chinuit de-a dreptul, dar 
acum mă simt mai bine. 

— Din cauza stresului, spuse Jonesy. Eu mi-aş fi vărsat 
maţele de frică. Aş fi făcut şi-n pantaloni, asta-i sigur. 

— N-am vomitat, spuse McCarthy. Sunt destul de sigur că 
n-am vomitat. Dar... - Încă o scuturare din cap; începuse să 
semene cu un tic. — Nu ştiu. Din cauza confuziei, totul mi se 
pare un coşmar. 

— Coşmarul s-a încheiat, spuse Jonesy. Se simţi puţin cam 
caraghios pronunţând aceste cuvinte - semăna cu mătuşa 
lui - dar era limpede că bărbatul avea nevoie de o 
încurajare. 

— Foarte bine, spuse McCarthy. Mulţumesc. Chiar mi-ar 
plăcea nişte supă. 

— Avem de roşii, de pui şi cred că mai este o conservă de 
Chunky Sirloin. Care e pe gustul tău? 

— De pui, spuse McCarthy. Mama spunea întotdeauna că 
supa de pui e cel mai bun remediu atunci când nu te simţi 
bine. 


Rânji cât timp spuse acestea, iar Jonesy încercă să alunge 
şocul care încerca să-i stăpânească trăsăturile feţei. Dinţii 
lui McCarthy erau albi şi egali, cam prea egali ca să nu fie 
vorba de nişte implanturi, având în vedere şi vârsta 
bărbatului, adică în jur de patruzeci şi cinci de ani. Însă cel 
puţin patru dintre ei lipseau - caninii de sus (cei pe care 
tatăl lui Jonesy îi numea „dinţii de vampir") şi cei doi dinţi 
de jos, chiar din faţă - aceştia, Jonesy nu ştia cum se 
numeau. Un alt lucru ştia, totuşi: McCarthy nu avea 
cunoştinţă de dispariţia lor. Nimeni care are cunoştinţă de 
asemenea lipse nu şi le expune cu dezinvoltură, chiar şi în 
situaţiile cum era aceasta. Sau aşa credea Jonesy. Un fior 
rece îi străbătu viscerele, un fel de apel telefonic de 
nicăieri. Se întoarse spre bucătărie înainte ca McCarthy să-i 
observe faţa schimonosită de uimire şi să se întrebe ce nu 
era în regulă. Poate să întrebe ce nu era în regulă. 

— O comandă de supă de pui vine imediat. Ce spui de 
nişte sandvişuri cu brânză la grătar lângă ea? 

— Dacă nu-ţi dă bătăi de cap. Şi spune-mi Richard, vrei? 
Sau Rick, aşa e şi mai bine. Când îmi salvează cineva viaţa, 
îmi place să facem trecerea spre numele mic cât mai 
curând posibil. 

— Rick să fie atunci, sigur. Ar fi bine să faci ceva cu dinţii 
ăia, Rick, înainte să trebuiască să apari din nou în faţa unui 
judecător. 

Sentimentul că ceva nu era în regulă devenise foarte 
puternic. Era vorba de acel declic, ca atunci când aproape 
că-i ghicise numele lui McCarthy. Încă se afla la o bună 
distanţă de la dorinţa de a-l fi împuşcat când îl avusese în 
cătarea puştii, dar începuse deja să-şi dorească cu ardoare 
ca McCarthy să fi păstrat dracului distanţa faţă de copacul 
şi de viaţa lui. 


2 


Supa se încălzea pe sobă, iar el pregătea sandvişurile cu 
brânză, când prima rafală de vânt lovi cabana, fâcând-o să 


se tânguie şi ridică zăpada de la pământ într-un văl frenetic. 
Pentru o vreme, până şi siluetele negre şi scofâlcite ale 
copacilor din Viroagă pieriră şi nu se mai văzu altceva prin 
fereastră decât albul zăpezii; era ca şi când cineva montase 
un ecran mare de cinema în faţa ferestrelor. Pentru prima 
dată, Jonesy simţi o umbră de nelinişte nu în ceea ce-i 
privea pe Pete şi pe Henry, care probabil că se întorceau de 
la magazinul lui Gosselin în Scout-ul lui Henry, ci pentru 
Beav. Se putea spune că, dacă ştia cineva pădurile de aici, 
acela era Beav, dar nimic nu era sigur într-o furtună de 
zăpadă - zarurile-s aruncate, aceasta era o altă vorbă de 
duh pesimistă a tatălui său, probabil nu la fel de bună ca nu- 
ți poţi face singur norocul, dar nici foarte rea. Sunetul 
generatorului i-ar fi putut fi de ajutor lui Beav, dar, cum 
spusese McCarthy, sunetele au un fel al lor de-a te înşela. 
Mai ales dacă începea şi vântul să dea din copite, aşa cum, 
se pare, se hotărâse să facă acum. 

Mama îl învățase cele câteva lucruri elementare despre 
gătit pe care le ştia, iar unul dintre ele ţinea de arta 
pregătirii sandvişurilor cu brânză la grătar. Pune la-nceput 
un pic de mustard, spunea ea - mustard fiind pentru Janet 
Jones muştar - şi-apoi unge cu unt felia aia nenorocită de 
pâine, nu tava. Unge tava cu unt şi-o să mănânci numa! 
pâine prăjită cu-o ţâră de brănză-năuntru. Niciodată nu 
înţelesese cu ce poate afecta rezultatul final faptul că 
ungeai cu unt felia, nu tava, dar întotdeauna pregătise 
sandvişul după reţeta mamei, deşi era o pacoste să ungi 
partea de sus a sandvişurilor în vreme ce partea de jos se 
prăjea. La fel de ascultător, n-ar fi stat niciodată cu cizmele 
în casă... fiindcă mama îi spusese întotdeauna că „îi sug 
picioarele". Habar nu avea ce însemna asta, dar până şi 
acum, bărbat de aproape patruzeci de ani fiind, îşi scotea 
cizmele din picioare de-ndată ce intra în casă, ca să nu-i 
sugă picioarele. 

— Cred c-o să-mi fac şi eu o bunătate de-asta, spuse el şi 
aşeză sandvişurile în tavă, cu partea unsă în jos. Supa 


începuse să aburească şi mirosea bine - mirosea a confort. 

— Bună idee. Sper să nu fi păţit nimic prietenii tăi. 

— Mda, zise Jonesy. Amestecă o dată în supă. Unde e 
tabăra voastră? 

— Păi, obişnuiam să vânăm pe Mars Hill, lângă o cabană 
a lui Nat şi a lui Becky, dar un binecuvântat cretin i-a dat 
foc acum două veri. A băut şi apoi a lăsat ţigara aprinsă 
nesupravegheată, cel puţin aşa a spus căpitanul de 
Pompieri. 

Jonesy aprobă din cap. 

— Nu-i o poveste chiar nouă. 

— Compania de asigurări i-a despăgubit. Noi însă am 
rămas fără un adăpost pentru expedițiile de vânătoare. 
Începusem să cred că acesta avea să fie sfârşitul lor, când 
Steve a găsit o cabană frumoasă în Kineo. Cred că e un 
cătun izolat, face parte din regiunea Jefferson, dar i se 
spune Kineo de către puţinii oameni care locuiesc acolo. Ai 
auzit de locul ăsta? 

— ÎL ştiu, spuse Jonesy, vorbind printre buzele care-i 
păreau imposibil de amorţite. Tocmai primea un alt apel 
telefonic din-acelea de nicăieri. Bivuac se afla la vreo 
treizeci de kilometri de magazinul lui Gosselin. Kineo se afla 
la vreo cincizeci de kilometri vest de magazin. Asta însemna 
optzeci de kilometri în total. Ar fi trebuit să creadă că 
bărbatul care şedea pe canapea şi căruia nu i se vedea 
decât capul de sub cuvertură rătăcise cale de optzeci de 
kilometri şi asta începând cu după-amiaza zilei de ieri? Era 
absurd. Era imposibil. 

— Miroase bine, spuse McCarthy. 

Chiar aşa era, dar lui Jonesy nu-i mai era foame. 


3 


Tocmai aducea potolul în sufragerie, când auzi paşi pe 
piatra din faţa cabanei. O clipă mai târziu se deschise uşa şi 
intră Beaver. Zăpada se rotea în jurul picioarelor lui într-o 
ceaţă dănţuitoare. 


— Cristoase-păroase, spuse Beav. - Pete alcătuise cândva 
o listă cu beav-isme, iar Cristoase-păroase ocupa unul 
dintre primele locuri, alături de deja istoricele puță-n-raţă şi 
pupă-mă-n cur. Expresii Zen şi profane în acelaşi timp. - 
Credeam c-o să-mi petrec noaptea acolo, cân' văzui lumina. 
- Îşi înălţă mâinile către tavan, cu degetele împletite. Văzui 
lumina, lisuse, daaa, laudă şi mărire Ţie... Atunci începură 
să i se dezaburească ochelarii şi observă străinul de pe 
canapea. Îşi lăsă mâinile încet jos, apoi zâmbi. Acesta era 
unul dintre motivele pentru care-l plăcuse Jonesy încă din 
şcoala primară, deşi Beav era uneori obositor şi nici nu era 
cel mai strălucitor bec din candelabru, nici pe departe: 
prima lui reacţie în faţa neprevăzutului era un zâmbet, nu o 
încruntare. 

— Bună, zise el. Sunt Joe Clarendon. Tu cine eşti? 

— Ricky McCarthy, spuse el şi se ridică în picioare. Pătura 
căzu la pământ şi Jonesy observă că are o burtică destul de 
pronunţată sub sveter. Păi, gândi el, măcar în asta nu-i 
nimic ciudat, e boala bărbaţilor de vârstă mijlocie, care ne 
va ucide cu milioanele în următorii aproximativ douăzeci de 
ani. 

McCarthy întinse mâna, încercă să facă un pas în faţă şi 
aproape că se împiedică de cuvertură. Dacă n-ar fi sărit 
Jonesy să-l prindă de umeri, probabil că ar fi dat cu nasul de 
pământ, răsturnând măsuţa pentru cafea pe care mâncarea 
nu era încă aşezată. Încă o dată, Jonesy fu uimit de lipsa de 
coordonare în mişcări a bărbatului - îl făcea să-şi aducă 
aminte de el însuşi cu puţin înainte de venirea primăverii, 
când încerca să înveţe, pentru a doua oară în viaţa lui, să 
umble. Se uită acum mai atent la pata de pe obrazul lui 
McCarthy şi-şi dori să n-o fi făcut. Nu era vorba de o 
degerătură. Arăta ca un fel de tumoare a pielii sau ca o 
aluniţă din care crescuseră firişoare de par. 

— Oau, oau, mişc-o-ncet, da' cu cap, spuse Bea-ver, 
făcând un salt înainte. Îl prinse pe McCarthy de braţ şi-l 
scutură până ce Jonesy crezu că McCarthy va sfârşi totuşi 


prăbuşit peste măsuţa pentru cafea. Fu bucuros când Beav 
- în toată măreţia lui de un metru şaizeci şi opt, cu zăpada 
încă topindu-i-se printre şuviţele de păr negre şi lungi, de 
hippie - se dădu cu un pas în spate. Beav încă zâmbea, 
chiar mai larg ca înainte. Cu părul lung până la umeri şi cu 
ochelarii cu rame groase, părea fie un matematician de 
geniu, fie un ucigaş în serie. De fapt, era dulgher. 

— Rick cel de faţă a trecut prin nişte peripeții, spuse 
Jonesy. S-a pierdut ieri şi şi-a petrecut noaptea în pădure. 

Zâmbetul lui Beaver rămase la locul lui, dar deveni puţin 
îngrijorat. Jonesy intuia ce avea să urmeze şi-i făcu semn lui 
Beaver să tacă - căpătase impresia că McCarthy era un om 
destul de religios şi că nu se dădea în vânt după blasfemii - 
dar, desigur, să-i ceri lui Beaver să-şi ţină gura era ca şi 
când i-ai cere vântului să nu sufle. 

— Curvă-n-titirez! Strigă el acum. A dracu' de groaznic! 
Stai jos! Mănâncă! Şi tu, Jonesy. 

— Mnu, spuse Jonesy, mănâncă tu porţia mea. Tu eşti cel 
care tocmai ai venit de afară din ninsoare. 

— Eşti sigur? 

— Sigur. Eu o să-mi fac o omletă. Rick o să-ţi povestească 
şi ţie ce-a păţit. Poate-o să ţi se pară mai logic decât mi s-a 
părut mie, gândi el. 

— Bine. Beaver îşi dădu jos jacheta (roşie) şi vesta 
(portocalie, desigur). Vru să le arunce pe mormanul de 
lemne, dar se răzgândi: Stai, stai puţin, am ceva ce cred că 
ţi-ar plăcea. Îşi afundă mâna într-unui din buzunarele 
jachetei, scotoci şi scoase la iveală o carte în format de 
buzunar, destul de îndoită, dar nu într-atât încât să nu 
poată fi citită. Pe copertă dansau demoni mici cu cozi 
bifurcate: Vicii minore, de Robert Parker. Era cartea pe 
care o citise Jonesy în adăpostul din copac. 

Beav i-o întinse, zâmbind. 

— Sacul de dormit l-am lăsat acolo, dar m-am gândit că 
nu vei putea adormi la noapte dacă nu vei ti cine e ucigaşul. 


— N-ar fi trebuit să urci după ea, spuse Jonesy, dar se 
simţea mişcat de gest în felul în care numai Beaver îl putea 
mişca. Beav venise prin furtuna de zăpadă şi nu putuse 
vedea dacă Jonesy se afla în adăpost sau nu; nu foarte clar, 
oricum. L.-ar fi putut striga, dar pentru Beav asta nu era 
îndeajuns, Beav trebuia să vadă cu ochii lui. 

— Nici o problemă, spuse Beaver şi se aşeză lângă 
McCarthy, care se uita la el aşa cum se uită cineva la un 
animal mic şi exotic. 

— Păi, mulţam, spuse Jonesy. Ia tu sandvişul ăla. Eu îmi 
voi pregăti nişte ouă. Porni spre bucătărie, apoi se opri: Ce 
ştii despre Pete şi Henry? Crezi că se vor întoarce cu bine? 

Beav deschise gura, dar, înainte să poată răspunde, 
vântul se tângui iarăşi, izbindu-se de cabană, făcând pereţii 
să tremure şi îşi înălţă glasul într-un fluierat pe la streşini. 

— O, nu-i decât o ninsoare trecătoare, spuse Beaver când 
se opri vântul. Vor ajunge fără nici o problemă. Să ieşim din 
nou afară, dacă va veni cu adevărat vântul dinspre nord, 
asta ar putea fi cu totul altă poveste. 

Începu să înfulece sandvişul cu brânză la grătar. Jonesy 
se duse în bucătărie să-şi pregătească omleta şi să mai 
încălzească o conservă cu supă. Se liniştise în privinţa lui 
McCarthy, acum că Beaver era aici. Adevărul era că 
întotdeauna se simţea mai bine când îl avea pe Beav prin 
preajmă. Nebunesc, dar adevărat. 


4 


Pe când termină el de pregătit omleta şi încălzise şi supa, 
McCarthy discuta deja cu Beaver ca şi când ar fi fost 
prieteni vechi, de cel puţin zece ani. Dacă McCarthy se 
simţea jignit de discursul presărat cu obscenităţi cel mai 
adesea comice, Beav contrabalansa cu extraordinarul său 
şarm. 

— Asta nu se poate explica, îi spusese Henry cândva. E- 
un şarlatan simpatic, asta-i tot - nu poţi să nu-l placi. Din 


cauza asta nu doarme niciodată singur - cu siguranţă nu-i 
cad femeile în braţe din cauza felului cum arată. 

Jonesy îşi aduse omleta şi supa în sufragerie, străduindu- 
se să nu şchiopăteze - uimitor cât de tare îl durea şoldul pe 
vreme proastă; întotdeauna crezuse că aceasta era o vorbă 
a bătrânilor, dar iată că se înşelase - şi se aşeză pe un scaun 
aflat la capătul canapelei. Aparent, McCarthy mai mult 
vorbea decât mânca. De-abia dacă se atinsese de supă şi 
mâncase doar jumătate din sandviş. 

— Ce mai faceţi voi, băieţi? Întrebă Jonesy. Presără piper 
peste omletă şi se apucă să mănânce cu poftă; se părea că-i 
revenise complet apetitul. 

— Suntem doi codoşi fericiţi, spuse Beaver, dar, deşi fu la 
fel de sarcastic ca întotdeauna, lui Jonesy i se păru că e 
îngrijorat, poate chiar alarmat. Rick îmi povestea despre 
aventurile lui amoroase. Sunt la fel de interesante ca şi cele 
din revistele pentru bărbaţi pe care le aveau la frizerie 
când eram copil. Se întoarse spre McCarthy, continuând să 
zâmbească - acesta era Beav, întotdeauna zâmbitor - şi-şi 
trecu mâna prin cascada sa de păr negru şi bogat: Bătrânul 
Castonguay era frizer în cartierul nostru din Derry, când 
eram puşti; m-a speriat atât de tare cu foarfecele lui, încât 
de-atunci nu mai calc pragul nici unei frizerii. 

McCarthy zâmbi timid, dar nu spuse nimic. Luă cealaltă 
jumătate de sandviş, se uită la ea, apoi o aşeză la loc în 
farfurie. Pata roşie de pe obrazul lui strălucea ca un tăciune 
aprins. Beaver, între timp, se grăbi să muşte din sandvişul 
lui, ca şi când s-ar fi temut de ce-ar spune McCarthy dacă i 
s-ar oferi şi cea mai mică ocazie. Afară, ningea din ce în ce 
mai abundent, sufla şi vântul, iar Jonesy se gândi la Henry şi 
la Pete conducând prin ninsoare. Acum se aflau probabil pe 
Deep Cut Road, în bătrânul Scout al lui Henry. 

— Nu numai că Rick aici de faţă aproape c-a fost devorat 
de un animal în mijlocul nopţii - el crede că a fost un urs - 
dar şi-a pierdut şi puşca. Un Remington nou-nouţ de calibru 
30, la dracu'; p-ăla n-o să-l mai vezi nici într-o mie de ani. 


— Ştiu, spuse McCarthy. Culoarea din obraji îi pierea din 
nou şi era înlocuită de plumburiul acela de dinainte. Nici 
măcar nu-mi amintesc când am lăsat-o din mână, sau... 

Fără veste, se auzi un pârâit înfundat, ca fâlfâitul aripilor 
unei lăcuste. Jonesy îşi simţi părul de pe ceafă ridicându-se, 
crezând că e vorba de ceva ce intrase pe coşul şemineului. 
Apoi îşi dădu seama că venise dinspre McCarthy. Auzise 
nişte băşini puternice la viaţa lui, auzise şi unele foarte 
lungi, dar nici una nu fusese ca aceasta. Părea că se 
continuă la infinit, deşi nu putuse dura mai mult de câteva 
secunde. Apoi îl lovi mirosul. 

McCarthy ridicase lingura; o scăpă acum la loc în bolul cu 
supă aproape neatinsă şi-şi duse mâna dreaptă la obrazul 
pătat într-un gest aproape femeiesc de stânjeneală. 

— O, Doamne, îmi cer scuze, spuse el. 

— Nu-i nevoie, e mai mult loc afară decât înăuntru, spuse 
Beaver, dar n-o spuse decât din instinct, din instinct şi din 
obişnuinţa dobândită de-a lungul vremii - Jonesy observă că 
era la fel de şocat de miros ca şi el însuşi. Nu era vorba de 
mirosul sulfuros de ouă stricate care te făcea să râzi şi să-ţi 
dai ochii peste cap şi să-ţi fluturi palma prin faţa nasului, 
strigând O, lisuse, cine-a dat în brânză? Nu era vorba nici 
de o băşină din-aceea mirosind a gaz metan de mlaştină. 
Era vorba de mirosul pe care Jonesy îl simţise în respiraţia 
lui McCarthy înainte, doar că acum era mai puternic - un 
amestec de eter şi banane prea coapte, asemenea lichidului 
pe care-l torni în carburator în dimineţile cu temperaturi 
sub zero grade. 

— O, Doamne, ce-ngrozitor, spuse McCarthy. Îmi pare- 
atât de rău! 

— Nu face nimic, serios, spuse Jonesy, dar stomacul i se 
adunase, asemenea unui animal protejându-se de un atac. 
Nu-şi va mai termina prânzul; în nici un caz nu-l va mai 
putea termina. Nu-l deranjau băşinile de obicei, dar aceasta 
chiar că puţea! 


Beav se ridică de pe canapea şi deschise o fereastră, 
dând drumul înăuntru unei rafale de zăpadă şi unui 
binecuvântat curent de aer proaspăt. 

— Nu-ţi face griji din pricina asta, partenere... dar a fost 
o băşină chiar prea coaptă. Ce dracu'-ai mâncat? Căcat de 
marmotă? 

— Iarbă şi muşchi şi încă altceva, nu ştiu sigur ce, spuse 
McCarthy. Îmi era atât de foame, ştiţi, că trebuia să mănânc 
ceva, dar nu ştiu mai nimic despre supraviețuirea în 
sălbăticie, n-am citit nici o carte de Euell Gibbons... şi a mai 
fost şi întuneric. 

Rosti aceste ultime cuvinte ca lovit de inspiraţie. Jonesy 
se uită la Beaver, încercând să-i prindă privirea, să vadă 
dacă ştiu amândoi acelaşi lucru: că McCarthy minţea. 
McCarthy habar nu avea ce mâncase în pădure; habar nu 
avea dacă mâncase ceva. Nu voia decât să dea o explicaţie 
pentru acel neaşteptat şi teribil horcâit de broască. Şi 
pentru putoarea care-l urmase. 

Vântul suflă încă o dată, o rafală ca un suspin profund 
care trimise o nouă trombă de zăpadă prin fereastra 
deschisă, însă, cel puţin, împrospătă aerul dinăuntru şi 
pentru asta îi mulţumeau lui Dumnezeu. 

McCarthy se aplecă în faţă atât de repede c-ai fi crezut că 
e propulsat de un arc şi, când rămase cu capul între 
genunchi, Jonesy avu o imagine destul de clară a ceea ce 
avea să urmeze; adio covor Navajo, mi-a făcut plăcere să te 
cunosc. Era limpede că şi Beav se gândea la acelaşi lucru; 
îşi trase în spate picioarele, până atunci întinse în faţă, ca să 
nu fie stropit. 

Dar, în locul vomei, din gâtul lui McCarthy ieşi un râgâit 
prelung şi profund - zgomotul scos de o maşinărie dintr-o 
fabrică pusă la munci prea grele. Ochii lui McCarthy ieşiră 
din orbite ca nişte bile de sticlă, iar pielea de pe obraji i se 
întinse atât de tare că i se văzură urmele craniului pe la 
pomeţi. Continuă la infinit, un sunet huruit şi gâjâit, iar, 


când se termină, zgomotul scos de generatorul din spatele 
cabanei păru mai puternic ca de obicei. 

— Am auzit destule râgâituri puternice până acum, dar 
acesta le umbreşte pe toate, spuse Beav. O spuse cu un 
respect natural şi sincer. 

McCarthy se lăsă pe spate cu ochii închişi, cu colturile 
buzelor lăsate în jos în ceea ce lui Jonesy i se păru a fio 
expresie de ruşine, durere sau amândouă laolaltă. Încă o 
dată, simţi izul de banane şi eter, un miros de ferment activ 
a ceva ce tocmai a început să macereze. 

— O, Doamne, îmi pare foarte rău, spuse McCarthy fără 
să-şi deschidă ochii. Mi se întâmplă asta de dimineaţă, de 
când s-a ivit lumina. Şi mă doare din nou stomacul. 

Jonesy schimbă cu Beav o privire discretă, îngrijorată. 

— Ştii ce cred eu? Întrebă Beaver. Cred că trebuie să te 
întinzi şi să dormi puţin. Probabil că ai stat treaz toată 
noaptea, atent la ursul ăla nenorocit sau ce-o fi fost el. Eşti 
epuizat şi cu nervii la pământ şi fute-o-buhă ştie cu ce 
altceva la pământ. Ai nevoie să tragi jaluzelele un pic, 
câteva ore şi-o să te simţi apoi ca după ploaie. 

McCarthy se uită la Beaver cu o recunoştinţă atât de 
jalnică încât Jonesy se simţi puţin ruşinat că e de faţă. Deşi 
pielea lui McCarthy era încă plumburie, începuse să 
transpire - broboane mari i se formau la sprâncene şi 
tâmple şi se rostogoleau apoi pe obraz asemenea unui ulei 
fin. Asta în ciuda curentului de aer rece care circula prin 
încăpere. 

— Ştii ce? Spuse el. Cred că ai dreptate. Sunt obosit, 
chiar aşa. Mă doare stomacul, dar asta e doar din cauza 
stresului. Şi pentru că am mâncat tot soiul de lucruri, 
frunze şi alte... Doamne, oh, Doamne, nu ştiu... tot soiul de 
lucruri. Se scărpina la obraz. Arată rău chestia asta de pe 
faţa mea? Sângerează? 

— Nu, spuse Jonesy. E doar roşie. 

— E-o erupție, spuse McCarthy cu resemnare. Îmi iese 
acelaşi lucru de la alune. O să mă întind. Asta-i soluţia, chiar 


aşa. 

Se ridică în picioare, dar se clătina. Beaver şi Jonesy 
săriră amândoi să-l ajute, dar McCarthy îşi reveni înainte ca 
ei să facă ceva. Jonesy putea jura că ceea ce luase el drept 
burta unui om de vârstă mijlocie dispăruse aproape 
complet. Era posibil aşa ceva? Să fi dat bărbatul atât de 
multe gaze afară? Nu ştia. lot ce ştia era că auziseră o 
băşină serioasă şi un râgâit chiar şi mai serios, genul acela 
de lucruri despre care povesteşti apoi vreme de douăzeci 
de ani sau mai mult, când începi cu Obişnuiam să mergem 
la cabana lui Beaver Clarendon în fiecare an, în prima 
săptămână a sezonului de vânătoare şi, într-un noiembrie - 
în 2001 era, în anul marii furtuni de toamnă - a venit peste 
noi un tip... Da, ar fi o poveste bună, oamenii ar râde la 
partea cu băşina şi râgâitul puternice, oamenii întotdeauna 
râd la poveşti despre băşini şi râgâituri. Nu va povesti, 
totuşi, partea în care fusese la distanţă de un milimetru să 
apese pe trăgaciul Garand-ului său şi să-i ia viaţa lui 
McCarthy. Nu, acea parte n-o va povesti. Nu-i aşa? 

Pete şi Henry ocupau acelaşi dormitor, aşa că Beaver îl 
duse pe McCarthy în celălalt dormitor de la parter, cel pe 
care-l folosea Jonesy. Beav îi aruncă o privire care cerea 
înţelegere, iar Jonesy ridică din umeri. La urma urmei, era 
singura cameră disponibilă. Jonesy va putea sta cu el în 
cameră la noapte - doar făcuseră asta de multe ori când 
erau copii - şi, ca să fie sincer, nu credea că McCarthy ar fi 
reuşit oricum să urce scările. Îl îngrijora din ce în ce mai 
mult chipul transpirat şi pământiu al bărbatului. 

Jonesy era tipul de bărbat care-şi aranja patul, după 
care-l îngropa sub cărţi, hârtii, haine, pungi şi diverse 
obiecte de toaletă. Le mătură acum pe toate cu mâna cât 
putu de repede şi trase pătura la o parte. 

— Vrei să uzi colacu', partenere? Întrebă Beav. 

McCarthy scutură din cap. Părea aproape hipnotizat de 
cearşaful albastru şi curat pe care-l scosese Jonesy la iveală 
de sub pătură. Jonesy fu uimit încă o dată de cât de sticloşi 


erau ochii bărbatului. Asemenea ochilor unui trofeu de 
vânătoare împăiat. Imediat, fără voia lui, văzu sufrageria 
casei sale din Brookline, orăşelul acela rezidenţial uşă-n uşă 
cu Bostonul. Covoare împletite, mobilă în stil american 
vechi... şi capul lui McCarthy atârnat deasupra şemineului. 
P-ăsta l-am prins în Maine, le-ar spune musafirilor la 
petrecerile cu cocteil. Mare, nenorocitul; m-a costat o avere 
să-l împăiez. 

Închise ochii şi, când îi deschise, Beav se uita la el 
alarmat. 

— Mă înţeapă şoldul, spuse el. Scuze. Domnule McCarthy 
- Rick - ar fi mai bine să-ţi dai jos sveterul şi pantalonii. Şi 
cizmele, desigur. 

McCarthy se uită la el ca un om trezit din vis. 

— Sigur, spuse. Chiar aşa. 

— Ai nevoie de ajutor? Întrebă Beaver. 

— Nu, Doamne, nu. McCarthy părea alarmat sau amuzat, 
sau amândouă de-odată. Nu-s chiar atât de obosit. 

— Îl las, atunci, pe Jonesy să supravegheze treaba. 

Beaver se strecură afară din cameră şi McCarthy începu 
să se dezbrace, scoţându-şi întâi sveterul peste cap. Sub el, 
purta o vestă roşu-şi-negru de vânător, iar sub ea o helancă 
termică. Şi, da, burta se vedea mai mică sub helancă, 
Jonesy era sigur de asta. 

Ei bine - aproape sigur. Cu numai o oră în urmă, îşi aduse 
aminte, fusese sigur că haina lui McCarthy era capul unei 
căprioare. 

McCarthy se aşeză în scaunul de lângă fereastră să-şi dea 
jos cizmele şi atunci se mai auzi o băşină - nu atât de 
prelungă cum fusese prima, dar la fel de puternică şi de 
profundă. Nici unul dintre ei nu scoase o vorbă despre asta 
sau despre mirosul care urmă, un miros destul de puternic 
în încăperea mică să-i aducă lacrimi în ochi lui Jonesy. 

McCarthy îşi scoase cizmele printr-o smucitură - bufniră 
înfundat pe podeaua de lemn - apoi se ridică şi-şi desprinse 
cureaua de la brâu. Când îşi dădea jos blugii albaştrii, 


scoțând la iveală partea de jos a echipamentului său termic, 
intră Beav, ţinând în miîini un vas de ceramică adus de la 
etaj. Îl aşeză la capul patului. 

— Asta, în caz că trebuie să... ştii tu, să borăşti. Sau dacă- 
ţi vine-un pachet din-ăla pentru care tre' să semnezi 
imediat. 

McCarthy se uită la el cu o privire goală, care-l alarmă pe 
Jonesy: în fostul lui dormitor se afla un străin, arătând ca o 
fantomă cum stătea aşa, cu izmenele lui lălâi atârnându-i pe 
picioare; era un străin bolnav Întrebarea era, cât de 
bolnav? 

— În caz că nu reuşeşti să ajungi la baie, îi explică Beav. 
Care baie, apropo, e aproape. O iei la dreapta cum ieşi din 
dormitor, dar să nu uiţi că e a doua uşă cum mergi pe 
coridor, bine? Dacă uiţi şi intri pe prima, o să te caci în 
debaraua cu rufe. 

Pe Jonesy îl pufni râsul şi nu-i păsă chiar deloc de sunetul 
pe care-l scoase: ascuţit şi puţin isteric. 

— Acum mă simt mai bine, spuse McCarthy, dar Jonesy nu 
detectă nici un pic de sinceritate în vocea bărbatului. Iar 
bărbatul doar stătea acolo, în picioare, în izmene, ca un 
android ale cărui circuite de memorie au fost pe trei 
sferturi şterse. Înainte mai manifestase puţină viaţă, dacă 
nu chiar vivacitate; acum pieriseră amândouă, asemenea 
culorii din obraji. 

— Haide, Rick, spuse Beaver cu calm. Întinde-te şi fă-ţi 
somnul de frumuseţe. Dă-i bice şi recapătă-ţi forţele. 

— Da, bine. 

Se aşeză pe patul proaspăt desfăcut şi se uită pe 
fereastră. Ochii îi erau larg deschişi şi goi. Lui Jonesy i se 
păru că mirosul din cameră se împrăştie, dar poate că se 
obişnuise numai cu el, aşa cum te obişnuieşti cu mirosul 
cuştii maimuţelor la grădina zoologică dacă rămâi destul de 
mult timp în faţa ei. 

— Doamne, uite ce mai ninge! 

— Mda, spuse Jonesy. Cum îţi simţi stomacul acum? 


— E mai bine. Ochii lui McCarthy se îndreptară spre faţa 
lui Jonesy. Avea privirea fixă a unui copil înspăimântat. Îmi 
pare rău că mi-a scăpat acel pârţ înainte - n-am mai făcut 
aşa ceva până acum, nici măcar în armată, când mâncam 
fasole aproape în fiecare zi - dar acum mă simt mai bine. 

— Sigur nu vrei să mergi la baie înainte să te culci? 
Jonesy avea patru copii şi întrebarea aceasta îi veni aproape 
automat. 

— Nu. Am făcut pipi în pădure, înainte să mă găseşti. 
Mulţumesc că m-ai primit înăuntru. Vă mulţumesc 
amândurora. 

— Ah, la naiba, spuse Beaver şi-şi mută, stânjenit, 
greutatea de pe un picior pe celălalt. Oricine-ar fi făcut la 
fel. 

— Poate, spuse McCarthy. Sau poate că nu. Biblia spune: 
„lată, Eu stau la uşă şi bat." 

Afară, vântul suflă şi mai fioros, făcând Bivuacul să se 
scuture. Jonesy aşteptă ca McCarthy să termine de vorbit - 
părea că mai are ceva de spus - însă bărbatul îşi trase doar 
picioarele în pat şi se acoperi cu pătura. 

De undeva adânc din patul lui Jonesy se mai auzi un 
pârţâit prelung şi profund, iar Jonesy hotări că-i ajunsese 
câte se întâmplaseră până atunci. Una era să adăposteşti 
un călător străin când îţi venea la uşă, în pragul unei 
furtuni; alta era să-i stai prin preajmă când dezamorsa o 
serie de bombe cu gaz intestinal. 

Beaver îl urmă afară din cameră şi închise uşa cu 
blândeţe în urma lui. 


5 


Când începu Jonesy să vorbească, Beav scutură din cap, 
îşi ridică degetul la buze şi-l conduse pe Jonesy prin 
sufragerie spre bucătărie, care era locul cel mai departe de 
McCarthy, în afară de şopronul din spatele cabanei. 

— Doamne, suferă cumplit tipu', spuse Beaver, iar Jonesy 
observă sub lumina crudă a tuburilor cu neon din bucătărie 


cât de îngrijorat era prietenul său. Beav scotoci în 
încăpătorul buzunar al halatului, găsi o scobitoare şi începu 
să o ronţăie. În trei minute - atât cât îi trebuia unui fumător 
împătimit să-şi termine ţigara - avea să o transforme într-o 
grămăjoară de aşchii flexibile. Jonesy nu ştia cum rezistau 
dinţii (sau stomacul) lui la aşa ceva, dar avea obiceul acesta 
de o viaţă întreagă. 

— Sper să greşeşti, dar... Jonesy îşi scutură capul. Ai mai 
mirosit ceva asemănător vreodată? 

— Mnu, spuse Beaver. Dar sunt mult mai multe în 
neregulă cu tipul decât faptul că are stomacul deranjat. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, în primul rând, crede că suntem în unsprezece 
noiembrie. 

Jonesy habar nu avea despre ce vorbea Beav. În 
unsprezece noiembrie ajunseseră ei aici, înghesuiți în 
Scout-ul lui Henry, ca de obicei. 

— Beav, e miercuri. Suntem în paisprezece. 

Beaver aprobă din cap, zîmbind puţin fără să vrea. Îşi 
mută scobitoarea, care începuse deja să se dezintegreze, 
dintr-un colţ al gurii în celălalt. 

— Eu ştiu asta. Tu ştii asta. Rick, el nu ştie asta. Rick 
crede că azi e Ziua Domnului. 

— Beav, ce ţi-a spus cu exactitate? 

Orice-ar fi fost, nu putea fi mare lucru - nu-ţi ia chiar atât 
de mult să faci o omletă şi să încălzeşti o conservă cu supă. 
Aceasta îi aduse aminte de altceva şi, în vreme ce Beaver 
vorbea, Jonesy dădu drumul la apă şi spălă cele câteva vase 
murdare. Nu-l deranja să meargă în tabără, dar blestemat 
să fie dacă avea să trăiască în mizerie, aşa cum se părea că 
erau dispuşi să facă mulţi bărbaţi când îşi părăseau 
căminele şi plecau în pădure. 

— A spus că au ajuns sâmbătă, ca să apuce să vâneze 
puţin, apoi să-şi petreacă duminica muncind la acoperiş, 
care avea câteva spărturi. A spus: „Cel puţin, n-a trebuit să 
încalc porunca aceea cu să nu lucrezi duminica. Singura 


muncă pe care o poţi depune când te pierzi în pădure e să 
încerci să nu-ţi pierzi şi minţile." 

— Hă, spuse Jonesy. 

— N-aş spune sub jurământ că McCarthy crede că 
suntem în unsprezece, dar ori asta e logica, ori trebuie să 
mergem cu o săptămână în urmă, până la patru noiembrie, 
fiindcă e evident faptul că el cred că azi e duminică. Şi, pur 
şi simplu, nu pot crede că a stat zece zile sub cerul liber. 

Nici Jonesy nu putea crede. Trei zile, însă? Da. Asta o 
putea crede. 

— Asta ar explica ceva ce mi-a spus el, zise Jonesy. A 
spus... 

Podeaua scârţâi şi amândoi tresăriră puţin. Se uitară 
spre uşa închisă a dormitorului de la celălalt capăt al 
încăperii, dar nu văzură nimic deosebit. Podelele şi pereţii 
scârţâiau mereu aici, chiar şi atunci când nu sufla vântul cu 
putere. Se uitară unul la celălalt, puţin ruşinaţi. 

— Mda, sunt nervos, spuse Beaver, citind poate gândurile 
lui Jonesy pe expresia feţei sau poate citindu-i-le chiar din 
minte. Tre' să recunoşti că-i puţin înfricoşător felul în care-a 
apărut din pădure. 

— Da, e. 

— Băşina aia a sunat ca şi când ar fi avut ceva îndesat în 
cur, ceva ce tocmai murea de asfixie. 

Beav se uită puţin surprins când spuse aceasta, aşa cum 
se uita de fiecare dată când spunea ceva haios. Începură 
de-odată să râdă, ţinându-se reciproc şi căscând larg gurile, 
eliberând sunetele ca pe o serie de suspine aspre, 
încercând să nu facă mult zgomot, nevrând să-i audă bietul 
bărbat dacă era încă treaz, să-i audă şi să ştie că deeel 
râdeau. Lui Jonesy îi venea greu să-şi ţină vocea scăzută, 
fiindcă îşi dorea atât de mult această eliberare - râsul său 
avea o severitate isterică, iar el mai şi plusa, inspirând aer 
pe nas şi dându-i drumul afară într-un fornăit; îi curgeau şi 
lacrimile. 


Într-un sfârşit, Beaver îl prinse şi-l trase cu forţa afară 
din cabană. Rămaseră acolo, în zăpada din ce în ce mai 
mare, aşa cum erau, fără haine groase pe ei, râzând în 
sfârşit dezlănţuit, fiindcă vântul huruia destul de tare să-i 
acopere. 


6 


Când se întoarseră în cabană, mâinile lui Jonesy erau atât 
de amorţite, încât de-abia dacă simţi apa fierbinte când o 
lăsă să curgă peste ele. Râsese până la ultimul hohot însă şi 
asta îl făcuse să se simtă bine. Se gândi din nou la Pete şi la 
Henry - se întrebă cum se descurcau şi dacă vor reuşi să 
ajungă înapoi fără probleme. 

— Ai spus că se explică nişte chestii, zise Beav. Începuse 
să ronţăie o altă scobitoare. Ce fel de chestii? 

— Nu ştia că urma să ningă, spuse Jonesy. Vorbi încet, 
încercând să-şi amintească exact cuvintele lui McCarthy. „S- 
a zis cu valul de aer rece, dar potrivit anotimpului", cred că 
aşa s-a exprimat. Fraza asta capătă sens numai dacă ultima 
prognoză pe care a auzit-o a fost cea din unsprezece sau 
doisprezece. Fiindcă, până ieri spre seară, chiar a fost rece, 
dar potrivit anotimpului, nu-i aşa? 

— Mda, foarte potrivit anotimpului, fu Beaver de acord. 
Scoase din sertarul de lângă chiuvetă un prosop imprimat 
cu nişte buburuze decolorate şi începu să şteargă vasele cu 
el. În vreme ce muncea, se uită de partea cealaltă a 
încăperii, la uşa închisă a dormitorului: Ce-a mai spus? 

— Că tabăra lor se află în Kineo. 

— Kineo? Asta e la şaptezeci-optzeci de kilometri distanţă 
de aici. Adică, a... - Îşi scoase scobitoarea din gură, îi 
examină urmele de muşcături şi o vâri cu celălalt capăt la 
loc între buze. - O, înţeleg. 

— Mda. N-ar fi putut parcurge atâta drum într-o singură 
noapte, dar dacă a stat sub cerul liber trei zile... 

— ... şi patru nopţi; dacă s-a pierdut sâmbătă după- 
amiaza, asta înseamnă patru nopţi... 


— Da şi patru nopţi. Aşadar, presupun că a continuat să 
meargă spre est, fără abateri... Jonesy înmulţi în gând 
douăzeci şi cinci de kilometri cu trei zile. Cred că e posibil. 

— Cum de n-a îngheţat? Beaver îşi coborâse vocea până 
aproape de o şoaptă, probabil fără să-şi dea seama: Poartă 
o haină groasă şi are izmene pe sub pantaloni, dar 
temperatura a scăzut mult în zona asta pe timpul nopţii, de 
la Halloween încoace. Aşa că, spune-mi tu cum e posibil să fi 
petrecut patru nopţi afară fără să fi îngheţat. Nu are nici 
măcar urme de degerături, doar pata aceea de pe obraz. 

— Nu ştiu. Şi mai e ceva, spuse Jonesy. Cum de nua 
început să-i crească barba? 

— Hă? Lui Beaver i se deschise gura. Scobitoarea îi 
atârnă de buza de jos. Apoi, foarte încet, dădu din cap. Mda. 
Nu are decât nişte fire scurte pe obraji. 

— Aş spune că e barbă de mai puţin de-o zi. 

— Probabil că s-a bărbierit, hăâ? 

— Sigur, spuse Jonesy, închipuindu-şi-l pe McCarthy 
rătăcit prin pădure, speriat, zgribulit de frig şi înfometat 
(nu c-ar fi arătat ca şi când ratase prea multe mese; asta 
era o altă chestie ciudată), dar încă îngenunchind la un 
pârâiaş în fiecare dimineaţă, spărgând gheaţa cu cizma ca 
să ajungă la apa de dedesubt, apoi scoţându-şi nedespărţita 
lamă Gillette din... de unde? Din buzunarul hainei? 

— Iar în dimineaţa asta şi-a pierdut lama şi de asta are 
barba crescută de cinci milimetri, spuse Beav. Zâmbea din 
nou, dar nu cu prea mult umor. 

— Mda. Atunci când şi-a pierdut şi puşca. I-ai văzut dinţii? 

Beaver făcut o grimasă gen „Ce-mai-e-şi-asta". 

— Îi lipsesc patru. Doi de sus, doi de jos. Seamănă cu 
puştiul care apare mereu pe coperta revistei Mad. 

— Nici o grijă, amice. Am şi eu câţiva absenţi nemotivaţi. 
Beaver trase de o comisură a buzelor, arătându-şi gingia 
din partea stângă într-un rânjet strâmb de care Jonesy s-ar 
fi putut lipsi. 'Eezi? Chia' ichi în ş'ate. 

Jonesy aprobă din cap. Nu era acelaşi lucru. 


— Tipu'-i avocat, Beav, stă printre oameni tot timpul, felul 
cum arată face parte din viaţa lui. Colţişorii-ăştia-s chiar din 
faţă. Nu ştia că i-a pierdut. Pot jura pe orice. 

— Doar nu crezi c-a fost expus la radiaţii sau ceva de 
genul ăsta, nu-i aşa? Întrebă Beaver neliniştit. Când eşti 
radiat, îţi cad dinţii, am văzut cândva asta într-un film. Unul 
dintre cele la care te uiţi tu mereu, un film din-ăla cu 
mutanţi. Nu crezi că-i vorba de aşa ceva, nu-i aşa? Poate-a 
căpătat pata aia roşie când a fost radiat. 

— Mda, a primit o doză de radiaţii când a explodat 
Fabrica de Energie Nucleară Dealul Marțian, spuse Jonesy, 
iar mina întrebătoare a lui Beaver îl făcu imediat să-i pară 
rău de gluma pe care o făcuse. Beav, când te radiază, cred 
că-ţi cade şi părul. 

Faţa lui Beav se lumină. 

— Da, chiar aşa. Tipu' din film a sfârşit-o la fel de chel ca 
Telly cum-i-o-trage-o, juca rolul unui poliţist într-un serial de 
televiziune. Făcu o pauză. Apoi tipu' a murit. Cel din film, 
vreau să zic, nu Telly, chiar dacă, acum că mă gândesc mai 
bine... 

— Tipu' nostru are destul păr, îl întrerupse Jonesy. Dacă-l 
lăsau pe Beaver să deschidă o paranteză, era foarte 
probabil să nu se mai întoarcă niciodată de unde porniseră. 

Observă că, în absenţa străinului, nici unul dintre ei nu se 
referise la el cu Rick sau chiar cu McCarthy. Doar tipu' ca şi 
când şi-ar fi dorit să-l transforme în ceva mai puţin 
important decât o fiinţă umană - ceva generic, ca şi când 
asta i-ar ajuta să le pese mai puţin dacă... ei bine, dacă. 

— Da, spuse Beav. Are, nu-i aşa? Are mult păr. 

— Poate are amnezie. 

— Poate, dar îşi aminteşte cine e şi cu cine se afla când s- 
a pierdut. Ştie chestii de-astea. Omule, ce mai suflu de 
trompetă a tras, nu-i aşa? lar putoarea! Ca eterul! 

— Da, spuse Jonesy. Îmi tot aducea în minte mirosul 
lichidului de carburator. Diabeticii încep să scoată un miros 


asemănător când li se agravează boala. Am citit asta într-un 
roman poliţist, cred. 

— Seamănă cu mirosul lichidului de carburator? 

— Nu-mi amintesc. 

Stăteau faţă-n faţă, uitându-se unul la celălalt, ascultând 
vântul. Lui Jonesy îi trecu prin minte să-i spună lui Beaver 
despre fulgerele pe care tipul pretindea că le văzuse, dar 
de ce să se obosească? Ce-i destul e destul. 

— Am crezut c-o să-şi verse fasolea când s-a aplecat în 
faţă, spuse Beav. Iu nu? 

Jonesy aprobă. 

— Şi nu arată bine, n-arată deloc bine. 

— Nu. 

Beaver suspină, îşi aruncă scobitoarea în gunoi şi se uită 
pe fereastră, unde zăpada cădea mai deasă şi mai grea ca 
înainte. Îşi trecu degetele prin păr. 

— Cât îmi doresc să fie aici şi Henry şi Pete. Mai ales 
Henry. 

— Beav, Henry e psihiatru. 

— Ştiu, dar e cel mai aproape de meseria de doctor de 
aici - şi cred că tipu' de colo are nevoie de atenţie medicală. 

Henry, de fapt, chiar era medic - trebuia să fie, altfel n-ar 
fi primit licenţa de „psihopatru" - dar niciodată nu 
practicase altceva decât psihiatria, din câte ştia Jonesy. 
Totuşi, înţelegea ce voia Beaver să spună. 

— Încă mai crezi că se vor întoarce cu bine, Beav? 

Beaver suspină. 

— Acum o jumătate de oră aş fi spus cu siguranţă, dar 
zăpada a-nceput să cadă abundent. Cred că da. 

Se uită la Jonesy cu seriozitate; nu mai rămăsese mult din 
vechiul hopa-ţopa Beaver Clarendon în acea privire. 

— Sper că da, spuse el. 


CAPITOLUL 3 - MAȘINA LUI HENRY 
1 


Urmărind acum lumina farurilor Scout-ului prin 
ninsoarea deasă, croindu-şi drum ca printr-un tunel pe 
Deep Cut Road către Bivuac, Henry începu din nou să se 
gândească la o metodă de-a o face. 

Exista, desigur, Soluţia Hemingway - cu mult timp în 
urmă, ca student la Universitatea Harvard, scrisese un eseu 
cu acest titlu, aşa că trebuie să se fi gândit (într-un fel 
personal, nu doar pentru a îndeplini cerinţele unui curs 
tembel) încă de pe-atunci la asta. Soluţia Hemingway era o 
puşcă, iar Henry deţinea una chiar acum... nu c-ar fi făcut-o 
aici, printre ceilalţi. Ei patru petrecuseră nişte momente 
minunate la Bivuac şi ar fi un gest lipsit de respect s-o facă 
aici. Ar polua locul pentru Pete şi Jonesy - şi pentru Beaver; 
pentru el, poate, mai mult decât pentru ceilalţi şi asta n-ar fi 
corect. Dar avea să se întâmple curând, o simţea venind, 
ceva asemănător cu un strănut. E ciudat să-ţi compari 
momentul morţii cu un strâănut, dar la asta se reducea 
probabil totul. Pur şi simplu hapciu! Şi-apoi bun găsit 
întuneric, prieten vechi. 

Când aplici Soluţia Hemingway, trebuie să-ţi dai jos 
papucii şi ciorapii. Patul puştii trebuie spirjinit pe podea. 
Ţeava se introduce în gură. Degetul cel mare se ţine pe 
trăgaci. Notă către mine, gândi Henry când Scout-ul derapă 
uşor pe zăpada proaspăt aşternută, iar el redresă imediat 
direcţia - îl ajutară şi rădăcinile copacilor, fiindcă, de fapt, 
asta însemna acest drum: un mănunchi de rădăcini scoase 
la suprafaţa pământului de tractoarele forestiere care-l 
foloseau pe timp de vară. Dacă te hotărăâşti să aplici această 
metodă, ia mai întâi un laxativ şi aplic-o doar după ce-ai 
fost o ultimă dată la baie, ca să nu le oferi celor care te vor 
găsi un spectacol mai abject decăt e nevoie. 


— Poate-ar trebui să-ncetineşti puţin, spuse Pete. 

Între picioare ţinea o sticlă de bere pe jumătate goală; 
atât nu ajungea însă ca Pete să se afume. Alte trei sau 
patru, totuşi şi, chiar dacă Henry ar ataca drumul ăsta cu o 
sută la oră, Pete ar sta în scaun fără să clipească, ascultând 
un disc de Pink Floyd şi cântând o dată cu formaţia. 
Probabil că Henry chiar ar putea conduce cu o sută la oră şi 
nu s-ar simţi vreo diferenţă faţă de viteza cu care mergea 
acum. Să conduci pe Deep Cut Road, aşa plin de rădăcini 
cum era, era ca şi când ai conduce cu roţile peste traversele 
de cale ferată, chiar şi acum, când zăpada acoperea totul. 
Dacă ar fi continuat să ningă, lucrurile s-ar fi putut 
schimba, dar pentru moment, astfel se prezenta situaţia. 

— Nu-ţi face griji, Pete, sunt atent la condus. 

— Vrei o bere? 

— Nu când sunt la volan. 

— Nici măcar aici, în Pădurea din Poveste? 

— Mai târziu. 

Pete se dădu bătut, lăsându-l pe Henry să urmărească 
plictisit în continuare lumina farurilor şi să-şi taie drum prin 
această potecă albicioasă dintre copaci. Îl lăsă în braţele 
propriilor sale gânduri, fiindcă acolo-şi dorea să se afle. Era 
ca şi când ţi-ai tot trece limba peste o zgârietură din gură, 
dar asta îşi dorea Henry. 

Mai erau şi medicamentele. Mai era şi vechiul truc cu 
punga-trasă-peste-cap-în-cadă. Mai era înecul. Mai era şi 
săritul în gol de la înălţime. Un glonte în tâmplă nu garanta 
nimic - existau prea mari şanse să se trezească paralizat - 
şi la fel stăteau lucrurile şi cu tăiatul venelor: astea erau 
pentru novici. Japonezii, în schimb, aveau o metodă care îi 
captase lui Henry atenţia. Îţi legi o funie de gât. Legi 
celălalt capăt de un bolovan. Aşezi bolovanul pe spătarul 
unui scaun. le aşezi pe acelaşi scaun, cu spatele rigid, 
păstrând un echilibru perfect. Înclini puţin scaunul şi 
bolovanul cade. Subiectul experimentului va mai trăi între 
trei şi cinci minute, cufundat într-un vis profund şi asfixiant. 


Griul se transformă în negru, bun găsit întuneric, prieten 
vechi! Citise despre această metodă într-un roman poliţist 
de Kinsey Milhone, drag lui Jonesy. Romane cu detectivi şi 
filme de groază; astfel de lucruri umpleau barca lui Jonesy. 

Trăgând linie, Henry înclina mai mult spre Soluţia 
Hemingway. 

Pete termină prima bere şi-i scoase dopul celei de-a doua, 
evident mai bine dispus. 

— Ce-ai înţeles din toată tărăşenia? Întrebă Pete. 

Henry se simţi strigat din acel univers paralel în care 
trăiau cei ce voiau într-adevăr să trăiască. Cum i se 
întâmplase des în ultimele zile, aceste vorbe îl făcură să se 
simtă înfrigurat. Era important ca nici unul dintre ei să nu 
bănuiască nimic, dar avea impresia că Jonesy bănuia deja 
ceva, foarte vag însă. Poate că şi Beaver. Ei doi puteau 
uneori să vadă înlăuntrul omului. Pete nu avea nici o 
bănuială, dar le-ar putea spune ceva celorlalţi, cum ar fi cât 
de preocupat păruse el, ca şi când l-ar fi frământat ceva, 
ceva important, iar el nu-şi dorea asta. Aceasta avea să fie 
ultima excursie la Bivuac pe care ei patru - bătrâna gaşcă 
de pe strada Kansas - aveau s-o mai facă, iar el voia ca totul 
să iasă bine. Voia ca ei să rămână şocaţi când aveau să afle 
ştirea, până şi Jonesy, care-l citea cel mai des şi care-l citise 
dintotdeauna. Voia ca ei să spună că nu avuseseră nici o 
idee că ar fi fost ceva în neregulă cu el. Mai bine asta, decât 
să stea toţi trei într-o încăpere, cu ochii aplecaţi în pământ, 
neputând să se uite unul la celălalt decât în treacăt, 
spunându-şi că ar fi trebuit să-şi dea seama, că văzuseră 
semnele şi că ar fi trebuit să facă ceva. Aşa că se întoarse în 
acel univers paralel, simulând un interes moderat şi 
convingător. Cine putea face asta mai bine ca un 
„psihopatrician"? 

— Ce să înţeleg şi ce tărăşenie? 

Pete îşi dădu ochii peste cap. 

— Cea de la magazinul lui Gosselin, cap sec! Ce-ai înţeles 
din lucrurile alea despre care vorbea bătrânul Gosselin. 


— Peter, nu i se spune bătrânul Gosselin degeaba. Are 
peste optzeci de ani şi, dacă există un lucru de care 
niciodată nu duc lipsă bătrânele şi bătrânii, acela e isteria. 
Scout-ul - trecut şi el demult de prima tinereţe, avea 
paisprezece ani şi înaintase cu mult în cea de-a doua tură a 
bornei sale de kilometraj - făcu un salt peste rădăcini şi 
derapa imediat, cu sau fără tracţiune pe spate. Henry trase 
de volan, aproape pufnindu-l râsul când lui Pete i se vărsă 
pe jos berea şi când strigă: 

— Oau, futu-i, ai grijă! 

Henry nu mai acceleră până ce Scout-ul nu începu să se 
redreseze, apoi apăsă din nou pedala, în mod voit prea 
repede şi prea tare. Scout-ul derapă încă o dată, de data 
aceasta în cealaltă direcţie şi Pete scoase încă un țipăt. 
Henry eliberă iarăşi pedala şi Scout-ul sări la loc pe făgaşul 
gata săpat printre rădăcini şi continuă din nou să ruleze lin, 
ca montat pe nişte şine de tren. Un avantaj al luării 
hotărârii de-aţi pune capăt vieţii era, se pare, că nu te mai 
speriau faptele minore. Farurile secţionau lumina albă şi 
schimbătoare a zilei, plină de un miliard de fulgi dănţuitori 
de zăpadă, nici unul identic cu altul, dacă era să dai crezare 
înţelepciunii populare. 

Pete îşi ridică sticla de bere (nu se vărsase decât puţină) 
şi se şterse pe pieptul hainei. 

— Nu crezi că mergem prea repede? 

— Nici pe departe, spuse Henry, iar apoi, ca şi când 
derapajul nici nu avusese loc (deşi avusese) sau ca şi când 
nu i-ar fi întrerupt ideea (nici nu i-o întrerupse), continuă: 
Isteria în grup se manifestă cel mai des la bătrâni şi la 
tineri. E un fenomen îndelung cercetat atât în domeniul 
meu, cât şi în cel al sociologilor păgâni care locuiesc vizavi 
de mine. Henry se uită la vitezometru şi observă că mergea 
cu cincizeci şi cinci de kilometri la oră, ceea ce era, de fapt, 
o viteză cam mare, date fiind condiţiile. 

Încetini. 

— E mai bine? 


Pete aprobă din cap. 

— Să nu mă-nţelegi greşit, eşti un şofer foarte bun, dar 
omule, ninge. Şi mai avem şi proviziile cu noi. Îndreptă 
degetul mare peste umăr spre cele două pungi şi cele două 
cutii de pe bancheta din spate. Pe lângă chiflele pentru 
hotdogs, mai avem aici şi ultimele trei cutii de macaroane 
Kraft cu brânză. Beaver nu poate supravieţui fără chestiile 
astea, să ştii. 

— Ştiu, spuse Henry. Şi mie-mi plac. Îţi aminteşti ştirile 
despre sataniştii din statul Washington, cele apărute în 
presă pe la mijlocul anilor nouăzeci? Vinovaţi au fost găsiţi 
câţiva bătrâni care locuiau împreună cu copiii lor - într-un 
caz, împreună cu nepoţii lor - în două orăşele din sudul 
Seattle-ului. În spatele cazurilor de abuzuri sexuale din 
centrele de îngrijire a minorilor atât din Delaware, cât şi 
din California se pare că au stat nişte tinere ce lucrau acolo 
ca îngrijitoare cu jumătate de normă. Poate că sunt 
coincidenţe sau poate că acea perioadă a fost propice 
acestui gen de poveşti şi poate că fetele au fost cuprinse de 
un soi de emulaţie. 

Cât de natural îi ieşeau cuvintele de pe buze, ca şi când i- 
ar fi păsat ce spunea! Henry vorbea, bărbatul de lângă el 
asculta cu o admiraţie prostească şi nici unul dintre ei (cu 
siguranţă nu Pete) nu bănuia că el se gândea de fapt la 
puşcă, la frânghie, la ţeava de eşapament, la medicamente. 
In cap avea role întregi de bandă audio, ăsta era adevărul. 
Iar limba-i era casetofonul. 

— În Salem, continuă Henry, bătrânii şi tinerele şi-au unit 
isteria şi, voilă, s-au ivit Procesele de Vrăjitoare din Salem. 

— Am văzut filmul ăsta cu Jonesy, spuse Pete. A jucat 
Vincent Price în el. M-a speriat de-am făcut pe mine. 

— Sunt sigur, spuse Henry şi râse. Pentru un moment, 
crezu că Pete vorbea despre Vrăjitoarele din Salem. 

— Când e cea mai propice perioadă pentru genul ăsta de 
idei istericoidale? Atunci când recolta se află în hambar şi 
când vremea s-a înăsprit, desigur - atunci e vremea 


istorisirilor şi a intrigilor meschine. În Wenatchee, statul 
Washington, se vorbeşte despre venerarea diavolului şi 
despre copii sacrificați în pădure. Iar în regiunea Jefferson, 
căminul unicului şi inimitabilului magazin al lui Gosselin, se 
vorbeşte despre lumini din cer, vânători dispăruţi şi despre 
desfăşurări de forţe militare în zonă. Ca să nu mai pomenim 
şi de chestia roşie care creşte pe copaci. 

— Nu sunt sigur în privinţa elicopterelor şi a soldaţilor, 
dar sunt destui cei care au văzut luminile ca să se 
organizeze o adunare a consiliului orăşenesc. Mi-a spus 
asta bătrânul Gosselin când tu căutai conservele pe rafturi. 
De asemenea, chiar sunt daţi dispăruţi tipii aceia din Kineo. 
Asta nu e isterie! 

— Am patru lucruri să-ţi spun, vorbi Henry. În primul 
rând, în regiunea Jefferson nu se poate ţine o adunare a 
consiliului orăşenesc, fiindcă nu există nici un astfel de oraş 
- până şi Kineo e numai un cătun izolat botezat c-un nume. 
În al doilea rând, adunarea va avea loc în jurul sobei 
bătrânului Gosselin şi, jumătate dintre cei ce vor participa 
vor fi atraşi mai mult de şnapsul cu mentă şi de cafeaua cu 
brandy. 

Pete râse pe sub mustață. 

— În al treilea rând, ce altceva au de făcut? Şi în al 
patrulea - asta îi priveşte pe vânători - probabil că s-au 
săturat de vânat şi au plecat acasă sau poate că s-au 
îmbătat şi au hotărât să-şi umple buzunarele la cel mai 
apropiat cazinou, cel din Carrabassetit. 

— Asta crezi, hă? Pete părea descumpănit şi Henry simţi 
un imens val de afecţiune pentru el. Se întinse şi-l mângâie 
pe genunchi. 

— Nici o grijă, spuse el. Lumea e plină de lucruri ciudate. 

Dacă lumea ar fi fost într-adevăr plină de lucruri ciudate, 
Henry se îndoia că ar mai fi fost el atât de dornic s-o 
părăsească, dar, dacă era un lucru pe care un psihiatru îl 
ştia face (altceva, adică, decât să scrie reţete pentru Prozac 
şi Paxil şi Ambien), acela era să spună minciuni. 


— Mie mi se pare destul de ciudat faptul că au dispărut 
patru vânători deodată. 

— Chiar deloc, spuse Henry şi râse. Dacă ar dispărea 
unu, ar fi dubios. Dacă ar dispărea doi, ar fi ciudat. Patru? 
Au plecat împreună, asta e tot. 

— Cât mai avem până la Bivuac, Henry? 

Tradusă, această întrebare ar fi sunat: Mai am timp 
pentru încă o bere? 

Henry pornise kilometrajul de la zero la magazinul lui 
Gosselin, un vechi obicei datând din vremea când lucra în 
slujba statului Massachusetts, când era plătit cu zece cenți 
la un kilometru şi jumătate şi orice bacşiş care i-ar mai fi 
căzut de la autostopişti. Distanţa dintre magazin şi Bivuac 
era uşor de ţinut minte: 36 de kilometri. Kilometrajul arăta 
acum 21, ceea ce însemna... 

— Ai grijă! Strigă Pete, iar Henry îşi îndreptă imediat 
privirea dincolo de parbriz. 

Scout-ul tocmai trecuse de un dâmb făcut de trunchiul 
acoperit cu zăpadă al unui copac răsturnat de-a latul 
drumului. Zăpada era aici mai mare. Henry circula cu faza 
lungă, astfel că văzu foarte limpede persoana care şedea în 
mijlocul drumului, la aproximativ treizeci de metri în faţă - 
o persoană îmbrăcată într-o haină groasă de lână, într-o 
vestă portocalie care flutura ca mantia lui Superman în 
vântul întețit şi cu o căciulă rusească de blană. De căciulă 
fuseseră prinse panglici portocalii, care fluturau şi ele în 
vânt, amintindu-i lui Henry de steguleţele publicitare pe 
care le văzuse uneori deasupra parcurilor de maşini uzate. 
Tipul şedea în mijlocul drumului cu picioarele încrucişate ca 
un indian care vrea să fumeze pipa păcii şi nu schiţă nici un 
gest când îl lovi lumina farurilor. Preţ de o secundă, Henry îi 
văzu ochii; erau larg deschişi, dar nemişcaţi, atât de 
nemişcaţi şi de sclipitori şi de goi... şi se gândi: Așa ar arăta 
şi OChii mei dacă nu i-aş menaja uneori. 

Nu avu timp să frâneze cu toată acea zăpadă în care se 
afundau roţile. Trase în schimb de volan spre dreapta şi 


simţi tremurai când Scout-ul ieşi din nou de pe vadul făcut 
între rădăcini. Mai văzu o clipă faţa albă şi nemişcată şi mai 
avu timp să-şi spună în gând: Măi, să fie! E-o femeie. 

O dată ieşit dintre rădăcini, Scout-ul începu imediat să 
derapeze. De data aceasta, Henry păstră roţile pieziş pe 
vadul din rădăcini ca să adâncească urmele, ambalând 
motorul şi ridicând o perdea de zăpadă în aer, ştiind fără să 
se gândească (nu avea timp de aşa ceva) că aceasta era 
singura scăpare a femeii din mijlocul dramului. Chiar şi-aşa, 
nu-şi punea mari speranţe în această manevră. 

Pete strigă şi, cu colţul ochiului, Henry îl văzu ridicându- 
şi palmele spre faţă într-un gest protector. Scout-ul se 
înclină într-o parte şi de-abia atunci îndreptă Henry roţile, 
încercând să controleze alunecarea măcar atât cât să n-o 
lovească pe femeie cu partea din spate a maşinii şi să-i 
zdrobească faţa. Volanul i se învârti sub mâinile înmănuşate 
cu o uşurinţă uluitoare. Pentru probabil trei secunde, 
Scout-ul scărpină de zăpadă Deep Cut Road-ul la un unghi 
de treizeci şi cinci de grade, o mişcare datorată în parte lui 
Henry Devlin şi în parte furtunii. Zăpada sări de sub roţi şi 
pluti în jurul maşinii într-o ploaie măruntă; farurile de ceaţă 
proiectară silueta pinilor împovăraţi de zăpadă de pe 
marginea drumului. Pentru trei secunde, nu mult, dar 
îndeajuns de mult asemeni unor reflectoare îngemănate. 
Văzu silueta trecând pe lângă ei ca şi când aceasta s-ar fi 
mişcat, nu ei. Femeia însă nu se clinti din loc, nici măcar 
atunci când marginea ruginită a barei de protecţie din 
spate a Scout-ului trecu la mai puţin de trei centimetri de 
faţa ei. 

Ţe-am ratat! Exultă Henry. le-am ratat, nenorocito! Apoi 
îi scăpă şi ultimul frâu şi Scout-ul se ridică de la pământ. Se 
simţi o vibraţie spasmodică atunci când roţile luară din nou 
contact cu rădăcinile, doar că, acum, maşina stătea în sens 
opus direcţiei de mers. Încă mai încerca să o întoarcă pe 
poziţie, s-o rotească la o sută optzeci de grade - Stânga- 
mprejur! Obişnuiau ei să strige când stăteau în şir indian în 


clasele primare - când maşina lovi un bolovan ascuns sub 
zăpadă sau poate un copac căzut la pământ, scoase o 
bufnitură teribilă şi se rostogoli. Mai întâi pe partea 
dreaptă, geamurile spărgându-se în cioburi strălucitoare, 
apoi pe capotă. O bandă a centurii de siguranţă a lui Henry 
cedă, izbindu-l de capotă cu umărul stâng. Se lovi cu 
testiculele de volan şi durerea grea ca plumbul explodă. 
Semnalizatorul se rupse de coapsa lui şi simţi cum începe 
să-i curgă imediat sângele, umezindu-i blugii. Bulionul, cum 
îl numea un vechi comentator de box la radio, ca şi când ai 
spune: Atenţie, oameni buni, bulionul a început să curgă 
gârlă. Pete ţipa sau striga, sau amândouă deodată. 

Pentru câteva secunde, motorul Scout-ului răsturnat 
continuă să meargă, apoi forţa gravitaţională îşi făcu 
meseria şi motorul se opri. Acum, maşina nu mai era decât 
o carcasă răsturnată în mijlocul drumului, cu roţile încă 
învârtindu-se, cu farurile încă luminând copacii plini de 
zăpadă din partea stângă a drumului. Unul dintre ele se 
stinse, dar celălalt continuă să lumineze. 


2 


Henry discutase cu Jonesy despre accidentul lui (îl 
ascultase, mai bine spus; terapia era o ascultare creativă), 
ştia aşadar că Jonesy nu-şi amintea nimic despre impactul 
propriu-zis. Din câte-şi dădea Henry seama, el nu-şi pierdu 
cunoştinţa după ce se răsturnă Scout-ul, iar lanţul 
evenimentelor îi rămase intact în minte. Îşi amintea că 
bâjbâise după încuietoarea centurii de siguranţă, dorind să 
se elibereze cu totul din strânsoarea nenorocitei ăleia, în 
vreme ce Pete se văita că avea piciorul rupt, că împuţitul lui 
de picior era rupt. Îşi amintea flip-flop-ul egal al 
ştergătoarelor de parbriz şi strălucirea luminilor de bord, 
care acum se aflau sus şi nu jos. Găsi încuietoarea centurii 
de siguranţă, o pierdu, o găsi din nou şi o apăsă. Banda de 
jos a centurii îi dădu drumul din strânsoare şi el căzu 
strâmb pe capotă, spărgând învelişul de plastic al luminii 


din tavan. Pipăi cu mâna, descoperi încuietoarea uşii, n-o 
putut mişca din loc. 

— Piciorul meu! O, drace, împuţitu' ăsta de picior! 

— Taci odată cu el, spuse Henry. N-ai nimic la picior. - Ca 
şi când ar fi ştiut el mai bine. Găsi încuietoarea uşii, trase cu 
forţă de ea şi nu se întâmplă nimic. Apoi îşi dădu seama de 
ce: stătea cu capul în jos şi trăgea în direcţia greşită. Îşi 
schimbă priza şi, atunci când uşa se deschise, becul dezvelit 
din tavan îl săgetă în ochi. Împinse portiera cu spatele 
mâinii, convins că nu va reuşi să facă mare lucru; cadrul 
probabil că se îndoise şi-ar fi norocos să o deschidă şi numai 
cu zece centimetri. 

Dar portiera se deschise pe jumătate cu un scrâşnet şi, 
dintr-o dată, simţi zăpada zbătându-i-se rece în jurul feţei şi 
a gâtului. Împinse şi mai tare portiera, sprijinindu-şi umărul 
şi, numai atunci când reuşi să-şi desprindă picioarele de sub 
volan, îşi dădu seama că maşina stătea cu roţile în sus. 
Execută o jumătate de salt şi, fără ştire, se trezi că se uită 
îndeaproape la zona sa pelviană îmbrăcată în blugi, ca şi 
când s-ar fi hotărât să încerce să-şi pupe boaşele pulsânde, 
ca să le însănătoşească. Diafragma i se adună şi-i deveni 
greu să respire. 

— Ajută-mă, Henry! Sunt înţepenit! Sunt a dracu' de- 
nțepenit! 

— O clipă. 

Vocea îi era lipsită de viaţă şi gâjâită, nici pe departe 
vocea sa obişnuită. Văzu acum partea de sus a piciorului 
stâng înnegrindu-se de sânge. Vântul suflând printre pini 
scotea un sunet de parcă ar fi fost maşina de spălat 
personală a lui Dumnezeu. 

Se prinse de stâlpul uşii, bucurându-se că-şi lăsase 
mănuşile pe mâini la condus şi se trase cu toată forţa - 
trebuia să iasă afară, trebuia să-şi elibereze diafragma ca 
să poată respira. 

O clipă nu se întâmplă nimic, apoi Henry ţâşni afară ca 
dopul dintr-o sticlă. Rămase pentru o vreme acolo unde se 


afla, gâfâind şi uitându-se în sus spre perdeaua deasă de 
zăpadă. Nu era nimic în neregulă cu cerul acum; ar fi jurat 
cu mâna pe Biblie. Nu se vedeau decât burţile joase şi gri 
ale norilor şi căderea psihedelică de zăpadă. 

Cuprins de dureri din ce în ce mai mari, Pete îi striga 
numele fără odihnă. 

Henry se răsuci, se ridică în genunchi şi, când asta se 
desfăşură fără probleme, se ridică nesigur în picioare. 
Rămase locului doar o clipă, legănându-se în bătaia vântului 
şi aşteptând să vadă dacă-l va ţine piciorul stâng, cel 
sângerând şi dacă nu-l va arunca înapoi în zăpadă. Nu se 
întâmplă nimic de genul acesta. Şchiopătă atunci către 
spatele Scout-ului răsturnat să vadă cu ce-l putea ajuta pe 
Pete. Aruncă o singură privire scurtă femeii care le 
pricinuise curvăsăria asta. Şedea în mijlocul drumului ca 
înainte, cu picioarele încrucişate, cu coapsele şi cu partea 
din faţă a canadianei îngheţate şi înzăpezite. Vesta îi 
flutura. La fel ca şi panglicile prinse de căciulă. Nu se 
întorsese să se uite la ei, ci se uita în gol în direcţia 
magazinului lui Gosselin, aşa cum se uitase când apăruseră 
ei de după dâmb şi o văzuseră. O urmă de cauciuc adâncă şi 
sinuoasă se apropia prin zăpadă la treizeci de centimetri de 
piciorul ei stâng îndoit, iar el habar nu avea, chiar nu avea 
nici o idee, cum de o ratase. 

— Herny! Henry ajută-mă! 

Se grăbi, alunecând în zăpada proaspătă când ajunse 
lângă uşa pasagerului din dreapta. Portiera lui Pete era 
înţepenită, dar, când se ridică Henry în genunchi şi trase cu 
ambele mâini, se deschise pe jumătate. Se aplecă înăuntru, 
îl prinse pe Pete de umăr şi trase. Nimic. 

— Desfă-ţi centura de siguranţă, Pete. 

Pete pipăi în jur, dar nu păru s-o găsească, deşi se afla 
chiar în faţa lui. Mişcându-se cu grijă, fără cel mai mic 
sentiment de nelinişte (presupunea că e în stare de şoc), 
Henry desfăcu centura de siguranţă şi Pete se izbi de 
capotă, cu capul într-o parte. Strigă din pricina durerii şi a 


neprevăzutului acestei mişcări, apoi se opinti şi se târi afară 
prin deschizătura uşii. Henry îl prinse de subsuori şi-l trase 
către el. Se prăbuşiră amândoi în zăpadă şi Henry fu 
năpădit de un sentiment de dejâ vu atât de puternic şi de 
neaşteptat, încât păru un leşin. Nu cumva se mai jucaseră 
ceva asemănător când fuseseră copii? Sigur că se jucaseră. 
Chiar în ziua în care l-au învăţat pe Duddits cum se fac 
îngerii de zăpadă, printre multe altele. Cineva începu să 
râdă, speriindu-l de moarte. Apoi îşi dădu seama că el 
râdea. 

Pete se ridică, cu ochii strălucindu-i din pricina 
sperieturii, cu partea din spate a hainei albă de zăpadă. 

— De ce dracu' râzi? Găoaza aia aproape că ne-a omorât! 
O să-l strâng pe puiu' ăsta de căţea de gât! 

— Nu pe pui, ci chiar pe căţea în persoană, spuse Henry. 
Râdea mai tare ca niciodată şi i se păru plauzibil ca Pete să 
nu fi auzit ce spusese mai înainte - mai ales că bătea şi 
vântul - dar nu-i păsa. Rareori se simţise atât de sublim. 

Pete tremura pe picioare cam aşa cum tremurase şi 
Henry. Henry tocmai voia să spună ceva înţelept, ceva 
despre cât de bine se mişcă el pentru un tip cu un picior 
rupt, când Pete se prăbuşi la pământ cu un țipăt de durere. 
Henry se duse la el şi-i pipăi piciorul pe care-l ţinea întins în 
faţă. Părea intact, dar cine putea fi sigur prin două rânduri 
de haine? 

— Nu-i rupt, totuşi, spuse Pete, dar gâfâia de durere. S-a 
blocat, asta-i tot, ca atunci când jucam fotbal. Ea unde-i? 
Eşti sigur că-i femeie? 

— Da. 

Pete se ridică şi ocoli maşina, şchiopătând şi ţinându-se 
de genunchi. Celălalt far continua să lumineze stoic zăpada. 

— Ar fi spre binele ei să fie oloagă sau oarbă, doar atât 
am de spus, îi zise lui Henry. Dacă nu e nici una, nici alta, 
am s-o iau la şuturi în cur tot drumul înapoi până la 
magazinul lui Gosselin. 


Henry începu din nou să râdă. Era din cauza imaginii pe 
care şi-o formase în minte: Pete sărind într-un picior... apoi 
şutând. Ca un jucător de fotbal distrus de-a binelea. 

— Pete, să nu-i faci nimic! Strigă, bănuind că tonul sever 
pe care probabil că-l folosise fusese anihilat de faptul că 
vorbea printre hohote de râs maniacal. 

— Nu-i fac nimic, decât dacă-mi adresează cuvinte grele, 
spuse Pete. 

Vorbele lui, aduse spre Henry de vânt, aveau un ton de 
fată-bătrână-ofensată, care-l făcu să râdă până şi mai 
puternic. Îşi dădu jos pantalonii şi izmenele şi rămase în 
boxeri, ca să vadă cât de rău îl rănise semnalizatorul. 

Era o tăietură superficială, lungă de vreo cinci 
centimetri, pe interiorul coapsei. Sângerase din abundență 
- încă mai mustea sânge - dar Henry nu credea că e ceva 
serios. 

— Ce mama dracu' credeai că faci? O certă Pete din 
partea cealaltă a Scout-ului, unde ştergătoarele de parbriz 
încă se mai mişcau de la stânga la dreapta. Deşi tirada lui 
Pete era susţinută de obscenităţi (cele mai multe în mod 
cert de origine beaver-iană), lui Henry tot a profesoară 
bătrână ofuscată îi suna, iar asta-l porni din nou pe râs şi-i 
ridică moralul. 

— De ce stai în mijlocu' drumului ăsta futut şi-n mijlocu' 
furtunii ăsteia futute de zăpadă? Eşti beată? Drogată? Ce 
fel de puţă-n-raţă proastă mai eşti şi tu? Hei, spune ceva! 
Aproape-a fost să ne-omori, pe mine şi pe pretenu' meu; ai 
putea cel puţin să... oooh, TRAGE-MI-O, FREDDY! 

Henry ieşi de după epava maşinii la timp să-l vadă pe 
Pete căzând la pământ lângă Doamna Buddha. Probabil că i 
se blocase iarăşi piciorul. Ea nu-i acordă nici o privire. 
Panglicile portocalii de la căciulă îi suflau spre spate. Avea 
faţa ridicată în bătaia furtunii. Ochii larg deschişi nu clipeau 
atunci când intrau în ei fulgii şi când se topeau pe suprafaţa 
lor caldă, vie. Henry simţi cum, în ciuda tuturor lucrurilor, i 


se stârneşte curiozitatea profesională. Peste ce dăduseră ei 
aici, la urma urmei? 


3 


— Oooh, trage-mi-o din părţi, rahatu' mă-si, ce tare 
DOARE-n curu! naibii! 

— Te simţi bine? Spuse Henry şi asta-l făcu să râdă din 
nou. Ce întrebare prostească! 

— Ţie-ţi pare că mă simt bine, cap pătrat? Întrebă Pete 
acid, dar, când se aplecă Henry spre el, îl alungă cu 
fluturatul unei mâini. Na, că mă descurc, începe să mă lase, 
vezi ce-i cu Prinţesa Caca-n Cap. Nu face decât să șadă 
acolo. 

Henry se lăsă pe genunchi în faţa femeii, cris-pându-se de 
durere - îl dureau picioarele, sigur că da, dar îl durea şi 
umărul din pricina căzăturii pe capota maşinii, iar gâtul îi 
înţepenea văzând cu ochii - dar încă dând din gură. 

Femeia asta nu era deloc o domniţă la ananghie. Avea cel 
puţin patruzeci de ani şi era corpolentă. Deşi canadiana pe 
care o purta era groasă şi mai avea pe dedesubt cine ştie 
câte alte rânduri de haine, în regiunea pieptului se vedea o 
umflătură considerabilă, semn că femeia deţinea genul de 
sâni opulenţi pentru care se inventase operaţia de reducere 
a dimensiunii bustului. Părul care ieşea de sub căciula ei cu 
urechi nu fusese tuns într-un stil anume. Asemenea lor şi ea 
purta blugi, însă o singură coapsă de-a ei era cât amândouă 
ale lui Henry. Primul cuvânt care-i veni în minte fu țărancă - 
genul de femeie pe care o vezi atârnându-şi rufele la uscat 
în curtea plină de jucării din faţa rulotei duble în care 
locuieşte, în vreme ce Garth şi Shania dau din meliţă la un 
radio fixat într-o fereastră deschisă... sau genul de femeie 
care-şi face cumpărăturile la magazinul lui Gosselin. 
Echipamentul portocaliu sugera că s-ar fi aflat la vânătoare, 
dar, dacă aşa stăteau lucrurile, unde-i era puşca? Fusese 
acoperită deja sub zăpadă? Ochii ei larg deschişi erau de un 
albastru-întunecat şi extrem de goi. Henry căută din priviri 


urmele ei de paşi, dar nu văzu nimic. Vântul le ştersese, fără 
îndoială, dar şi aşa, faptul era destul de straniu; la fel de 
bine ar fi putut cădea din cer. 

Henry îşi scoase o mănuşă şi pocni din degete în faţa 
ochilor aceia holbaţi. Clipiră. Nu era cine ştie ce, dar era 
mai mult decât se aşteptase el, dat fiind faptul că trecuse la 
câţiva centimetri de ea o camionetă de câteva tone şi nici 
măcar nu tresărise. 

— Hei! Strigă în urechile ei. Hei, revino-ţi! Revino-ţi! 

Îşi pocni degetele din nou şi de-abia şi le simţi - când se 
făcuse atât de frig? Acum chiar că am dat de belea, gândi 
el. 

Femeia râgâi. Sunetul fu uimitor de puternic, în pofida 
vântului care vâjâia printre copaci şi, înainte să fie purtat 
de vânt, Henry simţi un miros amar şi în acelaşi timp caustic 
- mirosea a spirt medicinal. Femeia îşi schimbă poziţia şi 
făcu o grimasă, apoi trase un vânt - o băşină prelungă, 
tremurată, care sună ca atunci când se rupe o bucată de 
material. Poate, gândi Henry, aşa salută localnicii. Ideea îl 
făcu din nou să râdă. 

— Sfinte rahat, spuse Pete, aproape suflându-i în ureche. 
Cred că şi-a rupt turul pantalonilor cu băşina asta. Ce-ai 
băut, doamnă? Antigel Prestone? Apoi, către Henry: 
Trebuie să fi băut ceva, pe Dumnezeul meu şi dacă n-a băut 
lichid antigel, eu sunt o maimuţă. 

Henry simţi şi el mirosul de antigel. 

Ochii femeii se mişcară fără veste şi se fixară asupra 
ochilor lui Henry. Fu şocat de durerea pe care o văzu în ei. 

— Unde-i Rick? Întrebă ea. Trebuie să-l găsesc pe Rick - 
numai el a mai rămas. 

Făcu o grimasă şi, când deschise din nou gura, Henry 
observă că-i lipseau mai bine de jumătate din dinţi. Cei 
rămaşi semănau cu nişte stâlpi într-un gard părăginit. 
Femeia râgâi din nou şi mirosul fu îndeajuns de puternic să- 
i aducă lacrimi în ochi lui Henry. 


— O, sfinte Cristoase! Aproape că strigă Pete. Ce-i stricat 
în ea? 

— Nu ştiu, spuse Henry. 

Singurele lucruri pe care le ştia erau că ochii femeii se 
goliseră din nou de viaţă şi că dăduseră de belea. Să fi fost 
singur, s-ar fi aşezat lângă femeie şi ar fi prins-o pe după 
umeri - o soluţie mult mai interesantă şi mai originală decât 
Soluţia Hemingway. Dar trebuia să se gândească şi la Pete - 
Pete nici măcar nu trecuse prin prima cură de 
dezalcoolizare, deşi aceasta se afla cu siguranţă pe lista sa 
de aşteptare. 

Şi, pe lângă asta, mai era şi curios. 


4 


Pete şedea în zăpadă, masându-şi din nou genunchiul, 
uitându-se la Henry, aşteptând ca el să facă ceva, ceea ce 
era destul de firesc, având în vedere că el fusese 
întotdeauna omul cu ideile din cvartetul lor. Nu avuseseră 
un conducător, dar Henry se apropiase cel mai mult de 
acest concept. Lucrurile stătuseră aşa chiar şi în şcoala 
primară. Femeia, între timp, nu se uita la nimeni, se holba 
doar iarăşi în ninsoare. 

Linişteşte-te, gândi Henry. Inspiră adânc şi linişteşte-te. 

Inspiră, ţinu aerul în plămâni, apoi îl lăsă să iasă. Mai 
bine. Un pic mai bine. Aşa, ce se întâmpla cu doamna asta? 
Nu conta de unde venise, ce căuta aici sau de ce mirosea a 
lichid antigel când râgâia. Ce se întâmpla cu ea acum? - 
Asta conta. 

Era în stare de şoc, evident. Un şoc atât de profund, că 
semăna cu catatonia - dovadă acestui lucru stătea faptul că 
nici măcar nu tresărise când Scout-ul trecuse la centimetru 
pe lângă ea. Şi, totuşi, nu se retrăsese atât de adânc în ea 
încât numai cu ajutorul unui tratament medical s-o poţi 
aduce înapoi; reacţionase la pocnetul degetelor şi mai şi 
vorbise. Întrebase de cineva cu numele de Rick. 

— Henry... 


— Taci o clipă. 

Îşi scoase iarăşi mănuşile, îşi ridică palmele în faţa ochilor 
ei şi le lovi una de cealaltă. Sunetul i se păru slab în 
comparaţie cu vâjâitul egal al vântului printre copaci, dar 
femeia clipi din nou. 

— Ridică-te în picioare! 

Henry o prinse de mâinile înmănuşate şi, faptul că 
degetele ei se contractară reflex în jurul propriilor sale 
mâini, îi dădu speranţe. Se aplecă înainte, aproape de faţa 
ei şi simţi mirosul acela de eter. Nimeni care mirosea aşa nu 
putea să se simtă prea bine. 

— În picioare, sus! O dată cu mine! La trei! Unu, doi, trei/ 

Se ridică, ţinând-o de mâini. Se ridică şi ea. Genunchii îi 
pocniră şi râgâi din nou. Trase şi un alt vânt. Căciula i se 
strâmbă pe cap, acoperindu-i un ochi. Când ea nu făcu nici 
o mişcare s-o îndrepte, Henry spuse: 

— Aranjează-i căciula. 

— Hă? 

Şi Pete se ridicase în picioare, deşi nu părea prea sigur 
pe picioarele lui. 

— Nu vreau s-o scap. Aranjează-i căciula, ridică-i-o de pe 
ochi. 

Cu mare grijă, Pete se întinse şi-i îndreptă căciula. 
Femeia se adună puţin de stomac, făcu o grimasă, se băşi. 

— Mulţumesc tuturor, spuse Pete ironic. Aţi fost un public 
minunat, noapte bună. 

Henry o simţi cum se lasă din genunchi şi-şi întări priza. 

— Umblă! Strigă el, apropiindu-se iarăşi de faţa ei. 
Umblă o dată cu mine! La trei! Unu, doi, trei! 

Începu să umble, cu spatele către capota din faţă a 
Scout-ului. Se uita acum la el, iar el îi susţinu privirea. Fără 
să întoarcă ochii spre Pete - nu voia să rişte s-o scape - 
spuse: 

— la-mă de curea. Condu-mă. 

— Unde? 

— De partea cealaltă a maşinii. 


— Nu sunt sigur că pot să... 

— Trebuie să poţi, Pete. Fă-o odată! 

Preţ de o clipă nu se întâmplă nimic, apoi simţi mâna lui 
Pete intrându-i sub haină, bâjbâind, apoi prinzându-l de 
curea. Se împleticiră într-un ciudat şir indian de cealaltă 
parte a drumului, trecând prin spotul luminos al singurului 
far rămas intact. De cealaltă parte a maşinii răsturnate 
erau, cel puţin, păziţi de vânt şi asta era bine. 

Femeia îşi trase brusc mâinile din mâinile lui Henry şi se 
aplecă în faţă cu gura deschisă. Henry făcu un pas în spate, 
nedorind să fie stropit când femeia avea să vomite... dar, în 
loc să vomite, ea râgâi, cel mai puternic râgâit pe care-l 
auzise până atunci. Apoi, încă stând aplecată, trase un alt 
vânt. Sunetul nu se asemănă cu nimic din ce auzise Henry 
până atunci, iar el credea că auzise în saloanele de spital 
din vestul Massachusetts-ului tot ce se putea auzi în 
materie de pârţuri. Se ţinu, totuşi, în picioare, fornăind pe 
nas ca un cal. 

— Henry, spuse Pete. Vocea-i era răguşită din cauza 
terorii, a uimirii sau a amândurora. Dumnezeule priveşte. 
Se uita spre cer cu gura larg deschisă. 

Henry îi urmă traiectoria privirii şi nu-i veni să creadă ce 
văzu. Cercuri strălucitoare de lumină, nouă sau zece la 
număr, se plimbau încet de-a lungul şi de-a latul norilor joşi. 
Henry trebui să strângă din ochi ca să se poată uita la ele. 
Gândul îi zbură imediat la reflectoarele care împung cerul 
la Hollywood, la premierele filmelor, dar, desigur, astfel de 
lumini nu se găseau aici în pădure şi, chiar dacă s-ar găsi, 
ar fi văzut prin perdeaua de zăpadă spotul care le proiecta. 
Orice ar fi fost ceea ce proiecta aceste lumini, se afla fie 
deasupra norilor, fie chiar în nori, în nici un caz sub ei. Se 
mişcau înainte şi înapoi, aparent fără logică, iar Henry simţi 
imediat cum îl invadează un val de teroare atavică... doar 
că, de fapt, părea că aceasta se ridica de undeva din 
interiorul lui, de undeva din adâncurile lui. Dintr-odată, 
coloana vertebrală i se transformă într-un sloi de gheaţă. 


— Ce-s astea? Întrebă Pete, aproape tânguit. Cristoase, 
Henry, ce-s astea? 

— Nu... 

Femeia se uită în sus, văzu luminile jucăuşe şi începu să 
ţipe. Uimitor de puternice acele ţipete şi atât de grevate de 
teroare, încât îl făcură pe Henry să vrea să ţipe şi el. 

— S-au întors! 'Ţipă ea. S-au întors! S-au întors! 

Apoi îşi acoperi ochii şi-şi sprijini capul de roata din faţă a 
Scout-ului răsturnat. Încetă să mai ţipe şi începu să geamă, 
ca un animal prins în capcană care nu mai nutreşte nici o 
speranţă de-a fi liber din nou. 


5 


Pentru o indefinită perioadă de timp (probabil pentru mai 
puţin de cinci minute, deşi păru mai mult) priviră acele 
lumini sclipitoare alergând de-a lungul şi de-a latul cerului - 
rotindu-se, alunecând, balansându-se de la stânga la 
dreapta, părând că se urmăresc una pe cealaltă. La un 
moment dat, Henry observă că nu erau decât cinci lumini, 
nu zece sau mai multe şi că, după o vreme, nu mai 
rămaseră decât trei. Lângă el, femeia cu capul proptit de 
roată se băşi iar. Atunci îşi dădu Henry seama că se aflau în 
mijlocul sălbăticiei, că se uitau prostraţi la un fenomen 
celest generat probabil de furtuna de zăpadă, fenomen 
care, deşi foarte interesant, nu-i ajuta aproape cu nimic să 
ajungă la un loc uscat şi cald. Îşi amintea cu claritate cifrele 
de pe borna de kilometraj: 21. Se aflau aşadar la mai puţin 
de cincisprezece kilometri de Bivuac, un drum obositor şi în 
condiţiile cele mai bune, iar ei nu făceau altceva decât să 
stea pe loc în mijlocul unei furtuni la doi paşi de-a se 
transforma în viscol. Pe lângă asta, gândi el, eu sunt 
singurul care poate umbla. 

— Pete. 

— Uimitor, aşa-i? Spuse Pete, expirând. Astea e nişte 
futute de-OZN-uri, ca-n Dosarele X. Ce crezi tu că... 

— Pete. 


Îi luă lui Pete bărbia în palmă şi-i forţă capul să coboare 
dinspre cer spre propria sa faţă. Deasupra, ultimele două 
lumini dispăreau. 

— Nu-i decât un fel de fenomen atmosferic, asta-i tot. 

— Crezi? Pete păru dintr-o dată dezamăgit. 

— Mda - ceva legat de furtună. Dar, chiar dacă ar fi 
primul val al invaziei de fluturi extratereştri de pe planeta 
Alnitak, tot n-ar însemna mare lucru pentru noi, dacă noi 
ne-am transforma în îngheţată pe băț din cauza frigului. 
Trebuie să mă ajuţi. Vreau să faci trucu-ăla al tău. Poţi? 

— Nu ştiu, spuse Pete, aruncând o ultimă privire spre cer. 

Nu mai rămăsese decât o singură lumină acum şi era atât 
de slabă, încât n-ai fi observat-o dacă nu te-ai fi uitat 
intenţionat după ea. 

— Doamnă? Doamnă, aproape-au dispărut. Relaxează-te, 
ce zici? 

Femeia nu schiţă nici un răspuns; rămase locului, cu faţa 
lipită de roată. Panglicile de la căciulă fluturau în vânt. Pete 
suspină şi se întoarse către Henry. 

— Ce vrei să faci? 

— Ţi-aminteşti de adăposturile tăietorilor de lemne de pe 
marginea acestui drum? 

Existau vreo opt sau nouă astfel de adăposturi, credea 
Henry, nimic altceva decât patru stâlpi cu bucăţi de tablă 
servind de acoperiş. Tăietorii depozitau sub ele buştenii şi 
uneltele până în primăvara următoare. 

— Sigur, spuse Pete. 

— Unde-i cel mai apropiat? Îmi poţi spune? 

Pete închise ochii, ridică un deget în aer şi începu să-l 
mişte înainte şi înapoi. În acelaşi timp, scoase un plescăit 
slab, lovindu-şi limba de cerul gurii. Aceste gesturi făcuseră 
parte din persoana lui Pete încă din vremea liceului. Nu 
erau la fel de vechi ca şi ticul lui Beaver de-a roade 
creioane şi de-a mesteca scobitori sau ca dragostea lui 
Jonesy pentru filmele de groază şi pentru poveştile polițiste, 
dar era îndeajuns de vechi. Şi, de cele mai multe ori, 


dădeau roade. Henry aşteptă, sperând să dea roade şi de 
data aceasta. 

Femeia, sesizând probabil acel plescăit slab şi regulat, 
purtat spre ea de-un curent de aer, îşi înălţă capul şi se uită 
în jur. De-a lungul frunţii avea de la cauciucul roții o pată 
mare şi întunecată. 

Într-un sfârşit, Pete îşi deschise ochii: 

—  Într-acolo, spuse, arătând în direcţia Bivuacului. 
Dincolo de curbă, e un deal. Cobori dincolo de deal şi dai 
peste o porţiune de pământ drept. La capătul porțiunii 
ăsteia se află unul dintre adăposturile alea. E pe stânga. O 
parte din acoperiş e prăbuşită în interior. Unui bărbat pe 
nume Stevenson i-a curs odată sânge din nas acolo. 

— Sigur? 

— O, omule, nu ştiu - şi Pete se uită în alt parte, ca şi 
când s-ar fi ruşinat. 

Henry îşi amintea vag acel adăpost... iar faptul că 
acoperişul era în parte dărâmat era un lucru bun sau ar fi 
putut fi; dacă se prăbuşise în direcţia potrivită, ar fi putut 
transforma adăpostul fără pereţi într-un fel de şopron. 

— Cât e de departe? 

— La vreo opt sute de metri. Poate la un kilometru. 

— Eşti sigur? 

— Mda. 

— Poţi face atâta drum cu genunchiul ăla? 

— Cred - dar ea va putea? 

— Ar fi mai bine să poată, spuse Henry. Îşi aşeză mâinile 
pe umerii femeii, o întoarse cu faţa către el şi se apropie 
până ce stăteau aproape nas în nas. Mirosul respirației ei 
era îngrozitor - antigel având la bază ceva uleios şi organic 
- dar se ţinu aproape şi nu schiţă nici un gest c-ar vrea să 
se retragă. 

— Trebuie să umblăm, îi spuse, nu tocmai strigând, dar 
îndeajuns de tare şi folosind un ton poruncitor. Umblă o 
dată cu mine, la trei! Unu, doi, trei! 


O prinse de mână şi o conduse dincolo de Scout, pe 
drum. Femeia îi opuse rezistenţă o clipă, apoi îl urmă 
ascultătoare, părând că nu simte muşcătura vântului atunci 
când acesta lovi. 

Merseră vreme de aproape cinci minute, Henry ţinând în 
mâna sa stângă mâna dreaptă înmănuşată a femeii, când 
Pete se împiedică. 

— Aşteaptă, spuse el. Cretinu'-ăsta de genunchi vrea să 
se blocheze din nou. 

În vreme ce se aplecă şi şi-l masă, Henry se uită spre cer. 
Acum nu se mai vedea nici o lumină. 

— "Te simţi bine? Poţi merge mai departe? 

— Merg, spuse Pete. Haide să continuăm. 


6 


Trecură cu bine de curbă şi de prima jumătate a dealului, 
apoi Pete căzu la pământ, gemând şi înjurând şi ţinându-se 
de genunchi. Observă felul în care se uita Henry la el şi 
scoase un sunet ciudat, ceva între un râs şi un mârâit. 

— Nu-ţi face griji din pricina mea, spuse. Băieţelul Petie 
va merge pân' la capăt. 

— Eşti sigur? 

— Înâ. 

Şi, spre surprinderea lui Henry (deşi rămase şi puţin 
amuzat, acel amuzament malign care părea că nu voia să-i 
dea acum pace), Pete îşi strânse mâinile înmănuşate în 
pumni şi începu să-şi lovească genunchiul. 

— Peter... 

— Lasă-mă în pace, cocoşatule, lasă-mă-n pace! Strigă 
Pete, ignorându-l complet. 

Tot acest timp, femeia stătu cu umerii căzuţi, cu vântul 
suflând-o din spate şi cu panglicile portocalii fluturându-i 
acum în faţă, la fel de tăcută ca un aparat scos din priză. 

— Pete? 

— Acum mă simt bine, spuse el. Se uită în sus la Henry cu 
o privire obosită... dar şi aceasta, ca şi gestul dinainte, îi 


trezi lui Henry ceva nu prea departe de amuzament. Dacă 
asta nu-i o curvăsărie sadea, atunci ce-i? 

— Ce-ai spus tu, asta e. 

— Nu cred că aş putea merge pe jos înapoi până la Derry, 
dar până la adăpost pot merge. Întinse o mână: Ajută-mă să 
mă ridic, şefu'. 

Henry îl prinse de mână pe vechiul lui prieten şi trase. 
Pete se ridică fără să-şi îndoaie genunchiul, ca un om 
revenindu-şi dintr-o reverență, rămase locului o clipă, apoi 
spuse: 

— Să mergem. De-abia aştept să scăpăm de vântul ăsta. 
Făcu o pauză, apoi adăugă: Ar fi trebuit să luăm nişte beri 
cu noi. 

Ajunseră în vârful dealului şi observară că, de partea 
cealaltă, vântul era mai blând. Pe când ajunseră din nou la 
poale, la porţiunea dreaptă de pământ, Henry începuse să 
spere că această parte a drumului, cel puţin, nu le va crea 
prea mari probleme. Apoi, la jumătatea distanţei către 
silueta din faţa lor, care trebuia să fie adăpostul tăietorilor 
de lemne, femeia se prăbuşi la pământ - mai întâi căzu în 
genunchi, apoi pe burtă. Rămase aşa o clipă, cu capul întors 
într-o parte, doar aburii ce i se ridicau din gura deschisă 
dând de veste că era încă în viaţă (şi totuşi, cât de simplu ar 
fii totul, dacă n-ar mai fi în viaţă, gândi Henry). Apoi se 
întoarse pe o parte şi scoase încă un râgâit prelung şi 
tunător. 

— O, curvă-ncurcă-lume ce eşti! Spuse Pete, părând mai 
mult obosit decât nervos. Acum ce facem? 

Henry îngenunchie lângă ea, îi spuse să se ridice cât de 
tare putu, îşi pocni degetele, bătu din palme şi numără 
până la trei de mai multe ori. Nici o metodă nu dădu 
rezultate. 

— Rămâi aici cu ea. Poate găsesc ceva acolo pe care să o 
punem şi să o tractăm. 

— Îţi doresc mult succes. 

— Ai vreo altă idee mai bună? 


Peter se aşeză în zăpadă cu o grimasă pe buze, cu 
piciorul rănit întins înainte. 
— Nu, dom'le, spuse el. Nu am. Mi-au secat toate ideile. 


Z 


Henry avu nevoie de cinci minute ca să ajungă la adăpost. 
Şi lui începea să-i înţepenească piciorul acolo unde-l lovise 
semnalizatorul, dar credea că nu e nimic serios. Dacă-i 
putea aduce la adăpost pe Pete şi pe femeie şi dacă avea să 
pornească snowmobil-ul de la Bivuac, credea că totul s-ar 
putea încheia cu bine. Doamne, era totuşi atât de 
interesant. Luminile alea din cer şi... 

Acoperişul ondulat al adăpostului se dărâmase numai 
bine: partea dinspre drum era liberă, dar partea din spate 
era aproape în întregime închisă. leşind de sub pudra 
subţire de zăpadă suflată înăuntru de vânt se vedea o 
bucată gri, murdară de prelată acoperită cu rumeguş şi 
împunsă de aşchii. 

— Bingo, spuse Henry şi o apucă. La început nu vru să se 
desprindă de jos, dar, când o trecu peste umăr şi trase ca-n 
jug, prelata cedă, rupându-se cu un pârâit gros care-i aduse 
aminte de băşinile femeii. 

Trăgând-o după el, se împletici înapoi către locul unde 
Pete şedea în zăpadă, cu piciorul încă ţeapăn întins înainte, 
lângă femeia răsturnată pe-o rână. 


8 


Fu cu mult mai uşor decât sperase Henry. De fapt, de- 
ndată ce-o aşezară pe prelată, totul fu floare la ureche. Era 
o femeie robustă, dar aluneca pe zăpadă ca unsă. Henry se 
bucura că nu era mai cald cu vreo cinci grade; o zăpadă 
moale ar fi îngreunat lucrurile considerabil. Şi, desigur, îi 
ajuta şi faptul că se aflau pe pământ drept. 

Zăpada le ajungea acum până la glezne şi continua să 
cadă din ce în ce mai deasă, fulgii însă îşi măriseră 


dimensiunile. Se opreşte, îşi spuneau unul altuia dezamăgiţi 
când vedeau astfel de fulgi în copilărie. 

— Hei, Henry? 

Pete părea fără suflare, dar asta nu era o problemă; 
adăpostul era aproape. Până să ajungă, totuşi, acolo, Pete 
continuă să meargă într-un fel ţanţoş, fără să-şi îndoaie 
piciorul de la genunchi, ca să nu i se mai blocheze încă o 
dată. 

— Ce-i? 

— M-am gândit des la Duddits în ultima vreme - nu ţi se 
pare ciudat? 

— Dacă nu joci..., spuse imediat Henry, fără ca măcar să 
se gândească la asta. 

— Corect. Pete izbucni într-un râs oarecum frenetic. Nu 
joci, nu câştigi. Mie chiar mi se pare ciudat, ţie nu? 

— Dacă-i aşa, spuse Henry, amândoi suntem ciudaţi. 

— Ce vrei să spui? 

— Şi eu m-am gândit la Duddits şi încă de acum destul de 
multă vreme. De prin martie trecut. Eu şi cu Jonesy urma 
să-i facem o vizită... 

— Chiar aşa? 

— Mda. Apoi a avut Jonesy accidentul... 

— Sugaciului ăla bătrân care l-a lovit nici măcar n-ar fi 
trebuit să i se dea voie să conducă, spuse Pete, 
încruntându-se. E norocos Jonesy că încă trăieşte. 

— Aici ai dreptate, spuse Henry. 1 s-a oprit inima în 
ambulanţă. A trebuit ca medicii de ambulanţă să-i facă 
masaj cardiac cu electroşocuri. 

Pete rămase locului cu ochii larg deschişi. 

— Serios? Chiar atât de grav a fost? Atât de aproape? 

Henry îşi dădu seama că tocmai comisese o indiscreţie. 

— Da, dar ar fi mai bine să-ţi ţii gura despre asta. Mie mi- 
a spus Carla şi nu cred că Jonesy ştie. Eu n-am... Îşi flutură 
uşor braţul, iar Pete dădu din cap că înţelesese perfect. 

Eu n-am simţit niciodată că el ar şti, voise Henry să 
spună. 


— Voi ţine totu-n buzunar, spuse Pete. 

— Cred că e mai bine aşa. 

— Şi n-aţi ajuns să-l vizitaţi pe Duds. 

Henry scutură capul. 

— Cuprins de îngrijorarea pentru Jonesy, am uitat. Apoi a 
venit vara şi ştii cum se-ntâmplă vara... 

Pete dădu din cap. 

— Dar ştii ceva? M-am gândit la el cu puţin timp în urmă. 
Când eram la magazinul lui Gosselin. 

— Din cauza puştiului în tricoul cu Beavis şi Butthead? 
Întrebă Pete. 

Cuvintele-i ieşiră însoţite de valuri mici de aburi. 

Henry dădu din cap. „Puştiul'" ar fi putut avea între 
doisprezece şi douăzeci şi cinci de ani; când era vorba de 
sindromul Down, nu puteai fi niciodată sigur. Avea părul 
roşcat şi se plimba pe rândul din mijloc al magazinului 
întunecat alături de un bărbat care trebuie să fi fost tatăl lui 
- purtau acelaşi tip de jachetă de vânătoare verde cu negru 
şi, cel mai important, aveau amândoi părul roşcat, al 
bărbatului însă era destul de rar să i se vadă scalpul de 
dedesubt. Le aruncase o privire de felul celor care grăiau: 
Să nu ziceţi nimic despre băiatul meu, dacă nu vreți să daţi 
de bucluc şi, desigur, nici unul dintre ei nu spusese nimic; 
veniseră cale de aproape treizeci de kilometri de la Bivuac 
să cumpere bere, pâine şi chiftele de carne pentru hot 
doguri, nu pentru a da de bucluc şi, pe lângă asta, 
cunoscuseră cândva un copil pe nume Duddits, pe care, 
într-un fel, încă îl cunoşteau - adică, îi trimiteau cadouri de 
Crăciun şi felicitări de La mulţi ani! - Duddits care fusese, în 
felul lui ciudat, unul de-al lor. Ce nu-i putea mărturisi Henry 
lui Pete era că i se întorcea gândul la Duds când nici nu se 
aştepta încă de când şi-a dat seama, acum vreo şaisprezece 
luni, că vrea să-şi curme viaţa şi că, de atunci, orice făcea 
era fie o amânare a acelui moment, fie un act pregătitor în 
aşteptarea lui. Uneori chiar îl visa pe Duddits. Îl visa şi pe 


Beav, spunându-i: Lasă-mă să te-ajut cu ăla, omule, iar 
Dudits spunând: A'uţe? 

— Nu e rău că ne gândim la Duddits, Pete, spuse el în 
vreme ce trase în adăpost sania artizanală pe care se afla 
femeia. Îi pierise şi lui răsuflarea. Duddits a determinat felul 
în care ne-am modelat. El a fost momentul nostru de culme. 

— Crezi? 

— Mmda. 

Henry se lăsă să cadă la pământ să-şi recapete suflarea, 
înainte de-a duce planul la îndeplinire mai departe. Se uită 
la ceas. Era aproape amiază. Până acum, Jonesy şi Beaver 
ar trebui să fi abandonat ideea că ei nu fuseseră decât 
încetiniţi de ninsoare; ar trebui să fie aproape siguri că s-a 
întâmplat ceva grav. Poate că unul dintre ei va porni 
snowmobil-ul (dacă mai funcţionează, îşi aduse el aminte 
din nou, dacă blestemăţia aia mai funcţionează). Vor veni 
să-i caute. Asta ar simplifica puţin lucrurile. 

Se uită la femeia întinsă pe prelată. Părul îi căzuse peste 
un ochi, ascunzându-l vederii; celălalt ochi se uita la Henry 
- se uita şi dincolo de el, prin el - cu o indiferenţă 
înfricoşătoare. 

Henry credea că toţi copiii au parte de momente în care 
se automodelează în prima adolescenţă şi credea că sunt 
predispuşi să răspundă mai hotărât la aceasta mai degrabă 
cei aflaţi în grupuri, decât singuraticii. Cel mai des, aceste 
momente îi fac să se comporte urât, răspunzând mâhnirii cu 
cruzimea. Henry şi prietenii lui, din cine ştie ce motiv, se 
comportaseră frumos. În definitiv, diferenţele nu erau 
notabile, dar nu strica să-şi amintească, mai ales atunci 
când avea sufletul îngreunat, că, odată, dăduse nas în nas 
cu imprevizibilul şi se comportase decent. 

Îi spuse lui Pete ce avea de gând să facă şi ce avea el de 
făcut, apoi dădu să se ridice în picioare şi să pornească la 
treabă - voia să se vadă cu toţii în siguranţă între pereţii 
Bivuacului, înainte ca lumina zilei să dispară. Voia să se afle 
cu toţii într-un loc curat şi bine luminat. 


— Bine, spuse Pete, dar păru nervos. Sper numai să nu 
moară sub ochii mei. Şi sper ca luminile alea să nu reapară. 
Se aplecă să se uite pe după bordura acoperişului spre cer, 
unde acum nu se vedeau decât norii întunecaţi şi joşi. Ce-o 
fi fost, ai vreo idee? Vreun fel de fulgere? 

— Hei, tu eşti expert în spaţiul extraterestru. Henry se 
ridică în picioare. Începe să aduni aşchiile. Ca să faci asta 
nu trebuie să te ridici. 

— Sunt demn de milă, nu-i aşa? 

— Corect, spuse Henry, apoi păşi peste femeia de pe 
prelată şi merse spre liziera pădurii, unde se găseau 
destule lemne mai mari ascunse sub zăpadă. Cincisprezece 
kilometri, cu aproximaţie; atât avea de mers pe jos. Mai 
întâi, însă, aveau să aprindă un foc. Unul mare şi frumos. 


CAPITOLUL 4 - MCCARTHY MERGE LA 
TOALETĂ 
1 


Jonesy şi cu Beaver şedeau în bucătărie, jucând 
cribbagei!!, pe care ei îl numeau pur şi simplu Jocul. Aşa îi 
spusese întotdeauna Lamar, tatăl lui Beaver, ca şi când ar fi 
fost singurul joc existent. Pentru Lamar Clarendone, a cărui 
viaţă  gravitase exclusiv în jurul companiei sale de 
construcţii din centrul statului Maine, probabil că era 
singurul joc existent, cel mai adecvat pe şantierele de tăiat 
lemne, în şoproanele feroviare şi, desigur, în rulotele 
constructorilor. O tablă cu o sută douăzeci de găuri, patru 
jetoane şi un pachet soios de cărţi; dacă aveai aceste 
lucruri, puteai începe. Se juca cel mai des când aşteptai să 
treacă timpul ca să te apuci din nou de treabă - când 
aşteptai să se oprească ploaia, când aşteptai să vină un 
transport cu marfa sau când îţi aşteptai prietenii să se 
întoarcă de la magazin ca să hotărâți împreună ce să faceţi 
cu ciudatul străin care doarme acum în spatele uşii închise 
de la dormitor. 

Doar că, gândi Jonesy, îl aşteptăm cu adevărat doar pe 
Henry. Pete se întâmplă doar să fie împreună cu el. Beaver 
are dreptate: Henry e cel care va şti ce trebuie făcut. 
Henry e persoana potrivită. 

Numai că Henry şi cu Pete întârziau. Era prea devreme 
să spună că se întâmplase ceva cu ei, poate că-i încetinise 
ninsoarea, dar Jonesy începuse să se întrebe dacă asta era 
tot şi bănuia că şi Beav se întreba acelaşi lucru. Până acum 
nici unul dintre ei nu spusese nimic despre asta - se aflau 
încă în prima jumătate a orelor dimineţii şi mai era timp ca 
lucrurile să se rezolve fără nici o problemă - dar întrebarea 
persista, plutind nerostită între ei. 


Jonesy se concentra pentru o vreme asupra tablei şi 
asupra cărţilor, apoi se uita la uşa închisă a dormitorului în 
spatele căreia McCarthy stătea întins în pat, dormind, 
probabil şi, oh, Doamne, cât fusese de palid! Îl văzu şi pe 
Beav de două sau de trei ori aruncând un ochi într-acolo. 

Jonesy amestecă pachetul vechi de cărţi Bikes, împărţi 
mâna, îşi lăsă câteva cărţi, apoi, când Beaver îi înapoie două 
dintr-ale lui, puse deoparte restul pachetului. Beaver tăie şi 
atunci se încheiară preliminariile; acum trebuiau aruncate 
jetoanele. Poţi nimeri gaura cu jetonul şi, totuşi, să pierzi, 
le spusese Lamar, cu ţigara Chesterfield întotdeauna 
atârnându-i la colţul gurii, cu şapca inscripționată cu 
numele firmei, Construcţii Clarendon, întotdeauna trasă 
peste ochiul stâng, asemenea unui om care deţine un secret 
pe care-l va dezvălui numai pentru un preţ tentant, Lamar 
Clarendon - un tată însurat cu munca, niciodată dispus să 
se joace cu fiul lui, un tată mort de infarct la patruzeci şi opt 
de ani, dar dacă nimereşti gaura, nimeni nu te mai poate 
trişa. 

Nu joci, gândi acum Jonesy. Nu joci, nu câştigi. Apoi, 
luând locul acestor cuvinte, se auzi acea voce blestemată şi 
inegală din spital: Vă rog, opriți-vă, nu mai suport, faceţi-mi 
o injecție, unde-i Marcy? O, Doamne, de ce era lumea atât 
de hapsână? De ce existau atâtea roţi dinţate înfometate să- 
ţi prindă degetele, de ce existau atât de multe maşinării 
dornice să-ţi scoată măruntaiele? 

— Jonesy? 

— Hă? 

— Te simţi bine? 

— Mda, de ce? 

— Ai tresărit. 

— Chiar aşa? 

Sigur că tresărise, ştia că tresărise. 

— Da. 

— Un curent de aer, poate. Miroşi ceva? 

— Vrei să spui... mirosul lui? 


— Nu, vorbesc de subsuorile lui Meg Ryan! Sigur că al 
lui. 

— Nu, spuse Beaver. Mi s-a părut de vreo două ori... dar 
era numai o impresie de-a mea. Fiindcă băşinile-alea, ştii... 

— ... miroseau inimitabil de urât. 

— Da. Chiar aşa. La fel şi râgăielile. Am crezut că se rupe 
ceva în el. Chiar aşa. 

Jonesy dădu din cap. Mi-e teamă, gândi el. $ed aici 
speriat de moarte în mijlocul unei furtuni de zăpadă. Vreau 
să vină Henry la dracu'! Ce zici de asta? 

— Jonesy? 

— Ce-i? Jucăm mâna asta sau nu? 

— Sigur că da, dar... crezi că Henry şi cu Pete sunt bine? 

— De unde dracu' să ştiu eu? 

— Nu ştiu... n-ai vreun presentiment? Poate că vezi... 

— Nu văd nimic în afară de faţa ta. 

Beaver suspină. 

— Dar tu chiar crezi că sunt bine? 

— Că tot veni vorba, da. 

Totuşi, ochii i se plimbară întâi spre ceas - unsprezece şi 
jumătate - apoi spre uşa închisă a dormitorului în spatele 
căreia se afla McCarthy. În mijlocul camerei, amuleta 
indiană dansă şi se întoarse încet, suflată de un curent de 
aer. 

— Conduc prudent. Vor sosi imediat. Haide să jucăm. 

— Prea-bine. Opt. 

— Cinsisprezece pentru doi. 

— Futu-i! Beaver îşi vâri o scobitoare în gură. Douăzeci şi 
cinci. 

— Treizeci. 

— Dă-i. 

— Unu pentru doi. 

— Puţă-n-raţă! Beaver izbucni într-un râset scurt şi 
exasperat, când Jonesy nimeri cu jetonul gaura numărului 
trei. Mă iei de fiecare dată când împărţi cărţile. 


— "Te iau chiar şi când împarţi tu, spuse Jonesy. Adevărul 
doare. Haide, joacă. 

— Nouă. 

— Şaisprezece. 

— Şi încă una pentru ultima carte, spuse Beav ca şi când 
s-ar fi încununat de-o victorie morală. Se ridică în picioare. 
les afară să trag un pişu. 

— De ce? Avem o toaletă excelentă, în caz că nu ştii. 

— Ştiu. Dar vreau să văd dacă-mi pot scrie numele-n 
zăpadă. 

Jonesy râse. 

— O să te maturizezi vreodată? 

— Dacă mă pot abţine, nu. Să nu faci gălăgie. Să nu-l 
trezeşti pe tip. 

Jonesy adună cărţile la un loc şi începu să le amestece în 
vreme ce Beaver merse spre uşa din spate. Se surprinse 
gândindu-se la o versiune a jocului acesta pe care o jucau 
când erau copii. Îl numeau Jocul lui Duddits şi-l jucau de 
obicei în camera mică a familiei Cavell. Era la fel ca şi 
cribbage-ul original, doar că-l lăsau pe Duddits să arunce 
jetoanele. Am zece, spunea Henry, aruncă-mi unul de zece, 
Duddits. lar Duddits, rânjind în felul lui dezinhibat, acel 
rânjet care-l făcea întotdeauna pe Jonesy să se simtă fericit, 
arunca patru sau şase sau zece sau două nenorocite de 
duzini. Regula Jocului Duddits era că nu trebuia niciodată 
să te plângi, să spui Duddits, e prea mult sau Duddits, nu-i 
de-ajuns. Şi, Doamne, cât mai râdeau. Râdeau şi domnul şi 
doamna Cavell, dacă se întâmpla să fie în cameră. Jonesy îşi 
amintea că, odată, când ei trebuie să fi avut cinciprezece 
sau şaisprezece ani şi Duddits trebuie să fi avut, desigur, 
oricât avea el (vârsta lui Duddits Cavell nu avea să se 
schimbe vreodată, asta era atât de frumos şi de înfricoşător 
la el), Alfie Cavell începuse să plângă, spunând: Băieți, dacă 
ați şti cât de mult înseamnă, pentru mine şi pentru doamna, 
ceea ce faceți şi dacă aţi şti cât de mult înseamnă pentru 
Douglas... 


— Jonesy. 

Vocea lui Beaver, ciudat de slabă. Aerul rece intra pe uşa 
deschisă de la bucătărie, făcându-i lui Jonesy pielea de 
găină pe mâlini. 

— Închide uşa, Beav, ai crescut în grajd? 

— Vino aici. Trebuie să vezi asta. 

Jonesy se ridică şi merse spre uşă. Deschise gura să 
spună ceva, apoi o închise. În curtea din spate se aflau 
destule animale să umple o grădină zoologică de mici 
dimensiuni. Vânat, cele mai multe: vreo două duzini de 
căprioare şi cerbi. Dar, mişcându-se o dată cu ele, erau şi 
ratoni, cârduri de marmote şi un contingent de veveriţe 
care se mişcau fără nici un efort pe deasupra zăpezii. Dintr- 
o parte a şopronului unde era depozitat snowmobil-ul, 
diverse ustensile şi părţi de motor, veneau trei dulăi mari pe 
care Jonesy îi confundă la început cu nişte lupi. Apoi văzu 
zgarda decolorată ce atârna la gâtul unuia şi-şi dădu seama 
că erau câini, probabil sălbăticiţi. Mergeau cu toţii spre est, 
urcând panta Viroagei. Jonesy văzu o pereche de lincşi de 
dimensiuni mari mergând pe lângă două grupuri de 
căprioare şi se frecă la ochi, ca şi când ar fi vrut să-i 
elibereze de-un miraj. Lincşii tot acolo rămaseră. La fel şi 
căprioarele şi cerbii şi marmotele, ratonii şi veveriţele. Se 
mişcau egal, abia aruncându-le bărbaţilor din uşă o privire, 
dar fără panica animalelor rugind de un incendiu. Nici 
miros de fum nu se simţea. Animalele pur şi simplu migrau 
spre est, eliberând zona. 

— Sfinte Cristoase, Beav, spuse Jonesy cu o voce slabă şi 
pătrunsă de groază. 

Beaver se uitase spre cer. Acum aruncă o privire furtivă 
spre animale şi-şi ridică din nou ochii spre cer. 

— Mda. Acum uită-te-n sus. 

Jonesy se uită şi văzu o duzină de lumini strălucitoare - 
unele roşii, altele albastru-deschis - dansând pe cer. 
Luminau norii. Imediat, îşi dădu seama că aşa ceva văzuse 
McCarthy când umblase rătăcit prin pădure. Se mişcau 


înainte şi înapoi, intersectându-se şi uneori chiar unindu-se, 
dând naştere unei străluciri atât de puternice încât nu se 
putu uita fără să strângă din ochi. 

— Ce-s astea? Întrebă el. 

— Nu ştiu, spuse Beaver fără să-şi coboare ochii dinspre 
cer. Pe obrajii lui curaţi, ţepii bărbii ieşeau în evidenţă cu o 
claritate bizară. Dar animalelor nu le place. De astea 
încearcă ele să scape. 


2 


Se uitară spre cer preţ de zece, poate cincisprezece 
minute, apoi Jonesy auzi un murmur îndepărtat, ca de 
transformator pentru electricitate. Îl întrebă pe Beaver 
dacă auzea şi el şi Beav dădu doar din cap, fără să-şi 
desprindă ochii de la luminile jucăuşe din cer, care lui 
Jonesy i se păreau a fi de dimensiunea unor capace de 
canal. Îi trecu prin minte că animalele voiau să scape de 
acel sunet, nu de lumini, dar nu spuse nimic. Îi venea dintr- 
odată greu să vorbească; simţi apăsarea vlăguitoare a fricii 
cuprinzându-l, ceva paralizant şi uniform, asemenea unui 
val incipient de gripă. 

Într-un sfârşit, luminile se estompară şi, deşi Jonesy nu 
văzuse nici una dispărând cu totul, păreau că sunt acum 
mai puţine. Şi animalele erau mai puţine, iar murmurul 
acela sâcâitor scădea în intensitate. 

Beaver se puse în mişcare asemenea unui om care se 
trezeşte dintr-un somn adânc. 

— Aparatul de fotografiat, spuse. Vreau să fac nişte 
fotografii înainte să dispară toate. 

— Nu cred c-o să reuşeşti să... 

— Trebuie să încerc! Aproape că strigă Beaver. Apoi, pe 
un ton mai scăzut: Trebuie să încerc. Voi putea fotografia 
măcar nişte căprioare înainte să... - Se întorsese pe călcâie 
şi se îndrepta spre bucătărie, probabil încercând să-şi 
amintească sub ce maldăr de haine murdare îşi lăsase 
aparatul de fotografiat, apoi se opri brusc. Cu o voce slabă 


şi în mod sigur străină de spiritul lui, spuse: O, Jonesy, cred 
că avem o problemă. 

Jonesy se uită o ultimă dată la luminile rămase pe cer, 
aflate într-o continuă evanescenţă (erau chiar şi mai mici), 
apoi se întoarse spre Beaver. Beaver stătea lângă chiuvetă, 
uitându-se peste tejghea, de partea cealaltă a camerei 
principale. 

— Ce-i? Ce mai e acum? Vocea aceasta răstită, de femeie 
arţăgoasă, uşor tremurată... chiar era vocea lui? 

Beaver arătă cu degetul. Uşa de la dormitorul în care-l 
puseseră pe McCarthy - camera lui Jonesy - era deschisă. 
Uşa de la baie, pe care o lăsaseră deschisă în aşa fel încât s- 
o vadă McCarthy dacă simţea cumva chemarea naturii, era 
acum închisă. 

Beaver îşi întoarse către Jonesy faţa îngrijorată, pe care-i 
crescuse o barbă de câţiva milimetri. 

— Simţi mirosul? 

Jonesy îl simţea, în pofida aerului proaspăt şi rece intrând 
în casă pe uşa deschisă. Eter sau alcool sanitar, da, încă se 
simțeau acestea, dar acum se mai simțeau şi altele. Miros 
de fecale, în mod sigur. Ceva ce putea fi miros de sânge. Şi 
încă ceva, ceva ca mirosul gazului de mină ţinut în subteran 
un milion de ani şi în sfârşit scos la suprafaţă. Nu era, adică, 
genul de miros de băşină care-i făcea pe copii să 
chicotească în tabere. Era un miros mai dens şi mult mai 
îngrozitor. Îl comparai cu mirosul de băşini pentru că nimic 
altceva nu se apropia nici pe departe de ceea ce era într- 
adevăr. Undeva în adâncime, gândea Jonesy, se simţea şi 
mirosul a ceva contaminat, a ceva care murea în cel mai 
oribil fel. 

— Uită-te acolo. 

Beaver arătă spre podeaua din lemn. Se vedeau urme de 
sânge, o dâră de picături roşietice ducând de la uşa 
deschisă către cea închisă. Ca şi când McCarthy ar fi fugit la 
baie în timp ce-i curgea sânge din nas. 

Doar că Jonesy nu credea că sângele-i cursese din nas. 


3 


Dintre toate lucrurile pe care nu-şi dorise să le facă în 
viaţă - să-i dea telefon fratelui său Mike şi să-i spună că 
murise mama de infarct; s-o amenințe pe Carla că, dacă nu 
termină cu băutura şi cu medicamentele, o va părăsi; să-i 
spună Marelui Lou, psihologului din labăra Agwam, că 
făcuse pipi în pat - să traverseze camera principală din 
Bivuac spre acea uşă închisă de la baie îi fu cel mai greu. 
Era ca şi când ar fi umblat într-un coşmar dinr-acela în 
care, indiferent cât de repede ţi-ai mişca picioarele, 
distanţa parcursă rămânea mereu aceeaşi. 

În visele urâte nu ajungi niciodată la destinaţia către care 
porniseşi, dar ei ajunseră de partea cealaltă a camerei, aşa 
că Jonesy bănuia că acesta, la urma urmei, nu era un vis. 
Rămaseră pe loc, uitându-se la picăturile de sânge. Nu erau 
foarte mari, cea mai mare avea dimensiunile unei monede 
medii. 

— Poate i-a mai căzut un dinte, spuse Jonesy, încă 
şoptind. Asta trebuie să fie. 

Beav se uită la el cu o sprânceană ridicată. Apoi se duse 
în uşa dormitorului şi se uită înăuntru. După aceea se 
întoarse spre Jonesy şi-i făcu semn cu degetul să vină. 
Jonesy i se alătură cu mişcări ferite, nedorind să piardă din 
vedere uşa închisă a toaletei. 

In dormitor, păturile fuseseră aruncate pe podea, ca şi 
când McCarthy s-ar fi ridicat în grabă din pat. Urma capului 
său încă se mai vedea în mijlocul pernei, iar urma corpului 
încă se mai vedea imprimată pe cearşaf. Tot imprimată pe 
cearşaf, pe la jumătatea distanţei dintre căpătâi şi poalele 
patului, se vedea o pată mare de sânge. Absorbită de 
materialul albastru, părea purpurie. 

— Un loc ciudat de unde să-ţi cadă un dinte, şopti Beaver. 
Muşcă scobitoarea şi jumătatea ferfeniţită din faţă căzut pe 
pragul uşii. Poate spera să-i aducă ceva Zâna Curuleţ. 


Jonesy nu spuse nimic. Arătă în schimb spre stânga uşii. 
Acolo, adunate într-un morman, se aflau izmenele şi boxerii 
lui McCarthy. Erau mânjite cu sânge. Boxerii avuseseră cel 
mai mult de suferit; să nu fi fost banda elastică şi bucata de 
bumbac din faţă, ai fi putut crede că sunt genul de 
pantaloni scurţi roşu-ţipător pe care-i poartă participanţii la 
Forumul Penthouse, care speră să şi-o pună cu cineva la 
sfârşitul petrecerii. 

— Uită-te în oala de noapte, şopti Beaver. 

— De ce nu batem pur şi simplu la uşa băii să-l întrebăm 
cum se simte? 

— Fiindcă vreau să ştiu la ce mama drac' să m-aștept, îi 
răspunse Beaver într-o şoaptă răstită. Se mângâie pe piept, 
apoi scuipă rămăşiţele scobitoarei. Doamne, ceasornicu-mi 
aleargă de nebun! 

Şi inima lui Jonesy bătea tare şi simţea că-i curge şi 
transpiraţia pe faţă. Cu toate acestea, păşi în interiorul 
camerei. Aerul proaspăt care intra pe uşa din spate aerisise 
destul de bine camera principală, dar putoarea din 
dormitor era în floare - rahat şi gaz de mină şi eter. Jonesy 
simţi puţina mâncare din stomac făcând nişte tumbe de 
încălzire şi o convinse să se potolească. Se apropie de oliţa 
de noapte şi, la început, nu se putu hotări să arunce o 
privire înăuntru. Cel puţin cinci imagini de filme de groază 
reprezentând ceea ce-ar putea vedea îi dansau acum în 
minte. Viscere plutind în supă de sânge. Dinţi. Un cap fără 
COrp. 

— Haide odată! Şopti Beaver. 

Jonesy strânse din ochi, îşi lăsă capul înainte, îşi ţinu 
respiraţia, apoi deschise ochii. Nu se vedea nimic; doar 
porţelanul curat, sclipind în lumina aruncată de becul din 
tavan. Oliţa de noapte era goală. Dădu drumul aerului din 
plămâni printre dinţii încleştaţi într-un suspin, apoi se 
întoarse lângă Beav, ferindu-se să calce pe sângele de pe 
Jos. 

— Nimic, spuse. Haide-acum să-ncetăm cu prostiile. 


Trecură de uşa închisă a debaralei pentru albituri şi 
priviră de la distanţă uşa de pin închisă a toaletei. Beaver se 
uită la Jonesy. Jonesy dădu din cap. 

— E rândul tău, şopti. Eu am verificat borcanul cu 
murături. 

— Tu ai dat peste el, îi răspunse Beaver tot în şoaptă. Îşi 
ţinea bărbia înclinată într-un fel ce ţinea de încăpățânare. 
Tu-l întrebi. 

Jonesy auzea acum altceva - auzea fără să audă, în parte 
pentru că acest sunet îi era mai familiar, în parte pentru că 
făcuse o obsesie îngrozitoare pentru McCarthy, pentru omul 
pe care aproape că-l împuşcase. Un vup-vup-vup slab, dar 
devenind din ce în ce mai puternic, se auzea dinăuntrul 
toaletei. 

— Futu-i, spuse Jonesy şi, deşi vorbi pe tonul său normal, 
fu destul de tare să-i sperie pe amândoi puţin. Bătu cu 
degetul în uşă. Domnule McCarthy! Rick! Te simţi bine? 

Nu va răspunde, gândi Jonesy. Nu va răspunde fiindcă e 
mort. E mort şi şede pe tron, ca Elvis. Dar McCarthy nu era 
mort. Gemu, apoi spuse: 

— Mi-e puţin rău, băieţi. Trebuie să fac treaba mare. 
Dacă fac treaba mare, o să mă simt... Se auzi încă un 
geamăt, apoi încă o băşină. Aceasta din urmă fu puternică, 
un sunet aproape lichid. Îi provocă lui Jonesy o grimasă... o 
să mă simt bine, termină McCarthy. 

Lui Jonesy nu i se părea că bărbatul se simţea bine. Părea 
cu răsuflarea tăiată şi părea că suferă. Ca şi o subliniere a 
acestor lucruri, McCarthy gemu iarăşi, chiar mai puternic 
decât prima dată. Se auzi încă un răpăit din-acela lichid, 
apoi McCarthy ţipă. 

— McCarthy! Beaver încercă să apese clanţa, dar nu 
reuşi. McCarthy, micul lor cadou adus de Mama Pădure, 
încuiase uşa din interior. Rick! Beaver scutură clanţa. 
Deschide, omule! Încerca să pară calm, ca şi când totul ar fi 
fost o glumă, o farsă între prieteni într-o tabără, ceea ce-l 
făcu să pară şi mai speriat. 


— Sunt bine, spuse McCarthy. Acum gâfâia. Trebuie 
doar... băieţi, trebuie doar să fac puţin loc. Se auziră alte 
pârţuri. Era ridicol să se gândească la sunetele pe care le 
auzeau ca la simple „scăpări de gaz" sau „vânturi" - acestea 
erau expresii eufemistice, uşoare ca glazura de pe tort. 
Sunetele venind din spatele uşii închise erau crude şi 
cărnoase, erau ca sfâşierea unei bucăţi de carne. 

— McCarthy! Spuse Jonesy. Bătu la uşă. Lasă-ne să 
intrăm! Chiar voiau să intre? El unul, nu. Îşi dorea ca 
McCarthy să fi rătăcit în continuare prin pădure sau să fi 
fost găsit de altcineva. Şi mai rău, în cel mai îndepărtat colţ 
al minţii, în cerebel, creierul lui nemilos de reptilă, îşi dorea 
să-l fi împuşcat pe McCarthy încă din prima clipă. „Să nu 
complici lucrurile,  prostănacule", cum spuneau în 
programul de dezintoxicare Narcoticii Anonimi pe care-l 
urmase Carla. McCarthy! 

— Plecaţi! Strigă McCarthy cu o vehemenţă vlăguită. 
Vreţi să plecaţi şi să lăsaţi un prieten... să lăsaţi un prieten 
să-şi facă treaba mare? Dumnezeule! 

Vup-vup-vup: mai tare şi mai aproape acum. 

— Rick! Acum vorbea Beav. Se forţa cu disperare să 
păstreze un ton degajat, asemenea unui căţărător agăţat de 
cordelină ce-a dat de bucluc. De unde-ţi curge sânge, 
amice? 

— Să-mi curgă sânge? McCarthy păru mirat şi chiar nu 
se prefăcea. Nu sângerez. 

Jonesy şi Beaver schimbară o privire speriată. 

VUP-VUP-VUP! 

Sunetul îi acapară în sfârşit întreaga atenţie lui Jonesy şi 
nu simţi decât o imensă uşurare. 

— E-un elicopter, spuse. Pariez că-l caută. 

— Crezi? 

Beaver avea mina unuia care aude ceva prea plăcut săa 
fie şi adevărat. 

— Da. 


Jonesy bănuia că oamenii din elicopter puteau fi la fel de 
bine pe urma luminilor ciudate de pe cer sau că încercau 
să-şi dea seama ce se întâmplase cu animalele, dar refuza 
să se gândească la aceste lucruri, nu-i păsa de aceste 
lucruri. Nu-i păsa decât să-l vadă pe Rick McCarthy dus de 
lângă ei, să se vadă scăpat de el şi să-l ştie internat într-un 
spital din Machias sau din Derry. leşi afară şi fă-le semn cu 
ceva. 

— Dar dacă... 

VUP! VUP! VUP! lar, din spatele uşii, se auziră alte 
sunete din acelea lichide şi smucite, urmate de un alt țipăt 
de-al lui McCarthy. 

— leşi afară! Strigă Jonesy. Fă-le semn nenorociţilor să 
coboare! Nu-mi pasă dacă trebuie să te arunci în cap şi să 
execuţi dansul ploii; convinge-i numai să aterizeze! 

— Bine... 

Beaver începuse să se întoarcă pe călcâie. Atunci tresări 
şi strigă. 

Câteva dintre lucrurile la care Jonesy reuşise cu succes 
să nu se gândească până acum săriră imediat afară din 
dulap şi ieşiră în goană la lumină, săltând şi uitându-se 
pieziş. Când se întoarse şi el, totuşi, nu văzu decât o 
căprioară stând în bucătărie cu capul întins peste tejghea, 
uitându-se la ei cu ochii ei maro, blânzi. Jonesy trase adânc 
aer în piept, uşurat şi se sprijini de perete. 

— 'Trage-ţi mucii şi valea! Spuse Beaver, expirând. Apoi 
se apropie de căprioară, bătând din palme. Dispari, Mabel! 
Nu ştii în ce sezon suntem? Haide! Bagă-ţi ardei iute-n cur 
şi cară-te! Fă ca racu' şi dă-n marşarier! 

Căprioara rămase pe loc o clipă, ochii căscându-i-se într-o 
expresie aproape umană de panică. Apoi se întoarse, 
lovindu-se cu capul de oalele, polonicele şi spatulele 
atârnând deasupra sobei. Acestea se ciocniră unele de 
altele şi câteva căzură din cui, făcând şi mai multă gălăgie. 
Imediat, căprioara ieşi pe uşă, dând uşor din coada scurtă şi 
albă. 


Beaver îi merse pe urme, făcând o pauză doar să se uite 
la vesela de pe jos cu o privire invidioasă. 


4 


Migraţia mulţimii de animale se subţiase. Căprioara pe 
care o dăduse Beav afară din bucătărie sări peste o vulpe 
şchiopătândă, care-şi pierduse probabil o labă într-o 
capcană, apoi dispăru printre copaci. Imediat, de deasupra 
norilor joşi, chiar din spatele şopronului, apăru un elicopter 
de dimensiunea unui autobuz. Era maro şi, pe o parte a lui, 
în litere albe, scria GNA. 

Gna? Se întrebă Beaver. Ce dracu înseamnă Gna? Atunci 
îşi dădu seama: Garda Naţională Aeriană, cea din Bangor, 
probabil. 

Elicopterul cobori cu botul în faţă. 

Beaver păşi în curtea din spatele cabanei, fluturând din 
braţe deasupra capului. 

— Hei! Strigă. Hei, avem nevoie de-o mână de ajutor! O 
mânuţă de-ajutor, băieţi! 

Elicopterul cobori până ce fu la mai puţin de douăzeci de 
metri deasupra pământului, destul de jos să ridice zăpada 
într-un vârtej. Apoi se îndreaptă către Beaver, aducând o 
dată cu el şi vârtejul de zăpadă. 

— Hei! Avem un rănit cu noi! Un rănit! 

Acum sărea de pe un picior pe altul ca unul dintre idioţii 
ăia de măscărici de la postul local de televiziune din 
Nashville. Se simţea ca un cretin, dar nu se opri din sărit. 
Elicopterul pluti pe curenţii de aer spre el, aproape de 
pământ, dar fără să se apropie mai mult, fără să dea vreun 
semn c-ar intenţiona să aterizeze. O idee îngrozitoare îl lovi. 
Nu ştia dacă era ceva ce prinsese în zbor de la tipii din 
elicopter sau dacă nu era decât paranoia. Nu ştia sigur 
decât că se simţea ca o mascotă bătută în cuie în mijlocul 
unei ţinte dintr-un poligon de tragere: nimeriţi-l pe Beav şi 
câştigaţi un radio cu ceas. 


Uşa laterală a elicopterului se deschise. leşi la iveală un 
bărbat îmbrăcat în cea mai groasă canadiană pe care 
Beaver o văzuse vreodată şi ţinând o portavoce în mână. 
Oricum, nu canadiana şi porta-vocea îl îngrijorau pe Beav. 
Ce-l îngrijora era masca de oxigen pe care tipul o purta 
peste gură şi peste nas. Nu auzise niciodată ca piloţii sau 
însoțitorii de zbor să aibă nevoie de măşti de oxigen la o 
altitudine de douăzeci de metri. Nu atunci când aerul pe 
care-l respirau era curat, cel puţin. 

Bărbatul îmbrăcat în canadiană vorbi în portavoce, 
cuvintele ieşind puternice şi limpezi în pofida vup-vup-vup- 
ului elicelor, dar sunând, totuşi, ciudat, în parte din cauza 
amplificării lor forţate, dar în cea mai mare parte, gândi 
Beaver, din cauza măştii de pe faţa vorbitorului. Era ca şi 
când ţi-ar fi vorbit un ciudat zeu robotic. 

— CÂŢI SUNTEŢI? Strigă vocea zeului. ARĂTAŢI-MI PE 
DEGETE. 

Beaver, confuz şi înspăimântat, se gândi la început doar 
la el şi la Jonesy; la urma urmei, Henry şi Pete nu se 
întorseseră încă de la magazin. Ridică două degete, ca 
arătând semnul păcii. 

—  RĂMÂNEŢI PE POZIŢIE! Tună tipul din uşa 
elicopterului cu vocea sa robotică. ZONA SE AFLĂ SUB 
CARANTINĂ TEMPORARĂ! REPET, ZONA SE AFLĂ SUB 
CARANTINĂ TEMPORARĂ! NU PUTEŢI PĂRĂSI ZONA! 

Ninsoarea se rărea, dar vântul se înteţi acum şi-i suflă lui 
Beaver în faţă o rafală din zăpada ridicată de elicele 
elicopterului. Îşi îngustă pleoapele protectiv şi flutură din 
mâini. Înghiţi o gură de zăpadă întărită, îşi scuipă 
scobitoarea ca să n-o înghită şi pe aceasta (în felul acesta va 
muri, îi prezisese mereu mama, înghițind o scobitoare şi 
înecându-se), apoi strigă: 

— Carantină, cum adică? Avem un tip bolnav cu noi, 
trebuie să veniţi să-l luaţi! 

Deşi ştia că nu poate fi auzit din pricina vup-vup-vup-ului 
elicelor (el nu avea o împuţită de portavoce care să-i 


amplifice vocea), continua să strige. Atunci, când îi ieşiră 
cuvintele un tip bolnav printre buze, îşi dădu seama că-i 
arătase tipului din elicopter numărul greşit de degete -ei 
erau trei, nu doi. Vru să ridice cele trei degete, apoi se 
gândi la Henry şi la Pete. Nu erau încă acolo, dar, dacă nu 
se întâmplase ceva cu ei, aveau să fie - deci, câţi erau cu 
adevărat? Doi era răspunsul greşit, dar era oare trei cel 
corect? Sau era cinci? Cum făcea de obicei în astfel de 
situaţii, Beaver se blocă. Când i se întâmpla asta la şcoală, 
Henry de lângă el sau Jonesy din spate îi şopteau 
răspunsurile. Aici afară nu-l putea ajuta nimeni. Aici nu 
erau decât infernalul vup-vup-vup care-i biciuia timpanele şi 
zăpada aceea în vârtejită care-i intra pe gât în jos şi-i 
ajungea în plămâni, făcându-l să tuşească. 

—  RĂMÂNEŢI PE POZIŢIE! PROBLEMA VA FI 
REMEDIATĂ ÎNTRE DOUĂZECI ŞI PATRU ŞI PATRUZECI 
ŞI OPT DE ORE! DACĂ AVEŢI NEVOIE DE HRANĂ, 
ÎNCRUCIŞAŢI-VĂ BRAŢELE DEASUPRA CAPULUI! 

— Suntem mai mulţi! Strigă Beaver către bărbatul din 
uşa elicopterului. Strigă atât de tare, că-i apărură puncte 
roşii în faţa ochilor. Avem un rănit cu noi! Avem... UN 
RÂNIT... cu noi! 

Idiotul din elicopter îşi aruncă portavocea înapoi în 
cabină, apoi făcu un cerc cu degetul mare şi arătătorul de 
la mână, ca şi când ar fi spus: Bine! Te-am uşchit! Lui 
Beaver îi veni să ţopăie de frustrare. În schimb, însă, ridică 
o palmă deschisă deasupra capului - câte un deget pentru 
fiecare, pentru el şi pentru prietenii lui, plus cel pentru 
McCarthy. Bărbatul din elicopter observă şi rânji. Pentru o 
clipă cu adevărat minunată, Beaver crezu că-l făcuse pe 
cretinul purtător de mască să înţeleagă despre ce era 
vorba. Cretinul întoarse însă ceea ce crezuse el că era un 
salut şi elicopterul începu să se înalțe în aer. Beaver 
Clarendon rămase locului, îngheţat în mijlocul zăpezii 
învârtejite, strigând: 


— Suntem cinci şi avem nevoie de ajutor! Suntem cinci şi 
avem nevoie de-un futut de AJUTOR! 
Elicopterul dispăru înapoi printre nori. 


5 


Jonesy auzi frânturi din acestea - cu siguranţă auzi vocea 
amplificată venind dinspre elicopterul Thunderbolt - dar 
înţelese foarte puţin. Se concentra prea tare asupra lui 
McCarthy, care ţipase de câteva ori scurt şi fără vlagă şi 
apoi tăcuse. Duhoarea venind pe sub uşă continua să se 
îngroaşe. 

— McCarthy! Strigă el când intră Beaver. Deschide uşa 
sau o doborâm! 

— Lăsaţi-mă în pace! Răspunse McCarthy tot cu un 
strigăt, dar slab şi tulburat. Nu trebuie decât să mă cac. 
TRE' SĂ MA CACI! Dac-o să mă cac, o să mă simt bine! 

Aşa limbaj frust venind de la un om pentru care o, 
Doamne şi o, Dumnezeule erau expresii tari, îl înspăimânta 
pe Jonesy chiar mai mult decât îl înspăimântase sângele de 
pe cearşaf şi de pe chiloţi. Se întoarse spre Beaver, abia 
observând că era plin de zăpadă şi arăta ca Frosty, omul de 
zăpadă. 

— Haide, ajută-mă s-o dărâm. Tre' să încercăm să-l 
ajutăm. 

Beaver arăta speriat şi îngrijorat. Zăpada i se topea pe 
obraji. 

— Ştiu io... Tipu' din elicopter vorbea ceva despre 
carantină - dacă-i infestat cu ceva? Dacă treaba aia roşie de 
pe faţa lui... 

În ciuda propriilor sale sentimente potrivnice lui 
McCarthy, lui Jonesy îi veni să-l pocnească pe vechiul său 
prieten. În luna martie a acelui an, el însuşi stătuse 
sângerând întins pe asfaltul unei străzi din Cambridge. 
Dacă ar fi refuzat lumea să-l atingă pentru că ar fi putut 
avea SIDA? Dacă ar fi refuzat să-l ajute? Să-l fi lăsat doar 


acolo, fiindcă nu aveau nici o mănuşă de cauciuc la- 
ndemână? 

— Beav, aproape că i-am suflat în gură - dacă are ceva 
într-adevăr infecțios, probabil că deja ne-am contaminat şi 
noi. Ce mai spui acum? 

Beaver nu spuse nimic pentru o clipă. Apoi, Jonesy simţi 
acel declic în minte. Preţ de un singur moment, îl văzu pe 
Beaver cel cu care crescuse, un puşti într-o jachetă uzată 
de motociclist care strigase: Hei, băieţi, terminaţi! 
Terminaţi dracului ODATĂ!, cel care ştia că totul avea să se 
rezolve cu bine. 

Beaver făcu un pas în faţă. 

— Hei, Rick, ce zici să ne deschizi? Nu vrem decât să te 
ajutăm. 

Nu se auzi nimic din spatele uşii. Nici măcar un strigăt, 
nici măcar o respiraţie, nici chiar fâsâitul hainelor frecându- 
se între ele. Singurele sunete care se auzeau erau bubuitul 
generatorului şi acel vup evanescent al elicopterului. 

— Bine, spuse Beaver, enervat. Hai să doborâm curva 
asta de uşă. 

Se dădură amândoi în spate şi-şi îndreptară umerii către 
uşă, imitând pe jumătate conştient poliţiştii dintr-o mie de 
filme. 

— La trei, spuse Jonesy. 

— Rezistă piciorul tău la asta, omule? 

De fapt, piciorul şi şoldul lui Jonesy îl dureau rău, deşi nu- 
şi dăduse cu exactitate seama de asta până ce nu-i atrăsese 
Beaver atenţia. 

— Nici o problemă, zise el. 

— Mda, iar curu' meu e regele lumii. 

— La trei. Gata? Şi, când dădu Beaver din cap: Unu... 
doi... trei. 

Se năpustiră înainte şi loviră uşa amândoi deodată cu 
cele aproape o sută optzeci de kilograme din spatele 
umerilor lor. Cedă cu o uşurinţă absurdă, din cauza căreia 
ei fură proiectaţi, ţinându-se unul de celălalt, în interiorul 


băii. Picioarele le alunecară pe sângele de pe dalele de 
gresie. 

— Ah, drace, spuse Beaver. Mâna dreaptă i se ridică la 
gura în care, de această singură dată, nu avea o scobitoare 
şi o acoperi. Deasupra mânii, ochii îi erau larg deschişi şi 
umezi. - Ah, drace, omule - drace. 

Jonesy descoperi că nu mai avea cuvinte. 


CAPITOLUL 5 - DUDDITS 
PARTEA ÎNTÂI 
1 


Doamnă, spuse Pete. 

Femeia în haină de lână nu spuse nimic. Stătea doar 
întinsă pe bucata prăfuită de prelată şi nu spunea nimic. 
Pete îi vedea un ochi; ochiul se uita la el, sau prin el, sau se 
uita spre mijlocul meschin al nenorocitului de univers, cine 
putea şti. Înfiorător. Focul pocnea între ei, începând de- 
acum să prindă forţă şi să împrăştie nişte căldură. Henry 
plecase de vreo cincisprezece minute. Nu avea să se 
întoarcă decât peste trei ore, după cum calculase Pete, 
peste trei ore cel mai curând, ceea ce însemna prea mult 
timp petrecut sub supravegherea ochiului înfiorător de 
şacal al acestei doamne. 

— Doamnă, spuse din nou. Mă auzi? 

Nimic. Căscase o dată şi atunci Pete văzuse că-i lipseau 
jumătate dintre dinţi. Ce dracu' mai însemna şi asta? Chiar 
voia să ştie? Răspunsul, află Pete, era şi da şi nu. Era curios 
- presupunea că ăsta era Un lucru comun tuturor 
oamenilor - dar, în acelaşi timp, nu voia să ştie. Nu voia să 
ştie cine era ea, cine era Rick sau ce i se întâmplase şi nici 
cine erau „ei", cei care se întorseseră. S-au întors! Strigase 
femeia când văzuse luminile din cer, S-au întors! 

— Doamnă, spuse pentru a treia oară. 

Nimic. 

Spusese că numai Rick mai rămăsese, apoi spusese S-au 
întors, vorbind probabil despre luminile din cer şi, de 
atunci, nu mai scosese decât acele râgâieli şi băşini 
neplăcute... plus acel căscat, expunându-şi dinţii lipsă... şi 
mai era ochiul. Acel ochi înfiorător de şacal. Henry nu 
plecase decât de cincisprezece minute - plecase la 
doisprezece şi cinci minute şi acum era doisprezece şi 


douăzeci de minute, potrivit ceasului lui Pete - dar lui i se 
părea o oră şi jumătate. Avea să fie o zi îngrozitor de lungă 
şi, dacă voia s-o ducă până la capăt fără să cedeze (continua 
să se gândească la o poveste pe care o avuseseră de citit 
prin clasa a opta, nu-şi amintea cine o scrisese, îşi amintea 
doar că tipul din poveste omorâse un bătrân pentru că nu 
mai suporta privirea din ochiul lui'7; atunci Pete nu-l 
înţelesese pe tip, dar acum îl înţelegea, da, domnule), avea 
nevoie de ceva. 

— Doamnă, mă auzi? 

Nadai!*. Doar ochiul înfiorător de şacal. 

— Trebuie să mă întorc la maşină, fiindcă am cam uitat 
ceva. Dar te vei descurca şi singură. Nu-i aşa? 

Nici un răspuns - apoi femeia îşi făcu simțită prezenţa cu 
o altă băşină prelungă, răpăitoare, faţa schimonosindu-i-se, 
ca şi când ar fi durut-o... şi chiar aşa trebuie să fi şi fost: 
orice lucru scotea un asemenea sunet trebuia să doară. 
Deşi Pete avusese grijă să se aşeze în bătaia vântului, îl 
ajunse totuşi o urmă de miros - cald şi greu, dar, într-un fel, 
deloc uman. Nu mirosea nici măcar a băşină de vacă. 
Lucrase pentru Lionel Sylvester când fusese copil, mulsese 
mai multe vaci decât avusese în grijă şi, uneori, sigur, 
dădeau drumul la gaze chiar când te aflai pe scăunel - un 
miros greu, verde, un miros mlăștinos. Acesta nu era aşa, 
chiar deloc. Era ca şi... ei bine, ca atunci când eşti mic şi 
primeşti primul tău set de chimie şi când, săturându-te 
după o vreme de experimentele prosteşti din îndrumar, 
începi să amesteci substanţe de-a valma doar ca să vezi 
dacă vor exploda. Asta era, îşi dădu seama, mare parte din 
ceea ce-l neliniştea, o parte din ceea ce-i dădea o stare de 
nervozitate. Doar că era ceva prostesc. Oamenii pur şi 
simplu nu explodează, nu-i aşa? Totuşi, trebuia neapărat să- 
şi aducă un adjuvant. Fiindcă femeia îi dădea fiori la greu. 

Luă două bucăţi de lemne din mormanul pe care-l 
alcătuise Henry, le puse pe foc, rămase pe gânduri, apoi mai 
adăugă o a treia bucată. Scânteile se ridicară, tremurară în 


aer şi se stinseră la controlul cu bucata de tablă prăbuşită 
din acoperiş. 

— Mă întorc până să apuce să ardă astea, dar, dacă vei 
vrea să mai pui pe foc, fii binevenită. Bine? 

Nimic. Îi veni atunci s-o scuture, dar avea de mers doi 
kilometri, unul până la Scout şi celălalt înapoi aici şi trebuia 
să-şi economisească forţele. Pe lângă asta, probabil c-ar 
face-o să se băşeascâă din nou. Sau să-i râgâie direct în faţă. 

— Bine, spuse el. Tăcerea înseamnă aprobare, asta ne 
spunea doamna White în clasa a patra. 

Se opinti să se ridice, ţinându-se de picior, făcând o 
grimasă şi alunecând, aproape să cadă, dar reuşind într-un 
sfârşit, fiindcă avea nevoie de berea aceea, la naiba, avea 
nevoie de ea şi nu putea nimeni să i-o aducă dacă nu şi-o 
aducea chiar el. Probabil că era alcoolic. De fapt, nu exista 
nici un „probabil" în privinţa asta şi bănuia că, în cele din 
urmă, va trebuia să facă ceva cu asta, dar, pentru acum, 
trebuia să se descurce cu ce avea la-ndemână, nu? Sigur, 
deoarece nenorocita asta era distrusă, nu mai rămăseseră 
din ea decât nişte gaze puturoase şi acel ochi înfiorător de 
şacal. Dacă va trebui să mai pună nişte lemne pe foc, ar 
face bine să se descurce singură, dar nu va trebui, fiindcă el 
se va întoarce cu mult înainte să fie nevoie de aşa ceva. Nu 
erau decât doi kilometri. Sigur îi va rezista piciorul la 
această distanţă. 

— Mă voi întoarce, spuse. Se aplecă în faţă şi-şi masă 
genunchiul. Era înţepenit, dar nu foarte tare. Nu foarte 
tare, chiar aşa. Va pune berea într-o pungă - poate că şi o 
cutie de biscuiţi Hi Ho pentru nenorocită, dacă tot va fi la 
capitolul ăsta - şi se va întoarce îndărăt. Eşti sigură că te 
simţi bine? 

Nimic. Doar ochiul. 

— Tăcerea înseamnă aprobare, repetă şi porni către 
Deep Cut Road, mergând pe urmele aproape complet 
umplute cu zăpadă făcute de prelată când o târâse Henry 
încoace. Merse în reprize scurte, oprindu-se să se 


odihnească la fiecare zece-doisprezece paşi... şi să-şi 
maseze genunchiul. Se opri o dată să se uite la foc. Deja 
părea mic şi lipsit de substanţă în lumina după-amiezii 
timpurii. E-o nebunie futută, spuse la un moment dat, dar 
continuă să meargă. 


2 


Ajunse la capătul porțiunii de pământ drept fără nici o 
problemă; la fel şi până la jumătatea dealului. Tocmai 
începuse să umble puţin mai repede, tocmai începuse să se 
încreadă în genunchi mai mult, când - ha-ha, cretinule, ai 
muşcat-o - se bloca, transformându-se în ceva ce părea 
beton armat şi căzu la pământ, strigând răguşit înjurături 
printre dinţii încleştaţi. 

Şezând acolo în zăpadă şi înjurând, îşi dădu seama că se 
întâmpla ceva foarte ciudat în jurul lui. Un cerb foarte mare 
trecu prin stânga lui, aruncând doar o privire furişă către 
omul de care ar fi fugit în salturi mari şi sprintene într-o cu 
totul altă zi. Fugind o dată cu el, aproape pe sub el, văzu o 
veveriţă roşcată. 

Pete şezu acolo în ninsoarea rară - fulgii mari cădeau 
într-o unduire schimbătoare, care semăna cu o dantelărie - 
cu piciorul întins în faţă şi cu gura deschisă. Pe drum 
veneau şi mai multe căprioare şi cerbi; de asemenea, 
veneau şi alte animale, mergând la pas sau săltând 
asemenea unor refugiaţi scăpând de cine ştie ce dezastru. 
Chiar mai multe se vedeau printre copaci, mişcându-se într- 
un val către est. 

— Unde mergeţi, prieteni? Întrebă el un iepure de câmp 
cu urechile lipite de spate, care trecea în salturi mici pe 
lângă el. Se ţine o partidă de fotbal cu echipe mixte la 
rezerva naturală din est? Se face distribuţia pentru 
următorul film desenat la Disney? Aveţi o... 

Se opri brusc, saliva uscându-i-se în gură şi devenind un 
fel de ceaţă pişcătoare. Un urs negru, îngrăşat cu proviziile 
adunate în perioada dinaintea hibernării, mergea în 


buiestru prin ecranul de arbuşti şi tufe din partea lui 
stângă. Umbla cu nasul aproape de pământ şi crupa i se 
mişca dintr-o parte în alta şi, deşi nu-i acordă lui Pete nici 
măcar o privire, iluziile pe care şi le făcuse de când se afla 
aici, în pădurile nordului, în legătură cu poziţia sa în lanţul 
trofic, fură pentru prima dată spulberate. El nu era decât o 
grămadă gustoasă de carne albă, care se întâmpla încă să 
mai respire. Fără puşcă, era mai neajutorat ca veverița pe 
care o văzuse împleticindu-se printre picioarele cerbului - 
dacă ar fi observat-o ursul, veverița ar fi putut cel puţin să 
se caţere în cel mai apropiat copac până sus, până pe cele 
mai subţiri crengi, unde nici un urs n-ar putea-o urma 
vreodată. Faptul că acest urs nici măcar nu se uitase la el 
nu-l făcea pe Pete să fie mai liniştit. Unde exista unul, precis 
erau şi alţii, iar următorul s-ar putea să nu fie la fel de 
adâncit în propri-ile-i gânduri. 

De-ndată ce se asigură că ursul plecase, Pete se opinti în 
picioare din nou, cu inima bubuindu-i în piept. O lăsase 
singură pe femeia aceea nechibzuită şi băşinoasă, dar, să 
fim serioşi, ce fel de protecţie i-ar fi putut el asigura dacă s- 
ar fi hotărât să-i atace un urs? Chestia era că trebuia să-şi 
recupereze puşca. S-o recupereze şi pe a lui Henry poate, 
dacă le putea căra pe amândouă înapoi. În următoarele 
cinci minute - până ce ajunse pe creasta dealului - 
prioritatea principală a lui Pete fu puşca şi de-abia după 
aceea urma berea. Pe când începu coborârea pe partea 
cealaltă a dealului, totuşi, berea redobândi primul loc. Să o 
pună într-o pungă şi să-şi atârne punga de umăr. Să nu se 
oprească pe drumul de întoarcere să bea. Va desface o 
sticlă atunci când se va afla înapoi în faţa focului. Va fi berea 
sa de recompensă şi nu exista nimic mai bun ca o bere de 
recompensă. 

Eşti un alcoolic. Ştii asta, nu-i aşa? Un nenorocit de 
alcoolic. 

Da şi ce mare lucru însemna asta? Că o puteai da în bară. 
Nimeni nu avea să te prindă că ai lăsat singură în pădure o 


femeie în stare comatoasă, să zicem, până ce-ai dat o fugă 
în căutarea malţului. O dată întors la adăpost, va trebui să- 
şi amintească să arunce sticlele goale adânc în pădure. Deşi 
s-ar putea ca Henry să ştie oricum. Să ştie aşa cum se pare 
că ştiu întotdeauna lucruri unul despre celălalt atunci când 
sunt împreună. Chiar dacă n-ar fi ştiut, cu sau fără abilităţi 
telepatice, ca să-l duci de nas pe Henry Devlin trebuia să fii 
un maestru strălucit. 

Cu toate acestea, Pete credea că Henry îl va pă-sui în 
privinţa berii. Asta până ce Pete va hotări că a sosit vremea 
să discute subiectul. Până ce va hotări să-i ceară poate lui 
Henry ajutorul. Lucru pe care s-ar putea ca Pete să-l facă 
odată şi-odată. În mod sigur nu-i plăcea impresia pe care o 
avea acum despre sine; faptul că o lăsase pe femeia aceea 
singură acolo în pădure spunea despre Pete Moore numai 
lucruri rele. Dar Henry... şi în privinţa lui Henry ceva nu era 
în regulă în acest noiembrie. Pete nu ştia dacă simţise şi 
Beaver acest lucru, dar era destul de sigur că Jonesy îl 
simţise. Henry era dat peste cap într-un fel. Era poate mai... 

Din spatele lui se auzi un grohăit jilav. Era un elan şi 
trecu pe lângă Pete fără a-l observa chiar atunci când Pete 
căzu în mijlocul drumului, înjurând gutural şi ţinându-se de 
picior, uitându-se în sus în ninsoarea molcomă şi spunându- 
şi că e un prost. Un alcoolic prost. 

Trecu prin câteva momente înfricoşătoare când crezu că, 
de data aceasta, genunchiul nu avea să-şi mai revină - îşi 
rupsese ceva înăuntru şi avea să rămână acolo, în mijlocul 
exodului animalelor, până ce avea să se întoarcă Henry pe 
snowmobil şi avea să-i spună: Ce dracu' cauţi aici? Ai lăsat- 
o singură? De parcă nu m-aş fi aşteptat la asta. 

Dar reuşi într-un sfârşit să se ridice. Nu reuşi să 
înainteze decât şchiopătând pronunţat, dar era oricum mai 
bine decât să zacă în zăpadă la numai câţiva metri de un 
rahat de elan aburind. Vedea deja Scout-ul răsturnat. Avea 
roţile şi scheletul inferior acoperit cu zăpadă. Îşi spuse că, 
dacă această căzătură ar fi avut loc de cealaltă parte a 


dealului, s-ar fi întors la femeie şi la foc, dar că, acum când 
deja vedea maşina, era mai bine să-şi continue drumul. Că 
armele îl interesau în primul rând, că sticlele de Bud nu 
erau decât o atracţie suplimentară. Şi aproape se crezu. În 
privinţa drumului de întoarcere... ei bine, îl va parcurge 
cumva. Doar ajunsese până aici, nu-i aşa? 

La vreo patruzeci de metri de Scout, auzi un vup-vup-vup 
care se apropia - zgomotul inconfundabil al unui elicopter. 
Se uită plin de speranţă spre cer, pregătindu-se să stea în 
picioare destul cât să fluture din mâini - Dumnezeule, dacă 
avea cineva nevoie de ajutor din cer, el era acela - dar 
elicopterul nici măcar nu cobori sub perdeaua de nori. Văzu 
o siluetă întunecată trecând prin smogul de deasupra lui 
pentru o clipă, văzu şi sclipirea difuză a luminilor ei - apoi 
zgomotul elicopterului se mişcă spre est, pe direcţia în care 
fugiseră animalele. Fu consternat să simtă un revoltător 
sentiment de uşurare pândind în spatele dezamăgirii sale: 
dacă ar fi aterizat elicopterul, n-ar mai fi ajuns la bere şi 
bătuse atâta drum, bătuse atâta amar de drum. 


3 


Cinci minute mai târziu stătea în genunchi şi încerca să 
se caţere cu grijă în Scout-ul răsturnat. Descoperi curând 
că genunchiul rănit nu-l poate susţine prea mult (se 
umflase, semăna cu o franzelă mare şi dureroasă şi presa 
materialul pantalonilor), aşa că, mai mult sau mai puţin, 
înotă în interiorul tapetat cu zăpadă al maşinii. Nu-i făcea 
plăcere; mirosurile păreau prea puternice, dimensiunile, 
toate, i se păreau prea înguste. Era ca şi când s-ar fi târât 
într-un mormânt, un mormânt mirosind a parfumul lui 
Henry. 

Cumpărăturile erau împrăştiate peste tot în spate, dar 
Pete de-abia dacă se uită la pâine, la conserve, la muştar şi 
la pachetul cu chiftele de carne pentru hot doguri (acest 
sortiment era tot ce avea bătrânul Gosselin în materie de 
carne). Pe el îl interesa berea şi se părea că nu se spărsese 


decât o singură sticlă atunci când se întorsese Scout-ul cu 
roţile în sus, ca o broască ţestoasă. Norocul beţivului. 
Mirosul era puternic - desigur, se vărsase şi sticla din care 
bea el înainte de accident - dar mirosul de bere îi plăcea. 
Parfumul lui Henry, totuşi... pfui, lisuse. Era într-un fel mai 
neplăcut ca mirosul gazelor doamnei aceleia nebune. Şi nu- 
şi putea explica sub nici o formă de ce mirosul de apă de 
colonie îl făcea să se gândească la sicrie şi morminte şi flori 
de înmormântare, pentru că la astea îl ducea gândul. 

— De ce te-ai dat cu parfum, bătrâne, când nu te afli 
decât în plină pădure? Întrebă, cuvintele ieşind însoţite de 
mici vălătuci de aburi. lar răspunsul, desigur, era că Henry 
nu se parfumase - parfumul nici nu exista în maşină, nu era 
decât mirosul de bere. Pentru prima dată într-un lung 
răstimp, Pete se surprinse gândindu-se la domnişoara aceea 
drăguță care-şi pierduse cheile în faţa farmaciei din 
Bridgton şi la cum ştiuse el că nu avea să vină la întâlnire, 
că nu-şi dorea să se afle la mai puţin de cincisprezece 
kilometri depărtare de el. Faptul că mirosea acum un 
parfum care nu exista se asemăna oare cu acea întâmplare? 
Nu ştia, ştia doar că nu-i plăcea felul în care mirosul se 
amesteca la el în minte cu ideea morţii. 

Las-o baltă, prichindel. Nu faci decăt să te sperii singur. 
E o diferență mare între a vedea linia şi felul în care te 
sperii singur acum. Las-o baltă şi ia-ţi lucrurile după care ai 
venit. 

— A dracu' de bună idee, spuse Pete. 

Pungile erau din plastic, nu din hârtie şi din acelea cu 
mânere; bătrânul Gosselin urcase cel puţin treapta aceasta 
pe scara evoluţiei comerciale. Pete înşfăcă una şi, făcând 
asta, simţi o dâră de durere în podul palmei sale drepte. 
Doar o singură nenorocită de sticlă spartă şi, fireşte, în 
aceasta se tăiase el şi încă destul de adânc, judecând după 
durere, poate că aceasta era pedeapsa că o lăsase pe 
femeie singură la adăpost. Dacă asta era, avea s-o suporte 
ca un bărbat şi să considere că scăpase uşor. 


Adună opt sticle, dădu să iasă din maşină, apoi se 
răzgândi. Făcuse atâta drum anevoios până aici doar pentru 
opt nenorocite de sticle? 

— Cred că nu, murmură el şi le luă şi pe celelalte şapte, 
oprindu-se să le aranjeze bine în pungă, în ciuda fiorilor pe 
care i-i dădea Scout-ul. 

Într-un sfârşit, ieşi din maşină, luptându-se din răsputeri 
cu panica generată de ideea că un monstru mic, dar cu dinţi 
mari, va sări curând asupra lui, muşcându-l sănătos de 
boaşe. Pedepsirea lui Pete, Partea a II-a. 

Nu se sperie cu adevărat, dar se furişă afară din maşină 
mai repede decât se furişase înăuntru, iar genunchiul i se 
blocă exact când se văzu scăpat de pericol. Se răsuci pe 
spate, scâncind, uitându-se în sus în ninsoare - ultimele ei 
scăpărări coborau în fulgi mari, dantelaţi ca lenjeria unei 
femei - şi masându-şi genunchiul, spunându-i să facă bine 
să-şi revină, acum, dragul de el, să-şi revină acum, scumpul, 
să-l slăbească odată, nenorocitul dracului. Şi, chiar atunci 
când începu să creadă că nu-şi va mai reveni niciodată, îşi 
reveni. Şuieră printre dinţi, se ridică în fund şi se uită la 
punga pe care scria cu litere roşii MULŢUMIM CĂ NE-AŢI 
ALES PE NOI! 

— Pe cine altcineva să fi ales, bătrân tembel? Întrebă. 

Se hotări să bea totuşi o bere înainte să pornească la 
drum. In definitiv, i-ar uşura povara. 

Pescui una din pungă, îi desfiletă dopul şi dădu prima 
jumătate pe gât din patru înghiţituri mari. Era rece afară, 
iar zăpada pe care şedea el era şi mai rece; totuşi, se 
simţea mai bine. Aceasta era magia berii. Şi whiskyul şi 
vodca şi chiar şi ginul aveau această magie, dar, când era 
vorba de alcool, Pete mergea orbeşte pe mâna lui Tom 1. 
Hall“: prefera berea. 

Uitându-se la pungă, se gândi din nou la băiatul cu păr 
roşcat de la magazin - rânjetul lui uimit, ochii oblici de 
chinez care le adusese acestor oameni titlul de mongoloizi, 
ca în expresia „mongoloid idiot". Această amintire îl făcu să 


se gândească iarăşi la Duddits, la Douglas Cavell dacă ţineai 
neapărat să fii formal. Pete nu-şi explica de ce se gândea în 
ultima vreme atât de des la Duds, dar îşi făcu o promisiune: 
când totul avea să se termine, avea să se oprească în Derry 
şi să-i facă lui Duddits o vizită. Îi va convinge şi pe prietenii 
lui să-l însoţească, deşi nu credea că va fi nevoie de o 
muncă prea laborioasă în acest sens. Duddits era probabil 
motivul pentru care rămăseseră ei prieteni de-a lungul 
anilor. În definitiv, majoritatea oamenilor nici măcar nu-şi 
mai amintesc cine le-a fost coleg în liceu sau în facultate, ce 
să mai vorbim despre cei cu care se jucau în clasele 
generale... În ceea ce acum se numea gimnaziu, deşi Pete 
nu se îndoia că desemna aceeaşi junglă plină de 
nesiguranţă, confuzie,  subsiori mirositoare,  capricii 
nebuneşti şi idei pe jumătate coapte. Pe Duddits nu-l 
cunoscuseră din şcoală, desigur, fiindcă el nu frecventase 
Liceul Derry. Duds frecventase Şcoala Specială Mary M. 
Snowe, care era cunoscută copiilor din cartier sub numele 
de Academia Retardaţilor sau, pur şi simplu, de Şcoala 
Prostănacilor. Într-o  înşiruire firească a lucrurilor, 
drumurile lor nu s-ar fi intersectat niciodată, dar existase 
acea parcelă pustie la capătul străzii Kansas şi existase 
acea clădire abandonată din cărămidă în apropierea ei. Pe 
partea dinspre stradă a clădirii încă mai puteai citi FRAŢII 
TRACKER LIVRARE TRANSPORI ŞI DEPOZITARE vopsit în 
litere albe spălăcite pe fundalul vechiului zid de cărămidă 
roşie. De partea cealaltă, însă, unde era intrândul în care se 
adunau camionagii să descarce maşinile... acolo erau 
vopsite alte cuvinte. 

Acum, şezând în zăpadă fără să simtă umezeala rece de 
sub fundul lui, bându-şi a doua bere pe care o desfăcuse 
fără să-şi dea seama (prima sticlă goală o aruncase în 
pădure, unde încă mai vedea nişte animale îndreptându-se 
spre est), Pete îşi aminti ziua în care îl întâlniseră pe Duds. 
Îşi aminti geaca stupidă pe care o purta Beaver şi care-i 
plăcea lui atât de mult, îşi aminti vocea lui Beaver, subţire 


dar, totuşi, puternică, dând de veste că se încheiase ceva şi 
că altceva stătea să înceapă, dând de veste într-un fel 
indescriptibil, dar extrem de adevărat şi extrem de uşor de 
recunoscut, că, în după-amiaza aceea de marţi când nu 
plănuiseră altceva decât să joace baschet doi contra doi în 
faţa casei lui Jonesy, după care, poate, să joace un 
Parcheesi!t: în faţa televizorului, cursul vieților lor se 
schimbase definitiv. Acum, şezând în mijlocul pădurii lângă 
Scout-ul răsturnat, încă simțind mirosul parfumului cu care 
Henry nu se dăduse, ţinând într-o mână, pe care mănuşa 
era pătată cu sânge, o sticlă din veninul său preferat şi 
bând, vânzătorul de maşini îşi aduse aminte de băiatul care 
nu abandonase încă visul de-a deveni astronaut, în pofida 
dificultăţilor pe care le întâmpina la matematică (îl ajutase 
mai întâi Jonesy, apoi îl ajutase Henry, după care, în clasa a 
zecea, nici un ajutor nu-i mai fusese de folos) şi-şi aminti şi 
de ceilalţi băieţi, în special de Beav, cel care le întorsese 
vieţile cu susul în jos când ţipase cu vocea sa tocmai pornită 
pe drumul schimbării: Hei, băieți, terminaţi! Terminaţi 
dracului ODATĂ! 

— Beaver, spuse Pete şi ciocni sticla cu după-amiaza 
întunecată, stând aşa, cu spatele proptit de ca-roseria 
răsturnată a Scout-ului. Ai fost fenomenal, omule. 

Dar nu fuseseră oare cu toţii? 

Nu fuseseră oare cu toţii fenomenali? 

Fiindcă e în clasa a opta şi fiindcă ultima oră de curs a 
zilei e muzica, ţinută la parter, Pete iese afară întotdeauna 
înaintea celor mai buni trei prieteni ai lui, care termină ziua 
de şcoală mereu la etajul al doilea. Jonesy şi cu Henry au 
literatură americană, care e un curs de lectură pentru 
copiii deştepţi, iar Beaver se află vizavi, la ora de 
matematică practică, adică matematică pentru băieţii şi 
fetele proaste. Pete munceşte pe brânci să nu trebuiască şi 
el să urmeze acest curs anul viitor, dar crede că e o luptă pe 
care o va pierde în cele din urmă. Ştie să adune, să scadă, 
să înmulțească şi să împartă; ştie să facă şi fracţii, deşi are 


nevoie de mai mult timp pentru asta. Acum însă a apărut 
ceva nou, acum a apărut x. Pete nu-l înţelege pe x şi se 
teme de el. 

Stă acum în faţa porţii de la capătul unui gard împletit 
din lanţuri, copiii din clasa a opta şi muco-şii dintr-a şaptea 
trec pe lângă el, stă acolo lovindu-şi cizmele unele de altele 
şi prefăcându-se că fumează, cu o mână acoperindu-şi gura 
şi cu cealaltă ascunsă sub ea - cea ascunsă fiind cea în care 
se adăposteşte presupusul chiştoc. 

Acum coboară de la etajul al doilea cei din clasa a noua şi, 
mergând printre ei ca nişte regi - ca nişte regi 
neîncoronaţi, aproape, deşi Pete n-ar spune niciodată o 
asemenea banalitate cu voce tare - se află prietenii lui, 
Jonesy, Beaver şi Henry. Dacă există un rege al regilor, 
atunci acesta este Henry, pe ca-re-l iubesc toate fetele chiar 
dacă poartă ochelari. Pete e norocos să aibă asemenea 
prieteni şi e conştient de lucrul acesta - e probabil cel mai 
norocos elev dintr-a opta din Derry, luând în calcul x-ul sau 
nu. Faptul că a avea prieteni din clasa a noua îl scuteşte de 
bătăile golanilor de vârsta lui nu constituie nici pe departe 
substanţa norocului lui. 

— Hei, Pete! Spune Henry ieşind degajat pe poartă 
alături de ceilalţi doi prieteni. Ca întotdeauna, Henry pare 
surprins să-l vadă, dar fără îndoială încântat. Ce mai pui la 
cale, omul meu? 

— Nimic important, răspunde Pete ca de fiecare dată. Voi 
ce faceţi? 

— ARAZ, spune Henry, scoţându-şi ochelarii şi lustruindu- 
i de cămaşă. Dacă ar alcătui un club, ARAZ ar fi cu 
siguranţă motoul lor; în cele din urmă, îl vor învăţa chiar şi 
pe Duddits să-l rostească - va ieşi Ațeas ra “at, a 'ta zi în 
duddits-eză şi va fi unul dintre puţinele lucruri pe care 
Duddits le va spune şi pe care părinţii lui nu le vor înţelege. 
Asta, desigur, îl va încânta pe Pete şi pe prietenii lui. 

Acum, totuşi, cu Duddits încă de domeniul viitorului cu o 
jumătate de oră, Pete se face doar ecoul lui Henry: 


— Da, omule, ARAZ. 

Acelaşi rahat, altă zi. Doar că, în sinea lor, băieţii nu cred 
decât prima jumătate, fiindcă, în sinea lor, cred că trăiesc 
mereu aceeaşi zi. Locuiesc în Derry, e anul 1978 şi mereu 
va fi 1978. Vorbesc despre viitor, se gândesc că vor vedea 
secolul douăzeci şi unu - Henry va ajunge avocat, Jonesy 
scriitor, Beaver un camionagiu de cursă lungă, Pete va fi un 
astronaut cu galoane NASA pe umăr - dar acestea sunt 
doar gânduri, cam ca şi Crezul Apostolic pe care îl cântă în 
biserică fără să-şi dea seama ce le iese pe gură; ce-i 
interesează cu adevărat e fusta Maureenei Chessman, care 
e şi aşa scurtă şi care se ridică de fiecare dată când se 
învârte pe călcâie. Cred cu convingere că, într-o zi, fusta 
Maureenei se va ridica destul de sus să-i vadă chiloţeii 
colorați, cred în acelaşi fel în care cred că Derry e veşnic şi 
că la fel sunt şi ei. Cred că întotdeauna vor merge la liceu şi 
că întotdeauna va fi ora trei fără un sfert, că întotdeauna 
vor trece împreună pe strada Kansas în drum spre casa lui 
Jonesy, în faţa căreia vor juca baschet (şi Pete are un coş în 
faţa casei, dar îl preferă pe al lui Jonesy, fiindcă tată lui l-a 
montat destul de jos să poţi executa slamuri), întotdeauna 
vor vorbi despre aceleaşi lucruri: cursuri şi profesori şi care 
copil l-a călcat pe bătături pe care copil, cum cutare l-ar 
putea sau nu bate pe cutărică dacă s-ar lua la trântă (ceea 
ce nu se va întâmpla niciodată, deoarece cutare cu cutărică 
sunt prieteni la cataramă), cine a mai făcut lucruri 
scârboase în ultima vreme (preferatul lor până acum în 
acest an e unul dintr-a şaptea, pe nume Norm Parmeleau, 
cunoscut mai nou drept Parmeleau Macaroane, o poreclă 
ce-l va bântui ani la rândul, îl va bântui până şi în noul secol 
despre care băieţii vorbesc, dar în care nu cred cu 
adevărat; ca să câştige un pariu de cincizeci de cenți, Norm 
Parmeleau, într-o zi pe când se aflau în cantină, îşi umpluse 
amândouă nările cu macaroane cu brânză, apoi le trăsese 
înapoi afară ca pe muci şi le mâncase; acesta era Parmeleau 
Macaroane care, asemenea atâtor copii de gimnaziu, 


confundase notorietatea cu celebritatea), cine cu cine e 
împreună (dacă un băiat şi cu o fată sunt observați după 
şcoală mergând împreună spre casă, se presupune că 
probabil sunt împreună; dacă sunt observați ţinându-se de 
mână şi sugându-şi buzele, aceasta e o certitudine), cine va 
câştica Super Cupa (împuţiţii de la Patriots, împuţiţii de la 
Boston Patriots, doar că niciodată nu câştigă; să fii fan 
Patriots e-o plictiseală). Toate aceste subiecte sunt identice 
şi, totuşi, mereu fascinante când le discută venind de la 
aceeaşi şcoală (Cred in Dumnezeu  atotputernicul), 
mergând pe acelaşi drum (creatorul cerului şi al 
pământului), sub acelaşi cer infinit şi alb de octombrie (a] 
lumii fără sfârşit), alături de aceiaşi prieteni (amin). Acelaşi 
rahat, aceeaşi zi, acesta e adevărul absolut pentru ei şi 
tuturor la place acum K.C. and the Sunshine Bând, chiar 
dacă fiecare ţi-ar spune RLP-JD (rock-ul la putere, jos disco- 
ul): aşa le place lor. Imprevizibilul le va sări în faţă brusc şi 
neobservat, aşa cum face întotdeauna cu copiii la această 
vârstă; dacă imprevizibilul ar trebui să ceară aprobarea 
elevilor de gimnaziu, ar înceta să mai existe. 

Astăzi mai au de discutat şi despre vânătoare, fiindcă, 
luna viitoare, domnul Clarendon îi va duce pentru prima 
dată la Bivuac. Vor sta acolo trei zile, dintre care două vor fi 
zile de şcoală (să facă rost de învoire pentru aceste zile nu e 
o problemă şi nu trebuie nici să mintă cu privire la obiectul 
excursiei; putea fi sudul Maine-ului urbanizat, dar, aici în 
nord, în ţinutul nimănui, vânătoarea încă mai face parte din 
procesul educaţional al unei persoane tinere, mai cu seamă 
dacă această persoană e băiat). Gândul că se vor furişa prin 
pădure cu puştile încărcate în spate, în timp ce prietenii lor 
vor fi la mult-iubita $Ş.G.D, picotind de somn, li se pare 
incredibil şi încântător de ca lumea - astfel, trec pe lângă 
Academia Retardaţilor de pe cealaltă parte a străzii fără s-o 
observe măcar. Retardaţii ies de la şcoală în aceeaşi vreme 
cu elevii de la Şcoala Generală Derry, dar cei mai mulţi 
merg acasă împreună cu mamele lor cu autobuzul special 


pentru retardaţi, care e albastru şi nu galben şi e celebru 
prin faptul că ar avea un abţibild lipit pe el care spune 
AJUTAŢI BOLNAVII MINTAL SAU VĂ OMORÂM. Când 
Henry, Beaver, Jonesy şi Pete trec de Şcoala Mary M. 
Snowe, câţiva dintre cei mai zdraveni retardaţi de acolo, 
care au voie să se întoarcă acasă neînsoţiţi, încă mai 
întârzie pe drum, holbându-se în stânga şi în dreapta, cu 
acele expresii ciudate de mirare continuă pe feţe. Pete şi cu 
prietenii lui îi văd fără să-i observe, ca întotdeauna. Nu sunt 
decât un detaliu din tabloul lumii înconjurătoare. 

Henry, Jonesy şi cu Pete îl ascultă atenţi pe Beav, care le 
spune că, atunci când vor ajunge la Bivuac, vor trebui să 
meargă în Viroagă, pentru că acolo se găsesc întotdeauna 
cerbii cei mai mari, acolo cresc tufele care le plac lor. 

— Eu şi cu tata am văzut o mie de animale acolo, spune 
el. Fermoarele jachetei sale de motociclist clincâie a 
aprobare. 

Se ceartă despre cine va vâna cel mai mare animal şi 
despre care e cel mai bun loc unde să le împuşti ca să le 
dobori cu un singur cartuş şi să nu le faci să sufere. („lata 
spune că animalele nu suferă aşa cum suferă oamenii", le 
spune Jonesy. „Spune că aşa le-a făcut Dumnezeu, ca să le 
putem noi vâna.") Râd şi se îngână şi se ceartă despre cine 
va bori primul mâncarea de la prânz atunci când va sosi 
timpul să-şi curețe vânatul de maţe, iar Academia 
Retardaţilor rămâne din ce în ce mai în urmă. Înaintea lor, 
pe partea lor de stradă, se iveşte clădirea din cărămidă 
roşie în care Fraţii Tracker obişnuiau să-şi desfăşoare 
activitatea. 

— Dac-o să dea cineva la boboci, n-o să fiu eu, se laudă 
Beaver. Am văzut maţe de căprioară de-un milion de ori şi 
nu-mi fac greață deloc. Îmi amintesc că, odată... 

— Hei, băieţi, intervine Jonesy, emoţionat dintr-o dată. 
Vreţi să vedeţi pizdulica Tinei Jean Schlossinger? 

— Cine-i Tina Jean Schlossinger? Întreabă Pete, dar se 
simte deja intrigat. Să vadă orice pizdulică i se pare o idee 


minunată; se uită mereu la revistele tatălui său, la 
Penthouse şi Playboy, pe care tata le ţine în atelier, în 
spatele cufărului mare cu unelte. Pizdulicile sunt foarte 
interesante. Nu i-o scoală şi nici nu-l fac să se excite aşa 
cum i se întâmplă când vede ţâţe, dar presupune că 
lucrurile stau aşa pentru că e încă un copil. 

lar pizdulicile sunt interesante. 

—  Schlossinger, spune Jonesy, râzând. Schlossinger 
Petesky. Schlossingerii locuiesc la două cvartale de mine 
şi... Se opreşte dintr-odată, iluminat de-o întrebare care 
necesită un răspuns imediat. Se întoarce spre Henry: 
Schlossingerii sunt evrei sau republicani? 

Acum râde Henry de Jonesy, dar fără rea voinţă. 

— Teoretic, cred că e posibil să fie amândouă în aceeaşi 
vreme... sau nici una. 

Henry pronunţă niuna şi nu nici unaii!i, ceea ce-l 
impresionează pe Pete. Sună a dracu' de deştept şi-şi 
promite să pronunţe în acelaşi fel de aici înainte - niuna, 
niuna, niuna, repetă în gând... dar ştie că oricum va uita, 
ştie că e unul dintre cei blestemaţi să pronunţe nici una 
toată viaţa. 

— Să lăsăm religia şi politica deoparte, spune Henry, încă 
râzând. Dacă ai o poză în care Tina Jean Schlossinger îşi 
arată pizdulica, vreau s-o văd. 

Beav a devenit între timp vizibil de nerăbdător - a roşit în 
obraji, îi lucesc ochii şi-şi vâră o nouă scobitoare în gură, 
înainte să o fi terminat pe cealaltă. Fermoarele jachetei 
sale, cea pe care fratele său a purtat-o cele patru sau cinci 
luni cât timp a fost fan al formaţiei Fronzie, clincăie mai 
repede. 

— E blondă? Întreabă Beav. E blondă şi la liceu? Arată 
super bine? Are... Îşi ridică mâinile în faţa pieptului şi, când 
Jonesy aprobă din cap, rânjind, Beaver se întoarce spre 
Pete şi-i spune conspirativ: Regina Balului de Absolvire a 
liceului din acest an, prostalăule! I-a apărut poza şi în ziar! 


Era împreună cu Richie Grenadeau pe podiumul ăla 
ambulant, ţii minte? 

— Da, dar nenorociţii de Tigers au pierdut meciul din 
finală şi Grenadeau s-a ales cu un nas spart, spune Henry. 
Prima echipă de liceu din Derry care a jucat împotriva unei 
echipe de Divizia A din sudul Maine-ului şi nenorociţii ăia... 

— La dracu' cu Tigers, intervine Pete. Îl pasionează 
fotbalul liceal mai mult ca înfricoşătorul x, dar nu foarte 
mult. Oricum şi-a amintit acum de fată, îşi aduce aminte de 
fotografia din ziar, unde ea stătea pe platforma împodobită 
cu flori a unui camion alături de fundaşul echipei Tiger, 
amândoi purtând coroane din staniol, zâmbind şi salutând 
mulţimea. Părul îi cădea în jurul feţei în bucle mari gen 
Farrah Fawcett, iar rochia pe care o purta nu avea bretele, 
dezvelindu-i pomeţii sânilor. 

Pentru prima dată în viaţa lui, Pete simte adevărata poftă 
sexuală - e un sentiment carnal, roşu şi greu, care-i 
îndreaptă atârnătoarea, îi usucă gura şi-i îngreunează 
gândirea. Fofoloancele sunt interesante; gândul de-a vedea 
o fofoloancă din oraş, fofo-loancă de Regină a Balului... asta 
e mai mult decât emoţionant. Asta e „de văzut neapărat", 
aşa cum defineşte uneori criticul de film de la News, ziarul 
local al Derry-ului, filmele care-i plac ei în mod special. 

— Unde e? Întreabă Jonesy cu răsuflarea tăiată. Şi-o 
închipuie pe această fată, pe lina Jean Schlossinger, 
aşteptând autobuzul şcolii la colţul străzii, stând acolo şi 
chicotind cu prietenele ei, fără să ştie că băiatul care trece 
pe lângă ea a văzut ce ascunde ea sub fustă sau sub blugi, 
că ştie că părul de pe pizdulica ei are aceeaşi culoare cu 
părul care-i creşte pe cap. Pete e încins. Unde e? 

— Acolo, spune Jonesy şi arată spre dreptunghiul din 
cărămidă roşie care e fostul depozit al Fraţilor Tracker. Pe 
pereţi s-a căţărat iedera, dar au avut parte de o toamnă 
răcoroasă până acum şi frunzele s-au veştejit, înnegrindu- 
se. Câteva dintre geamuri sunt sparte şi celelalte sunt 
opace din cauza prafului. Când se uită la această 


construcţie, Pete simte cum îl furnică fiorii. În parte pentru 
că băieţii cei mari, cei de liceu şi alţi câţiva ce-au trecut deja 
de liceu, joacă baseball pe parcela pustie din spatele 
depozitului, iar băieţilor celor mari le place, cine ştie de ce 
(îi ajută să spargă monotonia, poate), să-i bată pe băieţii 
mai mici. Dar nu asta e marea problemă, fiindcă sezonul de 
baseball s-a încheiat acest an şi băieţii cei mari probabil şi- 
au mutat deja şandramaua în parcul Strawford, unde vor 
juca handbal până la căderea zăpezii. (O dată cu căderea 
zăpezii, se vor căzni să joace hochei cu crose artizanale, 
prinse la încheieturi cu bandă izolantă.) Nu, marea 
problemă e că, în Derry, copiii dispar uneori, Derry e un loc 
ciudat în această privinţă, iar când dispar într-adevăr, sunt 
văzuţi ultima dată în locuri ferite, cum e depozitul părăsit al 
Fraţilor Tracker. Nimeni nu discută despre acest lucru 
neplăcut, dar cu toţii ştiu de existenţa lui. 

Totuşi, o fofoloancă... nu o fofoloancă fictivă din 
Penthouse, ci o găoace adevărată a unei fete reale din 
oraş... asta e ceva ce merită văzut, chiar aşa. Ast-ar fi o 
nenorocită de-aventură. 

— Fraţii Tracker? Spune Henry cu o neîncredere onestă. 
S-au oprit acum din mers, stau într-o grămadă nu departe 
de clădire, în vreme ce ultimul dintre retardaţi trece 
suspinând şi holbându-se pe cealaltă parte a străzii. Ie 
respect, Jonesy, să nu crezi altceva - te respect cu duiumul 
- dar ce-ar putea căuta o poză cu pizdulica Tinei Jean 
acolo? 

— Nu ştiu, spune Jonesy, dar a văzut-o David Trask şi a 
spus că ea e în poză. 

— Ştiu şi io cu intratul acolo înăuntru, omule, spune 
Beaver, vreau să zic, mi-ar plăcea să-i văd Tinei Jean 
Slophanger'2: pizdulica... 

— Schlossinger... 

— ... dar locu' ăla stă gol cel puţin de când eram noi în 
clasa a cincea... 

— Beav... 


— ... Şi pariez că-i plin de şobolani. 

— Beav... 

Dar Beav e hotărât să-şi spună gândul până la capăt: 

— Şobolanii poartă turbarea, spune. Intră turbarea-n ei 
prin gaura dindărăt. 

— Nu trebuie să intrăm înăuntru, spune Jonesy şi toţi trei 
se uită la el cu nou interes. 

Asta era altă culoare pentru acelaşi produs, aşa cum a zis 
tipu' când a văzut suedeza cu păr negru. 

Jonesy observă că le-a captat întreaga atenţie, dă din cap 
şi continuă: 

— Davey spunea că nu trebuie decât să mergi prin partea 
din faţă şi să te uiţi pe a treia sau a patra fereastră. Acolo 
era biroul lui Phil şi al lui Tony Tracker. Încă mai atârnă un 
afişier pe perete. Şi Davey spunea că singurele lucruri de 
pe afişier sunt o hartă a Noii Anglii cu toate rutele de 
transport şi o poză cu Tina Jean Schlossinger arătându-şi 
pizdulica în toată splendoarea ei. 

Se uită la el cu un interes care le taie răsuflarea. 

Pete întreabă ce le-a trecut tuturor prin cap: 

— E goală puşcă? 

— Nu, recunoaşte Jonesy. Davey spunea că nu-i poţi 
vedea nici ţâţele, dar îşi ţine fusta ridicată şi nu poartă 
chiloţi şi chiar i-o poţi vedea, limpede ca la lumina zilei. 

Pete e dezamăgit că Regina Balului din acest an nu e în 
fundul gol, dar chestia cu fusta ridicată îi pune pe toţi pe 
jar, hrănindu-le acel preconcept primar şi pe jumătate 
secret despre felul în care trebuie înţeles sexul. O fată-şi 
poate ridica fusta, la urma urmei; orice fată poate face asta. 

Nici măcar Henry nu mai pune vreo întrebare. Singura 
întrebare vine de la Beav, care vrea să ştie dacă Jonesy e 
absolut sigur că nu trebuie să intre înăuntru ca să vadă 
poza. Dar se îndreaptă deja în direcţia parcării din faţa 
clădirii, se îndreaptă spre parcela pustie, simțindu-se plini 
de o forţă ca un vânt de primăvară, porniţi cum sunt în 
această aventură nechibzuită. 


5 


Pete termină a doua bere şi aruncă sticla adânc în 
pădure. Se simţea mai bine acum. Se ridică încet în picioare 
şi-şi scutură zăpada de pe turul pantalonilor. 1 se 
desţepenise puţin piciorul? Aşa credea. Arăta îngrozitor, 
desigur - arăta ca şi când s-ar fi aflat nenorocitul de stadion 
Metrodom din Minnesota la el în pantaloni - dar se simţea 
puţin mai bine. Totuşi, păşi cu grijă, legănând punga de 
plastic în arcuri scurte de cerc pe lângă el. Acum că tăcuse 
şi reţinuta, dar puternica voce care insistase că trebuie să 
bea o bere, că trebuie neapărat să bea, se gândi cu 
bunăvoință proaspătă la femeie, sperând ca ea să nu-şi fi 
dat seama că plecase. Va merge încet, se va opri des să-şi 
maseze genunchiul (poate că-i va şi vorbi, îl va încuraja; o 
idee prostească, dar era de unul singur şi n-ar fi observat 
nimeni asta) şi se va întoarce la femeie. Acolo, va bea încă o 
bere. 

Nu se uită înapoi la Scout-ul răsturnat, nu observă că 
scrisese DUDDITS în zăpadă de mai multe ori, amintindu-şi 
de acea zi din îndepărtatul an 1978. 

Doar Henry întrebase ce putea căuta poza fetei în acel 
birou părăsit din depozitul acela părăsit, iar Pete se gândi 
acum că Henry trebuia neapărat să întrebe asta ca să-şi 
îndeplinească rolul de Sceptic al Grupului. Nu întrebase, 
desigur, decât o singură dată; cât despre ei ceilalţi, pur şi 
simplu crezuseră şi de ce nu? La treisprezece ani, Pete încă 
mai credea în Moş Crăciun. Şi, pe lângă asta... 

Se opri aproape de creasta dealului şi nu fiindcă ar fi 
rămas fără suflare sau fiindcă i s-ar fi blocat piciorul, ci 
fiindcă auzi pe nepusă masă un murmur slab în minte, ceva 
care semăna cu un transformator pentru electricitate, doar 
că acesta avea un ritm ciclic, un vrum-vrum-vrum difuz. Şi 
nici nu fu „pe nepusă masă", ca atunci când apare ceva din 
neant; avea impresia că sunetul răsunase în mintea lui încă 
de mai înainte şi că de-abia acum îl conştientizase el. Îl 


asociase cu tot felul de lucruri bizare. Chestia aia cu 
parfumul lui Henry, de pildă... sau gândul despre Marcy. 
Despre cineva pe nume Marcy. Nu ştia să cunoască pe 
cineva cu acest nume, dar îl descoperi imediat în mintea sa, 
ca în fraza Marcy, am nevoie de ajutor sau Marcy te vreau 
sau poate Fir-ar să fie, Marcy, adu benzina. 

Rămase locului, lingându-şi buzele uscate, plasa cu bere 
atârnând drept în mâna lui, oprită din mişcarea ei de 
pendul. Se uită spre cer, sigur pe dată că va vedea 
luminile... şi chiar se vedeau, doar că acum erau numai 
două şi erau foarte difuze. 

— Spune-i lui Marcy să-i convingă să-mi dea o injecție, 
spuse Pete, pronunţând rar fiecare cuvânt în liniştea 
înconjurătoare şi fu convins că erau cuvintele potrivite. 
Potrivite pentru ce sau despre ce nu ştia, dar, da, acestea 
erau cuvintele din mintea lui. Era vorba de acel declic? Sau 
fuseseră provocate de lumini? Pete nu ştia cu siguranţă. 

— Poate niuna, spuse el. 

Pete îşi dădu seama că ninsoarea se oprise. Lumea din 
jurul lui avea acum doar trei culori: griul întunecat al 
cerului, griul întunecat al pinilor şi albul imaculat al zăpezii 
proaspete. Şi era o linişte profundă. 

Îşi întoarse capul mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă, 
ascultând. Da, era tăcere. Nimic. Natura nu scotea nici un 
sunet şi murmurul se oprise fără urmă, la fel ca şi 
ninsoarea. Când se uită spre cer, observă că şi strălucirea 
pală şi prăfoasă a luminilor dispăruse. 

— Marcy? Spuse, ca şi când ar fi strigat pe cineva. Îi 
trecu prin minte că Marcy ar putea fi numele femeii din 
cauza căreia făcuseră ei accidentul, dar alungă ideea. 
Numele femeii era Becky, ştia asta la fel de limpede cum 
ştiuse numele agentei imobiliare în acea zi. Marcy nu era 
decât un cuvânt care nu-i spunea nimic. Poate că tocmai 
suferise o crampă mentală. N-ar fi fost prima dată când i se 
întâmpla asta. 


Urcă dealul până pe creastă şi porni coborârea gândurile 
întorcându-i-se la ziua aceea din toamna anului 1978, ziua 
în care îl întâlniseră pe Duddits. 

Aproape ajunse la porţiunea de drum drept, când îl lăsă 
brusc genunchiul; de data aceasta nu se blocă, ci păru că 
explodează asemenea unui nod de pin cuprins de foc. 

Plonjă în zăpadă. Nu auzi sticlele de Bud spărgându-se în 
pungă - toate, mai puţin două. Striga prea tare ca să le 
audă. 


CAPITOLUL 6 - DUDDIIS 
PARTEA A DOUA 
1 


Henry porni spre cabană în pas alert, dar, pe măsură ce 
ninsoarea se reduse la câţiva fulgi rari şi vântul începu să 
slăbească, îşi grăbi marşul până la o alergare egală de 
metronom. Făcea jogging de mulţi ani şi nu-i venea greu să 
ţină ritmul. Poate că va trebui să încetinească pasul sau 
chiar să se oprească la un moment dat, dar se îndoia de 
lucrul acesta.  Parcursese distanţe mai lungi de 
cincisprezece kilometri, deşi trecuseră vreo doi ani de 
atunci şi niciodată pe zăpadă de zece centimetri înălţime. 
Totuşi, ce i s-ar putea întâmpla? Să cadă Şi să-şi luxeze 
şoldul? Să facă poate un infarct? La treizeci şi cinci de ani, 
un atac de cord pare posibil, dar, chiar şi dacă ar fi fost 
predispus la infarct, era ridicol să-şi facă griji din pricina 
asta, nu-i aşa? Având în vedere mai cu seamă planurile pe 
care şi le făcuse! Atunci, de ce să-şi facă griji? 

Jonesy şi Beaver, pentru ei să-şi facă griji, asta era! 
Privite lucrurile în faţă, asta părea la fel de ridicol ca şi 
teama că va suferi o catastrofală insuficienţă cardiacă în 
mijlocul pustietăţilor - problemele se aflau în urma lui, 
acolo unde se afla Pete şi străina aceea, acea femeie 
semicomatoasă şi nu înaintea lui, la Bivuac... doar că erau 
probleme la Bivuac, probleme grave. Nu-şi putea explica de 
unde ştia asta, dar o ştia şi accepta acest fapt. Ştiuse încă 
dinainte de a se întâlni cu animalele, toate grăbindu-se şi 
nici una aruncându-i mai mult de o privire furtivă. 

O dată sau de două ori se uitase spre cer, căutând alte 
lumini, dar nu observă nimic şi, după aceea, îşi ţinu privirea 
aţintită doar înainte, trebuind să facă uneori slalom printre 
animale. Nu mergeau la trap, dar aveau în ochi o privire 
ciudată, înfricoşătoare, pe care Henry nu o mai văzuse 


vreodată. Odată trebuise să sară uşor în sus ca să nu fie 
doborât de o pereche grăbită de vulpi. 

Încă doisprezece kilometri, îşi spuse. Asta devenise o 
mantra, un îndemn pentru el, diferit de cele pe care şi le 
spunea de obicei când alerga (cel mai des, repeta poezii de 
grădiniţă), dar nici chiar atât de diferit - avea aceeaşi idee, 
de fapt. Încă doisprezece kilometri, încă doisprezece 
kilometri până la Banbury Crossi12*. Nu exista nici o 
Banbury Cross, însă, doar cabana veche a domnului 
Clarendon - şi nu exista nici măcar acel bidiviu care să-l 
ducă în spinare acolo. Ce era acela un bidiviu'14:, la urma 
urmei? Cine ştia? Şi ce mama dracului se petrecea aici - 
luminile, animalele păşind încet, dar hotărâte (Dumnezeule 
mare, ce animal era acela din stânga lui, din liziera pădurii? 
Era un nenorocit de urs?), femeia din mijlocul drumului, 
şezând acolo fără păsare, lipsindu-i majoritatea dinţilor şi 
majoritatea minţilor? lar băşinile alea, Dumnezeule mare! 
Singurul lucru foarte de departe asemănător cu ele fusese 
respiraţia unui pacient pe care-l avusese odată, un 
schizofrenic bolnav de cancer intestinal. Miros întotdeauna 
aşa, îi spusese un medic internist, prieten cu Henry, atunci 
când încercase să-i descrie duhoarea. Pot să-şi spele dinţii 
de zece ori pe zi, să facă gargară cu apă de gură Lavoris la 
fiecare oră şi mirosul tot se simte in respiraţia lor. E 
mirosul corpului care se autodevorează, fiindcă asta 
înseamnă de fapt cancerul denudat de definițiile medicale: 
autocanibalism. 

Încă unsprezece kilometri, încă unsprezece kilometri, iar 
animalele sunt puse pe goană, toate animalele se-ndreaptă 
spre Disneyland. Şi, o dată ajunse acolo, vor forma un şir 
indian şi vor cânta în cor „It's a Small World After All". 

Bufnetul egal şi estompat al bocancilor lui. Ochelarii 
care-i saltă pe şaua nasului. Respirația care-i iese din gură 
în baloane de abur cald. Dar îi era cald acum, se simţea 
bine, endocrinele pompau adrenalină. Oricare ar fi fost 
deficienţa sa, cu siguranţă nu se manifesta la nivelul acestor 


glande; avea tendinţe sinucigaşe, dar nu era nici pe departe 
distonic. 

Că anumite aspecte ale problemei lui - goliciunea fizică şi 
emoţională care parcă se pierduseră într-un viscol teribil - 
erau de origine psihică, hormonală, nu se îndoia câtuşi de 
puţin. Că problema putea fi reglată, dacă nu chiar eliminată 
întru totul, de o medicaţie pe care el însuşi o prescria 
pacienţilor cu toptanul... nu se îndoia câtuşi de puţin nici de 
asta. Dar, asemenea lui Pete, care ştia fără îndoială că 
viitorul posibil îi rezerva o cură de dezalcoolizare şi câţiva 
ani de întâlniri la asociaţia AA'5:, Henry nu voia să se 
vindece, era cumva convins că vindecarea n-ar fi decât un 
paleativ, ceva care l-ar împuţina ca fiinţă umană. 

Se întreba dacă se întorsese Pete după bere şi ştiu că 
răspunsul era probabil afirmativ. Henry s-ar fi oferit să i-o 
aducă el, dacă s-ar fi gândit atunci la asta, ar fi făcut o 
asemenea excursie riscantă (riscantă pentru femeie în 
aceeaşi măsură ca şi pentru Pete) şi inutilă pentru el, dar 
fusese cam înspăimântat - iar gândul acesta nici măcar nu-i 
trecuse prin minte. 

Paria că îi trecuse, totuşi, lui Pete prin minte. Ar putea 
oare face el drumul acela încă o dată, având în vedere 
genunchiul său rupt? Era posibil, dar pe asta Henry n-ar fi 
pariat. 

S-au întors! Strigase femeia, uitându-se spre cer. S-au 
întors! S-au întors! 

Henry îşi vâri bărbia în piept şi alergă puţin mai repede. 


2 


Încă zece kilometri, încă zece kilometri până la Banbury 
Cross. Chiar se redusese drumul deja la zece kilometri, sau 
era o farsă a optimismului său? Dădea cumva prea mult 
frâu liber endocrinelor? Ei bine şi ce dacă era aşa? 
Optimismul nu-i putea dăuna în acest moment. Ninsoarea 
se oprise aproape complet, valul de animale se subţiase şi 
acesta era, de asemenea, un semn bun. Ce nu erau semn 


bun erau gândurile lui, dintre care unele păreau a-i 
aparţine din ce în ce mai puţin. Becky, de pildă, cine era 
Becky? Numele începuse să-i răsune în minte, devenise o 
nouă parte a mantrei. Bănuia că era femeia pe care de-abia 
evitase s-o calce cu maşina. A cui eşti tu, fetițo? Becky, păi, 
eu sunt Becky, sunt frumuşica Becky Shue. 

Doar că nu era frumuşică, nu era deloc frumuşică. Era o 
halcă opulentă şi mirositoare, asta era şi se afla acum în 
grija mai mult decât îndoielnică a lui Pete Moore. 

Zece. Încă zece kilometri până la Banbury Cross. 

Alerga într-un ritm constant - atât de constant pe cât îi 
permitea alunecuşul - şi auzea voci ciudate în minte. Doar 
că numai una dintre ele era cu adevărat ciudată şi aceasta 
nu era nicidecum o voce, ci un fel de murmur în care se 
distingea 

(a cui este fetița, a cui este fetița, frumuşica Becky Shue) 

O bătaie ritmică. Celelalte erau voci pe care le 
recunoştea sau voci pe care le cunoşteau prietenii lui. 
Despre una dintre ele îi povestise Jonesy, o voce pe care o 
auzise după accident şi pe care o asociase cu vocea durerii: 
Vă rog, opriți-vă, nu mai suport, faceţi-mi O injecție, unde-i 
Marcy. 

Auzi vocea lui Beaver: Vită-te în oala de noapte. 

Jonesy, răspunzându-i: De ce nu batem pur şi simplu la 
uşa băii să-l întrebăm cum se simte? 

Vocea străinului spunând că, dacă va face treaba mare, 
se va simţi bine... 

„„„ doar că nu era un străin, era Rick, prietenul frumugşicăi 
de Becky. Rick şi mai cum? McCarthy? Mckinley? MckKeen? 
Henry nu era sigur, dar înclina spre McCarthy, ca şi Kevin 
McCarthy din filmul acela de groază vechi în care 
gogoloaiele alea venite din spaţiu luau înfăţişarea 
oamenilor*:. Unul dintre filmele preferate ale lui Jonesy. 
Toarnă câteva sticle de bere în el şi aminteşte de acest film, 
iar Jonesy va răspunde cu fraza-cheie a filmului imediat: 
„Sunt printre noi! Sunt printre noi!" 


Şi femeia, uitându-se spre cer şi strigând: S-au întors, s- 
au întors. 

Dumnezeule, nu mai păţise aşa ceva de când fusese copil 
şi, de data aceasta, era mai rău, era ca şi când ar fi pus 
mâna pe o linie de înaltă tensiune prin care circulă voci, nu 
electricitate. 

Şi toţi pacienţii pe care-i avusese de-a lungul anilor, 
plângându-se că aud voci! lar Henry, marele psihiatru 
(Tânărul Domn Dumnezeu, cum îi spusese un pacient când 
lucra la spital în primele sale zile de profesat), dădea doar 
din cap, ca şi când i-ar fi înţeles. Crezuse de fapt că-i 
înţelege. Dar poate că numai acum îi înţelegea cu adevărat. 

Voci. Le ascultă atât de atent, că nu auzi vup-vup-vup-ul 
elicopterului trecând pe deasupra capului lui, un rechin 
negru în atac de-abia ascuns de plafonul de jos al norilor. 
Apoi începură să se îndepărteze vocile, aşa cum face o 
transmisie radio îndepărtată la ivirea zorilor, când 
atmosfera începe din nou să se umple de alte semnale. În 
cele din urmă, rămase doar vocea propriilor sale gânduri, 
insistând că se întâmplase ceva îngrozitor la Bivuac, că se 
întâmplase sau avea să se întâmple ceva la fel de îngrozitor 
la Scout-ul lăsat în urmă sau la adăpostul tăietorilor de 
lemne. 

Încă opt kilometri. Încă opt kilometri. 

Făcând un efort să-şi ia gândul de la prietenul lăsat în 
urmă şi de la prietenii spre care mergea sau de la orice 
altceva se întâmpla în jurul lui, îşi permise să se ducă acolo 
unde ştia că şi Pete se dusese cu gândul: la anul 1978, la 
Fraţii Tracker şi la Duddits. Henry nu înţelegea cum putea 
Duddits Cavell să aibă ceva de-a face cu curvăsăria aceasta, 
dar cu toţii se gândiseră la el şi, ca să-şi dea seama de asta, 
Henry nu avea nevoie de vechiul truc al legăturilor mentale. 
Pete pomenise de Duddits când o târau pe femeia aceea 
aşezată pe bucata de prelată către adăpostul tăietorilor de 
lemne, Beaver vorbise despre Duddits chiar cu o zi în urmă, 
când fuseseră împreună la vânat - în ziua în care Henry 


doborâse căprioara. Beav îşi amintise cum îl duseseră toţi 
patru la cumpărături pentru Crăciun în Bangor pe Duddits, 
într-un an. Chiar după ce primise Jonesy carnetul de 
conducere. În iarna aceea, Jonesy ar fi dus pe oricine 
oriunde cu maşina. Beav râsese la amintirea cum Duddits 
îşi făcuse griji că Moş Crăciun nu ar exista, iar ei patru - 
flăcăi de liceu pe atunci, crezând că aveau lumea la degetul 
mic - se munciseră să-l convingă la loc că Moş Crăciun 
exista, că era cel mai tare. Ceea ce, desigur, reuşiseră. 
Jonesy, iarăşi, îl sunase pe Henry din Brookline luna trecută, 
era beat (stările de beţie erau mai rare la Jonesy, mai ales 
după accident, decât erau la Pete şi acela fusese primul 
telefon pe care-l primise Henry vreodată de la Jonesy când 
acesta plânsese) şi spunea că nu va reuşi niciodată în viaţa 
lui să mai facă ceva la fel de bun, la fel de sincer şi atât de a 
dracu' de frumos, cum fusese ceea ce făcuseră ei pentru 
bietul Duddits Cavell în 1978. EI a fost momentul nostru de 
culme, îi spusese Jonesy la telefon şi, străbătut de un fior 
neplăcut, îşi dădu seama că exact acelaşi lucru îi spusese el 
lui Pete. Duddits fusese acela, omule. Chiar aşa, Duds. 

Încă opt kilometri... sau poate şapte. Încă opt kilometiri... 
sau poate şapte. 

Mergeau să vadă poza pizdulicii unei fete, o poză care se 
bănuia că se află pe afişierul unui oarecare birou părăsit. 
Henry nu-şi amintea numele fetei, nu şi după atâţia ani, îşi 
amintea doar că fusese iubita nemernicului acela de 
Grenadeau şi că fusese aleasă Regina Balului liceului din 
Derry pe anul 1978. Aceste amănunte făcuseră ideea de-a-i 
vedea pizdulica să pară extrem de interesantă. Apoi, când 
ajunseseră în faţa clădirii, văzuseră o cămaşă imprimată în 
roşu-alb cu numele echipei locale de fotbal, Derry Tigers, 
aruncat pe jos. Puțin mai încolo, mai găsiseră ceva. 

Urasc serialu' ăla nenorocit; nu-şi schimbă niciodată 
hainele, spusese Pete şi Henry deschisese gura să-i 
răspundă, dar înainte s-o poată face... 


— A strigat puştiu', spuse Henry. Alunecă pe zăpadă, 
merse precaut o vreme, apoi continuă să alerge, amintindu- 
şi acea zi de octombrie de sub cerul acela curat. Alergă mai 
departe, amintindu-şi de Duddits. Cum strigase Duddits şi 
le schimbase întreaga viaţă. Le-o schimbase în bine, 
bănuiseră întotdeauna, dar acum Henry se îndoia de asta. 

Acum, se îndoia de foarte multe lucruri. 


3 


Când ajung în faţa depozitului, unde iarba creşte acum şi 
printre dalele de ciment, Beaver e în fruntea coloanei. Lui 
Beaver aproape că-i curg balele pe bărbie. Henry bănuieşte 
că şi Pete e cel puţin la fel de nerăbdător, dar Pete se 
stăpâneşte mai bine, chiar dacă e cu un an mai mic decât ei. 
Beaver €... care e cuvântul? Impacient. Pe Henry aproape-l 
pufneşte râsul, apoi Beav se opreşte atât de brusc, încât 
Pete aproape că dă peste el. 

— Hei! Spune Beaver. Trage-mi-o, Freddy! Astea-s 
boarfele unui copil! 

Chiar aşa e. Roşu cu alb, deloc vechi sau murdare, ca şi 
când ar fi stat acolo de o mie de ani. De fapt, pare aproape 
nouă. 

— E doar o cămaşă, blegule, ce ne pasă nouă de ea? Vrea 
să ştie Jonesy. Haideţi să... 

— Pe loc repaus, spune Beav. Asta-i o cămaşă bună. 

Doar că, atunci când o ridică, observă cu toţii că nu e aşa. 
Că e nouă, da - o cămaşă nou-nouţă, pe care scrie în faţă 
Derry Tigers, iar în spate numărul 19. Lui Pete nu-i place 
fotbalului, dar ceilalţi recunosc numărul de jucător al lui 
Richie Grenadeau. Că e bună, nu - nu maie bună de acum 
înainte, în orice caz. Gulerul e rupt aproape complet, ca şi 
când persoana care o purtase încercase să fugă, apoi fusese 
prins de guler şi tras înapoi. 

— Cred că m-am înşelat, spune Beav trist şi o aruncă din 
mână. Haideţi. 


Dar înainte să ajungă departe, dau peste altceva - de 
data aceasta e galben în loc de roşu, galbenul acela 
puternic care numai unui copil îi place. Henry o ia înaintea 
celorlalţi şi îl ridică. E un sufertaş pe care sunt desenaţi 
Scooby-Doo şi prietenii lui, fugind cu toţii de ceea ce parea 
fi o casă bântuită. Asemenea cămăşii, pare nou, nu arată a 
lucru abandonat de prea multă vreme şi, dintr-o dată Henry 
e încercat de un sentiment rău cu privire la toate acestea, 
începe să-şi dorească să nu se fi abătut pe aici, prin 
apropierea clădirii acesteia abandonate... sau să fi păstrat 
drumul acesta pentru o altă zi. Ceea ce, deşi are numai 
paisprezece ani, îşi dă seama că e o prostie. Când vine 
vorba de pizdulici, crede el, ori te laşi dus de val, ori 
renunţi, în nici un caz nu te poţi păstra pentru o altă zi. 

— Urăsc serialu' ăsta nenorocit de desene animate, 
spune Pete, uitându-se la sufertaş peste umărul lui Henry. 
Nu-şi schimbă niciodată hainele, aţi observat vreodată 
lucrul ăsta? Poartă în fiecare episod aceleaşi haine 
nenorocite. 

Jonesy ia sufertaşul Scooby-Doo de la Henry şi-l întoarce 
să se uite la ceva ce a văzut că e lipit dedesubtul lui. 
Privirea speriată a dispărut din ochii lui Jonesy, se încruntă 
uşor acum, iar Henry bănuieşte că şi Jonesy îşi doreşte să-şi 
fi continuat drumul şi să fi jucat nişte baschet doi contra 
doi. 

Eticheta de pe sufertaş spune: APARŢIN LUI DOUGLAS 
CAVELL, MAPLE LANE NR. 19, DERRY, MAINE. DACĂ 
BĂIATUL CĂRUIA ÎI APARŢIN S-A PIERDUT, SUNAŢI LA 
949-1864. MULŢUMESC! 

Henry deschide gura să spună că sufertaşul şi cămaşa 
aparţin probabil unui copil care merge la Academia 
Retardaţilor - e sigur de lucrul ăsta numai uitându-se la 
etichetă, care seamănă aproape perfect cu medalionul de la 
zgarda nenorocitului lor de câine - dar, înainte s-o poată 
face, se aude un țipăt dinspre spatele clădirii, de acolo pe 
unde joacă băieţii mai mari baschet vara. E plin de durere 


acest țipăt, dar ce-l determină pe Henry s-o ia la goană 
înainte să-şi dea seama e surpriza din el, neplăcuta surpriză 
a cuiva care a fost lovit sau speriat (sau amândouă) pentru 
prima dată în viaţă. 

Îl urmează şi ceilalţi. Fug de-a lungul fațadei acoperite de 
iederă a clădirii într-un singur şir: Henry, Jonesy, Beav şi 
Pete. 

Se aude un viguros râset masculin. 

— Haide, mănâncă-l, spune cineva. Mănâncă-l şi poţi 
pleca. Poate că-ţi va da Duncan şi pantalonii înapoi. 

— Da, dacă o să..., începe alt băiat, probabil Duncan, să 
vorbească, apoi se opreşte, uitându-se fix la Henry şi la 
prietenii lui. 

— Hei, băieţi, terminaţi! Strigă Beaver. lerminaţi 
dracului odată! 

Prietenii lui Duncan - sunt doi la număr, amândoi poartă 
jachete cu inscripţiile liceului din Derry - îşi dau seama că 
nu mai sunt singuri la runda de distracţie a acestei după- 
amiezi şi se întorc pe călcâie. Îngenuncheat pe pietriş între 
ei, îmbrăcat doar în izmene şi purtând un singur pantof 
sport, cu faţa mânjită de sânge şi de praf şi de mucozităţi şi 
de lacrimi, se află un băiat de o vârstă pe care Henry nu o 
distinge. Nu e un copil mic, nu şi când are pe piept spice 
rare de păr, are totuşi privirea unui copil mic. Ochii lui sunt 
oblici, ca la chinezi şi sunt de un verde-luminos şi înoată în 
lacrimi. 

Pe peretele de cărămidă din spatele acestui grup 
restrâns, scris cu litere mari, albe şi spălăcite, dar încă 
lizibile, este următorul mesaj: NU JOCI, NU CÂŞTIGI. Care 
probabil că înseamnă să te ţii departe de clădire cu jocurile 
şi cu mingile, să te duci în lotul părăsit unde încă se mai pot 
vedea urmele adânci ale liniilor dintre baze şi movila celui 
care aruncă mingea, dar cine poate fi sigur? NU JOCI, NU 
CÂŞTIGI. În anii care vor veni, vor spune asta des; va 
deveni una dintre lozincile preferate ale tinereţilor lor şi 
nici măcar nu are un sens bine definit. Cine poate şti? E 


poate mai aproape de acest sens. Sau Ce poți face? E cel 
mai bine s-o foloseşti însoţită de o ridicare din umeri, un 
zâmbet şi cu mâinile înălțate spre cer. 

— Cin' dracu' sunteţi voi? ÎI întreabă pe Beav unul dintre 
băieţii cei mari. Pe mâna stângă poartă ceea ce pare a fio 
mănuşă de baseball sau, poate, o mănuşă de golf... o 
mănuşă sportivă, în orice caz. În ea se află excrementul 
uscat de câine pe care încercase să-l convingă pe băiatul 
despuiat să-l mănânce. 

— Ce credeţi că faceţi? Întreabă Jonesy oripilat. Vreţi să-l 
faceţi să mănânce aia? Ce dracu'-i în neregulă cu voi? 

Băiatul care ţine excrementul de câine în mână poartă o 
bandă de leucoplast alb de-a latul şeii nasului, iar Henry 
scoate un chiot, jumătate uimire, jumătate râset, când îl 
recunoaşte. E mult prea perfect, nu-i aşa? Au venit aici să 
vadă pizdulica Reginei Balului şi aici, pentru numele lui 
Dumnezeu, dau peste Regele Balului, al cărui sezon de 
fotbal s-a încheiat aparent cu nimic mai grav decât un nas 
spart şi care-şi petrece timpul făcând astfel de măgării, în 
vreme ce restul echipei se antrenează pentru meciul din 
săptămâna aceasta. 

Richie Grenadeau n-a observat la Henry privirea uimită 
de faptul că l-a recunoscut; se holbează încă la Jonesy. 
Fiindcă a fost surprins şi fiindcă tonul de dezgust al lui 
Jonesy e atât de direct, Richie face prima dată un pas în 
spate. Apoi îşi dă seama că puştiul care a îndrăznit să-i 
vorbească pe un tot atât de mustrător e cu cel puţin trei ani 
mai tânăr ca el şi cu cel puţin patruzeci de kilograme mai 
uşor. Mâna lui îndoită se îndreaptă din nou. 

— O să-l fac să înghită bucata asta de căcat, spune el. 
Apoi poate pleca. Pleacă şi tu, bulgăre de muci, dacă nu vrei 
jumate. 

— Da, spălaţi putina, spune al treilea băiat. Richie 
Grenadeau e masiv, dar acesta e şi mai masiv, o halcă de un 
metru nouăzeci a cărui faţă fierbe sub coşuri. Cât timp mai 
ai... 


— Ştiu cine sunteţi, spune Henry. 

Ochii lui Richie se întorc spre el. Pare dintr-o dată 
îngrijorat... dar pare şi călcat pe bătături. 

— Plimbă ursu', băieţel. Vorbesc serios. 

— Tu eşti Richie Grenadeau. Poza ta a apărut în ziar. Ce 
crezi că vor spune oamenii dacă le vom povesti ce te-am 
prins făcând? 

— N-o să spuneţi nimic nimănui, fiindc-o să fitj la mama 
dracu' morți, spune cel numit Duncan. Părul blond-închis îi 
încadrează faţa şi-i ajunge până la umeri. Plecaţi de-aici. 
Mâncaţi pământul. 

Henry nu-l bagă în seamă. Se uită fix la Richie 
Grenadeau. Nu simte nici urmă de frică, deşi nu încape 
îndoială că aceşti trei băieţi i-ar putea bate măr; fierbe de 
mânie, sentiment pe care nu l-a mai încercat până acum, 
sentiment care nici nu bănuia că există. Copilul 
îngenuncheat la pământ e fără îndoială retardat, dar nici 
chiar atât de retardat să nu-şi dea seama că aceşti trei 
băieţi mari voiau să-i facă rău, i-au smuls cămașa, apoi... 

Henry nu a mai fost niciodată în viaţă atât de aproape de 
o cafteală sănătoasă şi niciodată nu i-a păsat de asta mai 
puţin ca acum. Face un pas în faţă cu pumnii încleştaţi. 
Puştiul de la pământ suspină cu capul lăsat acum în jos, iar 
sunetul acesta reverberează încontinuu în mintea lui Henry, 
hrănindu-i mânia. 

— Voi povesti, spune el şi, deşi cel care ameninţă e un 
copil, lui nu i se pare că sună ca un copil. Şi nici lui Richie, 
aparent; Richie face un pas în spate şi mâna înmănuşată în 
care ţine excrementul uscat se înmoaie din nou. Pentru 
prima dată în acest scurt răstimp, pare alarmat. 

— Trei contra unu, trei contra un copil retardat, trage- 
mi-aş-o, omule, chiar că voi povesti. Voi povesti şi știu cine 
sunteți! 

Duncan şi băiatul masiv - singurul care nu poartă jachetă 
de licean - fac un pas în faţă şi-l flanchează pe Richie. 
Băiatul în izmene se află acum în spatele lor, dar Henry 


aude bâzâitul pulsatil al suspinelor sale, îi răsună în cap,i 
se zbat în cap şi-l innebunesc de-a binelea. 

— Bine, gata, asta a fost tot, spune băiatul cel mai mare. 
Rânjeşte, arătând mai multe locuri unde cândva s-au aflat 
dinţi. Acum o să muriţi. 

— Pete, să fugi când fac o mişcare, spune Henry fără să-şi 
ia o secundă ochii de la Richie Grenadeau. Fugi acasă şi 
spune-i maică-tii. Apoi, câtre Richie: N-o să-l prinzi 
niciodată. Fuge precum vântu-mpieliţat. 

Vocea lui Pete sună subţire, dar deloc speriată: 

— Am înţeles, Henry. 

— Cu cât o să ne bateţi mai rău, cu atât mairăuo să vă 
fie şi vouă, spune Jonesy. Henry a prevăzut mişcarea asta, 
dar pentru Jonesy e o revelaţie; aproape că râde. Chiar dac- 
o să ne omorâţi cu adevărat, la ce v-ar folosi? Fiindcă Pete 
chiar aleargă repede şi va povesti. 

— Şi eu alerg repede, spune Richie. O să-l prind. 

Henry se uită mai întâi la Jonesy, apoi la Beav. Amândoi 
stau fermi pe poziţie. Beaver, la drept vorbind, face chiar 
mai mult decât atât. Se apleacă rapid, ia două pietre - sunt 
de mărimea ouălor, doar că au margini ascuţite - şi începe 
să le lovească una de cealaltă. Ochii îngustaţi ai lui Beav se 
mută continuu de la Richie Grenadeau la băiatul masiv, la 
vlâăjgan. 

— Când vin către noi, sari la Grenadeau, spune Henry. 
Ceilalţi doi nici măcar nu se pot apropia de Pete. Îşi mută 
privirea la Pete, care e palid, dar neînfricat - ochii îi 
sclipesc, iar el aproape că dansează pe poantele degetelor 
de la picioare, nerăbdător s-o ia la picior. Spune-i maică-tii. 
Spune-i unde suntem, ca să poată trimite copoii. Şi, orice ai 
face, să nu uiţi numele bovinei cretine de-aici. Îndreaptă un 
deget acuzator de judecător spre Grenadeau, care, încă o 
dată, pare debusolat. Nu, pare mai mult decât debusolat. 
Pare speriat. 

— Richie Grenadeau, spune Pete şi acum începe cu 
adevărat să danseze. N-o să uit. 


— Haideţi, măscăricilor, spune Beaver. Un lucru e sigur la 
Beav: gineşte calitatea unei persoane imediat ce a văzut-o. 
O să-ţi sparg nasul din nou. Totuşi, ce fel de cur în brânză 
pleacă din echipă numai din cauza unui nas spart? 

Grenadeau nu răspunde - poate că nu mai ştie căruia 
dintre ei să-i răspundă - şi se petrece ceva mai degrabă 
minunat: celălalt băiat în jachetă de liceean, Duncan, începe 
şi el să pară debusolat. O roşeaţă i se întinde pe obraji şi de- 
a latul frunţii. Îşi umezeşte buzele şi se uită nesigur la 
Richie. Numai vlăjganul mai pare gata de luptă, iar Henry 
aproape că speră că vor sări la luptă, Henry şi Jonesy şi 
Beav le vor da a dracu' mult de furcă dacă vor face asta, a 
dracu' de mult de furcă, din pricina acelui plânset, acel 
nenorocit de plânset îngrozitor, a felului în care-ţi pătrunde 
în cap, din pricina ritmicităţii acelui îngrozitor plânset. 

— Hei, Rich, poate-ar fi mai bine să..., începe Duncan. 

— Să-i omorâm, tună vlăjganul. Să-i stoarcem de căcat. 

Acesta din urmă face un pas în faţă şi, preţ de un 
moment, totul e nesigur. Henry ştie că, dacă vlăjganului i s- 
ar permite să mai facă un alt pas, ar ieşi cu totul de sub 
controlul lui Richie Grenadeau, asemenea unui pitbull înrăit 
care scapă din lesă şi sare asupra pradei - o săgeată din 
carne. 

Dar Richie nu-l lasă să facă acel pas, cel care s-ar 
transforma într-un atac împleticit. Îl prinde pe vlăjgan de 
antebraţ, care e mai gros ca bicepsul lui Henry şi care e 
presărat cu păr roşu-auriu. 

— Nu, Scotty, spune el, aşteaptă o clipă. 

— Da, aşteaptă, spune Duncan, părând aproape panicat. 
Îi aruncă lui Henry o privire care lui Henry îi pare, chiar şi 
la vârsta de paisprezece ani, grotescă. E o privire 
mustrătoare. Ca şi când Henry şi prietenii lui erau cei care 
făceau ceva greşit. 

— Ce vrei? Îl întreabă Richie pe Henry. Vrei să plecăm de- 
aici, asta e? 

Henry aprobă din cap. 


— Dacă plecăm, ce-o să faceţi? Cui o s-i spuneţi? 

Henry descoperă un lucru uimitor: e la fel de aproape de- 
a izbucni ca şi Scotty, vlăjganul. O parte din el vrea chiar să 
provoace o bătaie, să strige TUTUROR! ABSOLUT 
TUTUROR! Ştiind că prietenii l-ar ajuta, n-ar scoate nici 
măcar o vorbă, chiar dacă ar fi bătuţii măr şi băgaţi în 
spital. 

Puştiul însă. Sărmanul puşti retardat care plângea. O 
dată ce băieţi vor termina cu Henry, Beaver Şi cu Jonesy (şi 
cu Pete, dacă-l vor putea prinde), vor termina şi ce-au 
început cu puştiul retardat şi e foarte probabil că vor merge 
cu mult mai departe decât să-l facă să mănânce o bucată de 
excrement uscat de câine. 

— Nimănui, spune el. Nu vom spune nimănui. 

—  Mincinos nenorocit, spune Scotty. E-un mincinos 
afurisit, Richie, uită-te la el. 

Scotty porneşte către el, dar Richie îşi întăreşte priza pe 
antebraţul vlăjganului. 

— Dacă nimeni nu va fi rănit, spune Jonesy pe un 
binecuvântat ton cumpătat, nimeni nu va avea ce povesti. 

Grenadeau se uită la el, apoi înapoi la Henry. 

— Juri pe Dumnezeu? 

— Jur pe Dumnezeu, e Henry de acord. 

— Juraţi cu toţii pe Dumnezeu? Întreabă Grenadeau. 

Jonesy, Beav şi cu Pete jură cuminţi pe Dumnezeu. 
Grenadeau stă pe gânduri un moment ce pare foarte lung, 
apoi dă din cap: 

— Bine, băga-mi-aş. Plecăm. 

— Dacă vin, fugi pe partea cealaltă a clădirii, îi spune 
Henry lui Pete, vorbind foarte repede, fiindcă băieţii cei 
mari s-au pus deja în mişcare. Dar Grenadeau încă ţine 
mâna ferm strânsă pe antebraţul lui Scotty, iar Henry crede 
că acesta e un semn bun. 

— Nu vreau să-mi pierd timpul, spune Richie Grenadeau 
pe un ton semeţ, care-l face pe Henry să vrea să râdă... dar, 
depunând puţin efort, reuşeşte să-şi menţină mina serioasă. 


Să râdă în acest moment ar fi o idee proastă. Lucrurile 
aproape că s-au remediat. O parte a lui urăşte asta, dar 
restul aproape că tremură de uşurare. 

— Ce vă deranjează chiar atât, totuşi? Îl întreabă Richie 
Grenadeau. Care-i marea problemă? 

Henry vrea să pună şi el o întrebare - vrea să-l întrebe pe 
Richie Greandeau cum de-a fost în stare să facă aşa ceva, 
care nici măcar nu e o întrebare retorică. Plânsetul acela! 
Dumnezeule! Dar păstrează tăcerea, ştiind că orice ar 
spune l-ar provoca ne acest cretin, l-ar face s-o ia de la 
capăt. 

Aici se desfăşoară un fel de dans; seamănă cu cele pe 
care le înveţi în primele două clase primare. În vreme ce 
Richie, Duncan şi Scott merg în faţa depozitului (degajaţi, 
încercând să pară că pleacă din proprie iniţiativă şi nu 
pentru că au fost goniţi de o ceată de puşti prăpădiţi de 
gimnaziu), Henry şi prietenii lui se întorc după ei, apoi fac 
un pas în spate spre copilul în izmene care plânge 
îngenuncheat, formând o linie, ferindu-l de privirile lor. 

La colţul clădirii, Richie se opreşte şi le aruncă o ultimă 
privire. 

— O să ne mai vedem, amicii mei, spune. Unul câte unul 
sau toţi la un loc. 

— Înî, aprobă Duncan. 

— O să priviţi lumea dintr-un cort de carantină! Adaugă 
Scott şi Henry e din nou periculos de aproape de a izbucni 
în râs. Se roagă să nu scoată nici o vorbă nici unul dintre 
prietenii lui - cele rele să se spele - şi nici unul dintre ei nu 
vorbeşte. E aproape un miracol. 

O ultimă privire amenințătoare din partea lui Richie şi 
dispar cu toţii după colţ. Henry, Jonesy, Beaver şi Pete 
rămân singuri cu puştiul care se leagănă acum înainte şi 
înapoi pe genunchii murdari, cu faţa murdară, însângerată, 
înlăcrimată şi buimă-ită, asemenea cadranului unui ceas 
stricat, întoarsă spre cerul albit de nori. Toţi se întreabă ce 
să facă în continuare. Să-i vorbească? Să-i spună că e în 


siguranţă, că băieţii cei răi au plecat şi că pericolul a 
trecut? Nu-i va înţelege. Şi, oh, plânsetul acela e atât de 
înfiorător. Cum de putuseră băieţii aceia, chiar şi aşa răi şi 
proşti cum erau, să continue în pofida acelui plânset? Henry 
va înţelege asta mai târziu - într-un fel - dar, în acest 
moment, e un mister total pentru el. 

— O să-ncerc ceva, spune Beaver pe neaşteptate. 

— Da, sigur, orice, spune Jonesy. Îi tremură vocea. 

Beav face câţiva paşi înainte, apoi se uită la prietenii lui. 
E o privire ambiguă, parte ruşine, parte sfidare şi - da, 
Henry ar putea jura că vede bine - parte speranţă. 

— Dacă spuneţi cuiva c-am făcut asta, îi ameninţă el, n-o 
să mai fim prieteni niciodată. 

— Lasă prostiile, spune Pete - şi vocea lui tremură. Dacă-l 
poţi face să tacă, fă-o!/ 

Beaver stă o clipă în locul unde a stat Richie când încerca 
să-l convingă pe copil să mănânce excrementul de căţel, 
apoi se lasă pe genunchi. Henry observă că lenjeria de corp 
a puştiului e, de fapt, un scutec şi că e desenat Scooby-Doo 
pe el şi e desenată şi Maşina Misterelor a lui Shaggy, la fel 
ca pe sufertaşul lui. 

Beaver ia apoi băiatul plângăcios şi aproape gol în braţe 
şi începe să-i cânte. 


4 


Încă şase kilometri până la Banbury Cross... sau poate 
doar cinci. Încă şase kilometri până la Banbury Cross... sau 
poate doar... 

Henry alunecă din nou şi, de data aceasta, nu apucă să-şi 
recapete echilibrul. Fusese cufundat adânc într-o amintire 
năucitoare şi, înainte să poată ieşi din ea la suprafaţă, se 
trezi zburând prin aer. 

Ateriza pe spate, lovindu-se îndeajuns de tare să-şi piardă 
răsuflarea într-un suspin profund şi dureros: Uff! Zăpada se 
ridică într-un nor de pudră ireal şi el se lovi cu capul de 
pământ atât de tare, că văzu stele în faţa ochilor. 


Rămase aşa o clipă, dând timp destul eventualelor 
fracturi să-şi anunţe prezenţa. Când nu simţi nimic, întinse 
mâna şi-şi atinse moalele capului. Simţea durere, dar nu 
era vorba de agonie. Când aveau zece sau unsprezece ani 
şi-şi petreceau ierni întregi dându-se cu sania în parcul 
Strawford, avusese parte de căzături mai rele ca aceasta şi 
se ridicase totdeauna râzând. Odată, când nechibzuitul de 
Pete Moore era la cârma săniei Flexible Flyer şi Henry se 
afla în spatele lui, intraseră în plin într-un brad de la poalele 
dealului, cel pe care-l numeau toţi copiii Copacul Morţii şi 
supravieţuiseră doar cu nişte vânătăi şi fără vreo doi dinţi 
fiecare. Problema acum era că nu mai avea zece sau 
unsprezece ani de foarte multă vreme. 

— Ridică-te, plângăciosule, că n-ai păţit nimic, îşi spuse şi 
se ridică în capul oaselor cu grijă. Îl înţepa spatele, dar în 
rest se simţea bine. Fusese doar scuturat bine. Nu ţi-ai 
rănit decât mândria, cum obişnuiau ei să spună. Totuşi, 
poate ar fi mai bine să rămână pe loc încă un minut sau 
două. Scosese un timp bun până acum şi merita puţină 
odihnă. Pe lângă asta, îl scuturaseră şi amintirile acelea. 
Richie Grenadeau, nenorocitul de Richie Grenadeau, care 
se dovedise că fusese eliminat din echipa de fotbal - nasul 
rupt nu avea nimic de-a face cu absenţa lui de la 
antrenamente. O să ne mai vedem, amicii mei le spusese, 
iar Henry bănuise că vorbise serios, dar promisa înfruntare 
nu avusese niciodată loc, nu, niciodată. În schimb, se 
întâmplase altceva. 

Dar toate acestea avuseseră loc cu foarte mult timp în 
urmă. Acum îl aştepta Banbury Cross - Bivuacul, la o adică 
- şi nu avea nici un bidiviu care să-l ducă până acolo, doar 
mârţoaga aceea bătrână, pe numele ei lapa LaPas. Se ridică 
în picioare, începu să-şi scuture zăpada de pe turul 
pantalonilor, când cineva îi ţipă în cap: 

— Au, au, au! Strigă el. Era ca un sunet pe care-l auzi în 
căştile unui walkman cu forţă de redare la sonorităţile unei 
săli de concerte, asemenea unei bubuituri de armă de 


vânătoare care se declanşase chiar lângă urechile lui. Se 
împletici înapoi, căutându-şi echilibrul cu mâinile fluturând 
prin aer şi, dacă n-ar fi dat peste crengile întărite ale unui 
pin din partea stângă a drumului, cu siguranţă că ar fi căzut 
din nou la pământ. 

Se desprinse din ghearele bradului, urechile încă ţiuindu- 
i - la naiba, tot capul îi ţiuia - şi păşi înainte, venindu-i greu 
să creadă că mai e încă în viaţă. Îşi duse una din mâini la 
nas şi, când se uită la ea, era pătată cu sânge. Şi în gură i se 
întâmplase ceva. Ţinu palma sub bărbie, scuipă un dinte, se 
uită mirat la el, apoi îl aruncă, ignorând primul impuls de-a- 
Il băga în buzunar. Nimeni, din câte ştia el, nu făcea 
implanturi chirurgicale de dinţi şi se îndoia că Zâna 
Măseluţă bătea atâta drum până în sălbăticiile astea. 

Nu era sigur al cui fusese acel țipăt, dar avea o impresie 
că poate Pete Moore intrase într-o hazna mare de belele. 

Henry ascultă atent, dar nu auzi şi alte voci, alte gânduri. 
Minunat. Trebuia să recunoască totuşi că „şi fără voci, 
excursia aceasta se transformase într-o excursie de 
vânătoare de zile mari. 

— Haide, băiete, sus pe cai, spuse şi porni din nou să 
alerge spre Bivuac. Simţământul că se întâmplase ceva rău 
acolo era mai puternic ca niciodată şi numai gândul acesta 
îl făcea să păstreze pasul alert. 

Uită-te in oala de noapte. 

De ce nu batem pur şi simplu la uşa băii să-l întrebăm 
cum se simte? 

Chiar auzise aceste voci? Da, acum dispăruseră, dar le 
auzise, la fel cum auzise şi ţipătul acela agonic. Al lui Pete? 
Sau fusese al femeii? Al frumuşicăi Becky Shue? 

— Pete? Spuse, respiraţia ieşindu-i într-un val de aburi. 
Pete a fost. Nu era convins pe de-a-ntregul nici acum, dar 
era destul de convins. 

Se temu la început că nu-şi va putea reintra în ritm, dar, 
cât încă-şi mai făcea probleme din pricina aceasta, îl prinse 


din nou - minunata simplitate a sincronizării dintre 
respiraţia accelerată şi cadenţa paşilor. 

Încă cinci kilometri până la Banbury Cross, gândi. Mă- 
ntorc acasă. Aşa cum l-am dus pe Duddits acasă în acea zi. 

(dacă spuneţi cuiva c-am făcut asta, n-o să mai fim 
prieteni niciodată) 

Henry se întoarse în acea după-amiază de octombrie, 
cum s-ar fi lăsat dus într-un vis profund. Se cufundă în 
fântâna amintirii atât de adânc şi atât de repede, încât nu 
simţi norul venind către el, nor care nu era format din 
cuvinte, sau gânduri, sau ţipete, ci numai din propria sa 
substanţă vesperală, o apariţie conştientă de locurile pe 
care le avea de vizitat şi de lucrurile pe care le avea de 
văzut. 


5 


Beaver păşeşte înainte, ezită o clipă, apoi se lasă pe un 
genunchi. Copilul retardat nu-l vede; încă mai plânge cu 
ochii strâns închişi şi pieptul îngust i se zguduie. Alăturarea 
dintre scutec şi geaca veche de motociclist plină de 
fermoare a lui Beaver e comică, dar nici unul dintre ei nu 
râde. Henry nu-şi doreşte decât ca retardatul să înceteze 
din plâns. Plânsetul lui îl scoate din minţi. 

Beaver se târâie pe genunchi mai în faţă, apoi îl ia pe 
băiatul lăcrimând în braţe. 

— Vis de-argini a copilului barcă e, aproape şi departe ea 
hoinăreşte... 

Henry nu l-a mai auzit vreodată cântând pe Beaver, cu 
excepţia daţilor când fredonează o dată cu muzica de la 
radio - Clarendonii nu prea sunt religioşi şi Beaver nu face 
parte din corul bisericesc - şi e uimit acum de vocea clară 
de tenor a prietenului său. Într-un an şi ceva, vocea lui Beav 
se va schimba complet şi va deveni de nerecunoscut, dar 
acum, aici, în lotul părăsit din spatele clădirii abandonate, îi 
pătrunde pe toţi, îi lasă uluiţi. Şi băiatul retardat 
reacţionează; se opreşte din plâns şi se uită mirat la Beaver. 


— De-aici şi pân '-n cameră pluteşte şi pân' la a mai 
aproape stea; vino, copile, vino, vino-acas' la mine, treci 
peste mări şi stele, vino-acas' la mine... 

Ultima notă pluteşte în aer şi, o clipă, nimic în lume nu 
respiră inutil. Lui Henry îi vine să plângă. Copilul retardat 
se uită la Beaver, care l-a legănat tot acest timp în ritm cu 
cântecul. Pe chipul lui înlăcrimat se află acum expresia 
mirării beatice. A uitat de buza lui crăpată şi de obrazul 
învineţit, de hainele lipsă, de sufertaş. Îi spune lui Beaver 
ma' ut, silabe care-ar putea însemna orice, dar Henry le 
înţelege perfect şi observă că le înţelege şi Beaver. 

— Nu pot mai mult, spune Beav. Îşi dă seama că braţul lui 
e petrecut pe după umerii goi ai băiatului şi şi-l retrage. 

De-ndată ce face asta, chipul băiatului se întunecă, de 
data aceasta nu de frică sau de necazul provocat de un 
lucru ce-i barează calea, ci de durere curată. Lacrimile 
umplu ochii aceia verzi uimitori şi se preling prin vadurile 
făcute deja prin mizeria de pe obrajii lui. Îl ia pe Beaver de 
mână şi şi-o petrece la loc pe după umeri. 

— Ma'ut! Ma' ut! Spune el. 

Beaver se uită la ei panicat. 

— Numai atât mi-a cântat mama vreodată, spune. 
Întotdeauna adormeam dracului imediat. 

Henry schimbă cu Jonesy o privire şi pufnesc în râs. Nu e 
o idee prea bună, îl vor speria probabil pe copil şi va începe 
din nou cu jelania aceea îngrozitoare, dar nici unul dintre ei 
nu se poate opri. Iar copilul nu plânge. Zâmbeşte în schimb 
către Henry Şi Jonesy, un zâmbet solar care expune o 
dantură completă, albă şi înghesuită, apoi se întoarce înapoi 
la Beaver. Continuă să ţină ferm braţul lui Beaver petrecut 
pe după umerii lui. 

— Ma' ut! Comandă el. 

— Ah, futu-i, cântă din nou, spune Pete. Partea pe care o 
ştii, cel puţin. 

Beaver mai cântă de alte trei ori până să-i dea voie 
copilul să tacă, până să le dea voie tuturor să-l îmbrace la 


loc în pantaloni şi în cămaşa ruptă, cea cu numărul de fotbal 
al lui Richie Grenadeau pe ea. 

Henry nu va uita niciodată fragmentul acela obsedant de 
cântec şi şi-l va aminti uneori în cele mai ciudate 
circumstanţe: după ce-şi va pierde virginitatea la o 
petrecere organizată de frăţia de la UNH:1”:, când „Smoke 
on the Water" tuna în difuzoarele de la parter; după ce va 
deschide ziarul la pagina necrologurilor şi va vedea 
zâmbetul destul de fermecător de deasupra bărbiei 
multiple a lui Barry Newman; când îşi va hrăni tatăl, bolnav 
de Alzheimer la vârsta feroce de tânără de patruzeci şi trei 
de ani, tatăl insistând că Henry e cineva pe nume Sam. „Un 
bărbat adevărat îşi plăteşte datoriile, Sammy'", va spune 
tatăl său şi, acceptând încă o lingură de fulgi de cereale, 
laptele i se va scurge pe bărbie. În aceste momente, îi va 
veni în minte ceea ce el va numi cântecul-de-leagăn al lui 
Beaver şi se va simţi pentru o scurtă perioadă consolat. Nu 
joci, nu câştigi. 

Reuşesc în cele din urmă să-l îmbrace complet pe copil, 
cu excepţia acelui pantof sport lipsă. Pe acesta încearcă 
chiar el să şi-l pună, dar îl ţine taman invers. E un fiu al 
Americii dus rău cu pluta, iar Henry tot nu reuşeşte să 
înţeleagă cum de putuseră cei trei băieţi să se ia de el. 
Chiar şi făcând abstracţie de plânset, care nu semăna cu 
nici un plânset pe care l-a mai auzit Henry vreodată, ce te 
putea face să fii atât de rău? 

— Lasă-mă să te-ajut cu ăla, omule, spune Beaver. 

— A'uţ e? Spune puştiul, atât de comic nedumerit, încât 
Henry, Jonesy şi cu Pete izbucnesc cu toţii în râs iarăşi. 
Henry ştie că nu stă frumos să râzi de retardaţi, dar nu se 
poate abţine. Puştiul chiar are o faţă făcută pentru râs, e ca 
a unui personaj de benzi desenate. 

Beaver zâmbeşte doar 

— Cu adidasul, omule. 

— A'uţ di'as? 


— Da, nu-l poţi încălţa aşa, e-a dracu' de imposibilo, 
senor. 

Beaver ia adidasul din manile lui şi puştiul se uită cu 
interes sporit cum Beaver îi conduce piciorul înăuntrul 
pantofului sport, cum trage şireturile atent peste limbă şi 
cum strânge apoi capetele într-o fundiţă. Când a terminat, 
puştiul se uită la fundiţă încă o clipă, apoi se uită la Beaver. 
După care-şi aruncă braţele în jurul gâtului lui Beaver şi-i 
aplică un pupic sonor pe obraz. 

— Dac-o să spuneţi cuiva c-a făcut asta..., începe Beaver, 
dar zâmbeşte, în mod limpede mulţumit. 

— Da, da, n-o să mai fim prieteni, zevzec nenorocit, spune 
Jonesy, rânjind. El a avut grijă de sufertaş şi acum se lasă pe 
vine în faţa puştiului, arătându-i-l. 

— E-altău, băiete? 

Puştiul rânjeşte cu mulţumirea cuiva care vede un vechi 
prieten şi i-l ia din mâini. 

— Uby-Uby-Doo, un' ei'ti tu? Cântă el. A'em t'e-abă e ă'ut 
acu! 

— Aşa-i, e Jonesy de acord. Avem treabă de făcut acum. 
Tre! să te ducem dracu' acasă, asta avem de făcut. Douglas 
Cavell, ăsta-i numele tău, nu-i aşa? 

Puştiul îşi ţine sufertaşul strâns la piept cu ambele mâini 
murdare. Acum îi aplică un pupat sonor, asemenea celui 
aplicat pe obrazul lui Beaver. 

— Eu Duddits! Strigă. 

— Perfect, spune Henry. Îl ia pe băiat de o mână, Jonesy îl 
ia de cealaltă şi-l ajută să se ridice în picioare. Maple Lane e 
la doar trei cvartale de aici şi pot ajunge acolo în zece 
minute, presupunând că Richie şi prietenii lui nu sunt prin 
zonă, sperând să-i prindă pe nepregătite. 

— Să te ducem acasă, Duddits. Pariez că maicăcta-i 
îngrijorată din pricina ta. 

Înainte de-a porni, Henry îl trimite pe Pete la colţul 
clădirii să arunce o privire în faţă. Când se întoarce Pete şi 
proclamă zona liberă, Henry le spune să înainteze până în 


faţa clădirii. Asta până să ajungă pe trotuar, unde-i vor 
putea vedea şi alţi oameni şi unde vor fi în siguranţă. Până 
atunci, nu-şi asumă nici un risc. Îl trimite pe Pete o a doua 
oară, îi spune să verifice zona până la stradă şi să fluiere 
dacă totul e în regulă. 

— Au p'ecat, spune Duddits. 

— Poate, spune Henry, dar voi fi mai liniştit dacă aruncă 
Pete o privire. 

În vreme ce Pete verifică zona, Duddits stă calm între ei, 
uitându-se la imaginea de pe sufertaş. 

Henry nu are remuşcări că l-a trimis pe Pete. Nu a 
exagerat când a vorbit de viteza lui Pete; dacă Richie şi 
prietenii lui vor încerca să sară asupra lui, pete îşi va porni 
reactoarele şi-i va lăsa în urmă, învăluiţi în praf. 

— Îţi place serialul ăsta de desene animate, omule? Îl 
întreabă Beaver, luându-i sufertaşul. Vorbeşte cu vocea 
scăzută. Henry îi priveşte cu oarecare interes, curios să 
vadă dacă va plânge copilul retardat după sufertaş. Dar nu 
plânge. 

— Îs Uby-Dooci! Spune copilul retardat. Părul lui e auriu 
şi cârlionţat. Henry încă nu-şi poate da seama ce vârstă are. 

— Știu că-s Scooby-Dooci, spune Beaver cu calm, dar nu- 
şi schimbă niciodată hainele. Pete are dreptate despre asta. 
Vreau să zic, trage-mi-o, Freddy, corect? 

— 'Ect! 

Întinde mâna spre sufertaş şi Beaver i-l înapoiază. Băiatul 
retardat îl strânge la piept, apoi zâmbeşte către ei. E un 
zâmbet frumos, gândeşte Henry, zâmbind şi el. Îl face să se 
gândească la cât de rece ţi-e după o partidă scurtă de înot 
în apa oceanului şi la cum, după ce ieşi şi-ţi înveleşti umerii 
osoşi şi spatele cu piele de găină într-un prosop, ţi se face 
din nou cald. 

Şi Jonesy zâmbeşte. 

— Duddits, spune, care dintre ei e câinele? 

Băiatul se uită la el, încă zâmbind, dar şi încurcat acum. 

— Câinele, spune Henry. Care dintre ei e câinele? 


Băiatul se uită acum la Henry, buimăcit şi mai tare. 

— Care e Scooby, Duddits? Întreabă Beaver şi chipul lui 
Duddits se înseninează. Arată cu degetul. 

— Uby! Uby-Uby-Doo! [el câne! 

Izbucnesc cu toţii în râs, râde şi Duddits, apoi fluieră 
Pete. Încep să păşească şi au parcurs aproape un sfert din 
drumul până în faţa clădirii, când Jonesy spune: 

— Aşteptaţi! Aşteptaţi! 

Fuge spre unul dintre geamurile murdare ale biroului şi 
scrutează interiorul, blocând lumina cu palmele făcute căuş 
de-o parte şi de cealaltă a ochilor. Atunci îşi aminteşte 
Henry de ce au venit ei aici. Pizdulica Tinei Jean Cum-l-O- 
Fi-Spunând. Parcă asta ar fi fost acum un milion de ani. 

După aproximativ zece secunde, Jonesy strigă: 

— Henry! Beav! Haideţi! Lăsaţi puştiul acolo! 

Beaver fuge până lângă Jonesy. Henry se întoarce spre 
băiatul retardat şi-i spune: 

— Rămâi pe loc, Duddits. Rămâi aici cu sufertaşul tău, 
bine? 

Duddits se uită în sus la el, ochii verzi strălucin-du:-i, 
ţinând sufertaşul strâns la piept. După o vreme, dă din cap, 
iar Henry se grăbeşte să se alăture prietenilor lui la 
fereastră. Trebuie să strângă rândurile, Beaver se plânge 
că-l calcă cineva pe-mpuţitele lui de picioare, dar reuşesc 
într-un sfârşit să încapă. După aproape un minut, uimit că 
nu au apărut încă pe trotuar, Pete vine lângă ei, vârându-şi 
faţa între umerii lui Henry şi ai lui Jonesy. Scena prezintă 
patru băieţi la o fereastră murdară, trei dintre ei ţinând 
palmele pavăză la ochi împotriva luminii şi un al cincilea 
băiat, care stă în spatele lor pe suprafaţa năpădită de iarbă 
din faţa clădirii, strângându-şi sufertaşul la pieptul îngust şi 
uitându-se spre cerul acoperit cu nori albi, unde soarele 
încearcă să străbată la vedere. În spatele geamului murdar 
(pe care vor lăsa semilune de curăţenie acolo unde li se 
odihneau acum frunţile) se află o încăpere goală. 
Împrăştiaţi pe podeaua prăfuită sunt câţiva mormoloci albi 


dezhidrataţi pe care Henry îi recunoaşte ca fiind ambalaje 
de bomboane. Pe un perete, pe cel vizavi de fereastră, se 
află un afişier. Prinse de el se află o hartă a Noii Anglii şi o 
fotografie Polaroid a unei femei ce-şi ridică fusta. Nu i se 
vede pizdulica, însă, ci numai o pereche de chiloţi albi. Şi 
nici nu e o fată de liceu. E bătrână. Probabil că are cel puţin 
treizeci de ani. 

— Sfinte Iisuse, spune Pete într-un sfârşit, aruncându-i lui 
Jonesy o privire dezgustată. Am bătut atâta drum până aici 
doar pentru aia? 

Preţ de o clipă, Jonesy pare a sta în defensivă, apoi 
rânjeşte şi-şi aruncă degetul peste umăr. 

— Nu, spune. Am venit pentru el. 


6 


Henry fu tras afară din amintire de descoperirea unui 
lucru uimitor şi cu totul neaşteptat: era îngrozit, fusese 
îngrozit de ceva vreme încoace. Un lucru străin de el plana 
Chiar sub limita de sus a conştiinţei sale, era ţinut la 
distanţă de amintirea vie a întâlnirii cu Duddits. Acum 
izbucnise deasupra cu un țipăt înspăimântat, insistând să 
fie recunoscut. Alunecă şi se opri în mijlocul drumului, 
fluturându-şi mâinile ca să nu cadă în zăpadă din nou, apoi 
rămase pur şi simplu acolo gâfâind, cu ochii larg deschişi. 
Ce mai era acum? Mai avea doar patru kilometri până la 
Bivuac, aproape că ajunsese, aşa că ce Dumnezeu mai era 
acum? 

Există un nor gândi. Un fel de nor asta mai e. Nu ştiu 
spune ce e, dar îl simt - niciodată în viaţă nu am fost mai 
sigur pe ceva ce am simţit. Niciodată în viața de adult, 
oricum. Trebuie să mă feresc din drum. Să scap de film. În 
nor se proiectează un film. Genul de film pe gustul lui 
Jonesy. Un film înfricoşător. 

— E-o prostie, murmură, ştiind că minţea. 

Auzea apropierea zumzetului unui motor. Venea din 
direcţia Bivuacului şi venea în viteză, era un motor de 


snowmobile, aproape cu siguranţă era Arctic Cat-ul de la 
cabană... dar mai era şi norul vesperal în care se proiecta 
filmul, o ciudată energie negativă năpustindu-se spre el. 

Un moment, Henry îngheţă, năpădit de o mie de spaime 
copilăreşti: monştri sub paturi şi monştri în sicrie, gândaci 
zvârcolindu-se sub pietre mişcate din loc şi jeleul păros al 
rămăşiţelor unui şobolan, mort demult prin coacere, atunci 
când tata mişcase soba de la perete ca să verifice priza. Şi 
spaime care nu erau deloc copilăreşti: tatăl lui rătăcit în 
propriul dormitor şi ţipând de teamă; Barry Newman 
fugind din biroul lui Henry, cu acea expresie amplă de 
teamă pe chip, teamă că fusese pus să se uite la ceva ce nu 
dorea să vadă, ceva ce probabil nu putea să vadă, nu putea 
accepta; şezând treaz la ora patru dimineaţa cu un pahar 
de whisky în mână, lumea dimprejur fiind pentru el doar o 
cavitate inutilă şi, o, dragă, mai erau o mie de ani până la 
răsăritul soarelui şi toate cântecele de leagăn fuseseră 
anulate. Acestea toate se aflau în norul vesperal ce se 
năpustea asupra lui, asemenea acelui cal alb din Biblie, 
aceste lucruri şi multe altele. Orice lucru rău de care se 
temuse vreodată venea acum spre el, nu călare pe-un cal 
alb, ci pe un snowmobile cu capota ruginită. Nu moartea, 
dar ceva mai râu ca moartea. Era vorba de Dl Cenuşiu. 

Fereşte-te din drum! 'Ţipă mintea lui. Fereşte-te din drum 
acum! Ascunde-te! 

Nu se putu mişca preţ de câteva momente - picioarele 
păreau că i se îngreunaseră. Plaga din coapsă, cea produsă 
de semnalizator, îl ardea ca o stigmată. Acum înţelegea cum 
se simte o căprioară prinsă în lumina farurilor sau o 
veveriţă săltând prosteşte încolo şi-ncoace la apropierea 
unei maşini de tuns iarbă. Norul îl despuiase de capacitatea 
de-a se ajuta singur. Stătea paralizat în calea sa. 

Cât se poate de ciudat, gândurile de sinucidere fură cele 
care îl puseră din nou în mişcare. Se zbătuse cale de cinci 
sute de nopţi nedormite să ajungă la concluzia că trebuie 
să-şi ia viaţa doar ca să fie acum jefuit de acest liber arbitru 


funest de către o derivație a frisonului vânătorului 
începător? Nu, Dumnezeule mare, aşa ceva n-avea să se 
întâmple. Că trebuia să sufere îi era îndeajuns; să-i permită 
corpului său timorat să-şi bată joc de această suferinţă, 
blocându-se şi stând doar în loc în vreme ce-l doboară un 
demon... nu, nu va permite acestui lucru să se întâmple. 

Aşa că se mişcă, dar se mişcă precum într-un coşmar, 
luptându-se să străbată aerul care părea că se îngroşase 
până la densitatea melasei. Picioarele i se ridicau şi cădeau 
cu încetineala unui balet subacvatic. Chiar fugise pe acest 
drum înainte? Fugise de-a binelea? Gândul i se părea acum 
imposibil, nu conta cât era de puternică amintirea. 

Totuşi, continuă să se mişte, iar vaierul motorului 
continua să se apropie, îngroşându-se până la un răgnet 
bâlbâit. Se ascunse în cele din urmă între copacii din partea 
de sud a drumului. Reuşi să facă zece paşi în interiorul 
pădurii, destul de departe să nu mai dea peste prea multă 
zăpadă, doar o prăfuială albă pe deasupra covorului de ace 
cărămizii plăcut mirositor. Acolo, Henry căzu în genunchi, 
suspinând înspăimântat şi acoprindu-şi gura cu mâinile 
înmănuşate ca să înăbuşe sunetele: ce i-ar face el oare dacă 
l-ar auzi? Dl Cenuşiu, norul era Dl Cenugşiu, ce i-ar face oare 
dacă l-ar auzi? 

Se târi în spatele unui trunchi de brad încins de muşchi, îl 
strânse în braţe, apoi se uită furiş pe după el, prin cascada 
sa de păr ud de transpiraţie. Văzu o lumină sclipind în 
după-amiaza întunecată. Tremură, se undui şi se roti. Se 
transformă în lumina unui far. 

Henry prinse a geme neajutorat, în vreme ce întunericul 
se apropia de el. Părea că pluteşte deasupra lui asemenea 
unei eclipse, obliterându-i gândurile, înlocuindu-le cu 
imagini teribile: laptele de pe bărbia tatălui său, panica din 
ochii lui Barry Newman, trupuri osoase şi ochi holbaţi din 
spatele unui gard de sârmă ghimpată, femei jupuite şi 
bărbaţi spânzurați. Pentru o clipă, viziunea lui asupra lumii 
păru să se întoarcă pe dos, asemenea unui buzunar şi-şi 


dădu seama că totul era infectat... sau putea fi. Totul. 
Motivele lui de-a comite suicid păleau în faţa lucrurilor care 
stăteau să se petreacă. 

Îşi presă faţa de coaja copacului, ca să se abţină să strige, 
îşi simţi buzele tatuând un sărut pe muşchiul tomnatic până 
acolo unde încă era moale şi avea gust de coajă. În acea 
clipă, Arctic Cat-ul trecu în goană pe lângă el şi Henry 
recunoscu silueta care îl conducea, recunoscu persoana 
care genera norul vesperal care-i umplea acum capul lui 
Henry asemenea unei febre uscate. 

Îşi înfipse dinţii în muşchi, strigând spre măduva 
copacului, inhală bucăţi de muşchi fără să-şi dea seama şi 
strigă din nou. Apoi, pur şi simplu în-genunche acolo, 
ţinându-se de copac şi tremurând, în vreme ce Arctic Cat-ul 
se îndepărta către vest. Încă era acolo când zgomotul lui 
rămase din nou doar un tânguit sâcâitor; încă era acolo 
când zgomotul sucombă cu totul. 

Pete se află acolo pe undeva, gândi. Va ajunge la Pete şi 
la femeie. 

Henry se împletici înapoi către drum, fără să-şi dea 
seama că nasul îi începuse iarăşi să sângereze, fără să-şi 
dea seama că plângea. Porni către Bivuac încă o dată, deşi 
acum nu mai putu decât să-şi târşâie şchiopătat picioarele 
după el, nicidecum să fugă. Dar poate că asta nu mai conta, 
fiindcă la cabană se încheiase oricum totul. 

Orice ar fi fost acel lucru îngrozitor pe care-l simţise, 
avusese deja loc. Unul dintre prietenii lui era mort, unul 
murea şi celălalt, Dumnezeu să-i fie aproape, se 
transformase într-o vedetă de cinema. 


CAPITOLUL 7 - JONESY ȘI BEAV 
1 


Beaver o spuse din nou. Nu era vorba de un Beaver-ism, 
ci doar de acel cuvânt frust care-ţi vine pe limbă de fiecare 
dată când eşti prins cu spatele la perete şi nu găseşti altă 
modalitate de a-ţi exprima oroarea: 

— Ah, futu-i, omule - futu-i. 

Indiferent la durerea prin care trecea, McCarthy se 
oprise totuşi să apese cele două comutatoare din interiorul 
băii, aprinzând tuburile cu neon aflate de-o parte şi de 
cealaltă a oglinzii de pe dulapul cu medicamente şi aplica 
de pe tavan. Acestea împrăştiau o lumină puternică şi otova 
care dădea băii atmosfera unei fotografii de la locul 
crimei... totuşi, pe lângă asta, în aer exista şi ceva 
suprarealist, ceva misterios, fiindcă lumina nu era tocmai 
continuă; pâlpâia îndeajuns de pronunţat ca să-ţi dai seama 
că era alimentată de un generator, nu de Hidroelectrica 
Derry şi Bangor. 

Dalele de gresie de pe jos erau de culoare albastru- 
verzui. Lângă uşă, pe ele, nu se vedeau decât oete şi urme 
sporadice de sânge, însă, pe măsură ce te apropiai de 
bideul de lângă cadă, petele se uneau si formau un şarpe 
roşietic. Capilare stacojii se ramificau dinspre acest corp 
principal. Dalele erau tatuate cu urmele tălpilor bocancilor 
lor, pe care nici Jonesy, nici Beaver nu şi-i dăduseră jos. Pe 
perdeaua din vinilin de la duş se vedeau patru amprente 
estompate, iar Jonesy se gândi: Probabil că s-a prins de 
perdea să nu cadă atunci când s-a întors cu spatele să se 
aşeze pe bideu. 

Da, dar nu asta era partea îngrozitoare. Partea 
îngrozitoare era cea pe care o vedea Jonesy cu ochiul 
minţii: McCarthy fugind ca din puşcă spre bideu, călcând 
peste dalele albastru-verzui, cu o mână dusă la spate, 


ţinându-se de fund, încercând să oprească ceva să iasă 
afară. 

— Ah, futu-i! Spuse Beaver din nou. Aproape că plângea. 
Nu vreau să mă uit la asta, Jonesy, omule, nu potsă mă uit. 

— Trebuie să ne uităm. 1 se păru că se aude vorbind de la 
mare depărtare. Putem da piept cu asta, Beav. Dacă i-am 
putut da piept lui Richie Grena-deau şi prietenilor lui, 
atunci putem da piept şi acestui lucru. 

— Nu ştu', omule, nu ştu'... 

Nici Jonesy nu ştia - nu cu adevărat - dar se întinse şi luă 
amândouă mâinile lui Beaver în mâinile sale. Degetele lui 
Beav se încleştară puternic peste ale lui din pricina panicii 
şi împreună mai făcură un pas în interiorul toaletei. Jonesy 
încercă să nu calce pe sânge, dar îi venea greu; era sânge 
peste tot. Şi nici măcar nu era tot numai sânge. 

— Jonesy, aproape şopti Beaver hârşâit. Vezi si tu 
porcăria aia de pe perdeaua de la duş? 

— Da. 

Crescând pe amprentele estompate se vedeau grămezi 
mici de mucegai roşu-auriu, asemenea ruginii. Se vedea şi 
mai mult pe pardoseală, nu în şarpele de sânge gras, ci în 
spaţiile înguste dintre dale. 

— Ce-i aia? 

— Nu ştiu, spuse Jonesy. Aceeaşi porcărie pe care-o avea 
şi pe obraz, cred. Taci o clipă. Apoi: Domnule McCarthy?... 
Rick? 

McCarthy, care şedea inert pe toaletă, nu răspunse. Din 
cine ştie motiv, îşi pusese căciula portocalie la loc pe cap - 
eticheta se desprinsese de căptuşeală şi atârna afară într- 
un unghi strâmb. În afara căciulii, era gol puşcă. Bărbia i se 
odihnea acum pe coşul pieptului, într-o parodie a gândirii 
profunde (sau poate că nu era o parodie, cine ştie?). Avea 
ochii aproape închişi. Palmele stăteau  împreunate 
conştiincios peste smocul de păr pubian. Sângele curgea pe 
marginea vasului de toaletă în dâre late şi vâscoase, dar nu 


se vedea nici urmă de sânge pe McCarthy însuşi, cel puţin 
din câte putea Jonesy să vadă. 

Vedea însă un alt lucru: pielea de pe stomacul lui 
McCarthy atârna în două pliuri lălâi. Uitându-se la ele, 
Jonesy îşi aminti ceva şi, după o clipă sau două, îşi aduse 
aminte şi ce. Aşa arătase stomacul Cariei după fiecare 
dintre cele patru naşteri. Deasupra şoldului lui McCarthy, 
unde se observa un colac mic de grăsime (şi un pic de carne 
gumoasă), pielea era doar iritată. De-a latul abdomenului, 
totuşi, pielea se crăpase, formând zâmbete înguste. Dacă 
McCarthy fusese gravid, trebuie să fi incubat un soi de 
parazit, o tenie, sau un vierme tropical, sau ceva din acest 
regn. Numai că mai erau şi chestiile care creşteau în 
sângele pe care-l vărsase; şi ce anume spusese când stătea 
întins în patul lui Jone-sy cu pătura trasă până sub bărbie? 
lată, Eu stau la uşă şi bat. Aceasta era o ciocănitură pe care 
Jonesy îşi dorea să n-o fi auzit niciodată. Îşi dorea, de fapt, 
să-l fi împuşcat. Da. Acum vedea mai limpede. Judeca mult 
mai clar, aşa cum se întâmplă uneori când mintea ţi-e 
îngrozită şi-şi dorea să fi apăsat trăgaciul înainte să fi văzut 
căciula portocalie şi vesta de semnalizare, portocalie şi ea. 
N-ar fi fost cine ştie ce şi ar fi putut chiar să-i ajute la ceva. 

— Stai tu la uşă şi baţi la curu' meu, bombăni Jonesy. 

— Jonesy? O mai fi trăind? 

— Nu ştiu. 

Jonesy mai făcu un pas înainte şi simţi degetele lui 
Beaver alunecându-i printre ale lui; se părea că Beav se 
apropiase deja de McCarthy atât cât putuse. 

— Rick? Întrebă Jonesy cu vocea scăzută. Să-nu-trezeşti- 
copilul, acel gen de voce. Inspectând-cadavrul, acel gen de 
voce. Rick, eşti... 

De sub bărbatul aşezat pe toaletă se auzi o băşină 
puternică şi apoasă şi încăperea se umplu imediat cu aroma 
lacrimogenă de excremente şi aditiv pentru avioane. Lui 
Jonesy i se păru un miracol că nu se topi perdeaua de la 
duş. 


Se auzi un pleoscăit dinspre bideu. Nu fu fleoşcăitul unui 
cârnat căzând în apă - cel puţin, nu aşa i se păru lui Jonesy. 
I se păru mai curând că sunase ca un peşte care sare într- 
un heleşteu. 

— Cristoase atotputernic, ce putoare! Strigă Beaver. Îşi 
ţinea dosul palmei peste gură şi peste nas şi cuvintele îi 
ieşiră înfundate. Dacă se poate băşi, trebuie să fie încă în 
viaţă. Hă, Jonesy? Trebuie să fie încă... 

— Taci, spuse Jonesy în şoaptă. Fu uimit că-şi putu 
stăpâni vocea. Taci odată, vrei? 

Beav tăcu. 

Jonesy se aplecă mai aproape. Vedea totul: picăturile mici 
de sânge din sprânceana dreaptă a lui McCarthy, 
excrescenţa roşie de pe obraz, sângele de pe perdeaua 
albastră, însemnul comic - LOCUL DE CUGETAT AL LUI 
LAMAR - care atârna acolo pe perete încă de când trebuia 
să arunci var în toaletă şi când trebuia să umpli rezervorul 
ca să faci un duş. Văzu o palidă sclipire glacială printre 
pleoapele lui McCarthy, văzu crăpăturile buzelor sale, buze 
care, în lumina de acolo, erau purpurii ca ale unui bolnav de 
ficat. Simţea duhoarea toxică a gazului intestinal degajat şi 
aproape că o şi vedea ridicându-se în aer în fuioare galben- 
întunecate, soioase, asemenea iperitei. 

— McCarthy? Rick? Mă auzi? 

Pocni din degete în faţa ochilor aceia aproape închişi. Îşi 
umezi cu limba dosul unei palme şi ţinu mâna întâi sub 
nările lui McCarthy, apoi în faţa buzelor sale. Nimic. 

— A murit, Beav, spuse, dându-se în spate. 

— A murit pe dracu', răspunse Beaver. Vocea îi era 
ţâfnoasă, jignită de-a binelea, ca şi când McCarthy violase 
toate regulile ospitalităţii. Tocma' a eliminat un cârnat, 
omule, l-am auzit. 

— Nu cred că aia a fost... 

Beaver păşi pe lângă el, lovindu-l pe Jonesy cu şoldul 
rănit de chiuvetă îndeajuns de tare să-l doară. 

— Ajunge, amice! Strigă Beaver. 


Îl prinse pe McCarthy de un umăr rotund, flasc şi 
pistruiat şi-l scutură. 

— Revino-ţi! Revino... 

McCarthy se aplecă încet către cadă şi Jonesy trecu 
printr-un moment în care crezu că Beaver avusese totuşi 
dreptate, că tipul era încă în viaţă, era viu şi încerca să se 
ridice. Atunci, McCarthy căzu de pe tron direct în cadă, 
împingând cu capul perdeaua de la duş într-un talaz 
albastru membranos. Căciula portocalie îi căzu. Se auzi o 
pocnitură osoasă când i se izbi craniul de faianţă, apoi 
Jonesy şi cu Beaver începură să strige şi să se strângă în 
braţe. Expresia vocală a terorii lor era asurzitoare în micuța 
încăpere tapetată cu dale de faianţă şi gresie. Fundul lui 
McCarthy era o lună plină asimetrică, în mijlocul căreia se 
căsca un crater gigantic însângerat, locul unui impact 
îngrozitor, judecând după aparenţe. Jonesy îl văzu doar 
pentru o clipă, apoi McCarthy ateriză cu faţa în jos în cadă, 
iar perdeaua zbură la loc, ascunzându-l vederii, dar, în acea 
clipă, lui Jonesy i se păru că gaura are treizeci de centimetri 
în diametru. Era posibil aşa ceva? Treizeci de centimetri? 
Cu siguranţă, nu. 

Ceva mişcă apa din bideu destul de puternic să arunce 
câteva picături purpurii pe colacul şi el albastru. Beaver vru 
să se aplece să se uite înăuntru, dar Jonesy închise capacul 
fără ca măcar să se gândească la ce făcea. 

— Nu, spuse el. 

— Nu? 

— Nu. 

Beaver încercă să-şi scoată o scobitoare din buzunarul 
din faţă al halatului, scoase aproape o duzină şi le scăpă pe 
toate pe jos. Se rostogoliră pe dalele albastre şi însângerate 
asemenea beţişoarelor la jocul de jackstraw. Beav se uită la 
ele, apoi se uită la Jonesy. Avea lacrimi în ochi. 

— Ca şi Duddits, omule, spuse. 

— Despre ce Dumnezeu vorbeşti acolo? 


— Nu-ţi aminteşti? Şi el era aproape gol. Futangiii ăia îi 
luaseră cămaşa şi pantalonii, nu-i lăsaseră decât izmenele. 
Dar noi l-am salvat. 

Beaver dădu din cap viguros, ca şi când Jonesy - sau o 
anume parte profundă şi sceptică a lui - ar fi încercat să 
nege această idee. 

Jonesy nu negă nimic, deşi McCarthy nu-i amintea 
aproape deloc de Duddits. Îl vedea în continuare pe 
McCarthy căzând cu capul înainte în cadă, îi vedea căciula 
portocalie căzându-i, îi vedea straturile adipoase de pe 
piept (țâțele vieţii fără griji le numea Henry de fiecare dată 
când vedea vreun bărbat cu o astfel de pereche pe sub 
pulovăr) tremurând. Apoi îi revedea fundul ridicându-se 
spre lumină - spre acea lumină albă de neon care dezvăluia 
toate secretele, dar inunda totul într-o monotonie 
vlăguitoare. Acel fund sadea de bărbat alb, lipsit de păr, 
tocmai începând să se fleşcăiască şi să coboare spre partea 
din spate a coapselor; văzuse o mie de asemenea funduri în 
numeroasele vestiare unde se îmbrăcase şi unde făcuse 
duş, el însuşi întreținea unul (sau întreţinuse până ce-l 
călcase tipul acela, schimbându-i poate pentru totdeauna 
configuraţia fizică a părţii dorsale), doar că niciodată nu 
văzuse unul aşa cum era al lui McCarthy acum, unul din 
care părea că trăsese cineva cu aruncătorul de flăcări sau 
cu puşca mitralieră ca să... - Ca să ce? 

Se auzi un alt fleoşcăit dinspre toaletă. Capacul săltă. 
Acesta era un răspuns la fel de bun ca oricare altul. Ca să 
iasă afară, desigur. 

Ca să iasă afară. 

— Aşează-te pe capac, îi spuse Jonesy lui Beaver. 

— HI? 

— Aşează-te pe el, aproape că strigă Jonesy de data 
aceasta şi Beaver se aşeză grăbit şi speriat pe capacul lăsat 
jos de la toaletă. 

În lumina inchizitorială şi invariabilă a tuburilor cu neon, 
pielea lui Beaver era la fel de palidă ca pământul proaspăt 


arat, iar fiecare fir din barba lui era câte o cârtiţă. Buzele 
lui erau viorii. Deasupra capului său se afla vechiul însemn 
comic: LOCUL DE CUGETAT AL LUI LAMAR. Ochii albaştri 
ai lui Beav erau mari şi înspăimântați. 

— Şed, Jonesy - vezi? 

— Da. Îmi pare rău, Beav. Dar rămâi acolo, bine? Nu ştiu 
ce avea în el, dar e prins în capcană. Nu are unde se duce 
decât în rezervorul septic. Vin imediat... 

— Unde pleci? Nu vreau să mă laşi aici, şezând în 
căcăstoare lângă un mort, Jonesy. Dacă e să fugim... 

— Nu fugim nicăieri, spuse Jonesy sever. Aceasta e 
cabana noastră şi nu fugim nicăieri. 

Asta suna bine, dar lăsa pe delături cel puţin un aspect al 
situaţiei: cel mai tare se temea că lucrul acela care se afla 
acum în toaletă s-ar putea să poată fugi mai repede ca ei. 
Sau ar putea viermui mai repede. Sau altceva. Secvenţe 
dintr-o mie de filme de groază - Parasite, Alien, They Came 
from Within - i se derulară în minte cu viteză accelerată. 
Carla nu voia să-l însoţească la cinematograf când rula un 
astfel de film şi îl punea să coboare la parter şi să se uite la 
televizorul din biroul lui când le aducea acasă pe casetă 
video. Unul dintre acele filme, însă - ceva ce văzuse într- 
unui din ele - s-ar putea să le salveze vieţile. Jonesy se uită 
la chestia igrasioasă roşu-aurie de pe amprenta mâinii lui 
McCarthy. S-ar putea să le salveze vieţile de vietatea din 
toaletă, oricum. Cât despre chestia igrasioasă... cine 
Dumnezeu să mai ştie şi asta? 

Vietatea din bideu sări din nou, lovindu-se de interiorul 
capacului, dar lui Beaver nu-i fu greu să ţină capacul închis. 
Asta era bine. Poate că vieţuitoarea avea să se înece acolo, 
deşi Jonesy nu-şi punea mari speranţe în asta; doar trăise în 
interiorul lui McCarthy, nu-i aşa? Trăise în interiorul 
domnului lată-Eu-Stau-la-Uşă-şi-Bat de destul de mult timp, 
poate că încă de acum patru zile, de când se pierduse în 
pădure. Încetinise aparent creşterea bărbii lui McCarthy şi- 
l făcuse să-şi piardă câţiva dinţi; îl făcuse pe McCarthy să şi 


elibereze gaze ce n-ar fi trecut neobservate chiar şi în cea 
mai politicoasă dintre cele mai politicoase societăţi - băşini 
asemenea gazului otrăvitor, ca să fim sinceri până la capăt - 
dar vieţuitoarea în sine o dusese aparent bine... fusese 
plină de viaţă... se dezvoltase. 

Lui Jonesy îi veni imediat în minte imaginea unei tenii 
ieşind dintr-un morman de carne crudăGâtul îi vibra într-un 
pufăit lichid. 

— Jonesy? 

Beaver dădu să se ridice. Arăta mai panicat ca niciodată. 

— Beaver, stai la loc jos! 

Beaver se aşeză şi o făcu exact la timp. Vietatea din 
toaletă sări şi lovi interiorul capacului cu un bufnet puternic 
şi găunos. lată, Eu stau la uşă şi bat. 

— Îţi aminteşti de filmul acela, Armă mortală, în care 
partenerul lui Mel Gibson nu îndrăznea să se ridice de pe 
căcăstoare? Spuse Beaver. Zâmbi, dar vocea îi era uscată şi 
ochii îi erau îngroziţi. Aşa e şi acum, nu-i aşa? 

— Nu, spuse Jonesy, fiindcă n-o să explodeze nimic. Pe 
lângă asta, eu nu sunt Mel Gibson, iar tu eşti a dracu de alb 
ca să fii Danny Glover. Ascultă, Beav. Merg până în şopron... 

— Ă-ă, nici pomeneală, nu mă laşi aici singur singurel... 

— Taci şi ascultă-mă. Avem nişte bandă izolantă acolo, nu- 
i aşa? 

— Da, atârnă de un cui; cel puţin aşa cred... 

— Atârnă de un cui, aşa e. Lângă cutiile cu vopsea, cred. 
E o rolă mare şi grasă. O să merg s-o aduc şi-apoi o să lipim 
capacul. Abia apoi... 

Sări din nou cu furie, ca şi când ar fi auzit şi ar fi înţeles 
ce discutau. Păi, de unde știm că nu poate face asta? Gândi 
Jonesy. Când izbi interiorul capacului cu un tunet puternic 
şi îndârjit, Beav se crispă. 

— Abia apoi o să ne cărăm de-aici, încheie Jonesy. 

— Luăm Cat-ul? 

Jonesy aprobă din cap, deşi uitase complet de 
snowmobile. 


— Da, luăm Cat-ul. Şi-o să ne întâlnim pe drum cu Henry 
şi cu Pete... 

Beav scutura din cap. 

— E carantină, aşa a spus tipu' din elicopter. Din cauza 
asta cred că nu s-au întors încă, tu nu crezi? Tre' să fi fost 
reţinuţi de... 

Bum! 

Beaver se crispă. La fel şi Jonesy. 

— ... de carantină. 

— Ar putea fi o explicaţie, admise Jonesy. Dar ascultă, 
Beav - prefer să fiu ţinut în carantină alături de Pete şi de 
Henry, decât să mă aflu aici... decât aici, tu nu? 

— Hai să tragem doar apa, spuse Beaver. Ce zici de asta? 

Jonesy îşi scutură capul. 

— De ce nu? 

— Fiindcă am văzut ce gaură a făcut ca să iasă, zise 
Jonesy şi ai văzut şi tu. Nu ştiu ce este, dar nu vom scăpa de 
el doar apăsând un buton. E prea mare. 

— Futu-i. 

Beaver se lovi cu podul palmei peste frunte. 

Jonesy încuviinţă din cap. 

— Bine, Jonesy. Du-te după bandă. 

În uşă, Jonesy se opri şi se uită în urmă. 

— Şi, Beaver...? 

Beav ridică din sprâncene. 

— Stai cuminte pe curul tău, amice. 

Beaver începu să chicotească. La fel făcu şi Jonesy. Se 
uitară unul la celălalt, Jonesy din uşă şi Beav şezând pe 
toaleta cu capacul lăsat jos, fornăind de râs. Apoi Jonesy 
traversă în grabă camera principală (încă chicotind - stai 
cuminte pe curul tău, cu cât se gândea mai mult la asta, cu 
atât i se părea mai comic) spre uşa de la bucătărie. Îi era 
cald şi era agitat, era atât înspăimântat, cât şi distrat. Stai 
cuminte. Cristoase-păroase. 


2 


Beav îl auzi pe Jonesy chicotind în vreme ce traversă 
camera principală, continuând să chicotească şi când ieşi 
afară pe uşă. În ciuda tuturor lucrurilor, Beav se bucura să 
audă sunetul acesta. Fusese şi aşa un an prost pentru 
Jonesy, faptul că fusese călcat de-o maşină - pentru o 
vreme, crezuseră cu toţii că-i va părăsi şi asta fusese 
îngrozitor, sărmanul Jonesy nici nu avea încă treizeci şi opt 
de ani. Fusese un an prost şi pentru Pete, care bea prea 
mult; fusese un an prost şi pentru Henry, care nu 
transmitea uneori nimic altceva decât o absenţă totală pe 
care Beav nu o înţelegea şi care nu-i plăcea... iar acum, 
bănuia, putea spune că fusese un an prost şi pentru Beaver 
Clarendon. Sigur că aceasta nu era decât o singură zi din 
cele trei sute şaizeci şi cinci ale anului, dar, pur şi simplu, 
nu te trezeşti dimineaţa spunânduc-ţi că spre după-amiază 
vei avea un tip mort în cadă şi că tu vei şedea pe capacul 
închis al toaletei ca să împiedici o vietate pe care nici măcar 
nu ai văzut-o să... 

— Mnu, spuse Beaver. Nu mă gândesc la asta, bine? Pur 
şi simplu nu vreau să mă gândesc la asta. 

Şi nici nu trebuia. Jonesy avea să se întoarcă într-un 
minut sau două, trei cel mult, cu banda izolantă. Întrebarea 
era unde voia el să se ducă cu mintea până la întoarcerea 
lui Jonesy? Unde se putea duce şi unde se simţea şi bine? 

Duddits, acesta era răspunsul. Întotdeauna îi făcea bine 
să se gândească la Duddits. Şi la Roberta, îi făcea bine să se 
gândească şi la ea. Fără nici o îndoială. 

Beav zâmbi, amintindu-şi de femeia scundă în rochie 
galbenă, care stătea în acea zi la capătul aleii de pe Maple 
Lane. Zâmbetul i se lărgi când îşi aminti felul în care-i 
observase. Îi spusese fiului ei aşa cum îşi spunea şi el. Îi 
spusese 


3 


— Duddits! Strigă ea, o pitulice de femeie încărunţită, 
îmbrăcată într-o rochie imprimată cu flori şi fuge de-a 


lungul trotuarului către ei. 

Duddits a umblat mulţumit alături de noii lui prieteni, 
vorbind neîncetat, ducându-şi sufertaşul cu Scooby-Doo în 
mâna stângă, ţinându-l pe Jonesy de mână cu cea dreaptă, 
legănând-o voios în faţă şi în spate. Vorbăria lui pare să 
consiste aproape în întregime din vocale deschise. Lucrul 
care-l uimeşte pe Beaver cel mai tare e cât de mult înţelege 
din tot ce spune Duddits. 

Acum, observând-o pe femeia-păsăruică încărunţită, 
Duddits îl lasă pe Jonesy de mână şi fuge spre ea, fuge şi ea 
către el şi asta îi aminteşte lui Beaver de un film muzical 
despre o adunătură de cântăreţi, Von Cripps, sau Von 
Crapps, sau altcumva. 

— Aaa-mi, Aaa-mi! Strigă Duddits exuberant - Mami! 
Mami! 

— Unde ai stat până acum? Unde ai stat, băiat rău ce 
eşti, băiat râu de Duddits ce eşti! 

Se întâlnesc; Duddits e atât de bine făcut - e cu cinci sau 
şase centimetri mai înalt ca mama lui - încât Beaver 
tresare, aşteptându-se ca femeia-păsăruică să fie turtită la 
pământ, aşa cum e turtit întotdeauna Coiotul în 
Roadrunner desenele animate cu cucul acela nord- 
american mare alergător. Ea îl ridică, în schimb, de la 
pământ şi-l face morişcă, picioarele încălţate în adidaşi 
flutură în urma lui, gura îi e întinsă aproape până la urechi, 
într-o expresie a bucuriei extatice. 

— Tocmai voiam să intru în casă şi să chem poliţia, copil 
rău ce eşti, copil rău de D... 

Îi observă pe Beaver şi pe prietenii lui şi-l lasă pe fiul ei 
înapoi jos. Zâmbetul de uşurare i-a dispărut; e serioasă 
atunci când păşeşte către ei peste şotronul cine ştie cărei 
fetiţe - oricât ar părea de crud, gândeşte Beav, chiar şi 
şotronul va fi întotdeauna prea sofisticat pentru Duddits. 
Lacrimile de pe obrajii ei strălucesc în bătaia soarelui, care 
a reuşit în sfârşit să străbată dincoace de plafonul norilor. 

— 0-0, spune Pete. O s-o luăm pe coajă. 


— Fii calm, spune Henry, vorbind încet şi repede. Las-o 
să-şi golească sacul şi-apoi îi voi explica eu cum stau 
lucrurile. 

Au judecat-o însă greşit pe Roberta Cavell - au judecat-o 
după standardul atâtor adulţi care-i consideră pe copiii de 
vârsta lor vinovaţi până la proba contrară. Roberta Cavell 
nu e aşa şi la fel stau lucrurile şi cu soţul ei, Alfie. Familia 
Cavell e altfel. Duddits i-a făcut să fie altfel. 

— Băieți, spune ea din nou. Hoinărea? Se rătăcise? M-am 
temut atât de tare să-l las să vină pe jos de la şcoală, dar îşi 
doreşte atât de mult să fie un băiat adevărat... 

Cu o mână îi strânge tare degetele lui Beaver şi cu 
cealaltă pe cele ale lui Pete. Apoi le lasă, ia mâinile lui 
Jonesy şi a lui Henry şi le oferă acelaşi tratament. 

— Doamnă..., începe Henry. 

Doamna Cavell se uită atentă la Henry, ca şi când ar 
încerca să-i citească gândurile. 

— Nu era doar rătăcit, spune ea. Nu făcea doar să 
hoinărească. 

— Doamnă..., încearcă Henry din nou, apoi renunţă la 
orice ascunziş. O face din cauza ochilor verzi ai lui Duddits 
care îl privesc de pe faţa ei, doar e o privire inteligentă şi 
conştientă de sine, pătrunzătoare şi interogativă. Nu, 
doamnă, suspină Henry. Nu făcea doar să hoinărească. 

— De obicei vine direct acasă. Zice că nu se poate râtăci, 
fiindcă vede linia. Câţi erau? 

— O, câţiva, spune Jonesy, apoi aruncă o privire scurtă 
către Henry. Lângă ei, Duddits a mai dat peste câteva 
ultime păpădii pe peluza vecinilor şi se află acum pe burtă, 
suflându-le puful şi privindu-l plutind pe aripa vântului. ÎL 
cicăleau câţiva băieţi, doamnă. 

— Băieți mai mari, spune Pete. 

Încă o dată, ochii ei îi cercetează, de la Jonesy la Pete, de 
la Pete la Beaver şi înapoi la Henry din nou. 

— Veniţi în casă cu noi, spune ea. Vreau să aud toată 
povestea. În fiecare după-amiază, Duddits bea un pahar 


mare de Za Rex - e băutura lui preferată - dar băânuiesc că 
voi, băieţi, aţi prefera un ceai cu gheaţă. Nu-i aşa? 

Se uită toţi trei la Henry, care stă pe gânduri, apoi 
consimte cu o aplecare a capului. 

— Da, doamnă, un ceai cu gheaţă ar fi minunat. 

Aşa că ea îi conduce spre casa în care-şi vor petrece atât 
de mult timp în anii care vor urma - casa de pe Maple Lane 
nr. 19 - doar că Duddits e de fapt cel care deschide drumul, 
cabrându-şi spatele în salturi de bucurie, ridicându-şi 
sufertaşul cu Scooby Doo deasupra capului de câteva ori, 
dar, observă Beaver, mergând mereu la aceeaşi distanţă, la 
aproximativ o jumătate de metru faţă de spaţiul verde 
dintre trotuar şi stradă. Peste câţiva ani, după întâmplarea 
cu fetiţa aceea, Rinkenhauer o chema, Beaver îşi va aminti 
ce le-a spus doamna Cavell. Cu toţii îşi vor aminti cuvintele 
ei. Duddits vede linia. 


4 


Jonesy? Strigă Beaver. 

Nici un răspuns. Cristoase, ce mult părea că trecuse de 
când plecase Jonesy! Probabil că nu era aşa, dar Beaver nu 
avea cum să fie sigur; uitase să-şi pună ceasul la mână în 
acea dimineaţă. Era un gând prostesc, sigur, dar 
întotdeauna avea gânduri prosteşti şi ar fi trebuit să se fi 
obişnuit până acum. Comparaţi cu Jonesy şi Henry, el şi Pete 
fuseseră prostănacii grupului. Nu că Jonesy şi cu Henry i-ar 
fi tratat vreodată ca pe nişte prostănaci - acesta era unul 
dintre lucrurile care-i făceau ceea ce erau. 

— Jonesy? 

Tot nimic. Probabil că nu reuşea să găsească banda, atâta 
tot. 

O voce perfidă îi şoptea lui Beaver că banda izolantă nu 
avea nimic de-a face cu întârzierea lui Jonesy, că Jonesy pur 
şi simplu dăduse bir cu fugiţii, lăsându-l pe el să stea pe 
toaletă ca şi Danny Glover în acel film, dar nu voia să dea 
ascultare acestei voci, fiindcă Jonesy n-ar fi făcut niciodată 


aşa ceva. Erau prieteni până-n pânzele albe, întotdeauna 
fuseseră. 

Corect, fu de acord vocea perfidă. Fraţi prieteni. Iar aici 
sunt pânzele cele albe. 

— Jonesy? Eşti acolo, omule? 

Tot nimic. Poate că rola de bandă căzuse de pe cuiul în 
care fusese atârnată. 

Nu se auzea nimic nici de sub el. Şi, totuşi, hei, chiar nu 
era posibil ca McCarthy să fi căcat cine ştie ce monstru în 
toaletă, nu-i aşa? Nu era posibil să fi născut - UA! - Bestia 
din Bideu? Semăna cu un film de groază prost făcut din 
cadrul programului Saturday Night Live. Şi chiar dacă s-ar 
fi întâmplat asta, Bestia din Bideu probabil că se înecase 
deja, se înecase sau se dăduse la fund. Îi veni imediat în 
minte o replică dintr-o povestire, una dintre cele pe care i le 
citeau lui Duddits - făcând cu schimbul şi era foarte bine că 
ei erau patru, fiindcă, atunci când lui Duddits îi plăcea ceva, 
nu se mai sătura de acel lucru. 

— Ci'este Ba'ta! Striga Duddits, alergând către unul 
dintre ei cu cartea ridicată deasupra capului lui, aşa cum îşi 
dusese şi sufertaşul când mergeau spre casa lui în acea zi. 
Ci'este Ba'ta, ci'este Ba'ta! - Ceea ce, în acest caz, însemna 
Citeşte Balta! Citeşte Balta! 

Cartea se numea Balta lui McElligot, de Dr. Seuss, al 
cărei prim cuplet memorabil suna astfel: „Linere domn", 
râse fermierul, / „Eşti un pic cam credul! /N-o să prinzi 
peşte niciodată/n a lui McElligot baltă." Dar prinsese peşti, 
cel puţin aşa îşi închipuia băieţelul din poveste. O mulţime 
de peşti prinsese. Peşti mari. 

De sub el nu se auzea, totuşi, nici un pleoscăit. Nu se 
simţiră nici alte lovituri în interiorul capacului. Nu se 
întâmplase nimic de o bună bucată de vreme. Putea risca 
acum să arunce o privire înăuntru, să ridice capacul doar 
un pic şi să-l arunce la loc jos dacă ceva... 

Dar stai cuminte, amice fuseseră ultimele cuvinte pe care 
i le spusese Jonesy şi asta era exact ceea ce era mai bine să 


facă. 

Jonesy e acum mai mult decât probabil la un kilometru 
distanţă de aici, estimă vocea perfidă. La un kilometru şi 
încă mai grăbeşte pasul. 

— Nu, nu face asta, spuse Beaver. Nu Jonesy. 

Îşi schimbă puţin poziţia pe capacul de toaletă, aşteptând 
vietatea să sară, dar nu sări. Putea fi acum la cincizeci de 
metri depărtare de el, înotând alături de rahaţii din 
rezervorul septic. Jonesy spusese că e prea mare ca să 
încapă pe conductă, dar, luând în calcul şi faptul că nici unul 
dintre ei nu o văzuseră cu adevărat, nimic nu era sigur, nu-i 
aşa? În orice caz, monsieur Beaver Clarendon avea să 
rămână pe poziţie. Fiindcă aşa promisese. Fiindcă timpul 
pare întotdeauna că se scurge mai încet atunci când eşti 
îngrijorat sau speriat. Şi fiindcă avea încredere în Jonesy. 
Jonesy şi Henry nu-l răniseră niciodată şi nici nu râseseră 
de el, nici de el şi nici de Pete. Şi nici unul dintre ei nu-l 
răniseră pe Duddits şi nici nu râseseră de el. 

Beav scoase un râset sforăit. Duddits cu sufertaşul lui cu 
Scooby Doo. Duddits pe burtă, suflând puful de pe păpădii. 
Duddits fugind prin curtea din spatele casei, fericit ca o 
pasăre într-un copac, mda, iar cei care numeau copiii de 
felul lui speciali nu cunoşteau nici pe jumătate cât sunt ei 
de speciali de fapt. Duddits fusese special, sigur că da, 
fusese cadoul pe care-l primiseră de la o lume întoarsă pe 
dos, care nu-ţi dădea de obicei nici jegul de sub unghii. 
Duddits fusese secretul lor special şi-l iubiseră. 


5 


Şed cu toţii într-un colţ însorit de bucătărie - norii au 
dispărut ca printr-o magie - bând ceai cu gheaţă şi uitându- 
se la Duddits, care-şi bea ZaRex-ul (o chestie portocalie 
scârboasă la vedere) din trei sau patru înghiţituri mari şi 
care apoi fuge iarăşi afară, la joacă. 

Henry vorbeşte cel mai mult; îi spune doamnei Cavell că 
băieţii nu făceau decât „să-l cam tachineze", îi spune că s-au 


încins puţin şi i-au rupt cămaşa, ceea ce l-a speriat pe 
Duddits şi l-a făcut să plângă. Nu spune nimic despre cum 
Richie Grenadeau şi prietenii lui i-au dat jos pantalonii, nu 
spune nimic despre mica gustare pe care au încercat să i-o 
ofere lui Duddits, iar, când doamna Cavell îi întreabă dacă-i 
cunoaşte pe aceşti băieţi, Henry ezită o clipă şi apoi spune 
nu, au fost doar nişte băieţi de la liceu, nu recunoscuse pe 
nici unul dintre ei, nu după nume. Femeia se uită la Beaver, 
Jonesy şi la Pete; neagă cu toţii din cap. S-ar putea să 
greşească - s-ar putea să fie şi periculos pe termen lung 
pentru Duddits - dar ei nu pot păşi atât de departe de 
regulile care le guvernează vieţile. Deja Beaver nu înţelege 
unde au găsit curajul să intervină măcar, iar mai târziu, cu 
toţii se vor întreba acelaşi lucru. Se minunează de curajul 
pe care l-au avut; se minunează, de asemenea şi că nu se 
află cu toţii într-un nenorocit de spital. 

Femeia se uită la ei trist pentru o vreme, apoi Beaver îşi 
dă seama că ea ştie multe din cele pe care ei nu le 
povestesc, ştie probabil destule ca să nu poată dormi în 
noaptea aceea. Îi zâmbeşte chiar lui Beaver şi asta-l face să- 
l furnice până-n vârful degetelor de la picioare. 

— Ce de fermoare ai! Spune ea. 

Beaver zâmbeşte. 

— Da, doamnă. E geaca mea ă la Fonzie. A fost întâi a lui 
frati-mio. Băieţii-ăştia au râs de ea, dar mie-mi place la fel 
de mult. 

— Zile fericite:1%, spune ea. Şi nouă ne place. Şi lui 
Duddits îi place. Poate v-ar face plăcere să veniţi cândva să-l 
vedem împreună. Să-l vedeţi împreună cu el. 

Zâmbetul îi devine galeş, ca şi când ştie că aşa ceva nu se 
va întâmpla niciodată. 

— Mda, ar fi-n regulă, spune Beav. 

— Chiar ar fi, e Pete de acord. 

Şed pentru o vreme fără să scoată vreo vorbă, doar 
urmărindu-l cum se joacă în curtea din spatele casei. Sunt 
acolo două leagăne. Duddits fuge în spatele lor, le împinge, 


făcându-le să se legene singure. Uneori se opreşte, îşi 
încrucişează braţele peste piept, îşi îndreaptă către cer faţa 
ca un cadran în spatele căruia ceasul s-a oprit şi râde. 

— Acum pare în ordine, spune Jonesy şi înghite ce i-a mai 
rămas din ceai. Cred că a uitat cu totul de întâmplare. 

Doamna Cavell începuse să se ridice. Acum se aşază la 
loc, oferindu-i o privire sincer surprinsă. 

— O, nu, n-a uitat deloc, spune ea. Îşi aminteşte. Nu aşa 
cum ne-am aminti noi, poate, dar îşi aminteşte unele 
lucruri. Probabil că va avea coşmaruri în noaptea aceasta şi, 
când vom intra la el în cameră - tatăl lui şi cu mine - nu ne 
va putea explica ce s-a întâmplat. Asta e partea cea mai 
grea pentru el; nu poate explica ceea ce vede şi ceea ce 
crede că simte. Nu are vocabularul necesar. 

Femeia suspină. 

— În orice caz, băieţii aceia nu vor uita de el. Ce s-ar 
întâmpla dacă tocmai acum ar plănui cum să-l prindă? Dacă 
tocmai acum ar plănui cum să vă prindă? 

— Ne putem purta singuri de grijă, spune Jonesy, dar, 
deşi e îndeajuns de sigur pe voce, privirea nu şi-o poate 
stăpâni. 

— Poate, spune ea. Dar cum rămâne cu Duddits? Îl duc 
eu la şcoală - obişnuiam să fac asta şi presupun că va trebui 
să-mi reiau obiceiul pentru o vreme, cel puţin - dar lui îi 
place atât de mult să vină singur pe jos acasă. 

— Îl face să se simtă ca un băiat adevărat, spune Pete. 

Femeia se întinde peste masă şi-l prinde pe Pete de 
mână, făcându-l să roşească. 

— Aşa e, îl face să se simtă ca un băiat adevărat. 

— Ştiţi, spune Henry, l-am putea duce şi aduce noi acasă. 
Mergem cu toţii la şcoala generală şi nu ne-ar fi greu să 
venim pe aici dinspre strada Kansas. 

Roberta Cavell şede doar acolo fără să spună nimic, o 
păsăruică de femeie într-o rochie cu imprimeuri, uitându-se 
atentă la Henry, asemenea cuiva aşteptând sfârşitul 
bancului. 


— Ar fi în ordine asta, doamnă Cavell? O întreabă Beaver. 
Am putea-o face, fără bătăi de cap. Sau poate că nu vreţi s-o 
facem. 

Ceva complicat se petrece cu chipul doamnei Cavell - se 
observă o mulţime de zvâcniri, majoritatea sub piele. Un 
ochi aproape că clipeşte, apoi celălalt clipeşte de- 
adevăratelea. Îşi scoate o batistă din buzunar şi-şi suflă 
nasul. Beaver se gândeşte: Încearcă să se abţină să nu râdă 
de noi. Când îi va spune asta lui Henry pe drumul de 
întoarcere, când Jonesy şi cu Pete vor fi ajuns deja la casele 
lor, Henry se va uita la el absolut uimit. Dacă încerca să se 
abţină de la ceva, atunci asta era să nu plângă, îi va spune 
el... apoi, cu afecţiune, după o pauză: Prostuțule. 

— Aţi face asta? Îi întreabă ea şi, când Henry aprobă din 
cap în numele tuturor, ea schimbă puţin întrebarea: De ce 
aţi face asta? 

Henry se uită împrejur, ca şi când ar spune: Să răspundă 
altcineva la asta, vă rog! 

Pete spune: 

— Ne place de el, doamnă. 

Jonesy confirmă din cap. 

— Mie-mi place felul în care-şi duce sufertaşul deasupra 
capului... 

— Mda, aia chiar că-i pizdos, spune Pete. Henry îl loveşte 
cu piciorul pe sub masă. Pete repetă în gând cuvintele pe 
care tocmai le-a rostit - se poate vedea asta pe chipul lui - 
şi începe să se roşească în obraji cu rapiditate. 

Doamna Cavell se pare că n-a băgat de seamă nimic. Se 
uită la Henry cu o atenţie constantă. 

— Trebuie să iasă din casă pe la opt fără un sfert, spune 
ea. 

— Suntem întotdeauna prin apropiere la ora asta, 
răspunde Henry. Nu-i aşa, băieţi? 

Şi, deşi şapte patruzeci şi cinci e de fapt cam devreme 
pentru ei, confirmă cu toţii din cap şi spun da, aşa-i, sigur, 
da. 


— Aţi face asta? Întreabă femeia din nou şi, de data 
aceasta, Beaver nu mai greşeşte, intuindu-i tonul; femeia e 
nupocredă, un cuvânt care înseamnă că nu-ţi vine dracului 
să crezi ce se spune. 

— Sigur, spune Henry. Doar dacă credeţi că Duddits n-ar 
vrea să... ştiţi... 

— N-ar vrea ca noi să-l însoţim, termină Jonesy. 

— Eşti în toate minţile? Întreabă ea. Beaver crede că 
femeia vorbeşte către sine, încercând să se convingă că 
băieţii aceştia chiar sunt în bucătăria ei, încercând să se 
convingă, de fapt, că toate acestea sunt întru totul reale. Să 
meargă la şcoală împreună cu nişte băieţi mai mari? Cu 
băieţi care merg la ceea ce Duddits numeşte „şcoala 
adevărată"? I s-ar părea că se află în rai. 

— Bine, spune Henry. Vom veni la opt fără un sfert să-l 
ducem la şcoală. Şi-l vom aduce şi înapoi acasă. 

— lese la ora... 

— O, ştim la ce oră ies cei de la Academia Retardaţilor, 
spune Beaver voios şi-şi dă seama cu exact o secundă 
înainte să le vadă celorlalţi feţele mustrătoare că a spus 
ceva cu mult mai rău ca pizdos. Îşi acoperă gura cu 
palmele. Deasupra palmelor, ochii-i sunt imenşi. Jonesy îi 
loveşte fluierul piciorului atât de tare pe sub masă, încât 
Beav aproape că se răstoarnă pe spate de pe scaun. 

— Nu-l luaţi în seamă, doamnă, spune Henry. Îl ia gura pe 
dinainte, lucru pe care-l face doar când e stânjenit. Pur şi 
simplu i-a... 

— Nu mă deranjează, zice femeia. Ştiu cum i se spune. 
Uneori, chiar şi eu şi cu Alfie îi spunem aşa. Acest subiect, 
greu de crezut, de-abia dacă o interesează. De ce? Vorbeşte 
ea din nou. 

Deşi ea se uită la Henry, Beaver e cel care-i răspunde, în 
ciuda obrajilor care-i ard. 

— Fiindcă e un tip mişto, spune el. 

Ceilalţi aprobă cu o aplecare a capului. 


Îl vor duce şi-l vor aduce pe Duddits de la şcoală pentru 
următorii aproximativ cinci ani, cu excepţia dăţilor când el 
va fi bolnav sau vor fi ei la Bivuac; spre sfârşitul acestei 
perioade, Duddits nu va mai frecventa şcoala Mary M. 
Snowe, alias Academia Retardaţilor, ci Şcoala Profesională 
din Derry, unde va învăţa să coacă prăjituri (coc păituri, în 
duddits-eză), să schimbe bateriile la maşini, să dea restul 
înapoi şi să-şi lege singur cravata la gât (nodul va arăta 
întotdeauna perfect, chiar dacă uneori va atârna pe la 
jumătatea cămăşii). Până atunci, întâmplarea cu Josie 
Rinkenhauer va fi venit şi va fi trecut, o minune de scurtă 
durată, uitată de toţi, mai puţin de părinţii lui Josie, care-şi 
vor aminti mereu de ea. În anii în care-l vor însoţi la şi de la 
şcoală, Duddits se va dezvolta până ce va ajunge cel mai 
înalt dintre ei, un adolescent bine făcut, cu un chip ciudat 
de frumos de copil. Până atunci îl vor fi învăţat să joace 
Parcheesi şi o versiune simplificată a jocului de Monopoly; 
până atunci vor fi inventat Jocul lui Duddits şi-l vor fi jucat 
încontinuu, râzând uneori atât de tare, încât Alfie Cavell 
(dintre el şi doamna Cavell, el era cel înalt, dar şi el avea 
ceva ce aducea a pasăre) va veni în capul scărilor din 
bucătărie, cele care duceau jos, spre camera de recreere şi 
va striga la ei, dorind să afle ce se petrece, ce era atât de 
distractiv şi poate că ei vor încerca să-i explice că Duddits a 
aruncat pentru Henry paisprezece la o mână de numai 
două sau că Duddits a aruncat cincisprezece de-a-ndoaselea 
pentru Pete, dar Alfie nu va părea niciodată să priceapă 
despre ce vorbeau ei; va sta acolo în capul scărilor cu o 
bucată de ziar în mână, zâmbind perplex şi va spune 
întotdeauna acelaşi lucru: Nu strigați mai tare ca ursul în 
pădure, băieţi şi va închide uşa, lăsându-i pe ei să-şi 
continue treburile... şi, dintre toate acele treburi, Jocul lui 
Duddits era cel mai bun, a dracu' de pizdos, cum ar fi spus 
Pete. Vor fi vremuri când Beaver va crede că va râde până 
ce va exploda, iar Duddits va sta întotdeauna pe covor 
alături de tabla mare Parkmunn de cribbage, cu picioarele 


adunate sub el şi rânjind aidoma unui Buddha. Ce mai 
curveselie! Toate acestea le stau în faţă, dar acum nu au 
decât această bucătărie şi soarele plin de surprize şi 
Duddits de afară, împingând leagănele. Duddits care le-a 
făcut o favoare atât de mare intrându-le în viaţă. Duddits 
care nu e - şi-au dat seama de asta din prima clipă - la fel 
ca tot restul lumii pe care o cunosc ei. 

— Nu-mi dau seama cum de-au fost în stare s-o facă, 
spune Pete dintr-o dată. Plângea atât de amarnic! Nu-mi 
dau seama cum de-au putut continua să-l sâcâie. 

Roberta Cavell se uită la el cu tristeţe. 

— Băieţii mai mari nu-l aud aşa cum îl auziţi voi, spune 
ea. Sper să nu înţelegeţi niciodată lucrul acesta. 


6 


— Jonesy! Strigă Beaver. Hei, Jonesy! 

De data aceasta primeşte un răspuns, un răspuns slab, 
dar inconfundabil. Şopronul unde ţineau snowmobile-ul era 
un soi de mansardă aflată la parter şi unul din lucrurile 
dinăuntru era un claxon cu burduf, de felul celor pe care le 
aveau montate furnizorii la domiciliu din anii douăzeci sau 
treizeci pe ghidonul bicicletelor lor. Pe acesta îl auzi Beaver 
acum: Vugaaa! Huu-uugaaa! Un sunet care l-ar fi făcut cu 
siguranţă pe Duddits să râdă până la lacrimi - un pasionat 
al sunetelor ample şi mustoase, asta fusese vechiul lor 
prieten Duds. 

Perdeaua albastră şi diafană de la duş foşni şi pe braţele 
lui Beav apărură porţiuni luxuriante de piele de găină. Fu 
pe cale să se ridice, gândindu-se că McCarthy făcuse 
perdeaua să foşnească, apoi îşi dădu seama că o atinsese el 
cu propriul său cot - era îngust acolo, îngust, fără-ndoială - 
şi se linişti. Tot nu se auzea nimic de sub el; vietatea aceea, 
orice ar fi fost ea, fie era moartă, fie plecase. Una din două, 
cu siguranţă. 

Ei bine... aproape cu siguranţă. 


Beav îşi întinse mâna în spate, atinse cu degetul butonul 
de tras apa, apoi îşi plecă mâna. Stai cuminte, spusese 
Jonesy şi Beaver aşa voia să facă, dar de ce pizda mă-si nu 
se-ntorsese încă Jonesy? Dacă nu găsise banda izolantă, de 
ce nu se întorsese fără ea? Precis trecuseră deja zece 
minute, nu-i aşa? lar lui i se păruse o împuţită de oră 
întreagă. Între timp, el stătuse pe budă alături de cadavrul 
din cadă, un cadavru al cărui cur arăta ca şi când îi fusese 
despicat cu dinamită, omule, asta ca să-ţi piară cheful să te 
mai căci vreodată... 

— Mai trage o dată claxonu', cel puţin, murmură Beaver. 
Strânge burdufu', dă-mi de veste că încă mai eşti acolo. 

Dar Jonesy nu făcu nimic. 


7 


Jonesy nu găsea banda. 

Căutase peste tot şi nu găsise nimic. Ştia că acolo trebuie 
să fie, dar nu atârna de nici un cui şi nu se afla nici pe masa 
plină de unelte. Nu era nici în spatele cutiilor cu vopsea, 
nici în cârligul de sub măştile pentru vopsit care atârnau 
acolo de beretele lor de plastic îngălbenit. Se uitase sub 
masă, se uitase în cutiile îngrămădite lângă peretele din 
fund, apoi se uitase în compartimentul de sub scaunul din 
dreapta al snowmobile-ului. Găsi acolo un far de rezervă, 
încă împachetat în cutia lui şi o jumătate de pachet de ţigări 
Lucky Strike, dar nici urmă de blestemăţia aceea de bandă 
izolantă. Simţea minutele cum se scurg. Odată fu sigur că-l 
aude pe Beaver strigându-l, dar nu voia să se întoarcă fără 
bandă, aşa că făcu să strige vechiul claxon ce zăcea pe jos, 
strângându-i burduful crăpat de plastic negru şi scoțând un 
uuuga-uuuga, care i-ar fi plăcut cu siguranţă lui Duddits. 

Cu cât se uita mai disperat după bandă şi nu o găsea, cu 
atât părea aceasta mai indispensabilă. Găsi un sul de 
sfoară, dar, pentru numele lui Dumnezeu, cum să prinzi 
capacul de la toaletă cu sfoara? Într-un sertar al mesei de 
lucru se afla o rolă de bandă scoci, era aproape sigur de 


asta, dar vietatea din toaletă păruse destul de puternică, 
asemenea unui peşte de dimensiuni mari sau altceva. 
Banda scoci nu ar fi fost îndeajuns de rezistentă. 

Jonesy rămase lângă Arctic Cat, uitându-se împrejur cu 
ochii larg deschişi, trecându-şi degetele prin păr (nu-şi 
pusese mănuşile înapoi pe mâini şi stătuse afară în frig 
destul de mult să-i amorţească degetele) şi expirând 
vălătuci albi de aburi. 

— Unde mama mă-si? Întrebă cu voce tare şi lovi cu 
pumnul în masă. Un vraf de cutiuţe umplute cu şuruburi şi 
cuie căzură când făcu asta şi, în spatele lor, se afla banda 
izolantă, o rolă mare şi grasă cu bandă izolantă. Probabil că 
trecuse cu privirea peste ea de vreo zece ori. 

O prinse în mână, o îndesă în buzunarul hainei - haina, 
cel puţin, îşi amintise să şi-o ia, deşi nu se obosise să-i tragă 
fermoarul - şi se întoarse spre ieşire. Acela fu momentul în 
care Beaver începu să ţipe. De-abia auzise când îl chemase, 
dar Jonesy auzi acum fără nici o problemă ţipetele. Erau 
ample, robuste, pline de durere. 

Jonesy alergă spre uşă. 


8 


Mama lui îi spusese întotdeauna că scobitorile îl vor 
omori, dar nu-şi închipuise niciodată că o vor face în felul 
acesta. 

Şezând pe capacul închis de la toaletă, Beaver pipăi 
buzunarul de sus al halatului, căutând o scobitoare pe care 
s-o mestece, dar nu mai era nici una acolo - se aflau 
împrăştiate pe toată suprafaţa podelei. Două sau trei 
aterizaseră departe de sânge, dar ar fi trebuit să se ridice 
un pic de pe capacul toaletei ca să ajungă la ele - să se 
ridice şi să se încline în faţă. 

Beaver analiză situaţia. Stai cuminte pe curul tău, 
spusese Jonesy, dar era sigur că vietatea din toaletă 
plecase; scufundarea, scufundarea, scufundarea, cum se 
spunea în filmele de război cu submarine. Şi chiar dacă n-ar 


fi plecat, nu-şi va ridica fundul decât o secundă sau două. 
Dacă sărea vietatea, Beaver şi-ar putea lăsa greutatea 
înapoi pe capac, i-ar putea poate rupe gâtul ei mic şi solzos 
(bineînţeles, presupunând că avea gât). 

Se uită cu jind la scobitori. Trei sau patru erau destul de 
aproape ca să trebuiască doar să se întindă şi să le ridice, 
dar nu avea de gând să-şi bage scobitori murdare de sânge 
în gură, mai ales că ştia de unde provenise acel sânge. Şi 
mai era un lucru. Chestia aia ciudată şi prăfoasă creşte pe 
sânge, creştea şi în crăpăturile dintre dalele de gresie - o 
vedea mai limpede ca până acum. Se vedea şi pe câteva 
dintre scobitori... dar nu şi pe cele care se aflau departe de 
sânge. Acelea erau curate şi albe şi, dacă avusese vreodată 
nevoie de sentimentul de confort dat de faptul că ţinea ceva 
în gură, o bucăţită de lemn pe care să o roadă, acum era 
momentul. 

— Futu-i, murmură Beav şi se aplecă înainte, întinzând o 
mână. Degetele îi ajunseră aproape de o scobitoare curată. 
Îşi contractă muşchii din coapse şi fundul i se ridică de pe 
capac. Degetele-i prinseră scobitoarea - ah, a mea eşti -— 
când ceva izbi capacul toaletei, îl lovi cu o forţă 
îngrozitoare, proiectându-l în sus, direct în boaşele lui 
neprotejate şi împingându-l în faţă. Beaver se agăţă de 
perdeaua de la duş într-o ultimă încercare de-a-şi menţine 
echilibrul, dar aceasta se desprinse de bara metalică într- 
un clinchet de inele. Bocancii îi alunecară pe sânge şi el 
ateriz cu capul înainte pe pardoseală, asemenea unui om 
aruncat în aer de către un scaun catapultant. In spatele lui 
auzi capacul de toaletă ridicându-se destul de rapid să 
crape rezervorul de porțelan. 

Ceva ud şi greu ateriza pe gâtul lui Beaver. Ceva ce 
semăna cu o coadă sau cu un vierme sau cu un segment 
musculos de tentacul se încolăci între picioarele lui şi-l 
prinse într-o strânsoare de piton de boaşele deja pulsânde. 
Beaver ţipă, ridicându-şi bărbia de pe dalele însângerate 
(un desen zigzagat i se tatuase pe ea), cu ochii ieşindu-i din 


orbite. Vietatea se întindea umedă şi rece şi grea de la 
ceafa lui şi până la noadă, asemenea unui covor făcut sul 
care respiră şi acum începu să scoată sunete rapizi, ascuţite 
şi ciripite, asemeni unei maimuțe turbate. 

Beaver ţipă din nou, şerpui pe burtă către uşă, apoi se 
ridică în patru labe, scuturându-se, încercând să arunce 
vietatea din spatele lui. Funia musculoasă îl strânse din nou 
între picioare şi se auzi un pocnet slab dinspre ceața lichidă 
de durere care-i era acum canalul inghinal. 

O, Cristoase, gândi Beav. Cristoase Mare Păroase, cred 
ăsta a fost unul dintre coaiele mele. 

Guiţând, transpirând, cu limba dansându-i când afară, 
când înăuntru din gură asemenea unui petrecăreţ dement, 
Beaver făcu singurul lucru la care se putea gândi: se răsuci 
pe spate, încercând să zdrobească vietatea între coloana lui 
vertebrală şi dalele de gresie. Îi ciripi în urechi, aproape 
asurzindu-l şi începu să se zbată frenetic. Beaver prinse 
coada încolăcită între picioarele lui; era fină şi fără păr pe 
deasupra, dar spinoasă - placată cu cârlige făcute din păr 
năclăit, parcă - pe dedesubt. Şi era şi udă. Cu apă? Cu 
sânge? Cu amândouă? 

— Ahhh! Ahhhl O, Dumnezeule, dă-mi drumu! Vietate 
futută, dă-mi drumu! Lisuse! Bijuteriile mele futute! 
liiisuse! 

Înainte să-şi poată coborî mâna sub această coadă, o 
gură plină de ace i se înfipse într-o parte a gâtului. Beaver 
pedală în spate, urlând, apoi vietatea dispăru. Beaver 
încercă să se ridice în picioare. Trebui să se împingă cu 
mâinile, fiindcă amândouă picioarele îi erau sleite de puteri, 
iar mâinile îi tot alunecau. Pe lângă sângele lui McCarthy, 
pardoseala băii era acum acoperită şi cu apă murdară din 
rezervorul toaletei, iar dalele de gresie se transformaseră 
într-un patinoar. 

Când reuşi într-un sfârşit să se ridice, văzu ceva atârnând 
de canatul uşii pe la jumătatea distanţei de la pământ. Arăta 
ca o nevăstuică mutant - nu avea picioare, dar avea o coadă 


groasă roşcat-aurie. Nu avea propriu-zis cap, doar un fel de 
măciulie lucioasă din care ieşeau doi ochi negri ageri. 

Jumătatea de jos a măciuliei se deschise, expunând o 
sumedenie de dinţi. Vietatea se năpusti asupra lui aidoma 
unui şarpe; măciulia sări prin aer ca un bici, coada pleşuvă 
rămânând prinsă de canatul uşii. Beaver ţipă şi-şi ridică o 
mână înaintea feţei. Trei din cele cinci degete - toate în 
afară de degetul mic şi cel mare - dispărură. Nu simţi nici 
un pic de durere; fie nu era nici un pic de durere, fie o 
înghiţise durerea testiculului său spart pe toată. Încercă să 
se ferească, dar partea din spate a genunchilor lui se lovi de 
vasul toaletei sparte. Nu mai avea unde merge. 

Chestia asta se afla în interiorul lui, gândi Beaver, doar 
pentru atât mai avu timp. Se afla în interiorul lui. 

Apoi vietatea îşi desprinse coada, sau tentaculul, sau 
orice altceva era şi sări asupra lui, partea de sus a 
rudimentului de cap dominată de ochii aceia negri şi stupid 
de furioşi, partea de jos - o ghiotura de ace osoase. De 
departe, dintr-un alt univers, unde s-ar fi putut să mai 
existe încă o lume raţională, Jo-nesy îi striga numele, dar 
Jonesy era în întârziere, Jonesy era cu mult în întârziere. 

Vietatea care fusese în McCarthy ateriză pe pieptul lui 
Beaver cu o pocnitură. Mirosea ca vânturile lui McCarthy - 
o odoare grea de ulei şi eter şi gaz metan. Biciul musculos 
care era partea de jos a corpului ei se încolăci în jurul taliei 
lui Beaver. Capul îi săget înainte şi dinţii ei se înfipseră în 
nasul lui Beaver. 

Ţipând, lovind-o cu pumnii, Beaver căzu pe spate peste 
toaletă. Capacul şi colacul se izbiseră de rezervor când 
ieşise vietatea dinăuntru. Capacul rămăsese ridicat, dar 
colacul căzuse la loc. Acum, Beav ateriza pe el, îl rupse şi 
căzu cu fundul în toaletă în timp ce vietatea-nevăstuică îl 
strângea de talie şi-i ronţăia faţa. 

— Beaver! Beav, ce se... 

Beaver simţi vietatea crispându-se pe el - se crispa de- 
adevăratelea, asemenea unui penis intrat în erecţie. 


Strânsoarea tentaculului se întări în jurul taliei lui, apoi se 
slăbi. Faţa idioată cu ochi negri biciui în spate, către sunetul 
vocii lui Jonesy, iar Beav îşi văzu vechiul prieten printr-o 
ceaţă sângerie cu nişte ochi din ce în ce mai slabi: Jonesy 
stând cu gura deschisă în cadrul uşii, cu o rolă de bandă 
izolantă (nu ne mai e de folos acum, gândi Beaver, nu ne 
mai foloseşte la nimic) într-o mână inertă. Jonesy stând 
acolo complet neajutorat din pricina şocului şi a ororii care-l 
cuprinseseră. Nu reprezenta decât următoarea pradă a 
acestei vietăţi. 

— Jonesy, cară-te de-aici! Strigă Beaver. Vocea lui era 
gâlgâită, forţată să iasă prin gura plină de sânge. Observă 
că vietatea se pregătea să sară şi-şi petrecu braţele în jurul 
corpului ei pulsatil ca şi când ar fi fost o amantă: - leşi de- 
aici! Închide uşa! Dă... 

Dă-i foc, voise să spună. Închide-o aici, închide-ne pe 
amândoi aici, arde vietatea, arde-o de vie; eu voi şedea cu 
curu' adânc înfipt în toaleta asta futută, cu brațele în jurul 
vietății ăsteia şi, dacă voi muri simţindu-i mirosul pârlit, voi 
muri fericit. 

Dar vietatea se smucea prea puternic, iar nenorocitul de 
Jonesy nu făcea decât să stea acolo cu rola de bandă 
izolantă în mână şi cu maxilarul căzut şi să fie al dracului 
dacă nu semăna cu Duddits, tâmp asemenea unui iepure 
castrat în plin sezon de împerechere şi fără nici o şansă de 
revenire. Atunci se întoarse vietatea înapoi spre Beaver, cu 
capul-măciulie fără urechi şi fără nas tras în spate şi, 
înainte ca acel cap să se năpustească în faţă şi înainte ca 
lumea să explodeze pentru o ultimă dată, Beaver avu o 
ultimă frântură de gând: A dracu' scobitori, blestemăție, 
mama a spus mereu că... 

Apoi explodă roşul şi negrul înflori, iar, undeva departe 
de el, se auziră propriile sale ţipete, ultimele. 


9 


Jonesy îl văzu pe Beaver şezând în toaletă cu ceva ce 
semăna cu un vierme roşu-auriu gigantic agăţat de el. 
Strigă şi vietatea se întoarse spre el; nu avea un cap 
propriu-zis, doar ochi negri de rechin şi o gură plină de 
dinţi. Avea ceva între dinţi, ceva ce nu avea cum să fie 
rămăşiţele mestecate ale nasului lui Beaver Clarendon, dar 
care probabil asta era. 

Fugi! Îşi strigă în sine, apoi: Salvează-l! Salvează-l pe 
Beaver! 

Amândouă imperativele aveau aceeaşi putere şi, ca 
rezultat, rămase blocat în uşă, simțindu-se greu, ca şi când 
ar fi avut patru sute de kilograme. Vietatea din braţele lui 
Beaver scotea un sunet, un ciripit demenţial care-i pătrunse 
în cap şi-l făcu să se gândească la ceva, la ceva de tare de 
demult, nu-şi amintea cu exactitate ce. 

Apoi, Beaver strigă la el din poziţia ciudat tolănită din 
toaletă, spunându-i să se care, să închidă uşa, după care 
vietatea se întoarse înapoi la sunetul vocii sale, ca şi când s- 
ar fi întors la o afacere temporar dată uitării şi, de data 
aceasta, se năpusti asupra ochilor lui Beaver, asupra 
nenorociţilor lui de ochi. Beaver se zvârcoli şi strigă şi 
încercă să reziste în timp ce vietatea ciripea şi clănţănea şi-l 
muşca, coada - sau ce-o fi fost ea - flexându-i-se şi 
strângându-se în jurul taliei lui, scoţându-i lui Beaver 
cămaşa de sub halat şi apoi alunecându-i pe pielea goală. 
Picioarele lui Beaver se zbăteau pe dalele de gresie, 
călcâiele bocancilor lui împroşcând apă însângerată în jur 
în fâşii subţiri, umbra lui tremurând pe perete. Chestia 
aceea igrasioasă se găsea peste tot acum, se răspândea atât 
de a dracului de repede... 

Jonesy îl văzu pe Beaver smucindu-se în spate într-un 
ultim spasm; văzu vietatea slăbindu-şi prinsoarea şi 
lăsându-l pe Beaver chiar atunci când acesta căzu de pe 
toaletă, partea de sus a corpului lui prăbuşindu-se în cadă, 
peste McCarthy, peste bunul domn lată-Eu-Stau-la-Uşă-şi- 
Bat. Vietatea ateriza pe pardoseală şi porni şerpuind - 


Cristoase, era atât de rapidă - către el. Jonesy făcu un pas 
în spate şi trânti uşa de la baie chiar înainte ca vietatea să 
se izbească de ea, scoțând un bufnet aproape identic cu cel 
pe care-l scosese când lovise interiorul capacului de la 
toaletă. Izbi uşa destul de tare, s-o facă să tremure în 
canaturi. Lumina pâlpâia în fâşii pe sub uşă când vietatea se 
mişcă agitată pe dalele de gresie, apoi se izbi din nou de 
uşă. Primul gând al lui Jonesy fu să alerge să ia un scaun, 
să-l fixeze sub clanţă, dar cât de tâmpită era această idee, 
aşa cum spuneau propriii lui copii, cât de a dracului de 
idioată - uşa se deschidea înăuntru, nu în afară. Adevărata 
dilemă era dacă vietatea înţelegea la ce folosea clanţa şi 
dacă ajungea la ea. 

Ca şi când i-ar fi citit gândurile - dar cine spusese că asta 
era imposibil? - Se auzi un sunet de viermuială pe cealaltă 
parte a uşii şi Jonesy simţi clanţa încercând să se 
răsucească. Orice ar fi fost vietatea aceasta, era incredibil 
de puternică. Jonesy ţinuse de clanţă cu mâna dreaptă; 
acum o prinse şi cu mâna stângă. Pentru o clipă teribilă, 
forţa care încerca să răsucească clanţa continuă să crească, 
apoi Jonesy fu sigur că vietatea dinăuntru va putea să o 
rotească în pofida contrei pe care o ţinea el cu ambele 
mâini şi aproape că intră în panică, aproape că se întoarse 
pe călcâie şi o luă la fugă. 

Îl opri amintirea rapidităţii pe care o avea vietatea. M-ar 
prinde din urmă înainte să pot ajunge în mijlocul camerei, 
gândi, întrebându-se în spatele minţii de ce trebuise să fie 
construită camera a-ceasta atât de mare. M-ar prinde din 
urmă, ar urca pe piciorul meu şi-apoi ar urca pe... 

Jonesy prinse mai bine de clanţă. Venele îi ieşiră în 
evidenţă pe antebraţe şi pe amândouă părţile gâtului. Îşi 
trase buzele în spate, scoțând dinţii la iveală. Îl durea şi 
şoldul. Afurisitul lui de şold; dacă ar încerca totuşi să fugă, 
şoldul l-ar încetini şi mai mult şi asta graţie profesorului 
acela ieşit la pensie, nemernicul dracului nici n-ar fi trebuit 
să se afle la volan, mii de mulţumiri, profule, mulţumesc în 


mama mă-ti pân' la dracu şi, dacă nu va putea ţine uşa 
închisă şi nici să fugă nu va putea, atunci ce i se va 
întâmpla? 

Ce i se întâmplase şi lui Beaver, desigur. Vietatea avusese 
nasul lui Beav prins între dinţi ca şi când acesta ar fi fost o 
bucată de kebab. 

Gemând, Jonesy ţinu strâns de clanţă. Preţ de o clipă, 
presiunea deveni chiar şi mai puternică, apoi încetă. Din 
spatele uşii subţiri din lemn, vietatea scânci nervos. Jonesy 
simţi mirosul eteric al lichidului de pornire. 

Cu ce naiba se ţinea de uşă? Nu avea membre, Jonesy nu 
văzuse nimic, nu avea decât coada aia roşietică, aşa că... 

Auzi lemnul crăpând pe partea cealaltă a uşii, chiar la 
nivelul capului său, judecând după sunete - şi ştiu 
răspunsul. Vietatea se ţinea de uşă cu dinţii. Gândul acesta 
îl umplu pe Jonesy cu o oroare paralizantă. Vietatea aceea 
fusese în interiorul lui McCarthy, nu se îndoia câtuşi de 
puţin de asta. Fusese înăuntrul lui McCarthy şi se 
dezvoltase acolo asemenea unei tenii gigantice dintr-un film 
de groază. Asemenea unui cancer, un cancer cu dinţi. Şi, 
atunci când se dezvoltase îndeajuns, atunci când fusese 
pregătită să treacă la lucruri mai ambiţioase, s-ar putea 
spune, pur şi simplu îşi săpase cu dinţii drumul spre afară. 

— Nu, omule, nu, spuse Jonesy cu o voce lichidă, aproape 
plângăreaţă. 

Clanţa uşii de la baie încercă să se răsucească în cealaltă 
direcţie. Jonesy îşi imagina vietatea dinăuntru, dindărătul 
uşii, cum atârna asemenea unei lipitori de uşă ţinându-se în 
dinţi, cu coada sau acel unic tentacul încolăcit în jurul 
clanţei aidoma  laţului din frânghia unui spânzurat, 
trăgând... 

— Nu, nu, nu, gâfâi Jonesy, ţinându-se de clanţă cu toată 
puterea. Era cât pe ce să-i scape. Pe faţă îi curgea 
transpiraţia şi transpiraţie avea şi în palme, o simţea. 

Chiar în faţa ochilor lui umflaţi şi înspăimântați, apăru o 
constelație de umflături în lemnul uşii. Acolo îşi înfipsese 


vietatea dinţii şi acolo continua ea să foreze. Curând, vârful 
dinţilor vor străbate lemnul (dacă nu-şi va pierde el mai 
întâi priza asupra clanţei, adică) şi va trebui chiar să se uite 
la acei colţi care-i smulseseră nasul din mijlocul feţei 
prietenului său. 

Acest gând îl făcu să-şi amintească: Beaver era mort. 
Vechiul său prieten. 

— L-ai omorât! Strigă Jonesy la vietatea de cealaltă parte 
a uşii. Vocea îi tremura de durere şi de groază. L-ai omorât 
pe Beav! 

Obrajii îi erau încinşi, lacrimile care începuseră acum să-i 
curgă pe ei erau chiar şi mai fierbinţi. Beaver îmbrăcat în 
geaca lui de piele neagră (Ce de fermoare ai! Spusese 
mama lui Duddits în ziua în care o întâlniseră), Beaver nu 
departe de-a se face de râs în seara Balului de Absolvire 
dansând căzăceşte, cu braţele împreunate peste piept şi 
dând din picioare, Beaver la nunta lui Jonesy şi a Cariei, 
îmbrăţişându-l pe Jonesy şi şoptindu-i pătimaş în ureche: 
„Să fii fericit, omule. Să fii fericit pentru noi toţi.” Atunci 
fusese prima dată când îşi dăduse seama că Beaver nu era 
fericit - despre Henry şi Pete, desigur, despre ei nu avusese 
niciodată o clipă de tăgadă, dar despre Beav? lar acum, 
Beaver era mort, Beaver atârna jumătate înăuntru şi 
jumătate afară din cadă, stătea întins deasupra domnului 
Richard Împuţitu' Iată-Eu-Stau-la-Uşă-şi-Bat McCarthy. 

— L-ai omorât, curvă! Strigă el către umflăturile din uşă - 
fuseseră şase, iar acum erau nouă, sau, la dracu', o duzină. 

Ca şi când vietatea s-ar fi speriat de furia lui, presiunea 
aplicată invers sensului acelor de ceasornic asupra clanţei 
slăbi. Jonesy se uită împrejur cu o privire sălbatică după 
ceva ce i-ar fi fost de ajutor, nu văzu nimic, apoi se uită în 
jos. Acolo era rola de bandă izolantă. S-ar putea apleca şi ar 
putea-o ridica, dar apoi? Ar avea nevoie de amândouă 
mâinile ca să desfacă o fâşie, ar avea nevoie de amândouă 
mâinile şi de dinţi ca să o rupă şi, chiar presupunând că 


vietatea i-ar da acest timp, la ce i-ar fi folosit când el însuşi 
de-abia ţinea contră presiunii exercitate asupra clanţei? 

Acum, clanţa începu din nou să se rotească. Jonesy ţinea 
cu forţă de partea lui, dar începuse să obosească, 
adrenalina din muşchii săi începuse să se împuţineze şi să 
se transforme în plumb, palmele îi erau mai alunecoase ca 
până atunci, iar acel miros... mirosul acela eteric era acum 
mai distinct şi, într-un fel, mai pur necontaminat de 
excreţiile şi de gazele corpului lui McCarthy. Cum de era 
atât de puternic de partea lui a uşii? Cum de era... doar 
dacă nu... 

În jumătatea de secundă de dinainte ca tija ţinând la un 
loc clanţele de pe-o parte şi de cealaltă a uşii să se rupă, 
Jonesy observă că era mai întuneric acum. Doar cu puţin. 
Ca şi când i s-ar fi strecurat ceva în spate şi stătea între el şi 
sursa de lumină, între el şi ieşirea din spate... 

Tija se rupse. Clanţa de pe partea lui Jonesy se detaşă de 
butuc şi uşa băii se dădu imediat cu puţin în spate, trasă de 
greutatea vietăţii-ţipar ce atârna de ea. Jonesy ţipă strident 
şi dădu drumul clanţei din mână. Aceasta se lovi de rola de 
bandă izolan-tă şi sări într-o parte. 

Se întoase pe călcâie, gata să fugă, dar în spatele lui se 
afla un om cenuşiu. 

El - arătarea - era ceva străin, însă, într-un fel, nu era 
deloc străin. Jonesy văzuse întruchipări ale lui într-o mie de 
seriale TV prezentând „întâmplări stranii", pe primele 
pagini ale o mie de ziare de scandal (genul celor care-ţi 
anunțau grozăvii tragicomice atunci când stăteai la coadă la 
casa super-magazinelor), îl văzuse în filme ca £T şi Foc în 
cer, era Dl Cenuşiu de pe materialele publicitare ale 
Dosarelor X. 

Toate aceste întruchipări îi nimeriseră, cel puţin, ochii, 
acei ochi negri imenşi care erau identici cu ochii vietăţii 
care-şi croise cu dinţii drum spre afară prin fundul lui 
McCarthy. Şi gura era pe aproape - o tăietură rudimentară, 
nimic mai mult de-atât - dar pielea lui cenuşie atârna în 


pliuri largi, în falduri, asemenea pielii unui elefant murind 
de bătrâneţe. Dintre riduri curgeau pârâiaşe molcome gal- 
ben-alburii dintr-o substanţă purulentă; acelaşi lucru îi 
curgea aidoma lacrimilor de la colţurile ochilor lui lipsiţi de 
expresivitate. Cheaguri şi cantităţi infime de scursură 
bălteau de-a latul podelei din camera principală, de-a latul 
covorului Navajo de sub amuleta indiană, câtre uşa de la 
bucătărie prin care intrase în cabană. De cât timp se afla Dl 
Cenuşiu acolo? Stătuse afară, urmărindu-l pe Jonesy cum 
fugea de la şopron la uşa din spate a cabanei cu rola inutilă 
de bandă izolantă în mână? 

Nu ştia. Ştia doar că Dl Cenuşiu era pe moarte şi că 
trebuia să treacă de el, fiindcă vietatea din baie tocmai 
aterizase pe pardoseală cu un bubuit puternic. Pentru că va 
porni pe urmele lui. 

Marcy, spuse Dl Cenuşiu. 

Vorbi foarte clar, deşi reminiscenţa lui de gură nici nu se 
deschise. Jonesy auzi cuvântul în miezul minţii sale, în exact 
acelaşi loc unde auzise întotdeauna plânsetul lui Duddits. 

— Ce doreşti? 

Vietatea din baie se târi peste picioarele lui, dar Jonesy 
de-abia dacă o observă. De-abia o observă încolăcindu-se în 
jurul picioarelor goale şi fără degete ale omului cenuşiu. 

vă rog, opriţi-vă, spuse Dl Cenuşiu în mintea lui Jonesy. 
Era vorba de declic. Mai mult chiar; era vorba de linie. 
Uneori vedeai linia; uneori o auzeai, aşa cum auzise 
gândurile vinovate şi speriate ale lui Defuniak în acea zi. Nu 
mai suport, faceţi-mi o injecție, unde-i Marcy? 

Mă căuta moartea în acea zi, gândi Jonesy. A trecut pe 
lângă mine în mijlocul străzii, a trecut pe lângă mine în 
spital - chiar dacă numai cu o cameră sau două - şi de- 
atunci mă tot caută. M-a găsit într-un sfârşit. 

Atunci explodă capul arătării, se frânse în mii de bucăţi, 
eliberând un nor roşu-portocaliu de particule mirosind a 
eter. 

Jonesy le inspiră pe toate. 


CAPITOLUL 8 - ROBERIA 


Cu părul complet încărunţit, văduvă la cincizeci şi opt de 
ani (dar încă o femeie-păsăruică ce prefera rochiile 
imprimate cu flori, acestea nu se schimbaseră), mama lui 
Duddits şedea în faţa televizorului în apartamentul de la 
parter din West Derry Acres pe care-l împărțea acum cu fiul 
ei. Vânduse casa de pe Maple Lane după moartea lui Alfie. 
Şi-ar fi putut permite să o păstreze - Alfie lăsase o grămadă 
de bani, asigurarea lui pe viaţă plătise şi ea destul şi, pe 
deasupra, mai era şi partea ei de acţiuni la firma care 
importa piese auto căreia îi pusese Alfie bazele în 1975 - 
dar era prea mare şi erau prea multe amintiri deasupra şi 
dedesubtul sufrageriei unde-şi petrecuse cu Duddits cea 
mai mare parte a timpului. Deasupra era dormitorul unde 
ea şi cu Alfie dormiseră şi vorbiseră, unde făcuseră planuri 
şi dragoste. Dedesubt era camera de recreere unde 
Duddits şi cu prietenii lui îşi petrecuseră atâtea după- 
amiezi şi seri. In opinia Robertei, aceştia fuseseră prieteni 
trimişi din ceruri, fuseseră îngeri cu inimi curate şi guri 
spurcate, care chiar se aşteptaseră ca ea să creadă că, 
atunci când Duddits începuse să spună fut, încerca de fapt 
să spună Fudd, care, îi explicaseră ei zeloşi, era numele 
noului căţeluş al lui Pete - Elmer Fudd; pe scurt, doar Fudd. 
Desigur că se prefăcuse că-i crede. 

Prea multe amintiri, prea multe fantome ale vremurilor 
mai fericite. Apoi, desigur, se îmbolnăvise şi Duddits. Era 
bolnav de doi ani deja şi nici unul dintre prietenii lui nu ştia 
asta, fiindcă nu mai veniseră în vizită, iar ea nu-şi găsise 
curajul să ridice telefonul şi să-l sune pe Beaver, care i-ar fi 
sunat apoi pe ceilalţi. 

Acum şedea în faţa televizorului, unde tipii de la ştirile 
locale renunţaseră să intervină doar din când în când în 
mijlocul serialelor ei de după-amiază şi începuseră să emită 
încontinuu. Roberta ascultă speriată de lucrurile care 


probabil că se întâmplau în nordul statului, dar era şi 
fascinată. Partea cea mai înspăimântătoare era că nimeni 
nu părea să ştie cu exactitate ce se petrecea sau despre ce 
era de fapt vorba sau care erau adevăratele dimensiuni ale 
problemei. Dispăruseră câţiva vânători, poate că mai bine 
de zece, într-o zonă izolată a statului Maine, la două sute 
cincizeci de kilometri nord de Derry. Această parte a ştirii 
era limpede. Roberta nu era convinsă, dar era aproape 
sigură că reporterii vorbeau despre regiunea Jefferson, 
unde obişnuiau băieţii să meargă la vânătoare şi de unde se 
întorceau cu poveşti sângeroase care-l fascinau şi-l 
înspăimântau pe Duddits în acelaşi timp. 

Să fi fost vânătorii aceia pur şi simplu izolaţi din cauza 
furtunii de zăpadă Alberta Clipper, care trecuse pe acolo, 
lăsând asupra zonei o zăpadă de cincisprezece-douăzeci de 
centimetri? Poate. Nimeni nu putea spune asta cu 
siguranţă, dar un grup de patru oameni care vânau în 
regiunea Kineo părea că dispăruse cu adevărat. Pozele lor 
apărură pe ecran, numele lor fură recitate rar: Otis, Roper, 
McCarthy, Shue. Ultima era o femeie. 

Nişte vânători daţi dispăruţi nu era o ştire destul de 
importantă să fie întrerupte serialele de după-amiază, dar 
mai erau şi ale ştiri. Oamenii văzuseră lumini ciudate şi 
intens colorate pe cer. Doi vânători din Millinocket care 
fuseseră cu două zile în urmă în zona Kineo pretindeau că 
văzuseră un obiect de forma unui trabuc plutind deasupra 
unei zone defrişate pentru introducerea liniilor de înaltă 
tensiune. Nu era nici urmă de motor, spuseseră ei şi nu era 
nici un dispozitiv de propulsie la vedere. Pur şi simplu 
atârna la şaizeci de metri deasupra liniilor de înaltă 
tensiune, emițând un zbârnâit profund, care-ţi pătrundea în 
oase. Şi în dinţi, judecând după aparenţe. Amândoi 
vânătorii susțineau că-şi pierduseră din dinţi, deşi, atunci 
când îşi deschiseseră gurile ca să arată locurile goale din 
gingii, Robertei i se păru că şi dinţii rămaşi erau gata să le 
cadă. Vânătorii se aflaseră într-o camionetă Chevy veche şi, 


când încercaseră să se apropie să vadă mai bine aeronava, 
le murise motorul. Unul dintre ei avea un ceas alimentat de 
la baterie care funcţionase de-a-ndoaselea în următoarele 
trei ore după acest eveniment şi apoi i se oprise de-a 
binelea (ceasurile celorlalţi, cele mecanice, nu păţiseră 
nimic). Potrivit reporterului, câţiva alţi vânători şi câţiva 
localnici văzuseră şi ei obiecte zburătoare neidentificate - 
unele de forma trabucului, altele de forma mai tradiţională 
a farfuriei - în ultima săptămână sau cam aşa ceva. Jargonul 
militar, spuse reporterul, numea „bâlbe" acest fel de 
declaraţii spontane. 

Vânători dispăruţi, OZN-uri. Ştiri suculente şi, cu 
siguranţă, destul de bune să deschidă jurnalul de ştiri În 
direct la ora şase („Ştiri locale! De ultimă oră! Despre 
Oraşul vostru şi despre Statul Nostru, al Tuturor!"), dar 
acum apăruseră noi informaţii. Ştiri şi mai rele. Totuşi, nu 
erau deocamdată decât zvonuri, iar Roberta se ruga să se 
dovedească într-un final nefondate, însă erau îndeajuns de 
înfiorătoare s-o ţină în faţa televizorului deja de două ore, 
bând prea multă cafea şi devenind din ce în ce mai agitată. 

Cele mai înfiorătoare zvonuri roiau în jurul declaraţiilor 
potrivit cărora se prăbuşise ceva în pădure, nu departe de 
locul unde bărbaţii spuseseră că văzuseră aeronava în 
formă de trabuc plutind deasupra liniilor de înaltă tensiune. 
Aproape la fel de neliniştitoare erau şi zvonurile cum că o 
mare porţiune din ţinutul Aroostook, aproape trei sute de 
kilometri pătraţi aflaţi în proprietatea companiilor de hârtie 
sau a guvernului, fusese introdusă în carantină. 

Un bărbat înalt, palid şi cu ochii adânciţi în orbite le 
vorbea reporterilor de la Baza Aeriană Naţională din 
Bangor (stătea în faţa unui însemn care proclama: 
CĂMINUL MANIACILOR) şi spunea că nici unul dintre 
zvonuri nu era adevărat, dar că „o serie de declaraţii 
contradictorii" erau verificate chiar acum. Pe banderola din 
josul ecranului scria simplu ABRAHAM KURIZ. Roberta nu- 
şi dădea seama ce grad avea şi nici dacă făcea măcar parte 


din forţele armate. Era îmbrăcat într-un halat verde simplu 
cu nimic ataşat de el, în afară de un fermoar. Dacă-i era frig 
- aşa ţi-ai fi zis, văzându-l îmbrăcat doar în halat - nu lăsa 
să se vadă asta. Nu se citea nimic în ochii lui, care erau 
foarte mari şi mărginiţi în partea de sus de două sprâncene 
albe, ochi care nu-i plăcură prea mult Robertei. Ei i se 
păreau a fi ochii unui mincinos. 

— Puteţi cel puţin confirma că aeronava doborâtă nu e 
nici străină şi nici de origine... extraterestră? Întrebă un 
reporter. Avea o voce tânără. 

— ET telefonează acasă, spuse Kurtz şi râse. Se auziră 
râsete şi din partea majorităţii celorlalţi reporteri şi nimeni, 
cu excepţia Robertei, care se uită la interviu de aici, din 
apartamentul ei din West Derry Acres, nu-şi dădu seama că 
acela nu fusese deloc un răspuns. 

— Puteţi confirma că regiunea Jefferson nu se află în 
carantină? Întrebă alt reporter. 

— În acest moment, nu pot nici confirma, nici nega acest 
lucru, spuse Kurtz. Privim destul de serios această 
problemă. Banii dumneavoastră guvernamentali lucrează 
din greu astăzi, doamnelor şi domnilor. 

Porni apoi către un elicopter cu elicele învârtindu-se 
alene şi cu GNA scris pe o parte, în litere mari şi albe. 

Interviul fusese filmat la ora 9:45 dimineaţa, potrivit 
spuselor prezentatorului de la ştiri. Următoarea secvenţă - 
filmată tremurat cu o cameră mică - fusese luată dintr-o 
aeronavă Cessna închiriată de Canalul de Ştiri 9 ca să 
survoleze regiunea Jefferson. Era evident că fuseseră 
curenţi puternici de aer şi că ningea din greu, dar nu 
îndeajuns să obtureze cele două elicoptere care apăruseră 
şi flanca-seră aeronava din ambele părţi ca două libelule 
maro imense. Se desfăşurase o transmisiune radio, atât de 
bruiată încât Roberta trebui să citească transcrierea ei 
apărută în litere galbene în partea de jos a ecranului de 
televizor: „Această zonă este interzisă. Vi se ordonă să vă 


întoarceţți la punctul originar de decolare. Repet, această 
zonă este interzisă, întoarceţi-vă." 

Interzis însemna oare acelaşi lucru cu carantină? 
Roberta Cavell credea că probabil aşa era şi credea, de 
asemenea, că oameni cum era acel Kurtz pot fi ambigui 
atunci când e nevoie. Inscripţia de pe elicopterele de pe 
flancuri era perfect vizibilă: GNA. Unul dintre ele ar fi putut 
să-l aducă în nordul statului chiar pe Abraham Kurtz. 

Pilotul aeronavei Cessna: „Sub conducerea cui se 
desfăşoară această operațiune? " 

Radio: “Întoarce-te, Cessna, sau vei fi forţată să te 
întorci." 

Cessna se întorsese. Rămăsese oricum fără combustibil, 
anunţă prezentatorul de la ştiri, ca şi când asta ar fi explicat 
totul. 

De atunci, repetaseră mereu acelaşi lucru şi numiseră 
asta ţinere la curent. Corespondenţii canalelor mai mari de 
televiziune se presupunea că se aflau deja pe drum. 

Roberta se ridică să închidă televizorul - începuse să-o 
agite să se uite la el - când ţipă Duddits. Inima i se opri în 
piept, apoi porni la galop cu normă dublă, ca un cal de 
curse. Se roti pe loc, lovind măsuţa de lângă canapeaua La- 
Z-Boy, care fusese a lui Alfie şi care era acum a ei, 
răsturnându-şi ceaşca de cafea. Lichidul înmuie Ghidul TV 
înecând distribuţia serialului Clanul Soprano într-o baltă 
maronie. 

Strigătul fu urmat de un plâns cu suspine ascuţite şi 
isterice, suspinele unui copil. Dar chiar asta era chestia cu 
Duddits - acum avea peste treizeci de ani, dar avea să 
moară un copil... şi cu mult înainte să împlinească patruzeci 
de ani. 

Preţ de o clipă, tot ce putu face fu să stea locului. Într-un 
sfârşit, se puse în mişcare, dorindu-şi ca Alfie să fie alături 
de ea... sau şi mai bine, ca unul dintre băieţi să fie alături 
de ea. Nu că ar mai fi fost vreunul dintre ei încă băiat, 
desigur; numai Duddits mai era băiat; sindromul Down îl 


transformase în Peter Pan şi curând avea să moară în [ara 
Viselor. 

— Vin, Duddits! Strigă ea şi chiar asta făcea, dar se 
simţea bătrână cum se grăbea acum în josul holului către 
dormitorul din spate, cu inima lovindu-i spart coastele, cu 
artrita ciupind-o de şolduri. Pentru ea nu avea să existe nici 
o [ară a Viselor. 

— Vine, mama vine! 

Plângea şi iar plângea, ca şi când i s-ar fi frânt inima. 
Strigase prima dată când îşi dăduse seama că-i sângerează 
gingiile după ce-şi spăla dinţii, dar niciodată nu ţipase şi 
trecuseră ani întregi de când nu mai plânsese ca acum, 
genul de hohote sălbatice care-ţi pătrundeau în cap şi-ţi 
muşcau din creier. [ipa şi respira, ţipa şi respira, ţipa şi 
respira. 

— Duddits, ce s-a întâmplat? 

Roberta se năpusti în camera lui şi se uită la el cu ochii 
larg deschişi, atât de convinsă că îi pornise o hemoragie, 
încât prima dată chiar văzu sânge. Dar nu era decât 
Duddits acolo, legănându-se înainte şi înapoi în patul lui de 
spital cu apărătoare, cu obrajii uzi de lacrimi. Ochii lui erau 
la fel de verzi şi de sclipitori, dar celelalte culori pieriseră. Îi 
pierise şi părul, frumosul lui păr blond care-i amintise ei de 
tânărul Art Garfunkel. Lumina palidă de iarnă intrând pe 
fereastră se reflecta pe craniul lui, se reflecta în sticluţele 
aranjate după dimensiuni pe noptieră (pastile pentru 
infecţii, pastile pentru durere, dar nici un fel de pilule care 
să oprească ceea ce i se întâmpla sau chiar şi numai să-i 
încetinească procesul), se reflecta pe stâlpul pentru perfuzii 
din faţa mesei. 

Nu era însă nimic în neregulă, din câte îşi dădea ea 
seama. Nimic care să fie sursa expresiei aproape groteşti 
de durere de pe chipul lui. 

Se aşeză lângă el, prinse cu mâinile de capul agitat din 
care lacrimile curgeau şi-l duse la sânul ei. Chiar şi acum, 
când se agita, avea pielea rece; sângele lui obosit, 


muribund nu-i putea aduce căldura în obraji. Îşi amintea că 
citise Dracula cu mult timp în urmă, în anii de liceu, îşi 
amintea teroarea plăcută care devenea mai puţină plăcută 
o dată ce se afla în pat, cu luminile stinse, întreaga ei 
cameră umplută de umbre. Îşi amintea că se bucurase că 
nu există vampiri - doar că acum nu mai era atât de 
convinsă. Exista cel puţin un vampir şi era cu mult mai 
înspăimântător ca orice conte transilvan; numele lui nu era 
Dracula, ci leucemia şi nu exista nici un fel de ţăruş pe care 
să i-l înfigi în inimă. 

— Duddits, Duddie, iubire, ce s-a întâmplat? 

Iar el îşi strigă durerea cum stătea aşa, strâns la pieptul 
ei, făcând-o să uite complet ceea ce s-ar putea sau nu să se 
fi întâmplat în regiunea Jefferson, îngheţându-i scalpul de 
craniu şi trimiţându-i fiori pe sub piele, oripilând-o. 

— Liivăă mo! liivăă mo! O, ami, liivăă mo! 

Nu fu nevoie să-l roage să repete sau să pronunţe mai 
clar; îl ascultase întreaga viaţă şi înţelese foarte bine: 

Beaver e mort! Beaver e mort! O, mami, Beaver e mort! 


CAPITOLUL 9 - PETE ȘI BECKY 
1 


Pete rămase întins, ţipând în făgaşul astupat de zăpadă 
unde aterizase până ce nu mai putu ţipa şi atunci rămase 
doar întins pentru o vreme, încercând să se obişnuiască cu 
durerea, să ajungă la un compromis cu ea. Aceasta era însă 
durere fără compromisuri, agonie gen Blitzkrieg. Habar nu 
avusese că lumea adăpostea o asemenea durere - dacă ar fi 
intuit asta, sigur că ar fi rămas alături de femeie. Alături de 
Marcy, deşi nu aşa o chema. Aproape că știa numele ei, dar 
ce mai conta acum? El se afla în belele, nu ea, el cu durerea 
urcând dinspre genunchi în spasme răscoapte, calzi şi 
teribile. Rămase întins în drum cu punga de plastic lângă el. 
MULŢUMIM CĂ NE-AŢI ALES PE NOI! Scria. Pete se 
întinse după ea, dorind să afle dacă mai rămăsese o sticlă 
sau două nesparte înăuntru şi, când îşi mişcă piciorul, un 
fulger agonic îşi luă zborul dinspre genunchi. Le făcu pe 
celelalte să pară ciupituri. Pete ţipă din nou şi leşină. 


2 


Când îşi reveni, nu ştiu să estimeze cât timp fusese 
inconştient - intensitatea luminii sugera că nu trecuse mult, 
dar picioarele îi amorţiseră şi nici mâinile nu mai aveau 
mult să ajungă acolo, în ciuda mănuşilor. 

Pete stătea întins aproape pe-o rână, punga cu bere se 
afla lângă el într-o băltoacă mocirloasă de culoarea 
chihlimbarului. Durerea din genunchi se retrăsese puţin - 
probabil că şi aceasta amorţea - şi descoperi că poate gândi 
din nou. Asta era bine, fiindcă intrase într-o hazna a dracu' 
de urât mirositoare. Trebuia să se întoarcă la adăpost şi la 
foc şi trebuia să se descurce singur. Dacă rămânea acolo şi-l 
aştepta pe Henry şi snowmobile-ul, avea şanse mari să se 
transforme într-o îngheţată Petesicle pe băț până la venirea 


lui - o îngheţată Pete cu o pungă plină cu sticle de bere 
sparte lângă el, mulţumim că ne-ai ales pe noi, alcoolic 
împuţit, mulţumim mult. Şi mai trebuia să se gândească şi 
la femeie. Şi ea ar putea muri şi asta numai pentru că Pete 
Moore avusese nevoie urgentă de malul lui. 

Se uită la pungă cu dispreţ. Nu o putea arunca în pădure; 
nu putea risca să-şi trezească la viaţă genunchiul. Aşa că o 
acoperi cu zăpadă, ca un câine care-şi acoperă 
excrementul, apoi începu să se târască. 

Se părea că genunchiul nu era, totuşi, amorţit. Pete se 
târi pe coate şi împinse cu piciorul sănătos, cu dinţii 
încleştaţi, părul atârnându-i în ochi. Nu se mai vedeau 
animale acum; fuga lor se oprise şi numai el rămăsese în 
cursă - se auzea doar sunetul luctuos al respirației sale şi 
gemetele înăbuşite de durere de fiecare dată când îşi lovea 
genunchiul. Simţea transpiraţia curgându-i pe braţe şi pe 
spate, dar picioarele îi erau încă amorţite, la fel şi mâinile. 

Poate că s-ar fi dat bătut, dar, pe la jumătatea porțiunii de 
drum drept de după deal, observă focul pe care-l făcuse 
împreună cu Henry. Se micşorase considerabil, dar încă era 
acolo. Pete începu să se târască spre el şi, de fiecare dată 
când îşi lovea genunchiul şi fulgerele agonice iradiau, 
încerca să le proiecteze în strălucirea portocalie a focului. 
Voia să ajungă acolo. Îl durea îngrozitor orice mişcare, dar 
oh, cât de mult îşi dorea să ajungă la foc. Nu voia să moară 
îngheţat sub zăpadă. 

— O să reuşesc, Becky, murmură el. O să reuşesc, Becky. 
Îi pronunţă numele de vreo şase ori până să se audă 
rostindu-l. 

Apropiindu-se de foc, se opri să se uite la ceas şi se 
încruntă. Spunea că era unsprezece şi patruzeci de minute, 
sau pe-acolo, iar asta era o nebunie - îşi amintea că-l 
verificase înainte să plece înapoi spre Scout şi atunci 
spusese că era doisprezece şi douăzeci de minute. O privire 
mai prelungă asupra ceasului dădu în vileag sursa 
confuziei. Acele lui mergeau în spate, minutarul învârtindu- 


se înapoi în salturi neregulate, spasmodice. Privi aceasta 
fără prea mare surprindere. Capacitatea lui de-a 
recunoaşte drept ciudăţenie un lucru atât de vădit ciudat ca 
acesta îl părăsise. Nici măcar piciorul nu mai era principala 
sa grijă. Îi era foarte frig şi corpul îi era străbătut de un 
tremur puternic cum îşi croia aşa drumul, cu coatele şi cum 
împingea cu piciorul sănătos, care-i obosea repede, 
parcurgând ultimii treizeci şi cinci de metri spre focul 
muribund. 

Femeia nu se mai afla pe prelată. Stătea acum în spatele 
focului, ca şi când s-ar fi târât spre lemnele rămase şi s-ar fi 
prăbuşit. 

— Bună, iubire, am ajuns acasă, gâfâi el. Am avut un pic 
de furcă cu genunchiul, dar acum m-am întors. Oricum, 
Becky, tu eşti de vină pentru genunchi, aşa că nu te plânge, 
bine? Becky, ăsta-i numele tău? 

Poate, dar femeia nu răspunse nimic. Rămase acolo 
întinsă, holbându-se la el. Încă nu-i putea vedea decât un 
singur ochi, deşi nu era sigur dacă era acelaşi sau celălalt. 
Acum nu mai părea la fel de înfiorător, dar poate asta era 
pentru că acum el avea alte lucruri de care să-şi facă griji. 
Cum ar fi focul. Se stingea, dar exista un strat bun de 
cărbuni. Pete credea că ajunsese la timp. Trebuia să pună 
nişte lemne peste dulceaţa asta, s-o încingă bine şi-apoi să 
se întindă alături de puicuţa lui Becky (dar undeva unde 
vântul să sufle curat, te rog, Doamne - pocnitoarele alea 
puţeau râu). Să-l aştepte pe Henry să apară. N-ar fi fost 
prima dată când îi scotea Henry boaşele din foc. 

Pete se târi spre femeie şi spre stiva mică de lemne din 
spatele ei şi, pe măsură ce se apropia - destul de mult să 
simtă iarăşi mirosul acela chimic, eteric - înţelese de ce nu-l 
mai deranja privirea ei fixă. Acea privire înfiorătoare de 
şacal dispăruse din ochiul ei. Dispăruse totul din ochiul ei. 
Se târâse până la jumătatea drumului dincolo de foc şi 
murise. Crusta de zăpadă din jurul taliei şi şoldurilor ei se 
înroşise. 


Pete se opri o clipă sprijinit în braţele care-l dureau şi o 
scrută cu privirea, dar interesul suscitat de ea, fie ea vie 
sau moartă, nu fu mai lung ca interesul trecător pe care-l 
simţise când îi întorsese spatele şi plecase după bere. Nu 
voia decât să pună nişte lemne pe foc şi să se încălzească. 
Va analiza situaţia femeii mai târziu. Luna viitoare, probabil, 
când va şedea în propria lui sufragerie cu genunchiul prins 
în ghips şi când va ţine o ceaşcă cu cafea fierbinte în mână. 

Ajunse într-un sfârşit la lemne. Mai rămăseseră doar 
patru bucăţi, dar erau nişte bucăţi mari. Henry s-ar putea 
să se întoarcă până ce vor arde complet, iar atunci Henry 
va culege mai multe înainte să caute mai departe ajutor. 
Bunul şi bătrânul Henry. Încă purta ochelari de tocilar cu 
rame de corn, chiar şi în vremurile acestea în care existau 
lentile de contact şi operaţii cu laser, însă pe el te puteai 
bizui. 

Gândul lui Pete încercă să se întoarcă la Scout, cum se 
târâse în maşină şi simţise mirosul parfumului pe care 
Henry, de fapt, nu-l folosise, dar nu-i dădu voie. Haide să nu 
mergem până acolo, cum spuneau copiii. Ca şi când 
amintirea ar fi o destinaţie. Gata cu parfumul-fantomă, gata 
cu amintirile despre Duddits. Gata cu nu joci, gata cu nu 
câştigi. Se săturase deja de acest meniu. 

Aruncă lemnele în foc creangă cu creangă, proiectându- 
le razant, crispându-se la durerea din genunchi, dar 
plăcându-i cum se ridicau  scânteile într-un nor, 
învârtoşindu-se înainte să se stingă sub acoperişul din tablă 
galvanizată prăbuşit al adăpostului, asemenea unor licurici 
înnebuniţi. 

Henry se va întoarce curând. De acest lucru se agăța. 
Trebuia doar să se uite la focul arzând furios şi să ţină bine 
de acest gând. 

Nu, nu va veni. Fiindcă lucrurile s-au împuţit la Bivuac. 
Ceva legat de... 

— Rick, spuse el, privind flăcările gustând lemnul 
proaspăt; în curând se vor hrăni cu el şi se va înălța. 


Îşi dădu jos mănuşile folosindu-se de dinţi şi-şi ţinu 
mâinile deasupra căldurii focului. Tăietura din podul palmei 
drepte, acolo unde-l rănise sticla aceea spartă, era lungă şi 
adâncă. Avea să-i lase o cicatrice. Şi ce dacă? Ce mai conta 
o cicatrice sau două între prieteni? Iar ei erau prieteni, nu-i 
aşa? Sigur. Bătrâna Gaşcă din strada Kansas, Piraţii 
Purpurii cu săbii din plastic şi pistoale-laser gen Star Wars 
alimentate de la baterii. Făcuseră odată ceva eroic - o 
făcuseră de două ori, dacă puneai la socoteală şi fetiţa 
Rinkenhauer. Atunci le apăruseră până şi fotografiile în ziar 
şi ce dacă rămăsese cu câteva cicatrice? Şi ce dacă odată 
poate - numai poate - aproape omorâseră un băiat? 
Fiindcă, dacă trăise vreodată un tip care merita să moară... 

Dar nu avea să meargă nici într-acolo. În nici un caz, 
iubito. 

Vedea, totuşi, linia. Că-i plăcea sau nu, vedea linia, o 
vedea mai limpede decât o văzuse ani la rând. Îl vedea în 
special pe Beaver... şi-l şi auzea. Chiar în miezul minţii sale. 

Jonesy? Eşti acolo, omule? 

— Nu te ridica, Beav, spuse Pete, privind flăcările 
pâlpâind şi înălțându-se. Focul era fierbinte acum, îl lovea 
peste faţă cu căldura lui, îl adormea. Stai exact unde eşti. 
Stai... ştii tu, stai doar cuminte pe curul tău. 

Ce însemnau de fapt toate acestea? Ce-i toată jobba- 
nobba asta? Cum spusese chiar Beav uneori când erau 
copii, o frază fără absolut nici un înţeles, dar care-i dădea 
totuşi pe spate. Pete simţi că ar putea afla răspunsul dacă 
ar dori; linia era atât de strălucitoare... Văzu pentru scurtă 
vreme dale albastre, o perdea de duş translucidă, o căciulă 
portocaliu-aprins - căciula lui Rick, căciula lui McCar-thy, 
căciula bunului domn lată-Eu-Stau-la-Uşă-şi-Bat - şi simţi că 
poate afla tot restul dacă voia. Nu ştia dacă acesta era 
viitorul, trecutul sau dacă era ceea ce se petrecea chiar în 
acel moment, dar putea afla totul dacă dorea, dacă ar fi... 

— Nu vreau, spuse şi dădu toată tărăşenia la o parte. 


Mai rămăseseră câteva beţişoare şi rămurele pe jos. Pete 
le aruncă în foc, apoi se uită la femeie. Ochiul ei deschis nu 
mai ascundea nici o ameninţare acum. Era prăfos, aşa cum 
şi ochiul unei căprioare devenea prăfos după ce o împuşcai. 
Tot acel sânge din jurul ei... presupunea că suferise o 
hemoragie. I se spărsese ceva înăuntru. A dracu' de urâtă 
treabă. Credea că probabil ea ştiuse ce o aştepta şi se 
aşezase în mijlocul drumului ca să fie sigură că va fi văzută 
dacă trecea cineva pe acolo. Cineva trecuse, dar iată cum 
evoluaseră lucrurile!  Sărmana nenorocită. Sărmana 
nenorocită ghinionistă. 

Pete se întoarse spre stânga, se întoarse încet, până ce 
reuşi să prindă prelata cu un băț, apoi începu să se mişte 
înainte din nou. Prelata fusese sania ei artizanală; acum 
putea fi giulgiul ei artizanal. 

— Îmi pare rău, spuse. Becky sau care-o fi numele tău, 
îmi pare rău cu adevărat. Dar nu ţi-aş fi fost de nici un 
ajutor dacă aş fi rămas, aşa să ştii; nu sunt doctor, sunt un 
împuţit de vânzător de maşini. lar tu erai... 

distrusă încă de la început, vru să încheie, dar 
cuvintele i se uscară în gât când văzu partea din spate a 
femeii. Acea parte nu fusese vizibilă până ce nu se apropie 
de ea, fiindcă murise cu faţa înspre foc. Turul pantalonilor 
de blugi era explodat, ca şi când se săturase să se băşească 
fum şi trecuse la dinamită. Fâşii rupte de material fluturau 
în bătaia vântului. Fluturând, de asemenea, erau şi bucăţi 
din hainele pe care le purtase pe dedesubt, cel puţin două 
perechi de izmene - una din bumbac gros şi alb, cealaltă 
din mătase roz. Ceva creştea atât pe picioarele blugilor, cât 
şi pe spatele canadienei. Semăna cu mucegaiul sau cu un 
soi de fungi. Roşii-aurii, sau poate că asta era doar reflecţia 
luminii focului. 

Ceva ieşise din interiorul ei. Ceva... 

Da. Ceva. Şi se uită la mine chiar acum. 

Pete se uită printre copaci. Nimic. Exodul animalelor se 
încheiase. Era singur. 


Doar că nu sunt. 

Nu, nu era. Era ceva acolo afară, ceva ce nu se descurca 
prea bine în frig, ceva ce prefera locurile călduroase şi 
umede. Numai că... 

Numai că a crescut prea mare. Şi a rămas fără mâncare. 

— Eşti acolo? 

Pete crezu că, strigând aşa în gura mare, se va simţi 
ridicol, dar nu se simţi. Nu se simţi decât mai înspăimântat 
ca niciodată. 

Ochii i se blocară pe urmele subţiri ale chestiei aceleia 
igrasioase. Se depărta de Becky - mda, era o Becky, sigur 
că da, atât de Becky cât poate fi o Becky - şi dispărea după 
colţul adăpostului. O clipă mai târziu, Pete auzi un sunet 
solzos şi scârţâit când ceva se căţără pe acoperişul de tablă 
galvanizată. Îşi dădu capul pe spate, urmărind sunetul cu 
privirea. 

— Pleacă, şopti el. Pleacă şi lasă-mă-n pace. Sunt... sunt 
distrus. 

Se auzi o altă alunecare scurtă când vietatea se mişcă 
mai departe pe acoperiş. Da, era distrus. Din nefericire, 
era, de asemenea şi hrană. Vietatea de deasupra lui şerpui 
încă o dată. Pete nu credea că va aştepta mult, poate că nu 
putea aştepta prea mult, nu acolo sus unde era; ar ajunge 
ca un geckoi1*%. băgat în frigider. Ce avea de gând să facă 
era să-i sară în cap. Acum, Pete îşi dădu seama de un lucru 
îngrozitor: se fixase atât de mult pe bere, că uitase de 
nenorocitele de arme. 

Primul lui impuls fu cel de-a se târi mai adânc în adăpost, 
dar asta ar fi fost o greşeală, ca şi când te-ai adăposti pe o 
alee înfundată. În schimb, prinse de capătul ieşit din vatră 
al unuia dintre lemnele pe care tocmai le pusese pe foc. Nu- 
| scoase de acolo, nu încă, îl strânse doar degajat în pumn. 
Celălalt capăt ardea vioi. 

— Haide, spuse către acoperişul de tablă. Îţi place să fie 
cald? Am ceva cald pentru tine. Vino şi ia-l. Miam-futu-i- 
miam. 


Nimic. Nu dinspre acoperiş, în orice caz. Se auzi un fluf 
slab când căzu zăpada de pe crengile de jos ale unuia 
dintre pinii din spatele lui. Mâna lui Pete se strânse cu 
putere pe torţa artizanală, ridicând-o pe jumătate din foc. 
Apoi o lăsă la loc într-un vârtej mic de scântei. 

— Haide, futangiule. Sunt fierbinte, sunt apetisant şi te 
aştept. 

Nimic. Vietatea era încă pe acoperiş. Nu va putea aştepta 
mult timp, era sigur de asta. Va cobori curând. 


3 


Timpul trecu. Pete nu era sigur cât de mult; ceasul i se 
oprise de tot. Uneori, gândurile păreau să i se intensifice, 
aşa cum i se întâmpla atunci când el şi cu ceilalţi prieteni 
stăteau cu Duddits (deşi, pe măsură ce ei creşteau, iar 
Duddits rămânea acelaşi, acest lucru se petrecuse tot mai 
rar - ca şi când minţile şi corpurile lor în schimbare 
pierduseră abilitatea de-a capta ciudatele semnale ale lui 
Duddits). Acum i se întâmpla la fel ca atunci, dar nu exact 
ca atunci. Era, poate, ceva nou. Ceva ce avea, poate, 
legătură cu luminile din cer. Ştia că Beaver murise şi că, 
probabil, ceva cumplit i se întâmplase lui Jonesy, ce însă, 
asta nu ştia. 

Orice s-ar fi întâmplat la Bivuac, Pete credea că şi Henry 
ştia despre asta, chiar dacă nu foarte clar; Henry era 
cufundat adânc în propriile lui gânduri şi-şi spunea Banbury 
Cross, Banbury Cross, căâlăresc un bidiviu spre Banbury 
Cross. 

Băţul ardea repede, flacăra se apropia de mâna lui şi 
Pete se întreba ce va face dacă va arde prea mult ca să-l 
mai poată folosi şi dacă vietatea de pe acoperiş va putea, 
totuşi, aştepta mai mult. Atunci îl lovi un alt gând, un gând 
clar ca lumina zilei şi roşu ca panica. Îi umplu mintea şi el 
începu să-l strige cu voce tare, acoperind sunetul scos de 
vietatea de pe acoperiş când alunecă în jos pe tabla zincată. 


— Vă rugăm, nu ne faceţi vreun rău! Ne nous blessez 
pas/!20) 

Dar o vor face, o vor face, fiindcă... ce? 

Fiindcă acum nu e vorba de extratereştii mici şi 
neajutoraţi, aşteptând să le dea cineva o cartelă telefonică 
de Noua Anglie ca să sune acasă, acum sunt o boală. Sunt 
un cancer lăudat fie lisus, iar noi, băieţii mei, suntem O 
enormă injecție radioactivă în procesul chimioterapeutic. 
Mă auziți, băieţii mei? 

Pete nu ştia dacă ei, băieţii cărora le vorbise vocea, 
auziseră, dar el o auzise. Veneau, băieţii veneau, Piraţii 
Purpurii veneau şi nici toate rugăminţile din lume nu-i 
puteau opri s-o facă. Şi, totuşi, ei se rugau, iar Pete se ruga 
alături de ei. 

— Vă rugăm, nu ne faceţi vreun rău! S'il vous plait! Ne 
nous blessez pas! Ne nous faites pas mal, nous sommes 
sans defense!:2. Acum lăcrima. Vă rugăm! Pentru numele 
lui Dumnezeu, suntem neajutoraţi! 

Văzu în minte mâna, excrementul de căţel, băiatul 
plângând aproape gol. Şi, în tot acest timp, vietatea de pe 
acoperiş aluneca, muribundă, dar nu neputincioasă; idioată, 
dar nu complet idioată; se strecura în spatele lui Pete în 
vreme ce el striga, în vreme ce el stătea întins pe-o rână 
alături de femeia moartă, ascultând cum începea un măcel 
apocaliptic. 

Cancer, spusese bărbatul cu sprâncene albe. 

— Vă rugăm! Strigă el. Vă rugăm, suntem neajutoraţi! 

Însă, fie asta minciună sau adevăr, era deja prea târziu. 


4 


Snowmobile-ul trecu de locul unde se ascundea Henry 
fără să încetinească, iar acum zgomotul motorului se 
îndepărta către vest. Putea să iasă, pericolul trecuse, dar 
Henry nu ieşi. Forma de viaţă inteligentă care-l răpise pe 
Jonesy nu-l simţise, fie pentru că era distrasă de alte 


lucruri, fie pentru că Jonesy reuşise cumva - putea fi cumva 
încă... 

Dar, nu. Gândul că mai putea exista oricât din Jonesy în 
interiorul acelui nor teribil era o iluzie. 

Acum că fiinţa plecase - se îndepărtase, cel puţin - 
apărură vocile. Îi umplură lui Henry capul, aducându-l în 
pragul nebuniei cu tânguielile lor, aşa cum plânsetul lui 
Duddits îl adusese întotdeauna în pragul nebuniei, asta cel 
puţin până ce pubertatea pusese capac la tot. Una dintre 
voci îi aparţinea unui bărbat care vorbea ceva despre un 
fungus 

(moare repede dacă nu se stabileşte într-o gazdă vie) 

Şi apoi despre o cartelă telefonică de Noua Anglie şi 
despre... chimioterapie? Da, o enormă injecție radioactivă. 
Henry credea că era vocea unui lunatic. Tratase destui din- 
aceştia ca să-i recunoască uşor, Dumnezeu îi era martor. 

Celelalte erau vocile care-l făcuseră să se îndoiască de 
sănătatea sa mintală. Nu recunoştea decât unele dintre ele: 
Walter Cronkite, Bugs Bunny, Jack Webb, Jimmy Carter, o 
femeie care el credea că e Margaret Thatcher. Uneori, 
vocile vorbeau în engleză, alteori în franceză. 

— Il n'y a pas d'infection ici!22, spuse Henry, apoi începu 
să lăcrimeze. Fu uimit şi bucuros să descopere că mai avea 
lacrimi în suflet, suflet din care el credea că au ieşit toate 
lacrimile şi toate râsetele - adevăratele râsete. Lacrimi de 
oroare, lacrimi de milă, lacrimi care pătrundeau prin 
pământul tare al orgoliului şi care spărgeau stânca 
învelitoare. 

— Nu există nici o infecţie aici, vă rugăm, o, Dumnezeule, 
opriți-vă, n-o faceţi, n-o faceţi, nous sommes sans deferne, 
NOUS SOMMES SANS... 

Apoi începu în vest tunetul umanităţii şi Henry îşi puse 
mâinile peste urechi, crezând că ţipetele şi durerea 
dinăuntrul lui îl vor sfâşia. Bastarzii îi... 


5 


Bastarzii îi măcelăreau. 

Pete şedea lângă foc, fără să conştientizeze urletele de 
durere ale genunchiului, fără să-şi dea seama că acum ţinea 
chiar lângă tâmplă creanga scoasă din foc. [ipetele din 
mintea lui nu aveau puterea de-a acoperi rafalele 
mitralierelor venind dinspre vest, rafale de mitraliere mari, 
de calibru 50. Ţipetele începură acum - vă rugăm, nu ne 
faceţi vreun rău, suntem neajutoraţi, nu există nici o 
infecţie - să se transforme în panică; nu dădeau nici un rod, 
nimic nu putea da roade, afacerea se perfectase. 

Pete observă cu coada ochiului o mişcare şi se întoarse 
chiar atunci când vietatea care se aflase pe acoperiş sări 
asupra lui. Văzu pentru scurtă vreme imaginea înceţoşată a 
unui corp zvelt ca de nevăstuică ce părea a fi pus în mişcare 
de o coadă musculoasă şi nu de picioare, apoi dinţii vietăţii i 
se înfipseră în gleznă. [ipă strident şi-şi trase piciorul 
sănătos atât de puternic în sus, încât aproape că se lovi în 
barbă cu genunchiul. Vietatea rămase prinsă de gleznă, 
prinsă acolo ca o lipitoare. Acestea erau vietăţile care 
cereau îndurare? Să le ia dracu, dacă astea erau. Să le ia 
dracu! 

Se întinse spre ea cu mâna dreaptă, cea la care se tăiase 
în sticla de Bud, fără să-şi dea seama ce face; torţa o ţinea 
în continuare de-o parte a capului său cu mâna teafără. 
Puse mâna pe ceva care-i păru a fi jeleu rece acoperit cu 
blană. Vietatea îi lăsă glezna imediat, iar Pete observă doar 
pentru o secundă acei ochi negri lipsiţi de expresivitate - 
ochii unui rechin, ochii unui vultur - înainte ca vietatea să-şi 
înfigă mulţimea de dinţi în mâna sa încleştată, deschizându- 
i-o larg chiar de-a lungul vechii tăieturi. 

Durerea fu agonică, de sfârşit de lume. Capul vietăţii - 
dacă avea aşa ceva - era îngropat în mâna lui, rupându-i şi 
sfâşiindu-i carnea, săpând mai adânc. Sângele zbură în 
valuri clipocitoare când Pete încercă să scape de ea 
scuturându-şi mâna, stropind cu sânge zăpada şi prelata 
prăfuită cu rumeguş şi canadiana femeii moarte. Picături 


căzură şi în foc şi sfârâiră asemenea grăsimii într-o tigaie 
încinsă. Vietatea scotea acum un sunet atroce, asemenea 
ciripitului. Coada ei, la fel de groasă ca trupul unui tipar de 
Moray, se încolăci în jurul braţului agitat al lui Pete. 

Pete nu luă conştient nici o hotărâre să se folosească de 
torţă, fiindcă uitase că o mai ţine în mână; singurul lui gând 
fu să arunce vietatea aceea îngrozitoare şi muşcătoare de 
pe braţul lui drept folosindu-se de cel stâng. La început, 
când vietatea se aprinse şi flăcările începură să pâlpâie pe 
ea, arzând la fel de puternic şi cu flăcări la fel de mari ca şi 
când ar fi fost o bucată de ziar, Pete nu înţelese ce se 
petrecea. Apoi ţipă, jumătate din cauza noii dureri şi 
jumătate din cauza reuşitei. Se ridică din-tr-o mişcare în 
picioare - pentru moment, cel puţin, nu-l duru deloc 
genunchiul umflat - şi-şi avântă braţul drept spre unul 
dintre stâlpii de susţinere ai adăpostului, rotindu-se pe 
călcâie. Se auzi un pocnet şi ciripitul fu înlocuit de un guiţat 
înfundat. Pentru un moment nesfârşit, măciulia cu dinţi 
înfiptă în mâna lui fora mai adânc ca până atunci. Apoi 
strânsoarea slăbi şi creatura arzând în flăcări căzu, 
aterizând pe pământul îngheţat. Pete o călcă în picioare, o 
simţi zvârcolindu-i-se sub călcâi şi fu umplut pentru o clipă 
de sentimentul pur şi sălbatic al victoriei, apoi genunchiul 
supraîncărcat cedă şi piciorul i se îndoi în afară, cu 
tendoanele rupte. 

Căzu cu greutate pe o parte, faţă în faţă cu fostul pasager 
clandestin criminal al lui Becky, neobservând că adăpostul 
începuse să se schimbe, stâlpul pe care-l lovise cu braţul 
îndoindu-se încet înspre afară. Preţ de o secundă, 
rudimentul de faţă al vietăţii-nevăstuică se află la cinci 
centimetri de faţa lui Pete. Corpul ei cuprins de flăcări se 
lovi de geaca lui. Ochii ei negri fierbeau. Nu avea ceva atât 
de sofisticat cum ar fi o gură, dar, când umflătura din 
capătul corpului se desfăcu în două, scoțând la iveală dinţii, 
Pete ţipă către ea - "Nu! Nu! Nu!" - şi aruncă vietatea în 


foc, unde ea începu să se zvârcolească şi să scoată ţiuitul 
acela frenetic de maimuţă. 

Piciorul stâng i se balansa într-un arc scurt când împinse 
vietatea mai adânc în foc. Carâmbul cizmei lovi stâlpul 
înclinat, care tocmai se hotărâse să mai ţină adăpostul în 
picioare pentru încă puţin timp. Aceasta fu picătura care 
umplu paharul şi stâlpul se rupse, prăbuşind jumătate din 
acoperişul de tablă. O secundă sau două mai târziu, se 
rupse şi celălalt stâlp. Restul acoperişului se prăbuşi 
deasupra focului, ridicând în aer un jet învârtejit de scântei. 

Preţ de o clipă nu se mai întâmplă nimic. Apoi, stratul 
subţire de tablă ruginită începu să se ridice şi să coboare, 
ca şi când ar fi respirat. O clipă mai târziu, Pete se târi afară 
de sub el. Ochii îi sticleau. Pielea îi era păstoasă din cauza 
şocului. Manşeta mânecii drepte îi luase foc. Se uită fix la ea 
pentru o clipă, cu picioarele încă îngropate de la genunchi 
în jos sub acoperişul prăbuşit, apoi îşi ridică braţul în faţa 
buzelor, trase adânc aer în piept şi stinse flăcările ca şi când 
ar fi stins o lumânare enormă de aniversare. 

Venind dinspre est, se auzea zumzetul motorului unui 
snowmobile. Era Jonesy... sau ce-o mai fi rămas din el. 
Norul. Pete nu credea că-i va arăta deloc îndurare. 
Indurarea nu era astăzi de găsit în regiunea Jefferson. Ar 
trebui să se ascundă. Dar vocea care-l sfătuia să facă asta 
era îndepărtată, neimportantă. Un lucru era, totuşi, bun: 
avea o bănuială că tocmai se lăsase de băut. 

Îşi ridică mâna dreaptă schilodită în faţa ochilor. îi 
dispăruse un deget; coborâse probabil pe esofagul vietăţii 
ăleia. Alte două atârnau leşinate, cu tendoanele tăiate. Văzu 
chestia aceea roşu-aurie crescând deja de-a lungul celor 
mai adânci tăieturi - cele făcute de monstru şi cele pe care 
şi le făcuse singur târându-se în Scout după bere. Din 
pricina acelei chestii care se hrănea cu carnea şi cu sângele 
lui, avea o senzaţie ca de ceva spumos care-l invada. 

Pete simţi imediat că nu va muri curând. 


Rafalele mitralierelor venind dinspre vest se opriseră, 
dar nu se încheiaseră lucrurile acolo, nici pe departe. Şi, ca 
şi când acest gând ar fi chemat-o, o explozie imensă zgudui 
ziua, acoperind complet zumzetul de viespe al snowmobile- 
ului şi toate celelalte sunete. 'Ioate, cu excepţia fâsâitului 
neobosit din braţul lui, adică. În interiorul braţului lui, 
spurcăciunea se ospăta din el aşa cum se ospătase cancerul 
care-l omorâse pe tatăl său din stomacul şi plămânii lui. 

Pete îşi trecu limba peste dinţi şi simţi locurile goale acolo 
unde câţiva dintre ei căzuseră. 

Închise ochii şi aşteptă. 


Partea a-ll-a 
OMULEŢII CENUȘII 


O fantomă din subconştientul colectiv iese 

Să mă-nhaţe: Geme pentru o a doua naştere! 
Umbra ce-n spate-mi stă nu mi-e prieten; 
Mâna de pe-al meu umăr în corn e-n prefacere 
Theodore Roethke 


CAPITOLUL 10 - KURIZ ȘI UNDERHILI 
1 


Singura aşezare umană din zona de operaţiuni era un 
magazinaş unde se vindea bere şi echipament pentru 
vânătoare numit Magazinul Sătesc al lui  Gosselin. 
Curăţătorii lui Kurtz începură să sosească la scurtă vreme 
după ce zăpada prinse să cadă. Până când însuşi Kurtz să 
ajungă acolo, la zece treizeci, forţele de întărire începură şi 
ele să sosească. Preluau controlul asupra situaţiei. 

Magazinul fusese desemnat Blue Base!'25*. Şura, grajdul 
alăturat (o dărâmătură, care încă se ţinea în picioare) şi 
ţarcul pentru animale fuseseră desemnate Blue Holding'2:.. 
Primele persoane reţinute fuseseră deja depozitate acolo. 

Archie  Perlmutter, noul aide-de-camp al lui Kurtz 
(vechiul, Calvert, murise de infarct cu mai puţin de două 
săptămâni în urmă - a dracu' de proastă sincronizare), avea 
o listă pe care se aflau scrise douăsprezece nume. 
Perlmutter venise echipat atât cu un computer laptop, cât şi 
cu un Palm-Piloti2%*, ca să descopere că aparatura 
electronică era pentru moment DDOPR în regiunea 
Jefferson: distrus dincolo de orice putere de recunoaştere. 
Primele două nume de pe lista lui erau ale soţilor Gosselin: 
al bătrânului care ţinea magazinul şi al soţiei sale. 

— Mai sunt alţii pe drum, spuse Perlmutter. Kurtz aruncă 
o privire rapidă asupra listei lui 

Pearly, după care i-o înmână înapoi. Vehicule mari de 
vacanţă erau parcate în spatele lor; minirulote erau 
ancorate şi echilibrate; stâlpii de iluminat erau ridicaţi în 
picioare. La venirea nopţii, locul acesta avea să fie la fel de 
bine luminat ca stadionul Yankee în timpul Campionatului 
Mondial de Fotbal. 

— Ne-au scăpat doi indivizi cu atât, spuse Perlmutter şi 
ridică mâna dreaptă cu degetul mare şi arătătorul la 


distanţă de o jumătate de centimetru unul de celălalt. Au 
venit pentru provizii. Bere şi carne pentru hot doguri, în 
special. Chipul lui Perlmutter era palid, dar în fiecare obraz 
îi înflorea câte un trandafir portocaliu. Trebui să ridice 
vocea ca să fie auzit peste zgomotele din ce în ce mai 
puternice. Elicopterele soseau câte două odată şi aterizau 
pe drumeagul care dădea într-un sfârşit în şoseaua 
interstatală 95, de unde puteai merge spre nord către un 
orăşel plictisitor (Presque Isle) sau spre sud către o serie de 
alte orăşele plictisitoare (Bangor şi Derry, pentru început). 
Elicopterele funcționau bine, atâta timp cât piloţii nu 
trebuiau să se folosească de sofisticatul echipament de 
navigare de la bord, care era şi el DDOPR. 

— Indivizii ăia au mers înapoi sau au ieşit din zonă? 
Întrebă Kurtz. 

— Au mers înapoi, spuse Perlmutter. Nu se putea 
convinge să se uite în ochii lui Kurtz; se uita oriunde 
altundeva, numai acolo nu. Există un drum forestier, 
Gosselin zice că se cheamă Deep Cut Road. Nu se găseşte 
pe nici o hartă standard, dar eu am o hartă topografică a 
fabricii de hârtie Diamond International care arată o... 

— Ajunge atât. Fie vor ieşi din nou, fie vor rămâne 
înăuntru. Oricum ar fi, e bine. 

Şi mai multe elicoptere, unele debarcându-şi mitralierele 
de calibru 50, acum că se aflau departe de privirile 
nedorite. Operaţiunea aceasta putea căpăta o amploare la 
fel de mare ca Furtună în Deşert. Poate chiar mai mare. 

— Înţelegi termenii misiunii tale aici, Pearly, nu-i aşa? 

Perlmutter îi înţelegea foarte bine. Era nou venit, voia să 
facă o impresie bună, aproape că sărea în sus de bucurie. 
Asemenea unui cocker spaniei care miroase mâncarea de 
prânz, gândi Kurtz. Şi le făcea pe toate acestea fără să-l 
privească pe Kurtz în ochi. 

— Domnule, misiunea mea e de natură triunică. Triunică, 
gândi Kurtz. Triunică, ce zici de asta? 


— Trebuie a, să interceptez, b, să pun persoanele 
interceptate la dispoziţia personalului medical şi c, să 
recepţionez şi să transmit mai departe ordinele, în ordinea 
priorităţii lor. 

— Exact. Asta-i... 

— Dar, domnule, îmi cer scuze, să trăiţi, dar nu avem încă 
nici un doctor aici, avem doar câţiva sanitari şi... 

— Taci, spuse Kurtz. Nu vorbi prea tare, dar vreo şase 
bărbaţi îmbrăcaţi în halate verzi fără semne distinctive 
(purtau cu toţii halate verzi fără semne distinctive, inclusiv 
Kurtz) încetiniră pasul o clipă când trecură în fugă pe lângă 
ei, ducând grăbiţi la îndeplinire diversele lor atribuţii. Se 
uitară spre locul în care se aflau Kurtz şi Perlmutter, apoi îşi 
continuară drumul. Fugind şi mai repede. Cât despre 
Perlmutter, lui îi dispărură imediat trandafirii din obraji. 
Făcu un pas în spate, mărind distanţa dintre el şi Kurtz cu 
încă o jumătate de metru. 

— Dacă mă mai întrerupi o dată, Pearly, o să-ţi dau una 
de-o să cazi pe jos. Dacă mă întrerupi şi o a doua oară, o să 
te bag în spital. Mă înţelegi? 

Cu un efort vădit istovitor, Perlmutter îşi ridică ochii spre 
chipul lui Kurtz. Spre ochii lui Kurtz. Bătu din călcâie într- 
un salut atât de rigid că aproape scoase scântei. 

— Da, domnule, să trăiţi! 

— Poţi renunţa şi la asta, doar ştii bine. 

Iar când ochii lui Perlmutter începură să coboare: 

— Uită-te la mine când îţi vorbesc, băieţaş. 

Fără tragere de inimă, Perlmutter se conformă. Tenul lui 
era acum pământiu. Deşi elicopterele aliniate de-a lungul 
drumului scoteau o cacofonie de sunete, unde se aflau ei 
părea a fi ciudat de linişte, ca şi când Kurtz ar fi fost însoţit 
pretutindeni de propriile lui principii sonore. Perlmutter era 
sigur că se uitau cu toţii la ei şi că-şi dădeau seama cu toţii 
cât era el de înspăimântat. O parte din aceste impresii se 
datora ochilor noului său şef - absenței cataclismice din 
acei ochi, ca şi când n-ar fi existat pic de creier în spatele 


lor. Perlmutter auzise de privirea fixă de o mie de metri, dar 
privirea lui Kurtz părea să străbată un milion de metri, un 
milion de ani lumină, poate. 

Totuşi, Perlmutter îi susţinu cumva privirea lui Kurtz. Se 
uită în absenţa lor. Nu pornise deloc cu dreptul. Era 
important - era imperativ - să oprească alunecarea de 
zăpadă înainte să se transforme într-o avalanşă. 

— Aşa, aşa-i bine. E mai bine, în orice caz. Vocea lui Kurtz 
era scăzută, dar Perlmutter nu întâmpina probleme s-o 
audă, în ciuda vocalizelor suprapuse ale elicopterelor. Am 
să-ţi spun asta doar o singură dată şi asta numai fiindcă eşti 
nou sub conducerea mea şi fiindcă-i clar că nu cunoşti 
diferenţa dintre gaura curului tău şi gaura pe care te pişi. 
Mi s-a cerut să conduc aici o operaţiune phooka. Ştii ce-i un 
phooka? 

— Nu, spuse Perlmutter. Îi cauză o durere aproape fizică 
să se abţină să mai spună Nu, să trăiţi. 

— După spusele irlandezilor, care, luaţi ca rasă, nu s-au 
târât niciodată din baia superstiţiilor în care i-au vârât 
mamele lor, un phooka e un cal-fantomă care răpeşte 
călătorii şi-i duce departe în spate. Eu folosesc termenul ca 
să descriu o operaţiune care e în acelaşi timp secretă şi la 
vedere. E un paradox, Perlmutter! Vestea cea bună e că 
alcătuim planuri pentru astfel de situaţii neprevăzute, 
pentru exact astfel de futăşenii, încă din anul 1947, când 
Forţele Aviatice au descoperit pentru prima dată genul de 
artefact extraterestru cunoscut acum sub numele de 
proiector. Vestea cea proastă e că viitorul se petrece acum 
şi că trebuie să-i fac faţă ajutat de tipi ca tine. Mă înţelegi, 
bătrâne? 

— Da, s... da. 

— Sper. Ce trebuie să facem noi aici, Perlmutter, e să 
acţionăm repede şi dur şi extrem de phooka. Trebuie să ne 
mânjim pe mâini atât de mult cât e nevoie şi trebuie să 
termină treaba cât mai curaţi putem... curaţi... da, Doamne 
şi zâmbind... 


Kurtz îşi dezveli dinţii într-un zâmbet scurt atât de brutal 
satiric, încât lui Perlmutter îi veni să strige, înalt şi cu 
umerii gârboviţi, Kurtz avea statura unui birocrat. Şi, totuşi, 
ceva era înspăimântător în privinţa lui. Vedea o parte din 
asta în ochii lui, simţea o parte în felul lui de-a fi, în felul 
sclifosit în ca-re-şi ţinea mâinile în faţa corpului... dar nu 
acestea erau lucrurile care-l făceau înfricoşător, din cauza 
cărora oamenii îi spuneau Bătrânul Kurtz înfiorătorul. 
Perlmutter nu ştia cu exactitate care era lucrul cel mai 
înfricoşător la el şi nici nu dorea să ştie. Ce-şi dorea acum - 
singurul lucru pe care şi-l dorea - era să încheie discuţia 
aceasta cu faţa curată. Ce nevoie era să mergi treizeci sau 
patruzeci de kilometri spre vest ca să întâlneşti o specie 
extraterestră? Perlmutter avea un exemplar chiar în faţa 
lui. 

Buzele lui Kurtz plesniră, închizându-se peste dinţi. 

— Suntem pe-aceeaşi felie, nu-i aşa? 

— Da. 

— Salutăm acelaşi steag? Ne pişăm în aceeaşi latrină? 

— Da. 

— Cum vom ieşi din treaba asta, Pearly? 

— Curaţi? 

— Minunat! Şi mai cum? 

Pentru o clipă îngrozitoare nu ştiu răspunsul. Apoi îşi 
aminti. 

— Zâmbind, să trăiţi. 

— Spune-mi „să trăiţi" încă o dată şi te culc la pământ c- 
un bobârnac. 

— Îmi pare rău, şopti Perlmutter. Chiar îi părea. 

Un autobuz de şcoală venea rulând încet în susul 
drumului cu roţile dintr-o parte prin şanţ, înclinat aproape 
pe punctul de-a se răsturna, ca să poată trece de elicoptere. 
DEP ŞCOLAR MILLINOCKET scria pe o parte a lui, cu litere 
negre pe fundal galben. Era un autobuz rechiziţionat. Owen 
Underhill şi oamenii lui se aflau înăuntru. Echipa Specială. 


Perlmutter îl observă şi se simţi mai bine. În vremuri 
diferite, amândoi lucraseră cu Underhill. 

— Doctorii vor sosi până la căderea serii, spuse Kurtz. 
Toţi doctorii de care vei avea nevoie. Recepţionat? 

— Recepţionat. 

Mergând spre autobuzul care se oprise în faţa singurei 
pompe de benzină a lui Gosselin, Kurtz se uită la ceasul de 
buzunar. Aproape unsprezece. Doamne, cât de repede 
zbura timpul când te distrai de pomină. Perlmutter îl însoţi, 
dar nu mai era nimic de cocker spaniei în mersul lui. 

— Pentru moment, Archie, fii cu ochii pe ei, adulmecă:“i, 
ascultă-le poveştile şi înregistrează orice caz de Ripley vezi. 
Presupun că ştii despre Ripley. 

— Da. 

— Bine. Să nu-l atingi. 

— Doamne, nu! Exclamă Perlmutter, apoi se roşi. 

Kurtz zâmbi slab. Acest zâmbet nu fu mai adevărat ca 
rânjetul de rechin de dinainte. 

— Minunată idee, Perlmutter! Ai măşti respiratorii? 

— “Tocmai au fost aduse. Douăsprezece cutii pline şi mai 
sunt pe dr... 

— Bine. Vrem fotografii cu Ripley. Vrem mucho:2% dovezi. 
Proba A, Proba B şi aşa mai departe. Pricepi? 

— Da. 

— Şi nici unul dintre... dintre oaspeţii noştri să nu ne 
scape, corect? 

— Sigur că da. 

Perlmutter era şocat de această idee, iar asta i se citea pe 
faţă. 

Buzele lui Kurtz se întinseră. Zâmbetul slab crescu şi 
deveni din nou rânjetul de rechin. Ochii lui goi se uitară 
prin Perlmutter - pătrunseră până-n mijlocul pământului, 
din  câte-şi dădea Perlmutter seama. Se surprinse 
întrebându-se dacă va mai părăsi cineva Blue Base când 
totul se va încheia. Cu excepţia lui Kurtz, desigur. 


— Fă-ţi datoria, cetăţene Perlmutter. În numele 
guvernului, îţi ordon să-ţi faci datoria. 

Archie Perlmutter îl urmări pe Kurtz cum îşi continuă 
drumul spre autobuzul din care tocmai cobora Underhill - 
un bărbat bondoc. Nu mai fusese niciodată în viaţă atât de 
bucuros să vadă spatele unui om. 


2 


— Bună, şefu', spuse Underhill. 

Asemenea celorlalţi, purta un halat verde simplu, dar, 
asemenea lui Kurtz, purta şi un pistol la cingătoare. În 
autobuz, şezând, se aflau aproximativ douăzeci de oameni, 
cei mai mulţi tocmai ter-minându-şi prânzul timpuriu. 

— Ce mănâncă acolo, bătrâne? Întrebă Kurtz. Cu cei o 
sută nouăzeci de centimetri ai săi, îl depăşea cu mult pe 
Underhill, dar Underhill îl depăşea probabil cu treizeci de 
kilograme. 

— Burger Kingi'27+. Am trecut pe acolo. N-am crezut că va 
încăpea autobuzul, dar Yoder a spus că va încăpea şi a avut 
dreptate. Vrei un sandviş? Probabil că au început să se 
răcească, dar trebuie să existe un cuptor cu microunde pe 
undeva pe aici. 

Underhill arătă cu capul spre magazin. 

— Mă abţin. Nu stau prea bine cu colesterolul în ultimele 
zile. 

— Canalul inghinal ţi-e bine? 

Cu şase ani în urmă, Kurtz suferise o întindere a 
canalului  inghinal când juca  racguetballiz:. Acest 
eveniment condusese indirect la singura lor neînțelegere. 
Nu era ceva serios, credea Owen Underhill, dar, când venea 
vorba de Kurtz, era greu de spus. În spatele chipului senin 
de jucător al bărbatului, gândurile veneau şi plecau 
aproape cu viteza luminii, planurile se rescriau încontinuu 
şi emoţiile se schimbau cât ai zice peşte. Unii oameni - 
destul de mulţi, la drept vorbind - îl credeau nebun pe 


Kurtz. Owen Underhill nu ştia dacă era sau nu nebun, dar 
ştia că era un om în preajma căruia trebuie să te porţi cu 
grijă. Cu mare grijă. 

— Cum s-ar exprima irlandezii: canalu' mio iginal ie bine, 
zise Kurtz. 

Îşi duse mâna între picioare, se trase ostentativ de boaşe 
şi-l cadorisi pe Owen cu acel rânjet plin de dinţi. 

— Perfect. 

— Iar tu? Eşti bine? 

— Canalu' mio iginal ie bine, spuse Owen, iar Kurtz râse. 

Venind acum în susul drumului, rulând încet şi ferit, dar 
descurcându-se mai uşor ca autobuzul, era un Lincoln 
Navigator cu trei vânători îmbrăcaţi în portocaliu înăuntru, 
toţi trei bărbaţi voinici, uitându-se speriaţi la elicoptere şi la 
soldaţii îmbrăcaţi în halate verzi alergând în goană prin 
tabără. Uitându-se speriaţi la armele lor, mai cu seamă. 
Vietnamul s-a mutat în nordul Maine-ului, lăudat fie 
Domnul. În curând se vor alătura celorlalţi oameni din Zona 
Carcerală. 

Şase bărbaţi se apropiară de maşină când aceasta se opri 
în spatele autobuzului; autocolantele de pe ea spuneau 
MÂNDRIA MELANCOLICILOR şi ACEST AUTOVEHICUL 
OPREŞTE LA TOATE TRECERILE CU CALE FERATĂ. Cei 
trei erau avocaţi sau bancheri cu propriile lor probleme de 
colesterol şi deținători ai unor portofolii de acţiuni la bursa 
grăsimilor, avocaţi sau bancheri prefă- 

303 

Cându-se că sunt cetăţeni de încredere, se aflau sub 
impresia (de care aveau să fie curând ajutaţi să se lepede) 
că trăiau încă într-o Americă paşnică. Curând, aveau să fie 
cazaţi în grajd (sau în ţarcul animalelor, dacă doreau aer 
proaspăt), acolo unde cârdurile lor Visa nu vor avea nici o 
trecere. Li se va permite să-şi păstreze telefoanele celulare. 
Acestea nu vor funcţiona, desigur, atât de adânc în 
sălbăticii, dar faptul că vor continua să apese butonul 
REAPELARE le va ţine poate spiritul treaz. 


— Ţi-ai intrat bine în ritm? Întrebă Kurtz. 

— Aşa cred, da. 

— Înveţi încă la fel de repede? 

Owen ridică din umeri. 

— Câţi oameni sunt în total în Zona Blue, Owen? 

— Estimările noastre sunt de opt sute. Nu sunt mai mult 
de o sută în Zonele A Prim şi B Prim. 

Asta era bine, presupunând că nu le scăpase nici un om. 
Gândind în termenii eventualităţii unei contaminări, câteva 
scăpări nu mai contau - ştirile de până acum erau pozitive 
în privinţa scorului. Gândind în termenii gestionării 
informaţionale, totuşi, scăpările n-ar fi deloc bine venite. În 
zilele acestea, era greu să călăreşti un cal phooka. Prea 
multă lume avea camere video. Existau prea multe 
elicoptere ale carurilor de ştiri TV. Prea mulţi ochi erau 
aţintiţi asupra ta. 

Kurtz spuse: 

— Haide în magazin. Mi-a fost trimis un 'Bago!2%, dar 
încă se află pe drum. 

— Un momento, spuse Underhill şi se grăbi în sus pe 
scările autobuzului. Când cobori din nou, ţinea în mână o 
pungă Burger King pătată cu unsoare şi avea petrecut 
peste umăr un casetofon cu bretea. 

Kurtz se uită la pungă şi dezaprobă din cap. 

— Chestiile alea o să te omoare. 

— Suntem în plin Război al lumilor: şi tu-ţi mai faci 
probleme de nivelul ridicat al colesterolului? 

În spatele lor, unul dintre vajnicii vânători nou-sosiţi 
spunea că vrea să-şi sune avocatul, ceea ce însemna că el 
era de fapt bancher. Kurtz îl conduse pe Underhill în 
magazin. Pe cerul de deasupra lor, luminile apăruseră din 
nou, măturând cu strălucirea lor plafonul de nori, săltând şi 
dansând asemenea unor personaje de desene animate într- 
un film Disney. 


3 


Biroul bătrânului Gosselin mirosea a salam, a trabuc, a 
bere, a muştar Musterole şi a sulf - un miros fie de băşini, 
fie de ouă fierte, bănuia Kurtz. Poate amândouă. Se mai 
simţea un miros, slab dar recognoscibil, de alcool etilic. 
Mirosul lor. Se simţea mai nou pretutindeni primprejur. 
Altcineva ar fi fost tentat să dea vina pentru acest miros pe 
complicitatea dintre nervii întinşi şi imaginaţia prea bogată, 
dar Kurtz nu posedase niciodată în exces nici una dintre 
acestea două. În orice caz, nu credea că cei aproximativ o 
sută cincizeci de kilometri pătraţi dimprejurul Magazinului 
Sătesc al lui Gosselin mai aveau vreun viitor ca ecosistem 
viabil. Uneori trebuie să arunci totul la gunoi ca s-o iei de la 
capăt. 

Kurtz se aşeză în spatele biroului şi deschise un sertar. 
Înăuntru se afla o cutie de carton pe care fuseseră 
ştampilate următoarele: CHIM/S.U.A./10 BUC. Bravo lui 
Perlmutter. Kurtz scoase cutia de acolo şi o deschise. În 
interiorul ei se găseau câteva măşti de plastic transparent, 
de felul celor care se potriveau peste gură şi peste nas. Îi 
aruncă una lui Underhill. Îşi puse şi el una, ajustând 
cureluşele cu repeziciune. 

— Chiar sunt necesare astea? Întrebă Owen. 

— Nu ştim. Şi nu te simţi favorizat; într-o oră, toată 
lumea va purta aşa ceva. Cu excepţia civililor din Zona 
Carcerală, desigur. 

Underhill îşi puse masca şi ajustă cureluşele tară vreo 
altă vorbă. Kurtz şedea în spatele biroului cu capul sprijinit 
pe ultimul manifest OSHA::!+ (afişează-l sau mori) lipit pe 
peretele din spatele lui. 

— Sunt bune la ceva? 

Vocea lui Underhill de-abia dacă era puţin estompată. 
Plasticul translucid nu se aburi din cauza respirației. Nu se 
vedea nici o gaură sau vreun filtru, dar Underhill descoperi 
că poate respira destul de uşor. 

— Sunt bune împotriva ebolei, sunt bune împotriva 
antraxului, sunt bune împotriva noii ramuri de superholeră. 


Dacă sunt bune împotriva lui Ripley? Probabil. Dacă nu, 
suntem futuţi, soldat. De fapt, s-ar putea să fim futuţi deja. 
Dar timpul merge înainte, iar jocul a-nceput deja. Trebuie 
să ascult banda pe care probabil c-o ai în maşinăria aia de 
pe umăr? 

— Nu-i nevoie s-o asculţi în întregime, dar ar trebui să 
guşti o firimitură din ea, aşa cred. 

Kurtz dădu din cap, îşi roti degetul prin aer (asemenea 
unui arbitru validând un tur complet la jocul de baseball, 
gândi Owen) şi se cufundă mai adânc în scaunul lui 
Gosselin. 

Underhill şi dădu jos de pe umăr casetofonul, îl aşeză pe 
masă cu faţa către Kurtz şi apăsă butonul PLAY. O voce 
robotică, lipsită de inflexiuni, spuse: 

— Interceptare radio a NSA::2:. Lungime de bandă 
multiplă. 62914444. Această înregistrare este clasificată 
strict secretă. Coordonatele temporale ale interceptării: 
06:27, paisprezece noiembrie, doi-zero-zero-unu. 
Înregistrarea mesajului interceptat începe după semnalul 
sonor. Dacă nu deţineţi statutul de Prim Acces în zonele 
Securizate, vă rugăm să apăsaţi butonul STOP chiar acum. 

— Vă rugăm, spuse Kurtz, dând dezaprobator din cap. 
Perfect. Asta-i va opri să asculte pe toţi cei neautorizaţi s-o 
facă, nu crezi? 

Urmă o pauză, un bip de două secunde, apoi vocea unei 
femei tinere spuse: 

— Unu. Doi. Trei. Vă rugăm, nu ne faceţi vreun rău. Ne 
nous blessez pas. 

Tăcere vreme de două secunde, apoi vorbi o voce de 
bărbat tânăr: 

— Cinci. Şapte. Unsprezece. Suntem neajutoraţi. Nous 
sommes sans defense. Vă rugăm, nu ne faceţi vreun rău, 
suntem neajutoraţi. Ne nous faites... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, parcă ar fi o lecţie 
Berlitz din Marele Tărâm de Dincolo de învăţare a unei 
limbi străine, spuse Kurtz. 


— Recunoşti vocile? Întrebă Underhill. 

Kurtz scutură din cap şi duse un deget la buze. 

Următoarea voce îi aparţinea lui Bill Clinton: 

— Treisprezece.  Şaptesprezece.  Nouăsprezece. Cu 
accentul lui Clinton de Arkansas, ultima cifră sună 
Noispăzeci. Nu există nici o infecţie aici. Il] ny a pas 
d'infection ici. 

O altă pauză de două secunde, după care vocea lui Iom 
Brokaw răsună din casetofon: 

— Douăzeci şi trei, douăzeci şi nouă. Suntem pe moarte. 
On se meurt, on creve. Suntem pe moarte. 

Underhill apăsă STOP 

— În caz că te întrebai, prima voce i-a aparţinut lui Sarah 
Jessica Parker, o actriţă. A doua a fost a lui Brad Pitt. 

— El cine-i? 

— Un actor. 

— hi. 

— După fiecare pauză se aude o altă voce. Toate vocile 
sunt sau vor fi uşor de recunoscut de largi segmente dintre 
oamenii care se află în această zonă. Îi poţi auzi pe Alfred 
Hitchcock, Paul Harvey, Garth Brooks, Tim Sample - ele un 
comedian pe gustul celor din Maine, e foarte cunoscut - şi 
sute de alte voci, unele pe care încă nici nu le-am 
identificat. 

— Sute de altele? Cât durează interceptarea asta? 

— Drept vorbind, nu e vorba deloc de o interceptare, ci 
de o transmisiune pe o bandă deschisă pe care o bruiem 
începând cu ora 08:00. Asta înseamnă că ne-a scăpat mult, 
dar ne îndoim că au înţeles cine ştie câte cei care au reuşit 
să asculte ceva. lar dacă au înţeles... Underhill ridică din 
umeri în genul Ce putem face? Încă se transmite. Vocile par 
a fi adevărate. Cele câteva amprente vocale comparate 
până acum s-au dovedit identice. Indiferent ce sunt fiinţele 
astea, l-ar putea scoate cu uşurinţă din afaceri pe Rich 
Little. 


Vup-vup-vup-ul elicopterelor pătrundea limpede prin 
pereţi. Kurtz îl simţea la fel de bine cum îl auzea. Trecea 
prin scânduri, prin posterul OSHA şi-i pătrundea în materia 
cenuşie compusă în majoritate din apă, spunându-i să se 
treacă la treabă, treabă, treabă, să se grăbească, 
grăbească, grăbească. Presiunea sângelui său răspunse 
acestui impuls, dar el continuă să şadă liniştit, continuă să 
se uite la Owen Underhill. Să se gândească la Owen 
Underhill. Grăbeşte-te cumpătat; asta era o zicală potrivită. 
Mai ales când aveai de-a face cu oameni ca Owen. Canalul 
inghinal ţi-e bine, chiar aşa. 

Mi-ai tras-o o dată, bătrâne, gândi Kurtz. Poate că nu ai 
trecut de linia mea, dar pentru Dumnezeu, ai întins coarda, 
nu-i aşa? Da, eu aşa cred. Și cred că nu strică să stau cu 
ochii pe tine. 

— Se repetă aceleaşi patru mesaje mereu, spuse 
Underhill şi le trecu în revistă, ridicând câte un deget de la 
mâna stângă pentru fiecare. Nu ne faceţi vreun rău. 
Suntem neajutoraţi. Nu există nici o infecţie aici. lar 
ultimul... 

— Nici o infecţie, îngână Kurtz. Hă. Ce tupeu au, nu 
crezi? 

Văzuse fotografii cu puful roşu-auriu care creştea pe toţi 
copacii din raza lui Blue Boy. Şi care creştea şi pe oameni. 
Pe cadavre, cel mai des, cel puţin până acum. Tehnicienii 
numiseră aceşti fungi Ripley, după personajul acela dur 
jucat de Sigourney Weaver în seria de filme despre spaţiul 
extraterestru!32!. Cei mai mulţi dintre aceşti tehnicieni erau 
prea tineri să-şi amintească de celălalt Ripley, cel care 
ţinuse în ziare rubrica „Incredibil, dar adevărat. 
„Incredibil, dar adevărat" - o formulare care nu mai exista 
de multă vreme; era prea monstruoasă pentru acest secol 
douăzeci şi unu şi pentru corectitudinea lui politică. Dar se 
potrivea în acest caz, credea Kurtz. Da, sigur că da, se 
potrivea ca o mănuşă. La o comparaţie, gemenii siamezi şi 


vacile bicefale ale domnului Ripley păreau nişte lucruri 
absolut normale. 

— Ultimul mesaj este Suntem pe moarte, spuse 
Underhill. Acesta este altfel din cauza celor două versiuni 
diferite în limba franceză care însoțesc mesajul în engleză. 
Prima este literară. A doua - on creve - aparţine argoului. 
Am putea-o traduce cu „Dăm ortul popii”. Se uită direct la 
Kurtz, care-şi dori ca Perlmutter să fie acolo, să vadă că da, 
acest lucru se putea face. - Chiar dau ortul popii? Fără să le 
oferim noi o mână de ajutor în acest sens, vreau să spun? 

— De ce limba franceză, Owen? 

Underhill ridică din umeri. 

— E, totuşi, a doua limbă ca circulaţie pe-aici prin nord. 

— Ah. Şi numerele prime? Doar ca să ne dea de veste că 
avem de-a face cu fiinţe inteligente? Ca şi când altfel de 
fiinţe ar putea ajunge până aici dintr-un alt sistem stelar, 
sau dintr-o altă dimensiune, sau de unde-or fi venind ei? 

— Aşa cred. Ce zici de proiectoare, şefu'? 

— Cele mai multe s-au prăbuşit în pădure. Se 
dezintegrează destul de repede, o dată rămase fără 
combustibil. Cele pe care am reuşit să le recuperăm arată 
ca nişte conserve de supă cu etichetele răzuite. Având în 
vedere dimensiunile lor, oferă un spectacol a dracu' de 
spectaculos, nu crezi? I-au speriat de moarte pe localnici. 

Când se dezintegrau proiectoarele, lăsau în urma lor 
pete de fungi, sau pete de corn de secară, sau pete de ce-o 
fi fost ce lăsau ele în urmă. Acelaşi lucru părea să fie valabil 
şi pentru extratereştrii înşişi. Cei care supravieţuiseră 
stăteau în jurul navei lor asemenea unor navetişti care stau 
lângă autobuzul defect şi strigau că nu sunt infecţioşi, il n'y 
a pas d'infection ici, lăudat fie Domnul, dă-mi un pic de 
sare. Şi, o dată ce creştea chestia aceea pe tine, era gata 
să... ce spusese Owen? Să dai ortul popii. Acest lucru nu 
era, fireşte, o certitudine, încă era devreme, dar trebuiau 
să-şi dea şi ei cu presupusul. 

— Câţi ET mai sunt acolo? Întrebă Owen. 


— O sută, poate. 

— Câte lucruri nu cunoaştem încă? Ştie cineva asta? 

Kurtz flutură din mână a lepădare. Nu el era omul cu 
informaţiile; informarea era departamentul altora şi nici 
unul de acolo nu fusese invitat la petrecerea aceasta de 
dinainte de Ziua Recunoştinţei. 

— Supraviețuitorii, insistă Underhill. Sunt parte din 
echipaj? 

— Nu ştiu, dar probabil că nu. Sunt prea mulţi pentru a 
reprezenta echipajul, nu sunt destui să fie colonişti şi nici 
pe departe destui să fie trupe de şoc. 

— Ce altceva se mai petrece aici, şefu'? Ceva se petrece. 

— Eşti cam sigur de asta, nu-i aşa? 

— Da. 

— De ce? 

Underhill ridică din umeri. 

— Intuiţia. 

— Nu-i vorba de intuiţie, spuse Kurtz, cu blândeţe 
aproape. E vorba de telepatie. 

— Cum ai spus? 

— E slabă, dar nu există nici o umbră de dubiu în privinţa 
asta. Oamenii mei simt ceva, dar încă nu i-au dat un nume. 
Dă-le câteva ore şi vor găsi unul. Prietenii noştri cenuşii 
sunt telepaţi şi se pare că împrăştie asta aşa cum împrăştie 
şi fungii. 

— Blestemăţia dracului, şopti Owen Underhill. Kurtz 
rămase calm, urmărindu-l cum gândeşte. 

Îi plăcea să urmărească oamenii cum gândesc, dacă se 
pricepeau cât de cât la asta, iar acum avea parte de ceva în 
plus: îl auzea pe Owen cum gândea: un sunet slab, ca 
sunetul oceanului într-o scoică. 

— Fungii nu au putere în mediul înconjurător, spuse 
Owen. La fel nu au nici ei. Cum rămâne cu ESPi34+-ul? 

— E prea devreme să ne dăm cu părerea. Dacă durează 
şi dacă iese în afara graniţelor pişătorii ăsteia cu miros de 


pin în care ne aflăm acum, se schimbă totul. Ştii asta, nu-i 
aşa? 

Underhill ştia. 

— Nu-mi vine să cred, spuse el. 

— Mă gândesc la o maşină, spuse Kurtz. La ce fel de 
maşină mă gândesc? 

Owen se uită la el, încercând aparent să se hotărască 
dacă vorbea serios. Observă că vorbea, apoi îşi scutură 
capul. 

— De unde să... Făcu o pauză. Fiat. 

— Ferrari, de fapt. Mă gândesc la o aromă de îngheţată. 
La ce ar... 

— Fistic, spuse Owen. 

— Ai văzut!? 

Owen rămase o clipă pe gânduri, apoi îl întrebă - ezitant 
- pe Kurtz dacă-i putea spune numele fratelui său. 

— Kellogg, răspunse Kurtz. lisuse, Owen, ce fel de nume 
e ăsta pentru un copil? 

— E numele de fată al mamei mele. Cristoase. Telepatie. 

— O să dea peste cap audiența emisiunilor Riști şi câştigi 
şi Vrei să fii miliardar, asta-ţi garantez, spuse Kurtz, apoi 
repetă: Dacă scapă de sub control. 

De afară se auzi o împuşcătură şi un țipăt. 

— Nu trebuia să faci asta! Strigă cineva cu o voce 
îngrozită şi speriată. Nu trebuia să faci asta! 

Aşteptară, dar nu se mai auzi nimic. 

— Numărătoarea cadavrelor omuleţilor cenuşii a ajuns la 
optzeci şi unu, spuse Kurtz. Probabil că sunt mai multe. O 
dată ce sunt doborâţi, se descompun destul de repede. Nu 
rămâne altceva decât o substanţă vâscoasă... şi-apoi fungii. 

— Pe toată întinderea Zonei? 

Kurtz scutură din cap. 

— Închipuie-ţi un ic cu vârful către est. Partea groasă 
este Blue Boy. Noi ne aflăm aproximativ pe la jumătatea 
icului. Mai sunt, totuşi, câţiva emigranţi ilegali ai 
persuasiunii cenugşii rătăcind la est de aici. Proiectoarele s- 


au menţinut în cea mai mare parte deasupra zonei-ic. 
Patrula Rutieră ET. 

— Totul s-a dus de râpă, nu-i aşa? Întrebă Owen. Nu 
vorbesc doar de omuleţii cenuşii şi de navă şi de 
proiectoare - vorbesc de întreaga împuţită zonă geografică. 

— Nu sunt gata să discut despre asta acum, spuse Kurtz. 

Nu, gândi Owen, sigur că nu eşti. Se întrebă imediat 
dacă-i putea Kurtz citi gândurile. Nu avea cum să-şi dea 
seama; ochii aceia pali cu siguranţă n-aveau să-i spună 
NIMIC. 

— Vom extermina şi omuleţii cenuşii rămaşi, asta-ţi pot 
spune. Oamenii tăi vor forma grupul de atac, doar oamenii 
tăi. Tu eşti Cârma Blue Boy. Ai înţeles? 

— Da, să trăiţi. 

Kurtz nu-l corectă. În contextul dat şi dat fiind dezgustul 
evident al lui Underhill faţă de această misiune, să trâiți 
făcea probabil bine. 

— Eu sunt Blue Unu. 

Owen aprobă din cap. 

Kurtz se ridică în picioare şi-şi scoase ceasul de buzunar. 
Se făcuse amiază. 

— Situaţia o să transpire, spuse Underhill. Sunt o 
mulţime de cetăţeni americani în Zonă. Nu există nici o 
soluţie să păstrăm tăcerea asupra misiunii. Câţi dintre ei au 
acele... acele implanturi? 

Kurtz aproape că zâmbi. Nevăstuicile, sigur. Apăruseră 
destule aici, mai fuseseră câteva de-a lungul anilor. 
Underhill nu ştia câte, însă Kurtz ştia. Nişte vietăţi mici şi 
scârboase, asta erau. Un lucru era bun atunci când erai şef: 
nu trebuia să răspunzi la întrebările la care nu voiai să 
răspunzi. 

— Ce se va întâmpla mai târziu va fi treaba 
propagandiştilor, a celor cu abureala, spuse el. Treaba 
noastră e să reacţionăm la ceea ce anumiţi oameni - vocea 
unuia dintre ei se află probabil pe caseta aia a ta - au 


hotărât că este un pericol iminent pentru cetăţenii Statelor 
Unite. Ai priceput, bătrâne? 

Underhill se uită în acei ochi pali, apoi, într-un sfârşit, îşi 
mută privirea. 

— Încă un lucru, spuse Kurtz. Îţi aminteşti de phooka? 

— Calul-fantomă irlandez. 

— Pe-aproape. Când vine vorba de-un cal de bătaie, 
acela-i al meu. Întotdeauna a fost aşa. Câţiva oameni te-au 
văzut călărindu-mi phooka în Bosnia. Aşa-i? 

Owen nu riscă nici un răspuns. Asta nu-i tăie elanul lui 
Kurtz, ci îl îndâriji şi mai tare. 

— Nu vreau să mă repet, Owen. lăcerea e de aur. Atunci 
când călărim calul phooka, trebuie să fim invizibili. Înţelegi 
lucrul ăsta? 

— Da. 

— Îl înţelegi pe de-a-ntregul? 

— Da, spuse Owen. 

Se întrebă încă o dată cât de tare îi putea citi Kurtz 
gândurile. Un lucru era însă clar: el putea citi numele care 
stăruia în mintea lui Kurtz şi presupunea că asta şi dorea el. 
Bosanski Novi. 


4 


Cele patru echipaje înarmate, formate din oamenii lui 
Owen Underhill ce-i înlocuiau pe tipii de la GNA care 
aduseseră elicopterele CH-47 până aici, se aflau pe picior 
de plecare, executau ultimele manevre, elicele umpleau 
aerul cu tunetul lor, când sosiră ordinele lui Kurtz de-a 
rămâne la sol. 

Owen transmise ordinul mai departe, apoi îşi mută 
privirea spre stânga. Se afla acum pe canalul personal de 
comunicare al lui Kurtz. 

— Îmi cer iertare, dar ce dracu? Întrebă Owen. 

Dacă aveau de gând să facă treaba asta, voia să treacă la 
acţiune şi să termine cu ea cât mai repede. Era mai urât 
decât la Bosanski Novi, cu mult mai urât. Să spună că 


omuleţii cenuşii nu sunt fiinţe umane nu ajuta la nimic. Pe 
el, cel puţin. Fiinţele care construiseră Blue Boy - sau care, 
cel puţin, îl conduseseră - erau mai mult decât umane. 

— Nu-i decizia mea, băiete, spuse Kurtz. Tipii cu vremea 
de la Bangor spun că furtuna se înteţeşte cu viteză. Ei o 
numesc Alberta Clipper. Treizeci de minute, patruzeci, cel 
mult şi am pornit la drum. Cu întreg sistemul de navigare 
distrus, e mai bine să aşteptăm dacă putem... şi putem. O 
să-mi mulţumeşti la sfârşit. 

Mă cam îndoiesc de asta, omule. 

— Recepție, confirmă. Îşi întoarse capul spre dreapta. 
Conklin, spuse el. 

Nu trebuiau folosite gradele ofiţerilor în această misiune, 
mai cu seamă în transmisiunile radio. 

— Sunt aici, să tră... Sunt aici. 

— Spune-le băieţilor că suntem pe loc repaos între 
patruzeci şi patruzeci şi cinci de minute. Repet, patruzeci şi 
patruzeci şi cinci. 

— Recepţionat. Patruzeci şi patruzeci şi cinci. 

— Să dăm drumul la tonomat. 

— Bine. Cereri? 

— Pune ce-ţi place. Treci doar peste Imnul 
Detaşamentului. 

— Recepţionat; Imnul Detaşamentului trece la urmă. 

Nu se simţea nici urmă de umor în vocea lui Conk. Mai 
era cineva, cel puţin, căruia să-i placă misiunea asta la fel 
de puţin ca lui Owen. O explicaţie ar fi fost că şi Conklin 
participase la misiunea din Bosanski Novi în '95. Pearl Jam 
începu să cânte în căştile lui Owen. Şi le dădu jos şi le puse 
pe după gât, asemenea unor hăţuri. Nu-i plăcea Pearl Jam, 
însă, în această privinţă, era o minoritate în echipă. 

Archie Perlmutter şi oamenii lui fugeau care-ncotro, 
aidoma unor pui cu capetele tăiate. Se pocneau saluturi, 
apoi soldaţii se destindeau oarecum, aruncând priviri 
grăitoare - o-fi-văzut-asta? - Către elicopterul mic şi verde 
în care se afla Kurtz cu propriile căşti puse pe urechi şi cu 


un exemplar al News din Derry ridicat în faţă. Kurtz se uita 
absorbit în ziar, dar Owen bănuia că bărbatul contabiliza 
fiecare salut, că observa fiecare soldat care uita în ce 
situaţie se aflau şi regresa la vechile obiceiuri sălbatice. 
Lângă Kurtz, în scaunul din stânga, se afla Freddy Johnson. 
Johnson era alături de Kurtz aproape din vremea când a 
acostat arca lui Noe pe muntele Ararat. Şi el fusese la 
Bosanski şi-i dăduse, cu siguranţă, un raport complet lui 
Kurtz atunci când Kurtz fusese obligat să rămână la bază, 
neputând urca în şaua mult iubitului său cal phooka din 
cauza întinderii canalului inghinal. 

În luna iunie a lui '95, Forţele Aviatice pierduseră un pilot 
cercetaş în zona liberă NATO de lângă graniţa cu Croaţia. 
Sârbii schilodiseră avionul căpitanului Tommy Callahan şi l- 
ar fi schilodit chiar şi mai tare pe Callahan însuşi, dacă l-ar 
fi prins; clica oficială, bântuită de imagini ale nord- 
vietnamezilor scoțând cu voioşie la paradă în faţa presei 
internaţionale piloţi cu creierii storşi, făcuseră din 
recuperarea lui Tommy Callahan o prioritate. 

Echipa de căutare fusese la un pas de a abandona 
misiunea, când Callahan îi contactase pe o bandă de unde 
radio de frecvenţă joasă. Iubita lui din liceu le dăduse 
membrilor echipei semnalmente serioase şi, când bărbatul 
de la sol fu întrebat, el confirmă, spunându-le că prietenii 
începuseră să-i spună Vomitatorul în urma unei memorabile 
nopţi de beţie din timpul gimnaziului. 

Băieţii lui Kurtz interveniseră să-l salveze pe Callahan cu 
nişte elicoptere cu mult mai mici decât cele pe care le 
foloseau acum. Owen Underhill, deja etichetat de mulţi 
drept succesorul lui Kurtz (inclusiv de Kurtz însuşi, 
presupunea Owen), primise comanda misiunii. Treaba lui 
Callahan era să producă nişte fum la vederea libelulelor, 
apoi să rămână pe poziţie. Treaba lui Underhill - partea 
phooka a ei - era să-l extragă pe Callahan fără să fie văzut. 
Acest lucru nu era absolut necesar, din câte-şi dădea seama 


Owen, dar aşa îi plăcea lui Kurtz să opereze: băieţii lui erau 
invizibili, băieţii lui căâlăreau calul irlandez. 

Operaţiunea de extragere mersese brici. Se trăseseră 
rachete sol-aer, dar nici una nu-i nimerise - Miloşevici avea 
lucruri proaste, în cea mai mare parte. Owen văzu primii 
bosnieci din viaţa lui când îl luau pe Callahan la bord: cinci 
sau şase copii, cel mai mare având cel mult zece ani, 
uitându-se la ei cu priviri grave. Nu-i trecuse deloc prin 
minte lui Owen gândul că directiva lui Kurtz, potrivit căreia 
trebuia să se asigure că nu există martori, s-ar aplica şi 
unui grup de puşti cu feţele murdare. lar Kurtz nu 
pomenise niciodată de acest incident. 

Până acum, desigur. 

Owen nu se îndoia că Abraham Kurtz era un om groaznic. 
Chiar şi aşa, în serviciul militar erau mulţi oameni groaznici, 
mai degrabă diavoli decât îngeri, fără-ndoială şi mulţi erau 
îndrăgostiţi de discreţie. Ce-l făcea pe Kurtz să fie altfel, 
Owen habar n-avea - Kurtz, bărbatul acesta înalt şi 
melancolic, cu sprâncenele lui albe şi cu ochii lui inerţi. Era 
greu să susţii privirea acestora, fiindcă nu se afla nimic 
dincolo de ea - nici dragoste, nici râset şi absolut nici un pic 
de curiozitate. Lipsa curiozităţii era, într-un fel, cea mai rea 
parte. 

O maşină Subaru hârbuită parcă în faţa magazinului şi 
doi bătrâni coborâră cu grijă. Unul dintre ei ţinea strâns în 
mâinile scofâlcite de frig un baston. Amândoi purtau haine 
roşu cu negru de vânătoare. Amândoi purtau căciuli 
spălăcite; una avea scris IOC deasupra cozorocului, 
cealaltă CERB. Se uitau pierduţi la contingentul de soldaţi 
care îi împresură. Soldaţi la magazinul lui Gosselin? Ce drac 
împieliţat? Aveau în jur de optzeci de ani, judecând după 
aparenţe, dar erau stăpâniţi de curiozitatea care-i lipsea lui 
Kurtz. Se observa asta în poziţia corpurilor lor, în înclinarea 
capetelor lor. 

Inspirau toate întrebările nerostite de Kurtz: Ce doresc 
ei? Vor să ne facă vreun râu? Va aduce răul asupra noastră 


ceea ce facem? Semănăm cumva vânt ca să culegem 
furtună? Ce să fi apărut în toate celelalte întâlniri - navete, 
lumini, căderi de părul-iîngerilor şi praful roşietic, răpiri 
începute la sfârşitul anilor şaizeci - care să facă forţele 
armate să se teamă atât de tare? Chiar s-a făcut vreun efort 
pentru a intra în dialog cu aceste creaturi? 

Şi ultima întrebare, cea mai importantă: Seamănă 
omuleţii cenuşii cu noi? Sunt ei umani, oricare ar fi definiţia 
acestui termen? E ceea ce fac ei crimă, crimă pe şest? 

Nici în privinţa aceasta ochii lui Kurtz nu trădau vreo 
frământare. 


5 


Zăpada deveni mai strălucitoare, lumina zilei mai 
sclipitoare şi, la exact treizeci şi trei de minute după ce le 
ordonase să rămână la sol, Kurtz le dădu semnalul de 
plecare. Owen îl transmise mai departe lui Conklin şi elicele 
elicopterelor vuiră puternic din nou, ridicând voaluri 
străvezii de zăpadă şi transformând pentru moment 
aparatele de zbor în fantome. Apoi se ridicară la nivelul 
copacilor, se aliniară după Underhill - Cârma Blue Boy - şi 
zburară înspre vest, pe direcţia Kineo. Elicopterul Kiowa 58 
al lui Kurtz zbură sub ei şi puţin spre dreapta, iar gândul îl 
purtă pe Owen pentru scurtă vreme la un detaşament de 
soldaţi într-un film cu John Wayne, colonişti escortaţi pe un 
flanc de un singur cercetaş indian care-şi călăreşte poneiul 
fără şa. Nu-l vedea pe Kurtz, dar bănuia că încă mai citea 
ziarul. Poate-şi citea horoscopul. „Peşti, aceasta e ziua 
voastră de ticăloşie. Rămâneţi în pat." 

Pinii şi molizii de dedesubt apăreau şi dispăreau sub 
forma unor vapori albi. Zăpada bătea în cele două geamuri 
din faţă ale aparatului Chinook, dansa, dispărea. Zborul era 
extrem de dificil - asemenea unei expediţii într-o maşină de 
spălat - dar Owen nu şi-ar fi dorit deloc să fie altfel. Îşi puse 
căştile la loc pe urechi. Cânta o altă formaţie, poate 
Matchbox Twenty. Nu cine ştie ce, dar mai buni ca Pearl 


Jam. Owen se temea, de fapt, de Imnul Detaşamentului. Dar 
îl va asculta şi pe acesta. Da, cum să nu, îl va asculta. 

Intrau şi ieşeau din norii joşi, vedeau licăriri vaporoase 
ale unei păduri aparent fără sfârşit, mergeau spre vest, 
spre vest, spre vest. 

— Cârma Blue Boy, aici Blue Doi. 

— Recepţionat, Doi. 

— Am contact vizual cu Blue Boy. Aştept confirmare. 

Pentru o clipă, Owen nu văzu nimic. Apoi văzu. Şi ceea ce 
văzu îi tăie răsuflarea. O fotografie, o imagine înăuntrul 
unei rame, ceva pe care-l poţi ţine în mână - acesta era un 
lucru. Ceea ce vedea el, însă, era ceva cu totul şi cu totul 
aparte. 

— Ai confirmarea, Doi. Grup Blue, aici Cârma Blue Boy. 
Rămâneţi pe poziţie. Repet, rămâneţi pe Poziţie. 

Unul după altul, celelalte elicoptere confirmară recepţia 
mesajului. Doar Kurtz nu confirmă, dar îşi păstră poziţia. 
Aparatele Chinook şi singurul Kiowa atârnau în aer la o 
distanţă aproximativă de un kilometru două sute de metri 
de aeronava prăbuşită. Către ea ducea o brazdă lată de 
copaci care fuseseră culcaţi la pământ ca de o maşină de 
tuns iarba enormă, formând o trecătoare accidentată. La 
capătul acestei trecători se afla o zonă mlăştinoasă, copaci 
morţi se înălţau către cerul alburiu, ca şi când ar fi încercat 
să despice norii. Se vedeau zig-zaguri de zăpadă topită, în 
unele locuri îngălbenită, pe acolo pe unde se infiltra în 
pământ. În alte locuri, se vedeau vene şi capilare de apă 
neagră. 

Nava, o farfurie cenuşie şi enormă, de aproape patru 
sute de metri diametru, îşi croise drum prin mijlocul 
copacilor morţi din mijlocul mlaştinii, fă-cându-i să 
explodeze şi aruncând fragmente de așchii în toate 
direcţiile. Blue Boy (nu era deloc albastru, nu, nicidecum 
albastru) se oprise la capătul mlaştinii, unde se înălța într- 
un unghi abrupt o creastă stâncoasă. Un segment de arc 
din muchia ei curbată dispăruse în pământul apos, instabil. 


Noroi şi bucăţi de copaci rupţi săriseră în aer şi 
murdăriseră fuzelajul neted al navei. 

Omuleţii cenuşii supraviețuitori stăteau în preajma navei. 
Cei mai mulţi stăteau pe plaurii acoperiţi cu zăpadă sub 
coada întoarsă în sus a navei. Dacă ar fi strălucit soarele, 
aceştia s-ar fi aflat în umbra navei prăbuşite. Ei bine... era 
clar că unii o considerau mai mult Cal Troian decât navă 
prăbuşită, dar omuleţii cenuşii supraviețuitori, goi şi 
neînarmaţi, nu păreau prea ameninţători. Vreo sută, 
spusese Kurtz, dar erau mai puţini de-atâta; Owen estima 
numărul lor la vreo şaizeci. Văzu cel puţin o duzină de 
cadavre, în stadii mai avansate sau mai scăzute de 
descompunere roşietică, stând întinse pe plaurii acoperiţi 
cu zăpadă. Unele erau cu faţa în jos, în apa neagră puţin 
adâncă. Ici şi colo, surprinzător de sclipitori pe covorul de 
zăpadă, se vedeau pete roşietic-aurii ale aşa-numiţilor fungi 
Ripley... doar că nu toate petele' erau sclipitoare, îşi dădu 
seama Owen ducându-şi binoclul la ochi şi uitându-se la ele. 
Unele începuseră să capete nuanţe cenuşii, victime ale 
frigului, sau ale atmosferei, sau ale amândurora. Nu, nu 
puteau supravieţui aici - nici omuleţii cenuşii şi nici fungii 
pe care-i aduseseră cu ei. 

Chiar se putea extinde chestia aceea? Pur şi simplu nu-i 
venea să creadă. 

— Cârma Blue Boy? Întrebă Conk. Eşti acolo, băiete? 

— Aici sunt, taci o clipă. 

Owen se înclină înainte, se întinse până sub cotul pilotului 
(Ilony Edwards, un om de treabă) şi comută butonul radio 
pe canalul comun. Faptul că amintise Kurtz ceva de 
Bosanski Novi nici măcar nu-i trecu prin minte; gândul că 
făcea o greşeală îngrozitoare nici măcar nu-i trecu prin 
minte; gândul că s-ar putea să fi subestimat nebunia lui 
Kurtz nici măcar nu-i trecu prin minte. De fapt, făcu ceea ce 
făcu aproape fără să fi gândit conştient măcar o clipă. Astfel 
avea să i se pară lui mai târziu, când avea să se întoarcă cu 
gândul înapoi şi avea să reexamineze incidentul nu doar o 


dată, ci într-una. Doar o comutare de buton. Aparent, doar 
de atât era nevoie ca să schimbi cursul vieţii unui om. 

Şi, iat-o, puternică şi limpede, o voce pe care nici unul 
dintre băieţaşii lui Kurtz nu avea s-o recunoască. Îl ştiau pe 
Eddie Vedder; Walter Cronkite era, însă, o altă mâncare de 
peşte: 

— ... aici. Il n ya pas d'infection ici. 

Două secunde, apoi o voce care-ar fi putut aparţine 
Barbrei Streisand: 

— O sută treisprezece. O sută nouăsprezece. 

La un moment dat, îşi dădu seama Owen, începuseră să 
înşiruie numerele prime de la zero din nou. Pe când făceau 
drumul spre magazinul lui Gosselin cu autobuzul, diversele 
voci ajunseseră cu numerele prime la ultimele combinaţii de 
patru cifre. 

— Suntem pe moarte, spuse vocea Barbrei Streisand. On 
se meurt, on creve. 

O pauză, apoi vocea lui David Letterman: 

— O sută... 

— Pune-i capăt! Strigă Kurtz. Pentru prima dată de când 
îl ştia Owen, Kurtz părea cu adevărat nervos. Era aproape 
şocat. Owen, de ce vrei să le torni porcăriile alea în urechi 
băieţilor mei? Recepţionează şi răspunde-mi. Şi fă-o chiar 
acum. 

— Voiam doar să văd dacă s-a schimbat ceva, şefu', spuse 
Owen. 

Era o minciună, iar Kurtz, desigur, ştia asta şi, la un 
moment dat, îl va face să plătească pentru ea. Era ca şi 
când ar fi evitat să împuşte din nou copiii, doar că poate 
mult mai rău. Lui Owen nu-i păsa. Dă-l dracului de cal 
phooka. Dacă aveau de gând să facă asta, voia ca băieţii lui 
Kurtz (numiţi Skyhook în Bosnia, numiţi Grupul Blue de 
data aceasta, numiţi cu cine ştie ce alt nume data viitoare, 
însă întotdeauna însemna aceleaşi chipuri tinere, crude) să- 
i audă pe omuleţii cenuşii o ultimă dată. Să-i audă pe aceşti 
călători dintr-un alt sistem stelar, poate chiar dintr-un alt 


univers sau altă curgere a timpului, cunoscători ai unor 
lucruri pe care gazdele lor nu le vor cunoaşte niciodată (nu 
că asta i-ar fi pasat lui Kurtz). Să-i asculte pe omuleţii 
cenuşii o ultimă dată în schimbul formațiilor Pearl Jam, sau 
Jar of Flies, sau Rage Against the Machines; omuleţii cenuşii 
făcând apel la ceea ce ei crezuseră prosteşte că era o 
natură omenească mai bună. 

— Şi s-a schimbat? Pârâi vocea lui Kurtz înapoi. - 
Aparatul Kiowa verde era încă acolo jos, sub şirul plutitor 
de mitraliere, elicele lui învârtindu-se deasupra vârfului 
despicat al unui pin bătrân şi înalt, facându-l să se 
unduiască şi să se legene. - S-a schimbat, Owen? 

— Nu, răspunse el. Nicidecum, şefu'. 

— Atunci pune capăt trâncănelii ăsteia. lrosim lumina 
zilei, lăudat fie lisus. 

Owen făcu o pauză, apoi spuse, accentuând voit 
cuvintele: 

— Da, să trăiţi. 

6 


Kurtz şedea ţeapăn în scaunul din dreapta al 
elicopterului Kiowa - „drept ca tras în ţeapă", aşa se spunea 
în cărţi şi în filme. Îşi pusese ochelarii de soare, în pofida 
luminii slabe şi cenuşii, dar Freddy, pilotul lui, tot nu putea 
să se uite la el decât cu colţul ochilor. Ochelarii erau de 
genul celor care mergeau până la tâmple, cu lentile cu 
reflexe şi, acum că-i purta, nu putea şti în ce parte se uita 
şeful. Cu siguranţă nu te puteai lua după direcţia în care-i 
era îndreptat capul. 

Ziarul News din Derry se afla în poala lui Kurtz (LUMINI 
MISTERIOSE PE CER, DISPARIŢIA  VÂNĂTORILOR 
SĂDEŞTE PANICĂ ÎN REGIUNEA JEFFERSON, spuneau 
titlurile de pe prima pagină). Ridică acum ziarul şi-l 
despături cu grijă. Se pricepea la asta. Curând, News avea 
să fie împăturit în ceea ce tocmai devenise cariera lui Owen 
Underhill: un coif. Underhill bănuia că va fi supus unei 


măsuri disciplinare - măsura disciplinară a lui Kurtz, având 
în vedere că, cel puţin până acum, aceasta era o operaţiune 
sub acoperire - urmată de acordarea unei a doua şanse. Ce 
nu părea să-şi dea seama (şi asta era probabil spre binele 
lui; neprevenit însemna de obicei nepregătit) era că aceasta 
fusese de fapt cea de-a doua şansă a lui. Ceea ce însemna o 
şansă mai mult decât oferea de obicei Kurtz cuiva, era o 
şansă pe care acum o regreta. O regreta amarnic. Cum 
putuse Owen să-i joace farsa aceasta după discuţia pe care 
o avuseseră în biroul din magazin... după ce fusese 
avertizat în mod special... 

— Cine dă ordinul? Păârâi vocea lui Underhill pe canalul 
privat al lui Kurtz. 

Kurtz fu surprins şi puţin consternat de profunzimea 
furiei lui. În mare parte era provocată de nimic altceva 
decât de surpriză, cea mai simplă emoție, cea pe care o 
simt bebeluşii înainte de orice altceva. Owen i-o făcuse cum 
scrie la carte, dând drumul vocilor omuleţilor cenuşii pe 
canalul principal de comunicare al echipei de intervenţie; 
voise doar să vadă dacă nu se schimbase ceva, chiar aşa - 
asta era o motivaţie pe care-o puteai strânge tare şi ţi-o 
puteai vâri adânc în cur. Owen era probabil cel mai bun 
secund pe care-l avusese Kurtz vreodată în lunga şi 
complicata lui carieră, care începea în Cambodgia, încă din 
primii ani ai deceniului şapte, însă Kurtz, în pofida tuturor 
acestor lucruri, avea să-l sfarme sub picior. Asta pentru 
şmecheria cu radioul; fiindcă Owen nu învățase încă lecţia. 
În Bosanski Novi nu fusese vorba doar de nişte copii. lar 
acum nu era vorba doar de nişte voci trăncănitoare. Nu era 
vorba despre respectarea ordinelor şi nu era vorba nici 
măcar despre principiul acestei probleme. Era vorba 
despre linie. Despre linia lui. Linia Kurtz. 

De asemenea, mai era şi acel să trăiţi. 

Acel să trăiţi blestemat şi mucos. 

— Şefu'? Owen părea acum doar puţin nervos şi avea tot 
dreptul să pară nervos, lisus să-l miluiască. Cine dă... 


— Pe canalul comun, Freddy, spuse Kurtz. Fă-mi legătura. 

Aparatul Kiowa, mult mai uşor decât elicopterele de atac, 
prinse o pală de vânt şi făcu un salt ameţitor. Kurtz şi 
Freddy îl ignorară. Freddy îi făcu legătura. 

— Ascultaţi, băieţi, spuse Kurtz, uitându-se la elicopterele 
de atac - libelule de sticlă - atârnând într-o linie deasupra 
copacilor şi dedesubtul norilor. Înaintea lor se afla mlaştina 
şi farfuria înclinată, albicioasă ca o perlă, cu echipajul 
supravieţuitor - sau ce-or fi fost ei - stând sub buza ei de la 
pupa. 

—  Ascultaţi acum, băieţi, tata-ncepe să predice. Mă 
ascultați? Răspundeţi. 

Da, da, afirmativ, afirm, recepționat (cu un „să trăiţi" 
ocazional aruncat printre, dar asta nu făcea nimic; exista o 
diferenţă între uitare şi insolenţă). 

— Nu sunt bun la discursuri, băieţi, nu cu asta mă ocup 
eu, dar vreau să ştiţi că acesta nu e (repet, nu e) un caz de 
ce-i în guşă şi-n căpuşă. În guşă sunt vreo şase duzini de 
cenuşii, umanoizi aparent asexuaţi, care umblă dezbrăcaţi 
aşa cum i-a făcut bunul Dumnezeu, iar voi vă spuneţi, unii 
şi-ar spune oricum: „Păi, sărmanii aceia sunt cu toţii 
dezbrăcaţi şi neînarmaţi, nici măcar pulă sau pizdă n-au să- 
şi dea-ntre ei, imploră mila noastră de-acolo, de lângă 
trenul lor intergalactic prăbuşit; ce fel de câine, ce fel de 
monstru care le aude vocile imploratoare poate, totuşi, să-i 
omoare?" Trebuie să vă anunţ, băieţi, că eu sunt acel câine, 
că eu sunt acel monstru, că eu sunt acel om postindustrial, 
post-modern, cripto-fascist, incorect politic, eu sunt acel 
bărbat pervers, acel porc războinic, lăudat fie lisus şi, 
pentru informarea tuturor celor care sunt pe recepţie, eu 
sun Abraham Peter Kurtz, ofiţer USAF în rezervă, număr de 
serie 241771699 şi eu conduc acest atac, eu sunt 
locotenentul Calley responsabil de acest Masacru la 
Restaurantul Alice!35:.. 

Trase adânc aer în piept cu ochii ficşi la elicopterele 
plutind în aer. 


— Prieteni, mă aflu aici ca să vă anunţ că omuleţii cenuşii 
ne-au călcat pe bătături încă din ultimii ani ai anilor 
patruzeci, iar eu i-am călcat pe bătături din ultimii ani ai 
anilor şaptezeci şi vă pot spune că simplul fapt că vine 
cineva către tine cu mâinile ridicate, spunând că se predă, 
nu înseamnă, lăudat fie lisus, că nu are o halbă de 
nitroglicerină vârâtă-n cur. Barosanii de peştişori aurii 
intelectuali care înoată în acvariul superinteligenţei, cei mai 
mulţi dintre aceşti tipi susţin acum că omuleţii cenuşii au 
venit pentru că am amorsat noi bombe atomice şi bombe cu 
hidrogen, că au venit încoace aşa cum vin insectele la 
lumină. Nu ştiu ce să cred, nu-s un gânditor, las gânditul pe 
seama altora, o las pe seama usturoiului, fiindcă usturoiu' 
are căpăţână pentru aşa ceva, cum spune proverbul, dar 
ochii mei văd perfect, prieteni şi vă spun că omuleţii ăştia 
cenuşii blestemaţi sunt la fel de neajutoraţi ca lupul între oi. 
Am capturat destui de-a lungul anilor, dar nici unul n-a 
supravieţuit. Când mor, cadavrele lor se descompun repede 
şi se transformă în exact chestia pe care o vedeţi acolo jos, 
în ceea ce voi, flăcăi, numiţi Ripley. Uneori, omuleţii 
explodează. Aţi priceput? Explodează. Fungii pe care-i 
poartă cu ei - sau poate că fungii sunt la conducere, câţiva 
dintre peştişorii aurii din acvariul superinteligenţei cred că 
aşa ar sta de fapt lucrurile - mor cu uşurinţă dacă nu 
găsesc o gazdă vie, repet gazdă vie, iar gazda care pare să 
le placă cel mai mult, prieteni, lăudat fie lisus, este bunul şi 
bătrânul homo sap. O dată ce-i aveţi şi doar sub unghia 
degetului mic de la mână, vă puteţi face bagajele şi 
rugăciunile. 

Acesta nu era cu exactitate adevărul - nu era cu 
exactitate nici pe departe adevărul, de fapt - dar nimeni nu 
lupta mai feroce ca un soldat înspăimântat. Asta o ştia Kurtz 
din experienţă. 

— Băieți, prietenii noştri cenuşii sunt telepaţi şi se pare 
că ne transmit şi nouă acest talent prin aer. Îl prindem chiar 
şi dacă nu prindem fungii şi, deşi aţi putea crede că e 


distractiv să poţi citi gândurile, că e exact lucrul de care 
aveaţi nevoie să vă transformați în sufletul petrecerii, eu vă 
voi spune la ce să vă aşteptaţi cu puţin mai în josul 
drumului: schizofrenie, paranoia, distanţare de realitate şi 
o completă, repet O COMPLETĂ NEBUNIE ÎMPUŢITĂ. 
Băieţii din acvariul superinteligenţei, Dumnezeu să-i 
blagoslovească, sunt de părere că telepatia aceasta este 
pentru moment de scurtă durată, însă nu cred că trebuie să 
vă spun ce s-ar întâmpla în această privinţă dacă omuleţilor 
cenuşii li se va permite să se stabilească aici şi să se 
acomodeze. Vreau să ascultați, băieţi, foarte atenţi lucrurile 
pe care am să vi le spun acum. Vreau să ascultați ca şi când 
de asta ar depinde viaţa voastră, înţelegeţi? Atunci când ei 
ne prind pe noi, băieţi - repet, când ei ne prind pe noi - şi 
cred că ştiţi cu toţii că au existat cazuri de răpiri, sigur, cei 
mai mulţi dintre cei care pretind că au fost răpiți de 
extratereştri mint cu sfruntare printre dinţii lor de nevrotici 
împuţiţi, dar nu toţi mint - cei care sunt lăsaţi să se 
întoarcă, cel mai des au suferit implanturi. Unele implanturi 
nu sunt decât instrumente - transmiţătoare, poate, sau un 
soi de obiecte de monitorizare - dar unele sunt vietăţi care- 
şi devorează gazdele, vietăţi care se dezvoltă şi care apoi îşi 
sfâşie gazdele. Aceste implanturi au fost făcute chiar de 
către creaturile pe care le vedeţi acolo jos frământându-se 
dintr-un loc într-altul, dezbrăcate şi inocente. Pretind că nu 
există nici o infecţie printre ei, dar noi ştim că sunt infectați 
până-n ying şi yang şi până-n bătrâna gaură a curului şi 
peste tot. Am observat aceste creaturi operând vreme de 
douăzeci şi cinci de ani sau chiar mai mult şi vă spun că așa 
stau lucrurile, vă spun că aceasta este invazia, aceasta e 
Super Cupa Super Cupei, iar voi, băieţi, jucaţi în apărare. 
Nu e vorba de extratereştii mici şi neajutoraţi, aşteptând să 
le dea cineva o cartelă telefonică de Noua Anglie ca să sune 
acasă, sunt o boală. Sunt un cancer, lăudat fie lisus, iar noi, 
băieţii mei, suntem o enormă injecție radioactivă în 
procesul chimioterapeutic. Mă auziţi, băieţii mei? 


Nici un afirmativ de data aceasta. Nici un recepționat, 
nici un confirm-asta. Doar aclamații brute, nervoase şi 
nevrotice, tremurând de nerăbdare. Canalul comun de 
comunicare se dilată din cauza lor. 

— Cancer, băieţi. Fi sunt cancerul. Mai bine nu mă pot 
exprima, fiindcă, după cum ştiţi, nu sunt bun la discursuri. 
Owen, eşti pe recepţie? 

— Afirmativ, şefu'. 

Plat. Plat şi calm, blestemat să fie. Ei bine, lasă-l să fie 
calm. Lasă-l să-şi menţină calmul cât încă mai putea. Owen 
Underhill îşi încheiase definitiv cariera militară. Kurtz ridică 
pălăria din hârtie şi se uită la ea cu admiraţie. Owen 
Underhill era terminat. 

— Ce avem acolo jos, Owen? Ce se vântură primprejurul 
navei ăleia? Ce, a uitat să-şi ia pantalonii şi pantofii înainte 
de-a ieşi din casă dis-de-dimineaţă? 

— Cancerul, şefu'. 

— Corect. Dă acum ordinul şi să pornim atacul. Cântă-l, 
Owen. 

Şi, cu mişcări foarte controlate, ştiind că bărbaţii din 
elicopterele de atac îl urmăreau (nu mai ţinuse niciodată o 
asemenea predică, niciodată şi nici un cuvânt nu fusese 
gândit dinainte, poate doar în vise), Kurtz îşi întoarse 
căciula cu cozorocul la spate. 


7 


Owen îl urmări pe Tony Edwards cum îşi întoarce basca 
echipei Mets în aşa fel încât cozorocul să-i stea apoi lipit de 
ceafă, îi auzi pe Bryson şi pe Bertinelli armând mitralierele 
de calibru 50 şi înţelese că totul era aievea. Porneau atacul 
în forţă. Avea de ales: ori intra în maşină şi accelera, ori 
rămânea în drum şi era luat sub roţi. Doar aceste două 
alternative i le mai lăsase Kurtz. 

Dar mai era ceva, ceva neplăcut ce-şi amintea de cu mult 
timp în urmă, de când avea... cât? Opt ani? Şapte? Poate 
era şi mai tânăr. Se afla pe peluza din faţa casei sale, cea 


din Paducah, tatăl lui era încă la serviciu, mama era plecată 
pe undeva, poate la Biserica Baptistă, unde se pregătea 
pentru unul din interminabilele ei târguri de prăjituri (spre 
deosebire de Kurtz, când Randi Underhill spunea lăudat fie 
lisus, o spunea din toată inima), când opri o ambulanţă 
vizavi, la casa familiei Rapeloew. Sirena nu era pornită, dar 
sclipeau o mulţime de lumini. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în 
halate foarte asemănătoare cu cel pe care-l purta Owen 
acum se grăbiseră spre casă, desfăcând o targă sclipitoare. 
Nici o clipă nu avusese impresia că bărbaţii intră în panică. 
Se asemăna cu un truc magic ceea ce făceau ei. 

În mai puţin de zece minute, ieşeau din casă cu doamna 
Rapeloew întinsă pe targă. Femeia avea ochii închişi. 
Domnul Rapeloew venea chiar în urma ei; nici măcar nu se 
deranjă să închidă uşa după el. Domnul Rapeloew, care era 
de vârsta tatălui lui Owen, arăta dintr-o dată la fel de 
bătrân ca bunicul lui. Acesta era un alt truc magic. Domnul 
Rapeloew se uită în dreapta cât timp bărbaţii o urcau pe 
soţia lui în ambulanţă şi-l văzu pe Owen în pantaloni scurţi 
îngenuncheat pe peluză şi jucându-se cu mingea. Au spus 
că a apucat-o razna! Strigă domnul Rapeloew. O duc la 
spitalul Sf. Maria! Spune-i asta mamei tale, Owen! Apoi se 
uită în spatele ambulanţei şi ambulanţa demară. Pentru 
următoarele aproximativ cinci minute, Owen continuă să se 
joace cu mingea, aruncând-o în aer şi prinzând-o, dar, între 
o aruncare şi o prinderea, se uita la uşa pe care domnul 
Rapeloew o lăsase deschisă, spunându-şi că ar trebui s-o 
închidă el. Îşi spunea că a o închide era ceea ce mama lui 
numea Un Act de Caritate Creştină. 

Într-un sfârşit, se ridică şi traversă strada spre peluza 
familiei Rapeloew. Soții Rapeloew se purtaseră frumos cu 
el. Nimic foarte ieşit din comun („Nimic din cauza căruia să 
te scoli în miez de noapte şi despre care să le scrii 
părinţilor", ar fi spus mama lui), dar doamna Rapeloew 
cocea o mulţime de prăjituri şi-şi amintea întotdeauna să 
păstreze câteva şi pentru el; şi mai erau şi bolurile cu 


glazură şi aluat de prăjituri pe care le răzuise el în 
bucătăria dolofanei şi veselei doamne Rapeloew. Domnul 
Rapeloew îi arătase cum se fac avioane din hârtie care să şi 
zboare. Trei modele de avioane diferite. Aşa că soţii 
Rapeloew meritau caritate, meritau caritatea creştină, dar, 
păşind dincolo de uşa deschisă a casei lor, ştiu cu claritate 
că nu se afla acolo mânat de caritatea creştină. Când oferi 
caritate creştină, nu ţi se întăreşte cârnăciorul. 

Preţ de cinci minute - sau poate că fură cincisprezece 
minute, sau o jumătate de oră, timpul se scurse aşa cum se 
scurgea în vise - Owen doar se plimbă prin casa soţilor 
Rapeloew, fără să facă nimic special, însă în tot acest timp, 
cârnăciorul lui fu tare ca piatra; ai fi crezut că aşa ceva 
trebuie să doară, dar nu-l durea, îl făcea să se simtă bine şi 
în toţi anii care urmară numise acea hoinăreală tăcută cu 
numele ei adevărat: preludiu. Faptul că nu avea nimic 
împotriva soţilor Ropeloew, faptul că, de fapt, chiar îi 
plăcea, făcuse sentimentul chiar mai delicios. Dacă ar fi fost 
prins (dar nu fusese), ar fi putut spune Nu ștu' dacă ar fi 
fost întrebat de ce-o făcuse şi în faţa lui Dumnezeu ar fi 
rostit adevărul. 

Nu că ar fi făcut cine ştie ce. În baia de la parter găsi o 
periuţă de dinţi cu DICK:38+* scris pe ea. Dick era numele 
domnului Rapeloew. Owen încercă să urineze pe perii 
periuţei domnului Rapeloew, asta vru să facă, dar 
cârnăciorul îi era prea tare şi nici un strop nu vru să iasă, 
nici măcar un singur strop. Aşa că, în schimb, scuipă pe 
peri, frecă perii să intre scuipatul între ei şi aşeză periuţa 
înapoi în suportul ei. În bucătărie, aruncă un pahar cu apă 
peste arzătoarele cu aprindere electrică de la aragaz. Apoi 
luă un platou mare de porțelan din dulap. 

— Au spus că a apucat-o barza, vorbi Owen, ţinând 
platoul deasupra capului. Probabil că are un copil, fiindcă el 
a spus că a apucat-o barza. 

Apoi aruncă platoul într-un colţ al bucătăriei, unde acesta 
se sparse în mii de bucăţi. O dată făcută şi asta, părăsise 


casa. Orice ar fi fost înlăuntrul lui, ceea ce-i întărise 
cârnăciorul şi ce-l făcuse să i se pară că ochii-i sunt prea 
mari pentru orbitele în care se aflau, fusese alungat de 
sunetul scos de platoul spart, fusese stors asemenea unui 
coş şi, dacă n-ar fi fost atât de îngrijoraţi pentru doamna 
Rapeloew, părinţii lui ar fi observat cu siguranţă că nu era 
ceva în regulă cu el. Astfel stând lucrurile însă, 
presupuseseră probabil că pur şi simplu era şi el îngrijorat 
pentru doamna R. În săptămâna următoare, dormise puţin 
şi somnul pe care-l putuse prinde îi fusese bântuit de vise 
urâte. Într-unui din ele, doamna Rapeloew se întorcea de la 
spital cu copilul adus de barză în braţe, numai că acest 
copil era negru şi era mort. Owen fusese extenuat de 
remuş-cări şi ruşine (niciodată nu fusese, totuşi, la un pas 
de-a se confesa; ce să-i fi răspuns, pentru Dumnezeu, 
mamei sale baptiste atunci când l-ar fi întrebat ce-l 
posedase?) şi, totuşi, nu uită niciodată plăcerea oarbă pe 
care o simţise atunci când stătuse în baie cu pantalonii în 
vine şi încercase să urineze pe periuţa de dinţi a domnului 
Rapeloew, sau fiorii care-l trecuseră când se spărsese 
platoul. Dacă ar fi fost mai mare, credea că ar fi ejaculat în 
chiloţi. Puritatea stătea în cei lipsiţi de simţuri; plăcerea se 
afla în sunetul cioburilor; corolarul tuturor era scalda 
torporoasă şi extatică în remuşcare pentru că făcuse 
acestea şi teama că ar fi putut fi prins. Domnul Rapeloew 
spusese că o apucase barza, dar, în acea seară, când tatăl 
lui Owen venise acasă, îi spusese că, de fapt, o apucase 
razna. Că i se spărsese un vas de sânge în cap doamnei 
Ropeloew şi că asta însemna că o luase razna. 

lar acum, iată că i se întâmpla din nou, pas cu pas. 

Poate că, de data asta, voi ejacula, gândi el. Va fi în orice 
caz ceva de o amploare cu mult mai mare decât încercarea 
de-a mă pişa pe periuța de dinţi a domnului Rapeloew. Apoi, 
când îşi întoarse şi el căciula cu cozorocul la spate: Are la 
bază, totuşi, acelaşi concept. 


— Owen? Vocea lui Kurtz. Eşti prezent, fiule? Dacă nu-mi 
răspunzi chiar acum, voi presupune fie că nu poţi, fie că... 

— Şefii', aici sunt. 

Stăpân pe voce. Cu ochiul minţii, văzu un băieţel 
transpirat care ţinea deasupra capului un platou de 
porțelan. 

— Băieți, sunteţi pregătiţi să daţi şuturi în nişte funduri 
intergalactice? Spuse el. 

Un răgnet afirmativ care incluse un Da' cum dracu' să 
nu? Şi un Să-i sfâşiem. 

— Ce vreţi să ascultați pentru început, băieţi? Imnul 
Detaşamentului şi Imnul şi Nenorociţu' de Stones, Chiar 
acum! 

— Dacă vrea cineva să se retragă, să vorbească acum. 

Tăcere pe canalul radio. Pe o altă frecvenţă de undă pe 
care Owen nu voia să mai intre, omuleţii cenuşii implorau 
cu voci celebre. Aparatul de zbor Kiowa OH-58 se afla în 
dreapta, sub ei. Owen nu avea nevoie de binoclu să-l vadă şi 
pe Kurtz cu căciula întoarsă la spate, să vadă că-l vede şi el. 
Ziarul se afla încă în poala lui, dar acum, din cine ştie ce 
motiv, era împăturat într-un triunghi. Şase ani de zile, Owen 
Underhill nu avusese nevoie de o a doua şansă, ceea ce era 
un lucru bun, deoarece Kurtz nu oferea aşa ceva - adânc 
înlăuntrul său, Owen bănuia că ştiuse întotdeauna lucrul 
acesta. Oricum, se va gândi la asta mai târziu. Dacă avea să 
fie nevoie. Un ultim gând coerent se aprinse în mintea lui - 
Tu eşti cancerul, Kurtz, tu - apoi dispăru şi acesta. În locul 
lui, apăru un întuneric pacific şi de nepătruns. 

— Grup Blue, aici Cârma Blue Boy. Răspunde-ţi-mi. 
Deschideţi focul la o sută cincizeci de metri, încercaţi să nu 
loviți Blue Boy dacă se poate, dar pe nenorociţii ăştia-i vom 
secera de la rădăcină. Conk, pune Imnul. 

Gene Conklin răsuci un buton şi vâri un CD în casetofonul 
de pe podeaua lui Blue Boy Doi. Owen, care nu se mai afla 
deja în propriul corp, se aplecă înainte în Cârma Blue Boy şi 
dădu volumul la maximum. 


Mick Jagger, solistul vocal de la Rolling Stones, îi umplu 
căştile. Owen îşi ridică mâna, îl văzu pe Kurtz salutându-l - 
dacă era sarcastic sau sincer acest salut, Owen nici nu ştia 
şi nici nu-i păsa - apoi îşi lăsă mâna jos. În vreme ce Jagger 
cânta în forţă, în vreme ce cânta Imnul lor, acela pe care-l 
ascultau totdeauna când acționau în forţă, elicopterele 
coborâră, strânseră rândurile şi se avântară asupra țintei. 


8 


Omuleţii cenuşii - cei care mai rămăseseră în viaţă - 
stăteau în umbra navei lor, care se afla la capătul culoarului 
de copaci pe care aceasta îi dărâmase în urma prăbuşirii. 
Nu schiţară nici un gest că ar încerca să fugă sau să se 
ascundă; de fapt, jumătate dintre ei făcură câţiva paşi 
înainte pe picioarele lor goale şi lipsite de degete, lipăind 
prin zăpada topită, prin noroi şi prin puful radiant al 
muşchilor roşietici-aurii. Aceştia stăteau cu faţa către 
elicopterele de atac ce se apropiau în formaţie, cu mâinile 
terminate în degete lungi ridicate în aer, ca să arate că sunt 
neînarmaţi. Ochii lor imenşi şi negri sclipeau în lumina fadă 
a zilei. 

Elicopterele nu încetiniră, cu toate că toţi piloţii auziră 
pentru scurtă vreme ultima transmisiune în căşti: Vă 
rugăm, nu ne faceţi vreun râu, suntem neajutoraţi, suntem 
pe moarte. Alături de acestea, încolăcită asemenea cozii 
unui porc, se auzi vocea lui Mick Jagger: 

— Please allow me to introduce myself, I'm a man of 
wealth and taste; I've been around for many a long year 
stolen many man's soul and faith.:27. 

Elicopterele executară un zbor de survol la fel de rapid 
cum s-ar întoarce în echer, la linia de treizeci şi cinci de 
metri, o formaţie aflată în marş la Cupa Rozelori38*, apoi 
mitralierele de calibru 50 deschiseră focul. Gloanţele 
secerară zăpada, loviră crengile moarte ale copacilor deja 
răniţi, iscară scântei palide în marginea imensei nave. Se 
înfipseră în adunătura de omuleţi cenuşii cu braţele ridicate 


în aer şi-i sfârtecară. Braţe se  desprinseră de 
rudimentarele lor corpuri, împroşcând un fel de sevă roz. 
Capete explodară aidoma unor dovleci, stropind nava din 
spate şi corpurile celorlalţi omuleţi cu o substanţă roşietică 
- nu era sânge, ci chestia aceea igrasioasă - ca şi când le-ar 
fi fost pline capetele de ea... Nu aveau capete cu adevărat, 
ci hidoase coşuri industriale. Mai mulţi fură tăiaţi în două pe 
la mijloc şi căzură la pământ cu braţele încă ridicate a 
predare. Căzând, corpurile lor îşi schimbară culoarea într- 
un alb-murdar şi părură să fiarbă. 

Mick Jagger mărturisi: 

— I was around when Jesus Christ had His moment 0f 
doubt and pain...139% 

Câţiva cenuşii aflaţi încă sub aripa navei se întoarseră ca 
pentru a fugi, dar nu avură unde. Cei mai mulţi dintre ei 
fură doborâţi imediat. Ultimii câţiva supraviețuitori - poate 
patru în total - se retraseră în umbrele rare. Părea că fac 
ceva, păreau să pună ceva la cale, iar Owen avu o 
premoniţie îngrozitoare. 

— Îi pot nimeri! Se auzi un pârâit în radio. 

Era vocea lui Deforest din Blue Boy Patru. Aproape gâfâia 
de nerăbdare. Şi, anticipând ordinul lui Owen de-a-i da 
bice, aparatul Chinook cobori până aproape la nivelul 
solului, ridicând cu elicele zăpada şi apa murdară în rafale 
negre, culcând vegetaţia pitică la pământ. 

— Nu, negativ, pune-i capăt, retrage-te, reintră în 
formaţie la plus patruzeci! Strigă Owen şi-l lovi pe Tony 
peste umăr. 

Tony, care arăta puţin cam ciudat prin masca 
transparentă ce-i acoperea gura şi nasul, trase de manetă 
spre el şi ridică aparatul - Cârma Blue Boy - în aerul 
zbuciumat. Chiar şi în pofida muzicii - bongo-urile 
înnebunite, vocile de fundal făcând Hoo-hoo, „Sympathy for 
the Devil"! nu fusese cântată până la capăt nici măcar o 
sigură dată, nu încă, cel puţin - Owen îşi auzea echipajul 
mormăind. Aparatul Kiowa, observă el, luase deja puţină 


distanţă de formaţie. Oricât ar fi fost de ciudat în gândire, 
Kurtz nu era deloc prost. Şi avea nişte instincte desăvârşite. 

— Ă, şefu'... Deforest părând nu doar dezamăgit, ci de-a 
binele încins. 

— Repet, repet, reintră în formaţie, Grup Blue, reintră... 

Explozia îl proiectă în spătarul scaunului şi aruncă 
aparatul Chinook în sus, ca pe o jucărie. Prin tunetul care 
urmă, îl auzi pe Tony Edwards înjurând şi luptându-se cu 
maneta. Se auzeau strigăte din spatele lor, dar, deşi 
majoritatea echipajului fusese rănit, îl pierduseră doar pe 
Pinky Bryson, care ieşise din formaţie să arunce o privire 
mai atentă şi care se prăbuşise când fusese lovit de unda de 
şoc a exploziei. 

— Am reuşit, am reuşit, am reuşit, se tângui Tony, dar 
Owen fu de părere că de-abia după alte treizeci de secunde 
reuşi de fapt lony să redreseze elicopterul, treizeci de 
secunde care-i părură a fi ore. În sistemul audio, Imnul se 
întrerupsese, un lucru ce nu spunea nimic bun despre Conk 
şi băieţii din Blue Boy Doi. 

Tony întoarse Cârma Blue Boy, iar Owen observă că 
parbrizul Perpex era crăpat în două locuri. În urma lor, 
cineva încă mai striga - Mac Cavanaugh, avea să se afle, 
reuşise cumva să-şi piardă două degete. 

— Sfinte rahat, mormăi Tony. Apoi: Ne-ai salvat şuncile, 
şefu'. Mulţam. 

Owen de-abia îl auzi. Se uita în urmă la rămăşiţele navei, 
care era acum împrăştiată în cel puţin trei bucăţi. Era greu 
să fii sigur, fiindcă încă mai zburau fragmente prin aerul 
care devenise de un roşu-portocaliu ceţos. Era puţin mai 
uşor de observat rămăşiţele elicopterului lui Deforest. 
Zăcea înclinat pe-o rână în noroiul din care, în jurul lui, 
ieşeau bule. De partea uşii laterale, în apă, plutea o bucată 
lungă de elice, asemeni unei gigantice lopeţi de canoe. La 
vreo patruzeci de metri mai departe, dintr-o minge galben- 
albicioasă de foc, se iveau şi mai multe elice înnegrite şi 
îndoite. Acela era Blue Boy Doi al lui Conklin. 


Un gâlgăit şi un bip dinspre aparatul radio. Era Blakey 
din Blue Boy Trei. 

— Şefu', hei, şefu', văd... 

— Trei, aici Cârma. Vreau să... 

— Cârma, aici Trei, văd supraviețuitori, repet, văd 
supraviețuitori ai Blue Boy Patru, cel puţin trei... nu, 
patru... cobor să... 

— Negativ, Blue Boy Trei, nu cobori deloc. Reintră în 
formaţie la plus patruzeci - renunţă, în formaţie la plus unu- 
patruzeci, unu-patru-zero, chiar acum! 

— Ă, dar, domnule... şefu', vreau să zic... Îl văd pe 
Friedman, a luat dracului foc... 

— Joe Blakey, ascultă la mine. 

Vocea tăioasă a lui Kurtz era inconfundabilă, Kurtz cel 
care scăpase de drăcovenia aceea roşie în timp util. 
Aproape, gândi Owen, ca şi când ar fi ştiut ce avea să se 
întâmple. 

— Cară-ţi curu' de-acolo chiar acum sau îţi promit că, 
într-o săptămână, o să aduni cu lopata căcat de cămilă pe-o 
temperatură toridă acolo unde pileala-i ilegală. Terminat. 

Nu se mai auzi nimic de la Blue Boy Trei. Cele trei 
elicoptere de atac rămase întregi se retraseră la punctul de 
întâlnire, la plus o sută patruzeci de metri. Owen se uita la 
spirala furioasă şi ascendentă de fungi Ripley, întrebându-se 
dacă ştiuse Kurtz despre explozie sau o intuise doar, 
întrebându-se dacă el şi cu Blakey părăsiseră zona în timp 
util. Fiindcă omuleţii erau, desigur, infecţioşi; orice ar fi 
susţinut ei, erau infecţioşi. Owen nu ştia dacă asta justifica 
ceea ce tocmai făcuseră, dar presupunea că supraviețuitorii 
din Blue Boy Patru al lui Ray Deforest erau acum cel mai 
probabil nişte morţi ambulanți. Sau şi mai rău: oameni în 
viaţă în curs de mutație. Se transformau în Dumnezeu ştie 
ce. 

— Owen. Radioul. 

Tony se uită la el cu sprâncenele ridicate. 

— Owen. 


Suspinând, Owen comută pe canalul securizat al lui 
Kurtz. 
— Aici sunt, şefu'. 


9 


Kurtz şedea în aparatul Kiowa cu căciula de hârtie încă 
aşezată în poală. El şi cu Freddy purtau măştile; la fel şi 
ceilalţi băieţi din grupul de atac. Era posibil ca şi sărmanii 
soldaţi de la sol încă să le poarte. Măştile nu erau probabil 
necesare, dar Kurtz, care nu avea nici o intenţie să 
contracteze Ripley dacă putea evita acest lucru, era calul 
de prăsilă. Printre alte lucruri, se presupunea că trebuie să 
le ofere celorlalţi un exemplu. Pe lângă asta, îi oferea un 
avantaj. Cât despre Freddy Johnson... ei bine, avea nişte 
planuri care-l includeau pe Freddy. - Aici sunt, şefu', îi 
spuse Underhill în căşti. 

— Ai tras bine, ai zburat şi mai bine şi ai gândit la 
superlativ. Ai salvat nişte vieţi. Noi doi ne-am întors la 
vechile coordonate. Ne-am întors pe poziţii de egalitate. Ai 
priceput? 

— Am priceput, şefu'. Am priceput şi apreciez gestul. 

Iar dacă-i dai crezare, gândi Kurtz, eşti chiar mai prost 
decât pari. 


10 


În spatele lui Owen, Cavanaugh încă scotea nişte sunete, 
dar volumul era acum în scădere. Nu se auzea nimic din 
partea lui Joe Blakey, care poate tocmai începea să priceapă 
implicaţiile acelui vârtej străveziu roşu-auriu, pe care poate 
că reuşiseră, sau poate că nu, să-l evite. 

— Totu-i bine, bătrâne? Întrebă Kurtz. 

— Avem nişte răniţi, răspunse Owen, dar în rest totu-i 
roz. Le-am dat puţin de lucru curăţătorilor, totuşi; am lăsat 
în urmă un dezastru. 

Râsetul de cioroi al lui Kurtz se declanşă puternic din nou 
în căştile lui Owen. 


11 


— Freddy. 

— Da, şefu'. 

— Trebuie să fim cu ochii pe Owen Underhill. 

— Bine. 

— Dacă e nevoie să părăsim zona în pripă - să 
abandonăm operaţiunea Imperial Valley - Underhill rămâne 
aici. 

Freddy Johnson nu spuse nimic, dădu doar din cap şi 
conduse elicopterul. Cuminte băieţel. Ştia de care parte a 
liniei îi era locul, spre deosebire de alţii. 

Kurtz se întoarse din nou spre el. 

— Freddy, du-ne înapoi la magazinaşul ăla uitat de 
Dumnezeu şi nu te zgârci cu viteza. Vreau să ajung acolo cu 
cel puţin cincisprezece minute înainte de Owen şi de Joe 
Blakey. Înainte cu douăzeci de minute, dacă se poate. 

— Da, şefii". 

— Şi vreau o legătură prin satelit securizată cu Cheyenne 
Mountain. 

— Se face. la cinci minute. 

— Fă-le să fie trei, bătrâne. Fă-le trei. 

Kurtz se lăsă pe spate şi se uită la pădurea de pini cum 
zboară pe sub ei. Atât de mulţi copaci, atât de multă 
sălbăticie şi deloc puţine fiinţe umane - cele mai multe 
dintre ele purtând în această parte a anului haine 
portocalii. Peste o săptămână - poate peste şaptezeci şi 
două de ore - s-ar putea să fie toată zona la fel de stearpă 
ca şi munţii de pe lună. Păcat, dar, dacă era un lucru de 
care nu se puteau plânge cei din Maine că le lipseşte, erau 
pădurile. 

Kurtz roti căciula de hârtie pe un deget. Dacă era posibil, 
voia să-l vadă pe Owen Underhill purtând-o după ce va fi 
încetat să mai respire. 

— Nu voia decât să vadă dacă se schimbase ceva, spuse 
Kurtz cu voce scăzută. 


Freddy Johnson, care ştia pe care parte-i era unsă felia, 
nu spuse nimic. 


12 


La jumătatea drumului spre magazinul lui Gosselin şi 
când micuțul şi iutele aparat Kiowa al lui Kurtz se mai 
vedea doar ca o pată mică ce putea sau nu să existe cu 
adevărat, ochii lui Owen se fixară pe mâna dreaptă a lui 
Tony Edwards, care stătea crispată pe o ramură a manetei 
în formă de Y a elicopterului Chinook. La rădăcina unghiei 
de la degetul mare, la fel de vizibilă ca o dâră de nisip, se 
vedea o linie curbată de un roşu-auriu. Owen se uită la 
propriile mâini, inspectându-le la fel de atent cum i le 
inspecta doamna Jankowski la ora de Igienă Personală, în 
anii aceia de demult când familia Rapeloew le era încă 
vecină. Nu vedea nimic încă, nu pe mâinile lui, dar Tony era 
deja însemnat, iar Owen bănuia că şi lui îi va veni rândul cât 
de curând. 

Familia Underhill fusese baptistă, aşa că Owen cunoştea 
povestea lui Cain şi a lui Abel. Glasul sângelui fratelui tău 
strigă din pământ la Mine, a spus Dumnezeu şi l-a trimis pe 
Cain să trăiască în ţara lui Nod, la este de Eden. Să trăiască 
împreună cu oamenii cei josnici, potrivit spuselor mamei 
sale. Dar, înainte să fie Cain trimis să rătăcească, 
Dumnezeu îl însemnase, ca să-l recunoască până şi oamenii 
josnici ai lui Nod ce hram purta. Iar acum, observând vâna 
aceea roşu-aurie de pe unghia degetului mare al lui Eddie 
şi căutând-o pe propriile lui mâini şi încheieturi, Owen 
credea că ştie ce culoare avusese semnul lui Cain. 


CAPITOLUL 11 - CALATORIA 


ÎMBLÂNZITORULUI DE OUA 
1 


Sinuciderea, descoperise Henry, avea glas. Voia să se 
explice. Problema era că nu prea vorbea limba lui; cădea 
des în propria ei păsărească. Dar asta nu conta; simplul fapt 
că vorbea era îndeajuns. O dată ce Henry îi permise 
sinuciderii să  glăsuiască, viaţa lui se îmbunătăţi 
considerabil. Avu chiar nopţi în care dormi din nou (nu fură 
multe astfel de nopţi, dar fură destule) şi nu mai avu o zi cu 
adevărat proastă. 

Până astăzi. 

Pe snowmobile-ul Arctic Cat se aflase corpul lui Jonesy, 
dar fiinţa dinlăuntrul vechiului său prieten era plină de 
imagini şi de dorinţe străine. S-ar fi putut ca Jonesy să se 
afle încă înăuntru undeva - Henry spera să fie aşa - dar, 
dacă era aşa, se afla acum prea adânc înăuntru, era prea 
mic şi lipsit de forţă ca să mai poată schimba ceva. Curând, 
Jonesy avea să dispară complet, iar asta avea să fie cel mai 
probabil spre uşurarea lui. 

Henry se temuse că fiinţa aflată acum la cârma corpului 
lui Jonesy îl va simţi, dar trecuse pe lângă el fără să 
încetinească. Îşi continuase drumul către Pete. O dată 
afacerea încheiată acolo, ce urma? Încotro avea să se 
îndrepte mai departe? Henry nu voia să se gândească la 
asta, nu voia să-i pese. 

Într-un sfârşit, porni din nou către cabană, nu fiindcă ar 
mai fi rămas ceva la Bivuac, ci fiindcă nu avea unde 
altundeva să meargă. Când ajunse la poarta deasupra 
căreia atârna o pancartă cu un singur cuvânt scris pe ea - 
CLARENDON - scuipă în mănuşă un alt dinte. Se uită la el, 
apoi îl aruncă. Ninsoarea se oprise, dar cerul era încă 


întunecat şi el credea că vântul începea din nou să se 
înteţească. Spuseseră cumva la radio ceva despre o furtună 
cu vânt puternic? Nu-şi amintea şi nici nu era sigur dacă 
asta mai avea vreo importanţă. 

Undeva, la vest de el, o explozie extrem de puternică 
scutură ziua. Henry se uită tâmp în acea direcţie, dar nu 
văzu nimic. Fie se prăbuşise, fie explodase ceva. Cel puţin, 
câteva dintre vocile sâcâitoare îi dispărură din minte. Habar 
nu avea dacă acest fapt avea vreo legătură cu explozia, 
habar nu avea dacă trebuia să-i pese. Păşi prin poarta 
deschisă, mergând pe urmele de zăpadă tasată făcute de 
Arctic Cat când plecase şi se apropie de Bivuac. 

Generatorul de electricitate  bolborosea constant. 
Deasupra lespezii de granit servindu-le de covoraş, uşa era 
deschisă. Henry rămase pe loc o clipă şi examină lespedea. 
La început crezu că vede sânge pe ea, dar sângele, fie el 
proaspăt sau uscat, nu avea nuanţa aceea inimitabilă roşu- 
aurie. Nu, avea în faţă un soi de excrescenţă organică. 
Mugşchi sau, poate, fungi. Şi încă altceva... 

Henry îşi lăsă capul pe spate, îşi lărgi nările şi adulmecă 
prudent - în minte i se trezi amintirea vie şi absurdă în 
acelaşi timp a ieşirii pe care o făcuse cu o lună în urmă 
împreună cu fosta lui soţie la restaurantul Maurice's, îşi 
aminti mirosul vinului pe care tocmai li-l turnase sommelier- 
ul în pahare şi-o aminti pe Rhonda şezând de parte cealaltă 
a mesei şi spunându-şi: Noi mirosim vinul, iar câinii-şi 
miros unul altuia curul - lucrurile nu sunt Chiar atât de 
diferite. Apoi, într-o străfulgerare, îi revenise amintirea 
laptelui scurgându-se pe bărbia tatălui său. Zâmbise către 
Rhonda, ea-i zâmbise înapoi, iar el se gândise ce mare 
uşurare va fi pentru el moartea şi că, dacă avea de gând s-o 
facă, ar fi fost mai bine s-o facă repede. 

Ceea ce mirosi acum nu fu mirosul vinului, ci un iz 
mlăştinos şi sulfuros. Preţ de o clipă nu-l putu identifica, 
apoi îşi dădu seama: femeia care-i făcuse pe ei să aibă 
accidentul. Simţea acolo şi mirosul viscerelor ei putrede. 


Henry călcă pe lespedea de granit, conştient că se 
întorsese în acest loc pentru ultima dată, simțind greutatea 
tuturor anilor trecuţi -  râsetele, discuţiile, berile, 
ocazionalele droguri, bătaia cu mâncare din '96 (sau fusese 
oare '97), împuşcăturile, mirosul acela acru de cordită şi 
sânge care se confunda cu sezonul de vânătoare la cerbi şi 
căprioare, mirosul morţii şi al prieteniei şi al sclipirii 
copilăriei. 

Stând acolo, adulmecă din nou. Se simţea mult mai 
puternic şi acum era mai mult chimic decât organic, poate 
pentru că era atât de dens. Aruncă o privire înăuntrul 
cabanei. Văzu pe podea şi mai multă substanţă din-aceea 
scămoasă, igrasioasă, dar încă se mai distingeau scândurile 
de lemn. Pe covorul Navajo, totuşi, crescuse atât de deasă, 
că de-abia mai distingeai desenul. Fără-ndoială, chestia 
aceea se simţea mai bine la căldură şi, totuşi, ritmul în care 
se dezvolta era înfricoşător. 

Henry vru să facă un pas înăuntru, apoi se răzgândi. Se 
dădu în schimb cu doi-trei paşi înapoi din faţa uşii şi rămase 
acolo în zăpadă, perfect conştient de sângele care-i curgea 
din nări şi de găurile din gingii unde avusese dinţi când se 
trezise în acea dimineaţă. Dacă producea chestia aceea 
mlăştinoasă un soi de virus cu transmisie pe calea aerului, 
ca ebola sau hanţa, probabil că se prâjise deja şi orice-ar 
mai fi făcut s-ar fi asemănat cu închiderea uşii de la grajd 
după ce-a fost furat calul. Însă nu era cazul să-şi asume 
riscuri nedorite, nu-i aşa? 

Se întoarse pe călcâie şi ocoli Bivuacul spre partea 
Viroagei, mergând în continuare pe urmele tasate ale Arctic 
Cat-ului, ca să nu se scufunde în zăpada proaspăt 
aşternută. 


2 


Şi uşa şopronului era deschisă. Henry îl vedea pe Jonesy, 
da, îl vedea limpede ca la lumina zilei, Jonesy făcând o 
pauză în uşă înainte să intre să ia snowmobile-ul, Jonesy 


ţinându-se de canatul uşii cu o mână relaxată, Jonesy 
ascultând... ascultând ce? 

Ascultând nimicul. Nu croncănea nici o cioară, nu 
bombănea nici o gaiţă, nu ciocănea nici o ciocănitoare, nu 
foşnea nici o veveriţă. Nu se auzea decât vântul şi zgomotul 
înfundat scos de zăpada căzând din pini şi molizi pe stratul 
proaspăt aşternut dedesubt. Toate vietăţile din zonă 
dispăruseră, migraseră asemenea unor animale 
caricaturale din-tr-un film de desene animate de Gary 
Larson. 

Rămase în loc pentru o clipă, încercând să-şi amintească 
interiorul şopronului. Pete s-ar fi descurcat mai bine - Pete 
ar fi stat în acelaşi loc cu ochii închişi şi cu degetul 
fluturând în aer, apoi ţi-ar fi spus unde se afla fiecare lucru, 
până la cel mai mic borcan cu şuruburi - dar, în cazul de 
faţă, Henry credea că se va descurca şi fără talentul 
deosebit al lui Pete. Tocmai ieri venise în şopron în căutarea 
unei unelte cu care să deschidă uşiţa unui dulap care se 
blocase din pricina lemnului umflat. Văzuse atunci lucrul pe 
care-l căuta acum. 

Henry inspiră şi expiră rapid de câteva ori, aerisindu-şi 
bine plămânii, apoi îşi apăsă puternic mâna peste gură şi 
peste nas şi păşi înăuntru. Rămase în loc pentru o clipă, 
aşteptând să i se obişnuiască ochii cu lumina difuză. Nu voia 
să fie luat prins surprindere de ceva dacă putea evita acest 
lucru. 

Când văzu clar din nou, traversă pieziş locul unde se 
aflase snowmobile-ul. Pe podea nu se vedea aici decât un 
desen suprapus de pete de ulei, dar se observau câteva 
urme de jeg roşu-auriu pe prelata verde care acoperise 
Cat-ul şi care era acum aruncată în lături. 

Masa de lucru era în dezordine - un borcan cu cuie şiun 
altul cu şuruburi erau răsturnate, aşa încât ceea ce fusese 
păstrat cu grijă separat se amestecase acum laolaltă; un 
suport pentru pipă care-i aparținuse lui Lamar Clarendon 
fusese aruncat pe jos şi spart; toate sertarele fixate în 


lăţimea mesei fuseseră trase afară şi lăsate aşa. Unul dintre 
ei, Beaver sau Jonesy, trecuse prin şopron ca o tornadă, 
căutând ceva. 

Jonesy a fost. 

Mda. Poate că Henry nu avea să ştie niciodată ce căutase, 
dar cel care căutase fusese Jonesy, asta o ştia, iar lucrul 
căutat fusese în mod evident foarte important pentru el sau 
pentru amândoi. Henry se întrebă dacă-l găsise. Poate că nu 
avea să ştie nici asta niciodată. Între timp, ce căuta el se 
afla perfect la vedere în colţul îndepărtat al încăperii, 
atârnat de un cui deasupra unui morman de cutii cu vopsea 
şi de pistoale de vopsit. 

Ţinându-şi încă mâna la gură şi la nas, fără să respire, 
Henry traversă interiorul şopronului. Atârnând de elasticele 
care-şi pierduseră aproape în întregime capsele se aflau cel 
puţin patru măşti de zugrăvit care-ţi acopereau gura şi 
nasul. Le luă pe toate şi se întoarse la timp să observe ceva 
mişcându-se în spatele uşii. Îşi opri un suspin, dar bătăile 
inimii i se accelerară şi, dintr-o dată, cantitatea dublă de 
aer inhalată care-l ţinuse până acum i se păru prea încinsă 
şi prea grea. Şi nici măcar nu se afla nimic acolo, fusese 
doar în imaginaţia lui. Apoi observă că, da, era ceva acolo. 
Lumina intra prin uşa deschisă; alte câteva raze intrau pe 
singura fereastră murdară de deasupra mesei, iar Henry se 
speriase la propriu de umbra sa. 

Părăsi şopronul din patru paşi mari. Măştile de zugrăvit îi 
bălăngăneau în mâna dreaptă. Ţinu aerul stătut în plămâni 
până ce mai făcu patru paşi de-a lungul urmelor 
snowmobile-ului, apoi îi dădu drumul într-o izbucnire 
explozivă. Se înclină în faţă cu mâinile sprijinite pe coapse, 
chiar deasupra genunchilor. În faţa ochilor îi apăreau şi-i 
dispăreau stoluri de puncte negre. 

Dinspre est se auzeau pârâituri estompate de focuri de 
armă. Nu erau puşti de vânătoare; era un zgomot prea 
puternic şi prea rapid pentru puştile de vânătoare. Erau 
arme automate. În mintea lui Henry apăru o viziune la fel 


de clară ca amintirea laptelui scurgându-i-se pe bărbie 
tatălui său sau ca Barry Newman fugind din biroul lui ca şi 
când ar fi purtat pantofi cu propulsoare. Văzu căprioarele şi 
cerbii, văzu ratonii şi marmotele şi câinii sălbăticiţi şi iepurii 
fiind retezaţi de gloanţe cu zecile şi cu sutele în vreme ce 
încercau să scape din ceea ce era evident acum o zonă 
contaminată; văzu zăpada înroşindu-se de sângele lor 
inocent (şi posibil contaminat). Această viziune îl duru într- 
un fel neaşteptat, îl împunse până într-un loc care nu era 
mort, ci doar moţăia. Locul care rezonase atât de puternic 
la plânsetul lui Duddits, declanşând o vibraţie armonică ce 
te făcea să ţi se pară că-ţi va exploda capul. 

Henry se îndreptă de spate, văzu sânge proaspăt pe 
mănuşa stângă şi strigă: - A, drace! Către cer cu o voce 
furioasă şi în acelaşi timp distrată. Îşi acoperise gura şi 
nasul, făcuse rost de măşti şi avea de gând să poarte cel 
puţin două când va intra în casă, dar uitase complet de rana 
din coapsă, cea cu care se alese când se răsturnase Scout- 
ul. Dacă existase ceva contaminant în şopron, ceva 
răspândit de fungi, erau şanse mari să se afle acum în 
interiorul lui. Nu că ar fi fost cine ştie ce măsurile de 
precauţie pe care, totuşi şi le luase. Henry îşi închipui o 
pancartă, mesajul scris cu litere mari şi roşii spunând: 
PERICOL DE CONTAMINARE! VĂ RUGĂM, ȚINEŢI-VĂ 
RĂSUFLAREA ŞI  ACOPERIŢI-VĂ CU MÂNA ORICE 
ZGÂRIETURĂ! 

Scoase un râs grohăit şi porni iarăşi spre cabană. Ei bine, 
pentru Dumnezeu, Maude, oricum nu-şi plănuise să trăiască 
pentru totdeauna. 

Departe înspre est, focurile de armă continuau să pârâie. 


3 


Stând din nou în faţa uşii Bivuacului, Henry căută în 
buzunarul din spate al pantalonilor o batistă, deşi nu se 
aştepta să găsească nimic... şi nici nu găsi. Două dintre 
punctele de atracţie cărora nu li se făcea reclamă atunci 


când venea vorba de petrecerea timpului în pădure erau că 
puteai să urinezi unde voiai şi că te puteai înclina în faţă să 
tragi claxonul de fiecare dată când aveai nevoie să-ţi sufli 
nasul. Era o satisfacţie primară să laşi urina şi mucozităţile 
să zboare din tine... pentru bărbaţi, cel puţin. Când te 
gândeai la asta, ţi se părea un soi de minune cu ochi 
albaştri că femeile puteau discerne şi iubi părţile lor bune, 
ca să nu mai vorbim de celelalte părţi. 

Îşi dădu jos haina, cămaşa de dedesubt şi helanca 
termică de sub cămaşă. Ultimul strat de haine consta dintr- 
un tricou al echipei Red Sox din Boston, inscripţionat pe 
spate cu GARCIAPARRA 5. Henry şi-l dădu şi pe acesta jos, îl 
strânse într-o bandană şi îl legă peste lacrima însiropată în 
sânge de pe cracul stâng al blugilor lui, gândindu-se încă o 
dată că închidea uşa grajdului după ce-a fost furat calul. 
Totuşi, trebuia să completezi spaţiile punctate, nu-i aşa? Da, 
trebuia să le completezi şi să o faci scriind frumos şi lizibil. 
După aceste principii se ghida viaţa. Chiar şi atunci când se 
îndrepta spre capăt, se părea. 

Îmbrăcă celelalte haine înapoi, acoperindu-şi bustul cu 
pielea încreţită de frig, apoi îşi puse pe faţă două dintre 
măştile de zugrăvit sub formă de lacrimă. Se gândi să le 
pună şi pe celelalte două peste urechi, îşi închipui benzile 
elastice petrecute în cruce pe partea din spate a capului 
său, asemenea bretelelor unei banduliere şi izbucni în 
hohote de râs. Ce urma? Cu ultima mască să-şi acopere un 
ochi? 

— Dacă e să mă infecteze, mă infectează, spuse, 
reamintindu-şi în acelaşi timp că nu strică să fii grijuliu; o 
doză mică de grijă n-a rănit pe nimeni niciodată, obişnuia să 
spună bătrânul Lamar. 

Înăuntrul Bivuacului, fungii (sau mucegaiul, sau ce-o fi 
fost) avansaseră apreciabil chiar şi în scurtul răstimp cât 
stătuse Henry în şopron. Covorul Navajo era acum acoperit 
dintr-o parte într-alta şi nu se mai vedea deloc desenul. Se 
vedeau urme pe canapea, pe tejgheaua dintre bucătărie şi 


sufragerie şi pe tăblia celor trei scaune aflate lângă tejghea 
în partea dinspre sufragerie. O vână sinuoasă de puf roşu- 
auriu urca pe unul dintre picioarele mesei din sufragerie, 
ca şi când ar fi urmărit traiectoria unei scurgeri de lichid, 
iar Henry îşi aminti de felul în care se adună furnicile până 
şi la cea mai mică bucăţică de zahăr. Lucrul poate cel mai 
neliniştitor era puful roşu-auriu aranjat în formă de pânză 
de păianjen deasupra covorului Navajo. Henry se uită 
prostrat la el pentru mai multe secunde înainte să-şi dea 
seama ce era de fapt: amuleta indiană a lui Lamar 
Clarendon, capcana pentru vise. Henry nu credea că va afla 
vreodată cu exactitate ce se întâmplase acolo, dar era sigur 
de un lucru: capcana indiană prinsese un adevărat coşmar 
de data aceasta. 

Sper că nu ai de gând să mergi mai departe, nu? Nu 
acum, după ce ai văzut cât de rapid creşte! Jonesy părea în 
regulă când a trecut pe lângă tine, dar nu era în regulă şi 
ştii foarte bine asta. Ai simţit-o. Aşa că... sper că nu ai de 
gând să mergi mai departe, nu? 

— Ba da, spuse Henry. Cele două măşti îi săltară pe faţă 
când vorbi. Dacă va pune stăpânire pe mine... păi, va trebui 
doar să-mi iau viaţa. 

Arborând o expresie asemenea celei a lui Stubb din 
Moby-Dick, Henry păşi mai adânc în interiorul cabanei. 


4 


Cu o singură excepţie, fungii creşteau în fuioare şi 
maldăre. Excepţia se afla în faţa băii, unde se afla un 
adevărat deal de fungi, tot împletit la un loc şi înălțându-se 
în sus pe pragul uşii, unind cele două canaturi până la o 
înălţime de cel puţin un metru douăzeci. Maldărul acesta de 
înălţimea unui deluşor părea că se ridică pe o bază cenuşie 
şi spongioasă. Pe partea dinspre sufragerie, materia 
cenuşie se despicase în două, formând un Y care-i trezi lui 
Henry imaginea neplăcută a două picioare deformate. Ca şi 
când ar fi murit cineva în pragul uşii de la baie şi fungii ar fi 


crescut pe cadavrul lui. Henry îşi aminti de un articol care-i 
captase atenţia în timpul facultăţii de medicină când răsfoia 
o revistă de specialitate în căutarea altor articole. Conţinea 
fotografii, dintre care una era un instantaneu oribil de 
autopsie pe care nu-l uitase cu adevărat niciodată. 
Reprezenta cadavrul gol al victimei unei crime aruncat în 
pădure şi descoperit aproximativ după patru zile. Ciuperci 
otrăvitoare îi crescuseră la ceafă, în cutele de la încheietura 
genunchilor şi în despicătura dintre fese. 

Patru zile, desigur. Cabana însă fusese curată dimineaţă, 
cu doar... 

Henry se uită la ceas şi văzu că se oprise la douăsprezece 
fără douăzeci de minute. Funcţiona acum după Absolut Nici 
o Oră Standard Estică. 

Se întoarse şi aruncă o privire în spatele uşii, convins 
dintr-o dată că-l pândea ceva de acolo. 

Mnu. Nimic, doar puşca de vânătoare Garand a lui 
Jonesy, sprijinită de perete. 

Henry dădu să se întoarcă în faţă, dar se întoarse înapoi. 
Garand-ul părea curat, aşa că-l ridică. Era încărcat, avea 
siguranţa pusă, un glonţ era pe ţeava. Perfect. Henry şi-l 
atârnă de umăr şi se întoarse înapoi către maldărul roşu 
neplăcut crescând în faţa uşii de la baie. Mirosul de eter, 
amestecat cu ceva sulfuros şi chiar şi mai neplăcut, era 
puternic aici. Traversă încet cameră spre baie, forţându-se 
la fiecare pas să continue, temându-se (şi fiind din ce în ce 
mai convins) că umflătura roşie cu excrescenţele sub formă 
de picioare era tot ce mai rămăsese din prietenul lui, 
Beaver. Dintr-o clipă într-alta va recunoaşte rămăşiţele 
răvăşite ale părului lung şi negru al lui Beav sau bocancii 
săi Doc Marten, cei pe care Beaver îi numea „declaraţiile lui 
de solidaritate cu lesbienele". Beav îşi formase ideea că 
bocancii Doc Marten erau semnul secret după care se 
recunoşteau lesbienele între ele şi nimeni nu-l putuse 
convinge de contrariu. La fel de convins fusese şi că 
oamenii purtând numele de Rothchild şi Goldfarb conduc 


lumea, o conduc probabil dintr-un buncăr săpat adânc în 
piatră, în Colorado. Beaver, a cărui expresie preferată de 
surpriză fusese „trage-mi-o, Freddy". 

Nu putea fi sigur însă că umflătura de la intrarea în baie 
fusese cândva Beav şi nici chiar dacă fusese cineva, în 
definitiv. Nu exista decât acea formă sugestivă. Ceva sclipi 
în masa spongioasă şi Henry se aplecă mai aproape, 
întrebându-se în acest timp dacă îi creşteau bucăţi 
microscopice de fungi pe suprafeţele ude şi neprotejate ale 
ochilor. Lucrul pe care-l observase se dovedi a fi, de fapt, 
clanţa de la uşă. Puțin într-o parte, purtând propriul puf 
roşietic-auriu, se afla o rolă de bandă izolantă. Îşi aminti 
dezordinea de pe masa de lucru din şopron, îşi aminti de 
sertarele lăsate deschise. Asta căutase Jonesy acolo? O rolă 
de bandă blestemată? Ceva în capul lui - poate declicul, 
poate nu - îi spuse că asta era. Dar de ce? Pentru numele 
lui Dumnezeu, de ce? 

În ultimele aproximativ cinci luni de zile, cele în care 
gândurile sinucigaşe îl vizitau din ce în ce mai frecvent şi 
rămâneau pentru perioade din ce în ce mai lungi de timp, 
sporovăind în păsăreasca lor, curiozitatea îl părăsise 
aproape complet pe Henry. Acum îl străbătea frivolic, ca şi 
când s-ar fi trezit înfometată. El însă nu avea cu ce s-o 
hrănească. Vrusese cumva Jonesy să izoleze uşa cu banda? 
Da? La ce folos? Cu siguranţă că ştia şi el şi Beav că nu avea 
să funcţioneze împotriva fungilor, care nu trebuiau decât 
să-şi strecoare degetele pe sub uşă. 

Henry se uită înăuntrul băii şi scoase un horcăit profund 
de uimire. Indiferent ce nebunie respingătoare se 
petrecuse, începuse şi se încheiase acolo înăuntru - nu se 
îndoia de lucrul acesta. Încăperea era o peşteră roşietică, 
dalele albastre erau aproape în întregime acoperite de 
aluviunile de materie igrasioasă. Urcase pe piciorul 
chiuvetei şi pe vasul de toaletă. Capacul toaletei era ridicat 
şi proptit de rezervorul spart de apă şi, deşi nu era sigur - 
era prea multă excrescenţă ca să fie sigur - credea că şi 


colacul fusese rupt şi vârât înăuntru în bideu. Perdeaua de 
la duş era acum de un roşu-auriu compact, nicidecum de 
albastrul ei translucid obişnuit; mare parte din ea fusese 
ruptă din inele (şi acolo crescuseră mărgele vegetale 
roşietice-aurii) şi stătea aruncată în cadă. 

leşind de dincolo de marginea căzii şi ea acoperită de 
fungi, se vedea un picior încălţat într-un bocanc. Bocancul 
era un Doc Marten, Henry era sigur de asta. Se părea că-l 
găsise în sfârşit pe Beaver. Dintr-o dată îl năpădiră amintiri 
din ziua în care-l salvaseră pe Duddits, amintiri atât de vii şi 
clare încât ar fi putut avea loc chiar ieri. Beaver îmbrăcat în 
geaca lui veche şi ciudată de piele, Beaver luând de pe jos 
sufertaşul lui Duddits şi spunând: îţi place serialul ăsta de 
desene animate? Dar nu-şi schimbă niciodată hainele! Apoi 
spunând... 

— Trage-mi-o, Freddy, spuse Henry către baia năpădită 
de fungi. Asta a spus, asta spunea întotdeauna. 

Lacrimile-i curgeau din ochi şi i se prelingeau în jos pe 
obraji. Dacă fungii îşi doreau umezeală - şi judecând după 
jungla ce creştea din rezervorul de la toaletă, umezeala le 
plăcea foarte mult - puteau ateriza pe el să dea o 
petrecere. 

Lui Henry nu-i păsa prea mult. Avea puşca lui Jonesy. 
Puteau să se înfrupte din el fungii, dar el se va asigura că 
nu va mai fi prin preajmă când vor ajunge la desert. Asta 
dacă avea să fie nevoie. 

Şi probabil că avea să fie. 


5 


Era sigur că văzuse un maldăr de cârpe în şopron. Henry 
se întrebă dacă se meargă să le aducă. Ar fi putut să le 
aştearnă pe pardoseala băii, ar fi putut călca pe ele şi ar fi 
putut arunca o privire mai atentă în cadă. Dar la ce folos? 
Ştia că Beaver era cel de acolo şi nu simţea nici un pic 
dorinţa să-şi revadă vechiul prieten, autor al unor expresii 
inteligente precum pupă-mă-n cur fiind năpădit de fungi 


roşii, aşa cum fusese năpădit cadavrul din acea fotografie 
de demult de o colonie de ciuperci otrăvitoare. Dacă i-ar fi 
oferit răspunsuri la întrebările lui referitoare la ce se 
întâmplase acolo, atunci, da, poate. Dar lui Henry nu i se 
părea foarte probabil acest lucru. 

Ce-şi dorea cel mai mult era să iasă de acolo. Fungii erau 
înfiorători, însă nu asta era tot. Mai era şi senzaţia chiar 
mai înfiorătoare că nu era singur. 

Henry se dădu în spate de lângă uşa de la baie. Pe masa 
din sufragerie se afla o carte în ediţie de buzunar; pe 
coperta ei se vedeau dansând câţiva diavoli cu coada 
bifurcată. Una din cărţile lui Jo-nesy, fără-ndoială şi deja 
creştea şi pe ea o colonie de jeg roşu-auriu. 

Deveni conştient de un sunet nechezat venind dinspre 
vest, un sunet care se transformă curând într-un tunet 
puternic. Elicoptere; de data aceasta, nu doar unul singur. 
Multe. De felul celor mari. După sunet, părea că zboară la 
joasă altitudine, iar Henry îşi feri capul fără să-şi dea 
seama. Imagini din zeci de filme despre războiul din 
Vietnam îi umplură mintea şi, pe moment, fu sigur că 
elicopterele vor deschide focul, ciuruind cabana. Sau poate 
că o vor arunca în aer cu napalm. 

Aparatele trecură în zbor fără să facă nici una, nici alta, 
dar mai lipsi puţin să zguduie ceştile şi farfuriile de pe 
rafturile din bucătărie. Henry se îndreptă de spate pe 
măsură ce sunetul se îndepărta, transformându-se pentru 
început într-un huruit, apoi într-un zbârnâit inofensiv. Poate 
că se duceau să ia şi ele parte la măcelărirea animalelor la 
capătul dinspre est al regiunii Jefferson. Aşa să facă. El, 
unul, avea de gând să iasă dracului de-acolo şi să... 

Ce? Ce să facă mai departe? 

În vreme ce frământa această întrebare în minte, se auzi 
ceva dinspre unul din dormitoarele de la parter. Un foşnet. 
Urmă un moment de linişte, un moment îndeajuns de lung 
pentru ca Henry să se convingă că-i juca iarăşi feste 
imaginaţia încinsă. Apoi se auzi o serie de ciocănituri şi de 


ciripituri, asemănătoare cu sunetele unei jucării mecanice - 
o maimuţă de tinichea sau un papagal, poate - pe punctul 
de-a claca. Întreg corpul i se acoperi cu piele de găină. 
Saliva i se uscă în gură. Părul de pe ceafă începu să i se 
ridice în mănunchiuri. 

Cară-te de aici, fugi! 

Înainte să apuce să asculte această voce şi să-i dea voie 
să se înstăpânească pe conştiinţa lui, străbătu sufrageria 
spre uşa dormitorului cu paşi largi, dând jos de pe umăr în 
acest timp Garand-ul. Adrenalina i se vărsă în sânge şi 
lumea i se înfăţişă mai luminoasă. Percepția selectivă, acel 
dar nemărturisit al celor aflaţi în siguranţă şi confort, se 
nărui şi Henry văzu până-n cel mai mic detaliu: dâra de 
sânge ducând de la dormitor la baie, un pantof de casă 
abandonat, mucegaiul acela roşu crescând pe perete sub 
forma unei palme. După aceea, călcă dincolo de uşă. 

Se afla pe pat, indiferent ce era acel lucru; lui Henry i se 
păru a fi un fel de nevăstuică sau de marmotă cu picioarele 
amputate şi cu o coadă lungă şi însângerată atârnând în 
urma ei aidoma unui sac placental. Numai că nici un animal 
pe care-l văzuse vreodată - poate doar cu excepţia ţiparului 
de Moray pe care-l văzuse la Acvariul Marin de la Boston - 
nu avea asemenea ochi mari, disproporţionaţi şi negri. Mai 
era o asemănare cu ţiparul de Moray: când deschise linia 
rudimentară ce-i servea drept gură, vietatea scoase la 
iveală un cuib de colţi înghesuiți, la fel de lungi şi de subţiri 
ca acele cu gămălie. 

În spatele vietăţii, pulsând pe cearşaful înmuiat în sânge, 
se aflau peste o sută de ouă portocalii cu maro. Aveau 
dimensiunea unor bile mari de marmură şi erau acoperite 
cu bale mucilaginoase de culoare închisă. În interiorul 
fiecăruia, Henry văzu mişcându-se câte o umbră de 
mărimea unui fir de păr. 

Vietatea-nevăstuică se ridică asemenea unui şarpe 
ridicându-se din coşul unui îmblânzitor de şerpi şi ciripi 
către el. Se încovoia pe pat - pe patul lui Jonesy - dar părea 


că nu se poate mişca prea mult. Ochii ei negri, lucioşi 
sclipiră. Coada ei (doar că Henry era de părere că s-ar 
putea să fie de fapt un tentacul ucigaş) biciui încoace şi-n 
colo, apoi vietatea se aşeză peste cât mai multe ouă putu, ca 
şi când şi le-ar fi protejat. 

Henry îşi dădu seama că repeta acelaşi cuvânt, nu, îl 
repeta întruna într-un mormăit monoton, asemenea unui 
nevrotic fără scăpare, care fusese umplut cu calmante 
Thorazine. Îşi sprijini arma în umăr, ochi şi urmări prin 
cătare capul respingător în formă de ic al vietăţii, în vreme 
ce acesta se smucea şi se ferea. Știe ce ţin în mână, ştie cel 
puțin atâta lucru, gândi Henry cu sânge rece, apoi apăsă pe 
trăgaci. 

Trăsese de aproape şi vietatea nici nu încercă prea tare 
să scape; fie o epuizase depunerea ouălor, fie nu se simţea 
foarte bine în frig - cu uşa principală deschisă, în Bivuac se 
făcuse, într-adevăr, destul de frig. Focul de armă răsună 
puternic în încăperea îngustă, iar capul ridicat în aer al 
vietăţii se dezintegră într-un lichid ce stropi peretele din 
spate în fâşii şi cheaguri. Sângele ei avea aceeaşi culoare 
roşie-aurie ca şi fungii. Trupul decapitat căzu din pat pe un 
morman de haine străine lui Henry: o haină maro, o vestă 
portocalie de semnalizare, o pereche de blugi cu manşete 
(nici unul dintre ei nu purtase vreodată blugi cu manşete; în 
şcoala generală, cei care purtau aşa ceva erau etichetaţi 
drept labagii). Mai multe ouă căzură din pat o dată cu 
cadavrul vietăţii. Cele mai multe aterizară fie pe mormanul 
de haine, fie pe maldărul de cărţi al lui Jonesy şi rămaseră 
intacte, altele însă căzură pe podea şi se sparseră. O 
materie ceţoasă asemenea albuşului se scurse din ele, cam 
câte o lingură din fiecare ou. În acest lichid se aflau firele 
acelea de păr, zvârcolindu-se şi torsionându-se şi părând că 
se uită fix la Henry cu nişte ochi negri de mărimea vârfului 
de ac. Simplul fapt că se uita la ele îl făcu pe Henry să-i vină 
să strige. 


Se întoarse şi ieşi împleticit din cameră pe nişte picioare 
la fel de pline de simţuri ca picioarele unei mese. Se simţea 
ca o marionetă manipulată de cineva cu intenţii bune, dar 
care tocmai a început să înveţe meseria. Nu avu nici o idee 
unde se ducea până ce nu ajunse în bucătărie şi se aplecă 
spre du-lăpiorul de sub chiuvetă. 

— Il am the eggman, | am the eggman, Il am the walrus! 
Goo-goo-joob!i4+ 

Nu cântă aceste cuvinte: le declamă într-o voce triumfală 
pe care nu ştia că o deţinea în repertoriu. Era vocea unui 
cabotin din secolul nouăsprezece. Acest gând declanşa 
imaginea - Dumnezeu ştie de ce - lui Edwin Booth îmbrăcat 
în d'Artagnan, cu pene la căciulă şi tot tacâmul, citând din 
versurile lui John Lennon, iar Henry scoase două silabe 
umoristice puternice - Ha! Ha! 

Înnebunesc, îşi spuse... dar nu făcea nimic. Îl prefera pe 
d'Artagnan recitând „| Am the Walrus":*2+ imaginii sângelui 
acelei vietăţi împrăştiat pe perete sau bocancului Doc 
Marten acoperit cu mucegai ieşind din cadă, sau, chiar mai 
rău, ouălor spărgându-se şi dând naştere unor fire de păr 
zvârcolitoare cu ochi. Atâţia ochi care-l priveau... 

Dădu la o parte detergentul pentru vase şi găleata 
pentru curăţat podelele şi iat-o, cutia galbenă cu lichid 
combustibil Sparx pentru grătar. Păpuşarul ageamiu care-i 
preluase controlul îi întinse braţul cu mişcări sincopate, 
apoi îi forţă palma să se strângă pe cutia de Sparx. O luă cu 
el când traversă iarăşi sufrageria, în drum însă se opri să ia 
şi cutia cu chibrituri de pe poliţa şemineului. 

— Il am he and you are me and we are all together: 
Declamă şi păşi voios în dormitorul lui Jonesy, înainte ca 
persoana speriată din mintea lui să poată prelua frâiele, să-l 
întoarcă din drum şi să-l determine s-o ia la sănătoasa. Acea 
persoană îşi dorea să-l determine să fugă până ce avea să 
cadă lipsit de cunoştinţă la pământ. Sau până avea să 
moară de oboseală. 


Şi ouăle de pe pat începuseră să se crape. Două duzini 
sau poate mai multe de fire de păr din acelea se târau deja 
pe cearşaful îmbibat în sânge sau se zbăteau deja pe perna 
lui Jonesy. Unul dintre ele îşi ridică miezul de cap şi ciripi 
spre Henry, un sunet aproape prea subţire şi ascuţit ca să 
fie auzit. 

Totuşi, nepermiţându-şi vreo pauză, dacă avea să ia o 
pauză nu avea să se mai pună din nou în mişcare (în nici o 
altă direcţie decât către uşă, desigur), Henry făcu doi paşi 
spre capătul de la picioare al patului. Unul dintre firele de 
păr veni alunecând pe podea către el, mişcându-se cu 
ajutorul cozii asemenea unui spermatozoid văzut la 
MiCroscop. 

Henry îl calcă, în acelaşi timp deschizând cu un deget 
capacul de plastic al cutiei. Îndreptă pulverizatorul spre pat 
şi strânse, îndoindu-şi încheietura mâini în stânga şi-n 
dreapta, asigurându-se că stropea destul lichid combustibil 
şi pe podea. Când lichidul atinse vietăţile subţiri ca părul, 
acestea scoaseră ţipete ascuţite şi scâncite, asemenea 
puilor de pisică nou-născuţi. 

— Îmblânzitorul de ouă... Îmblânzitorul de ouă... morsa! 

Călcă pe încă un fir de păr şi observă că un al treilea îi 
atârna pe un crac al blugilor, ţinându-se cu coada lui de bici 
şi încercând să-l muşte prin material cu dinţii lui încă moi. 

— Îmblânzitorul de ouă, murmură Henry şi-l dădu jos cu 
talpa bocancului din celălalt picior. Când încercă să se 
îndepărteze, îl călcă. 

Deveni pe dată conştient că era ud leoarcă de sudoare, 
că mustea din vârful capului până la degetele de la picioare; 
dacă avea să iasă în frigul de afară în starea de acum (şi va 
trebui să facă asta; nu putea rămâne în loc), probabil că se 
va îmbolnăvi de moarte. 

— Can 't stay here, can 't take no rest!i4+ Strigă Henry 
pe noua sa voce triumfală. 

Deschise cutia cu chibrituri, dar mâinile îi tremurau atât 
de tare, că scăpă jumătate din ea pe jos. Şi mai mulţi viermi 


filiformi se târau spre el. Poate că nu ştiau prea multe, dar 
ştiau cu siguranţă că el e duşmanul; asta ştiau. 

Henry prinse un chibrit între degete, îl ridică în aer, îşi 
propti degetul mare de vârful lui. Un truc pe care-l învățase 
de la Pete în vremurile de demult. Prietenii te-nvaţă 
întotdeauna lucrurile cele mai folositoare, nu-i aşa? Cum să- 
i oferi vechiului tău prieten Beaver o înmormântare vikingă, 
de exemplu şi cum să scapi în acelaşi timp şi de şerpişorii 
aceia gălăgioşi. 

— Îmblânzitorul de ouă! 

Scăpără vârful chibritului şi acesta se aprinse. Mirosul de 
sulf ars se asemăna cu mirosul care-l întâmpinase la 
intrarea în cabană, se asemăna cu mirosul băşinilor femeii 
aceleia corpolente. 

— Morsa! 

Azvârli chibritul la capătul dinspre picioare al patului, 
unde se afla o cuvertură îmboţită îmbibată acum cu lichid 
combustibil. Pentru o clipă, flacăra pâlpâi albastră în jurul 
beţişorului, iar Henry îşi spuse că se va stinge. Apoi se auzi 
un flum moale şi pe cuvertură răsări o modestă coroană de 
flăcări galbene. 

— Bi-bi-bine lucrat! 

Flăcările se târâră pe cearşaf în sus, înnegrind sângele 
îmbibat în el. Ajunse la amalgamul de ouă acoperite în 
vâscozităţi, le gustă şi i se părură bune. Se auzi o serie de 
pocnituri groase când ouăle începură să explodeze. Se 
auziră şi mai multe scâncete când viermii începură să ardă. 
Sfârâituri când lichidul începu să se scurgă din ouăle 
sparte. 

Henry ieşi cu spatele din cameră, împroşcând lichid 
combustibil în urma lui. Când ajunse în mijlocul covorului 
Navajo, cutia se goli. O aruncă, scăpără un alt chibrit şi-l 
azvârli. De data aceasta, flum! - Ul se auzi imediat şi 
flăcările izbucniră portocalii. Căldura îl lovi în faţa 
strălucind de transpiraţie şi simţi o pornire subită - 
puternică şi, în acelaşi timp, jucăuşă - de-a-şi arunca 


măştile de zugrăvit de pe faţă şi de-a păşi hotărât în flăcări. 
Bun găsit, căldură; bun găsit, vară; bun găsit, întuneric, 
prieten vechi. 

Îl opri un lucru la fel de simplu cum era şi de puternic. 
Dacă avea să tragă acum cuiul de la grenadă, suferinţa 
cauzată de trezirea neplăcută la viaţă a tuturor emoţiilor 
sale latente n-ar mai fi avut o noimă. Nu va şti niciodată ce 
se întâmplase aici, dar ar putea cel puţin căpăta nişte 
răspunsuri de la cei care pilotau elicopterele şi trăgeau în 
animale. Asta doar dacă nu-l vor împuşca şi pe el, desigur. 

În faţa uşii, Henry fu năpădit de o amintire atât de vie, 
încât inima începu să-i plângă în piept: Beaver 
îngenunchind în faţa lui Duddits, care încearcă să-şi încalţe 
pantofii sport de-a-ndoaselea. Lasă-mă să te-ajut cu ăla, 
omule, spune Beaver, iar Duddits, uitându-se la el cu o 
perplexitate cu ochii larg deschişi pe care nu puteai decât s- 
o îndrăgeşti, îi răspunde: A 'uț e? 

Henry începu din nou să plângă. 

— Adio, Beav, spuse. Te iubesc, omule - ţi-o zic din toată 
inima. 

După aceea păşi afară, în frig. 

6 


Merse până în spatele Bivuacului, acolo unde se găsea 
stiva de lemne. Lângă ea se afla o altă prelată, mai veche, 
de un negru-spălăcit. Era îngheţată de pământ şi Henry 
trebui să tragă tare cu ambele mâini ca s-o desprindă. Sub 
ea se aflau în dezordine nişte tălpici pentru zăpadă, patine 
şi schiuri. Se mai afla şi un burghiu de zăpadă antidiluvian. 

Uitându-se la acest morman repugnant de echipament 
pentru iarnă, demult intrat în hibernare, Henry îşi dădu pe 
dată seama cât era de obosit... numai că obosit era un 
cuvânt mult prea blând. Tocmai făcuse cincisprezece 
kilometri pe jos, în mare parte în pas alert. Mai fusese 
implicat şi într-un accident de maşină şi mai descoperise 


cadavrul unui prieten din copilărie. Credea că şi ceilalţi doi 
prieteni din copilărie erau la fel de pierduţi pentru el. 

Dacă n-aş fi avut tendinţe sinucigaşe încă de la început, 
acum aş fi nebun de legat, gândi el, apoi râse. Îi făcea bine 
să râdă, dar nu-i reducea deloc din oboseală. Chiar şi aşa, 
trebuia să se care de aici. Trebuia să găsească persoanele 
investite cu autoritate şi să le spună ce se întâmplase aici. 
S-ar putea ca ei să ştie deja - judecând după gălăgia pe 
care o făceau, cu siguranţă ştiau ceva, chiar dacă modul lor 
de-a face faţă situaţiei îl neliniştea pe Henry - dar s-ar 
putea ca ei să nu ştie de existenţa nevăstuicilor. Şi de ouă. 
E], Henry Devlin, le va spune - cine să ştie mai bine ca el? 
La urma urmei, el era îmblânzitorul de ouă. 

Şireturile din piele netăbăcită ale tălpicilor pentru 
zăpadă fuseseră roase de atâţia şoareci, încât nu mai 
rămăseseră decât nişte rame goale. După o căutare 
laborioasă, totuşi, Henry găsi o pereche de schiuri fond 
butucănoase care arătau ca şi când ar fi fost la modă prin 
1954 sau pe-acolo. Clamele erau ruginite, dar, când le 
apăsă cu ambele degete mari, reuşi să le mişte îndeajuns 
să-şi vâre bocancii şi să-i prindă bine. 

Din interiorul cabanei se auzeau pârâituri constante. 
Henry puse o mână pe peretele din lemn şi simţi căldura. 
Sub streaşină se afla un mănunchi de bețe de schi de 
diferite dimensiuni, cu  mânerele îngropate într-un 
ghemotoc de pânză de păianjen murdară. Lui Henry nu-i 
venea să atingă pânza de păianjen - amintirea ouălor şi a 
zbaterilor puilor  vietăţilor-nevăstuici era încă prea 
proaspătă - dar avea cel puţin mănuşile trase pe mâini. 
Mătură pânza de păianjen şi căută cu mişcări pripite 
printre beţele de schi. Vedea deja scântei dansând în 
fereastra de lângă capul său. 

Găsi o pereche de bețe doar cu puţin mai scurte decât îi 
trebuiau la statura lui înaltă şi schie neîndemânatic spre 
colţul clădirii. Se simţea, cu vechile schiuri în picioare şi cu 
puşca lui Jonesy atârnată de umăr, ca un soldat nazist dintr- 


un film de Alistair Maclean. Când se întoarse cu spatele, 
fereastra lângă care stătuse el se sparse cu un bubuit 
surprinzător de puternic - ca şi când ar fi aruncat cineva un 
bol mare de sticlă de la etajul al doilea al unei clădiri. Henry 
îşi strânse umerii şi simţi cioburile cum i se lovesc de haină. 
Câteva îi aterizară în păr. Îi trecu prin minte că, dacă i-ar 
mai fi luat alte douăzeci sau treizeci de secunde să caute 
printre schiuri şi beţe, explozia acelei ferestre i-ar fi curăţat 
mare parte din faţă. 

Se uită în sus către cer, îşi duse palmele de-o parte şi de 
cealaltă a obrajilor, asemenea lui Al Jolsoni+ şi spuse: 

— Cineva acolo sus mă iubeşte! Uraa! 

Flăcările ieşeau acum pe fereastră, lingeau suprafaţa de 
sub streaşină, iar Henry auzea şi alte lucruri spărgându-se 
în cabană pe măsură ce coeficientul de încălzire se ridica. 
Cabana tatălui lui Lamar Clarendon, construită imediat 
după al doilea război mondial, ardea acum din temelii. Era 
cu siguranţă un vis. 

Henry schie în jurul casei, ţinându-se departe de ea, 
urmărind cum şiroaie de scântei se ridicau din horn şi se în 
vârtejeau către norii cu burţile coborâte. Încă se mai 
auzeau focuri de armă dinspre est. Cineva îi scosese din 
pepeni, cu siguranţă. Îi scosese din pepeni şi din încă ceva. 
Mai fusese şi explozia aceea din vest - ce Dumnezeu fusese 
şi aia? 

Nu avea cum şti. Dacă va ajunge întreg la alţi oameni, 
poate că-i vor spune ei. 

— Dacă nu hotărăsc să mă radă şi pe mine pur şi simplu, 
spuse el. 

Vocea îi ieşi ca un croncănit uscat; atunci îşi dădu seama 
că aproape murea de sete. Se aplecă cu grijă (nu mai 
stătuse pe schiuri, de orice fel, de zece ani sau chiar mai 
mult), luă câtă zăpadă putu în căuşul palmelor împreunate 
şi-şi umplu gura cu ea. Aşteptă să se topească şi să i se 
prelingă pe gât în jos. Senzaţia era divină. Henry Devlin, 
psihiatru şi autor ocazional al unui studiu despre Soluţia 


Hemingway, un bărbat care fusese cândva un băieţaş virgin 
şi care era acum un tip înalt cu alură de tocilar, ai cărui 
ochelari îi alunecau întotdeauna spre vârful nasului, al cărui 
păr încărunţea, ai cărui prieteni fie muriseră, fie 
dispăruseră, fie se schimbaseră, acest bărbat stătea în 
poarta deschisă a unui loc unde nu avea să se mai întoarcă 
vreodată, stătea pe schiuri şi mânca zăpadă cum ar mânca 
un copil îngheţată Sno-Cone la Circul Shrine, stătea acolo şi 
se uita cum ardea ultimul adăpost plăcut din viaţa sa. 
Flăcările străbătură prin şindrila de cedru. Zăpada moale 
se transforma în apă aburindă şi se scurgea prin 
jgheaburile ruginite. Braţe de foc apăreau şi dispăreau în 
cadrul uşii deschise, asemenea unor gazde entuziaste 
făcându-le semn nou-veniţi-lor să se grăbească, să se 
grăbească, la naiba, aduceţi-vă cururile înăuntru înainte să 
ardă din temelii întreaga cabană. Covoraşul de puf roşu- 
auriu care crescuse pe lespedea de granit se prăjise, îşi 
pierduse culoarea, căpătase o nuanţă cenuşie. 

— Bine, murmură Henry cu răsuflarea tăiată. Îşi încleşta 
ritmic pumnii pe mânerele betelor de schi fără să-şi dea 
seama. Bine, asta-i bine. 

Rămase în acea postură pentru următoarele 
cincisprezece minute şi, când nu mai putu suporta 
spectacolul, se întoarse cu spatele la flăcări şi porni înapoi 
pe drumul pe care venise. 


Zi 


Nu-l mai anima nici o grabă. Avea de făcut treizeci şi cinci 
de kilometri (35,7 ca să fiu exact, îşi spuse) şi, dacă nu avea 
să accelereze pasul, nu avea să ajungă până la capăt. 
Mergea tot pe urmele de zăpadă tasată ale snowmobile-ului 
şi se oprea să se odihnească mai des decât se oprise când 
venise din direcţia cealaltă. 

A, dar atunci eram mai tânăr gândi cu doar o urmă de 
ironie. 


Se uită la ceas de două ori, uitând că în regiunea 
Jefferson era acum Absolut Nici o Oră Standard Estică. 
Singurul reper fiind covorul stabil de nori de deasupra 
capului său, tot ce ştia era că încă nu se înnoptase. Era 
după-amiază, sigur, dar dacă era devreme sau târziu, asta 
nu ştia. Într-o altă după-amiază, foamea i-ar fi servit drept 
reper, nu însă şi astăzi. Nu şi după ce văzuse vietatea din 
patul lui Jonesy şi ouăle şi firele de păr cu ochii lor negri 
ieşiţi în evidenţă. Nu şi după ce văzuse piciorul ieşind din 
cadă. 1 se părea că nu va mai putea mânca niciodată... şi, 
dacă va mânca totuşi, nu va putea niciodată mânca ceva 
având cea mai mică urmă de roşu. Cât despre ciuperci? Nu, 
mulţam. 

Schiatul, cel puţin pe astfel de schiuri fond butucănoase, 
se asemăna foarte mult cu mersul pe bicicletă, descoperi el: 
nu-l uitai niciodată. Căzu o singură dată, când urca primul 
deal, schiurile alune-cându-i de sub picioare, dar el nu făcu 
decât să se aplece năucit în direcţia opusă şi, în afară de o 
sperietură bunicică, nu păţi nimic. Credea că nu mai 
fuseseră cernite schiurile de când cultivatorul de arahide 
era preşedinte!“*', dar, dacă se păstra pe urmele tasate şi 
adânci ale snowmobile-ului, nu avea să păţească nimic. Se 
minună de desenul de urme lăsat de animale pe Deep Cut 
Road - nu mai văzuse niciodată atâtea la un loc. Câteva 
animale merseseră de-a lungul drumului, dar cele mai 
multe urme îl străbăteau dinspre vest spre est. Deep Cut-ul 
cotea puţin către nord-vest, iar nordul era limpede un 
punct cardinal pe care animalele din zonă voiau să-l evite. 

Am plecat în călătorie, îşi spuse. Poate că va scrie cineva, 
cândva, un poem epic despre asta: „Călătoria lui Henry". 

— Mda, spuse el. „Timpul încetini şi realitatea se-ndoi; 
îmblânzitorul de ouă merse făr' a se opri." 

Râse de aceste cuvinte şi, din cauza gâtului său uscat, 
râsul se transformă într-o tuse sacadată. Se opri pe 
marginea urmelor de snowmobile, mai luă în căuşul 


palmelor împreunate încă o dată zăpadă şi o înghiţi pe 
toată. 

— E gustoasă... şi-ţi face şi bine! Proclamă el. Zăpada! 
Servită acum nu doar la micul dejun! 

Se uită spre cer şi asta-l costă. Pentru o clipă fu cuprins 
de amețeli şi crezu că va cădea pe spate. Apoi, senzaţia de 
vertij se retrase. Norii de pe cer păreau mai întunecați. 
Venea ninsoarea? Venea noaptea? Veneau amândouă în 
acelaşi timp? Îl dureau genunchii şi gleznele din pricina 
mersului pe schiuri, iar braţele-l dureau chiar şi mai tare 
cum mânuise beţele. Pernele cu muşchi de pe piept dureau 
însă cel mai tare. Acceptase deja ca sigur gândul că nu va 
ajunge la magazinul lui  Gosselin până la lăsarea 
întunericului; acum, stând pe marginea drumului şi 
mâncând şi mai multă zăpadă, îi trecu prin minte că s-ar 
putea să nu mai ajungă deloc acolo. 

Îşi desfăcu bandana făcută din tricoul Red Sox pe care o 
legase în jurul piciorului şi spaima îl asaltă când observă o 
dâră stacojie strălucitoare pe pantaloni. Inima îi bătu atât 
de tare, încât îi apărură puncte albe în faţa ochilor, puncte 
adunate în stoluri, puncte pulsatile. Îşi întinse degetele 
tremu-rânde către pata roşie. 

Ce crezi că poţi face? Îşi spuse în batjocură. Crezi c-o 
poți lua de acolo ca şi când ar fi o bucată de aţă sau o 
scamă? 

Ceea ce şi făcu, fiindcă era o bucată de aţă: una roşie, de 
la logo-ul cusut pe tricou. O aruncă şi o privi cum pluteşte 
până ce se aşeză pe zăpadă. Apoi strânse din nou tricoul 
peste ruptura din pantaloni. Pentru o persoană care, cu 
doar patru ore în urmă, trecea în revistă toate modalităţile 
de-a-şi pune capăt zilelor - ştreangul şi laţul, cada şi punga 
de plastic, balustrada unui pod şi mereu-popu-lara Soluţie 
Hemingway, cunoscută în unele secţii de poliţie drept 
Ultimul Salut al Poliţistului - se speriase destul de tare 
pentru o clipă sau două. 


Fiindcă nu vreau să mor în felul ăla, îşi spuse. Nu vreau 
să fiu mâncat de viu de... 

— De ciupercile otrăvitoare de pe Planeta X, spuse. 

Îmblânzitorul de ouă se puse în mişcare din nou. 


8 


Lumea înconjurătoare se împuţină, aşa cum se întâmplă 
de fiecare dată când ne apropiem de istovire şi nu ne-am 
terminat munca, sau când suntem aproape gata cu ea. Viaţa 
lui Henry se redusese la patru mişcări simple şi repetitive: 
sus-josul braţelor împingându-se în bețe şi împingerea 
schiurilor prin zăpadă. Durerile şi suferinţele lui 
dispăruseră, cel puţin pentru moment, atunci când el intră 
într-o cu totul altă zonă. Îşi mai amintea să fi păţit ceva pe 
departe asemănător cu asta o singură altă dată, în anii de 
liceu, când juca pe postul de mijlocaş-atacant în echipa de 
baschet Tigers din Derry. În timpul unui meci crucial din 
semifinale, trei dintre jucătorii lor cei mai buni fuseseră 
scoşi din joc din cine ştie ce motive, la nici trei minute după 
începerea celui de-al treilea sfert de joc. Antrenorul îl 
lăsase pe Henry să joace până la sfârşitul partidei - nu 
primise nici o penalizare; fluierul sunase doar pentru a 
anunţa pauzele şi loviturile libere. Reuşise, dar, când se 
fluierase pentru ultima dată, punându-se astfel capăt 
partidei (Tigers pierduseră cu surle şi trâmbiţe), el plutea 
într-un soi de vis fericit. Pe la jumătatea coridorului spre 
vestiarul băieţilor, picioarele îi cedaseră şi se prăbuşise cu 
un zâmbet nătâng încă pe faţă, în vreme ce coechipierii lui, 
îmbrăcaţi încă în costumaţia roşie din deplasare, râdeau şi-i 
făceau galerie şi aplaudau şi fluierau. 

Aici nu era nimeni care să aplaude sau care să fluiere; nu 
era decât pârâitul bâlbâit al armelor de foc auzindu-se 
dinspre est. Încetase parcă puţin acum, dar era încă destul 
de puternic. 

Mai de rău augur erau rarele împuşcături dinaintea lui. 
De la magazinul lui Gosselin, poate? Era greu de spus. 


Se auzi cântând melodia formaţiei Rolling Sto-nes care-i 
plăcea cel mai puţin, „Sympathy for the Devil" (Made damn 
sure that Pilate washed his hands and sealed His fate'4, 
mulţumim mult de tot, aţi fost un public minunat în seara 
asta) şi se convinse să se oprească atunci când îşi dădu 
seama că melodia se amestecase de-a binelea cu amintirile 
pe care le avea de când fusese Jonesy în spital, ale felului în 
care arătase Jonesy în martie trecut, nu doar emaciat, ci 
într-un fel împuţinat, ca şi când esenţa fiinţei lui s-ar fi 
retras în sine ca să formeze un scut protector în jurul 
corpului său luat prin surprindere şi maltratat. Jonesy se 
uitase la Henry ca la un om conştient că urmează să moară 
şi, deşi nu murise, Henry îşi dădu acum seama că mai mult 
sau mai puţin atunci deveniseră cu adevărat serioase 
gândurile lui sinucigaşe. Galeriei schimbătoare de imagini 
care-l bântuise în crucea nopţii - laptele albastru-albicios 
scurgându-se pe bărbia tatălui său, tremuratul feselor 
enorme ale lui Barry New-man în vreme ce acesta părăsea 
biroul lui, Richie Grenadeau întinzând un excrement de 
câine spre un Douglas Cavell plângăreţ şi aproape gol, 
spunându-i să-l mănânce, spunându-i că trebuie să-l 
mănânce - se adăugase atunci imaginea feţei uscate şi a 
privirilor confuze ale lui Jonesy, Jonesy care fusese schilodit 
în mijlocul străzii netam-nesam, Jonesy care păruse mai 
mult decât dispus să-şi încalţe bocancii de călătorie şi să 
părăsească oraşul. Medicii spuseseră că starea i se 
stabilizase, dar Henry citise în ochii vechiului său prieten 
mai degrabă adjectivul „critică“ lângă substantivul „stare”. 
Compasiune pentru diavol? Să fim serioşi. Nu exista bine, 
nu exista diavol, nu exista compasiune. Şi, o dată ce-ţi 
dădeai seama de lucrurile astea, dădeai de belea. Zilele tale 
de client viabil şi solvabil în marele bâlci care era Kulture 
Amerika erau numărate. 

Se auzi cântând din nou - But what s puzzling you is the 
nature of the gamei: - şi se convinse să se oprească. Ce 
altceva să cânte, atunci? Ceva absolut tâmpit. Tâmpit şi 


lipsit de sens şi savuros, ceva ce să mustească de Kulture 
Amerika. Ce zici de melodia aia a celor de la Pointer 
Sisters? Aia-i o melodie potrivită. 

Uitându-se în jos la schiurile alunecând împleticit şi la 
urmele orizontale lăsate de snowmobile, începu să cânte. 
Curând, mormăia întruna într-o şoaptă monotonă, fără 
inflexiuni, în vreme ce transpiraţia îi înmuia hainele şi 
mucozităţi îi curgeau din nas şi-i îngheţau pe buza de sus: 

— I know we can make it, | know we can, we can work it 
out, yes we can-can yes we can yes we can...149. 

Mai bine. Cu mult mai bine. Toţi acei yes we can-can erau 
la fel de Amerikan Kulture asemenea unei camionete Ford 
parcate în faţa unei săli de popice, asemenea unei lichidări 
de stoc la magazinul de lenjerie JCPenney sau asemenea 
unei vedete de muzică rock moartă în cada de la baie. 


9 


Aşadar, ajunse într-un sfârşit la adăpostul unde-i lăsase 
pe Pete şi pe femeie. Pete nu mai era acolo. Nu mai era nici 
urmă de el. 

Acoperişul din tablă zincată ruginită se prăbuşise şi 
Henry îl ridică şi se uită sub el ca sub o plapumă metalică să 
se asigure că Pete nu era acolo. Nu era, în schimb era 
femeia. Se târâse sau fusese mutată din locul unde se aflase 
când plecase el spre Bivuac. Şi, undeva pe drum, 
contractase o formă severă de moarte. Hainele şi faţa ei 
erau acoperite cu mucegaiul de culoarea ruginii care 
sufocase şi cabana. Henry observă un lucru interesant: în 
vreme ce excrescenţele de pe ea se simțeau destul de bine 
(mai ales în nările şi în singurul ei ochi aflat la vedere, în 
care se dezvoltase o adevărată junglă), cele ce se 
îndepărtaseră de ea, transformându-i corpul într-un fel de 
epicentru solar, întâmpinau dificultăţi. Fungii din spatele ei, 
din partea în care nu dogorea căldura focului, căpătaseră o 
nuanţă cenuşie şi îşi opriseră expansiunea. Cei din faţa ei o 
duceau un pic mai bine - avuseseră parte de căldură şi de o 


porţiune de pământ unde zăpada se topise şi unde se 
putuse dezvolta în voie - dar vârfurile cârceilor căpătau 
încet griul-prăfos al cenuşii vulcanice. 

Henry era aproape convins că fungii sucombau. 

La fel se întâmpla şi cu lumina zilei - nu încăpea acum 
nici urmă de îndoială în această privinţă. Henry lăsă să cadă 
bucata de tablă ruginită şi ondulată la loc peste cadavrul lui 
Becky Shue şi peste rămăşiţele spuzite ale focului. Apoi se 
uită iarăşi la urmele lăsate de snowmobile, dorindu-şi aşa 
cum îşi dorise şi la cabană s-o fi avut pe Natty Bumpocuel 
ca să-i explice lucrurile pe care le vedea el. Sau să-l fi avut 
pe prietenul lui Jonesy, Hercule Poirot, cel cu micile celule 
cenuşii. 

Urmele făceau o cotitură spre acoperişul prăbuşit al 
adăpostului, înainte să-şi continue drumul înspre nord, 
către magazinul lui Gosselin. Acolo se mai vedea o urmă 
tasată în zăpadă care aducea aproape perfect cu silueta 
unui corp uman. De-o parte şi de cealaltă a siluetei se 
vedeau bucăţi rotunde de iarbă unde zăpada se topise. 

— Ce părere ai, Hercule? Întrebă Henry. Ce-nseamnă 
asta, mon ami? 

Hercule însă nu spuse nimic. 

Henry începu din nou să cânte în şoaptă şi se aplecă mai 
aproape de una dintre urmele rotunde, fără să-şi dea seama 
că renunţase la Pointer Sisters şi se întorsese înapoi la 
Rolling Stones. 

Lumina era destul de puternică să-i permită să vadă că, 
la stânga siluetei din zăpadă, erau trei gropiţe şi-şi aduse 
aminte de peticul de pe cotul drept al hainei lui Pete. Pete îi 
spusese cu o mândrie suspectă că iubita lui i-l cususe, 
susţinând că nu se cădea să plece la vânătoare cu jacheta 
ruptă. Henry îşi aminti că i se păruse trist şi comic în acelaşi 
timp felul cum Pete pusese cu generozitate temeliile unui 
viitor fericit bazându-se pe acel unic gest de amabilitate... 
un gest care, în definitiv, avea mai mult de-a face cu felul în 
care fusese crescută domnişoara amintită decât cu 


sentimentele pe care le-ar fi nutrit pentru iubitul ei amator 
de bere. 

Nu că ar fi contat foarte mult această distincţie. Ce conta 
era că Henry reuşise în sfârşit să ducă la capăt o deducție 
sadea. Pete se târâse de sub acoperişul prăbuşit. Jonesy - 
sau ceea ce-l stăpânea acum pe Jonesy, norul - trecuse pe 
acolo, cotise spre rămăşiţele adăpostului şi-l ridicase pe 
Pete. 

De ce? 

Henry nu ştia. 

Nu toate petele din silueta tasată în zăpadă a prietenului 
său schilodit, prieten care se târâse de sub bucata de tablă 
împingându-se în coate, erau pete din-acelea igrasioase. 
Unele erau pete de sânge uscat. Pete fusese rănit. Se tăiase 
oare când se prăbuşise acoperişul? Doar asta să fie? 

Henry observă o dâră sinuoasă pornind de la adâncitura 
făcută în zăpadă de corpul lui Pete. La capătul ei se afla 
ceea ce el confundă la început cu un băț ars în întregime. O 
privire mai îndeaproape îl făcu să-şi schimbe părerea. Era 
de fapt una dintre vietăţile acelea aducând a nevăstuică; 
aceasta era arsă şi era moartă şi-şi schimba culoarea în 
cenuşiu acolo pe unde nu o muşcase focul. Henry o mută 
mai încolo cu vârful bocancului. Sub ea se afla un mănunchi 
mic de ceva îngheţat. Ouă, din nou. Probabil că le depusese 
chiar şi în momentul morţii. 

Henry, străbătut de fiori, astupă cu zăpadă şi ouăle şi 
cadavrul micului monstru. Îşi desfăcu în-cropeala de bandaj 
pentru a mai arunca o privire la rana din picior. În timp ce 
făcea asta, îşi dădu seama ce cântec îi ieşea de pe buze. Se 
opri din cântat. Zăpadă proaspătă, doar câţiva fulgi uşori şi 
răzleţi, începu să coboare alene. 

— De ce continuu să cânt asta? Întrebă el. De ce continuă 
cântecul ăla împuţit să-mi revină în minte? 

Nu se aşteptă la vreun răspuns; acestea erau întrebări pe 
care le rostea cu glas tare mai mult pentru alinarea pe care 
i-o aducea să-şi audă propria voce (locul acesta era un loc al 


morţii, poate era chiar bântuit), dar un răspuns primi, 
totuşi. 

— Pentru că e cântecul nostru. E Imnul Detaşamentului, 
cel pe care-l ascultăm totdeauna când acţionăm în forţă. 
Suntem băieţii lui Cruise. 

Cruise? Auzise bine? Cruise, ca şi Iom Cruise? Poate nu 
exact aşa. 

Focurile de armă dinspre est erau mai răzlețe acum. 
Masacrul animalelor se apropia de sfârşit. Rămâneau însă 
oamenii, un şir lung de puşcaşi, vânători care purtau haine 
verzi sau negre în loc de portocalii şi care ascultau acel 
cântec întruna, în vreme ce-şi făceau meseria, ridicând nota 
de plată pe casa de marcat a unui măcelar imaginar: 1 rode 
a tank, held a general's rank, when the blitzkrieg raged and 
the bodies stank... Pleased to meet you, hope you guess my 
name.29 

Ce se întâmpla, de fapt, aici? Nu în sălbatica, minunata, 
dusa cu pluta Lume de Afară, ci înlăuntrul propriei sale 
minţi? Avusese scurte străfulgerări de cunoaştere de când 
se ştia - de când îl ştia pe Duddits, în orice caz - dar 
niciodată nu fuseseră ca acum. Ce era acum? Avea timp să 
examineze acest nou şi puternic fel de-a vedea linia? 

Nu. Nu, nu, nu. 

Şi, ca şi când l-ar fi zeflemisit, cântecul îi răsună în minte: 
generals rank, bodies stank. 

—  Duddits! Exclamă el în după-amiaza diafană, 
muribundă; fulgi leneşi cădeau precum penele dintr-o 
pernă spartă. Un gând se luptă să se nască, dar era prea 
mare, era prea mare. 

— Duddits! Strigă din nou cu vocea lui triumfală de 
îmblânzitor de ouă şi-atunci înţelese totuşi un lucru: luxul 
sinuciderii îi fusese refuzat. Acesta era cei mai groaznic 
lucru dintre toate, fiindcă aceste gânduri ciudate - / 
shouted out who killed the Kennedysi2: - îl sfârşeau în 
bucăţi. Începu din nou să lăcrimeze, năucit şi speriat, 
singur în mijlocul pădurii. Toţi prietenii lui, cu excepţia lui 


Jonesy, erau morţi, iar Jonesy se afla în spital. Era o vedetă 
de cinema şi se afla în spital alături de Dl Cenuşiu. 

— Ce-nseamnă asta! Gemu Henry. Îşi lovi tâmplele cu 
palmele (simţea că i se umflă capul încontinuu) şi beţele de 
schi ruginite şi vechi se bălăngăniră inutile la capătul 
curelelor cu care erau prinse de încheieturile lui, asemenea 
unor elice propulsoare rupte. O, Cristoase, ce-nseamnă 
ASTA? 

Doar cântecul i se oferi ca răspuns: Pleased to meet you! 
Hope you guess my name! 

Doar zăpada: roşie de la sângele animalelor măcelărite, 
care zăceau pretutindeni, un pogrom de la Dachau cu 
căprioare şi cerbi, cu ratoni şi iepuri, cu nevăstuici şi urşi şi 
marmote... 

Henry ţipă, se ţinu de cap şi ţipă atât de tare şi de 
puternic încât, pentru o clipă, fu sigur că va leşina. Apoi, 
ameţeala îi trecu şi mintea păru că i se limpezeşte, cel puţin 
pentru moment. Nu-i rămase decât o imagine sclipitoare a 
lui Duddits aşa cum arătase când îl întâlniseră pentru prima 
dată, Duddits nu în lumina unei ierni gen Blitzkrieg ca-n 
acel cântec al Stones-ilor, ci în lumina pacifică a unei după- 
amiezi înnorate de octombrie, Duddits uitân-du-se în sus la 
ei cu ochii aceia oblici şi într-un fel înţelepţi de chinez. 
Duddits a fost momentul nostru de culme, îi spusese el lui 
Pete. 

— A'uţ e? Spuse Henry acum. A'uţ di'as? 

Mda, a'uţ di'as. Întoarce-i invers, încalţă-i cum se cuvine, 
a'uţ di'as. 

Zâmbind timid (deşi obrajii îi erau încă udaţi de lacrimile 
care începeau să îngheţe), Henry porni din nou la drum pe 
schiuri, de-a lungul urmelor lăsate de snowmobile. 


10 


Zece minute mai târziu, ajunse la epava răsturnată a 
Scout-ului. Realiză pe dată două lucruri: că-i era totuşi o 
foame de lup şi că acolo înăuntru se găsea mâncare. Văzuse 


urmele care mergeau către şi veneau dinspre Scout şi nu 
avusese nevoie de Natty Bumppo ca să ştie că Pete o 
părăsise pe femeie şi că se întorsese la maşină. Nu avusese 
nevoie nici de Hercule Poirot ca să ştie că mâncarea pe care 
o cumpăraseră de la magazin - în cea mai mare parte, cel 
puţin - se afla încă în maşină. Ştia foarte bine după ce se 
întorsese Pete de fapt. 

Alunecă pe schiuri de partea pasagerului după urmele 
lăsate de Pete şi se opri chiar când aproape i se dezlegară 
schiurile. Vântul nu sufla de partea aceasta a maşinii şi ceea 
ce scrisese Pete în zăpadă cât timp îşi băuse cele două beri 
încă se mai putea citi: DUDDITS, scris de mai multe ori. 
Uitându-se la numele de pe zăpadă, Henry fu străbătut de 
fiori. Era ca şi când ar fi venit la mormântul unei fiinţe 
iubite şi ar fi auzit o voce răzbătând din pământ. 


11 


În interiorul Scout-ului se aflau cioburi de sticlă. Şi 
sânge. Fiindcă cel mai mult sânge era pe bancheta din 
spate, Henry fu sigur că nu fusese vărsat în timpul 
accidentului; Pete se tăiase când revenise la maşină. Cel 
mai interesant lucru i se păru lui Henry că nu se vedea nici 
urmă de puf roşu-auriu. Acesta se dezvolta cu rapiditate, 
astfel încât concluzia logică era că Pete nu fusese infectat 
când se întorsese după bere. După aceea, poate, dar atunci 
nu. 

Luă pâinea, untul de arahide, laptele şi baxul cu suc de 
portocale. Apoi ieşi cu spatele din Scout şi se aşeză, 
sprijinindu-se cu spatele de portbagajul întors cu susul în 
jos, uitându-se la zăpada proaspătă cum se cerne şi 
înghițind pâine cu unt de arahide cât de repede putea, 
folosindu-se de degetul arătător pe rol de cuţit şi lingându-l 
după fiecare ungere a feliei. Untul de arahide era gustos, 
iar sucul de portocale se termină din două înghiţituri lungi, 
dar nu-i ajunse să se sature. 


— Ceea la ce te gândeşti tu, declamă în după-amiaza 
târzie, este grotesc. Ca să nu mai spun că e roşie. E 
mâncare roşie. 

Roşie sau nu, se gândea la ea şi nu putea fi chiar atât de 
grotesc acest gând; Henry era, la urma urmei, un om care- 
şi petrecuse nopţi nesfârşite gândindu-se la pistoale şi la 
funii şi la pungi de plastic. Toate acestea i se păreau acum 
naive, dar fuseseră gândurile lui, fără-ndoială. Aşa că... 

— Aşa că daţi-mi voie să închei, stimate doamne şi stimaţi 
domni ai Asociaţiei Americane de Psihiatrie, citându-l pe 
răposatul Joseph „Beaver" Clarendon: „Am spus futu-i şi-am 
aruncat un bănuţ în coşul Crucii Roşii. lar dacă asta nu vă 
place, să-mi sugeţi cariciul." Mulţumesc foarte mult. 

Încheindu-şi astfel discursul către Asociaţia Americană de 
Psihiatrie, Henry se târi înapoi în Scout, reuşind pentru a 
doua oară să nu se taie în cioburi şi luă pachetul ambalat în 
hârtie de măcelar (2.79 $ scria pe el cu caligrafia tremurată 
a bătrânului Gosselin). leşi din nou cu spatele şi cu pachetul 
în buzunar, apoi îl luă în mână şi-i rupse aţa. Înăuntru se 
aflau nouă chiftele durdulii de carne pentru hot dog. Erau 
chiftele din carne roşie de vită. 

Preţ de o clipă, mintea lui încercă să-i arate imaginea 
reptilei fără picioare zvârcolindu-se pe patul lui Jonesy şi 
uitându-se la el cu ochii ei negri şi goi, dar o alungă cu 
viteza şi cu uşurinţa unui om ale cărui instincte de 
supravieţuire nu au amorţit niciodată. 

Carnea era deja prăjită; totuşi, mai trecu flacăra 
brichetei sale cu butan pe sub fiecare chiflă până ce se 
încălziră puţin, apoi le înveli în Pâine Minune şi le înfulecă. 
Zâmbi tot timpul cât mâncă, conştient de cât de ridicol ar 
părea unei persoane străine. Ei bine, nu se spunea cumva 
că psihiatrii ajung într-un sfârşit la fel de nebuni ca şi 
pacienţii lor, dacă nu chiar şi mai rău? 

Important era că îşi pusese burta la cale. Şi mai 
important era că toate gândurile şi frânturile de imagini 
lipsite de logică spălaseră putina din mintea lui. La fel 


făcuse şi cântecul. Spera ca nici una din mizeriile alea să nu 
se mai întoarcă vreodată. Niciodată, te rog, Dumnezeule. 

Mai înghiţi nişte lapte, râgâi, apoi îşi lăsă capul pe spate 
şi închise ochii. Nu avea, totuşi, de gând să adoarmă; 
pădurile astea erau minunate, întunecate şi adânci, iar el 
mai avea de parcurs douăzeci virgulă patru kilometri până 
să poată adormi. 

Îşi aminti că Pete spusese ceva despre nişte zvonuri pe 
care le auzise la magazinul lui Gosselin - vânători dispăruţi, 
lumini în cer - şi-şi aminti cât de uşor le trecuse cu vederea 
Marele  Psihiatru American, comparându-le cu isteria 
satanistă din statul Washington, comparându-le cu isteria 
de abuzuri din Delaware. Se jucase de-a Dl Stoarce-Creiere 
Ştie-Tot cu gura şi cu partea din faţă a minţii, în vreme ce 
partea din spate a minţii lui continuase să se joace cu ideea 
sinuciderii asemenea unui copil mic care şi-a descoperit 
degetele de la picioare în timp ce făcea baie. Fusese foarte 
convingător, ar fi putut participa la orice dezbatere 
televizată care-şi propunea să discute preţ de şaizeci de 
minute despre interdependenţa dintre inconştient şi 
necunoscut, însă lucrurile suferiseră mutații. Acum, el] 
devenise un vânător dispărut. De asemenea, văzuse lucruri 
pe care nu le găseşti pe Internet chiar dacă motorul de 
căutare pe care-l foloseşti are o mare rază de acoperire. 

Şedea acolo cu capul pe spate, cu ochii închişi, cu burta 
plină. Garand-ul lui Jonesy stătea proptit de unul dintre 
cauciucurile Scout-ului. Zăpada îl mângâia pe obraji şi pe 
frunte asemenea unor lăbuţe de pisică. 

— A sosit momentul, se întâmplă ce-au aşteptat toţi 
nătărăii, spuse el. Întâlnire de gradul trei. La dracu, poate 
chiar de gradul patru sau cinci. lartă-mă că te-am luat 
peste picior, Pete. Aveai dreptate şi eu greşeam. La dracu, e 
chiar mai rău decât atât. Bătrânul Gosselin avea dreptate şi 
eu greşeam. La atât mi-a servit educaţia primită la Harvard. 

O dată ce rosti acestea cu voce tare, lucrurile începură să 
capete un sens. Fie aterizase ceva, fie se prăbuşise. Forţele 


Armate ripostaseră cu acordul guvernului Statelor Unite. 
Anunţaseră acest lucru lumii? Probabil că nu, nu era stilul 
lor, dar Henry avea o bănuială că vor trebui s-o facă în scurt 
timp. Nu puteau vâri întreaga regiune Jefferson în 
Hangarul 57. 

Ştie el ceva pe deasupra? Poate şi poate că era ceva ce 
oamenii responsabili cu elicopterele şi patrulele de puşcaşi 
nu ştiau. Aceştia credeau în mod clar că au de-a face cu o 
contaminare, dar Henry credea că aceasta nu era atât de 
periculoasă pe cât părea. Virusul prindea, înflorea... dar 
apoi murea. Până şi parazitul din femeie murise. Nu era 
momentul potrivit din an şi era un loc prost ales pentru a 
cultiva o epidermofiţie plantară interstelară, dacă acesta 
era cazul. Toate acestea colportau convingător pentru o 
aterizare forţată... dar cum rămânea cu luminile din cer? 
Cum rămânea cu implanturile? Ani la rândul, oamenii care 
susțineau că fuseseră răpiți de extratereştri pretindeau şi 
că fuseseră dezbrăcaţi... examinaţi... forţaţi să se supună 
unor implanturi... toate acestea erau nişte idei atât de 
freudiene, încât aproape că-ţi stârneau râsul... 

Henry îşi dădu seama că-l prindea somnul şi tresări atât 
de tare, că pachetul desfăcut de carne pentru hotdog îi 
căzu din poală pe zăpadă. Nu, nu-l prindea somnul pur şi 
simplu; moţăia. Ziua se golise deja de şi mai multă lumină, 
iar lumea înconjurătoare căpătase o nuanţă ardezică mată. 
Picioarele-i erau pistruiate cu zăpadă proaspătă. Dacă ar fi 
moţăit mai departe, ar fi început să sforăie. 

Se scutură de zăpadă şi se ridică în picioare, crispându- 
se când muşchii strigară în protest. Se uită la carnea căzută 
în zăpadă cu un sentiment parcă de repulsie, apoi se 
aplecă, o împachetă la loc şi o vâri într-unui din buzunarele 
hainei. S-ar putea să înceapă să-i facă din nou cu ochiul mai 
târziu. Spera din toată inima să nu se întâmple asta, dar nu 
puteai fi sigur niciodată. 

— Jonesy e-n spital, spuse brusc. Habar nu avea ce voia 
să spună. 


— Jonesy e-n spital cu Dl Cenuşiu. Acolo trebuie să 
rămână. E la terapie intensivă. 

O nebunie. O nebunie exprimată în cuvinte. Îşi prinse 
schiurile de bocanci din nou, se rugă să nui se blocheze 
spatele cât timp stătea aplecat, apoi se împinse în bețe şi 
alunecă din nou în continuarea urmelor, zăpada începând 
acum să se îndesească în jurul lui, iar ziua întunecându-se. 

Când îşi dădu seama că-şi amintise să ia carnea pentru 
hot dog, dar uitase puşca lui Jonesy (ca să nu mai 
pomenească de puşca lui), avansase prea mult ca să se mai 
întoarcă din drum. 


12 


Se opri la ceea ce s-ar fi putut să fie trei sferturi de oră 
mai târziu, uitându-se tâmp cu ochii strânşi la urmele Arctic 
Cat-ului. Nu mai rămăsese decât o licărire din lumina acelei 
zile, dar era îndeajuns să-şi dea seama că urmele - ce mai 
rămăsese din ele - coteau brusc la dreapta şi intrau în 
pădure. 

Intrau în afurisita de pădure. De ce intrase Jonesy (şi 
Pete, dacă era şi Pete cu el) în pădure? Ce logică avea asta, 
când Deep Cut-ul continua drept şi la vedere, o stradelă 
albă printre copacii din ce în ce mai întunecaţi? 

— Deep Cut-ul merge spre nord-vest, spuse, stând în loc 
cu schiurile îndreptate unul spre celălalt şi cu pachetul de 
hot dog ivindu-i-se din buzunarul hainei. Drumul spre 
magazinul lui Gosselin - cel asfaltat - nu poate fi la mai mult 
de patru kilometri jumate de aici. Jonesy ştie asta. Pete ştie 
asta. Şi totuşi... snowmobile-ul merge... Îşi ridică braţele 
asemenea braţelor unui ceas, estimând. Snowmobile-ul 
merge aproape drept spre nord. De ce? 

Poate că ştia răspunsul. Cerul era mai luminos în direcţia 
magazinului lui Gosselin, de parcă acolo ar fi fost montată o 
mulţime de becuri. Auzea huruitul elicopterelor, când mai 
tare, cât mai încet, dar mereu din aceeaşi direcţie. Pe 
măsură ce se apropia, se aştepta să audă zgomotul şi altor 


maşinării grele: camioane de aprovizionare, generatoare 
poate. Dinspre est încă se mai auzeau pârâiturile 
îndepărtate ale focurilor de armă, dar marea desfăşurare 
de forţe se afla în mod clar în direcţia pe care mergea el. 

— Au ridicat o bază de operaţiuni la magazinul lui 
Gosselin, spuse Henry. lar Jonesy nu vrea să ajungă acolo. 

Ideea acesta i se părea lui Henry a fi biletul câştigător. 
Doar că... nu mai era nici un Jonesy, nu-i aşa? Nu mai era 
decât norul vesperal. 

— Nu-i adevărat, spuse. Jonesy-i încă acolo. Jonesy-i în 
spital cu Dl Cenuşiu. Asta-i norul: Dl Cenuşiu. 

Apoi, trimițând la nimic (cel puţin din câte-şi dădea el 
seama): 

— A'uţ e? A'uţ di'as? 

Henry se uită în sus, în zăpada cernută (era cu mult mai 
puţin grăbită ca ninsoarea de dinainte, cel puţin până 
acum, dar începea să se împovăreze), ca şi când ar fi crezut 
că acolo, undeva, se afla un Dumnezeu care-l studia cu 
acribia curată, chiar dacă distantă, a unui om de ştiinţă 
care se uită la un parameci cum se răsuceşte. 

— Despre ce dracu' vorbesc? Ai vreo idee? 

Nici vorbă de răspuns, doar o veche amintire. El, Pete, 
Beaver şi cu soţia lui Jonesy păstraseră un secret în martie 
trecut. Carla fusese de părere că Jonesy era mai bine să nu 
ştie că i se oprise inima de două ori, prima dată imediat 
după ce-l urcaseră paramedicii în ambulanţă şi a doua oară 
la scurt timp după ce ajunsese la spital. Jonesy ştia că 
fusese aproape să dea colţul, dar nu (cel puţin din câte ştia 
Henry) şi cât de aproape. lar dacă Jonesy suferise vreo 
experienţă gen Kubler-Ross de pătrundere în tunelul-cu- 
luminiţa-la-capăt, fie o ţinuse pentru el, fie o uitase datorită 
deselor doze de anestezice şi de analgezice care-i fuseseră 
administrate. 

Un tunet veni spre el dinspre sud cu o viteză 
înfricoşătoare şi Henry se aplecă, ducându-şi mâinile la 
urechi, în vreme ce o escadrilă de avioane de luptă cu 


turboreactoare, judecând după sunet, străbătu norii de 
deasupra lui. Nu văzu nimic, dar, când tunetul 
turboreactoarelor dispăru la fel de repede cum apăruse, se 
îndreptă din spate cu pulsul bătându-i tare în tâmple. Oau! 
Cristoase! Îi trecu prin gând că un astfel de vacarm trebuie 
să fi produs şi bazele aeriene din jurul Irakului în zilele de 
dinainte de operaţiunea Furtună în Deşert. 

Bubuitul acela puternic. Însemna asta oare că Statele 
Unite ale Americii tocmai intraseră în război împotriva unor 
fiinţe dintr-o altă lume? Trăia cumva într-un roman de H.G. 
Wells? Henry simţi un fâlfâit puternic şi apăsător sub stern. 
Dacă aşa era, acest duşman s-ar putea să aibă ceva mai 
mult decât doar vreo câteva sute de rachete Scud ruginite 
de producţie sovietică pe care să i le arunce în cap 
Unchiului Sammy ca ripostă. 

Dă uitării asta. Nu poţi face nimic în privința asta. Ce te 
aşteaptă pe tine de-aici înainte, asta-i întrebarea. Ce te 
aşteaptă? 

Uruitul avioanelor se transformase deja într-un murmur. 
Bănuia că, totuşi, aveau să se întoarcă. Şi poate vor aduce şi 
nişte prieteni cu ele. 

— Două cărări care se despart într-o pădure înzăpezită, 
nu aşa trebuie pusă problema? Ceva de genul ăsta, oricum. 

Să meargă mai departe pe urmele snowmobile-ului nu 
era cu adevărat o opţiune. Avea să le piardă în întunericul 
de peste o oră şi, oricum, această nouă cădere de zăpadă 
avea să le şteargă. Se va trezi rătăcind dezorientat... aşa 
cum era foarte probabil şi Jonesy acum. 

Suspinând, Henry întoarse spatele urmelor de 
snowmobile şi continuă să meargă de-a lungul drumului. 


13 


Pe când se apropia de locul unde Deep Cut se unea cu 
şoseaua cu două benzi de circulaţie cunoscută sub numele 
de Swanny Pond, Henry era aproape prea obosit să stea în 
picioare, darămite să mai şi schieze. Îşi simţea muşchii din 


coapse ca şi când ar fi fost nişte plicuri de ceai ude. Nici 
măcar luminile de la orizontul nord-vestic, acum cu mult 
mai puternice, sau sunetul motoarelor şi al elicopterelor nu- 
i mai ofereau mult confort. În faţa lui se afla un ultim deal 
abrupt şi lung. De partea cealaltă, Deep Cut ajungea la 
sfârşit şi începea Swanny Pond. Acolo, s-ar putea să 
întâlnească maşini, mai cu seamă dacă începuseră să aibă 
loc mişcări de trupe. 

— Haide, spuse. Haide, haide, haide. Rămase, totuşi, 
unde se afla pentru încă o vreme. Nu voia să treacă dealul. 
Mai bine sub deal, decât peste deali'52+, spuse el. 

Acestea păreau să aibă o însemnătate, dar probabil că nu 
erau decât un alt non sequitur idiot. Pe lângă asta, nu avea 
unde altundeva se duce. 

Se aplecă şi mai luă nişte zăpadă - în întuneric, zăpada 
din mâinile făcute căuş arăta ca o faţă de pernă mică. 
Înghiţi un vârf de limbă nu pentru că i-ar fi fost sete, ci 
pentru că nu voia să se pună din nou în mişcare. Luminile 
venind dinspre magazinul lui Gosselin erau mai blânde ca 
luminile pe care el şi cu Pete le văzuseră jucându-se pe cer 
(S-au întors! Strigase Becky, asemenea fetiţei şezând în faţa 
televizorului din filmul acela vechi al lui Steven Spielberg), 
însă lui Henry îi plăceau cumva chiar mai puţin. Toate 
motoarele şi generatoarele acelea păreau cumva... 
Înfometate. 

— Ai dreptate, iepurilă, spuse. 

Apoi, fiindcă într-adevăr nu avea altă opţiune, porni în 
susul ultimului deal care stătea între el şi o şosea în toată 
puterea cuvântului. 


14 


Se opri în vârful dealului, respirând sacadat şi aplecat 
peste beţele de schiat. Vântul sufla mai puternic aici sus şi 
părea că-i pătrunde fără oprelişti prin haine. Piciorul îl 
durea acolo unde fusese împuns de semnalizator şi Henry 
se întrebă din nou dacă nu cumva adăpostea o colonie mică 


de ciuperci roşii-aurii sub bandajul improvizat. Era prea 
întuneric să se uite şi, dat fiind faptul că singura veste bună 
ar fi fost să nu primească nici o veste, poate că aşa era mai 
bine. 

— Timpul încetini şi realitatea se-ndoi; îmblânzitorul de 
ouă merse făr' a se opri. 

Nu mai rămăsese pic de savoare în cântecelul ăsta, aşa 
că porni în josul dealului către răspântia în formă de T unde 
se sfârşea Deep Cut-ul. 

Versantul acesta al dealului era mai abrupt şi, curând, 
Henry mai mult schia decât umbla. Prinse viteză. Nu ştia 
dacă ceea ce simţea era teroare, amuzament sau un 
amalgam nesănătos al acestor două. Un lucru era sigur: 
mergea prea repede, având în vedere gradul scăzut, 
aproape inexistent, de vizibilitate şi îndemânarea lui, care 
era la fel de ruginită ca şi clemele ce-i ţineau schiurile 
prinse de bocanci. Copacii treceau fantomaticii pe lângă el, 
iar lui îi trecu subit prin gând că toate problemele lui se 
puteau rezolva dintr-o singură lovitură. Nu Soluţia 
Hemingway era cea valabilă, până la urmă. leşirea din 
această situaţie putea fi numită Soluţia Bono. 

Căciula îi fu suflată de vând de pe cap. Se întinse după ea 
într-un gest reflex, unul dintre bețe fluturând în faţa lui 
doar pe jumătate vizibil în întuneric şi dintr-odată se trezi 
fără echilibru. Avea să facă o tumbă în zăpadă. Poate că 
ăsta era un lucru bun, atâta timp cât nu avea să-şi rupă 
blestematul de picior. Căderea îl va opri din avânt, cel puţin. 
Va trebui apoi doar să se ridice şi să... 

Lumini apărură din întuneric, reflectoare mari montate 
pe un autocamion şi, înainte ca vederea lui să se piardă 
într-o ceaţă orbitoare, Henry observă că, ceva ce semăna cu 
o camionetă cu platformă, era parcat de-a curmezişul Deep 
Cut Road-ului. Reflectoarele aveau fără îndoială senzori de 
mişcare. În faţa lor se formase un cordon de oameni. 

— STAI! Îi comandă o voce înfricoşătoare amplificată. Ar 
fi putut fi vocea lui Dumnezeu. STAI SAU TRAGEM! 


Henry căzu la pământ tare şi strâmb. Schiurile îi căzură 
din picioare. O gleznă i se îndoi destul de dureros să-l facă 
să strige. Îşi pierdu un băț; celălalt se rupse pe la jumătate. 
Aerul îi ieşi din plămâni într-o expiraţie completă, sacadată 
şi îngheţată. Alunecă, zăpada adunându-i-se între picioarele 
larg deschise, apoi se opri. Membrele i se aşezaseră îndoite 
într-o formă ce aducea cu zvastica. 

Începu să-şi recupereze vederea şi auzi zgomot de paşi 
prin zăpadă. Se opinti şi reuşi să se ridice în şezut. Încă nu- 
şi dădea seama dacă-şi rupsese sau nu ceva. 

Şase bărbaţi se aflau la vreo trei sute de metri în josul 
dealului de unde se afla el. Umbrele lor erau incredibil de 
elongate şi de fragile pe zăpada proaspătă, fină ca praful de 
diamante. Purtau cu toţii canadiene. Aveau cu toţii măşti 
transparente care le acopereau gura şi nasul - acestea 
păreau mai eficiente ca măştile de zugrăvit pe care le 
găsise el în şopronul snowmobile-ului, însă avea o bănuială 
că îndeplineau acelaşi rol. 

Bărbaţii purtau, de asemenea şi arme automate, toate 
îndreptate spre el. Acum, lui Henry i se părea mai mult un 
noroc că uitase Garand-ul lui Jonesy şi propria sa puşcă 
Winchester la maşină. Dacă ar fi deţinut o armă, deja ar fi 
putut avea în plus cu o duzină, sau chiar mai mult, de găuri 
în corp. 

— Nu cred că sunt contaminat, croncăni el. Nu ştiu de ce 
vă temeţi, dar nu cred... 

— ÎN PICIOARE! 

Vocea lui Dumnezeu, din nou. Venind dinspre camionetă. 
Bărbaţii din faţa lui obturau cel puţin din strălucirea luminii 
şi Henry putu vedea şi mai mulţi oameni la poalele dealului, 
acolo unde se întâlneau drumurile. Cu toţii aveau arme, mai 
puţin cel cu portavocea. 

— Nu cred că dacă pot... 

— ÎN PICIOARE ACUM! Comandă Dumnezeu şi unul 
dintre bărbaţii din faţa lui făcu o expresivă mişcare scurtă şi 
zvâcnită cu vârful ţevii de la puşcă. 


Henry se ridică sacadat în picioare. Îi tremurau 
picioarele şi glezna pe care şi-o scrântise gemea, dar toate 
rezistau cu stoicism, cel puţin pentru moment. Astfel se 
încheie călătoria îmblânzitorului de ouă, gândi el şi începu 
să râdă. Bărbaţii din faţa lui se uitară unul la celălalt 
îngrijoraţi şi, cu toate că-şi îndreptară din nou armele către 
el, Henry se simţi bine să asiste fie şi numai la această 
scurtă demonstraţie a emoţiilor umane. 

În strălucirea eclatantă a reflectoarelor montate pe 
platforma camionetei, Henry văzu ceva zăcând în zăpadă - 
îi căzuse din buzunar când alunecase. Încet, ştiind că riscă 
să fie împuşcat, se aplecă. 

— NU ATINGE AIA! Strigă Dumnezeu prin portavocea 
Lui din cabina camionetei şi, acum, până şi bărbaţii din josul 
dealului ridicară armele, un scurt bun găsit, întuneric, 
prieten vechi, pândindu-l din fiecare vârf de ţeavă. 

— Ia o gură de căcat şi dă colţu', spuse Henry - una 
dintre sforţările cele mai reuşite ale lui Beav - şi ridică 
pachetul. Îl întinse către bărbaţii înarmaţi şi mascaţi din 
faţa lui, zâmbind. 

— Vin în pace în numele întregii umanităţi, spuse. Cine 
vrea un hot dog? 


CAPITOLUL 12 - JONESY IN SPIIAL 
1 


Era un vis. 

Nu dădea impresia unui vis, dar asta trebuia să fie. În 
primul rând, pentru că mai trăise ziua de cincisprezece 
martie o dată, iar lui i se părea o nedreptate monstruoasă 
să mai fie nevoit s-o trăiască iarăşi. În al doilea rând, pentru 
că-şi putea aminti tot soiul de lucruri petrecute în cele opt 
luni scurse între mijlocul lui martie şi mijlocul lui noiembrie 
- cum îi ajutase pe copii la temele de casă, cum vorbea 
Carla la telefon cu prietenele ei (multe cunoscute la 
şedinţele Narcoticilor Anonimi), cum ţinuse un curs la 
Harvard... şi-şi amintea şi lunile de gimnastică 
recuperatorie, desigur. "Toate aplecările nesfârşite, toate 
ţipetele obositoare scoase atunci când încheieturile i se 
flexionau din nou, ah, atât de îndărătnice. Îşi amintea cum îi 
spusese lui Jeannie Morin, terapeutul lui, că nu mai rezistă. 
Ea îi spusese că va rezista. Lacrimile de pe faţa lui, 
zâmbetul larg de pe-a ei (zâmbetul acela odios de şcolăriţă) 
şi, în final, faptul că s-a dovedit că avusese dreptate. 
Rezista, el era motoraşul care rezista, însă ce preţ a trebuit 
să plătească acel motoraş! 

Îşi amintea toate aceste lucruri şi multe altele: cum 
coborâse din pat pentru prima dată, cum se ştersese la fund 
pentru prima dată, noaptea aceea din primele zile ale lui 
mai, când se dusese la culcare spunându-şi: Am să trec şi 
peste asta pentru prima dată, noaptea aceea din ultimele 
zile ale lui mai, când el şi cu Carla făcuseră dragoste pentru 
prima dată de când avusese el accidentului, după care-i 
spusese o glumă veche: Cum se fut porcii spinoşi? Cu mare 
grijă. Îşi amintea că se uitase la focurile de artificii de Ziua 
Eroilor, cu şoldul şi partea de sus a coapsei durându-l ca 
dracu'; îşi amintea că mâncase pepene verde de Patru Iulie, 


scuipând seminţele în iarbă şi uitându-se la Carla şi la 
surorile ei cum jucau badminton, cu şoldul şi partea de sus 
a piciorului încă durându-l, dar nu chiar atât de rău; îşi 
amintea că-l sunase Henry în septembrie - „Doar ca să te 
verific", spusese - şi că discutaseră despre tot soiul de 
lucruri, inclusiv despre excursia anuală de vânătoare la 
Bivuac din noiembrie viitor. „Sigur că vin", îi spusese Jonesy, 
fără să ştie cât de puţin îi va plăcea să ţină un Garând în 
mâini. Vorbiseră despre slujbele lor (Jonesy ţinuse cursuri 
în ultimele trei săptămâni ale sesiunii de vară, mişcându-se 
pe atunci în ţopăituri deja destul de sprintene), vorbiseră 
despre familiile lor, despre cărţile pe care le citiseră şi 
despre filmele pe care le văzuseră; Henry îi spusese din 
nou, aşa cum o făcuse şi în ianuarie, că Pete bea prea mult. 
Jonesy, trecut deja printr-un război împotriva abuzului de 
medicamente cu soţia sa, nu vrusese să discute despre asta, 
dar, când Henry îi comunicase sugestia lui Beaver de a 
trece prin Derry pentru a-l vedea pe Duddits Cavell la finele 
săptămânii lor de vânătoare, Jonesy aprobase entuziasmat 
ideea. Trecuse prea mult timp şi nu se compara nimic cu o 
pastilă de  Duddits ca să-nvese-leşti o persoană. De 
asemenea... 

— Henry? Întrebase el. Ne-am făcut planuri să-l vizităm 
pe Duddits, nu-i aşa? Trebuia să mergem de Ziua Sfântului 
Patrick. Nu-mi amintesc asta, dar am găsit-o scrisă pe 
agenda de birou. 

— Mda, îi răspunsese Henry. Că tot ai adus vorba, aşa e. 

— S-a zis cu norocul irlandezilor, hă? 

Ca rezultat al acestor amintiri, Jonesy era convins că ziua 
de cincisprezece martie avusese deja loc. Existau tot felul 
de dovezi care susțineau această ipoteză, calendarul de pe 
biroul său fiind Proba A. Şi, totuşi, iată-le din nou, iată acele 
Ide încurcă-lume... iar acum, oh, la dracu', cât de corect ţi 
se părea asta? Acum părea că ziua de cincisprezece e mai 
vine ca niciodată. 


Înainte, amintirea acelei zile se înceţoşa pe la zece 
dimineaţa. Se aflase în birou, bându-şi cafeaua şi adunând 
un morman de cărţi pe care să le ducă în biroul său de la 
Departamentul de Istorie, unde se găsea o masă de 
LECTURĂ GRATUITĂ PE BAZA CARNETULUI DE 
STUDENI. Nu fusese fericit, dar nu-şi putea aduce aminte 
pentru nimic în lume de ce. Potrivit aceleiaşi agende de 
birou pe care găsise însemnarea întâlnirii neonorate din 
şaptesprezece martie de-a merge şi de-a-l vizita pe Duddits, 
avusese şi o întâlnire pentru cincisprezece martie cu un 
student pe nume David Defuniak. Jonesy nu-şi amintea care 
fusese subiectul acelei întâlniri, dar găsise mai târziu un 
bileţel de la unul dintre asistenții lui din anii terminali cu 
privire la un eseu întârziat al lui Defuniak - repercusiunile 
pe termen scurt ale Cuceririi Normande - aşa că 
presupunea că acesta trebuie să fi fost subiectul. Totuşi, ce-l 
putea face nefericit pe profesorul asociat Gary Jonesy la un 
eseu compensatoriu? 

Nefericit sau nu, fredonase ceva, fredonase, apoi 
murmurase cuvintele, care aproape că nu aveau sens: Yes 
We can, yes we can-can, great gosh a 'mighty yes we can- 
can. După aceasta, mai păstra câteva frânturi de amintire - 
cum îi urase lui Colleen, secretara Departamentului, o zi 
frumoasă a Sfântului Paddy, cum cumpărase un Phoenix de 
Boston din tonomatul pentru ziare de la ieşirea din clădire, 
cum aruncase un bănuţ în cutia de saxofon a unui chelios 
când aproape ajunsese dincolo de pod, de partea 
Cambridge-ului, fiindu-i milă de chelios fiindcă purta un 
sveter subţire, iar vântul care sufla dinspre hotelul Charles 
era tăios - dar, în mare parte, ceea ce-şi amintea din 
perioada de după ce făcuse mormanul cu cărţile pentru 
donaţie era întunericul. Cunoştinţa îi revenise în spital, o 
dată cu vocea aceea murmurată dintr-o cameră vecină: Vă 
rog, opriți-vă, nu mai Suport, faceţi-mi o injecție, unde-i 
Marcy, o vreau pe Marcy, Sau poate că spusese unde-i 
Jonesy îl vreau pe Jonesy. Vocea bătrânei morţi insinuante. 


Moartea care se prefăcea a fi un pacient. Moartea care-i 
pierduse urma - sigur, era posibil asta, spitalul era mare, 
era înţesat până la refuz cu durere, transpira agonie prin 
toţi porii - iar acum, bătrâna moarte insinuantă încerca să-l 
găsească din nou. Încerca să-l păcălească. Încerca să-l 
convingă să se predea singur. 

De data aceasta, însă, întreg acel întuneric bine venit 
care formase substanţa accidentului dispăruse. De data 
aceasta nu-i urează lui Colleen doar o Zi a Sfântului Paddy 
fericită, îi mai spune şi o glumă: Cum îi mai spui unui medic 
proctolog din Jamaica? Un Pokemon. lese din clădire, acest 
viitor sine - şinele lui din noiembrie - călătorind în capul 
său din martie asemenea unui pasager clandestin. Viitorul 
lui sine aude şinele din martie gândind: Ce zi frumoasă s-a 
dovedit a fi, în vreme ce porneşte pe jos spre întâlnirea sa 
cu destinul din Cambridge. Încearcă să-i spună sinelui din 
martie că asta-i o idee proastă, o idee grotesc de proastă, 
că se poate scuti de luni întregi de agonie doar chemând un 
taxi sau luând troleibuzul, dar nu poate pătrunde până la el. 
Poate că toate poveştile  ştiinţifico-fantastice despre 
călătoria în timp pe care le-a citit când era adolescent 
aveau dreptate: trecutul nu se poate schimba, oricât de 
mult ai încerca. 

Traversează podul şi, chiar dacă vântul e răcoros, el se 
bucură de soarele care-i luminează faţa şi de felul în care 
razele lui se sparg într-un milion de cioburi sclipitoare în 
ferestrele hotelului Charles. Cântă o secvenţă din „Here 
Comes the Sun", apoi se întoarce la Pointer Sisters: Yes we 
can-can, great gosh a 'mighty. Îşi leagănă servieta pe ritmul 
melodiei. Înăuntru are sandvişul. Cu maioneză. Mmm, 
spusese Henry. ARAZ, spusese Henry. 

lată şi saxofonistul şi, surpriză: nu se află la capărul 
podului Mass Ave, ci mai departe, lângă campusul MIT:=:, 
în faţa unuia dintre acele ciudate mici restaurante indiene. 
Tremură din cauza frigului, e chel şi are nişte tăieturi pe 
scalp care spun că n-a fost făcut să fie bărbier. Judecând 


după felul în care cântă piesa „These Foolish Things" se 
poate presupune că n-a fost făcut nici să fie cântăreţ, iar 
Jonesy vrea să-i spună să se facă tâmplar, sau actor, sau 
terorist, orice în afară de muzician. În schimb, Jonesy chiar 
îl încurajează, aruncând în cutia (care e drapată în catifea 
purpurie scămoşată) tipului nu bănuţul pe care şi-l amintea, 
ci un întreg pumn de mărunţiş - lucrurile astea 
nechibzuite!5*+, chiar aşa. Dă vina pe prima strălucire caldă 
a soarelui după o iarnă friguroasă; dă vina pe cât de bine se 
rezolvase situaţia lui Defuniak. 

Saxofonistul îşi roteşte ochii după Jonesy, mulţumindu-i, 
dar continuând să cânte. Jonesy se gândeşte la o altă 
glumă: Cum îi mai spui unui saxofonist cu carte de credit? 
Un optimist. 

Merge mai departe, legănându-şi servieta, neplecând 
urechea la Jonesy cel dinlăuntru, cel care a înotat contra 
curentului dinspre luna noiembrie asemenea unui somon 
călător în timp. “Hei, Jonesy opreşte-te. Câteva secunde ar 
trebui să fie destul. Leagă-ți şireturile sau ceva. (Degeaba, 
poartă mocasini. Curând va purta şi un corset de ghips.) La 
intersecţia de colo se va întâmpla, cea la care s-a oprit 
taxiul, intersecția dintre Mass Ave şi Prospect. Pe-acolo va 
trece un bătrân, un profesor de istorie epuizat, conducând 
un Lincoln Town albastru-închis şi te va izbi ca pe-o pernă. 
1 

Dar nu ajută la nimic. Oricât de tare ar striga, nu ajută la 
nimic. Liniile de telefon sunt la pământ. Nu te poţi întoarce 
în timp, nu-ţi poţi omori bunicul, nu-l poţi împuşca pe Lee 
Harvey Oswald când acesta îngenunchează la fereastra de 
la etajul şase al Depozitului de Carte Şcolară din Ilexas, cu 
puiul la cuptor congelat într-o farfurie de carton lângă el şi 
cu arma comandată prin poştă aţintită spre stradă, nu te 
poţi opri pe tine însuţi să traversezi intersecţia străzii Mass 
Ave cu Prospect, ducându-ţi servieta în mână şi un 
exemplar al ziarului Phoenix - pe care nu-l vei citi niciodată 
- la subsioară. Ne cerem scuze, domnule, dar liniile au 


căzut la pământ undeva în regiunea Jefferson, e-o 
curvăsărie pe cinste acolo, apelul dumneavoastră nu poate 
fi preluat... 

Apoi, oh, Doamne, asta da noutate - mesajul este preluat! 
Când ajunge la colţul străzii, când stă acolo la curbă, pe 
punctul de-a păşi pe trecerea de pietoni, atunci este preluat 
apelul! 

— Cum? Spune şi bărbatul care stă lângă el, primul om 
care s-a aplecat asupra lui într-un trecut care acum ar 
putea fi în sfârşit şters, se uită la el contrariat şi spune: “Fu 
n-am spus nimic", ca şi când ar mai fio a treia persoană cu 
ei. Jonesy de-abia îl aude, fiindcă este o a treia persoană, 
înlăun-trul lui este o voce, una care seamănă suspect de 
mult cu a lui, o voce care strigă la el să rămână pe trotuar, 
să nu păşească în stradă... 

Apoi aude pe cineva plângând. Se uită de partea cealaltă 
a străzii Prosper şi, oh, Doamne, acolo se află Duddits, 
Duddits Cavell dezbrăcat, cu excepţia scutecelor şi, pe toată 
faţa, e mânjit cu ceva maro. Seamănă cu ciocolata, dar 
Jonesy ştie ce e de fapt. E căcat de câine, bastardul ăla de 
Richie l-a făcut să-l mănânce, până la urmă, iar oamenii de 
acolo trec nepăsători, ignorându-l, ca şi când Duddits nici n- 
ar fi acolo. 

— Duddits! Strigă Jonesy. Duddits, stai pe loc, omule, vin 
la tine! 

Şi se năpusteşte în stradă fără să se asigure, pasagerul 
dinlăuntrul lui neputând face altceva decât să meargă o 
dată cu el, înțelegând în cele din urmă că exact aşa şi exact 
din acest motiv avusese loc accidentul - bătrânul, da, 
bătrânul cu Alzheimer în fază incipientă nu avea ce să caute 
la volanul unei maşini, sigur, dar aceasta fusese doar o 
parte din motivul accidentului. Cealaltă parte, ascunsă până 
acum în întunecimea care împresurase accidentul, era 
aceasta: îl văzuse pe Duddits şi o luase pur şi simplu din loc, 
uitând să se asigure. 


Mai vede şi altceva: un desen imens, ceva asemenea unei 
capcane pentru vise care uneşte la un loc toţi anii trăiţi 
până să-l întâlnească pentru prima dată pe Duddits Cavell, 
în 1978, ceva care uneşte în acelaşi timp şi viitorul. 

Lumina soarelui clipoceşte pe suprafaţa unui parbriz; 
observă asta cu coada ochiului său stâng. Se apropie o 
maşină, se apropie prea repede. Bărbatul care stătuse 
alături de el pe trotuar în curbă, domnul Fu-N-am-Spus- 
Nimic, strigă: „Păzea, amice, păzea!', dar Jonesy de-abia-l 
aude. Fiindcă, în spatele lui Duddits, pe trotuar, se află un 
cerb, un cerb mare şi frumos, aproape la fel de mare ca un 
om. Apoi, cu puţin înainte să-l lovească maşina, Jonesy vede 
că cerbul este un om, un bărbat purtând o căciulă 
portocalie şi o vestă de semnalizare, portocalie şi ea. Pe 
umărul lui, aidoma unei mascote hidoase, se află o vietate 
fără picioare, cu ochi enormi şi negri, semănând cu o 
nevăstuică. Coada ei - sau poate că e un tentacul - este 
încolăcită în jurul gâtului bărbatului. Cum dracu' am putut 
crede că-i un cerb? Gândeşte Jonesy, după care-l izbeşte 
Lincoln-ul. Aude un pocnet amarnic şi înfundat când i se 
rupe şoldul. 


2 


Nici urmă de întuneric, nu de data aceasta; la bine şi la 
rău, au fost montați stâlpi de iluminat pe Aleea Amintirii. Cu 
toate acestea, imaginile sunt confuze, ca şi când editorul de 
imagine ar fi băut prea mult la prânz şi a uitat cum trebuia 
să se desfăşoare acţiunea poveştii. În parte, asta se 
întâmplă şi din cauza felului ciudat în care timpul a fost 
mutilat: se pare că trăieşte trecutul, prezentul şi viitorul, 
toate deodată. 

Aşa călătorim noi, spune o voce şi Jonesy îşi dă seama că 
e vocea pe care a auzit-o plângând după Marcy, cerând o 
injecție. O dată ce viteza de accelerație depăşeşte un 
anumit nivel, toate călătoriile se transformă în călătorii în 
timp. Amintirea stă la temelia oricărei călătorii. 


Bărbatul de la colţ, domnul FEu-N-am-Spus-Nimic, se 
apleacă asupra lui, îl întreabă dacă e bine, vede că nu, 
apoi se uită în sus şi spune: „Cine are un telefon celular? 
Tipul ăsta are nevoie de-o ambulanţă." Când îşi înalţă capul, 
Jonesy observă că bărbatul are o tăietură mică sub bărbie, 
bunul domn FEu-N-am-Spus-Nimic şi-a facut-o probabil 
dimineaţă, fără ca măcar să-şi dea seama. Ce dulce! 
Gândeşte Jonesy, apoi filmul sare şi iată un tip bătrân 
îmbrăcat într-un pardesiu negru ponosit şi purtând o 
pălărie de fetru - să-l numim pe tembelul acesta în vârstă 
bunul domn Ce-am-Făcut. Se plimbă fără încetare, punând 
această întrebare tuturor. Spune că s-a uitat altundeva 
pentru o clipă şi atunci a simţit o zdruncinătură - ce-am 
făcut? Spune că nu i-au plăcut niciodată maşinile mari - ce- 
am făcut? Spune că nu-şi aminteşte numele companiei de 
asigurări, dar că-şi spun singuri Oamenii Mâinilor 
Ajutătoare - ce-am făcut? Se vede o pată acolo unde se 
întâlnesc crăcii pantalonilor lui, iar Jonesy stă întins în 
stradă şi nu-şi poate reprima un soi de milă exasperantă 
pentru băşinosul ăsta bătrân - şi-ar dori să-i poată spune: 
Dacă vrei să ştii ce-ai făcut, uită-te la pantalonii tăi. Ai 
făcut treaba mică, Q-E-futu-i-D. 

Filmul sare din nou. Acum sunt şi mai mulţi oameni 
adunaţi în jurul lui. Par foarte înalţi şi Jonesy se gândeşte că 
e ca şi când ai asista la o înmormântare văzând totul din 
perspectiva celui din sicriu. Asta-l face să-şi amintească o 
poveste scrisă de Ray Bradbury, crede că se cheamă „lhe 
Crowd'"!5*+*, în care, oamenii care se adună la locul 
accidentelor - întotdeauna aceiaşi - îţi hotărăsc soarta prin 
ceea ce spun. Dacă stau în jurul tău şi murmură că nu-i 
chiar aşa de rău, a avut noroc c-a cotit maşina în ultima 
clipă, vei supravieţui. Dacă, pe de altă parte, oamenii care 
compun mulţimea încep să spună lucruri de genul: Arată 
rău sau Nu cred că va supraviețui, vei muri. Întotdeauna 
aceiaşi oameni. Întotdeauna aceleaşi chipuri goale, avide. 


Curioşii care trebuie neapărat să vadă sângele şi să audă 
gemetele rănitului. 

În ciorchinele de oameni dimprejurul lui, exact în spatele 
bunului domn Fu-N-am-Spus-Nimic, Jonesy îl vede pe 
Duddits Cavell, acum complet îmbrăcat şi curat - fără 
mustăţi din căcat de câine, cu alte cuvinte. Şi McCarthy e 
acolo. Să-l numim bunul domn lată-Eu-Stau-la-Uşă-şi-Bat, 
gândeşte Jonesy. Şi mai e cineva. Un om cenuşiu. Doar că 
nu e deloc om, nu cu adevărat; era extraterestrul care 
stătea în spatele lui în vreme ce el, Jonesy, se afla la uşa 
băii. Ochi imenşi şi negri domină o faţă care nu are altfel 
nici o altă trăsătură. Pielea lui pungită de elefant, atârnând 
în pliuri, e mai întinsă acum; bunul domn ET-Ielefonează- 
Acasă n-a început încă să cedeze mediului înconjurător. Dar 
o va face. În curând, lumea aceasta-l va topi ca acidul. 

Ţi-a explodat capul, încearcă Jonesy să-i spună omului 
cenuşiu, dar nici un cuvânt nu-i iese de pe buze; gura nu 
vrea să i se deschidă. Şi, totuşi, bunul domn E I-Ielefonează- 
Acasă pare să-l audă, fiindcă acel cap cenuşiu se înclină 
uşor. 

E pe moarte, spune cineva şi, înainte ca filmul să sară din 
nou, Jonesy îl aude pe bunul domn Ce-am-Făcut, cel care l-a 
lovit şi i-a sfărâmat şoldul asemenea unei farfurii de 
porțelan nimerite într-un poligon de tir, mărturisind cuiva 
Oamenii obişnuiau să-mi spună că semăn cu Lawrence 
Welk. 


3 


Se află inconştient într-o ambulanţă, dar se poate vedea, 
trăieşte o experienţă extracorporală adevărată şi, mai e 
ceva nou, ceva ce nimeni nu s-a deranjat să-i spună mai 
târziu: intră în stare V-tah atunci când medicii îi taie 
pantalonii, scoțând la iveală un şold care arată ca şi când i- 
ar fi montat cineva două clanţe mari şi distorsionate 
dedesubt. V-tah, ştie cu exactitate ce înseamnă asta, fiindcă 
el şi cu Carla nu pierd niciodată un episod din Spitalul de 


urgenţă, se uită chiar şi la reluările de pe INI. lată că 
sosesc lamelele defibrilatorului, iată şi mucozităţile acelea. 
Unul dintre paramedici poartă un crucifix de aur la gât; 
acesta îi atinge lui Jonesy nasul când bunul domn 
Paramedic se apleacă peste ceea ce de fapt este un 
cadavru. Sfinte futai, a murit în ambulanţă! De ce nu i-a 
spus nimeni niciodată că a murit în ambulanţă? Au crezut 
că poate nu l-ar interesa, că le va răspunde: Hă-hă, am fost 
pe-acolo, am făcut asta, am şi tricou inscripţionat? 

— Merge! Strigă celălalt paramedic şi, chiar înainte să-l 
lovească şocul electric, şoferul se uită în spate şi el observă 
că e mama lui Duddits. Elixirul vieţii îl loveşte apoi, iar 
corpul lui tresare, carnea lui albă vibrează pe oase, cum ar 
spune Pete şi, deşi Jonesy cel care se uită la scenă nu are 
corp, simte la fel de bine electricitatea, un bum mare şi 
tare, care-i aprinde sistemul nervos asemenea unor artificii. 
Lăudat fie lisus, în genunchi cu tine, aleluia. 

Partea din el care se află pe targă saltă asemenea unui 
peşte scos din apă, apoi se linişteşte. Paramedicul stând pe 
vine în spatele Robertei Cavell se uită la consola aparatului 
şi spune: 

— O, omule, nu, linie dreaptă, mai dă-i o şarjă. 

Şi, când celălalt individ îi dă, filmul sare, iar Jonesy se află 
într-o sală de operaţie. 

Nu, stai, nu-i exact. O parte a lui se află în sala de 
operaţie, dar cealaltă parte se află în spatele unui geam şi 
se uită înăuntru în sală. Mai sunt doi doctori aici, dar nu 
manifestă nici un pic de interes faţă de eforturile depuse de 
echipa de operare pentru a-l monta din nou laolaltă pe 
Jonesy-Dumpty. Aceştia încing un joc de cărţi. Deasupra 
capetelor lor, fluturând în briza de aer adusă prin gaura de 
încălzire, se află capcana pentru vise de la Bivuac. 

Jonesy nu simte nici o dorinţă să vadă ce se întâmplă în 
spatele geamului - nu-i place craterul însângerat iscat acolo 
unde i-a fost şoldul şi nici strălucirea diafană a fragmentelor 
de os care ies din el. Deşi, în starea lui acorporală de acum 


nu are un stomac care să-i dea starea de greață, îi este, 
totuşi, greață. 

În spatele lui, unul dintre doctorii jucători de cărţi spune: 
Duddits a determinat felul în care ne-am modelat. EI a fost 
momentul nostru de culme. La care, celălalt răspunde: 
Crezi? lar Jonesy îşi dă seama că medicii sunt Henry şi Pete. 

Se întoarce spre ei şi nu mai pare a fi acorporal, fiindcă 
observă o umbră din reflecţia sa în geamul ce dă în sala 
operatorie. Nu mai e Jonesy. Nu mai e uman. Pielea lui e 
cenuşie şi ochii lui sunt becuri negre ieşite din faţa lui fără 
nas. A devenit unul dintre ei, unul dintre... 

Unul dintre omuleţii cenuşii, gândeşte el. Aşa ni se 
spune. Unii ne spun şi cioroi-spaţiali. 

Deschide gura cu gândul de-a pronunţa măcar o parte 
din aceste lucruri sau poate pentru a-i cere vechiului său 
prieten ajutorul - întotdeauna s-au ajutat reciproc, dacă au 
putut - dar filmul sare din nou (dracu să-l ia pe editorul de 
imagine, să bea el în timpul serviciului) şi se află în pat, se 
află într-un pat de spital într-o cameră de spital şi cineva 
strigă: Unde-i Jonesy îl vreau pe Jonesy. 

Ai văzut? Îşi spune cu o satisfacţie săracă, am ştiut de la 
început că voia să spună Jonesy, nu Marcy., E chemarea 
morţii, a Morţii, iar eu trebuie să păstrez tăcerea dacă 
vreau să nu mă găsească; m-a ocolit în mulțime, m-a prins 
de mânecă în ambulanţă şi iarăşi m-a pierdut, iar acum a 
venit la spital sub înfăţişarea unui pacient. 

Vă rog, opriţi-vă, mormăie bătrâna şi vicleana dnă 
Moarte pe acel ton hidos de monotonie linguşitoare, nu mai 
suport, faceţi-mi o injecție, unde-i Jonesy îl vreau pe Jonesy. 

Voi sta în pat până când va inceta, gândeşte Jonesy, 
oricum nu mă pot ridica, mi s-a implantat aproape un 
kilogram de metal în şold şi vor trece câteva zile până să 
mă pot ridica, poate o săptămână. 

Dar, spre oroarea lui, îşi dă seama că se ridică, aruncând 
la o parte cuverturile şi dându-se jos din pat şi, deşi simte 
cusăturile de pe şold şi de-a curmezişul abdomenului 


întinându-se şi tăieturile deschizându-se, scurgând pe 
picior în jos ceea ce fără îndoială e sânge donat, scurgându- 
| în părul pubian, umezindu-l, traversează încăperea fără să 
şchiopăteze, printr-un mănunchi de lumină solară care-i 
proiectează pe podea o umbră trecătoare, dar foarte 
umană (nici urmă de omuleţii cenuşii acum, măcar de asta 
poate fi fericit, fiindcă omuleţii cenuşii s-au pârlit) şi ajunge 
la uşă. Se plimbă nevăzut în josul unui coridor, trece pe 
lângă o targa pe rotile cu o ploscă aşezată pe ea, trece pe 
lângă două sore medicale care discută şi râd uitându-se la 
nişte fotografii, trecându-şi-le de la una la cealaltă şi se 
îndreaptă spre vocea aceea tărăgănată. Nu se poate opri şi- 
şi dă seama că se află în nor. Nu în norul vesperal, totuşi, 
aşa cum l-au simţit Pete şi cu Henry; norul acesta e cenuşiu, 
iar el pluteşte înlăuntrul lui, o particulă indivizibilă care nu 
poate fi schimbată de către nor şi Jonesy gândeşte: Fu 
reprezint ceea ce ei căutau. Nu ştiu cum e posibil aşa ceva, 
dar eu reprezint exact ceea ce ei căutau. Fiindcă... nu mă 
poate schimba norul? 

Da, într-un fel. 

Trece pe lângă trei uşi deschise. A patra e închisă. Pe ea 
se află o tăbliță pe care scrie: INTRAŢI, NU EXISTĂ NICI O 
INFECȚIE AICI, IL N'Y A PAS D'INFECTIION ICI. 

Minţi, gândeşte Jonesy. Cruise, sau Curtis, sau cum I-o fi 
chemând s-ar putea să fie nebun, dar are dreptate într-o 
singură privinţă: există infecţie. 

Sângele i se scurge pe picioare din abundență, partea de 
jos a pijamalei sale e deja de un stacojiu-aprins (Atenţie, 
oameni buni, bulionul a-nceput să curgă găârlă, obişnuia să 
spună bătrânul comentator de box), dar nu simte absolut 
nici o durere. Şi nu se teme nici de o infecţie. El este unic şi 
norul nu poate decât să-l posede, nu şi să-l schimbe. 
Deschide uşa şi intră. 


4 


Dacă e surprins să-l vadă pe omul cenugşiu cu ochi mari şi 
negri întins în patul de spital? Nici pomeneală. Când s-a 
întors pe călcâie şi l-a văzut pe tipul ăsta stând în spatele lui 
la Bivuac, prostovanului i-a explodat capul. Aceea a fost, în 
ciuda tuturor lucrurilor, o ilustrare a dracu' de reuşită a 
unei dureri de cap ca-n reclamele la Excedrin. l-ar băga pe 
toţi în spital. Totuşi, capul individului arată bine acum; 
medicina modernă e minunată. 

Încăperea geme de fungi, e pavoazată cu excrescenţe 
roşii-aurii. Acestea au crescut pe podea, pe pervazul 
geamului, pe şipcile jaluzelelor; şi-au ţesut pânza pe 
suprafaţa aplicei de pe tavan şi pe sticla cu glucoză (Jonesy 
presupune că e vorba de glucoză) atârnată lângă pat; 
mustăţi scurte roşii-aurii atârnă de clanţa de la uşă şi de 
manivela de la capătul patului. 

Când se apropie de fiinţa cenuşie cu cearşaful tras până 
peste pieptul îngust şi spân, observă pe noptieră doar o 
singură carte poştală cu urări de însănătoşire grabnică. FĂ- 
TE BINE CURÂND! Scrie deasupra unui desen în tuşă tristă 
reprezentând o ţestoasă c-un leucoplast Band-Aid lipit pe 
carapace. lar dedesubt: DE LA STEVEN SPIELBERG ŞI DE 
LA TOŢI PRIETENII TĂI DIN HOLLYWOOD. 

Asta-i un vis, eplin de tropi onirici şi de glumiţe cu circuit 
închis, gândeşte Jonesy, dar nu e prea convins. Mintea lui 
amestecă lucrurile, le triturează, le face mai uşor de 
înghiţit, iar asta e ceva specific viselor; trecutul, prezentul 
şi viitorul au fost cu toate fierte la un loc, ceea ce e iarăşi un 
procedeu oniric, dar Jonesy ştie că ar greşi dacă ar trata 
totul ca nimic altceva decât un basm fragmentat născut din 
subconştientul lui. Cel puţin o parte din el e aievea. 

Ochii negri bulbucaţi se uită la el. Cearşaful începe acum 
să se mişte şi formează nişte umflături lângă fiinţa din pat. 
Ceea ce iese de sub el este vietatea-nevâăstuică roşietică ce 
i-a făcut felul lui Beav. Se uită fix la el cu aceiaşi ochi negri 
sticloşi când se mişcă ajutându-se de coadă până pe pernă, 
unde se încolăceşte lângă acel cap cenuşiu îngust. Nu-i de 


mirare că s-a simţit McCarthy puţin deranjat la stomac, 
gândeşte Jonesy. 

Sângele continuă să-i curgă pe picioare, lipicios ca 
mierea şi fierbinte ca febra. Se scurge pe podea şi ai fi 
tentat să crezi că va da naştere curând unei colonii proprii 
din acel mucegai roşietic, sau fungi, sau ce-o fi el, că va da 
naştere unei adevărate jungle, dar Jonesy e de altă părere. 
EI este unic. Norul îl poate poseda, dar nu-l poate schimba. 

Nu joci, nu câştigi, gândeşte, apoi, imediat: $șş, șşş, ține 
asta pentru tine. 

Creatura cenuşie îşi ridică mâna într-un fel de salut. Are 
trei degete lungi terminate în unghii profirii. Puroi galben şi 
gros supurează de sub ele. Şi mai multă astfel de substanţă 
sclipeşte opac în pliurile pielii şi la colţurile ochilor ei - ale 
creaturii. 

Ai dreptate, chiar că ai nevoie de-o injecție, spune Jonesy. 
O doză mică de Drano sau Lysol, ceva de genul ăsta. Să te 
scoată din min... 

Atunci îl izbeşte un gând îngrozitor; pentru o clipă, e atât 
de puternic încât nu se poate opune forţei care-l trage către 
pat. Apoi încep să i se mişte din nou picioarele, lăsând urme 
mari şi roşii în spate. 

Nu ai de gând să-mi bei sângele, nu-i aşa? Cum ar face 
un vampir? 

Fiinţa din pat zâmbeşte fără să zâmbească. Noi suntem, 
atât cât mă pot exprima în terminologia voastră, 
vegetarieni. 

Mda, atunci cum rămâne cu Bowser'=% de colo? Jonesy 
arată spre nevăstuica fără picioare, iar aceasta dezveleşte 
într-un rânjet grotesc o gură plină de dinţi subţiri ca acele. 
Și Bowser e vegetarian? 

Știi bine că nu e, spune fiinţa cenuşie, fără ca dunga ei de 
gură să se mişte - timpul ăsta-i un ventriloc a dracu' de 
bun, trebuie să-i recunoşti meritele; s-ar descurca de 
minune la Catskillsi27:. Ştii însă şi că nu trebuie să te temi 
de el. 


De ce? Cu ce sunt eu mai diferit? 

Fiinţa cenuşie muribundă (sigur că e muribundă, corpul 
ei cedează, se descompune din interior) nu răspunde, iar 
Jonesy gândeşte încă o dată: Nu joci, nu câştigi. Are o 
bănuială că acesta e un gând pe care prietenul lui cenuşiu 
ar da orice să-l poată citi, dar nu are nici o şansă; 
capacitatea de-a-şi ascunde gândurile este încă un motiv 
pentru care e diferit, unic, iar Jonesy nu poate spune decât 
vive la difference (nu că o şi spune). 

Cu ce sunt eu mai diferit? 

Cine-i Duddits? Întreabă fiinţa cenuşie şi, când Jonesy nu- 
i răspunde, fiinţa zâmbeşte încă o dată, fără să-şi mişte 
crestătura gurii. Poftim, spune ființa cenuşie. Amândoi 
avem întrebări la care celălalt nu vrea să răspundă. Le 
lăsăm deoparte, ce zici? Le aşezăm cu faţa în jos. Ele vor 
fi... cum se numeşte? Cum se numeşte asta la jocul de 
cărți? 

Aşii din mânecă, spune Jonesy. Acum simte mirosul 
putreziciunii fiinţei acesteia. E mirosul pe care l-a adus 
McCarthy cu el la cabană, mirosul sprayului cu eter. Îşi 
spune încă o dată că ar fi trebuit să-l împuşte pe fiul ăla de 
căţea care repeta întruna oh, Dumnezeule, oh, Doamne, ar 
fi trebuit să-l împuşte înainte să intre înăuntru, unde era 
cald. Să fi lăsat colonia dinăuntrul lui să moară în vreme ce 
cadavrul se răcea în spatele ascunzişului lui din bătrânul 
arțar. 

Aşii din mânecă, da, spune fiinţa cenuşie. Capcana 
pentru vise se află acum aici, e suspendată de tavan şi se 
roteşte uşor deasupra capului fiinţei cenuşii. Lucrurile 
astea pe care nu vrem să le ştie celălalt, le vom pune 
deoparte pentru mai târziu. Le vârâm în mânecă. 

Ce doreşti de la mine? 

Creatura cenuşie se uită la Jonesy fără să clipească. Din 
câte-şi dă Jonesy seama, nici nu poate clipi; nu are nici 
pleoape, nici gene. 


Niuna, nici pleoape, nici gene, spune fiinţa, doar că e 
vocea lui Pete cea pe care o aude Jonesy. Întotdeauna niuna, 
niciodată nici una. Cine-i Duddits? 

Jonesy e atât de surprins să audă vocea lui Pete, încât 
aproape-i răspunde la întrebare... ceea ce, desigur, e şi 
intenţia fiinţei: să-i dezechilibreze atenţia surprinzându-l. 
Fiinţa asta-i vicleană, fie şi muribundă. Ar face bine să-şi 
țină garda ridicată. Îi trimite amicului său cenuşiu o 
imagine a unei vaci maro mari, cu o pancartă atâraându-i la 
gât. Pe pancartă scrie: VACA DUDDITS. 

Iarăşi, individul cenuşiu zâmbeşte fără să zâmbească, 
zâmbeşte în interiorul minţii lui Jonesy. Vaca Duddits, 
spune. Nu prea cred. 

De unde eşti? Îl întreabă Jonesy. 

De pe Planeta X. Venim de pe-o planetă pe cale de 
extincţie ca să mâncăm pizza la Domino's, ca să facem 
cumpărături în rate cu avans zero şi ca să învăţăm uşor 
limba italiană după metoda Berlitz. De data aceasta, vocea 
lui Henry. Apoi, domnul EI-Ielefonează-Acasă se întoarce la 
propria voce... doar că, îşi dă seama Jonesy obosit şi deloc 
surprins, vocea fiinţei e vocea lui, vocea lui Jonesy. Şi ştie ce 
i-ar spune Henry: că are o halucinație pe cinste, pricinuită 
de moartea lui Beaver. 

Acum n-ar mai spune asta, nici pe departe, gândeşte 
Jonesy. Nici pomeneală. Acum e îmblânzitorul de ouă şi 
îmblânzitorul de ouă cunoaşte mai bine situaţia. 

Henry? Va muri curând, individul cenuşiu spune cu 
indiferenţă. Mâna lui se întinde peste plapumă; cele trei 
degete lungi şi cenuşii prind mâna lui Jonesy. Pielea fiinţei e 
caldă şi uscată. 

Ce vrei să spui? Întreabă Jonesy, temându-se pentru 
Henry... dar fiinţa muribundă din pat nu răspunde. E un alt 
as vârât în mânecă, aşa că Jonesy joacă cu o carte din 
mână: De ce m-ai chemat aici? 

Creatura cenuşie exprimă surpriză, deşi faţa ei tot nu se 
mişcă. Nimeni nu-şi doreşte să moară singur, spune. Vreau 


doar să am pe cineva alături. Știu, o să ne uităm la 
televizor. 

Nu vreau... 

Vreau neapărat să văd un film. O să-ţi placă şi ţie. Se 
numeşte Compasiune pentru Omuleţii Cenuşii. Bowser! Dă- 
mi telecomanda! 

Bowser îi oferă lui Jonesy ceva ce pare o privire 
răuvoitoare, apoi alunecă jos de pe pernă, coada lui flexibilă 
scoțând un foşnet uscat asemenea unui şarpe care se 
târăşte peste un bolovan. Pe masă se află o telecomandă şi 
ea năpădită de fungi. Bowser o apucă, se întoarce şi 
alunecă înapoi către creatura cenuşie cu ea între dinţi. 
Fiinţa cenuşie îi dă drumul mâinii lui Jonesy (atingerea ei nu 
e revoltătoare, dar faptul că l-a lasat e, totuşi, o uşurare), ia 
telecomanda, o îndreaptă spre televizor şi apasă pe butonul 
ON. Imaginea care apare - uşor înceţoşată, dar deloc 
obturată de puful uşor ce creşte pe ecran - reprezintă 
şopronul din spatele cabanei. În mijlocul ecranului se află o 
siluetă ascunsă sub o prelată verde. Şi, chiar înainte să se 
deschidă uşa şi să se vadă intrând, Jonesy înţelege că aceste 
lucruri au avut deja loc. Vedeta din Compasiune pentru 
Omuleţii Cenuşii este Gary Jones. 

Ei bine, vorbeşte creatura muribundă din pat, din locul 
comod al mijlocului minţii sale, am ratat genericul, dar, de 
fapt, filmul de-abia a-nceput. 

Exact de asta se teme Jonesy. 


5 


Uşa şopronului se deschide şi Jonesy intră înăuntru. Şi ce 
mai pestriţ e el, îmbrăcat aşa cu propria sa haină, cu 
mănuşile lui Beaver şi cu una dintre vechile căciuli ale lui 
Lamar! Pentru o clipă, Jonesy cel care se uită la televizor în 
camera de spital (şi-a luat scaunul pentru vizitatori şi şede 
acum lângă patul D-lui Cenuşiu) crede că Jonesy cel din 
şopronul snowmobile-ului de la Bivuac a fost, totuşi, infectat 
şi că muşchiul acela roşu creşte peste tot pe corpul lui. Apoi 


îşi aminteşte că Dl Cenuşiu a explodat chiar în faţa lui - i-a 
explodat capul, în orice caz - şi că Jonesy îi poartă 
rămăşiţele. 

Doar că n-ai explodat, spune el. Ai... ce ai făcut? [i-ai 
împrăştiat seminţele? 

$şş! Spune Dl Cenuşiu, iar Bowser îşi dezveleşte 
formidabila gură plină de dinţi, ca şi când i-ar spune lui 
Jonesy să nu mai fie nepoliticos. Ador cântecul ăsta, tu nu? 

Coloana sonoră aparţine formaţiei Rolling Stones, cu 
„Sympathy for the Devil", destul de potrivită, având în 
vedere că acesta e şi numele filmului (debutul meu în 
cinematografie, gândeşte Jonesy, stai să-l vadă Carla şi 
Copiii), dar, de fapt, lui Jonesy nu-i place; din cine ştie ce 
motiv, îl întristează. 

Cum poate să-ţi placă? Întreabă el, ignorând dinţii 
dezveliţi ai lui Bowser - Bowser nu reprezintă un pericol 
pentru el, amândoi ştiu acest lucru. Cum poate? Asta 
ascultau în vreme ce vă măcelăreau? 

Întotdeauna ne măcelăresc, spune Dl Cenuşiu. Taci, 
acum, uită-te la film; partea asta curge încet, dar devine 
mai bună pe parcurs. 

Jonesy îşi împreunează mâinile în poala lui roşie - 
sângerarea pare să se fi oprit, cel puţin - şi se uită la 
Compasiune pentru Omuleţii Cenuşii, în rolul principal cu 
unicul şi inimitabilul Gary Jones. 


6 


Unicul şi inimitabilul Gary Jones trage prelata de pe 
snowmobile, găseşte din priviri bateria pe masa de lucru, 
într-o cutie de carton şi o montează, având grijă să ataşeze 
cablurile la terminalele corecte. Cu acestea se epuiză în 
mare bagajul lui de cunoştinţe tehnice - e profesor de 
istorie, nu mecanic, iar atribuţiile lui de meşter al casei se 
limitează la a-i convinge pe copii să se uite la History 
Channel din când în când, în loc de Xena. Cheia e în 
contact, iar luminile de la bord se aprind când o întoarce -a 


montat bine bateria, totuşi - dar motorul nu porneşte. Nici 
măcar nu tuşeşte. Starterul scoate un fel de bru-brum şi 
asta-i tot. 

— O, Doamne, o, Dumnezeule, scăpa-m-ar treaba mare, 
spune el, pronunţând cuvintele îngălate pe-un ton monoton. 
Nu e sigur că ar putea da dovadă de prea multe emoţii 
acum, chiar dacă şi-ar dori asta. E un fan al filmelor de 
groază, a văzut Invasion of the Body Snatchers de douăzeci 
şi cinci de ori (a văzut până şi jalnicul remake, cel cu Donald 
Sutherland), aşa că ştie ce se petrece aici. Corpul i-a fost 
prădat, i-a fost prădat în sensul propriu al cuvântului şi cât 
se poate de complet. Cu toate acestea, nu va exista nici o 
armată de zombies, nici măcar un pluton. El e unic. Simte 
că şi Pete, Henry şi cu Beav sunt unici (a fost unic, în cazul 
lui Beav), dar el e cel mai unic dintre ei. O astfel de 
formulare se spune că nu e corectă - asemenea brânzei 
Fermierului din Dell, unicul se presupune că nu are egal - 
dar acesta e un caz în care regula nu se aplică. Pete şi 
Beaver au fost unici, Henry e şi mai unic, iar el, Jonesy, este 
cel mai unic. lată, joacă până şi în propriul său film de 
cinematograf! Asta-i cea mai unică treabă! Cum ar spune 
fiul lui cel mare. 

Individul cenuşiu din patul de spital se uită de la 
televizor, unde Jonesy | şede călare pe Arctic Cat, spre 
scaunul pe care stă Jonesy II îmbrăcat în pijamaua îmbibată 
în sânge. 

Ce-mi ascunzi? Îl întreabă Dl Cenuşiu. 

Nimic. 

De ce vezi întruna un perete de cărămidă? Ce-i 19, pe 
lângă un număr prim? Cine a spus „La dra-cu' cu Tigers"? 
Ce-nseamnă asta? Ce-i peretele de cărămidă? Când e 
peretele de cărămidă? Ce înseamnă el, de continui să-l 
vezi? 

Simte cum Dl Cenuşiu încearcă să-l descoasă, dar, pentru 
moment, acel sâmbure dur e la loc sigur. Poate fi posedat, 


dar nu poate fi schimbat. Nu poate fi nici deschis pe de-a- 
ntregul, se pare. Nu încă, cel puţin. 

Jonesy îşi duce degetul la buze şi-i întoarce individului 
cenuşiu cuvintele: Taci, uită-te la film. 

Îl studiază cu băşicile negre ale ochilor lui (sunt ochi de 
insectă, crede Jonesy, ochi de călugăriţă) şi Jonesy îl simte 
insistând pentru un alt minut sau două să-l descoasă. Apoi, 
senzaţia dispare. Nu se grăbeşte; mai devreme sau mai 
târziu îi va dizolva scutul dimprejurul acelui ultim sâmbure 
care e Jo-nesy cel pur şi neinvadat şi atunci va şti tot ce 
vrea să ştie. 

Între timp, se uită la film. Şi când Bowser se târăşte în 
poala lui Jonesy - Bowser cel cu dinţii ascuţiţi şi cu mirosul 
eteric de antigel - Jonesy de-abia îşi dă seama. 

Jonesy I, Jonesy din Şopron (doar că acela e acum de fapt 
DI Cenugşiu) îşi întinde tentaculele minţii. Sunt multe minţi 
către care se poate întinde, sar şi se întrepătrund 
asemenea transmisiunilor radio noaptea târziu şi găseşte 
destul de uşor una care să conţină informaţiile de care are 
nevoie. E ca şi când ai deschide un fişier pe calculatorul de 
acasă şi ai găsi un minunat film tridimensional plin de 
detalii în locul cuvintelor. 

Sursa D-lui Cenuşiu este Emil „Stancă' Brodsky, din 
Menlo Park, New Jersey. Brodsky e sergent tehnician în 
Armată, spiriduşul parcului auto. Doar că aici, ca parte a 
Echipei Tactice de Ripostă a lui Kurtz, sergentul tehnician 
Brodsky nu are rang. Nimeni nu are. Se adresează 
superiorilor cu şefu' şi celor de rang inferior (nu sunt prea 
mulţi din aceştia la picnicul de faţă) cu hei, tu! Dacă nu 
poate face diferenţa între aceştia, amice sau prietene sunt 
la fel de bune. 

Avioane cu turboreactoare survolează zona, dar nu sunt 
multe (vor putea face toate fotografiile de care au nevoie cu 
cel mai apropiat satelit de pe orbita terestră dacă se va 
curăța vreodată cerul de nori) şi, oricum, acestea nu intră 
în atribuţiile lui Brodsky. Avioanele decolează de la baza 


Gărzii Naţionale Aeriene din Bangor, iar el se află aici, în 
regiunea Jefferson. Treaba lui Brodsky sunt elicopterele şi 
camioanele din parcul auto (de la prânz, toate drumurile 
din partea aceasta a statului au fost închise şi nu circulă 
decât camioanele verzi-oliv, cu semnele distinctive ascunse). 
Îi intră în atribuţii şi să pornească cel puţin patru 
generatoare care să ofere electricitatea necesară taberei în 
continuă expansiune din jurul magazinului lui Gosselin. 
Necesităţile includ senzori de mişcare, stâlpi de iluminat, 
reflectoare de supraveghere şi improvizaţia de teatru de 
operaţiuni care se pune la punct în grabă într-o rulotă 
Windstar. 

Kurtz a fost destul de elocvent când a spus că lumina e 
foarte importantă - vrea ca tot locul să fie la fel luminos ca 
ziua pe tot timpul nopţii. Cei mai mulţi stâlpi de iluminat se 
ridică în jurul grajdului şi a ceea ce înainte erau ţarcul şi 
padocul animalelor din spatele grajdului. Pe locul unde, 
cândva, cele patruzeci de vaci de lapte ale lui Reggie 
Gosselin îşi făceau veacul, au fost ridicate două corturi. Cel 
mai mare are pe acoperişul verde un însemn: 
COMANDAMENTUL. Celălalt cort e roşu şi fără însemne. 
Nu sunt sobe cu kerosen înăuntrul lui, cum sunt în cel 
mare, nu e nevoie de ele acolo. Aceasta e morga provizorie, 
pricepe Jonesy. Acum, nu sunt decât trei cadavre acolo 
(unul e al unui bancher care a încercat să fugă, nesăbuitul 
de el), dar curând s-ar putea să fie mai multe. Asta doar 
dacă nu va avea loc vreun accident care să facă dificilă sau 
imposibilă colectarea cadavrelor. Pentru Kurtz, şeful, un 
astfel de accident ar rezolva o mulţime de probleme. 

Toate acestea sunt amănunte secundare. Pe Jonesy I îl 
interesează doar Emil Brodsky din Menlo Park. 

Brodsky se luptă să traverseze repede terenul înzăpezit, 
înnoroiat, ars, dintre zona de aterizare a elicopterelor şi 
padocul unde cei identificaţi pozitiv cu Ripley urmează să 
fie ţinuţi (deja sunt câţiva acolo, umblă de colo-colo 
arborând mine uimite de proaspeţi prizonieri, ţipă după 


gardieni, le cer ţigări şi informaţii şi aduc ameninţări 
zadarnice). Emil Brodsky e bondoc şi tuns milităreşte şi are 
faţa de bulldog a unuia făcut să fumeze trabucuri ieftine (de 
fapt, Jonesy ştie, Brodsky e un catolic pios care n-a fumat 
niciodată). E la fel de ocupat acum ca un tapetar cu un 
singur braţ. Are căşti la urechi şi în faţa buzelor îi atârnă un 
microfon de transmisionist. Păstrează legătura radio cu 
transportul de combustibil care vine pe Interstatala 95 - 
situaţia convoiului e critică, fiindcă elicopterele aflate în 
misiune se vor întoarce zburând la joasă înălţime - dar 
discută în acelaşi timp şi cu Cambry, care păşeşte alături de 
el, despre centrul de control şi supraveghere pe care Kurtz 
vrea să-l aibă pregătit până la nouă seara, miezul nopţii cel 
târziu. Misiunea aceasta se va încheia în patruzeci şi opt de 
ore, aşa circulă zvonul, dar cine dracu' ştie cu siguranţă? 
Potrivit zvonurilor, prima lor ţintă, Blue Boy, a fost deja 
eliminată, dar Brodsky nu ştie cum de poate fi cineva sigur 
de asta, având în vedere că elicopterele de atac nu s-au 
întors încă. Şi, oricum, treaba lor e simplă aici: să aducă 
indicatorul până la unsprezece şi apoi să apese toate 
butoanele. 

Şi, o, pentru toţi zeii din lume, dintr-odată sunt trei de 
Jonesy: cel care se uită la televizor în camera de spital 
înţesată de fungi, cel din şopronul snowmobile-ului... şi 
Jonesy III, care apare pe dată în capul de catolic tuns 
milităreşte al lui Emil Brodsky. Brodsky se opreşte în loc şi 
se uită pur şi simplu spre cerul albicios. 

Cambry face în continuare trei sau patru paşi singur, 
înainte să-şi dea seama că Stancă a înţepenit, că stă în loc 
în mijlocul păşunii noroioase. În mijlocul acestei forfote 
frenetice - bărbaţi care aleargă, elicoptere care plutesc în 
aer, motoare care sunt turate - el stă în loc, asemenea unui 
robot cu bateria descărcată. 

— Şefu'? Întreabă Cambry. Vă simţiţi bine? 

Brodsky nu răspunde... cel puţin lui Cambry. Lui Jonesy 1 
- Jonesy din Şopron - îi spune: Deschide capota de la motor 


şi aratăâ-mi bujiile. 

Jonesy întâmpină nişte dificultăţi în găsirea clapetei care 
deschide capota, dar îi dă Brodsky indicaţii. Apoi Jonesy se 
apleacă asupra motorului mic, uitându-se nu pentru sine, ci 
transformându-şi ochii în nişte camere de luat vederi cu 
rezoluţie mare şi trimițând apoi imaginile către Brodsky. 

— Şefu'? Întreabă Cambry cu o îngrijorare crescândă. 
Ce-i, şefu'? Care-i problema? 

— Nu-i nimic, spune Brodsky răspicat. Îşi coboară căştile 
în jurul gâtului; pălăvrăgeala din ele îi distrage atenţia. 
Acordă-mi o clipă să mă gândesc. 

Şi, către Jonesy: Cineva a scos bujiile. Uită-te prin jur... 
mda, iată-le. Pe capătul mesei. 

Pe capătul mesei de lucru se află un borcan de maioneză 
pe jumătate plin cu benzină. Capacul a fost găurit pentru 
aerare - două împunsături cu vârful şurubelniţei - pentru a 
împiedica acumularea vaporilor. Scufundate în el asemenea 
unor exponate prezervate în formaldehidă se află două bujii 
marca Champion. 

Cu voce tare, Brodsky spune: 

— Usucă-le bine. 

Iar când Cambry îl întreabă: 

— Ce să usc bine? 

Brodsky îi spune să-şi închidă clapa. 

Jonesy pescuieşte bujiile, le usucă, apoi le montează la 
indicaţiile lui Brodsky. Încearcă acum, spune Brodsky, de 
data aceasta fără a-şi mişca buzele şi snowmobile-ul 
porneşte cu un răcnet. Verifică şi nivelul combustibilului. 

Jonesy se execută şi spune mulţumesc. 

— Nici o problemă, şefu', spune Brodsky şi o ia iarăşi 
sprinten din loc. Cambry trebuie să grăbească puţin pasul 
ca să-l prindă din urmă. Observă privirea uşor uimită a lui 
Stancă atunci când acesta îşi vede căştile acum în jurul 
gâtului. 

— Ce dracu' a fost aia? Întreabă Cambry. 


— Nimic, spune Brodsky - dar a fost ceva, desigur; a 
dracu' să fie dacă n-a fost ceva. A discutat. O conversaţie. 
0... consultaţie? Mda, asta-i. Doar că nu-şi mai aminteşte 
care a fost subiectul ei. Ce-şi aminteşte precis e înştiinţarea 
pe care au primit-o dimineaţă, înainte de ivirea zorilor, când 
echipa îşi făcea înviorarea. Una dintre directivele venite 
direct de la Kurtz a fost aceea de-a raporta orice 
ciudăţenie. Era asta ceva ciudat? Ce a fost de fapt mai 
precis? 

— Am avut o crampă cerebrală, cred, spune Brodsky. 
Prea multe lucruri de făcut şi prea puţin timp să le fac. 
Haide, fiule, ţine pasul cu mine. 

Cambry ţine pasul. Brodsky îşi reia conversaţia divizată - 
convoiul de acolo, Cambry de aici - dar îşi mai aminteşte 
ceva, o a treia conversaţie, una care acum e încheiată. 
Ciudat sau nu? Probabil că nu, hotărăşte Brodsky. Cu 
siguranţă nu e ceva despre care i-ar putea vorbi acelui 
bastard incompetent de Perlmutter - în ceea ce-l priveşte 
pe Pearly, dacă un lucru nu se află listat pe nelipsita sa 
mapă, el nu există. Kurtz? Niciodată. Îl respectă pe acest 
bătrân mârlan, dar, mai mult decât atât, se teme de el. Cu 
toţii se tem de el. Kurtz e deştept, Kurtz e curajos, dar 
Kurtz e în acelaşi timp şi a junglei cea mai nebună fiară. Lui 
Brodsky nu-i place să umble nici măcar pe acolo pe unde 
umbra lui Kurtz a atins pământul. 

Underhill? I-ar putea vorbi lui Owen Underhill? 

Poate... dar poate nu. În astfel de cazuri, poţi nimeri în 
hazna fără ca măcar să cunoşti motivul. A auzit voci în 
minte pentru o clipă sau două - o voce, în orice caz - dar 
acum se simte bine. Şi, totuşi... 

La Bivuac, Jonesy iese în trombă din şopron şi goneşte în 
sus pe Deep Cut Road. Îl simte pe Henry când trece pe 
lângă el - Henry care se ascunde după un copac, muşcând 
de-a binelea din muşchiul de pe trunchi ca să-şi înăbuşe 
strigătele - dar ascunde cu succes ceea ce ştie de norul 
care înconjoară acel ultim bastion al conştiinţei lui de sine. 


E foarte probabil că se află ultima dată în apropierea 
vechiului său prieten, care nu va reuşi niciodată să iasă cu 
viaţă din aceste păduri. 

Jonesy îşi doreşte să-şi fi luat rămas bun. 


7 


Nu ştiu cine a făcut filmul ăsta, spune Jonesy, dar nu cred 
că trebuie să se ostenească să-şi calce fracul pentru 
premiile Oscar. De fapt... 

Se uită în jur şi nu vede decât copaci acoperiţi cu zăpadă. 
Se uită înainte din nou şi nu vede altceva decât Deep Cut 
Road-ul desfăşurându-se în faţa lui şi snowmobile-ul 
vibrându-i între coapse. N-a existat niciodată spitalul, n-a 
existat niciodată DI Cenugşiu. Acelea n-au existat decât într- 
un Vis. 

Însă nu e aşa. Există o încăpere. Nu-i o încăpere de 
spital, totuşi. Nu există pat, nu există televizor, nu există 
stâlp pentru perfuzii. Nu există aproape nimic, de fapt; doar 
un afişier. Pe el sunt lipite două lucruri: o hartă a nordului 
Noii Anglii, cu unele rute însemnate - rutele camioanelor 
Fraţilor Tracker - şi o fotografie Polaroid a unei adolescente 
care-şi ţine fusta ridicată ca să-şi arate smocul auriu de păr 
pubian. El se uită afară la Deep Cut Road prin fereastră. E 
vorba, Jonesy e aproape sigur, de fereastra din camera de 
spital. Camera de spital însă nu a fost potrivită. A trebuit să 
iasă din acea cameră, fiindcă... 

În camera de spital nu eram în siguranţă, gândeşte 
Jonesy... de parcă aici e în siguranţă, de parcă ar putea fi 
undeva în siguranţă. Şi, totuşi... aici e, poate, mai în 
siguranţă. Acesta este ultimul lui refugiu, iar el şi l-a 
decorat cu fotografia pe care credea că au sperat cu toţii s- 
o vadă arunci când s-au apropiat de geamul biroului în 
1978. Tina Jean Sloppinger sau cum o fi chemat-o. 

Unele din lucrurile pe care le-am văzut au fost 
adevărate... amintiri valide recuperate, ar spune Henry. 
Chiar am crezut că l-am văzut pe Duddits în acea zi. De 


aceea am păşit în stradă fără să mă asigur. Cât despre DI 
Cenuşiu... asta sunt eu acum. Nu-i aşa? Cu excepția părții 
ăsteia din mine care se află în încăperea asta prăfoasă, 
goală şi neinteresantă, cu prezervative folosite pe podea şi 
cu fotografia fetei pe afişier, sunt în întregime Dl Cenuşiu. 
Nu ăsta-i adevărul? 

Nici un răspuns. Ceea ce e exact răspunsul de care el are 
de fapt nevoie. 

Dar cum s-a întâmplat? Cum am ajuns aici? Şi de ce? În 
ce scop? 

Tot nici un răspuns, iar, la aceste întrebări, nu-şi poate 
oferi nici el singur unul. E doar fericit că are un loc unde 
încă mai poate fi el însuşi şi e consternat de cât de uşor a 
fost deposedat de tot restul vieţii. Îşi doreşte din nou, cu 
totală sinceritate amară, să-l fi împuşcat pe McCarthy. 


8 


O explozie imensă sfâşie ziua şi, deşi sursa ei trebuia să 
fie la câţiva kilometri buni, fu totuşi destul de puternică să 
scuture zăpada în mici avalanşe de pe copaci. Silueta de pe 
snowmobile nici măcar nu se uită în jur. Era vorba de navă. 
Soldaţii o aruncaseră în aer. Birumii dispăruseră. 

Câteva minute mai târziu, adăpostul prăbuşit apăru în 
dreapta câmpului său vizual. Zăcând în faţa lui pe zăpadă, 
cu un bocanc încă prins sub acoperişul de tablă, era Pete. 
Părea mort, dar nu era. Să faci pe mortul nu era o opţiune, 
nu în acest joc; îl auzea pe Pete cum gândeşte. Şi, când se 
apropie de el călare pe snowmobile şi când scoase din 
viteză, Pete îşi ridică fruntea şi-şi dezveli dinţii rămaşi într- 
un zâmbet lipsit de umor. Braţul stâng al canadienei lui era 
înnegrit şi topit. La mâna dreaptă se părea că-i mai 
rămăseseră doar două degete sănătoase. Peste tot pe unde 
îi ieşea la iveală, pielea îi era tatuată cu birus. 

— Nu eşti Jonesy, spuse Pete. Ce i-ai făcut lui Jonesy? 

— Urcă, Pete, spuse Dl Cenugşiu. 

— Nu vreau să merg niciunde cu tine. 


Pete îşi ridică mâna dreaptă - degete amorţite, 

Înghesuiala de birus roşu-auriu - şi se şterse la frunte. 

— Pleacă dracu' de-aici. la-ţi poneiul şi di, căluţ! 

DI Cenuşiu lăsă în jos capul care-i aparținuse cândva lui 
Jonesy (Jonesy care se uita la toate acestea prin fereastra 
văgăunii sale din depozitul Fraţilor Tracker, incapabil să 
ajute sau să schimbe ceva) şi se uită fix la Pete. Pete începu 
să ţipe când birusul ce-i creştea pe tot corpul se contractă, 
rădăcinile materiei ăsteia săpând şi mai adânc în muşchii şi 
în nervii lui. Bocancul prins sub acoperişul de tablă prăbuşit 
se smuci şi se eliberă, iar Pete, încă strigând, se ridică într-o 
poziţie fetală. Sânge proaspăt începu să-i curgă din gură şi 
din nas. Când strigă din nou, îi mai săriră doi dinţi din gură. 

— Urcă, Pete. 

Lăcrimând, ţinându-şi mâna hăcuită la piept, Pete încercă 
să se ridice în picioare. Prima încercare fu un eşec; se lungi 
din nou în zăpadă. Dl Cenuşiu nu spuse nimic despre asta; 
şezu pur şi simplu pe Arctic Cat şi se uită. 

Jonesy simţi durerea şi disperarea şi teama uzată a lui 
Pete. Teama, dintre toate, era cea mai rea, aşa că se hotări 
să rişte. 

Pete. 

Doar o şoaptă, dar Pete îl auzi. Îşi ridică privirea; faţa îi 
era pierdută în pâlcurile de fungi - în ceea ce Dl Cenuşiu 
numea birus. Când îşi linse buzele, Jonesy observă că-i 
creşteau şi pe limbă. Puşchele extraterestre. Cândva, Pete 
Moore dorise să devină astronaut. Cândva, se luase de nişte 
băieţi mai mari pentru cineva care era mai mic şi mai slab. 
Merita un tratament mai bun decât acesta. 

Nu joci, nu câştigi. 

Pete aproape zâmbi. Un gest frumos şi în acelaşi timp 
sfâşietor. De data aceasta reuşi să se ridice în picioare şi se 
împletici încet spre snowmobile. 

În biroul părăsit în care fusese exilat, Jonesy observă 
clanţa începând să se rotească într-o parte şi-n cealaltă. Ce 
înseamnă aia? Întrebă Dl Cenuşiu. Ce înseamnă nu joci, nu 


câştigi? Ce cauţi acolo înăuntru? Hai înapoi la spital, să ne 
uităm împreună la televizor nu vrei? Totuşi, cum de-ai 
ajuns acolo înăuntru? 

Fu rândul lui Jonesy să nu răspundă şi făcu asta cu o 
mare plăcere. 

O să intru eu, spuse Dl Cenuşiu. Când o să fiu pregătit, o 
să intru. Poate crezi că poţi ţine uşa închisă de mine, dar te 
înșeli. 

Jonesy păstră tăcerea - nu era nevoie să provoace 
creatura care, în momentul de faţă, îi stăpânea corpul - dar 
el nu credea că se înşală. Pe de altă parte, nu îndrăznea să 
fugă; ar fi fost înghiţit de viu dacă ar fi încercat. Nu era 
decât un sâmbure într-un nor, o bucată de mâncare 
nedigerată în intestinele unui extraterestru. 

Era mai bine să nu facă valuri. 


9 


Pete se urcă pe snowmobile în spatele D-lui Cenuşiu şi-şi 
petrecu braţele în jurul mijlocului lui Jo-nesy. Zece minute 
mai târziu, trecură de Scout-ul răsturnat şi Jonesy înţelese 
ce-i făcuse pe Pete şi pe Henry să întârzie atât de mult pe 
drumul de întoarcere de la magazin. Era o minune că 
scăpaseră amândoi cu viaţă. Ar fi vrut să arunce o privire 
mai atentă, dar Dl Cenuşiu nu încetini, continuă să 
accelereze şi să facă tălpicile Cat-ului să salte, alunecând pe 
creasta dintre cele două făgaşe umplute cu zăpadă ale 
drumului. 

La vreo cinci kilometri dincolo de Scout ajunseră în vârful 
unei ridicături de pământ şi Jonesy văzu un glob strălucitor 
de lumină galben-alburie atârnând la mai puţin de treizeci 
de centimetri deasupra drumului, aşteptându-i. Părea la fel 
de încins ca flacăra de la aparatul unui sudor, dar, desigur, 
nu era aşa; zăpada aflată la doar câţiva centimetri sub ea 
nu se topise. Era mai mult ca sigur una din luminile pe care 
le văzuse el şi cu Beaver jucându-se în nori, deasupra 
animalelor fugind dinspre Viroagă. 


Ai dreptate, spuse Dl Cenuşiu. E ceea ce voi oamenii 
numiţi un proiector. Acesta e unul dintre ultimele. Poate 
Chiar ultimul. 

Jonesy nu spuse nimic, se uită doar pe fereastra celulei- 
sale-birou. Simţea braţele lui Pete în jurul mijlocului său 
ţinându-se acum mai mult din instinct, aşa cum se ţine la 
box de oponent un luptător aproape terminat ca să nu cadă 
la podea. Capul sprijinindu-se pe spatele lui era greu ca un 
bolovan. Pete era acum un sol fertil pentru birus şi birusului 
îi plăcea de el; toate lucrurile înconjurătoare erau reci, iar 
Pete era cald. Se părea că Dl Cenuşiu avea nevoie de el 
pentru ceva anume - pentru ce, Jonesy habar nu avea. 

Proiectorul îi conduse în susul drumului pentru încă 
aproximativ un kilometru, apoi viră în pădure. Se strecură 
printre doi pini mari şi apoi îi aşteptă, rotindu-se deasupra 
zăpezii. Jonesy îl auzi pe Dl Cenuşiu cum îi spune lui Pete să 
se ţină cât poate de tare. 

Arctic Cat-ul sălta şi mârâia, croindu-şi drum în sus pe o 
pantă uşoară, tălpicile lui afundându-se în zăpada pe care, 
apoi, o arunca în lături. O dată intraţi sub baldachinul 
copacilor, zăpada fu mai puţină, în unele locuri nu se vedea 
chiar deloc. În acele locuri, tălpicile snowmobile-ului ţiuiau 
furioase, frecându-se de pământul îngheţat, care era în cea 
mai mare parte piatră sub un strat subţire de praf şi ace de 
brad. Se îndreptau acum spre nord. 

Zece minute mai târziu, săriră cu putere peste o bucată 
proeminentă de granit şi Pete căzu pe spate. Dl Cenuşiu 
puse frână şi opri motorul. Şi proiectorul se opri, rotindu-se 
deasupra zăpezii. Lui Jonesy i se părea că luminează acum 
mai pal. 

—  Ridică-te, spuse Dl Cenuşiu. Se întorsese în şa, 
uitându-se la Pete. 

— Nu pot, spuse Pete. Sunt terminat, amice. Sunt... 

Apoi, Pete începu să urle şi să se zvârcolească din nou pe 
pământ, cu picioarele zvâcnind, cu mâinile - una arsă, 
cealaltă ciopârţită - tresărind. 


Opreşte-te! Ţipă Jonesy. Îl omori! 

Dl Cenuşiu nu-i acordă nici un pic de atenţie, rămase 
doar în postura în care se afla: uşor aplecat de mijloc, 
uitându-se la Pete cu o răbdare ucigaşă, rece, în vreme ce 
birusul se crispa şi trăgea de carnea lui Pete. Într-un sfârşit, 
Jonesy simţi că Dl Cenuşiu renunţă. Pete se ridică, 
tremurând, în picioare. Pe un obraz se vedea o tăietură 
proaspătă care deja mustea de birus. Ochii lui erau uluiţi şi 
obosiţi şi înotau în lacrimi. Urcă la loc pe snowmobile şi 
mâinile i se petrecută pentru a doua oară în jurul mijlocului 
lui Jonesy. 

Ține-te de haina mea, îi şopti Jonesy şi, când Dl Cenugşiu 
se întoarse în faţă şi băgă maneta în viteză, îl simţi pe Pete 
revenindu-şi. Nu joci, nu câştigi, corect? 

Nu câştigi, fu Pete de acord, dar fără vlagă. 

DI Cenugşiu nu le acordă nici o atenţie de data aceasta. 
Proiectorul, mai puţin luminos, dar încă făcând rotații 
rapide, porni spre nord din nou... sau în direcţia unde 
Jonesy bănuia că e nordul. Când snowmobile-ul se strecura 
printre copaci, buturugi groase de tufişuri şi stânci ieşite 
din pământ, îl cam părăsise simţul de orientare. Din spatele 
lor se auzea un pârâit constant de focuri de armă. Suna ca 
şi când ar fi organizat cineva o vânătoare de curcani. 


10 


Cam cu o jumătate de oră mai târziu, Jonesy descoperi în 
cele din urmă de ce îl luase Dl Cenuşiu pe Pete cu el. Chiar 
în acel moment, proiectorul, a cărui sclipire se diminuase 
până la o umbră anemică a ceea ce fusese la început, se 
stinse de-a binelea. Dispăru cu un sunet ocluziv moale - ca 
şi când ar fi spart o pungă de hârtie. Un soi de reziduuri 
căzură la pământ. 

Se aflau în mijlocul necunoscutului pe o coamă de deal 
brodată cu pomi. Înaintea lor se afla o vale înzăpezită şi 
împădurită; de partea cealaltă a văii se vedeau dealuri 
erodate şi tufişuri cu crengi îngălate, unde nu sclipea nici 


măcar 0 luminiţă. Şi, ca oala să aibă şi capac, ziua se risipea 
către apus. 

Iată c-am intrat într-o altă mizerie pe cinste, gândi 
Jonesy, dar nu simţi nici urmă de consternare din parte D- 
lui Cenuşiu. Dl Cenuşiu opri snowmobile-ul eliberând 
regulatorul, după care rămase pur şi simplu pe loc. 

Nordul, spuse Dl Cenuşiu. Nu i se adresase lui Jonesy. 

Pete răspunse cu voce tare; avea vocea obosită şi slabă. 

— De unde să ştiu eu? Nu văd nici măcar în ce parte 
apune soarele, pentru numele lui Dumnezeu. Pe lângă asta, 
unul dintre ochi mi-e de-a binelea futut. 

Dl Cenugşiu roti capul lui Jonesy şi Jonesy văzu că ochiul 
stâng al lui Pete dispăruse. Pleoapa-i fusese ridicată mult în 
sus, dând feţei lui o mină prost încropită de surpriză. Din 
orbita goală îi ieşea o junglă întreagă de biruşi. Fâşiile mai 
lungi atârnau în jos, gâdilând obrazul ţepos al lui Pete. Alte 
fâşii i se infiltraseră printre firele rare de păr în pâraie 
luxuriante roşii-aurii. 

Știi. 

— Poate că ştiu, spuse Pete. Şi poate că nu vreau să-ţi 
indic direcţia. 

De ce nu? 

— Fiindcă mă îndoiesc că ceea ce-ţi doreşti tu e sănătos 
pentru noi ceilalţi, labagiule, spuse Pete şi Jonesy simţi o 
undă absurdă de mândrie. 

Jonesy observă excrescenţele din orbita goală a lui Pete 
crispându-se. Pete ţipă şi se prinse de faţă. Pentru o clipă - 
scurtă şi, totuşi, mult prea lungă - Jonesy îşi imagină în 
detaliu cârceii roşii-aurii întinzându-se din ochiul acela 
defunct spre creierul lui Pete, unde se ramifică asemenea 
unor degete puternice apucând un burete cenuşiu. 

Haide, Pete, spune-i! Strigă Jonesy. Pentru numele lui 
Dumnezeu, spune-i! 

Birusul redeveni stabil. Mâna lui Pete căzu de la faţa care 
acum era de paloarea unui cadavru acolo pe unde nu era 
roşie-aurie. 


— Unde eşti, Jonesy? Întrebă el. E loc pentru doi acolo? 

Răspunsul în variantă scurtă era, desigur, nu. Jonesy nu 
înţelegea ce i se întâmplase, dar ştia că supraviețuirea lui - 
acel ultim sâmbure anatomic - depindea cumva de 
rămânerea lui acolo unde se afla acum. Doar să deschidă 
uşa şi ar fi pierdut pe vecie. 

Pete dădu din cap. 

— Aşa mă gândeam şi eu, spuse, apoi vorbi către celălalt: 
Numai să nu mă mai râneşti, amice. 

DI Cenuşiu nu făcut decât să stea şi să se uite la Pete cu 
ochii lui Jonesy, fără să facă vreo promisiune. 

Pete suspină, apoi îşi ridică mâna stângă pârlită şi întinse 
un deget. Îşi închise ochii şi începu să fluture degetul 
înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. Şi, în vreme ce făcea asta, 
Jonesy se apropie de cunoaşterea completă. Care fusese 
numele acelei fetiţe? Rinkenhauer, nu-i aşa? Da. Nu-şi 
amintea prenumele, dar o împleticeală ca Rinkenhauer era 
greu de uitat. Şi ea frecventase şcoala Mary M. Snowe, alias 
Academia Retardaţilor, deşi până atunci Duddits evoluase 
până la şcoala profesională. Cât despre Pete? Pete fusese 
întotdeauna bun să-şi amintească diverse lucruri, dar după 
ce Duddits... 

Jonesy îşi aminti perfect cuvintele cum stătea acolo aşa, 
şezând pe vine în celula lui mică şi mizeră, uitându-se pe 
geam la lumea care-i fusese furată... doar că nu erau deloc 
cuvinte, erau numai acele vocale deschise, atât de ciudat de 
frumoase: 

Fezi inia, Ite? Vezi linia, Pete? 

Pete, cu chipul plin de o uimire visătoare, surprinsă, 
spusese că da, o vedea. Şi făcuse şmecheria cu degetul, 
mişcarea aceea, aşa cum o făcea acum. 

Degetul se opri, vârful lui încă tremurând des, asemenea 
capătului unei sonde de căutat ape subterane. Apoi arătă 
spre creastă pe o traiectorie uşor mişcată spre dreapta faţă 
de traiectoria actuală a snowmobile-ului. 


— Acolo, spuse şi-şi lăsă mâna să cadă. Spre nord. Ia ca 
reper stânca aceea, cea din mijlocul căreia creşte un pin. O 
vezi? 

Da, o văd. DI Cenugşiu se întoarse în faţă şi băgă în viteză. 
Jonesy se întrebă în treacăt cât combustibil mai era în 
rezervor. 

— Pot cobori acum? 

Vrând să spună, desigur, dacă poate muri acum. 

Nu. 

Şi porniră din nou, Pete ţinându-se fără forţă de haina lui 
Jonesy. 


11 


Ajunseră la stâncă, urcară până în vârful celui mai înalt 
deal de după ea, unde Dl Cenugşiu se opri din nou ca noul lui 
proiector să-i poată direcţiona mai departe. Pete îi 
direcţiona şi-şi continuară drumul, mergând acum pe o 
direcţie puţin cotită spre vest. Lumina zilei continua să 
sărăcească. Auziră elicoptere într-un rând - cel puţin două, 
cel mult patru - venind spre ei. Dl Cenuşiu conduse 
snowmobile-ul direct printr-o tufă deasă, nepăsându-i de 
crengile care plesniră faţa lui Jonesy, făcând sângele să 
ţâşnească din obraji şi de la o sprânceană. Pete căzu iarăşi 
din scaun. Dl Cenuşiu opri motorul Cat-ului, apoi îl trase pe 
Pete, care gemea în se-miconştienţă, sub cel mai des tufiş. 
Acolo aşteptară până ce trecură elicopterele pe deasupra 
lor. Jonesy îl simţi pe Dl Cenuşiu întinzându-se spre un 
membru al echipajului şi scanându-l rapid, verificând 
probabil informaţiile pe care acesta le avea cu ce-i spusese 
Pete. Când elicopterele  dispărură înspre sud-est, 
îndreptându-se aparent spre bază, Dl Cenuşiu reporni 
snowmobile-ul şi-şi continuară drumul. Începuse din nou să 
ningă. 

O oră mai târziu, se opriră pe o altă creastă şi Pete căzu 
iarăşi de pe Cat, de data aceasta pe o parte. Îşi ridică 
fruntea, dar cea mai mare parte a feţei lui dispăruse 


îngropată sub o barbă de vegetaţie. Încercă să vorbească şi 
nu reuşi; gura îi era înţesată, limba îi era îngropată sub un 
covor luxuriant de birus. 

Nu pot, omule. Nu pot, nu mai pot, te rog, lasă-mă în 
pace. 

— Da, spuse DI Cenuşiu. Cred că ţi-ai îndeplinit menirea. 

Pete! Strigă Jonesy. Apoi, către Dl Cenuşiu: Nu, nu, n-o 
face! 

DI Cenuşiu nu-l băgă în seamă, desigur. Pentru o clipă, 
Jonesy văzu o înţelegere tacită în singurul ochi rămas al lui 
Pete. Şi uşurare. În acea clipă, mai putu încă să ajungă la 
mintea lui Pete - prietenul său din copilărie, cel care îi 
aştepta întotdeauna dincolo de poarta Şcolii Generale din 
Derry cu o mână făcută căuş peste gură, ascunzând o ţigară 
care de fapt nu exista, cel care voia să devină astronaut şi 
voia să vadă întreaga lume de pe orbita Pământului, unul 
dintre cei patru care-l ajutaseră pe Duddits să scape de 
băieţii cei mari. 

Numai pentru o clipă. Apoi simţi ceva sărind din mintea 
D-lui Cenuşiu şi vegetaţia care creştea pe Pete nu se 
încleştă doar, ci se şi strânse. Se auzi un pocnet tenebros 
când craniul lui Pete se sparse în mai multe locuri. Faţa lui - 
ce mai rămăsese din ea - se trase înăuntru ca suptă, 
îmbătrânindu-l dintr-o singură mişcare. Apoi, căzu cu capul 
înainte şi zăpada începu să se aşeze pe spatele canadienei 
lui. 

Bastardule. 

DI Cenuşiu, nepăsător la înjurătura şi la mânia lui Jonesy, 
nu răspunse. Se întoarse din nou cu faţa înainte. Vântul 
întețit se opri pentru o clipă când făcu asta şi o gaură se 
căscă în perdeaua de zăpadă. Cam la opt kilometri faţă de 
locul unde se aflau ei acum, Jonesy văzu lumini mişcătoare - 
nu proiectoare, ci reflectoare. Multe. Camioane care rulau 
în convoi pe autostradă. Camioane şi atât, presupuse el. 
Această parte a Maine-ului aparţinea acum armatei. 


Și te caută cu toţii pe tine, cretinule, scuipă el în vreme 
ce snowmobile-ul se puse din nou în mişcare. Zăpada se 
închise la loc în urma lor, blocând vederea pe care o 
avuseseră pentru scurtă vreme asupra camioanelor, însă 
Jonesy ştiu că Dl Cenuşiu nu va întâmpina nici o dificultate 
să găsească autostrada. Pete îl adusese până aici, într-o 
parte a zonei de carantină de unde Jonesy presupunea că 
nu se aşteptau probleme majore. Se baza pe Jonesy să-l 
ducă mai departe, fiindcă Jonesy era diferit. În principal, 
pentru că era imun la birus. Birusul, din cine ştie ce motiv, 
nu-l plăcea. 

N-o să scapi niciodată de aici, spuse Jonesy. 

O să scap, spuse Dl Cenuşiu. Întotdeauna murim şi 
întotdeauna trăim. Întotdeauna pierdem şi întotdeauna 
câştigăm. Că-ţi place sau nu, Jonesy, noi reprezentăm 
viitorul. 

Dacă-i adevărat, ăsta e atunci cel mai bun motiv pe care 
l-am auzit pentru a trăit în trecut, răspunse Jonesy, dar nu 
veni nici un răspuns din partea D-lui Cenuşiu. Dl Cenuşiu ca 
entitate, conştiinţă, dispăruse, se absorbise înapoi în nor. 
Mai rămăsese din el doar atât cât să-l facă pe Jonesy să 
conducă snowmobile-ul spre autostradă. lar Jonesy, purtat 
fără speranţe în cine ştie ce misiune avea fiinţa asta, îşi găsi 
o consolare fragilă în două lucruri. Unul era că Dl Cenuşiu 
nu ştia cum să ajungă la ultima parte din el, partea 
minusculă care trăia în biroul Fraţilor Trucker din 
amintirea lui. Al doilea era că Dl Cenuşiu nu ştia despre 
Duddits - despre nu joci, nu câştigi. 

Jonesy intenţiona să se asigure că Dl Cenugşiu nu va afla 
despre aceste lucruri. 

Nu încă, cel puţin. 


CAPITOLUL 13 - LA MAGAZINUL LUI 
GOSSELIN 
1 


Pentru Archie Perlmutter, şef de promoţie la liceu 
(subiectul discursului:  „Bucuriile şi  responsabilităţile 
democraţiei"), fost vultur cercetaş, prezbiterian convins şi 
absolvent al Academiei Militare de la West Point, Magazinul 
Sătesc al lui Gosselin nu mai părea real. Alimentat acum cu 
destulă electricitate să servească unui întreg oraş de mici 
dimensiuni, semăna cu decorul unui film. Şi nu chiar orice 
film, ci un film monstru, gen James Cameron, unde numai 
contravaloarea serviciilor de catering ar putea hrăni 
populaţia din Haiti vreme de doi ani. Nici măcar ninsoarea 
din ce în ce mai deasă nu ia prea mult din strălucirea 
luminilor şi nici nu schimbă impresia că întreaga coşmelie, 
de la pereţii scorojiţi la cele două hornuri de sobă cu lemne 
ieşind strâmb prin acoperiş şi până la unica pompă de 
benzină ruginită din faţă, ar fi un banal decor. 

Acesta ar fi Actul [, gândi Pearly, în vreme ce păşea vioi 
cu mapa strânsă la subsioară (Archie Perlmutter crezuse 
întotdeauna că are o fire în mare parte de artist... dar şi de 
comerciant). Ne este prezentat un magazin sătesc izolat. 
Bătrânii şed în jurul sobei - nu la cea mică din biroul lui 
Gosselin, ci la cea mare, chiar din magazin - în vreme ce 
zăpada cade din abundență afară. Discută despre lumini 
din cer... despre vânători dispăruți... declarații cu privire la 
omuleţi mici şi cenuşii pitiți pretutindeni prin pădure. 
Proprietarul magazinului - să-i spunem Bătrânul Rossiter - 
pufneşte neincrezător. „Pe Dumnezeu' mio, nu sînteţi decit 
o grămadă de babe clevetitoare!" spune el şi exact atunci 
întreg locul e inundat de această lumină puternică (vezi 
Întâlnire de gradul trei), când un OZN aterizează la sol! 
Extratereştri însetaţi de sânge curg din navă, trăgând cu 


armele lor cu raze mortale! Seamănă cu Ziua 
Independenţei, doar că, aici e clenciul, în pădure! 

Lângă el, Melrose, ajutorul de bucătar (care era gradul 
lui cel mai apropiat de ceva oficial în această micuță 
aventură) se chinuia să ţină pasul. Purta adidaşi în picioare, 
nu pantofi sau bocanci - Perlmutter îl scosese din Spago's, 
care era numele pe care-l dăduseră soldaţii cortului 
bucătarului - şi aluneca încontinuu. Bărbaţi (şi câteva 
femei) treceau necontenit pe lângă ei, mergând cel mai des 
în pereche. Mulţi vorbeau în microfoanele-lavaliere sau în 
walkie-talkie. Senzaţia că acesta era un platou de filmare şi 
nu un loc real era întărită de rulote, de campere, de 
elicopterele funcţionând în gol (vremea în înrăutăţire le 
adusese pe toate înapoi) şi de bubuitul continuu al 
motoarelor şi al generatoarelor. 

— De ce vrea să mă vadă? Întrebă din nou Melrose cu 
răsuflarea tăiată şi mai plângăreţ ca niciodată. 

Tocmai treceau pe lângă padoc şi pe lângă ţarc spre o 
parte a grajdului lui Gosselin. Bătrânul şi rablagitul gard 
(trecuseră zece ani sau mai bine de când nu mai fusese 
ţinut un cal adevărat în ţarc sau de când nu mai fusese 
exersat unul în padoc) fusese întărit cu şiruri alternative de 
sârmă ghimpată şi sârmă simplă. Prin sârma simplă trecea 
electricitate, probabil nu letală, dar destul de mare să te 
dea de pământ, în convulsii... iar voltajul putea fi ridicat la 
niveluri letale dacă băştinaşii deveneau agitaţi. În spatele 
acestor sârme, uitându-se la ei, se aflau douăzeci sau 
treizeci de oameni, bătrânul Gosselin era printre ei (în 
versiunea lui James Cameron a filmului, Gosselin ar fi jucat 
de un bătrân bolovănos cum e Bruce Dern). Să fi fost mai 
devreme, oamenii din spatele sârmei ar fi strigat, proferând 
ameninţări şi cereri furioase, dar, de când văzuseră ce 
păţise bancherul acela din Massachusetts care încercase să 
fugă, ciocurile li se sigilaseră bine, sărmanii de ei. Să vezi 
pe cineva fiind împuşcat în cap îţi cam lua mulţi de futu-i/ 
Din gură. Şi mai era şi faptul că, acum, toţi militarii purtau 


măşti care le acopereau gura şi nasul. Aceasta îţi lua din 
gură cu siguranţă şi ceilalţi futu-i! Rămaşi. 

— Şefii'? 

"Aproape plângăreţ" îi făcuse loc lui „plângăreţ de-a 
dreptul". Vederea unor cetăţeni americani în spatele sârmei 
ghimpate se pare că adăugase ceva neliniştii lui Melrose. 

— Şefu', spune-mi - de ce vrea să mă vadă tipu' ăl mare? 
Tipu' ăâl mare nici n-ar trebui să ştie că există ajutor de 
bucătar. 

— Nu ştiu, răspunse Pearly. 

Acesta era adevărul. 

În faţa lor, la capătul a ceea ce fusese numit Aleea 
Spărgătorului de Ouă, se afla Owen Underhill şi un individ 
de la parcul auto. Individul de la parcul auto aproape că 
striga în urechea lui Underhill ca să se facă auzit peste 
zarva elicopterelor funcţionând în gol. Cu siguranţă, gândi 
Perlmutter, că vor opri motoarele curând; nimic nu avea să 
se ridice în aer în rahatul ăsta, un sezon timpuriu al 
viscolelor pe care Kurtz îl numea „darul nostru de la 
Dumnezeu". Când spunea astfel de lucruri, nu puteai şti 
sigur dacă vorbea serios sau dacă era doar ironic. 
Întotdeauna părea că vorbeşte serios... Însă, uneori, râdea 
singur. Felul de râs care-l neliniştea pe Archie Perlmutter. 
În film, Kurtz ar fi jucat de James Woods. Sau poate de 
Christopher Walken. Nici unul dintre ei nu semăna cu 
Kurtz, dar semănase George C. Scott cu Patton? Caz închis. 

Perlmutter se întoarse brusc spre Underhill. Melrose 
încercă să-l urmeze şi căzu în fund, înjurând. Perlmutter îl 
atinse pe Underhill pe umăr şi speră atunci când celălalt 
bărbat se întoarse ca masca să fi permis măcar parţial să se 
observe mina sa surprinsă. Owen Underhill arăta ca şi când 
ar fi îmbătrânit cu zece ani de când pusese piciorul jos din 
autobuzul Departamentului Şcolar din Millinocket. 

Aplecându-se înainte, Pearly strigă contra vântului: 

— Kurtz în cincisprezece! Nu uita! 


Underhill făcu un gest iute ca să spună că nu va uita şi se 
întoarse spre individul de la parcul auto. Perlmutter şi-l 
aminti acum; Brodsky îl chema. Oamenii îi spuneau Stancă. 

Postul de comandă al lui Kurtz, un Winnebago monstruos 
de mare (dacă acesta ar fi fost un platou de filmare, 
Winnebago-ul ar fi fost casa de departe de casă a vedetei 
principale, sau, poate, a lui Jimmy Cameron), se afla în faţă. 
Pearly grăbi pasul, mergând semeţ cu faţa în flic-Alic-flic-ul 
zăpezii. Melrose merse cât putu de tare în urma lui, 
scuturându-şi halatul de zăpadă. 

— Haide, Skipper, se rugă el. Chiar n-ai nici o idee? 

— Nu, spuse Perlmutter. 

Chiar nu avea habar de ce ar dori Kurtz să vorbească cu 
ajutorul de bucătar, când operaţiunea era în toiul 
desfăşurării ei. Dar amândoi ştiau că nu putea fi ceva de 
bine. 


2 


Owen îi întoarse capul lui Emil Brodsky, apropie filtrul 
măştii sale de urechea lui şi spuse: 

— Povesteşte-mi încă o dată. Nu în întregime, doar 
partea pe care tu o numeşti futaiul-minţii. 

Brodsky nu se împotrivi, dar îi trebuiră în jur de zece 
secunde ca să-şi pună gândurile în ordine. Owen i le acordă. 
Trebuia să se vadă cu Kurtz, să facă rapoarte după aceea - 
echipă mare; munţi de hârţogării - şi Dumnezeu ştie ce alte 
misiuni scârboase va mai trebui să îndeplinească după 
aceea, dar ceva îi spunea că treaba aceasta era importantă. 

Dacă-i va spune sau nu lui Kurtz, rămânea de văzut. 

Într-un sfârşit, Brodsky îi întoarse capul lui Owen, îşi 
apropie propriul filtru al măştii de urechea lui şi începu să 
vorbească. Povestea fu puţin mai detaliată de data aceasta, 
dar în esenţă era aceeaşi. Se plimba pe câmpul de lângă 
magazin, vorbind cu Cambry, care era lângă el şi, în acelaşi 
timp şi cu un convoi care transporta rezerve de combustibil 
şi care se apropia, când, dintr-o dată, simţise ca şi când îi 


fusese răpită mintea. Se aflase într-un şopron îngrămădit 
alături de cineva pe care nu-l putea vedea clar. Bărbatul 
voia să pornească un snowmobile şi nu reuşea. Voia ca 
Stancă să-i spună ce nu era în regulă cu el. 

— l-am cerut să deschidă capota de la motor! Strigă 
Brodsky în urechea lui Owen. L-a deschis, apoi mi s-a părut 
că văd prin ochii lui... dar cu mintea mea, înţelegi? 

Owen scutură din cap. 

— Mi-am dat seama imediat care era problema; cineva 
scosese bujiile. Aşa că i-am spus individului să se uite 
primprejur, ceea ce a şi făcut. Ceea ce am făcut amândoi. Şi 
le-am găsit într-un borcan cu benzină pe masă. Tata făcea la 
fel cu bujiile de la Lawnboy, maşina lui de tuns iarba şi de la 
maşina de însămânţat când venea frigul. 

Brodsky făcu o pauză, ruşinat în mod evident fie de 
lucrurile pe care le spunea, fie de felul în care îşi închipuia 
că acestea sună. Owen, care era fascinat, îi făcu semn să 
continue. 

— Nu mai am multe de povestit. l-am spus să le scoată, să 
le uşte şi să le monteze. Cum am făcut de un milion de ori 
când am ajutat pe cineva la ceva... doar că nu mă aflam 
acolo - eram aici. Nimic nu avea loc. 

Owen spuse: 

— Ce-a urmat? 

Strigă să fie auzit peste zgomotul motoarelor, însă 
conversaţia lor rămase la fel de privată ca şi discuţia dintre 
un preot şi enoriaşul lui în confesional. 

— A pornit din prima. l-am spus să verifice şi nivelul 
benzinei din rezervor, dacă tot se apucase de treabă, iar 
rezervorul era plin. Mi-a mulţumit. Brodsky îşi scutură 
capul mirat. Eu i-am spus: Nici o problemă, şefu'. Apoi, 
cumva, am intrat înapoi în minţile mele şi am continuat să 
merg. Crezi că sunt nebun? 

— Nu. Dar vreau să nu mai spui nimănui povestea asta 
pentru moment. 

Sub mască, buzele lui Brodsky se lungiră într-un rânjet. 


— O, omule, nici asta nu-i o problemă. Voiam doar... ei 
bine, trebuie să raportăm toate lucrurile ciudate, ăsta e 
ordinul şi am crezut... 

Rapid, fără să-i dea timp de gândit lui Brodsky, Owen 
izbucni: 

— Cum îl chema? 

— Jonesy Trei, răspunse Stancă şi ochii i se căscară 
surprinşi. Sfinte căcat! Habar nu aveam că ştiu asta. 

— O fi vreun fel de nume indian? Ca Sonny Şase Ucigaşi 
sau Ron Nouă Luni? 

— S-ar putea, dar... Brodsky se opri, gândindu-se, apoi 
răbufni: A fost îngrozitor! Nu când se întâmpla, ci după 
aceea... când îmi aduceam aminte... a fost ca şi când... Îşi 
cobori vocea: Ca şi când aş fi fost violat, domnule. 

— Nu te mai gândi, spuse Owen. Probabil că ai şi altceva 
de făcut. 

Brodsky zâmbi. 

— Doar câteva mii. 

— Atunci, treci la treabă. 

— Bine. 

Brodsky făcu un pas în spate, apoi se întoarse. Owen se 
uita spre ţarcul care, cândva, găzduise cai şi care acum 
găzduia oameni. Cei mai mulţi deţinuţi se aflau în grajd. Toţi 
cei aproape două duzini, mai puţin unul, dintre cei de afară 
stăteau ghemuiţi într-o mulţime compactă, ca şi când astfel 
situaţia ar fi fost mai uşor de îndurat. Cel care stătea de-o 
parte era un ţâr de om, înalt şi slab, care purta ochelari 
mari ce-l făceau să semene cu o bufniţă. Brodsky se uită de 
la bufnița damnată la Underhill. 

— N-o să mă bagi la bucluc pentru asta, nu-i aşa? N-o să 
mă trimiţi la psihiatru? 

Nu ştia, desigur, amândoi nu ştiau că tipul slab cu 
ochelari demodaţi cu ramă de corn era un psihiatru. 

— Nici 0..., începu Owen. 

Înainte să poată încheia, se auzi un foc de armă din 
interiorul Winnebago-ului lui Kurtz şi cineva începu să 


strige. 

— Şefu'? Şopti Brodsky. Owen nu-l auzi din cauza 
motoarelor; îi citi cuvântul pe buze. Şi: Oh, futu-i. 

— Pleacă, Stancă, spuse Owen. Nu te priveşte pe tine. 

Brodsky se uită la el încă o clipă, udându-şi buzele pe sub 
mască. Owen clătină din cap, încercând să inspire un aer de 
încredere, de comandă, de totu-i-sub-control. Poate că 
funcţionă, fiindcă Brodsky clătină înapoi din cap şi plecă. 

Dinspre Winnebago-ul pe uşa căruia atârna un însemn 
scris de mână (PÂNĂ AICI AJUNGE CERBUL:5%) strigătele 
continuară. Când Owen porni în acea direcţie, bărbatul 
stând departe de ceilalţi în ţarc îi vorbi: 

— Hei! Hei, tu! Stai o clipă, vreau să-ţi vorbesc! 

Pun pariu, gândi Underhill, fără să încetinească pasul. 
Pun pariu că ai un monstru de poveste de spus şi o mie de 
motive pentru care trebuie să ţi se dea drumul de aici chiar 
acum. 

— Overhill? Nu, Underthill. Aşa te cheamă, nu? Sigur că 
da. Trebuie să-ţi vorbesc - e important pentru amândoi. 

Owen se opri în ciuda strigătelor dinspre Winnebago, 
care se spărgeau acum în suspine de durere. Nu era de 
bine, dar cel puţin nu fusese nimeni omorât. Se uită mai 
atent la bărbatul cu ochelari. Era slab ca o aşchie şi 
tremura, deşi era îmbrăcat într-o canadiană. 

— E important pentru Rita, strigă slăbănogul peste 
bubuitul continuu al motoarelor. Şi pentru Katrina. Rostirea 
acestor nume păru să-i dea speranţe tipului cu alură de 
tocilar, ca şi când le culesese de pe jos asemenea unor 
pietre dintr-o fântână adâncă, dar, şocat fiind să audă 
numele soţiei şi fiicei sale rostite de un străin, Owen abia 
observă asta. Pornirea de-a merge la bărbat şi de-a-l 
întreba de unde ştia aceste nume era puternică, însă acum 
nu avea timp de pierdut... avea o întâlnire. Şi doar fiindcă 
nu fusese nimeni ucis încă nu însemna că nimeni nu avea să 
fie ucis. 


Owen mai aruncă o privire bărbatului din spatele 
gardului de sârmă, reţinându-i chipul, după care se grăbi 
spre Winnebago-ul cu acel însemn pe uşă. 


3 


Perlmutter citise Inima întunericului, văzuse Apocalipsa 
acum şi îşi spusese de mai multe ori că numele de Kurtz era 
pur şi simplu prea potrivit. Ar fi pariat o sută de dolari (o 
sumă mare pentru un artist fără salariu ca el) că acesta nu 
era numele adevărat al şefului - că numele adevărat al 
şefului era Arthur Holsapple sau Dagwood Elgart, poate 
chiar Paddy Maloney. Kurtz, însă? Puţin probabil. Era mai 
mult ca sigur o dovadă de grandomanie, la fel ca pistolul 
calibru 45 cu mâner de perle al lui George Patton. Oamenii, 
dintre care câţiva fuseseră cu Kurtz în Furtună în Deşert 
(Archie Perlmutter nu avea un trecut atât de îndepărtat), 
credeau că e nebun de legat, la fel credea şi Perlmutter... 
nebun aşa cum fusese şi Patton. Nebun ca o vulpe, cu alte 
cuvinte. Când se bărbierea dimineaţa, probabil că se uita la 
reflecţia lui din oglindă şi repeta „Oroarea, oroarea" pe 
acelaşi ton şoptit ca Marlon Brando. 

Aşa încât, Pearly se simţea neliniştit, dar nu neobișnuit de 
neliniştit, în vreme ce-l escorta pe ajutorul de bucătar 
Melrose în rulota de comandă supraîncălzită. lar Kurtz 
arăta destul de bine. Comandantul operaţiunilor şedea în 
sufragerie într-un balansoar. Îşi scosese halatul - atârna pe 
uşa prin care intraseră Perlmutter şi Melrose - şi-i primi în 
izmene. De un mâner al şezlongului atârna de curea pistolul 
lui, nu unul de calibru 45 cu mâner de perle, ci un pistol 
automat de nouă milimetri. 

Toată aparatura electronică funcţiona la maximum. Pe 
biroul lui Kurtz, faxul murmura încontinuu, adunând munţi 
de hârtie. La fiecare cincisprezece secunde sau cam aşa, 
computerul iMac al lui Kurtz striga „Aveţi un mesaj!" cu 
vocea lui veselă de robot. Trei radiouri, toate cu volumul 
redus, bârâiau şi săreau din cauza paraziţilor. Fixate pe 


peretele din imitație de pin din spatele biroului se aflau 
două fotografii înrămate. Asemenea însemnului de pe uşă, 
fotografiile îl însoțeau pretutindeni pe Kurtz. Cea din 
stânga, intitulată INVESTIŢIE, reprezenta un băieţel 
angelic într-o uniformă de cercetaş, cu mâna dreaptă 
ridicată în salutul cercetaş cu trei degete. Cea din dreapta, 
etichetată: DIVIDENDE, era o fotografie aeriană a 
Berlinului, făcută în primăvara lui 1945. Două sau trei 
clădiri mai stăteau încă în picioare, dar aparatul prinsese în 
cea mai mare parte mormane informe de cărămidă spartă 
şi de moloz. 

Kurtz îşi flutură mâna spre birou. 

— Nu băgaţi aia în seamă, băieţi - nu-i decât zgomot. 
Freddy Johnson se ocupă de asta, dar l-am trimis la popotă 
să înfulece ceva. l-am spus să nu se grăbească, să servească 
toate patru felurile, supă de coaie, şerbet de otravă, fiindcă 
situaţia prezentă... băieţii mei, situaţia prezentă este 
aproape... STABILIZATĂ! 

Le oferi un rânjet feroce ă la FDR:':. 

Şi începu să se legene în şezlong. Lângă el, pistolul se 
balansa în teaca de la capătul curelei ca un pendul. 

Melrose întoarse ferit zâmbetul lui Kurtz. Perlmutter făcu 
la fel cu mai puţină fereală. Îl dibuise pe Kurtz, sigur că da; 
şeful lui era un existențialist avid... şi ar fi fost mai bine să 
crezi fiecare cuvânt al expresiei. O expresie extraordinară. 
O educaţie în artele liberale nu te ajuta cine ştie cât într-o 
carieră militară, dar te ajuta puţin. O exprimare adecvată 
situaţiei era un astfel de ajutor. 

— Singurul ordin pe care i l-am dat locotenentului 
Johnson - hopa, nu se spun gradele... bunului meu prieten 
Freddy Johnson am vrut să spun - a fost să-şi spună 
rugăciunea înainte să înfulece. Voi vă rugaţi, băieţi? 

Melrose afirmă din cap la fel de ferit cum zâmbise; 
Perlmutter făcu la fel, îngăduitor. Era sigur că, asemenea 
numelui său, des pomenita sa credinţă în Dumnezeu era 
praf în ochi. 


Kurtz se legănă, uitându-se fericit la cei doi bărbaţi 
cărora li se topea zăpada de pe încălțări şi se aduna în bălți 
pe podea. 

— Cele mai bune rugăciuni sunt rugăciunile copiilor, 
spuse el. Simplitatea lor, ştiţi? „Dumnezeu e mare, 
Dumnezeu e bun, să-i mulţumim pentru mâncare." Nu-i aşa 
că-i simplu? Nu-i aşa că-i frumos? 

— Da, şe..., începu Pearly. 

— Taci dracului din gură, câine, spuse Kurtz voios. 

Se legănă mai departe. Pistolul se balansa mai departe 
înainte şi-napoi, la capătul curelei. Kurtz se uită de la Pearly 
la Melrose. 

— Ce crezi tu, băieţaş? E o mică rugăciune frumoasă sau 
e o mică rugăciune frumoasă? 

— Da, să tră... 

— Sau Allah akhbar cum spun prietenii noştri arabi; „nu 
există alt Dumnezeu decât Dumnezeu". Ce poate fi mai 
simplu de atât? aie pizza chiar pe mijloc, dacă înţelegeţi 
expresia. 

Nu-i răspunseră. Kurtz se legăna mai repede acum şi 
pistolul se balansa mai repede, iar Perlmutter începu să se 
simtă puţin cam angoasat, cum se simţise mai devreme în 
această zi, înainte să sosească Underhill şi să-l calmeze pe 
Kurtz. Probabil că şi ăsta nu era decât praf în ochi, dar... 

— Sau Moise la tufişul arzător! Strigă Kurtz. Faţa lui 
descărnată şi cam cabalină se aprinse de un zâmbet 
prostesc. - „Cu cine vorbesc?" a întrebat Moise, iar 
Dumnezeu îi răspunde cu vechea: „Sunt ceea ce sunt şi asta 
e tot ce sunt, bla-bla-bla.' Ce mai puţoi, Dumnezeul ăsta, 
hă, d-le Melrose, chiar te-ai referit la emisarii noştri din 
Marele 'Tărâm de Dincolo cu „cioroi-spaţiali"? 

Lui Melrose îi căzu faţa. 

— Răspunde-mi, bătrâne. 

— Domnule, să trăiţi, eu... 

— Spune-mi „să trăiţi" din nou când fierul e cald, d-le 
Melrose şi-ţi vei petrece următoarele două zile de naştere 


în estacadă, mă înţelegi? Prins-ai aluzia? 

— Da, şefu'. 

Melrose deveni foarte atent; avea faţa albă, cu excepţia 
petelor roşii din obraji provocate de căldură, pete tăiate 
perfect în două de cureluşele măştii. 

— Acum, te-ai referit sau nu la vizitatorii noştri cu „Cioroi- 
spaţiali'? 

— Să trăiţi, s-ar putea să fi spus în trecere ceva... 

Mişcându-se cu o viteză de care Perlmutter nu-l credea 
capabil (fu aproape ca un efect special într-un film de James 
Cameron), Kurtz smulse pistolul de nouă milimetri din tocul 
care se balansa, îl aţinti fără prea mare dificultate şi trase. 
Jumătatea de sus a adidasului din piciorul stâng al lui 
Melrose explodă. Bucăţi de material zburară prin aer. 
Sânge şi bucăţi de carne îi stropiră pantalonii lui 
Perlmutter. 

N-am văzut aşa ceva, gândi Pearly. Asta n-a avut loc. 

Însă Melrose ţipa; se uita la piciorul său stâng distrus cu 
o privire agonică incredulă şi ţipa din toţi rărunchii. 
Perlmutter văzu oasele de acolo şi simţi că-i vine să vomite. 

Kurtz nu se ridică din şezlong atât de repede cum luase 
pistolul din toc - pe asta, cel puţin, Perlmutter apucă s-o 
vadă petrecându-se - dar fu, totuşi, o mişcare rapidă. 
Înfricoşător de rapidă. 

Îl apucă pe Melrose de umăr şi se uită foarte intens la 
faţa contorsionată a ajutorului de bucătar. 

— Termină cu behăitul ăsta, băieţaş. 

Melrose behăi mai departe. Sângele îi curgea în valuri 
din picior, iar partea cu degetele i se părea lui Pearly că 
poate fi tăiată de partea cu călcâiul. 

Lui Pearly i se înceţoşa privirea şi ameţi. Cu întreaga sa 
voinţă, forţă perdeaua de ceaţă să se ridice. Dacă ar fi 
leşinat acum, Dumnezeu ştie ce i-ar fi făcut Kurtz. 
Perlmutter auzise poveşti şi pe nouăzeci la sută dintre ele 
nu le crezuse, spunându-şi că erau fie exagerări, fie 


propagandă dirijată a lui Kurtz, menită să definească 
imaginea lui de nebun sadea. 

Acum sunt de altă părere, gândi Perlmutter. Nu e o 
făcătură de mit; e chiar mitul în persoană. 

Kurtz, mişcându-se cu o precizie simandicoasă, aproape 
chirurgicală, sprijini vârful pistolului în mijlocul frunţii albe 
ca brânza a lui Melrose. 

— Încetează cu smiorcăitul ăsta de femeiuşcă, bătrâne, 
sau o să-l fac eu să înceteze. Aici e un loc sensibil al 
craniului, după cum cred că până şi un american nu prea 
strălucit ca tine trebuie cu siguranţă să ştie. 

Melrose îşi înghiţi cumva strigătele, le transformă în 
suspine  tăcute în fundul gâtului. Asta păru să-l 
mulţumească pe Kurtz. 

— Asta doar ca să mă auzi, bătrâne. Trebuie să mă auzi, 
fiindcă trebuie să împrăştii vorba. Cred, lăudat fie Domnul, 
că piciorul tău, ce-a mai rămas din el, va comunica limpede 
conceptul de bază, dar propria ta gură sacră trebuie să 
răspândească detaliile. Aşa că, mă asculţi? Asculţi detaliile? 

Încă suspinând, ochii ieşindu-i din orbite ca nişte bile 
mari şi albastre, Melrose reuşi să dea afirmativ din cap. 

Rapid ca un şarpe în atac, capul lui Kurtz se întoarse şi 
Perlmutter văzu clar faţa bărbatului. Nebunia era 
imprimată în trăsături la fel de limpezi ca tatuajele unui 
războinic. În acel moment, tot ceea ce crezuse Perlmutter 
vreodată despre superiorul lui se prăbuşi la pământ. 

— Tu ce zici, bătrâne? Mă asculţi? Fiindcă şi tu eşti un 
mesager. Cu toţii suntem mesageri. 

Pearly aprobă din cap. Uşa se deschise şi văzu, cu o 
uşurare inefabilă, că nou-venitul era Owen Underhill. Ochii 
lui Kurtz zburară la el. 

— Owen! Prietinu' mio vechi! Un alt martor! Altul, lăudat 
fie Domnul, un alt mesager. Mă asculţi? Vei purta cuvântul 
în lume din acest loc al fericirii? 

Lipsit de expresivitate ca un jucător de pocher într-un 
meci cu miză mare, Underhill aprobă din cap. 


— Bine! Bine! 

Kurtz îşi întoarse atenţia spre Melrose. 

— Citez din Manualul de Ordine Interioară, Ajutor de 
Bucătar Melrose, Partea 16, Secţiunea 4, Paragratul 3: 
„Folosirea epitetelor improprii, fie ele de natură rasială, 
etnică sau sexuală, e contrapro-ductivă moralei şi se opune 
statutului îndeplinirii serviciului militar. Când folosirea este 
dovedită, vinovatul va fi pedepsit imediat de curtea marţială 
sau, pe teren, de personalul superior corespunzător", închei 
citatul. Personal superior corespunzător, ăsta-s eu, folosirea 
epitetelor improprii, ăsta eşti tu. Înţelegi, Melrose? Prins-ai 
aluzia? 

Melrose, plângând în hohote, încercă să vorbească, dar 
Kurtz îi reteză vorba. În uşă, Owen Underhill continuă să 
stea nemişcat în vreme ce zăpada i se topea pe umeri şi i se 
prelingea pe filtrul transparent al măştii, asemenea 
transpiraţiei. Ochii lui rămaseră fixaţi asupra lui Kurtz. 

— Acum, Ajutor de Bucătar Melrose, ceea ce ţi-am citat în 
prezenţa acestor... acestor martori, lăudat fie Domnul, se 
numeşte „ordin de conduită" şi înseamnă că nu ai voie să 
denigrezi spaniolii, negrii, nemţii sau indienii. Mai 
înseamnă, după cum e cazul acum şi că nu ai voie să 
denigrezi cioroii-spaţiali, înţelegi lucrul ăsta? 

Melrose încercă să aprobe din cap, când i se tăiară 
picioarele, pe punctul de-a leşina. Perlmutter îl prinse de 
umeri şi-l îndreptă la loc, rugându-se ca Melrose să nu 
clacheze înainte ca întâlnirea să se fi sfârşit. Dumnezeu ştie 
ce i-ar fi făcut Kurtz lui Melrose dacă ar fi avut Melrose 
curajul să stingă luminile înainte să-i citească el actul 
conclusiv. 

— O să-i exterminăm pe invadatorii ăştia băşinoşi, 
prieteni şi, dacă se mai întorc vreodată pe Terra Firma, o să 
le rupem capetele lor cenuşii şi-o să ne căcăm în gâturile lor 
cenuşii; dacă vor insista, o să folosim propria lor tehnologie, 
pe care suntem deja aproape să punem mâna, împotriva lor, 
întorcându-ne în locul lor de baştină în propriile lor nave 


sau în nave asemănătoare cu ale lor, construite de General 
Electric sau DuPont şi, lăudat fie Domnul Microsoft, o dată 
ajunşi acolo, o să le ardem oraşele, sau cuiburile, sau 
nenorocitele de muşuroaie, orice ar fi în ce trăiesc ei, o să 
aruncăm bombe cu napalm în lanurile lor chihlimbarii de 
cereale şi o să aruncăm bombe atomice în munţii lor 
maiestuoşi şi purpurii, lăudat fie Domnul, Allah akhbar o să 
turnăm pişatul american de foc în lacurile şi oceanele lor... 
Însă o să le facem pe toate într-o manieră justă şi potrivită 
şi fără discernământ de rasă, sau gen, sau etnie, sau 
apartenenţă religioasă. O să facem toate astea pentru că au 
venit în cartierul greşit şi au bătut la o nenorocită de uşă 
greşită. Nu suntem în Germania anului 1938 sau în Oxford 
Mississippi din 1963. Acum, d-le Melrose, crezi că poţi 
răspândi acest mesaj? 

Melrose îşi ridică ochii spre hainele lui albe şi ude şi 
genunchii i se înmuiară. Perlmutter îl prinse încă o dată de 
umeri într-un efort de-a-l ţine în picioare, dar era o cauză 
pierdută de data aceasta; Melrose căzu. 

— Pearly, şopti Kurtz şi, când ochii aceia albaştri arzători 
căzură asupra lui, Perlmutter crezu că nu mai fusese 
niciodată în viaţa lui atât de speriat. Vezica şi-o simţea ca pe 
o pungă caldă şi grea înăuntrul organismului, o pungă, 
nimic altceva decât să-şi verse conţinutul în halatul lui. Fu 
convins că, dacă avea să vadă Kurtz o pată întunecată în 
continuă expansiune pe cracul aghiotantului său, l-ar putea 
împuşca imediat, dată fiind actuala lui stare psihică... însă 
asta nu păru să-l ajute la ceva. De fapt, nu făcu decât să 
înrăutăţească situaţia. 

— Da, să... şefu'? 

— Va răspândi vorba? Va fi un mesager bun? Crezi că a 
reţinut destul sau crezi că era prea preocupat de 
blestematul ăla de picior! 

— Eu... eu... Îl văzu pe Underhill în uşă făcându-i un 
semn imperceptibil cu capul şi Pearly prinse curaj. Da, 
şefu'; cred că v-a auzit perfect. 


Kurtz păru la început surprins de vehemenţa lui 
Perlmutter, apoi fu mulţumit. Se întoarse spre Underhill. 

— Tu ce spui, Owen? Crezi că va răspândi vorba? 

— Îhî, spuse Underhill. Asta dacă-l duci la infirmerie 
înainte să moară prin sângerare pe covorul tău. 

Colţurile buzelor lui Kurtz se ridicară şi bărbatul lătră: 

— Ai grijă de asta, Pearly, ce dracu? 

— Imediat, spuse Perlmutter, pornind spre uşă. O dată 
trecut de Kurtz, îi aruncă lui Underhill o privire de 
mulţumiri fervente pe care Underhill fie nu o observă, fie 
alese să nu o bage în seamă. 

— Repede, d-le Perlmutter. Owen, vreau să discut cu tine 
mano a mano, cum spun irlandezii. Păşi peste corpul lui 
Melrose fără să se uite în jos la el şi intră vioi în chicinetă. 
Cafea? A făcut-o Freddy, aşa că nu jur că-i potabilă... nu, nu 
pot jura, dar... 

— O cafea ar fi bună, spuse Owen Underhill. Tu toarnă, 
iar eu o să încerc să opresc sângerarea sărmanului ăsta. 

Kurtz rămase lângă aparatul Mr. Coffee de pe tejghea şi 
se uită la Underhill cu o privire dubitativă întunecat- 
sclipitoare. 

— Chiar crezi că e nevoie de aşa ceva? 

Atunci ieşi Perlmutter. Niciodată în viaţa lui nu i se mai 
păruse că seamănă ieşirea într-o furtună atât de mult cu o 
evadare. 


4 


Henry stătea lângă gard (fără să atingă sârmele; văzuse 
ce se întâmpla când făceai asta), aşteptând ca Underhill - 
aşa-l chema, totuşi - să iasă din ceea ce trebuia să fie postul 
de comandă, dar, când se deschise uşa, ieşi val-vârtej afară 
unul dintre ceilalţi pe care-i văzuse intrând. O dată ajuns la 
baza scărilor, individul începu să alerge. Tipul era înalt şi 
avea una din acele feţe serioase pe care Henry le asocia cu 
managementul secund. Faţa lui părea acum îngrozită şi 


bărbatul aproape că pică la pământ înainte să intre perfect 
în ritm cu picioarele. Henry înţelegea foarte bine senzaţia. 

Managerul secund reuşi să-şi păstreze echilibrul după 
prima alunecare, dar, la jumătatea distanţei până la două 
semirulote care fuseseră unite, picioarele îi zburară de sub 
el şi căzu în fund. Mapa pe care o ducea alunecă asemenea 
unui tobogan pentru spiriduşi. 

Henry întinse braţele şi aplaudă cât putu de tare. 
Probabil nu destul de tare să fie auzit peste zarva tuturor 
motoarelor, aşa că îşi duse palmele pâlnie la gură şi strigă: 

— Bravo, picioare de caca! Să ne uităm la reluare! 

Managerul secund se ridică fără să se uite la el, 
recuperându-şi mapa şi-şi continuă fuga spre cele două 
semirulote. 

Lângă gard, la vreo optsprezece metri de Henry, se afla 
un grup de opt sau nouă indivizi. Acum, unul dintre ei, un 
ins pântecos îmbrăcat într-o canadiană portocalie umflată 
care-l făcea să semene cu Pillsbury Dough Boy, veni lângă 
el. 

— Nu cred că e bine să faci asta, amice. Făcu o pauză, 
apoi îşi cobori vocea: Mi-au împuşcat cumnatul. 

Da. Henry vedea scena în mintea bărbatului. Cumnatul 
bărbatului pântecos, pântecos şi el, pomenind de avocatul 
lui, de drepturile lui, de slujba lui la o anume companie de 
investiţii din Boston. Soldaţii dând din cap, spunându-i că 
era doar ceva temporar, că situaţia se normaliza şi că urma 
să fie clarificată până în zori, în toată această vreme 
împingându-i pe cei doi vânători supraponderali către 
grajdul care deja conţinea o captură consistentă şi, dintr-o 
dată, cumnatul scăpase, fugind spre parcul auto şi bum- 
bum, se lasă cortina. 

Bărbatul pântecos îi povestea lui Henry câteva dintre 
acestea, faţa lui palidă era serioasă în lumina nou-ridicaţilor 
stâlpi de iluminat şi Henry îl întrerupse. 

— Ce crezi că ne vor face nouă, celor rămaşi? 


Bărbatul pântecos se uită la Henry şocat, apoi făcu un 
pas în spate, ca şi când s-ar fi temut că Henry avea ceva 
contagios. Destul de comic, când te gândeai la asta, fiindcă 
aveau cu toții ceva contagios sau, cel puţin, această echipă 
de  curăţători finanţaţi de guvern credeau că sunt 
contagioşi, însă, într-un sfârşit, totul era o apă şi-un 
pământ. 

— Nu poţi fi serios, spuse bărbatul pântecos. Apoi, 
aproape îngăduitor: Suntem în America, să ştii. 

— Chiar aşa? Ai văzut o grămadă de semne 
caracteristice, nu-i aşa? 

— Ei doar... sunt sigur că ei doar... Henry aşteptă 
interesat, dar bărbatul nu mai spuse nimic, cel puţin nu în 
această idee. Acela a fost un foc de armă, nu-i aşa? Întrebă 
bărbatul pântecos. Şi cred că am auzit şi nişte ţipete. 

Din cele două rulote alipite ieşiră doi oameni grăbiţi, cu o 
targă între ei. Urmându-i marcat de repulsie era managerul 
secund, cu mapa în continuare ţinută sigur sub braţ. 

— Zic că ai intuit bine. 

Henry şi bărbatul pântecos se uitară cum purtătorii tărgii 
se grăbiră să urce scările Winnebago-ului. Când dl Manager 
Secund fu cel mai aproape de gard, Henry strigă spre el: 

— Ce mai faci, picioare de caca? Te distrezi? 

Bărbatul pântecos se crispă. Tipul cu mapa îi aruncă lui 
Henry o singură privire severă, după care merse obosit 
spre Winnebago. 

— Asta e doar... e doar un fel de situaţie de urgenţă, 
spuse pântecosul. Se va clarifica totul până mâine 
dimineaţă, sunt sigur. 

— Nu şi pentru cumnatul tău, spuse Henry. 

Bărbatul pântecos se uită la el cu gura vârâtă în gulerul 
canadienei şi tremurând uşor. Apoi se întoarse la ceilalţi 
oameni, a căror păreri fără îndoială corespundeau mai mult 
cu ale lui. Henry îşi îndreptă atenţia înapoi spre Winnebago 
şi se puse din nou să aştepte să iasă Underhill. Avea o 
bănuială că Underhill era singura lui speranţă... Însă, 


oricare ar fi fost îndoielile lui Underhill faţă de această 
operaţiune, speranţa era destul de subţire. lar Henry nu 
avea decât o singură carte de jucat. Cartea era Jonesy. Ei 
nu ştiau despre Jonesy. 

Întrebarea era dacă să-i spună lui Underhill. Henry se 
temea îngrozitor de tare că nu va rezolva nimic spunându-i. 


5 


La vreo cinci minute după ce dl Manager Secundar îi 
urmase pe purtătorii de targă în 'Bago, ieşiră toţi trei, de 
data aceasta ducând un al patrulea pe targă, în lumina 
puternică, faţa rănitului era atât de palidă, încât părea 
vânătă. Henry fu uşurat să vadă că nu era Underhill, fiindcă 
Underhill era diferit de toţi maniacii ăştia. 

Trecură zece minute. Underhill tot nu ieşise din postul de 
comandă. Henry aşteptă în ninsoarea din ce în ce mai 
deasă. Deţinuţii (asta erau ei, deţinuţi şi era spre binele lor 
să nu-şi facă iluzii) erau păziţi de soldaţi şi, într-un sfârşit, 
unul dintre aceştia se apropie de el. Bărbaţii care fuseseră 
postați la intersecţia lui Deep Cut cu Swanny Pond îl 
orbiseră aproape de tot pe Henry cu reflectoarele, aşa că 
nu-l recunoaşte pe acesta după chip. Henry fu în acelaşi 
timp mulţumit şi profund mişcat să observe că şi minţile 
aveau trăsături la fel de distinctive ca o gură frumoasă, un 
nas rupt sau un ochi vânăt. Acesta era unul dintre bărbaţii 
de acolo, cel care-l lovise în fund cu patul puştii când 
hotărâse el că Henry nu mergea spre camion destul de 
repede. Orice s-ar fi întâmplat cu mintea lui Henry era ceva 
deplasat; nu prindea numele individului, dar ştia că numele 
fratelui lui era Frankie şi că, în liceu, Frankie fusese acuzat 
şi achitat de viol. Mai erau şi alte lucruri - un amalgam 
indistinct, asemenea unor lucruri aruncate într-un Coş. 
Henry îşi dădu seama că asista la curgerea unui adevărat 
râu al conştiinţei şi la toate lucrurile care pluteau duse de 
ape. Ce arunca totul în trivial era prozaismul întregii 
situaţii. 


— Hei, tu de colo, spuse soldatul destul de afabil. Uite-l 
pe deştept. Vrei un hot dog, deşteptule? 

Râse. 

— Am deja unul, spuse Henry, zâmbind şi el. La care 
Beaver vorbi prin gura lui, aşa cum se întâmpla adesea: 
Vezi-ţi de laba ta, Freddy. 

Soldatul încetă să râdă. 

— Să vedem cât de deştept o să mai fii peste 
douăsprezece ore, spuse el. Imaginea care se ivi, născută 
din apele râului care curgea printre urechile bărbatului 
acesta, reprezenta un camion plin cu cadavre, cu membre 
albicioase  încârligate la un loc. i-a crescut Ripley, 
deşteptule? 

Henry gândi: birusul. La asta se referă. Îi spune birus, de 
fapt. Jonesy ştie asta. 

Henry nu răspunse şi soldatul se îndepărtă cu atitudinea 
mândră a unuia care a câştigat meciul la puncte. Curios, 
Henry îşi adună întreaga putere de concentrare şi vizualiză 
o puşcă - Garand-ul lui Jonesy, de fapt. Gândi: Am o armă. O 
să te împuşc cu ea imediat ce-o să te întorci cu spatele, 
cretinule. 

Soldatul se întoarse din bust, atitudinea mândră 
dispărând pe urmele rânjetului şi ale râsetului. O înlocui o 
privire de îndoială şi de suspiciune. 

— Ce-ai spus, deşteptule? Ai spus ceva? 

— Mă întrebam doar dacă ai primit şi tu o parte din fata 
aia - ştii care, cea pe care a violat-o Frankie. Te-a lăsat şi pe 
tine pentru câteva secunde? 

Pentru o clipă, faţa soldatului căpătă o mină tâmpă, 
surprinsă. Apoi se umplu la loc cu furie neagră de italian. Îşi 
ridică arma. Lui Henry, vârful ei i se părea a fi un zâmbet. 
Îşi trase în jos fermoarul jachetei şi o ţinu deschisă în 
ninsoarea deasă. 

— Haide, spuse şi râse. Haide, Rambo şi fă-ţi datoria. 

Fratele lui Frankie mai ţinu arma aţintită asupra lui 
Henry încă o clipă, apoi Henry simţi furia bărbatului 


scăzând. Fusese cât pe ce - îl văzuse pe soldat gândindu-se 
la ce să mai spună, văzu o poveste plauzibilă - dar 
întârziase prea mult şi partea din faţă a creierului său reuşi 
să recapete controlul asupra bestiei roşii. Era totul atât de 
familiar pentru el. Cei ca Richie Grenadeau nu mureau 
niciodată, nu cu adevărat. Ei erau dinţii de dragon ai lumii. 

— Mâine, spuse soldatul. Până mâine mai e mult timp, 
deşteptule. 

De data aceasta Henry îl lăsă să plece - nu mai întărâtă 
bestia roşie, deşi Dumnezeu îi era martor că i-ar fi fost atât 
de uşor. Învăţase ceva, totuşi... sau primise confirmare la 
ceva ce bănuia deja. Soldatul îi auzise gândurile, dar nu 
foarte clar. Dacă i le-ar fi auzit clar, s-ar fi întors mult mai 
repede. Şi nici nu-l întrebase de unde ştia el de fratele lui, 
Frankie. Fiindcă, la un anumit nivel, soldatul ştia ce ştia şi 
Henry: că fuseseră infectați cu telepatie, toţi cei de acolo 
care puteau umbla pe picioare - se îmbolnăviseră de ea aşa 
cum te-ai îmbolnăvi de un virus slab. 

— Doar că eu m-am îmbolnăvit mai grav, spuse el, 
trăgându-şi fermoarul la loc. La fel stăteau lucrurile şi cu 
Pete şi cu Beaver şi cu Jonesy. Pete şi cu Beav erau însă 
morţi acum, iar Jonesy... Jonesy... 

— Jonesy s-a îmbolnăvit cel mai grav, spuse Henry. 

Şi unde era Jonesy acum? 

În sud... Jonesy pornise spre sud. Preţioasa zonă de 
carantină a tipilor ăstora fusese spartă. Henry bănuia că 
prevăzuseră o astfel de eventualitate. Nu-i îngrijora. 
Credeau că una sau două breşe nu contau. 

Henry credea că se înşelau. 


6 


Owen stătea în picioare cu o cană de cafea în mână, 
aşteptând ca cei de la infirmerie să plece cu povara lor, cu 
Melrose, al cărui plânset cu suspine fusese cu milostenie 
redus la nişte bălmăjeli şi gemete de o injecție cu morfină. 
Pearly îi urmă, după care Owen rămase singur cu Kurtz. 


Kurtz şedea în şezlong, uitându-se în sus la Owen 
Underhill, cu capul îndoit într-o expresie de amuzament 
curios. Nebunul dezlănţuit dispăruse, fusese înlăturat 
asemenea unei măşti de Halloween. 

— Mă gândesc la un număr, spuse Kurtz. Care e? 

— Şaptesprezece, spuse Owen. Îl văd cu cifre roşii. Ca pe 
marginea unei arme. 

Kurtz aprobă din cap, satisfăcut. 

— Acum încearcă tu să-mi trimiţi mie un număr. 

Owen vizualiză un semn de limitare a vitezei: 90 km/h. 

— Nouă, spuse Kurtz după o clipă. Negru pe alb. 

— Destul de aproape, şefu'. 

Kurtz bău nişte cafea. El o avea într-o cană pe care scria 
ÎL IUBESC PE BUNICU'. Owen luă o înghiţitură sincer 
satisfăcut. Era o noapte mizerabilă şi o treabă mizerabilă, 
iar cafeaua făcută de Freddy nu era tocmai rea. 

Kurtz avusese timp să-şi îmbrace halatul. Acum căută în 
buzunarul din interior şi scoase o bandană mare. Se uită la 
ea o clipă, apoi se lăsă pe genunchi cu o grimasă (nu era un 
secret că bătrânul suferea de artrită) şi începu să şteargă 
petele de sânge lăsate de Melrose. Owen, care credea că nu 
mai poate fi şocat o dată ajuns până aici, fu totuşi şocat. 

— Să trăiţi... O, futu-i. Sefu... 

— O clipă, spuse Kurtz fără să se uite în sus. Se mişcă de 
la o pată la alta, la fel de conştiincios ca o femeie de 
serviciu. Tata a spus mereu că trebuie să-ţi cureţi singur 
mizeria. Fiindcă s-ar putea să te pună pe gânduri data 
viitoare. Cum îl chema pe tata, bătrâne? 

Owen îl căută şi prinse o frântură, cum ai vedea cu coada 
ochiului o bucată de chilot sub rochia unei femei. 

— Paul? 

— Patrick, de fapt... dar pe aproape. Anderson crede că e 
un val şi că acum îşi extinde forţa. Un val telepatic. Eşti de 
acord că e un concept formidabil, Owen? 

— Da. 


Kurtz scutură capul fără să se uite în sus, ştergând, 
curăţând. 

— Mai formidabil în concept decât în fapt, oricum - eşti şi 
acum de acord? 

Owen râse. Bătrânul nu-şi pierduse capacitatea de-a te 
surprinde. Nu joacă cu întreg pachetul de cărți, spuneau 
oamenii despre indivizii instabili psihic. Problema lui Kurtz, 
credea Owen, era că juca cu mai multe decât cu un singur 
pachet. Avea cu câţiva aşi mai mult. Şi cu câţiva doieri, de 
asemene, iar toată lumea ştie că doierii sunt tari. 

— Stai jos, Owen. Bea-ţi cafeaua stând pe cur ca orice om 
normal şi lasă-mă să termin treaba. Trebuie s-o fac. 

Owen credea că probabil aşa era. Se aşeză şi-şi bău 
cafeaua. Cinci minute trecură astfel, apoi Kurtz se ridică 
înapoi în picioare, strâmbându-se de durere. Ţinând 
simandicos bandana de un colţ, o duse în chicinetă, o 
aruncă în tomberon şi se întoarse la şezlong. Luă o 
înghiţitură de cafea, făcu o grimasă şi aşeză cana deoparte. 

— E rece. 

Owen se ridică. 

— Îţi aduc alta mai... 

— Nu. Stai jos. Trebuie să discutăm. 

Owen se aşeză. 

— Am avut o mică dispută acolo, la navă, noi doi, nu-i 
aşa? 

— N-aş numi-o... 

— Nu, ştiu că n-ai numi-o, dar eu ştiu ce a fost şi la fel de 
bine ştii şi tu. Când se încinge situaţia, se încing şi 
temperamentele. Dar am depăşit asta acum. Trebuie s-o fi 
depăşit fiindcă eu sunt ofiţerul aflat la comandă, iar tu eşti 
secundul meu şi încă mai avem de terminat treaba asta 
împreună. Putem coopera să facem asta? 

— Da, să trăiţi... Iarăşi îi scăpase, futu-i. Şefu', vreau să 
ZIC. 

Kurtz îl cadorisi cu un zâmbet îngheţat. 


— Mi-am pierdut controlul cu puţin în urmă. - 
Fermecător, franc, privire limpede şi sincer. Acestea îl 
prostiseră pe Owen vreme de mulţi ani. Acum nu-l mai 
prostiră. - Mă descurcam bine, compuneam aceeaşi 
caricatură - două părţi de Patton, o parte de Rasputin, 
adăugaţi apă, amestecați şi serviţi - când, pur şi simplu... 
uau! Mi-am pierdut cumpătul. Cred că sunt nebun, tu nu 
crezi? 

Cu grijă, cu grijă. Exista telepatie în cameră, telepatie 
pur-sânge şi Owen nu avea habar cât de adânc putea Kurtz 
să-l citească. 

— Da, să trăiţi. Puțin, să trăiţi. 

Kurtz scutură capul cazual. 

— Da. Puțin. Asta-i o descriere destul de exactă. Fac asta 
de multă vreme - oamenii ca mine sunt necesari, dar greu 
de găsit şi trebuie să fii puţin nebun ca să termini treaba ca 
lumea şi nu doar s-o fuşereşti. E-o linie subţire, acea linie 
subţire despre care psihologilor le place să vorbească din 
fotolii şi n-a mai existat niciodată în istoria omenirii o 
operaţiune de curăţire ca aceasta de acum... presupunând, 
desigur, că povestea lui Hercule curăţind grajdurile regelui 
Augias e doar un mit. Nu-ţi cer compasiunea, ci înţelegerea. 
Dacă ne înţelegem reciproc, vom scoate la capăt această 
misiune, cu siguranţă cea mai grea pe care am avut-o 
vreodată de îndeplinit. Dacă nu ne înţelegem... Kurtz ridică 
din umeri. Dacă nu ne înţelegem, va trebui s-o termin cu 
tine. Mă urmăreşti? 

Owen se îndoia că-l urmărea, dar înţelegea unde voia 
Kurtz să bată şi aprobă din cap. Citise că există un soi de 
păsări care trăiesc în gura crocodililor, spre suferinţa 
acestora. Presupunea că, acum, el era o asemenea pasăre. 
Kurtz voia să-l facă să creadă că fusese iertat că pusese pe 
canalul comun vocile extraterestre - sub imperiul 
momentului, aşa cum Kurtz însuşi îi distrusese piciorul lui 
Melrose sub imperiul momentului. Ce se întâmplase atunci, 
în urmă cu şase ani, în Bosnia? Nu era un argument acum. 


Poate că era adevarat. Şi poate că se săturase crocodilul de 
ciocănitul insistent al păsării şi se pregătea să-şi închidă 
maxilarele. Owen nu prinse nici un crâmpei de adevăr din 
mintea lui Kurtz şi, oricum ar fi fost, asta îl îndemna să fie 
grijuliu. Să fie grijuliu şi gata să-şi ia zborul. 

Kurtz căută iarăşi în buzunarul halatului şi scoase un 
ceas de buzunar fără sclipire. 

— Acesta a fost al bunicului meu şi încă funcţionează 
perfect, spuse el. Fiindcă e mecanic, bănuiesc - nu e pe 
curent. Ceasul meu electronic, pe altă parte, e tot DDOPR. 

— Şi al meu. 

Buzele lui Kurtz se crispară într-un zâmbet. 

— Întâlneşte-te cu Perlmutter când ai timp şi când crezi 
că te ţine stomacul să-l vezi. Pe lângă multele sale îndatoriri 
şi activităţi şi-a găsit timp în după-amiaza asta să comande 
trei sute de ceasuri mecanice Timexes. Asta se întâmpla 
chiar înainte ca ninsoarea să întrerupă misiunile de survol. 
Pearly e-a dracu' de eficient. Sper doar să depăşească ideea 
că trăieşte într-un film. 

— S-ar putea să-i fi venit ideea în noaptea asta, şefu'. 

— Poate. 

Kurtz medită. Underhill aşteptă. 

— Prietenaşul meu, ar trebui să bem whisky. În noaptea 
asta avem un fel de priveghi irlandez. 

— Chiar aşa? 

— Ăhă. Drăgăstosu' mio phooka o să să-ntoarcă cu copitili 
în degrab'. 

Owen îşi ridică sprâncenele. 

— Da. lar în momentul acela, mantia lui magică de 
invizibilitate îi va fi luată. Atunci va deveni un cal mort ca 
oricare altul, un cal mort în care să dea toţi oamenii cu 
picioarele. În primul rând, politicienii, care se pricep cel 
mai bine la asta. 

— Nu te înţeleg. 

Kurtz se mai uită o dată la ceasul vechi de buzunar, pe 
care-l cumpărase probabil de la un amanet... sau îl furase 


de pe un cadavru. Underhill nu s-ar fi îndoit de nici una 
dintre astea două. 

— E ora şapte. În aproximativ patruzeci de ore, 
preşedintele va ţine un discurs în faţa Adunării Generale 
ONU. Acest discurs va fi ascultat şi văzut de mai mulţi 
oameni ca orice alt discurs din istoria omenirii. Va fi parte 
din cea mai mare poveste din istoria rasei umane... şi va fi 
cea mai mare abureală de când Dumnezeu Atotputernicul a 
creat cosmosul şi a rotit planetele cu vârful degetului Lui. 

— Care-i abureala? 

— E-o poveste frumoasă, Owen. Asemenea celor mai 
bune minciuni, conţine mari bucăţi de adevăr. Preşedintele 
va spune unei lumi fascinate, unei lumi aşteptând fiecare 
cuvânt cu răsuflarea întretăiată, lăudat fie lisus, că o navă 
echipată cu fiinţe de pe o altă planetă s-a prăbuşit în nordul 
statului Maine fie pe şase, fie pe şapte noiembrie a acestui 
an. Ăsta e adevărul. Va spune că n-am fost luaţi complet pe 
nepregătite, dat fiind că noi şi preşedinţii celorlalte ţări 
care alcătuiesc Consiliul de Securitate ONU ştim de cel 
puţin zece ani că extratereştrii ne spionează. larăşi un 
adevăr, doar că unii dintre noi cei din America ştim de 
prietenii noştri din vidul cosmic de prin ultimii ani ai 
deceniului patru. Mai ştim şi că soldaţi sovietici au distrus o 
navă cu omuleţi cenuşii deasupra Siberiei, în 1974... deşi, 
până în ziua de azi, rusnacii nu ştiu că noi ştim. Aceea a fost 
probabil o alarmă falsă, doar o misiune de încercare. Au 
fost multe de-astea. Cenuşiii s-au purtat cu foarte mare 
grijă în primele contacte pe care le-au întreprins, ceea ce 
sugerează clar că-i speriem destul de tare. 

Owen ascultă cu o fascinaţie bolnăvicioasă care spera să 
nu i se citească pe faţă sau la suprafaţa gândurilor, unde 
Kurtz s-ar fi putut să aibă încă acces. 

Din buzunarul interior, Kurtz scoase un pachet stâlcit de 
ţigări Marlboro. Întinse pachetul spre Owen, care refuză 
mai întâi cu o mişcare a capului, apoi luă unul din cele patru 


fire rămase. Kurtz luă şi el unul, apoi le aprinse pe 
amândouă. 

— Amestec adevărul şi abureala la un loc, spuse Kurtz, 
după ce trase o dată vârtos din ţigară şi apoi expiră. S-ar 
putea să nu fie cea mai potrivită cale de-a continua. Să ne 
limităm la abureală, ce zici? 

Owen nu spuse nimic. Fuma rar în ultima vreme şi primul 
fum tras în piept îl ameţi, dar gustul era minunat. 

— Preşedintele va spune că guvernul Statelor Unite a 
introdus în carantină zona în care s-a prăbuşit nava şi 
regiunile înconjurătoare din trei motive. Primul e de ordin 
pur logistic: din pricina locației izolate a regiunii Jefferson şi 
a populaţiei scăzute la număr, se putea introduce zona în 
carantină. Dacă ar fi aterizat omuleţii cenuşii în Brooklyn 
sau chiar în Long Island, carantinarea n-ar fi fost posibilă. 
Al doilea motiv e că nu suntem siguri asupra intenţiilor 
extratereştrilor. Al treilea motiv şi, în cele din urmă, cel mai 
persuasiv, e că extratereştrii sunt purtători ai unei 
substanţe infecțioase pe care personalul medical de la faţa 
locului o numeşte „fungul Ripley". În vreme ce vizitatorii 
extratereştri ne-au asigurat cu patos că nu sunt infecţioşi, 
au adus cu ei o substanţă puternic infecțioasă. Preşedintele 
va mai spune lumii îngrozite că fungii s-ar părea că sunt de 
fapt inteligenţa manipulatoare, iar omuleţii cenuşii doar un 
mediu incubator. Va arăta o imagine a unui omuleţ cenuşiu 
explodând de-a dreptul în fungii Ripley. Pelicula a fost uşor 
modificată pentru a clarifica imaginile, dar e în esenţă 
autentică. 

Minţi, gândi Owen. Pelicula e în întregime un fals, de la 
un capăt la celălalt, un fals la fel de autentic ca porcăria aia 
cu Autopsia unui extraterestru. De ce minţi? Fiindcă poți. 
Răspunsul e chiar atât de simplu, nu-i așa? Fiindcă, pentru 
tine, o minciună iese mai natural decât adevărul. 

— Bine, mint, spuse Kurtz, fără tragere de inimă. - Îi 
aruncă lui Owen o privire ascuţită şi furtivă, înainte să-şi 
coboare ochii din nou la ţigară. - Dar faptele sunt adevărate 


şi se pot proba. Unii dintre ei chiar explodează şi se 
transformă într-un puf de păpădie roşu. Puful e Ripley. Dacă 
inhalezi destul, într-o perioadă pe care nu o putem încă 
prezice - ar putea fi o oră sau două zile - plămânii şi 
creierul ţi se transformă în salată de Ripley. Începi să arăţi 
ca o bucată de oţetar otrăvit umblător. Apoi mori. Nu se va 
spune nimic despre scurta noastră aventură de astazi. 
Potrivit versiunii prezidenţiale, nava, care se pare că a fost 
puternic avariată în timpul prăbuşirii, fie a fost aruncată în 
aer de echipajul ei, fie s-a autodistrus. Toţi omuleţii cenuşii 
au fost omorâţi în explozie. Ripley, după o răspândire slabă, 
moare şi el, fiindcă se pare că nu supravieţuieşte pe vreme 
răcoroasă. Ruşii pot susţine această idee, că tot veni vorba. 
Au murit, de asemenea şi foarte multe animale, infectate şi 
ele. 

— lar populaţia umană din regiunea Jefferson? 

— Preşedintele va spune că în jur de trei sute de oameni 
- aproximativ şaptezeci de localnici şi vreo două sute 
treizeci de vânători - se află în prezent sub supraveghere, 
în vederea depistării fungilor Ripley. Va spune că, în vreme 
ce unii par să fie infestaţi, par, de asemenea, să răspundă 
pozitiv contracarării infecţiei cu antibiotice standard gen 
Ceftin şi Augmentin. 

— Iar acum, să dăm cuvântul sponsorului nostru, spuse 
Owen. 

Kurtz râse, încântat. 

— Cândva mai târziu se va anunţa că Ripley pare puţin 
mai rezistent la antibiotice de cum s-a crezut la început şi 
că au murit câţiva pacienţi. Numele pe care le vom da vor fi 
desigur numele celor care au murit cu adevărat, fie ca 
rezultat al fungilor Ripley, fie datorită nenorocitelor de 
implanturi. Ştii cum numesc oamenii implanturile? 

— Da, nevăstuici de căcat. Va pomeni preşedintele de 
ele? 

— Nici pomeneală. Tipii aflaţi la cârmă sunt de părere că 
nevăstuicile de căcat ar fi puţin cam prea şocante pentru 


John Q. Publici5%. La fel cum ar fi desigur şi detaliile privind 
soluţia pe care am găsit-o noi aici, la magazinul lui Gosselin, 
acest locşor rustic de recreere şi refacere. 

— Soluţia finală, îi poţi spune, vorbi Owen. 

Îşi fumase ţigara până la filtru şi acum o stinse în fundul 
ceştii sale goale de cafea. 

Ochii lui Kurtz se ridicară spre ai lui şi-i întâlniră fără să 
clipească. 

— Da, îi poţi spune aşa. O să ştergem de pe faţa 
pământului aproximativ trei sute cincizeci de oameni - cei 
mai mulţi bărbaţi, măcar atât, dar nu bag mâna în foc că nu 
va include operaţiunea de curăţare şi câteva femei şi câţiva 
copii. Jumătatea plină a paharului, desigur, e că vom apăra 
rasa umană de o epidemie şi, foarte posibil, de o subjugare. 
Nu-i o jumătate a paharului de trecut cu vederea. 

Gândul lui Owen - Sunt sigur că lui Hitler i-ar plăcea 
explicaţia asta - fu de neoprit, dar îl acoperi cât mai bine 
putu şi nu simţi că l-ar fi auzit sau simţit Kurtz. Desigur, era 
imposibil să fii sigur; Kurtz era viclean. 

— Câţi oameni am reţinut? Întrebă Kurtz. 

— Vreo şaptezeci. Şi mai sunt de două ori atâţia pe drum 
încoace dinspre Kineo; vor ajunge în jurul orei nouă, dacă 
nu se înrăutăţeşte şi mai tare vremea. 

Se aştepta o înrăutăţire, dar nu până după miezul nopţii. 

Kurtz dădea din cap. 

— Înî. Plus vreo cincizeci din nord, şaptezeci sau cam aşa 
ceva de la St. Cap's şi celelalte cătune din sud... şi oamenii 
noştri. Să nu-i uităm pe ei. Măştile par să funcţioneze, dar 
am detectat deja patru cazuri de Ripley la controlul 
medical. Băieţii, desigur, nu ştiu. 

— Eşti sigur de asta? 

— Dă-mi voie să reformulez, spuse Kurtz. Judecând după 
comportamentul lor, nu am nici un motiv să cred că băieţii 
ştiu. E bine aşa? 

Owen ridică din umeri. 


— Povestea, continuă Kurtz, va fi că deţinuţii sunt 
transportaţi cu avionul spre un stabiliment medical strict 
secret, un fel de Zona 51, unde vor fi supuşi unor alte 
controale şi, dacă va fi nevoie, unor tratamente 
îndelungate. Nu va mai exista o altă declaraţie oficială cu 
privire la ei - asta dacă totul decurge conform planului - 
dar vor exista de-a lungul următorilor ani zvonuri 
controlate: infecțiile recidivează în pofida celor mai 
competente eforturi medicale... nebunie... mutații fizice 
groteşti, care e mai bine să rămână nedescrise... şi, într-un 
sfârşit, moartea vine ca o eliberare. Departe de-a fi revoltat, 
publicul va fi uşurat. 

— În vreme ce, cu adevărat... 

Voia să-l audă pe Kurtz spunând-o, dar ar fi trebuit să-şi 
dea seama. Nu existau microfoane sau camere de luat 
vederi aici (cu excepţia, poate, a celor dintre urechile lui 
Kurtz), însă precauţia curgea prin sângele şefului său. Îşi 
ridică o mână, îşi transformă degetul mare şi arătătorul 
într-un pistol şi flutură degetul mare de trei ori. Ochii lui 
nu-i slăbiră nici o clipă în tot acest timp pe ai lui Owen. 

Ochi de crocodil, gândi Owen. 

— Pe toţi? Întrebă Owen. Şi pe cei care nu sunt detectaţi 
Ripley-pozitivi, ca şi pe cei care sunt? Unde ajungem astfel? 
Şi la soldaţii care se dovedesc Ripley-negativi? 

— Puştii care sunt în regulă acum vor rămâne în regulă, 
spuse Kurtz. Cei cu urme de Ripley au fost cu toţii neatenţi. 
Unul dintre ei... ei bine, acolo afară este o fetiţă mică, de 
vreo patru ani, drăguță de-ţi vine s-o mănânci. Aproape că 
te aştepţi s-o vezi începând să danseze step pe podeaua 
grajdului şi să cânte „On the Good Ship Lollipop'". 

Kurtz era sigur că fusese comic, iar Owen presupunea că, 
într-un anume fel, chiar fusese, însă Owen însuşi era 
copleşit de un val de oroare intensă. Acolo afară este un 
copil de patru ani, gândi el. Are doar patru ani, ce zici de 
asta? 


— E frumuşică şi e nemaipomenită, spunea Kurtz. Urme 
vizibile de Ripley pe interiorul încheieturii de la mână, îi 
creşte sub breton, în creşte la colţul unui ochi. Locurile 
comune. Oricum, soldatul ăsta i-a oferit un baton de 
ciocolată, ca şi când fetiţa ar fi fost o kosovară lipită 
pământului şi moartă de foame, iar ea l-a sărutat. Dulce ca 
mierea, un adevărat moment Kodak, doar că soldatului îi 
creşte acum o urmă de ruj care nu e ruj pe obraz. - Kurtz 
făcu o grimasă. - Se tăiase uşor la bărbierit, de-abia se 
vedea tăietura, dar numai de atât a fost nevoie. A păţit-o ca 
şi ceilalţi. Regulile nu se schimbă, Owen; neglijenţa te 
omoară. Norocul îţi poate surâde o vreme, dar într-un 
sfârşit tot acolo ajungi. Neglijenţa te omoară. Cei mai mulţi 
dintre oamenii noştri, sunt încântat să pot spune, vor scăpa 
teferi de aici. Ne vom supune tot restul vieţii unor 
programatice controale medicale, ca să nu mai pomenesc 
de ocazionalele controale surpriză, dar priveşte jumătatea 
plină a paharului - îţi vor detecta cancerul la colon mai din 
timp. 

— Civilii care par sănătoşi? Cum rămâne cu ei? 

Kurtz se aplecă înainte, trăind acum clipa lui cea mai 
charismatică, momentele de cea mai zdravănă sănătate 
mentală şi cele mai persuasive. Trebuia să te simţi flatat de 
asta; să fii unul dintre puţinii norocoşi care-l văd pe Kurtz 
fără masca lui de toate zilele („două părţi de Patton, o parte 
de Rasputin, adăugaţi apă, amestecați şi serviţi"). Avusese 
efect asupra lui Owen înainte, dar nu şi acum. Nu Rasputin 
era masca; aceasta era masca. 

Chiar şi aşa, acum - aici era marea şmecherie - Owen nu 
era pe de-a întregul sigur. 

— Owen, Owen, Owen! Foloseşte-ţi creierul - creierul ăla 
bun pe care ţi l-a dat Dumnezeu! Pe ai noştri în putem 
monitoriza fără să trezim suspiciuni sau să deschidem uşa 
unei panici la nivel mondial - va fi şi aşa destulă panică 
după ce proaspăt alesul nostru preşedinte va omori calul 
phooka. Nu am face aşa ceva la trei sute de civili. Şi ce-ar fi 


dacă i-am transporta cu adevărat cu avionul în New Mexico, 
dacă i-am instala în cine ştie ce sătuc-model pentru 
următorii cincizeci sau şaptezeci de ani pe cheltuiala 
contribuabililor? Ce dacă unul sau mai mulţi ar evada? Şi ce 
dacă - şi cred că de asta se tem de fapt tipii inteligenţi - 
după un anumit timp, Ripley suferă mutații? Dacă, în loc să 
moară încet, se transformă în ceva cu mult mai infecțios şi 
cu mult mai invulnerabil la factorii ambientali care-i 
cauzează moartea aici, în Maine? Dacă Ripley are 
inteligenţă, e periculos. Chiar dacă nu are, ce zici dacă le 
foloseşte omuleţilor cenugşii ca un fel de semnal luminos, o 
pancartă rutieră interstelară evidențiind planeta noastră - 
miam-miam, haideţi la masă, tipii ăştia-s tare gustoşi... şi 
sunt destui pentru toţi? 

— Vrei să zici că e mai bine mai devreme decât mai 
târziu? 

Kurtz se lăsă pe spate în scaun şi i se lumină faţa. 

— Asta-i. Ăsta-i miezul dur. 

Ei bine, gândi Owen, o fi el miezul, dar despre duritate 
nu prea am discutat. Îi păzim doar pe ai noştri. Suntem 
nemiloşi dacă trebuie, dar până şi Kurtz ii păzeşte pe 
băiețaşii lui. Civilii, pe de altă parte, sunt doar civili. Dacă 
trebuie să le dai foc, se transformă în cărbuni destul de 
Uşor. 

— Dacă te îndoieşti c-ar exista un Dumnezeu şi că şi-ar 
petrece cel puţin o parte a timpului purtând de grijă 
bunului şi bătrânului Homo sap, poate ar trebui să te uiţi 
puţin la cum s-au potrivit lucrurile, spuse Kurtz. - 
Proiectoarele au apărut primele şi au fost observate - una 
din declaraţii este cea a proprietarului magazinului - 
Reginald Gosselin însuşi. Apoi au sosit omuleţii cenuşii în 
singura parte a anului când se află cu adevărat oameni în 
pădurile astea blestemate şi doi dintre ei au văzut nava 
prăbuşindu-se. 

— Ăla da noroc. 


— Un dat de la Dumnezeu, asta a fost. Nava lor s-a 
prăbuşit, prezenţa lor e certificată, temperatura scăzută îi 
omoară atât pe ei, cât şi mătreaţa galactică pe care au 
adus-o cu ei. 

Numără faptele pe degetele lui lungi, genele albe clipind. 
Dar asta nu-i tot. Practică nişte implanturi şi blestemăţiile 
nu funcţionează - departe de-a întreţine o relaţie 
armonioasă cu gazdele, se canibalizează şi le omoară. 

— Exterminarea animalelor a decurs bine - am distrus în 
jur de o sută de mii de mamifere şi deja s-a încins un grătar 
regesc la graniţa cu comitatul Castle. Primăvara sau vara ar 
fi trebuit să ne facem griji cu privire la insectele care ar fi 
putut purta fungul Ripley în afara zonei, nu şi acum. Nu în 
luna noiembrie. 

— Unele animale trebuie să fi scăpat. 

— Şi animale şi oameni, e posibil. Dar Ripley se extinde 
încet. O să ne descurcăm cu asta, fiindcă am curăţat marea 
majoritate a gazdelor infectate, fiindcă nava a fost distrusă 
şi fiindcă ceea ce ne-au adus mai mult mocneşte decât arde 
învăpăiat. Noi le-am dat un simplu mesaj: fie veniţi cu 
gânduri de pace, fie veniţi cu armele încărcate, dar nu mai 
încercaţi aşa ceva altă dată, fiindcă nu ţine. Nu credem că 
vor mai veni, cel puţin pentru o vreme. S-au jucat de-a 
şoarecele şi pisica jumătate de secol înainte să ajungă aici. 
Singurul nostru regret e că nu am păstrat nava pentru 
cercetătorii ştiinţifici... dar, oricum, s-ar putea să fi fost 
prea infestată de Ripley. Ştii care a fost marea noastră 
temere? Că fie omuleţii cenuşii, fie Ripley ar putea găsi o 
Mary  Lifoidă'fl!, cineva care să-i poarte şi să-i 
răspândească fără ca el/ea însăşi/însuşi să se contamineze. 

— Eşti sigur că nu există o asemenea persoană? 

— Sunt aproape sigur. Dacă există... păi, pentru asta am 
instituit cordonul de soldaţi. Kurtz zâmbi. Ne-am epuizat 
norocul, soldat. Şansele sunt împotriva unei Mary Tifoide, 
omuleţii cenuşii sunt morţi şi toate cazurile de Ripley sunt 
limitate la regiunea Jefferson. Noroc sau Dumnezeu. Alege. 


Kurtz îşi lăsă capul în faţă şi se ciupi de şaua nasului, 
asemenea unui om care suferă de o infecţie a sinusurilor. 
Când îşi ridică din nou capul, ochii îi înotau în lacrimi. 
Lacrimi de crocodil, gândi Owen, dar, de fapt, nu era sigur. 
Şi nu avea deloc acces la mintea lui Kurtz. Fie unda 
telepatică se micşorase prea mult pentru a mai putea citi 
gândurile, fie găsise Kurtz o modalitate de-a închide uşa. 
Totuşi, când vorbi Kurtz, Owen fu aproape sigur că-l aude 
pe adevăratul Kurtz, fiinţa umană şi nu pe crocodilul Tick- 
Tock. 

— Aici se încheie totul pentru mine, Owen. O dată ce 
treaba e gata, voi ieşi la pensie. Va mai fi de lucru aici 
pentru alte patru zile, cred - poate pentru o săptămână, 
dacă furtuna e atât de rea cum se spune - şi va fi ceva 
dezgustător, dar adevăratul coşmar va avea loc mâine 
dimineaţă. O să rezist până la sfârşit, cred, dar după 
aceea... ei bine, sunt bun de pensionare şi o să îi las pe ei să 
aleagă: fie mă menţin în funcţiune, fie mă omoară. Cred că 
mă vor menţine, fiindcă ştiu unde sunt îngropate multe 
cadavre - asta-i o lecţie pe care am învăţat-o de la ]. Edgar 
Hoover - dar aproape că am ajuns să nu-mi mai pese. 
Această misiune nu va fi cea mai urâtă din cele în care am 
fost implicat, în Haiti am terminat opt sute într-o singură 
oră - în 1989 a fost asta şi încă mai visez cu cele întâmplate 
acolo - doar că acum e mai râu. De departe. Fiindcă 
sărmanii ăia săraci cu duhul din grajd şi din padoc şi din 
ţarc... ăia sunt americani. Oameni care conduc Chevvies, îşi 
fac cumpărăturile la Kmart şi nu pierd nici un episod din 
Spitalul de urgenţă. Gândul că voi împuşca americani, că 
voi masacra americani... asta-mi întoarce stomacul pe dos. 
O voi face doar pentru că trebuie făcută ca să poată ajunge 
afacerea asta la un capăt şi pentru că cei mai mulţi dintre ei 
oricum ar muri şi încă într-un fel cu mult mai oribil. 
Capish!82:? 

Owen Underhill nu spuse nimic. Credea că se abţine de la 
orice expresie facială, aşa cum trebuia, dar orice ar fi spus 


ar fi dat în vileag oroarea sa viscerală. Știuse că momentul 
acesta va veni, dar chiar să-l trăiască... 

Cu ochiul minţii văzu soldaţii înaintând spre gard prin 
zăpadă, auzi portavocile chemând deţinuţii din grajd. Nu 
luase niciodată parte la o astfel de misiune, nu fusese în 
Haiti, dar ştia cum trebuia să se desfăşoare. Ştia cum urma 
să se desfăşoare. 

Kurtz îl privea îndeaproape. 

— Nu pot spune că te-am iertat complet pentru 
cascadoria aia prostească pe care ai făcut-o în după-amiaza 
asta, e deja de domeniul trecutului, dar îmi eşti dator, 
bătrâne. N-am nevoie de puteri extrasenzoriale ca să-mi 
dau seama ce crezi despre ce-ţi spun eu şi nu-mi voi răci 
gura spunându-ţi să te maturizezi şi să dai nas cu 
realitatea. Tot ce-ţi spun e că am nevoie de tine. Trebuie să 
mă ajuţi măcar de data asta. 

Ochii înecaţi în lacrimi. Tresărirea slabă, aproape 
imperceptibilă, de la un colţ al buzelor. Era uşor să uiţi că, 
în urmă cu doar zece minute, Kurtz distrusese piciorul unui 
om. 

Owen gândi: Dacă-l] ajut la asta, nu contează dacă apăsa 
sau nu trăgaciul, voi fi la fel de damnat ca oamenii care i-au 
încolonat pe evrei spre duşurile de la Bergen-Belsen. 

— Dacă începem la unsprezece, vom fi gata la 
unsprezece şi jumătate, spuse Kurtz. La prânz, cel mai 
târziu. Apoi lăsăm totul în urmă. 

— Mai puţin visele. 

— Da. Mai puţin visele. O să mă ajuţi, Owen? 

Owen aprobă cu o simplă aplecare a capului. Ajunsese 
până aici şi nu avea de gând să dea acum drumul frânghiei, 
indiferent dacă urma sau nu să fie damnat. În cel mai bun 
caz, ar putea face totul să fie mai blând... atât de blând cât 
poate fi orice masacru. 

Mai târziu va fi uimit de absurditatea letală a acestei idei, 
dar atunci când erai alături de Kurtz, faţă în faţă cu el şi 
când privirea lui ţi-o susţinea pe a ta, gândirea în 


perspectivă era o glumă. Nebunia lui era probabil cu mult 
mai infecțioasă ca Ripley, la urma urmei. 

— Bine. Kurtz se lăsă din nou în şezlong, părând uşurat şi 
stors de forţe. Scoase din nou ţigările, se uită în pachet, 
după care îl întinse: Mai sunt două. Mă ajuţi? 

Owen scutură capul. 

— De data asta, nu, şefu'. 

— Atunci ieşi de-aici. Dacă simţi nevoia, mişcă-ţi fundu' 
pân' la infirmerie şi ia nişte somnifere Sonata. 

— Nu cred că-mi trebuie, spuse Owen. 

Va avea nevoie, desigur - deja simţea nevoia - dar nu voia 
să ia pastilele. Mai bine să stea treaz. 

— Prea bine, atunci. Pleacă. 

Kurtz îl lăsă să ajungă până la uşă. 

— Şi, Owen? 

Owen se întoarse, încheindu-şi fermoarul canadienei. 
Acum auzea vântul de afară. Se înteţea, începea să sufle de- 
a binelea, aşa cum nu o făcuse în timpul relativ nevinovatei 
Alberta Clipper care străbătuse zona în acea dimineaţă. 

— Mulţam, spuse Kurtz. O ultimă lacrimă absurd de mare 
i se scurse din ochiul stâng şi i se prelinse pe obraz. Kurtz 
păru să nu observe. În acel moment, Owen îl iubi şi-l 
compătimi. Asta, în ciuda tuturor lucrurilor, printre care şi 
conştiinţa greşelii pe care o făcea. Mulţumesc, bătrâne. 


7 


Henry stătea în picioare în ninsoarea înteţită, întors cu 
spatele spre direcţia din care sufla vântul şi uitându-se 
peste umăr la Winnebago, aşteptând ca Underhill să iasă. 
Era singur - furtuna îi alungase pe ceilalţi în grajd, unde 
exista un radiator. Zvonurile probabil că începeau deja să se 
dezvolte la căldură, bănuia Henry. Mai bine nişte zvonuri, 
decât adevărul din faţa ochilor lor. 

Se scărpină la picior, îşi dădu seama ce făcea, apoi se uită 
înjur, întorcându-se pe călcâie în câteva cercuri. Nici un 
prizonier; nici un gardian. Chiar şi în ninsoarea înteţită, 


tabăra era la fel de luminată ca în toiul zilei şi el vedea clar 
în toate direcţiile. Pentru acum, cel puţin, era singur. 

Henry se aplecă şi desfăcu tricoul legat acolo unde 
semnalizatorul îi deschisese o rană. Căscă apoi ruptura din 
pantaloni. Bărbaţii care-l luaseră în custodie procedaseră la 
fel în spatele camionului unde mai adunaseră deja alţi cinci 
refugiaţi (în drum spre magazinul lui Gosselin mai 
culeseseră încă trei). Atunci fusese curat. 

Acum nu era. O vână roşie subţire creştea pe mijlocul 
rănii în care sângele se închegase. Dacă n-ar fi ştiut ce 
căuta, ar fi putut-o confunda cu o dâră proaspătă de sânge. 

Birus, gândi el. Ah, futu-i. Noapte bună, dna Calabash, 
oriunde-ai fi. 

O sclipire de lumină pâlpâi în susul câmpului lui vizual. 
Henry se îndreptă de spate şi-l văzu pe Underhill tocmai 
închizând uşa de la Winnebago. Henry legă cămaşa la loc 
peste gaura din pantaloni, după care se apropie de gard. O 
voce îl întrebă în gând ce va face dacă-l va striga pe 
Underhill şi bărbatul îşi va continua doar drumul. Aceeaşi 
voce voia să ştie, de asemenea, dacă intenţiona cu adevărat 
să renunţe la Jonesy. 

Îl privi pe Underhill venind obosit spre el, luminat de 
reflectoarele de veghe, cu capul ferit de ninsoare şi de 
vântul intensificat. 


8 


Uşa se închise. Kurtz rămase uitându-se la ea, fumând şi 
legănându-se încet în şezlong. Cât crezuse Owen din 
vorbăria lui? Owen era inteligent, Owen era un 
supravieţuitor, Owen nu era lipsit de idealism... şi Kurtz era 
de părere că Owen îl crezuse pe de-a întregul, fără ca nimic 
să rămână pe delături. Fiindcă, în cele din urmă, cei mai 
mulţi ajungeau să creadă ceea ce doreau să creadă. Şi John 
Dillinger fusese un supravieţuitor, cel mai şiret dintre 
desperadoşii din anii treizeci, însă tot mersese la Teatrul 
Biograf cu Arma Sage. Spectacolul fusese Melodramă de 


Manhattan şi, când se terminase, agenţii federali îl 
împuşcaseră pe Dillinger pe aleea de lângă teatru 
asemenea unui câine, ceea ce şi era. Anna Sage crezuse şi 
ea ceea ce-şi dorise să creadă, însă tot îi deportaseră curul 
înapoi în Polonia. 

Nimeni nu avea să părăsească Magazinul lui Gosselin 
mâine, cu excepţia cadrelor sale loiale - cei doisprezece 
bărbaţi şi cele două femei care alcătuiau Imperial Valley. 
Owen Underhill nu se va afla printre ei, deşi ar fi putut. 
Până să-i pună Owen pe omuleţii cenuşii pe canalul comun, 
Kurtz fusese sigur că se va afla. Însă lucrurile se 
schimbaseră. Aşa spusese Buddha şi, în privinţa acestui 
lucru cel puţin, bătrânul chinezoi păgân vorbise adevărul. 

— M-ai dezamăgit, bătrâne, spuse Kurtz. Îşi coborâse 
masca pentru a putea fuma şi, când începu să vorbească, 
aceasta săltă pe gâtul lui cenuşiu. M-ai dezamăgit. 

Kurtz îl păsuise pe Owen Underhill când îl dezamăgise 
prima dată. A doua oară însă? 

— Niciodată, spuse Kurtz. Niciodată cât trăiesc. 


CAPITOLUL 14 - MERGÂND SPRE SUD 
1 


DI Cenuşiu cobori cu snowmobile-ul în albia unui pârâu 
mic şi îngheţat. Conduse înspre nord de-a lungul acestuia 
kilometrul rămas până la 1-95. La două-trei sute de metri de 
luminile autovehiculelor armatei (nu erau decât puţine 
acum, înaintând încet prin ninsoarea înteţită), se opri 
pentru destul timp să consulte acea parte a minţii lui Jonesy 
pe care ea - creatura - o putea accesa. Frau munţi de 
dosare care nu aveau loc în micul birou-fortăreaţă a lui 
Jonesy, iar Dl Cenuşiu găsi destul de uşor ceea ce căuta. Nu 
exista un buton de la care să se stingă farul Arctic Cat-ului. 
DI Cenuşiu îl dădu jos pe Jonesy de pe snowmobile, căută o 
piatră, o ridică folosindu-se de mâna dreaptă a lui Jonesy şi 
reduse farul la întuneric. Apoi se urcă înapoi în scaun şi 
porni mai departe. Rezerva de combustibil a Cat-ului era 
aproape epuizată, dar asta nu era o problemă; vehiculul îşi 
îndeplinise menirea. 

Tubul prin care trecea pârâul pe sub autostradă era 
destul de mare să încapă snowmobile-ul, dar nu destul să 
încapă şi cel care-l conducea. DI Cenuşiu se dădu din nou 
jos. Stând alături de snowmobile, îi tură acestuia motorul şi- 
| trimise săltând şi balansându-se în tub. Maşinăria făcu mai 
mult de trei metri înainte să se oprească, dar ajungea atât 
ca să nu fie observat de sus dacă s-ar fi curăţat cerul şi ar fi 
dat cale liberă aparatelor de survol să-şi facă treaba. 

DI Cenugşiu îl făcu pe Jonesy să urce pe acostamentul 
autostrăzii. Se opri cu puţin înainte de balustradă şi se 
culcă pe spate. Acolo era puţin mai protejat de suflarea 
năprasnică a vântului. Urcuşul acesta îi eliberase o ultimă 
şarjă de adrenalină în sânge şi Jonesy îşi simţi răpitorul 
contemplând-o, savurând-o aşa cum el însuşi ar fi savurat 
un cocteil sau o băutură caldă după ce tocmai ar fi vizionat 


un meci de fotbal într-o după-amiază luminoasă de 
octombrie. 

Îşi dădu seama fără a fi surprins deloc că-l ura pe Dl 
Cenuşiu. 

Apoi, Dl Cenuşiu ca entitate - ca lucru care poate fi urât - 
dispăru din nou, fiind înlocuit de norul pe care Jonesy îl 
întâlnise pentru prima dată în cabană, când îi explodase 
creaturii capul. Hoinărea pe afară, aşa cum plecase în 
căutarea lui Emil Stancă. Avusese nevoie de Brodsky fiindcă 
nu găsise în fişierele lui Jonesy informaţii cu privire la 
pornirea snowmobile-ului. Acum avea nevoie de altceva. Un 
mijloc de transport era cea mai logică presupunere. 

Cine rămânea în urmă? Cine rămânea să păzească biroul 
unde se refugiase ultima fărâmă din Jonesy - Jonesy care 
fusese alungat din propriul lui corp asemenea unei scame 
aruncate din buzunar? Norul, desigur; chestia aceea pe 
care o inspirase el. Chestia aceea care ar fi trebuit să-l 
omoare, dar care, din cine ştie ce motiv, nu-l omorâse. 

Norul nu gândea, nu aşa cum gândea Dl Cenuşiu. 
Stăpânul casei (care acum era Dl Cenuşiu, nu dl Jonesy) 
plecase, lăsând totul sub controlul termostatelor: frigiderul, 
aparatul de gătit. Şi, în caz de probleme, mai era şi 
detectorul de fum şi alarma antispargere, care forma 
automat numărul de la poliţie. 

Totuşi, Dl Cenuşiu fiind plecat, el ar putea ieşi din birou. 
Nu ca să-şi recâştige controlul; dacă ar fi încercat asta, 
norul vesperal l-ar denunța şi Dl Cenuşiu s-ar întoarce pe 
dată din expediţia lui de căutare. Jonesy ar fi cu siguranţă 
surprins înainte să se poată întoarce la adăpostul biroul 
Fraţilor Tracker, cel cu afişierul şi cu podelele prăfuite şi cu 
singura fereastră opacizată care dădea spre lumea de 
afară... numai că, în mizeria de pe fereastră, se vedeau 
patru semilune de curăţenie, nu-i aşa? Semilune, acolo 
unde, cândva, îşi lipiseră frunţile patru băieţi, sperând să 
vadă fotografia care era acum prinsă pe afişier: Tina Jean 
Schlossinger ţinându-şi fusta ridicată. 


Nu, redobândirea controlului era cu mult peste puterile 
sale şi ar fi fost spre binele lui să accepte acest fapt, aşa 
crunt cum era. 

Ar putea însă ajunge la fişiere. 

Avea vreun rost să rişte? Ar câştiga ceva? Poate că da, 
dacă ar şti ce doreşte Dl Cenuşiu. Desigur, altceva decât un 
mijloc de transport. Şi că tot veni vorba: unde voia el să 
ajungă? 

Răspunsul fu surprinzător fiindcă fu rostit de vocea lui 
Duddits: O. 'Omu'eu 'iu vea â mea 'ă spe su. 

Domnul Cenuşiu vrea să meargă spre sud. 

Jonesy se depărtă de fereastra murdară care dădea spre 
lumea de afară. Oricum, nu avea acum prea multe de văzut 
acolo; doar zăpadă şi întuneric şi copaci spectrali. 
Ninsoarea de dimineaţă fusese aperitivul; acesta era meniul 
principal. 

Domnul Cenuşiu vrea să meargă spre sud. 

Cât de departe? Şi de ce? Care era scopul principal? 

În privinţa acestora, Duddits nu spuse nimic. 

Jonesy se întoarse şi fu surprins să vadă că harta rutieră 
şi fotografia fetei nu se mai aflau pe afişier. Unde fuseseră 
acestea se aflau acum patru instantanee color cu patru 
băieţi. Fiecare avea acelaşi fundal, Şcoala Generală din 
Derry şi aceeaşi notație dedesubt: ZILE DE ŞCOALĂ, 1978. 
Jonesy însuşi se afla în stânga, cu faţa tăiată în două de un 
rânjet care-i unea urechile şi care-i frânse acum inima. 
Beav era lângă el, rânjetul lui Beav scoțând la iveală dintele 
lipsă din faţă, rezultat al unei căzături la patinaj, care 
fusese înlocuit cu un dinte artificial cam cu un an mai 
târziu... Înainte de liceu, oricum. Pete, cu faţa lui lată, 
măslinie şi cu părul ruşinos de scurt tuns, ca să-i facă pe 
plac tatălui său, care spunea că nu luptase în Coreea ca să- 
şi vadă copiii arătând ca nişte hipioţi. Şi Henry de partea 
cealaltă, Henry cu ochelarii lui groşi care-l făceau pe Jonesy 
să se gândească la Danny Dunn, Detectivul Puşti, vedeta 
poveştilor polițiste pe care le citise el în copilărie. 


Beaver, Pete, Henry. Îi iubise... Cât de nedrept şi de brusc 
se frânsese lunga lor prietenie! Nu, nu era deloc corect... 

Dintr-o dată, fotografia lui Beaver Clarendon învie, 
speriindu-l de moarte. Ochii lui Beav se căscară şi băiatul 
vorbi pe un tot scăzut: 

— Îi era retezat capul, ţi-aminteşti? Se afla în şanţ şi 
ochii-i erau plini de noroi. Ce curvăsărie! Vreau să zic: 
Cristoase-păroase. 

O, Dumnezeule, gândi Jonesy când îşi aminti - singurul 
lucru pe care-l uitase... sau îl reprimase cu privire la acea 
primă excursie de vânătoare la Bivuac. Îl reprimaseră cu 
toţii? Poate că da. Probabil că da. Fiindcă, în anii scurşi de 
atunci discutaseră despre toate lucrurile din copilăria lor, 
îşi împărtăşiseră toate amintirile... mai puţin aceasta. 

Îi era retezat capul... ochii-i erau plini de noroi. 

Ceva li se întâmplase atunci, ceva ce avea de-a face cu 
ceea ce i se întâmpla lui acum. 

De-aş şti doar despre ce e vorba, gândi Jonesy. De-aş şti... 


2 


Andy Janas se pierduse de celelalte trei camioane din 
micuțul convoi - le-o luase înainte fiindcă ei nu erau 
obişnuiţi să conducă pe o asemenea vreme, iar el era. 
Crescuse în nordul statului Minnesota, aşa încât era de-la- 
sine-înţeles că se obişnuise. Se afla singur într-unul din cele 
mai bune vehicule Chevrolet ale armatei, o camionetă cu 
tracţiune integrală modificată; în noaptea aceasta, chiar 
folosea tracţiunea integrală. Taică-său nu crescuse proşti. 

Chiar şi aşa, autostrada era aproape complet liberă; 
trecuseră pe lângă el două pluguri pentru zăpadă ale 
armatei în urmă cu doar o oră (le va ajunge din urmă 
curând, bănuia, iar atunci va încetini viteza şi va merge în 
urma lor asemenea unui băieţel cuminte) şi nu se 
adunaseră mai mult de câţiva centimetri pe şosea de atunci. 
Problema era vântul, care ridica puful albicios şi transforma 
drumul într-o apariţie fantomatică. Îl ghidau, totuşi, 


marcajele reflectorizante. Trucul pe care ceilalţi prostovani 
nu-l ştiau era că trebuie să ţii ochii pe marcajele 
reflectorizante de pe balustrada acostamentului... sau, 
poate, camioanele şi Humvee-urile din convoi aveau farurile 
de pe capotă ridicate prea tare ca să observe cum trebuie 
reflectorizantele. Plus că, atunci când vântul viscolea 
zăpada, până şi reflectorizantele dispăreau; nenorocita de 
lume se albea complet şi trebuia atunci să ridici piciorul de 
pe pedala de acceleraţie până ce se calma din nou vântul şi, 
între timp, trebuia doar să te menţii pe direcţie. Nu avea să 
păţească nimic; dacă se întâmpla totuşi ceva, avea contact 
radio şi, în urma lui, veneau alte pluguri pentru curăţat 
zăpada, cele care păstrau latura dinspre sud a autostrăzii 
deschisă pe tot parcursul dintre Presque Isle şi Millinocket. 

In spatele camionetei lui se aflau două pachete ambalate 
în trei rânduri de folie. Într-unui se gă-seau cadavrele a 
două căprioare ucise de Ripley. În celălalt - pe acesta, Janas 
îl considera repugnant de la moderat la serios - se găsea 
cadavrul unui omuleţ cenuşiu care se transforma încet într- 
un fel de supă roşie-portocalie. Amândouă pachetele erau 
destinate doctorilor de la Baza Blue, care se stabiliseră într- 
un loc numit... 

Janas se uită la parasolarul din partea şoferului. Acolo, 
prins cu o bandă elastică, se afla o bucată de hârtie şi un 
pix. Mâzgălite pe hârtie erau MAG. GOSSELIN, VAR. 16, 
SPRE STÂNGA. 

Va ajunge acolo într-o oră. Poate mai puţin. Doctorii-i vor 
spune cu siguranţă că au toate mostrele animaliere de care 
au nevoie şi cadavrele căprioarelor vor fi arse, dar s-ar 
putea să aibă nevoie de omuleţul cenuşiu, dacă mititelul nu 
s-a transformat deja complet în terci. S-ar putea ca frigul să 
încetinească un pic acest proces, însă asta, de fapt, nu-l 
privea chiar deloc pe Andy Janas. Grija lui era să ajungă la 
destinaţie, după care să aştepte să fie întrebat cu privire la 
partea de nord - cea mai liniştită - a zonei de carantină de 
către cel îndreptăţit să pună întrebări. Cât va aştepta, va 


bea o cafea fierbinte şi va mânca o farfurie mare de omletă. 
Dacă se va afla prin preajmă persoana potrivită, poate că se 
va şi lăuda puţin, ca să aibă cafeaua gust mai bun. Ast-ar fi 
ceva. Să facă puţine valuri, după care să se retragă şi să 

Trage pe dreapta 

Janas se încruntă, îşi scutură capul, se scărpină la ureche 
de parcă l-ar fi muşcat ceva - un ţânţar, poate. Blestematul 
de vânt suflă destul de puternic să-i scuture camioneta. 
Autostrada dispăru, la fel şi marcajele reflectorizante. Se 
văzu din nou prizonierul unui alb complet şi nu se îndoia 
deloc că asta-i speria cât toţi dracii pe ceilalţi băieţi, nu şi 
pe el însă, el era dl Gemenii-Minnesota-Se-Ocupă-de-Iot, 
trebuie doar să ridice piciorul de pe acceleraţie (nu te 
atinge de frâne; când conduci printr-o furtună de zăpadă, 
frâna era cea mai sigură cale pe care o ştia el de-a face 
dintr-o cursă liniştită una nenorocită), condu încet şi 
aşteaptă să 

Trage pe dreapta 

— Hăâ? 

Se uită la radio, dar nu se auzea nimic de-acolo; doar 
electricitate statică şi vorbărie estompată de fundal. 

Trage pe dreapta 

— Au! Strigă Janas şi se prinse de cap, care-l durea dintr- 
o dată groaznic de tare. Camioneta de un verde-oliv devie, 
derapă, apoi îşi recăpătă controlul când mâinile lui prinseră 
de volan. Piciorul încă nu apăsa acceleraţia şi acul 
vitezometrului cobora cu viteză. 

Plugurile pentru deszăpezit croiseră o potecă pe mijlocul 
şoselei cu două benzi. Acum, Janas roti volanul şi intră în 
stratul mai mare de zăpadă din partea dreaptă, roţile 
camionetei ridicând o ceaţă de zăpadă pe care vântul o 
îndepărtă imediat. Marcajele reflectorizante erau foarte 
luminoase, sclipeau în întuneric asemenea ochilor de pisică. 

Trage pe dreapta 

Janas ţipă de durere. De undeva de foarte departe se 
auzi strigând: 


— Bine, bine, aşa fac! Încetează numai! Nu te mai lua de 
mine! 

Cu ochii înlăcrimaţi, văzu o siluetă întunecată crescând în 
dimensiuni de partea cealaltă a balustradei, la nici doi metri 
în faţă. Când farurile luminară în plin forma, observă că era 
vorba de un bărbat îmbrăcat într-o canadiană. 

Andy Janas îşi simţi mâinile străine de el. 1 se păreau a fi 
nişte mănuşi în care se aflau mâinile altcuiva. Era o senzaţie 
ciudată şi total neplăcută. Mâinile rotiră volanul mult spre 
dreapta fără absolut nici un ajutor din partea lui şi 
camioneta se opri pe marginea şoselei în faţa bărbatului 
îmbrăcat în canadiană. 


3 


Acum era momentul, acum când atenţia D-lui Cenuşiu era 
distrasă complet. Jonesy era de părere că, dacă se va gândi 
prea mult la ce voia să facă, îşi va pierde curajul, aşa că nu 
se gândi. Trecu direct la fapte, trăgând zăvorul de la uşa 
biroului cu podul palmei şi smucind de uşă să se deschidă. 

Nu intrase niciodată în depozitul Fraţilor Tracker când 
fusese mic (iar acesta fusese doborât la pământ încă de la 
furtuna cea mare din '85), însă fu destul de sigur că 
niciodată nu arătase aşa cum îl vedea el acum. Dincolo de 
biroul acela întunecos se afla o încăpere atât de mare că 
Jonesy nu-i vedea capătul. Deasupra capului lui se aflau 
nenumărate tuburi cu neon. Sub ele, depozitate în şiruri 
enorme, se aflau milioane de cutii de carton. 

Nu, gândi Jonesy. Nu milioane. Trilioane. 

Da, probabil că trilioane era mai propriu spus. Mii de 
culoare înguste se deschideau printre ele. Jonesy se afla pe 
marginea propriului depozit al eternității, iar gândul de-a 
găsi ceva anume aici era absurd. Dacă s-ar aventura mai 
departe de uşa ascunzătorii sale din birou, s-ar pierde cât ai 
clipi. DI Cenuşiu n-ar trebui să se mai complice cu el; Jonesy 
ar rătăci până ce-ar muri, pierdut într-un copleşitor tărâm 
al cutiilor de carton. 


Nu-i adevărat. Nu m-aş putea rătăci aici mai mult decât 
m-aş putea rătăci în propria mea baie. Nici măcar nu 
trebuie să mă zbat să găsesc ceea ce caut. Acesta e 
depozitul meu. Bun venit în propriul tău cap, băietane. 

Acest concept era atât de cuprinzător, încât îl făcu să se 
simtă slăbit... doar că nu-şi permitea să se simtă slăbit sau 
să ezite acum. Dl Cenuşiu, preferatul invadator al tuturor 
din Marele Tărâm de Dincolo, nu va fi preocupat de şoferul 
camionetei pentru multă vreme. Dacă avea de gând să mute 
unele din fişierele acestea într-un loc sigur, trebuia s-o facă 
chiar acum. Întrebarea era, pe care să le aleagă? 

Duddits, şopti mintea lui. Toată tărăşenia asta are de-a 
face cu Duddits. Știi că e aşa. Ţi-a stat mintea la el mult în 
ultima vreme. Și ceilalţi s-au gândit la el. Duddits e cel care 
te-a ţinut pe tine şi pe Henry şi pe Pete şi pe Beaver 
împreună - aţi ştiut întotdeauna asta, dar acum tu mai ştii 
ceva. Nu-i aşa? 

Da. Ştia că accidentul din martie avusese loc pentru că el 
crezuse că-l vede pe Duddits fiind încă o dată luat în 
batjocură de Richie Grenadeau şi de prietenii lui. Doar că 
„batjocură" era un cuvânt absurd de nepotrivit pentru ceea 
ce se întâmplase în spatele depozitului Fraţilor Tracker în 
acea zi, nu-i aşa? Tortură era cuvântul potrivit. Când văzuse 
tortura aceea pusă din nou în scenă, se năpustise în stradă 
fără să se asigure şi... 

Îi era retezat capul, spuse Beaver pe neaşteptate din 
difuzoarele montate pe tavanul depozitului, cu o voce atât 
de puternică şi de pripită, încât îl făcu pe Jonesy să-şi 
aplece capul. Se afla în şanţ şi ochii-i erau plini de noroi. 
Mai devreme sau mai târziu, fiecare criminal plăteşte 
prețul faptei sale. Ce curvăsărie! 

Capul lui Richie. Capul lui Richie Grenadeau. Iar Jonesy 
nu avea timp pentru aşa ceva. Comitea o infracţiune în 
propria lui minte chiar acum şi ar face mai bine să se mişte 
mai repede. 


Când se uitase pentru prima dată la această enormă 
încăpere de depozitare, toate cutiile fuseseră curate şi fără 
nici un semn pe ele. Acum observă că cele din capătul 
rândului cel mai aproape de el erau marcate cu un creion 
chimic: duddits. Era chiar atât de surprinzător? De fortuit? 
Chiar deloc. La urma urmei, erau toate amintirile lui, 
împăturite cu grijă şi depozitate în fiecare din trilionul acela 
de cutii, iar când venea vorba de amintiri, o minte 
sănătoasă putea să le acceseze cu uşurinţă cam pe toate. 

Am nevoie de ceva cu care să le car, gândi Jonesy şi, când 
se uită în jur, nu fu deloc surprins să vadă un cărucior 
manual de culoare roşu-aprins. Locul acesta era magic, un 
loc pe care-l poţi modifica pe măsură ce-ţi vin ideile şi cel 
mai grozav lucru în privinţa asta, credea Jonesy, era că 
fiecare om avea unul la fel. 

Mişcându-se cu viteză, depozită câteva dintre cutiile 
etichetate duddits pe cărucior şi le duse în pas alert în 
biroul Fraţilor Tracker. Le aruncă acolo pe podea, 
basculând căruciorul. O muncă dezordonată, dar se putea 
ocupa de Controlul Tehnic de Calitate mai târziu. 

leşi din nou în fugă, încercând să-l simtă pe Dl Cenuşiu, 
dar Dl Cenuşiu se afla încă împreună cu şoferul 
camionetei... Janas, aşa-l chema. Mai era norul, dar acesta 
nu-l simţea. Era la fel de prostovan ca şi... ei bine, era 
prostovan ca nişte fungi. 

Jonesy termină de transportat şi celelalte cutii duddits, 
apoi observă că şi următoarea stivă primise etichete scrise 
în creion chimic. Pe cutiile acestea scria derry şi erau prea 
multe ca să le ia pe toate. Întrebarea era dacă avea sau nu 
nevoie de vreuna dintre ele. 

Medită la aceasta în vreme ce împinse al doilea transport 
de cutii-amintiri în birou. Sigur că se aflau lângă cutiile 
despre Duddits cele despre Derry; memoria era şi procesul 
şi arta asocierii. Întrebarea dacă amintirile legate de Derry 


aveau vreo importanţă rămânea. De unde să ştie răspunsul 
la asta dacă nu ştia nici măcar ce-şi dorea Dl Cenuşiu? 

Numai că ştia. 

Domnul Cenuşiu vrea să meargă spre sud. 

Derry se afla în sud. 

Jonesy porni din nou cu pas vioi spre depozitul memoriei 
sale, împingând căruciorul înaintea lui. Va lua atât de multe 
cutii derry câte va putea duce şi spera să fie cele potrivite. 
Spera şi să-l poată simţi din timp pe Dl Cenuşiu când se va 
întoarce. Fiindcă, dacă va fi prins aici afară, va fi stropşit 
asemenea unei muşte. 


4 


Janas se uită îngrozit cum mâna sa dreaptă se întinse şi 
deschise uşa din partea şoferului a camionetei sale, lăsând 
frigul, zăpada şi vântul neînduplecat să intre înăuntru. 

— Nu mă mai face să sufăr, domnule, te rog n-o mai face, 
poţi urca dacă vrei să te duc undeva, dar nu mă mai face să 
sufăr, capul meu... 

Ceva trecu dintr-o dată cu viteză prin mintea lui Andy 
Janas. Era un fel de vârtej cu ochi. Îl simţi aruncând o 
privire iscoditoare asupra ordinelor lui, asupra aşteptatei 
sale sosiri la Baza Blue... şi asupra lucrurilor pe care le ştia 
despre Derry, care erau inexistente. Ordinele pe care le 
primise îl făcuseră să treacă prin Bangor; nu fusese în 
Derry niciodată în viaţă. 

Simţi vârtejul retrăgându-se şi trăi un moment de 
uşurare delirantă - Nu am ce-i trebuie, mă va lăsa în pace - 
apoi înţelese că fiinţa din mintea lui nu avea nici o intenţie 
să-l lase în pace. Avea nevoie de camionetă, pentru început. 
Trebuia, în continuare, să-l reducă la tăcere. 

Janas opuse o scurtă, dar energică rezistenţă. Această 
neaşteptată reacţie îi oferi lui Jonesy timp să ia cel puţin un 
morman de cutii marcate derry. Apoi, Dl Cenuşiu reluă din 
nou locul la cârma comenzilor corpului lui Janas. 


Janas îşi văzu mâna ţâşnind în sus către parasolarul din 
partea şoferului. Prinse pixul şi-l luă de acolo, rupând banda 
elastică. 

Nu! Strigă Janas, dar era prea târziu. Văzu o strălucire 
fulgerătoare când mâna care ţinea pixul asemenea unui 
pumnal îi înfipse pixul în ochiul holbat. Se auzi un pocnet, 
iar el începu să se mişte înainte şi înapoi în spatele 
volanului, asemenea unei marionete prost manevrate, 
pumnul lui înfigând din ce în ce mai adânc pixul, până la 
însemnul de la jumătatea lui, apoi până la însemnul de trei 
sferturi, globul lui ocular spart scurgându-se acum pe obraz 
asemenea unei lacrimi oribile. Vârful atinse ceva ce părea a 
fi un cartilagiu subţire, se blocă pentru o clipă, apoi 
pătrunse în carnea creierului său. 

Bastardule, gândi el, ce eşti, bas... 

Avu loc o ultimă străfulgerare sclipitoare de lumină în 
interiorul minţii lui, apoi totul se întunecă. Janas căzu în 
faţă peste volan. Claxonul camionetei începu să ţipe. 


5 


DI Cenuşiu nu aflase multe de la Janas - în cea mai mare 
parte, datorită acelei neaşteptate lupte pentru control din 
final - însă un lucru pe care îl aflase limpede era că Janas 
nu era singur. Coloana de transportoare din care făcuse şi 
el parte fusese dispersată din pricina furtunii, încă mergeau 
cu toţii spre acelaşi loc, pe care Janas îl numise în minte 
atât cu numele de Baza Blue, cât şi cu Magazinul lui 
Gosselin. Acolo era un om de care Janas se temea, cel aflat 
la conducere, însă D-lui Cenuşiu nu-i păsa deloc de Kurtz 
cel Înfricoşător/şefu'/Abe cel Nebun. Şi nici nu trebuia să-i 
pese, din moment ce nu avea nici cea mai mică intenţie să 
se apropie de magazinul lui Gosselin. Locul acesta era 
diferit, iar această specie, deşi sensibilă doar pe sfert, 
alcătuită în mare parte din emoţii, era diferită şi ea. Lupta. 
DI Cenugşiu nu avea habar de ce, dar asta era situaţia. 


Mai bine să termine treaba repede. Şi, în acest scop, 
tocmai descoperise un excelent sistem de livrare. 

Folosindu-se de mâinile lui Jonesy, DI Cenuşiu îl trase pe 
Janas din spatele volanului şi-l duse lângă acostament. 
Aruncă trupul neînsufleţit peste balustradă, nederanjându- 
se să se uite cum se rostogoleşte în râpă până la matca 
îngheţată a pârâului. Se întoarse la camionetă, se uită fix la 
cele două mormane împachetate în plastic din spate şi dădu 
din cap. Cadavrele animalelor erau inutile. Celălalt, însă... 
acela-i va fi de folos. Era bogat în ce-i trebuia lui. 

Se uită subit în sus, ochii lui Jonesy lărgindu-se în 
ninsoarea viscolită. Proprietarul acestui corp ieşise din 
adăpost. Era vulnerabil. Bine, fiindcă acea conştiinţă 
începuse să-l enerveze, era doar o bombăneală continuă 
(uneori ridicându-se până la un guiţat panicat) pe nivelul 
inferior al procesului său intelectual. 

DI Cenuşiu rămase pe loc încă o clipă, încercând să-şi 
golească mintea, dorindu-şi ca Jonesy să nu aibă nici cel mai 
mic avertisment... apoi se năpusti. 

Nu ştia la ce se aşteptase, însă nu se aşteptase la asta. 

Nu la această lumină albă orbitoare. 


6 


Jonesy aproape că fu prins afară. Ar fi fost prin afară, 
dacă n-ar fi existat tuburile cu neon cu care-şi luminase 
depozitul mental. Poate că locul acesta nu exista cu 
adevărat, dar pentru el era cât se poate de real, iar asta-l 
făcu destul de real şi pentru Dl Cenuşiu atunci când Dl 
Cenugşiu sosi. 

Jonesy, care împingea căruciorul plin cu cutii marcate 
derry, îl văzu pe Dl Cenuşiu apărând ca prin magie la 
capătul unui coridor dintre stivele de cutii. Era rudimentul 
de umanoid care stătuse în spatele lui la Bivuac, fiinţa pe 
care o vizitase în spital. Ochii aceia negri şi fazi erau în 
sfârşit vii, înfometați. Se furişase, îl prinsese în afara 
refugiului său din birou şi voia să-l prindă. 


Atunci, însă, umflătura lui de cap dădu înapoi şi, înainte 
ca mâna lui cu trei degete să i se ducă protector la ochi (nu 
avea pleoape, nici măcar gene), Jonesy văzu o expresie pe 
crochiul cenuşiu al feţei sale care trebuie să fi fost 
dezorientare. Poate chiar durere. Fusese acolo afară, în 
întunericul înzăpezit, ocupat să scape de cadavrul şoferului. 
Intrase aici nepregătit pentru strălucirea aceasta de 
supermagazin. Mai văzu şi altceva:  invadatorul 
împrumutase expresia surprinsă de la gazdă. Preţ de o 
clipă, Dl Cenugşiu fu o caricatură oribilă a lui Jonesy însuşi. 

Momentul de derută al creaturii îi oferi lui Jonesy exact 
atâta timp cât avea nevoie. Împingând căruciorul înaintea 
lui aproape fără să-şi dea seama ce face şi simțindu-se ca o 
prinţesă captivă dintr-un basm tembel, fugi în birou. Îl simţi 
mai mult decât îl văzu pe Dl Cenuşiu întinzând spre el 
mâinile lui cu trei degete (pielea cenuşie avea un aspect 
nesănătos, asemenea unei bucăţi vechi de carne negătită) şi 
trânti uşa biroului înainte ca acestea să-l ajungă. Se lovi cu 
şoldul rănit de cărucior când se întoarse - accepta faptul că 
se află în interiorul minţii sale, însă chiar şi aşa, tot ce se 
întâmpla era în întregime real - şi reuşi să tragă zăvorul 
înainte ca Dl Cenuşiu să răsucească clanţa şi să forţeze 
intrarea. Jonesy apăsă butonul de siguranţă din mijlocul 
clanţei, pentru a fi mai liniştit. Fusese acolo butonul acesta 
şi înainte sau îl adăugase el? Nu-şi amintea. 

Jonesy păşi înapoi, transpirând şi, de data aceasta, se lovi 
cu fundul de mânerul căruciorului. În faţa sa, clanţa se roti 
stânga-dreapta, stânga-dreapta. Dl Cenuşiu era acolo afară, 
stăpân pe restul minţii sale - şi la fel şi pe corpul său - însă 
nu putea intra înăuntru la el. Nu putea forţa uşa, nu avea 
forţa necesară de-a o sparge, nu avea înţelepciunea 
necesară de-a folosi un şperaclu. 

De ce? Cum de era posibil? 

— Duddits, şopti el. Nu joci, nu câştigi. 

Clanţa tremură. 


— Lasă-mă să intru! Mârâi Dl Cenugşiu şi lui Jonesy nu i se 
păru vocea unui emisar dintr-o altă galaxie, ci vocea oricui i 
s-a refuzat lucrul pe care şi-l dorea şi care acum e supărat. 
Să fie asta pentru că interpreta comportamentul D-lui 
Cenuşiu cu ajutorul termenilor pe care el, Jonesy, îi 
înţelegea? Umaniza extraterestrul? Îl traducea? 

— Lasă-mă... să... INTRU! 

Jonesy răspunse fără să se gândească prea mult: 

— Pe slăninuţa mea că nu-ţi deschid. 

Şi se gândi: La care, tu răspunzi: „Atunci o să suflu... şi-o 
să SUFLU... şi-o să-ţi DĂRÂM casa!" 

Însă Dl Cenuşiu nu făcu decât să scuture clanţa mai tare 
ca înainte. Nu era obişnuit să i se opună astfel (sau în 
oricare alt fel, bănuia Jonesy) rezistenţă şi era foarte 
supărat. Opoziția scurtă manifestată de Janas îl uluise, dar 
acum avea de-a face cu o rezistenţă de o cu totul altă 
factură. 

— Unde eşti? Strigă Dl Cenugşiu furios. Cum poţi sta acolo 
înăuntru? Haide afară! 

Jonesy nu răspunse, stătu doar în picioare în mijlocul 
cutiilor răsturnate, ascultând. Era aproape sigur că Dl 
Cenuşiu nu putea intra, însă era mai bine să nu-l provoace. 

Şi, după încă o repriză de scuturat de clanţă, îl simţi pe 
DI Cenuşiu îndepărtându-se. 

Jonesy se duse la fereastră, păşind în drum peste cutiile 
răsturnate marcate duddits şi derry şi se uită afară în 
noaptea albă de nea. 


7 


DI Cenuşiu urcă iarăşi trupul lui Jonesy în spatele 
volanului camionetei, trânti portiera şi apăsă acceleraţia. 
Camioneta ţâşni înainte, după care pierdu aderenţa. Toate 
cele patru roţi derapară şi camioneta alunecă în balustrada 
protectoare cu un scârţâit puternic. 

— Futu-il ţipă DI Cenuşiu, accesând dosarul înjurăturilor 
lui Jonesy aproape fără să-şi dea seama. Cristoase-păroase! 


Pupă-mi aşezătoarea! Puţă-n rață! Muşcă-mi scrotu'! 

Apoi se opri şi accesă fişierul abilităţilor de şofer al lui 
Jonesy. Jonesy deţinea câteva informaţii cu privire la 
condusul pe o asemenea vreme, dar nici nu se comparau cu 
cele pe care le deținuse Janas. Janas nu mai era, însă, toate 
fişierele lui se şterseseră. Trebuia să se mulţumească cu ce 
ştia Jonesy. Important era să iasă din ceea la ce Janas se 
gândea cu numele de „Zona K". În afara Zonei K nu mai era 
nici un pericol. Janas fusese convins de acest lucru. 

Piciorul lui Jonesy apăsă din nou pedala de acceleraţie, 
de data aceasta cu mai multă blândeţe. Camioneta se puse 
în mişcare. Mâinile lui Jonesy redresară Chevrolet-ul înapoi 
pe drumul inform trasat de pluguri. 

Sub bord, radioul prinse viaţă. 

— Tubby Unu, aici Tubby Patru. Am observat un motor 
ieşit de pe traseu şi răsturnat pe linia mediană. 
Recepţionezi? 

DI Cenuşiu consultă fişierele. Cunoştinţele lui Jonesy 
despre tipicul comunicaţiilor militare erau schematice, 
prinse din zbor în cea mai mare parte din cărţi şi din ceva 
numit filme, însă s-ar putea să-i ajungă. Luă microfonul, 
căută butonul pe care Jonesy credea că se află pe o parte a 
aparatului, îl găsi, îl apăsă. 

— Recepţionat, spuse. 

Îşi va da seama Tubby Patru că Tubby Unu nu mai era 
Andy Janas? Judecând după fişierele lui Jonesy, Dl Cenuşiu 
se îndoia. 

— Câţiva dintre noi mergem acolo, să vedem da-că-l 
putem repune pe şosea. Are blestemăţia de haleală, mă 
recepţionezi? 

Dl Cenuşiu apăsă butonul. 

— Are blestemâăţia de haleală, recepționat. 

O pauză mai lungă, destul de lungă să se întrebe dacă nu 
spusese ceva greşit, dacă nu căzuse într-un fel de capcană, 
apoi radioul spuse: 


— Va trebui să aşteptăm celelalte pluguri, cred. Poate-ar 
trebui ca tu să-ţi continui drumul, încheiat. 

Tubby Patru părea scârbit. Fişierele lui Jonesy sugerau 
ideea că această reacţie s-ar explica prin faptul că Janas, 
datorită îndemânării lui deosebite la condus, avansase prea 
mult ca să-i mai poată ajuta. Acestea erau numai veşti bune. 
Oricum şi-ar fi continuat drumul, însă era bine că avea 
autorizaţia oficială a lui Tubby Patru, dacă aşa ceva fusese. 

Verifică fişierele lui Jonesy (pe care le vedea acum aşa 
cum le vedea chiar Jonesy - cutii într-o încăpere vastă) şi 
spuse: 

— Recepţionat. Tubby Unu, încheiat. 

După care, ca şi când tocmai îşi amintise: 

— Vă urez o noapte frumoasă. 

Chestia aceea albă era oribilă. Perfidă. Cu toate astea, Dl 
Cenuşiu riscă să conducă puţin mai repede. Atâta vreme cât 
se afla în zona controlată de forţele armate ale lui Kurtz cel 
înfricoşător, s-ar putea să fie încă vulnerabil. O dată ieşit din 
pânză, însă, îşi va putea duce treaba la îndeplinire foarte 
repede. 

Ce-i trebuia lui avea legătură cu un loc numit Derry şi, 
când Dl Cenuşiu intră din nou în imensul depozit, descoperi 
un lucru uimitor: gazda lui îndărătnică fie ştiuse acest 
lucru, fie îl simţise, fiindcă fişierele legate de Derry le 
mutase Jonesy atunci când Dl Cenuşiu se întorsese şi 
aproape-l prinsese. 

Dl Cenuşiu căută subit anxios printre cutiile rămase, apoi 
se relaxa. 

Ce-i trebuia se afla încă acolo. 

Zăcând pe-o parte, lângă o cutie care conţinea cele mai 
importante informaţii, se afla o altă cutie, una foarte mică şi 


foarte prăfuită. Cuvântul duddits era scris pe o latură, în 
creion negru. Dacă mai erau şi alte cutii-Duddits, atunci 


acestea fuseseră mutate. Numai aceasta fusese trecută cu 
vederea. 


Mai mult din curiozitate decât din altceva (împrumutase 
şi curiozitatea din depozitul de emoţii al lui Jonesy), Dl 
Cenuşiu o deschise. Înăuntru se afla un recipient de un 
galben-intens, făcut din plastic. Siluete bizare se zbenguiau 
pe el, siluete pe care fişierele lui Jonesy le numeau atât cu 
numele de desene animate, cât şi cu Scooby-Doos. Pe o 
parte se afla un abţibild pe care scria: APARŢIN LUI 
DOUGLAS CAVELL, MAPLE LANENR. 19, DERRY, MAINE. 
DACĂ BĂIATUL CĂRUIA ÎI APARŢIN S-A PIERDUT, SUNAŢI 
LA 

Acestea erau urmate de nişte numere prea şterse ca să 
poată fi citite, probabil un sistem codat de comunicare pe 
care Jonesy nu şi-l mai amintea. Dl Cenuşiu aruncă în lături 
recipientul de plastic galben, menit probabil păstrării 
mâncării. Poate că nu avea nici o însemnătate... deşi, dacă 
aşa stăteau lucrurile, de ce-şi riscase Jonesy viaţa ca să 
ducă celelalte cutii-DUDDITS (precum şi câteva dintre cele 
însemnate derry) într-un loc sigur? 

DUDDITS = PRIETEN DIN COPILĂRIE. Dl Cenuşiu ştia 
asta de la prima întâlnire cu Jonesy în „spital"... şi, dacă ar 
fi ştiut cât de sâcâitor urma acesta să devină, ar fi şters 
chiar atunci conştiinţa gazdei sale. Nici cuvântul copilărie 
şi nici prieten nu aveau vreo însemnătate pentru Dl 
Cenuşiu, însă înţelegea ce însemnau. Ce nu înţelegea era în 
ce fel putea prietenul din copilărie al lui Jonesy să aibă de-a 
face cu ce se petrecea în noaptea aceasta. 

Îi trecu prin minte o eventualitate: gazda lui înnebunise. 
Faptul că fusese gonit din propriul corp îi răpise minţile şi 
luase pur şi simplu cutiile cele mai apropiate de uşa 
uimitoarei sale fortărețe, investindu-le în nebunia lui cu o 
importanţă pe care, de fapt, nu o aveau. 

— Jonesy, spuse Dl Cenugşiu, rostind numele cu corzile 
vocale ale lui Jonesy. Creaturile acestea erau nişte genii ale 
mecanicii (desigur, aşa şi trebuiau să fie, pentru a putea 
supravieţui într-o lume atât de friguroasă), însă procesele 


lor mentale erau ciudate şi schiloade: cogitări ruginite 
scufundate în bazine corosive de emoţii. Nu aveau nici o 
abilitate  telepatică;  telepatia pasageră pe care o 
experimentau acum graţie birusului şi a kim-urilor 
(„proiectoare", aşa cum le numeau ei) îi uimeau şi-i speriau. 
D-lui Cenuşiu îi venea greu să creadă că nu-şi distruseseră 
încă propria specie. Creaturile neputând să articuleze 
gânduri adevărate erau maniace - iar acest fapt era cu 
siguranţă dincolo de orice contestare. 

Între timp, nu primi nici un răspuns de la creatura din 
acea cameră ciudată, inexpugnabilă. 

— Jonesy. 

Nimic. Însă Jonesy îl asculta. Dl Cenuşiu era sigur de 
asta. 

— Nu e nevoie să suferi aşa, Jonesy. Acceptă-ne drept 
ceea ce suntem - nu invadatori, ci supraviețuitori. Amici. 

Dl Cenuşiu scrută nenumăratele cutii. Pentru o creatură 
care nu gândeşte prea mult, Jonesy deţinea o suprafaţă de 
depozitare enormă. Întrebare pentru o altă zi: la ce le 
trebuia unor creaturi cu gândirea atât de limitată un loc de 
refugiu atât de mare? Avea ceva de-a face cu masca lor 
emotivă ultrapigmentată? Emoţiile erau supărătoare. Găsea 
că emoţiile lui Jonesy erau foarte supărătoare. Erau 
întotdeauna de găsit. Întotdeauna erau la datorie. Şi erau 
atât de multe. 

— Război... foamete... exterminare etnică... omoruri în 
numele păcii... masacrul păgânilor în numele lui lisus... 
homosexuali omorâţi în bătaie... gândaci în sticle, sticle 
care stau pe rachete aţintite spre fiecare mare oraş din 
lume... haide, Jonesy, gândindu-ne la antraxul de tip patru, 
ce mai înseamnă puţin birus între prieteni? Cristoase- 
păroase, oricum veţi muri cu toţii peste cincizeci de ani! Vi 
se întâmplă un lucru bun). Relaxaţi-vă şi bucuraţi-vă! 

— L-ai făcut pe tipul ăla să-şi bage pixul în ochi. 

Ţâfnos, dar mai bine aşa decât nimic. Vântul suflă o 
rafală, camioneta derapă şi Dl Cenugşiu o redresă folosindu- 


se de priceperea lui Jonesy. Vizibilitatea era aproape nulă; 
scăzuse viteza la treizeci de kilometri pe oră şi ar face mai 
bine să oprească pe dreapta pentru o vreme, o dată ieşit 
din pânza lui Kurtz. Între timp, va pălăvrăgi cu gazda lui. Dl 
Cenuşiu se îndoia că-l va convinge pe Jonesy să iasă din 
cameră, dar pălăvrăgind trecea măcar vremea. 

— Trebuia s-o fac, amice. Aveam nevoie de maşină. Eu 
sunt ultimul rămas. 

— lar tu nu pierzi niciodată. 

— Corect, fu Dl Cenuşiu de acord. 

— Însă n-ai fost niciodată într-o situaţie ca asta, nu-i aşa? 
N-ai mai întâlnit încă pe cineva la care să nu poţi ajunge. 

Îl lua cumva Jonesy peste picior? Dl Cenuşiu simţi o undă 
de mânie. Apoi Jonesy spuse ceva ce Dl Cenuşiu deja 
gândise: 

— Poate că ar fi trebuit să mă omori în spital. Sau acela n- 
a fost decât un vis? 

Dl Cenuşiu, nesigur pe semnificaţia cuvântului vis, nu se 
deranjă să răspundă. Să aibă acest rebel baricadat în ceea 
ce trebuia deja să fie mintea D-lui Cenuşiu şi doar a lui era 
incredibil de supărător. Pentru început, nu-i plăcea să i se 
spună „Dl Cenuşiu" - nu concorda cu imaginea de sine sau 
cu imaginea speciei-inteligenţă din care făcea el parte; nu-i 
plăcea să se gândească la el ca la un „el“, fiindcă el avea 
ambele sexe şi nici unul. Chiar şi-aşa, acum era prizonierul 
acestor concepte şi aşa va rămâne atâta vreme cât miezul 
dur al lui Jonesy rămânea neabsorbit. Un gând îngrozitor îi 
trecu D-lui Cenuşiu prin minte: ce se întâmpla în cazul în 
care conceptele lui nu aveau nici o semnificaţie? 

Ura să fie în această poziţie. 

— Cine-i Duddits, Jonesy? 

Nici un răspuns. 

— Cine-i Richie? De ce era un rahat? De ce l-aţi omorât? 

— Nu l-am omorât! 

Îi tremură puţin vocea mentală. Ah, pasărea asta-i 
scăpase din gură. Şi iată un lucru interesant: Dl Cenuşiu 


vorbise la singular, iar el îi luase vorbele la plural:s::. 

— Dar l-ai omorât. Sau aşa crezi tu. 

— E-o minciună. 

— Ce naiv din partea ta să spui asta. Am acces la 
amintirile tale, sunt chiar aici într-una din cutiile tale. În 
cutie e zăpadă. Zăpadă şi un mocasin. Din piele de 
căprioară maro. leşi şi uită-te. 

Pentru o clipă electrică chiar crezu că Jonesy va da curs 
invitaţiei. Dacă avea să facă asta, Dl Cenuşiu îl va trage de- 
ndată înapoi la spital. Jonesy aproape că se văzu la televizor 
murind. Un final fericit pentru un film pe care-l urmăriseră 
împreună. Apoi, adio, D-le Cenuşiu. Va rămâne doar ceea ce 
el numea „norul". 

DI Cenuşiu se uită exaltat la clanţă, îndemnând-o să se 
răsucească. Nu se răsuci. 

— Haide-afară. 

Nimic. 

— L-ai omorât pe Richie, laşule! Tu şi cu prietenii tăi. 
Tu... l-ai visatpână la moarte. 

Şi, deşi Dl Cenuşiu nu ştia ce sunt acelea vise, ştia că 
avea acum dreptate. Sau că Jonesy credea că acesta era 
adevărul. 

Nimic. 

— Hai afară! Hai afară şi... Căută printre amintirile lui 
Jonesy. Multe dintre ele se aflau în cutii marcate cu filme, 
iar Dl Cenuşiu culese de acolo ceva ce i se păru a fi o replică 
destul de percutantă:... şi luptă ca un bărbat. 

Nimic. 

Bastardule, gândi Dl Cenuşiu, aruncând din nou o piatră 
în bazinul de emoţii al gazdei sale. Fiu de cățea. Nemernic 
încăpățânat. Pupă-mi aşezătoarea, nemernic încăpățânat. 

În zilele când Jonesy era Jonesy, îşi exprima des mânia 
dând cu pumnul în ceva. DI Cenuşiu făcu asta acum, lovind 
cu pumnul lui Jonesy în mijlocul volanului destul de tare să 
activeze claxonul. 


— Spune-mi! Nu despre Richie, nu despre Dud-dits, ci 
despre tine! Ceva te face diferit. Vreau să ştiu ce e acest 
lucru. 

Nici un răspuns. 

— E ascuns în mânecă - aşa e? 

Nu răspunse nici acum, însă Dl Cenuşiu îl auzi pe Jonesy 
mişcându-şi picioarele în spatele uşii. Şi, poate, inspirând 
pe furiş. Dl Cenuşiu zâmbi cu buzele lui Jonesy. 

— Vorbeşte-mi, Jonesy - să jucăm cărţi, ne va trece timpul 
mai uşor. Cine a fost Richie, în afară de Numărul 19? De ce 
erai nervos pe el? Fiindcă era un Tiger'S*? Un Tiger din 
Derry? Cum stăteau lucrurile? Cine-i Duddits? 

Nimic. 

Camioneta avansa mai încet ca niciodată prin furtuna de 
zăpadă, farurile fiind aproape inutile împotriva peretelui 
învolburat de zăpadă. Vocea D-lui Cenuşiu era slabă, 
perfidă. 

— Ţi-a scăpat una dintre cutiile-Duddits, amice, ştii asta? 
În cutie e-o altă cutie, se pare - e galbenă. Sunt nişte 
Schooby-Dooci pe ea. Ce sunt Scooby-Doocii? Nu sunt 
oameni adevăraţi, nu-i aşa? Sunt filme? Sunt programe de 
televiziune? Vrei cutia? Hai afară, Jonesy. leşi şi-ţi dau cutia. 

DI Cenuşiu ridică piciorul de pe acceleraţie şi permise 
camionetei să acosteze încet pe partea stângă a şoselei, în 
zăpada înaltă. Ceva se petrecea acolo, iar el voia să-şi 
canalizeze întreaga atenţie asupra acestui fapt. Nu reuşise 
să-l scoată pe Jonesy cu forţa din bastionul lui... dar o 
bătălie sau un război nu se câştigă doar prin forţă. 

Camioneta rămase la relanti lângă acostament în mijlocul 
a ceea ce era acum un viscol în toată puterea cuvântului. Dl 
Cenuşiu îşi închise ochii. Îndată fu în depozitul puternic 
luminat al amintirilor lui Jonesy. În spatele lui, sub tuburile 
cu neon, se aflau kilometri întregi de cutii stivuite. In faţa 
lui se afla uşa închisă, scorojită şi murdară şi, din cine ştie 
ce motiv, foarte, foarte rezistentă. Dl Cenuşiu îşi aşeză 


mâinile sale cu trei degete pe ea şi începu să vorbească pe 
un ton scăzut, care era în acelaşi timp intim şi expeditiv. 

— Cine-i Duddits? De ce l-ai sunat după ce l-ai omorât pe 
Richie? Lasă-mă sa intru, trebuie să discutăm. De ce ai luat 
câteva dintre cutiile cu Derry? Ce nu vrei ca eu să văd? Nu 
contează, am ce-mi trebuie, lasă-mă să intru, Jonesy, mai 
bine acum decât mai târziu. 

Avea să funcţioneze. Simţi ochii goi ai lui Jonesy, văzu 
mâna lui Jonesy îndreptându-se spre clanţă şi spre 
încuietoare. 

— Noi întotdeauna câştigăm, spuse Dl Cenuşiu. 

Şedea în spatele volanului, ţinând închişi ochii lui Jonesy 
şi, într-un alt univers, vântul ţipă şi scutură camioneta pe 
arcurile de suspensie. 

— Deschide uşa, Jonesy, deschide-o acum. 

Tăcere. Apoi, de la mai puţin de cinci centimetri 
depărtare şi la fel de surprinzător asemenea unei găleți 
pline cu apă rece aruncată pe pielea caldă: 

— Mâncar-ai căcat şi dar-ai ortu' popii. 

DI Cenugşiu se lăsă pe spate atât de violent încât spatele 
capului lui Jonesy se izbi de luneta camionetei. Durerea 
izbucnită imediat îl luă prin surprindere, o a doua surpriză 
neaşteptată. 

Lovi cu pumnul din nou, apoi lovi şi cu celălalt pumn, 
după care mai lovi o dată cu primul; izbea volanul, făcând 
claxonul să emită parcă un semnal Morse. El, o creatură în 
mare parte lipsită de emoţii, făcând parte dintr-o specie cu 
mult mai mare lipsită şi ea de emoţii, el fusese răpit de 
sucul emotiv al gazdei sale - nu-l sorbea doar, ci se îmbăia 
în el. Şi, încă o dată, simţi că aceasta se întâmpla doar 
pentru că Jonesy încă exista, o tumoare inimitabilă în ceea 
ce ar fi trebuit să fie o conştiinţă liniştită şi nedisparată. 

DI Cenugşiu lovi volanul, urând această ejaculare emotivă 
- ceea ce mintea lui Jonesy numea acces de furie - dar şi 
plăcându-i. Îi plăcea sunetul pe ca-re-l scotea claxonul 
atunci când îl lovea cu pumnul lui Jonesy, îi plăcea cum 


zvâcnea sângele în tâmplele lui Jonesy, îi plăcea cum i se 
acceleraseră bătăile inimii lui Jonesy şi îi plăcea vocea 
răguşită a lui Jonesy atunci când striga: „Cretin afurisit! 
Cretin afurisit!", fără încetare. 

Şi, chiar în toiul acestei furii, o parte lucidă a fiinţei lui îşi 
dădu seama care era adevăratul pericol. Întotdeauna 
aterizau undeva, întotdeauna transformau lumile pe care le 
vizitau după imaginea lor. Întotdeauna se întâmplase aşa şi 
aşa trebuia să se întâmple întotdeauna. 

Acum însă... 

S-a întâmplat ceva cu mine, gândi Dl Cenuşiu, conştient 
chiar din momentul în care realiză că era un gând specific 
lui Jonesy. Încep să mă umanizez. 

Faptul că acest gând nu era complet lipsit de atracţii îl 
umplu pe Dl Cenuşiu de oroare. 


8 


Jonesy îşi reveni dintr-o moţăială în care singurul sunet 
era vocea potolită şi ritmică de cântec de leagăn a D-lui 
Cenuşiu şi observă că mâinile i se odihneau pe încuietoarele 
uşii de la birou, gata s-o răsucească pe cea de jos şi să tragă 
zăvorul celei de sus. Fiul ăsta de căţea încerca să-l 
hipnotizeze şi se descurcase destul de bine până acum. 

— Întotdeauna câştigăm, spuse vocea din partea cealaltă 
a uşii. Era o voce liniştitoare, ceea ce era plăcut să auzi 
după o zi atât de obositoare, însă era şi incredibil de 
stăpână pe sine. Uzurpatorul nu avea odihnă până ce nu 
câştiga totul... era o fiinţă care lua totul ca aparţinându-i 
din oficiu. - Deschide uşa, Jonesy, deschide-o acum. 

Preţ de o clipă aproape făcu asta. Era treaz din nou, însă, 
totuşi, aproape că o făcu. Apoi îşi aminti două sunete: 
pocnetul înfundat al craniului lui Pete atunci când se 
strânsese chestia aceea roşie în jurul lui şi pocnetul lichid 
pe care-l scosese ochiul lui Janas atunci când îl pătrunsese 
vârful pixului. 


Jonesy îşi dădu seama că nu fusese câtuşi de puţin treaz, 
nu cu adevărat. Acum însă era. 

Acum era. 

Luându-şi mâinile de pe zăvor şi apropiindu-şi buzele de 
uşă, spuse: 

— Mâncar-ai căcat şi dar-ai ortu' popii! - Cu cel mai clar 
glas. 

Îl simţi pe Dl Cenuşiu dând în spate. Simţi chiar durere 
atunci când Dl Cenuşiu se lovi cu capul de luneta maşinii şi 
de ce să n-o simtă? Era vorba de centrii lui nervoşi, la urma 
urmei. Ca să nu mai pomenim că al lui era şi capul. Puţine 
lucruri în viaţă îi produseseră atâta plăcere cât această 
surpriză revoltată a D-lui Cenuşiu şi-şi dădu vag seama ce 
ştia deja Dl Cenugşiu: prezenţa extraterestră din capul lui 
era acum mai umană. 

Dacă ai putea să te întorci la o prezenţă fizică, ai mai fi 
DI Cenuşiu? Se întrebă Jonesy. Nu credea că ar mai fi. Dl 
Roz poate, dar nu Dl Cenuşiu. 

Nu ştia dacă timpul ar mai fi încercat încă o dată schema 
aceasta â la Monsieur Mesmer, însă Jonesy se hotări să nu- 
şi asume nici un risc. Se întoarse şi merse la fereastra 
biroului, răsturnând una dintre cutii şi păşind peste 
celelalte. Cristoase, ce tare-l durea şoldul! Era o nebunie să 
simţi o atare durere când eşti închis în propria-ţi minte 
(minte care, îl asigurase cândva Henry, nu are nervi deloc, 
nu 0 dată ajuns la materia cenuşie), însă durerea era 
prezentă, asta era sigur. Citise undeva că celor cărora li se 
amputa un membru trăiau uneori oribile agonii şi că 
membrele inexistente îi mâncau îngrozitor; probabil că 
acesta era cazul şi acum. 

Imaginea văzută pe fereastră se întorsese la imaginea 
suprasolicitantă a parcării năpădite de buruieni, cu două 
făgaşe săpate de roţi, care se afla în faţa depozitului 
Fraţilor Tracker în anul 1978. Cerul era alb, acoperit de 
nori; se părea că, atunci când fereastra lui dădea spre 
trecut, timpul era înţepenit pe la ora după-amiezii. Singurul 


lucru pe care-l comunica priveliştea aceasta era că, atâta 
vreme cât stătea şi o privea, Jonesy se afla la cea mai mare 
distanţă de Dl Cenugşiu pe care o putea atinge. 

Bănuia că ar putea schimba priveliştea, dacă-şi dorea cu 
adevărat asta; s-ar putea uita afară şi ar putea vedea ce 
vedea Dl Cenuşiu în acel moment cu ochii lui Gary Jones. 
Totuşi, nu simţea nici o dorinţă să facă asta. Nu avea la ce 
se uita în afara furtunii de zăpadă, nu avea ce simţi altceva 
decât furia furată de la el a D-lui Cenugşiu. 

Gândeşte-te la altceva, îşi spuse. 

Ce? 

Nu ştiu - orice. De ce nu... 

Pe birou, telefonul începu să sune, iar asta era ceva 
ciudat fie şi măsurat după criteriul oferit de Alice în Ţara 
Minunilor fiindcă, în urmă cu câteva minute, nu existase 
nici un telefon în încăpere şi nici măcar un birou pe care să 
se afle acesta. Prezervativele folosite dispăruseră de pe jos. 
Podeaua era încă murdară, însă praful dispăruse. Se părea 
că exista un fel de om de serviciu în mintea sa, un maniac al 
curăţeniei care hotărâse că Jonesy va sta acolo o vreme 
considerabil de lungă şi, în consecinţă, locul trebuie să fie 
curat cel puţin la limita maximei toleranţe. Găsea acest 
concept nemaipomenit, iar implicaţiile pe care le avea i se 
păreau deprimante. 

Pe birou, telefonul ţipă din nou. Jonesy ridică receptorul 
şi spuse: 

— Alo? 

Vocea lui Beaver îi trimise un fior rece bolnăvicios şi oribil 
pe şira spinării. Un apel telefonic de la un om mort - era 
materie pentru filmele care-i plăceau lui. Care-i plăcuseră, 
în orice caz. 

— Îi era retezat capul, Jonesy. Se afla în şanţ şi ochii-i 
erau plini de noroi. 

Se auzi un clic, apoi tăcere mormântală. Jonesy închise 
telefonul şi se duse din nou la fereastră. Parcarea 
dispăruse. Derry dispăruse. Se uita la Bivuac sub un cer 


pal-clar de dimineaţa devreme. Acoperişul era negru, nu 
verde, ceea ce însemna că acesta era Bivuacul aşa cum 
fusese înainte de 1982, când ei patru, şcolarii voinici (ei 
bine, Henry nu fusese niciodată o persoană „voinică"), îl 
ajutaseră pe tatăl lui Beav să pună ţiglele verzi pe care 
cabana încă le mai avea. 

Doar că Jonesy nu avea nevoie de asemenea repere ca să 
ştie în ce vreme se afla. Nu avea nevoie nici să-i spună 
cineva că ţiglele cele verzi nu mai existau, că Henry dăduse 
foc cabanei din temelii. Într-o clipă, uşa se va deschide şi 
Beaver va fugi afară. Era 1978, anul în care începuse cu 
adevărat totul şi, într-o clipă, Beaver va fugi afară, îmbrăcat 
doar în boxeri şi în jacheta lui de motociclist cu multe 
fermoare, cu bandanele portocalii suflate de vânt. Era 
1978, erau tineri... şi tocmai se schimbaseră. Nu mai era 
acelaşi rahat, altă zi. Aceasta era ziua în care-şi dăduseră 
seama cât de mult se schimbaseră. 

Jonesy se uită pe fereastră fascinat. 

Uşa se deschise. 

Beaver Clarendon, la paisprezece ani, ieşi afară în fugă. 


CAPITOLUL 15 - HENRY ȘI OWEN 
1 


Henry îl privi pe Underhill venind obosit spre el în lumina 
becurilor de control. Capul lui Underhill era înclinat în faţă, 
să se apere de zăpadă şi de vântul intensificat. Henry îşi 
deschise gura să-l strige, însă, înainte s-o poată face, fu 
copleşit, aproape doborât, simţindu-l pe Jonesy. Apoi răsări 
o amintire, care-l obtură pe Underhill şi această lume 
puternic luminată şi înzăpezită. Dintr-o dată, era din nou 
anul 1978, nu octombrie, ci noiembrie şi vedea sânge, 
vedea sânge pe papură, vedea cioburi de sticlă într-o apă 
mlăştinoasă, apoi auzi trântitul unei uşi. 


2 


Henry se trezeşte dintr-un vis confuz şi îngrozitor - 
sânge, cioburi de sticlă, mirosul bogat de benzină şi cauciuc 
ars - din pricina unei uşi trântite şi a unui val de aer rece. 
Se ridică în capul oaselor şi-l vede pe Pete ridicându-se şi el. 
Pieptul spân al lui Pete e acoperit cu piele de găină. Ei doi 
se află pe podea, în sacii de dormit, fiindcă au pierdut la 
aruncarea cu banul. Beav şi cu Jonesy au primit patul (mai 
târziu, se va construi un al treilea dormitor la Bivuac, însă 
acum nu sunt decât două, iar La-mar are unul doar pentru 
el, consfințit prin dreptul sfânt al adulţilor), doar că acum 
Jonesy e singur în pat şi se ridică şi el, părând confuz şi 
speriat. 

Scooby-ooby-Doo, unde eşti tu? Gândeşte Henry fără 
vreun motiv precis, întinzându-se după ochelarii de pe 
pervazul ferestrei. Încă simte în nări mirosul de benzină şi 
cauciucuri arse. Avem treabă de făcut acu... 

— Accident, spune Jonesy răguşit şi dă cuvertura la o 
parte. E în bustul gol însă, asemenea lui Henry şi lui Pete, a 
dormit cu şosetele şi cu izmenele pe el. 


— Mda, s-a prăbuşit în apă, zice Pete, mina lui spunând 
că habar nu are despre ce vorbeşte. Henry, tu i-ai găsit 
pantoful... 

— Mocasinul..., spune Henry, însă nici el nu are habar 
despre ce vorbeşte. Nici nu vrea să ştie. 

— Beav, spune Jonesy şi coboară din pat dintr-o săritură 
împrăştiată. Unul dintre picioarele lui vârâte în şosete îl 
calcă pe Pete pe o mână. 

— Au! Strigă acesta. M-ai călcat, împiedicatule, uită-te pe 
unde... 

— Taci, taci, spune Henry, prinzându-l pe Pete de umeri şi 
scuturându-l. Să nu-l trezeşti pe domnul Clarendon! 

Ceea ce e uşor de făcut, fiindcă uşa dormitorului băieţilor 
e deschisă. La fel şi uşa din partea opusă dormitorului a 
camerei centrale, uşa care dă afară din cabană. Nu-i de 
mirare că le e frig; trage curentul la greu. Acum că Henry 
şi-a recăpătat vederea (aşa îşi spune el), observă capcana 
pentru vise din sufragerie dansând în briza rece de 
noiembrie ce intră pe uşa deschisă. 

— Unde-i Duddits? Întreabă Jonesy cu o voce uimită, gen 
„încă-mai-visez". A ieşit împreună cu Beaver? 

— E-n Derry, prostule, spune Henry, ridicându-se şi 
îmbrăcându-şi helanca termică. Şi nu crede că Jonesy e 
prost, nu întrutotul; şi el simte că Duddits tocmai a fost 
alături de ei. 

E din cauza visului, gândeşte. Duddits a fost în vis. Ședea 
pe terasament. Plângea. Îi părea rău. N-a vrut să facă asta. 
Dacă a vrut-o cineva, atunci noi suntem aceia. 

Încă se mai aude un plânset. Îl aude venind prin uşa din 
faţă, adus de briză. Nu e plânsul lui Duddits, totuşi; e al lui 
Beav. 

Părăsesc încăperea în coloană, îmbrăcând pe drum 
diverse haine, fără să le pese de papuci, care i-ar reţine 
prea mult. 

Un lucru le e favorabil: judecând după oraşul de tinichea 
al cutiilor de bere de pe masa din bucătărie (plus suburbia 


aferentă de pe măsuţa pentru cafea), va fi nevoie de mai 
mult decât de câteva uşi deschise şi de câţiva copii care 
şoptesc să-l trezească pe tatăl lui Beaver. 

Pragul de granit e îngheţat sub picioarele lui Henry 
învelite doar în şosete, e rece aşa cum, în felul ciudat la 
care nu ne gândim niciodată, trebuie să fie rece şi moartea, 
însă el de-abia dacă observă. 

Îl vede imediat pe Beaver. Se află la rădăcina arţarului în 
care se află adăpostul; stă în genunchi, ca şi când s-ar ruga. 
Are picioarele goale, observă Henry. E îmbrăcat în jacheta 
de motociclist; de la manşetele mânecilor şi până la umeri, 
fluturând asemenea podoabelor unui pirat, se văd 
bandanele portocalii pe care tatăl şi-a convins fiul să le 
poarte atunci când Beaver a insistat prosteşte să îmbrace în 
pădure o asemenea blestemăţie de jachetă total nepotrivită 
pentru vânătoare. Echipamentul arată destul de haios, însă 
nu e nimic haios la chipul ridicat spre crengile aproape 
goale ale arţarului. Obrajii lui Beav şiroiesc de lacrimi. 

Henry începe să alerge. Pete şi cu Jonesy îl urmează 
îndeaproape, cu răsuflare ieşindu-le în vapori albi datorită 
aerului răcoros al dimineţii. Pământul presărat cu ace de 
brad de sub picioarele lui Henry e aproape la fel de tare şi 
de rece ca şi pragul de granit. 

Se lasă pe genunchi lângă Beaver, speriat şi cumva uimit 
în bine de acele lacrimi. Fiindcă Beav nu lăcrimează pur şi 
simplu, aşa cum eroului dintr-un film i s-ar permite să verse 
o lacrimă sau două când îi moare câinele sau prietena; 
lacrimile lui Beav curg asemenea cascadei Niagara. Din nas 
îi curg două funii transparente de mucozităţi sclipitoare. 
Astfel de lucruri nu vezi în filme. 

— Scârbos, spune Pete. 

Henry se uită la el dojenitor, dar apoi observă că Pete nu 
se uită la Beaver, ci dincolo de el, la o baltă împrăştiată de 
vomă. În ea se observă boabe din porumbul mâncat aseară 
(Lamar Clarendon crede cu tărie în avantajele mâncării la 
conservă atunci când vine vorba de gătitul în tabără) şi fâşii 


din carnea de pui fript mâncată tot aseară. Stomacul lui 
Henry face o mişcare amplă şi prost venită. Şi, chiar atunci 
când e pe cale de-a se domoli, Jonesy borăşte. Sunetul se 
aseamănă cu un râgâit prelung şi lichid. Voma e maro. 

— Scârbos! 

Pete aproape că strigă de data aceasta. 

Beaver nu pare să bage de seamă. 

— Henry! Spune el. Ochii lui, scufundaţi sub lentile 
pereche de lacrimi, sunt imenşi şi înfricoşaţi. Par să se uite 
ţintă în spatele chipului lui Henry, în presupusele camere 
private aflate în spatele frunţii. 

— Beav, e-n regulă. Ai avut un vis urât. 

— Sigur, un vis urât. 

Vocea lui Jonesy e groasă, gâtul lui e încă capitonat cu 
vomă. Încearcă să şi-l curețe scoțând un sunet gros, 
trepidant, care e cumva chiar mai rău decât ceea ce tocmai 
a ieşit din el, apoi se apleacă şi scuipă. Şi-a sprijinit mâinile 
pe picioarele îmbrăcate în izmene, iar spatele său gol e 
acoperit cu piele de găină. 

Beav nu-l ia în seamă pe Jonesy, nici pe Pete când acesta 
îngenunchează de cealaltă parte a lui şi aşază un braţ 
stânjenit, stângaci în jurul umerilor lui Beav. Beav continuă 
să se uite doar la Henry. 

— Îi era retezat capul, şopteşte Beaver. 

Şi Jonesy se lasă pe genunchi şi, acum, toţi trei îl 
împresoară pe Beav; Henry şi Pete pe cele două părți, 
Jonesy în faţă. Pe bărbia lui Jonesy se află vomă. Duce mâna 
să se şteargă, însă Beaver i-o apucă înainte să ajungă la 
bărbie. Băieţii stau îngenuncheaţi sub arțar şi, dintr-o dată, 
sunt un singur tot. E scurt, acest sentiment de fuziune, însă 
e la fel de viu ca şi visul pe care l-au avut. £ste visul, dar 
acum, că sunt cu toţii treji, senzaţia e filtrată prin rațiune şi 
nu pot refuza să creadă în existenţa lui. La Jonesy se uită 
acum Beav cu ochii aceia înlăcrimaţi şi înfricoşaţi. Îi strânge 
mâna. 

— Se afla în şanţ şi ochii-i erau plini de noroi. 


— Mda, şopteşte Jonesy cu o voce uimită şi tremurată. O, 
lisuse, chiar aşa era. 

— A spus c-o să ne mai vedem, v-amintiţi? Întreabă Pete. 
Unul câte unul sau toţi la un loc. Așa a spus. 

Henry aude lucrurile acestea de foarte de departe, 
fiindcă s-a întors în vis. Înapoi la locul accidentului. La 
poalele presărate cu gunoaie ale terasamentului, acolo 
unde se află o bucată jilavă de mlaştină, născută dintr-un 
canal de scurgere înfundat. Cunoaşte locul, e pe Route 7, 
vechiul drum Derry-Newport. Zăcând cu susul în jos în 
noroi şi beznă se află o maşină cuprinsă de flăcări. Aerul e 
îmbibat cu mirosul de carburant şi cauciucuri arse. Duddits 
plânge. Şede la jumătatea pantei mizerabile, ţinându-şi 
sufertaşul galben cu Scooby-Doo la piept şi plângând în 
hohote. 

O mână iese pe una dintre ferestrele maşinii răsturnate. 
E slabă, unghiile sunt vopsite într-un roşu de măr candel. 
Ceilalţi doi ocupanţi ai maşinii au fost aruncaţi afară, unul 
dintre ei la nouăzeci de metri blestemaţi depărtare. Acesta 
zace cu faţa în jos, însă Henry îl recunoaşte după buclele 
ude şi blonde. E Duncan, cel care m-a amenințat: N-o să 
spuneţi nimic nimănui, fiindc-o să fiţi a dracu' de morti. 
Doar că Duncan e cel care a sfârşit-o mort. 

Ceva pluteşte până lângă glezna lui Henry. 

— Nu-l ridica! Spune Pete grăbit, însă Henry îl ridică. E 
un mocasin maro din piele de căprioară. De-abia are timp 
să observe asta, că Beaver şi Jonesy strigă într-un cor 
îngrozitor de subţire. Stau la un loc, amândoi îmbrăcaţi în 
haine de vânătoare: Jonesy în noua lui canadiană de un 
portocaliu-deschis, cumpărată de la Sears special pentru 
excursia aceasta (de o doamnă Jonesy încă înlăcrimată, 
convinsă definitiv că fiul ei va fi omorât în pădure de glonţul 
unui vânător, că va sfârşi în floarea vârstei), Beaver în 
jacheta lui roasă de motociclist (Ce de fermoare! A spus 
mama lui Duddits admirativ, câştigând astfel dragostea şi 
admiraţia lui Beaver pentru vecie) cu bandanele portocalii 


legate la mâneci de sus până jos. Nu se uită la al treilea 
cadavru, cel zăcând chiar în uşa şoferului, însă Henry 
aruncă o privire, doar pentru o clipă (ţinând încă mocasinul 
în mână, asemenea unei canoe mici şi umflate de apă), 
fiindcă ceva e îngrozitor şi profund nelalocul lui în privinţa 
cadavrului, atât de nelalocul lui, încât, pentru o clipă, nu 
poate spune despre ce e vorba. Apoi îşi dă seama că nu mai 
e nimic deasupra gulerului jachetei de licean a cadavrului. 
Beaver şi cu Jonesy strigă fiindcă au văzut ceea ce ar trebui 
să se afle deasupra lui. Au văzut capul lui Richie Grenadeau 
zăcând cu faţa în sus, holbându-se spre cer dintr-un tufiş de 
papură pătat cu sânge. Henry ştie de-ndată că e vorba de 
Richie. Deşi banda de leucoplast nu se mai află pe şaua 
nasului, nu încape nici o îndoială că acesta e cel care a 
încercat să-l facă pe Duddits să mănânce o bucată de 
excrement în spatele depozitului Fraţilor Tracker. Duds stă 
acolo sus, pe terasament, plângând întruna, acel plânset 
care-ţi pătrunde în cap asemenea unei dureri de sinusuri şi, 
dacă va mai continua mult, îl va înnebuni pe Henry. Lasă 
mocasinul să-i cadă din mână şi merge anevoie în spatele 
maşinii arzânde, unde stau îmbrăţişaţi Beaver şi cu Jonesy. 

— Beaver! Beav! Strigă Henry, dar, până nu se întinde şi 
nu-l scutură tare, Beaver continuă să se uite fix, ca 
hipnotizat, la capul retezat. 

În cele din urmă, totuşi, Beaver se uită la el. 

— Îi e retezat capul, spune, ca şi când n-ar fi evident asta. 
Henry, capul lui... 

— Uită de capul lui, ai grijă de Duddits! Fă-l să înceteze 
cu plânsetul ăla blestemat! 

— Mda, spune Pete. Se uită la capul lui Richie, la acea 
ultimă privire moartă, apoi îşi întoarce capul, buzele 
schimonosindu-i-se. Mă scoate dracului din pepeni. 

— E ca scârţăitul cretei pe tablă, murmură Jonesy. 
Deasupra noii lui canadiene portocalii, pielea feţei a căpătat 
culoarea brânzei învechite. Fă-l să tacă, Beav. 

— H-H-H... 


— Nu te fofila, cântă-i blestematu' ăla de cântec! Strigă 
Henry. Simte apa mlăştinoasă mustindu-i printre degete. 
Cântecul de leagăn, blestematul de cântec de leagăn! 

Pentru o clipă, Beav pare că tot nu înţelege, apoi privirea 
i se mai curăţă puţin şi spune: 

— Oh! 

Se duce împiedicat spre terasament, unde şade Duddits, 
strângând tare la piept sufertaşul galbenaprins şi ţipând 
aşa cum a ţipat în ziua în care l-au întâlnit. Henry observă 
ceva ce de-abia are timp să conştientizeze: în jurul nărilor 
lui Duddits se află sânge închegat şi, pe umărul lui stâng, 
vede un bandaj. Ceva iese din mijlocul acestuia, ceva ce 
seamănă cu o bucată de plastic alb. 

— Duddits, spune Beav, urcând terasamentul. Duddits, 
dragule, nu face asta. Nu mai plânge, nu te mai uita la asta, 
nu e pentru ochii tăi, e-atât de-a dracului de scârbos... 

La început, Duddits nu reacţionează, continuă doar să 
strige. Henry gândeşte: A plâns până ce i-a dat sângele pe 
nas, aşa se explică sângerarea, însă ce-i chestia aia albă 
care-i iese din umăr? 

Jonesy şi-a ridicat de-a dreptul mâinile şi şi-a acoperit 
urechile. Peter şi-a pus o mână pe vârful capului, ca şi când 
l-ar fi ţinut să nu explodeze. Apoi Beaver îl ia pe Duddits în 
braţe, aşa cum a făcut şi cu câteva săptămâni în urmă şi 
începe să cânte cu vocea aceea înaltă şi clară, care nu ţi-ar 
veni niciodată să crezi că poate ieşi dintr-un pirpiriu ca el. 

— Vis de-argint e a copilului bărcuţă, aproape şi departe 
ea pluteşte... 

Şi, oh, miracol, oh, binecuvântat miracol, Duddits tace. 

Vorbind doar cu jumătate de gură, Pete spune: 

— Unde suntem, Henry? Unde mama dracului suntem? 

— Într-un vis, spune Henry şi, dintr-o dată, toţi patru se 
află sub arțarul de la Bivuac, îngenuncheaţi împreună, 
îmbrăcaţi în izmene şi tremurând de frig. 

— Cum? Spune Jonesy. Se retrage ca să se şteargă la 
gură şi, când legătura dintre ei se rupe, realitatea îşi 


reintră complet în drepturi. - Ce-ai spus, Henry? 

Henry simte replierea minţilor lor, o simte de-a dreptul şi 
gândeşte: N-am fost meniţi să fim aşa, nici unul dintre noi. 
Uneori e mai bine să fii singur. 

Da, singur. Singur cu gândurile tale. 

— Am avut un vis urât, spune Beaver. Pare să-şi explice 
sieşi asta mai mult decât celorlalţi. Încet, ca şi când încă ar 
mai visa, trage fermoarul unui buzunar, caută înăuntru şi 
scoate la iveală o bomboană pe băț Tootsie Pop. În loc s-o 
despacheteze, Beaver vâră vârful băţului între buze şi 
începe să-l mişte dintr-un colţ în celălalt al gurii, muşcându- 
l şi rozându-l încet. Am visat că... 

— Nu contează, spune Henry şi-şi împinge ochelarii pe 
nas în sus. Ştim cu toţii ce-ai visat. 

Trebuie să ştim, doar am fost acolo; aceste cuvinte 
tremură pe buzele lui, dar le ţine numai pentru sine. Nu are 
decât paisprezece ani, însă e destul de înţelept să ştie că, o 
dată spuse, lucrurile nu mai pot fi retrase. Ce-ai dat prima 
dată, aia e, spun ei când joacă remi sau Optari Nebuni şi au 
o mână proastă. Dacă va pronunţa aceste cuvinte, vor 
trebui să facă faţă situaţiei. Dacă nu, atunci poate că... 
poate că pur şi simplu aceasta va dispărea. 

— Nu cred că a fost visul tău, oricum, spune Pete. Cred 
că a fost visul lui Duddits şi că noi toţi... 

— Mă doare-n cot ce crezi tu, spune Jonesy, vocea lui 
fiind atât de aspră, că-i uimeşte pe toţi. A fost un vis şi-l voi 
da uitării. Îl vom da uitării cu toții, nu-i aşa, Henry? 

Henry aprobă din cap de-ndată. 

— Haideţi să intrăm înapoi în cabană, spune Pete. Pare 
extrem de uşurat. Îmi îngheaţă pi... 

— Un ultim lucru, totuşi, spune Henry şi se uită cu toţii la 
el timoraţi. Fiindcă, atunci când au nevoie de un 
conducător, acesta e Henry. Şi, dacă nu vă convine felul în 
care procedez, gândeşte el indignat, poate să-mi ia locul 
oricine vrea. Fiindcă nu-i o treabă uşoară asta, credeţi-mă. 


— Ce e? Întreabă Beaver, vrând să spună: Acum ce mai 
e? 

— Când vom merge mai târziu la magazinul lui Gosselin, 
cineva-i va da un telefon lui Duddits. În caz că e supărat. 

Nici unul nu răspunde la asta, sunt reduşi cu toţii la 
tăcere, uimiţi de gândul de-a da un telefon prietenului lor 
retardat. Lui Henry îi trece prin minte că e foarte posibil ca 
Duddits să nu fi primit niciodată un telefon; acesta va fi 
primul. 

— Să ştii, probabil c-ai dreptate, încuviinţă Pete..., după 
care-şi astupă gura cu palmele asemenea cuiva care a spus 
un lucru incriminator. 

Beaver, gol cu excepţia boxerilor lui ridicoli şi a jachetei 
şi mai ridicole chiar, tremură acum puternic. Bomboana 
Tootsie Pop tremură şi ea la capătul băţului ros. 

— Într-o zi o să te-neci cu o chestie d-aia, îi spune Henry. 

— Mda, asta-mi spune şi mama. Putem intra? Îngheţ. 

Pornesc înapoi spre Bivuac, locul unde prietenia lor se va 
sfârşi chiar din această zi în douăzeci şi trei de ani. 

— Credeţi că Richie Grenadeau e mort de-adevăratelea? 
Întreabă Beaver. 

— Nu ştiu şi nici nu-mi pasă, spune Jonesy. Se uită la 
Henry. O să-l sunâm pe Duddits, bine? Am o cartelă 
telefonică şi putem pune costul apelului în contul numărului 
meu. 

— Propriul tău număr telefonic, spune Pete. Nemernic 
norocos ce eşti. Ile răsfaţă ai tăi, nu glumă, Gary. 

Spunându-i Gary te pui de-obicei bine cu el, însă nu şi în 
dimineaţa aceasta - Jonesy e prea furat de gânduri. 

— L-am primit de ziua mea şi eu plătesc, din alocaţia 
mea, apelurile interurbane, aşa că nu face mare caz. Şi, la 
urma urmei, asta n-a avut niciodată loc - n-a avut niciodată 
loc, aţi priceput? 

Aprobă cu toţii. N-a avut niciodată loc. Futu-i, n-a avut 
NiCi0... 


3 


O pală de vânt îl împinse pe Henry în faţă, aproape să 
atingă gardul electrificat. Îşi reveni în simţiri, scăpă 
scuturându-se de amintire ca şi de o haină veche. N-ar fi 
putut veni într-un moment mai nepotrivit (desigur, unele 
amintiri nu veneau niciodată la timpul potrivit). Îl aşteptase 
pe Underhill, îi îngheţaseră mădularele şi aşteptase venirea 
singurei lui şanse de-a ieşi de acolo, însă, cât timp el visa cu 
ochii deschişi, Underhill ar fi putut trece chiar pe lângă el, 
lăsându-l să plutească în derivă fără vâsle pe râul ăsta de 
căcat. 

Doar că Underhill nu trecuse de el. Stătea de partea 
cealaltă a gardului cu mâinile în buzunare, uitându-se la 
Henry. Fulgii de zăpadă care aterizau pe filtrul transparent, 
ca de insectă, al măştii pe care o purta, erau topiţi de 
respiraţia lui caldă şi se prelingeau pe suprafaţa măştii 
asemenea... 

Asemenea lacrimilor lui Beaver în ziua aceea, gândi 
Henry. 

— Ai face bine să intri în grajd alături de ceilalţi, spuse 
Underhill. 'Te transformi într-un om de zăpadă aici afară. 

Limba i se lipise lui Henry de cerul gurii. Viaţa lui 
depindea aproape numai de ce-i va spune acestui bărbat şi 
nu putea găsi nici un mod de-a începe. Nu putea nici măcar 
să-şi dezlege limba. 

De ce să te oboseşti? Întrebă vocea lui lăuntrică - vocea 
întunericului, prietenul său vechi. Sincer şi fără ocolişuri, 
de ce să te oboseşti? De ce nu-i laşi pur şi simplu să-ţi facă 
ceea ce oricum aveai de gând să-ţi faci singur? 

Fiindcă nu mai era vorba doar de el. Chiar şi aşa, nu 
putea vorbi. 

Underhill rămase pe loc încă o clipă, uitându-se la el. Îşi 
ţinea mâinile în buzunare. Gluga îi era dată pe spate, 
scoțând la iveală părul lui scurt, de un blond-închis. Zăpada 
se topea pe masca sa, mască pe care o purtau soldaţii, nu şi 


deţinuţii însă, fiindcă deţinuţii nu mai aveau nevoie de aşa 
ceva; pentru deţinuţi, ca şi pentru omuleţii cenuşii, exista o 
soluţie finală. 

Henry se forţă să vorbească şi nu putu - nu putu. Oh, 
Dumnezeule, Jonesy ar fi trebuit să fie aici, nu el; Jonesy se 
descurcase întotdeauna mai bine la discursuri. Underhill va 
pleca, lăsându-l pe el cu o grămadă de „s-ar fi putut să" în 
braţe. 

Însă Underhill rămase locului încă o clipă. 

— Nu mă surprinde că-mi ştii numele, domnule... 
Henreid? 'Te cheamă Henreid? 

— Devlin. Acela pe care l-aţi intuit e prenumele. Mă 
numesc Henry Devlin. 

Mişcându-se foarte grijuliu, Henry îşi întinse mâna printr- 
o gaură dintre un şir de sârmă ghimpată şi unul de sârmă 
electrificată. După ce Underhill nu făcu nimic altceva decât 
să se uite la ea fără nici o expresie preţ de cinci secunde 
sau cam aşa ceva, Henry îşi retrase mâna în partea sa a 
acestei lumi proaspăt constituite, simțindu-se ridicol şi 
spunându-şi să nu fie chiar atât de idiot, că nu era ca şi 
când ar fi fost ignorat cu bună ştiinţă la o petrecere cu 
cocteiluri. 

O dată acest lucru încheiat, Underhill dădu din cap 
mulţumit, ca şi când chiar ar fi fost la o petrecere cu 
cocteiluri şi nu aici, în mijlocul unei furtuni ţipătoare, 
luminaţi de nou instalatele lumini de supraveghere. 

— Îmi ştii numele fiindcă prezenţa extraterestră din 
regiunea Jefferson a produs un efect telepatic de frecvenţă 
scăzută. Underhill zâmbi. Sună prosteşte când o enunţi cu 
voce tare, nu-i aşa? Dar e adevărat. Efectul e trecător, 
inofensiv şi prea superficial ca să ajute la altceva decât la 
nişte jocuri de societate, iar pentru astea suntem puţin cam 
prea ocupați în seara asta. 

Limba lui Henry se dezlegă în cele din urmă, ca prin 
miracol. 


— Nu aţi venit până aici prin furtună doar fiindcă am 
ştiut numele dumneavoastră, spuse Henry. Aţi venit fiindcă 
am ştiut numele soției dumneavoastră. Şi cel al fiicei 
dumneavoastră. 

Zâmbetul lui Underhill nu tresări. 

— Poate că aşa e, spuse. În orice caz, cred că a sosit 
vremea să ne retragem amândoi şi să ne odihnim - a fost o 
zi lungă. 

Underhill începu să umble, însă traseul pe care o luă îl 
duse de-a lungul gardului, către celălalt parc de rulote şi 
campere. Henry ţinu pasul cu el, deşi trebuia să se 
muncească pentru asta; se depusese zăpada de aproape 
patruzeci de centimetri, vântul o viscolea şi nimeni nu o 
tasase sub picioare aici, de partea oamenilor fără de viaţă. 

— Domnule Underhill. Owen. Stai o clipă şi ascultă-mă. 
Am ceva important să-ţi spun. 

Underhill continuă să umble de-a lungul potecii de partea 
sa a gardului (care era şi ea o parte a oamenilor fără de 
viaţă; ştia Underhill asta?), cu capul aplecat din cauza 
vântului, încă arborând zâmbetul acela vag vesel. Lucrul cel 
mai îngrozitor, ştia Henry, era că Underhill voia să se 
oprească. Doar că el, Henry, nu-i dăduse încă un motiv 
pentru a face asta. 

— Kurtz e nebun, spuse Henry. Încă ţinea pasul, dar 
gâfâia acum tare, picioarele lui extenuate ţipau din nou. E 
nebun ca o vulpe. 

Underhill continuă să umble cu capul aplecat şi cu 
zâmbetul acela firav la locul lui, sub masca idi-oată. Ca o 
schimbare, mergea mai repede. În curând, Henry va trebui 
să alerge ca să ţină pasul cu el. Asta, dacă mai putea. 

— O să năvăliţi cu mitralierele pe noi, gâfâi Henry. 
Cadavrele voi fi duse în grajd... grajdul va fi stropit cu 
benzină... probabil de la propria pompă a lui Moş Gosselin, 
de ce să irosiţi banii guvernamentali?... apoi fluf, praf şi 
pulbere... două sute... patru sute... va mirosi ca un picnic cu 
porc la proţap al VFW.:55: din iad... 


Zâmbetul lui Underhill dispăru şi grăbi şi mai tare pasul. 
Henry găsi cumva forţa să ţină ritmul, respirând convulsiv şi 
croindu-şi drum cu greu prin nămeţii de zăpadă care-i 
ajungeau până la genunchi. Vântul îl lovea tăios în faţă. 
Asemenea unei lame de brici. 

— Însă Owen... aşa te cheamă, corect?... Owen... ţi- 
aminteşti poezioara aia veche... cea care începe aşa: 
„Puricii mari... au purici mici... care-i muşcă... şi-aşa mai 
departe... şi tot mai departe ad infinitum?"... asta se 
întâmplă aici şi asta eşti tu... fiindcă Kurtz are propriul lui 
plan... ajutorul lui, cred că-l cheamă Johnson... 

Underhill îi aruncă o privire scurtă şi tăioasă, apoi păşi 
mai vioi ca înainte. Henry reuşi cumva să ţină pasul, dar nu 
credea că va rezista multă vreme. Îl prinsese un junghi de 
coapsă. Îl simţea fierbinte şi devenea din ce în ce mai 
fierbinte. 

— Acea poziţie trebuia... să fie a ta... trebuia să te ocupi 
de partea a doua a curăţeniei... Imperial Valley, acesta e... 
numele de cod... Îţi spune ceva? 

Henry observă că nu-i spunea. Probabil că nu-i spusese 
nimic Kurtz lui Underhill despre operaţiunea care va şterge 
de pe faţa pământului cea mai mare parte a Grupului Blue. 
Imperial Valley nu-i pomenise absolut nimic lui Owen 
Underhill, iar acum, pe lângă junghi, Henry simţi un fel de 
bandă de fier peste piept, o bandă care-l strângea şi-l tot 
strângea. 

— Opreşte-te... lisuse, Underhill... nu poţi să...? 

Underhill continuă doar să grăbească pasul. Underhill 
voia să-şi păstreze puţinele ultime iluzii. Cine-l putea învinui 
pentru asta? 

— Johnson... alţi câţiva... cel puţin una e femeie... ai fi 
putut fi şi tu dacă n-ai fi dat-o-n bară... ai trecut linia, aşa 
gândeşte el... şi nu e nici măcar prima dată... ai mai făcut-o 
o dată, într-un loc care seamănă la nume cu Bossa Nova... 

Acestea îi atraseră lui Henry o privire imediată şi 
ascuţită. Progresa? Poate. 


— La sfârşit cred că... până şi Johnson va muri... numai 
Kurtz va pleca viu de aici... ceilalţi... nimic altceva decât un 
morman de cenuşă şi oase... telepatia ta futută nu-ţi... 
spune asta, nu-i aşa?... micul tău truc de salon cu cititul 
gândurilor... nu va putea niciodată... să ajungă până... 
aici... 

Junghiul din coapsă se extinse şi-i cuprinse subsioara 
dreaptă ca o gheară. În acelaşi timp, alunecă şi căzu cu 
capul înainte într-un nămete de zăpadă. Plămânii îi cerură 
nervoşi aer şi, în schimb, primiră o mână mare de zăpadă 
prăfoasă. 

Henry se ridică anevoie în genunchi, tuşind şi înecându- 
se şi văzu spatele lui Underhill dispărând în peretele de 
zăpadă spulberată. Fără să ştie ce va spune, ştiind doar că 
era ultima lui ocazie, strigă: 

— Ai încercat să te pişi pe periuţa de dinţi a domnului 
Rapeloew şi, când n-ai reuşit, ai spart platoul! Ai spart 
platoul şi ai fugit! Aşa cum fugi şi acum, laş futut ce eşti! 

Înaintea lui, de-abia vizibil în ninsoare, Owen Underhill se 
opri. 


4 


Pentru o clipă, rămase doar locului cu spatele la Henry, 
care, stând în genunchi în zăpadă, cu apa îngheţată care i 
se scurgea pe faţa încinsă, gâfâia asemenea unui câine. 
Henry era conştient într-un fel în acelaşi timp străin şi 
urgent că zgârietura de pe picior în care-i creştea birus 
începuse să-l mănânce. 

Într-un sfârşit, Underhill se întoarse pe călcâie şi veni 
înapoi lângă el. 

— De unde ştii de familia Rapeloew? lelepatia se 
disipează. Nu ai cum pătrunde atât de adânc. 

— Ştiu multe, spuse Henry. Se ridică în picioare şi rămase 
aşa, gâfâind şi tuşind. Fiindcă e adânc înfiptă în mine. Sunt 
diferit. Prietenii meu şi cu mine, am fost cu toţii diferiţi. Am 
fost patru la număr. Doi au murit. Eu sunt aici. Al patrulea... 


Domnule Underhill, al patrulea e problema pe care o aveţi. 
Nu eu, nu oamenii pe care-i ţineţi în grajd sau cei pe care 
încă-i mai aduceţi, nu Grupul Blue sau operaţiunea Imperial 
Valley a lui Kurtz. Doar el. 

Henry ridică din umeri, nedorind să rostească numele - 
de Jonesy fusese el cel mai apropiat; Beaver şi Pete fuseseră 
minunaţi, însă doar Jonesy îl putea însoţi la fiecare gând, la 
fiecare carte, la fiecare idee; doar Jonesy avea abilitatea de- 
a visa pe lângă linii, în aceeaşi măsură în care vedea linia. 
Însă Jonesy era pierdut, nu-i aşa? Henry era destul de sigur 
de asta. Mai fusese acolo, o bucăţică din Jonesy mai fusese 
când norul vesperal trecuse pe lângă el, dar, până acum, 
vechiul lui prieten trebuie să fi fost deja devorat de viu. 
Poate că inima lui încă mai bătea şi poate că ochii lui încă 
mai vedeau, dar fiinţa lăuntrică a lui Jonesy era la fel de 
moartă ca şi Pete şi Beav. 

— Jonesy e problema voastră, domnule Underhill. Gary 
Jones din Brookline, Massachusetts. 

— Şi Kurtz e o problemă. 

Underhill vorbi prea încet ca să fie auzit peste ţipătul 
vântului, însă Henry îl auzi totuşi - îl auzi în gând. 

Underhill se uită în jur. Henry îi urmări privirea şi văzu 
câţiva bărbaţi fugind în josul încropelii de bulevard dintre 
campere şi rulote - nimeni nu era prin preajmă. Totuşi, 
întreaga zonă din jurul magazinului şi grajdului era 
luminată fără milă şi, în pofida vântului, auzea motoarele 
turate, auzea răgnetul bâlbâit al generatoarelor şi auzea 
oamenii strigând. Cineva dădea ordine prin megafon. 
Impresia generală era stranie, ca şi când ei doi ar fi fost 
izolaţi de furtună într-un loc plin de fantome. Oamenii care 
alergau chiar arâtau a fantome, cum apăreau şi dispăreau 
aşa din valurile dansante de ninsoare. 

— Nu putem sta de vorbă aici, spuse Underhill. Ascultă- 
mă şi nu mă face să repet nici măcar un singur cuvânt, 
bătrâne. 


În mintea lui Henry, unde existau acum atât de multe 
informaţii, încât cele mai multe se amestecau într-un fel de 
tocană indistinctă, un gând de-al lui Owen se ridică dintr-o 
dată clar şi simplu: Bătrăne. E cuvântul lui. Nu-mi vine să 
cred că am folosit cuvântul lui. 

— Ascult, spuse Henry. 


5 


Şopronul se afla departe de locul de detenţie, atât de 
departe de grajd cât se putea şi, deşi pe dinafară era la fel 
de puternic luminat ca tot restul acestei tabere de 
concentrare diavoleşti, pe dinăuntru era întunecat şi 
mirosea dulce a fân vechi. Şi a altceva, ceva puţin mai acru. 

Patru bărbaţi şi o femeie stăteau rezemaţi cu spatele de 
peretele şopronului. Erau cu toţii îmbrăcaţi în haine 
portocalii de vânătoare şi-şi treceau un joint de la unul la 
celălalt. Şopronul avea doar două ferestre, una dădea spre 
ţarcul de animale, cealaltă dădea către gardul împrejmuitor 
şi către pădurea din spatele lui. Sticla era murdară şi lăsa 
doar puţin să pătrundă înăuntru din lumina nemiloasă a 
becurilor cu sodiu. În întunecime, feţele prizonierilor 
fumători de iarbă păreau cenuşii, deja moarte. 

— Vrei un fum? Întrebă cel cu joint-ul. Vorbi cu o voce 
forţată, reţinută, ţinând fumul în plămâni, însă întinse joint- 
ul destul de darnic. Era un monstru de ţigară, observă 
Henry, lungă cât o panatela!s?. 

— Nu. Vreau doar să ieşiţi cu toţii de aici. 

Se uitară la el, fără să înţeleagă. Femeia era soţia celui 
care acum ţinea joint-ul. Bărbatul din stânga era cumnatul 
ei. Ceilalţi doi erai doar alţi participanţi la distracţie. 

— Întoarceţi-vă la grajd, spuse Henry. 

— Nici vorbă, spuse unul dintre ceilalţi bărbaţi. E prea 
mare înghesuială acolo. Nouă ne place să fim mai comozi. 
Şi, având în vedere că noi am fost primii aici, îţi sugerez ca, 
dacă nu vrei să fii sociabil, tu să fii cel care să... 


— Am priceput, spuse Henry. Aşeză o mână peste tricoul 
legat în jurul piciorului. Birus. Fi îi spun Ripley. Unii dintre 
voi s-ar putea să-l aveţi... cred că tu-l ai, Charles... 

Arătă spre al cincilea bărbat, chel şi umflat din cauza 
canadienei. 

— Nu! Strigă Charles, însă ceilalţi se îndepărtau deja de 
el, cel cu trabucul cambogian (numele lui era Darren Chiles 
şi era din Newton, Massachusetts) având grijă să nu-şi 
scape luleaua. 

— Ba da, îl ai, spuse Henry. La greu. La fel şi tu, Mona. 
Mona? Nu, Marsha. Te cheamă Marsha. 

— Nu-i adevărat! Spuse ea. 

Se ridică, apăsându-se cu spatele de peretele şopronului 
şi uitându-se la Henry cu doi ochi mari, îngroziţi. Ochi de 
cerb. În curând, toţi cerbii de aici vor muri şi, o dată cu ei, 
va muri şi Marsha. Henry speră ca ea să nu-i poată citi 
gândul acesta. 

— Sunt curată, domnule, toţi cei de aici suntem curaţi, 
mai puţin tu! 

Se uită la soţul ei, care nu era masiv, dar era mai mare ca 
Henry. Cu toţii erau mai mari ca el, de fapt. Nu mai înalţi, 
poate, dar mai masivi. 

— Dă-l afară, Dare. 

— Sunt două feluri de Ripley, spuse Henry, pronunţând 
ritos ceea ce era doar o bănuială pentru el... Însă, cu cât se 
gândea mai mult la asta, cu atât căpăta mai multă logică. Le 
puteţi spune Ripley Prim şi Ripley Secund. Sunt destul de 
sigur că, dacă nu aţi primit o doză mare - prin ceva ce-aţi 
mâncat sau inhalat sau ceva ce-a prins viaţă într-o rană 
deschisă - vă puteţi însănătoşi. Îl puteţi învinge. 

Acum, se uitau cu toţii la el cu ochii aceia mari de cerb şi 
Henry avu un moment de disperare trecătoare. De ce n-a 
putut beneficia de-o sinucidere frumoasă şi liniştită? 

— Eu am Ripley Prim, spuse el. 

Desfăcu tricoul. Nici unul dintre ei nu aruncă mai mult 
de-o privire furtivă la ruptura din jeanşii pătaţi cu zăpadă ai 


lui Henry, însă el se uită intens, pentru toţi. Rana produsă 
de semnalizator se umpluse de birus. Unele fâşii erau lungi 
de opt centimetri, cu vârfurile fluturând asemenea unor 
alge atinse de-un val. Simţea rădăcinile materiei ăsteia 
pătrunzând neîncetat din ce în ce mai adânc, mâncându-l şi 
spumegând şi sâsâind. Încercând să gândească. Asta era 
cea mai urâtă parte - încerca să gândească. 

Oamenii mergeau acum spre uşa şopronului, iar Henry se 
aştepta s-o zbughească afară de-ndată ce vor simţi o undă 
curată de aer rece. În schimb, se opriră. 

— Domnule, ne poţi ajuta? Întrebă Marsha cu o voce 
copilărească, tremurată. Darren, soţul ei, îşi puse braţul în 
jurul şoldurilor ei. 

— Nu ştiu, spuse Henry. Probabil că nu... dar cine ştie. 
Plecaţi, acum. Voi ieşi de-aici într-o jumătate de oră, poate 
mai puţin, însă probabil că e mai bine să staţi în grajd 
alături de ceilalţi. 

— De ce? Întrebă Darren Chiles din Newton. 

lar Henry, care avea doar umbra unei idei - nimic ce să 
aducă a plan - spuse: 

— Nu ştiu. Pur şi simplu aşa cred că e mai bine. 

Oamenii ieşiră, lăsându-l pe Henry stăpân pe şopron. 


6 


Sub fereastra care dădea spre gardul împrejmuitor se 
afla o căpiţă veche de fân. Darren Chiles şedea pe ea atunci 
când intrase Henry (fiind cel cu drogul, Chiles îşi atribuise 
cel mai comod loc); acolo se aşeză acum Henry. Stătu cu 
mâinile pe genunchi, simțindu-se dintr-o dată somnoros, în 
ciuda vocilor ce-i mişunau prin minte şi a mâncărimii adânci 
şi ramificate din piciorul stâng (începea să-i crească şi-n 
gură, acolo unde-şi pierduse un dinte). 

Îl auzi pe Underhill venind înainte ca Underhill să 
vorbească, de fapt, de partea cealaltă a geamului; auzi 
apropierea minţii lui. 


— Sunt la adăpost de vânt şi aproape complet în umbra 
clădirii, spuse Underhill. Fumez o ţigară. Dacă vine cineva, 
tu nu eşti acolo. 

— Bine. 

— Dacă mă minţi, plec şi n-o să-mi mai vorbeşti niciodată 
în viaţa ta scurtă, cu voce tare sau... altfel. 

— Bine. 

— Cum ai scăpat de oamenii de acolo dinăuntru? 

— De ce? - Henry ar fi spus că e prea obosit ca să fie şi 
nervos, dar se părea că nu aşa stăteau lucrurile. - A fost un 
fel de test împuţit? 

— Nu fi prost. 

— Le-am spus că am Ripley Prim, ceea ce-i adevărat. S-au 
împrăştiat cât ai clipi. Henry făcu o pauză. Şi tu-l ai, nu-i 
aşa? 

— Ce te face să crezi asta? 

Henry nu simţi nici o încordare în vocea lui Un-derhill şi, 
ca psihiatru, era obişnuit să recunoască semnele. Orice 
altceva ar mai fi putut fi Underhill, Henry avea o bănuială 
că era totuşi un om cu o minte extrem de lucidă, iar ăsta 
era un pas în direcţia potrivită. Pe lângă asta, gândi el, nu-l 
poate răni să înțeleagă că nu are nimic de pierdut cu 
adevărat. 

— Ţi-a crescut în jurul unghiilor, nu-i aşa? Şi puţin într-o 
ureche. 

— l-ai da de ceasul morţii pe cei din Vegas, amice. 

Henry văzu mâna lui Underhill ridicându-se, ţinând o 
ţigară între două degete înmănuşate. Bănuia că vântul va 
sfârşi fumând cea mai mare parte a acelei ţigări. 

— Iei Ripley Prim direct de la sursă. Sunt destul de sigur 
că Ripley Secund se ia atingând ceva pe care deja cresc 
fungii - un copac, muşchi, cerbi sau căprioare, o altă 
persoană. lei asta aşa cum te-ai urzica. Astea nu sunt 
lucruri pe care personalul vostru medical să nu le ştie. Din 
câte-mi dau seama, de la ei am luat informaţiile. Capul mi-e 
ca o antenă parabolică ce captează toate undele, fără să 


blocheze nimic. Jumătate din aceste lucruri nu ştiu de unde 
provin şi nici nu contează. Acum, ascultă ceva ce medicii 
voştri nu ştiu. Cenugşiii numesc excrescenţa roşietică birus, 
un cuvânt care înseamnă „materia vieţii”. În unele 
circumstanţe, versiunea primă a birusului poate genera 
implanturi. 

— Nevăstuicile de căcat, vrei să spui. 

— Nevăstuici de căcat, asta-i bună. Îmi place. lau naştere 
din birus, apoi se reproduc depunând ouă. Se înmulţesc, 
depun mai multe ouă, se înmulţesc din nou. Oricum, aşa ar 
trebui să se întâmple. Aici, cele mai multe dintre ouă mor. 
Habar nu am dacă e din cauza vremii reci, a atmosferei sau 
dintr-o altă cauză. Însă, în mediul nostru de viaţă, 
Underhill, totul se reduce la birus. Altceva care să 
funcţioneze nu au. 

— Materia vieţii. 

— Înî, dar ascultă: cenuşiii au mari probleme aici, ceea ce 
explică şi de ce au aşteptat atât de mult - o jumătate de 
secol - înainte să treacă la acţiune. Nevăstuicile, de pildă. 
Ar trebui să fie sa-profite... ştii ce înseamnă asta? 

— Henry... aşa te cheamă, corect? Henry?... Henry, ce-mi 
spui tu acum are vreo greutate în înţelegerea situaţiei 
noastre acru... 

— Are o greutate enormă în înţelegerea situaţiei noastre 
actuale. Şi, doar dacă nu-ţi doreşti să deţii o mare parte din 
responsabilitatea dispariţiei vieţii de pe Naveta Spațială 
Pământ - cu excepţia unei inextricabile plante agăţătoare 
kuzu interstelare, desigur - te sfătuiesc să taci şi să asculţi. 

O pauză. Apoi: 

— "Te ascult. 

— Saprofitele sunt paraziți benigni. Trăiesc în intestinele 
noastre şi înghiţim mereu altele o dată cu unele produse 
lactate. O dată cu laptele dulce pe care îl bem, de exemplu, 
sau o dată cu iaurtul. Le oferim gângăniilor un loc unde să 
trăiască şi ele ne dau ceva drept răsplată. În cazul 
bacteriilor lactice, o digestie îmbunătăţită. Nevăstuicile, în 


condiţii normale - normale într-o altă lume, bănuiesc, unde 
relaţia dintre organismele vii şi mediul de viaţă diferă într- 
un fel pe care nici nu încerc să mi-l închipui - cresc până la 
nişte dimensiuni nu mai mari decât căuşul unei linguriţe 
pentru ceai. Cred că, în cazul femelelor, pot anihila sistemul 
reproducător, dar nu omoară. Nu în mod normal. Pur şi 
simplu trăiesc în intestine. Asta ar trebui să fie relaţia. Doar 
că ele ne mai şi transformă în nişte televizoare. Noi suntem, 
astfel, postul Omuleţul Cenuşiu TV. 

— Iar tu ştii toate astea pentru că trăieşte una în tine? 
Nu se simţi nici urmă de repulsie în vocea lui Underhill, însă 
Henry o simţi cu claritate pulsând ca un tentacul în mintea 
bărbatului. Trăieşte în tine una dintre acele, deschid-închid 
ghilimelele, nevăstuici normale? 

— Nu. 

Cel puțin, gândi el, aşa cred. 

— Atunci de unde ştii lucrurile pe care le ştii? Le 
inventezi poate pe măsură ce vorbeşti? Încerci cumva să-ţi 
dobândeşti un bilet de ieşire de aici? 

— De unde ştiu e lucrul cel mai lipsit de importanţă, 
Owen, dar tu ştii că nu mint. Îmi poţi citi gândurile. 

— Ştiu că tu crezi că nu minţi. La câtă putere de citit 
gânduri să mă mai aştept? 

— Nu ştiu. La mai multă, probabil, dacă se răspândeşte 
birusul, dar nu vei ajunge la puterea mea. 

— Fiindcă tu eşti diferit. 

Scepticism; atât în vocea, cât şi în gândurile lui Underhill. 

— Amice, habar n-am avut cât sunt de diferit până astăzi. 
Dar să lăsăm asta de-o parte pentru moment. Acum, vreau 
doar să înţelegi că cenuşiii au intrat aici într-o oală mare cu 
căcat. Pentru prima dată poate în istoria lor, se văd angajaţi 
într-o luptă pentru control. Mai întâi, pentru că, intrând 
înăuntrul oamenilor, nevăstuicile nu devin saprofite, ci 
paraziți violenţi. Nu se mai opresc din mâncat şi nu se mai 
opresc din crescut. Sunt un cancer, Underhill. 


Apoi, birusul. Se dezvoltă bine în alte lumi, dar foarte 
slab la noi, cel puţin până acum. Oamenii de ştiinţă şi 
experţii medicali care supraveghează acest rodeo cred că 
frigul îi încetineşte creşterea, dar eu nu cred că asta e, sau 
nu e asta chiar totul. Nu sunt sigur, pentru că ei nu ştiu, 
dar... 

— Oau, oau. Se văzu pentru scurtă vreme o flacără 
rotundă atunci când Underhill îşi aprinse altă ţigară pe care 
s-o fumeze tot vântul. Nu te referi la tipii din corpul 
medical, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Crezi că ai o legătură cu omuleţii cenuşii. O legătură 
telepatică. 

— Aşa cred... cu unul dintre ei. Printr-un intermediar. 

— Jonesy ăsta de care mi-ai vorbit? 

— Owen, nu ştiu. Nu cu siguranţă. Ideea e că pierd 
meciul. Eu, tu, cei care au fost cu tine la Blue Boy astăzi, s- 
ar putea să nu mai ajungem să sărbătorim Crăciunul. N-o 
să te mint în privinţa asta. Noi am primit doze mari, 
concentrate. Dar... 

— L-am luat şi eu, sigur, spuse Underhill. Şi Edwards - a 
apărut pe el ca prin magie. 

— Dar, chiar dacă te ia cu totul în stăpânire, nu cred că-l 
poţi împrăştia prea mult. Nu e chiar atât de contagios. Sunt 
câţiva oameni în grajd care nu-l vor lua niciodată, indiferent 
printre cât de multe persoane infectate cu birus stau. Iar 
cei care-l prind, totuşi, asemenea unei răceli, fac Birus 
Secund... sau Ripley, dacă-ţi place mai mult numele ăsta. 

— Să rămânem la birus. 

— Bine. S-ar putea să-l poată da altor câţiva oameni, care 
vor avea o versiune foarte slabă, pe care am putea-o numi 
Birus Trei. S-ar putea ca şi de aici să poată fi dat mai 
departe, însă cred că o dată ajuns la Birus Patru ai avea 
nevoie de-un microscop sau de un test sangvin ca să-l 
detectezi. Apoi dispare. 

Acum urmează rezumatul, aşa că fii atent. 


Punctul unu. Cenugşiii - probabil nimic mai mult decât 
nişte sisteme de implementare a birusului - au murit deja. 
Cei pe care nu i-a ucis mediul înconjurător, aşa cum, într-un 
sfârşit, microbii au omorât marţienii în Războiul lumilor au 
fost spulberaţi de armele voastre. Toţi cu excepţia unuia, 
adică, cel de la care - mda, aşa trebuie să fie - am luat eu 
informaţiile astea. Deşi nu mai există nici el în forma lui 
fizică. 

Punctul doi. Nevăstuicile nu-şi îndeplinesc menirea. 
Asemenea tuturor cancerelor, se autodevo-rează în cele din 
urmă. Nevăstuicile care scapă din intestinul subţire sau din 
cel gros mor repede în mediul înconjurător, mediu pe care-l 
găsesc ostil. 

Punctul trei. Nici birusul nu-şi îndeplineşte menirea, nu 
foarte bine, dar, dacă i s-ar oferi o ocazie, timp să se 
ascundă şi să crească, ar putea suferi mutații. Ar învăţa să 
se integreze. Poate să conducă. 

— O să-l ştergem de pe faţa pământului, spuse Underhill. 
O să transformăm întreaga regiune Jefferson într-o 
cicatrice cauterizată. 

Lui Henry îi veni să strige de frustrare şi probabil că o 
parte din această pornire răzbătu până la Underhill. Se 
auzi un bufnet când Underhill tresări, lovind peretele 
şubred al şopronului cu spatele. 

— Nu contează ce faceţi voi aici, spuse Henry. Oamenii pe 
care-i aveţi aici nu pot împrăştia birusul, iar birusul nu se 
poate împrăştia singur. Dacă oamenii ăştia şi-ar demonta 
corturile şi ar pleca chiar acum, mediul înconjurător şi-ar 
putea purta singur de grijă şi ar elimina această bazaconie 
ca pe-o ecuaţie nedorită. Cred că cenuşiii au aterizat în felul 
acesta pentru că nu le venea dracului să creadă că aşa ceva 
e posibil. Cred că a fost o misiune sinucigaşă având la 
conducere o versiune cenuşie a lu' Dom' Kurtz al tău. Pur şi 
simplu nu pot înţelege că au ratat. „Întotdeauna câştigăm", 
gândesc ei. 

— De unde ştii... 


— Apoi, în ultimul minut, Underhill - poate în ultima 
secundă - unul dintre ei a găsit un om care era ciudat de 
diferit de toţi ceilalţi cu care cenuşiii, nevăstuicile şi birusul 
au avut contact. El e Mary Tifoida voastră. Şi a ieşit deja din 
zona de carantină, făcând inutile toate eforturile voastre de 
aici. 

— Gary Jones. 

— Jonesy, corecti. 

— Ce-l face diferit? 

Indiferent de cât de puţin îşi dorea să meargă în această 
direcţie, Henry îşi dădu seama că trebuie să-i ofere ceva lui 
Underhill. 

— El şi cu mine şi cu ceilalţi doi prieteni - cei care au 
murit - am cunoscut cândva pe cineva care era foarte 
diferit. Un telepat prin natura sa, fără ajutor din partea 
birusului. El ne-a făcut ceva. Dacă l-am fi întâlnit când am fi 
fost cu puţin mai mari, nu cred că ne-ar mai fi putut face 
aşa ceva, însă l-am întâlnit când eram deosebit de... 
vulnerabili, cred că s-ar spune... la ceea ce avea el. Apoi, cu 
mulţi ani mai târziu, lui Jonesy i s-a mai întâmplat ceva, ceva 
ce nu avea nimic de-a face cu... cu acest băiat deosebit. 

Acesta însă nu era adevărul, presupunea Henry; deşi 
Jonesy fusese lovit şi aproape ucis în Cambridge şi Duddits, 
din cunoştinţele lui Henry, nu fusese niciodată în viaţă la 
sud de Derry, Duds avusese cumva o contribuţie la ultima, 
cruciala schimbare a lui Jonesy. Contribuise şi la această 
schimbare. O ştia. 

— Şi eu trebuie să... ce? Să cred toate astea pur şi 
simplu? Să le-nghit ca pe un sirop împotriva tusei? 

În întunericul dulceag al şopronului, buzele lui Henry se 
depărtară într-un rânjet lipsit de umor. 

— Owen, spuse el, tu deja mă crezi. Sunt telepat, ţi- 
aminteşti? Cel mai tare din parcare. Întrebarea, totuşi... 
întrebarea este... 

Henry rosti întrebarea în gând. 


Z 


Stând dincolo de gardul împrejmuitor al taberei, lângă 
peretele din spate al vechiului şopron, îngheţându-i măduva 
în oase, cu masca respiratorie lăsată în jos în jurul gâtului 
ca să poată fuma câteva ţigări pe care nu şi le dorea (îşi 
luase un pachet nou de la magazia de aprovizionare), Owen 
ar fi spus că niciodată în toată viaţa lui nu-i venise mai puţin 
ca acum să râdă... dar, când bărbatul din şopron răspunse 
la atât de rezonabila lui întrebare cu o sinceritate atât de 
grăbită - tu deja mă crezi... sunt telepat, ți-aminteşti? - Un 
râset îi fu totuşi smuls de pe buze. Kurtz spusese că, dacă 
telepatia devenea permanentă şi s-ar fi împrăştiat, 
societatea aşa cum o ştiau ei se va prăbuşi. Owen înţelesese 
conceptul, dar acum îl înţelegea şi la un nivel visceral. 

— Întrebarea, totuşi... întrebarea este... 

Ce avem de gând să facem în privinţa asta? 

Obosit cum era, Owen nu găsea decât un singur răspuns 
la această întrebare. 

— Trebuie să mergem pe urmele lui Jones, presupun. Ar 
ajuta la ceva? Avem suficient timp? 

— Cred că da. Deocamdată. 

Owen încercă să citească ce se afla în spatele răspunsului 
lui Henry, folosindu-se de propriile lui puteri mai slabe şi nu 
reuşi. Chiar şi-aşa, era sigur că cele mai multe dintre 
lucrurile pe care i le spusese bărbatul acesta erau 
adevărate. Fie asta, fie el crede că sunt adevărate, gândi 
Owen. Dumnezeu ştie că şi eu vreau să cred că sunt 
adevărate. Orice scuză e bună pentru a pleca de aici înainte 
să înceapă măcelul. 

— Nu, spuse Henry şi, pentru prima dată, lui Owen i se 
păru că pare neliniştit, sigur pe el doar pe jumătate. Nici un 
măcel. Kurtz nu va omori între două sute şi opt sute de 
oameni. Oameni care, în cele din urmă, nu schimbă cu nimic 
termenii acestei socoteli. Sunt doar - Cristoase, nu sunt 
decât trecători nevinovaţi! 


Owen nu fu pe de-a-ntregul surprins să descopere că-i 
place neliniştea noului său prieten; Dumnezeu îi era martor 
că şi Henry îl neliniştise pe el. 

— Ce propui? Ţinând cont că tu însuţi ai spus că doar 
amicul tău Jonesy contează. 

— Da, dar... 

Se blocă. Vocea mentală a lui Henry era puţin mai sigură 
pe ea, însă numai puţin. N-am vrut să spun să plecăm şi să-i 
lăsăm să moară. 

— N-o să plecăm niciunde, spuse Owen. O să fugim ca doi 
şobolani dintr-un pătul de porumb. 

Aruncă a treia ţigară după un ultim fum pufăit şi se uită 
cum îl duse vântul. Dincolo de şopron, perdele de zăpadă 
fluturau prin ţarcul gol de animale, acumulând mormane 
imense lângă peretele grajdului. Era o nebunie să pleci 
undeva pe o asemenea vreme. Am avea nevoie de un Sno- 
Cat, cel puţin pentru început, gândi Owen. Până spre 
miezul nopții, Chiar şi o maşină cu tracţiune integrală s-ar 
putea să nu fie de-ajuns. Nu în viscolul ăsta. 

— Omoară-l pe Kurtz, spuse Henry. Asta-i răspunsul. Ne 
va fi mai uşor să scăpăm dacă nu va fi cine să dea ordine şi 
va întârzia... curățirea biologică. 

Owen râse sec. 

— Faci totul să pară atât de uşor, spuse el. Zero-Zero- 
Underhill, licenţă pentru ucis. 

Aprinse o a cincia ţigară, făcându-şi mâinile căuş în jurul 
brichetei şi al vârfului ţigării. În pofida mănuşilor, degetele 
îi amorţiseră. Ar fi bine să ajungem repede la o concluzie, 
gândi el. Înainte să mor îngheţat. 

— Ce-i aşa mare lucru? Întrebă Henry, dar ştia foarte 
bine care era acesta; Owen îl simţea (şi-l auzea cu jumătate 
de ureche) cum încearcă să nu vadă problema, dorindu-şi 
ca lucrurile să nu ajungă mai grave decât erau deja. Intri 
pur şi simplu şi-l împuşti. 

— Nu ţine. Owen îi trimise lui Henry o secvenţă scurtă: 
Freddy Johnson (şi alţi membri ai aşa-nu-mitei echipe 


Imperial Valley) supraveghind Winnebago-ul lui Kurtz. De 
asemenea, are microfoane peste tot. Dacă se întâmplă ceva, 
tipii duri vin într-o grabă. Poate că L-aş nimeri. Probabil că 
nu, fiindcă se păzeşte la fel de temeinic ca şi un jJefe 
columbian al cocainei, mai ales când e în exerciţiul 
funcţiunii, dar există o posibilitate. Îmi place să cred că nu 
mă descurc nici eu prost. Însă ar fi o misiune sinucigaşă. 
Dacă l-a recrutat pe Freddy Johnson, atunci probabil că îi 
are şi pe Kate Gallagher şi Marvell Richardson... pe Carl 
Friedman... pe Jocelyn McAvory. Băieți duri şi fete dure, 
Henry. Eu îl omor pe Kurtz, ei mă omoară pe mine, 
barosanul care conduce acest spectacol de sub muntele 
Cheyenne trimite un alt curăţător, o clonă a lui Kurtz care 
va continua treaba de unde a lăsat-o el. Sau poate c-o aleg 
pe Kate pe acest post. E destul de nebună, Dumnezeu mi-e 
martor. Oamenii din grajd s-ar putea să câştige vreo 
doisprezece ore în care să fiarbă în suc propriu, dar, într-un 
sfârşit, totuşi vor arde. Singura diferenţă e că, în loc să ai 
ocazia să strâbaţi voios viscolul alături de mine, frumosule, 
vei arde alături de ceilalţi. Amicul tău, între timp - tipul 
ăsta, Jonesy - îşi va continua drumul spre... spre ce? 

— Informaţia asta ar fi prudent s-o ţin doar pentru mine, 
pentru moment. 

Owen, chiar şi-aşa, încercă să sape după ea cu forţa 
telepatică pe care o deţinea. O clipă, prinse o imagine 
înceţoşată şi uluitoare - o clădire înaltă şi albă în zăpadă, 
cilindrică, asemenea unui siloz - apoi dispăru, înlocuită de 
imaginea unui cal alb care semăna aproape perfect cu un 
inorog trecând de-o pancartă. Pe pancartă se aflau litere 
roşii care alcătuiau banbury cross sub o săgeată dreaptă. 

Mormăi amuzat şi exasperat. 

— Mă bruiezi. 

— Poţi să-i spui şi aşa. Sau poţi s-o iei ca pe o tehnică pe 
care ar fi mai bine s-o înveţi dacă vrei să păstrezi secretă 
conversaţia noastră. 


— hi. 

Owen nu era complet nemulţumit de ceea ce tocmai se 
întâmplase. Pentru început, o tehnică de bruiaj era un lucru 
bun pe care să-l ştii folosi. Apoi, Henry chiar ştia unde 
mergea prietenul lui infectat - să-l numim Jonesy Tifoidul. 
Owen văzuse o imagine fugară a locului în mintea lui Henry. 

— Henry, vreau să mă asculţi. 

— Bine. 

— Uite care e cel mai simplu şi cel mai sigur lucru pe 
care-l putem face, tu şi cu mine. Întâi, dacă timpul nu e un 
factor extrem de crucial, trebuie să dormim puţin amândoi. 

— Mi-ar prinde bine asta. Sunt aproape mort. 

— Apoi, în jurul orei trei, eu încep să dau din picioare. 
Toată instalaţia va fi în alertă maximă până când nu va mai 
exista o instalaţie, dar, dacă ochiul Fratelui cel Mare se 
deschide puţin mai mult, atunci o va face între patru şi şase 
dimineaţa. O să creez o diversiune şi o să scurtcircuitez 
gardul - asta-i partea cea mai uşoară, de fapt. Pot ajunge 
aici cu un Sno-Cat la cinci minute după ce rahatul loveşte 
elicele... 

Telepatia avea unele avantaje abreviatoare faţă de 
comunicarea verbală, descoperea Owen. Îi trimise lui Henry 
chiar în timp ce vorbea imaginea unui elicopter MH-6 Little 
Bird şi a unor soldaţi fugind spre el. 

— ... şi duşi suntem. 

— Şi să-l lăsăm pe Kurtz cu un grajd plin de civili 
nevinovaţi pe care intenţionează să-i transforme în friptură 
crocantă. Ca să nu mai amintesc de Grupul Blue. Câţi sunt, 
încă vreo două-trei sute de oameni? 

Owen, care fusese militar cu normă întreagă de la vârsta 
de nouăsprezece ani şi unul dintre subalternii lui Kurtz în 
ultimii opt ani, trimise două cuvinte prin canalul mental pe 
care-l stabiliseră între ei: Pierderi colaterale. 

În spatele geamului murdar, silueta difuză care era 
Henry Devlin se agită, apoi rămase locului. 

Nu, trimise înapoi. 


8 


Nu? Cum adică, nu? 

Nu. Exact asta vreau să spun. 

Ai vreo idee mai bună? 

Şi Owen îşi dădu seama, spre marea lui oroare, că Henry 
era de părere că are. Frânturi din acea idee - ar fi fost o 
prea mare generozitate s-o numeşti plan - străbătură 
mintea lui Owen asemenea strălucitoarelor fragmente ale 
cozii unei comete. Îi tăiară răsuflarea. Ţigara îi căzu 
nebăgată în seamă dintre degete şi fu dusă de vânt. 

Eşti nebun. 

Nu, nu sunt. Avem nevoie de-o diversiune ca să scăpăm, 
deja ştii asta. Aceasta e diversiunea. 

Oricum vor fi omorâţi! 

Unii vor fi. Poate că cei mai mulţi vor fi. Însă există o 
şansă. Ce şansă de scăpare au într-un grajd cuprins de 
flăcări? 

Cu voce tare, Henry spuse: 

— Şi mai e Kurtz. Dacă are vreo câteva sute de evadați de 
care să-şi facă griji - dintre care mulţi vor fi fericiţi să spună 
primilor reporteri întâlniți în cale că guvernul lovit de 
panică al Statelor Unite a reiterat masacrul My Lai chiar 
aici, pe pământ american - va fi cu mult mai puţin îngrijorat 
de noi. 

Nu-l cunoşti pe Abe Kurtz, gândi Owen. Nu ştii de Linia 
Kurtz. Desigur, nici el nu ştiuse. Nu cu adevărat. Nu până 
astăzi. 

Totuşi, propunerea lui Henry avea, într-un fel nebunesc, 
logică. Şi conţinea cel puţin un element expiator. În vreme 
ce acest nesfârşit paisprezece noiembrie mărşăluia spre 
miezul nopţii şi în vreme ce şansele de-a supravieţui până la 
sfârşitul săptămânii se subţiau, Owen nu fu uimit să 
descopere că ideea expierii avea atracțiile ei. 

— Henry. 

— Da, Owen. Sunt aici. 


— Am avut deja remuşcări cu privire la ce am făcut în 
casa Rapeloew-rilor în acea zi. 

— Ştiu. 

— Şi, totuşi, am continuat să repet fapta aceea mereu şi 
mereu. Cât de deplasat poate fi aşa ceva? 

Henry, excelent psiholog chiar şi după ce gândurile lui se 
întorseseră spre sinucidere, nu spuse nimic. Deplasarea era 
un comportament uman normal. Trist, dar adevărat. 

— Prea bine, spuse Owen în cele din urmă. le las să 
cumperi tu casa, dar eu o voi decora. Batem palma? 

— Batem, răspunse Henry imediat. 

— Chiar mă poţi învăţa tehnica aia de bruiaj? Cred că o 
să am nevoie de ea. 

— Sunt destul de sigur că pot. 

— Bine. Ascultă. 

Owen vorbi următoarele trei minute, uneori cu voce tare, 
alteori de la minte la minte. Cei doi bărbaţi ajunseseră la un 
punct când deja nu mai făceau diferenţa între felurile de 
comunicare; gândurile şi vorbele se împletiseră. 


CAPITOLUL 16 - DERRY 
1 


E cald în magazinul lui Gosselin - e atât de cald! 
Transpiraţia iese pe faţa lui Jonesy în broboane de-ndată şi, 
pe când ei patru ajung la telefonul public (care e aproape 
de soba cu lemne, ca să vezi), i se rostogoleşte pe obraji şi 
îşi simte subsuorile ca ierburile de junglă după o ploaie 
torențială... nu că are deja cine ştie ce păr acolo, nu la 
paisprezece ani. Ai vrea tu, cum îi place lui Pete să spună. 

Aşa că e cald, iar el e încă prins în parte în mrejele 
visului, care nu a dispărut aşa cum dispar de obicei visele 
rele (încă mai miroase benzina şi cauciucul ars, încă-l mai 
vede pe Henry ţinând mocasinul acela... şi capul, încă mai 
vede îngrozitorul cap retezat al lui Richie Grenadeau) şi, pe 
deasupra, operatoarea înrăutăţeşte şi mai mult lucrurile, 
dovedindu-se o nemernică. Când Jonesy îi dă numele 
familiei Cavell, cel pe care-l formează des să întrebe dacă 
pot veni în vizită (Roberta şi Alfie răspund întotdeauna da, 
însă politicos e să ceri permisiune, au fost cu toţii învăţaţi 
asta acasă), operatoarea întreabă: 

— Părinţii tăi ştiu că suni interurban? 

Cuvintele nu ies într-un accent tărăgănat de yankeu, ci în 
tonul uşor franţuzit al cuiva care a crescut în această parte 
a lumii, unde Letoumeau şi Bissonette sunt nume mai 
frecvente ca Smith sau Jones. Franţuji zgărie-brânză, le 
spune tatăl lui Pete. lar acum, el vorbeşte cu unul din 
aceştia la telefon, Dumnezeu să-l ajute. 

— Îmi dau voie să sun dacă achit eu costul, spune Jonesy. 

Măi să fie, ar fi trebui să-şi dea seama că el va fi cel care 
va da de fapt telefonul. Îşi coboară fermoarul jachetei. 
Dumnezeule, fierbe aerul aici! Cum de reuşesc bătrânii ăia 
pierde-vară să stea în jurul sobei depăşeşte puterea de 
înţelegere a lui Jonesy. Propriii lui prieteni stau aproape de 


el, ceea ce e probabil de înţeles - vor să ştie cum se 
desfăşoară lucrurile - dar, totuşi, Jonesy îşi doreşte ca ei să 
se dea puţin mai în spate. Faptul că stau atât de aproape îl 
face să-i fie şi mai cald. 

— Şi, dacă i-aş suna, monfils, pe mere et pere ai tăi, ar 
zice acelaşi lucru? 

— Sigur, spuse Jonesy. Transpiraţia îi curge într-un ochi şi 
şi-o şterge ca pe-o lacrimă. Tata e la lucru, dar mama ar 
trebui să fie acasă. Nouă-patru-nouă, şase-şase-cinci-opt. 
Sper doar să vă grăbiţi, fiindcă... 

— O s'te ere' pe cuvânt de dat' ast, spune ea, părând 
dezamăgită. 

Jonesy îşi dă jos haina, trecând receptorul de la o ureche 
la cealaltă ca să-şi elibereze mâna şi o lasă să se odihnească 
pe podea. Ceilalţi sunt încă îmbrăcaţi în hainele lor; Beav, 
de fapt, nici măcar nu şi-a tras jos fermoarul jachetei lui â la 
Fonzie. Cum de suportă căldura, Jonesy nu poate înţelege. 
Până şi mirosurile îl deranjează: muştar Musterole şi fasole 
şi petrosin şi cafea şi saramură din butoiul cu murături. De 
obicei îi plac mirosurile de la magazinul lui Gosselin, dar 
astăzi îl fac pe Jonesy să-i vină să dea la boboci. 

Legătura telefonică face un clic în urechea lui. Atât de 
încet. Prietenii lui se apropie prea mult de telefonul agăţat 
de peretele din spate, înghesuindu-l. Două sau trei rânduri 
mai încolo, Lamar se uită fix la raftul cu fulgi de cereale şi 
se freacă pe frunte asemenea unui om pe care-l doare 
capul. Având în vedere câtă bere a stins aseară, gândeşte 
Jonesy, o durere de cap ar fi ceva normal. Şi pe el începe să- 
| doară capul, o durere de cap cu care berea nu are nici o 
legătură, doar că e atât de a dracului de cald aici înă... 

Se îndreaptă puţin de spate. 

— Sună, le spune prietenilor lui şi-şi doreşte imediat să-şi 
fi ţinut gura, fiindcă ei se apropie mai tare ca înainte. 
Respirația lui Pete e-a dracului de îngrozitoare şi Jonesy 
gândeşte: Ce faci, Petesky? Te speli pe dinţi o dată pe an, 
fie că e nevoie, fie că nu? 


Telefonul e ridicat la al treilea apel. 

— Da, alo? 

E Roberta, dar pare distantă şi supărată, mai degrabă 
decât veselă, cum e de obicei. Nu că ar fi greu să-ţi dai 
seama de ce; în fundal îl aude pe Duddits ţipând prelung. 
Jonesy ştie că Alfie şi Roberta nu simt acel plânset aşa cum 
îl simt el şi cu prietenii lui - ei sunt adulţi. Dar ei sunt în 
acelaşi timp şi părinţii lui, simt câtva din el şi se îndoieşte că 
aceasta a fost dimineaţa preferată a doamnei Cavell. 

Cristoase, cum de poate fi atât de cald aici? Cu ce-au 
aprins, totuşi, focul în soba aia cretină în dimineaţa 
aceasta? Cu plutoniu? 

— Vorbeşte, cine-i? 

E nerăbdătoare, ceva iarăşi total necaracteristic doamnei 
Cavell. Dacă înveţi ceva când eşti mama unei persoane 
speciale cum e Duddits, le-a spus băieţilor de mai multe ori, 
atunci acest lucru e să fii răbdătoare. În dimineaţa asta, 
totuşi, nu e răbdătoare. În dimineaţa aceasta pare aproape 
furioasă, lucru de neconceput. 

— Dacă vindeţi ceva, nu pot vorbi cu dumneavoastră. 
Sunt ocupată acum şi... 

Duddits în fundal, suflând trompeta şi văicărindu-se. Eşti 
ocupată, nici vorbă, gândeşte Jonesy. Face așa de la 
răsăritul soarelui şi acum trebuie să-ți fi ieşit din sărite 
destul de tare. 

Henry îl loveşte în coaste pe Jonesy cu cotul şi-i face un 
semn cu mâna - Haide! Grăbeşte-te! - Şi, deşi îl doare, cotul 
primit e totuşi un lucru bun. Dacă femeia îi va închide, 
Jonesy va trebui din nou să aibă de-a face cu nemernica 
aceea de operatoare. 

— Doamnă Cavell - Roberta? Eu sunt, Jonesy. 

— Jonesy? Îi simte profunda uşurare; şi-a dorit atât de 
mult ca prietenii lui Duddits să sune, încât aproape crede că 
îşi închipuie totul. Chiar tu eşti? 

— Mda, spune el. Eu şi ceilalţi. 

Ţine receptorul ridicat. 


— Bună, doamnă Cavell, spune Henry. 

— Hei, ce mai faceţi? E contribuţia lui Pete. 

— Salut, frumoaso, spune Beaver cu un rânjet de 
albatros. E oarecum îndrăgostit de Roberta din ziua în care 
au întâlnit-o. 

Lamar Clarendon se uită spre ei când aude vocea fiului 
său, se strâmbă, apoi se întoarce la contemplarea cutiilor 
de Cheerios şi Shredded Wheat. Daţi-i bătaie, i-a zis Lamar 
lui Beav atunci când acesta i-a spus că vor să-l sune pe 
Duddits. Nu şt 'u de ce-aț' vrea să vorbit' cu cap-dă-bezea 
ăla, da '-i banu' vost ce-l aruncat' pe geam. 

Când Jonesy duce receptorul înapoi la ureche, Roberta 
Cavell tocmai spune: 

— .. v-aţi întors în Derry? Credeam că sunteţi la 
vânătoare în Kineo sau pe-undeva. 

— Încă suntem acolo, spune Jonesy. 

Se uită în jur la prietenii lui şi e uimit să vadă că ei nu 
transpiră aproape deloc - o peliculă subţire pe fruntea lui 
Henry, câteva picături deasupra buzei de sus a lui Pete şi 
atâta tot. A naibii de ciudăţos. 

— Ne-am spus doar că... ăă... ar fi bine să sunăm. 

— Aţi ştiut. 

Vocea ei e plată - nu neprietenoasă, ci neîntrebătoare. 

— Mm... Se trage de cămaşa de flanelă, ca să-şi 
răcorească pieptul. Mda. 

Sunt sute de întrebări pe care cei mai mulţi le-ar pune în 
acest moment, începând probabil cu: De unde-ai ştiut? Ce-i 
cu el, pentru numele lui Dumnezeu? Dar Roberta nu face 
parte dintre „cei mai mulţi" şi a avut deja mare parte dintr- 
o lună să observe cum se comportă băieţii cu fiul ei. Ceea ce 
spune ea e doar: 

— Aşteaptă, Jonesy. Îl aduc. 

Jonesy aşteaptă. În depărtare, încă-l mai aude pe Duddits 
văicărindu-se şi pe Roberta vorbindu-i. Încercând să-l 
convingă să vină la telefon. Folosind ceea ce deja sunt 
cuvinte magice în casa Cavell: Jonesy, Beaver Pete, Henry. 


Plânsetul se apropie şi, chiar prin telefon, Jonesy simte cum 
îi pătrunde în creier, un cuţit bont care sapă şi rupe îl loc să 
taie. lach! Plânsetul lui Duddits face cotul primit de la 
Henry să pară o mângâiere de dragoste. Între timp, 
bătrâna sevă de junglă îi curge în râuri pe gât în jos. Ochii 
lui se fixează asupra celor două însemne de deasupra 
telefonului, vă rugăm limitaţi-vă APELURILE LA 5 MIN., e 
primul, NU SUNT TOLERATE înjurăturile, e celălalt. Sub 
acestea, cineva a scrijelit: Cine dracu spune asta? Apoi îl 
aude pe Duddits la aparat; acele îngrozitoare strigăte 
ascuţite îi intră direct în urechi. Jonesy se strâmbă din 
cauza lor, dar, în pofida durerii, îi e imposibil să se supere 
pe Duds. Aici sunt patru, toţi la un loc. Acolo el e unul, e 
singur şi ce „unu'" ciudat mai e! Dumnezeu l-a lovit şi l-a 
binecuvântat în acelaşi timp; îl ameţeşte pe Jonesy numai să 
se gândească la asta. 

— Duddits, spune el. Duddits, noi suntem. Jonesy... 

Îi înmânează receptorul lui Henry. 

— Salut, Duddits, sunt Henry... 

Henry îi dă receptorul lui Pete. 

— Salut, Duds, sunt Pete, nu mai plânge acum, e-n 
regulă... 

Pete îi dă telefonul lui Beaver, care se uită în jur, apoi 
trage receptorul spre colţ cât de mult îi permite cordonul. 
Acoperindu-şi gura cu mâna ca să nu-l audă bătrânii de 
lângă sobă (ca să nu mai pomenească de bătrânul lui, 
desigur), cântă primele două versuri ale cântecului de 
leagăn. Apoi tace, ascultă. După o clipă, le face celorlalţi un 
semn cu degetul mare şi arătătorul unite într-un cerc. Apoi 
îi dă receptorul înapoi lui Henry. 

— Duds? Sunt Henry din nou. A fost un vis, Duddits. N-a 
fost adevărat. Bine? N-a fost adevărat şi s-a terminat. 
Doar... 

Henry ascultă. Jonesy foloseşte ocazia să-şi dea jos 
cămaşa de flanelă. Tricoul de dedesubt e ud leoarcă. 


Sunt miliarde de lucruri pe lumea asta pe care Jonesy nu 
le ştie - ce fel de legătură există între el şi prietenii lui şi 
Duddits, pentru început - dar ştie că nu mai poate sta mult 
timp în magazinul lui Gosselin. I se pare că nu se uită doar 
la blestemata aia de sobă, ci că se află de-a dreptul 
înăuntrul ei. Băşinoşii ăia bătrâni din jurul tablei de dame 
trebuie să aibă gheaţă în oase. 

Henry dă din cap. 

— Aşa e, asemenea unui film înfricoşător. Ascultă, 
încruntându-se. Nu, n-ai făcut asta. Nici unul dintre noi n- 
am făcut-o. Nu l-am rănit. Nu am rănit pe nici unul dintre 
ei. 

Şi, aşa pur şi simplu - bingo - Jonesy ştie că ei au făcut-o. 
N-au vrut cu adevărat s-o facă, dar au făcut-o. Erau speriaţi 
că Richie s-ar putea ţine de promisiunea de-a se revanşa... 
aşa că au acţionat ei primii. 

Pete întinde mâna şi Henry spune: 

— Pete vrea să-ţi vorbească, Dud. 

Îi dă telefonul lui Pete şi Pete îi spune lui Duddits să uite, 
să se calmeze, se vor întoarce curând acasă şi vor juca cu 
toţii un joc, se vor distra, se vor da dracului de ceasul 
morţii, dar, între timp... 

Jonesy îşi ridică ochii şi vede că unul dintre însemnele de 
deasupra telefonului s-a schimbat. Cel din stânga încă mai 
spune: vă rugăm limitaţi-vă apelurile la 5 min., dar cel din 
dreapta acum spune: DE CE NU IEŞI AFARĂ E MAI 
RĂCOARE. lar asta-i o idee bună, o idee atât de bună. Nu 
are nici un motiv să n-o facă - problema Duddits se pare că 
este sub control. 

Dar, înainte să poată trece la acţiune, Pete îi întinde 
telefonul, spunându-i: 

— Vrea să-ţi vorbească ţie, Jonesy. 

Pentru o clipă aproape c-o ia la fugă, spunându-şi la 
dracu' cu Duddits, la dracu' cu ei toţi. Însă ei sunt prietenii 
lui, împreună au prins acelaşi vis îngrozitor, au făcut ceva 
ce nu voiau să facă 


(mincinos, mincinos împuţit ai vrut, chiar ai vrut) 

lar ochii lor îl fac să stea pe loc în ciuda căldurii, care 
acum se încleştează în jurul pieptului său asemenea unei 
pături sufocante. Ochii lor insistă că el face parte din 
problemă şi că nu trebuie să plece cât timp Duddits e încă 
la telefon. Nu aşa se joacă acest joc. 

E visul nostru şi nu s-a încheiat încă, insistă ochii lor - ai 
lui Henry mai mult decât alţii. Î] trăim din ziua în care l-am 
găsit în spatele depozitului Fraţilor Tracker îngenuncheat 
şi aproape gol. El vede linia şi acum o vedem şi noi, unii 
dintre noi vor vedea întotdeauna linia. O vom vedea până în 
ziua morții noastre. 

Mai este şi altceva în ochii lor, ceva ce-i va bântui fără de 
veste până în ziua morţii lor şi care-şi va arunca umbra 
până şi peste zilele lor cele mai fericite. Teama lucrului pe 
care l-au făcut. A lucrului pe care l-au făcut în partea pe 
care nu şi-o amintesc din visul pe care l-au avut cu toţii. 

Asta-l ţine acolo unde se află şi-l face să ia receptorul, 
deşi se sufocă, se prăjeşte, se topeşte dracului de căldură. 

— Duddits, spune el şi până şi vocea i se pare că-ie 
încinsă. E în regulă, cu adevărat. O să ţi-l dau din nou pe 
Henry, e super-cald aici înăuntru şi trebuie să iau o gură de 
aer proas... 

Duddits îl întrerupe, vocea lui e puternică şi grăbită: 

— V-eşi-fa'ă! Onsi, u-eşi-fa ă! Eu'iu! Eu'iu! 'Omu' EU'IU! 

Au înţeles întotdeauna bolboroseala lui de prima dată, iar 
Jonesy o înţelege şi acum: Nu ieşi afară! Jonesy, nu ieşi 
afară! Cenuşiu! Cenuşiu! Domnul CENUȘIU! 

Gura lui Jonesy se deschide fără voie. Se uită dincolo de 
soba plutind în valuri de căldură, în josul culoarului unde 
tatăl mahmur al lui Beaver examinează apatic fasolea la 
conservă, dincolo de doamna Gosselin de la bătrâna casă de 
marcat şi afară pe fereastra din faţă. Fereastra aceea e 
murdară şi e plină de abţibilduri făcând reclamă la orice, de 
la ţigări Winston şi răcoritoare Moosehead Ale până la 
prânzuri oferite de biserici şi la picnicurile de 4 Iulie care 


au avut loc pe când cultivatorul de arahide era încă 
preşedinte... Însă mai e destulă sticlă rămasă prin care să 
se uite şi să vadă arătarea care-l aşteaptă afară. E fiinţa 
care a venit în spatele lui când încerca să ţină închisă uşa 
de la baie, fiinţa care i-a răpit corpul. O siluetă cenugşie 
dezbrăcată care stă pe picioarele ei fără degete lângă 
pompa de benzină Citgo, holbându-se la el cu ochii ei negri. 
Iar Jonesy gândeşte: Nu-s cu-adevărat aşa, dar aşa-i vedem 
noi. 

Ca şi când ar sublinia asta, Dl Cenugşiu îşi ridică una 
dintre mâini şi şi-o lasă apoi jos. Din vârful celor trei degete, 
picături mici, roşii-aurii, plutesc spre cer asemenea unor 
scaieţi. 

Birus, gândeşte Jonesy. 

Ca şi când ar fi un cuvânt magic într-o poveste, totul 
îngheaţă în loc. Magazinul lui Gosselin devine o felie de 
viaţă statică. Apoi, culoarea părăseşte lucrurile şi se 
transformă într-o fotografie cu tonuri sepia. Prietenii lui 
devin transparenţi şi dispar în faţa ochilor lui. Doar două 
lucruri mai par încă reale: receptorul negru şi greu al 
telefonului public şi căldura. Căldura sufocantă. 

— TEu'şi-TT! Strigă Duddits în urechea lui. Jonesy aude o 
inspiraţie lungă, sacadată pe care şi-o aminteşte atât de 
bine; e vorba de Duddits pregătindu-se să rostească vorbele 
cât mai clar posibil. - Ounzy! Ounzy t-e 'zeş-tt! Te 'zeş-tit! T 
e 'z 

2 


Eşte-te! Trezeşte-tel Jonesy, trezeşte-tel 

Jonesy îşi ridică fruntea şi, pentru o clipă, nu văzu nimic. 
Părul, greu şi îmbibat cu transpiraţie, îi atârna în ochi. ÎI 
dădu la o parte, sperând să vadă propriul său dormitor - fie 
cel de la Bivuac, fie şi mai bine, cel de acasă, din Brookline - 
dar nu avu un asemenea noroc. Încă se afla în biroul 
Fraţilor Tracker. Adormise cu capul pe birou şi visase 
despre cum îl sunaseră pe Duddits cu mulţi ani în urmă. 


Partea aceasta fusese destul de reală, nu însă şi acest lucru 
era că înăbuşitoare. Dacă făcuse ceva vreodată bătrânul 
Gosselin, atunci îşi păstrase întotdeauna magazinul în 
răcoare; în privinţa asta era un zgârcit. Căldura i se 
strecurase în vis fiindcă era cald aici, Cristoase, erau 
probabil patruzeci de grade, poate chiar cincizeci. 

A luat-o razna cazanul, gândi şi se ridică. Sau poate-a 
luat foc locul ăsta. In orice caz, trebuie să ies afară. Înainte 
să mă prăjesc. 

Jonesy ocoli biroul, de-abia observând că acesta se 
schimbase, de-abia simțind ceva mângâindu-i creştetul 
capului când se grăbi spre uşă. Întindea o mână către 
clanţă şi cealaltă către încuietoare, când îşi aminti de 
Duddits cel din vis, spunându-i să nu iasă afară, că acolo era 
DI Cenuşiu, pândindu-l. 

Şi acolo era. Chiar dincolo de uşă. Aşteptând în depozitul 
amintirilor sale, care-i aparţinea acum în totalitate. 

Jonesy îşi întinse degetele transpirate pe lemnul uşii. 
Părul îi căzu din nou peste ochi, dar el nu băgă de seamă. 

— D-le Cenuşiu, şopti el. Eşti acolo afară? Eşti, nu-i aşa? 

Nici un răspuns, însă Dl Cenuşiu era acolo, sigur. Stătea 
cu rudimentul lui de cap spân înclinat într-o parte şi cu 
ochii negri sticloşi fixaţi asupra clanţei, aşteptând s-o vadă 
răsucindu-se. Aşteptând ca Jonesy să iasă în grabă pe uşă. 
Şi-apoi...? 

Adio, sâcâitoare gânduri omeneşti. Adio, derutante şi 
deranjante emoţii omeneşti. 

Adio, Jonesy. 

— DI Cenuşiu, încerci să mă scoţi afară cu fumul? 

Tot nici un răspuns. Jonesy nu avea nevoie de unul. Dl 
Cenuşiu avea acces la toate butoanele, nu-i aşa? Inclusiv la 
cele care controlau temperatura lui. Cât de sus o ridicase? 
Jonesy nu ştia, dar ştia că încă urca. Banda din jurul 
pieptului lui era mai caldă şi mai grea ca înainte şi de-abia 
putea respira. Tâmplele îi pulsau. 

Fereastra. Ce spui de fereastră? 


Simţind unda unei speranţe, Jonesy se întoarse în acea 
direcţie, cu spatele la uşă. Fereastra era întunecată acum - 
iar parcarea din faţa depozitului Fraţilor Tracker era 
îngropată sub dune schimbătoare de zăpadă. Niciodată, nici 
când era copil, nu i se păruse zăpada mai tentantă ca acum 
lui Jonesy. Se văzu sărind pe fereastră asemenea lui Errol 
Flynn într-un film vechi cu pirați, se văzu luând în piept 
zăpada şi aruncându-se în nămeţi, spălându-şi faţa încinsă 
în binecuvântata răcoare albă... 

Da, iar apoi senzaţia mâinilor D-lui Cenuşiu închizându-se 
în jurul gâtului lui. Mâinile acelea aveau doar câte trei 
degete fiecare, dar erau puternice; l-ar strânge de gât până 
l-ar sufoca într-o clipită. Numai să întredeschidă fereastra, 
numai să încerce să lase nişte aer rece de noapte să intre şi 
DI Cenugşiu va fi imediat înăuntru şi se va năpusti asupra lui 
asemenea unui vampir. Fiindcă acea parte a Lumii lui 
Jonesy nu era securizată. Acea parte era teritoriu ocupat. 

Alegerea lui Hobson. lese prost orice ai face. 

— leşi afară. Dl Cenuşiu vorbi într-un sfârşit prin uşă şi o 
făcu cu propria voce a lui Jonesy. Voi termina repede. Nu-ţi 
doreşti să te prăjeşti acolo... sau îţi doreşti asta? 

Jonesy văzu imediat biroul din faţa geamului, biroul care 
nici măcar nu fusese acolo când intrase prima dată în 
încăpere. Înainte să adoarmă, el fusese o bucată de 
mobilier simplă din lemn, genul de lucru cu preţ minim pe 
care-l cumperi dintr-un magazin când eşti cu bugetul la 
limită. Cândva - nu-şi amintea cu precizie când - apăruse 
pe el un telefon. Un telefon simplu şi negru, la fel de utilitar 
şi de lipsit de preţiozităţi ca biroul însuşi. 

Acum, văzu el, biroul era un model mai masiv din stejar, 
geamănul celui din camera lui de lucru din Brookline. lar 
telefonul era un Trimline albastru, asemenea celui din 
biroul lui de la Jay. Îşi şterse cu palma de pe frunte o 
peliculă groasă de transpiraţie caldă ca urina şi, când făcu 
aceasta, văzu ce atinsese cu vârful capului. 

Era vorba de capcana pentru vise. 


Capcana pentru vise de la Bivuac. 

— Sfinte rahat, şopti el. Decorez încăperea. 

Sigur că o decora, de ce nu? Nu-şi decorau celulele până 
şi deţinuţii de pe culoarul morţii? lar dacă putea adăuga un 
birou şi o capcană pentru vise şi un telefon Trimline în 
somn, atunci poate că... 

Jonesy închise ochii şi se concentră. Încercă să aducă la 
viaţă o imagine a biroului din Brookline. Pentru o clipă, 
aceasta-i dădu de furcă, fiindcă interveni o întrebare: dacă 
amintirile lui se aflau acolo afară, cum de le mai avea şi aici 
înăuntru? Răspunsul, îşi dădu el seama, era foarte simplu. 
Amintirile se aflau încă în mintea lui, acolo unde fuseseră 
mereu. Cutiile de carton din depozit erau ceea ce Henry ar 
numi o externalizare, felul în care el vizualizează toate 
lucrurile la care are acces Dl Cenuşiu. 

Nu contează. Fii atent la ce trebuie făcut. Biroul din 
Brookline. Vizualizează biroul din Brookline. 

— Ce faci? Chestionă Dl Cenuşiu. Siguranţa lui de sine îi 
părăsise vocea. Ce puţă-n-raţă faci acolo? 

Jonesy zâmbi puţin auzind expresia - nu se putu abţine - 
dar ţinu tare de imagine. Nu de imaginea biroului în 
ansamblu, ci a unui anume perete al acestuia... cel de lângă 
uşa care dădea în micuța baie... da, iată-l. Termostatul 
marca Honeywell. Ce trebuia să spună acum? Exista vreun 
cuvânt magic precum alakazam? 

Mda. 

Cu ochii încă închişi şi cu o urmă de zâmbet încă pe faţa 
îmbrobodită de transpiraţie, Jonesy şopti: 

— Duddits. 

Îşi deschise ochii şi se uită la peretele prăfos şi anodin. 

Termostatul se afla acolo. 


3 
— Opreşte-te! Strigă Dl Cenuşiu şi Jonesy fu uimit de 


familiaritatea acelei voci chiar atunci când traversă 
încăperea; era ca şi când ar fi ascultat una din propriile sale 


rare certuri (dezordinea infernală a camerei copiilor era un 
subiect predilect) înregistrată pe bandă magnetică. - 
Opreşte-te imediat! Asta trebuie să înceteze! 

— Pupă-mă-n cur, frumosule, replică Jonesy şi rânji. De 
câte ori îşi doriseră copiii lui să-i spună ceva de genul 
acesta, atunci când începea tărăboiul? În acea clipă îi trecu 
prin minte un gând neplăcut. Probabil că nu va revedea 
niciodată interiorul apartamentului din Brookline, dar, 
dacă-l va vedea, o va face cu ochii care-i aparţineau acum 
D-lui Cenuşiu. Obrazul pe care-l vor săruta copiii lui („Auu, 
zgârie, tati!" va spune Misha) va fi atunci obrazul D-lui 
Cenuşiu. Buzele pe care le va săruta Carla vor fi mai mult 
ca sigur buzele D-lui Cenugşiu. Şi, în pat, când ea-lva prinde 
şi-l va conduce înăuntrul ei... 

Jonesy tresări, apoi se întinse spre termostat... care, văzu 
el, era setat la 50. Era singurul din lume care putea urca 
atât de mult, fără-ndoială. Roti butonul înapoi cu jumătate, 
neştiind la ce să se aştepte şi fu încântat să simtă o suflare 
fugară de aer rece pe obraji şi pe sprâncene. Îşi îndreptă 
faţa mulţumit mai în sus, ca să prindă briza mai în plin şi 
observă grătarul unei găuri de aerisire montate sus în 
perete. Încă un adaus proaspăt. 

— Cum reuşeşti asta? Strigă Dl Cenuşiu prin uşă. De ce 
nu absoarbe corpul tău birusul? Cum de încă mai exişti? 

Jonesy izbucni în râs. Pur şi simplu nu se putea abţine. 

— Încetează, spuse DI Cenuşiu şi tonul lui era acum mai 
tăios. Era tonul pe care îl folosise el când îi dăduse Cariei 
ultimatumul: dezintoxicare sau divorţ, iubire, tu alegi. Pot 
face mai mult decât să ridic temperatura, să ştii. Pot să te 
ard de viu. Sau să te fac să orbeşti. 

Jonesy îşi aminti pixul intrând în ochiul lui Andy Janas - 
acel pocnet îngrozitor şi cărnos - şi tresări. 'Iotuşi, 
recunoştea o minciună când îi ajungea la urechi. Tu eşti 
ultimul, iar eu sunt mecanismul tău de livrare, gândi 
Jonesy. N-o să-ţi distrugi prea tare maşinăria. Nu până nu 
ţi-ai încheiat misiunea, oricum. 


Merse încet înapoi lângă uşă, amintindu-şi să aibă grijă... 
fiindcă, aşa cum spusese Gollum despre Bilbo Baggins, era 
şiret, preţiosul, aha, foarte şiret. 

— D-le Cenuşiu? Întrebă el încet. 

Nici un răspuns. 

— D-le Cenugşiu, cum arăţi acum? Cum arătai când erai tu 
însuţi? Nu mai eşti chiar atât de cenuşiu, ci puţin mai roz? 
Ai cu vreo două degete mai mult la mâini? Ai câteva fire de 
păr pe cap? Încep să-ţi crească degete şi coiţe între 
picioare? 

Nici un răspuns. 

— Începi să semeni cu mine, D-le Cenuşiu? Să gândeşti 
ca mine? Şi nu-ţi place, aşa-i? Sau îţi place? 

Tot nici un răspuns şi Jonesy îşi dădu seama că Dl 
Cenuşiu dispăruse. Se întoarse şi se grăbi spre fereastră, 
observând alte noi schimbări: o xilogravură pe un perete, o 
reproducere după un Van Gogh pe altul - Gălbenelele, un 
cadou de Crăciun de la Henry - şi, pe birou, perpetuum 
mobile Magic 8-Ball pe care-l avea pe biroul de acasă. Voia 
să vadă ce pune la cale Dl Cenugşiu, să afle ce-i mai captase 
acum atenţia. 


4 


Pentru început, interiorul camionetei se schimbase. În 
locul camionetei tărcate bej-verzui din dotarea armatei (cu 
mapa plină de hârtii şi formulare pe scaunul pasagerului, cu 
radioul ţiuitor de sub bord), se afla acum într-o limuzină de 
lux Dodge Ram cu scaune îmbrăcate în velură cenuşie şi cu 
aproximativ la fel de multe butoane ca un avion cu 
turboreactor. Pe compartimentul pentru mănuşi se afla un 
abtibild pe care scria îmi v ciobănescul scoţian. Ciobănescul 
respectiv încă era de faţă şi îşi făcea simțită prezenţa, 
dormind pe covoraşul din partea locului din dreapta, cu 
coada perfect încolăcită în jurul corpului. Era un mascul pe 
nume Lad. Jonesy simţi că are acces la numele şi la soarta 
pe care stăpânul lui Lad o avusese, dar de ce-ar vrea aşa 


ceva? Undeva la nord de situarea lor prezentă, camioneta 
de armată a lui Janas se afla scoasă de pe şosea, iar şoferul 
acestei maşini zăcea lângă ea. Jonesy nu avea habar de ce 
DI Cenuşiu lăsase câinele în viaţă. 

Apoi, Lad îşi înălţă coada şi se băşi, iar Jonesy înţelese. 


5 


Descoperi că, uitându-se pe fereastra biroului Fraţilor 
Tracker şi concentrându-se, se putea uita prin propriii lui 
ochi. Ninsoarea cădea mai abundent ca înainte, însă, 
asemenea autovehiculelor Armatei, Dodge-ul era echipat cu 
tracţiune integrală şi-şi croia drum destul de uşor. Mergând 
în direcţia opusă, înspre nord, către regiunea Jefferson, se 
vedea un lanţ de faruri înălțate cu mult deasupra şoselei: 
convoiul de camioane al armatei. Apoi, pe partea cealaltă, 
un semn reflectorizant - litere albe, fundal verde - se ivi din 


zăpada viscolită, Derry la 5 INTRĂRI MAI DEPARTE. 

Plugurile de deszăpezit ale municipalităţii lucraseră şi, 
deşi de-abia dacă exista trafic (n-ar fi fost prea mare trafic 
nici pe o noapte senină), autostrada era folosibilă. Dl 
Cenuşiu mări viteza Ram-ului până la şaizeci şi cinci de 
kilometri pe oră. Trecură de trei intrări pe care Jonesy şi le 
amintea bine din copilărie (strada kansas, aeroport, upmile 
hill/parcul strawford), apoi Dl Cenuşiu încetini. 

Dintr-o dată, Jonesy crezu că înţelege. 

Se uită la cutiile pe care le târâse înăuntru biroului, cele 
mai multe însemnate duddits, câteva însemnate derry. Cele 
din urmă le luase ca măsură de prevedere. Dl Cenuşiu 
credea că încă deţine amintirile de care avea nevoie - 
informaţiile de care avea nevoie - dar, dacă Jonesy bănuia 
bine unde mergeau (iar asta avea perfectă logică), Dl 
Cenugşiu va avea parte de o surpriză. Jonesy nu ştia dacă să 
se bucure sau să fie speriat şi descoperi că era amândouă. 

lată o pancartă verde pe care scria intrarea 25 - strada 
witcham. Mâna lui acţionă semnalizatorul Ram-ului. 


O dată ajuns în intersecţie, roti volanul la stânga, pe 
Witcham, îl roti apoi la stânga din nou, un kilometru mai 
departe, pe strada Carter. Carter urca într-un unghi 
abrupt, îndreptându-se către Upmile Hill şi strada Kansas 
pe cealaltă parte a ceea ce fusese cândva o creastă 
împădurită şi înaltă, locul unui înfloritor sat al indienilor 
Micmac. Strada nu mai fusese curățată de câteva ore, dar 
tracţiunea integrală făcea faţă situaţiei. Ram-ul îşi croia 
drum printre mormanele acoperite cu zăpadă de pe-o parte 
şi cealaltă a drumului - maşini parcate pe marginea şoselei 
în pofida restricţiilor municipalităţii pe vreme grea. 

La jumătatea drumului, Dl Cenuşiu trase din nou de 
volan, de data aceasta intrând pe o stradă şi mai îngustă, 
numită Carter Lookout. Ram-ul derapă, partea din spate 
legănându-se. Lad se uită în sus scurt, gemu, după care-şi 
aşeză la loc nasul pe covoraş în vreme ce cauciucurile 
prinseră aderenţă, muşcând din zăpadă şi ducând mai 
departe Ram-ul. 

Jonesy stătu la fereastra care dădea spre lumea de afară, 
fascinat, aşteptând ca Dl Cenugşiu să descopere... ei bine, să 
descopere. 

La început, Dl Cenuşiu nu fu uimit când farurile de sus 
ale Ram-ului nu scoaseră nimic altceva la iveală în vârful 
pantei decât ninsoarea zbuciumată. Era convins că va 
vedea în câteva clipe, sigur că va vedea... doar câteva clipe 
şi va vedea turnul mare şi alb care stătea acolo 
panoramând coborârea spre strada Kansas, turnul pe care 
ferestrele urcau într-o spirală. Peste doar câteva clipe... 

Numai că acum nu mai erau alte câteva clipe. Ram-ul îşi 
croise cu dinţii drum către vârful a ceea ce se numise 
cândva Dealul Turnului de Apă. Aici, Carter Lookout - şi alte 
trei sau patru alei asemănătoare - se sfârşeau într-un cerc 
larg. Ajunseseră la cel mai înalt, cel mai deschis loc din 
Derry. Vântul urla ca ielele, suflând cu o viteză constantă de 
optzeci de kilometri pe oră, cu rafale care ajungeau până la 


o sută sau chiar o sută douăzeci. În lumina farurilor Ram- 
ului, zăpada cădea la orizontală, o furtună de pumnale. 

DI Cenuşiu rămase nemişcat. Mâinile lui Jonesy se 
desprinseră de pe volan şi căzură pe-o parte şi pe cealaltă a 
corpului lui, aidoma unor păsări împuşcate în plin zbor. În 
cele din urmă, îngăimă: 

— Unde e? 

Mâna stângă se ridică, căută pe apucate mânerul de 
deschidere al portierei şi-l trase într-un sfârşit în sus. Îşi 
legănă un picior afară, apoi, când vântul răgnind îi fură 
portiera din mână, căzu pe genunchii lui Jonesy. Se ridică şi 
se împletici spre capota din faţă a maşinii, jacheta 
fluturându-i în jurul corpului şi cracii pantalonilor 
zbătându-se asemenea pânzelor unei caravele. Muşcătura 
vântului era cu mult sub zero (în biroul Fraţilor 'Tracker, 
temperatura scăzu de la răcoros la frig într-un răstimp de 
câteva secunde), însă norului vesperal care popula acum în 
mare parte creierul lui Jonesy şi care-i stăpânea corpul nu-i 
păsa aproape deloc. 

— Unde e? Strigă Dl Cenuşiu în suflarea vâjâită a furtunii. 
Unde dracu-i TURNUL DE APĂ? 

Jonesy nu trebui să strige; furtună sau nu, Dl Cenugşiu ar 
auzi până şi o şoaptă. 

— Ha-ha, D-le Cenugşiu, spuse el. Asta-i gluma secolului. 
Se pare că s-a-ntors roata. Turnul de Apă nu mai există din 
1985. 


6 


Jonesy gândi că, dacă Dl Cenuşiu ar fi rămas locului, ar fi 
făcut o criză de preşcolar cum scrie la carte, poate chiar s- 
ar fi tăvălit pe jos prin zăpadă şi ar fi dat din picioare; în 
ciuda eforturilor sale susţinute de a nu face asta, Dl 
Cenuşiu era năpădit de întreaga încărcătură emotivă a lui 
Jonesy, era la fel de incapabil să se înfrâneze acum că 
pornise ţintă la drum, asemenea unui alcoolic care ţine în 
mână cheia barului McDougal's. 


În loc să aibă o criză sau o cădere nervoasă, avântă 
corpul lui Jonesy dincolo de vârful golaş al dealului către 
piedestalul scund de piatră, acolo unde se aşteptase să 
găsească rezerva de apă a oraşului: şapte sute de mii de 
galoane de apă, mai exact. Căzu în zăpadă, se opinti înapoi 
în picioare, şchiopătă înainte datorită şoldului rănit al lui 
Jonesy, căzu din nou şi se ridică din nou, în tot acest timp 
scuipând în viscol litania de înjurături copilăreşti ale lui 
Beaver: puţă-n-raţă, pupă-mi aşezătoarea, molfăie-mi 
grăsimea, muşcă-mi scrotu', cacă-te-n căciula-ţi puturoasă 
şi poart-o cu cozorocu' la spate, Bruce. Rostite de Beaver 
(sau de Henry, sau de Pete), acestea fuseseră întotdeauna 
amuzante. Aici, pe vârful acesta pustiu de deal, strigate în 
urechea furtunii de acest monstru împiedicat care aducea 
cu o fiinţă umană, erau îngrozitoare. 

El, ea, creatura, ce-o fi fost Dl Cenuşiu, ajunse într-un 
sfârşit la piedestalul care se vedea destul de limpede în 
lumina împrăştiată de farurile Ramului. Fusese construit de 
statul unui copil, de vreun metru jumătate, din stânca 
simplă din care fuseseră ridicate atât de multe ziduri de 
piatră din Noua Anglie. Pe el se vedeau două siluete dăltuite 
în bronz, un băiat şi o fată cu mâinile împreunate şi cu 
capetele aplecate, ca în rugăciune sau durere. 

Piedestalul era acoperit aproape în întregime de nămeţii 
de zăpadă, însă partea de sus a plăcii comemorative bătută 
în cuie de peretele din faţă era încă vizibilă. DI Cenuşiu 
căzu pe genunchii lui Jonesy, dădu zăpada la o parte şi citi 
acestea: 


CELOR PIERDUŢI ÎN FURTUNĂ 

31 MAI 1985 

ŞI COPIILOR 

TUTUROR COPIILOR 

CU DRAGOSTE, DIN PARTEA LUI BILL, 
BEN, BEV, EDDIE, RICHIE, STAN, MIKE 
CLUBUL PERDANŢILOR 


Scris cu spray-ul în litere roşii tremurate, la fel de bine 
vizibil în lumina farurilor, se afla şi mesajul următor: 


PENNYWISE TRĂIEŞTE 


DI Cenuşiu stătu îngenuncheat uitându-se la acestea 
pentru aproape cinci minute, ignorând amorţeala din 
membrele lui Jonesy. (Şi de ce i-ar fi păsat? Jonesy nu era 
decât o banală maşină de închiriat: condu-o cât de tare 
doreşti şi stinge-ţi ţigara pe podea.) Încerca să înţeleagă ce 
înseamnă. Furtună? Copii? Pierduţi? Cine sau ce era 
Pennywise? Şi mai important: unde era Turnul de Apă, cel 
despre care amintirile lui Jonesy susțineau că se află acolo? 

Într-un sfârşit, se ridică, şchiopătă spre maşină, intră şi 
porni încălzirea. În valul puternic de aer cald, corpul lui 
Jonesy începu să tremure. Cât ai clipi, Dl Cenugşiu se afla din 
nou în faţa uşii închise de la birou, cerând o explicaţie. 

— De ce pari atât de furios? Întrebă Jonesy cu calm, 
zâmbind însă. Simţea asta Dl Cenuşiu? le aşteptai să te 
ajut? Fii serios, amice - nu cunosc detaliile, dar am o idee 
destul de clară asupra planului de ansamblu: peste 
douăzeci de ani, întreaga planetă va fi o minge mare şi 
roşietică, aşa-i? Gata cu gaura din stratul de ozon, dar gata 
şi cu oamenii. 

— Faci pe deşteptul cu mine? Să nu-ndrăzneşti! 

Jonesy reprimă impulsul de a-l împinge pe Dl Cenuşiu 
până în pragul unei alte crize nervoase. Nu credea că 
musafirul lui nepoftit putea sparge uşa dintre ei, oricât de 
furios ar fi, însă ce rost avea să supună acest lucru unei 
încercări? Şi, pe lângă asta, Jonesy era extenuat emoţional, 
nervii îi erau încordaţi şi gura îi era plină de un gust de 
cupru ars. 

— Cum poate să nu fie aici? 

DI Cenuşiu lovi cu mâna mijlocul volanului. Claxonul 
strigă. Lad, ciobănescul scoţian, îşi înălţă capul şi se uită la 


bărbatul din spatele volanului cu doi ochi mari, înfricoşaţi. 

— Nu mă poţi minţi! Am toate amintirile tale! 

— Păi... câteva am reușit să le iau. Ţi-aminteşti? 

— Pe care? Spune-mi. 

— De ce ţi-aş spune? Întrebă Jonesy. Tu ce vei face pentru 
mine în schimb? 

DI Cenuşiu se cufundă în tăcere. Jonesy îl simţi 
frunzărind diverse dosare. Apoi, dintr-o dată, diferite 
mirosuri începură să pătrundă în cameră pe sub uşă şi prin 
sistemul de aerisire. Erau mirosurile lui preferate: popcorn, 
cafea, ciorba de peşte a mamei lui. Stomacul începu imediat 
să-i ghiorăie. 

— Sigur, nu-ţi pot promite ciorba de peşte a mamei tale, 
spuse Dl Cenuşiu. Dar te voi hrăni. Iar tu eşti înfometat, nu-i 
aşa? 

— Având în vedere că-mi comanzi corpul şi că înfuleci ca 
din troacă din emoţiile mele, ar fi o minune să nu-mi fie 
foame, răspunse Jonesy. 

— La sud de-aici există un local - Sysart's. Potrivit 
amintirilor tale, e deschis douăzeci şi patru de ore pe zi, 
ceea ce e un fel de-a spune „tot timpul". Sau minţi şi în 
privinţa asta? 

— Nu am minţit niciodată, răspunse Jonesy. Cum spui şi 
tu: nu pot minţi. Tu eşti la cârmă, tu deţii banca de date a 
amintirilor, tu deţii totul, cu excepţia lucrurilor de aici 
dinăuntru. 

— Unde este înăuntru? Cum de poate exista un înăuntru? 

— Nu ştiu, spuse Jonesy cu sinceritate. De unde să ştiu că 
mă vei hrăni? 

— Fiindcă trebuie s-o fac, spuse Dl Cenuşiu de dincolo de 
uşă şi Jonesy îşi dădu seama că şi DI Cenuşiu vorbea cu 
sinceritate. Dacă nu alimentezi maşina cu benzină din când 
în când, motorul se opreşte. Dar, dacă-mi satisfaci 
curiozitatea, o să-ţi dau să mănânci ce-ţi place. Dacă nu... 

Mirosurile venind pe sub uşă se schimbară, deveniră 
odorurile verzui, repulsive de broccoli şi de varză de 


Bruxelles. 

— Preabine, spuse Jonesy. O să-ţi spun ce pot, iar tu o să- 
mi dai la Dysart's clătite şi şuncă. Mic dejun douăzeci şi 
patru de ore pe zi, să ştii. Batem palma? 

— Batem. Deschide uşa şi o batem. 

Lui Jonesy îi fu smuls un zâmbet - era prima încercare de 
glumă a D-lui Cenugşiu şi nici nu era una chiar proastă. Se 
uită în oglinda retrovizoare şi văzu un zâmbet identic pe 
buzele care nu-i mai aparţineau. Asta era puţin 
înspăimântător. 

— Cred că o să sărim peste partea practică a bătutului de 
palmă, spuse el. 

— Spune-mi. 

— Da, însă mai am un avertisment - dacă nu-ţi ţii 
promisiunea, nu vei mai avea ocazia să faci alta. 

— O să ţin minte. 

Maşina rămase locului pe vârful Dealului Turnului de 
Apă, legănându-se uşor pe arcurile de suspensie, farurile 
trimițând trâmbe circulare de lumină înzăpezită, iar Jonesy 
îi spuse D-lui Cenuşiu ce ştia. Era, credea el, locul potrivit 
pentru o poveste înfricoşătoare. 


8 


Anii 1984 şi 1985 fuseseră ani nefaşti pentru orăşelul 
Derry. În vara lui 1984, trei adolescenţi din localitate 
aruncaseră un homosexual în Canal, omorându-l. În cele 
zece luni care urmaseră, şase copii fuseseră ucişi, se pare 
că de către un psihopat care se deghiza uneori în clovn. 

— Cine-i John Wayne Gacey ăsta? Întrebă DI Cenuşiu. El a 
omorât copiii? 

— Nu, e doar cineva din vestul mijlociu care avea un 
modus operandi asemănător, spuse Jonesy. Nu înţelegi 
multe dintre conexiunile pe care le face mintea mea, nu-i 
aşa? Pariez că nu prea sunt poeţi acolo de unde vii tu. 

Dl Cenuşiu nu răspunse la această remarcă. Jonesy se 
îndoia că el ştia ce e acela un poet. Sau că-i păsa. 


— In orice caz, spuse Jonesy, ultimul lucru rău care s-a 
întâmplat a fost un fel de uragan monstru. A lovit în 31 mai 
1985. Au murit mai bine de şaizeci de oameni. Turnul de 
Apă a fost dărâmat. S-a rostogolit pe deal în jos până pe 
strada Kansas. 

Arătă spre dreapta maşinii, unde pământul dispărea în 
pantă în întuneric. 

— Aproape trei sferturi de milion de galoane de apă s-au 
scurs în jos pe dealul Upmile, apoi spre centrul oraşului, 
care, mai mult sau mai puţin, s-a prăbuşit. Eu eram la 
facultate pe atunci. Furtuna a avut loc în timpul săptămânii 
examenelor de sfârşit de semestru. M-a sunat tata şi mi-a 
povestit despre ea, dar sigur că ştiam deja - era o ştire de 
importanţă naţională. 

Jonesy se opri, gândindu-se, uitându-se prin biroul care 
acum nu mai era gol şi murdar, ci frumos mobilat 
(subconştientul lui adăugase atât canapeaua pe care o avea 
el acasă, cât şi fotoliul Eames pe care-l văzuse în catalogul 
Muzeului de Artă Modernă, un fotoliu minunat, dar cu mult 
peste posibilităţile lui financiare) şi cu adevărat plăcut... cu 
siguranţă mai plăcut decât lumea viscolită cu care trebuia 
să se confrunte uzurpatorul corpului său. 

— Şi Henry era la studii. Pete hoinărea pe Coasta de Vest, 
preocupat de mişcarea hippie la care aderase. Beaver 
frecventa un colegiu din sudul statului. A absolvit în haşiş şi 
jocuri video, aşa spunea el mai târziu. 

Numai Duddits fusese aici în Derry când avusese loc 
marea furtună... Însă Jonesy descoperi că nu voia să 
rostească numele lui Duddits. 

Dl Cenuşiu nu spuse nimic, dar Jonesy simţi destul de 
limpede neliniştea lui. D-lui Cenuşiu nu-i păsa decât de 
Turnul de Apă. Şi de modul în care-l prostise Jonesy. 

— Ascultă, D-le Cenuşiu, dacă a fost vorba de vreo 
prostire, atunci te-ai prostit singur. Am luat doar câteva 
dintre cutiile derry, doar atât şi le-am adus aici când tu erai 
ocupat să-l omori pe acel sărman soldat. 


— Sărmanii de soldaţi au coborât cu aeronavele din cer şi 
au masacrat toţi semenii mei pe care i-au găsit. 

— Scuteşte-mă. Nici voi nu aţi venit aici ca să ne faceţi 
primirea în Clubul de Carte Galactic. 

— Ar fi schimbat cu ceva situaţia dacă am fi venit pentru 
asta? 

— Poţi să mă scuteşti şi de situaţiile astea ipotetice, spuse 
Jonesy. După ceea ce i-ai făcut lui Pete şi tipului din armată, 
mă pot lipsi de o discuţie intelectuală cu tine. 

— Facem ceea ce avem de făcut. 

— S-ar putea, dar, dacă te aştepţi să te ajut, eşti nebun. 

Câinele se uita la Jonesy cu şi mai mare nelinişte, aparent 
neobişnuit cu stăpâni care poartă discuţii animate cu ei 
înşişi. 

— Turnul de Apă s-a prăbuşit în 1985 - acum şaisprezece 
ani - iar tu ai furat această amintire? 

— Teoretic, da, chiar dacă nu cred că ai avea mare noroc 
într-o sală de judecată, având în vedere că amintirile erau 
ale mele încă de la început. 

— Ce altceva ai mai furat? 

— Asta e treaba mea şi grija ta. 

Se auzi o bătaie puternică şi necontrolată în uşă. Jonesy 
îşi aminti încă o dată de povestea Celor trei purceluși. Suflă 
şi suflă, D-le Cenuşiu; bucură-te de plăcerea îndoielnică a 
furiei. 

Însă DI Cenuşiu se părea că plecase din spatele uşii. 

— D-le Cenuşiu? Strigă Jonesy. Hei, nu pleca ofuscat, te 
rog! 

Jonesy bănui că Dl Cenuşiu s-ar putea afla într-o altă 
căutare de informaţii. lurnul de Apă dispăruse, dar Derry 
încă era acolo; ergo, apa furnizată locuitorilor, trebuia să 
vină de undeva. Cunoştea Jonesy locaţia acestui „undeva'? 

Nu o ştia. Îşi amintea vag că băuse multă apă îmbuteliată 
în vară, la întoarcerea acasă de la facultate, dar asta era 
tot. În cele din urmă, apa începuse să curgă din nou la 
robinete, dar ce însemna asta pentru un flăcău de douăzeci 


şi unu de ani, a cărui grijă primordială fusese cum să 
ajungă sub fusta lui Mary Shratt? Apa curgea, tu o beai. Nu 
te-ntrebai de unde venea, atâta vreme cât nu-ţi provoca 
vomitări sau diaree. 

Frustrarea D-lui Cenuşiu o simţea? Sau era doar 
imaginaţia lui? Jonesy spera cu sinceritate să nu fie 
imaginaţia sa de vină. 

El îşi făcuse temele... fusese ceea ce ei patru, în 
vremurile bune ale tinereţilor lor ratate, ar fi numit cu 
siguranţă „un pişorcos împuţit". 


9 


Roberta Cavell se trezi dintr-un vis neplăcut şi se uită 
spre dreapta, aproape aşteptându-se să vadă doar 
întuneric. Însă cifrele albastre, reconfortante, încă mai 
străluceau pe cadranul ceasului de lângă pat, aşa încât nu 
căzuse curentul. Acesta era un lucru destul de uimitor, 
având în vedere cât de tare sufla vântul. 

1:04 spuneau cifrele albastre. Roberta aprinse veioza - 
să se folosească de ea cât încă mai putea - şi bău nişte apă 
din pahar. Vântul o trezise? Visul rău? Fusese rău, sigur, 
ceva despre extratereştri cu raze mortale de care fugeau 
toţi oamenii, dar nu credea că asta era pricina. 

Apoi, vântul scăzu în intensitate şi femeia auzi ce o 
trezise: vocea lui Duddits de la parter. Duddits... cântând? 
Era posibil aşa ceva? Nu-şi închipuia cum, având în vedere 
după-amiaza şi seara îngrozitoare prin care trecuseră 
amândoi. 

— liivăă mo! Repetase el cea mai mare parte a orelor 
dintre două şi cinci - Beaver mort! Duddits, de neconsolat, 
ajungând în cele din urmă să-şi provoace o sângerare 
nazală. Femeia se temea de acestea. Când începea Duddits 
să sângereze, uneori îi era imposibil să facă să-i oprească 
scurgerea iară să-l ducă la spital. De data aceasta reuşise 
să o oprească, punându-i dopuri de vată în nări şi 
strângându-l de şaua nasului, între ochi. Îl sunase pe 


doctorul Briscoe să-l întrebe dacă-i poate da lui Duddits una 
din tabletele lui galbene de Valium, dar doctorul Briscoe era 
plecat în Nasau, ne pare rău. Mai era un medic, un 
oarecare purtător de halat alb care nu-l văzuse niciodată pe 
Duddits, dar Roberta nici măcar nu se deranjase să-l sune. 
Îi dăduse pur şi simplu Valium-ul, îi badijonase buzele 
uscate şi subţiri şi interiorul gurii cu una dintre acele 
comprese de glicerina cu gust de lămâie care-i plăceau lui 
atât de mult - îi apăreau mereu ulceraţii în interiorul gurii. 
Chiar şi după tratamentul chemoterapeutic, acestea 
persistau. lar tratamentul se încheiase. Nici unul dintre 
doctori - nici Briscoe, nici vreun altul - nu recunoştea asta, 
aşa încât drena de plastic rămăsese la locul ei, chiar dacă 
tratamentul se încheiase. Roberta nu va mai lăsa să-i treacă 
băiatul prin acel iad din nou. 

O dată ce Duddits îşi luase pastila, ea se băgase în pat cu 
el, îl ţinuse în braţe (având grijă la partea lui stângă, unde 
era ascunsă drena sub un bandaj) şi-i cântase. Nu-i cântase 
cântecul de leagăn al lui Beaver, totuşi. Nu astăzi. 

Într-un sfârşit, începuse să se liniştească şi, când crezuse 
că adormise, ea îi scosese cu blândeţe dopurile de vată din 
nări. Al doilea se înţepenise puţin şi ochii lui Duddits se 
deschiseseră - ce frumoasă tentă verzuie! Ochii erau 
adevăratul lui dar, gândea ea câteodată, nu cealaltă 
chestie... faptul că vedea linia şi tot ce se lega de asta. 

— Amma? 

— Da, Duddits. 

— liivăă'n ai? 

Asta-i provocă atâta durere! La fel şi amintirea absurdei 
jachete de piele a lui Beaver, care lui îi plăcuse atât de mult 
şi pe care o purtase până la franjurire. Dacă ar fi fost vorba 
de altcineva, de oricine altcineva, în afară de unul dintre cei 
patru prieteni din copilărie ai lui, s-ar fi îndoit de 
premoniţia lui Duddits. Dar, dacă Duddits spunea că Beaver 
era mort, atunci cu siguranţă aşa era. 

— Da, iubire, sunt sigură că-i în rai. Culcă-te, acum. 


Preţ de încă o clipă lungă, acei ochi verzi continuară să se 
uite într-ai ei, iar ea crezuse că va începe din nou să plângă 
- chiar aşa, o lacrimă, mare şi perfectă, se prelinse pe 
obrazul lui întuleiat. Îi era atât de greu să se bărbierească 
acum, uneori chiar şi aparatul Norelco îi producea mici 
tăieturi care sângerau ore în şir. Apoi, ochii i se închiseseră 
la loc şi ea ieşise din cameră pe vârful degetelor. 

După lăsarea întunericului, când îi pregătea terciul de 
ovăz (toate, cu excepţia celor mai uşoare mâncăruri, îl 
făceau să vomite, un alt semn că sfârşitul era aproape), 
întreg coşmarul o luă de la capăt. Înspăimântată deja de 
ştirile din ce în ce mai ciudate despre regiunea Jefferson, 
alergase iarăşi în camera lui cu inima bubuindu-i în piept. 
Duddits stătea din nou în şezut, dând din cap dintr-o parte 
în cealaltă, într-un gest copilăresc de negare. Sângerarea îi 
repornise şi, la fiecare smucitură, picături stacojii zburau în 
aer. Îi murdăreau faţa de pernă, fotografia autografată a lui 
Austin Powers („Mişto, puicuţo!" scria pe partea de jos) şi 
sticluţele de pe masă: apă de gură, Compazine, Percocet, 
multivitaminele care păreau să nu ajute la nimic, borcanul 
înalt cu compresele cu gust de lămâie. 

De data aceasta pretindea că murise Pete, scumpul (şi nu 
prea luminatul la minte) Peter Moore. Dumnezeule mare, 
putea fi adevărat? În parte? În întregime? 

A doua criză de suferinţă isterică nu durase la fel de mult 
ca prima, probabil fiindcă Duddits era deja obosit. Reuşise 
să oprească sângerarea din nou - norocul ei - şi-i schimbase 
aşternuturile, ajutându-l mai întâi să ajungă la scaunul de 
lângă fereastră. Acolo şezuse, uitându-se afară la furtuna 
reîmprospătată, suspinând din când în când, uneori scoțând 
oftaturi grele, lichide, care o făceau pe Roberta să sufere. 
Suferea şi numai uitându-se la el: cât era de slab, cât era de 
palid, cât era de chel. Îi dăduse căciula cu Red Sox, 
semnată pe cozoroc de marele Pedro Martinez (primeşti 
atâtea lucruri frumoase când eşti pe moarte, medita ea 
câteodată), spunându-şi că trebuie să-i fie rece acolo, atât 


de aproape de geam, dar, pentru prima dată, Duddits nu 
voise să şi-o pună în cap. O ţinuse doar în poală şi se uitase 
afară în întuneric cu ochii lui mari şi nefericiţi. 

În cele din urmă, îl dusese înapoi în pat, de unde, încă o 
dată, ochii lui verzi se uitară în sus spre ea cu toată 
strălucirea lor teribilă, muribundă. 

— [iit'n ai, uuu? 

— Sunt sigur că este. 

Nu voise să plângă, cu disperare nu voise - l-ar fi putut 
porni din nou - dar simţise lacrimile umezindu-i ochii. Capul 
îi gemea de ele, iar interiorul nasului ei mirosea a mare de 
fiecare dată când inspira. 

— E [iit uu Liivă? 

— Da, iubire. 

— O ăd liivă ii liit-n ai? 

— Da, o să-i vezi. Sigur că da. Dar mai e mult până 
atunci. 

Ochii lui se închiseseră. Roberta şezuse lângă el pe pat, 
uitându-se în jos la mâinile ei, simțindu-se mai tristă ca 
niciodată, mai singură ca niciodată. 

Acum se grăbi la parter şi, da, cânta, sigur că da. Fiindcă 
vorbea atât de fluent limba Duddits (şi de ce nu? Fusese a 
doua ei limbă pentru mai bine de treizeci de ani), traduse 
silabele rostogolinde fără să-şi pună prea mult capul la 
contribuţie: Scooby-Dooby-Doo, unde eşti tu? Avem nişte 
treabă de făcut acu'. Îţi tot spun, Scooby-Doo, ne trebuie o 
mână de ajutor acu'. 

Intră în camera lui, neştiind la ce să se aştepte. Cu 
siguranţă, nu la ce găsi acolo: fiecare lumină strălucea, iar 
Duddits era complet îmbrăcat pentru prima dată de la cea 
mai recentă (şi, foarte probabil, ultima, potrivit doctorului 
Briscoe) atenuare a bolii. Îmbrăcase pantalonii lui preferaţi 
de catifea cu dungi, vesta lui scurtă peste tricoul cu Grinch 
şi-şi pusese căciula cu Red Sox. Şedea în scaunul de lângă 
fereastră şi se uita afară în noapte. Acum nu se încrunta; şi 
nici nu lăcrima. Se uita afară în furtună cu o poftă care-i 


lumina privirea şi care pe ea o ducea cu gândul la zilele 
dinainte de apariţia bolii, care îşi anunţase venirea prin 
nişte simptome discrete, uşor de trecut cu vederea: cât de 
obosit şi de vlăguit devenea după o repriză scurtă de 
Frisbee în curtea din spate, cât erau de mari vânătăile 
căpătate fie şi de la loviturile cele mai mici şi cât de greu îi 
treceau. Aşa arăta când... 

Dar nu se putea gândi. Era prea tulburată să gândească. 

— Duddits! Duddie, ce... 

— Amma! U e-i uetahu eu? 

Mama! Unde-i sufertaşul meu? 

— În bucătărie, dar, Duddie, e toiul nopţii. Ninge afară! 
Nu te... 

Duci nicăieri, se încheia propoziţia aceea, desigur, dar 
cuvintele nu voiau să i se dezlipească de pe limbă. Ochii lui 
erau atât de sclipitori, atât de vii. Probabil că ar fi trebuit să 
fie bucuroasă să vadă lumina aceea atât de puternică în 
ochii lui, acea energie, însă, de fapt, era îngrozită. 

— Veu uetahu eu! Veu uetahu eu! 

Vreau sufertaşul meu! Vreau sufertaşul meu! 

— Nu, Duddits. Încerca să fie severă. Trebuie să te 
dezbraci şi să intri înapoi în pat. Asta trebuie să faci şi asta 
e tot ce trebuie să faci. Haide. Te voi ajuta eu. 

Dar, când se apropie, el îşi ridică braţele şi şi le împreună 
peste pieptul îngust, cu palma mâinii drepte apăsată peste 
obrazul stâng, palma celei stângi peste obrazul drept. Încă 
din fragedă copilăria, acest gest era tot ce putea el face ca 
să exprime încăpățânare. De obicei, era destul şi aşa fu şi 
acum. Nu voia să-l supere din nou, poate chiar să provoace 
o nouă sângerare. Dar nu avea de gând să-i pregătească 
prânzul în sufertaşul Scooby la ora unu şi cincisprezece 
minute dimineaţa. Absolut deloc. 

Se retrase pe o parte a patului şi se aşeză. Camera era 
caldă, dar ei îi era frig, chiar şi în capotul ei greu de flanel. 
Duddits îşi cobori încet braţele, uitându-se la ea cu băgare 
de seamă. 


— Poţi să te ridici dacă vrei, spuse, dar de ce? Ai avut un 
vis, Duddie? Un vis urât? 

Poate că avusese un vis, dar nu unul urât. Nu când 
arbora privirea aceea înflăcărată pe care ea acum o 
recunoscu destul de bine: aşa arătase destul de des în anii 
optzeci, în anii fericiţi de dinainte ca Henry, Pete, Beaver şi 
Jonesy să plece pe căi separate, sunând din ce în ce mai rar 
şi venind să-l vadă chiar şi mai rar, pe măsură ce se 
grăbeau spre vieţile lor de adulţi şi-l uitau pe cel care era 
sortit să rămână în urmă. 

Era privirea pe care o avea când simţurile lui speciale îi 
spuneau că îi veneau prietenii la joacă. Uneori plecau cu 
toţii în Parcul Strawford sau la Mlaştină (nu aveau voie să 
meargă acolo, dar mergeau, atât ea, cât şi Alfie ştiau că 
merg acolo, iar una din excursiile lor acolo îi aduseseră pe 
prima pagină a ziarului). Uneori, Alfie sau una dintre 
mamele sau taţii lor îi duceau la terenul de minigolf de la 
aeroport sau la Orăşelul Copiilor din Newport şi, în acele 
zile, ea îi împacheta întotdeauna lui Duddits sandvişuri, 
prăjituri şi un termos cu lapte în sufertaşul cu Scooby-Doo. 

Crede că vin prietenii lui. Cei la care se gândeşte trebuie 
să fie Henry şi Jonesy, fiindcă el spune că Pete şi cu Beav... 

Dintr-o dată, o imagine îngrozitoare îi veni în minte stând 
acolo pe patul lui Duddits, cu mâinile împreunate în poală. 
Se văzu deschizând uşa datorită unor ciocănituri care se 
aud la ora neînsufleţită de trei dimineaţa, nedorind s-o 
deschidă, dar neputându-se abţine să n-o facă. Şi, dincolo 
de ea, se află cei doi prieteni morţi, nu ceilalţi doi vii. 
Beaver şi cu Pete erau acolo, reîntorşi la copilăria pe care o 
trăiau în ziua în care îi întâlnise pentru prima dată, în ziua 
în care-l salvaseră pe Duddie din Dumnezeu ştie ce capcană 
blestemată şi-l aduseseră acasă în siguranţă. Ochiul minţii 
ei văzu că Beaver purta jacheta aceea cu multe fermoare şi 
Pete purta sveterul cu guler rotund de care era atât de 
mândru, cel pe al cărui buzunar din stânga de la piept scria 
NASA. Îi văzu reci şi palizi, ochii lor purtând sclipirea 


ştearsă, neagră ca strugurii, a cadavrelor. Îl văzu pe Beaver 
păşind înainte - nu-i adresa nici un zâmbet acum, acum n-o 
recunoştea; când Joe Beaver Clarendon întinde mâinile 
palide ca burta unui peşte, are un singur scop. Am venit 
după Duddits, doamnă Cavell. Noi suntem morţi şi acum şi 
el este. 

Îşi strânse palmele şi mai tare, când un fior îi străbătu 
corpul. Duddits nu observă; se uita pe fereastră interesat şi 
anxios. Şi, foarte încet, începu din nou să cânte. 

— 0oby-OOby-Ooo, u esti u? Aem teabă e făut au'... 


10 


— D-le Cenuşiu? 

Nici un răspuns. Jonesy stătea lângă uşa a ceea ce acum, 
mai mult ca sigur, era biroul lui, nu mai rămăsese nici o 
urmă din biroul Fraţilor Tracker, cu excepţia mizeriei de pe 
ferestre (ilustrata amatoricesc pornografică a fetei cu fusta 
ridicată fusese înlocuită de Gălbenelele lui Van Gogh), 
simțindu-se din ce în ce mai neliniştit. Ce căuta nenorocitul 
acela? 

— D-le Cenuşiu, unde eşti? 

Nici un răspuns nici de data asta, dar avea un sentiment 
că DI Cenuşiu se întorcea... şi că era fericit. Bastardul ăla 
era fericit. 

Lui Jonesy nu-i plăcea asta deloc. 

— Ascultă, spuse Jonesy. Ţinea mâinile încă apăsate pe 
uşa sanctuarului său; fruntea stătea şi ea acum apăsată de 
ea. Am o propunere pentru tine, prietene - eşti deja pe 
jumătate uman; de ce nu te naturalizezi complet? Putem 
coexista, bănuiesc şi-o să-ţi prezint împrejurimile. Îngheţata 
e bună, berea e chiar şi mai bună. Ce spui? 

Presupunea că Dl Cenuşiu se simţea tentat, aşa cum doar 
o creatură esențialmente lipsită de formă se simte tentată 
când i se oferă o formă - o schimbare exact ca-n poveşti. 

Nu era tentat destul, totuşi. 

Se auzi rotirea starterului, mugetul motorului maşinii. 


— Unde mergem, tovarăşe? Presupunând că putem 
cobori de pe Dealul Turnului de Apă, desigur! 

Nici un răspuns, doar senzaţia aceea neliniştitoare că Dl 
Cenuşiu căutase ceva... şi că găsise. 

Jonesy se grăbi să traverseze încăperea spre geam şi se 
uită afară la timp să vadă farurile maşinii măturând 
monumentul ridicat în memoria celor pierduţi. Placa 
comemorativă dispăruse din nou sub zăpadă, ceea ce 
însemna că stătuseră pe loc o vreme destul de lungă. 

Încet, cu grijă, croindu-şi acum drum prin troienele 
înalte, Dodge Ram-ul porni coborârea spre poalele dealului. 

Douăzeci de minute mai târziu, se aflau din nou pe 
autostradă, îndreptându-se încă o dată spre sud. 


CAPITOLUL 17 - EROI 
1 


Owen nu-l putu trezi pe Henry strigându-l cu voce tare, 
bărbatul era prea adânc cufundat într-un somn provocat de 
extenuare, aşa că îl strigă cu mintea. Descoperi că aceasta 
era tot mai uşor de făcut pe măsură ce birusul continua să 
se răspândească. Creştea acum pe trei dintre degetele 
mâinii sale drepte şi aproape-i astupase urechea stângă cu 
materia lui spongioasă, dătătoare de mâncărimi. Îşi 
pierduse şi vreo doi dinţi, deşi nimic nu părea să-i crească 
în locurile goale din gingii, cel puţin nu încă. 

Kurtz şi Freddy rămăseseră neatinşi, graţie instinctelor 
perfect acordate ale lui Kurtz, dar echipajele celor două 
elicoptere de atac participante la operaţiunea Blue Boy, al 
lui Owen şi al lui Joe Bla-key, erau năpădite de birus. De 
când vorbise cu Henry în şopron, Owen auzise vocile 
compatrioţilor lui chemându-se reciproc printr-un spaţiu 
vid până atunci nebănuit. Ascundeau pentru moment 
infecția, aşa cum făcea şi el; hainele grele de iarnă le erau 
de ajutor. Dar asta nu le va mai merge pentru multă vreme 
şi nu ştiau ce aveau să se facă apoi. 

În această privinţă, Owen presupunea că e norocos. EL, 
cel puţin, avea ceva de care să-şi lege speranţele. 

Stând afară, în spatele şopronului şi dincolo de sârma 
electrificată, fumând o altă ţigară pe care nu şi-o dorea, 
Owen porni în căutarea lui Henry şi-l găsi croindu-şi drum 
în sus pe-o pantă abruptă, năpădită de buruieni. Deasupra 
lui se auzea zgomotul copiilor jucând base-ball sau softball. 
Henry era un băiat, un adolescent şi striga numele cuiva - 
Janey? Jolie? Nu conta. Visa, însă Owen avea nevoie de el în 
lumea reală. Îl lăsase să doarmă cât de mult putuse 
(aproape cu o oră mai mult decât avusese intenţia), dar, 


dacă aveau de gând să pună caravana asta pe roate, acum 
era momentul. 

Henry, îl strigă. 

Adolescentul se uită în jur, speriat. Mai erau nişte băieţi 
cu el; trei - nu, erau patru: unul scruta interiorul unui soi 
de canal. Erau indistincţi, greu de văzut, iar lui Owen nu-i 
păsa de ei, oricum. Henry era cel pe care-l dorea; cel de 
acum, nu versiunea aceasta plină de coşuri şi speriată. 
Owen voia bărbatul care era acum. 

Henry trezeşte-te. 

Nu, e-acolo înăuntru. Trebuie s-o scoatem afară. 
Trebuie... 

Nu-mi pasă nici cât un cur de şoarece de ea, oricine-ar fi 
ea. Irezeşte-te. 

Nu, eu... 

A sosit vremea, Henry, trezeşte-te. Trezeşte-te. Trezeşte 


2 


— Te în mă-ta! 

Henry se ridică cu un suspin adânc, nesigur cine era sau 
unde se afla. Era o senzaţie neplăcută, dar putea fi şi mai 
neplăcută: nu ştia când se afla. Avea optsprezece ani sau 
aproape treizeci şi opt sau era undeva între aceste două 
vârste? Simţea miros de iarbă, auzea pocnetul unei bâte 
lovind mingea (o bâtă de softball; jucaseră fetele, fete în 
tricouri galbene) şi încă-l auzea pe Pete strigând: F-aici 
înăuntru! Băieți, cred că-i aici înăuntru! 

— Pete a văzut-o, a văzut linia, murmură Henry. Nu ştia 
cu precizie despre ce vorbea. Visul se disipa deja, imaginile 
lui vii erau înlocuite de ceva întunecat. Ceva ce trebuia să 
facă sau să încerce să facă. Simţea miros de fân şi, mai 
subtil, aroma dulce-amăruie a urinei. 

Domnule, ne puteți ajuta? 

Ochi mari de cerb. Marsha, aşa o chemase. Lucrurile 
începeau să se focalizeze. Probabil că nu, îi răspunsese, 
după care adăugase: dar poate. 


Trezeşte-te, Henry! E patru fără un sfert, e vremea să-ți 
scoţi mâna din cur şi s-o bagi în mănuşi. 

Vocea aceea era puternică şi mai apropiată decât 
celelalte, le copleşea şi le alunga; era asemenea unei voci 
auzite la walkman când bateriile sunt proaspete şi volumul 
e dat la maximum. Vocea lui Owen Underhill. El era Henry 
Devlin. Şi, dacă aveau de gând să facă ceva, acum era 
momentul. 

Henry se ridică, crispându-se la durerea din picioare, din 
spate, din umeri, din gât. Unde muşchii nu i se înţepeniseră, 
birusul într-o continuă extindere îl mânca infernal. Se simţi 
bătrân de o sută de ani până când făcu primul pas spre 
fereastra murdară, apoi hotărî că se simţea mai degrabă de 
o sută zece. 


3 


Owen văzu silueta bărbatului apărând în spatele 
geamului şi dădu din cap, uşurat. Henry umbla ca 
Matusalem într-una din zilele lui proaste, dar Owen avea 
ceva ce l-ar fi ajutat să rezolve problema asta, cel puţin 
temporar. Îl furase de la nou-nouţa infirmerie, care era atât 
de aglomerată, că nimeni nu-l observase intrând sau ieşind. 
Şi, în tot acest timp, îşi protejase partea din faţă a minţii cu 
cele două mantre pe care le învățase de la Henry: Ride a 
cock horse to Banbury Cross şi Yes we cancan, yes we can, 
yes we can-can, great gosh a'mighty. Până acum, se pare că 
funcţionaseră - primise câteva priviri chiorâş, dar nici o 
întrebare. Până şi vremea evolua spre folosul lor, furtuna 
continuând să răgnească neabătută. 

Îi vedea acum faţa lui Henry la fereastră, un oval 
estompat şi pal uitându-se de afară la el. 

Nu ştiu ce să spun, trimise Henry. Omule, abia pot 
umbla. 

Te ajut eu la asta. Dă-te la o parte de lângă fereastră. 

Henry se feri fără să mai pună vreo întrebare. 


Într-un buzunar al canadienei lui, Owen avea cutiuţa de 
metal (usmci87!: era ştampilat pe capacul de oţel) în care-şi 
ţinea el diversele acte de identificare când se afla în 
exerciţiul funcţiunii - cutia era un cadou din partea lui 
Kurtz însuşi după misiunea de la Santo Domingo de anul 
trecut, o ironie subtilă, în celălalt buzunar se aflau trei 
pietre pe care le cu-lesese de sub propriul său elicopter, 
unde depunerea de zăpadă era subţire. 

Luă una dintre ele - o bucată de granit de Maine de 
dimensiuni respectabile - apoi făcu o pauză şi fu îngrozit 
când o imagine luminoasă îi umplu mintea. Mac Cavanaugh, 
colegul din Cârma Blue Boy care-şi pierduse două degete în 
misiune, şedea într-una dintre semirulotele din tabără. 
Alături de el se afla Frank Bellson, din Blue Boy Trei al lui 
Blakey, celălalt aparat de luptă care ajunsese cu bine înapoi 
la bază. Unul dintre ei aprinsese o lanternă cu opt baterii şi 
o aşezase în picioare aidoma unei lumânări electrice. 
Lumina ei galbenă străpungea întunericul. Acestea aveau 
loc chiar acum, la nici o sută cincizeci de metri de locul 
unde se afla Owen cu o piatră într-o mână şi cu cutia lui de 
oţel în cealaltă. Cavanaugh şi cu Bellson şedeau unul lângă 
celălalt pe podeaua rulotei. Amândoi purtau ceea ce păreau 
a fi bărbi dese şi roşii. Excrescenţe luxuriante ieşiseră de 
sub  bandajele dedesubtul  cioturilor degetelor lui 
Cavanaugh. 'Ţineau armele automate de serviciu cu vârful 
ţevii vârât în gură. Privirile le erau împletite. La fel şi 
minţile. Bellson număra invers: Cinci... patru... trei... 

— Băieți, nu! Strigă Owen, dar nu simţi că vreunul dintre 
ei l-ar fi auzit; legătura lor era prea puternică, era 
pecetluită de forţa hotărâtoare a unor bărbaţi care 
ajunseseră la o concluzie imuabilă. Ei vor fi primii de sub 
comanda lui Kurtz care să facă gestul ultim în seara zilei 
aceleia; Owen nu credea că vor fi şi cei din urmă. 

Owen? Fra Henry. Owen, ce se... 

Apoi se conectă la ceea ce vedea Owen şi tăcu, oripilat. 


„doi... unu. 

Două împuşcături de armă, înfundate de tunetul vântului 
şi cele patru generatoare electrice marca Zimmer. Două 
trombe de sânge şi țesutul cerebral apărând ca prin magie 
deasupra capetelor lui Cava-naugh şi al lui Bellson în 
lumina difuză. Owen şi cu Henry văzură piciorul drept al lui 
Bellson zbătându-se pentru ultima dată. Lovi lanterna la 
baza ei şi, pentru o clipă, văzură feţele distorsionate, 
năpădite de birus ale lui Cavanaugh şi Bellson. Apoi, când 
lanterna se rostogoli până sub patul rulotei, împrăştiind 
cercuri luminoase pe peretele de aluminiu, imaginea se 
întunecă, asemenea imaginii de la televizor când aparatul 
este scos din priză. 

— Cristoase, şopti Owen. Cristoase mare. 

Henry apăruse din nou dincolo de fereastră. Owen îi făcu 
semn să se dea în spate, apoi aruncă piatra. Distanţa era 
mică, însă rată, totuşi, prima încercare, piatra lovind şi 
ricoşând în plăcile bătute de vreme din stânga țintei, fără să 
producă vreo daună. Luă a doua piatră, trase adânc şi 
temeinic aer în piept şi aruncă. Aceasta sparse sticla. 

Ai 0 scrisoare, Henry. Vine poşta. 

Proiectă cutia de oţel prin gaura din sticlă. 


4 


Săltă pe podeaua şopronului. Henry luă cutia şi desfăcu 
încuietoarea. Înăuntru se aflau patru pacheţele înfăşurate 
în folie. 

Ce-s astea? 

Rachete de buzunar stenice, răspunse Owen. Cum stai cu 
inima? 

Bine, din câte ştiu eu. 

Perfect, fiindcă porcăriile alea fac cocaina să pară 
Valium. Sunt câte două în fiecare pacheţel. Ia trei. 
Păstrează-le pe celelalte. 

N-am pic de apă. 


Owen încropi o imagine clară - partea dinspre sud a unui 
cal îndreptat spre nord. Molfăie-le, frumosule - ţi-au mai 
rămas câţiva dinţi, nu-i aşa? Cuvintele acestea ascundeau o 
mânie nedisimulată pe care, la început, Henry nu o înţelese, 
apoi, însă, sigur că se dumiri. Dacă exista ceva ce-ar fi 
trebuit să înţeleagă în dimineaţa aceasta aflată la început, 
aceea era uşurinţa cu care-ţi puteai pierde prietenii când 
nici nu te aştepiai. 

Pilulele erau albe, nemarcate cu numele nici unei 
companii farmaceutice şi îngrozitor de amare când i se 
topiră în gură. Gâtul i se contractă într-un acces ca de vomă 
când le înghiţi. 

Efectul fu aproape instantaneu. Pe când îşi vâra cutia 
USMC a lui Owen în buzunarul pantalonilor, bătăile inimii 
lui îşi dublară frecvenţa. Pe când păşi iarăşi spre fereastră, 
acestea se triplaseră. Ochii îi pulsau parcă în orbite la 
fiecare nou zvâcnet. Nu era o senzaţie de disconfort, totuşi; 
o găsi chiar plăcută. Nici urmă de somnolenţă, iar durerile 
păreau să se fi volatilizat. 

— Eii! Strigă el. Ar trebui să încerce şi Popey câteva 
conserve din porcăria asta! 

Şi râse, atât fiindcă acum i se părea foarte ciudat - 
arhaic, aproape - să vorbească cu voce tare, cât şi fiindcă se 
simţea foarte bine. 

Păstrează liniştea, vrei? 

Bine! BINE! 

Până şi gândurile păreau să-i fi căpătat o forţă nouă, 
cristalină, iar Henry nu credea că ăsta era un joc al 
imaginaţiei sale. Deşi luminile din spatele vechiului şopron 
pentru alimente erau mai puţine ca în restul taberei, erau 
suficient de puternice să-i permită să-l vadă pe Owen 
crispându-se şi ducându-şi o mână la tâmplă, de parcă i-ar fi 
strigat cineva în urechi. 

Scuze, trimise el. 

Nu face nimic. Doar că eşti atât de puternic! Tre' să fii 
acoperit complet de porcăria aia. 


Că tot veni Vorba, nu sunt, retrimise Henry. O sclipire a 
visului îi reveni în minte: ei patru stând pe panta aceea 
înverzită. Nu, ei cinci, fiindcă şi Duddits fusese cu ei. 

Henry - ţi-aminteşti unde am spus că mă vei găsi? 

Colţul dinspre sud al taberei. În direcţia opusă 
şopronului, mergând pe diagonală. Dar... 

Nici un dar. Acolo o să mă găseşti. Dacă vrei să ieşi de- 
aici, ar fi bine să fii şi tu acolo. E... Făcu o pauză, câtă 
vreme îşi verifică Owen ceasul. Încă funcţiona, probabil că 
era mecanic, gândi Henry... patru fără două minute. Îţi pun 
la dispoziţie o jumătate de oră, apoi, dacă oamenii din grajd 
n-au început să se mişte, voi scurtcircuita gardul. 

S-ar putea să nu-mi ajungă o jumătate de oră, protestă 
Henry. Deşi stătea locului, uitându-se la silueta lui Owen din 
ninsoarea viscolită, respira luctuos, asemenea cuiva prins 
într-o cursă. Inima lui părea că este prinsă într-o cursă. 

Va trebui să-ţi ajungă, trimise Owen. Gardul are 
dispozitiv de alarmă. Vor izbucni sirenele. Vor lumina şi mai 
multe reflectoare. Va fi alertă generală. Îşi voi oferi cinci 
minute după ce rahatul va fi lovit elicele - atât cât numeri 
până la trei sute, adică - şi, dacă nu apari, voi pleca voios 
singur. 

N-o să-l găseşti niciodată pe Jonesy fără mine. 

Asta nu înseamnă că trebuie să rămân aici să mor alături 
de tine, Henry. Cu calm. Ca şi când i-ar fi vorbit unui copil 
mic: Dacă nu ajungi în cinci minute la locul unde voi fi eu, 
oricum nu va mai exista vreo şansă pentru nici unul dintre 
noi. 

Acei doi oameni care tocmai s-au sinucis... nu sunt 
singurii ajunşi în halul ăsta. 

Știu. 

Henry prinse o scurtă sclipire mentală a unui autobuz 
şcolar galben cu dep. Şcolar millinocket scris pe-o latură. 
Uitându-se pe fereastră, se vedeau două zgâtii de cranii 
rânjite. Erau colegii lui Owen Underhill, îşi dădu Henry 


seama. Cei alături de care sosise acesta ieri dimineaţă. 
Oameni care erau fie pe moarte, fie deja morţi. 

Uită de ei, răspunse Owen. Acum trebuie să ne 
preocupăm de subminarea autorităţii lui Kurtz. În special 
de grupul Imperial Valley, Dacă acesta există, ai face bine 
să ştii că vor executa ordinele şi că sunt bine antrenați. lar 
antrenamentul prevalează întotdeauna asupra confuziei - 
acesta e scopul antrenamentului. Dacă rămâi prin preajmă, 
te vor prăji şi te vor rumeni. Ai cinci minute la dispoziţie 
de-ndată ce se declanşează alarma. Cât numeri până la trei 
sute. 

Cu greu îţi putea plăcea logica lui Owen, însă era de 
necontestat. 

Prea bine, spuse Henry. Cinci minute. 

Oricum, din principiu n-ar trebui să-ţi bagi nasul în aşa 
ceva, îi spuse Owen. Gândul acesta ajunse la Henry 
coagulat într-un filigran complex de emoţii: frustrare, vină, 
inevitabila spaimă - în cazul lui Owen Underhill, nu spaima 
de moarte, ci de ratare. Dacă e adevărat ce spui tu, atunci 
totul depinde de noi, dacă ieşim sau nu teferi de aici. lar tu, 
care probabil că rişti viaţa întregii lumi din cauza a 0 sută 
de picioare dintr-un grajd... 

Nu aşa ar acţiona şeful tău, corect? 

Owen avu o reacţie surprinsă - fără cuvinte, în mintea lui 
Henry apăru doar un „!' ca-n benzile desenate. Apoi, chiar 
şi peste urletul şi geamătul neîncetat al vântului, îl auzi pe 
Owen râzând. 

Am muşcat-o, frumosule. 

Oricum, 0 să-i pun în mişcare. O să le ofer motivaţia 
necesară. 

Știu c-o să-ncerci. Henry nu vedea chipul lui Owen, dar îl 
simţi zâmbind. Apoi, Owen începu să vorbească cu voce 
tare: 

— După aceea ce facem? Spune-mi din nou. 

De ce? 


— Poate pentru că şi soldaţii au nevoie de o motivaţie, 
mai ales atunci când nu respectă ordinele. Şi lasă telepatia 
deoparte pentru moment - vreau s-o spui cu voce tare. 
Vreau să aud cuvintele rostite. 

Henry se uită la bărbatul care tremura de partea cealaltă 
a gardului şi spuse: 

— După aceea o să devenim eroi. Nu fiindcă aşa vrem 
noi, ci pentru că nu avem de ales. 

Afară, în ninsoare şi vânt, Owen aproba din cap. Aproba 
din cap şi zâmbea. 

— De ce nu? Zise el. De ce mama dracului nu? 

În mintea lui, clipocind, Henry văzu imaginea unui băieţel 
care ţine un platou ridicat deasupra capului. Bărbatul voia 
ca băieţelul să lase jos platoul - acel platou care-l bântuise 
atât de mult de-a lungul anilor şi care va rămâne în 
eternitate spart. 


5 


Lipsit de vise încă din copilărie, lipsit deci şi de sănătate 
mentală, Kurtz se trezi aşa cum se trezea mereu: într-o 
clipă fiind nicăieri, în cealaltă fiind complet treaz şi 
conştient de existenţa lucrurilor înconjurătoare. Era viu, 
aleluia, oh, da, era încă o dată în puterea vieţii. Îşi roti capul 
şi se uită la ceas, dar blestemăţia aia se întrerupsese din 
nou, în ciuda carcasei antimagnetice, licărind 12-l2-2, 
asemenea unui bâlbâit blocat la rostirea unui cuvânt. 
Aprinse veioza de lângă pat şi ridică ceasul de buzunar de 
pe noptieră. Patru-zero-opt. 

Kurtz îl aşeză la loc, îşi aruncă picioarele goale pe podea 
şi se ridică. Primul lucru de care deveni conştient fu vântul, 
care încă sufla asemenea unui câine suferind. Al doilea 
lucru fu că zarva îndepărtată de voci din mintea lui 
dispăruse complet. Dispăruse telepatia şi asta-l bucura pe 
Kurtz. Îl ofensase într-un fel esenţial, profund, aşa cum îl 
ofensau anumite practici sexuale. Gândul că-i putea intra 
cineva în minte, că putea vizita partea superioară a minţii 


lui... acel gând fusese îngrozitor. Omuleţii cenuşii 
meritaseră şi numai pentru asta să fie distruşi, pentru că 
aduseseră cu ei acest dar dezgustător. Slavă Domnului că 
se dovedise a fi ceva efemer. 

Se dezbrăcă de şortul gri şi rămase gol în faţa oglinzii de 
pe uşa dormitorului, plimbându-şi ochii de jos în sus, 
pornind de la picioare (unde începuseră să se vadă primele 
şerpuiri ale venelor vineţii) şi sfârşind cu podoaba capilară, 
unde părul lui încărunţit forma un tufiş dezordonat. Avea 
şaizeci de ani, dar nu arăta foarte rău; venele acelea sparte 
de pe picioare erau partea cea mai rea. Poseda şi un bagaj 
genital dat dracului, deşi nu se folosise niciodată de el; 
femeile erau, în cea mai mare parte, creaturi viclene 
incapabile de loialitate. Sorbeau vitalitatea unui bărbat. 
Adânc, într-un cotlon secret al inimii lui, lipsită de sănătate 
sufletească, unde până şi nebunia îi era franjurită, 
aplatizată şi total neinteresantă, Kurtz era de părere că 
până şi sexul era DDOPR. Chiar şi atunci când era practicat 
pentru procreare, rezultatul era de obicei o tumoare pe 
creier nu prea diferită de nevăstuicile de căcat. 

De la podoaba capilară, Kurtz îşi cobori din nou, încet, 
privirea, căutând şi cea mai mică pată roşie-tică, cea mai 
mică iritaţie. Nici o urmă. Se întoarse pe călcâie, se uită cât 
de bine putu întorcându-şi capul spre spate şi tot nu văzu 
nimic. Lărgi des-părţitura dintre fese, se uită atent acolo, îşi 
vâri degetul până la a doua falangă în anus şi nu simţi nimic 
altceva decât carne. 

— Sunt curat, spuse cu vocea scăzută în vreme ce-şi 
spăla rapid mâinile în micuța baie a Winnebago-ului. Curat 
ca-n palmă. 

Îmbrăcă la loc şortul, apoi se aşeză pe covoraş ca să-şi ia 
ciorapii. Era curat, lăudat fie Domnul, era curat. Ce cuvânt 
perfect: Curat!  Neplăcutul sentiment al telepatiei - 
asemenea unui corp transpirat atingându-se de alt corp 
transpirat - dispăruse. Nu contractase nici cea mai mică 
urmă de Ripley; îşi verificase până şi limba şi gingiile. 


Aşadar, ce-l trezise? De ce i se declanşaseră în minte 
sirenele de alarmă? 

Fiindcă telepatia nu era singura formă de percepţie 
extrasenzorială. Fiindcă, mult înainte ca omuleţii cenugşii să 
afle de existenţa unui asemenea loc cum era Pământul, uitat 
demult în cel mai pră-fos şi cel mai rar vizitat colţ al imensei 
biblioteci interstelare, existase un lucru minor numit 
instinct, specialitatea Homo sap-ilor purtători de uniforme 
asemenea lui. 

— Presimţirea, spuse Kurtz. Buna şi vechea presimţire 
larg răspândită în America. 

Îşi îmbrăcă pantalonii. Apoi, cu pieptul gol încă, ridică 
aparatul de emisie-recepţie care se afla pe noptieră, lângă 
ceasul de buzunar (acum era patruşaisprezece; cum părea 
că se grăbeşte timpul, asemenea unei maşini fără frâne 
avântându-se în josul unui deal, spre o intersecţie 
aglomerată). Aparatul era o unealtă digitală specială, 
codată şi cică de nebruiat... Însă o privire rapidă către 
presupusul lui ceas digital antimagnetic îl făcu să realizeze 
că nici un aparat nu era „anti-" ceva. 

Apăsă butonul emisie/alarmă de două ori. Freddy 
Johnson răspunse imediat, părând nu foarte somnoros... oh, 
dar acum că sosise vremea zdrobirii, cât de tare tânjea 
Kurtz (care se născuse Robert Coots, nume, nume, ce- 
nseamnă un nume) după Underhill. Owen, Owen, gândi el, 
de ce-ai avut o scăpare chiar acum când am nevoie de tine 
mai mult, fiule? 

— Şefu'? 

— Imperial Valley se pune în mişcare la şase. Repet, 
Imperial Valley la zero-şase sute, răspunde şi confirmă. 

Trebui să audă cu urechile lui confirmarea imposibilului; 
la dracu', Owen n-ar fi stat pe gânduri nici în visele lui cele 
mai proaste. Îi oferi lui Fred-dy cel mult patruzeci de 
secunde să-şi tragă sufletul, înainte să-i spună: 

— Închide-ţi clapa, fiu de căţea. 

Tăcere şocată din partea lui Freddy. 


— Ceva fierbe. Nu ştiu ce, dar m-am trezit dintr-un somn 
profund în ţipătul alarmei. Acum, v-am ales pe voi, băieţi şi 
fete, cu un motiv anume, iar dacă încă mai vrei să respiri la 
vremea prânzului, ai face bine să te pui în mişcare. Spune-i 
lui Gallagher să intre pe poziţie. Confirmă, Freddy. 

— Confirm, şefu'. Un lucru ar trebui să ştiţi - avem trei 
cazuri de sinucidere, din câte informaţii deţin. S-ar putea să 
fie mai multe. 

Kurtz nu fu nici surprins, nici indignat. În alte 
împrejurări, sinuciderea n-ar fi doar un lucru comun 
acceptat, ci chiar nobil - gestul ultim al unui adevărat 
gentleman. 

— Cei din elicoptere? 

— Afirmativ. 

— Nici unul din Imperial Valley. 

— Nu, şefii', nici unul din Imperial Valley. 

— Bine. Muşamalizează, bătrâne. Avem probleme. Nu 
ştiu care sunt acestea, dar ştiu că sunt pe vine. Cu surle şi 
trâmbiţe. 

Kurtz aruncă aparatul pe masă şi continuă să se îmbrace. 
Voia încă o ţigară, dar le terminase pe toate. 


6 


Cândva, în grajdul bătrânului Gosselin se aflase o cireadă 
destul de mare de vaci şi, deşi interiorul, aşa cum se 
prezenta acum, n-ar fi întrunit standardele USDA:88, 
clădirea era totuşi într-o stare bună. Soldaţii montaseră 
înăuntru câteva becuri de mare voltaj care aruncau o 
lumină sclipitoare asupra staulelor, asupra separeuri lor din 
camera de muls şi asupra pătulelor din pod şi de la parter. 
Montaseră, de asemenea şi câteva radiatoare, iar grajdul 
vălurea de o căldură pulsatilă, aproape febrilă. Henry îşi 
trase în jos fermoarul de la haină imediat ce păşi înăuntru 
şi, totuşi, simţi transpiraţia ieşindu-i prin pielea de pe faţă. 
Bănuia că şi pilulele primite de la Owen aveau o contribuţie 


în direcţia aceasta - mai luase una după ce ieşise din 
şopron. 

Prima lui observaţie când se uită în jur fu cât de 
asemănător era grajdul cu numeroasele tabere de refugiaţi 
pe care le văzuse: ale sârbilor bosniaci din Mecedonia, ale 
rebelilor haitieni după debarcarea Marinei Unchiului 
Zăhărel în Port-au-Prince, ale exilaţilor africani care-şi 
părăsiseră ţările natale din cauza bolilor, foametei, 
războiului civil sau a unei combinaţii a acestora trei. Ie 
obişnuiai să vezi asemenea lucruri la ştirile de la televizor, 
dar în acel caz, imaginile veneau întotdeauna de foarte 
departe; oroarea cu care se uita cineva la ele era aproape 
de cinism. Acesta însă nu era un loc în care nu intrai decât 
cu paşaport. Aceasta era o fermă de vaci din Noua Anglie. 
Oamenii înghesuiți aici nu purtau zdrenţe şi danşichiuri 
murdare, ci canadiene marca Bean's, pantaloni bufanţi 
(perfecţi pentru cartuşele de rezervă) din Republica 
Bananieră, lenjerie intimă marca Fruit of the Loom. 
Aspectul era acelaşi, totuşi. Singura diferenţă pe care o 
observă era cât de nedumeriţi încă mai păreau cu toţii. Aşa 
ceva nu se putea întâmpla în ţara serviciului telefonic la 
distanţă Sprint Nickel Nights. 

Rezidenţii acestui loc acopereau în mare parte podeaua 
din mijloc, pe care fusese împrăştiat fân (peste care ei îşi 
aşezaseră jachetele). Dormeau în grămezi mici sau grupuri 
de familie. Mai erau câţiva în pătule şi încă trei sau patru în 
fiecare dintre staule. Încăperea era plină de sforăituri şi 
gâlgâieli şi de gemetele celor care visau urât. Undeva, un 
copil plângea. Există şi un sistem de amplificare Muzak prin 
care se difuza muzică: lui Henry, acesta i se părea cel mai 
bizar dintre lucruri. Chiar în acest moment, sufletele 
damnate care moţăiau în grajdul bătrânului Gosselin 
ascultau Orchestra Fred Waring interpretând suav la vioară 
o versiune greoaie a „Unei Seri Magice". 

Anxios cum era, toate ieşeau puternic în evidenţă cu o 
claritate sclipitoare, exclamatoare. Câte jachete şi căciuli 


portocalii! Gândi el. Măi, să fie! E Halloween-ul în iad! 

Era, desigur şi o cantitate suficientă de materie roşie- 
aurie. Henry o văzu crescând în pete pe obraji, în urechi, 
printre degete; văzu, de asemenea, pete crescând pe bârne 
şi pe cablurile electrice ale numeroaselor becuri atârnând 
din tavan. Mirosul predominant era cel de fân, însă lui 
Henry nu-i fu greu să discearnă dedesubt mirosul alcoolului 
etilic amestecat cu un strop de sulf. Asemenea sforăielilor, 
se auzeau şi o mulţime de băşini - păreau şase sau şapte 
muzicieni complet netalentaţi încercând să sufle în tube şi 
saxofoane. În alte condiţii, ar fi fost amuzant... sau poate 
chiar în condiţiile acestea, pentru o persoană care nu 
văzuse vietatea aceea ca nevăstuica zbătându-se şi sâsâind 
pe patul însângerat al lui Jonesy. 

Câţi dintre ei incumbă chestiile alea? Se întrebă Henry. 
Răspunsul nu conta, credea el, fiindcă ne-văstuicile erau cât 
se poate de inofensive. Poate că ar reuşi să supravieţuiască 
fără gazdele lor în grajdul acesta, dar afară, în furtună, 
unde vântul sufla viscolind zăpada şi unde temperatura era 
sub zero grade, n-ar fi avut nici o şansă. 

Trebuia să le vorbească acestor oameni... 

Nu, nu era bine spus. Ce trebuia să facă era să-i sperie 
de să le sară inima din piept. Trebuia să-i facă să se mişte în 
ciuda căldurii de aici şi a frigului de afară. Înainte fuseseră 
vaci acolo; vaci erau şi acum. El trebuia să le transforme din 
nou în oameni - oameni speriaţi, supăraţi din cale-afară. 
Putea face asta, dar nu singur. lar ceasul ticăia. Owen 
Underhill îi dăduse o jumătate de oră. Henry estima că un 
sfert din acest răstimp se scursese deja. 

Am nevoie de un megafon, gândi el. Asta-i primul pas. 

Se uită în jur, ochi un bărbat corpolent şi chelios care 
dormea pe o rână la stânga uşii care dădea în camera de 
muls şi se îndreptă într-acolo să-l vadă mai bine. Credea că 
e unul dintre cei pe care-i dăduse afară din şopron, dar nu 
era sigur. Când era vorba de vânători, bărbaţii corpolenţi şi 
chelioşi erau ca gaura din covrig. 


Insă era chiar Charles, iar birusul reîmpodobea ceea ce 
bunul Charles fără-ndoială că numea „magnetul lui de atras 
puicuţe". Cine are nevoie de tratamentul antichelire 
Rogaine când ai o astfel de alternativă? Gândi Henry, apoi 
rânji. 

Charles era numai bun pentru ce avea el în gând; chiar 
mai mult, Marsha dormea în apropiere, ţinându-l pe Darren 
de mână, domnul Joint-Uriaş-din-Newton. Birusul cobora 
acum pe obrazul fin al Marshei. Soţul ei era încă neatins, 
dar cumnatul lui - Bill, aşa-l chema? - Era plin ochi cu birus. 
Cel-mai-arătos, gândi Henry. 

Îngenunche lângă Bill, îi luă mâna presărată cu birus şi 
pătrunse cu vocea în jungla încârligată a viselor lui rele. 
Trezeşte-te, Bill. Fuguţa-sus. Trebuie să ieşim de aici. Şi, 
dacă mă ajuţi, putem face asta. Trezeşte-te, Bill. 

Trezeşte-te şi fii erou. 


7 


Se întâmplă cu o viteză uluitoare. 

Henry simţi mintea lui Bill ridicându-se spre a sa, scăpată 
din braţele coşmarurilor care o încorsetaseră, întinzându-se 
spre Henry aşa cum s-ar întinde un om pe cale de înec spre 
salvamarul care a venit înot să-l salveze. Minţile lor se 
îmbinară asemenea tampoanelor a două vagoane. 

Nu vorbi, nu încerca să vorbeşti, îi spuse Henry. Ascultă, 
doar. Avem nevoie de Marsha şi de Charles. Noi patru ar 
trebui să fim îndeajuns. 

Ce... 

Nu avem timp, Bill. Să mergem. 

Bill scutură mâna cumnatei sale. Ochii Marshei se 
deschiseră pe dată, de parcă numai asta ar fi aşteptat, iar 
Henry simţi toate indicatoarele din mintea sa mai adăugând 
o cifră numărătoarei. Femeia nu adăpostea la fel de multe 
excrescenţe ca şi Bill, însă, poate, avea un talent nativ mai 
mare. Luă mâna lui Charles fără a pune vreo întrebare. 
Henry bănuia că femeia deja intuise ce se petrecea şi ce 


trebuia făcut. Din fericire, intuise şi nevoia de-a se grăbi. 
Oamenii armatei aveau de gând să-i omoare pe cei de aici, 
după care voiau să-i arunce la lada de gunoi. 

Charles se ridică rapid în şezut; ochii larg deschişi îi 
ieşeau din orbitele adipoase. Se ridică în picioare de parcă 
l-ar fi îmbrâncit cineva. Toţi patru stăteau acum în picioare, 
ţinându-se de mâini asemenea participanţilor la o şedinţă 
de spiritism... ceea ce, reflectă Henry, nu era foarte departe 
de natura situaţiei prezente. 

Daţi-mi mie puterile voastre, le spuse, iar ei i le dădură. 
Avea impresia că ţine o baghetă magică în mână. 

Ascultaţi-mă, strigă el. 

Capetele se ridicară; unii se treziră din somnuri profunde 
ca şi când ar fi fost electrocutaţi. 

Ascultaţi-mă şi daţi-mi putere... Împuterniciţi-mă! Mă 
înţelegeţi? Împuterniciţi-mă! E singura voastră şansă, aşa 
că ÎMPUTERNICIŢI-MĂ! 

Făcură ce le ceru la fel de instinctual ca o persoană 
fluierând o melodie sau ţinând ritmul cu bătăi din picior. 
Dacă le-ar fi lăsat timp să se gândească la cererea lui, le-ar 
fi fost probabil mai greu să răspundă, poate chiar imposibil, 
dar nu le lăsă. Cei mai mulţi dintre ei dormiseră, iar el îi 
surprinsese pe cei infectați, pe telepatici, pe cei cu minţile 
larg deschise. 

Deschizându-se şi el din instinct, Henry le trimise o serie 
de imagini: soldaţi cu măşti pe faţă împresurând grajdul, 
unii purtând arme, alţii purtând în spate recipiente 
conectate la furtunuri lungi. Transformă chipurile soldaţilor 
în caricaturi inspirând cruzime, cum apar pe prima pagină 
a ziarelor. La o comandă amplificată prin portavoce, din 
furtunuri ieşiră jerbe de foc lichid: napalm. Pereţii şi 
acoperişul grajdului luară de-ndată foc. 

Henry mută imaginea înăuntrul grajdului, trimițând 
secvenţe cu oameni ţipând şi agitându-se. Foc lichid picură 
prin găurile acoperişului cuprins de flăcări şi aprinse fânul 
din pătule. Iată aici un bărbat cu părul în flăcări; iată colo o 


femeie cu o canadiană arzândă încă împodobită cu biletele 
de telescaun de la Sugarloaf şi Ragged Mountain. 

Se uitau acum cu toţii la Henry - la Henry şi la prietenii 
lui cu care se ţinea de mână. Doar telepaticii recepţionau 
imaginile, însă poate mai bine de şaizeci la sută dintre cei 
din grajd erau infectați şi chiar şi cei sănătoşi fură cuprinşi 
de starea de panică; valul mare ia toate bărcile în spinare. 

Strângând tare mâna lui Bill cu una din mâinile sale şi pe 
a Marshei cu cealaltă, Henry schimbă imaginile la cadrul 
exterior din nou. Foc; soldaţi dispuşi în cerc în jurul 
grajdului; o voce amplificată strigând soldaţilor să se 
asigure că nimeni nu scapă cu viaţă. 

Deţinuţii stăteau acum în picioare, vociferând din ce în ce 
mai tare cu glasuri speriate (mai puţin telepaticii puternici; 
ei doar se uitau fix la el, cu ochii lor spectrali încastraţi în 
feţele lor năpădite de birus). El le arătă grajdul arzând 
asemenea unei torţe în noaptea stăpânită de ninsoare, 
vântul transformând infernul acesta într-o explozie, într-o 
furtună de foc, iar furtunurile scuipătoare de napalm 
continuau să curgă şi vocea amplificată continua să 
îndemne: "AȚI AUZIT BINE, OAMENI BUNI, ARDEŢI-I PE 
TOŢI, NU LĂSAȚI NICI UNUL SĂ SCAPE CU VIAŢĂ, EI 
SUNT CANCERUL, IAR NOI SUNTEM LEACUL!" 

Imaginaţia scoase acum toată seva la suprafaţă, 
hrănindu-se din sine însuşi cu un fel de frenezie. Henry 
trimise imagini ale puţinilor oameni care reuşiseră să 
găsească o ieşire sau care se strecura-seră afară pe 
ferestre. Mulţi dintre aceştia erau cuprinşi de flăcări. Unul 
era o femeie cu un copil strâns la piept. Soldaţii îi mitraliară 
pe toţi, mai puţin pe femeie şi pe copil, care fură 
transformați în torţe de napalm în vreme ce alergau. 

— Nu! Strigară mai multe femei la unison, iar Henry 
realiză cu un soi de mirare bolnăvicioasă că toţi, chiar şi cei 
care nu aveau copii, îşi văzuseră propriile chipuri în locul 
celui al femeii arzânde. 


Erau în picioare acum, se înghesuiau unii în ceilalţi 
aidoma vitelor în timpul unei furtuni cu fulgere. Trebuia să-i 
pună în mişcare înainte ca ei să aibă timp să reconsidere 
situaţia, poate chiar să se răzgândească. 

Adunând forţa minţilor unite cu a sa, Henry le trimise o 
imagine a magazinului. 

ACOLO! Strigă spre ei. E SINGURA VOASTRĂ ŞANSĂ! 
PRIN MAGAZIN, DACĂ PUTEŢI DĂRÂMAŢI GARDUL, 
DACĂ-I ÎNCUIATĂ UŞA! NU VĂ OPRIȚI, NU EZITAŢI! 
AJUNGEŢI ÎN PĂDURE! ASCUNDETI- VĂ ÎN PĂDURE! AU 
DE GÂND SĂ ARDĂ LOCUL ASTA, GRAJDUL ŞI PE TOŢI 
CEI DINĂUNTRU, IAR PĂDUREA E SINGURA VOASTRĂ 
SCĂPARE! ACUM, ACUM! 

Adânc în străfundurile imaginaţiei sale, plutind pe aripile 
pilulelor primite de la Owen şi trimițând cu toată puterea 
lui - imagini ale probabilei siguranţe de acolo, ale morţii 
sigure de aici, imagini la fel de simple ca şi cele din cărţile 
de colorat ale copiilor - era doar vag conştient că începuse 
să repete cu voce tare: 

— Acum, acum, acum. 

Marsha Chiles îi urmă exemplul, la fel făcu apoi şi 
cumnatul ei, apoi Charles, apoi bărbatul cu magnetul-de- 
atras-puicuţe suprapopulat de birus. 

— Acum! Acum! Acum! 

Deşi era imun la birus şi, în consecinţă, deloc mai telepat 
decât orice animal normal, Darren nu era imun la tensiunea 
crescândă şi se alătură şi el corului. 

— Acum! Acum! Acum! 

Sări de la o persoană la alta şi de la un grup la altul, o 
infecţie cu transfer pe bază de panică mai contagioasă ca 
birusul: 

— Acum! Acum! Acum! 

Grajdul tremura de voci. Pumnii se ridicau la unison, ca la 
un concert rock. 

— ACUM! ACUM! ACUM! 


Henry le permise să preia scandarea şi s-o amplifice, 
ridicând şi el pumnul fără să-şi dea seama, proiectându-şi 
dureros braţul în aer atâta cât îi permitea lungimea lui, 
chiar în vreme ce-şi reamintea să nu se lase prins în ciclonul 
de minţi căruia-i dăduse naştere: când ei se vor duce înspre 
nord, el va merge înspre sud. Aştepta să se ajungă la un 
punct de la care întoarcerea să fie imposibilă - punctul 
aprinderii, al combustiei spontane. 

Acesta sosi. 

— Acum, şopti el. 

Adună mintea Marshei, a lui Bill, a lui Charlie... şi apoi şi 
cele ale oamenilor care erau aproape şi care se agăţaseră 
de-a lui într-un mod aparte. Le alipi, le comprimă, apoi 
proiectă acel unic cuvânt asemenea unui glonţ de argint 
asupra minţilor celor trei sute şaptesprezece oameni din 
grajdul bătrânului Gosselin: 

ACUM. 

Fu un moment de tăcere absolută înainte ca uşa 
infernului să se deschidă larg. 


8 


Chiar înainte de amurg, două duzini de pichete (erau mai 
degrabă nişte toalete ambulante, cu pisoarele şi bideurile 
smulse) cu câte două santinele în fiecare fuseseră montate 
la anumite intervale de-a lungul gardului împrejmuitor. 
Pichetele acestea erau dotate cu radiatoare, care 
împrăştiau o lumină letargică în spaţiul îngust; din această 
cauză, gărzile nu aveau nici o intenţie să iasă afară. Din 
când în când, unul dintre ei deschidea uşa ca să lase să 
intre o pală de aer proaspăt aducător de zăpadă, dar mai 
departe de atât nu mergeau gărzile întru expunerea lor la 
lumea de afară. Cei mai mulţi dintre ei erau soldaţi 
antrenați pentru menţinerea păcii, fără capacitatea 
viscerală de-a pricepe cât de mare era miza acestui joc, aşa 
încât nu făceau decât să-şi împărtăşească poveşti despre 
sex, maşini, goluri, sex, familiile lor, viitorul lor, sex, 


experienţe legate de băutură şi droguri şi sex. Nu-l 
observaseră pe Owen Underhill venind în două rânduri la 
şopron (ar fi fost perfect vizibil atât de la Pichetul 9, cât şi 
de la Pichetul 10) şi erau ultimii care ştiau că se punea la 
cale o revoltă de proporţii maxime. 

Şapte alţi soldaţi, băieţi care stătuseră pe lângă Kurtz o 
vreme mai îndelungată şi care, aşadar, aveau pielea puţin 
mai tăbăcită, se aflau în spatele magazinului, lângă soba cu 
lemne, jucând cărţi în acelaşi birou unde Owen îi pusese lui 
Kurtz să asculte casetele cu ne nous blessez pas în urmă cu 
aproximativ două secole. Şase dintre jucătorii de cărţi erau 
santinele. Al şaptelea era colegul lui Stancă Brodsky, Gene 
Cambry. Cambry nu reuşise să adoarmă. Motivul era ascuns 
sub o brățară confecţionată din pânză elastică. Nu ştia, 
oricum, cât timp îi va mai fi de folos brăţara, fiindcă materia 
roşietică de sub ea se extindea. Dacă nu avea grijă, cineva 
ar putea-o vedea... după care, în loc să joace cărţi în birou, 
s-ar putea vedea în grajd alături de toţi acei John Q. 

Oare ar fi măcar singurul? Ray Parsons avea o bucată 
mare de vată într-o ureche. El spunea că e din cauza unei 
otalgii, dar cum să fii sigur? led Trezewski avea un bandaj 
pe unul din braţele lui cărnoase şi pretindea că se zgâriase 
când întindea sârma ghimpată cu mult mai devreme în acea 
zi. Poate că era adevărat. George Udall, superiorul direct al 
lui Stancă în vremuri mai normale, purta o căciulă împletită 
pe capul lui chel; blestemăţia aceea îl făcea să arate ca un 
rapper alb în vârstă. Poate că nu era nimic altceva sub ea 
decât pielea scalpului, însă era prea cald aici înăuntru 
pentru a purta căciulă, nu-i aşa? Mai ales una împletită. 

— Dă cu banul, spuse Howie Everett. 

— Anunţă, spuse Danny O'Brian. 

Parsons anunţă; la fel şi Udall. Cambry de-abia auzi. În 
mintea lui se ivi o imagine a unei femei strângând la piept 
un copil. În vreme ce se împleticea să traverseze padocul 
înzăpezit, un soldat o transformă într-o torţă de napalm. 


Cambry se crispa, îngrozit, spunându-şi că imaginea 
aceasta îi fusese servită de propria sa conştiinţă vinovată. 

— Gene? Întrebă Al Coleman. Ai de gând să anunţi sau... 

— Ce-i aia? Întrebă Howie încruntat. 

— Ce-i ce? Spuse Ted Trezewski. 

— Dacă asculţi cu atenţie, o s-auzi, replică Howie. 

Leah tâmpit: Cambry auzi în gând această încheiere 
nerostită. O dată ce le fusese supusă atenţiei, zarva de voci 
căpătă consistenţă, înălțându-se pe deasupra vântului, 
căpătând cu rapiditate putere şi stăruinţă. 

— Acum! Acum! Acum! Acum! ACUM! 

Venea dinspre grajd, chiar din spatele lor. 

— Ce drăcovenie împieliţată-i asta? Întrebă Udall pe un 
ton meditativ, clipind deasupra mesei pliante pe care se afla 
amalgamul de cărţi de jos, scrumiere, jetoane şi bani. Gene 
Cambry înţelese pe dată că, la urma urmei, nu se afla nimic 
altceva decât piele sub căciula aceea de lână. Udall fusese 
pus la conducerea acestui mic grup, dar nu avea nici o idee 
cu privire la ce se întâmpla. Nu vedea pumnii ridicaţi în aer, 
nu auzea puternica voce-a-gândului care dădea tonul 
acestei psalmodieri. 

Cambry observă panică pe chipurile lui Parsons, Everett 
şi Coleman. Şi ei vedeau lucrurile acelea. Pe când cei 
neinfectaţi păreau doar nedumeriţi, pe ei îi năpădi 
înţelegerea. 

— Nenorociţii-o să scape, spuse Cambry. 

— Nu fi prost, Gene, spuse George Udall. Nu ştiu ce-i 
aşteaptă. Pe lângă asta, sunt civili. Scapă doar de puţin 
sire:.; 

Cambry nu mai auzi restul din cauza unui singur cuvânt - 
ACUM - care-i fulgeră prin creier asemenea unui ferăstrău 
electric. Ray Parsons şi Al Co-leman se crispară. Howie 
Everett strigă de durere, ducându-şi mâinile la tâmple, 
genunchii lovindu-i-se de dedesubtul mesei şi împrăştiind 
peste tot jetoane şi cărţi de jos. O bancnotă de un dolar 
ateriză pe plita sobei încinse şi luă foc. 


— Oh, fute-o buhă, uite ce-ai fă..., începu Ted. 

— Vin, spuse Cambry. Vin după noi. 

Parsons, Everett şi Coleman plonjară după carabinele M- 
4 sprijinite de cuierul bătrânului Gosse-lin. Ceilalţi se uitară 
la ei surprinşi, încă rămaşi cu trei paşi în spate... apoi, când 
deţinuţii loviră uşile grajdului, se auzi o bubuitură prelungă. 
Uşile acelea fuseseră închise din exterior cu lacăte mari de 
fier din dotarea armatei. Acestea rezistară, dar lemnul 
îmbătrânit cedă, despicându-se şi împroş-când aşchii. 

Prizonierii ieşiră în şuvoi prin spărtură, strigând "Acum! 
Acum!" în suflarea înzăpezită a vântului şi călcând câţiva 
dintre semenii lor în picioare. 

Şi Cambry sări de pe scaun, luă una dintre armele cu foc 
automat, după care aceasta îi fu smulsă din mâini. 

— Asta-i a mea, nenorocitule, mârâi Ted Trezewski. 

Erau mai puţin de optsprezece metri între uşile 
spulberate ale grajdului şi spatele magazinului. Ceata de 
oameni goni de-a lungul acestei distanţe, strigând: „ACUM! 
ACUM! ACUM!" 

Masa de pocher se răsturnă cu un bufnet, împrăştiind 
mizerii peste tot. Alarma externă se declanşă când primii 
deţinuţi se loviră de gardul cu două rânduri de sârmă şi fie 
se prăjiră, fie se agăţară asemenea peştilor în ghimpii 
supradimensionaţi. Câteva clipe mai târziu, ţipătului pulsatil 
al alarmei i se alătură o sirenă sincopată, alarma Cartierului 
General căreia i se spunea uneori Situaţia Triplu Şase, 
sfârşitul lumii. Din toaletele ambulante de plastic servind 
drept pichete, feţe surprinse şi speriate se uitau uluite pe 
furiş afară. 

—  Grajdul!  Strigă cineva.  Concentraţi-vă asupra 
grajdului! E-o evadare! 

Santinelele tropotiră în zăpadă, mulţi dintre ei desculți, 
mişcându-se de-a lungul părţii exterioare a gardului, 
neştiind că fusese scurtcircuitat de greutatea a mai mult de 
optzeci de vânători kamikaze, cu toţii strigând „ACUM" din 


toţi rărunchii, chiar şi când începură să tremure şi să se 
prăjească şi să moară. 

Nimeni nu observă bărbatul singur - înalt, costeliv, 
purtând o pereche demodată de ochelari cu rame de corn - 
care porni din spatele grajdului şi merse în diagonală prin 
nămeţii din padoc. Deşi Henry nu putea nici vedea, nici 
simţi pe cineva acordându-i atenţie, începu să fugă. Se 
simţea îngrozitor de expus în luminile strălucitoare, iar 
cacofonia sirenei şi a alarmei externe îl făcea să se simtă 
panicat şi pe jumătate nerod... se simţea aşa cum îl făcuse 
să se simtă plânsetul lui Duddits, în acea zi, în spatele 
depozitului Fraţilor Tracker. 

Se ruga lui Dumnezeu să-l aştepte Underhill. Nu-şi dădea 
seama unde se afla, zăpada era prea mare ca să poată 
vedea până în capătul celălalt al padocului, dar va ajunge în 
curând acolo şi arunci va afla. 


9 


Kurtz era îmbrăcat aproape complet, cu excepţia unui 
bocanc, când se declanşă alarma şi când luminile de 
urgenţă se aprinseră, inundând această bucată de pământ 
uitată de Dumnezeu cu şi mai multă strălucire. Nu fu 
surprins, nici consternat, simţi doar un amestec de uşurare 
şi întristare. Uşurare pentru că, orice ar fi fost ceea ce-i 
rosese nervii, scosese acum capul la iveală. Întristare 
fiindcă blestemata asta de mizerie nu mai aşteptase vreo 
două ore. Încă două ore şi şi-ar fi reglat conturile în toată 
afacerea asta. 

Deschise brutal uşa Winnebago-ului cu mâna dreaptă, 
încă ţinând celălalt bocanc cu stânga. Un răget sălbatic se 
auzea dinspre grajd, genul de strigăt războinic la care 
inima lui vibra în pofida tuturor lucrurilor. Suflarea 
puternică a vântului scăzu puţin, dar nu destul; era o 
conspirație generală, se părea. De undeva din rândurile 
bine hrănite, timorate, repetându-şi nu-se-poate-întâmpla- 


aici ale civililor, se ridicase un Spartacus - cine s-ar fi putut 
gândi la aşa ceva? 

Blestemata de telepatie-i de vină, gândi el. Instinctele lui, 
întotdeauna excelente, îi spuneau că aceasta era o 
problemă serioasă, că asista la o răsturnare de situaţie la 
scară cu adevărat mare, dar el, cu toate acestea, zâmbea. 
Blestemata de telepatie trebuie să fie de vină. Au 
adulmecat ce se va întâmpla... şi cineva s-a hotărât să facă 
ceva în privinţa asta. 

Chiar sub ochii lui, o ceată pestriță de oameni, cei mai 
mulţi îmbrăcaţi în canadiene şi purtând căciuli portocalii, 
ieşi anevoie prin porţile diforme şi sfărmate ale grajdului. 
Unul căzu într-o scândură ruptă şi fu străpuns asemenea 
unui vampir. Unii se împiedicară, căzură în zăpadă şi fură 
călcaţi în picioare. Toate becurile erau acum aprinse. Kurtz 
se simţea aidoma unuia care şade în primul rând la un meci 
de box. Vedea absolut tot. 

Pâlcuri de evadați, cincizeci sau şaizeci în fiecare dintre 
ele, se desprinseră ordonate din ceată, asemenea unor 
grupe de soldaţi la instructaj şi se năpustiră în gard pe 
ambele părţi ale magazina-şului acela infect. Fie nu ştiau că 
trecea o cantitate mortală de electricitate prin fire, fie nu le 
păsa. Ceilalţi, corpul principal al cetei, se năpustiră direct 
asupra părţii din spate a magazinului. Acela era locul cel 
mai vulnerabil din perimetru, dar asta nu conta. Kurtz 
credea că revolta va reuşi. 

În nici unul din planurile lui de siguranţă nici măcar nu 
luase în calcul un asemenea scenariu: două sau trei sute de 
luptători supraponderali de noiembrie pornind un atac 
banzai gen n-ai-curaj-nu-câştigi. Nu se aşteptase niciodată 
ca ei să facă altceva decât să stea cuminţi locului, cerând o 
judecată dreaptă până în clipa în care aveau să fie puşi pe 
grătar. 

— Nu-i rău, băieţii mei, spuse Kurtz. 

Mirosi altceva începând să ardă - probabil blestemata lui 
de carieră - dar sfârşitul oricum se apropia, iar el îşi alesese 


o operaţiune dată dracului cu care să-şi facă ieşirea din 
scenă, nu-i aşa? Din câte ştia Kurtz, omuleţii cenuşii din 
spaţiul extraterestru erau de o importanţă strict secundară. 
Dacă el ar fi hotărât importanţa evenimentelor, titlurile din 
capul paginilor ar fi spus: surpriză! Americanii noii ere dau 
dovadă de puţin curaj! Remarcabil. Aproape că era păcat 
să-i dobori la pământ. 

Sirena Cartierului General îşi înălța şi-şi cobora glasul în 
noaptea albită de zăpadă. Primul val de oameni lovi 
peretele din spate al magazinului. Kurtz aproape că văzu 
întreaga construcţie tremurând. 

— Blestemata asta de telepatie, spuse Kurtz, rânjind. 

Îi vedea pe oamenii lui reacţionând, în primul val fiind cei 
de la pichete, alţii venind dinspre parcul auto, dinspre 
administraţie şi dinspre semirulotele care serveau drept 
cazărmi. Apoi, zâmbetul de pe buzele lui Kurtz începu să se 
şteargă, fiind înlocuit de o expresie de nedumerire. 

— Împuşcaţi-i, spuse. De ce nu-i împuşcaţi? 

Unii îi împuşcau, dar nu destui - nici pe departe destui. 
Lui Kurtz i se păru că simte mirosul panicii. Oamenii lui nu 
trăgeau fiindcă făceau pe ei de frică. Sau fiindcă ştiau că 
urmau ei la malaxor. 

— Blestemata asta de telepatie, repetă el şi, dintr-o dată, 
un foc de armă automată se declanşă în magazin. 
Ferestrele biroului unde el şi cu Owen Underhill ţinuseră 
prima consfătuire se aprinseră într-o clipocire repetată de 
lumini strălucitoare. Două dintre ele fură sparte. Un bărbat 
încercă să iasă pe una dintre acestea şi Kurtz avu timp să-l 
recunoască pe George Udall înainte ca George să fie prins 
de picior şi tras înapoi înăuntru. 

Oamenii din birou se luptau cel puţin, acesta însă era un 
lucru elementar; acolo înăuntru se ducea o luptă pentru 
propriile vieţi. Puştanii care veniseră în fugă în cea mai 
mare parte încă mai fugeau. Kurtz se gândi să lase 
bocancul din mână şi să-şi ia pistolul de nouă milimetri. Să 


împuşte câţiva dintre sperioşii ăştia. Să-şi depăşească, de 
fapt, limitele. Totul se dărâma în jurul lui, de ce n-ar face-o? 

Din cauza lui Underhill, de aceea. Owen Underhill jucase 
un rol în crearea acestei debandade. Kurtz ştia asta aşa de 
bine cum îşi ştia şi propriul nume. Treaba asta putea a 
încălcare de linie, iar să încalce linia era una din 
specialităţile lui Owen Underhill. 

Alte împuşcături din biroul lui Gosselin... strigăte de 
durere... apoi chiote triumfale. Ostrogoţii ăştia, genii într- 
ale calculatoarelor, băutori de Evian, mâncători de salate, 
îşi atinseseră obiectivul. Kurtz închise uşa Winnebago-ului 
în mijlocul acestei scene şi se grăbi înapoi în dormitor să-l 
sune pe Freddy Johnson. Încă mai ţinea bocancul în mână. 


10 


Cambry stătea în genunchi în spatele biroului lui Moş 
Gosselin când primul val de prizonieri îşi croi drum cu forţa 
înăuntrul magazinului. Deschidea sertarele, căuta disperat 
o armă. Faptul că nu găsi nici una îi salvă mai mult ca sigur 
viaţa. 

— ACUM! ACUM! ACUM! Strigară prizonierii care se 
apropiau. Se auzi o bufnitură monstruoasă în peretele din 
spate al magazinului, ca şi când ar fi intrat o maşină în el. 
De afară, Cambry auzea un pârâit suculent când primii 
deţinuţi intrară în gard. Luminile din birou începură să 
clipească. 

—  Rămâneţi împreună, oameni buni! Strigă Danny 
O'Brian. Pentru numele lui lisus, rămâneţi împre... 

Uşa din spate ieşi din balamale cu atâta putere, că fu 
proiectată de-a binelea de-a lungul camerei, apărându-i pe 
primii oameni care strigau şi care se înghesuiau la ieşirea 
din faţă. Cambry se feri, cu mâinile împreunate la ceafă, 
când uşa ateriză într-o parte pe biroul sub care se afla el. 

Sunetul armelor comutate pe foc automat era asurzitor 
în camera îngustă, acoperind până şi ţipetele răniților, însă 
Cambry înţelese că nu trăgeau cu toţii. Trezewski, Udall şi 


O'Brian trăgeau, dar Coleman, Everett şi Ray Parsons 
stăteau doar cu armele sprijinite de piept şi cu nişte 
expresii uimite pe feţe. 

Din adăpostul lui fortuit, Gene Cambry văzu prizonieri 
avansând în încăpere, îi văzu pe primii dintre ei fiind 
nimeriţi de gloanţe şi căzând asemenea unor sperietori de 
ciori; le văzu sângele mânjind pereţii şi reclamele la supa 
de fasole şi directiva OSHA. Îl văzu pe George Udall 
aruncându-şi arma în doi oameni mătăhăloşi îmbrăcaţi în 
portocaliu, apoi întorcându-se pe călcâie şi fugind spre una 
dintre ferestre. George reuşi să iasă pe jumătate şi fu tras 
înapoi înăuntru; un bărbat cu Ripley cres-cându-i pe obraz, 
asemenea unui semn de mamă, îşi înfipse dinţii în gamba lui 
George, ca şi când ar fi fost un copan de curcan, în vreme 
ce alt om îl tăie pe George la cap, mişcându-i corpul prea 
tare la stânga. Aerul din încăpere era albastru din pricina 
fumului de cordită, dar reuşi să-l vadă pe Al Coleman 
aruncându-şi arma şi preluând litania - „Acum! Acum! 
Acum!" Şi-l văzu şi pe Ray Par-sons, în mod normal cel mai 
cuminte dintre ei, în-torcându-şi arma spre Danny O'Brian 
şi zburându-i creierii. 

Problema era simplă acum. Meciul se ţinea între infectați 
şi cei imuni. 

Biroul fu lovit şi trimis lângă perete. Uşa căzu peste 
Cambry şi, înainte să se poată ridica, oamenii prinseră să 
fugă, călcând peste uşă, strivindu-l. Se simţea asemenea 
unui cowboy care a căzut din şa în timpul unei învălmăşeli. 
O să mor sub chestia asta, gândi el, apoi, pentru o clipă, 
apăsarea uciga-şă dispăru. Se împinse în genunchi, 
ajutându-se de muşchii îmbibaţi în adrenalină şi uşa căzu de 
pe el în partea stângă, luându-şi rămas bun cu un ghiont 
răutăcios al clanţei în şoldul lui. Cineva îi servi o lovitură cu 
piciorul în coaste, un alt bocanc îi juli urechea dreaptă, apoi 
reuşi să se ridice. Camera era îngreunată de fum, vibra de 
urlete şi ţipete. Patru sau cinci vânători corpolenţi fură 
izbiţi de soba cu lemne, care se desprinse de burlan şi se 


prăbuşi într-o rână, vărsând bucăţi înflăcărate de arţar pe 
podea. Banii şi cărţile de jos se aprinseră. Se simţi mirosul 
greu al jetoanelor de plastic pentru pocher topindu-se. Alea 
erau ale lui Ray gândi Cambry fără coerenţă. Le avea şi în 
Golf. Și în Bosnia. 

Rămase în picioare, ignorat în debandada generală. 
Evadaţii nu aveau nevoie să folosească uşa dintre birou şi 
magazin; întregul perete - nimic altceva în realitate decât 
un panou despărțitor şubred - fusese doborât la pământ. Şi 
bucăţi din acesta luau foc de la soba răsturnată. 

— Acum, şopti Gene Cambry. Acum. 

Îl văzu pe Ray Parsons fugind alături de ceilalţi spre 
partea din faţă a magazinului, cu Howie Everett urmându-l 
din spate. Howie apucă o franzelă de pâine fugind pe 
culoarul din mijloc. 

Un tip bătrân şi deşirat, cu o căciulă lălâie în cap şi cu un 
pardesiu în spate, fu împins în faţă peste soba răsturnată, 
apoi fu călcat în picioare. Cambry îi auzi strigătele ascuţite, 
guiţate, când faţa i se lipi de plită şi apoi începu să fiarbă. 

Îl auzi şi îl] simți. 

— Acum! Strigă Cambry, cedând şi alăturându-se 
celorlalţi. Acum! 

Făcu un salt mare peste flăcările crescânde izbucnind din 
sobă şi fugi, cufundându-şi mica lui minte în mintea cea 
mare. 

Oricum ai fi privit lucrurile, Operaţiunea Blue Boy se 
încheiase. 


11 


Henry se opri la trei sferturi din drumul pe care-l 
parcurgea prin padoc, gâfâind după aer şi strân-gându-se 
de pieptul zbuciumat. În spate se afla Armaghedonul la 
purtător pe care-l dezlănţuise; înainte nu vedea altceva 
decât întuneric. Blestematul ăla de Underhill îl abandonase, 
Ales 

Încetişor frumosule - încetişor. 


Luminile clipiră de două ori. Henry se uitase în direcţia 
greşită, asta era tot; Owen parcase cu puţin mai la stânga 
colţului sud-vestic al padocului. Henry vedea acum cu 
claritate silueta Sno-Cat-ului. Din spatele lui răzbăteau 
ţipete, urlete, ordine, împuşcături. Nu atâtea împuşcături 
câte se aşteptase el, dar nu avea timp acum să se-ntrebe de 
ce. 

Grăbeşte-te! Strigă Owen. Trebuie să plecâm de-aici! 

Vin cât pot de repede - aşteaptă. 

Henry se puse din nou în mişcare. Orice ar fi fost în 
pilulele stenice ale lui Owen, începea deja să-şi slăbească 
efectul, iar picioarele lui se îngreunară. Coapsa îl mânca 
nebuneşte, la fel şi gura. Simţea materia aceea acoperindu-i 
limba. Era ca pişcătura unei băuturi carbogazoase care nu 
mai dispărea. 

Owen tăiase gardul - atât sârma ghimpată, cât şi cea 
dreaptă. Acum stătea în faţa Sno-Cat-ului (era alb ca să se 
camufleze în zăpadă, aşa că nu era de mirare că nu-l văzuse 
Henry), cu o armă automată sprijinită de şold, încercând să 
se uite în toate direcţiile deodată. Mulțimea de lumini îi 
proiectau şase umbre pe pământ; acestea radiau de la 
bocanci aidoma unor indicatoare de ceas suprarealiste. 

Owen îl prinse pe Henry pe după umeri. Eşti bine? 

Henry aprobă din cap. Când Owen începu să-l tragă spre 
Sno-Cat, se auzi o explozie puternică, răsunătoare, ca şi 
când ar fi aruncat cineva în aer cel mai mare scrin din lume. 
Henry se feri, se împiedică în propriile picioare şi ar fi căzut 
dacă nu l-ar fi susţinut Owen. 

Ce...? 

Gaz lichefiat. Poate şi benzină. Priveşte. 

Owen îl prinse de umeri şi-l întoarse. Henry văzu în 
noaptea albă de zăpadă o trombă înaltă de foc. Bucăţi din 
magazin - scânduri, ţigle, cutii de Cheerios în flăcări, suluri 
arzânde de hârtie igienică - se ridicară spre cer. Câţiva 
dintre soldaţi se uitau la acestea hipnotizaţi. Alţii fugeau 
spre pădure. Fugeau în urmărirea prizonierilor, 


presupunea Henry, deşi le auzea panica în minte - Fugiți/ 
Fugiţi! Acum! Acum! - Şi pur şi simplu nu-i putea da 
crezare. Mai târziu, când va avea timp să gândească, va 
înţelege că mulţi dintre soldaţi evadau şi ei. Acum nu 
înţelese nimic. Evenimentele se succedau prea repede. 

Owen îl întoarse din nou şi-l îmbrânci în scaunul din 
dreapta al Sno-Cat-ului, împingându-l printr-o perdea ce 
ţinea loc de uşă, care mirosea puternic a ulei de motor. Era 
nesperat de cald în cabina Sno-Cat-ului. Un radio prins de 
bordul rudimentar bâ-zâia şi scrâşnea. 

Singurul lucru pe care-l înţelese Henry cu claritate era 
panica din acele voci. Îl umpleau de o bucurie sălbatică - 
era mai fericit de cum fusese de când băgaseră toţi patru 
spaima lui Dumnezeu în Richie Grenadeau şi în prietenii lui 
buni de nimic. Şi chiar aşa ceva conducea operaţiunea 
aceasta, din câte-şi dădea seama Henry: o ceată de Richie 
Grenadeau adulţi, înarmaţi cu puşti în locul bucăţilor de 
excrement uscat de câine. 

Se afla ceva între scaune, o cutie pe care clipeau două 
luminiţe chihlimbarii. Când se aplecă Henry curios asupra 
ei, Owen Underhill trase de prelata atârnând în chip de uşă 
lângă scaunul şoferului şi se aruncă în Cat. Respira din greu 
şi zâmbea uitându-se la magazinul incendiat. 

— Ai grijă cu aia, frate, spuse. Ai grijă la butoane. 

Henry înălţă cutia, care avea dimensiunile mult iubitului 
sufertaş Scooby-Doo al lui Duddits. Butoanele de care 
pomenise Owen se aflau sub luminile clipitoare. 

— La ce folosesc? 

Owen răsuci cheia în contact şi motorul Sno-Cat-ului se 
trezi imediat la viaţă. Maşinăria avea schimbător de viteză 
manual, iar Owen trase de manetă şi băgă în viteza întăi. 
Încă zâmbea. In lumina puternică ce pătrundea prin 
parbrizul Sno-Cat-ului, Henry văzu acum fire roşii-portocalii 
de birus crescând sub fiecare dintre ochii bărbatului, 
asemenea unui machiaj. Şi în sprâncene se vedea birus. 


— E prea multă lumină în locul ăsta, spuse el. O să mai 
stingem câteva din becuri. 

Roti Cat-ul într-un cerc uimitor de perfect; parcă erau 
într-o ambarcaţiune cu motor. Henry se prăbuşi pe spate în 
scaun, ţinând în poală cutia cu beculeţele clipitoare. 1 se 
părea că, dacă n-ar mai umbla următorii cinci ani, i-ar 
ajunge să se pună pe picioare. 

Owen se uită spre el în timp ce conducea Sno-Cat-ul în 
diagonală spre şanţul împrejmuit de nămeţi de zăpadă şi 
care era Swanny Pond Road. 

— Ai reuşit, spuse. M-am îndoit că vei reuşi, recunosc cu 
sinceritate, dar ţi-a ieşit blestemăţia asta ca la carte. 

— Ţi-am spus - sunt un expert în arta motivaţională. 

Pe lângă asta, trimise el, cei mai mulţi dintre ei vor muri 
oricum. 

Nu contează. Le-ai oferit o şansă. lar acum... 

Se auziră alte împuşcături, dar numai când auzi un glonţ 
ricoşând în metalul de deasupra capetelor lor îşi dădu 
Henry seama că tirul era îndreptat asupra lor. Se auzi un 
zăngănit când un alt glonţ ricoşa într-una din şenilele Sno- 
Cat-ului şi Henry se feri... ca şi când asta i-ar fi ajutat la 
ceva. 

Încă zâmbind, Owen arătă cu o mână înmănuşa-tă spre 
partea lui dreaptă. Henry se uită cu ochii întredeschişi într- 
acolo, în vreme ce alte două gloanţe cilindrice ricoşară în 
caroseria teşită, de cutie de medicament, a Sno-Cat-ului. 
Henry se aplecă de spate de ambele dăţi; Owen nici măcar 
nu păru să bage de seamă. 

Henry văzu un pâlc de rulote, unele purtând nume 
scrijelite pe ele ca Sysco sau Scott Paper. În faţa rulotelor 
se afla o colonie de case pe roţi şi, în faţa celei mai mari, un 
Winnebago care-i părea lui Henry a fi un conac pe roţi, se 
aflau şase sau şapte oameni, cu toţii trăgând spre Sno-Cat. 
Deşi raza despărţitoare era mare şi ninsoarea încă deasă, 
prea multe gloanţe îşi nimereau ţinta. Alţi oameni, unii doar 
parţial îmbrăcaţi (o matahală fugea prin zăpadă, expunând 


un piept gol care ar fi arătat bine pe un supererou dintr-o 
carte cu benzi desenate), se alăturau grupului. In mijlocul 
lor se afla un bărbat înalt, cu părul cărunt. Lângă el stătea 
un tip îndesat. Când se uită la el, bărbatul cel slab ridică 
arma şi trase aparent fără să-şi fixeze traiectoria. Se auzi 
un buum şi Henry simţi ceva trecând chiar prin faţa nasului 
său, un obiect mic, bâzâind ciudat. 

Owen râse de-a dreptul. 

— Slăbânogul cu părul cărunt e Kurtz. El conduce 
operaţiunea. Ce bine trage nenorocitu'! 

Alte gloanţe se loviră de şenilele şi de caroseria Cat-ului. 
Henry simţi încă o dată prezenţa în cabină a lucrului acela 
zumzăitor, grăbit, apoi, dintr-o dată, radioul tăcu. Distanţa 
dintre ei şi trăgătorii adunaţi în jurul Winnebago-ului 
creştea, însă acest lucru nu părea să conteze. In ceea ce-l 
privea pe Henry, puteau trage toți nenorociţii ăia. lotul se 
reducea la cât timp le va lua până ce unul îşi va nimeri 
ţinta... şi, totuşi, Owen părea fericit. Lui Henry îi trecu prin 
minte că se înfrăţise cu cineva cu şi mai multe tendinţe 
sinucigaşe ca el. 

— Tipul de lângă Kurtz e Freddy Johnson. Muşchetarii ăia 
sunt cu toţii băieţii lui Kurtz, cei care trebuiau să... hopa, ai 
grijă! 

Un alt ricoşeu, o altă albină de oţel tânguitoare - trecând 
printre ei, de data asta - şi, dintr-o dată, măciulia manetei 
schimbătorului de viteze dispăru. Owen izbucni în râs. 

— Kurtz! Strigă el. Măi, să fie! Mai are doi ani până la 
pensionarea obligatorie şi încă ţinteşte ca Annie Oakley! 
Lovi cu pumnul în maneta de direcţie. Ajunge. Distracţia-i 
distracţie şi treaba-i treabă. Stinge-le luminile, frumosule. 

— Hăâ? 

Încă rânjind, Owen arătă febril cu degetul spre cutia cu 
beculeţele chihlimbarii clipitoare pe ea. Fâşiile curbate de 
birus de sub ochii lui i se păreau acum lui Henry a fiun 
machiaj de războinic. 


— Apasă butoanele, vecine. Apasă butoanele şi trage 
storurile. 


12 


Dintr-o dată - întotdeauna se întâmpla dintr-o dată, 
întotdeauna ca prin magie - lumea dispăru şi Kurtz se 
transfigură. 'Ţipătul vântului tăios, răpăitul ninsorii, urletul 
sirenei, bătăile alarmei - toate dispăruseră. Kurtz nu mai 
simţea prezenţa lui Freddy Johnson lângă el şi a celorlalţi 
membri ai grupului Imperial Valley din jurul lui. Se fixă 
asupra Sno-Cat-ului care se îndepărta şi doar asupra lui. Îl 
vedea pe Owen Underhill în scaunul din stânga, îl vedea 
chiar şi prin carcasa de oţel a cabinei, ca şi când el, Abe 
Kurtz, ar fi fost dintr-o dată dotat cu vederea cu raze Xa lui 
Superman. Distanţa era incredibil de mare, dar asta nu 
conta. Următorul tir pe care-l va trage va nimeri exact în 
ceafa de trădător, de om care încalcă linia, a lui Owen 
Underhill. Îşi ridică arma, reperă ţinta... 

Exploziile sfâşiară noaptea, una dintre ele destul de 
aproape încât să-i lovească pe Kurtz şi pe oamenii lui cu 
unda ei de şoc. O rulotă pe care scria intel inside se ridică 
în aer, se răsuci şi se prăbuşi peste Spago's, cortul 
bucătarului. 

— Sfinte Cristoase! Strigă unul dintre bărbaţi. 

Nu se stinseră toate luminile - o jumătate de oră nu era 
mult şi Owen avusese timp să ataşeze doar la două 
generatoare încărcături explozive (murmurând într-una 
„Banbury Cross, Banbury Cross, ride a cock horse to 
Banbury Cross " cu voce scăzută), dar, dintr-o dată, Sno- 
Cat-ul gonind cu viteză fu înghiţit de umbre străbătute de 
focuri de armă, iar Kurtz îşi aruncă puşca în zăpadă fără să 
o fi descărcat. 

— Fute-o buhă, spuse el fără inflexiuni. Încetaţi focul. 
Încetaţi focul, tăntălăilor. Încetaţi, pentru numele lui 
Dumnezeu. Înăuntru. Intraţi cu toţii, mai puţin Freddy. 
Împreunaţi-vă mâinile şi  rugaţi-vă la Dumnezeu, 


Atotputernicul Tată, să ne scoată cururile din groapa în 
care am intrat. Vino aici, Freddy. În pas vioi. 

Ceilalţi, aproape o duzină, tropăiră-n sus pe scările 
Winnebago-ului, uitându-se  neliniştiţi la generatoarele 
arzânde, la cortul în flăcări al bucătarului (deja se aprinsese 
şi cortul de la aprovizionare de vizavi; aveau să urmeze 
infirmeria şi morga). Jumătate dintre stâlpii de iluminat din 
tabără erau dezactivaţi. 

Kurtz îşi petrecu braţul pe după umerii lui Freddy 
Johnson şi-l conduse douăzeci de paşi în ninsoarea viscolită, 
pe care-o ridica acum vântul şi-o purta în valuri 
asemănătoare cu un abur misterios. Chiar în faţa celor doi 
bărbaţi, magazinul lui Gosselin - ce mai rămăsese din el - 
ardea din temelii. Grajdul luase deja foc. Uşile lui sfărâmate 
erau larg deschise. 

— Freddy, îl iubeşti pe lisus? Spune-mi adevărul. 

Freddy mai trecuse prin asta înainte. Era o mantra. Şeful 
îşi curăța sufletul. 

— Îl iubesc, şefu'. 

— Juri că-i adevărat ce spui? Kurtz se uită tăios. Se uita 
prin el, mai mult ca sigur. Îşi făcea planuri de siguranţă, 
dacă asemenea creaturi instinctuale se poate spune că 
plănuiesc vreodată ceva. Eşti dispus să arzi în hăul etern al 
iadului dacă minţi? 

— Jur că e adevărat. 

— Îl iubeşti mult, nu-i aşa? 

— Mult, şefu'. 

— Mai mult ca pe grup? Mai mult decât să intri în forţă şi 
să duci treaba la bun sfârşit? O pauză. Mai mult decât mă 
iubeşti pe mine? 

Nu erau întrebări la care să răspunzi greşit dacă voiai să 
mai trăieşti. Din fericire, nici nu erau întrebări grele. 

— A dispărut telepatia, Freddy? 

— Am simţit ceva, nu ştiu dacă a fost vorba chiar de 
telepatie, am auzit voci în minte... 


Kurtz aproba din cap. Flăcări roşii-aurii ca fungii Ripley 
izbucniră prin acoperişul grajdului. 

— ... dar au dispărut. 

— Alţii din grup? 

— Cei din Imperial Valley, vreţi să spuneţi? 

Freddy arătă cu capul spre Winnebago. 

— Cine altcineva ar mai conta, Secţia de Pompieri Cinci 
Plus Doi? Da, de ei vorbesc? 

— Sunt curaţi, şefu'. 

— Asta-i bine, da-i în acelaşi timp şi rău. Freddy, avem 
nevoie de vreo doi americani infectați. Şi când spun avem, 
mă refer la tine şi la mine. Vreau nişte americani care să fie 
înghițiţi de porcăria aia roşie, mă înţelegi? 

— Înţeleg. 

Ce nu înţelegea Freddy era motivul, dar, pentru moment, 
motivul nu conta. Îl vedea pe Kurtz luând frâiele în mână, 
luând vădit frâiele în mână, iar asta era o uşurare. Freddy 
se uită neliniştit la magazinul arzând, la grajdul arzând, la 
cortul arzând al bucătarului. Situaţia era DDOPR. 

Sau poate că nu. Nu şi dacă prelua Kurtz frâiele. 

— Blestemata aia de telepatie e răspunzătoare de cea 
mai mare parte a dezastrului ăstuia, spuse Kurtz meditativ, 
dar nu telepatia a declanşat-o. A fost o ţeapă trasă exclusiv 
de mâna unui om, lăudat fie lisus. Cine l-a trădat pe lisus, 
Freddy? Cine i-a dat sărutul acela de trădător? 

Freddy citise Biblia; mai mult pentru că i-o dăduse Kurtz 
să o citească. 

— Iuda lIscarioteanul, şefu'. 

Kurtz scutura vânjos din cap. Ochii i se mişcau în toate 
direcţiile, măsurând dimensiunile dezastrului, calculând 
repercusiunile, care vor fi drastic reduse de furtună. 

— Corect, bătrâne. Iuda l-a trădat pe lisus şi Owen Philip 
Underhill ne-a trădat pe noi. luda a primit treizeci de 
arginţi. Nu-i o recompensă prea mare, nu crezi? 

— Nu, şefu'. 


Oferi acest răspuns parţial întors cu faţa de la Kurtz, 
fiindcă se declanşase ceva în interiorul comandantului său. 
O mână de oţel se încleştă pe umărul lui şi-l întoarse. Ochii 
lui Kurtz erau larg deschişi şi înfocaţi. Genele albe îi făceau 
să pară a fi ochii unei fantome. 

— Uită-te la mine când îţi vorbesc, spuse Kurtz. Uită-te la 
mine când îţi vorbesc. - Kurtz îşi aşeză mâna liberă pe 
mânerul pistolului de nouă milimetri. - Sau o să-ţi spulber 
maţele pe zăpadă. Am trecut printr-o noapte grea, aşa că n- 
o face şi mai grea, potaie, mă înţelegi? Prins-ai aluzia? 

Johnson era o persoană rezistentă din punct de vedere 
fizic, dar acum simţi ceva mişcându-i-se în stomac şi 
încercând să iasă afară. 

— Da, şefu', îmi pare rău. 

— Se acceptă. Dumnezeu iubeşte şi iartă, iar noi trebuie 
să facem la fel. Nu ştiu câţi arginţi a primit Owen, dar îţi 
spun un lucru: o să-l prindem, o să-i crăcănăm bucile şi-o 
să-i facem băiatului o minunâăţie de a doua gaură a curului. 
Mă urmăreşti? 

— Da. 

Nu-şi dorea nimic mai mult Freddy decât să găsească şi 
să nimicească persoana care întorsese vechea lui lume 
ordonată cu susu-n jos. 

— Cât credeţi că e de responsabil Owen pentru ce s-a- 
ntâmplat aici, şefu'? 

— Destul, răspunse Kurtz cu seninătate. Am o bănuială că 
mă duc la fund, Freddy... 

— Nu, şefu'. 

— ... dar n-o să merg singur. 

Cu braţul încă petrecut pe după umerii lui Freddy, Kurtz 
începu să-şi conducă noul secund spre 'Bago. Pari de foc 
scunzi şi subţiri indicau locul unde se aflau generatoarele 
arzânde. Underhill făcuse asta; unul dintre propriii băieţi ai 
lui Kurtz. Lui Freddy încă-i era greu să creadă, dar 
începuse, cu toate acestea, să se încingă. Câţi arginți, 
Owen? Câţi ai primit, trădătorule? 


Kurtz se opri la baza scărilor. 

— Care dintre camarazii aceştia vrei să conducă o 
misiune de cercetare şi distrugere, Freddy? 

— Gallagher, şefu'. 

— kate? 

— Da. 

— E canibală, Freddy? Persoana pe care o împuternicim 
trebuie să fie un canibal. 

— Ea-i înghite cruzi şi fără sare, şefu'. 

— Bine, spuse Kurtz. Fiindcă o să fie o treabă murdară. 
Am nevoie de doi Pozitivi Ripley, tipi din echipa Blue Boy 
dacă se poate. Pe ceilalţi... ca pe animale, Freddy. Imperial 
Valley are acum o misiune de căutare şi distrugere. 
Gallagher şi ceilalţi trebuie să doboare cât mai mulţi pot. De 
acum şi până mâine la ora 12:00 e deschis sezonul de hră- 
nire. După aceea, fiecare va fi pe cont propriu. Cu excepţia 
noastră, Freddy. Lumina flăcărilor îi schimbară faţa lui 
Kurtz în birus, iar ochii în ochi de nevăstuică. O să-l vânăm 
pe Owen Underhill şi-o să-l învăţăm să-l iubească pe 
Domnul. 

Kurtz urcă scările Winnebago-ului, păşind sigur pe 
zăpada tasată şi alunecoasă asemenea unui ţap de munte. 
Freddy Johnson îl urmă. 


13 


Sno-Cat-ul plonjă în jos pe terasament către Swanny 
Pond Road cu destulă viteză să-i facă stomacul lui Henry să 
se crispeze. Se roti pe loc, apoi porni spre sud. Owen apăsă 
ambreiajul şi acţionă schimbătorul de viteze dintr-o treaptă 
în cealaltă, până ce Cat-ul gonea cât putea de tare. Datorită 
fulgilor care veneau spre parbriz asemenea unor asteroizi, 
lui Henry i se părea că merg cu o vitează aproximativ egală 
cu cea a unei rachete. Estima de fapt că merg cu şaptezeci 
şi cinci de kilometri la oră. În ritmul acesta, vor acumula 
distanţă faţă de magazinul lui Gosselin, însă avea o bănuială 
că Jonesy se mişca mult mai repede. 


Autostrada e înaintea noastră? Întrebă Owen. Aşa e, nu? 

Da. La vreo şase kilometri. 

Va trebui să schimbăm mijlocul de transport o dată ajunşi 
acolo. 

Dacă putem, nu rănim pe nimeni. Şi nu omorâm pe 
nimeni. 

Henry... nu ştiu cum să-ţi explic situaţia, dar nu ne aflăm 
într-o partidă de baschet la liceu. 

— Nu rănim pe nimeni. Nu ucidem pe nimeni. Cel puţin 
nu atunci când schimbăm mijlocul de transport. Fie eşti de 
acord, fie îmi fac ieşirea din scenă chiar în acest moment. 

Owen se uită la el. 

— Chiar ai face asta, nu-i aşa? Ai da dracului ceea cea 
pregătit prietenul tău lumii ăsteia. 

— Prietenul meu nu e responsabil pentru situaţia asta. A 
fost răpit. 

— Bine. Nimeni nu va fi rănit când schimbăm maşina. 
Dacă putem. Şi nimeni nu va fi omorât. Poate doar noi. 
Acum, încotro mergem? 

Derry, 

Acolo-i el? Ultimul extraterestru, supraviețuitorul? 

Aşa cred. În orice caz, am un prieten în Derry care ne 
poate ajuta. El vede linia. 

Ce linie? 

— Nu contează, spuse Henry şi gândi: £ complicat. 

— Cum adică: complicat? Şi nu joci, nu câştigi - ce-i asta? 

O să-ți povestesc în drum spre sud. Dacă pot. Sno-Cat-ul 
rulă către şoseaua interstatală, o capsulă precedată de 
strălucirea farurilor ei. 

— Spune-mi din nou ce vom face, zise Owen. 

— Vom salva lumea. 

— Şi spune-mi ce face asta din noi - simt nevoia să o aud. 

— Ne face eroi, spuse Henry. 

Apoi îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. În câteva 
secunde, adormi. 


Partea a Ill-a 
QUABBIN 


Când pe scări în sus mergeam 

Am întâlnit un om ce nu-l vedeam; 
Nici azi nu l-am văzut pe-afară! 

Şi sper, eu sper să nu apară. 
Hughes Mearns 


CAPITOLUL 18 - ÎNCEPE URMARIREA 
1 


Jonesy nu ştia cât era ceasul când panoul verde de 
semnalizare cu DYSART'S scris pe el licări în întunecimea 
ninsă - ceasul de bord al Ram-ului era dat peste cap, 
pâlpâind doar 12:00 a.m. Întruna - dar era încă întuneric şi 
încă ningea din greu. La ieşirea din Derry, plugurile 
pierdeau bătălia cu zăpada. Ram-ul furat era „un despicător 
destul de bun", cum ar fi spus bunicul lui Jonesy, dar şi el 
pierdea bătălia, alunecând şi făcând piruete din ce în ce mai 
des în zăpada mare, croindu-şi din ce în ce mai greu drum 
prin noianele de zăpadă. Jonesy nu ştia unde voia Dl 
Cenuşiu să meargă, dar nu credea că va ajunge acolo. Nu 
prin furtuna asta, nu cu maşina asta. 

Radioul funcţiona, dar nu foarte bine; până acum, tot ce 
se auzise fusese şters, bruiat de electricitate statică. Nu 
auzi nici ora exactă, dar prinse un buletin meteo. Viscolul se 
transformase în ploaie la sud de Portland, dar, de la 
Augusta la Brunswick, spunea radioul, precipitaţiile erau un 
amestec înşelător de zloată şi chiciură. Multe aşezări 
umane rămăseseră fără curent electric şi nimic care nu 
avea lanţuri la roţi nu se mişca din loc. Lui Jonesy îi 
conveneau de minune aceste veşti. 


2 


Când Dl Cenuşiu trase de volan ca să întoarcă maşina 
spre rampa ce ducea la panoul verde de semnalizare, Ram- 
ul alunecă într-o parte, ridicând nori mari de zăpadă. 
Jonesy ştia că probabil ar fi alunecat spre rampa de 
acostare şi-apoi în şanţ dacă el ar fi fost la volan, dar nu el 
conducea. Deşi nu era încă imun la emoţiile lui Jonesy, Dl 
Cenuşiu părea mai puţin înclinat să intre în panică în 
situaţii de stres. În loc să se lupte orbeşte să redreseze 


maşina, Dl Cenuşiu o lăsă să alunece, păstrând direcţia 
până ce se opri, apoi întoarse roţile la loc pe direcţia cea 
bună. Câinele care dormea la picioarele scaunului de lângă 
şofer nu se trezi, iar pulsul lui Jonesy de-abia dacă acceleră 
puţin. Dacă ar fi fost la volan, Jonesy ştia bine, inima i-ar fi 
bătut în piept ca la curse. Insă, desigur, pe o asemenea 
vreme, primul lui gând ar fi fost să bage maşina în garaj. Dl 
Cenuşiu opri la semnul de oprire obligatorie din vârful 
rampei, deşi Route 9 era un pustiu ondulatoriu în ambele 
direcţii. Peste drum de rampă se afla o parcare enormă, 
puternic luminată de becuri cu sodiu; în strălucirea lor, 
furtuna viscolită părea că se mişcă asemenea respirației 
îngheţate a unei enorme bestii invizibile. Într-o noapte 
obişnuită, Jonesy era convins de asta, parcarea aceea ar fi 
fost plină de semitrailere diesel cu motoarele mergând la 
ralanti, autovehicule Kenworth şi Mack şi Jimmy-Pete, cu 
luminile verzi şi chihlimbarii din cabine strălucind. În seara 
aceasta, zona era aproape deşartă, cu excepţia porțiunii 
denumite TERMEN ÎNDELUNGAT VORBIŢI CU 
MANAGERUL AVEŢI NEVOIE DE BILET. Acolo se afla o 
duzină sau mai mult de camioane cu marginile cizelate de 
rafalele de zăpadă. Înăuntrul lor, şoferii probabil că 
mâncau, jucau pinball, se uitau la televizoarele Spank-O- 
Vision în salonul camionagiilor sau încercau să doarmă în 
mizerabilul dormitor comun din clădirea din spate, unde cu 
zece dolari îţi puteai rezerva un pat de campanie, o pătură 
curată şi o privire panoramică a unui perete din zgură. Cu 
toţii aveau fără îndoială aceleaşi două gânduri: Când o pot 
lua din loc? Şi: Cât o să mă coste? 

DI Cenuşiu apăsă acceleraţia şi chiar dacă apăsă 
încetişor, aşa cum îl sfătuiau dosarele lui Jonesy cu privire la 
condusul pe timp de iarnă, toate cele patru roţi ale maşinii 
se rotiră, iar maşina începu să se clatine într-o parte şi-n 
cealaltă, săpând şanţuri în zăpadă. 

Haide! Făcu Jonesy galerie de unde se afla el, la fereastra 
biroului. Haide, îngroap-o! Îngroap-o până la podea! 


Fiindcă, atunci când ai îngropat roțile unei maşini cu 
tracţiune integrală, chiar că eşti îngropat! 

Apoi roţile prinseră aderenţă - mai întâi cele din faţă, 
unde Ram-ul era ajutat de greutatea motorului - apoi şi cele 
din spate. Ram-ul traversă anevoie Route 9 către marcajul 
intrare. În spatele acestuia se afla un altul: BUN VENIT LA 
CEA MAI BUNĂ PARCARE PENTRU CAMIOANE DIN NOUA 
ANGLIE. Apoi, farurile maşinii descoperiră un al treilea 
marcaj, acoperit de zăpadă, dar încă lizibil: LA DRACU, 
BUN VENIT LA CEA MAI BUNĂ PARCARE PENTRU 
CAMIOANE DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI. 

Asta-i cea mai bună parcare pentru camioane de pe fața 
pământului? Întrebă Dl Cenuşiu. 

Desigur, spuse Jonesy. Apoi - nu se putu opri - izbucni în 
râs. 

De ce faci aşa? De ce scoţi sunetul acela? 

Jonesy realiză un lucru uluitor, în acelaşi timp înduioşător 
şi îngrozitor: Dl Cenuşiu zâmbea cu buzele lui. Nu mult, 
puţin doar, dar era totuşi un zâmbet. Nu știe cu adevărat ce 
e acela râs, gândi Jonesy. Sigur, nu ştiuse nici ce era aceea 
mânie, dar se dovedise a fi un învățăcel foarte sârguincios; 
putea acum face o adevărată criză de nervi. 

M-a amuzat ce-ai spus. 

Ce-i „amuzat“, de fapt? 

Jonesy nu ştia cum să răspundă la această întrebare. Îşi 
dorea ca Dl Cenuşiu să experimenteze întreaga gamă a 
emoţiilor umane, bănuind că umanizarea uzurpatorului său 
ar putea fi singura sa şansă de supravieţuire - am întâlnit 
duşmanul şi el suntem noi, spusese cândva Pogo. Însă cum 
puteai explica termenul „amuzant" unui mănunchi de spori 
dintr-o altă lume? Şi, pe deasupra, ce era de fapt amuzant 
că Dysart's se proclama drept cea mai bună parcare pentru 
camioane de pe faţa pământului? 

Acum mai treceau pe lângă un semn, unul pe care nişte 
săgeți arătau spre stânga şi spre dreapta. MATIAHALE scria 


sub săgeata care indica stânga. lar PITICANII sub cea care 
indica dreapta. 

Care suntem noi? Întrebă DI Cenuşiu, oprindu-se la 
semn. 

Jonesy l-ar fi putut face să lupte pentru această 
informaţie, dar care ar fi fost folosul? Noi suntem piticanii, 
spuse el, iar Dl Cenuşiu viră Ram-ul la dreapta. 
Cauciucurile se rotiră în gol puţin, după care maşina o luă 
din loc. Lad îşi înălţă capul, dădu drumul unei alte băşini 
lungi şi aromate, apoi scânci. Partea din spate a corpului i 
se umflase, pielea dilatându-i-se; oricine n-ar fi ştiut care 
era situaţia, l-ar fi confundat cu o căţea pe cale să fete un 
pui de dimensiuni apreciabile. 

Erau în jur de douăzeci şi cinci de maşini parcate în lotul 
piticaniilor, cele îngropate cel mai tare în zăpadă 
aparţineau personalului de întreţinere - mecanicilor (dintre 
care unul sau doi erau permanent de serviciu), 
ospătăriţelor, bucătarilor. Autovehiculul cel mai curat de 
zăpadă de acolo, observă Jonesy cu interesul treaz, era o 
maşină albastră a Poliţiei Statale, cu zăpada adunată în 
jurul girofarurilor de pe capotă. Să fie arestat, ar face-o 
breşă în planurile D-lui Cenuşiu; pe de altă parte, Jonesy 
fusese deja prezent la locul a trei crime, dacă puneai la 
socoteală cabina Ram-ului. Nu fuseseră martori la primele 
două crime şi probabil că nu rămăseseră nici amprente; aici 
însă? Sigur. Erau destule. Se vedea într-o curte de judecată 
spunând: Dar domnule Judecător extraterestrul din mine a 
comis crimele. Dl Cenuşiu a fost. O altă glumă pe care Dl 
Cenuşiu nu o va putea înţelege. 

Somitatea aceasta (cenuşie), între timp, scotocise iarăşi 
amintirile lui. Băşini Stătute, spuse el. De ce numeşti locul 
ăsta Băşini Stătute când semnul spune clar Dysart's? 

Aşa-l numea Lamar spuse Jonesy, amintindu-şi mic 
dejunurile lungi şi distractive luate aici, de obicei în drum 
spre sau dinspre Bivuac. lar asta devenise parte din 
tradiţie, nu-i aşa? Și tata-i spunea aşa. 


E amuzant? 

Oarecum, băânuiesc. E-un calambur o glumă bazată pe 
asemănarea dintre suneteis:. Calambur numim cea mai 
josnică formă de umor. 

DI Cenuşiu parcă în rândul cel mai aproape de insula 
luminată a restaurantului, dar cât mai departe de maşina 
poliţiei. Jonesy nu ştia dacă Dl Cenuşiu înţelegea sau nu 
semnificaţia girofarurilor de pe capota maşinii. Se întinse 
spre butonul farurilor Ram-ului şi-l apăsă. Se întinse spre 
cheile de contact, apoi se opri şi eliberă câteva râsete 
puternice: „Ha! Ha! Ha! Ha!" 

Cum te face să te simţi? Întrebă Jonesy, nu foarte curios 
de răspuns. Înţelegător, poate. 

— Nicicum, spuse sec Dl Cenugşiu şi roti cheile în contact. 
Apoi, însă, stând acolo în întuneric, cu vântul şuierând pe 
lângă cabina maşinii, o făcu din nou, puţin mai convins: Ha! 
Ha, ha, ha! În refugiul său din birou, Jonesy fu străbătut de 
fiori. Era un sunet lugubru, ca o fantomă care încearcă să-şi 
aducă aminte cum era să fii în viaţă. 

Nici lui Lad nu-i plăcu. Scânci din nou, uitându-se nesigur 
la bărbatul din spatele volanului maşinii care-i aparţinea 
stăpânului său. 


3 


Owen îl scutura pe Henry să se trezească şi Henry făcu 
un gest de alungare. I se părea că se culcase doar cu câteva 
secunde în urmă. | se părea că mădularele-i fuseseră 
încorsetate în ciment. 

— Henry. 

— Aici sunt. 

Îl mânca piciorul stâng. Gura îl mânca şi mai tare; 
blestematul ăla de birus îi creştea acum şi pe buze. Îl luă jos 
cu degetul arătător, surprins de cât de uşor se desprinse. 
Asemenea unei cruste. 

— Ascultă la mine. Şi uită-te în faţă. Poţi să te uiţi? 


Henry se uită înspre drumul care, acum, era ceţos şi 
bântuit de zăpadă - Owen parcase Sno-Cat-ul pe marginea 
şoselei şi stinsese farurile. Din depărtare, se auzeau voci 
mentale în întuneric, echivalentul auditiv al vocilor din jurul 
unui foc de tabără. Henry se duse spre ele. Erau patru 
bărbaţi tineri, fără vreun grad în... 

Grupul Blue, şopti Owen. De data aceasta noi suntem 
Grupul Blue. 

Patru tineri fără vreun grad în Grupul Blue, încercând să 
nu se lase speriaţi... Încercând să fie tari... voci în 
întuneric... câteva voci din jurul unui mic foc de tabără în 
întuneric... 

La lumina focului, Henry descoperi că vede puţin: 
zăpadă, desigur şi câteva lumini galbene pâlpâitoare 
luminând o rampă de intrare pe autostradă. Vedea în 
lumina unui panou electronic şi capacul unei cutii de carton 
pentru pizza. Fusese transformat într-o tavă. Pe el se aflau 
biscuiţi Saltine, câteva bucăţi de brânză şi o baionetă. 
Baioneta aparţinea celui pe nume Smitty şi o foloseau cu 
toţii să taie brânza. Cu cât se uita Henry mai mult, cu atât 
vedea mai bine. Ca şi când i s-ar fi obişnuit ochii cu 
întunericul, însă mai era ceva: ceea ce vedea avea o 
profunzime ameţitoare, ca şi când, dintr-o dată, lumea fizică 
avea nu trei dimensiuni, ci patru sau cinci. Era uşor de 
înţeles de ce: vedea prin patru perechi de ochi, cu toţi 
deodată. Erau înghesuiți la un loc în... 

Humvee, spuse Owen, mulţumit. E-un iîmpuţit de 
Humvee, Henry! Modificat şi echipat pentru zăpadă! Pariez 
pe orice că aşa e! 

Tinerii şedeau aproape unul de altul, da, dar totuşi în 
patru locuri diferite, uitându-se la lumea de afară din patru 
perspective diferite şi cu patru perechi de ochi cu diferite 
grade le penetrare, pornind de la ochii ascuţiţi de vultur 
(Dana din Maybrook, New York) şi ajungând la cei de-abia 
adaptaţi întunericului. Cu toate acestea, creierul lui Henry 
procesa toate imaginile, aşa cum o multitudine de 


instantanee mişcate dau naştere imaginii de film. Totuşi, nu 
era ca un film, nici ca o înşelătoare imagine tridimensională. 
Era un fel cu totul nou de-a vedea, genul care poate genera 
un fel cu totul nou de-a gândi. 

Dacă se-mprăştie porcăria asta, gândi Henry, atât 
îngrozit, cât şi puternic impresionat, dacă se-mprăştie... 

Îl lovi Owen cu cotul în coaste. 

— Poate-ţi păstrezi meditaţiile pentru altă dată, spuse el. 
Uită-te dincolo de drum. 

Henry se uită, folosindu-se de privirea sa deosebită, 
cvadruplă şi dându-şi seama prea târziu că făcuse mai mult 
decât doar să se uite; le mişcase globii oculari ca să se 
poată uita el în partea îndepărtată a autostrăzii. Unde văzu 
clipind şi mai multe lumini în furtună. 

— E-un baraj, murmură Owen. Una din poliţele de 
asigurare ale lui Kurtz. Amândouă ieşirile sunt blocate, 
nimic nu se mişcă pe şosea fără autorizaţie. Vreau Humvee- 
ul, e cel mai bun vehicul pe-o vreme căcăcioasă ca asta, dar 
nu vreau să atrag atenţia tipilor de partea cealaltă a 
drumului. Putem face asta? 

Henry examină situaţia cu ochii lor, mişcându-i. 
Descoperi că, imediat ce nu se mai uitau cu toţii la acelaşi 
lucru, simţul vederii ubicue în patru sau cinci dimensiuni îl 
părăsea, lăsându-l cu o senzaţie de greață împrăştiată, cu 
care corpul lui nu se putea împăca. Însă acum le mișca 
ochii. Nu mult, doar irişii, însă... 

Cred că, dacă ne unim forţele, putem, îi spuse Henry. Hai 
cu mine. Și nu mai vorbi cu voce tare. Intră-n mintea mea. 
Leagă-te de-a mea. 

Dintr-o dată, mintea lui Henry fu mai consistentă. 
Viziunea lui mentală se clarifică din nou, dar, de data 
aceasta, perspectiva nu mai fu atât de profundă. Doar două 
perechi de ochi în loc de patru: ai lui şi ai lui Owen. 

Owen băgă în viteza întâi şi înaintă cu farurile stinse. 
Mârâitul slab al motorului se pierdea în urletul constant al 


vântului şi, pe măsură ce scurtau distanţa, Henry simţi 
legătura cu minţile de dinainte strângându-se. 

Sfinte rahat, spuse Owen, jumătate râzând şi jumătate 
suspinând. 

Ce-i? Care-i problema? 

Tu eşti, omule - parc-am fi pe-un covor fermecat. 
Cristoase, dar ştiu că eşti puternic! 

Dacă spui că eu sunt puternic, stai să-l întâlneşti pe 
Jonesy. 

Owen opri Sno-Cat-ul sub creasta unui deluşor. Dincolo 
de el se afla şoseaua. Ca să nu mai pomenim şi de Bernie, 
Dana, Tommy şi Smitty, care şedeau în Humvee-ul lor în 
vârful sudic al rampei, mâncând brânză şi biscuiţi de pe 
tava aceea improvizată. El şi cu Owen erau destul de 
ascunşi. Cei patru bărbaţi nu erau infectați cu birus şi nu 
ştiau că sunt spionaţi. 

Gata? Întrebă Henry. 

Aşa cred. Cealaltă persoană din mintea lui Henry, relaxat 
ca leguma din poveste pe când Kurtz şi cu ceilalţi trăgeau în 
ei, era acum agitat. Preia tu conducerea, Henry, Eu voi fi 
doar copilot în această misiune. 

Pornim. 

Ceea ce făcu apoi Henry, o făcu instinctiv, unin-du-i la un 
loc pe cei patru din Humvee nu cu imagini ale morţii şi 
distrugerii, ci imitându-l pe Kurtz. Ca să facă asta, îşi trase 
seva atât din energia lui Owen Underhill - mult mai mare 
decât a sa în acest moment - cât şi din cunoştinţele precise 
ale lui Owen Underhill despre comandantul lui. Procesul 
unirii îi provocă o senzaţie vie de satisfacţie. Şi de uşurare. 
Să mişte ochii bărbaţilor aceia era un lucru; să-i anihileze, 
preluându-i complet, era cu totul altceva. Şi nici nu erau 
infectați cu birus. Să fi fost, ar fi putut fi imuni. Slavă 
Domnului că nu erau nici una, nici alta. 

F-un Sno-Cat dincolo de deal, în partea voastră dreaptă, 
flăcăi, spuse Kurtz. Vreau să-l aduceţi la bază. Chiar acum, 
dacă nu vă deranjează - fără întrebări, fără comentarii, 


treceţi doar la treabă. N-o să vă fie la fel de comod în el ca 
şi-n Humvee, dar cred c-o să-ncăpeţi cu toții, lăudat fie 
lisus. Mişcaţi-vă cocoaşele acum, binecuvântaţi să fiţi. 

Henry îi văzu ieşind din Humvee, cu feţele calme şi 
şterse... mai puţin ochii. leşi şi el, apoi îl văzu pe Owen încă 
şezând în scaunul şoferului, cu ochii larg deschişi. Buzele i 
se mişcau, alcătuind cuvintele în minte:  Mișcaţi-vă 
cocoaşele acum, binecuvântaţi să fiţi. 

Owen! leşi afară! 

Owen se uită în jur speriat, apoi dădu din cap şi se 
împinse afară prin prelata atârnând la uşa şoferului. 


4 


Henry căzu în genunchi, se ridică şi se uită obosit în 
întunericul despletit. Nu mai era mult de mers, slavă 
Cerului, dar nu credea că se mai poate munci alţi şase metri 
prin zăpada nămeţită, ca să nu mai pomenim de o sută 
patruzeci. Îmblânzitorul de ouă merse făr' a se opri, gândi 
el, apoi: Am reușit. As-ta-i răspunsul, sigur. M-am exclus, 
iar acum sunt în iad. Sunt îmblânzitorul de ouă în... 

Braţul lui Owen se înlănţui în jurul lui... numai că-l 
înlănţui cu mai mult decât cu braţul. II hrănea pe Henry cu 
forţa lui. 

Multu... 

Îmi mulțumeşti mai târziu. Tot mai târziu o să şi dormi. 
Pentru acum, ţine-ţi Ochii pe minge. 

Nu exista nici o minge. Nu existau decât Bernie, Dana, 
Rommy şi Smitty mărşăluind prin zăpadă, un şir de 
somnambuli îmbrăcaţi în salopete şi canadiene cu glugă. 
Mărşăluiră spre est de Swanny Pond Road către Sno-Cat, în 
vreme ce Owen şi cu Henry se împleticeau spre vest, către 
Humvee-ul abandonat. Brânza şi biscuiţii Saltine fuseseră şi 
ele abandonate, îşi dădu Henry seama şi stomacul i se 
scofâlci. 

Apoi, Humvee-ul fu chiar în faţa lor. Îşi vor continua 
drumul cu el, mai întâi cu farurile stinse, cu viteză scăzută 


şi-n linişte-linişte-linişte, ocolind luminile galbene de la 
poalele rampei şi, dacă vor avea noroc, tipii care păzeau 
partea de nord a rampei nici nu vor şti că au trecut de ei. 

Dacă ne văd, i-am putea face să uite? Întrebă Owen. Să 
le provocâm - oh, ştiu eu - să le provocăm amnezie? 

Henry îşi dădu seama că probabil vor putea face asta. 

Owen? 

Ce-i? 

Dacă situaţia va scăpa de sub control, totul se va 
schimba. Totul. 

Urmă o pauză, cât timp Owen se gândi la asta. Henry nu 
vorbea despre cunoaştere, moneda pe care băteau 
superiorii lui Kurtz în lanţul trofic; vorbea despre abilităţi 
care aparent depăşeau puterea superficială de-a citi 
gândurile. 

Știu, răspunse în cele din urmă. 


5 


Merseră spre sud în Humvee, spre sud în inima furtunii. 
Henry Devlin încă înfuleca biscuiţi şi brânză, când 
extenuarea stinse luminile în mintea sa suprasolicitată. 

Adormi cu firmituri pe buze. 

Şi visă despre Josie Rinkenhauer. 


6 


La o jumătate de oră după ce luă foc, grajdul bătrânului 
Reggie Gosselin nu mai era decât un ochi de dragon 
muribund în noaptea dogoritoare, un ochi din ce în ce mai 
opac şi mai pal în orbita neagră a zăpezii topite. Din 
pădurea de la est de Swanny Pond Road se auzi un poc-poc- 
poc de foc de armă, des la început, apoi pierzând atât din 
ritm, cât şi din intensitate, în vreme ce membrii grupului 
Imperial Valley (grupul Imperial Valley al lui Kate Gallagher 
acum) îi urmăreau pe deţinuţii evadați. Era o vânătoare de 
curcani în care nu mulţi dintre curcani aveau să scape cu 
viaţă. Aveau să scape destui cât să împrăştie vorba, poate, 


destui cât să-i pună pe toţi în alarmă, însă asta era grija 
zilei de mâine. 

În vreme ce aveau loc acestea - de asemenea, în vreme 
ce trădătorul de Owen Underhill se îndepărta din ce în ce 
mai mult de ei - Kurtz şi Freddy Johnson stăteau în postul 
de comandă (doar că, bănuia Freddy, acesta nu era acum 
mai mult decât un Winnebago din nou; senzaţia aceea de 
putere şi importanţă dispăruse), aruncând cărţi de joc într- 
o căciulă. 

Fără o urmă de telepatie în el, însă la fel de atent ca- 
ntotdeauna la oamenii din subordinea lui - că aceştia se 
reduseseră la un singur om nu mai conta deloc - Kurtz se 
uită la Freddy şi spuse: 

— Grăbeşte-te cumpătat, bătrâne, asta încă-i o vorbă 
înţeleaptă. 

— Da, şefu', spuse Freddy fără entuziasm. 

Kurtz aruncă doiarul de treflă. Acesta flutură prin aer şi 
ateriză în căciulă. Kurtz exultă ca un copil şi se pregăti să 
arunce din nou. Se auzi o bătaie în uşa 'Bago-ului. Freddy 
se întoarse într-acolo şi Kurtz îl fixă cu o privire 
dezaprobatoare. Freddy se întoarse înapoi şi-l urmări pe 
Kurtz aruncând încă o carte. Aceasta porni în direcţia 
potrivită, după care zbură prea departe şi ateriză pe 
cozorocul căciulii. Kurtz îngăimă ceva cu voce scăzută, apoi 
făcu un semn cu capul către uşă. Freddy, spunând în gând o 
rugăciune de mulţumire, merse să deschidă. Pe ultima 
treaptă se afla Jocelyn McAvory, una din cele două femei din 
Imperial Valley. Vocea cu un accent moale de Tennessee; 
faţa de sub părul tuns băieţeşte era dură ca piatra. [inea de 
curea un spectaculos aruncător de flăcări neînregistrat. 
Freddy se întrebă de unde făcuse rost de aşa ceva, apoi 
hotări că răspunsul nu conta. O mulţime de lucruri 
încetaseră să mai conteze, cele mai multe în aproximativ 
ultima oră. 

— Joss, spuse Freddy. Care-i problema care te macină? 


— Aduc doi Pozitivi Ripley, cum mi s-a ordonat. Se auziră 
alte împuşcături dinspre pădure, iar 

Freddy văzu ochii femeii mişcându-se scurt în acea 
direcţie. Voia să se întoarcă înapoi dincolo de drum, voia să- 
şi satisfacă plăcerea înainte ca jocul să se termine. Freddy 
cunoştea sentimentul. 

— Trimite-i înăuntru, fetiţo, spuse Kurtz. Încă stătea 
lângă căciula de pe podea (podeaua care încă mai era vag 
pătată cu sângele ajutorului de bucătar Melrose), încă 
ţinând pachetul de cărţi în mână, însă ochii-i erau aprinşi de 
interes. Să vedem pe cine-ai găsit. 

Jocelyn făcu o mişcare cu arma. O voce de la baza scării 
mormâi: 

— Urcaţi dracului. Nu mă faceţi s-o mai spun o dată. 

Primul bărbat care trecu de Jocelyn era înalt şi foarte 
negru. Pe unul din obraji avea o tăietură şi încă una pe găt. 
Amândouă tăieturile se umpluseră de Ripley. Îi mai apăruse 
Ripley şi în cutele din sprâncene. Freddy îi recunoştea 
chipul, dar nu-şi amintea cum îl chema. Bătrânul, desigur, le 
ştia pe amândouă, Freddy bănuia că acesta-şi amintea 
numele tuturor oamenilor pe care-i comandase, atât ale 
celor vii, cât şi ale celor morţi. 

— Cambry! Spuse Kurtz, ochii luminându-i-se chiar şi mai 
tare. Apropiindu-se de Cambry, azvârli cărţile de joc în 
căciulă, păru că-i va da mâna să i-o strângă, se răzgândi şi 
bătu în loc un salut. Gene Cambry nu-i răspunse. Părea 
ursuz şi dezorientat. Bun venit în Liga Dreptăţii din 
America. 

— L-am prins fugind prin pădure împreună cu deţinuţii 
pe care trebuia să-i păzească, spuse Jocelyn McAvory. 
Chipul ei era lipsit de expresivitate; întregul ei dispreţ se 
citea doar în glas. 

— Şi de ce nu? Întrebă Cambry. Se uită la Kurtz. Oricum 
urma să mă omorâţi. Să ne omorâţi pe toţi. Nu te obosi să 
minţi. Îţi citesc asta în gânduri. 


Kurtz nu fu deranjat chiar deloc de această remarcă. Îşi 
frecă mâinile şi-i zâmbi lui Cambry prietenos. 

— Fă-ţi treaba cum trebuie şi poa' că mă răzgândesc, 
bătrâne. Inimile-au fost făcute să fie frânte şi gândurile au 
fost făcute să se răzgândească, ăsta-i un mare adevăr 
Dumnezeiesc. Pe cine mai ai pentru mine, Joss? 

Freddy se uită cu uimire la al doilea chip. De asemenea, 
cu plăcere. Ripley nu şi-ar fi putut găsi un adăpost mai 
potrivit, după umila sa părere. Nimeni nu-l plăcea pe 
nemernicul ăsta, oricum. 

— Să trăiţi... şefu'... nu ştiu de ce mă aflu aici... eram în 
urmărirea regulamentară a evadaţilor, când... când... Îmi 
cer scuze, trebuie s-o spun, când curva asta linguşitoare m- 
a scos din zona de acţiune şi... 

— Fugea împreună cu ei, spuse McAvoy pe un ton 
plictisit. Fugea împreună cu ei şi e infectat până-n gaura 
curului. 

— Minciună! Spuse bărbatul din uşă. Minciună sfruntată! 
Sunt complet curat! Sută la sută... 

McAvoy smulse căciula împletită pe care o purta pe cap al 
doilea prizonier. Părul rar şi blond al bărbatului era mult 
mai des acum şi părea că fusese vopsit. 

— Pot să vă explic, să trăiţi, spuse Archie Perlmutter, 
vocea pierindu-i chiar în timp ce vorbea. Asta e... să 
vedeţi... Apoi îi pieri cu totul. 

Kurtz încercă să afişeze o expresie încurajatoare, dar îşi 
pusese din nou masca pe faţă - cu toţii şi le puseseră - şi 
aceasta dădu zâmbetului lui de îmbărbătare o expresie 
sinistră, ca zâmbetul unui molestator de copii care invită un 
puşti înăuntru pentru o bucată de plăcintă. 

— Pearly, totul va fi bine, spuse Kurtz. Facem doar o mică 
excursie, asta-i tot. Vrem să găsim pe cineva, pe cineva pe 
care-l cunoşti şi tu... 

— Pe Owen Underhill, şopti Perlmutter. 

— Corect, bătrâne, spuse Kurtz. Se întoarse spre 
McAvory: Adu-i soldatului acestuia mapa, Mc-Avory. Sunt 


sigur că se va simţit mai bine imediat ce-şi va avea mapa. 
Apoi îţi vei putea continua vânătoarea, ceea ce sunt sigur că 
arzi de nerăbdare să faci. 

— Da, şefu'. 

— Întâi însă, priveşte aici - e-un truc simplu pe care l-am 
învăţat în Kansas. 

Kurtz împrăştie cărţile. În vântul nebunesc ce intra prin 
uşă, acestea zburară în toate direcţiile. Doar una ateriză cu 
faţa în sus în căciulă, însă aceasta era asul de treflă. 


P 


Dl Cenugşiu ridică meniul, uitându-se la lucrurile înşirate 
pe el - biftec, sfeclă, pui prăjit, plăcintă cu ciocolată - cu 
interes şi fără să înţeleagă aproape nimic. Jonesy îşi dădu 
seama că aceasta nu era pur şi simplu pentru că nu ştia ce 
gust avea mâncare; Dl Cenugşiu nu ştia ce însemna ea. Cum 
de era posibil? Esenţializând lucrurile, Dl Cenuşiu nu era 
nimic altceva decât un fung cu un coeficient de inteligenţă 
ridicat. 

lată că venea chelneriţa, mişcându-se sub apăsarea unui 
păr bogat, blond-cenuşiu. Insigna de pe pieptul ei deloc de 
neremarcat spunea bun venit 

LA DYSART'S, EU SUNT CHELNERIŢA DVS. DARLENE. 

— Bună, iubire, ce să-ţi aduc? 

— Aş vrea omletă cu şuncă. Crocantă, nu înăbuşită. 

— Pâine prăjită? 

— Ce zici de nişte cătilte? 

Femeia ridică din sprâncene şi se uită la el pe deasupra 
carneţelului. În spatele ei, în colţ, polițistul mânca un 
sandviş soios şi vorbea cu bucătarul. 

— Scuze, căltite am vrut să spun. 

Sprâncenele i se ridicară şi mai sus. Nedumerirea ei era 
elementară şi clipea în faţa minţii ei asemenea unui semn 
cu neon în fereastra unui restaurant: era tembel tipul ăsta 
sau îşi bătea doar joc de ea? 


La fereastra biroului său, zâmbind, lui Jonesy i se făcu 
milă. 

— Clătite, spuse Dl Cenuşiu. 

— Înî. Mă gândeam eu. Vrei şi cafea la ele? 

— Te rog. 

Îşi închise rapid carneţelul şi dădu să plece. Dl Cenuşiu fu 
cât ai clipi din nou la uşa închisă a biroului lui Jonesy şi era 
iarăşi furios. 

Cum ai putut face asta? Întrebă el. Cum ai putut face 
asta de acolo dinăuntru? Se auzi o lovitură viguroasă când 
DI Cenuşiu lovi uşa. Era mai mult decât furios, îşi dădu 
Jonesy seama. Era şi speriat. Fiindcă, dacă Jonesy putea 
interveni în orice fel, totul era pus în pericol. 

Nu ştiu, spuse Jonesy cât se poate de sincer. Dar n-o lua 
în nume de rău. Bucură-te de mâncare. M-am jucat doar cu 
tine puțin. 

De ce? Încă era furios. Încă bea din fântâna emoţiilor lui 
Jonesy şi, oricât ar fi negat, îi plăcea s-o facă. De ce ai face 
una ca asta? 

la-o ca pe-o răzbunare pentru că ai incercat să mă 
prăjeşti în birou câtă vreme dormeam, spuse Jonesy. 

Fiindcă restaurantul parcării pentru camioane era 
aproape pustiu, Darlene se întoarse cu mâncarea cât ai 
clipi. Jonesy se gândi să preia controlul corzilor vocale atâta 
cât să spună ceva scandalos (Darlene, pot să iau o gură din 
părul tău? Fură cuvintele care-i trecură prin minte), apoi se 
răzgândi. 

Îi aşeză farfuria în faţă, îi aruncă o privire circumspectă, 
apoi se îndepărtă. Dl Cenuşiu, uitându-se la grămada 
galbenă de ouă şi la bucăţile negre de şuncă (nu doar 
crocante, ci aproape arse, potrivit bunei tradiţii de la 
Dysart's) cu ochii lui Jonesy, era la fel de circumspect. 

Dă-i drumul, spuse Jonesy. Stătea la fereastra biroului, 
privind şi aşteptând amuzat şi curios. Era posibil ca şunca şi 
ouăle să-l omoare pe Dl Cenuşiu? Probabil că nu, dar i-ar 
putea provoca hoţului ăstuia nenorocit puţin rău la stomac. 


Dă-i drumul, D-le Cenușiu, mănâncă. Bon-appetit, sta-ţi-ar 
în gât. 

Dl Cenuşiu consultă dosarele lui Jonesy cu privire la 
folosirea corectă a tacâmurilor, apoi ridică o bucată mică de 
omletă cu vârful furculiţei şi o vâri în gura lui Jonesy. 

Ce urmă fu atât uimitor, cât şi comic. Dl Cenugşiu înfulecă 
totul în mușcături mari, oprindu-se doar să înece clătitele în 
înlocuitor de sirop de arțar. Îi plăcură toate, dar în mod 
special şunca. 

Carne! Îl auzi Jonesy exultând - aproape că era vocea 
uneia dintre creaturile acelea din filmele prosteşti cu 
monştri din anii treizeci. Carne! Carne! Asta-i gustul cărnii! 

Comic... dar, poate, nu chiar atât de comic, la urma 
urmei. Poate îngrozitor, într-un fel. Strigătul unui vampir 
nou-născut. 

DI Cenuşiu se uită în jur, se asigură că nu este privit 
(poliţaiul ataca acum o bucată mare de plăcintă cu cireşe), 
apoi ridică farfuria şi linse unsoarea de pe ea cu mişcări 
ample ale limbii lui Jonesy. Termină lingând siropul lipicios 
de pe vârfurile degetelor. 

Darlene se întoarse, mai turnă nişte cafea, se uită la 
farfuriile goale. 

— Măi să fie, meriţi o medalie, spuse. Mai vrei ceva? 

— Mai vreau şuncă, spuse Dl Cenuşiu. Consultă dosarele 
lui Jonesy pentru exprimarea corectă, apoi adăugă: Porţie 
dublă. 

Sper să mori înecat cu ea, gândi Jonesy, acum însă fără 
prea mari speranţe. 

— Tre' să pui lemne pe foc, spuse Darlene, o remarcă pe 
care Dl Cenuşiu nu o înţelese şi a cărei explicaţie nu se 
obosi s-o caute în dosarele lui Jonesy. Puse două pliculeţe de 
zahăr în cafea, se uită în jur să nu fie văzut, apoi turnă 
conţinutul unui al treilea direct în gură. Ochii lui Jonesy se 
închiseră pe jumătate pentru o clipă, când Dl Cenugşiu se 
cufundă fericit în minunăţia dulceţii. 


Poţi avea aşa ceva oricând vrei, spuse Jonesy prin uşă. 
Acum credea că ştie cum se simţise Satan când îl dusese pe 
lisus pe vârful muntelui şi-l ademenise cu toate viciile lumii. 
Nu era un sentiment plăcut; nu era nici foarte neplăcut; îşi 
făcea doar treaba, îşi vindea doar marfa. 

Doar că... fii atent. Se simţise cu adevărat bine, fiindcă 
ştia că dobândeşte teren. Nu făcea chiar gaură în cer, dar îi 
clătina cel puţin poziţia D-lui Cenuşiu. Îl făcea să transpire 
broboane mici din sângele dorinţei. 

Nu te mai opune, îl sfătui Jonesy. Devino pământean. Ai 
ani întregi la dispoziţie să experimentezi simţurile mele. 
Sunt destul de ascuţite; nu am încă patruzeci de ani. 

Nici un răspuns din partea D-lui Cenugşiu. Se uită în jur, 
nu văzu pe nimeni privind în direcţia lui, turnă înlocuitor de 
sirop de arțar în cafea, amestecă şi se uită din nou în jur 
după porţia sa suplimentară de şuncă. Jonesy suspină. 
Parcă ar fi privit un musulman habotnic care a ajuns cumva 
într-o vacanţă la Las Vegas. 

De partea cealaltă a restaurantului se afla o arcadă 
deasupra căreia scria pe o tablă SALONUL ŞI DUŞURILE 
CAMIONAGIILOR. În scurtul culoar de după aceasta, se afla 
un şir de telefoane publice. Mai mulţi şoferi se aflau acolo, 
explicând fără-ndoială soțiilor şi şefilor că nu vor ajunge la 
timp, că fuseseră opriţi din drum în Maine de o neaşteptată 
furtună, că se află la Parcarea Dysart's (cunoscută inițiaţilor 
sub numele de Băşini Stătute, gândi Jonesy), la sud de 
Derry şi că e foarte probabil că vor rămâne aici cel puţin 
până mâine la prânz. 

Jonesy se întoarse de la fereastra biroului care dădea 
spre parcarea pentru tiruri şi se uită la masa de lucru, 
acum aflată în vechea şi confortabila lui dezordine. Acolo se 
afla telefonul, aparatul Trimline albastru. L-ar putea oare 
suna pe Henry de la el? Mai era Henry măcar în viaţă? 
Jonesy credea că este. Credea că, dacă ar fi murit Henry, ar 
fi simţit-o chiar în momentul trecerii lui în neființă - ar fi 
fost mai multe umbre în cameră, poate. FElvis a părăsit 


clădirea, spunea des Beaver când citea un nume cunoscut 
la necrologuri. Ce nenorocire pişăcioasă. Jonesy nu credea 
că Henry părăsise clădirea încă. Era posibil ca Henry chiar 
să pună ceva la cale. 


8 


D-lui Cenuşiu nu-i rămase a doua porţie de şuncă în gât, 
dar, când stomacul îi fu cuprins dintr-o dată de crampe, 
scoase un țipăt de uimire. M-ai otrăvit! 

Calmează-te, spuse Jonesy. E nevoie să faci doar puțin 
IOC, prietene. 

Să fac loc? Ce vrei să... 

Se opri când o altă crampă îl prinse de viscere. 

Vreau să spun că ar fi mai bine să ne grăbim spre 
toaletă, zise Jonesy. Dumnezeule mare, chiar nu aţi învăţat 
nimic despre anatomia umană din toate răpirile pe care le- 
ați făcut în anii şaizeci? 

Darlene lăsase nota de plată pe masă şi Dl Cenugşiu o 
ridică. 

Lasă-i cincisprezece la sută pe masă, spuse Jonesy. 
Acesta e bacşişul ei. 

Cât e cincisprezece la sută? 

Jonesy răsuflă din greu. Aceştia erau stăpânii universului 
de care ne-au învăţat filmele să ne temem? Cuceritori 
nemiloşi de pe stele-ndepărtate, care nu ştiau cum să se 
cace şi cum să calculeze un bacşiş? 

O altă crampă, plus o băşină destul de silenţioasă. 
Mirosea, dar nu a eter. Mulţumesc cerului pentru micile 
favoruri, gândi Jonesy. Apoi, către Dl Cenuşiu: Arată-mi nota 
de plată. 

Jonesy se uită la fiţuica verde prin fereastra de la birou. 

Lasă-i un gologan jumătate. Şi, când Dl Cenuşiu păru 
neîncrezător: Asta-i un sfat bun, prietene. Dacă dai mai 
mult te va ţine minte drept clientul cu cel mai mare bacşiş. 
Dă-i mai puţin şi-o să te țină minte ca pe-un zgăârie-brânză. 


Îl simţi pe DI Cenuşiu căutând semnificaţia lui zgârie- 
brânză în dosarele lui. Apoi, fără vreo altă împotrivire, lăsă 
un dolar şi două monede de douăzeci şi cinci de cenți pe 
masă. O dată asta rezolvată, se îndreptă spre casa de 
marcat, care se afla în drum spre toaleta bărbaţilor. 

Polițistul se muncea cu plăcinta - cu mişcări oarecum 
suspect de încete, gândi Jonesy - şi, când trecură pe lângă 
el, Jonesy îl simţi pe Dl Cenugşiu dizolvându-se ca entitate (o 
entitate mai umanizată ca înainte), ieşind din el ca să 
arunce o privire în mintea poliţistului. Nu mai rămăsese 
acum în propria sa minte decât norul vesperal, care 
supraveghea numeroasele sisteme de întreţinere ale lui 
Jonesy. 

Repede ca un fulger, Jonesy prinse telefonul de pe masă. 
Ezită, nesigur, pentru o clipă. 

Formează doar 1-800-HENRY, gândi Jonesy. 

Pentru o clipă, nu se întâmplă nimic... apoi, în cine ştie ce 
„undeva", începu să sune un telefon. 


9 


— E ideea lui Pete, bolborosi Henry. 

Owen, la volanul Humvee-ului (era o maşină mare şi 
zgomotoasă, dar era echipată cu roţi supradimensionate 
pentru zăpadă şi despica furtuna asemenea pachebotului 
QW2), se uită la el. Henry dormea. Pleoapele lui, acum uşor 
acoperite cu birus, se ondulară când se mişcară pupilele de 
sub ele. Henry visa. Despre ce? Se întrebă Owen. Bănuia că 
poate arunca o privire în mintea noului său partener, dar 
gestul i se părea o perversitate. 

— E ideea lui Pete, repetă Henry. El a văzut-o primul. - Şi 
suspină, un sunet atât de obosit, încât lui Owen i se făcu 
milă de el. Nu, hotări el, nu voia să ia parte la ce se 
petrecea în mintea lui Henry. Mai era o oră până la Derry, 
mai mult dacă-şi păstra vântul intensitatea. Mai bine să-l 
lase să doarmă. 


10 


În spatele Liceului Derry se află terenul de fotbal unde 
Richie Grenadeau şi-a arătat cândva valoarea, însă Richie e 
de cinci ani în mormântul lui de erou adolescent, victima 
unui nou accident de maşină gen James Dean dintr-un oraş 
mic. Alţi eroi s-au ridicat de atunci şi-au trăit gloria şi au 
mers mai departe. Acum, oricum, nu e sezonul de fotbal. E 
primăvară şi pe teren se vede ceva ce seamănă cu o 
conferinţă a păsărilor - păsări imense, roşii, cu capete 
negre. Graurii aceştia mutanţi râd şi pălăvrăgesc şezând în 
scaune pliante, dar dl Trask, directorul liceului, nu are 
probleme să se facă auzit; se află pe podiumul scenei 
încropite în faţa lor, iar microfonul e la el. 

— Încă un lucru înainte să vă dau liber! Tună el. N-o să 
vă spun să nu aruncaţi tichiile la sfârşitul ceremoniei, ştiu 
din experienţă personală că aş putea la fel de bine să 
vorbesc în oglindă despre aşa ceva... 

Râsete, urări, aplauze. 

— ... dar vă spun să LE RIDICAŢI ŞI SĂ LE PREDAŢI 
ÎNAPOI ORI O SĂ TREBUIASCĂ SĂ LE PLĂTIȚI! 

Se aud câteva, puţine, sunete aprobatoare şi câteva 
dezaprobatoare, vocea lui Beaver Clarendon e cea mai 
puternică. 

Dl Trask le oferă o ultimă privire panoramică. 

— Tineri domni şi tinere domnişoare, membri ai 
Promoţiei '82, cred că vorbesc în numele întregului corp 
profesoral când spun că sunt mândru de voi. Aici se încheie 
repetițiile, aşa încât... 

Restul se pierde, cu sau fără sistem de amplificare; 
graurii roşii se ridică într-o fluturare grabnică de nailon şi- 
şi iau zborul. Mâine la amiază îşi vor lua zborul de-a 
binelea; deşi cei trei grauri care râd şi se înghiontesc în 
drum spre parcarea unde se află maşina lui Henry nu-şi dau 
seama că faza de copilărie a prieteniei lor e la doar câteva 


ore depărtare de sfârşit. Nu-şi dau seama şi asta e probabil 
spre binele lor. 

Jonesy îi fură tichia lui Henry şi-o aşază lui pe cap şi o 
tuleşte spre parcare. 

— Hei, prostule, dă-mi-o înapoi! Ţipă Henry, după care-i 
fură lui Beaver tichia. Beav face ca o găină şi fuge după 
Henry râzând. 

Astfel fug ei trei peste gazon, prin spatele stadionului, 
robele de absolvenţi fluturându-le pe lângă ginşi. Jonesy are 
două căciuli pe cap, ciucurii legănându-se în două direcţii 
diferite, Henry are una singură (mult prea mare; i se 
sprijină pe urechi), iar Beaver fuge cu capul gol, părul lui 
lung şi negru fluturând în urma lui, cu o scobitoare ieşindu-i 
dintre buze. 

Jonesy se uită în urmă în timp ce fuge, ironizându-l pe 
Henry („Haide, domnule Baschet, alergi ca o fată!') şi 
aproape cade peste Pete, care se uită LA CHESTII DIN 
DERRY, panoul de afişaj de sticlă montat la nord de intrarea 
în parcare. Pete, care nu absolvă anul acesta decât clasa a 
unsprezecea, îl prinde pe Jonesy, îl apleacă pe spate cum ai 
face cu o fată frumoasă în timpul tangouului şi-l sărută 
direct pe gură. Amândouă tichiile-i cad de pe cap lui Jonesy 
şi ţipă speriat. 

— Fătălăule! Strigă Jonesy, ştergându-se apăsat pe 
buze... Însă începe, în acelaşi timp, să şi râdă. Pete eo 
ciudăţenie - se comportă liniştit uneori săptămâni la rând, 
un fel de Norman Normal, după care-şi iese din minţi şi face 
ceva nebunesc. De obicei, gestul lui nebunesc apare după 
vreo două beri, dar nu şi în după-amiaza asta. 

— Întotdeauna mi-am dorit să fac asta, Gariella, spune 
Pete afectat. Acum ştii care sunt adevăratele mele 
sentimente pentru tine. 

— Fătălău nenorocit, dacă-mi dai sifilis, te-omor! 

Soseşte şi Henry, îşi ia tichia din iarbă şi-l plesneşte pe 
Jonesy cu ea. 


— Sunt pete de iarbă pe ea, spune. Dac-o să trebuiască s- 
o plătesc, o să-ţi fac mai multe decât doar să te sărut, 
Gariella. 

— Nu face promisiuni pe care nu le poţi respecta, 
poponarule, spune Jonesy. 

— Frumoasă Gariella, spune Henry solemn. 

Beav îi ajunge cu greu din urmă, suflând obosit pe lângă 
scobitoare. Ia tichia lui Jonesy, se uită atent în ea şi spune: 

— E-o pată de spermă-n ea. Crezi că n-am văzut destule 
pe cearşaful meu ca să-mi dau seama? 

Trage aer profund în piept şi o ia la goană spre ceata de 
absolvenţi ai Liceului Derry îmbrăcaţi în robe, care se 
îndepărtează: 

— Gary Jones se masturbează în căciula de absolvire! 
Hei, toată lumea, ascultați, Gary Jones se masturbează... 

Jonesy îl prinde, îl trage la pământ şi se rostogolesc 
amândoi într-o fluturare de nailon roşu. Amândouă tichiile 
sunt aruncate la o parte şi Henry le ridică să nu fie strivite. 

— Dă-te jos de pe mine! Strigă Beaver. Mă striveşti! 
Cristoase-păroase! Pentru numele lui Dumnezeu... 

— O cunoaşte Duddits, spune Pete. 

Şi-a pierdut interesul în joacă, nu mai e cuprins de 
spiritul lor vesel (Pete e poate singurul dintre ei care simte 
marile schimbări că se apropie). Se uită din nou la panoul 
de afişaj. 

— Şi noi o cunoaştem. E cea care stătea mereu în faţa 
Academiei Retardaţilor. „Bună, Duddie", zicea. 

Când spune Bună, Duddie, vocea lui Pete se ascute, 
devine pe dată feminină, într-un fel mai degrabă adorabil 
decât ironic. Şi, deşi Pete nu e un imitator foarte bun, 
Henry recunoaşte vocea aceea imediat. Îşi aminteşte şi fata, 
cea care avea păr blond, vaporos şi ochi căprui mari şi 
genunchi juliţi şi o gentuţă albă din plastic în care se afla 
prânzul şi trusa cu păpuşi BarbiekKen. Aşa le numea ea 
mereu, BarbieKen, ca şi când ar fi fost o singură fiinţă. 


Şi Jonesy cu Beav ştiu pe cine imită Pete, la fel cum ştie şi 
Henry. Există o legătură între ei; există deja de mulţi ani. 
Există şi între ei şi Duddits. Jonesy şi cu Beav nu-şi amintesc 
numele fetiţei cu păr blond, aşa cum nici Henry nu şi-l 
aminteşte - îşi amintesc doar că numele de familie e 
incredibil de lung şi de îmbârligat. Şi că are o pasiune 
pentru Dudster, motiv pentru care-i aştepta mereu în faţa 
Academiei Retardaţilor. 

Cei trei îmbrăcaţi în robe de absolvenţi se adună în jurul 
lui Pete şi se uită la panoul CHESTII DIN DERRY. 

Ca de obicei, acesta e plin cu anunţuri - de la solduri de 
prăjituri şi la spălătorii pentru maşini, la promoţii pentru 
versiunea Extinsă a jocului The Fantastiks, la cursuri de 
vară ţinute la Fenster, colegiul din oraş, plus o mulţime de 
anunţuri ale studenţilor scrise de mână - cumpăr asta, vând 
aia, am nevoie de-o cursă până la Boston după absolvire, 
caut coleg de cameră în Providence. 

Şi, taman sus în colţ, fotografia unei fete zâmbitoare cu 
metri întregi de păr blond (împletit strâns aici, nu vaporos) 
şi cu ochii larg deschişi, uşor nedumeriţi. Nu mai e o fetiţă 
mică - Henry se simte din ce în ce mai surprins de felul în 
care copiii cu care a crescut (inclusiv el însuşi) sunt acum 
de nerecunoscut - însă ar recunoaşte oricând ochii aceia 
întunecaţi şi nedumeriţi. 

DISPĂRUTĂ, spune singurul cuvânt scris cu majuscule 
sub fotografie. Şi, mai jos, cu litere puţin mai mici: JOSETIE 
RINKENHAUER A FOST VĂZUTĂ ULTIMA DATĂ PE 
TERENUL DE SOFTBALL DIN PARCUL 

STRAWFORD ÎN 7 IUNIE 1982. Mai sunt câteva date pe 
lângă acestea, dar Henry nu stă să le citească. În schimb, se 
gândeşte le cât de ciudat dispar copiii în Derry - nu e deloc 
ca alte oraşe. Acum e opt iunie, ceea ce înseamnă că fetiţa a 
dispărut doar de o zi şi, totuşi, anunţul acesta a fost deja 
împins în colţul panoului de afişaj (sau a fost mutat cu bună- 
ştiinţă), ca şi când cineva s-ar fi răzgândit în privinţa lui. Şi 
asta nici măcar nu-i tot. Nu a existat nici un anunţ în ziarul 


de azi - Henry ştie, fiindcă l-a citit. Ei bine, l-a frunzărit în 
vreme ce-şi mânca fulgii de porumb. Poate-a fost îngropat 
undeva în spate, la rubrica locală, se gândeşte şi-şi dă 
imediat seama că aşa trebuie să fie. Cuvântul-cheie e 
îngropat. Multe lucruri sunt îngropate în Derry. Cum ar fi, 
de pildă, copiii dispăruţi. Au fost multe dispariţii în oraş de- 
a lungul anilor - băieţii de faţă ştiu lucrul acesta, le-a trecut 
chiar prin minte în ziua când l-au întâlnit pe Duddits Cavell, 
dar nimeni nu discută despre asta. E ca şi când dispariţia 
câte unui copil e preţul pe care trebuie să-l plătească 
pentru că locuiesc într-un loc atât de plăcut şi liniştit. La 
acest gând, Henry simte copleşindu-l o indignare 
crescândă, care mai întâi se infiltrează doar, apoi 
înlocuieşte cu totul bucuria lui prostească de dinainte. Era 
dulce, cu BarbieKen-ul ei. Dulce cum e Duddits. Îşi 
aminteşte cum îl duceau pe Duddits la şcoală - toate acele 
plimbări - şi cât de des aştepta ea în faţa clădirii, Josie 
Rinkenhauer cu genunchii ei juliţi şi cu nelipsita ei gentuţă 
din plastic: „Bună, Duddie “. Era dulce. 

Și încă e, gândeşte Henry. Este... 

— Este-n viaţă, spune Beaver plat. Îşi scoate scobitoarea 
roasă dintre dinţi, se uită la ea şi o aruncă în iarbă. E-n 
viaţă şi e prin apropiere. Nu-i aşa? 

— Mda, spune Pete. 

Încă se mai uită fascinat la fotografie, iar Henry ştie la ce 
se gândeşte, aproape la acelaşi lucru la care se gândeşte şi 
el: a crescut. Chiar şi Josie a crescut, Josie care, într-o viaţă 
mai bună, ar fi fost iubita lui Doug Cavell. 

— Dar cred că a... ştiţi voi... 

— A dat de belea, spune Jonesy. 

Şi-a dezbrăcat roba şi acum şi-o împătură pe braţ. 

— E prinsă, înţepenită, spune Pete visător, încă uitându- 
se la fotografie. Degetul lui a-nceput să se mişte dintr-o 
parte-ntr-alta, tic-tac, tic-tac. 

— Unde? Întreabă Henry, însă Pete scutură din cap. 

La fel face şi Jonesy. 


— Să-l întrebăm pe Duddits, spune brusc Beaver. Şi 
cunosc cu toţii motivul. Nu e nevoie să-l rostească. Fiindcă 
Duddits vede linia. Duddits 


11 


— ... vede linia! Strigă Henry fără veste şi se îndreptă 
smucit în scaunul Humvee-ului. Îl sperie până-n măduva 
oaselor pe Owen, care hoinărea liniştit cu mintea într-un loc 
unde nu era decât el şi furtuna şi nesfârşitul şir de 
reflectoare care-l anunțau că încă e pe şosea. Duddits vede 
linia. 

Humyvee-ul derapă, făcu o piruetă, după care se redresă. 

— lisuse Cristoase, omule! Spuse Owen. Avertizează-mă, 
te rog, data viitoare înainte să strigi în gura mare! 

Henry îşi trecu o palmă peste faţă, inspiră adânc, după 
care lăsă aerul să iasă. 

— Ştiu unde mergem şi ce avem de făcut... 

— Păi, e bine... 

— ... dar trebuie să-ţi spun o poveste că să mă înţelegi. 

Owen se uită la el. 

— Tu te înţelegi? 

— Nu complet, dar înţeleg mai mult ca înainte. 

— Dă-i drumul. Mai avem o oră până la Derry. Avem 
suficient timp? 

Henry credea că e mai mult decât suficient, mai ales când 
comunicai mintal. Începu cu începutul - ceea ce ştia el 
acum că e începutul. Nu cu venirea cenuşiilor, nu cu birusul 
sau cu nevăstuicile, ci, nici mai mult, nici mai puţin, cu 
patru băieţi care speraseră să vadă fotografia Reginei 
Balului cu fusta ridicată. În vreme ce Owen conducea, 
mintea i se umplu cu o serie de imagini succesive, mai 
degrabă ca-ntr-un vis decât ca-ntr-un film. Henry îi povesti 
despre Duddits, despre prima lor excursie la Bivuac şi 
despre cum vomase Beav în zăpadă. Îi povesti lui Owen 
despre toate drumurile lor spre şcoală şi despre versiunea 
Duddits a jocului: ei jucau, iar Duddits arunca jetoanele. Îi 


povesti despre cum îl duseseră pe Duddits să-l vadă pe Moş 
Crăciun - în ce dezastru se transformase acea excursie! Şi 
despre cum văzuseră fotografia lui Josie Rinkenhauer pe 
panoul de afişaj CHESTII DIN DERRY în ziua de dinainte să 
absolve liceul cei trei băieţi mai mari. Owen îi văzu 
mergând la Duddits acasă, pe Maple Lane, în maşina lui 
Henry, cu robele şi tichiile împachetate pe bancheta din 
spate; îi văzu spunându-le bună domnului şi doamnei 
Cavell, care se aflau în sufragerie alături de un bărbat 
cenuşiu la faţă, îmbrăcat într-o salopetă de la Derry Gas şi 
alături de o femeie care plângea - Roberta Cavell şi-a 
petrecut braţul pe după umerii Ellenei Rinkenhauer şi-i 
spune că totul va fi bine, că Dumnezeu nu va permite să i se 
întâmple ceva rău micuţei Josie. 

E puternic, gândi Owen ca-n vis. Măi să fie, e atât de 
puternic tipul ăsta. Cum de e posibil aşa ceva? 

Soții Cavell de-abia se uită la băieţi, fiindcă băieţii sunt 
oaspeţi obişnuiţi ai casei de pe Maple La-ne nr. 19, iar soţii 
Rinkenhauer sunt prea înfricoşaţi să-i observe măcar. Nici 
nu s-au atins de cafeaua servită de Roberta. E-n camera lui, 
băieţi, spune Alfie Cavell, oferindu-le un zâmbet şters. Şi 
Duddits, înălţându-şi ochii spre ei de la figurinele lui GI Joe 
- le are pe toate - se ridică în picioare de îndată ce-i vede în 
uşă. Duddits nu umblă niciodată încălţat în pantofi în 
camera lui, poartă doar şoşonii sub formă de iepuraşi pe 
care i i-a dat Henry la ultima sa aniversare - îi plac şoşonii- 
iepuraşi, îi va purta până ce nu vor mai rămâne din ei decât 
nişte cârpe roz lipite cu bandă izolantă - însă acum e 
încălţat în pantofi. Îi aştepta şi, deşi zâmbetul lui e la fel de 
radios ca-ntotdeauna, privirea îi e sobră. U eem? Întreabă 
Duddits - Unde mergem? Şi... 

— Aţi fost cu toții aşa? Şopti Owen. Credea că-i explicase 
deja Henry asta, dar, până acum, nu înţelesese ce voise să 
spună. Chiar şi-nainte de asta? Îl atinse pe-o parte a feţei, 
unde puful de birus îi creştea acum în jos spre obraz. 

— Da. Nu. Nu ştiu. Taci, Owen. Ascultă. 


Şi mintea lui Owen se umplu din nou cu imaginile acelea 
din 1982. 


12 


Pe când ajung în Parcul Strawford e patru treizeci şi un 
grup de fete îmbrăcate în tricouri galbene cu CONFECŢII 
DERRY scris pe ele se află pe terenul de softball, toate cu 
părul prins în codițe aproape identice, scoase prin gaura 
din spate a băscuţelor. Cele mai multe poartă aparate de 
corecție a danturii. 

— Măi, să fie - se încurcă-n propriile lor picioare, spune 
Pete şi poate că aşa e, însă par că se distrează cu adevărat. 
Henry nu se distrează deloc, stomacul îi este răscolit de 
senzaţia de nelinişte, iar faptul că măcar Jonesy arată la fel 
ca şi el, serios şi speriat, îl face să se simtă mai bine. Pete şi 
cu Beaver nu posedă o imaginaţie prea prodigioasă; el şi cu 
buna Gariella au cu ghiotura. Pentru Pete şi Beav, aceasta 
nu e decât o aventură ca-n poveştile cu Frank şi Joe Hardy, 
ca-n cele cu Danny Dunn. Pentru Henry însă lucrurile arată 
altfel. Să n-o găsească pe Josie Rinkenhauer ar fi o tragedie 
(fiindcă e posibil aşa ceva, Henry e convins de asta), dar să 
o găsească moartă... 

— Beav, spune el. 

Beaver se uita la fete. Acum se întoarce spre Henry: 


— Ce-i? 
— Încă mai crezi că-i în viaţă? 
— Aă... - Zâmbetul lui Beav se ofileşte, iar el pare 


contrariat - nu ştu', omule. Pete? 

Însă Pete scutură din cap a negare. 

— Aşa credeam pe când eram la şcoală - la dracu, poza 
aia aproape că-mi vorbea - dar acum... ridică din umeri. 

Henry se uită la Jonesy, care ridică şi el din umeri, după 
care-şi depărtează braţele: Nu ştu'. Aşa încât Henry se 
întoarce spre Duddits. 

Duddits se uită la lume prin ceea ce el numeşte oea'i ișto, 
ochelarii lui mişto în Duddits-eză - ochelari cu lentile- 


oglindă care-i acoperă şi extremităţile câmpului vizual. Lui 
Henry oea “i ișto i se pare că-l fac pe Duddits să arate ca 
Ray Walton în Marţianul meu iubit, însă nu i-ar spune 
niciodată un asemenea lucru lui Duds... sau nu l-ar gândi în 
prezenţa lui. Duds mai are pe cap şi tichia lui Beaver; îi 
place în mod special să sufle ciucurele. 

Duddits nu are percepţie selectivă; pentru el, boschetarul 
căutând sticle reciclabile în tomberoanele de gunoi, fetele 
care joacă softball şi veveriţele care fug una după alta pe 
crengile copacilor sunt la fel de fascinante. Acesta este unul 
din lucrurile care-l fac deosebit. 

— Duddits, spune Henry. Ţi-aminteşti de-o fată care-a fost 
împreună cu tine la şcoală, la Academie, Josie o chema? 
Josie Rinkenhauer? 

Duddits se arată curios din politeţe, fiindcă îi vorbeşte 
prietenul lui, Henry, dar numele nu-i spune nimic şi de ce i- 
ar spune? Duds nu-şi aminteşte ce-a mâncat la micul dejun, 
aşa încât de ce şi-ar aminti o fetiţă împreună cu care a fost 
la şcoală în urmă cu trei sau patru ani? Henry simte o boare 
de deşertăciune, care se amestecă într-un mod ciudat cu 
una de amuzament. La ce le-o fi stat lor capul? 

— Josie, spune Pete, însă nici el nu pare că-şi face prea 
multe speranţe. Te tachinam cu faptul că ea ar fi iubita ta, 
ţi-aminteşti? Are ochi căprui... Îi curge o grămadă de păr 
blond din cap... şi... Suspină, dezgustat: Futu-i. 

— Aeaş aat, ată i, spune Duddits, fiindcă asta-i face de 
obicei să zâmbească: același rahat, altă zi. Nu dă roade, aşa 
încât Duddits mai încearcă una: Nu-oci, nu-îstiji. 

— Mda, spune Jonesy. Nu joci, nu câştigi, corect. Am 
putea la fel de bine să-l ducem acasă, băieţi, n-o să... 

— Nu, spune Beaver şi se uită cu toţiila el. 

Ochii lui Beaver sunt aprinşi de înţelegere şi încurcaţi în 
acelaşi timp. Mestecă scobitoarea din gură atât de repede 
şi atât de tare, încât aceasta-i saltă între buze asemenea 
unui piston. 

— Capcana pentru vise, spune el. 


13 


— Capcana pentru vise? Întrebă Owen. Vocea-i păru 
Chiar şi lui că vine de departe. Farurile Humvee-ului 
străpungeau deşertăciunea înzăpezită, nesfârşită din faţa 
lor, _ care semăna cu _ un drum doar datorită 
reflectorizantelor galbene care apăreau şi dispăreau în ritm 
de marş sub ochii lui Owen. Capcana pentru vise, gândi el 
şi, iarăşi, mintea i se umplu de imagini din trecutul lui 
Henry, aproape înecându-l în ipostazele şi sunetele şi 
mirosurile acelei zile din prag de vară: 

Capcana pentru vise. 


14 


— Capcana pentru vise, spune Beav şi înţeleg cu toţii 
despre ce e vorba, aşa cum înţeleg uneori fără a fi nevoie 
de alte cuvinte, aşa cum cred (greşit, îşi va da Henry seama 
mai târziu) că se înţeleg toţi prietenii. Cu toate că nu au 
discutat pe şleau despre visul pe care l-a avut fiecare în 
timpul primei lor excursii de vânătoare la Bivuac, ştiu că 
Beaver crede că a fost provocat cumva de capcana pentru 
vise a lui Lamar. Nici unul nu a încercat să-l convingă de 
contrariu, în parte pentru că nu vor să pună la îndoială 
superstiţia lui Beaver în legătură cu micuța, nevinovata 
împletitură sub formă de pânză de păianjen şi, în parte, cea 
mai mare parte, pentru că nu vor deloc să discute despre 
acea zi. Acum însă înţeleg că Beaver a rostit măcar 
jumătate din adevăr. O capcană pentru vise i-a unit într- 
adevăr, dar nu cea a lui Lamar. 

Duddits e capcana lor pentru vise. 

— Haideţi, spune Beaver cu voce slabă. Haideţi, băieţi, nu 
vă fie frică. Puneţi mâna şi ajutaţi-l. 

Aşa şi fac, chiar dacă le este frică - puţin, în orice caz; 
până şi lui Beaver. 

Jonesy îl apucă pe Duddits de mâna lui dreaptă, care a 
devenit foarte pricepută cu maşinăriile de la şcoala 


profesională Voke. Duddits pare surprins, apoi zâmbeşte şi- 
şi adună degetele peste ale lui Jonesy. Pete apucă mâna lui 
stângă. Beaver şi cu Henry se apropie şi-şi petrec braţele în 
jurul mijlocului lui. 

Astfel stau toţi cinci sub unul dintre cei mai mari şi mai 
bătrâni stejari din Parcul Strawford, un desen de lumină de 
iunie şi umbre împodobindu-le feţele. Sunt asemenea unor 
băieţi care formează un cerc înaintea cine ştie cărui meci 
important. Fetele care joacă softball în tricouri galben- 
deschis îi ignoră; la fel şi veveriţele; la fel şi harnicul 
bosche-tar, care adună una câte una cutiile de sucuri 
răcoritoare. 

Henry simte lumina pătrunzându-l şi înţelege că lumina 
aceasta sunt prietenii lui şi el însuşi; o generează împreună, 
acea împletire minunată de lumină şi umbre verzui, iar, 
dintre ei toţi, Duddits străluceşte cel mai puternic. El e 
mingea lor; fără el nu există nici joc, nu există nici câştig. El 
e capcana lor pentru vise, el îi uneşte într-o unică fiinţă. 
Inima lui Henry se umple cum nu se va mai umple niciodată 
(iar vidul rămas în urma acestei dispariţii va creşte şi se va 
întuneca pe măsură ce anii îl vor împovăra) şi gândeşte: 
Totul se reduce la găsirea unei fete retardate rătăcite care 
probabil nu însemna nimic pentru nimeni, cu excepția 
părinților ei? Totul se reduce la uciderea unui bătâuş 
zevzec, la unirea minţilor noastre pentru a-l face să iasă de 
pe şosea, la faptul că am făcut asta, oh, pentru numele lui 
Dumnezeu, la faptul că am făcut-o în somn? Asta să fie tot? 
Ceva atât de măreț, ceva atât de miraculos, irosit pentru 
lucruri atât de mărunte? Asta să fie tot? 

Fiindcă, dacă e - gândeşte aceasta chiar în timpul 
extazului cauzat de uniunea lor - atunci care e folosul? Ce 
însemnătate mai poate avea ceva? 

Apoi, acesta şi toate celelalte gânduri sunt şterse de 
puterea experienţei. Chipul lui Josie Rinkehaure se ridică 
înaintea lor, o imagine instabilă, care e mai întâi compusă 
din patru puncte de vedere diferite şi din amintiri... apoi 


dintr-o a cincea, când înţelege Duddits despre cine se face 
atâta tevatură. 

Când intervine Duddits, imaginea se luminează de o sută 
de ori mai mult, se clarifică de o sută de ori mai mult. Henry 
aude pe cineva - Jonesy - suspinând; ar suspina şi el însuşi, 
dacă ar avea aerul cu care s-o facă. Fiindcă, poate că 
Duddits e retardat în unele privinţe, dar nu şi în aceasta; în 
această privinţă, ei sunt sărmanii, împiedicaţii idioţi debili şi 
Duddits e geniul. 

— O, Dumnezeule, îl aude Henry pe Beaver strigând şi în 
vocea lui răzbate extaz şi spaimă în acelaşi timp. 

Fiindcă Josie se află acolo, alături de ei. Înțelegerea lor 
diferită asupra vârstei ei a transformat-o într-un copil de 
vreo doisprezece ani, mai în vârstă decât a fost când au 
întâlnit-o ei prima dată aşteptând în faţa Academiei 
Retardaţilor, cu siguranţă mai tânără decât trebuie să fie 
acum. S-au pus de acord asupra unei rochiţe marinăreşti, 
cu dungi care se succed de la albastru la roz, la roşu, la roz 
şi, din nou, la albastru. Ţine în mână gentuţa de plastic din 
care iese trusa ei BarbieKen, iar genunchii îi sunt splendid 
zgâriaţi. Cercei sub formă de mămăruţe apar şi dispar sub 
lobii urechilor ei, iar Henry îşi spune: O, da, mi-amintesc de 
ăştia, după care cerceii se fixează în amalgamul amintirilor. 

Fata deschide gura şi spune: Bună, Duddie. Se uită în jur 
şi spune: Bună, băieți. 

Apoi, ca din senin, dispare. Ca din senin, sunt cinci în loc 
de şase, cinci băieţi mari stând sub bătrânul stejar cu 
ancestrala lumină de iunie tatuându-le feţele şi cu strigătele 
de bucurie ale fetelor care joacă softball intrându-le în 
urechi. Pete plânge. La fel şi Jonesy. Boschetarul a dispărut 
- a adunat probabil destul cât să-şi poată cumpăra o sticlă 
de tărie - dar a sosit un alt bărbat, un bărbat impozant, 
îmbrăcat într-o canadiană în pofida căldurii de afară. 
Obrazul lui stâng e acoperit cu o materie roşie, care-ar 
putea fi un semn din naştere, doar că Henry ştie că nue 
aşa. E birus. Owen Underhill li s-a alăturat în Parcul 


Strawford, se uită la ei, însă asta nu e o problemă; nimeni 
nu vede acest vizitator din partea îndepărtată a capcanei 
pentru vise, cu excepţia lui Henry însuşi. 

Duddits zâmbeşte, dar se uită nedumerit la lacrimile de 
pe obrajii a doi dintre prietenii lui. 

— E-e înji? Îl întreabă pe Jonesy - de ce plângi? 

— Nu contează, spune Jonesy. 

Când îşi scoate mâna dintr-a lui Duddits şi ultimul fir al 
legăturii dintre ei se rupe. Jonesy îşi şterge faţa şi la fel face 
şi Pete. Beav scoate un râset slab, plângăcios. 

— Cred că mi-am înghiţit scobitoarea, spune el. 

— Na, uite-o acolo, fătălăule, spune Henry şi arată spre 
iarbă, acolo unde se află beţişorul ros. 

— Ăzesc Osie? Întreabă Duddits. 

— Poţi face asta, Duds? Întreabă Henry. 

Duddits păşeşte spre terenul de softball şi ei îl urmează 
într-un grup compact, admirativ. Duds trece chiar pe lângă 
Owen, dar, desigur, nu-l vede; pentru Duds, Owen Underhill 
nu există, cel puţin nu încă. Păşeşte peste gazon, trece de a 
treia bază, trece de debitul mic de gustări. Apoi se opreşte. 

Lângă el, Pete gâfâie. 

Duddits se întoarce şi se uită la el cu ochii luminaţi de 
interes, aproape râzând. Pete ridică un deget, îl flutură 
înainte şi-napoi, uitându-se dincolo de degetul mişcător, 
spre pământ. Henry îi urmăreşte privirea şi, pentru o clipă, 
crede că vede ceva - o strălucire galbenă scurtă şi 
puternică în iarbă, asemenea vopselei - după care aceasta 
dispare. Nu e decât Pete făcând ceea ce face când apelează 
la darul lui special de rememorare. 

— Ezi inia, Ete? Întreabă Duddits într-un fel patern care 
aproape că-l face pe Henry să râdă - Vezi linia, Pete? 

— Mda, spune Pete, cu ochii cât cepele. Futu-i, da. Se 
uită-n sus la ceilalţi. A fost aici, băieţi! A fost chiar aici! 

Traversează Parcul Strawford, urmând o linie pe care 
doar Duddits şi cu Pete o pot vedea, în vreme ce un bărbat 
pe care doar Henry îl poate vedea vine în urma lor. În 


partea de nord a parcului se află un gard şubrezit de 
scânduri cu un însemn pe el: 

D.B.&A. PROPRIETATE A CĂILOR FERATE PĂSTRAŢI 
DISTANŢA! Copiii ignoră acest însemn de ani de zile şi au 
trecut ani întregi de când Derry, Bangor şi Aroostook s-au 
folosit de şinele care traversează Maidanul. Copiii văd 
şinele când pătrund printr-o spărtură din gard; se află la 
poalele povârnişului, strălucind ruginite-n lumina soarelui. 

Povârnişul e abrupt, e năpădit de oţetari şi urzici şi, la 
jumătatea coborârii, găsesc gentuţa de plastic a lui Josie 
Rinkenhauer. E învechită acum şi întristător de roasă - e 
cârpită pe alocuri cu bandă izo-lantă - însă Henry ar 
recunoaşte-o dintr-o mie. 

Duddits sare asupra ei cu viteză, o deschide smucit, se 
uită prelung înăuntru. 

— ArbyEN! Anunţă el şi scoate figurinele dinăuntru. 

Între timp, Pete a continuat să caute prin iarbă, aplecat 
de mijloc, înverşunat ca Sherlock Holmes aflat pe urmele 
Profesorului Moriarty. Şi Pete Moore e cel care, de fapt, o 
găseşte, uitându-se sălbatic la ceilalţi de lângă o ţeavă de 
canalizare murdară, din ciment, care iese din pământul 
povârnit printre vegetaţia bogată: 

— E-aici! Strigă Pete în delir. Cu excepţia a două pete 
intens colorate din obraji, faţa i-e la fel de albă ca hârtia. 
Băieți, cred că-i aici! 

Există un sistem de canalizare şi drenaj vechi şi incredibil 
de complex sub Derry, un orăşel care dăinuie pe ceea cea 
fost cândva un pământ mlăştinos ocolit până şi de indienii 
Micmac care trăiau prin preajma lui. Cea mai mare parte a 
sistemului de canalizare a fost construit în anii 1930, cu 
banii primiţi prin programul Noua Afacere şi mare parte se 
va prăbuşi în 1985, în timpul marii furtuni care va inunda 
oraşul şi va distruge Turnul de Apă. Astăzi, ţevile încă mai 
există. Aceasta coboară vertical în pământ, imediat ce-a 
străpuns suprafaţa dealului. Josie  Rinkenhauer s-a 
aventurat înăuntru, a căzut, după care a alunecat vreo 


patruzeci de metri prin frunze moarte. A alunecat 
asemenea unui copil pe tobogan şi acum se află acolo jos. 
Încercările ei de-a se căţăra pe peretele unsuros, scorţos au 
obosit-o; a mâncat cele două sau trei prăjituri pe care le 
avea în buzunarele pantalonilor şi pentru orele nesfârşite 
care-au urmat - douăsprezece, poate paisprezece - a stat 
doar întinsă în întunericul jilav, ascultând murmurul şters al 
lumii de afară în care nu se putea întoarce şi aşteptând să 
moară. 

Acum, provocată de sunetul vocii lui Pete, înalţă capul şi 
strigă cu toată forţa care i-a mai rămas: 

Nici nu le trece prin gând că ar trebui să meargă 

689 

Să anunţe un adult - poate pe ofiţerul Nell, cel care 
patrulează aceste împrejurimi. Sunt porniţi fără întoarcere 
s-o scoată afară; fata a devenit responsabilitatea lor. Nu-l 
lasă pe Duddits să se implice şi-au păstrat măcar atâta 
inteligenţă, dar ei ceilalţi formează un lanţ în întuneric, fără 
să piardă nici măcar treizeci de secunde cu alte discuţii: 
Pete mai întâi, apoi Beav, după care Henry, iar la urmă 
Jonesy, cel mai greu, servindu-le de ancoră. 

În această manieră, se târăsc în întunericul cu miros de 
canal (mai miroase a ceva, ceva bătrân şi oribil dincolo de 
orice imaginaţie) şi, înainte să parcurgă trei metri, Henry 
găseşte în noroi unul din pantofii sport ai lui Josie. Îl vâră 
într-unui din buzunarele din spate ale ginşilor lui, fără ca 
măcar să-şi dea seama ce face. 

Câteva clipe mai târziu, Pete strigă în urmă peste umăr: 

— Oau, opreşte. 

Plânsetul şi rugăminţile de ajutor ale fetei se aud acum 
foarte tare, iar Pete o vede de-a dreptul şezând la poalele 
pantei, unde s-au adunat frunzele. Se uită fix în sus către ei, 
faţa ei fiind un cerc alb-mânjit în întunecime. 

Întind lanţul format de corpurile lor şi mai departe, 
având mare grijă, în pofida nerăbdării lor. Jonesy şi-a prins 


picioarele după o bucată mare de ciment spart. Josie se 
întinde şi ea... bâjbâie... nu reuşeşte să prindă mâna întinsă 
de Pete. Într-un sfârşit, când pare că trebuie să-şi accepte 
înfrângerea, fata reuşeşte să ajungă ceva mai sus. Pete o 
prinde de încheietura zgăriată şi murdară a mâinii. 

— Daa! Strigă el în triumf. Te-am prins! 

O trag cu grijă în sus prin ţeavă spre locul unde-i 
aşteaptă Duddits, care ţine într-o mână gentuţa ei şi în 
cealaltă cele două păpuşi, strigându-i lui Josie să nu-şi facă 
griji, să nu-şi facă griji că-i are pe BarbiekKen. Se vedea 
lumina soarelui, se simte aerul curat şi, pe când o ajută să 
iasă din ţeava de canalizare... 


15 


Nu exista telefon în Humvee - două feluri diferite de 
radiouri, dar nici un telefon. Cu toate acestea, un telefon 
sună în forţă, spulberând amintirea vie pe care Henry o 
ţesea între ei şi speriindu-i până-n măduva oaselor pe 
amândoi. 

Owen tresări ca un om trezit dintr-un vis profund şi 
Humvee-ul îşi pierdu precara aderenţă asupra şoselei, 
derapând la început, apoi făcând o piruetă lentă şi greoaie, 
aidoma unui dinozaur care dansează. 

— Sfinte futai... 

Încercă să redreseze direcţia. Volanul i se mişcă sub 
mâini ca uns, rotindu-se asemenea cârmei unei goelete care 
şi-a pierdut paleta de direcţie. Humvee-ul alunecă în spate 
de-a lungul pârtiei înşelătoare în care se transformase 
partea dinspre sud a Interstatalei 95 şi, într-un sfârşit, se 
opri brusc, strâmb, în bancul de zăpadă de pe mijlocul 
şoselei, farurile aruncând un con de lumină în care zăpada 
dansa în direcţia din care veniseră ei. 

Ţââââr! Ţâăââr! Ţăââăr! Din senin. 

E-n mintea mea, gândi Owen. Eu proiectez sunetul, dar 
cred că se află, de fapt, în mintea mea, blestemata asta de 
telepa... 


Pe scaunul dintre ei se afla un pistol, un Glock. Henry îl 
ridică şi, când făcu aceasta, ţârâitul se opri. Duse vârful 
ţevii acestuia la ureche, ţinând pumnul strâns pe mânerul 
lui. 

Desigur, gândi Owen. E perfect logic. A primit un apel pe 
Glock, asta-i tot. Se-ntâmplă mereu. 

— Alo, spuse Henry. 

Owen nu auzi replica, dar chipul obosit al camaradului se 
lumină într-un zâmbet. 

— Jonesy! Ştiam că tu trebuie să fii! 

Cine altcineva putea fi? Se întrebă Owen retoric. Oprah 
Winfrey? 

— Unde... 

Ascultă. 

— Îl voia pe Duddits, Jonesy? Din cauza asta... Ascultă din 
nou. Apoi: Turnul de apă? De ce... Jonesy? Jonesy? 

Henry ţinu pistolul la ureche încă o clipă, apoi se uită la el 
fără să pară că-şi dă seama ce este de fapt. Îl aşeză la loc pe 
scaun. Zâmbetul dispăruse. 

— A închis. Cred că se întorcea celălalt. Dl Cenuşiu, aşa-i 
spune el. 

— E-n viaţă amicul tău, dar nu pari prea fericit de asta. 

Gândurile lui Henry nu păreau prea fericite, dar nu mai 
era nevoie acum să spună asta. Fusese fericit la început, 
fericit aşa cum eşti întotdeauna când te ţârâie pe Glock 
cineva de care-ţi place, dar acum nu mai era fericit. De ce? 

— El - ei - sunt la sud de Derry. S-au oprit să mănânce la 
o parcare pentru tiruri numită Dysart's... doar că Jonesy i-a 
spus Băşini Stătute, cum îi spuneam când eram mici. Cred 
că nici nu şi-a dat seama. Părea speriat. 

— Pentru viaţa lui? Pentru a noastră? 

Henry îi aruncă lui Owen o privire sumbră. 

— Spunea că se teme că Dl Cenugşiu vrea să omoare un 
poliţist ca să-i ia maşina. Cred că asta e tot ce mi-a spus. 
Futu-i. 

Henry îşi lovi piciorul cu pumnul. 


— Însă e teafăr. 

— Mda, spuse Henry cu o pronunţată lipsă de entuziasm. 
E imun. Duddits... Înţelegi acum cum vine treaba cu 
Duddits? 

Nu. Și mă îndoiesc că tu înţelegi, Henry... dar poate că 
înțeleg atât cât e nevoie. 

Henry apelă din nou la limbajul gândurilor - era mai uşor. 
Duddits ne-a schimbat - faptul că am fost alături de Duddits 
ne-a schimbat. Când a fost lovit Jonesy de acea maşină în 
Cambridge, a fost schimbat pentru a doua oară. Undele 
cerebrale ale oamenilor care trec prin experienţe la limită 
cu moartea se schimbă adesea, am citit un articol în revista 
Lancet despre asta, anul trecut. In privința lui Jonesy, 
schimbarea trebuie să insemne că DI Cenuşiu se poate 
folosi de el, fără să-l infecteze sau să-l distrugă din punct 
de vedere fizic. Şi cred că i-a permis să nici nu se lase 
absorbit, cel puţin până acum. 

— Absorbit? 

Cooptat. Înghiţit pe nemestecate. După care, cu voce 
tare: 

— Ne poţi scoate din bancul ăsta de zăpadă? 

Aşa cred. 

— De asta mă temeam, spuse Henry sumbru. 

Owen se întoarse spre el; faţa îi era verde de la luminile 
instrumentelor de bord. 

— Ce dracu-i cu tine? 

Cristoase, nu înţelegi? În câte feluri să-ţi mai spun? 

— Ele încă înăuntru! Jonesy! 

Pentru a treia sau a patra oară de când el şi cu Henry 
porniseră goana, Owen fu forţat să sară peste ceea ce ştia 
conştient, spre ceea ce ştia din instinct. 

— Oh, aşa deci. Făcu o pauză. E-n viaţă. leafăr şi 
nevătămat. Mai dă, pe deasupra şi apeluri telefonice. Făcu 
încă o pauză. Cristoase. 

Owen băgă în viteza întâi şi Hummer-ul merse în faţă 
vreo douăzeci de centimetri înainte ca roţile să derapeze 


din nou. Băgă în marşarier şi dădu cu spatele în bancul de 
zăpadă - pâââr! Partea din spate a Hummer-ului se ridică 
însă puţin în zăpada tasată şi asta era exact ceea ce-şi 
dorea Owen. Când va băga din nou în viteza întâi, vor ieşi 
din bancul de zăpadă ca dopul dintr-o sticlă. Dar mai 
aşteptă o clipă cu talpa bocancului apăsată pe frână. 
Hummer-ul, ţinut la ralanti, tremura atât de tare, că 
scutura toată caroseria. Afară, vântul mârâia şi urla, dădea 
naştere unor diavoli de zăpadă care patinau în josul 
autostrăzii pustii. 

— Ştii că trebuie s-o facem, nu-i aşa? Spuse Owen. 
Bineînţeles, presupunând că-l vom putea prinde din urmă. 
Fiindcă, indiferent de detalii, planul de ansamblu este 
aproape cu siguranţă o contaminare totală. lar calculul 
matematic... 

— Ştiu şi eu să fac calculul, spuse Henry. Şase bilioane de 
oameni de pe Naveta Spațială Terra în schimbul unui singur 
Jonesy. 

— Mda, cifrele-s exacte. 

— Cifrele pot minţi, spuse Henry, dar vorbi fără prea 
multă încredere în propriile cuvinte. De-ndată ce deveneau 
cifrele suficient de mari, nu mai puteau minţi. Şase bilioane 
era o cifră mare. 

Owen ridică piciorul de pe frână şi-l puse pe acceleraţie. 
Humvee-ul porni înainte - câţiva metri, de data aceasta - 
începu să derapeze, apoi prinse aderenţă şi ieşi huruind din 
bancul de zăpadă aidoma unui dinozaur. Owen întoarse 
maşina spre sud. 

Povesteşte-mi ce s-a-ntâmplat după ce-aţi scos-o pe 
copilă din ţeava de scurgere. 

Înainte ca Henry să dea curs invitaţiei, unul dintre 
radiourile de sub bord pârâi. Vocea care se auzi apoi fu 
puternică şi limpede - proprietarul ei s-ar fi putut afla chiar 
acolo, alături de ei în Hummer. 

— Owen? Eşti acolo, bătrâne? 

Kurtz. 


16 


Le luă aproape o jumătate de oră să străbată primii 
douăzeci şi şapte de kilometri la sud de Baza Blue (de fosta 
Bază Blue), însă Kurtz nu era îngrijorat. Dumnezeu le va 
purta de grijă, era suficient de sigur de acest lucru. 

Îi conducea Freddy Johnson (cvartetul vesel era înghesuit 
într-un alt Humvee echipat pentru zăpadă). Perlmutter 
şedea în scaunul pasagerului, încătuşat de mânerul de la 
uşă. Cambry era încătuşat la fel, în spate. Kurtz şedea în 
spatele lui Freddy, Cambry în spatele lui Pearly. Kurtz se 
întreba dacă aceşti doi băieţaşi mână-n mână cu presa 
conspirau telepatic. Că mult le folosea, dacă făceau asta. 
Kurtz şi cu Freddy aveau amândoi geamurile deschise, deşi 
făceau să fie în Humyvee mai frig ca-n şopronul babacului în 
ianuarie; încălzirea era dată la maximum, dar, pur şi simplu, 
nu ţinea pasul. Geamurile deschise erau necesare, totuşi. 
Fără ele, aerul din Hummer ar fi devenit cu iuţeală 
irespirabil, la fel de sulfuros ca şi cel dintr-o mină de 
cărbuni dezafectată. Doar că mirosul de suprafaţă nu era 
sulf, ci eter. Părea că mare parte din el venea dinspre 
Perlmutter. Bărbatul îşi tot schimba poziţia în scaun, uneori 
gemând slab, cu răsuflarea tăiată. Cambry era plin de 
Ripley; creştea acesta pe el ca grâul pe câmp după o ploaie 
primăvăratică; şi mirosea şi el - Kurtz simţea asta chiar 
dacă avea masca pe faţă. Pearly era însă împuţitul-şef, cum 
îşi tot schimba el poziţia pe scaun, încercând să se bă- 
şească fără zgomot (pufăit printre buze, numiseră ei 
tehnica aceasta în zilele îndepărtate ale copilăriei lui Kurtz), 
prefăcându-se că mirosul acela sufocant nu venea de la el. 
Pe Gene Cambry creştea Ripley; Kurtz bănuia că pe Pearly, 
slăvit fie de Dumnezeu, creştea cu totul altceva. 

Cât îi stătea lui în puteri, Kurtz ascundea aceste gânduri 
după o mantra proprie: Davis şi Roberts, Davis şi Roberts, 
Davis şi hoberts. 


— Vrei, te rog, să-ncetezi cu-aia? Întrebă Cambry din 
dreapta lui Kurtz. Mă scoţi din minţi. 

— Şi pe mine, spuse Perlmutter. 

Îşi schimbă poziţia şi-i scăpă un pfftt înfundat. 

Sunetul scos de-o jucărie de gumă care se dezumflă, 
poate. 

— O, omule, Pearly! Strigă Freddy. Lăsă geamul şi mai 
jos, dând drumul înăuntru unui vârtej de zăpadă şi aer rece. 
Humvee-ul alunecă şi Kurtz se încordă, însă maşina reveni 
apoi pe direcţie. Vrei, te rog, să-ncetezi cu-mpuţitul ăla de 
parfum anal? 

— Îmi cer respectuos iertare, spuse Perlmutter înţepat. 
Dacă insinuaţi că am scos un vânt, atunci va trebui să vă 
spun... 

— Nu insinuez nimic, spuse Freddy. Îţi spun să încetezi să 
mai împuţi aerul de-aici sau... 

Din moment ce nu era nici o modalitate de-a încheia 
satisfăcător această ameninţare - pentru moment, aveau 
nevoie de doi telepatici, unul principal şi altul de rezervă - 
Kurtz interveni cu calm: 

— Povestea lui Edward Davis şi a lui Franklin Roberts e o 
poveste instructivă, fiindcă demonstrează că nu există cu 
adevărat nimic nou sub soare. S-a petrecut în Kansas, 
demult, când Kansas-ul era într-adevăr Kansas... 

Kurtz, un povestitor destul de bun, îi purtă înapoi în timp 
în Kansas, pe vremea conflictului coreean. Ed Davis şi 
Franklin Roberts avuseseră în proprietate ferme mici 
asemănătoare nu departe de Emporia şi nu departe de 
ferma aflată în proprietatea familiei Kurtz (care nu se prea 
numise Kurtz). Davis, fiind încă de la început nu prea 
apropiat de el, deveni din ce în ce mai sigur că vecinul lui, 
Roberts cel neobrăzat, îşi plănuise să-i fure ferma. Roberts 
răspândea vorbe despre el prin oraş, pretindea Ed Davis. 
Roberts îi otrăvea recoltele, Roberts exercita numeroase 
presiuni asupra Băncii din Emporia de-a declara prescrisă 
ipoteca pusă fermei Davis. 


Ceea ce făcuse Ed Davis, spuse Kurtz, fusese că prinsese 
un raton turbat şi-l băgase în coteţul de găini - în propriul 
lui coteţ de găini. Ratonul omorâse găinile pe apucate şi, 
când îl istovise măcelul, lăudat fie Dumnezeu, Fermierul 
Davis spulberase creierii din capul dungat-negru-gri al 
domnului Raton. 

Bărbaţii erau tăcuţi în interiorul răcoros al Humvee-ului, 
ascultând. 

Ed Davis urcase toate găinile şi puii morţi - şi ratonul 
mort - în spatele camionetei lui International Harvester şi 
condusese până pe proprietatea vecinului lui şi, la lumina 
lunii, aruncase cadavrele lor în amândouă fântânile lui 
Franklin Roberts - atât în fântâna de rezervă, cât şi în cea 
de uz casnic. Apoi, în noaptea următoare, beat criţă şi 
râzând din toţi rărunchii, Davis îşi sunase duşmanul la 
telefon şi-i spusese ce făcuse. O fo' dăstul dă cald azi, nu- 
aşa? Îl întrebase nebunul, râzând atât de tare, că de-abia-l 
înţelesese Franklin Roberts. Pă care dintre ele aț' băut-o tu 
şi cu fetili tale, Roberts? Apa dă raton sau cea dă pui? Io 
nu-ţ' po! zâce fiin'că nu-mi amintesc ce-am aruncat şi-n care 
puț! Ce păcat! 

Colţul stâng al gurii lui Gene Cambry tremura, asemenea 
gurii unuia care-a suferit un grav atac cerebral. Ripley-ul 
care-i creştea pe despicătura dintre sprâncene era acum 
atât de avansat, încât dl Cambry arăta ca un om căruia-i 
fusese tăiată fruntea prin mijloc. 

— Ce vrei să spui? Întrebă el. Vrei să spui că eu şi cu 
Pearly nu suntem prea diferiţi de doi pui infectați cu rabie? 

— Ai grijă cum îi vorbeşti şefului, Cambry, spuse Freddy. 
Masca i se mişcă sus-jos pe faţă. 

— Ei, omule, să-l ia dracu' pe şef. Misiunea asta s-a 
încheiat! 

Freddy ridică o mână ca şi când ar fi vrut să-l plesnească 
pe Cambry peste spătarul scaunului. Cambry îşi apropie 
faţa colţoasă, marcată de spaimă, ca să scurteze distanţa. 


— Haide, Bubby. Sau poate vrei să-ţi verifici palma mai 
întâi, să te asiguri că nu ai nici o tăietură. Fiindcă nu-i 
nevoie decât de-o tăietură mică. 

Mâna lui Freddy flutură prin aer pentru o clipă, după 
care se aşeză din nou pe volan. 

— Şi, fiindcă tot am ajuns aici, Freddy, ai face bine să-ţi 
păzeşti spatele. Dacă crezi că şeful va lăsa vreun martor să 
trăiască, eşti nebun. 

— Nebun, da, spuse Kurtz cu căldură şi chicoti. Mulţi 
fermieri înnebunesc; sau înnebuneau, înainte să apară 
Willie Nelson şi concertele „Farm Aid', Dumnezeu să-i 
binecuvânteze sufletul. Cred că stresul vieţii e de vină. 
Sărmanul Ed Davis a ajuns în Organizaţia Veteranilor - a 
luptat în Mondialul Doi, ştii? - Şi nu la mult timp după 
chestia cu fântânile, Frank Roberts şi-a vândut ferma, s-a 
mutat în Wichita şi s-a angajat ca reporter pentru agenţia 
Allis-Chalmers. Nici unul dintre puțuri n-a fost poluat, 
desigur. A chemat un inspector de protecţia mediului să 
facă nişte teste, iar inspectorul a spus că apa e potabilă. 
Turbarea, în orice caz, nu se răspândeşte prin apă, a spus 
el. Mă întreb dacă la fel stau lucrurile şi cu Ripley. 

— Spune-i cel puţin pe numele adevărat, aproape scuipă 
Cambry. Care e birus. 

— Birus sau Ripley, tot acolo eşti, spuse Kurtz. Tipii ăştia 
încearcă să ne otrăvească puţurile. Să polueze lichidele 
noastre preţioase, cum a spus cineva cândva. 

— Nu-ţi pasă câtuşi de puţin de aşa ceva! Scuipă Pearly - 
Freddy chiar tresări la auzul veninului din vocea lui 
Perlmutter. Nu-ţi pasă decât să-l prinzi pe Underhill. Făcu o 
pauză, apoi adăugă cu o voce plângăreaţă: Chiar eşti 
nebun, şefu'. 

— Owen! Strigă Kurtz, tăios ca o veveriţă cu fălci. 
Aproape-am uitat de el! Unde se află, prieteni? 

— Înaintea noastră, spuse Cambry taciturn. Blocat într- 
un nenorocit de banc de zăpadă. 

— Incredibili strigă Kurtz. Ne apropiem! 


— Nu te entuziasma. locmai scoate maşina de acolo. Are 
un Hammer, ca şi noi. Poţi trece cu aşa ceva chiar şi prin 
inima iadului dacă ştii ce faci. lar el pare că ştie. 

— Păcat. Am câştigat cât de cât teren? 

— Nu mult, spuse Pearly, apoi se mişcă în scaun, făcu o 
grimasă şi eliberă din nou gaze. 

— Fuuutu-i, spuse Freddy, slab. 

— Dă-mi mie microfonul, Freddy. Canalul comun. 
Prietenului nostru Owen îi place canalul comun. 

Freddy îi întinse microfonul în spate, ajustă butonul 
aparatului de pe bord şi spuse: 

— Fă o încercare, şefu'. 

Kurtz eliberă butonul de pe-o parte a microfonului. 

— Owen? Eşti acolo, bătrâne? 

Tăcere, electricitate statică şi urletul monoton al vântului. 
Kurtz era pe cale să elibereze butonul trimite şi să încerce 
din nou, când îi răspunse Owen - limpede şi puternic, bruiat 
puţin de electricitate statică, dar fără distorsiuni. Mina lui 
Kurtz nu se schimbă - menţinu aceeaşi expresie de interes 
afabil - dar inima îşi intensifică ritmul bătăilor. 

— Aici sunt. 

— Mă bucur să te aud, bătrâne! Mă bucur! Estimez că 
ne-ai devansat cu optzeci de kilometri. locmai am trecut de 
Intrarea 39, aşa încât cred că estimez bine, tu ce zici? 

De fapt, tocmai trecuseră de Intrarea 36, iar Kurtz 
credea că erau considerabil mai aproape de el decât cu 
optzeci de kilometri. Patruzeci, poate. 

Tăcere de partea cealaltă a firului. 

— Trage pe dreapta, bătrâne, îl sfătui Kurtz pe Owen pe 
tonul lui cel mai afabil, cel mai ne-nebun. Încă nu-i târziu să 
scoţi ceva bun din dezastrul ăsta. Carierele ni s-au dus de 
râpă, nu mai încape îndoială în privinţa asta, bănuiesc - 
sunt ca nişte pui morţi aruncaţi într-un puț otrăvit - dar, 
dacă tu ai o misiune anume, dă-mi voie şi mie să iau parte la 
ea. Sunt un om bătrân, fiule şi tot ce-mi doresc e să scot 
ceva oarecum decent din... 


— Termină cu prostiile, Kurtz. Tare şi limpede, ieşind din 
toate cele şase difuzoare ale Hum vee-ului, iar Cambry avu 
curajul până să şi râdă. Kurtz îl săgetă cu o privire 
dezgustată. În alte împrejurări, acea privire i-ar fi schimbat 
lui Cambry culoarea pielii din negru în cenuşiu din pricina 
ororii, dar acum nu erau alte împrejurări, alte împrejurări 
fuseseră eliminate din discuţie, iar Kurtz simţi un fulger 
necaracteristic lui de frică. Una era să cunoşti pur 
intelectual faptul că lucrurile se întorseseră cu curu-n sus; 
alta era când realitatea te lovea în viscere asemenea unei 
încărcături mari de metal. 

— Owen... băieţaş... 

— Ascultă-mă, Kurtz. Nu ştiu dacă mai ai vreo celulă 
sănătoasă în creier, dar, dacă mai este, sper că-mi acordă 
atenţie. Sunt alături de-un bărbat numit Henry Devlin. 
Înaintea noastră - cu o sută şaizeci de kilometri înaintea 
noastră probabil - se află un prieten de-al lui pe nume Gary 
Jones. Doar că nu mai e el. A fost răpit de-o formă de viaţă 
inteligentă extraterestră care-şi spune Dl Cenuşiu. 

Gary... Cenuşiu!'2, gândi Kurtz. Îi veţi recunoaşte 
anagramându-le numele. 

— Nimic din ce s-a petrecut în regiunea Jefferson nu are 
vreo importanţă, spuse vocea din difuzoare. Măcelul plănuit 
de tine e redundant, Kurtz - fie că-i omori, fie că îi laşi să 
moară singuri, ei tot nu reprezintă o ameninţare. 

— Ai auzit? Întrebă Perlmutter isteric. Nici o ameninţare! 
Nici 0... 

— Taci, spuse Freddy şi-l lovi cu dosul palmei. Kurtz de- 
abia observă. Şedea ţeapăân pe bancheta din spate, cu ochii 
sclipindu-i. Redundant? Owen Underhill îi spunea că 
misiunea cea mai importantă din viaţa lui fusese 
redundantă! ? 

— ... mediul nostru de viaţă, mă înţelegi? Nu pot trăi în 
acest ecosistem. Cu excepția lui Cenuşiu. Fiindcă a avut 
norocul să găsească o gazdă care e fundamental diferită. 
Aşa deci, iată situaţia. Dacă ai susţinut vreodată cu tărie 


ceva, Kurtz - dacă încă mai susţii ceva - o să încetezi să ne 
mai urmăreşti şi-o să ne laşi să ne ocupăm de afacerea 
asta. Lasă-ne să ne ocupăm de dl Jones şi de Dl Cenuşiu. S- 
ar putea să ne poţi prinde din urmă, dar e extrem de 
îndoielnic că-i vei putea prinde şi pe ei. Sunt mult prea 
înainte. Iar noi credem că Gary are un plan. Ceva ce va da 
roade. 

— Owen, eşti surmenat, spuse Kurtz. Trage pe dreapta. 
Orice-ar trebui făcut, o să o facem împreună. O să... 

— Dacă-ţi pasă, o să renunţi, spuse Owen. Vocea lui era 
egală. Asta-i tot. Trag linie. Terminat. 

— Nu face asta, bătrâne! Strigă Kurtz. Nu face asta, îţi 
interzic s-o faci! 

Se auzi un clic foarte puternic, după care, dinspre 
difuzoare, veni o tăcere ţiuitoare. 

— A închis, spuse Perlmutter. A scos microfonul. A închis 
butonul de recepţie. A dispărut. 

— Dar ai auzit ce-a spus, nu-i aşa? Întrebă Cambry. 
Misiunea asta nu are sens. Pune-i capăt. 

O venă zvâcni în mijlocul frunţii lui Kurtz. 

— De parcă l-aş putea crede pe cuvânt, orice ar spune, 
după ce-a făcut în tabără, nu cu mult timp în urmă. 

— Dar spunea adevărul! Zbieră Cambry. Se întoarse 
pentru prima dată complet către Kurtz; ochii lui larg 
deschişi aveau pe la colţuri ciorchini bureţoşi de Ripley, sau 
de birus, sau oricum altcumva ai vrea să-i spui. Saliva lui îl 
stropi pe Kurtz pe obraji, pe frunte, pe masca sa 
respiratorie, l-am auzit gândurile! 1 le-a auzit şi Pearly! 
SPUNEA PURUL ADEVĂR! SPUNEA... 

Mişcându-se încă o dată cu o viteză ciudată, Kurtz îşi 
scoase din teaca de la brâu pistolul de nouă milimetri şi 
trase. Explozia fu asurzitoare. Freddy ţipă surprins şi smuci 
din nou de volan, făcând Humwvee-ul să derapeze pieziş prin 
zăpadă. Perlmutter strigă, întorcându-şi faţa îngrozită, 
pistruiată-n roşu, ca să se uite spre bancheta din spate. 
Pentru Cambry, sfârşitul fusese milostiv - creierii-i ieşiră pe 


la ceafă, trecură prin luneta maşinii şi-i fură furaţi de 
furtună într-un răstimp cât i-ar fi trebuit lui să ridice mâna 
în protest. 

N-ai intuit asta, nu-i aşa, bătrâne? Gândi Kurtz. Nu ţi-a 
fost de folos chiar deloc telepatia acum, nu-i aşa? 

— Nu, spuse Pearly mâhnit. Nu poţi fi niciodată sigur în 
privinţa cuiva care nu ştie ce va face până-n momentul când 
chiar o face. Nu poţi fi niciodată sigur cu un nebun. 

Maşina îşi revenise din derapaj. Freddy era un şofer 
excelent, chiar şi atunci când era speriat până-n măduva 
oaselor. 

Kurtz îndreptă pistolul spre Perlmutter. 

— Mai spune-mi o dată nebun. Haide, să te-aud. 

— Nebun, spuse imediat Pearly. Buzele i se întinseră într- 
un zâmbet, deschizându-se de-asupra unui şirag de dinţi în 
care acum erau mai multe goluri. Nebun-nebun-nebun. 
Doar n-o să mă-mpuşti pentru asta. Ţi-ai împuşcat rezerva 
şi mai mult nu-ţi permiţi. 

Vocea i se ridica periculos de tare. Cadavrul lui Cambry 
se sprijinea de portieră; şuviţe de păr îi fluturau în jurul 
capului lui deformat, în suflul rece al vântului care intra 
prin geam. 

— Taci, Pearly, spuse Kurtz. Se simţea mai bine acum, îşi 
recăpătase controlul. Ţin-te bine de mapă şi taci. Freddy? 

— Da, şefu'. 

— "Te ţii bine? 

— Până la capăt, şefu'. 

— Owen Underhill e-un trădător, Freddy, poţi să zici un 
lăudat fie Domnul pentru asta? 

— Lăudat fie Domnul! 

Freddy şedea drept ca tras în ţeapă în spatele volanului, 
holbându-se în ninsoare, la conurile de lumină aruncate de 
farurile Humvee-ului. 

— Owen Underhill şi-a trădat ţara şi semenii. El... 

— Te-a trădat pe tine, spuse Perlmutter, aproape şoptit. 


— Aşa-i, Pearly şi-ar fi bine să nu-ţi supraestimezi 
importanţa, fiule, ăsta-i un lucru pe care n-ar trebui să-l 
faci, fiindcă nu poţi şti ce-o să facă în continuare un nebun, 
chiar tu ai spus asta. 

Kurtz se uită la ceafa lată a lui Freddy. 

— O să-l doborâm pe Owen Underhill - pe el şi pe Devlin 
ăsta, amicul lui, dacă Devlin încă-i cu el. Înţeles? 

— Înţeles, şefu!. 

— Între timp, hai să scăpăm de lesturi, ce zici? 

Kurtz scoase din buzunar cheia de la cătuşe. Se întinse în 
spatele lui Cambry, căută pe orbecăite cu mâna prin 
vâscozitatea pe cale de răcire care nu ieşise pe geam şi, 
într-un sfârşit, găsi mânerul. Descuie cătuşele şi, 
aproximativ după cinci secunde, domnul Cambry, lăudat fie 
Domnul, se alătură lanţului trofic. 

Freddy, între timp, îşi dusese o mână între picioare, acolo 
unde-l mânca de moarte. Îl mânca şi la subsioară, de fapt, 
iar.., 

Îşi întoarse uşor capul şi-l văzu pe Perlmutter holbându- 
se la el - ochi mari şi negri pe-un chip palid, presărat cu 
pete roşii. 

— La ce te mai uiţi şi tu? Întrebă Freddy. 

Perlmutter se întoarse înapoi în faţă, fără să mai spună 
altceva. Se uită prin parbriz la noaptea de afară. 


CAPITOLUL 19 - URMARIREA CONTINUĂ 
1 


D-lui Cenugşiu îi plăcea să se adape cu emoţiile oamenilor, 
D-lui Cenuşiu îi plăcea mâncarea oamenilor, dar D-lui 
Cenuşiu în mod sigur nu-i plăcea să golească intestinele lui 
Jonesy. Refuză să se uite la materiile excrecate, îşi ridică 
pur şi simplu pantalonii şi-i încheie cu mâinile tremurânde. 

lisuse, n-ai de gând să te ştergi la fund? Întrebă Jonesy. 
Trage măcar blestemata aia de apă! 

DI Cenuşiu nu-şi dorea însă altceva decât să iasă din 
rezervă. Rămase în toaletă doar atât cât să-şi treacă mâinile 
pe sub apa dintr-o chiuvetă, după care se îndreptă spre 
ieşire. 

Jonesy nu fu tocmai surprins să-l vadă pe poliţist 
împingând uşa şi intrând. 

— Ai uitat să-ţi tragi şliţul, amice, spuse polițistul. 

— Oh. Chiar aşa. Mulţumesc, domnule ofiţer. 

— Vii din nord, nu-i aşa? Cică-i mare tamtam pe-acolo; 
aşa zice la radio. Asta doar atunci când se-aude ceva, 
desigur. Cică-i extratereştri. 

— Nu vin decât de la Derry, spuse Dl Cenuşiu. N-am de 
unde şti. 

— Ce te scoate-afară într-o noapte ca asta, dacă pot 
întreba? 

Spune că-i vorba de-un prieten bolnav, gândi Jonesy, dar 
simţi un fior de disperare. Nici nu voia să asiste la scena 
aceasta, darămite să ia parte la ea. 

— E bolnav un prieten, spuse Dl Cenuşiu. 

— Chiar aşa. Păi, domnule, aş vrea atunci să vă văd 
permisul de conducere şi talo... 

Atunci, ochii poliţistului se goliră de orice expresie. Merse 
cu paşi mari şi greoi spre peretele pe care atârna însemnul 
DUŞURILE SUNT DOAR PENTRU CAMIONAGII. Rămase 


locului pentru o clipă, tremurând, încercând să opună 
rezistenţă... după care începu să-şi izbească de dale capul 
în smucituri ample. La prima lovitură îi căzu căciula. La a 
treia, începu să-i curgă bulionul, la-nceput stropind doar 
dalele bej, apoi mânjindu-le cu şiroaie întunecate. 

Şi, fiindcă nu putea face nimic să oprească asta, Jonesy se 
împletici spre telefonul de pe birou. 

Nu avea ton. Fie atunci când mâna a doua porţie de 
şuncă, fie atunci când se căca pentru prima dată ca o fiinţă 
umană, Dl Cenuşiu tăiase firul. Jonesy trebuia să se 
descurce pe cont propriu. 


2 


În pofida groazei care-l cuprinsese - sau poate datorită ei 
- Jonesy izbucni în râs în vreme ce mâinile-i ştergeau 
sângele de pe peretele faianţat cu un prosop inscripţionat 
cu numele localului. Dl Cenuşiu consultase cunoştinţele lui 
Jonesy cu privire la ascunderea şi/sau scoaterea din 
circulaţie a unui cadavru şi descoperise că acestea sunt cu 
toptanul. Fiind de-o viaţă întreagă un bun cunoscător al 
filmelor de groază, al romanelor de suspans şi al celor 
polițiste, Jonesy era, într-un anumit sens, un expert aproape 
desăvârşit. Chiar şi acum, în vreme ce Dl Cenuşiu aruncă 
prosopul însângerat pe piepţii verzui ai uniformei 
poliţistului (jacheta fusese folosită să-i înfăşoare capul grav 
mutilat), într-o parte a minţii lui Jonesy se derula secvenţa 
scoaterii din circulaţie a cadavrului lui Freddy Miles în 
Talentatul domn Ripley, filmul şi cartea Patriciei Highsmith 
laolaltă. 1 se mai derulau în minte şi alte filme, suprapuse 
unele peste altele, aşa încât, încercând să le urmărească în 
profunzime, Jonesy se simţi ameţit, aşa cum se simţea când 
urmărea cu privirea o prelingere de apă. Şi nici măcar nu 
asta era partea cea mai urâtă. Cu ajutorul lui Jonesy, 
talentatul Domn Cenuşiu descoperise ceva ce-i plăcea chiar 
mai mult decât şunca prăjită, chiar mai mult decât să se 


adape din fântâna furiei lui Jonesy. Dl Cenuşiu descoperise 
crima. 


3 


În spatele duşurilor se afla un vestiar. În spatele 
vestiarului se afla un coridor care ducea la dormitorul 
camionagiilor. Coridorul era pustiu. La capătul lui se afla o 
uşă care dădea în spatele clădirii, unde se afla o fundătură 
în care vântul troienise zăpada. Două tomberoane mari şi 
verzi ieşeau de sub noiane. Un felinar arunca o lumină 
palidă şi dădea naştere unor umbre alungite. Dl Cenuşiu, 
care învăţa repede, căută cheile de la maşină prin 
buzunarele poliţistului şi le găsi. Îi luă şi pistolul şi-l vâri 
într-unui din buzunarele cu fermoar ale cana-dienei lui 
Jonesy. DI Cenuşiu folosi prosopul pătat cu sânge să nu lase 
uşa spre fundătură să se închidă, după care târi cadavrul în 
spatele unuia dintre tomberoane. 

Totul, de la sinuciderea oribil forţată a poliţistului până la 
reintrarea lui Jonesy pe coridorul din dos luă mai puţin de 
zece minute. Trupul lui Jonesy părea uşor şi agil, toată 
oboseala dispăruse, cel puţin pentru acum: el şi Dl Cenuşiu 
se bucurau de un alt puseu euforic pe bază de adrenalină. 
De cel puţin o parte din această afacere murdară Gary 
Ambrose Jones era responsabil. Nu doar cunoştinţele 
despre scoaterea din circulaţie a unui cadavru, ci şi 
pornirile însetate de sânge ale id-ului de sub glazura 
gândului că „totul nu-i decât ficţiune". DI Cenugşiu se afla la 
volan - Jonesy cel puţin nu se simţea împovărat de ideea că 
el e criminalul direct - Jonesy însă era motorul. 

Poate că merităm să fim nimiciţi, gândi Jonesy în vreme 
ce DI Cenuşiu străbătu încăperea cu duşuri pe drumul de 
întoarcere (uitându-se cu ochii lui Jonesy după pete de 
sânge şi săltând cheile poliţistului într-una din palmele lui 
Jonesy fără să se oprească din mers). Poate că merităm să 
fim transformați în nimic altceva decât o mână de spori 


roşii suflaţi de vânt. Asta ne-arfi cea mai uşoară pedeapsă, 
Domnul fie cu noi. 


4 


Femeia cu trăsături obosite care lucra la casa de marcat 
îl întrebă dacă-l văzuse pe poliţist. 

— Sigur că l-am văzut, spuse Jonesy. l-am arătat carnetul 
de conducere şi talonul de înregistrare al maşinii, că tot 
veni vorba. 

— Or venit o groază de copoi pe-aici în după-amiaza asta, 
spuse casieriţa. Cu toată furtuna asta cu tot. Sunt cu toţii 
scoşi din sărite. La fel sunt şi ceilalţi oameni. Dacă vreau să 
văd fiinţe de pe-o altă planetă, închiriez o casetă video. Ai 
aflat ceva nou? 

— La radio spun că nu e decât o alarmă falsă, răspunse 
el, trăgând în sus fermoarul jachetei. Se uită la ferestrele 
care dădeau din restaurant în parcare, verificând ceea ce 
văzuse deja: datorită combinației dintre gheaţa de pe sticlă 
şi zăpada de afară, nu era nici un pic de vizibilitate. Nimeni 
de aici dinăuntru nu-l va vedea la volanul cărei maşini se va 
afla când va pleca. 

— Mda? Chiar aşa? 

Uşurarea o făcea să pară mai puţin obosită. Mai tânără. 

— Mda. Să nu te-aştepţi să iasă amicul tău curând, iubire. 
A spus că trebuie să scape de-o povară serioasă. 

O încruntare îi zbârci pielea dintre sprâncene. 

— A spus el asta? 

— Noapte bună. O Zi a Recunoştinţei fericită. Crăciun 
Fericit. La Mulţi Ani. 

O parte din replicile acestea, spera Jonesy, îi aparţineau 
lui. Încerca să răzbată la suprafaţă. 

Înainte să poată vedea dacă fusese observat, priveliştea 
din faţa ferestrei de la biroul lui se roti când Dl Cenuşiu îi 
întoarse ochii de la casa de marcat. Cinci minute mai târziu, 
mergea din nou spre sud, pe autostradă, lanţurile de la 
roţile maşinii poliţistului zăngănind, permițându-i să 


păstreze o viteză constantă de şaizeci şi cinci de kilometri 
pe oră. 

Jonesy îl simţi pe Dl Cenuşiu întinzându-se mental, 
încercând să-l prindă pe Henry. Îi putea atinge mintea, dar 
nu putea intra în ea - asemenea lui Jonesy, Henry era într- 
un anumit fel diferit. Nici o problemă; mai era şi bărbatul 
alături de care mergea Henry, Overhill sau Underhill. De la 
el reuşi Dl Cenuşiu să primească informaţii destul de 
precise. Erau cu o sută cincisprezece kilometri în urma lor, 
poate cu mai mult... şi ieşeau de pe autostradă? Da, se 
îndreptau spre Derry. 

DI Cenugşiu se întinse în urmă şi mai tare şi mai descoperi 
nişte urmăritori. Trei... Însă Jonesy simţi că scopul principal 
al acestui grup nu era Dl Cenuşiu, ci Overhill/Underhill. 
Găsi acest lucru în acelaşi timp incredibil şi inexplicabil, 
însă părea să fie adevărat. lar D-lui Cenuşiu părea să-i 
placă acest lucru foarte mult. Nici măcar nu se mai obosi să 
găsească motivul pentru care Overhill/Underhill şi cu Henry 
se opreau din drum. 

Principala grijă a D-lui Cenuşiu era să schimbe 
autovehiculul, să facă rost de un plug pentru deszăpezit, 
asta dacă-i vor permite cunoştinţele lui Jonesy într-ale 
şoferiei să-l conducă. Operaţiunea aceasta ar însemna o altă 
crimă, ceea ce însă nu mai însemna nimic, acum că Dl 
Cenuşiu devenea din ce în ce mai uman. 

Dl Cenuşiu tocmai îşi făcuse încălzirea. 


5 


Owen Underhill stă pe dâmb foarte aproape de ţeava 
care iese din iarbă şi-i vede pe băieţi ajutând-o pe fetiţa - 
Josie - murdară şi cu privirea speriată să iasă la lumina 
zilei. Îl vede pe Duddits (un tânăr masiv, cu umeri laţi ca ai 
unui jucător de fotbal american şi cu păr blond spălăcit ca 
al unui fante de cinema) sărind s-o îmbrăţişeze, sărutând-o 
zgomotos pe faţa ei murdară. Aude primele cuvinte rostite 
de fetiţă: 


— Vreau s-o văd pe mami mea. 

Băieţilor le convine; nu trebuie să sune la poliţie, nu 
trebuie să sune după o ambulanţă. O ajută pur şi simplu să 
urce dâmbul, să treacă prin gaura din gardul de scândură, 
să traverseze Parcul Strawford (fetele îmbrăcate în galben 
au fost înlocuite de fete îmbrăcate în verde; nici ele, nici 
antrenorul lor nu acordă atenţie băieţilor şi trofeului lor 
mizerabil, cu părul atârnând în şuviţe înnoroiate) şi-apoi să 
ajungă de pe strada Kansas pe Maple Lane. Ştiu cu toţii 
unde se află mami lui Josie. La fel ştiu şi unde se află tati ei. 

Acolo nu se află însă doar soţii Rinkenhauer. Când ajung 
băieţii înapoi, pe ambele părţi ale şoselei din faţa casei 
familie Cavell se află maşini. Roberta a fost cea care a 
propus să-i sune pe părinţii prietenilor şi ai colegilor de 
clasă ai lui Josie. O vor căuta pe copilă singuri, vor împânzi 
oraşul cu afişe pe care să scrie DISPĂRUTĂ, le spune ea. 
Nu le vor pune în locuri umbrite, ferite de ochii oamenilor 
(fiindcă acolo tind să ajungă în Derry afişele care anunţă 
dispariţia copiilor), ci acolo unde să fie imposibil să nu fie 
văzute. Pornirea Robertei ajunge să aprindă flacăra 
speranţei în ochii Ellenei şi ai lui Hector Rinkenhauer. 

Şi ceilalţi părinţi răspund chemării - ca şi când nu 
aşteptaseră decât să fie instigaţi. Începuse să-i sune la 
scurtă vreme după ce Duddits şi prietenii lui au tăbărât 
afară pe uşă (să se joace, a presupus Roberta, să se joace 
undeva prin apropiere, fiindcă hârbul lui Henry încă e 
parcat în faţa casei) şi, pe când se întorc băieţii, sunt 
aproape două duzini de oameni înghesuiți în sufrageria 
soţilor Cavell, bând cafea şi fumând. Bărbatul care tocmai le 
vorbeşte e-un tip pe care Henry l-a mai văzut înainte, un 
avocat pe nume Dave Bocklin. Fiul lui, Kendall, se joacă 
uneori cu Duddits. Şi Ken Bocklin suferă de sindromul 
Down şi este un tip destul de interesant, dar nu seamănă 
deloc cu Duds. Să fim serioşi, totuşi - cine seamănă? 

Băieţii rămân la intrarea în sufragerie, cu Josie între ei. 
Şi acum, ea ţine în mână gentuţa galbenă în care BarbieKen 


sunt îndesaţi cu grijă. Chiar dacă faţa îi este aproape 
curată, fiindcă Beaver, văzând toate maşinile de afară, s-a 
ocupat puţin de ea înainte de-a intra folosindu-se de batistă. 
(„Sincer să fiu, m-a făcut să mă simt ciudat", se confesează 
Beav mai târziu, după ce-a trecut toată curveselia. „lată-mă 
curăţând o fată care are corpul unui iepuraş Playboy şi, 
exagerând puţin, creierul unui cosaş.") La început, nimeni 
nu-i vede, cu excepţia domnului Bocklin, iar domnul Bocklin 
nu pare să-şi dea seama la ce se uită, fiindcă nu se opreşte 
din vorbit. 

— Aşadar, ce avem de făcut, oameni buni, e să ne 
împărţim în câteva echipe, să zicem că-n fiecare... fiecare 
echipă vor fi câte trei cupluri... şi-o să... o să... Domnul 
Bocklin îşi pierde ritmul asemenea unei jucării căreia 
trebuie să-i întorci cheiţa, după care rămâne acolo, în faţa 
televizorului soţilor Cavell, holbându-se. Printre părinţii 
adunaţi la repezeală laolaltă, care nu înţeleg ce poate săi 
se fi întâmplat - plănuia lucrurile cu atâta stăpânire de sine 
- se produce un foşnet neliniştit. 

— Josie, spune el cu o voce plată, lipsită de inflexiuni, 
complet diferită de obişnuitul său tunet încrezător din sala 
de judecată. 

— Da, spune Hector Rinkenhauer, aşa o cheamă. Care-i 
problema, Dave? Eşti... 

— Josie, spune Dave din nou şi ridică o mână tremurândă. 
Lui Henry (deci şi lui Owen, care vede scena prin ochii lui 
Henry) i se pare că seamănă cu Fantoma Crăciunului ce 
încă N-a Venit arătând spre mormântul lui Ebeneezer 
Scrooge. 

Se întorc o pereche de ochi... două... patru... ochii lui 
Alfie Cavell, imenşi şi necrezători după ochelari... şi, într-un 
sfârşit, se întorc şi ochii doamnei Rinkenhauer. 

— Bună, mamă, spune Josie neafectată. Îşi ridică gentuţa. 
Duddits mi i-a găsit pe BarbiekKen. Eu eram prinsă-ntr-un... 

Restul cuvintelor rostite de biata fetiţă e acoperit de 
ţipătul de fericire al femeii. Henry n-a mai auzit niciodată în 


viaţa lui un asemenea țipăt şi, deşi e minunat, e, în acelaşi 
timp şi îngrozitor. 

— Trage-mi-o, Freddy, spune Beaver... Încet, pe sub 
mustață. 

Jonesy îl ţine pe Duddits, care s-a speriat de țipăt. 

Pete se uită la Henry şi dă uşor din cap: Ne-am descurcat 
onorabil. 

Henry îi răspunde cu aceeaşi aplecare din cap. Mda, ne- 
am descurcat. 

S-ar putea să nu fie momentul lor de culme, dar cu 
siguranţă e prin apropiere. Şi, în vreme ce doamna 
Rinkenhauer o strânge în braţe pe fiica ei, plângând acum, 
Henry îl trage pe Duddits de braţ. Când acesta se întoarce 
spre el, Henry îl sărută afectuos pe obraz. Bunul şi bătrânul 
Duddits, gândeşte Henry. Bunul şi bătrânul... 


6 


— Uite-acolo e, Owen, spuse Henry liniştit. Intrarea 27. 

Imaginea lui Owen despre sufrageria soţilor Cavell 
dispăru ca un balon din săpun spart şi se uită spre 
indicatorul înceţoşat: PĂSTRAŢI BANDA DOI PENTRU 
INTRAREA 27 - STRADA KANSAS. Încă mai auzea în urechi 
ecoul strigătelor de fericire şi surpriză ale femeii. 

— Eşti bine? Întrebă Henry. 

— Mda. Cel puţin, aşa bănuiesc. 

Conduse maşina în sus pe rampa intrării, Humvee-ul 
croindu-şi drum prin zăpadă. Ceasul încastrat în bord 
murise cum murise şi ceasul de mână al lui Henry, însă el 
avea impresia că vede cum începe să se lumineze de ziuă. 

— O iau la stânga sau la dreapta în capătul rampei? 
Spune-mi acum, fiindcă nu vreau să risc oprind maşina. 

— Stânga, stânga. 

Owen legănă Hummer-ul spre stânga sub un semafor de 
semnalizare, reuşi să-l redreseze când ameninţă să 
derapeze, după care continuă drumul spre sud, pe strada 


Kansas. Aceasta fusese curățată de zăpadă şi nu cu mult 
timp în urmă, însă deja vântul o acoperea la loc. 

— Ninsoarea se răreşte, spuse Henry. 

— Mda, da' vântu-i mai năprasnic ca un bici. De-abia 
aştepţi să-l întâlneşti, nu-i aşa? Pe Duddits. 

Henry rânji. 

— Am puţine emoţii în privinţa asta, dar ai dreptate. Îşi 
scutură capul. Duddits, omule... Duddits te face pur şi 
simplu să te simţi bine. E-un fenomen. O să te convingi 
singur. Îmi doresc doar să nu fi trebuit să dăm buzna în 
felul ăsta tocmai când se crapă de ziuă. 

Owen ridică din umeri. Nu pot face nimic în privința asta, 
spunea gestul. 

— S-au mutat aici, în partea de vest a oraşului, de patru 
ani, cred, iar eu n-am fost nici măcar o dată să-i văd. Şi, fără 
ca măcar să-şi dea seama, continuă cu vocea minţii: S-au 
mutat după ce-a murit Alfie. 

Ai fost... Apoi, în locul cuvintelor, trimise o imagine: 
oameni îmbrăcaţi în negru sub umbrele, de asemenea, 
negre. Un cimitir în ploaie. Un sicriu pe estacadă, pe capac 
fiind sculptate cuvintele ODIHNEŞTE-TE ÎN PACE, ALFIE. 

Nu, spuse Henry, ruşinat. Nici unul dintre noi n-a fost. 

Însă Henry nu ştia de ce nu fuseseră, deşi îi trecu prin 
minte o propoziţie: Degetul care se mişcă scrie; şi, o dată 
scris ce e de scris, merge mai departe. Duddits fusese o 
parte importantă (bănuia că termenul pe care-l căuta de 
fapt era vitală) a copilăriei lor. Şi, o dată legătura aceasta 
ruptă, întoarcerea ar fi însemnat suferinţă. Una era să 
suferi, alta era însă să suferi de pomană. Acum înţelese 
ceva. Imaginile pe care le asocia cu depresia şi cu 
hotărârea din ce în ce mai imuabilă a sinuciderii lui - 
scurgerea de lapte pe barba tatălui lui, Barry Newman 
luptându-se să-şi scoată fundul imens pe uşa biroului lui - 
ascunseseră mereu o altă, mult mai puternică, imagine: 
capcana pentru vise. Nu cumva aceasta fusese adevărata 
sursă a disperării sale? Grandoarea conceptului de capcană 


pentru vise îmbinată cu banalitatea celor cărora le fusese 
atribuit conceptul? Folosindu-l pe Duddits s-o găsească pe 
Josie Rinkenhauer fusese ca şi când, descoperind fizica 
cuantică, o foloseşti să construieşti un joc video. Chiar mai 
rău: să descoperi că, de fapt, doar la atât poate folosi fizica 
cuantică. Desigur, făcuseră o faptă bună - fără ei, Josie 
Rinkenhauer ar fi murit în ţeava aceea asemenea unui 
şobolan într-un jgheab. Însă - să fim serioşi - nu salvaseră 
tocmai un viitor câştigător al Premiului Nobel... 

Nu pot urmări tot ce ţi-a trecut acum prin minte, spuse 
Owen, dintr-o dată existând adânc în mintea lui Henry, dar 
pare a dracu! de arogant. Pe care stradă? 

Înţepat, Henry se uită la el. 

— N-am venit să-l vizităm în ultima vreme, e bine? Nu ne 
putem limita doar la atât? 

— Bine, spuse Owen. 

— Dar i-am trimis cu toţii felicitări de Crăciun, e bine? În 
fiecare an am făcut asta; aşa ştiu că s-au mutat pe strada 
Dearborn, la numărul 41, pe strada Dearborn, Derry de 
Vest, ia-o la dreapta după trei străzi. 

— Bine. Calmează-te. 

— Trage-i-o lu' mă-ta şi mori. 

— Henry. 

— Am pierdut pur şi simplu legătura. Se mai întâmplă. 
Poate că nu s-a întâmplat unui domn Perfecţiune ca 
onorabilul de tine, dar nouă celorlalţi... celorlalţi... 

Henry se uită în jos, văzu că avea pumnii încleştaţi şi-i 
forţă să se deschidă. 

— Bine, am spus. 

— Probabil că domnul Perfecţiune păstrează legătura cu 
toți prietenii din timpul şcolii, n-am dreptate? Vă-ntâlniţi 
probabil în fiecare an să pescuiţi, să ascultați discurile cu 
trupa Motley Crue şi să mâncaţi conserve Tuna Surprise, 
aşa cum vă dădeau să mâncaţi la cantină. 

— Îmi pare rău dacă te-am supărat. 


— O, mai slăbeşte-mă. le comporţi de parcă l-am fi 
abandonat, futu-i! 

Ceea ce, desigur, în mare era exact ce-i făcuseră. 

Owen nu spuse nimic. Se uita cu ochii întredeschişi la 
zăpada în vârtejită, căutând în lumina gri palidă a dimineţii 
timpurii indicatorul care să anunţe strada Dearborn... şi 
iată-l, chiar în faţă. Un plug care trecuse pe strada Kansas 
închisese intrarea pe Dearborn, însă Owen crede că 
Humvee-ul va putea sparge barajul de zăpadă. 

— Nu-i ca şi când mi l-aş fi scos complet din minte, spuse 
Henry. - Vru să continue pe cale mentală, după care reveni 
la cuvinte articulate vocal. Se expunea la prea multe dacă 
se gândea la Duddits. — Ne gândeam cu toţii la el. De fapt, 
Jonesy şi cu mine aveam de gând să mergem să-l vizităm în 
primăvara asta. Apoi a avut Jonesy accidentul şi am uitat 
complet de vizită. '[i se pare chiar atât de ieşit din comun? 

— Chiar deloc, spuse Owen înţelegător. Trase tare de 
volan spre dreapta, îl întoarse imediat la poziţia de dinainte 
ca să controleze derapajul, după care apăsă pedala de 
acceleraţie până la podea. Hummer-ul lovi zidul compact de 
zăpadă întărită destul de tare încât să-i arunce pe amândoi 
în faţă, cât le permiteau centurile de siguranţă. În clipa 
imediat următoare trecuseră, după ce Owen se luptase din 
răsputeri cu volanul ca să evite să lovească maşinile 
acoperite de zăpadă parcate pe-o parte şi pe cealaltă a 
drumului. 

— N-am nevoie de-o lecţie de conştiinţă din partea cuiva 
care avea de gând să facă un grătar din câteva cute de 
civili, mormăi Henry. 

Owen apăsă frâna cu ambele picioare, aruncându-i din 
nou pe amândoi înainte în centurile de siguranţă, de data 
aceasta suficient de tare să le blocheze. Humvee-ul alunecă 
pieziş până se opri în mijlocul străzii. 

— Taci dracului din gură. 

Nu vorbi despre lucruri pe care nu le înţelegi. 

— Sunt şanse mari să 


Mă transform într-un cadavru din cauza 

— Ta, aşa încât de ce dracu nu-ţi ţii blestemata asta de 

Văâicăreală 

(imagine a unui puşti răsfăţat cu buza de jos scoasă în 
afară) 

— Rahatul ăsta psihanalitic 

Numai pentru tine. 

Henry se holbă la el, şocat şi buimăcit. Când îi mai 
vorbise cineva în felul acesta? Răspunsul era, probabil, 
niciodată. 

— Nu-mi pasă decât de un singur lucru, spuse Owen. 
Chipul lui era palid şi pătat şi obosit. Vreau să-l găsesc pe 
Jonesy ăsta Tifoid al tău şi să-l opresc. M-ai înţeles? Mă fut 
în preţioasele tale sentimente candide, mă fut în oboseala ta 
şi mă fut în tine. Asta-i poziţia mea. 

— Bine, spuse Henry. 

— N-am nevoie de lecţii de moralitate de la unul care-şi 
făcea planuri să-şi spulbere creierii suprae-ducaţi şi 
văicăroşi. 

— Bine. 

— Aşa că trage-i-o tu lu' mă-ta şi mori. 

Tăcere înăuntrul Humvee-ului. De afară nu se auzea 
nimic altceva decât urletul monoton de aspirator al 
vântului. 

Într-un sfârşit, Henry spuse: 

— Uite ce-o să facem. Eu o să i-o trag lu' mă-ta, apoio să 
mor; tu i-o tragi lu' mama, după care mori. Aşa o să evităm 
cel puţin tabuul incestual. 

Owen începu să zâmbească. Henry zâmbi şi el. 

Ce fac Jonesy şi cu DI Cenuşiu? Îl întrebă Owen pe Henry. 
Citeşti vreo idee? 

Henry îşi udă buzele. Mâncărimea din picior se oprise în 
cea mai mare parte, însă limba lui avea gust de cârpă veche 
de cânepă. 

— Nu. Sunt izolaţi. Cenuşiu e răspunzător de asta, 
probabil. Iar conducătorul tău neînfricat? Se apropie, nu-i 


aşa? 

— Mda. Dacă vrem să păstrăm un avans cât de mic, 
trebuie să ne grăbim. 

— Aşa vom face, atunci. 

Owen scărpina materia roşietică de pe-o parte a feţei lui, 
se uită la bucăţile de birus care i se luară pe degete, apoi se 
puse din nou în mişcare. 

Numărul 41, ai spus? 

Mada. Owen? 

Ce-i? 

Sunt speriat. 

De Duddits? 

Într-un fel, mda. 

De ce? 

Nu ştiu. 

Henry se uită sumbru la Owen. 

Simt că ceva nu e bine cu el. 


7 


Închipuirea ei de după miezul nopţii devenise realitate şi, 
când se auzi bătaia în uşă, Roberta nu reuşi să se ridice în 
picioare. Picioarele i se păreau umplute cu apă. Noaptea 
trecuse, dar fusese înlocuită de o lumină palidă, morbidă de 
dimineaţă, care nu schimba cu mult situaţia, iar ei erau 
acolo afară, Pete şi cu Beav, cei doi care muriseră veniseră 
acum după fiul ei. 

Pumnul izbi din nou, asurzitor, scuturând fotografiile de 
pe pereţi. Una dintre ele era o pagină de titlu din Derry 
News înrămată, fotografia arătându-i pe Duddits, prietenii 
lui şi pe Josie Rinkenhauer, ţinându-se cu toţii în braţe, 
zâmbind cu toţii ca nişte zevzeci (cât de bine arăta Duddits 
în acea fotografie, cât de puternic şi de normal), aflându-se 
sub titlul care spunea PUŞII DE LICEU FAC PE 
DETECTIVII, GĂSESC FATA DISPĂRUTĂ. 

Bum! Bum! Bum! 


Nu, gândi ea, o să şed doar aici şi-o să plece într-un 
sfârşit, trebuie să plece, fiindcă pe oamenii morţi trebuie 
să-i inviţi înăuntru, iar dacă eu şed doar nemişcată... 

Apoi însă Duddits fugi pe lângă şezlongul ei - fugea, 
acum, când doar să umble îl storcea de puteri, iar ochii lui 
erau plini de vechea lumină sclipitoare, cât de buni fuseseră 
ei şi câtă fericire îi aduseseră, dar acum erau morți, 
veniseră la el prin furtună şi erau morți... 

— Duddie, nu! Strigă ea, dar el nu-i acordă pic de 
atenţie. Trecu în goană pe lângă rama aceea veche - 
Duddits Cavell pe prima pagină a ziarului, Duddits Cavell 
un erou, minuni peste minuni - şi ea auzi ce striga fiul ei 
chiar în momentul când acesta deschise uşa spre furtuna 
muribundă: 

— Ennie! Ennie! ENNIE! 


8 


Henry îşi deschise gura - să spună ceva ce niciodată nu 
avea să ştie, fiindcă nimic nu ieşi afară. Fu ca lovit de fulger, 
paralizat. Acesta nu era Duddits, nu putea fi - era cine ştie 
ce unchi sau frate mai mare bolnăvicios, palid şi, judecând 
după aparenţe, chel sub şapca Red Sox dată pe spate. Pe 
obraji îi creştea barba de câţiva milimetri, avea sânge 
închegat în jurul nărilor şi sub ochi avea cercuri întunecate. 
Şi totuşi... 

— Ennie! Ennie! Ennie! 

Străinul înalt şi palid din uşă se aruncă în braţele lui 
Henry cu toată vechea extravaganţă a lui Duddits, făcându-l 
să se dea în spate pe scările înzăpezite nu din cauza 
greutăţii lui - era la fel de uşor ca laptele praf - ci pur şi 
simplu fiindcă Henry nu fu pregătit pentru asalt. Dacă nu l- 
ar fi echilibrat Owen, el şi cu Duddits s-ar fi prăvălit în 
zăpadă. 

— Ennie! Ennie! 

Râzând. Plângând. Acoperindu-l cu acele sărutări mari ca 
nişte ventuze specifice lui Duddits, adânc în depozitul 


amintirilor lui, Beaver Clarendon şopti: Dacă spuneți cuiva 
c-a făcut asta... lar Jonesy: Mda, bine, n-o să mai fim 
prieteni niciodată, labagiu nenorocit. Duddits era, nici 
vorbă, el îi săruta lui Henry obrajii presăraţi cu birus... Însă 
paloarea obrajilor lui Duddits, ce-nsemna asta? Era atât de 
slab - nu, mai mult de-atât, pierit - şi asta ce însemna? 
Sângele din nările lui, mirosul ridicându-se de pe pielea 
lui... nu era mirosul care emana dinspre Becky Shue, nu era 
mirosul cabanei suprapopulate de birus, dar era totuşi un 
miros mortal. 

Iat-o şi pe Roberta, stând în coridor lângă o fotografie a 
lui Duddits şi a lui Alfie la carnavalul organizat de Zilele 
Oraşului Derry, dându-se amândoi pe carusel, făcând caii de 
plastic cu priviri sălbatice să pară doar nişte pitici şi râzând. 

N-am fost la înmormântarea lui Alfie, dar am trimis O 
carte poştală, gândi Henry şi se dispreţui. 

Femeia îşi frământa mâinile, ochii îi erau plini de lacrimi 
şi, deşi luase proporţii la piept şi la şolduri, deşi părul ei îi 
era acum aproape complet cărunt, ea era, tot ea era, însă 
Duddits... oh, fir-ar să fie, Duddits... 

Henry se uită la ea, stând cu braţele petrecute pe după 
vechiul prieten care încă-i mai striga numele. Îl mângâie pe 
Duddits pe omoplat. Părea lipsit de substanţă sub apăsarea 
palmei lui, la fel de fragil ca osul din aripa unei păsări. 

— Roberta, spuse el. Roberta, Dumnezeul! Ce-i cu el? 

— LLA, spuse ea şi reuşi să scoată un zâmbet şters. Sună 
ca un detergent pentru maşina de spălat, nu-i aşa? 
Înseamnă leucemie limfocită acută. A primit diagnosticul 
acum nouă luni şi deja nu se mai putea remedia nimic. De- 
atunci n-am făcut altceva decât să prelungim termenul. 

— Ennie! Exclamă Duddits. Vechiul lui zâmbet lălâu îi 
lumină faţa cenuşie, obosită. Aeaş aat, atăâi! 

— Aşa-i, spuse Henry şi începu să plângă. Acelaşi rahat, 
altă zi. 

— Ştiu de ce ai venit, spuse ea, dar n-o face. le rog, 
Henry. Te implor. Nu-mi lua băiatul. E pe moarte. 


9 


Kurtz vru să-i ceară lui Perlmutter ultimele veşti despre 
Underhill şi noul lui prieten - Henry îl chema pe acest nou 
prieten, Henry Devlin - când Pearly scoase un țipăt prelung, 
tânguitor, cu ochii îndreptaţi în sus spre capota Humvee- 
ului. Kurtz o ajutase pe-o femeie să nască în Nicaragua (şi 
se mai spune că noi suntem tipii cei răi, gândi el afectat) şi 
acest țipăt îi aminti de ţipătul acelei femei, cel auzit pe 
malul frumosului râu La Juvena. 

— Rezistă, Pearly! Strigă Kurtz. Rezistă, bătrâne! Respiră 
adânc, acum! 

— Fute-te-aş! Strigă Pearly. Uite în ce m-ai băgat, pizdă 
murdară ce eşti! FUTE-TE-AŞ! 

Kurtz nu i-o luă în nume de rău. Femeile spuneau lucruri 
groaznice în timpul naşterii şi, cu toate că Pearly făcea cu 
siguranţă parte din rândul bărbaţilor, Kurtz avea o bănuială 
că trecea şi el prin ceva mai apropiat de naştere decât orice 
prin ce mai trecuse vreodată un bărbat. Ştia că ar fi un gest 
înţelept să-l scutească pe Perlmutter de suferinţă... 

— Ai face bine să nu faci nimic, mormăi Pearly. Lacrimile- 
i curgeau pe obrajii înroşiţi ca de-o barbă. Ai face bine să nu 
faci nimic, futangiu bătrân cu piele de şopârlă. 

— Nu-ţi face probleme, băieţaş, îl calmă Kurtz şi-i 
mângâie umărul tremurând. 

Dinaintea lor se auzea huruitul egal al plugului pe care-l 
convinsese Kurtz să le deschidă calea (în vreme ce lumina 
cenuşie începea să se strecoare iarăşi în lume, viteza lor de 
deplasare se ridicase la ameţitoarea cifră de cincizeci şi 
cinci de kilometri pe oră). Stopurile plugului străluceau 
aidoma unor stele roşii murdare. 

Kurtz se aplecă în faţă, uitându-se la Perlmutter cu ochii 
larg deschişi, plini de interes. Era foarte frig pe bancheta 
din spate a Humvee-ului din pricina geamului spart, însă, 
pentru moment, Kurtz nu băgă de seamă asta. Partea din 


faţă a hainei lui Pearly se umfla asemenea unui balon şi 
Kurtz îşi scoase încă o dată pistolul de nouă milimetri. 

— Şefu, dacă plesneşte... 

Înainte ca Freddy să apuce să încheie, Perlmutter scoase 
o băşină asurzitoare. Putoarea se simţi imediat şi fu 
atotcuprinzătoare, însă Pearly părea că nu observă. Capul i 
se bălăngăni pe spate în scaun, cu ochii pe jumătate 
deschişi, o mină de uşurare sublimă citindu-i-se pe faţă. 

— Oh, parcă-i nenorocita mea de BUNICĂ! Strigă Freddy 
şi lăsă geamul până jos, în pofida curentului de aer care 
deja străbătea autovehiculul. 

Fascinat, Kurtz urmări burta umflată a lui Perlmutter 
cum se dezumflă. Încă nu era momentul, deci. Nu sosise 
încă şi probabil era mai bine aşa. Era posibil ca vietatea 
care creştea înlăuntrul măruntaielor lui Perlmutter să-i fie 
de folos. Nu era de dorit, dar era posibil să fie nevoit. Ioate 
lucrurile-L. slujeau pe Domnul, spunea Scriptura şi aici 
puteau fi incluse şi nevăstuicile de căcat. 

— Rezistă, soldat, spuse Kurtz, mângâind umărul lui 
Pearly cu o mână şi aşezând pistolul pe scaunul de lângă el 
cu cealaltă. Rezistă doar şi gândeşte-te la Domnul. 

— La dracu' cu Domnul, spuse Perlmutter revoltat şi 
Kurtz fu uşor uimit. N-ar fi crezut niciodată că Perlmutter 
poate ţine atâtea blasfemii în el. 

Înaintea lor, stopurile plugului se luminară puternic şi se 
mişcară spre partea din dreapta a drumului. 

— 0-0, spuse Kurtiz. 

— Ce să fac, şefu'? 

— Parchează în spatele lui, spuse Kurtz. Vorbi bine 
dispus, dar ridică pistolul de pe scaun. Să vedem ce doreşte 
noul nostru prieten. Deşi credea că ştie. Freddy, ce mai ştii 
despre vechii noştri prieteni? Îi poţi citi? 

Foarte nesigur, Freddy spuse: 

— Doar pe Owen. Pe tipul cu care e sau pe cei pe care-i 
urmăresc nu. Owen a ieşit de pe şosea. E într-o casă. 
Vorbeşte cu cineva. 


— O casă din Derry? 

— Mda. 

lată-l şi pe şoferul plugului venind anevoie prin zăpadă, 
încălţat în cizme verzi din cauciuc şi îmbrăcat într-o 
canadiană bună de-un eschimos. Avea un fular de lână 
înfăşurat în jurul gurii; capetele lui zburau în bătaia 
vântului, iar Kurtz nu trebuia să fie telepatic să ştie că soţia 
sau mama i-l croşetase. 

Şoferul de pe plug se aplecă prin geam şi strânse din nas, 
simțind izul persistent de sulf şi alcool etilic. Se uită 
îndoielnic la Freddy, la Perlmutter cel doar pe jumătate 
conştient, apoi la Kurtz de pe bancheta din spate, care se 
apleca în faţă şi se uita la el cu ochii măriţi de curiozitate. 
Lui Kurtz i se păru un gest prudent să-şi ascundă arma sub 
genunchiul stâng, cel puţin pentru acum. 

— Da, căpitane? Întrebă Kurtz. 

— Am primit un mesaj prin radio de la un tip care zice că- 
| cheamă Randall. Şoferul de pe plug ridică vocea să poată 
fi auzit peste vâjâitul vântului. Avea un accent pur de 
yankeu din sud-est. Generalu' Randall. Zicea că-mi vorbeşte 
prin satelit de la Cheyenne Mountain, din Wyomin. 

— Numele nu-mi spune nimic, căpitane, zise Kurtz pe 
acelaşi ton voios ignorându-l complet pe Perlmutter care 
mormâăi: „Minţi, minţi, minţi." 

Ochii şoferului de pe plug se mutară spre el, apoi se 
întoarseră la Kurtz. 

— Tipu' mi-a dat un cod. Evacuare Blue. Vă spune ceva? 

— „Mă numesc Bond, James Bond, spuse Kurtz şi râse. Îţi 
joacă cineva o farsă, căpitane. 

— Mi-a zis să vă transmit că partea dvs. de misiune s-a 
încheiat şi că națiunea vă mulţumeşte. 

— Au spus ceva de-un ceas de aur, băieţaş? Întrebă 
Kurtz, ochii scânteindu-i. 

Şoferul de pe plug îşi udă buzele. Era interesant, credea 
Kurtz. Întui cu exactitate momentul când şoferul de pe plug 


se hotări că are de-a face cu un nebun. Întui cu exactitate 
momentul. 

— Haba' n-am d-un ceas d-aur. Voiam doar să vă zic că 
mai departe nu vă po' duce. Nu fără o autorizare oficială, 
adică. 

Kurtz scoase pistolul de sub genunchi, unde-l ascunsese 
şi-l îndreptă spre faţa şoferului de pe plug. 

— Poftim autorizaţia, bătrâne, semnată şi în trei 
exemplare. Ajunge? 

Şoferul de pe plug se uită la pistol cu ochii lui alungiţi de 
yankeu. Nu părea speriat în mod deosebit. 

— Înî, pare-a fi-n ordine. 

Kurtz râse. 

— Om bun! Om foarte bun! S-o luăm acum din loc. Şi-ai 
face bine să măreşti puţin viteza, Domnul să te iubească. E 
cineva în Derry căruia trebuie - Kurtz căută les mots juste 
şi le găsi - să-i prezint raportul. 

Perlmutter pe jumătate gemu, pe jumătate râse. Şoferul 
de pe plug se uită spre el. 

— Nu-l băga în seamă; e gravid, spuse Kurtz pe un ton de 
confesiune. Când nici nu te aştepţi, cere stridii şi murături 
cu mărar. 

— Gravid, repetă şoferul de pe plug. Vocea lui nu avea 
absolut nici o modulație. 

— Da, dar nu-ţi bate capul cu asta. Nu-i problema ta. 
Chestia e, bătrâne... - Kurtz se aplecă în faţă, vorbind cu 
căldură şi cu patos peste ţeava pistolului de nouă milimetri 
- că tipul pe care trebuie să-l prind se află în Derry acum. 
Mă aştept s-o pornească din nou la drum în scurtă vreme, 
presupun că ştie că vin să-l muşc de cur... 

— Ba bine că n-o şti, spuse Freddy Johnson. Se scărpina 
pe-o parte a gâtului, apoi îşi cobori mâna între picioare şi se 
scărpină şi acolo. 

— ... dar, între timp, continuă Kurtz, cred că pot recupera 
puţin teren. Acum, vrei sau nu să-ţi pui curu-n mişcare? 


Şoferul de pe plug aprobă din cap şi se întoarse în pas 
normal la cabina plugului său. Lumina zilei era mai 
puternică acum. Lumina aceasta e foarte posibil să fie 
lumina ultimei mele zile de viaţă, îşi spuse Kurtz ca-ntr-o 
reverie duioasă. 

Perlmutter începu să scoată un murmur scăzut de 
durere. Se păstră la început aşa, apoi crescu până deveni 
un țipăt. Perlmutter se prinse de burtă din nou. 

— Iisuse, spuse Freddy. Uită-te la pântecu' lui, şefu'. Se 
umflă ca pâinea pusă la dospit. 

— Respiraţii profunde, spuse Kurtz şi-i mângâie umărul 
lui Perlmutter cu o mână binevoitoare. Înaintea lor, plugul 
se pusese din nou în mişcare. Respiraţii profunde, băieţaş. 
Relaxează-te. Relaxează-te doar şi gândeşte-te la lucruri 
frumoase. 


10 


Şaizeci şi cinci de kilometri până la Derry. Șaizeci şi cinci 
de kilometri între mine şi Owen, gândi Kurtz. Nu-i rău 
deloc. Vin după tine, bătrâne. Trebuie să te ducem la 
şcoală. Să te-nvăţăm ce-ai uitat despre încălcarea Liniei 
Kurtz. 

Treizeci şi doi de kilometri mai târziu şi ei erau încă acolo 
- asta, potrivit atât lui Freddy, cât şi lui Perlmutter, deşi 
Freddy părea acum mai puţin sigur pe el. Pearly, în orice 
caz, spunea că acum discută cu mama - Owen şi cu celălalt 
discută cu mama. Mama nu voia să-l lase să plece. 

— Pe cine să lase să plece? Întrebă Kurtz. 

Aproape că nu-i păsa. Mama îi reţinea în Derry, 
permițându-le lor să micşoreze distanţa dintre ei, aşa încât 
Dumnezeu să binecuvânteze mama, indiferent cine era sau 
ce motive avea ea. 

— Nu ştiu, spuse Pearly. Pântecele lui fusese relativ 
nemişcat de la discuţia lui Kurtz cu şoferul de pe plug, dar 
părea extenuat. Nu văd. Mai e cineva, dar parcă n-ar exista 
în locul lui o minte în care să pot să arunc o privire. 


— Freddy? 

Freddy scutură din cap. 

— Owen a dispărut pentru mine. De-abia-l mai aud pe 
tipul din plug. E ca şi când... nu ştiu... aş fi pierdut semnalul 
radio. 

Kurtz se aplecă peste scaunul din faţă şi se uită cu atenţie 
la Ripley-ul care-i creştea lui Freddy pe obraz. Chestia din 
mijloc încă era intens roşie-por-tocalie, dar pe la margini 
părea că-şi schimbă culoarea într-un alb-cenuşiu. 

E pe moarte, gândi Kurtz. Fie sistemul imunitar al lui 
Freddy îl omoară, fie îl omoară mediul înconjurător. Owen 
avea dreptate. O să fiu damnat. 

Nu că asta ar fi schimbat ceva. Linia rămânea linie, iar 
Owen călcase dincolo de ea. 

— Tipul din plug, spuse Perlmutter pe un ton obosit. 

— Ce-i cu tipul din plug, bătrâne? 

Doar că nu era nevoie ca Perlmutter să răspundă. 
Înaintea lor, clipind în ninsoarea spulberată, se afla un 
indicator care spunea INTRAREA 32 - GRANDVIEW/STAŢIA 
DE AUTOBUZ GRANDVIEW. Plugul mări imediat viteza, 
ridicând în acelaşi timp lama din faţă. Dintr-o dată, 
Humvee-ul rula din nou pe zăpada alunecoasă de mai bine 
de treizeci de centimetri înălţime. Şoferul de pe plug nu se 
obosi să semnalizeze; pur şi simplu, luă curba cu optzeci la 
oră, ridicând în urma lui o coadă bogată de zăpadă. 

— Îl urmăresc? Întrebă Freddy. Îl pot scoate de pe şosea, 
şefu'. 

Kurtz îşi înfrână o pornire puternică de a-i spune lui 
Freddy să-i dea drumul - l-ar putea ajunge din urmă pe 
bastardul ăla de yankeu cu ochi alungiţi şi i-ar putea arăta 
ce păţesc cei care depăşesc linia. l-ar putea administra o 
doză mică din tratamentul pe care-l va primi Owen 
Underhill. Doar că plugul era mai mare ca Hummer-ul, cu 
mult mai mare şi cine ştie ce s-ar putea întâmpla dacă s-ar 
angaja într-un joc de care-pe-care! 


— Rămâi pe autostradă, băieţaş, spuse Kurtz, lăsându-se 
pe spate. [inem ochii pe trofeu. 

Totuşi, urmări din priviri, cu un regret nedisimulat, cum 
dispărea plugul în aerul rece al acestei dimineţi vântoase. 
Nu putea nici măcar spera ca blestematul de yankeu să fi 
prins o doză mare de birus de la Freddy şi de la Archie 
Perlmutter, fiindcă drăcovenia nu mai avea forţă. 

Îşi continuară drumul, reducând viteza la treizeci şi doi 
de kilometri datorită nămeţilor, însă Kurtz bănuia că 
situaţia se va îmbunătăţi pe măsură ce vor ajunge tot mai 
spre sud. Furtuna aproape se sfârşise. 

— Şi felicitări, îi spuse lui Freddy. 

— Hă? 

Kurtz îl bătu pe umăr: 

— Se pare că te vindeci. 

Se întoarse spre Perlmutter: 

— În privinţa ta, băieţaş, nu prea cred că lucrurile stau la 
fel de bine. 


11 


La o sută şaizeci de kilometri de unde se afla Kurtz şi la 
mai puţin de trei kilometri de răspântia drumurilor 
lăturalnice unde fusese descoperit Henry, noul comandant 
al grupului Imperial Valley - o femeie cu un aspect 
atrăgător auster, apropiindu-se de cincizeci de ani - stătea 
lângă un pin, într-o vale care primise numele de cod Valul 
Curăţitor Unu. Valul Curăţitor Unu era, cât se poate de 
propriu, o vale a morţii. Adunate de-a lungul ei se aflau 
mormane de cadavre încâlcite, cele mai multe îmbrăcate în 
portocaliu vânătoresc. Erau, cu toatele, mai bine de o sută. 
Dacă avuseseră acte de identitate, acestea le fuseseră 
prinse în jurul gâturilor. Cei mai mulţi dintre morţi aveau 
drept podoabe carnete de conducere, dar mai erau unii 
care purtau cărţi de credit Visa sau Discover, carduri 
Crucea Roşie şi permise de vânătoare. O femeie cu o gaură 
mare şi neagră în mijlocul frunţii fusese etichetată cu 


abonamentul de la magazinul de închiriat casete video 
Blockbuster Video. 

Lângă cel mai mare morman de cadavre, Kate Gallagher 
termina de luat câteva notițe sumare pentru cel de-al doilea 
raport pe care-l avea de dat. Într-o mână ţineau un 
calculator PalmPilot, o unealtă pe care Adolf Eichmann, cel 
mai renumit contabil al morţilor, ar fi râvnit-o cu siguranţă. 
Calculatoarele PalmPilot nu funcţionaseră mai devreme, dar 
acum, cea mai mare parte a aparaturii electronice părea să- 
şi fi revenit la normal. 

Kate avea căşti la urechi şi în faţa măştii avea un 
microfon. Din când în când, cerea cuiva lămuriri sau dădea 
câte un ordin. Kurtz îşi alesese un succesor care era în 
acelaşi timp entuziast şi eficient. Adunând numărul de 
cadavre de aici cu cel al celor din alte locuri, Gallagher 
estima că distruseseră cel puţin şaizeci la sută dintre 
evadați. Civilii luptaseră, ceea ce era cu siguranţă un lucru 
surprinzător, dar, într-un sfârşit, cei mai mulţi dintre ei se 
dovediseră că nu erau născuţi supraviețuitori. Explicaţia 
era chiar atât de simplă. 

— Hei, Katie-Kate. 

Jocelyn McAvoy apăru dintre copacii din partea de sud a 
văii, cu gluga lăsată pe spate, cu părul tuns scurt, acoperit 
cu un batic verde din mătase, cu aruncătorul de flăcări 
atârnându-i pe umăr. Pe partea din faţă a canadienei ei se 
vedea o pată mare de sânge. 

— Te-am speriat, nu-i aşa? Întrebă ea noul comandant. 

— Poate că mi-ai ridicat pulsul cu puţin. 

— Ei bine, Sectoru Patru e liber, poate că vestea asta o 
să-ţi scadă pulsul puţin. Ochii lui McAvoy scânteiară. Am 
prins peste patruzeci. Jackson are numere şi mai mari 
pentru tine; şi, că tot veni vorba de dimensiuni, în 
momentul de faţă mi-ar prinde bine-o... 

— Scuzaţi-mă? Domnişoarele? 

Se întoarseră. Din tufişul acoperit de zăpadă din partea 
de nord a văii tocmai ieşea un grup format din vreo şase 


bărbaţi şi două femei. Cei mai mulţi erau îmbrăcaţi în 
portocaliu, însă conducătorul lor era un bondoc de om 
purtând pe sub canadiană un halat regulamentar al 
Grupului Blue. Încă mai purta masca transparentă, deşi sub 
buze i se vedea o pată de Ripley care cu siguranţă nu era 
regulamentară. Toţi nou-veniţii aveau arme automate. 

Gallagher şi McAvoy avură timp să schimbe o singură 
privire căscată, o privire de genul prins-cu-pantalonii-n- 
vine. Apoi, Jocelyn McAvoy dădu să ia aruncătorul de flăcări 
şi Kate Gallagher dădu să ia Browning-ul pe care-l sprijinise 
de copac. Nici una dintre ele nu reuşiră să pună mâna pe 
armă. Tunetul împuşcăturilor fu asurzitor. McAvoy fu 
proiectată aproape şase metri prin aer. Unul dintre bocanci 
îi căzu din picior. 

— Asta-i pentru Larry! Striga una dintre femeile 
îmbrăcate în portocaliu. Asta-i pentru Larry curvelor asta-i 
pentru Larry! 


12 


Când împuşcăturile încetară, bărbatul bondoc cu barba- 
cioc de Ripley regrupa oamenii lângă cadavrul întors cu 
faţa în jos a lui Kate Gallagher, cea care se plasase a doua în 
clasă la Academia de la West Point, înainte să-şi piardă 
minţile din pricina bolii care era Kurtz. Bărbatul bondoc îşi 
însuşise arma ei, care era mai bună ca a lui. 

— Sunt un nedezminţit adept al democraţiei, spuse el, iar 
voi, oameni buni, puteţi face ce doriţi, dar eu merg spre 
nord acum. Nu ştiu cât îmi va lua să-nvăţ versurile de la „O, 
Canada", dar am de gând să aflu. 

— Merg cu tine, spuse unul dintre bărbaţi şi deveni 
curând evident că toţi vor merge alături de el. 

Înainte să părăsească luminişul, conducătorul se aplecă şi 
ridică PalmPilot-ul dintr-un banc de zăpadă. 

— Întotdeauna mi-am dorit aşa ceva, spuse Emil „Stanca" 
Brodsky. Sunt în limbă după noile descoperiri ale 
tehnologiei. 


Părăsiră valea morţii mergând pe direcţia din care 
veniseră, îndreptându-se spre nord. Din jurul lor se auzeau 
pocnete şi rafale de armă izolate, dar, din motive obiective 
şi Operaţiunea Valul Curăţitor se încheiase. 


13 


DI Cenuşiu mai comisese o crimă şi mai furase un 
autovehicul, de data aceasta un plug de deszăpezire DPW. 
Jonesy nu văzu nimic. Dl Cenuşiu, ajungând aparent la 
concluzia că nu-l poate scoate pe Jonesy din birou (nu, cel 
puţin, cât timp nu-şi putea dedica întregul timp şi întreaga 
atenţie acestei probleme), se hotărâse să apeleze la o 
şmecherie şi anume să-l separe de lumea de afară printr-un 
zid. Jonesy credea că ştie acum cum trebuie să se fi simţit 
Fortunato atunci când Montressor îl închisese după un 
perete de cărămidă în pivniţa pentru vinuri. 4 

Se întâmplă nu la mult timp după ce Dl Cenuşiu conduse 
maşina poliţistului înapoi pe banda unu a autostrăzii 
(aceasta era singura bandă disponibilă, cel puţin pentru 
moment şi chiar şi asta era accidentată din pricina zăpezii). 
Jonesy se afla în acel timp în dulap, ducând la îndeplinire 
ceea ce lui i se părea a fi o idee absolut genială. 

Îi tăiase Dl Cenuşiu semnalul telefonic? Bine, va crea pur 
şi simplu o nouă modalitate de comunicare, aşa cum crease 
termostatul ca să răcorească încăperea când Dl Cenuşiu 
încercase să-l scoată afară cu căldura insuportabilă. Un fax 
ar fi lucrul potrivit, hotări el. De ce nu? Toate instrumentele 
erau simbolice, doar repere vizuale care să-l ajute mai întâi 
să-şi focalizeze atenţia şi apoi să-şi exerseze puterile cu 
care era înzestrat de mai bine de douăzeci de ani. Dl 
Cenuşiu intuise aceste puteri şi, după uluirea lui iniţială, 
fusese foarte eficient în a-l împiedica pe Jonesy să le 
folosească. SŞmecheria era să găseşti poteci care să 
ocolească barajele D-lui Cenuşiu, exact aşa cum Dl Cenuşiu 
găsea mereu mijloace să-şi continue drumul spre sud. 


Jonesy îşi închise ochii şi îşi închipui un fax asemănător cu 
cel pe care-l avea în biroul de la Catedra de Istorie, doar că- 
| aşeză acum în dulapul noului său birou. Apoi, simțindu-se 
ca un Aladdin frecând lampa fermecată (doar că numărul 
dorințelor pe care şi le putea pune părea infinit, atâta timp 
cât nu se lăsa luat de val), îşi mai închipui un teanc de hârtii 
şi, lângă el, un creion Berol Black Beauty. După aceea, 
merse la dulap să vadă cum se descurcase. 

Părea destul de bine la o primă vedere... deşi creionul 
era puţin cam ciudat: nou-nouţ şi perfect ascuţit, dar ros pe 
toată lungimea lui. Totuşi, exact aşa trebuia să şi arate, nu? 
Beaver folosise creioane Black Beauty şi asta încă de când 
mersese la Şcoala Primară din strada Witcham. Ei ceilalţi 
avuseseră mai comunele creioane galbene Eberhard 
Fabers. 

Faxul arăta perfect acolo unde se afla pe podea, sub o 
pădure de umeraşe şi o singură jachetă (canadiana 
portocaliu-intens pe care i-o cumpărase mama pentru 
prima lui excursie de vânătoare, după care-l făcuse să 
promită - cu mâna pe inimă - că o va purta de fiecare dată 
când va ieşi din casa) şi bâzâia într-un fel bine prevestitor. 

Dezamăgirea îşi ceru drepturile atunci când el 
îngenunche în faţa aparatului şi citi mesajul de pe 
ferestruica luminată: RENUNŢĂ JONESY IEŞI AFARĂ. 

Ridică receptorul şi auzi vocea înregistrată pe bandă a D- 
lui Cenugşiu: 

— Renunţă, Jonesy, ieşi afară. Renunţă, Jonesy, ieşi afa... 

O serie de pocnituri violente, aproape la fel de puternice 
ca nişte bubuituri de trăsnet, îl făcură să-i scape un strigăt 
şi să sară în picioare. Primul lui gând fu că Dl Cenuşiu 
tocmai mânuia unul din berbecele acelea folosite de 
echipele SWAT, în încercarea de-a-şi croi drum înăuntru. 

Dar nu era vorba de uşă. Era vorba de fereastră şi, într- 
un anumit fel, asta era chiar mai râu. Dl Cenuşiu montase 
de-a latul ferestrei obloane de-un gri industrial - de oţel, 
păreau. Acum nu mai era doar încarcerat; mai era şi orbit. 


Scrise pe interiorul lor, uşor lizibile prin sticla ferestrei, 
erau cuvintele: renunţă ieşi afară. Jonesy îşi aminti imediat 
de Vrăjitorul din Oz - PREDĂ-TE DOROTHY scris de-a 
curmezişul cerului - şi vru să râdă. Nu reuşi. Nimic nu era 
comic, nimic nu susţinea o ironie. Totul era îngrozitor. 

— Nu! Strigă el. Ia-le jos! Ia-le jos, blestemat să fii! 

Nici un răspuns. Jonesy îşi ridică mâinile, vrând să spargă 
sticla şi să lovească cu pumnii în obloanele de dincolo de ea, 
apoi îşi spuse: Eşti nebun? Asta-şi doreşte! În clipa în care- 
ai spart sticla, obloanele dispar şi DI Cenuşiu e-năuntru. lar 
tu, amice, vei muri imediat. 

Îşi dădu seama că se mişcă - huruitul greoi al plugului. 
Cât de departe ajunseseră oare? Waterville? Augusta? 
Chiar mai la sud? În zona în care precipitaţiile căzuseră sub 
formă de ploaie? Nu, probabil nu; Dl Cenuşiu ar fi schimbat 
plugul cu ceva mai rapid dacă ar fi scăpat de zăpadă. Însă 
vor scăpa de ea şi asta curând. Fiindcă se-ndreptau spre 
sud. 

Se-ndreptau spre cel! 

La fel de bine-aş putea fi mort deja, gândi Jo-nesy, 
uitându-se neconsolat la obloanele închise şi la mesajul 
acela în doi peri scris pe ele. La fel de bine-aş putea fi mort 
Chiar acum. 


14 


În cele din urmă, Owen fu cel care-o prinse pe Roberta 
Cavell de braţe şi - cu un ochi pe acele grăbite ale ceasului, 
mult prea conştient că fiecare minut şi jumătate îl aducea 
pe Kurtz mai aproape de ei - îi explică de ce trebuie să-l ia 
pe Duddits, indiferent de cât era el de bolnav. Chiar şi în 
aceste împrejurări, Henry nu ştia dacă ar fi putut pronunţa 
expresia soarta lumii depinde de asta păstrându-şi mina 
serioasă. Underhill, care-şi petrecuse toată viaţa cu arma-n 
mână pentru ţară, putu şi chiar o pronunţă. 

Duddits stătea cu braţul pe după umerii lui Henry, 
uitându-se absorbit în jos la el, cu ochii lui verzi sclipind. 


Ochii aceia, cel puţin, nu se schimbaseră. Nu se schimbase 
nici sentimentul pe care-l încercaseră mereu când erau în 
preajma lui Duddits - că lucrurile fie erau absolut în regulă, 
fie vor fi curând. 

Roberta se uită la Owen, chipul ei părând că 
îmbătrâneşte cu fiecare propoziţie pe care o pronunţa. Era 
ca şi când se scurgea timpul din imaginea cine ştie cărei 
fotografii malign vrâjite. 

— Da, spuse ea, da, înţeleg că vreţi să-l găsiţi pe Jonesy - 
să-l prindeţi - dar ce are de gând să facă? Şi, dacă tot a 
trecut prin oraş, de ce nu a făcut-o aici? 

— Doamnă, nu pot răspunde la aceste întrebări... 

— 'ăz'oi, spuse Duddits pe nepusă masă. Onesy 'ea 'ăz'oi. 

Război? Îl întrebă Owen pe Henry mental, alarmat. Ce 
război? 

Nu contează, răspunse Henry şi, dintr-o dată, vocea din 
mintea lui Owen era difuză, greu de înţeles. Trebuie să 
plecăm. 

— Doamnă. Doamnă Cavell. 

Owen o apucă din nou de braţe foarte atent. Henry o 
iubea pe femeia aceasta foarte mult, cu toate că o ignorase 
cu destulă cruzime în ultimii vreo doisprezece ani, iar Owen 
ştia de ce o iubea. lubirea ieşea prin pielea ei asemenea 
unui abur dulceag. 

— Trebuie să plecăm. 

— Nu. Oh, vă rog, spuneţi nu. 

Lacrimile îi izbucniră din nou. 

Nu face asta, doamnă, vru să spună Owen. Și aşa 
lucrurile stau destul de prost. Te rog, nu face asta. 

— Vine pe urmele noastre un bărbat. Un bărbat foarte 
rău. Trebuie să nu ne găsească aici când ajunge. 

Chipul îndurerat, debusolat al Robertei se schimbă brusc. 

— Bine, atunci. Dacă trebuie. Dar vin şi eu cu voi. 

— Roberta, nu, spuse Henry. 

— Da! Da, pot avea grijă de el... Îi pot da pilulele... 
Prednisone-ul lui... o să iau cu mine şi tampoanele lui cu 


gust de lămâie şi... 

— Amma, ai aisi. 

— Nu, Duddie, nu! 

— Amma, ai aisi! Îi iguanză! Îî iguanză! - În siguranţă! În 
siguranţă! Duddits devenea din ce în ce mai agitat. 

— Chiar nu mai avem timp la dispoziţie, spuse Owen. 

— Roberta, spuse Henry. le rog. 

— Daţi-mi voie să vin cu voi! Strigă ea. Numai pe el îl mai 
am! 

— Amma, spuse Duddits. Vocea lui nu era câtuşi de puţin 
copilărească. Ai... AISI. 

Femeia se uită la el fix. Colţurile buzelor îi căzură. 

— Bine, spuse. Încă un minut. Trebuie să aduc ceva. 

Merse în camera lui Duddits şi reveni cu o pungă de 
hârtie, pe care i-o dădu lui Henry. 

— Sunt pastilele lui, spuse ea. Prednisone-ul îl ia la ora 
nouă. Dacă uiţi, începe să ameţească şi să-l doară pieptul. Îi 
poţi da un Percocet dacă-ţi cere şi probabil că-ţi va cere, 
fiindcă-l doare când stă în frig. 

Se uită la Henry cu durere, dar fără reproş. Aproape că- 
şi dori să vadă reproş în ochii ei. Dumnezeu îi era martor că 
niciodată nu mai făcuse ceva care să-l ruşineze atât de tare. 
Nu era doar fiindcă Duddits suferea de leucemie; era din 
cauză că suferea de atât de mult timp şi că nici unul dintre 
ei nu ştiuse. 

— Mai sunt şi tampoanele cu gust de lămâie, dar nu-l uzi 
decât pe buze cu ele, fiindcă-i sângerează des gingiile în 
ultima vreme şi tampoanele îl ustură. Am pus şi vată pentru 
nas dacă începe să sângereze. O, mai e şi cateterul. Îl vezi 
acolo, pe umăr? 

Henry aprobă din cap. Un tub de plastic ieşind dintre 
faldurile de bandaj. Îl străbătu un puternic şi ciudat 
sentiment de dâjă vu uitându-se la el. 

— Dacă sunteţi în aer liber, acoperă.-l... doctorul Briscoe 
râde de mine, dar mă tem să nu intre frigul pe acolo... 
ajunge dacă-l acoperi cu o basma... sau cu o batistă... 


Plângea din nou, iar suspinele o scuturau. 

— Roberta..., începu Henry. 

Acum şi el se uita la ceas. 

— O să am eu grijă de el, spuse Owen. Am fost alături de 
taică-meu pe ultima sută de metri. Ştiu cum se 
administrează Prednisone şi Percocet. Ştia chiar mai multe: 
despre steroizi mai puternici, despre analgezice mai 
eficiente. Iar, spre sfârşit, despre marijuana, metadonă şi, 
chiar la sfârşit, morfină pură, care era mai eficientă ca 
heroina. Morfina, cel mai fiabil inductor al morţii. 

O simţi atunci pe femeie scrutându-i mintea; o senzaţie 
ciudată, o gâdilare ca atingerea unor picioare atât de 
uşoare că aproape plutesc deasupra solului. O gâdilare, dar 
una neplăcută. Femeia încerca să-şi dea seama dacă era 
adevăr sau minciună ceea ce spusese despre tatăl lui. 
Acesta era micuțul dar pe care-l primise de la fiul ei 
extraordinar, îşi dădu Owen seama şi se folosea de el de 
atât de multă vreme, încât nici nu-şi mai dădea seama că-l 
folosea... aşa cum mesteca scobitorile prietenul lui Henry, 
Beaver. Nu era ceva atât de puternic precum era la Henry, 
dar era destul să se facă simţit, iar Owen nu mai fusese 
niciodată în viaţa lui atât de fericit că spusese adevărul. 

— N-a fost, totuşi, vorba de leucemie, spuse ea. 

— Cancer pulmonar. Doamnă Cavell, chiar trebuie să... 

— Mai trebuie să-i aduc un singur lucru. 

— Roberta, nu putem..., începu Henry. 

— Într-o clipită, într-o clipită. 

Ţâşni spre bucătărie. 

Owen era pentru prima dată cu adevărat speriat. 

— Kurtz, Freddy şi Perlmutter - Henry, nu-mi dau seama 
unde se află! Am pierdut legătura cu ei! 

Henry desfăcuse punga şi se uită înăuntru. Ceea ce văzu 
acolo, deasupra cutiei cu tampoane cu glicerină cu miros de 
lămâie, îl paraliza. Îi răspunse lui Owen, dar vocea i se păru 
că-i răsună din colţul îndepărtat al cine ştie cărei văi până 
atunci ascunse - la dracu', nebănuite. Chiar exista o 


asemenea vale, acum ştia asta cu siguranţă. Era o matcă a 
anilor. Nu ar (putea) susţine că nu bănuise niciodată 
existenţa unei atare geografii, dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, cum de bănuise atât de puțini 

— Tocmai au trecut de Intrarea 29, spuse el. Se află la 
treizeci şi doi de kilometri în spatele nostru. Poate chiar şi 
mai puţin. 

— Ce-i cu tine? 

Henry vâri mâna în punga maro şi scoase obiectul acela 
manufacturat din sfoară, atât de asemănător cu o pânză de 
păianjen, care atârnase deasupra patului lui Duddits de aici 
şi deasupra celui din casa de pe Maple Lane înainte să 
moară Alfie. 

— Duddits, de unde ai asta? Întrebă el, dar, desigur, ştia 
răspunsul. 

Capcana aceasta pentru vise era mai mică decât cea care 
atârnase în sufrageria de la Bivuac, dar, altfel, era geamăna 
ei. 

— Liivăă, spuse Duddits. Nu-şi dezlipise nici o clipă ochii 
de la Henry. De parcă încă nu-i venea pe de-a-ntregul să 
creadă că Henry era acolo. livăă-a ti's-o. E Căşun să'tăâna 
te'ută. 

Deşi capacitatea lui de-a citit gândurile dispărea cu 
repeziciune pe măsură ce corpul respingea biru-sul, Owen 
înţelese aceste sunete cu destulă uşurinţă: Beaver mi-a 
trimis-o, spusese Duddits. De Crăciun, săptămâna trecută. 
Bolnavii atacați de sindromul Down întâmpinau dificultăţi în 
exprimarea conceptelor de trecut şi viitor, iar Owen bănuia 
că, pentru Duddits, trecutul era întotdeauna săptămâna 
trecută, viitorul era întotdeauna săptămâna viitoare. Owen 
credea că, dacă toată lumea ar fi gândit în felul acesta, ar fi 
fost mult mai puţină suferinţă şi ranchiună în lume. 

Henry se uită preţ de încă o clipă la micuța capcană 
pentru vise împletită, după care o puse la loc în punga 
maro, exact când Roberta se împletici grăbită înapoi în 


cameră. Duddits rânji larg când observă după ce se dusese 
ea. 

— Oooby-Doo! Strigă el. Ufe'tas Ooby-Doo! 

Îl luă şi o sărută pe amândoi obrajii. 

— Owen, spuse Henry. Ochii lui sclipeau. Am o veste 
extrem de bună. 

— Spune-mi. 

— Bastarzii au fost forţaţi să facă un ocol - din pricina 
unui trailer răsturnat aproape de Intrarea 28. O să-i coste 
zece, poate douăzeci de minute. 

— Slavă Cerului. Să ne folosim de ele, atunci. 

Se uită la cuierul din colţ. Pe el atârna o haină groasă din 
lână pe spatele căreia scria în litere stacojii RED SOX 
WINTER BALL. 

— E-a ta aia, Duddits? 

— Mea! Spuse Duddits, zâmbind şi dând din cap. Achetă. 
Şi, când Owen se duse după ea: Ne-ai vă'ut ăsin'-o e Osie. O 
pricepu şi pe aceasta şi-i trimise un fior pe şira spinării: Ne- 
ai văzut găsind-o pe Josie. 

Aşa şi fusese... iar Duddits îl văzuse pe el. Noaptea 
trecută... sau îl văzuse cumva Duddits chiar în ziua aceea, 
în urmă cu nouăsprezece ani? Includea oare darul lui 
Duddits şi un fel de călătorie în timp? 

Nu era momentul acum să-şi pună astfel de întrebări şi 
asta-l bucura destul de mult pe Owen. 

— N-am vrut să-i împachetez sufertaşul, dar sigur c-am 
făcut-o. Într-un final, l-am împachetat. 

Roberta se uită la el - la Duddits ţinând sufertaşul, 
trecându-l dintr-o mână în cealaltă în vreme ce-şi lua 
canadiana, dar fusese şi ea un cadou din partea echipei Red 
Sox din Boston. Chipul lui era incredibil de palid în contrast 
cu albastrul intens şi chiar şi cu galbenul mai intens al 
sufertaşului. 

— Ştiam că trebuie el să plece. Şi că eu trebuie să rămân. 
Ochii ei căutară chipul lui Henry. Te rog, chiar nu pot veni, 
Henry? 


— Dacă vii, ai putea muri în faţa ochilor lui, spuse Henry - 
urând duritatea vorbelor, urând, de asemenea şi felul 
exemplar în care-l învățase viaţa să apese toate butoanele 
potrivite. Vrei să vadă aşa ceva, Roberta? 

— Nu, sigur că nu. Şi, ca un gând de pe urmă, rănindu-l 
până-n măduva inimii lui: La naiba cu tine. 

Se duse la Duddits, îl împinse pe Owen în lături şi ridică 
imediat fermoarul hainei fiului ei. După aceea îl prinse de 
umeri, îl trase jos şi-l pironi cu privirea. Femeia asta ca o 
păsăruică mică şi îndârjită. Fiul acesta înalt şi palid, înotând 
în canadiană. Roberta încetase să mai plângă. 

— Să fii cuminte, Duddie. 

— Iu cu'in'e, amma. 

— Să asculţi de Henry. 

— Ine, amma. A'cu'te Ennie. 

— Să nu-ţi fie frig. 

— Ine. 

Încă era ascultător, dar mai era acum şi puţin nerăbdător, 
dorind să pornească la drum. De câte-i amintea atitudinea 
aceasta lui Henry: drumuri după îngheţată, drumuri să 
joace minigolf (Duddits se descurca suspect de bine la jocul 
acesta, doar Pete izbutea să-l înfrângă într-un mod oarecum 
constant), drumul să vadă un film; şi-ntotdeauna: să asculți 
de Henry, sau să asculți de Jonesy, sau să asculţi de 
prietenii tăi; întotdeauna: să fii cuminte, Duddie şi iu cu 'in 
'e, amma. 

Se uită la el de sus până jos. 

— Te iubesc, Douglas. Ai fost mereu un fiu ascultător şi te 
iubesc atât de tare. Haide, dă-mi un sărut. 

O sărută; mâna ei ieşi la iveală şi-i mângâie obrazul 
presărat cu fire de păr. Henry de-abia suportă să se uite; 
dar se uită, se simţi la fel de lipsit de forţe ca o muscă 
prinsă-n pânza păianjenului. Fiecare capcană pentru vise 
era, în acelaşi timp, o cursă întinsă necunoscutului. 

Duddits îi mai dădu un sărut scurt, însă ochii lui se 
plimbară de la Henry la uşă. Duddits era nerăâbdăâtor să 


plece. Fiindcă ştia că oamenii aflaţi pe urmele lui Henry şi 
ale prietenului lui erau aproape? Fiindcă era o aventură, 
asemenea tuturor celorlalte aventuri pe care le-au trăit 
împreună ei cinci în zilele de demult? Amândouă? Da, 
probabil că amândouă. Roberta îi dădu drumul, braţele ei 
ridicându-se pentru ultima oară de pe fiul ei. 

— Roberta, zise Henry. De ce nu ne-ai spus nici unuia 
dintre noi ce a păţit? De ce nu ne-ai sunat? 

— De ce n-aţi venit voi niciodată? 

Henry ar mai fi pus el o întrebare - De ce nu-i sunase 
Duddits? - Dar chiar întrebarea în sine ar fi fost o minciună. 
Duddits îi chemase într-o zi de martie încoace, de când 
avusese Jonesy accidentul. Se gândi la Pete, şezând în 
zăpadă lângă Scout-ul răsturnat, bând bere şi scriind 
duddits de mai multe ori în crusta de zăpadă. Duddits 
hoinărind şi trăgând să moară în Ţara de Vis, Duddits 
trimițând semnale şi primind înapoi doar tăcere. În cele din 
urmă, venise unul dintre ei, dar numai pentru a-l lua de 
acasă cu nimic altceva decât o pungă cu medicamente şi 
vechiul lui sufertaş galben. Capcana pentru vise nu 
cunoştea blândeţea. Nu-i doriseră decât binele lui Duddits, 
încă din acea primă zi; îl iubiseră cu sinceritate. Totuşi, uite 
unde ajunseseră. 

— Ai grijă de el, Henry. Privirea ei se mută spre Owen. Şi 
tu. Aveţi grijă de fiul meu. 

Henry spuse: 

— O să-ncercăm. 


15 


Nu aveai unde întoarce maşina pe strada Dearborn; 
fiecare parcare fusese blocată cu zăpadă de pluguri, în 
lumina din ce în ce mai puternică a dimineţii, cartierul 
acesta letargic semăna cu un oraş din îndepărtata tundră a 
statului Alaska. Owen trase de maneta Hummer-ului în 
marşarier şi conduse cu spatele în josul străzii, imensa 
coadă a autovehiculului bălăngănindu-se stângaci când într- 


o parte, când în cealaltă. Bara de protecţie din oţel izbi 
câteva maşini înveşmântate în zăpadă parcate în curbă, se 
auzi un clinchet de sticlă spartă, după care străpunseră din 
nou barajul de zăpadă, din intersecţie, făcând o piruetă 
bruscă pe strada Kansas, roţile îndreptându-se spre 
autostradă. În tot acest timp, Duddits şezu pe bancheta din 
spate, perfect împăcat cu situaţia în care intrase, cu 
sufertaşul în poală. 

Henry, de ce-a spus Duddits că Jonesy vrea război? Ce 
război? 

Henry încercă să răspundă telepatic, dar Owen nu-l mai 
putu auzi. Petele de birus de pe faţa lui se albiseră toate şi, 
când se scărpină involuntar pe obraz, desprinse cu unghiile 
bucăţi mari de fungus. Pielea de dedesubt părea crăpată şi 
iritată, însă nu serios afectată. Ca și când ai scăpa de-o 
răceală, se minună Henry. Nu-i, la drept vorbind, ceva mai 
complicat de-atât. 

— Owen, n-a spus război. 

— Război, fu Duddits de acord de pe bancheta din spate. 
Se aplecă înainte să se uite la panoul mare şi verde pe care 
scria 95 SPRE SUD. - Onesy 'ea 'âzoi. 

Sprânceana lui Owen se zbârci; fulgi de birus mort 
plutiră-n jos asemenea mătreţei. 

— Ce... 

— Apă!Z2!, spuse Henry şi se întinse în spate să-l mângâie 
pe Duddits pe genunchiul lui osos. Jonesy vrea apă, asta 
încerca el să ne spună. Doar că nu Jonesy vrea apa. Celălalt 
o vrea. Cel căruia Jonesy îi spune Dl Cenuşiu. 


16 
Roberta intră în camera lui Duddits şi începu să adune 
hainele lui aruncate pe jos - felul în care le lăsase 


împrăştiate o înnebunea, dar credea că nu va mai trebui să- 
şi facă altă dată grijă în privinţa deranjului. Aduna hainele 
de-abia de cinci minute, când picioarele i se muiară şi 
trebui să se aşeze în scaunul de lângă fereastră. Vederea 


patului, acolo unde el ajunsese să-şi petreacă din ce în ce 
mai mult timp, o bântuia. Lumina fadă a dimineţii pe perna 
care încă mai păstra forma circulară a capului lui era de o 
cruditate inefabilă. 

Henry credea că ea-l lăsase pe Duddits să plece fiindcă ei 
erau convinşi că viitorul întregii lumi depindea cumva de 
găsirea lui Jonesy, de găsirea lui cât mai rapidă. Dar nu 
acesta era motivul. Îl lăsase să plece pentru că asta-şi 
dorise el. Cei aflaţi pe patul de moarte primeau şepci de 
base-ball autografate; cei aflaţi pe patul de moarte 
primeau, de asemenea, permisiunea de-a face excursii cu 
vechii lor prieteni. 

Însă-i era greu. 

Îi era greu să-l piardă. 

Îşi duse braţul plin de tricouri la faţă ca să ascundă 
vederii patul şi fu izbită de mirosul lui: şampon Johnson's, 
săpun Dial şi, mai puternic ca orice, mai râu ca orice, crema 
de arnică pe care-o folosea să-i ungă spatele şi picioarele 
când îl dureau muşchii. 

În disperarea ei, se întinse mental spre el, încercând să-l 
găsească alături de cei doi bărbaţi care veniseră ca doi 
morţi şi-l luaseră de lângă ea, dar mintea lui dispăruse. 

A ridicat un zid între mine şi el, gândi ea. Întreţinuseră 
(întreţinuseră adesea) propria lor relaţie telepatică de-a 
lungul anilor, diferită poate doar în mici procente de relaţia 
pe care o întreţineau aproape toate mamele cu copiii lor cu 
nevoi speciale (auzise cuvântul raport mereu la întâlnirile 
de într-ajutorare la care mergeau ea şi cu Alfie), dar 
aceasta ajunsese acum la final. Duddits ridicase un zid, iar 
asta însemna că el ştia că era pe cale să se întâmple ceva 
îngrozitor. 

El ştia. 

Încă ţinând tricourile lipite de faţă şi încă inhalând 
mirosul lui, Roberta începu din nou să plângă. 


17 


Kurtz se simţise bine (aproape bine) până ce văzu 
triunghiurile reflectorizante şi girofarul albastru al maşinii 
de poliţie pulsând în lumina zgârcită a dimineţii; în spatele 
maşinii, văzu un trailer imens zăcând pe-o rână, asemenea 
unui dinozaur mort. Înaintea lui, atât de încotoşmănat încât 
faţa-i era complet invizibilă, se afla un poliţist care le făcea 
semn spre o deviaţie. 

— Futu-i! Scuipă Kurtz. 

Trebui să-şi reprime pornirea de-a scoate pistolul de 
nouă milimetri şi să-nceapă să împugşte la nimereală. Ştia că 
asta ar echivala cu un dezastru - mai erau câţiva poliţişti în 
jurul trailerului scos din cursă - dar el, chiar şi-aşa, simţi 
totuşi pornirea aceasta aproape de necontrolat. Erau atât 
de aproape! Şi se-apropiau şi mai mult, pentru numele lui 
Iisus Crucificatul! lar acum, să fie opriţi în felul ăsta! 

— Futu-i, futu-i, futu-i! 

— Ce vrei să fac, şefu'? Îl întrebase Freddy. Stătea 
impasibil în spatele volanului, dar îşi aşezase propria armă - 
o puşcă automată - în poală. Dacă prind viteză, cred că ne 
putem strecura prin partea dreaptă. Dispărem în şaizeci de 
secunde. 

Iarăşi, Kurtz trebui să-şi reprime pornirea de-a spune: 
Da, calc-o, Freddy şi dacă vreunul din albăstreii ăia ne- 
aține calea, ia-l sub roți. S-ar putea ca Freddy să treacă... 
dar s-ar putea să nu. Nu era un şofer aşa de bun cum se 
crezuse, asta observase şi Kurtz deja. Asemenea multor 
piloţi, Freddy ajunsese la concluzia greşită că dibăcia lui 
dovedită în cer avea o dibăcie geamănă pe pământ. Şi, chiar 
dacă ar reuşi să treacă, ar fi luaţi în vizor. lar asta nu putea 
fi acceptat, nu şi după ce generalul Randall Boaşe-Galbene 
anunţase-n gura mare Evacuarea Blue. Biletul lui de Scapi- 
de-Puşcărie-pe-Gratis fusese anulat. Acum nu mai era decât 
un simplu renegat. 

Tre' să fac lucrul cel mai înțelept, gândi el. De asta mă 
plătesc bani buni. 


— Fii băiat cuminte şi mergi pe unde-ţi arată el, spuse 
Kurtz. De fapt, vreau chiar să-i fac cu mâna şi să-i arăt un 
semn de încurajare când intrăm pe deviaţie. După aceea, 
continuă spre sud şi întoarce-te pe autostradă cu cea mai 
apropiată ocazie. Suspină. Domnul i-adoră pe conformişti. 
Se aplecă înainte, destul de aproape de Freddy cât să-i 
vadă puful albicios de Ripley din urechea lui dreaptă. i 
şopti, înfocat ca un amant: Şi, dacă ne dezamăgeşti, băieţaş, 
o să-ţi trag un glonte-n ceafă. Kurtz atinse locul unde ultima 
vertebră se întâlnea cu craniul. Chiar aici. 

Mina dură, de indian, a lui Freddy nu se schimbă, însă. 

— Da, şefu'. 

Apoi, Kurtz îl prinsese pe nou-comatosul Perlmutter de 
umăr şi-l scuturase până ce, într-un sfârşit, ochii lui se 
deschiseră încet. 

— Las'mă-n pace, şefu'. Tre' să dorm. 

Kurtz sprijini vârful pistolului în ceafa fostului său 
secund. 

— Mnu. Ridică-te şi străluceşte, bătrâne. A sosit vremea 
să dai un scurt raport. 

Pearly mormăise, dar se ridicase, totuşi. Când deschisese 
gura să spună ceva, un dinte i se rostogolise pe pieptul 
canadienei. Dintele i se păruse perfect sănătos lui Kurtz. 
Uite, mamă, nici o carie. 

Pearly spuse că Owen şi noul lui amic încă stăteau pe loc, 
încă erau în Derry. Foarte bine. Miam! Nu mai era la fel de 
bine cincisprezece minute mai târziu, când Freddy conduse 
Humvee-ul în jos pe o altă rampă de intrare acoperită cu 
zăpadă şi înapoi pe autostradă. Aceasta era Intrarea 28, 
aflată la doar o aruncătură de băț de ţinta lor, însă şi numai 
un kilometru ar fi fost îndeajuns să-i facă să rateze ocazia. 

— S-au pus din nou în mişcare, spuse Perlmutter. Vocea 
lui părea sleită, obosită. 

— Blestemăţie! 

Era plin de furie - furie bolnăvicioasă şi futilă îndreptată 
împotriva lui Owen Underhill, cel care simboliza acum (cel 


puţin pentru Abe Kurtz) întreaga jalnică operaţiune eşuată. 

Pearly scoase un mormăit profund, o expresie a extremei 
disperări deşarte. Stomacul începuse să i se umfle din nou. 
Îl strângea cu mâinile; obrajii îi erau uzi de transpiraţie. 
Chipul lui altfel anodin, devenise acum aproape frumos din 
pricina durerii. 

Dădu drumul acum unei alte băşini prelungi, 
pestilenţiale, o suflare de vânt care părea să nu se mai 
termine. Felul în care sună îl făcu pe Kurtz să se gândească 
la mecanismele pe care le construise în tabăra de vară cu o 
mie de ani în urmă, la zornăitoarele construite din cutii de 
conserve şi metri întregi de sfoară ceruită. Răgete de tauri, 
aşa le numeau ei. 

Putoarea ce umplu Humvee-ul era mirosul cancerului 
roşiatic care dăinuia în canalele de drenare ale lui Pearly, 
hrănindu-se mai întâi cu dejecţiile lui, apoi ajungând la 
materia cu adevărat gustoasă. Destul de oribil. Şi totuşi, 
exista o recompensă. Freddy se însănătoşea, iar Kurtz nu 
contractase nici un pic din blestematul acela de Ripley 
(poate că era imun; în orice caz, îşi scosese masca şi o 
aruncase cu indiferenţă acum cincisprezece minute în 
spatele maşinii). Chiar şi Pearly, deşi fără îndoială afectat, 
avea valoare: era cel care avea implantat pe cur în sus un 
radar cu adevărat performant. Aşa încât, Kurtz îl mângâie 
pe Perlmutter pe umăr, ignorând putoarea. Mai devreme 
sau mai târziu, vietatea dinlăuntru lui va ieşi afară, ceea ce 
va însemna foarte probabil sfârşitul utilității lui Pearly, însă 
Kurtz nu voia să-şi facă griji în privinţa asta până ce va fi 
confruntat cu situaţia. 

— Rezistă, spuse Kurtz afectuos. Spune-i doar să se culce 
la loc. 

— Idiot... nenorocit... ce eşti! Gâfâi Perlmutter. 

— Ai dreptate, fu Kurtz de acord. Cum zici tu, bătrâne. 

In definitiv, chiar era un idiot nenorocit. Owen se 
dovedise a fi un lup laş - cine era oare cel care-l pusese să 
păzească turma? 


Treceau acum de leşirea 27. Kurtz se uită de-a lungul 
drumului şi aproape i se păru că vede urmele Hummer-ului 
condus de Owen. Undeva la capătul acestui drum, pe 
stânga sau pe dreapta, se afla casa la care Owen şi noul lui 
prieten făcuseră oprirea aceea inexplicabilă. De ce? 

— S-au oprit să-l ia pe Duddits, spuse Perlmutter. 

Stomacul i se dezumfla din nou şi puseul groaznic de 
durere părea să fi trecut. Pentru moment, cel puţin. 

— Duddits? Ce fel de nume mai e şi ăsta? 

— Nu ştiu. Am luat informaţia de la mama lui. Pe el nu-l 
pot vedea. El e diferit, şefu'. Parcă ar fi unul dintre omuleţii 
cenuşii, nu o fiinţă umană. 

Kurtz se simţi trecut de-un fior la auzul acestor cuvinte. 

— Mama îl consideră pe tipul ăsta Duddits băiat şi bărbat 
în acelaşi timp, spuse Pearly. 

Aceasta fu cea mai neaşteptată informaţie pe care o 
primise Kurtz de la el de când plecaseră de la magazinul lui 
Gosselin. Pentru numele lui Dumnezeu, Perlmutter părea 
de-a dreptul fascinat. 

— Poate-i retardat mintal, spuse Freddy. 

Perlmutter aruncă o privire spre Freddy. 

— Ar fi o explicaţie. Orice-ar fi, însă, e bolnav. Pearly 
suspină. Ştiu cum se simte. 

Kurtz îl mângâie din nou pe Perlmutter pe umăr. 

— Fruntea sus, băieţaş. Ce-mi poţi spune despre tipii pe 
care-i urmăresc? Despre Gary Jonesy ăsta şi despre 
presupusul Domn Cenuşiu? 

Nu-i păsa prea mult de ei, dar exista posibilitatea ca 
traseul urmat de Jones - şi de Cenuşiu, dacă acesta exista şi 
în afara imaginaţiei încinse a lui Owen Underhill - să 
afecteze traseul urmat de Underhill, Devlin şi de... Duddits? 

Perlmutter scutură capul, apoi închise ochii şi-şi sprijini 
iarăşi ceafa de spătarului scaunului. Scurtul lui puseu de 
forţă şi interes părea să fi trecut. 

— Nimic, spuse el. Legătura e-ntreruptă. 

— Poate că nici nu există una? 


— Oh, ceva există, spuse Perlmutter. E-un fel de gaură 
neagră. Ca prin vis, spuse: Aud atât de multe voci! Deja 
trimit întăriri... 

Venit parcă la invocarea lui Perlmutter, din partea de 
nord a şoselei Interstatale 95 apăru cel mai mare convoi pe 
care-l văzuse Kurtz în douăzeci de ani. Înaintea lui veneau 
două pluguri enorme, mari cât doi elefanţi, umăr la umăr, 
cu lamele coborâte aruncând zăpadă în stânga şi-n dreapta, 
curăţând până la pavaj două benzi de circulaţie. În urma 
lor, veneau două camioane cu nisip, umăr la umăr şi ele. Şi 
în spatele camioanelor, venea un şir dublu de autovehicule 
cu însemnele Armatei şi tunuri greoaie. Kurtz văzu siluetele 
acoperite ale unor trailere cu platformă şi ştiu imediat că 
nu puteau fi decât purtătoare de rachete. Alte câteva 
trailere cu platformă purtau radare ghidate prin satelit, 
radare de detectare prin unde sonore sau optice şi 
Dumnezeu ştie ce altceva. Împrăştiate printre acestea, se 
vedeau transportoare de trupe acoperite cu prelată; 
farurile de pe cabinele lor împungeau lumina din ce în ce 
mai puternică a dimineţii. Nu erau sute de oameni, ci mii, 
pregătiţi cu toţii pentru Dumnezeu ştie ce - pentru Al 
Treilea Război Mondial, pentru o luptă corp la corp cu 
creaturi bicefale sau poate cu insectele inteligente din 
Starship Troopers, pentru ciumă, nebunie, moarte, ziua 
judecății de apoi. Dacă mai acţiona prin zonă vreun 
membru al grupului Imperial Valley condus de Katie 
Gallagher, Kurtz spera că va abandona curând orice acţiune 
şi va porni degrabă spre Canada. Să ridice mâinile şi să 
strige I] n 'y a pas diinfection ici nu i-ar ajuta deloc, cu 
siguranţă; schema aceasta fusese deja încercată. Totul era 
atât de lipsit de sens! In adâncul inimii lui, Kurtz ştia că 
Owen avusese dreptate cel puţin în privinţa unui lucru: 
totul se sfârşise acolo, în zona de carantină. Puteau ei 
închide uşa grajdului, lăudat fie Domnul, dar calul fusese 
deja furat. 


— O să închidă definitiv zona, spuse Perlmutter. Regiunea 
Jefferson tocmai a devenit al cincizeci şi unulea stat. Şi e un 
stat polițienesc. 

— Mai poţi să-l citeşti pe Owen? 

— Da, spuse Perlmutter absent. Dar nu pentru mult timp. 
Şi el se însănătoşeşte. Pierde abilităţile telepatice. 

— Unde-i acum, bătrâne? 

— Tocmai au trecut de Intrarea 25. Sunt cu aproximativ 
douăzeci şi cinci de kilometri înaintea noastră. Nu mai mult 
de-atât. 

— Vrei să accelerez puţin? Întrebă Freddy. 

Rataseră ocazia de-a-i tăia calea lui Owen din cauza 
blestematului ăla de trailer. Ultimul lucru pe care şi-l dorea 
Kurtz acum era să mai rateze o ocazie, derapând de pe 
şosea. 

— Negativ, spuse el. Pentru moment, cred că trebuie să 
ne păstrăm poziţia şi să-i lăsăm să fugă. 

Îşi încrucişă braţele pe piept şi se uită la lumea drapată-n 
alb cum trece pe lângă ei. Acum însă, ninsoarea se oprise şi, 
pe măsură ce ei îşi vor continua drumul spre sud, condiţiile 
de mers, fără-ndoială, se vor îmbunătăţi. 

Fuseseră douăzeci şi patru de ore pline de evenimente. 
Aruncase în aer o navetă spaţială extraterestră, fusese 
trădat de bărbatul pe care-l considerase succesorul lui cel 
mai potrivit, supravieţuise unei revolte populare şi, colac 
peste pupăază, fusese eliberat de la conducere pe timp de 
pace de către un soldat care nu auzise niciodată o 
împuşcătură trasă cu sete. Ochii lui Kurtz se închiseră uşor. 
După câteva clipe, începu să moţăie. 


18 


Jonesy şedea morocănos în spatele biroului de destulă 
vreme, uneori uitându-se la telefonul care nu mai funcţiona, 
uneori la capcana pentru vise care atârna din tavan (se 
legăna în bătaia unei suflări de aer abia perceptibilă), 
alteori la obloanele de oţel cu care nenorocitul de Cenugşiu îi 


obturase vederea. Şi, în tot acest timp, uruitul acela 
constant îi vibră atât în urechi, cât şi în fese, propagându-se 
prin scaunul pe care şedea el. Putea fi zgomotul unui cazan 
gălăgios, care avea nevoie de reparaţii, dar nu era. Era 
zgomotul plugului de deszăpezire croindu-şi drum spre sud, 
tot mai spre sud. Dl Cenugşiu se afla la volan, aproape singur 
purtând o şapcă inscripționată cu inițialele DPW furată de 
la victima lui cea mai recentă, strunind plugul la drum, 
mânuind volanul cu forţa muşchilor lui Jonesy, ascultând cu 
urechile lui Jonesy la radioul comutat pe CB!2:* pentru orice 
veşti proaspete. 

Aşadar Jonesy, cât ai de gând să stai pe loc, plângându-ţi 
de milă? 

Jonesy, care se tot lăsase în scaun - aproape moţăind, de 
fapt - se îndreptă de spate la aceste cuvinte. Vocea lui 
Henry. Venind nu pe cale telepatică - nu mai auzea nici o 
voce acum, Dl Cenuşiu le blocase pe toate cu excepţia 
propriei sale voci - ci, mai degrabă, venind din propria sa 
minte. Chiar şi aşa, îl făcu să tresară. 

Nu-mi plâng de milă, îmi blochez gândurile! Nu-i plăcea 
tonul îmbufnat, morocănos al acestui gând; exprimat pe 
cale vocală, fără-ndoială că ar fi ieşit sub forma unei 
tânguieli. Nu pot răzbate cu gândul afară, nu pot vedea ce 
se întâmplă afară, nu pot ieşi afară. Nu ştiu unde eşti tu, 
Henry, dar eu mă aflu într-o nenorocită cameră de izolare. 

Ţi-a furat minţile? 

— Taci. 

Jonesy se frecă la tâmple. 

Ţi-a furat amintirile? 

Nu. Sigur că nu. Până şi aici înăuntru, unde o uşă cu două 
sisteme de închidere îl despărţea de acele bilioane de cutii 
etichetate, încă-şi mai amintea cum făcuse haz de 
inteligenţa lui Bonnie Deal în clasa întâi (şi apoi invitând-o, 
în clasa a şaptea, pe aceeaşi Bonnie la dans de Sărbătoarea 
Recoltei, şase ani mai târziu), cum ascultase atent când 
Lamar Clarendon îi învăţa să joace jocul (cunoscut celor 


săraci cu duhul şi neiniţiaţi sub numele de cribbage), cum îl 
văzuse pe Rick McCarthy ieşind din pădure şi cum crezuse 
el că e un cerb. Îşi amintea toate aceste lucruri. S-ar putea 
ca acest lucru să-i ofere un avantaj, dar Jonesy habar nu 
avea care era acesta. Poate pentru că era prea mare, prea 
evident. 

Să rămâi blocat aşa după ce-ai citit toate poveştile alea 
polițiste! Îl cicăli versiunea minţii sale a vocii lui Henry. Ca 
să nu mai pomenesc şi de toate filmele alea ştiinţifico- 
fantastice despre venirea extraterestrilor pe pământ, 
începând cu 'The Day the Earth Stood Still!7*+ până la The 
Attack of the Killer Tomatoesi2:. Cunoscând toate astea, 
încă nu-l poţi dibui pe tipul care te-a răpit? Încă nu poți 
urmări dâra de fum din aer şi să spui unde şi-a pus cortul? 

Jonesy se frecă tare la tâmple. Acesta nu era un caz de 
percepţie extrasenzorială, era vorba de propria sa minte; 
de ce n-o putea face să tacă? Era prins dracului în capcană; 
care mai era acum scopul acestor cuvinte, aşadar? Era un 
motor fără curea de transmisie, era o căruţă fără cal; era 
Creierul lui Donovan:!%%*, ţinut într-un recipient plin cu lichid 
ceţos şi având vise inutile. 

Ce-şi doreşte el? Începe cu asta. 

Jonesy se uităm la capcana pentru vise, care dansa în 
slabul curent de aer cald. Simţi uruitul plugului, uruit 
destul de puternic să facă să tremure tablourile de pe 
pereţi. lina Jean Schlossinger, aşa o chemase şi se bănuia 
că există o fotografie de-a ei aici înăuntru, o fotografie de-a 
ei ţinându-şi fusta ridicată, în aşa fel încât îi puteau vedea 
pizdulica. Câţi băieţi la vârsta adolescenţei nu avuseseră 
oare un asemenea vis? 

Jonesy se ridică în picioare - aproape sări în picioare - şi 
începu să păşească prin birou, şchiopătând uşor doar. 
Furtuna încetase şi nu îl mai durea şoldul aşa de tare acum. 

Gândeşte ca Hercule Poirot, îşi spuse. Pune la lucru 
celulele alea cenuşii. Lasă deoparte amintirile pentru 


moment, gândeşte-te doar la DI Cenuşiu. Gândeşte logic. 
Ce-şi doreşte el? 

Jonesy se opri. De fapt, era evident ce-şi dorea Dl 
Cenuşiu. Mersese la Turnul de Apă - în locul în care fusese 
Turnul de Apă, adică - fiindcă-i trebuia apă. Nu orice apă; 
apă potabilă. Dar Turnul de Apă dispăruse, fusese distrus în 
furtuna din '85 - ha, ha, D-le Cenugşiu, ţi-am făcut-o - iar 
acum rezerva de apă a oraşului Derry se afla la nord şi la 
est, unde probabil că era imposibil de ajuns din pricina 
furtunii şi, în orice caz, nu se afla toată într-un singur loc. 
Astfel încât, după ce consultase cunoştinţele existente ale 
lui Jonesy, Dl Cenuşiu se întorsese din nou spre sud. Se 
întorsese spre... 

Dintr-o dată, totul era limpede. Forţa îi pieri din picioare 
şi se prăbuşi pe covorul de pe podea, ignorând fulgerul de 
durere din şold. 

Câinele. L.ad. Mai avea câinele cu el? 

— Sigur că-l are, şopti Jonesy. Sigur că-l mai are 
nemernicul, îi simt mirosul chiar şi de-aici. Se băşeşte exact 
ca McCarthy. 

Lumea aceasta se dovedise duşmănoasă birusului, iar 
locuitorii acestei lumi ripostaseră cu o forţă surprinzătoare, 
forţă care izvora din adâncile puțuri ale sentimentelor lor. 
Ghinion. Acum însă, ultimul supravieţuitor dintre omuleţii 
cenuşii avusese parte de un lanţ neîntrerupt de evenimente 
propice; era ca un jucător de zaruri de la Vegas care 
aruncase şapte încontinuu: de patru, de şase, de opt, oh, la 
dracu, de doisprezece ori la rând. Dăduse peste Jonesy, 
Mary lui cea Tifoidă, îl invadase şi-l cucerise. Dăduse peste 
Pete, care-l dusese unde vrusese el să meargă după ce 
proiectorul - kim-ul - se stinsese. Dăduse apoi peste Andy 
Janas, cel crescut în Minnesota. Acesta transporta 
cadavrele a două căprioare răpuse de Ripley. Căprioarele 
nu-i fuseseră de folos D-lui Cenuşiu... Însă Janas mai 
transporta şi cadavrul în descompunere al unuia dintre 
extratereştri. 


Cadavre roditoare, gândi Jonesy la întâmplare. Cadavre 
roditoare, de unde vine asta? 

Nu conta. Fiindcă, următorul zar de şapte al D-lui 
Cenuşiu fusese să dea peste Dodge Ram, peste bunul 
DOMN ÎMI V CIOBĂNESCUL SCOȚIAN. Ce făcuse Cenuşiu 
atunci? Îi dăduse câinelui să mănânce din cadavrul 
extraterestrului? Apropiase nasul câinelui de cadavru şi-l 
forţase să inhaleze sporii de pe acel cadavru roditor? Nu, 
era mai probabil că-l făcuse să mănânce din el; haide, 
căţeluş, e vremea să haleşti. Procesul, oricare ar fi fost el, 
pe care-l dezvoltau nevăstuicile, pornea din intestine, nu 
din plămâni. Jonesy îşi amintea o imagine pe care şi-o 
formase mintal cu McCarthy rătăcit prin pădure. Beaver îl 
întrebase: Ce dracu'-ai mâncat? Căcat de marmotă? Şi ce-i 
răspunsese McCarthy? Ilarbă şi muşchi... şi încă altceva... 
nu ştiu sigur ce... ştiţi, îmi era atât de foame... 

Sigur. Foame. Rătăcit, speriat şi înfometat. Nu observase 
petele roşii de birus de pe frunzele unor tufişuri, pistruii 
roşii de pe muşchii verzi pe care şi-i îndesase în gură, 
forţându-se să-i înghită deoarece, cândva, în calma lui viaţă 
anterioară de avocat amator de oh-Dumnezeule, oh- 
Doamne, citise că poţi mânca muşchi dacă te rătăceşti în 
pădure, că muşchii nu fac rău. Toţi cei care înghiţeau 
fragmente de birus (grăunţe de birus, atât de mici că abia 
le poţi vedea cu ochiul liber, grăunţe care pluteau în aer) 
incubau câte un monstru din acela mic şi nărăvaş care-l 
sfâşiase pe McCarthy şi care apoi îl omorâse pe Beav? 
Probabil că nu, aşa cum nu toate femeile care fac sex 
neprotejat rămân însărcinate. Însă McCarthy incubase 
unul... la fel şi Lad. 

— Ştie despre coşmelie, spuse Jonesy. 

Desigur. Coşmelia din Ware, la vreo nouăzeci şi şase de 
kilometri de Boston. Ştia cu siguranţă şi povestea rusoaicei, 
cu toţii o ştiau; chiar el, Jonesy, o spusese şi altora. Era prea 
oribilă să nu fie povestită mai departe. O cunoşteau cei din 
Ware, cei din New Salem, cei din Cooleyville şi cei din 


Belchertown,  Hardwick, Packardsville şi Pelham. Era 
cunoscută în toate orăşelele din împrejurimi. Şi, vă rog să- 
mi spuneţi, în jurul a ce sunt situate aceste orăşele? 

Păi, Quabbin, în jurul lui erau situate orăşelele. In jurul 
Bazinului Quabbin. Rezerva de apă a oraşului Boston şi a 
zonei metropolitane împrejmuitoare. Câţi oameni îşi beau 
apa zilnic din Bazinul Quabbin? Două milioane? Trei? 
Jonesy nu ştia sigur, dar erau cu mult mai mulţi decât cei 
care-o beau din rezerva din Turnul de Apă din Derry. Dl 
Cenuşiu, aruncând la zaruri numai şapte, după încercări de 
secole întregi, era acum foarte aproape să câştige potul cel 
mare. 

Două sau trei milioane de oameni. Dl Cenugşiu voia să li-l 
prezinte pe Lad, ciobănescul scoţian şi pe noul prieten al 
acestuia. 

Aruncat în acest nou mediu de viaţă, birusul avea să 
prindă rădăcini. 


CAPITOLUL 20 - URMARIREA SE ÎNCHEIE 
1 


Spre sud, sud şi iar sud. 

Pe când Dl Cenuşiu trecea de intrarea spre Gardiner, 
ultima înainte de Augusta, covorul de zăpadă era 
considerabil mai subţire, iar autostrada era acoperită cu 
moină, dar ambele benzi erau din nou deschise circulaţiei. 
Sosise vremea să schimbe plugul cu ceva mai puţin bătător 
la ochi, în parte pentru că nu-i mai servea la nimic, dar şi 
fiindcă-l dureau braţele lui Jonesy din pricina încordării 
necesare la manevrarea vehiculului supradimensionat, 
încordare cu care nu era obişnuit. D-lui Cenuşiu nu-i păsa 
cine ştie cât de trupul lui Jonesy (sau aşa-şi spune sieşi; într- 
adevăr, era greu să nu simţi cel puţin o urmă de afecţiune 
pentru ceva care-ţi oferea asemenea plăceri neaşteptate 
cum erau „şunca" şi „crima"), dar trebuia să-l mai poarte 
încă vreo trei sute de kilometri. Presupunea că Jonesy nu 
era o persoană într-o formă fizică foarte bună pentru cineva 
ajuns la mijlocul vieţii. În parte, responsabil de asta era 
accidentul pe care-l avusese, dar o răspundere o mai purta 
şi slujba lui. Era un „universitar". Drept urmare, ignorase 
destul de mult aspectele mai fizice ale vieţii, ceea ce-l uimea 
pe Dl Cenuşiu. Creaturile acestea erau compuse în procent 
de şaizeci la sută din sentimente, treizeci la sută senzaţii şi 
zece la sută activitate cerebrală (iar zece la sută, medită Dl 
Cenuşiu, probabil că era o estimare cam generoasă). Să-ţi 
ignori corpul aşa cum şi-l ignorase Jonesy i se părea D-lui 
Cenuşiu în acelaşi timp o încăpățânare şi o prostie. Dar, 
desigur, asta nu era problema lui. Şi nici a lui Jonesy. Nu 
mai era problema lui. Acum, Jonesy era ceea ce aparent îşi 
dorise întotdeauna să fie: nimic altceva decât un creier. 
Judecând după felul în care reacţionase, însă, o dată ce 
atinsese starea aceasta, nu-i păsase cine ştie cât nici de ea. 


Pe podeaua plugului, acolo unde zăcea Lad într-o mizerie 
de chiştoace de ţigară, ceşti din carton de cafea şi o folie de 
împachetat sandvişuri făcută ghem, câinele scânci. Trupul 
lui era umflat grotesc, torsul era de dimensiunea unei butii. 
Curând, câinele va trage un vânt şi burta i se va dezumfla 
din nou. Dl Cenugşiu stabilise o comunicare cu birumul care 
creştea în interiorul câinelui, astfel încât îi putea coordona 
gestaţia. 

Câinele va fi versiunea lui proprie a ceea ce gazda sa 
numea „rusoaica". O dată câinele plasat, el îşi va fi încheiat 
misiunea. 

Se întinse mintal în urmă, căutându-i pe ceilalţi. Henry şi 
prietenul lui, Owen, dispăruseră complet, asemenea unui 
post de radio care încetase să mai transmită, iar asta era 
îngrijorător. Mai în urmă (tocmai treceau de intrările spre 
Newport, la nord, cu vreo nouăzeci şi cinci de kilometri de 
poziţia actuală a D-lui Cenuşiu) se afla un grup de trei 
oameni, dintre care unul era un contact fidel: „Pearly'. 
Acest Pearly, asemenea câinelui, incumba şi el un birum, din 
care cauză Dl Cenuşiu îl putea citi fără probleme. Îl mai 
putuse citi şi pe un altul din grup - „Freddy'" - dar „Freddy' 
dispăruse acum. Murise birusul de pe el; aşa spunea 
„Pearly". 

lată un panoul de semnalizare verde: POPAS. Era un 
Burger King aici, ceea ce documentele lui Jone-sy numeau 
în acelaşi timp „restaurant" şi „bodegă fast-food". Aveau 
şuncă acolo; stomacul îi ghiorăi la acest gând. Da, îi va fi 
greu în multe privinţe să renunţe la corpul acesta. Oferea 
anumite plăceri, oferea în mod sigur anumite plăceri. În 
orice caz, acum nu avea timp pentru şuncă; acum era 
momentul să-şi schimbe autovehiculul. Şi va trebui să fie cât 
se poate de modest în această alegere. 

Intrarea spre refugiu se bifurca; unul dintre drumuri era 
pentru maşini mici, celălalt pentru CAMIOANE ŞI 
AUTOBUZE. Dl Cenuşiu conduse plugul mare şi portocaliu 
în lotul rezervat camioanelor (muşchii lui Jonesy tremurând 


din pricina efortului de-a răsuci volanul imens) şi fu încântat 
să observe alte patru pluguri, identice cu al lui, parcate 
acolo. Intră cu botul în faţă într-un loc aflat la capătul şirului 
de maşini şi opri motorul. 

Îl căută pe Jonesy cu mintea. Îl găsi stând pe vine în 
uluitorul lui spaţiu de siguranţă. 

— Ce pui la cale, partenere? Murmură Dl Cenugşiu. 

Nici un răspuns... dar simţi că Jonesy îl ascultă. 

— Ce faci? 

Tot nici un răspuns. Şi totuşi, ce putea face? Era încuiat şi 
orbit. Chiar şi aşa, ar fi fost spre folosul lui să nu-l 
subestimeze pe Jonesy... Jonesy cel cu sugestia oarecum 
incitantă ca el, Dl Cenuşiu, să dea uitării imperativul 
misiunii sale - necesitatea de a-şi cultiva sămânţa - şi să se 
bucure pur şi simplu de viaţa pe pământ. Din când în când, 
D-lui Cenugşiu îi trecea prin minte câte un gând, câte o 
scrisoare strecurată pe sub uşă dinspre raiul lui Jonesy. 
Genul acesta de gânduri, potrivit documentelor lui Jonesy, 
se numeau „sloganuri". Sloganurile erau simple şi la 
subiect. Cel mai recent spunea: ŞUNCA E DOAR 
ÎNCEPUTUL. lar Dl Cenuşiu era convins că acesta era 
adevărul. Chiar şi în camera lui de spital (Ce cameră de 
spital? Ce spital? Cine-i Marcy? Cine vrea o injecţie?), 
înţelegea că viaţa era foarte apetisantă aici. Dar imperativul 
misiunii era prea adânc implantat şi prea greu de 
desconsiderat: îşi va lăsa sămânţa în această lume şi va 
muri. Dacă va apuca să mai mănânce şi nişte şuncă de-a 
lungul drumului, păi, cu atât mai bine. 

— Cine-i Richie? A fost un Tigru? De ce l-ai omorât? 

Nici un răspuns. Dar Jonesy îl asculta. Cu foarte mare 
atenţie. Dl Cenuşiu ura că trebuie să-l suporte acolo 
înăuntru. Era ca şi când (asemănarea îi parveni din 
depozitul lui Jonesy) ţi s-ar fi oprit un os de peşte în gât. 
Unul nu destul de mare să te înece, dar destul cât să te 
scoată din ţâţâni. 

— Mă aduci dracului pe culmile disperării, Jonesy. 


Îşi trase mănuşile pe mâini, acelea care-i aparținuseră 
proprietarului Dodge Ram-ului. Stăpânul lui Lad. 

De data aceasta primi un răspuns. Sentimentul e comun, 
partenere. Aşa încât, de ce nu pleci undeva unde să-ţi fie 
dorită prezența? la-ţi picioarele-n spinare şi tai-o. 

— Nu pot face asta, spuse Dl Cenuşiu. Întinse mâna spre 
câine, iar Lad o mirosi, bucurându-l mirosul stăpânului său 
păstrat în mănuşă. Dl Cenugşiu îi transmise un gând de 
îmbărbătare, apoi cobori din plug şi porni spre partea 
laterală a restaurantului, în spatele lui ar trebui să se 
găsească „parcarea angajaţilor". 

Henry şi tipul celălalt îţi suflă-n ceafă, găozule. Îţi simt 
mirosul gazelor de eşapament. helaxează-te, aşadar. Stai 
atât timp cât pofteşti. Comandă trei porţii de şuncă. 

— Ei nu mă pot simţi, spuse Dl Cenuşiu, aburii respirației 
plutindu-i în faţa capului (senzaţia produsă de aerul rece în 
gură şi în gât şi în plămâni era neasemuită, îl însufleţea - 
până şi mirosul de benzină şi de motorină era minunat). 
Dacă eu nu-i simt pe ei, nici ei nu mă pot simţi pe mine. 

Jonesy râse - chiar râse. Îl făcu pe Dl Cenuşiu să se 
oprească din mers chiar lângă tomberonul de gunoi. 

S-au schimbat regulile, prietenul meu. S-au oprit să-l ia 
pe Duddits, iar Duddits vede linia. 

— Nu ştiu ce înseamnă asta. 

Sigur că ştii, găozule. 

— Nu-mi mai spune aşa! Îi scăpă D-lui Cenuşiu. 

Dacă încetezi să mă mai crezi prost, poate că n-o să-ţi 
mai spun aşa. 

DI Cenuşiu începu din nou să meargă şi da, aici, după 
colţ, se aflau câteva maşini, cele mai multe dintre ele vechi 
şi rablagite. 

Duddits vede linia. 

Ştia ce însemna asta, sigur că da; cel pe care-l chemase 
Pete posedase acelaşi lucru, acelaşi dar deşi foarte probabil 
nu la fel de puternic ca al acestuia, al lui Duddits. 


D-lui Cenuşiu nu-i convenea ideea că lasă o urmă pe care 
„Duddits" o putea vedea, dar ştia un lucru pe care Jonesy 
nu-l ştia. „Pearly" credea că Henry, Owen şi Duddits se aflau 
la doar douăzeci şi cinci de kilometri de poziţia actuală 
chiar a lui Pearly. Dacă lucrurile stăteau într-adevăr aşa, 
Henry şi Owen se aflau în urmă cu şaptezeci şi trei de 
kilometri, undeva între Pittsfield şi Waterville. Dl Cenuşiu 
nu credea că această situaţie putea fi rezumată ca „simțind 
mirosul gazelor de eşapament ale cuiva". 

Totuşi, nu era recomandat să zăbovească mult aici. 

Uşa din spate a restaurantului se deschise. Un tânăr 
îmbrăcat într-o uniformă pe care dosarele-Jonesy o 
identificară drept „halat de bucătar" ieşi ducând în mâini 
două pungi mari cu gunoi, îndreptându-se în mod vădit spre 
tomberon. Numele acestui tânăr era John, dar prietenii îi 
spuneau „Butch'". Dl Cenuşiu credea că-i va produce o 
plăcere deosebită să-l omoare, însă „Butch" părea cu mult 
mai puternic ca Jonesy, nepunând la socoteală că era mai 
tânăr şi, probabil, mai rapid. De asemenea, crima avea nişte 
efecte secundare enervante, cel mai rău fiind cât de repede 
făcea o maşină furată să devină inutilă. 

Hei, Butch. 

Butch se opri, uitându-se la el speriat. 

Care-i maşina ta? 

De fapt, nu era maşina lui, ci a mamei lui, iar asta era 
bine. Rabla personală a lui Butch era acasă, victimă a unei 
baterii moarte. Venise la slujbă cu bucata mamei sale, un 
Subaru cu tracţiune integrală. Dl Cenuşiu, ar fi spus Jonesy, 
mai nimerise un şapte la zaruri. 

Butch îi înmâna cheile cât se poate de îndatoritor. Încă 
mai părea speriat („cu ochii căscaţi şi cu coada zburlită" era 
felul în care-l descria Jonesy, deşi Dl Cenuşiu nu vedea ca 
bucătarul să aibă vreo coadă), însă îşi pierduse cunoştinţa. 
„Inconştient pe picioare", gândi Jonesy. 

N-o să-ți aminteşti de asta, spuse Dl Cenuşiu. 

— Nu, fu Butch de acord. 


Te-ntorci pur şi simplu la muncă. 

— Că bine zici, fu Butch de acord. Îşi ridică pungile cu 
gunoi şi se duse mai departe spre tomberon. Pe când îşi va 
fi terminat tura şi-şi va fi dat seama că a dispărut maşina 
mamei lui, această întreagă afacere se va fi încheiat, mai 
mult ca sigur. 

Dl Cenuşiu descuie portiera Subaru-lui roşu şi urcă la 
volan. Pe scaunul din dreapta se afla o pungă pe jumătate 
plină de cartofi prăjiţi cu gust de carne la grătar. Dl Cenuşiu 
îi înfulecă lacom în vreme ce conduse maşina înapoi la plug. 
Termină lingând degetele lui Jonesy. Unsuros. Bun. Ca şi 
şunca. Luă câinele. Cinci minute mai târziu era din nou pe 
autostradă. 

Spre sud, sud şi iar sud. 


2 


Noaptea tună de muzică şi râsete şi voci ridicate; aerul e 
umflat de mirosul crenvurştilor la grătar, ciocolatei, 
alunelor prăjite; cerul explodează într-un foc multicolor. 
Aducându-le pe toate la un loc, oferindu-le identitate, 
semnându-şi numele pe ele ca şi când ar fi autograful verii 
însăşi, din difuzoarele montate în Parcul Strawford se aude 
un cântec rock-and-roll: 


Hei, frumoasă păpuşică, fă o tură cu mine, 
Plecăm spre Alabama cu C&C-ul. 


lată că apare, sub cerul încins, cel mai mare cowboy din 
lume, un Pecos Bill de doi metri şaptezeci, înălțându-se 
deasupra mulţimii, copiii cu gurile murdare de îngheţată 
căscate de uimire, cu ochii larg deschişi; părinţi care râd îi 
ridică sau îi aşază pe umerii lor ca să vadă mai bine. Pecos 
Bill îşi flutură într-o mână căciula; în cealaltă flutură un 
steguleţ pe care scrie ZILELE ORAŞULUI DERRY 1981. 


O să mergem întruna, o să stăm 


Treji noaptea-ntreagă, 
Dac-o să ne plictisim un pic, 
O să ne luâm un pic la harță. 


— Um eee-i aa alt? Întreabă Duddits. 

Ţine într-o mână un cornet de îngheţată, dar a şi uitat de 
el; în vreme ce se uită la cowboy-ul pe catalige plimbându- 
se pe sub cerul luminat de artificii, ochii lui sunt la fel de 
larg deschişi ca ai oricărui copil de trei ani. Într-o parte a 
lui Duddits stau Pete şi cu Jonesy; în cealaltă, Henry şi Beav. 
În urma cowboy-ului vine o suită de fecioare vestale (cu 
siguranţă câteva dintre ele încă mai sunt fecioare, chiar şi 
în anul acesta de graţie 1981), îmbrăcate în fuste de 
cowboy cu paiete şi încălţate cu cizme albe de cowboy, 
aruncând în aer bastoanele care-au cucerit Vestul. 

— Nu ştiu cum de-i aşa înalt, Duds, spune Pete râzând. la 
cu vârful degetului nişte îngheţată albastră din cornetul lui 
Duddits şi o vâră în gura lui deschisă de uimire. Trebuie să 
fie o magie. 

Râd cu toţii de felul în care Duddits mestecă fără să-şi 
dezlipească ochii de la văcarul pe catalige. Duddits e mai 
înalt ca ei, e chiar mai înalt ca Henry. Însă e încă doar un 
puşti şi-i face pe ei toţi să fie fericiţi. O magie e şi el; n-o va 
găsi pe Josie Rinkenhauer pentru încă un an, dar o ştiu cu 
toţii - e o blestemată de magie. A fost înfricoşător să-i 
înfrunte pe Richie Grenadeau şi pe prietenii lui, însă aceea 
a rămas ziua cea mai norocoasă din viaţa lor - cu toţii 
gândesc aşa. 


Nu mă refuza, păpuşă, vino cu mine 
O să facem o raită scurtă cu C&C-ul. 


— Hei, texanule! Strigă Beaver, fluturând propria sa 
căciulă (o bască de baseball cu Derry Tigers) în sus, spre 
cow-boy-ul înalt. - Pupă-mi aşezătoarea, uriaşule! Adică, 
şezi pe ea şi-nvârte-te! 


Şi mor cu toţii de râs (e-un moment de ţinut minte secole 
la rând, sigur, noaptea în care Beaver s-a luat de cowboy-ul 
pe catalige la parada Zilelor Oraşului Derry, sub acel cer pe 
care explodau artificii), toţi, mai puţin Duddits, care se uită 
fix, păstrând expresia aceea de mirare pietrificată şi Owen 
Underhill (Owen! Gândeşte Henry, cum ai ajuns aici, 
amice?), care pare îngrijorat. 

Owen îl scutură, Owen îi mai spune o dată să se 
trezească, Henry, trezeşte-te, trezeşte- 


3 


— "Te, pentru numele lui Dumnezeu! 

Spaima din vocea lui Owen îl trezi în cele din urmă din vis 
pe Henry. Pentru încă o clipă el continuă să simtă mirosul 
de alune şi vată pe băţ a lui Duddits. Apoi, lumea îşi reintră 
în drepturi: cer alb, şosea acoperită cu zăpadă, un indicator 
verde de circulaţie pe care scria AUGUSTA PESTE DOUĂ 
INTERSECŢII. De asemenea, Owen scururându-l şi, din 
spate, un sunet lătrat, gros şi violent. Tusea lui Duddits. 

— Trezeşte-te, Henry, sângerează! Vrei, te rog, să te 
trezeşti dracului... 

— Sunt treaz, sunt treaz. 

Îşi desfăcu centura de siguranţă, se roti în spate, se 
ridică în genunchi. Mugşchii suprasolicitaţi din coapse 
protestară cu un țipăt, dar Henry nu le acordă nici o 
atenţie. 

Era mai bine de cum se aştepta el. Judecând după panica 
din vocea lui Owen, se aşteptase la un soi de hemoragie, 
dar nu era decât o scurgere slabă de sânge dintr-o nară şi 
nu ieşiră decât câţiva stropi din gura lui Duddits atunci 
când tuşi. Owen crezuse probabil că bunul şi bătrânul Duds 
îşi scuipa plămânii, în vreme ce el, probabil, îşi curăța doar 
gâtul. Nu că asta n-ar fi putut fi ceva serios. În starea fizică 
din ce în ce mai precară a lui Duddits, orice putea fi serios; 
o răceală obişnuită l-ar fi putut omori. Din momentul în 
care-l văzuse, Henry ştiuse că Duds tocmai făcuse ultimul 


tur şi că se îndrepta spre casă, prima bază a jocului de 
baseball. 

— Duds! Îl chemă el tăios. Ceva era diferit. Ceva e diferit 
în el, Henry. Ce? Nu avea timp acum să se gândească la 
asta. Duddits, respiră pe nas! Pe nas, Duds! Aşa! 

Henry îi arătă cum, inhalând cu nările larg deschise... şi, 
când exală, din nări îi ieşiră bucăţi mici de ceva alb. 
Asemenea pufului din păstăile de lăptuci sau asemenea 
păpădiilor ajunse la maturitate. Birus, gândi Henry. Îmi 
creştea în nas, dar acum e mort. Năpăârlesc, la propriu, de 
la o inspir are la alta. Apoi înţelese diferenţa: mâncărimea 
se oprise, din picior şi din gură şi din tufişul pubian. Încă-şi 
mai simţea gura ca şi când ar fi fost tapetată cu covorul 
vechi al cuiva, dar nu-l mai mânca. 

Duddits începu să-l imite, respirând adânc pe nas, iar 
tusea începu să-l slăbească imediat. Henry îi luă punga de 
hârtie, găsi o sticlă de sirop de tuse fără alcool şi-i turnă lui 
Duddits un capac. 

— Asta o să te repare, spuse Henry. 

Siguranţă în gând, precum şi-n cuvinte; în privinţa lui 
Duddits, felul în care pronunţai cuvintele nu era decât o 
parte a încercării. 

Duddits bău capacul plin de Robitussin, făcu o grimasă, 
apoi zâmbi spre Henry. Tusea încetase, dar sângele încă-i 
mai curgea dintr-o nară... şi pe la colţul unui ochi, observă 
Henry. Nu era de bine. La fel, nici paloarea lui exagerată, 
mult mai evidentă decât fusese înainte de-a pleca din Derry. 
Răceala... somnul pe care-l pierduse... toată această emoție 
nesănătoasă pentru cineva care e invalid... nu era de bine. 1 
se făcea rău, iar pentru un pacient în ultima fază de LLA, 
până şi o infecţie nazală putea fi fatală. 

— E bine? Întrebă Owen. 

— Duds? Duds e de fier. Corect, Duddits? 

— Ieu fer, fu Duddits de acord şi ridică o mână jalnic de 
slabă. Vederea feţei lui - suptă şi obosită, dar încă 
încercând să zâmbească - îl făcu pe Henry să vrea să strige. 


Viaţa nu era corectă; acesta era un lucru pe care crezuse 
că-l ştie de mulţi ani. Acum însă trecuse cu mult de asta. 
Acum era monstruoasă. 

— la să vedem ce-a pus aici de băut pentru băieţii 
cuminţi. 

Henry luă sufertaşul galben. 

— Oooby-Doo, spuse Duddits. Zâmbea, dar glasul lui era 
slab, vlăguit. 

— Mda, avem nişte treabă de făcut acum, fu Henry de 
acord şi desfăcu termosul. 

Îi dădu lui Duds tableta de Prednison din fiecare 
dimineaţă, deşi nu se făcuse încă ora opt, după care-l 
întrebă dacă vrea şi un Percocet. Duddits se gândi la 
aceasta, apoi ridică două degete. Lui Henry i se strânse 
inima. 

— Doare destul de tare, hă? Întrebă el, dându-i lui 
Duddits două tablete de Percocet pe deasupra scaunului 
dintre ei. Nu avea nevoie să audă un răspuns - cei ca 
Duddits nu cereau o pilulă în plus doar ca să atingă euforia. 

Duddits făcu un gest legănat cu mâna - comme ci, 
comme ca. Henry şi-l amintea bine; acea legănare de mână 
era o parte din Pete la fel de mult cum erau creioanele şi 
scobitorile roase o parte din Beaver. 

Roberta umpluse termosul lui Duddits cu lapte cu cacao, 
preferatul lui. Henry îi umplu o cană, o ţinu o clipă când 
Humvee-ul alunecă pe o porţiune de drum îngheţată, apoi i- 
o dădu. Duddits îşi luă tabletele. 

— Unde te doare, Duds? 

— Aici. Mâna la gât. Mai tare aici. Mâna la piept. Ezitând, 
roşindu-se puţin, apoi duse mâna între picioare. Şi aici. 

Infecţie a tractului urinar gândi Henry. Oh, perfect. 

— Abete ac imt ine? 

Henry scutură capul. 

— Tabletele o să te facă să te simţi bine. Dă-le puţin timp 
să-şi facă efectul. Mai urmăm linia, Duddits? 


Duddits aprobă convins din cap şi arătă cu degetul spre 
parbriz. Henry se întrebă (nu pentru prima dată) ce vedea 
el. Îl întrebase odată pe Pete, care-i spusese că era ceva 
care semăna cu un fir, deseori slab şi greu de observat. £ 
mai bine când e galben, spusese Pete. Galbenul e 
întotdeauna mai uşor de reperat. Nu ştiu de ce. Dacă Pete 
vedea un fir galben, poate că Duddits vedea ceva 
asemănător cu o dungă galbenă, poate chiar cu drumeagul 
cu pietre galbene al lui Dorothy. 

— Să ne spui dacă o ia pe un alt drum, bine? 

— Spun. 

— N-o să adormi, nu-i aşa? 

Duddits scutură din cap. De fapt, niciodată nu arătase 
mai plin de viaţă şi mai treaz ca acum; ochii-i străluceau pe 
chipul extenuat. Henry se gândi la cât de misterios de 
puternic luminează becurile înainte să se ardă. 

— Dacă ţi se face, într-adevăr somn, spune-mi şi-o să 
tragem pe dreapta. Îţi luăm nişte cafea. Avem nevoie de 
tine treaz. 

— Ine. 

Henry dădu să se întoarcă, mişcându-şi corpul cu cât mai 
multă grijă putea, când Duddits mai spuse ceva: 

— 'omu' enu'iu ea uncă. 

— Vrea asta acum? Spuse Henry îngăduitor. 

— Cum? Întrebă Owen. Pe asta n-am înţeles-o. 

— Spune că Domnul Cenuşiu vrea şuncă. 

— Are vreo importanţă? 

— Nu ştiu. Hardughia asta are un aparat de radio 
normal, Owen? Vreau să ascult nişte ştiri. 

Radioul atârna sub bord şi părea proaspăt instalat. Nu 
făcea parte din dotarea originală a maşinii. Owen se întinse 
spre el, apoi apăsă frâna când un Pontiac - cu tracţiune pe 
faţă şi fără lanţuri la roţi - îi tăie calea. Pontiac-ul se mişcă 
de pe-o parte pe cealaltă a şoselei, se hotări în cele din 
urmă să rămână pe drum şi o ţâşni înainte. Cât ai clipi, 
mergea cu cel puţin nouăzeci şi cinci de kilometri la oră, 


estimă Henry şi dispăru din raza câmpului lor vizual. Owen 
se încruntă. 

— "Tu şofer, eu pasager, spuse Henry, dar, dacă tipul ăla 
poate face asta fără cauciucuri echipate pentru zăpadă, noi 
de ce nu putem? Poate n-ar fi o idee rea să o luăm şi noi mai 
la sănătoasa. 

— Hummer-urile se descurcă mai bine prin noroi decât 
prin zăpadă. Crede-mă pe cuvânt. 

— Totuşi... 

— Pe lângă asta, o să trecem pe lângă tipul ăla în zece 
minute. Pariez pe-o duşcă de scotch bun. Va fi fie ieşit de pe 
şosea, fie răsturnat în mijlocul drumului. Dacă e norocos, va 
fi răsturnat pe partea dreaptă. Plus de asta - ăsta-i doar un 
detaliu tehnic - noi fugim de-o autoritate tembel constituită 
şi nu putem salva lumea dacă suntem închişi în cine ştie ce 
închisoare comu... Iisuse! 

Un Ford Explorer - cu tracţiune integrală, dar mergând 
mult prea repede pentru condiţiile de trafic, poate cu o sută 
zece kilometri la oră - tună pe lângă ei, creând un vârtej de 
zăpadă zbârlit precum coada unui cocoş. Portbagajul de 
deasupra fusese umplut la maximum şi acoperit cu o 
prelată albastră. Aceasta fusese prost legată şi Henry putu 
vedea ce ascundea dedesubt: bagaje. Bănuia că mare parte 
din ele vor fi curând împrăştiate pe şosea. 

Acum că avusese grijă de Duddits, Henry examină foarte 
atent autostrada. Ceea ce văzu nu-l surprinse cu adevărat. 
Deşi banda din partea stângă a şoselei era aproape pustie, 
cea din partea dreaptă se aglomera acum progresiv... şi, 
da, se vedeau maşini ieşite din trafic pretutindeni. 

Owen deschise aparatul de radio chiar atunci când îi 
depăşi în viteză un Mercedes, ridicând în aer trombe de 
moină. Apăsă butonul de CĂUTARE şi găsi muzică clasică, îl 
mai apăsă o dată, îl găsi pe Kenny G care cânta la trompetă, 
îl apăsă o a treia oară... şi dădu peste o voce. 

— ... e-o futută de hazna urât mirositoare, spuse vocea, 
iar Henry schimbă o privire cu Owen. 


— Spus fut la, adio, remarcă Duddits de pe bancheta din 
spate. 

— Aşa-i, spuse Henry şi, în vreme ce deţinătorul acelei 
voci trase aer în piept atât de tare că se auzi în boxe: Mai 
mult, cred că tipu fumează şi nişte iarbă. 

— Mă îndoiesc că cei de la FCC!2+ sunt de acord cu mine, 
spuse  disc-jockey-ul după o inhalare prelungă şi 
zgomotoasă, dar, dacă jumătate din ce aud eu e adevărat, 
FCC este ultima din preocupările mele. Ciumă interstelară 
dezlănţuită, fraţi şi surori, aşa circulă zvonul. Spuneţi-i 
Zona Zero, Zona Moartă sau Zona Crepusculară, dar 
renunţaţi la orice excursie în nordul statului. 

O nouă respiraţie prelungă şi zgomotoasă. 

— Marţianul Marvin a luat-o la picior, fraţi şi surori, aşa 
se aude dinspre [inutul Somerset şi Ţinutul Castle. Ciumă, 
raze mortale, cei aflaţi în viaţă-i vor invidia pe morți. 
Trebuie să intre un spot publicitar de la Century Lire, dar la 
dracu' cu prostiile astea. Un sunet ca şi când s-ar fi spart 
ceva. Plastic, judecând după sunet. Henry ascultă fascinat. 
Aici era din nou, aici era întunericul, prietenul lui vechi şi 
nu era în mintea lui, ci la blestematul de radio. Fraţi şi 
surori, dacă vă aflaţi la nord de Augusta în acest moment, 
ascultați un sfat de la amicul vostru Dave Singuraticul de la 
WWVE: întoarceti-vă în sus. Şi chiar acum! lată că vă ofer şi 
nişte muzică pentru drumul de întoarcere. 

Dave Singuraticul de la WWVE le dădu drumul să cânte 
celor de la The Doors, desigur. Jim Morrison cântând 
tărăgănat melodia „Ihe End". Owen schimbă pe frecvenţa 
AM. 

În cele din urmă, găsi un buletin de ştiri. Tipul care le 
prezenta nu părea afectat, ceea ce era un pas înainte şi 
spunea că nu există motiv de panică, care era un alt pas 
înainte. Puse în undă apoi comunicatele preşedintelui şi ale 
guvernatorului de Maine, care spuneau amândoi în esenţă 
acelaşi lucru: luaţi-o uşor, oameni, calmaţi-vă. Totul e sub 
control. Chestii frumoase, ca un balsam, Robitussin pentru 


lumea politicii. Preşedintele urma să prezinte poporului 
american un raport complet la ora 11, ESI. 

— Va fi discursul de care-mi vorbea Kurtz, spuse Owen. 
Doar că s-a devansat cu o zi sau două. 

— Ce discurs... 

— Ssşt. 

Owen arătă spre radio. 

O dată ce-i calmase, prezentatorul purcese apoi la 
alarmarea ascultătorilor, repetând multe dintre zvonurile 
pe care le auziseră de la jockey-ul drogat de la postul FM, 
doar că într-un limbaj mai politicos: ciumă, invadatori 
inumani din spaţiu, raze mortale. Apoi, vremea: rafale de 
ninsoare, urmate de ploaie şi vânt întețit din pricina valului 
cald de aer (ca să nu pomenim şi de marţienii ucigaşi) care 
se apropia. Se auzi un mee-eep, după care buletinul de ştiri 
pe care tocmai îl auziseră o luă de la capăt. 

— U'te! Spuse Duddits. Nu's ca 'oi, ami'testi? 

Arăta cu degetul dincolo de geamul murdar. Degetul 
arătător, asemenea vocii lui, nu putea sta locului. Tremura 
acum, îi clănţăneau dinţii. 

Owen se uită în treacăt la Pontiac - sfârşise într-adevăr 
pe mijlocul înzăpezit al drumului şi, deşi se rostogolise 
complet peste cap, se afla într-o rână, iar pasagerii stăteau 
în jurul lui - după care se uită înapoi la Duddits. Era mai 
palid ca niciodată, tremura, un fir însângerat de vată îi 
ieşea dintr-o nară. 

— Henry, se simte bine? 

— Nu ştiu. 

— Scoate limba. 

— Nu crezi c-ar fi mai bine să-ţi ţii ochii pe... 

— Mă descurc eu, nu mă dăscăli. Scoate limba. 

Henry o scoase. Owen se uită la ea şi făcu o grimasă. 

— Pare mai rău, da-i mai bine, probabil. Porcăria aia s-a 
albit. 

— La fel şi tăietura de la picior. La fel şi faţa şi 
sprâncenele tale. Suntem norocoşi că nu l-am contractat în 


plămâni, sau în creieri, sau în intestine. - Făcu o pauză. 
Perlmutter îl are în intestine. Creşte o arătare din-aia în el. 

— Cât sunt de în spate, Henry? 

— Aş zice vreo treizeci şi doi de kilometri. Poate mai 
puţin. Aşa încât, dac-ai putea s-o calci puţin... chiar şi numai 
foarte puţin... 

Owen o călcă, ştiind că la fel va face şi Kurtz de-ndată ce- 
şi va da seama că făcea acum parte dintr-un exod general şi 
erau slabe şanse să devină o ţintă atât pentru civili, cât şi 
pentru poliţia militară. 

— Încă păstrezi legătura cu Pearly, spuse Owen. Chiar 
dacă birusul moare pe tine, încă mai eşti conectat. E 
cumva... Ridică un deget spre bancheta din spate, unde 
Duddits se lăsase pe spătar. Tremuratul i se oprise, cel 
puţin pentru moment. 

— Sigur, spuse Henry. Am primit-o de la Duddits cu mult 
înainte ca tot tămbălăul ăsta să aibă loc. La fel au primit şi 
Jonesy şi Pete şi Beaver. De-abia am observat. A fost doar o 
parte a vieților noastre. 

Sigur, Chiar aşa. Asemenea tuturor acelor gânduri despre 
pungi de plastic şi aruncări de pe-un pod şi despre pistoale. 
Doar o parte a vieţii mele. 

— Acum e puternic. Poate că, în timp, va scădea, dar 
pentru moment... Ridică din umeri. Pentru moment aud 
voci. 

— A lui Pearly. 

— Una dintre ele, fu Henry de acord. Şi a altora care mai 
au birus în stadiu activ. În majoritate, aceştia au rămas în 
urmă. 

— Jonesy? Prietenul tău Jonesy? Sau Dl Cenuşiu? 

Henry îşi scutură capul a negaţie. 

— Însă Pearly aude ceva. 

— Pearly...? Cum poate el... 

— Are o forţă mentală de pătrundere mai mare ca a mea 
în momentul de faţă, din pricina birumului... 

— Din pricina cui? 


— Vietatea din curu' lui, spuse Henry. Nevăstuica de 
căcat. 

— Oh. 

Lui Owen i se făcu pe dată rău la stomac. 

— Ce aude el nu pare a fi ceva omenesc. Nu cred căe 
vorba de Dl Cenugşiu, dar presupun că ar putea fi. Orice ar 
fi, asta îl ghidează. 

Merseră în tăcere pentru o vreme. Traficul era destul de 
aglomerat şi unii dintre şoferi erau nervoşi (trecuseră pe 
lângă Explorer înainte de Augusta, era căzut în şanţ, cu 
încărcătura de bagaje împrăştiată în jurul lui şi aparent 
abandonat), însă Owen se socoti norocos. Furtuna ţinuse 
mulţi oameni departe de călătorii, bănuia el. Aceştia s-ar 
putea hotări s-o ia din loc acum că furtuna se oprise, dar el 
şi cu Owen o luaseră înaintea valului cel mare. In multe 
feluri, furtuna fusese prietena lor. 

— Vreau să-ţi spun ceva, zise Owen într-un sfârşit. 

— Nu e nevoie s-o spui. Eşti chiar lângă mine - raza e 
scurtă - şi încă-ţi mai pot citi câteva dintre gânduri. 

Owen se gândea că ar opri Humvee-ul pe marginea 
şoselei şi ar cobori, dacă ar fi convins că urmărirea s-ar 
sfârşi o dată ce-l prindea Kurtz. Dar, de fapt, nu era convins. 
Owen Underhill era obiectivul principal al lui Kurtz, dar 
acesta înţelegea că Owen nu ar fi comis un act de trădare 
atât de monstruos dacă nu ar fi fost convins de altcineva s-o 
facă. Nu, Kurtz i-ar fi tras un glonţ în cap lui Owen, după 
care şi-ar fi continuat drumul. Alături de Owen, Henry avea 
cel puţin o şansă de succes. Fără el, era ca şi mort. La fel şi 
Duddits. 

— Rămânem împreună, spuse Henry. Prieteni până la 
sfârşit, cum spune zicala. 

Şi, de pe bancheta din spate: 

— A'em iste t'eabă e fă'utacu'. 

— Corect, Duds. Henry se întinse în spate şi strânse uşor 
mâna rece a lui Duddits. Avem nişte treabă de făcut acu. 


4 


Zece minute mai târziu, Duddits oferi un exerciţiu 
complet de vitalitate, arătându-le primul popas de pe 
marginea şoselei înainte de Augusta. De fapt, ajunseseră 
aproape de Lewiston. 

— Colo! Colo! Strigă el, apoi începu iarăşi să tuşească. 

— Uşurel, Duddits! Spuse Henry. 

— Probabil că s-au oprit pentru o cafea şi o gogoaşă, 
spuse Owen. Sau poate pentru un sandviş cu şuncă. 

Dar Duddits le arătă să meargă în spate, spre parcarea 
personalului. Acolo se opriră, iar Duddits coborî. Rămase 
locului, murmurând, pentru aproape o clipă, arătând fragil 
sub cerul înnorat şi parcă fiecare suflare de vânt îl lovea ca 
o palmă. 

— Henry, spuse Owen, nu ştiu ce i-o fi intrat pe mânecă, 
dar, dacă e atât de aproape Kurtz... 

Apoi însă Duddits dădu din cap, se urcă la loc în Hummer 
şi arătă spre indicatorul de ieşire. Arăta mai obosit ca 
niciodată, dar arăta, de asemenea, satisfăcut. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-a fost aici? Întrebă 
Owen, uimit. 

— Cred că şi-a schimbat maşina, spuse Henry. Asta a 
făcut, Henry? A schimbat maşina? 

Duddits aprobă amplu din cap. 

— Fu “at! Fu'at! O maşină! 

— O să se deplaseze mai repede acum, spuse Henry. 
Trebuie să ne grăbim, Owen. Uită de Kurtz - trebuie să-l 
prindem pe Dl Cenuşiu. 

Owen se uită la Henry pentru câteva clipe... apoi îşi 
întoarse privirea pe direcţia drumului. 

— Ce-i cu tine? Te-ai albit complet. 

— Am fost foarte prost - trebuia să-mi dau seama ce 
punea bastardul la cale de la început. Singurele mele scuze 
sunt că sunt obosit şi speriat şi nici una dintre ele nu va 
conta dacă... Owen, trebuie să-l prinzi din urmă. Se 


îndreaptă spre vestul statului Massachusetts şi trebuie să-l 
prinzi din urmă înainte să ajungă acolo. 

Conduceau acum pe moină; era un drum mai mizerabil, 
dar mai puţin periculos. Owen acceleră Hummer-ul până la 
o sută de kilometri, mai mult nu avea curaj pentru moment. 

— Încerc, spuse el. Dar, dacă nu are un accident sau o 
pană... Owen îşi scutură capul de la stânga la dreapta. Nu 
prea cred, amice. Chiar nu prea cred. 

5 

Acesta era un vis pe care-l avea des când era copil (când 
numele lui fusese Coonts), dar numai o dată sau de două ori 
de la ejaculările şi transpiraţiile adolescenţei încoace. În el, 
fugea pe o câmpie sub o lună tomnatică şi se temea să se 
uite în spate fiindcă era pe urmele lui, e/, monstrul. Fugea 
cât putea de tare, dar, desigur, asta nu ajungea, în vise „cel 
mai" nu ajunge niciodată. Apoi, era destul de aproape de el 
să-i audă respiraţia uscată şi să-i simtă ciudatul miros uscat. 

Ajunse la malul unui lac mare şi nemişcat, deşi nu 
existase nici un lac în uscatul şi mizerabilul oraş din Kansas- 
ul copilăriei lui şi, deşi era foarte frumos (luna ardea în 
adâncimile lui aidoma unei lămpi), îl înspăimânta, fiindcă-i 
aţinea calea, iar el nu ştia să înoate. 

Căzu în genunchi pe malul lacului - în această privinţă, 
visul de acum se asemăna perfect cu acele vise din copilărie 
- dar, în loc să vadă reflecţia lui în apa nemişcată, 
îngrozitorul bărbat sperietoare-de-ciori cu capul din sac 
umplut cu paie şi cu mâinile grăsune îmbrăcate în mănuşi 
albastre, de data aceasta îl văzu pe Owen Underhill, cu faţa 
acoperită de pete. În lumina lunii, birusul semăna cu nişte 
negi mari şi negri, spongioşi şi amorfi. 

Copil fiind, se trezise întotdeauna în acest moment 
(deseori cu măciuca întărită şi pulsând, deşi numai 
Dumnezeu ştia de ce i-ar da un vis atât de îngrozitor o 
îmbăţoşare unui copil), dar acum, e/, monstrul - Owen - 
chiar îl atinse, ochii reflectaţi în apă sclipind a reproş. 
Sclipind, poate, întrebători. 


Fiindcă n-ai executat ordinele, bătrâne! Fiindcă ai trecut 
linia! 

Îşi ridică mâna să-l respingă pe Owen, să-i înlăture mâna 
lui... şi-şi văzu în strălucirea lunii propria mână. Era 
cenuşie. 

Nu, îşi spuse, doar lumina lunii e de vină. 

Avea, totuşi, doar trei degete - să fie şi asta din pricina 
luminii de la lună? 

Mâna lui Owen atingându-l, dându-i boala lui scabroasă... 
şi având încă tupeul să-i spună 


6 


Şefu'. Treziţi-vă, şefii! 

Kurtz deschise ochii şi se ridică în şezut cu un mormăit, 
împingând în acelaşi timp mâna lui Freddy. Aceasta se afla 
aşezată pe genunchi, nu pe umăr, Freddy se întorsese în 
spate de pe scaunul lui de la volan şi-l scuturase de 
genunchi; era, chiar şi aşa, un lucru intolerabil. 

— Sunt treaz, sunt treaz. 

Îşi ridică mâinile în faţa ochilor să se convingă. Nu era de 
un roz de bebeluş, erau departe de asta, dar nu erau 
cenuşii şi fiecare avea cele cinci degete regulamentare. 

— Cât e ceasul, Freddy? 

— Nu ştiu, şefu' - că-i încă dimineaţă e tot ce pot spune 
sigur. 

Desigur. Toate ceasurile erau futute. Îl lăsase până şi 
ceasul de buzunar. Victimă a lumii moderne ca oricine 
altcineva, uitase să-l tragă. Lui Kurtz i se părea a fi în jur de 
nouă, ceea ce însemna că avusese parte de vreo două ore 
de odihnă. Nu era mult, dar nu avea nevoie de mult. Se 
simţea mai bine. Destul de bine, cu siguranţă, ca să sesizeze 
îngrijorarea din vocea lui Freddy. 

— Ce-i nou, bătrâne? 

— Pearly spune că a pierdut acum legătura cu toţi. Spune 
că Owen a fost ultimul şi că acum e pierdut şi el. Spune că 
Owen trebuie să fi reuşit să suprime fungul Ripley, să trăiţi. 


Kurtz observă cu coada ochiului în oglinda retrovizoare 
rânjetul spart, genul de zâmbet „te-am-păcălit" al lui 
Perlmutter. 

— Cum stă treaba, Archie? 

— Nu-i nici o treabă, spuse Pearly, părând cu mult mai 
lucid decât înainte de moţăiala lui Kurtz. - Eu... şefu', mi-ar 
prinde bine un pahar de apă. Nu mi-e foame, dar... 

— Cred că ne-am putea opri pentru nişte apă, acceptă 
Kurtz. Dacă am avea o persoană de legătură, desigur. Dar, 
dacă i-am pierdut pe toți - pe tipul ăsta, Jones, ca şi pe 
Owen şi Devlin - ei bine, ştii cum sunt eu, bătrâne. Muşc şi 
când mor şi e nevoie de doi chirurgi şi-un pistol ca să mă 
facă să-mi descleştez dinţii. O să ai parte de-o zi lungă şi de 
un gât însetat, stând acolo, în vreme ce Freddy şi cu mine 
hoinărim pe drumurile din sud, căutând vreo urmă de-a 
lor... asta dacă nu ne ajuţi tu. Dacă faci asta, Archie, îi 
ordon lui Freddy să oprească la următoarea benzinărie. Eu 
personal o să intru în magazinul Stop n Go sau în Seven- 
Eleven şi-o să cumpăr cea mai mare sticlă de apă Poland 
Spring din frigider. Cum ţi se pare că sună? 

Suna bine, Kurtz îşi dădea seama de asta doar după felul 
în care Perlmutter pleoscăi mai întâi din buze, după care-şi 
udă buzele cu limba (pe buzele şi pe obrajii lui Perlmutter, 
Ripley era încă des, bogat, cele mai multe pete aveau 
culoarea căpşunelor, celelalte erau întunecate ca bulionul), 
dar privirea aceea mârşavă îi reveni. Ochii lui, înconjurați 
de cruste de Ripley, ţâşniră dintr-o parte în cealaltă. Şi, 
dintr-o dată, Kurtz înţelese ceea ce vedea. Pearly 
înnebunise, iubit fie de Domnul. Poate că trebuia să fii 
nebun ca să recunoşti un alt nebun. 

— l-am spus adevărul pur. Am pierdut legătura cu toţi 
dintre ei. Atunci însă, Archie îşi duse degetul lângă nas şi se 
uită iarăşi viclean în oglindă. 

— Dacă-i prindem, sunt sigur că există şanse bune să te 
vindeci, băieţaş. Kurtz spuse asta pe tonul său cel mai sec, 
gen nu-fac-decât-să-dau-raportul. Ei bine, cu care dintre ei 


mai păstrezi încă legătura? Cu Jonesy? Sau cu cel nou? Cu 
Duddits? Ce spuse Kurtz de fapt fu: Dud-Duts. 

— Nu cu el. Cu nici unul. 

Şi, totuşi, degetul de lângă nas, privirea vicleană... 

— Spune-mi şi primeşti apă, zise Kurtz. Continuă să mă 
tragi de şireturi, soldat şi-o să bag un glonţ în tine şi-o să te 
arunc în zăpadă. Haide, citeşte-mi gândurile şi spune-mi că 
glumesc. 

Pearly se uită la el îmbufnat în oglinda retrovizoare încă o 
clipă, apoi spuse: 

— Jonesy şi Dl Cenuşiu sunt încă pe şosea. Ei se află, 
acum, undeva lângă Portland. Jonesy i-a spus D-lui Cenuşiu 
cum să ocolească oraşul pe 295. Doar că nu i-a spus 
propriu-zis. Dl Cenuşiu e-n capul lui şi, când îşi doreşte 
ceva, cred că, pur şi simplu, ia informaţia. 

Kurtz ascultă acestea cu o uimire crescândă, calculând 
întruna. 

— Au un câine, spuse Pearly. Au un câine cu ei. Îl cheamă 
Lad. Cu el păstrez legătura. El e... ca şi mine. Ochii lui îi 
întâlnesc pe ai lui Kurtz iarăşi în oglindă, doar că, de data 
aceasta, viclenia a pierit din ei. Îl locul ei se afla o biată 
jumătate de sănătate mentală. Chiar crezi că există vreo 
şansă ca... ştii tu... eu însumi din nou? 

Faptul că Perlmutter îi putea citi gândurile îl făcu pe 
Kurtz să continue cu precauţie. 

— Cred că există o şansă să fii uşurat de o greutate, cel 
puţin. Dacă ai lângă tine un doctor care înţelege situaţia? 
Da, cred că se poate face. O gură mare de cloroform şi, 
când te trezeşti... puf! - Kurtz îşi sărută vârfurile degetelor, 
apoi se întoarse către Freddy. Dacă se află în Portland, cu 
cât sunt mai înaintea noastră? 

— Cu o sută zece kilometri poate, şefu'. 

— Atunci calcă pedala o ţâră, lăudat fie lisus. Nu ne 
răsturna într-un şanţ, dar calc-o. 

O sută zece kilometri. Şi, dacă Owen şi Devlin şi „Dud- 
Duts" ştiau ce ştia Archie Perlmutter, erau încă pe calea cea 


bună. 

— Spune-mi dacă am priceput bine, Archie. Dl Cenugşiu se 
află în Jonesy... 

— Da... 

— Şi au cu ei un câine care le poate citi gândurile? 

— Câinele le aude gândurile, dar nu le înţelege. E, totuşi, 
numai un câine. Şefu', mi-e sete. 

Ascultă câinele ca şi când ar fi un radio blestemat, se 
minună Kurtz. 

— Freddy, când ai ocazia, trage pe dreapta. Băuturi 
pentru toţi. 

Nu-i convenea că trebuie să facă o oprire de urgenţă - 
nu-i convenea să piardă chiar şi numai câţiva kilometri în 
urmărirea lui Owen - dar avea nevoie de Perlmutter. Avea 
nevoie de el ca om fericit, dacă aşa ceva era posibil. 

Înaintea lor se afla popasul unde Dl Cenuşiu îşi 
schimbase plugul cu maşina Subaru a bucătarului, unde 
Owen şi cu Henry intraseră şi ei fiindcă linia îi călăuzise 
într-acolo. Parcarea era aglomerată, dar, toţi trei la un loc, 
aveau destul mărunţiş pentru tonomatul cu fise pentru 
răcoritoare care se află în faţă. 

Lăudat fie Domnul. 


7 


Oricare ar fi fost reuşitele şi eşecurile aşa-numitului 
„Preşedinte de Florida" (acest episod este în mare parte 
încă nescris), întotdeauna va exista acest amănunt: pusese 
capăt Isteriei Spațiale cu discursul ţinut în acea dimineaţă 
de noiembrie. 

Existau diferite opinii cu privire la motivele reuşitei 
discursului („Nu a contat faptul că-l ţinea un lider, faptul că 
a venit la timp a fost hotărâtor", opinase un critic), dar chiar 
reuşise. Înfometaţi după dovezi solide, oamenii care o 
luaseră deja la picior se opriră pe marginea şoselei să-l 
vadă pe preşedinte vorbind. Raioanele de electronice din 


super-magazine se umplură de oameni tăcuţi, atenţi. La 
benzinăriile de pe Interstatala 95, ghişeele se închiseră. 
Aparate "TV erau aşezate lângă casele de marcat. Barurile 
se umpleau. În multe locuri, oamenii deschiseră uşile celor 
care voiau să intre şi să vadă discursul la televizor. L-ar fi 
putut asculta la radiourile din maşini (aşa cum făcură 
Jonesy şi Dl Cenugşiu), continuându-şi drumul mai departe, 
dar numai puţini făcură acest lucru. Cei mai mulţi voiră să 
vadă faţa preşedintelui. Potrivit detractorilor lui, discursul 
nu făcu altceva decât să creeze o breşă în continuumul de 
panică - „Şi Porcuşorul Porky ar fi putut ţine un discurs în 
acel moment şi ar fi avut exact acelaşi rezultat", opină unul 
dintre ei. Altul avu o altă părere. „A fost un moment crucial 
în această criză", spuse acesta. „Erau poate şase mii de 
oameni pe drum. Dacă preşedintele ar fi spus ceva nelalocul 
lui, ar fi fost şaizeci de mii până la ora două după-amiaza şi 
poate şase sute de mii până ce valul să lovească New York- 
ul - cel mai mare val de „pelerini' de la Marea Secetă 
încoace. Poporul american, în special cei din Noua Anglie, 
mergeau la conducătorul lor proaspăt ales pentru ajutor... 
pentru alinare şi încurajare. El le-a răspuns cu ceea ce s-ar 
putea să fie cel mai important discurs de încurajare din 
toate timpurile. Cât se poate de simplu." 

Simplu sau nu, având conotaţii sociologice sau fiind doar 
opera unui mare conducător, discursul fu despre ceea ce 
Owen şi cu Henry se aşteptaseră... iar Kurtz ar fi putut 
prezice flecare cuvânt şi întoarcere de frază. În mijlocul lui 
se aflau două idei simple, amândouă prezentate ca dovezi 
indubitabile şi amândouă menite să aline teroarea care se 
zbătea în acea dimineaţă în piepturile americanilor 
obişnuiţi, placizi. Prima idee era că, deşi nu apăruseră 
fluturând crengi de măslin sau oferindu-le daruri de 
complezenţă, nou-veniţii nu dăduseră nici un semn de 
agresiune şi nu manifestaseră un comportament ostil. A 
doua era că, deşi au adus cu ei un soi de virus, acesta 
fusese izolat în regiunea Jefferson (preşedintele o indică pe 


un monitor verzui la fel de agil ca un meteorolog arătând o 
zonă cu presiune atmosferică scăzută). Şi până şi acolo 
acest virus era pe moarte, fără absolut nici un ajutor din 
partea oamenilor de ştiinţă sau al experţilor militari care se 
aflau la faţa locului. 

— Deşi nu putem fi siguri date fiind circumstanţele, le 
spuse preşedintele privitorilor săi cu răsuflarea tăiată (cei 
care se aflau în porţiunea Noii Anglii a Coridorului Nordic 
erau, poate pe bună dreptate, cu răsuflarea mai tăiată ca 
toţi ceilalţi), suntem de părere că vizitatorii noştri au adus 
virusul acesta cu ei la fel de involuntar cum turiştii din 
străinătate aduc uneori anumite insecte din ţările lor de 
baştină în bagaje sau în lucrurile pe care şi le-au cumpărat. 
Acesta e genul de lucruri la care sunt atenţi agenţii vamali, 
dar, desigur - zâmbet larg din partea Marelui Tată Alb - noii 
noştri vizitatori n-au trecut printr-un punct de control 
vamal. 

Mda, câţiva oameni pieriseră din pricina virusului. Cei 
mai mulţi făceau parte din personalul militar. Marea 
majoritate a celor care contractaseră virusul („0 
excrescenţă fungiformă nu prea diferită de epidermofiţia 
plantară", spuse Marele Tată Alb) îl anihilaseră destul de 
uşor pe cont propriu. Zona fusese introdusă în carantină, 
dar oamenii din afara acestei zone nu se aflau în pericol, 
repet, nu se aflau în pericol. „Dacă vă aflaţi în Maine şi v-aţi 
părăsit casele", spuse preşedintele, „vă sfătuiesc să vă- 
ntoarceţi. Cu cuvintele lui Franklin Delano Roosevelt, nu 
avem de ce ne teme decât de teama însăşi." 

Nimic despre măcelărirea omuleţilor cenuşii, despre 
bombardarea navetei spaţiale, despre vânătorii privaţi de 
libertate, despre incendiul de la magazinul lui Gosselin sau 
despre evadare. Nimic despre ultimii oameni din grupul 
Imperial Valley al lui Gallagher, care fuseseră hăituiţi şi 
împuşcaţi asemenea câinilor (chiar erau câini, în ochii 
unora; mai răi ca nişte câini). Nimic despre Kurtz şi nici o 
vorbă despre Jonesy Tifoidul. Preşedintele le oferi doar atât 


cât să paralizeze panica, înainte ca aceasta să scape de sub 
control. 

Cei mai mulţi dintre oameni îi urmară sfatul şi se 
întoarseră la casele lor. 

Pentru unii, desigur, acest lucru era imposibil. 

Pentru unii, conceptul de casă dispăruse. 


8 


Parada restrânsă se mişcă spre sud sub cerul întunecat, 
condusă de Subaru-ul roşu ruginit pe care Marie Turgeon 
din Litchfield nu-l va mai revedea niciodată. Henry, Owen şi 
Duddits erau cu optzeci şi opt de kilometri sau cu vreo 
cincizeci de minute în urmă. leşind din popasul Mile 81 
(Pearly turna pe gât cu lăcomie a doua sticlă de apă Naya 
pe când reintrară în trafic), Kurtz şi oamenii lui erau cu 
aproximativ o sută douăzeci de kilometri în urma lui Jonesy 
şi a D-lui Cenuşiu, cu treizeci şi doi de kilometri mai mult 
decât fuseseră înainte de oprire. 

De n-ar fi fost perdeaua de nori, un observator dintr-un 
avion zburând la joasă altitudine ar fi putut să vadă toate 
trei maşinile în acelaşi timp, Subaru-ul şi cele două 
Humvee-uri, la 11:43 ESTI, când preşedintele încheie 
discursul spunând: 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, concetăţenii mei 
americani şi Dumnezeu să binecuvânteze America. 

Jonesy şi Dl Cenugşiu traversau podul Kittery-Portsmouth 
de la intrarea în New Hampshire; Henry, Owen şi Duddits 
treceau de Intrarea 9, care ducea către orăşelele Falmouth, 
Cumberland şi Jerusalem's Lot; Kurtz, Freddy şi Perlmutter 
(pântecele lui Perlmutter se umfla din nou; stătea întins pe 
spate, gemând şi eliberând gaz puturos, poate un fel de 
comentariu critic la adresa discursului Marelui Tată Alb) se 
aflau lângă intrarea spre Bowdoinham de pe Şoseaua 295, 
nu cu mult la nord de Brunswick. Toate trei autovehiculele 
ar fi fost uşor de reperat, fiindcă foarte mulţi oameni 


trăseseră pe dreapta să-l vadă pe preşedinte ţinând predica 
aceea tămăduitoare, asistată de monitorul verde. 

Bazându-se pe amintirile admirabil organizate ale lui 
Jonesy, Dl Cenuşiu părăsi Şoseaua 95 şi intră pe 495 
imediat după ce trecuse de graniţa dintre New Hampshire 
şi Massachusetts... şi, ghidat de Duddits, care vedea 
trecerea lui Jonesy sub forma unei linii de un galben intens, 
Humvee-ul din fruntea coloanei venea pe urmele lor. O dată 
ajuns în oraşul Marlborough, Dl Cenuşiu va părăsi Şoseaua 
495 pentru lInterstatala 90, una dintre cele mai mari 
autostrăzi americane care traversa conţinentul de la est la 
vest. In Ţinutul Lacurilor acest traseu e cunoscut sub 
numele de Mass Pike. Intrarea 8, potrivit lui Jonesy, era 
marcată cu numele oraşelor Palmer, Umass, Amherst şi 
Ware. La nouă kilometri de Ware se afla Quabbin. 

Lui îi trebuia Puţul 12; aşa spunea Jonesy, iar Jonesy nu 
putea minţi, indiferent de cât de mult şi-ar fi dorit asta. La 
barajul Winsor se afla un birou al Departamentului pentru 
Apă al statului Massachusetts, la sud de Bazinul Quabbin. 
Jonesy îl putea duce până acolo, după care Dl Cenuşiu se va 
descurca singur. 


9 


Jonesy nu mai putea şedea în spatele biroului - dacă mai 
şedea, avea să înceapă să bombăne. De la bombănit avea 
fără îndoială să treacă la bolboroseală, de la bolboroseală la 
văicăreală şi, o dată ce va începe să se văicărească, probabil 
că nu mai era mult până să iasă pe uşă afară şi să sară în 
braţele D-lui Cenuşiu, nebun de legat şi gata să fie supt de 
viaţă. 

Unde ne aflăm acum, totuşi? Se întrebă el. Suntem deja 
în Marlborough? Ieşim de pe 495 şi intrăm pe 90? Pare căt 
se poate de logic. 

Nu că ar fi avut cum să fie sigur de asta, cu fereastra 
oblonită. Jonesy se uită spre geam... şi rânji fără să vrea. 


Trebui s-o facă. RENUNŢĂ IEŞI AFARĂ fusese înlocuit cu 
ceea ce gândise el: PREDĂ-TE, DOROTHY. 

Fu am făcut asta, gândi el şi pun pariu c-aş putea face 
blestematele de obloane să dispară, dacă aş vrea. 

Şi ce dacă? Dl Cenuşiu va instala altele sau poate că va 
arunca doar nişte vopsea neagră peste sticlă. Dacă nu voia 
ca Jonesy să se uite afară, Jonesy avea să rămână orbit. 
Ideea era că Dl Cenuşiu controla partea lui exterioară. 
Capul D-lui Cenuşiu explodase, îşi împrăştiase sporii în faţa 
ochilor lui Jonesy - dr. Jekyll se transformă în Dl Birus - iar 
Jonesy îl inhalase. Acum, Dl Cenuşiu era... 

E o durere, gândi Jonesy. DI Cenuşiu e durerea din 
creierul meu. 

Ceva încercă să se împotrivească acestei idei, iar el chiar 
avu un gând coerent de dizidentă - Nu, ai înţeles totul pe 
dos, tu eşti cel care-a ieşit afară, care a evadat - dar îl 
împinse în lături. Era o bazaconie pseudointuitivă, o 
halucinație cognitivă, nu cu mult diferită de vederea unei 
oaze în mijlocul deşertului de către un om însetat. Era 
încuiat aici înăuntru. Dl Cenuşiu era acolo afară, mâncând 
şuncă şi conducând situaţia. Dacă Jonesy îşi permitea să 
vadă altfel lucrurile, avea să fie, în noiembrie, unul care-a 
muşcat-o de întâi aprilie. 

Trebuie să-l încetinesc. Dacă nu-l pot opri, există oare 
vreun mod de-a arunca măcar nişte castane în foc? 

Se ridică în picioare şi făcu o tură pe lângă pereţii 
biroului. Treizeci şi patru de paşi. O excursie a dracu, de 
scurtă. Totuşi, presupunea că era mai mare ca o celulă 
obişnuită de închisoare; tipii de la Walpole, sau Danvers, 
sau Shawshank ar crede că-i camera prezidenţială. În 
mijlocul camerei, capcana pentru vise dansa şi se rotea. O 
parte a minţii lui Jonesy ţinea socoteala paşilor; cealaltă se 
întreba cât erau de aproape de Intrarea 8 a autostrăzii 
Mass Pike. 

Treizeci şi unu, treizeci şi doi, treizeci şi trei, treizeci şi 
patru. Şi, iată-l aici, ajuns iarăşi în spatele scaunul său. 


Sosise vremea Rundei Doi. 

Curând vor ajunge în Ware... nu acolo aveau de gând să 
se oprească. Spre deosebire de rusoaică, Dl Cenugşiu ştia cu 
exactitate unde voia să ajungă. 

Treizeci şi doi, treizeci şi trei, treizeci şi patru, treizeci şi 
cinci, treizeci şi şase. În spatele scaunului din nou şi 
pregătit pentru încă o tură. 

El şi cu Carla avuseseră trei copii până să ajungă la 
treizeci de ani (al patrulea venise la mai puţin de un an 
după aceea) şi nici unul dintre ei nu se aşteptase să aibă în 
proprietate o casă de vacanţă, nici măcar una modestă cum 
era cea de pe Osborne Road în Ware de Nord, foarte 
curând. Apoi, avusese loc o schimbare seismică în cadrul 
catedrei de istorie din care Jonesy făcea parte. Un bun 
prieten primise postul de şef de catedră, iar Jonesy se 
trezise profesor asociat cu trei ani mai devreme decât cele 
mai optimiste aşteptări ale lui. Saltul salarial fusese 
considerabil. 

Treizeci şi cinci, treizeci şi şase, treizeci şi şapte, treizeci 
şi opt şi, din nou, în spatele scaunului. Era bine. Măsura 
celula cu pasul, nimic mai mult, dar această acţiune îl 
calma. 

În acelaşi an murise bunica soţiei sale şi rămăsese o 
moştenire considerabilă, împărţită între Carla şi sora ei, dat 
fiind faptul că ruda mai apropiată, din generaţia următoare, 
murise şi ea. Aşa încât îşi cumpăraseră casa de vacanţă şi, 
în prima vară după aceea, îşi duseseră copiii la barajul 
Winsor. De acolo, merseseră mai departe într-una din 
excursiile lor estivale plănuite cu rigurozitate din timp. 
Ghidul lor, un angajat al MWA îmbrăcat într-o uniformă de 
un verde-crud, le spusese că zona dimprejurul Bazinului 
Quabbin se numea „neprevăzuta sălbăticie" şi că devenise 
cea mai importantă zonă de reproducere pentru vulturi din 
Massachusetts. (John şi Misha, copiii lor mai mari, 
speraseră să vadă un vultur sau doi, dar fuseseră 
dezamăgiţi.) Bazinul se formase în anii treizeci, prin 


inundarea a trei aşezări fermiere, fiecare având propriul 
centru comercial de desfacere. La acea vreme, terenul 
dimprejurul noului lac fusese cultivat. In anii şaizeci sau 
cam aşa ceva, redevenise ceea ce întreaga Nouă Anglie 
trebuie să fi fost înainte ca desţelenirea pământului şi 
înainte ca industrializarea să înceapă pe la începutul 
secolului  şaptesprezece. O  încâlceală de drumuri 
accidentate şi nepavate urcau pe partea de est a lacului - 
era unul dintre bazinele cu cea mai curată apă din nordul 
Americii, le spusese ghidul - dar nimic mai mult. Dacă voiai 
să mergi mai departe de Puţul 12 aflat pe Ramificaţia 
Estică, aveai nevoie de bocanci cu ţinte. Asta le spusese 
ghidul. Lorrington, aşa îl chemase. 

Mai fuseseră poate încă vreo doisprezece oameni în acest 
tur de vizitare şi, atunci, ajunseseră aproximativ înapoi la 
punctul de pornire. Se aflau pe marginea drumul care 
traversa barajul Winsor, uitându-se înspre nord, către bazin 
(către Quabbin, care strălucea cu reflexe albastre-sidefii în 
lumina soarelui, scânteia într-un milion de raze, iar Joey 
dormea profund în scaunul Papoose din spatele lui Jonesy). 
Lorrington îşi încheiase pledoaria, se pregătea să le ureze o 
zi plăcută, când un tip îmbrăcat într-un tricou inscripţionat 
cu Rutgers ridicase mâna asemenea unui şcolar şi spusese: 
Puţul 12. Nu acolo a pățit-o rusoaica...? 

Treizeci şi opt, treizeci şi nouă, patruzeci, patruzeci şi 
unu şi, din nou, în spatele scaunului. Număra fără să se 
gândească neapărat la cifre, un lucru pe care-l făcea 
mereu. Carla spunea că e un simptom al complexului 
obsesiv-coercitiv. Jonesy nu-şi făcea griji din pricina asta; 
ştia că-l calma să numere, aşa încât porni într-un alt tur. 

Buzele lui Lorrington se strânseră la auzul cuvântului 
„rusoaica". Se părea că nu făcea parte din pledoarie; nu 
făcea parte din amintirile plăcute cu care Departamentul 
pentru Apă voia să-i trimită pe vizitatori acasă. În funcţie de 
starea ţevilor din sistemul de furnizare municipal prin care 
trecea pe ultimii doisprezece sau cincisprezece kilometri, 


apa potabilă a Bostonului putea fi cea mai curată, cea mai 
bună apă potabilă din lumea: acesta era litania pe care 
voiau ei s-o promoveze. 

Nu ştiu prea multe despre asta, domnule, spusese 
Lorrington şi Jonesy gândise: Dumnezeule, cred că ghidul 
nostru tocmai a scos o păsărică pe gură. 

Patruzeci şi unu, patruzeci şi doi, patruzeci şi trei, iarăşi 
înapoia scaunului şi gata s-o ia de la capăt. Păşea un pic mai 
repede acum. Îşi ţinea mâinile împreunate la spate, 
asemenea unui căpitan de vas plimbându-se pe puntea 
principală... sau plimbându-se pe bric după o revoltă 
reuşită. Credea că, mai degrabă, acesta era cazul. 

Jonesy fusese profesor de istorie cea mai mare parte a 
vieţii lui şi curiozitatea era a doua lui fire. Mersese la 
bibliotecă în ziua următoare vizitei şi căutase ştirea în 
arhiva ziarului local şi, într-un sfârşit, o găsise. Fusese 
scurtă şi sec prezentată - existau în acelaşi ziar ştiri despre 
petreceri de familie care conţineau mai multe detalii şi 
aveau mai multă culoare - dar poştaşul lor ştia mai multe şi 
fusese fericit să-i povestească şi lui. Bătrânul Beckwith. 
Jonesy încă-şi mai amintea ultimele lui cuvinte de dinainte 
să bage în viteză camioneta albastru-cu-alb a Poştei şi să 
pornească în josul Osborne Road-ului către următoarea 
cutie poştală; era o droaie de corespondenţă de distribuit în 
partea din sud a lacului, vara. Jonesy mersese pe jos înapoi 
spre căsuţă, darul lor neaşteptat, spunându-şi că nu era de 
mirare că Lorrington nu voise să vorbească despre 
Trusoaică. 

Nu dădea bine la public deloc. 


10 


O cheamă Ilena sau Elaina Timarova - nimeni nu e sigur 
care dintre ele. Îşi face apariţia în Ware în primele zile ale 
toamnei lui 1995, într-un Ford Escort care are lipit pe 
parbriz un abţibild galben, discret al companiei Hertz. 
Maşina se dovedeşte a fi furată şi circulă vestea - 


nedovedită, dar suculentă - că a obținut-o din Aeroportul 
Logan, oferindu-se sexual în schimbul cheilor. Cine ştie, asta 
s-ar fi putut întâmpla chiar în acea zi. 

Oricum s-ar fi petrecut, e limpede că femeia e 
dezorientată, că nu e tocmai în toate minţile. Cineva îşi 
aminteşte vânătaia de pe-o parte a feţei ei, altcineva faptul 
că are bluza încheiată greşit la nasturi. Engleza ei e săracă, 
dar destul de bună să întrebe ce vrea să ştie: cum să ajungă 
la Bazinul Quabbin. Scrie acest lucru (în ruseşte) pe o 
bucată de hârtie. În acea seară, când se închide accesul la 
drumul care traversează barajul Winsor, e găsit Escort-ul, 
abandonat în zona pentru picnic de la Goodnough Dike. 
Când maşina încă se află acolo a doua zi dimineaţa, doi tipi 
de la Departamentul pentru Apă (cine ştie, poate că 
Lorrington era unul dintre ei) şi doi pădurari încep s-o 
caute. 

La trei kilometri în susul lui East Street, îi găsesc papucii. 
Trei kilometri şi mai sus, unde East Street nu mai e pavată 
(şerpuieşte prin sălbăticiile de pe malul estic al bazinului şi 
nu mai e cu adevărat o stradă, ci o versiune din 
Massachusetts a Deep Cut Road-ului), îi găsesc bluza... oh- 
oh. La trei kilometri mai încolo de bluza abandonată, se 
termină East Street şi o fâşie accidentată de drum forestier 
- Fitzpatrick Road - se îndepărtează de lac. Căutătorii sunt 
pe cale să meargă în această direcţie, când unul dintre ei 
vede ceva roz atârnând de creanga unui copac de lângă 
apă. Era sutienul doamnei. 

Pământul aici e jilav - nu tocmai mocirlos - iar ei îi 
urmăresc atât amprentele paşilor, cât şi crengile rupte 
printre care şi-a croit ea drum, cauzându-şi răni la care ei 
nu vor să se gândească, pe pielea goală. Chiar şi aşa, dovezi 
ale acestor râni sunt pretutindeni şi ei sunt forţaţi să le 
observe, că le place sau nu - sângele de pe crengi şi apoi de 
pe pietre face parte din urmele pe care le caută ei. 

La un kilometru şi jumătate de unde se termină East 
Street, căutătorii ajung la o construcţie din piatră ridicată 


pe un afloriment. Se află cu faţa îndreptată dincolo de 
Ramificaţia Estică, spre muntele Pomery. Această clădire 
adăposteşte Puţul 12 şi se poate ajunge la ea cu maşina 
doar dinspre nord. De ce n-a pornit llena sau Elaina direct 
dinspre nord e o întrebare care va rămâne pentru 
totdeauna fără răspuns. 

Apeductul care porneşte de la Quabbin merge fără 
cotituri cale de o sută de kilometri spre est, câtre Boston, 
adunând în drum apă şi din Bazinele Wachusett şi Sudbury 
(aceste două surse sunt mai mici şi nu conţin apă la fel de 
curată). Nu există nici o pompă; apeductul, înalt de patru 
metri şi lat de trei metri şi jumătate, nu are nevoie de aşa 
ceva ca să poarte apa. Rezerva de apă a Boston-ului e 
asigurată prin simpla forţă gravitaţională, o tehnică folosită 
de egipteni cu treizeci şi cinci de secole în urmă. 
Douăsprezece puțuri verticale se ridică între pământ şi 
apeduct. Acestea servesc drept sisteme de ventilaţie şi 
drept puncte de reglare a presiunii. Servesc, de asemenea 
şi ca puncte de acces, în cazul în care s-ar înfunda 
apeductul. Puţul 12, cel mai apropiat de bazin, e cunoscut şi 
sub numele de Puţ de Captare. Aici se testează puritatea 
apei; de asemenea, aici s-au testat adesea şi calităţile 
ascunse ale femeilor (clădirea din piatră e încuiată şi e un 
popas frecvent al celor care se iubesc şi care se dau cu 
barca). 

Pe prima treaptă dintre cele opt care duc spre uşă, 
găsesc jeanşii femeii, atent împăturiţi. Pe ultima treaptă se 
află o pereche de chiloţi albi din bumbac. Uşa e deschisă. 
Bărbaţii se uită unii la alţii, dar nici unul nu vorbeşte. Au o 
bănuială în privinţa a ceea ce vor găsi înăuntru: o doamnă 
rusoaică, fără haine. 

Dar nu găsesc asta. Capacul rotund din fier de deasupra 
Puţului 12 a fost mişcat doar atât cât să dea naştere unei 
semiluni întunecate pe partea bazinului. Lângă el se află 
ranga de care s-a folosit femeia să mişte capacul - probabil 
că o găsise după uşă, acolo unde mai sunt alte câteva 


unelte. Lângă rangă se află poşeta rusoaicei. Deasupra ei se 
află un portmoneu, deschis să se vadă cartea ei de 
identitate. Deasupra portmoneului - vârful piramidei, cum 
ar veni - se află paşaportul ei. leşind dintre paginile lui se 
vede o bucată de hârtie acoperită cu mâzgălituri care 
trebuie să fie cuvinte scrise în ruseşte, sau în chirilică, sau 
cum i-or fi spunând ei. Bărbaţii cred că e vorba de un bileţel 
de sinucigaş, dar, după ce-a fost tradus, se dovedeşte a nu fi 
decât ghidul cu instrucţiuni de drum al rusoaicei. În josul 
hârtiei, aceasta a scris: Când se termină drumul, mergi pe 
lângă mal. Aşa a şi făcut, fiind dezbrăcată la fiecare pas, 
nepăsându-i de crengile care o împungeau sau de tufişurile 
care o zgăriau. 

Bărbaţii stau în jurul gurii parţial deschise a puţului, 
scărpinându-se în cap şi ascultând bolboroseala apei care 
porneşte la drum spre robinetele şi spre fântânile şi spre 
furtunurile de grădină din Boston. Sunetul e adânc, 
întunecat într-un fel, dar există un motiv temeinic pentru 
asta: Puţul 12 se află la o adâncime de treizeci şi opt de 
metri. Bărbaţii nu înţeleg de ce-a ales femeia să facă ce-a 
făcut în felul acesta, dar înţeleg mult prea bine ce a făcut, o 
văd şezând pe podeaua de piatră cu picioarele atârnându-i; 
arată ca versiunea dezbrăcată a fetei de pe etichetele de 
White Rock. Se uită pentru ultima dată peste umăr, poate, 
să se asigure că portmoneul şi paşaportul ei sunt încă acolo 
unde le-a pus. Vrea ca cineva să ştie cine a murit în felul 
acesta, iar asta ascunde ceva hidos, ceva trist, fără putinţă 
de îmbunare. O ultimă privire în urmă, apoi se strecoară în 
eclipsa dintre capacul uşor tras în lături şi buza puţului. 
Poate că s-a ţinut de nas, asemenea unui copil care sare 
bombă în bazinul de înot de la ştrand. Poate că nu. În orice 
caz, dispare în mai puţin de o secundă. Bun găsit, întuneric, 
prieten vechi. 


11 


Ultimele cuvinte ale bătrânului Beckwith în privinţa 
aceasta, înainte să meargă mai departe în camioneta Poştei, 
fuseseră acestea: După cum am auzit eu, cei din Boston 0 s- 
o bea în cafeaua de dimineaţă cândva în preajma Zilei 
îndrăgostiților. Apoi, îi oferise lui Jonesy un rânjet. Nici eu 
nu beau apa asta. Rămân la bere. 

În Massachusetts, ca şi în Australia, asta se pronunţă be 
e. 


[i 


12 


Jonesy făcuse turul încăperii de vreo doisprezece sau 
treisprezece ori. Se opri pentru o clipă în spatele scaunului 
de la birou, scărpinându-se la şold fără să-şi dea seama, 
apoi porni din nou, încă numărând, bunul şi bătrânul Jonesy 
cel suferind de complexul obsesiv-coercitiv. 

Unu... doi... trei... 

Povestea rusoaicei era în mod sigur o poveste potrivită, 
un exemplu reuşit al Palavrelor Înfricoşătoare de Oraş Mic 
(cele despre case bântuite unde au avut loc crime multiple 
şi cele despre accidente rutiere îngrozitoare erau şi ele 
bune) şi, cu siguranţă, arunca o rază de lumină asupra 
planurilor D-lui Cenuşiu în privinţa lui Lad, nefericitul 
ciobănesc scoţian, dar la ce-i folosea Jui că ştie unde merge 
DI Cenuşiu? La urma urmei... 

Înapoi la scaun, patruzeci şi opt, patruzeci şi nouă, 
cincizeci, dar stai o clipă, stai dracului o clipă. Prima dată 
când păşise în jurul camerei, îi luaseră doar treizeci şi patru 
de paşi, nu-i aşa? Cum puteau fi, aşadar, cincizeci acum? 
Nu-şi târşâise picioarele, nu făcuse paşi de pitic, sau ceva 
de genul ăsta, aşadar cum... 

Ai făcut-o tu să fie mai mare. Te-ai plimbat în jurul ei şi ai 
făcut-o mai mare. Fiindcă erai agitat. E camera ta, la urma 
urmei. Pun pariu c-ai putea s-o faci la fel de mare ca şi sala 
de bal Waldorf-Astoria, dacă ţi-ai dori... iar DI Cenuşiu nu 
te-ar putea opri. 


— E posibil aşa ceva? Şopti Jonesy. Rămase lângă scaunul 
de la birou, cu o mână pe spătar, asemenea cuiva care 
pozează pentru un tablou. Nu avea nevoie de un răspuns la 
această întrebare; vederea îi era îndeajuns. Camera era mai 
mare. 

Henry era pe drum. Dacă-l avea cu el pe Dud-dits, să-l 
urmărească pe Dl Cenuşiu ar fi cât se poate de uşor, 
indiferent de câte ori schimba Dl Cenuşiu maşinile, fiindcă 
Duddits vedea linia. li condusese către Richie Grenadeau 
într-un vis, mai târziu îi condusese către Josie Rinkenhauer 
în realitate şi-i putea arăta drumul lui Henry acum la fel de 
uşor cum un ogar cu mirosul fin îl duce pe-un vânător la 
vizuina vulpii. Problema era avansul, blestematul de avans 
pe care-l avea Dl Cenuşiu. Cel puţin o oră. Poate mai mult. 
Şi, o dată ce DI Cenugşiu va fi aruncat câinele în Puţul 12, se 
ducea dracului totul. Va fi destul timp să se închidă 
furnizarea cu apă a Bostonului - teoretic - dar va fi Henry 
în stare să convingă pe cineva să ia o măsură atât de 
importantă, atât de radicală? Jonesy se îndoia. Şi cum 
rămânea cu cei de pe traseu, care vor bea apa aproape 
imediat ce-a fost infestată? Şase mii cinci sute chiar în 
Ware, unsprezece mii în Athol, peste o sută cincizeci de mii 
în Worcester. Oamenii aceştia vor mai avea de trăit doar 
câteva săptămâni, în loc de câteva luni. Doar câteva zile, în 
unele cazuri. 

Aveau vreo posibilitate să-l încetinească pe bastardul 
ăsta? Să-i dea lui Henry ocazia să-i prindă din urmă? 

Jonesy se uită la capcana pentru vise şi, când făcu asta, 
se schimbă ceva din încăpere - se auzi un suspin, aproape, 
genul de sunet care se spune că-l fac fantomele în timpul 
şedinţelor de spiritism. Dar aceasta nu era o fantomă, iar 
Jonesy simţi o ciupitură pe mână. În acelaşi timp, ochii i se 
umplură de lacrimi. Îi trecu prin minte un vers de Thomas 
Wolfe - o, pierdut eşti, o piatră, o frunză, o uşă negăsită. 
Thomas Wolfe, a cărui teorie era că nu te poţi niciodată 
întoarce acasă. 


— Duddits? Şopti el. Părul de pe ceafă i se făcuse 
măciucă. Duddits, tu eşti? 

Nici un răspuns... dar, când se uită la biroul pe care se 
aflase telefonul acela inutil, observă că fusese adăugat ceva 
nou. Nu o piatră sau o frunză, ci o tablă de cribbage şi un 
pachet de cărți. 

Cineva voia să joace jocul. 


13 


Acum îl durea aproape tot timpul. Mama ştie, a zis la 
Mama. lisus ştie, a zis la lisus. La Henry el nu spune şi 
Henry doare, Henry obosit şi se supără. Beaver şi Pete sunt 
în rai, unde şed de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl 
Atotputernic, făuritorul cerului şi-al pământului pe veci, 
pentru numele lui lisus, amin. Asta-l întristează, erau 
prieteni buni şi se jucau împreună, dar niciodată n-au râs 
de el. Odată, o găsiseră pe Josie şi odată văzuseră un tip 
înalt, cow-boy el şi odată jucaseră jocul. 

Şi ăsta-i un joc, doar că Pete spunea: Duddits nu contează 
dacă pierzi sau câştigi, contează cum joci, numai că de data 
asta contează, chiar contează, Jonesy spune că contează, 
Jonesy greu de auzit, dar, curând, va fi mai bine, curând. 
Dacă doar nu l-ar durea. Nu ajută nici Perco. Îl ustură gâtul 
şi-i tremură corpul şi burta-l doare ca atunci când trebuie 
să facă caca, ca atunci parcă, dar nu trebuie să facă caca şi 
când tuşea, ieşea uneori sânge. Ar vrea să doarmă, dar 
acolo sunt Henry şi noul lui prieten Owen care fusese acolo 
în ziua în care au găsit-o pe Josie şi ei spun Dacă l-am putea 
încetini şi Dacă l-am putea prinde din urmă şi el trebuie să 
rămână treaz şi să-i ajute, dar trebuie să-şi închidă ochii ca 
să-l audă pe Jonesy şi ei cred că a adormit, Owen spune N- 
ar trebui să-l trezim, dacă iese nenorocitul ăla de pe şosea 
pe undeva, iar Henry spune Îţi spun că ştiu unde se duce, 
dar o să-l trezim când ajungem la 1-90, doar ca să fim 
siguri. Pentru moment, lasă-l să doarmă, pentru Dumnezeu, 


arată atât de obosit. Şi, din nou, doar că de data asta în 
gând: Dacă l-am putea încetini pe nemernicul ăla. 

Ochii închişi. Braţele încrucişate peste pieptul care-l 
durea. Respirând încet, Mama spune respiră încet când 
simţi că-ţi vine să tuşeşti. Jonesy nu mort, nu în rai cu 
Beaver şi Pete, dar Dl Cenuşiu spune că Jonesy încuiat şi 
Jonesy îl crede. Jonesy e-n birou, fără telefon şi fără 
informaţii, greu de vorbit cu el fiindcă Dl Cenuşiu e rău şi Dl 
Cenuşiu e speriat. Speriat că Jonesy îşi va da seama care 
dintre ei e cu adevărat încuiat. 

Când vorbeau ei cel mai mult? 

Când jucau jocul. 

Jocul. 

Îl scutură un fior. Trebuie să gândească bine şi asta 
doare, simte cum îi fură energia, ultimele fărâme de 
energie, dar de data asta e mai mult decât un simplu joc, de 
data asta contează cine câştigă şi cine pierde, aşa încât îşi 
oferă energia, face să apară tabla şi face să apară cărţile de 
joc, Jonesy plânge, Jonesy gândeşte o, pierdut eşti, dar 
Duddits Cavell nu e pierdut, Duddits vede linia, linia duce 
spre birou şi de data asta va face mai mult decât doar să 
arunce jetoanele. 

Nu plânge, Jonesy, spune el şi cuvintele sunt clare, în 
gândul lui întotdeauna sunt aşa, doar gura lui proastă le 
trunchiază. Nu plânge, nu sunt pierdut. 

Ochii închişi. Braţele încrucişate. 

În biroul lui Jonesy, sub capcana pentru vise, Duddits 
joacă jocul. 


14 


— Simt câinele, spuse Henry. Părea extenuat. Cel cu care 
comunică şi Perlmutter. Asta e. Suntem puţin mai aproape. 
Cristoase, dacă ar fi un fel să-i încetinim! 

Ploua acum, iar Owen nu putea decât să spere că vor 
ajunge la sud de regiunea rece când se hotăra apa să se 
transforme în lapoviţă. Vântul sufla suficient de tare să 


legene Hummer-ul pe şosea. Era amiază şi ei se aflau între 
Saco şi Biddeford. Owen se uită în oglinda retrovizoare şi-l 
văzu pe Duddits stând cu ochii închişi, cu capul dat pe 
spate, cu braţele osoase încrucişate pe piept. Tenul era de 
un galben alarmant, dar un firicel subţire de sânge intens 
colorat i se scurgea pe la colţul gurii. 

— E vreun fel în care ne poate ajuta prietenul tău? 
Întrebă Owen. 

— Cred că asta încearcă să facă. 

— Am crezut c-ai spus că doarme. 

Henry se întoarse, se uită la Duddits, apoi se uită la 
Owen. 

— Greşeam, spuse el. 


15 


Jonesy împărţi cărţile, aruncă două în mâna crupierului, 
apoi ridică cealaltă mână de cărţi şi mai aruncă două. 

— Nu plânge, Jonesy. Nu plânge, nu sunt pierdut. 

Jonesy se uită în sus la capcana pentru vise, aproape 
convins că de acolo se auziseră cuvintele. 

— Nu plâng, Duds. Am alergie, asta-i tot. Acum, cred că 
vrei să joci... 

— Doi, spuse vocea dinspre capcana pentru vise. 

Jonesy jucă doierul din mâna de cărţi a lui Duddits - nu 
era un început rău, de fapt - apoi jucă un şapte din propria 
sa mână. Astea făceau nouă. Duddits avea un şase în mână; 
întrebarea era dacă... 

— Şase pentru cincisprezece, spuse vocea dinspre 
capcana pentru vise. Cincisprezece pentru doi. Pupă-mi 
aşezătoarea! 

Jonesy râse fără să-şi dea seama. Duddits era, sigur că 
da, dar, pentru o clipă, păruse a fi vocea lui Beav. 

— Haide şi-aruncă odată. 

Şi urmări fascinat cum unul dintre jetoanele de pe tăblie 
se ridică, pluti şi se aşeză înapoi jos în a doua gaură de pe 
Firth Street. 


Dintr-o dată, înţelese un lucru. 

— Ai Ştiut să joci tot timpul ăsta, nu-i aşa, Duds? Aruncai 
jetoanele aiurea doar ca să ne faci pe noi să râdem. 

Gândul acesta aduse lacrimi proaspete în ochii lui. Toţi 
acei ani crezuseră că ei se joacă cu Duddits, când, de fapt, 
el se jucase cu ei. Şi, în acea zi, în spatele depozitului 
Fraţilor Tracker, cine pe cine găsise? Cine pe cine salvase? 

— Douăzeci şi unu, spuse el. 

— Treizeci şi unu pentru doi. Dinspre capcana pentru 
vise. Şi, încă o dată, mâna nevăzută ridică jetonul şi-l aşeză 
două găuri mai departe. Nu-l pot citi, Jonesy. 

— Ştiu. 

Jonesy jucă un trei. Duddits strigă treisprezece, iar 
Jonesy îl jucă din mâna lui Duddits de cărţi. 

— Dar tu-l poţi. Tu îi poţi vorbi. 

Jonesy îşi jucă propriul doier şi duse jetonul cu două 
găuri mai departe. Duddits jucă o carte, mută jetonul o 
gaură pentru ultima carte, iar Jonesy gândi: Mă bate un 
retardat - ca să vezi. Doar că acest Duddits nu era retardat. 
Era extenuat şi era pe moarte, dar nu era retardat. 

Jucară toate cărţile din mână; Duddits era cu mult 
înainte, chiar dacă era tabla de joc a lui Jonesy. Jonesy 
adună cărţile la un loc şi începu să le amestece. 

— Ce vrea el, Jonesy? Ce vrea în afară de apă? 

Crimă, gândi Jonesy. Îi place să omoare oameni. Dar 
ajunge cu asta. Ile rog, Doamne, ajunge cu asta. 

— Şuncă, spuse el. Îi place şunca. 

Începu să amestece cărţile... apoi îngheţă, când Duddits 
îi umplu mintea. Adevăratul Duddits, tânăr şi puternic şi 
gata de luptă. 


16 


În spatele lor, pe banchetă, Duddits mormăi puternic. 
Henry se întoarse şi văzu sânge proaspăt, roşu ca birusul, 
curgându-i din nări. Chipul îi era schimonosit într-o crampă 


îngrozitoare de concentrare. Sub pleoapele închise, 
pupilele ochilor se mişcau cu viteză stânga-dreapta. 

— Ce-i cu el? Întrebă Owen. 

— Nu ştiu. 

Duddits începu să tuşească: sunete adânci, ca de plămâni 
sfâşiaţi. Sângele ţâşni printre buzele lui asemenea unei ploi 
miniaturale. 

— Trezeşte-l, Henry! Pentru numele lui Cristos, trezeşte- 
l! 

Henry îi aruncă lui Owen Underhill o privire speriată. Se 
apropiau acum de Kennenbunkport, la mai puţin de treizeci 
şi doi de kilometri de graniţa cu New Hampshire, la o sută 
şaptezeci şi şapte de kilometri de Bazinul Quabbin. Jonesy 
avea o fotografie cu Quabbin pe peretele din biroul lui; 
Henry o văzuse. Şi, în apropiere de el, în Ware, avea şi o 
căsuţă de vacanţă. 

Duddits strigă: un singur cuvânt repetat de trei ori 
printre accese de tuse. Picăturile de sânge nu erau multe, 
nu încă, îi ieşeau din gură şi din gât, dar, când aveau să 
înceapă să i se frângă plămânii... 

— Trezeşte-l! Spune că-l mănâncă! Nu-l auzi... 

— Nu spune că-l „mâncă". 

— Ce spune, atunci? Ce? 

— Spune şuncă. 


17 


Entitatea care îşi spunea acum Dl Cenuşiu - care se 
gândea la sine drept Dl Cenugşiu - avea o problemă gravă, 
dar cel puţin el (EL) ştia care e aceasta. Prevenit înseamnă 
pregătit, era felul în care se gândea Jonesy la acest lucru. 
Erau sute de astfel de zicători în cutiile de carton ale lui 
Jonesy, mii poate. Pe unele, Dl Cenuşiu le găsea extrem de 
neinteligibile - Pentru un cal orb, o aprobare din cap e la fel 
de bună ca trasul din ochi era una, Ce dai, aia primeşti era 
alta - dar Prevenit înseamnă pregătit era una bună. 


Problema lui putea fi cel mai bine rezumată de 
sentimentele pe care le avea pentru Jonesy... şi, desigur, 
simplul fapt că simţea ceva era destul de rău-prevestitor. Îşi 
putea spune: Jonesy e acum izolat şi problema mea e 
rezolvată; l-am introdus în carantină exact aşa cum au 
încercat militarii să ne introducă pe noi. Mă simt urmărit -— 
gonit, de fapt - dar, doar dacă nu apare vreo defecţiune la 
motor sau vreo pană de cauciuc, nici unul dintre cele două 
grupuri de urmăritori nu are vreo şansă de-a mă prinde. 
Am un avans mult prea mare. 

Acestea erau faptele - adevărat - dar nu aveau pic de 
savoare. Ceea ce avea savoare era gândul de-a se duce la 
uşa în spatele căreia se afla încarcerată îndărătnica lui 
gazdă, care striga: „Te-am rezolvat, nu-i aşa? Ţi-am rezolvat 
căruța mică şi roşie, nu-i aşa?" Ce avea o căruţă, roşie sau 
de altă culoare, de-a face cu această situaţia, DI Cenuşiu nu 
ştia, dar era un glonţ emotiv de un calibru destul de mare 
din dotarea lui Jonesy - avea o rezonanţă copilărească 
profundă şi satisfăcătoare. Apoi, i-ar scoate limba lui Jonesy 
(limba mea, gândi Dl Cenuşiu cu o satisfacţie de netăgăduit) 
printre buze şi i-ar face „vechea fentă cu urzica". 

Cât despre urmăritori, voia să lase pantalonii lui Jonesy în 
vine şi să le-arate fesele lui Jonesy. Acest gest era la fel de 
lipsit de sens ca şi Ce dai, aia primeşti, la fel de lipsit de 
sens ca şi Căruţa mică şi roşie, dar voia s-o facă. Se chema 
„expunerea găurii din cur" şi voia s-o facă. 

DI Cenuşiu îşi dădu seama că era infectat cu birusul 
acestei lumi. Începea cu sentimentele, mergea mai departe 
spre descoperirile senzoriale (gustul mâncării, plăcerea 
incontestabilă de-a-l face pe poliţist să-şi lovească fruntea 
de peretele faianţat din baie - bum-bum-ul înfundat 
produs), după care mergea mai departe spre ceea ce 
Jonesy numea lucruri mai importante. Era o glumă, potrivit 
D-lui Cenuşiu, nu era prea diferit de faptul de-a spune căcat 
mâncării digerate sau genocid purificării rasiale. Şi, totuşi, 
actul de-a gândi prezenta punctele lui de atracţie pentru o 


fiinţă care existase întotdeauna ca parte a unei minţi 
vegetative, un fel de in-conştienţă avansată intelectual. 

Înainte să-l reducă la tăcere Dl Cenuşiu, Jonesy îl sfătuise 
să renunţe la misiunea lui şi, pur şi simplu, să se bucure să 
fie om. Acum descoperi în el această dorinţă, în vreme ce 
mintea lui armonioasă de dinainte, mintea lui inconștientă 
începu să se fragmenteze, să se preschimbe într-o mulţime 
de voci contradictorii, unele dorind A, altele dorind B, altele 
dorind Q la pătrat şi împărţit la Z. Ar fi crezut că astfel de 
trăncăneli sunt îngrozitoare, sâmburele nebuniei. In 
schimb, descoperi că-i place ciorovăiala. 

Mai era şunca. Mai era „sexul cu Carla" pe care mintea 
lui Jonesy îl cataloga drept un act extrem de plăcut, 
implicând în acelaşi timp un racord senzorial şi unul emotiv. 
Mai era şofatul cu viteză şi ringul mare de dans din barul lui 
O'Leary de lângă Parcul Fenway şi berea şi formaţiile care 
nu fac playback şi care cântă tare şi Patty Loveless cântând 
„Blame it on your lyin cheatin cold deadbeatin two-timin 
double-dealin mean mistreatin lovin heart": (indiferent 
de ce insemna asta). Mai era şi felul în care se vedea 
pământul când se ridica ceața într-o dimineaţă de vară. Şi 
crima, desigur. Mai era şi asta. 

Problema lui era că, dacă nu încheia afacerea aceasta 
curând, s-ar putea să n-o mai termine niciodată. Nu mai era 
demult un birum; era Dl Cenuşiu. Cât mai era până să-l lase 
şi pe DI Cenuşiu în urmă şi să devină Jonesy? 

Asta n-o să se întâmple, gândi el. Apăsă pedala de 
acceleraţie până la podea şi, deşi nu mai avea de unde, 
Subaru-ul mări puţin viteza. Pe bancheta din spate, câinele 
chelălăi... apoi strigă de durere. Dl Cenuşiu îşi extinse 
mintea şi atinse birumul care creştea înăuntrul câinelui. 
Creştea cu viteză. Aproape prea repede. Şi, poftim încă 
ceva - nu simţi nici un pic de plăcere întâlnindu-i mintea, 
nici un pic din căldura ce apare atunci când un cineva îşi 
întâlneşte semenul. Mintea birumului părea rece... 
râncedă... 


— Străină'7*, murmură el. 

Cu toate acestea, o linişti. Când va azvârli câinele în 
rezerva de apă, birumul va trebui să fie încă înăuntrul lui. 
Va avea nevoie de timp să se adapteze. Câinele se va îneca, 
dar birumul va continua să mai trăiască o vreme, hrănindu- 
se cu corpul mort al câinelui, până ce va veni timpul. Dar, 
mai întâi, trebuia neapărat să ajungă acolo. 

Nu mai avea mult de mers. 

Conducând spre vest pe 1-90, trecând pe lângă orăşele 
(balegi, le numea Jonesy în gând, dar fără pic de afecţiune) 
precum Westborough, Grafton şi Dorothy Pond (se apropiau 
acum, mai aveau poate doar şaizeci şi cinci de kilometri), 
căută un loc unde să-şi aşeze noua şi neliniştita conştiinţă şi 
de unde să nu-i creeze nici o problemă. Încercă la copiii lui 
Jonesy, dar dădu îndărăt - teren mult prea sentimental. 
Încercă la Duddits din nou, dar acolo era încă vid; Jonesy 
furase aceste amintiri. Într-un sfârşit, se mulţumi cu munca 
lui Jonesy, aceea de-a preda istorie şi cu specialitatea lui, 
care era fascinantă într-un fel revoltător. Între 1860 şi 
1865, se părea, America se împărţise în două, aşa cum 
făceau şi coloniile de birus la finele fiecărui ciclu evolutiv. 
Existaseră tot soiul de motive, cel mai important dintre ele 
fiind problema „sclavagismului", însă, iarăşi, asta era ca şi 
când i-ai spune căcatului sau vomei mâncare digerată. 
„Sclavagismul" nu însemna nimic. „Dreptul la moştenire" nu 
însemna nimic. „Apărarea integrităţii Uniunii" nu însemna 
nimic. În esenţă, nu făcuseră decât ceea ce făceau 
creaturile astea mai bine: se „enervaseră", care însemna 
acelaşi lucru cu „înnebuniseră", doar că era mai uşor de 
acceptat la nivel social. Oh, dar se petrecuse totul la o scară 
atât de mare! 

DI Cenuşiu cerceta cutii la rând de arme fascinante - 
flinte, ghiulele, proiectile mici, tunuri, baionete, mine 
antipersonal - când se infiltr o voce. 

Şuncă 


Împinse gândul în lături, deşi stomacul lui Jonesy ghiorăi. 
I-ar plăcea nişte şuncă, da, şunca era cărnoasă şi unsuroasă 
şi alunecoasă şi săţioasă într-un fel primitiv, fizic, dar acum 
nu era momentul. Poate după ce va fi scăpat de câine. 
Atunci, dacă va avea timp înainte să-l ajungă ceilalţi din 
urmă, va putea să mănânce până ce va muri, dacă asta va 
vrea. Dar acum nu era momentul. Trecând pe lângă 
Intrarea 10 - mai avea două de trecut acum - îşi întoarse 
gândul înapoi la Războiul Civil, la oamenii albaştri şi la 
oamenii cenuşii fugind prin fum, strigând şi înjunghiindu-se 
reciproc în stomac, aranjând căruţe mici şi roşii fără număr, 
des-cărcând muniţia din armele lor în ţestele duşmanilor 
lor, dând naştere acelor poc-poc-uri scârboase şi... 

Şuncă 

Stomacul lui mai dădu un rateu. Saliva ţâşni în gura lui 
Jonesy şi el îşi aminti de Dysart's, de fâşiile maronii şi 
crocante de pe farfuria albastră, le ridicai cu degetele, 
textura lor era tare, era textura cărnii moarte şi gustoase... 

Nu am voie să mă gândesc la asta. 

Un claxon ţipă iritant, făcându-l pe Dl Cenuşiu să tresară, 
făcându-l pe Lad să scâncească. Intrase pe banda greşită de 
circulaţie, pe ceea ce mintea lui Jonesy numea „contrasens" 
şi acum se trase în lături să lase unul din camioanele acelea 
mari, rulând mai repede decât putea rula Subaru-ul, să 
treacă pe lângă el. Stropi parbrizul maşinii mici cu apă 
murdară, orbindu-l pentru o clipă şi Dl Cenugşiu îşi spuse: Te 
prind te omor te bat până-ţi scot birusul din cap şofer 
nechibzuit ce eşti, pac-pac, îţi rezolv căruța căruța mică şi 
ro 

Sandviş cu şuncă 

Acesta fu ca o împuşcătură în ţeastă. Se luptă cu gândul, 
dar forţa lui era ceva cu totul nou. Putea fi oare vorba de 
Jonesy? Cu siguranţă nu, Jonesy nu era atât de puternic. 
Însă, dintr-o dată, i se păru că nu e decât un stomac, iar 
acel stomac era gol, îl durea, tânjea. Precis s-ar putea opri 


doar atât cât să-l potolească. Dacă nu va face asta, ar putea 
ieşi cu maşina direct în 


Sandviş cu şuncă! 
Și maioneză! 


DI Cenuşiu scoase un țipăt nearticulat, fără să-şi dea 
seama că începuse să saliveze nestăpânit. 


18 


— Îl aud, spuse Henry brusc. Îşi duse pumnii la tâmple, 
parcă să oprească o durere de cap. Cristoa-se, ce mai 
doare! E-atât de infometat. 

— Cine? Întrebă Owen. Tocmai trecuseră graniţa 
interstatală în Massachusetts. În faţa maşinii, ploaia cădea 
în fâşii argintii, oblice, suflate de vânt. Câinele? Jonesy? 
Cine? 

— EI, spuse Henry. Dl Cenuşiu. Se uită la Owen; o 
neaşteptată undă sălbatică de speranţă îi sclipea în privire. 
Cred că trage pe dreapta. Cred că se opreşte. 


19 


— Setu'. 

Kurtz era pe cale să aţipească din nou când se întoarse 
Perlmutter - nu fără un anume efort - şi i se adresă. Tocmai 
trecuseră de ghişeele pentru plata accesului pe autostrăzile 
din New Hampshire; Freddy Johnson avusese grijă să 
aleagă o bandă cu un ghişeu automat de preluare a fiselor 
(se temuse ca nu cumva un încasator, fiinţă umană, să bage 
de seamă putoarea din cabina Humvee-ului, luneta spartă şi 
armele... sau toate trei). 

Kurtz se uită cu interes la faţa buimacă, udă de 
transpiraţie a lui Archie Perlmutter. Cu fascinaţie, chiar. 
Unde era birocratul incolor numărător de boabe, purtătorul 
de servietă la birou şi de mapă pe teren, cu părul 
întotdeauna perfect pieptănat şi cu cărarea parcă trasă cu 


liniarul mereu pe partea stângă? Bărbatul care, pentru 
nimic în lume, nu se putea obişnui să nu folosească expresia 
să trăiţi? Bărbatul acesta dispăruse. Deşi fiind destul de 
osoasă, i se părea că faţa lui Pearly se umflase oarecum. Se 
transformă în Mama Joad, gândi Kurtz şi aproape chicoti. 

— Şefu', încă mi-e sete. 

Pearly aruncă o privire pofticioasă la Pepsi-ul lui Kurtz, 
apoi dădu drumul unei alte băşini putrede. Mama Joad 
cântând la trompetă în iad, îşi spuse Kurtz şi, de data 
aceasta, chiar chicoti. Freddy înjură, dar cu dezgustul de 
înainte; acum păru resemnat, aproape plictisit. 

— Mă tem că ăsta-i al meu, bătrâne, spuse Kurtz. Şi mi-e 
oleacă secat şi mie gâtlejul. 

Perlmutter începu să vorbească, apoi se crispa când îl lovi 
o undă nouă de durere. Se băşi iarăşi, sunetul fiind mai 
subţire acum, nu al unei trompete, ci sunetul scos de un 
copil netalentat suflând într-o piculină. Ochii i se îngustară, 
deveniră vicleni. 

— Dă-mi un gât şi-ţi spun ceva ce sigur vrei să ştii - O 
pauză. - Ceva ce sigur trebuie să ştii. 

Kurtz medita la asta. Ploaia plesnea maşina pe o parte şi 
intra prin luneta spartă. Blestematul ăsta de geam era o 
adevărată pacoste, lăudat fie Iisus, mâneca jachetei lui era 
udă leoarcă, dar va trebui să suporte inconvenientul. Cine 
era răspunzător de luneta spartă, la urma urmei? 

— Tu eşti, spuse Pearly şi Kurtz tresări. Treaba asta cu 
cititul gândurilor era pur şi simplu prea ciudată. Credeai că 
te obişnuieşti cu ea şi apoi îţi dădeai seama că nu, negativ, 
nu te obişnuiseşi. Tu eşti răspunzător. Aşa că dă-mi dracului 
un gât de Pepsi. Şefu'. 

— Ai grijă cum vorbeşti, dospitule, tună Freddy. 

— Spune-mi ce ştii şi-ţi dau cât a mai rămas. Kurtz ridică 
sticla de Pepsi şi o scutură în faţa privirii torturate a lui 
Pearly. Kurtz nu făcu asta fără un soi de dispreţ de sine 
comic. Cândva, condusese unităţi întregi şi se folosise de ele 
ca să modifice întregi regiuni geografice. Acum, sub 


comanda lui se aflau doi oameni şi o băutură carbogazoasă. 
Căzuse în dizgrație. Mândria îl trăsese în jos, lăudat fie 
Domnul. Poseda mândria lui Satan şi, dacă ăsta era un 
cusur, era unul de care cu greu te poţi dezbăra. Mândria e 
cureaua care-ţi ţine pantalonii pe tine chiar şi atunci când 
aceştia au dispărut. 

— Promiţi? 

Limba acoperită cu puf roşu a lui Pearly ieşi printre buze 
şi udă buzele uscate. 

— Să mor dacă mint, spuse Kurtz solemn. La dracu, 
bătrâne, citeşte-mi gândurile dacă nu crezi! 

Pearly îl studie pentru o clipă, iar Kurtz aproape că simţi 
degetele scabroase ale bărbatului (sub fiecare unghie îi 
creşteau acum mănunchiuri de excrescenţă roşie) pipăindu- 
i mintea. O senzaţie cumplită, dar o îndură. 

Într-un sfârşit, Perlmutter păru satisfăcut. Dădu din cap. 

— Aflu mai multe chiar acum, spuse el, după care vocea îi 
slăbi până la o şoaptă îngrozită, conspirativă. Mă mănâncă 
de viu, ştii. Îmi mănâncă intestinele. Simt asta. 

Kurtz îl mângâie pe braţ. Chiar acum treceau pe lângă un 
panou pe care scria BUN VENIT ÎN MASSACHUSETTS. 

— O să am grijă de tine, băieţaş; ţi-am promis asta, nu-i 
aşa? Între timp, spune-mi ce ştii. 

— DI Cenuşiu se opreşte. Îi este foame. 

Kurtz nu-şi luase palma de pe braţul lui Perlmutter. 
Acum, strânse priza, transformându-şi unghiile în gheare. 

— Unde? 

— Aproape de destinaţia lui. La un magazin. Pe o voce 
copilărească, tărăgănată, care-i făcu lui Kurtz piele de 
găină, Archie Perlmutter spuse: „Momeală bună, să-ţi 
ajungă o săptămână! Momeală bună, să-ţi ajungă o 
săptămână!" Apoi, revenind la un ton mai normal: Jonesy 
ştie că Henry şi cu Owen şi cu Duddits vin. Din cauza asta |- 
a făcut pe Dl Cenuşiu să se oprească. 

Gândul că Owen îl va prinde din urmă pe Jonesy/Dl 
Cenuşiu îl umplu pe Kurtz de panică. 


— Archie, ascultă bine la mine. 

— Mi-e sete, se plânse Perlmutter. Mi-e sete, fiu de căţea 
ce eşti. 

Kurtz ridică sticla de Pepsi în faţa ochilor lui Perlmutter, 
dar îl plesni peste mână când acesta se întinse s-o ia. 

— Ştiu Henry, Owen şi Dud-Duts că Jonesy şi Dl Cenuşiu 
s-au oprit? 

— Dud-dits, prost bătrân ce eşti! Mârâi Perlmutter, apoi 
gemu de durere şi se prinse de stomac, care pornise din 
nou să se umfle. Dits, dits, Dud-dits! Da, ştiu! Duddits a dat 
o mână de ajutor să-l înfometeze pe Dl Cenuşiu! Au făcut-o 
împreună, el şi cu Jonesy! 

— Nu-mi place asta, spuse Freddy. 

Bine-ai venit la club, gândi Kurtz. 

— Te rog, şefu', spuse Pearly. Mi-e atât de sete. 

Kurtz îi dădu sticla. Se uită cu un ochi scrutător când 
Perlmutter o secă. 

— 495, şefu', anunţă Freddy. Ce să fac? 

— Mergi pe el, spuse Perlmutter. Apoi pe 90 spre vest. 
Râgâi. Fu puternic, dar, din fericire, inodor. - Ea, vietatea, 
mai vrea un Pepsi. Îi place zahărul. Şi cofeina la fel. 

Kurtz căzu pe gânduri. Owen ştia că urmărirea se oprise, 
cel puţin pentru o vreme. Acum, Owen şi cu Henry vor 
accelera, încercând să profite cât mai mult de întârzierea 
asta de nouăzeci-o sută de minute. În consecinţă şi ei 
trebuiau să accelereze. 

Toţi poliţiştii care le vor apărea în cale vor trebui omorâţi, 
Domnul fie cu ei. Într-un fel sau altul, situaţia ajungea la o 
concluzie. 

— Freddy. 

— Setu'. 

— Apasă până la podea. Fă curva asta să meargă la trap, 
Domnul să te iubească. Fă-o să alerge. 

Freddy Johnson făcu aşa cum i se ordonase. 


20 


Nu exista nici nu grajd, nici un ţarc, nici un padoc şi, în 
loc de PLĂCUȚE DE ÎNMATRICULARE DIN AFARA 
STATULUI, panoul din fereastră arăta o fotografie a 
Bazinului Quabbin deasupra legendei MOMEALĂ BUNĂ, 
SĂ-ŢI AJUNGĂ O SĂPTĂMÂNĂ! Dar, altfel, magazinaşul ar fi 
putut fi magazinul lui Gosselin fără nici o problemă: aceiaşi 
pereţi plini de şobolani, aceleaşi şindrile maro-nămol, 
acelaşi horn strâmb picurând fum în cerul ploios, aceeaşi 
pompă de benzină ruginită din faţă. Un alt însemn se 
sprijinea de pompă, de data aceasta anunțând NU AVEM 
BENZINĂ DAŢI VINA PE SECĂTURILE 
GUVERNAMENTALE. 

In acea după-amiază de noiembrie, magazinul era gol, cu 
excepţia proprietarului, un domn pe nume Deke McCaskell. 
Asemenea celor mai mulţi, îşi petrecuse dimineaţa lipit de 
televizor. Toate reportajele (chestii care se repetau, în cea 
mai mare parte şi, datorită instituirii controlului militar în 
acea parte a Pădurilor Nordice, nici o imagine interesantă a 
altceva decât a ceea ce Armata, Forţele Navale şi Forţele 
Aviatice oferiră spre difuzare) culminase cu discursul 
preşedintelui. Deke îi spunea preşedintelui domnul 
Okeefenokee, datorită felului obscur în care fusese ales - 
Chiar nu ştia nimeni de acolo să numere? Deşi nu-şi 
exercitase dreptul la vot de la Gipper!2%* încoace (ăsta chiar 
că fusese preşedinte), Deke îl ura pe preşedintele 
Okeefenokee, era de părere că era un dinţos nenorocit, 
unsuros şi nedemn de încredere (avea, totuşi, o soţie 
arătoasă) şi era de părere că discursul lui de la ora 
unsprezece fusese doar acelaşi bla-bla-bla. Deke nu credea 
nici un cuvânt din cele spuse de bătrânul Okeefenokee. În 
opinia lui, întreaga afacere era probabil o cacealma, nişte 
tactici de înfricoşare menite să-i facă pe contribuabilii 
americani să înghită sumele cheltuite pe apărare şi, de aici, 
să înghită taxele instituite. Nu exista nimic în spaţiu, o 
dovedise ştiinţa. Singurii extratereştri din America (cu 
excepţia preşedintelui Okeefenokee însuşi, desigur) erau 


traficanţii de droguri care treceau graniţa înot dinspre 
Mexic. Insă oamenii erau speriaţi, stăteau acasă şi se uitau 
la televizor. Câţiva, puţini, vor veni mai târziu după bere sau 
după sticle de vin, dar, pentru acum, atmosfera din magazin 
era la fel de moartă ca un motan călcat pe autostradă. 

Deke închisese televizorul în urmă cu o jumătate de oră - 
destul era destul, pentru numele lui Cris-tos - şi, când 
clopoţelul de deasupra uşii clincăi la unu şi un sfert, el citea 
o revistă luată din stativul din spatele magazinului, acolo 
unde un însemn proclama ORI Al 21, ORI N-AI CE CĂUTA 
AICI. Această anume publicaţie se chema Fetițe cu fundiţe, 
un titlu cât se poate de cinstit, dat fiind că toate fetiţele 
dinăuntru purtau fundiţe. Nimic altceva, doar fundiţe. 

Ridică ochii spre noul-venit, vru să spună ceva de genul 
„Ce mai faci" sau „Alunecă pe şosea", dar se abţinu. Simţi o 
fulgerare de nelinişte, urmată de o convingere subită că va 
fi jefuit... şi că, dacă totul se va reduce la un jaf, va avea 
noroc. Niciodată nu fusese jefuit, nu în cei doisprezece ani 
de când avea magazinul în proprietate - dacă voia cineva să 
rişte închisoarea pentru un pumn de bani peşin, existau 
locuri prin zonă de unde puteau lua nişte pumni mult mai 
mari. lipul ar fi trebuit să fie... 

Deke înghiţi. Tipul ar fi. Trebuit să fie nebun, gândise el 
şi poate că tipul acesta era, poate că era unul dintre acei 
maniaci care tocmai şi-a omorât întreaga familie şi-apoi s-a 
hotărât să-şi facă puţin de cap prin jur, să mai omoare 
câţiva oameni înainte să întoarcă ţeava uneia dintre arme 
către el. 

Deke nu era paranoic din fire (era din fire dintr-o bucată, 
i-ar fi spus fosta soţie), dar asta nu schimba faptul că se 
simţea ameninţat de primul client din acea după-amiază. 
Nu-l deranjau foarte tare tipii care veneau uneori şi care nu 
mai plecau din magazin, cei care vorbeau întruna despre 
Patriots sau despre Red Sox, sau care povesteau ce 
huidume de peşti prinseseră ei la bazin, dar acum şi-ar fi 
dorit să intre câţiva. O gaşcă întreagă, de fapt. 


Bărbatul rămase doar locului de partea din interior a uşii, 
la început şi da, ceva nu era în regulă cu el. Purta o haină 
portocalie de vânător, dar sezonul de vânătoare la 
căprioare nu se deschisese încă în Massachusetts; asta însă 
s-ar fi putut să nu însemne nimic. Ceea ce nu-i plăcu lui 
Deke erau zgârieturile de pe faţa bărbatului, de parcă şi-ar 
fi petrecut cel puţin o parte a ultimelor zile făcând cros prin 
pădure; iar calitatea fantomatică, suptă a trăsăturilor 
înseşi... Gura i se mişca, de parcă ar fi vorbit singur. Mai 
era încă un lucru. Lumina cenuşie a după-amiezii intrând 
oblic prin ferestrele prăfuite din faţă se reflectau ciudat pe 
buzele şi pe bărbia lui. 

Fiului ăstuia de cățea îi curg balele, gândi Deke. 
Blestemat să fiu dacă nu-i aşa. 

Capul noului venit tresărea în ticuri scurte şi rapide, în 
vreme ce corpul rămânea perfect nemişcat, amintindu-i lui 
Deke de felul în care rămâne nemişcată o bufniţă pe cracă 
în vreme ce-şi urmăreşte prada. Deke se gândi pentru 
scurtă vreme să se strecoare afară din scaun şi să se 
ascundă sub tejghea, dar, înainte ca măcar să înceapă să ia 
în considerare elementele pro şi contra ale unei atare 
mişcări (nu i se învârt rotiţele chiar foarte repede, ar mai fi 
spus fosta lui soţie), capul tipului se mai scutură o dată în 
felul acela grăbit şi arătă spre el. 

Partea raţională a minţii lui Deke se agăţase de speranţa 
(nu era o idee cu adevărat bine articulată) că-şi imaginează 
totul, că suferă o halucinație din pricina tuturor acelor ştiri 
ciudate şi acelor zvonuri fantastice, fiecare prezentate cu 
acribie de presă, provenite din nordul statului Maine. Poate 
că nu era vorba decât despre un tip care voia ţigări, sau un 
pachet de şase cutii de bere, sau poate o sticlă de brandy cu 
cafea şi o revistă deocheată, ceva care să-l ajute să 
petreacă o noapte lungă, cu drumurile acoperite de zloată, 
într-un motel din afara orăşelelor Ware sau Belchertown. 

Speranţa aceasta muri când ochii bărbatului îi întâlniră 
pe ai lui. 


Nu era privirea unui maniac criminal de familie plecat în 
propria lui croazieră spre nicăieri; aproape că ar fi fost mai 
bine acesta să fie cazul. Ochii noului-venit, departe de-a fi 
goi, erau prea plini. Un milion de gânduri şi de idei păreau 
că-i umbresc, asemenea unei benzi din acelea de telegraf 
derulată cu viteză mare. Păreau că aproape saltă în orbite. 

Şi erau cei mai înfometați ochi pe care Deke McCaskell îi 
văzuse în întreaga lui viaţă. 

— E închis, spuse Deke. Cuvintele ieşiră într-un croncănit 
care nu semăna deloc cu vocea lui. Eu şi cu partenerul meu 
- el e-n spate - am închis magazinul pentru restul zilei. Din 
pricina celor care se petrec în nord. Eu - noi, vreau să spun 
- am uitat să întoarcem semnul invers. Noi... 

Ar fi putut continua aşa până la sfârşitul orelor - al 
zilelor, chiar - dar bărbatul în haină de vânător îl 
întrerupse. 

— Şuncă, spuse acesta. Unde o găsesc? 

Deke ştiu, dintr-o dată şi fără îndoială, că, dacă nu va 
primi şuncă, bărbatul acesta îl va ucide. S-ar putea să-l 
omoare şi aşa, dar fără şuncă... da, cu siguranţă. Avea 
şuncă. Slavă Domnului, slavă lui Cristos, slavă lui 
Okeefenokee şi tuturor secăturilor, avea şuncă. 

— Frigiderul din spate, spuse pe noua şi ciudata lui voce. 
Mâna aşezată pe coperta revistei era rece ca un cub de 
gheaţă. În cap, auzea voci şoptite care nu păreau să-i 
aparţină. Gânduri roşii şi gânduri negre. Gânduri 
înfometate. 

O voce inumană întrebă: Ce-i acela frigider? O voce 
obosită, foarte umană, răspunse: Mergi de-a lungul 
culoarului, frumosule. O să vezi. 

Aud voci, gândi Deke. Au, Iisuse, nu. Asta li se întâmplă 
oamenilor înainte s-o ia pe brazdă. 

Bărbatul trecu pe lângă Deke şi merse de-a lungul 
culoarului. Şchiopăta pronunţat. 

Lângă casa de marcat se afla un telefon. Deke se uită la 
el, apoi îşi mută privirea. Era destul de aproape să-l ajungă 


şi avea numărul 911 inclus în lista de preapelare, dar la fel 
de bine ar fi putut fi pe lună. Chiar dacă ar putea aduna 
destulă forţă să se întindă după telefon... 

O să ştiu, spuse vocea inumană, iar Deke scoase un 
geamăt scurt, sec. Era în mintea lui, ca şi când i-ar fi 
implantat cineva un radio în ţeastă. 

Deasupra uşii se afla montată o oglindă convexă, un 
mecanism extrem de folositor mai ales vara, când 
magazinul era plin de copiii care mergeau la bazin cu 
părinţii - Quabbin nu era decât la douăzeci şi nouă de 
kilometri de aici - pentru a pescui, sau pentru a campa, sau 
numai pentru un picnic. Bastarzii ăia mici au încercat 
întotdeauna să şpar-lească diverse lucruri, în mod special 
bomboanele şi revistele deocheate. Acum, Deke se uită în 
ea, urmărind cu o fascinaţie crispată cum bărbatul în haină 
portocalie se apropie de frigider. Rămase acolo pentru o 
clipă, holbându-se înăuntru, apoi luă nu un singur pachet 
de şuncă, ci pe toate patru. 

Bărbatul veni înapoi pe culoarul din mijloc, aducând 
şunca, şchiopătând şi uitându-se rapid la rafturi. Părea 
periculos, părea  înfometat şi părea, de asemenea, 
îngrozitor de obosit - asemenea unui alergător la maraton 
intrând pe ultimul kilometru. Privindu-l, Deke simţi acelaşi 
fel de ameţeală pe care o căpăta când se uita în jos dintr-un 
loc înalt. Era ca şi când nu te-ai fi uitat la o singură 
persoană, ci la mai multe, suprapuse şi schimbându-și locul 
în ordinea de perspectivă. Îl duse pe Deke în treacăt cu 
gândul la un film pe care-l văzuse, la o pi-piţă dusă cu pluta 
care avea o sută de personalităţi. 

Bărbatul se opri şi luă un borcan de maioneză. În capătul 
culoarului se opri din nou şi luă o franzelă de pâine. Apoi, se 
întoarse la tejghea. Deke aproape că simţea oboseala 
ieşindu-i prin pori. Şi nebunia. 

Aşeză cumpărăturile jos şi spuse: 

— Sandvişuri cu şuncă şi maioneză făcute cu pâine albă. 
Astea-s cele mai bune. Şi zâmbi. Era un zâmbet de o 


sinceritate atât de obosită, care-ţi frângea inima, încât Deke 
uită de frică pentru o clipă. 

Fără să se gândească, întinse mâna 

— Domnule, te simţi bi... 

Mâna lui Deke se opri ca şi când ar fi întâmpinat un zid. 
Tremură preţ de o clipă deasupra tejghelei, apoi zbură în 
sus şi-i plesni propria faţă - pleosc! Se trase încet în lături şi 
se opri, plutind asemenea unei nave cu pernă de aer. Al 
treilea şi al patrulea deget se adunară încet în palmă. 

Nu-l omori! 

leşi afară şi opreşte-mă! 

Dacă mă forţezi să încerc, s-ar putea să ai parte de-o 
surpriză. 

Vocile acestea erau în capul lui. 

Mâna lui plutitoare se mişcă în faţă şi primele două 
degete se înfipseră în nări, obturându-le. Pentru o clipă, 
rămaseră locului, apoi, oh, Cristoase mare, începură să 
sape. Şi, deşi Deke McCaskell avea multe obiceiuri 
îndoielnice, să-şi roadă unghiile nu era unul dintre ele. La 
început, degetele nu vrură să se urce prea mult - spre 
apartamentele de sus - dar apoi, când începu să curgă 
sângele lubrifiant, deveniră excesiv de vioaie. Se zbăteau 
aidoma viermilor. Unghiile murdare săpau aidoma unor 
colţi. Îşi croiau drum tot mai adânc, adăpos-tindu-se tot mai 
spre creier... auzea cartilagiile rupându-se... auzea... 

Opreşte-te, DI Cenuşiu, opreşte-te! 

Şi, dintr-o dată, degetele lui Deke îi aparţinură lui din 
nou. Şi le scoase cu un pocnet jilav. Sângele se scurse pe 
tejghea, pe suportul pentru mărunţiş din plastic pe care se 
afla desenat logo-ul Skoal, la fel pe fetiţa dezbrăcată cu 
fundiţe a cărei anatomie o studiase când intrase creatura 
aceasta. 

— Cât îţi datorez, Deke? 

— la-le! Acelaşi croncănit de cioară, dar acum era un 
croncănit nazal, fiindcă nările îi erau înfundate de sânge. 
Au, omule, ia-le doar şi pleacă! leşi dracului de-aici! 


— Nu, insist. E vorba de comerţ, prin care bunurile cu o 
valoare reală sunt schimbate pentru bunuri cu valoare 
fiduciară. 

— Trei dolari! Strigă Deke. 

Îşi făcea loc şocul. Inima îi bătea sălbatic, muşchii i se 
încordau de adrenalină. Credea că e posibil ca bestia să 
plece, iar asta făcea totul infinit mai rău: să fii atât de 
aproape de o viaţă cu viitorul în faţă şi, totuşi, să ştii că îţi 
poate fi luată din cel mai mic capriciu al acestui nebun 
nenorocit. 

Nebunul scoase un portmoneu vechi şi ros, îl deschise şi 
căută prin el parcă un secol întreg. Saliva îi picură egal din 
gură când se aplecă deasupra portmoneului. Într-un sfârşit, 
găsi trei dolari. Îi aşeză pe tejghea. Portmoneul fu introdus 
la loc în buzunar. Căută în jeanşii cu aspect revoltător (A 
gonit din greu şi-a lăsat ploaia-n urmă!*, gândi Deke), găsi 
un pumn de mărunţiş şi aşeză trei monede pe suportul 
Skoal. Două de douăzeci şi cinci şi una de zece cenți. 

— Eu dau bacşiş douăzeci la sută, spuse clientul cu o 
mândrie greu de trecut cu vederea. Jonesy dă bacşiş 
cincisprezece. Asta-i mai bine. Sunt mai mulţi. 

— Sigur, şopti Deke. Nasul îi era plin de sânge. 

— O zi plăcută. 

— Şi tu... ia-o mai uşor. 

Bărbatul în haină portocalie rămase cu capul aplecat. 
Deke îl auzi făcând selecţia printre mai multe posibile 
expresii. Îl făcea să-i vină să ţipe. Într-un sfârşit, bărbatul 
spuse: 

— O iau cum pot. Urmă o altă pauză. Apoi: Nu vreau să 
suni pe nimeni, partenere. 

— N-o să sun. 

— Juri pe Dumnezeu? 

— Mda. Jur pe Dumnezeu. 

— Eu sunt ca Dumnezeu, observă clientul lui. 

— Mda, bine. Aşa cum zi... 


— Dacă suni pe cineva, o să ştiu. O să mă-ntorc şi-o să-ţi 
aranjez căruţa. 

— N-o să sun! 

— Bună idee. 

Deschise uşa. Clopoţelul zornăi. leşi din magazin. 

Pentru o clipă, Deke rămase unde se afla, ca şi când ar fi 
avut picioarele lipide de podea. Apoi se grăbi să iasă de 
după tejghea, lovindu-şi tare şoldul de colţ. La căderea 
serii, acolo va avea o vânătaie mare şi neagră, dar pentru 
moment nu simţi nimic. Trase zăvorul, puse lanţul, apoi 
rămase acolo, uitându-se pe furiş afară. În faţa magazinului 
se afla parcată o rablă Subaru mică şi roşie, stropită cu 
noroi şi ea părând c-a gonit din greu şi c-a lăsat ploaia în 
urmă. Bărbatul îşi mută cumpărăturile în căuşul făcut de 
unul dintre braţe, deschise uşa şi urcă în spatele volanului. 

Pleacă de aici, gândi Deke. Te rog, domnule, pentru 
numele lui Dumnezeu, doar pleacă de-aici. 

Dar nu plecă. Ridică în schimb ceva - franzela de pâine - 
şi rupse şnurul care lega gura pungii. Scoase vreo 
douăsprezece felii. Mai departe, desfăcu borcanul cu 
maioneză şi, folosindu-şi degetul pe post de cuţit, începu să 
ungă feliile de pâine cu maioneză. După ce termina fiecare 
felie, îşi curăța degetul cu limba. De fiecare dată când făcea 
asta, ochii i se închideau, capul i se apleca pe spate şi o 
expresie extatică îi umplea chipul, radiind în toate direcţiile 
dinspre gură. Când termină cu pâine, luă unul dintre 
pachetele cu carne şi rupse hârtia învelitoare. Desfăcu 
punga de plastic dinăuntru cu dinţii şi scutură până ce-i 
căzu jumătatea de kilogram de şuncă feliată în palmă. O 
împachetă şi o aşeză pe o bucată de pâine, după care aşeză 
o altă bucată deasupra. Înfulecă din sandviş la fel de lacom 
precum un lup. Expresia aceea de plăcere divină nu-i părăsi 
chipul deloc; era expresia unuia care se bucură de cea mai 
rafinată mâncare din viaţa lui. Gâtul i se înnoda de fiecare 
dată când îi cobora pe el în jos câte o bucată mare. Din trei 
astfel de îmbucături, sandvişul fu gata. Când bărbatul din 


maşină se întinse după alte două bucăţi de pâine, un gând îi 
umplu lui Deke McCaskell mintea, sclipind acolo asemenea 
unui panou luminos. E chiar mai bun aşa! Aproape că-i vie! 
Rece, dar aproape vie! 

Deke se îndepărtă de uşă cu mişcări încete, făcute parcă 
sub apă. Cenuşiul zilei părea să invadeze magazinul, 
estompând lumina becurilor. Îşi simţi picioarele înmuindu- 
se şi, înainte ca podeaua murdară din scânduri să-i sară în 
întâmpinare, cenuşiul se schimbase în negru. 


21 


Când îşi reveni Deke în simţiri, era târziu - cât de târziu, 
nu-şi dădea seama, fiindcă ceasul digital Budweiser de 
deasupra frigiderului pentru bere pâlpâia 88:88. Trei dintre 
dinţii lui se aflau pe podea; îi săriseră din gură când căzuse, 
presupunea el. Sângele din jurul nasului şi de pe bărbie se 
uscase într-o crustă spongioasă. Încercă să se ridice, dar 
picioarele nu vrură să-l susţină. Se târî în schimb până la 
uşă, cu părul atârnându-i în ochi, rugându-se. 

Rugăciunea lui primi un răspuns. Rabla aceea mică şi 
roşie de maşină dispăruse. In locul unde se aflase, erau 
acum patru pachete de şuncă, goale toate, borcanul de 
maioneză, gol pe trei sferturi şi o jumătate de franzelă de 
pâine albă Holsum. Mai multe ciori - creşteau nişte ciori 
extraordinar de mari prin preajma bazinului - 
descoperiseră pâinea şi ciuguleau feliile direct din 
ambalajul sfâşiat. Puţin mai încolo - aproape de Route 32 - 
alte două sau trei îşi făceau de lucru cu o baltă mizerabilă 
de şuncă îngheţată şi bucăţi de pâine. Prânzul ales al 
monsieur-ului nu fusese de acord cu el, se părea. 

Dumnezeule, gândi Deke. Sper c-ai vomitat destul de tare 
să-ți strici întreaga instalaţie, bas... 

Apoi însă, propriile sale viscere avură parte de-o 
zdruncinare fantastică şi el îşi acoperi gura cu mâna. Văzu 
o imagine clară a dinţilor bărbatului închizându-se asupra 
cărnii crude şi grase atârnând dintre două bucăţi de pâine, 


carne cenuşie vârstată cu maro asemenea unei limbi de cal 
mort tăiate. Deke începu să scoată sunete râgâite înfundate 
în spatele mâinii. 

O maşină intră în parcare - exact ce avea nevoie, un 
client chiar când era pe cale să dea la boboci. Nu era o 
maşină cu adevărat, privită mai atent, nu era nici 
camionetă. Nici măcar o furgonetă. Era un Humvee din- 
acela hidos, vopsit în pete negre şi verzi de camuflaj. Doi 
oameni în faţă şi - Deke era aproape sigur - un altul în 
spate. 

Se întinse, întoarse semnul deschis care atârna la uşă pe 
partea cealaltă, unde scria închis, după care se îndepărtă. 
Se ridicase în picioare, reuşise cel puţin atât, dar acum se 
simţea periculos de aproape să cadă din nou. Au văzut că 
sunt aici, sigur ca dracu, gândi el. Vor intra şi vor întreba 
unde aplecat celălalt, fiindcă sunt pe urma lui. Îl vor îl vor 
pe bărbatul avid după sandvişurile cu şuncă. lar eu o să le 
spun tot. Or să mă facă să le spun. Apoi, o să... 

Mâna i se ridică în faţa ochilor. Primele două degete, 
năclăite cu sânge uscat până la a doua falangă, erau rupte 
şi încovoiate. Tremurau. Lui Deke aproape că i se părea că 
ondulează. Salut, ochii mei, ce mai faceţi? Bucuraţi-vă de 
vedere cât mai puteți, fiindcă după voi urmează să venim. 

Persoana de pe bancheta din spate a Humvee-ului se 
înclină înainte, păru să-i spună ceva şoferului şi 
autovehiculul ţâşni în spate, una dintre roţile din spate 
trecând prin balta de vomă lăsată de ultimul client al 
magazinului. Maşina întoarse pe şosea, făcu o pauză de o 
clipă, apoi porni pe direcţia Ware şi Quabbin. 

Când dispăru după primul deal, Deke McCaskell începu 
să plângă. Mergând înapoi spre tejghea (împleticindu-se şi 
bălăngănindu-se, dar stând încă pe picioare), privirea îi 
căzu asupra dinţilor de pe podea. Trei dinţi. Ai lui. Plătise 
un preţ mic. O, da, o taxă infimă. Apoi se opri, cu privirea 
fixă asupra celor trei bancnote de câte un dolar de pe 


tejghea. Pe ele crescuse un strat roşu-portocaliu, palid de 
puf. 


22 


Nu ici! Erdzi 'ai depa'te! 

Am dreptate? Se întrebă Owen obosit, dar îl înţelesese pe 
Duddits cât se poate de bine (nu era chiar atât de greu o 
dată ce ţi se obişnuia urechea): Nu aici! Mergi mai departe! 

Owen redresă Humvee-ul pe Route 32 în vreme ce 
Duddits se lăsă pe spate - se prăbuşi pe spate - şi începu să 
tuşească din nou. 

— Uite, spuse Henry şi arătă cu degetul. Vezi aia? 

Owen vedea. O grămadă de hârtie de ambalaj înmuindu- 
se în apa de ploaie murdară. Şi un borcan cu maioneză. 
Băgă în viteză şi se îndreptă spre nord. Picăturile de ploaie 
care izbeau parbrizul aveau o constituţie aparte, grasă 
parcă, pe care el o recunoştea: în curând se va transforma 
în zloată, iar apoi - foarte probabil - în ninsoare. Aproape 
extenuat şi ciudat de trist acum, la finele retragerii valului 
telepatic, Owen descoperi că principalul său regret era că 
trebuie să moară într-o zi atât de mizerabilă. 

— Cât de înainte e acum? Întrebă el, neîndrăznind să 
pună adevărata întrebare, singura care conta: Ajungem 
oricum cu întârziere? Presupunea că-i va spune Henry, dacă 
aceasta era situaţia. 

— A ajuns acolo, spuse Henry absent. Se întorsese în 
scaun şi-i ştergea lui Duddits faţa cu o cârpă udă. Duddits 
se uită la el recunoscător şi încercă să zâmbească. Obrajii 
lui cenuşii erau transpiraţi acum, iar petele negre de sub 
ochi se extinseseră, transformându-i în ochi de raton. 

— Dacă el e acolo, de ce a trebuit ca noi să venim aici? 
Întrebă Owen. Mărise viteza la o sută zece kilometri pe oră, 
o viteză foarte periculoasă pe porţiunea aceasta alunecoasă 
de drum, dar acum nu mai avea de ales. 

— Nu voiam să risc ca Duddits să piardă din vedere linia, 
spuse Henry. Dacă se întâmplă asta... 


Duddits scoase un geamăt prelung, îşi strânse braţele în 
jurul brâului şi se aplecă peste ele. Henry, încă stând în 
genunchi pe scaun, mângâie linia subţire a gâtului lui. 

— Ia-o uşor, Duds, spuse el. Eşti bine. 

Dar nu era. Owen ştia asta şi la fel ştia şi Henry. Având 
febră, având crampe în ciuda unei a doua pastile de 
Prednisone şi a altor două de Percocet, scuipând sânge 
acum la fiecare acces de tuse, Duddits Cavell era la sute de 
kilometri depărtare de „bine'". Premiul de consolare era că 
şi combinaţia Jonesy-Cenuşiu era foarte departe de starea 
de bine. 

Din cauza şuncii. Tot ce-şi doriseră fusese să-l facă pe Dl 
Cenuşiu să se oprească pentru o vreme; nici unul dintre ei 
nu bănuise că lăcomia lui se va dovedi a fi atât de 
incomensurabilă. Efectul asupra digestiei lui Jonesy fusese 
cât se poate de previzibil. Dl Cenuşiu vomitase o dată în 
parcarea magazinaşului şi mai trebuise să tragă pe dreapta 
de alte două ori în drum spre Ware, să se aplece afară pe 
fereastră şi să mai descarce alte câteva sute de grame de 
şuncă crudă în jeturi puternice şi aproape convulsive. 

Urmase diareea. Se oprise la benzinăria Mobil de pe 
Route 9, la sud de Ware şi abia ajunsese în toaleta 
bărbaţilor. Pancarta din faţa benzinăriei spunea BENZINĂ 
IEFTINĂ, TOALETE CURATE, dar partea cu TOALETE 
CURATE devenise fără îndoială anacronică pe când plecă Dl 
Cenuşiu de acolo. Nu omori pe nimeni la benzinărie, lucru 
pe care Henry îl luă drept punct câştigat. 

Înainte să intre pe drumul de acces spre Quab-bin, Dl 
Cenuşiu mai trebuise să se oprească de încă două ori şi să 
se năpustească în pădure, unde încercase să golească 
intestinele supraîncărcate ale lui Jonesy. Atunci, ploaia se 
transformase deja în fulgi de zăpadă moale. Organismul lui 
Jonesy slăbise considerabil, iar Henry spera să urmeze un 
leşin. Până acum, acest lucru nu se întâmplase. 

DI Cenuşiu era furibund pe Jonesy, pe când urcă înapoi la 
volan după a doua excursie în pădure îl înjura deja fără să 


respire. Era numai vina lui Jonesy, Jonesy îl prinsese în 
cursă. El, unul, se hotărâse să ignore foamea şi pofta 
irepresibilă cu care mâncase, oprindu-se între muşcături 
doar să-şi lingă unsoarea de pe degete. Henry văzuse 
asemenea percepții trunchiate asupra faptelor - evidențiind 
unele, ignorând complet altele - de multe ori la pacienţii 
săi. Din multe motive, Dl Cenuşiu era doar un alt Barry 
Newman. 

Cât de uman devine, gândi el. Cât de ciudat de uman. 

— Când spui că a ajuns acolo, întrebă Owen, cât de acolo 
vrei să spui? 

— Nu ştiu. Comunicarea s-a închis din nou, cel puţin aşa 
simt eu. Duddits, tu-l auzi pe Jonesy? 

Duddits se uită obosit la Henry, apoi îşi scutură capul. 

— 'Omu enu'iu a 'uat că'ţile, spuse el - DI Cenușiu ne-a 
luat cărțile - dar aceasta era doar o traducere literală a 
unei expresii de jargon. Duddits nu poseda vocabularul 
necesar exprimării a ceea ce se întâmpla de fapt, însă 
Henry îi citea gândurile. Dl Cenuşiu nu reuşea să intre în 
biroul-fortăreaţă al lui Jonesy şi să-i ia cărţile de joc, dar, 
cumva, ştersese toate însemnele de pe ele. 

— Duddits, cum rezişti? Zise Owen, uitându-se în oglinda 
retrovizoare. 

— Eu ine, spuse Duddits şi începu imediat să tremure. În 
poală avea sufertaşul galben şi punga maro în care erau 
medicamentele... medicamentele şi împletitura aceea 
ciudată. Era îmbrăcat în haina groasă de iarnă şi, totuşi, pe 
sub ea, el încă mai tremura. 

Se stinge cu repeziciune, gândi Owen, când Henry 
începu iarăşi să badijoneze faţa vechiului său prieten. 

Humvee-ul alunecă pe o porţiune alunecoasă de drum, 
dansă pe muchia dezastrului - un accident la o viteză de o 
sută zece kilometri pe oră i-ar omori probabil pe toţi trei şi, 
chiar dacă nu i-ar omori, ar pune stop oricăror şanse pe 
care le-ar mai avea de a-l prinde pe Dl Cenugşiu - după care 
se redresa. 


Owen se surprinse uitându-se în spate la punga maro, 
gândul purtându-l iarăşi la împletitura aceea. Beaver mi-a 
trimis-o. De Crăciun, săptămâna trecută. 

Să încerce să comunice acum telepatic, credea Owen, era 
ca şi când ai pune un mesaj într-o sticlă şi ai arunca sticla în 
ocean. Dar, chiar şi aşa, încercă, trimițând un gând în ceea 
ce spera el că e direcţia lui Duddits: Cum îi spui tu, fiule? 

Brusc, pe neaşteptate, văzu o încăpere vastă, o 
combinaţie de living, de sufragerie şi de bucătărie. 
Scândurile de pin matur străluceau de email. Pe podea se 
afla un covor Navajo şi pe un perete o carpetă - minusculi 
vânători indieni  împrejmuind o siluetă  cenuşie, 
extraterestrul arhetipal de pe-o mie de tabloide. Se vedea 
un şemineu, un horn din piatră, o masă mare de stejar. Dar, 
ce-i captă lui Owen atenţia (nu avea cum să nu i-o capteze; 
se afla în mijlocul imaginii pe care i-o transmisese Duddits şi 
strălucea într-o lumină aparte, specială), era împletitura 
manufacturată atârnând de grinda din mijloc. Era 
versiunea îmbunătăţită a celeia pe care o avea Duddits în 
punga cu medicamente, era împletită din fire intens 
colorate, nu din aţă albă murdară, însă, altfel, era aceeaşi. 
Ochii lui Owen se umplură de lacrimi. Era cea mai frumoasă 
cameră din lume. Simţea asta pentru că aşa simţea Duddits. 
lar Duddits simţea asta pentru că era locul unde mergeau 
prietenii lui şi el îi iubea. 

— Capcană pentru vise, spuse bărbatul muribund de pe 
bancheta din spate şi pronunţă cuvintele fără cusur. 

Owen aprobă din cap. Capcană pentru vise, da. 

Tu eşti asta, trimise el, bănuind că Henry auzea totul, dar 
fiindu-i indiferent. Mesajul acesta era pentru Duddits, doar 
pentru Duddits. Tu eşti capcana pentru vise, nu-i aşa? 
Capcana lor pentru vise. Întotdeauna ai fost asta. 

În oglindă, Duddits zâmbi. 


23 


Trecură pe lângă un panou de circulaţie pe care scria 


BAZINUL  QUABBIN 13 KILOMETRI PESCUITUL 
INTERZIS NU SUNT FACILITĂŢI DE NICI UN FEL ZONĂ 
PENTRU PICNIC DESCHIS TRASEE TURISTICE DESCHIS 
INTRAŢI PE PROPRIUL RISC. 

Mai era scris ceva, dar, la o sută treizeci de kilometri la 
oră, Henry nu avu timp să citească tot. 

— Vreo şansă să parcheze şi să continue pe jos? Întrebă 
Owen. 

— Nici măcar să nu speri la asta, spuse Henry. Va 
conduce cât va putea de repede. Poate se va împotmoli. La 
asta poţi spera. Sunt şanse bune ca asta să se întâmple. Iar 
el e slăbit. Nu se va putea deplasa repede. 

— Tu cum eşti, Henry? Tu vei putea să te deplasezi 
repede? 

Având în vedere cât de înţepenit se simţea şi cât de rău îl 
dureau picioarele, aceasta era o întrebare bună. 

— Dacă va fi nevoie, spuse el, voi merge cât voi putea de 
repede. În orice caz, mai e şi Duddits. Nu cred că va fi 
capabil de-un marş foarte susţinut. 

De orice fel de marş, nu mai adăugă el. 

— Kurtz şi Freddy şi Perlmutter, Henry. Cât sunt ei de în 
urmă? 

Henry medită la întrebare. Îl simţea pe Perlmutter destul 
de bine... şi putea atinge cu mintea şi creatura canibală 
înfometată dinăuntrul lui. Semăna cu Dl Cenuşiu, doar că 
nevăstuica trăia într-o lume construită în întregime din 
şuncă. Şunca era Archie Perlmutter, cândva căpitan în 
Armata Statelor Unite. Lui Henry nu-i plăcea să meargă în 
direcţia aceea cu mintea. Prea multă durere. Prea mare 
foame. 

— Douăzeci şi patru de kilometri, spuse. Poate doar 
nouăsprezece. Dar asta nu contează, Owen. O să ajungem 
înaintea lor. Întrebarea e dacă o să-l prindem pe Dl 
Cenuşiu. O să avem nevoie de nişte noroc. Sau de nişte 
ajutor. 

— lar dacă-l prindem, Henry. O să mai fim eroi? 


Henry îi oferi un zâmbet obosit. 
— Cred că trebuie să încercăm, ca să aflăm. 


CAPITOLUL 21 - PUŢUL 12 
1 


DI Cenuşiu conduse Subaru-ul aproape cinci kilometri în 
susul East Street-ului - noroioasă, accidentată şi, acum, 
îngropată sub opt centimetri de zăpadă - înainte să cadă 
într-o spărtură produsă de un canal de scurgere înfundat. 
Subaru-ul îşi croise săltăreţ drum prin mai multe gropi la 
nord de barajul Goodnough şi, în unele locuri, dăduse de 
pământ cu dedesubtul caroseriei destul de tare să-şi rupă 
toba şi ţeava de eşapament, dar spărtura aceasta în drum 
era prea mare. Maşina căzu cu botul în faţă şi ateriză pe 
tubul de canalizare, motorul înăbuşit behăind strident. 
Corpul lui Jonesy fu aruncat în faţă şi centura de siguranţă 
se blocă. I se strânse diafragma şi vomită instinctiv pe bord: 
nimic solid acum, doar funii biliare de salivă. Pentru o clipă, 
lumea se goli de culoare şi mugetul exasperant al motorului 
se disipă. Se luptă din răsputeri să-şi păstreze cunoştinţa, 
temându-se că, dacă ar fi leşinat fie şi doar pentru o clipă, 
Jonesy ar putea prelua cumva la loc controlul. 

Câinele scânci. Ţinea ochii încă închişi, dar picioarele din 
spate i se smuciră spasmodic şi urechile îi tresăriră. 
Stomacul îi era umflat, pielea de pe el se ondula. Clipa era 
aproape. 

Puțin câte puţin, culoarea şi simţul realităţii reveniră. Dl 
Cenuşiu inspiră de câteva ori adânc, convingând corpul 
acesta bolnav şi nefericit să revină la ceva ce semăna cu 
calmul. Cât mai avea de mers? Nu credea că mai e mult, 
dar, dacă maşina era cu adevărat blocată, trebuia să 
meargă pe jos... iar câinele nu putea face asta. Câinele 
trebuia să nu se trezească; deja era periculos de aproape să 
facă asta din nou. 

Mângâie centrii somnului ai creierului său rudimentar. Îşi 
şterse în acelaşi timp buzele subţiri. O parte a minţii lui încă 


era conştientă de prezenţa lui Jonesy, aflat acolo înăuntru, 
orb la lumea exterioară, dar pândind orice ocazie să-şi 
scoată coarnele şi să-i saboteze misiunea; şi, incredibil, o 
altă parte a minţii lui continua să râvnească după mâncare 
- râvnea după şuncă, exact ceea ce-l otrăvise. 

Dormi, prieten mic. Îi vorbea câinelui; îi vorbea, de 
asemenea şi birumului. Şi amândoi îl ascultară. Lad încetă 
să mai scâncească. Labele încetară să se mai zbată. Valurile 
unduindu-se de-a lungul stomacului câinelui încetiniră... 
Încetiniră... se opriră. Calmul acesta nu va dura multă 
vreme, dar pentru moment, totul era bine. Atât de bine cât 
putea i. 

Predă-te, Dorothy. 

— Taci! Spuse Dl Cenuşiu. Pupă-mi aşezătoarea! 

Vâri maşina în marşarier şi apăsă acceleraţia până la 
podea. Motorul urlă, speriind păsările din copaci, dar nu 
servi la nimic. Roţile din faţă erau prinse bine, iar roţile din 
spate erau ridicate de la pământ, rotindu-se în aer. 

— Futu-i! Strigă DI Cenuşiu şi lovi cu pumnul lui Jonesy în 
volan. Cristoase-păroase! Trage-mi-o, Freddy! 

Căută în urmă vreun semn de la urmăritorii lui şi nu reuşi 
să citească nimic inteligibil, doar simţământul că se apropie. 
Două grupuri, iar în cel mai apropiat se afla Duddits. Dl 
Cenuşiu se temea de Duddits, simţea că el e cel mai 
responsabil de cât de absurd, de cât de enervant de dificilă 
devenise misiunea lui. Dacă îşi va putea păstra avansul faţă 
de Duddits, totul se va termina cu bine. l-ar fi fost de ajutor 
să ştie cât era Duddits de aproape, dar ei îl împiedicau - 
Duddits, Jonesy şi cel pe care-l chema Henry. Ei trei 
constituiau împreună o forţă cum nu mai întâlnise niciodată 
înainte Dl Cenuşiu, o forţă de care se temea. 

— Dar am totuşi un avans considerabil, îi spuse lui Jonesy, 
ieşind din maşină. 

Alunecă, aruncă o înjurătură gen Beaver, apoi trânti 
portiera. Ningea din nou, fulgi mari şi albi care umpleau 
aerul asemenea unor confeti şi care se topeau pe obrajii lui 


Jonesy. Dl Cenuşiu merse anevoie în spatele maşinii, 
bocancii alunecându-i şi pleoscăind în noroi. Făcu o pauză 
pentru o clipă să examineze spatele argintiu, ondulat al 
ţevii ieşind din fundul şanţului care capturase maşina 
(căzuse, de asemenea, victimă, într-o anumită măsură şi 
curiozităţii în mare parte zadarnice, dar diabolic de 
alunecoase a gazdei sale), apoi ocoli până pe partea 
pasagerului. 

— O să-i înfrâng pe prietenii tăi poponari fără nici o 
problemă. 

Nici o reacţie la această înţepătură, dar îl simţi pe Jonesy 
aşa cum îi simţea pe ceilalţi, Jonesy tăcea, dar încă 
reprezenta osul din gâtul lui. 

Nu trebuia băgat în seamă. Dă-l dracului. Câinele era 
problema. Birumul luase poziţia de ieşire. Cum să-l 
transporte? 

Înapoi în seiful de depozitare al lui Jonesy. Pentru o clipă 
nu există nimic... apoi, o imagine de la „Şcoala Duminicală" 
unde  mersese Jonesy copil fiind să înveţe despre 
„Dumnezeu" şi despre „singurul fiu adevărat al lui 
Dumnezeu", care părea că era un birum, creatorul unei 
culturi de birus pe care mintea lui Jonesy o identifica în 
acelaşi timp cu „creştinătatea" şi cu „abureală". Imaginea 
era foarte clară, era dintr-o carte numită „Sfânta Biblie". Îl 
reprezenta pe „singurul fiu adevărat al lui Dumnezeu" 
ducând în braţe un miel - purtându-l ca pe-o haină, 
aproape. Picioarele din faţă ale mielului atârnau pe-o parte 
a pieptului „fiului adevărat", picioarele din spate pe 
cealaltă. 

Era îndeajuns. 

DI Cenuşiu scoase câinele dormind şi şi-l petrecu în jurul 
gâtului. Deja îi era greu - muşchii lui Jonesy erau 
nechibzuit, enervant de slabi - şi-i va fi şi mai greu pe când 
va ajunge acolo unde voia să meargă... dar va ajunge acolo. 

Porni la drum în susul East Street-ului prin ninsoarea din 
ce în ce mai deasă, purtând în jurul gâtului, asemenea unei 


blăni furate, ciobănescul scoţian dormitând. 
2 


Ninsoarea proaspătă era extrem de alunecoasă şi, de- 
ndată ce intrară pe Route 32, Freddy se văzu nevoit să 
reducă viteza înapoi la şaizeci şi cinci de kilometri. Lui 
Kurtz îi venea să strige de frustrare. Mai rău decât atât, 
Perlmutter îi aluneca de sub control în ceva ce semăna cu o 
semicomă. lar asta într-un moment, blestemat să fie, când 
reuşise să-i citească gândurile celui pe urmele căruia se 
aflau Owen şi noul lui prieten, celui căruia ei îi spuneau Dl 
Cenuşiu. 

— Are prea multe lucruri de făcut să se mai şi ascundă, 
spuse Pearly. Vorbi absent, asemenea cuiva pe punctul de-a 
adormi. Îi este teamă. Nu ştiu cât se teme de Underhill, 
şefu', dar de Jonesy... Henry... Duddits... de ei se teme. Şi 
are dreptate să se teamă. Ei l-au omorât pe Richie. 

— Cine-i Richie, bătrâne? 

Lui Kurtz nu-i păsa de asta nici cât negru sub unghie, dar 
voia să-l ţină treaz pe Perlmutter. Simţea că ajungeau spre 
un punct când nu vor mai avea nevoie de Perlmutter, dar, 
pentru moment, încă mai aveau. 

— Nu... ştiu... 

Ultimul cuvânt deveni un sforăit. Humvee-ul derapă 
aproape de pe-o parte pe cealaltă a drumului. Freddy 
înjură, se luptă cu volanul şi reuşi să recâştige controlul 
înainte ca Hummer-ul să intre în şanţ. Kurtz nu observă 
nimic. Se aplecă peste scaun şi-l plesni pe Perlmutter peste 
obraz - tare. Când făcu asta, treceau pe lângă magazinului 
în fereastra căruia se afla pancarta pe care scria 
MOMEALĂ BUNĂ, SĂ-ŢI AJUNGĂ O SĂPTĂMÂNĂ! 

— Auuuu! Pleoapele lui Pearly se ridicară fluturat. Albul 
ochilor era acum gălbui. Lui Kurtz nu-i păsa de asta mai 
mult decât îi păsa de Richie. Nu face asta, şefui... 

— Unde sunt ei acum? 


— Apa, spuse Pearly. Glasul lui era slab, glasul unui 
invalid capricios. Stomacul îi era sub haină un munte 
umflat, zvâcnind din când în când. Mama Joad în luna a 
noua, Domnul să ne binecuvânteze şi să ne fie alături, 
gândi Kurtz. Apaaaaa... 

Ochii i se închiseră din nou. Kurtz îşi pregăti mâna să-l 
pălmuiască. 

— Lasă-l să doarmă, spuse Freddy. 

Kurtz se uită la el cu sprâncenele ridicate. 

— Probabil că se referă la bazin. Dacă asta e, nu mai 
avem nevoie de el. Arătă cu degetul dincolo de parbriz la 
urmele puţinelor maşini care călcaseră înaintea lor pe 
Route 32. Urmele erau negre şi bine definite pe fundalul 
zăpezii proaspăt depuse. - Nu va mai fi nimeni acolo în 
afară de noi, şefu'. Doar noi. 

— Lăudat fie Domnul. 

Kurtz se lăsă pe spate, îşi luă pistolul de nouă milimetri 
de pe scaun, se uită la el, după care-l aşeză la locul lui în 
teacă. 

— Spune-mi ceva, Freddy. 

— O să-ţi spun dacă pot. 

— Când totul se va termina, cum îţi sună cuvântul Mexic? 

— Bine. Atâta vreme cât nu vom bea apă. 

Kurtz izbucni în râs şi-l lovi uşor pe Freddy pe umăr. 
Lângă Freddy, Archie Perlmutter alunecă adânc în comă. 
Înăuntru intestinului său subţire, în deversarea aceea 
bogată de mâncare digerată şi celule moarte, ceva deschise 
pentru prima dată ochii ei negri. 


3 


Doi stâlpi din piatră marcau intrarea în vasta zonă 
agricolă dimprejurul bazinului Quabbin. În spatele lor, 
drumul se îngusta în ceea ce era de fapt o singură bandă de 
mers, iar Henry fu încercat de senzaţia că ajunsese să 
încheie cercul. Nu era vorba de Massachusetts, ci de Maine 
şi, deşi pe pancartă scria Drumul de acces spre Quabbin, 


era de fapt tot Deep Cut Road-ul. Chiar se surprinse 
uitându-se în sus la cerul plumburiu, aproape aşteptându-se 
să vadă lumini jucăuşe. Nu văzu decât un vultur pleşuv, 
planând aproape destul de jos să-l atingi. Ateriză pe o 
creangă de jos a unui pin şi-i urmări cum trec pe lângă el. 

Duddits îşi desprinse capul de sticla rece, unde se 
sprijinise acesta până atunci şi spuse: 

— 'Omu' enu'iu me'ge pe 'osacu'. 

Inima lui Henry făcu un salt. 

— Owen, ai auzit? 

— Am auzit, spuse Owen şi apăsă acceleraţia puţin mai 
tare. Zăpada moale de sub ei era la fel de înşelătoare ca 
gheaţa şi, acum că lăsaseră şoselele statale în urmă, nu mai 
era decât o singură pereche de urme mergând înspre nord, 
către bazin. 

Noi lăsăm o a doua pereche, gândi Henry. Dacă ajunge 
Kurtz până în acest punct, de aici încolo nu va mai avea 
nevoie de telepatie. 

Duddits gemu, se strânse de stomac şi tremură din tot 
corpul. 

— Ennie, io bo'nav. Duddits bo'nav. 

Henry îşi trecu degetul peste sprâncenele spâne ale lui 
Duddits, neplăcându-i căldura pe care o simţi. Ce urma? 
Atacuri de apoplexie, probabil. Unul mai intens l-ar putea 
curăța pe Duds cât ai clipi, dată fiind slăbiciunea 
organismului lui şi numai Dumnezeu ştia că asta ar însemna 
o uşurare pentru el. Cel mai bun lucru. Totuşi, îl durea doar 
să se gândească la asta. Îl durea pe el, Henry De-vlin, 
potenţialul sinucigaş. În locul lui, întunericul îi înghiţise pe 
prietenii lui, unul câte unul. 

— Rezistă, Duds. Suntem aproape de sfârşit. Dar avea o 
bănuială că partea cea mai grea se putea găsi încă înaintea 
lor. 

Ochii lui Duddits se deschiseră din nou. 

— 'Omu' enu'iu - s-a-pot'o "it. 

— Cum? Întrebă Owen. P-asta n-am priceput-o. 


— Spune că Dl Cenugşiu s-a împotmolit, spuse Henry, încă 
ştergând cu degetul sprâncenele lui Duddits. Dorindu-şi să 
mai aibă ce şterge şi amintindu-şi de vremea când avusese. 
Amintindu-şi de părul blond al lui Duddits. Plânsul lui îi 
rănise, le intra în cap asemenea unei lame boante, dar cât 
de fericiţi îi făcuse acel râset - îl auzea pe Duddits Cavell 
râzând şi, pentru o vreme, credeai iarăşi în vechile 
minciuni: că viaţa era bună, că vieţile băieţilor şi ale 
bărbaţilor, ale fetelor şi ale femeilor aveau vreun sens. Că 
există lumină în aceeaşi măsură în care există şi întuneric. 

— De ce nu aruncă pur şi simplu blestematul ăla de câine 
în bazin? Întrebă Owen. Vocea lui tremură de oboseală. De 
ce simte nevoia să meargă taman până la Puţul 12? Doar 
pentru că asta a făcut rusoaica? 

— Nu cred că-l convinge îndeajuns bazinul, spuse Henry. 
Turnul de apă ar fi fost o soluţie bună, dar apeductul e una 
chiar mai bună. lar Puţul 12 e gâtul lui. Duddits, îl putem 
prinde din urmă? 

Duddits îl privi cu ochii lui obosiţi, apoi scutură din cap. 
Owen se lovi în coapsă de frustrare. Duddits îşi udă buzele. 
Rosti două cuvinte într-o şoaptă răguşită. Owen le auzi, dar 
nu le pricepu. 

— Cum? Ce-a spus? 

— Doar Jonesy. 

— Ce vrea să spună cu asta? Doar Jonesy ce? 

— Doar Jonesy îl poate opri, bănuiesc. 

Hummer-ul derapă din nou şi Henry se prinse cu mâinile 
de scaun. O mână rece se închise peste a lui. Duddits se uita 
la el cu o intensitate disperată. Încercă să vorbească şi, în 
schimb, începu să tuşească, scoțând scurte sunete 
îngrozitoare, clipocite. O parte a sângelui care-i ieşi pe gură 
era vizibil mai deschis la culoare, era spumos şi aproape 
roz. Henry crezu că era sânge din plămâni. Chiar şi atunci 
când îl scutură tusea, priza lui Duddits asupra mâinii lui 
Henry nu slăbi. 


— Gândeşte către mine, spuse Henry. Poţi să gândeşti 
către mine, Duds? 

Pentru o clipă nu fu nimic, dar mâna rece a lui Duddits se 
strânse pe a sa, ochii lui Duddits îi fixară pe ai săi. Apoi, 
Duddits şi interiorul drapat în kaki al Humvee-ului, cu 
mirosul lui estompat de ţigări fumate pe furiş, dispărură. În 
locul lor, Henry vede un telefon public - din-acelea de model 
vechi, cu găuri de diferite mărimi deasupra, una pentru 
monede de zece cenți, una pentru cele de cinci. Zarva de 
voci bărbăteşti şi un sunet - clic-clic-clic - obsedant de 
familiar. După o clipă, îşi dă seama că e sunetul jetoanelor 
pentru jocul de dame mişcate pe o tablă de şah. Are în faţa 
ochilor telefonul public de la magazinul lui Gosselin, cel de 
la care-l sunaseră pe Duddits după moartea lui Richie 
Grenadeau. Jonesy dăduse propriu-zis telefonul, fiindcă el 
era singurul care deţinea un cont telefonic din care să 
achite convorbirea. Ceilalţi se postaseră în jurul lui, toţi încă 
având jachetele pe ei, fiindcă era atât de frig în magazin; 
chiar dacă locuia într-o pădure mare, înconjurat de copaci 
din toate părţile, Moş Gosselin n-ar fi aruncat un buştean în 
plus pe foc, mare zgârcă mai era! Deasupra telefonului se 
văd două însemne. Unul spune VĂ RUGĂM LIMITAŢI-VĂ 
APELURILE LA 5 MIN. Celălalt... 

Se auzi un bubuit de ceva sfărâmat. Duddits fu aruncat în 
spătarul scaunului lui Henry şi Henry fu aruncat în bord. 
Mâinile lor se despărţiră. Owen alunecase de pe şosea şi 
intrase în şanţ. Înaintea lor, urmele Subaru-lui, dispărând 
acum sub proaspătul covor de zăpadă, dispăreau în 
ninsoarea din ce în ce mai deasă. 

— Henry! Eşti bine? 

— Mda. Duds? Eşti bine? 

Duddits aprobă din cap, dar obrazul la care se lovise se 
înnegrea cu o viteză uluitoare. Leucemia Lucrează Pentru 
Dumneavoastră. 

Owen schimbă viteza într-o treaptă inferioară şi începu 
să se târască afară din şanţ. Humvee-ul stătea înclinat într- 


un unghi serios - treizeci de grade poate - dar se mişcă 
destul de bine de-ndată ce-l puse Owen în mişcare. 

— Leagă-ţi centura de siguranţă. Mai întâi leagă-i-o pe-a 
lui, totuşi. 

— Încerca să-mi spună ce... 

— Mă doare-n cot de ce încerca să-ţi spună. De data asta 
am scăpat nevătămaţi, data viitoare poate ne răsturnăm de- 
a berbeleacul. Leagă-i centura de siguranţă, apoi leagă-ţi-o 
şi pe-a ta. 

Henry făcu aşa cum i se spuse, gândindu-se la celălalt 
însemn de deasupra telefonului public. Ce spusese acela? 
Ceva despre Jonesy. Doar Jonesy îl putea opri pe Dl Cenuşiu 
acum, aşa spunea Evanghelia după Duddits. 

Ce spusese celălalt însemn? 


4 


Owen fu forţat să scadă viteza la treizeci şi doi de 
kilometri. Îl înnebunea să se târască în ritmul acesta, dar 
zăpada aceea moale cădea acum cu furie şi vizibilitatea se 
întorsese la aproape zero. 

Înainte ca urmele lăsate de Subaru să dispară complet, 
ajunseră chiar la maşina căzută cu botul înainte într-un şanţ 
săpat de apă de-a curmezişul drumului; uşa pasagerului era 
deschisă, roţile din spate erau ridicate în aer. 

Owen călcă frâna de urgenţă, îşi scoase pistolul Glock, 
deschise portiera. 

— Rămâi aici, Henry, spuse el. 

Henry îşi desfăcu centura de siguranţă şi se întoarse 
către Duddits, care stătea acum împrăştiat pe bancheta din 
spate, luptându-se după aer, ţinut într-o poziţie sprijinită 
doar de centura de siguranţă. Un obraz era de un galben 
ceruit; celălalt fusese cuprins de sângele care se împrăştia 
sub piele. Nasul îi sângera din nou; tampoanele de vată 
atârnându-i din nări erau înmuiate şi sângele curgea din 
ele. 


— Duds, îmi pare atât de rău, spuse Henry. E-o 
curvăsărie. 

Duddits dădu din cap, apoi îşi ridică braţele. Le putu ţine 
aşa doar câteva secunde, dar lui Henry, sensul acestui gest 
îi fu suficient de evident. Henry deschise portiera şi cobori 
chiar atunci când Owen veni în fugă înapoi, cu Glock-ul 
acum îndesat la curea. Aerul era atât de plin de zăpadă, 
fiecare fulg era atât de mare, încât devenise greu să respiri. 

— Am crezut că ţi-am spus să rămâi pe loc, zise Owen. 

— Vreau doar să urc în spate cu el. 

— De ce? 

Henry vorbi cât se poate de calm, deşi vocea îi tremură 
uşor. 

— Fiindcă e pe moarte, spuse el. E pe moarte, dar cred 
că are să-mi mai spună un ultim lucru înainte de asta. 


5 


Owen se uită în oglinda retrovizoare, îl văzu pe Henry cu 
braţele petrecute în jurul lui Duddits, văzu că amândoi îşi 
puseseră centurile de siguranţă şi şi-o legă şi el. 

—  Ţine-l bine, spuse. Vom avea parte de nişte 
zdruncinături date dracu'. 

Dădu cu spatele vreo treizeci de metri, schimbă viteza în 
treapta întâi şi porni înainte, vrând să treacă printre 
Subaru-ul abandonat şi şanţul din partea dreaptă. Spărtura 
din drum părea pe acolo un pic mai îngustă. 

Fură într-adevăr nişte zdruncinături date naibii. Centura 
de siguranţă a lui Owen se blocă şi văzu trupul lui Duddits 
săltând în braţele lui Henry. Capul pleşuv al lui Duddits sări 
pe pieptul lui Henry. Apoi, erau de partea cealaltă a 
crăpăturii şi mergeau iarăşi în susul East Street-ului. Owen 
abia întrezărea fantoma urmelor de paşi pe panglica 
proaspăt înălbită a drumului. Dl Cenuşiu mergea pe jos, iar 
ei încă mergeau cu maşina. Dacă l-ar putea ajunge din 
urmă înainte ca bastardul să intre în pădure... 

Dar nu-l ajunseră. 


6 


Cu o ultimă sforţare incredibilă, Duddits îşi ridică 
fruntea. Acum, observă Henry cu consternare şi oroare şi 
ochii i se umpleau lui Duddits cu sânge. 

Clic. Clic-clic. Cloncănitul sec al bătrânilor când cineva 
realizează fantasticul salt triplu. Telefonul începu să-i 
reintre în câmpul vizual. La fel şi însemnele de deasupra lui. 

— Nu, Duddits, şopti Henry. Nu încerca. Păstrează-ţi 
forţa. 

Pentru ce, însă? Pentru ce dacă nu pentru asta? 

Însemnul din stânga: VĂ RUGĂM  LIMITAŢI-VĂ 
APELURILE LA 5 MIN. Miros de tabac, miros de fum, 
saramura învechită de pe murături. Braţele prietenului său 
îmbrăţişându-l. 

Şi însemnul din dreapta: SUNĂ-L PE JONESY ACUM. 

—  Duddits... Vocea îi plutea în întuneric. Întuneric, 
prieten vechi. Duddits, nu ştiu cum. 

Vocea lui Duddits ajunse la el pentru o ultimă dată, foarte 
obosită, dar calmă: Repede, Henry - nu mai rezist decât 
încă puţin - trebuie să vorbeşti cu el. 

Henry ridică receptorul din furcă. Îşi spune, absurd (dar 
nu cumva întreaga situaţie e absurdă?), că nu are nici o 
şansă... nici măcar atât cât să se spele pe dinţi cu ea. Duce 
receptorul la ureche. 

Aude vocea Robertei Cavell, impersonală şi protocolară: 

— Spitalul General din Massachusetts, unde vreţi să vă 
fac legătura? 


7 


Dl Cenugşiu schingiui corpul lui Jonesy de-a lungul potecii 
care mergea pe partea de est a bazinului, din locul de unde 
se termina East Street, alunecând, căzând, apucându-se de 
crengi, ridicându-se la loc. Genunchii lui Jonesy erau 
sfâşiaţi, pantalonii erau rupţi şi muiaţi în sânge. Plămânii îi 
ardeau, inima îi bătea asemenea unui ciocan pneumatic. 


Totuşi, singurul lucru care-l preocupa era şoldul lui Jonesy, 
cel pe care acesta şi-l rupsese în accident. Era o bilă încinsă 
şi pulsândă, împrăştiind durere în jos de-a lungul coapsei 
până la genunchi şi în sus prin mijlocul spatelui, de-a lungul 
coloanei vertebrale. Povara câinelui agrava lucrurile. Acesta 
încă dormea, dar vietatea dinăuntrul lui era trează, stătea 
pe loc doar prin voinţa D-lui Cenuşiu. Odată, când se ridică 
în picioare, şoldul se blocase complet şi Dl Cenuşiu trebuise 
să-l lovească de mai multe ori cu pumnul înmănuşat al lui 
Jonesy ca să-l convingă să cedeze. Cât mai avea de mers? 
Cât mai avea de străbătut prin zăpada asta blestemată care 
te oprea din mers, care te orbea, care nu se mai termina? 
Şi: ce punea Jonesy la cale? Dl Cenuşiu nu îndrăznea să-şi 
întoarcă atenţia de la foamea neastâmpărată a birumului - 
nu avea nimic care să semene măcar cu un creier - atâta 
cât să meargă la uşa încuiată a încăperii şi să asculte. 

O siluetă fantomatică apăru înainte în ninsoare. Dl 
Cenuşiu se opri, respirând din greu şi scrutând-o, după 
care îşi croi drum mai departe, ţinând câinele de labele lui 
inerte şi târşâind piciorul drept al lui Jonesy. 

lată un însemn bătut în cuie de trunchiul unui copac: 
PESCUITUL ABSOLUT INTERZIS LA CLĂDIREA PUŢULUI. 
Cincisprezece metri mai departe, nişte scări din piatră se 
ridicau pornind de la potecă. Şase la număr... nu, opt. În 
capul lor se vedea o construcţie din piatră ridicată pe o 
fundaţie din piatră care se îndrepta spre nimicul cenuşiu şi 
înzăpezit unde se afla bazinul - urechile lui Jonesy auzeau 
apa lovindu-se de stâncă, în pofida bătăilor grăbite, muncite 
ale inimii lui. 

Ajunsese la destinaţie. 

Strângând câinele mai bine şi folosind ultimele fărâme 
din forţa sleită a lui Jonesy, Dl Cenuşiu porni în sus 
şovăielnic, pe scările acoperite de zăpadă. 


8 


Când trecură printre stâlpii de piatră ce marcau intrarea 
către bazin, Kurtz spuse: 

— Opreşte, Freddy. Pe marginea drumului. 

Freddy făcu aşa cum i se ceruse, fără vreo altă întrebare. 

— Ai cu tine arma automată, bâieţaş? 

Freddy o ridică. Bunul şi bătrânul M-l6, încărcat şi 
calibrat. Kurtz aprobă din cap. 

— Arma de mână? 

— Magmum calibru 44, şefu'. 

lar Kurtz cu cel de nouă, care-i plăcea să-l folosească la 
înfruntări de aproape. Îşi dorea ca aceasta să fie o 
asemenea înfruntare. Voia să vadă culoarea creierilor lui 
Owen Underhill. 

— Freddy? 

— Da, şefu'. 

— Vreau doar să ştii că aceasta e ultima mea misiune şi 
nu mi-aş fi putut dori un camarad mai potrivit. 

Se întinse şi-l strânse pe Freddy de umăr. Lângă Freddy, 
Perlmutter sforăi cu faţa lui de Mama Joad îndreptată spre 
plafonieră. Cu vreo cinci minute înainte să ajungă la stâlpii 
de piatră, trăsese mai multe băşini prelungi, cu un iz 
spectaculos de puternic. După aceea, stomacul umflat al lui 
Pearly coborâse din nou. Probabil pentru ultima dată, 
credea Kurtz. 

Ochii lui Freddy, între timp, se luminaseră de satisfacţie. 
Kurtz era încântat. Nu-şi pierduse şarmul nici chiar acum, 
se părea. 

— Prea bine, bătrâne, spuse el. Cu viteză maximă înainte 
şi dracu' să-l ia de mine. Corect? 

— Corect, să trăiţi. 

Kurtz credea că acest să trăiţi era în regulă acum. 
Puteau foarte bine să lase formalităţile misiunii în urmă. 
Acum erau băieţii lui Quantrill'%2%; doi ultimi luptători de 
gherilă unionişti hoinărind pe coclaurile vestice ale statului 
Massachusetts. 


Cu o inimitabilă grimasă mică de dezgust, Freddy arătă 
cu degetul spre Perlmutter. 

— Vrei să încerc să-l trezesc, să trăiţi? Poate că e prea 
distrus, dar... 

— De ce să te oboseşti? Întrebă Kurtz. 

Încă ţinându-l pe Freddy de umăr, arătă cu degetul în 
faţă, unde drumul de acces dispărea în peretele de alb: 
ninsoarea. Blestemata de ninsoare care-i urmărise tot 
drumul până aici, o necruțătoare doamnă cu coasa 
îmbrăcată în alb în loc de negru. Urmele Subaru-lui erau 
acum complet şterse, dar cele ale Humvee-ului pe care îl 
furase Owen erau încă vizibile. Dacă se mişcau destul de 
rapid, lăudat fie Domnul, să urmeze aceste dâre ar fi ca o 
plimbare-n parc. 

— Nu cred că mai avem nevoie de el, ceea ce mie, unul, 
mi se pare o mare uşurare. Mergi, Freddy. Mergi. 

Humyvee-ul mişcă din coadă, după care se stabiliză. Kurtz 
îşi scoase pistolul şi-l ţinu lipit de picior. Vin după tine, 
Owen. Vin după tine, bătrâne. Și-ai face bine să-ți 
pregăteşti discursul pentru Dumnezeu, fiindcă o să ai 
ocazia să-l ţii cam peste o oră. 


9 


Biroul pe care şi-l mobilase atât de frumos - îl mobilase 
folosindu-se de minte şi de amintiri - acum se năruia. 

Jonesy şchiopătă neliniştit dintr-o parte în cealaltă, 
uitându-se roată prin cameră, cu buzele atât de tare 
strânse încât se albiseră, cu fruntea îmbrobonită de 
sudoare, chiar dacă aerul se răcise aici înăuntru. 

Aceasta era Prăbuşirea Biroului lui Jonesy în loc de a 
Casei Usher. Cazanul huruia şi zăngănea sub el, făcând 
podeaua să tremure. Materie albă - cristale de gheaţă, 
poate - erau suflate prin gaura de ventilaţie şi lăsau o formă 
triunghiulară, prăfoasă pe perete. Unde cădea şi începea să 
acţioneze asupra lambriurilor din lemn, în acelaşi timp 
putrezindu-l şi încovoindu-l. Fotografiile căzură una câte 


una, aterizând pe podea asemenea unor sinucigaşi. Fotoliul 
Eames - cel pe care şi-l dorise din totdeauna, chiar acela - 
se crăpă în două, ca şi când ar fi fost ciopârţit de un topor 
invizibil. Lambriul de mahon de pe pereţi începu să 
plesnească şi să se desprindă asemenea pielii moarte. 
Sertarele ieşiră scuturate afară din locurile lor din birou şi 
trăncăniră unul după celălalt pe podea. Obloanele montate 
de Dl Cenuşiu cu scopul de-a-i obtura lui vederea spre 
lumea de afară vibrau şi tremurau, scoțând un zbieret egal 
şi metalic care-l făcu pe Jonesy să-l doară dinţii. 

Să strige la Dl Cenugşiu, cerând să afle ce se petrecea, ar 
fi fost inutil... şi, pe lângă asta, Jonesy avea toate 
informaţiile care-i trebuiau. Îl încetinise pe Dl Cenuşiu, dar 
DI Cenuşiu se ridicase mai întâi la înălţimea provocării, 
după care chiar o depăşise. Viva Dl Cenuşiu, care fie îşi 
atinsese țelul, fie era aproape să şi-l atingă. Când căzu 
lambriul de pe pereţi, Jonesy văzu tencuiala murdară de 
dedesubt: pereţii biroului Fraţilor Tracker aşa cum îl 
văzuseră patru băieţi în 1978, stând aliniaţi cu frunţile 
sprijinite de sticla geamului, noul lor amic stând în spatele 
lor aşa cum i se ceruse, aşteptând ca ei să termine cu orice 
ar fi fost ceea ce făceau, aşteptând ca ei să-l ducă acasă. 
Acum, o altă porţiune de lambriu se desprinse, dezlipindu- 
se de pe perete cu un sunet asemănător cu ruperea unei 
hârtii şi în spatele lui se afla un afişier pe care era lipită o 
singură fotografie, o fotografie Polaroid. Nu era o 
frumuseţe, nu era Tina Jean Schlossinger, ci doar o femeie 
oarecare, cu fusta ridicată până la marginea de jos a 
chiloţilor, destul de stupid. Frumosul covor de pe jos se 
zbârci dintr-o dată ca pielea, scoțând la iveală pardoseala 
murdară a biroului Fraţilor Tracker şi acei mormoloci albi, 
prezervativele lăsate în urmă de cuplurile care veneau aici 
să se reguleze sub privirea neinteresată a femeii din 
fotografia Polaroid, care nu era de fapt nimeni, era doar un 
artefact dintr-un trecut incert. 


Păşi, clătinându-se din cauza şoldului beteag, care nu-l 
duruse atât de tare decât chiar după accident şi înţelese tot 
ce se întâmpla, o, da, chiar aşa, ai face bine să crezi asta. 
Şoldul lui era plin de aşchii şi de sticlă sfărâmată; umerii şi 
gâtul îl dureau din pricina îngrozitorului efort depus. Dl 
Cenuşiu îi supunea corpul la chinuri groaznice acum, când 
pornise pe ultima sută de metri, iar Jonesy nu putea face 
nimic să-l oprească. 

Capcana pentru vise nu păţise încă nimic. Se balansa din 
stânga în dreapta în arcuri mari, ample, dar nu păţise 
nimic. Jonesy îşi fixă privirea asupra ei. Crezuse că e gata să 
moară, dar nu voia să o sfârşească în felul acesta, nu în 
biroul ăsta împuţit. De partea cealaltă a geamului acestuia, 
ei făcuseră cândva ceva bine, ceva aproape nobil. Să moară 
aici, sub privirea prăfuită, indiferentă a femeii lipite la 
afişier... asta nu i se părea corect. Nu conta restul lumii; el, 
Gary Jonesy din Brookline, Massachusetts, cândva din 
Derry, Maine, mai târziu din regiunea Jefferson, merita ceva 
mai bun. 

— Te rog, merit ceva mai bun decât asta! Strigă el spre 
împletitura sub formă de pânză de păianjen care se balansa 
în aer şi, pe biroul pe cale de dezintegrare de lângă el, 
telefonul sună. 

Jonesy se grăbi într-acolo, gemând din pricina durerii 
crunte, complexe din şold. Telefonul de la care-l sunase pe 
Henry mai devreme fusese telefonul din biroul lui de acasă, 
Trimline-ul albastru. Cel de pe suprafaţa crăpată a biroului 
de acum era negru şi diform, cu disc în loc de butoane şi cu 
un abţibild lipit pe el pe care scria FORŢA FIE CU TINE. 
Era telefonul pe care-l avusese în copilărie în camera lui, 
cel pe care i-l dăduseră părinţii de ziua lui. 949-7784, 
numărul în contul căruia se înregistrase contravaloarea 
tuturor apelurilor către Dud-dits, cu mulţi ani în urmă. 

Sări spre el, ignorându-şi şoldul, rugându-se ca firul să 
nu se dezintegreze şi să întrerupă legătura înainte să poată 
răspunde. 


— Alo? Alo! 

Se legăna înainte şi înapoi pe podeaua vibratilă, 
tremurândă. Întregul birou se înălța şi cobora acum, 
asemenea unui vas pe o mare agitată. 

Dintre toate vocile la care s-ar fi aşteptat, al Robertei era 
ultimul. 

— Da, doctore, rămâneţi pe fir să primiţi legătura. 

Se auzi un clic atât de puternic, că-i răni auzul, apoi fu 
tăcere. Jonesy mormăi dezaprobator şi fu pe cale să aşeze 
receptorul jos, când se auzi un alt clic. 

— Jonesy? 

Era Henry. Se auzea slab, dar fără îndoială era Henry. 

— Unde eşti? Strigă Jonesy. Cristoase, Henry, locul ăsta 
se năruie! Fu mă nărui! 

— Sunt la magazinul lui Gosselin, spuse Henry, doar că 
nu sunt acolo cu adevărat. Oriunde te-ai afla, nu te afli de 
fapt acolo. Suntem în spitalul la care te-au dus după ce-ai 
fost lovit... Un bruiaj pe fir, un bâzâit, iar apoi Henry reveni, 
părând mai aproape şi mai puternic. Părând un odgon de 
salvare aruncat în mijlocul acestei lumi pe cale de 
dezintegrare... nici el nu e acolo! 

— Cum? 

— Ne aflăm în capcana pentru vise, Jonesy! Suntem în 
capcana pentru vise şi aici am fost dintotdeauna! Din '78 
încoace! Duddits e capcana pentru vise, dar e pe moarte! 
Mai rezistă, dar nu ştiu pentru câtă vreme... 

Un alt clic urmat de un alt bâzâit, ascuţit şi electric. 

— Henry! Henry! 

— ... ieşi de acolo! Îndepărtat acum. Henry părea 
disperat. Trebuie să ieşi afară, Jonesy! Să ne întâlnim! Fugi 
de-a lungul capcanei pentru vise şi vino să ne întâlnim! Încă 
mai avem timp! Îl putem înfrânge pe fiul ăsta de căţea! Mă 
auzi? Îl putem... 

Se auzi un alt clic şi telefonul muri. Corpul telefonului său 
din copilărie se crăpă, se deschise şi vomită un amalgam 


inextricabil de fire. Toate erau roşii-portocalii; toate erau 
contaminate de birus. 

Jonesy aruncă telefonul şi se uită în sus spre capcana 
pentru vise aflată în balans, spre acea efemeră pânză de 
păianjen. Îşi aminti o vorbă extrasă din textele fade ale cine 
ştie cărui comic şi care le plăcuse lor în copilărie: Oriunde 
te-ai găsi, acolo eşti. Aceasta avusese acelaşi rang cu 
Acelaşi rahat, altă zi, poate căpătase chiar întâietate când 
mai crescură ei şi când începură să se considere mai 
sofisticaţi. Oriunde te-ai găsi, acolo eşti. Doar că, potrivit 
telefonului lui Henry de acum, această vorbă nu rostea 
adevărul. Oriunde ar fi crezut ei că se află, acolo nu erau. 

Ei se aflau în capcana pentru vise. 

Observă că exemplarul care se legăna în aer deasupra 
ruinelor biroului lui avea patru spiţe rotunde radiind 
dinspre centru. Multe fuioare de legătură erau ţinute 
laolaltă de acele spiţe, dar ceea ce ţinea spiţele laolaltă era 
centrul - măduva unde se uneau cu toatele. 

Fugi de-a lungul capcanei pentru vise şi vino să ne 
întâlnim! Încă mai avem timp! 

Jonesy se întoarse şi sprintă spre uşă. 


10 


DI Cenuşiu era şi el la o uşă - cea care dădea înăuntru 
adăpostului puţului. Era încuiată. Având în vedere ce se 
întâmplase cu rusoaica, acest lucru nu-l surprinse prea 
tare. Să încui uşa de la grajd după ce-a fost furat calul era 
modul în care rezuma Jonesy situaţia. Dacă ar fi avut unul 
dintre kimuri cu el, i-ar fi fost mai uşor. Dată fiind situaţia, 
nu era prea neliniştit. Unul dintre efectele secundare ale 
faptului că ai sentimente, descoperise el, era că te făceau să 
gândeşti în avans, să faci planuri, în aşa fel încât să nu 
declanşezi un atac emoţional dacă lucrurile nu mergeau 
bine. Acesta ar fi putut fi unul dintre motivele pentru care 
supravieţuise specia aceasta atât de mult timp. 


Propunerea lui Jonesy de-a se abandona sentimentelor - 
să se naturalizeze, fusese expresia pe care o folosise acesta, 
o expresie care D-lui Cenuşiu i se părea în acelaşi timp 
misterioasă şi exotică - nu voia să-i părăsească mintea, dar 
DI Cenuşiu o împinse în lături. Îşi va îndeplini misiunea aici, 
va satisface acest imperativ. După aceea, cine ştie? 
Sandvişul cu şuncă, poate. Şi ceea ce mintea lui Jonesy 
asocia cu un „cocteil'. Aceasta era o băutură răcoritoare, 
uşor ameţitoare. 

O pală de vânt veni dinspre bazin, lovindu-i faţa cu 
zăpadă moale, orbindu-l pentru o clipă. Fu ca şi când l-ar fi 
plesnit cu un prosop ud, aducându-l cu picioarele pe 
pământ, unde avea o treabă de terminat. 

Merse pe-o dungă spre stânga, pe platforma 
dreptunghiulară de granit, alunecă, apoi căzu în genunchi, 
ignorând urletul de protest venind dinspre şoldul lui Jonesy. 
Nu bătuse atâta drum - ani lumină întunecaţi şi kilometri 
întregi albiţi - nici ca să cadă pe scări în jos şi să-şi rupă 
gâtul, nici să se prăvălească în Quabbin şi să moară de 
hipotermie în apa aceea glacială. 

Platforma fusese ridicată în vârful unui morman de 
stâncă spartă. Aplecându-se pe partea stângă a platformei, 
mătură cu mâna zăpada şi începu să caute o bucată pe care 
să o poată desprinde. De-o parte şi de cealaltă a uşii 
încuiate se aflau două ferestre înguste, dar nu foarte 
înguste. 

Sunetele erau  înfundate, aplatizate de căderea 
abundentă de zăpadă moale, dar el auzi duduitul unui 
motor care se apropia. Mai fusese încă unul, desigur, dar 
acela se oprise, probabil la capătul East Street-ului. Veneau, 
dar erau deja în întârziere. Aveau de parcurs un kilometru 
şi jumătate de-a lungul potecii, care era năpădită din plin 
de ierburi şi care era alunecoasă. Pe când vor ajunge ei aici, 
câinele va fi aruncat deja în puț, se va îneca şi va da naştere 
birum-ului în apeduct, în acelaşi timp. 


Găsi o bucată de stâncă desprinsă şi o luă, mişcându-se 
cu grijă ca să nu scape corpul pulsatil al câinelui de pe 
umerii lui. Se dădu în spate de lângă marginea platformei în 
genunchi, apoi încercă să se ridice. La început nu reuşi. 
Articulația şoldului lui Jonesy se umflase din nou puternic. 
Se ridică şovăielnic într-un sfârşit, deşi durerea era 
insuportabilă, părând că urcă până la dinţi şi la tâmple. 

Rămase locului pentru o clipă, ţinând piciorul drept rănit 
al lui Jonesy puţin ridicat de la pământ, asemenea unui cal 
cu o piatră prinsă în copită, sprijinindu-se de uşa încuiată a 
puţului. Când durerea se retrase întrucâtva, folosi piatra să 
spargă sticla de la fereastra din stânga uşii. Tăia mâna lui 
Jonesy în mai multe locuri, într-unul foarte adânc şi mai 
multe bucăţi sparte de sticlă din partea de sus a geamului 
atârnară deasupra părţii de jos asemenea unei ghilotine 
vândute la solduri, dar el nu acordă deloc atenţie acestor 
lucruri. Şi, la fel, nici nu simţi că Jonesy îşi părăsise 
fortăreaţa. 

DI Cenuşiu se strecură înăuntru prin fereastra spartă, 
ateriză pe podeaua rece de ciment şi se uită în jur. 

Se afla într-o încăpere dreptunghiulară lungă de vreo 
nouă metri. În capătul ei îndepărtat, o fereastră care fără 
îndoială ar fi oferit o privelişte spectaculoasă asupra 
bazinului într-o zi frumoasă arătă doar albul, ca şi când ar fi 
fost acoperită cu un cearşaf. Într-o parte a ei se afla ceva ce 
semăna cu o căldare gigantică, pereţii căreia erau pudraţi 
cu ceva roşu - nu birus, ci cu un oxid pe care Jonesy îl 
asocie cu „rugina“. Dl Cenuşiu nu ştia sigur, dar bănuia că 
oamenii puteau fi coborâţi în puţ în acea găleată, dacă 
exista vreo urgenţă. 

Capacul de fier, cu diametrul de un metru treizeci, era 
pus la locul lui, exact în mijlocul încăperii. Văzu crestătura 
pătrată pe care o avea într-o parte şi se uită împrejur. 
Câteva unelte erau sprijinite de perete. Una dintre ele, 
stând în mijlocul bucăţilor de sticlă spartă de la geam, era o 


rangă. Foarte posibil, aceeaşi pe care o folosise rusoaica 
atunci când se pregătise de sinucidere. 

După cum am auzit eu, gândi Dl Cenugşiu, cei din Boston 
o să bea acest ultim birum în cafeaua de dimineaţă cândva 
în preajma Zilei Îndrăgostiţilor. 

Luă ranga, şchiopătă dureros spre mijlocul încăperii cu 
răsuflarea pufăind nori albi în faţa lui, apoi aşeză capătul 
teşit al uneltei în gaura din capac. 

Se potrivea perfect. 


11 


Henry închide telefonul, ia o gură mare de aer, o ţine în 
plămân... apoi fuge spre uşa însemnată atât CU BIROU, Cât 
şi CU CONFIDENŢIAL.. 

— Hei! 'Ţipă strident bătrâna Reenie Gosselin din scaunul 
ei de la casa de marcat. Întoarce-te aici, puştiule! Nu poţi 
intra acolo! 

Henry nu se opreşte, nici măcar nu încetineşte, dar, când 
intră pe uşă, îşi dă seama că da, este un puşti, are cu cel 
puţin treizeci de centimetri mai puţin decât înălţimea lui 
normală şi, chiar dacă poartă ochelari, nu sunt nici pe 
departe atât de grei cum vor deveni mai târziu. E un puşti, 
dar, sub tot acel păr fâlfâind (care se va rări puţin pe când 
va ajunge el la treizeci de ani), se află creierul unui adult. 
Sunt ca două, două, două bomboane mentolate în acelaşi 
staniol, gândeşte el şi, când dă buzna în biroul lui Moş 
Gosselin, cotcodăceşte ca scos din minţi - râde aşa cum 
râdeau în vremurile vechi, când fuioarele capcanei pentru 
vise erau toate aproape de mijloc şi când Duddits arunca 
jetoanele pentru ei. Aproape-am făcut pe mine, obişnuiau ei 
să spună; aproape-am făcut pe mine, ce pacoste nenorocită. 

În birou intră, dar nu e biroul lui Moş Gosselin unde un 
bărbat pe nume Owen Underhill i-a pus cândva unui bărbat 
pe nume Abraham Kurtz să asculte o casetă pe care 
omuleţii cenuşii vorbeau pe voci celebre; e un coridor, un 


coridor de spital, iar Henry nu e deloc surprins. E Spitalul 
General. A reuşit să ajungă. 

Locul e umed şi rece, mai răcoros decât trebuie să fie 
orice coridor de spital şi pereţii sunt mâzgăliţi cu birus. 
Undeva, o voce geme: Nu pe tine te vreau, nu vreau 0 
injecție, îl vreau pe Jonesy. Jonesy l-a cunoscut pe Duddits, 
Jonesy a murit, a murit în ambulanţă, Jonesy e singurul 
care poate face faţă situaţiei. Păstrează distanţa, pupă-mi 
aşezătoarea, il vreau pe Jonesy. 

Dar ea nu va păstra distanţa. Ea e vicleana şi bătrâna 
doamnă Moarte şi nu va păstra distanţa. Are afaceri de 
încheiat aici. 

Păşeşte nevăzut în josul coridorului, unde e suficient de 
frig să-şi vadă respiraţia plutindu-i în faţă, lui, băiatului într- 
o haină portocalie care-i va rămâne curând mică. Îşi doreşte 
să aibă cu el puşca lui, cea pe care i-a împrumutat-o tatăl lui 
Pete, dar acea puşcă a dispărut, a rămas în urmă, îngropată 
în scurgerea anilor împreună cu telefonul lui Jonesy, cel cu 
abţibildul Războiul Stelelor lipit pe el (cât de tare l-au 
invidiat cu toţii pentru acel telefon) şi împreună cu jacheta 
cu multe fermoare a lui Beaver şi împreună cu sveterul lui 
Pete pe buzunarul căruia se vedea logo-ul NASA. Îngropate 
în scurgerea anilor. Unele vise se usucă şi cad la pământ, 
acesta e un alt adevăr crud al vieţii. Cât de multe astfel de 
adevăruri crude există! 

Trece pe lângă două sore medicale care discută şi râd - 
una dintre ele e Josie Rinkenhauer, matură acum, iar 
cealaltă e femeia din fotografia Polaroid pe care au văzut-o 
în acea zi prin fereastra de la biroul Fraţilor Tracker. Ele 
nu-l văd, fiindcă el nu se află acolo pentru ele; el se găseşte 
acum în capcana pentru vise, fuge înapoi de-a lungul 
fuiorului său, fuge către centru. Fu sunt îmblânzitorul de 
ouă, gândeşte el. Timpul încetini şi realitatea se îndoi; 
îmblânzitorul de ouă merse făr' a se opri. 

Henry merse de-a lungul coridorului, câtre sunetul vocii 
D-lui Cenugşiu. 


12 


Kurtz o auzi destul de clar prin geamul spart: o rafală 
scurtă şi înfundată de armă automată. Provocă în el un 
vechi sentiment de nelinişte şi nerăbdare: furie că 
împuşcăturile începuseră fără el şi teamă că se vor termina 
înainte să ajungă şi el acolo, nerămânând altceva decât 
răniții care să strige infirmier- infirmier-infirmier. 

— Calc-o mai tare, Freddy. 

Chiar în faţa lui Kurtz, Perlmutter sforăia, cufundat şi mai 
adânc în comă. 

— E cam alunecos pe jos, şefu'. 

— Apas-o. Am un sentiment că aproape... 

Văzu o pată roz în perdeaua curată, albă de ninsoare, la 
fel de difuză ca şi sângele scurs dintr-o tăietură pe obraz 
care se absoarbe în spuma de bărbierit, apoi Subaru-ul 
părăsit se afla chiar în faţa lor, cu botul în jos şi cu coada în 
sus. În momentele care urmară, Kurtz îşi retrase toate 
gândurile aspre pe care le avusese cu privire la condusul lui 
Fred-dy. Secundul lui trase pur şi simplu de volan la 
dreapta şi apăsă acceleraţia, când Humvee-ul începu să 
derapeze. Autovehiculul imens prinse aderenţă şi porni cu 
viteză spre crăpătura din drum. O abordă cu un zăngănit 
incredibil şi cu un salt. Kurtz fu aruncat în sus, lovindu-se 
de plafonieră destul de tare să-i apară în faţa ochilor o 
ploaie de stele. Braţele lui Perlmutter tresăriră asemenea 
braţelor unui cadavru; capul îi căzu mai întâi pe spate, apoi 
în faţă. Humvee-ul trecu destul de aproape de Subaru încât 
să rupă clanţa de la uşa pasagerului. Apoi, o zbughi înainte, 
urmărind acum doar o singură pereche de urme de roţi 
relativ proaspete. 

Îţi suflu-n ceafă acum, Owen, gândi Kurtz. Chiar în ceafa 
ta preaiubită, Dumnezeu să-ți putrezească ochii tăi albaştri. 

Singurul lucru care-l îngrijora era acea singură rafală. Ce 
însemnase ea? Orice ar fi fost, nu se repetase. 


Apoi, înaintea lor, văzu o altă pată în zăpadă. Aceasta era 
verde-oliv. Aceasta era celălalt Hummer. Ei plecaseră, 
probabil că plecaseră, dar... 

— Pune piedica şi armează, îi spuse Kurtz lui Freddy. 
Vocea lui era doar puţin mai ascuţită. A sosit vremea ca 
cineva să achite nota flautistului. 


13 


Pe când ajunse Owen la locul unde se termina East Street 
(sau unde se transforma în Fitzpatrick Road, care şerpuia 
mai departe înspre nort-est, asta depindea de punctul din 
care priveai situaţia), îl auzi pe Kurtz în spatele lui şi bănui 
că şi Kurtz îl auzea probabil pe el - Humvee-urile nu erau la 
fel de sonore ca Harley-urile, dar erau foarte departe de a fi 
silenţioase. 

Urmele paşilor lui Jonesy pieriseră cu totul acum, dar 
Owen distingea drumeagul care cobora dinspre drum şi 
care mergea de-a lungul malului bazinului. 

Opri motorul. 

— Henry, se pare că de-aici mergem pe jo... 

Owen se opri. Se concentrase prea tare asupra 
condusului ca să se mai uite în spate sau ca să mai arunce 
câte o privire în oglinda retrovizoare, aşa că nu fu pregătit 
pentru ceea ce văzu acum. Fu nepregătit şi îngrozit. 

Henry şi cu Duddits erau prinşi în ceea ce Owen crezu că 
e o ultimă îmbrăţişare, cu obrajii ţepoşi lipiţi unul de 
celălalt, cu ochii închişi, cu feţele şi cu hainele mânjite cu 
sânge. Nu vedea că vreunul dintre ei ar mai respira şi crezu 
că, de fapt, muriseră amândoi - Duddits de leucemie, Henry 
probabil de un atac de cord provocat de extenuare şi de 
stresul constat şi extrem din cele în jur de treizeci de ore - 
apoi observă uşoara zbatere a pleoapelor. A ambelor 
perechi de pleoape. 

Îmbrăţişaţi. Mânjiţi cu sânge. Dar nu morţi. Dormind. 

Visând. 


Owen vru să pronunţe din nou numele lui Henry, apoi se 
răzgândi. Henry refuzase să părăsească tabăra din 
regiunea Jefferson fără să elibereze deţinuţii şi, deşi atunci 
scăpaseră teferi, acest lucru se întâmplase doar datorită 
celui mai pur noroc... sau datorită providenţei, dacă erai de 
părere că asta însemna mai mult decât un serial de 
televiziune. Chiar şi aşa, se aleseseră cu Kurtz venindu-le 
pe urme, Kurtz se ţinuse scai după ei, iar acum, acesta era 
cu mult mai aproape decât ar fi fost dacă Owen şi cu Henry 
ar fi dispărut pur şi simplu în furtună. 

Ei bine, n-aş schimba nimic, gândi Owen, deschizând 
portiera din partea şoferului şi ieşind din maşină. De 
undeva dinspre nord, departe în vidul alb al furtunii, se auzi 
strigătul unui vultur trăncănind despre vreme. Din spate, 
dinspre sud, se auzi tărăboiul din ce în ce mai apropiat al lui 
Kurtz, al acestui nebun sâcâitor. Era imposibil de estimat 
cât era de aproape, din pricina blestematei ăsteia de 
ninsori. Coborând atât de repede şi atât de deasă, acţiona 
ca un amortizor sonor. Putea fi la trei kilometri distanţă; 
putea fi cu mult mai aproape. Precis că-l însoțea Freddy, 
soldatul perfect, un Dolph Lundgren venit din iad. 

Owen merse în spatele maşinii, alunecând pe zăpadă, 
înjurând-o şi deschise portbagajul  Humvee-ului, 
aşteptându-se să găsească arme automate, aşteptându-se la 
un lansator de rachete portabil. Nici urmă de aruncător de 
rachete, nici o urmă nici măcar de grenade, dar erau patru 
puşti cu foc automat MP5 şi o cutie cu încărcătoare sub 
formă de banană, de genul celor care conţineau o sută 
douăzeci de cartuşe. 

În tabără jucase după cum cântase Henry, iar Owen 
presupunea că salvaseră cel puţin câteva vieţi omeneşti, 
dar, de data aceasta, nu-i va mai juca în strune - dacă nu 
decontase destul în contul blestematului aceluia de platou 
al soţilor Rapeloew, va trebui pur şi simplu să trăiască 
restul vieţii cu o datorie. Nu pentru mult timp, totuşi, dacă- 
şi va atinge Kurtz țelul. 


Henry fie dormea, fie era inconştient, fie se alăturase 
prietenului său din copilărie muribund printr-un soi ciudat 
de alipire a minţilor. Să-l lase în pace, aşadar. Treaz şi de 
partea lui, Henry ar putea ezita când va veni vorba să facă 
ceea ce trebuia făcut, mai ales dacă ar continua să creadă 
că celălalt prieten al lui era încă în viaţă, ascuns în mintea 
controlată acum de extraterestru. Owen nu va ezita... şi, 
acum că scăpase de telepatie, nu va auzi rugile de îndurare 
ale lui Jonesy dacă acesta se mai afla acolo înăuntru. Glock- 
ul era o armă bună, dar nu suficient de sigură. 

MP5-ul va spulbera trupul lui Gary Jonesy în mii de 
bucăţi. 

Owen luă unul, plus alte trei încărcătoare pe care şi le 
îndesă în buzunarele de la haină. Kurtz era aproape acum - 
aproape, aproape, aproape. Se uită în urmă la East Street, 
aproape aşteptându-se să vadă cel de-al doilea Humvee 
materializându-se asemenea unei fantome verzui-maronii, 
dar pentru moment nu se vedea nimic. Lăudat fie lisus, cum 
ar fi spus Kurtz. 

Geamurile Hummer-ului se acoperiseră deja cu zăpadă, 
dar el putu vedea siluetele vagi ale celor doi bărbaţi pe 
bancheta din spate când trecu din nou pe lângă trunchiul 
maşinii, păşind grăbit acum. Încă erau prinşi unul în braţele 
celuilalt. 

— Rămas bun, prieteni, spuse el. Somn uşor. 

Şi, cu o urmă de noroc, încă vor dormi când vor sosi 
Kurtz şi cu Freddy, care le vor pune capăt zilelor înainte să 
meargă mai departe în misiunea lor de bază. 

Owen se opri brusc, alunecând pe zăpadă şi prinzându-se 
de capota lungă a Humvee-ului ca să nu cadă. Duddits era 
în mod clar o cauză pierdută, dar l-ar putea salva pe Henry 
Devlin. Exista o posibilitate. 

Nu! Strigă o parte a minţii lui când porni din nou spre 
uşa din spate. Nu, nu ai timp! 

Dar Owen se hotări să rişte şi să parieze că mai era - să 
parieze pe întreaga omenire. Poate să mai achite o parte 


din ceea ce datora pentru că spărsese platoul soţilor 
Rapeloew; poate pentru ceea ce făcuse ieri (siluetele acelea 
cenuşii şi goale stând în jurul navei lor prăbuşite cu braţele 
ridicate, ca şi când s-ar fi predat); poate doar pentru Henry, 
care-i spusese că vor fi eroi şi care făcuse încercări 
strălucite de-a împlini acea promisiune. 

Nici urmă de compasiune pentru diavol, gândi el, 
deschizând dintr-o smucitură uşa din spate. Nu, domnule, 
compasiune zero pentru labagiul ăla. 

Duddits era mai aproape de el. Owen îl prinse de gulerul 
hainei lui groase şi albastre de iarnă şi trase. Duddits căzu 
într-o parte pe banchetă. Căciula îi pică din cap, scoțând la 
iveală craniul lui osos şi chel. Henry, cu braţele încă 
petrecute pe după umerii lui Duddits, căzu o dată cu el, 
aterizând deasupra lui. Nu i se deschiseră ochii, dar gemu 
uşor. Owen se aplecă înainte şi şopti pătimaş în urechea lui 
Henry: 

— Nu te ridica. Pentru numele lui Dumnezeu, Henry, nu 
te ridica în şezut! 

Owen se retrase, trânti uşa, se dădu în spate trei paşi, 
sprijini patul puştii în şold şi trase o rafală. Geamurile 
Humvee-ului se albiră ca laptele, apoi cedară şi căzură. 
Cartuşele goale zăngăniră în jurul picioarelor lui Owen. Păşi 
în faţă şi se uită prin geamul spulberat pe bancheta din 
spate. Henry şi cu Duddits încă zăceau acolo, acoperiţi 
acum cu Saf-I-Glas în aceeaşi măsură în care erau acoperiţi 
cu sângele lui Duddits, iar lui Owen i se părură cei mai 
morţi doi oameni pe care-i văzuse în viaţa lui. Owen speră 
să se grăbească prea tare Kurtz pentru a arunca o privire 
mai atentă. În orice caz, făcuse tot ce putuse. 

Auzi un sunet de metal greu zdruncinat şi rânji. Ăsta era 
Kurtz, pentru numele lui Dumnezeu - ajunseseră la şanţul 
unde se împotmolise Subaru-ul. Îşi dorea cu putere ca 
Freddy şi Kurtz să fi rămas blocaţi în blestematul ăla de 
şanţ, dar sunetul nu fusese, din nefericire, atât de puternic. 
Totuşi, dădea de veste în privinţa locului unde se aflau. În 


urmă cu un kilometru şi jumătate, cel puţin cu un kilometru 
şi jumătate. Nu era atât de rău cum crezuse el. 

— Destul timp, murmură el, iar asta putea fi adevărat în 
privinţa lui Kurtz, dar cum rămânea cu celălalt capăt? Unde 
era Dl Cenuşiu acum? 

Ţinând MP5-ul de curea, Owen porni în josul potecii care 
ducea la Puţul 12. 


14 
Dl Cenuşiu descoperise un alt sentiment uman neplăcut: 
panica. Ajunsese până aici - ani lumină prin spaţiu, 


kilometri întregi prin zăpadă - să fie sabotat de muşchii lui 
Jonesy, care erau slabi, care-şi ieşiseră din formă şi de 
capacul de fier al puţului, care era cu mult mai greu decât 
se aşteptase. Se apăsă pe rangă până ce muşchii spatelui 
lui Jonesy strigară într-un protest agonic... şi fu 
recompensat într-un sfârşit cu o clipire scurtă de întuneric 
de sub marginea ruginită a capacului. Şi cu un sunet 
scrâşnit când se mişcă puţin - nu mai mult de poate doi sau 
trei centimetri - deasupra cimentului. Apoi, muşchii de jos 
ai spatelui lui Jonesy se blocară şi Dl Cenuşiu se împletici în 
spate câţiva paşi, strigând printre dinţii încleştaţi (graţie 
imunităţii lui, Jonesy încă mai avea întregul set de dinţi) şi 
apăsând cu mâinile la baza coloanei vertebrale a lui Jonesy, 
ca pentru a o împiedica să explodeze. 

Lad scoase o serie de scâncete schelălăite. Dl Cenuşiu se 
uită la el şi observă că lucrurile ajunseseră acum la punctul 
de răscruce. Deşi încă dormea, abdomenul lui Lad era acum 
umflat atât de grotesc, încât una dintre labele lui stătea 
ţeapănă drept în sus. Pielea din partea de jos a stomacului 
se întinsese pe punctul de-a plesni, iar venele de acolo 
pulsau cu o viteză cronometrică. Un fir de sânge sclipitor i 
se scurgea de sub coadă. 

DI Cenuşiu se uită răutăcios la ranga stând în picioare în 
gaura din capacul de fier. În imaginaţia lui Jonesy, rusoaica 
fusese o femeie subţirică şi frumoasă, cu păr negru şi cu 


ochi negri, tragici. În realitate, credea Dl Cenuşiu, ea 
trebuie să fi fost masivă şi musculoasă. Cum altfel ar fi putut 
ea să... 

Se auzi o rafală de armă, alarmant de aproape. Dl 
Cenuşiu suspină adânc şi se uită în jur. Graţie lui Jonesy, 
îndoiala corosivă a oamenilor făcea şi ea acum parte din 
machiajul lui şi, pentru prima dată, îşi dădu seama că s-ar 
putea să fie oprit - da, chiar şi aici, atât de aproape de 
atingerea  ţelului, încât îl putea auzi, sunetul apei 
curgătoare pornind în excursia ei subpământeană de 
nouăzeci şi şase de kilometri. Şi singurul lucru care se afla 
între birum şi restul lumii era o placă circulară de fier care 
cântărea cincizeci şi cinci de kilograme. 

Strigând o litanie subţire şi disperată din înjurăturile lui 
Beaver, Dl Cenuşiu se avântă în faţă, corpul slăbit al lui 
Jonesy mişcându-se înainte şi-na-poi pe punctul-pivot defect 
al şoldului său drept. Unul dintre ei se apropia, cel care se 
chema Owen şi Dl Cenuşiu nu îndrăznea să creadă că-l va 
putea convinge pe acest Owen să întoarcă arma împotriva 
lui însuşi. Cu timpul, cu avantajul elementului surpriză, 
poate. Acum însă nu avea nici unul, nici celălalt. lar omul 
acesta care se apropia fusese antrenat să ucidă; aceasta 
era meseria lui. 

DI Cenugşiu sări în sus. Se auzi un pocnet, cât se poate de 
puternic, când şoldul suprasolicitat al lui Jonesy ieşi din 
încheietura umflată în care se adăpostise până atunci. Dl 
Cenuşiu ateriză pe rangă cu toată greutatea corpului lui 
Jonesy. Marginea se ridică din nou şi, de data aceasta, 
capacul se mişcă aproape treizeci de centimetri pe ciment. 
Semiluna neagră prin care se aruncase rusoaica apăru din 
nou. Nu era cine ştie ce semilună, nu mai mult decât un C 
mare delicat, scris cu un stilou de caligraf... dar era destul 
pentru câine. 

Piciorul nu mai putea susţine greutatea lui Jonesy (şi 
unde era Jonesy, totuşi? Tot nu auzise măcar un murmur din 


partea gazdei sale încurcă-lume), dar asta nu era o 
problemă. Se putea descurca acum şi dacă se târa. 

DI Cenuşiu îşi croi în maniera aceasta drum pe podeaua 
de ciment către locul unde zăcea, dormind, ciobănescul 
scoţian, îl prinse pe Lad de zgardă şi începu să-l tragă 
înapoi spre Puţul 12. 


15 


Galeria Amintirilor - antrepozitul acela vast de cutii - e şi 
ea pe punctul de-a se nărui. Podeaua tremura ca prinsă de 
un nesfârşit cutremur minor. Deasupra, tuburile cu neon 
clipesc, oferind locului un aspect fragmentat, halucinant. În 
unele locuri, grămezi mari de cutii au căzut, blocând câteva 
dintre coridoare. 

Jonesy fuge cât poate de tare. Se mişcă de la un coridor 
la altul, croindu-şi drum pur instinctual prin labirintul 
acesta. Îşi spune în repetate rânduri să ignore blestematul 
de şold, că el nu e nimic altceva decât o conştiinţă acum, în 
orice caz, dar la fel de bine ar putea fi un bolnav căruia i s-a 
amputat un membru şi care încearcă să convingă acel 
membru să nu mai zvâcnească. 

Trece în fugă pe lângă cutii marcate RĂZBOIUL 
AUTOSTRO-UNGAR şi POLITICA DEPARTAMENTALĂ şi 
POVEŞTI PENTRU COPII şi CONŢINUTUL DULAPULUI DE 
LA ETAJ. Sare peste un morman de cutii însemnate CARLA, 
cade pe piciorul rănit şi strigă de durere. Se prinde de alte 
cutii (însemnate, acestea, cu GETIYSBURG) ca să se ajute 
să se ridice şi, într-un sfârşit, vede capătul încăperii ăsteia 
de depozitare. Slavă Cerului; i se pare că a fugit kilometri 
întregi. 

Uşa e însemnată cu ICUI83: ŞI PĂSTRAŢI TĂCEREA şi 
INTERZIS VIZITATORILOR FĂRĂ PERMIS DE TRECERE. 

Ceea ce e corect; aici l-au dus pe el; aici s-a trezit şia 
auzit-o pe vicleana şi bătrâna doamnă Moarte făcându-se că 
strigă după Marcy. 


Jonesy dă buzna pe uşă şi pătrunde într-o altă lume, una 
pe care o recunoaşte: coridorul vopsit albastru-cu-alb al 
aripii de reanimare unde încercase să facă primii paşi 
dureroşi la patru zile după operaţie. Merge şovăielnic cale 
de doisprezece paşi pe coridorul pardosit cu gresie, aude 
muzică în sistemul Muzak de amplificare, ceea ce e în mod 
sigur ceva nepotrivit mediului spitalicesc; deşi volumul e 
dat pe mic, se pare că melodia le aparţine celor de la 
Rolling Stones, care cântă „Sympathy for the Devil". 

De-abia a reuşit să identifice melodia, când, dintr-o dată, 
şoldul îi explodează. Jonesy scoate un țipăt scurt şi cade pe 
pardoseala cu dale negru-cu-roşu a secţiei de reanimare, 
chircindu-se. Asta a simţit şi atunci când a fost lovit: o 
explozie roşie, agonică. Se rostogoleşte neîncetat, uitându- 
se în sus la neoanele sclipitoare, la difuzoarele circulare din 
care iese muzica („Anastasia screamed in vain"), muzică 
dintr-o altă lume, când durerea e atât de intensă, totul face 
parte dintr-o altă lume, durerea transformă într-o umbră 
nesubstanţială şi într-o batjocură până şi dragostea, acest 
lucru l-a învăţat în martie şi trebuie să-l înveţe acum din 
nou. Se rostogoleşte şi se rostogoleşte, cu mâinile încleştate 
pe şoldul umflat, cu ochii ieşiţi din orbite, cu buzele trase 
îndărăt într-un rictus mare, iar el ştie ce s-a întâmplat, sigur 
că da: Dl Cenuşiu. Fiul ăla de câţea de Domn Cenuşiu i-a 
refracturat şoldul. 

Apoi, de departe din cealaltă lume, aude o voce pe care o 
cunoaşte, vocea unui copil. 

Jonesy! 

Reverberată, distorsionată... dar nu chiar atât de 
departe. Nu pe acest coridor, ci pe unul din apropiere. A cui 
e vocea? A unuia dintre copiii lui? A lui John, poate? Nu... 

Jonesy, trebuie să te grăbeşti! Vine să te omoare! Owen 
vine să te omoare! 

Nu ştie cine e Owen, dar ştie a cui e vocea: a lui Henry 
Devlin. Dar nu e vocea pe care o are acum sau cum era 
când l-a văzut ultima dată, când pleca la magazinul lui 


Gosselin împreună cu Pete; aceasta e vocea lui Henry cel cu 
care a crescut el, cel care i-a spus lui Richie Grenadeau că-l 
vor pâri dacă nu se opreşte, că Richie şi prietenii lui nu-l vor 
prinde niciodată pe Pete, fiindcă Pete fuge ca vântu- 
mpieliţat. 

Nu pot! Răspunde el, încă rostogolindu-se pe pardoseală. 
E conştient că s-a schimbat ceva, că încă se mai schimbă, 
dar nu şi care este acest lucru. Nu pot, mi-a rupt şoldul din 
nou, fiul ăsta de căţea mi-a rupt... 

Apoi îşi dă seama ce se petrecu cu el: durerea avansează 
de-a-ndoaselea. E ca şi când ai privi o casetă video când se 
derulează înapoi pe imagine - laptele curge în sus dinspre 
pahar spre sticlă, floarea care ar trebui să-şi deschidă 
petalele graţie  miracolului  fotografierii succesive se 
închide, în schimb. 

Motivul e evident când se uită la propriul corp şi când 
vede haina portocalie pe care o poartă. E cea pe care i-a 
cumpărat-o mama de la Sears pentru prima sa excursie de 
vânătoare la Bivuac, excursia în care Henry a vânat o 
căprioară şi în care l-au omorât cu toţii pe Richie 
Grenadeau şi pe prietenii lui - i-au omorât cu un vis, poate 
fără să vrea, dar făcând-o totuşi. 

A devenit iarăşi copil, un puşti de paisprezece ani şi nu 
mai există nici urmă de durere. De ce-ar mai exista? Şoldul 
nu-i va fi frânt decât peste douăzeci şi trei de ani. Şi, atunci, 
totul capătă aproape sonor sens în mintea lui: niciodată nu 
a existat un Domn Cenuşiu, nu cu adevărat; Dl Cenuşiu 
trăieşte în capcana pentru vise şi niciunde altundeva. Nu e 
mai real ca durerea din şoldul lui. Am fost imun, gândeşte 
el, ridicându-se. N-am contractat nici măcar o boabă de 
virus. Ce trăieşte în mintea mea nu-i Chiar o amintire, nu-i 
aşa ceva, ci o adevărată fantomă din maşinărie. El sunt eu. 
Sfinte Dumnezeule, Dl Cenugşiu sunt eu. 

Jonesy se ridică în picioare şi o ia la fugă, aproape să-i 
fugă picioarele de sub el când coteşte după un colţ. 
Rămâne, totuşi, în picioare; e agil şi rapid cum numai un 


băiat de paisprezece ani poate fi şi nu simte pic de durere, 
pic de durere. 

Următorul coridor e unul pe care-l cunoaşte. Se vedea o 
măsuţă de operaţie cu o ploscă aşezată pe ea. Păşind pe 
lângă ea, mişcându-se delicat pe nişte picioare subţiri, vede 
căprioara pe care a văzut-o în ziua aceea în Cambridge, 
chiar înainte să fie lovit. În jurul gâtului ei catifelat se află o 
zgardă şi, balansându-se legat de ea asemenea unei 
amulete supradimensionate se află Magic 8-Ball-ul lui. 
Jonesy trece sprinten pe lângă căprioară, care se uită la el 
cu nişte ochi duioşi, surprinşi. 

Jonesy! 

Mai aproape acum. Foarte aproape. 

Jonesy, grăbeşte-te! 

Jonesy îşi dublează viteza, picioarele îi zboară, plămânii 
tineri respiră cu uşurinţă, nu e nici urmă de birus fiindcă e 
imun, nu e nici urmă de Dl Cenuşiu, nu în ej cel puţin, Dl 
Cenuşiu se află în spital şi acolo a fost dintotdeauna, Dl 
Cenuşiu e membrul fantomatic pe care continui să-l simţi, 
cel care poţi jura că încă mai e la locul lui, Dl Cenuşiu e 
fantoma din maşinărie, o fantomă ţinută în viaţă de aparate, 
iar aparatura este el. 

Mai dă un colţ. Aici sunt trei uşi care stau deschise. Mai 
departe, lângă a patra uşă, singura care e închisă, stă 
Henry. Henry are paisprezece ani, ca şi Jonesy; Henry 
poartă o haină portocalie, ca şi Jonesy. Ochelarii i-au 
coborât pe nas aşa cum îi coboară mereu şi îl cheamă 
neliniştit cu degetul. 

Grăbeşte-te! Grăbeşte-te, Jonesy! Duddits nu mai rezistă 
multă vreme! Dacă moare înainte să-l omorâm pe Dl 
Cenuşiu... 

Jonesy i se alătură lui Henry în faţa uşii. Vrea să-şi arunce 
braţele în jurul lui, să-l îmbrăţişeze, dar nu e timp pentru 
asta. 

E numai vina mea, îi spune lui Henry şi vocea lui e 
ascuţită aşa cum n-a mai fost de mulţi ani. 


Nu-i adevărat, spuse Henry. Se uită la Jonesy cu vechea 
nerăbdare care i-a uimit pe Jonesy şi pe Pete şi pe Beaver 
când erau copii - Henry păruse întotdeauna a fi mult mai 
înaintea lor, întotdeauna pe punctul de-a porni spre viitor şi 
de-a-i lăsa pe ei în urmă. Ei au avut mereu sentimentul că-l 
ţin în loc. 

Dar... 

Ai putea la fel de bine să spui că Duddits l-a ucis pe 
Richie Grenadeau şi că noi am fost complicii lui. El a fost 
ceea ce a fost, Jonesy şi ne-a făcut pe noi ceea ce suntem... 
dar n-a făcut-o intenţionat. Doar atât a ştiut face ca să-şi 
lege şireturile intenționat, nu ştii atâta lucru? 

Iar Jonesy gândeşte: A 'uțe?A 'uț di 'as? 

Henry... Duddits e... 

Rezistă pentru noi, Jonesy, ţi-am spus. Ne ţine pe noi la 
un loc. 

În capcana pentru vise. 

Aşa e. Aşa că, avem de gând să stăm aici şi să ne certăm 
în hol în vreme ce lumea se duce pe gârlă sau avem de 
gând să... 

Avem de gând să-l omorâm pe fiul ăla de căţea, spune 
Jonesy şi întinde mâna spre clanţă. Deasupra ei se află un 
însemn care spune NU EXISTĂ NICI O INFECȚIE AICI, IL 
N'Y A PAS D'INFECTION ICI şi dintr-o dată observă 
amândouă înțelesurile amare ale acestor cuvinte. Seamănă 
cu una din acele iluzii optice din desenele lui Escher. Uită-te 
la el dintr-un anume unghi şi vezi adevărul. Uită-te la el 
dintr-un alt unghi şi vezi cea mai monstruoasă minciună din 
univers. 

Capcana pentru vise, gândeşte Jonesy şi răsuceşte clanţa. 

Camera din spatele uşii e împărăţia birusului, o junglă de 
coşmar năpădită de plante târâtoare şi de cârcei de viţă-de- 
vie şi de liane împletite la un loc în fuioare de culoarea 
sângelui. Aerul e încărcat de mirosul de sulf şi de alcool 
etilic înţepător, de mirosul lichidului de pornire pulverizat 
deasupra unui carburator îndărătnic într-o dimineaţă de 


ianuarie, cu temperaturi sub zero grade. Cel puţin nu 
trebuie să-şi facă probleme şi din privinţa nevăstuicilor de 
căcat, nu aici; acelea se află pe o altă parte a capcanei 
pentru vise, într-un alt loc şi într-un alt timp. Birumul e 
problema lui Lad acum; el e un ciobănesc scoţian cu un 
viitor foarte incert. 

Televizorul e pornit şi, deşi ecranul e acoperit de birus, 
răzbate o imagine alb-negru fantomatică. Un bărbat târâie 
cadavrul unui câine de-a lungul unei podele de ciment. 
Prăfuit şi presărat cu frunze tomnatice moarte, seamănă cu 
un mormânt dintr-una din peliculele de groază ale anilor 
cincizeci, care încă-i mai plac lui Jonesy să le urmărească la 
aparatul său video. Dar acesta nu e un mormânt; e năpădit 
de sunetul cavernos al apei curgătoare. 

În mijlocul pardoselii se află un capac rotund şi ruginit cu 
inițialele DRAM ştampilate pe el: Departamentul pentru 
Rezerva de Apă din Massachusetts. Chiar şi prin pelicula 
roşietică de pe ecranul televizorului, literele acestea ies în 
evidenţă. Sigur că ies. Pentru Dl Cenugşiu - care a murit ca 
fiinţă biologică la Bivuac - ele semnifică totul. 

Ele înseamnă, cât se poate de propriu, întreaga lume. 

Capacul puţului a fost parţial împins într-o parte, creând 
o formă de semilună umplută cu întuneric profund. 
Bărbatul care târâie câinele e el însuşi, îşi dă seama Jonesy, 
iar câinele nu e chiar mort. Lasă o dâră de sânge roz- 
spumos în urmă, pe ciment, iar labele din spate îi tremură. 
Aproape că pedalează. 

Lasă filmul, aproape că mârâie Henry, iar Jonesy îşi 
îndreaptă atenţia spre silueta din pat, fiinţa cenuşie cu 
cearşaful presărat cu birus tras până sus deasupra 
pieptului, care e o bucată de carne cenuşie fără pori, fără 
păr şi fără sfârcuri. Deşi nu poate vedea acum din pricina 
cearşafului, Jonesy ştie că nu are nici buric, fiindcă fiinţa 
aceasta nu s-a născut. E imaginea pe care şi-a format-o 
orice copil despre extratereştri, e zămislită direct din 
partea subconştientă a minţilor celor care au intrat primii 


în contact cu birumul. N-au existat niciodată sub formă de 
creaturi palpabile, extratereştri, ET. Cenuşiii ca fiinţe 
palpabile au fost dintotdeauna creaţii ale imaginaţiei 
umane, scoase din capcana pentru vise, iar faptul că ştie 
acest lucru îi oferă lui Jonesy un dram de uşurare. Nu e 
singurul care s-a lăsat prostit. Are măcar consolarea 
aceasta. 

Şi-l mai mulţumeşte încă un lucru: privirea din ochii aceia 
negri, nesuferiţi. leama. 


16 


— Am pus piedica şi am armat, spuse Freddy tăcut, 
oprind maşina în spatele Humvee-ului pe care-l urmăriseră 
toţi aceşti kilometri. 

— Remarcabil, spuse Kurtz. Cercetează acel HMW. Te 
acopăr eu. 

— Bine. 

Freddy se uită la Perlmutter, a cărui burtă se umfla din 
nou, apoi se uită la Hummer-ul lui Owen. Motivul acelor 
focuri de armă pe care le auziseră mai devreme era acum 
limpede: Hummer-ul fusese ciuruit destul de sănătos. 
Singura întrebare la care mai rămânea să răspundă era 
cine fusese de partea receptoare şi cine de cea emițătoare. 
Urme de paşi se îndepărtau de Hummer, devenind din ce în 
ce mai indistincte datorită căderii abundente de zăpadă, 
dar pentru moment erau suficient de vizibile să poată fi 
cercetate. O singură pereche de urme. Bocanci. Owen, 
probabil. 

— Haide, Freddy! 

Freddy cobori în ninsoare. Kurtz alunecă în spatele lui şi 
Freddy îl auzi armându-şi pistolul. Se bizuia doar pe el. Ei 
bine, poate că ăsta era un lucru bun; se pricepea să-l 
mânuiască, fără îndoială. 

Freddy simţi pentru o clipă un fior rece trecându-i în jos 
pe coloana vertebrală, ca şi când acolo ar fi ţinut Kurtz 


aţintit pistolul. Chiar acolo. Dar asta era ridicol, nu-i aşa? 
Owen, da, dar Owen era altfel. Owen trecuse de linie. 

Freddy se grăbi spre Hummer; se aplecă, ţinând 
carabina la nivelul pieptului. Nu-i plăcea să-l ştie pe Kurtz 
în spatele lui, ăsta era un lucru de netăgăduit. Nu, nu-i 
plăcea chiar deloc. 


17 


Când cei doi băieţi avansează pe patul înţesat de birus, Dl 
Cenuşiu începe să apese butonul URGENŢĂ în mod repetat, 
dar nimic nu se întâmplă. Cred că mecanismul e sugrumat 
de birus, gândeşte Jonesy. Păcat, D-le Cenușiu - păcat 
pentru tine. Se uită în sus la televizor şi vede că dublul lui 
din film a reuşit să tragă câinele lângă buza puţului. Poate 
că, totuşi, nu mai au timp; poate că mai au. Nu au cum să-şi 
dea seama. Roata încă se mai învârte. 

Bună, D-le Cenuşiu, mi-am dorit atât de tare să te 
întâlnesc, îi spuse Henry. În timp ce vorbeşte, ia perna 
pătată cu birus de sub capul mic, fără urechi al D-lui 
Cenuşiu. Dl Cenugşiu încearcă să se răsucească spre partea 
cealaltă a patului, dar Jonesy îl ţine în loc, prinzând de 
braţele subţiri ca ale unui copil ale extraterestrului. Pielea 
de sub degetele lui nu e nici caldă, nici rece. Nici nu pare a 
fi măcar piele, nu cu adevărat. Pare a fi... 

Pare a fi nimic, gândeşte el. Pare a fi un vis. 

D-le Cenuşiu? Întrebă Henry. Aşa urăm noi bun venit pe 
planeta Pământ. Şi aşază perna peste faţa D-lui Cenuşiu. 

Sub mâinile lui Jonesy, Dl Cenuşiu începe să se lupte şi să 
se agite. Undeva, un monitor începe să bipăie frenetic, ca şi 
când creatura asta chiar ar avea inimă, iar acum aceasta s- 
a oprit din pulsat. 

Jonesy se uită la monstrul muribund şi-şi doreşte doar ca 
totul să se termine. 


18 


DI Cenuşiu duse câinele de partea puţului pe care o 
descoperise parţial. Prin semicercul îngust şi negru se 
auzea curgerea cavernoasă şi constantă a apei şi se simţea 
o adiere umedă şi rece de aer. 

De s-ar sfârşi de tot, când s-a făcut, mai bine-i cât mai 
grabnic să se facăi!8t+ - aceasta dintr-o cutie însemnată 
SHAKESPEARE. Labele din spate ale câinelui pedalau cu 
viteză, iar Dl Cenuşiu auzea sunetul lichid al cărnii fiind 
sfâşiată când birumul se împingea cu un capăt şi cu celălalt 
ronţăia, creându-şi drum cu forţa spre afară. Sub coada 
câinelui, ciripitul începuse să se audă, sunetul produs de-o 
maimuţă furioasă. Trebuia să-l arunce în puț înainte să 
apuce să iasă; nu era absolut necesar să se nască în apă, 
dar şansele de supravieţuire ar fi mai mari dacă s-ar naşte 
aşa. 

DI Cenuşiu încercă să îndese capul câinelui în spaţiul 
dintre capac şi ciment şi nu reuşi. Gâtul se îndoi şi botul 
rânjit şi lipsit de simţuri al câinelui se ridică. Deşi încă 
dormea (sau poate că acum îşi pierduse cunoştinţa), începu 
să scoată o serie de lătrături slabe, gâtuite. 

Şi nu voia să intre prin crăpătură. 

— Trage-mi-0, Freddy! Strigă Dl Cenuşiu. Deabia dacă 
era acum conştient de durerea cu colţi din şoldul lui Jonesy, 
cu siguranţă nu era conştient că faţa lui Jonesy era 
încordată şi palidă, că ochii lui căprui erau plini de lacrimi 
de frustrare şi efort. Era conştient - îngrozitor de conştient 
- că se petrecea ceva. Se petrece pe la spatele meu, s-ar fi 
exprimat Jonesy. Şi cine altcineva putea fi? Cine altcineva în 
afară de Jonesy, gazda lui îndărătnică? 

— Să TE fut! Strigă către blestematul ăla de câine 
nesuferit, încăpățânat, doar cu puţin prea mare. O să treci, 
mă auzi? MA AU... 

Cuvintele i se opriră în gât. Dintr-o dată, nu mai putea 
ţipa, deşi asta-şi dorea cu ardoare; cât de mult îi plăcea să 
ţipe şi să lovească cu pumnul în diverse lucruri (până şi într- 


un câine muribund şi gravid)! Dintr-o dată, nu mai putea 
respira, d-apoi să mai ţipe. Ce-i făcea Jonesy? 

Nu se aşteptă la vreun răspuns, dar primi unul - vocea 
unui străin, o voce plină de o furie reţinută: Aşa urăm noi 
bun venit pe planeta Pământ. 


19 


Mâinile cu trei degete fluturânde ale fiinţei cenuşii din 
patul de spital se ridică şi chiar reuşesc să dea la o parte 
perna pentru o clipă. Ochii negri de pe faţa altfel lipsită de 
orice trăsătură sunt plini de teamă şi de furie. Se luptă 
după aer. Având în vedere că de fapt nu există - nici măcar 
în mintea lui Jonesy, cel puţin ca artefact palpabil - luptă cu 
îndârjire pentru a-şi păstra viaţa. Henry nu-l poate 
compătimi, dar îl înţelege. Vrea ceea ce vrea şi Jonesy, ceea 
ce vrea şi Duddits... ceea ce şi Henry însuşi vrea, pentru că, 
în ciuda tuturor gândurilor sale negre, continuase cumva 
inima lui să nu mai pulseze? Continuase ficatul lui să nu-i 
mai spele sângele? Renunţase cumva corpul lui să mai ducă 
războaiele lui nevăzute împotriva a orice, de la o banală 
răceală, la cancer şi până la birusul însuşi? Corpul fie e 
prost, fie e incredibil de deştept, dar în ambele cazuri este 
scutit de  îngrozitoarea vrăjitorie care e procesul 
intelectual; nu ştie decât cum să-şi păstreze pământul şi 
cum să se lupte până ce nu mai poate lupta. Dacă Dl 
Cenuşiu a fost vreodată cumva mai altfel, acum nu maie 
altfel deloc. Acum vrea să trăiască. 

Dar nu cred că o să şi faci asta, spune Henry pe o voce 
calmă, aproape tămăduitoare. Nu prea cred asta, prietenul 
meu. Şi aşază iarăşi perna peste faţa D-lui Cenuşiu. 


20 


Gâtul D-lui Cenuşiu se deschise. Luă o gură din aerul 
rece din adăpostul pentru puț... două... după care gâtul i se 
închise din nou. Îl înăbuşeau, îl sufocau, îl omorau. 


Nu!! Pupă-mi aşezătoarea! Pupă-mi aşezătoarea mea 
blestemată! NU PUTEŢI FACE ASTA! 

Trase câinele înapoi şi-l întoarse cu partea cealaltă în 
faţă; era ca şi când ai urmări un om care deja a pierdut 
avionul încercând să facă o ultimă haină voluminoasă să 
intre în valiză. 

Va trece în felul acesta, gândi el. 

Da. Va trece. Chiar dacă va trebui să golească stomacul 
umflat al câinelui cu mâinile lui Jonesy şi să elibereze 
birumul. Într-un fel sau altul, vietatea aceea blestemată va 
trece. 

Cu faţa umflată, cu ochii ieşiţi din orbite, cu răsuflarea 
tăiată, o singură venă groasă umflându-se în mijlocul frunţii 
lui Jonesy, DI Cenuşiu îl împinse pe Lad mai adânc în 
crăpătură şi apoi începu să izbească pieptul câinelui cu 
pumnii lui Jonesy. 

Treci, blestemat să fii, treci. 

TRECI! 


21 


Freddy Johnson aţinti carabina înăuntrul Hummer-ului 
abandonat, în vreme ce Kurtz, poziţionat viclean în spatele 
lui (în felul acesta se repeta tactica atacului asupra navei 
omuleţilor cenuşii), aştepta să vadă cum vor evolua 
lucrurile. 

— Doi ţipi, şefu'. Se pare că Owen s-a hotărât să arunce 
gunoiul înainte s-o ia la picior. 

— Sunt morţi? 

— Mie mi se par destul de morţi. Trebuie să fie Devlin şi 
celălalt, cel pentru care s-au oprit din drum. 

Kurtz veni lângă Freddy, aruncă o privire furtivă prin 
geamul spart şi dădu din cap. Şi lui i se păreau destul de 
morţi, două cârtiţe albe stând îmbrăţişate pe bancheta din 
spate, acoperite de sânge şi cioburi de sticlă. Ridică pistolul 
ca să se asigure - câte un glonţ în capul fiecăruia nu putea 
face rău cuiva - apoi îl cobori la loc. Poate că Owen nu 


auzise zgomotul motorului lor. Ninsoarea era incredibil de 
densă şi de moale, o prelată izolatoare fonic, iar acest lucru 
era foarte posibil. Dar ar auzi împuşcăturile. Se întoarse în 
schimb către cărare. 

— Deschide drumul, bătrâne şi ai grijă pe unde calci - 
pare alunecos. S-ar putea să mai beneficiem de elementul 
surpriză. Cred că trebuie să ţinem cont încă de asta, tu nu 
crezi? 

Freddy aprobă din cap. 

Kurtz zâmbi. Îi transformă faţa în cea a unei tigve. 

— Cu puţin noroc, bătrâne, Owen Underhill va fi în iad 
înainte chiar să-şi dea seama că a murit. 


22 


Telecomanda de la televizor, un dreptunghi de plastic 
negru acoperit cu birus, se află pe noptiera D-lui Cenuşiu. 
Jonesy o apucă. Pe un ton care seamănă ciudat de mult cu a 
lui Beaver, spuse: „Băgami-aş picioru'n porcăria asta" şi o 
izbeşte cât de tare poate de marginea mesei, asemenea 
unui om care sparge coaja unui ou fiert tare. lelecomanda 
se sparge, aruncându-şi bateriile şi lăsându-l pe Jonesy în 
mână cu o baghetă de plastic ştirbită. Îşi vâră mâna sub 
perna pe care Henry o ţinea deasupra feţei schimonosite a 
fiinţei. Ezită pentru o clipă, amintindu-şi prima întâlnire cu 
DI Cenuşiu - singura lor întâlnire. Clanţa uşii de la baie 
rămânându-i în mână când se rupsese tija. Senzaţia de 
întuneric cauzat de umbra creaturii coborând asupra lui. 
Atunci fusese cât se poate de reală, reală ca trandafirii, 
reală ca picăturile de ploaie. Jonesy se întorsese şi-l 
văzuse... o văzuse... orice-ar fi fost DI Cenuşiu înainte să 
devină Dl Cenugşiu... stând acolo în picioare, în camera 
principală. Materia a o sută de filme şi documentare despre 
„Mistere fără explicaţie", doar că mai bătrân. Bătrân şi 
bolnav. Pregătit chiar de atunci pentru patul acesta de 
spital din Secţia de Reanimare. Marcy spusese el, 
smulgând cuvântul direct din mintea lui  Jonesy. 


Extrăgându-l asemenea unui dop de sticlă. Făcând o gaură 
prin care să poată intra. Apoi explodase asemenea unei 
pocnitori în Ajun de An Nou, împroşcând birus în loc de 
confeti şi... 

„.. şi restul mi l-am imaginat eu. Asta s-a întâmplat, nu-i 
aşa? Doar un alt caz de schizofrenie intergalactică. În 
esenţă, asta s-a întâmplat. 

Jonesy! Strigă Henry. Dacă ai de gând s-o faci, atunci fa- 
0! 

Uite că vine, D-le Cenuşiu, gândeşte Jonesy. Pregăteşte- 
te pentru ea. Fiindcă răzbunarea-i... 


23 


DI Cenuşiu îndesase corpul lui Lad până la jumătate în 
crăpătură, când vocea lui Jonesy îi umplu capul. 

Uite că vine, D-le Cenuşiu. Pregăteşte-te pentru ea. 
Fiindcă răzbunarea-i o curvă. 

Simţi o durere ca de sfâşiere pe la mijlocul gâtului lui 
Jonesy. Dl Cenuşiu ridică mâinile lui Jonesy, scoțând o serie 
de grohăituri strangulate care nu putură dobândi tocmai 
statutul de strigăte. Nu simţi pielea ţepoasă, necrăpată a 
gâtului lui Jonesy, ci propria sa carne încreţită. Ceea ce 
simţea mai puternic era o neîncredere şocată: fu ultimul 
dintre sentimentele lui Jonesy din care se mai adăpă. Nu se 
poate ca asta să aibă loc. Întotdeauna veneau cu navele 
celor bătrâni, ale acelor artefacte; întotdeauna îşi ridicau 
braţele a predare; întotdeauna căştigau. Nu se putea ca 
asta să aibă loc. 

Şi, totuşi, cumva, avea loc. 

Conştiinţa de sine a birumului nu păli, ci mai degrabă se 
dezintegră. Murea, entitatea cândva cunoscută sub numele 
de Dl Cenuşiu regresă la stadiul său iniţial. Când el deveni 
ea, fiinţa (şi chiar înainte ca ea să devină nimic), Dl Cenuşiu 
lovi câinele o ultimă dată cu piciorul, plin de ură. Acesta se 
adânci în crăpătură... totuşi, încă nu destul de mult să 
treacă de partea cealaltă. 


Ultimul gând, purtând ştampila lui Jonesy, al birumului fu: 
Ar fi trebuit să-i urmez sfatul. Ar fi trebuit să mă na... 


24 


Jonesy trece capătul tăios al telecomenzii peste gâtul gol 
şi guşat al D-lui Cenuşiu. Gâtul se deschide asemenea unei 
guri şi un nor de materie roşie-portocalie iese afară, dând 
aerului culoarea sângelui înainte să se aşeze pe plapumă 
într-o ploaie de praf şi puf. 

Corpul D-lui Cenuşiu se smuceşte o dată, ca electrocutat, 
sub mâinile lui Jonesy şi ale lui Henry. Apoi se zbârceşte 
asemenea visului care-a fost dintotdeauna şi devine ceva 
familiar. Pentru o clipă, Jonesy nu poate face legătura, apoi 
îşi dă seama. Rămăşiţele D-lui Cenuşiu seamănă cu unul 
dintre prezervativele pe care le-au văzut ei pe podeaua 
biroului părăsit de la depozitul Fraţilor Tracker. 

„ mort! Vrea să încheie Jonesy, dar apoi îl străbate un 
îngrozitor fulger de durere. Nu şoldul de data aceasta, ci 
capul. Şi gâtul. Dintr-o dată, la gât poartă parcă un colier 
de foc. lar întreaga încăpere e transparentă, blestemat să 
fie dacă nu e aşa. Se uită prin perete la adăpostul pentru 
puț, unde câinele îndesat în crăpătură dă naştere unei 
creaturi josnice, roşii, care parcă e o corcire dintre o 
nevăstuică şi un imens vierme îmbibat în sânge. Ştie foarte 
bine ce este: unul dintre birumi. 

Muiat în sânge şi rahat şi în rămăşiţele propriei placente, 
cu ochii ei negri lipsiţi de inteligenţă (sunt ochii lui, 
gândeşte Jonesy, ochii D-lui Cenuşiu), se naşte în faţa 
ochilor lui, îşi întinde corpul spre lumea exterioară, 
încearcă să iasă la libertate, dorind să cadă în întunecime, 
spre sunetul apei curgând. 

Jonesy se uită la Henry. 

Henry se uită la el. 

Pentru o singură clipă, ochii lor tineri şi înfioraţi se 
întâlnesc... şi, în acelaşi timp, ei dispar. 


Duddits, spune Henry. Vocea lui vine de foarte de 
departe. Duddits ne părăseşte. Jonesy... 

Rămas bun. Poate că Henry vrea să spună rămas bun. 
Înainte s-o poată face, dispar amândoi. 


25 


Pentru un moment există o senzaţie de vertij când Jonesy 
nu se află cu precizie în nici un loc, o senzaţie de 
deconectare extremă. El crezu că poate e vorba de moarte, 
că se omorâse şi pe el o dată cu Dl Cenuşiu - că-şi tăiase 
singur gâtul, după cum se spunea. 

Durerea fu cea care-l aduse înapoi în simţuri. Nu durerea 
din gât, aceea dispăruse şi putea respira din nou - auzea 
aerul intrând şi ieşind din el în suspine adânci şi uscate. Nu, 
durerea aceasta era o cunoştinţă veche. Era durerea din 
şold. Îl cuprinse şi-l aruncă înapoi în lumea care gravita în 
jurul axei sale umflate, ţiuind pulsatil, făcându-l să se 
învârtă asemenea unei mingi în jurul stâlpului de care este 
legată. Sub genunchii lui se afla ciment, mâinile lui erau 
pline de blană şi auzea un ciripit inuman. Cel puțin partea 
asta e reală, gândi el. Partea asta e în afara capcanei 
pentru vise. 

Ciripitul ăla insuportabil. 

Jonesy văzu  vietatea-nevăstuică atârnând acum în 
întuneric, legată de lumea de sus doar de coada ei, care nu 
ieşise încă pe de-a-ntregul din câine. Jonesy plonjă înainte 
şi-şi împreună mâinile peste mijlocul ei alunecos, instabil, 
chiar în momentul în care ieşi cu totul. 

Se balansă în spate, şoldul beteag pulsându-i, ţinând 
vietatea  zvârcolitoare, chelălăitoare deasupra capului 
asemenea unui personaj de circ ţinând un boa constrictor. 
Biciuia înainte şi înapoi, dinţii muşcau în aer, îndoindu-şi 
corpul pe spate, încercând să ajungă la încheietura mâinii 
lui Jonesy şi muşcându-i în schimb mâneca dreaptă de la 
canadiană, sfârtecând-o şi lăsând să cadă pe podea 
mănunchiuri de umplutură albă, uşoare ca pana. 


Jonesy pivotă din şoldul lui chinuit şi văzu un bărbat 
încadrat în fereastra spartă prin care intrase înăuntru Dl 
Cenuşiu. Nou-venitul, cu faţa lungă a surpriză, era îmbrăcat 
într-o canadiană de camuflaj şi ţinea o armă în mână. 

Jonesy azvârli nevăstuica atât de tare cât putu, care nu 
era cine ştie ce. Zbură aproape trei metri şi jumătate, 
ateriză cu o bubuitură apoasă pe podeaua acoperită de 
frunze şi începu imediat să şerpuiască înapoi către puț. 
Cadavrul câinelui bloca o parte din crăpătură, dar nu 
suficient de mult. Mai era destul loc. 

— Împuşc-o! Strigă Jonesy spre bărbatul cu arma. Pentru 
numele lui Dumnezeu, impuşc-o înainte să ajungă în apă! 

Dar bărbatul de la fereastră nu făcu nimic. Ultima 
speranţă de supravieţuire a omenirii stătea acolo cu gura 
larg deschisă. 


26 


Owen pur şi simplu nu putea crede ceea ce vedea. Un fel 
de vietate roşie, o nevăstuică mutant fără picioare. Să auzi 
despre asemenea lucruri era o chestie; chiar să vezi una 
era cu totul altceva. Viermuia câtre gaura din mijlocul 
podelei. Un câine cu labele înţepenite, îndreptate în sus ca 
pentru a se preda era îndesat acolo. 

Bărbatul - trebuia să fie Jonesy Tifoidul - striga la el să 
împuşte vietatea, dar braţele lui Owen nu voiau să se ridice. 
Păreau că sunt îmbrăcate în plumb. Vietatea avea să scape; 
la urma urmei, asta se şi întâmplase, ceea ce sperase el să 
prevină avea să se întâmple acum chiar în faţa lui. Era ca şi 
când s-ar fi aflat în iad. 

O privi zbătându-se să înainteze, scoțând un sunet 
sâcâitor de maimuţă pe care părea că-l percepe în mijlocul 
capului; îl privi pe Jonesy săltând cu o stângăcie disperată, 
sperând s-o prindă sau, cel puţin, să-i blocheze calea. Nu 
avea să meargă. Îi stătea câinele în cale. 

Owen comandă încă o dată braţelor să ridice arma şi s-o 
îndrepte spre vietate, dar nu se întâmplă nimic. MP5-ul ar fi 


putut la fel de bine fi într-un alt univers. Va lăsa vietatea să 
scape. Avea să stea aici ca un stâlp şi s-o lase să scape. 
Dumnezeu să-l ajute. 

Dumnezeu să-i ajute pe ei toţi. 


27 


Henry se ridică pe bancheta din spate a Humvee-ului, 
uluit. Avea ceva în păr. Se scutură, încă simțindu-se prins în 
visul cu spitalul (doar că acela nu a fost un vis, gândi el), 
apoi o înţepătură dureroasă îl aduse în ceva apropiat cu 
realitatea. Era vorba de sticlă. Părul lui era plin de sticlă. 
Alte cioburi, cioburi de Saf-I-Glas, acopereau bancheta. Şi 
pe Duddits. 

— Dud? 

Inutil, desigur. Duddits murise. Trebuie să fi murit. Îşi 
salvase ultimele forţe să-i aducă pe Jonesy şi pe Henry la un 
loc, în acea cameră de spital. 

Dar Duddits gemu. Ochii lui se deschiseră şi, uitându-se 
în ei, Henry fu adus complet înapoi la acest capăt de drum 
înzăpezit. Ochii lui Duddits era nişte zerouri roşii, sângerii, 
ochii unei sibile. 

— Ooby! Strigă Duddits. Mâinile lui se ridicară şi făcură 
un uşor gest de ţintire, ca şi când ar fi ţinut o armă în ele. 
Ooby-Doo! Aem teabă e făut acu'! 

De undeva dinainte, din străfundul pădurii, două focuri 
de armă veniră ca răspuns. O pauză, apoi o un al treilea. 

— Dud? Şopti Henry. Duddits? 

Duddits îl văzu. Îl văzu chiar şi prin ochii lui însângeraţi. 
Henry mai mult simţi acest lucru; pentru o clipă, chiar se 
văzu pe sine prin ochii lui Duddits. Era ca şi când te-ai uita 
într-o oglindă fermecată. Îl văzu pe Henry cel care fusese 
el: un puşti privind lumea prin nişte ochelari cu rame de 
corn, care erau prea mari pentru faţa lui şi care-i alunecau 
mereu spre vârful nasului. Simţi dragostea pe care i-o purta 
Duddits, un sentiment simplu, esenţial, nemânjit de îndoială 
sau egoism, sau chiar de recunoştinţă. Henry îl luă pe 


Duddits în braţe şi, când simţi cât de uşor era corpul 
vechiului său prieten, Henry începu să plângă. 

— "Tu ai fost norocosul, amice, spuse el şi-şi dori ca 
Beaver să fi fost acolo. Beaver ar fi făcut ceea ce el nu 
putea; Beav l-ar fi putut adormi pe Duddits cu un cântec. Tu 
ai fost întotdeauna norocosul, asta cred eu. 

— Ennie, spuse Duddits şi-i atinse lui Henry obrazul cu o 
mână. Zâmbea şi ultimele lui cuvinte fură perfect clare: 'Ie 
iubesc, Ennie. 


28 


Două împuşcături tunară înaintea lor - focuri de 
carabină. Şi nici foarte departe. Kurtz se opri. Freddy era 
înaintea lui cu vreo şase metri, stând lângă un însemn pe 
care Kurtz de-abia reuşea să-l citească: PESCUITUL 
ABSOLUT INTERZIS LA CLĂDIREA PUŢULUI. 

O a treia împuşcătură, apoi tăcere. 

— Şefu'? Murmură Freddy. E un soi de clădire în faţă. 

— Mai vezi altceva? 

Freddy scutură din cap. 

Kurtz i se alătură, amuzat chiar şi acum de uşoara 
tresărire pe care o avea Freddy când îşi aşeza el mâna pe 
umărul lui. Şi avea dreptate să tresară. Dacă Abe Kurtz 
supravieţuia viitoarelor cincisprezece-douăzeci de minute, 
avea intenţia să meargă mai departe singur în orice bravă 
lume nouă îl aştepta. Nu avea nevoie de nimeni care să-l 
încetinească; nu avea nevoie de nici un martor al acestei 
ultime acţiuni de gherilă. Şi, deşi s-ar putea să suspecteze 
ceva, Freddy nu putea şti sigur nimic. Păcat că dispăruse 
telepatia. Păcat pentru Freddy. 

— Se pare că Owen a găsit pe altcineva pe care să-l 
omoare. 

Kurtz vorbi încet în urechea lui Freddy, care încă mai 
adăpostea câteva fire de Ripley, acum albe şi moarte. 

— Mergem să-l prindem? 


— Dumnezeule, nu, replică Kurtz. Alungă gândul. Cred că 
a sosit timpul - cu regret, cum vine întotdeauna - când 
trebuie să părăsim cărarea, bătrâne. Să ne amestecăm 
printre copaci. Să vedem cine rămâne pe loc şi cine se 
întoarce. Dacă se întoarce careva. Îi acordăm zece minute, 
ce zici? Cred că zece minute sunt mai mult decât suficiente. 


29 


Cuvintele care-i umpleau lui Owen Underhill mintea nu 
aveau sens, dar era inconfundabile: Scooby! Scooby-Doo! 
Avem treabă de făcut acu'! 

Carabina se ridică. Nu el făcu asta, dar, când îl părăsi 
forţa care ridicase arma, Owen reuşi să preia ştafeta fără 
probleme. Comută butonul selector al armei de pe auto pe 
foc-cu-foc, ochi şi apăsă trăgaciul de două ori. Primul cartuş 
rată, lovind cimentul din faţa nevăstuicii şi ricoşând. Bucăţi 
de ciment zburară în lături. Vietatea se retrase, se întoarse, 
îl văzu şi-şi dezgoli gura plină de dinţi subţiri ca acele. 

— Aşa-i, frumoaso, spuse Owen. Zâmbeşte în obiectiv. 

Al doilea glonţ trecu exact prin rânjetul mucalit al 
nevăstuicii. Aceasta se răsturnă pe spate, se lovi de peretele 
adăpostului pentru puț, apoi căzu pe ciment. Totuşi, chiar şi 
cu rudimentul de cap spulberat, instinctele îi rămaseră. 
Începu să se târască încet înainte, din nou. Owen ochi şi, 
când fixă ţinta, se gândi la soţii Rapeloew, Dick şi Irene. Doi 
oameni cumsecade. Doi vecini buni. Dacă aveai nevoie de o 
cană de zahăr sau de un pahar de lapte (sau de un umăr pe 
care să plângi, dacă tot veni vorba), puteai întotdeauna să 
mergi vizavi şi să-ţi rezolvi problema. Au spus că a luat-o 
razna! Îi strigase domnul Rapeloew, doar că Owen crezuse 
că spusese barza. Copiii înțelegeau totul anapoda. 

Aşa că asta era pentru cei doi Ropeloew. Şi pentru puştiul 
care pricepea mereu totul anapoda. 

Owen trase a treia oară. Glonţul nimeri birumul la mijloc 
şi-l rupse în două. Bucăţile zdrenţuite se zvârcoliră... se 
zvârcoliră... rămaseră nemişcate. 


O dată afacerea asta încheiată, Owen îşi legănă carabina 
într-un arc scurt. De data aceasta îşi fixă ţinta în mijlocul 
frunţii lui Gary Jones. 

Jonesy se uită fără să clipească înapoi la el. Owen era 
obosit - aproape de moarte, aşa i se părea lui - dar tipul 
ăsta părea că trecuse demult de punctul acesta. Jonesy îşi 
ridică mâinile goale. 

— Nu ai nici un motiv să mă crezi, spuse el, dar Dl 
Cenuşiu e mort. l-am tăiat gâtul în vreme ce Henry ţinea o 
pernă apăsată peste faţa lui - a fost ceva scos parcă din 
Naşul. 

— Chiar aşa, spuse Owen. Nu se auzi nici un fel de 
inflexiune în vocea lui. Şi unde, cu exactitate, ai dus la capăt 
această execuţie? 

— Într-un Spital General din Massachusetts al minţii, 
spuse Jonesy. Scoase apoi cel mai sănătos râset pe care-l 
auzise Owen în viaţa lui. Un spital prin care căprioarele se 
plimbă-n voie şi în care singurul program de televiziune e 
un film intitulat Compasiune pentru Diavol. 

Owen tresări puţin la auzul acestui titlu. 

— Împuşcă-mă dacă trebuie, soldat. Am salvat lumea - cu 
un pic de ajutor în prelungiri din partea ta, recunosc asta şi 
singur. Ai putea la fel de bine să-mi răsplăteşti serviciile în 
metoda tradiţională. De asemenea, bastardul mi-a rupt la 
loc şoldul. Un mic cadou de despărţire din partea 
omuleţului care n-a existat niciodată. Durerea e... Jonesy îşi 
dezgoli dinţii. E foarte cuprinzătoare. 

Owen ţinu arma în poziţie pentru încă o clipă, apoi o 
cobori. 

— O să supravieţuieşti, spuse el. 

Jonesy căzu pe spate, aterizând pe coate, gemu, îşi mută 
greutatea cât putu mai mult pe partea care nu-l durea. 

— Duddits e mort. Făcea mai mult decât noi amândoi 
luaţi la un loc - chiar mai mult - şi acum e mort. Îşi acoperi 
ochii pentru o clipă, apoi îşi lăsă braţele să cadă. Omule, ce 
mai curvăsărie e toată treaba asta. Aşa i-ar fi spus Beaver, o 


curvăsărie generală. Asta e la opusul curveseliei, înţelegi, 
ceea ce în Beaver-eză înseamnă o distracţie pe cinste, 
probabil, dar nu neapărat de natură sexuală. 

Owen habar nu avea despre ce vorbea bărbatul ăsta; 
probabil delira. 

— Poate că Duddits e mort, dar Henry nu e. Mai sunt 
nişte oameni pe urmele noastre, Jonesy. Oameni răi. Îi auzi? 
Ştii unde sunt? 

Întins pe podeaua rece, acoperită de frunze, Jonesy îşi 
scutură capul. 

— M-am întors la doar cele cinci simţuri standard, mă 
tem. ESP-ul a dispărut cu totul. Grecii pot fi cei care să 
aducă darurile, dar cei care le dau cu adevărat sunt 
indienii. Râse. lisuse, mi-aş putea pierde slujba pentru o 
glumă ca asta. Eşti sigur că nu vrei pur şi simplu să mă 
împuşti? 

Owen nu-i acordă mai multă atenţie bărbatului acesta 
decât acordă diferenţelor semantice dintre curvăsărie şi 
curveselie. Kurtz se apropia, aceasta era problema cu care 
trebuia să se confrunte acum. Nu-l auzise sosind, dar s-ar 
putea să-l fi omis. Ninsoarea cădea suficient de deasă încât 
să înmoaie totul, cu excepţia sunetelor puternice. Focurile 
de armă, de pildă. 

— Trebuie să mă întorc la drum, spuse el. Tu rămâi aici. 

— Am de ales? Întrebă Jonesy şi închise ochii. Omule, mi- 
aş dori să mă pot întoarce la micuțul şi călduţul meu birou. 
N-am crezut niciodată că voi spune asta, însă iată c-am 
spus-o. 

Owen se întoarse şi cobori scările, cât pe ce să alunece, 
dar ţinându-se totuşi în picioare. Scrută pădurea de ambele 
părţi ale potecii, dar nu foarte intens. Dacă Freddy şi Kurtz 
erau ascunşi acolo, aşteptând undeva pe intervalul dintre 
aici şi Hummer, se îndoia că-i va vedea la timp să mai 
reacționeze cumva. Poate că le va vedea urmele paşilor, dar 
atunci va fi deja atât de aproape de ei încât ei vor fi ultimul 
lucru pe care-l va mai vedea. Trebuia să spere că avea încă 


un avans faţă de ei, asta era tot ce putea face. Trebuia să se 
încreadă în vechiul noroc chior şi de ce n-ar face asta? Se 
găsise des în situaţii limită, iar norocul chior îl scosese 
întotdeauna la liman. Poate că va face asta şi acu... 

Primul glonţ îl nimeri în stomac, dându-l pe spate şi 
oferind spatelui hainei lui o formă de clopot. Se opinti, 
încercând să rămână în picioare, încercând, de asemenea, 
să nu scape MP5-ul. Nu simţi deloc durerea, avu doar 
sentimentul că fusese lovit în plexul solar cu o mănuşă de 
box mare aflată pe mâna unui oponent răuvoitor. Al doilea 
glonţ îi mângâie obrazul, producându-i o usturime ca de 
spirt turnat într-o rană deschisă. Al treilea glonţ îl lovi în 
partea dreaptă de sus a pieptului şi aceasta fu cireaşă de pe 
tort; pierdu controlul atât asupra picioarelor, cât şi asupra 
carabinei. 

Ce-i spusese Jonesy? Ceva despre faptul că salvase lumea 
şi că fusese răsplătit în metoda tradiţională. Nu era chiar 
atât de rău, totuşi; lui lisus îi trebuiseră şase ore, i se 
atârnase deasupra capului o tăbliță cu o glumă scrisă pe ea 
şi, pe la ora cocteilului, îi oferiseră o baie cu apă şi oţet. 

Zăcea jumătate pe poteca înzăpezită şi jumătate pe 
marginea ei, vag conştient că auzea un strigăt şi că nu el 
era cel care-l emitea. Semăna cu strigătul unei prepeliţe 
scoase din sărite. 

FE-un vultur gândi Owen. 

Reuşi să tragă o gură de aer şi, deşi exală mai mult sânge 
decât aer, avu forţă să se ridice în coate. Văzu două siluete 
ieşind din amalgamul de mesteceni şi pini, aplecaţi de 
spate, foarte aproape de poziţia standard de atac ultim. 
Unul era îndesat şi cu umerii laţi, celălalt slab şi cu părul 
cărunt şi în mod clar mândru de sine. Johnson şi Kurtz. 
Bulldog-ul şi ogarul. Norocul îl părăsise, totuşi. Într-un 
sfârşit, întotdeauna se întâmpla asta cu norocul. 

Kurtz îngenunchea lângă el cu ochii sclipindu-i. Într-o 
mână ţinea un triunghi făcut dintr-un ziar. Era mototolit şi 
uşor îndoit din pricina lungului drum străbătut în buzunarul 


din spate al lui Kurtz, dar era încă recognoscibil. Era un 
coif. Tichia nebunului. 

— Ghinion, bătrâne, spuse Kurtz. 

Owen dădu din cap. Aşa era. Un ghinion foarte mare. 

— Văd că ai avut timp să-mi faci ceva. 

— Aşa e. Ţi-ai atins măcar obiectivul principal? Kurtz îşi 
ridică bărbia în direcţia adăpostului pentru puț. 

— L-am rezolvat, reuşi Owen să spună. Gura îi era plină 
de sânge. Îl scuipă, încercă să mai tragă o gură de aer şi 
auzi în schimb o bună parte din el ieşind fluierând printr-o 
nouă gaură. 

— Ei bine, spuse Kurtz binevoitor, totul e bine când se 
termină cu bine, nu-i aşa? Aşeză coiful din ziar pe capul lui 
Owen. Sângele îl înmuie imediat, împrăştiindu-se în sus, 
înroşind ştirea despre OZN-uri. 

Se auzi un alt țipăt de undeva de deasupra bazinului, 
poate de pe una dintre insulele care erau de fapt dealurile 
regiunii inundate în mod intenţionat. 

— Ăsta-i un vultur, spuse Kurtz şi-l mângâie pe Owen pe 
umăr. Socoteşte-te norocos, băieţaş. Dumnezeu ţi-a trimis o 
pasăre războinică să-ţi cânte pe pa... 

Capul lui Kurtz explodă într-un nor de sânge şi creieri şi 
os. Owen mai văzu o ultimă expresie în ochii lui albaştri, cu 
gene albe: de neîncredere uluită. Pentru o clipă, Kurtz 
rămase în genunchi, apoi căzu înainte pe ceea ce-i mai 
rămăsese din faţă. În spatele lui, Freddy Johnson rămase cu 
carabina încă ridicată şi cu fumul încă înălțându-se din gura 
țevii. 

Freddy, încercă Owen să spună. Nu ieşi nici un sunet, dar 
Freddy probabil că-i citise pe buze. Dădu aprobator din 
cap. 

— N-am vrut să fac asta, dar bastardul avea de gând să 
mi-o facă el mie. Nu era nevoie să-i citesc gândurile ca să- 
mi dau seama. Nu după toţi aceşti ani. 

Termină-l, încercă Owen să spună. Freddy aprobă iarăşi 
din cap. Poate că, totuşi, mai rămăseseră câteva urme din 


blestemata aia de telepatie în Freddy. 

Owen se stingea. Era obosit şi se stingea. Noapte bună, 
flăcăi buni, noapte bună, David, noapte bună, Chet. Noapte 
bună, prinţ dulce. Se lăsă pe spate în zăpadă şii se păru că 
se lasă într-un pat acoperit cu cea mai moale plapumă. De 
undeva, vag şi îndepărtat, auzi vulturul strigând din nou. Îi 
invadaseră teritoriul, îi spulberaseră pacea de toamnă 
înzăpezită, dar curând ei vor pleca. Vulturul va avea bazinul 
din nou doar pentru el. 

Am fost eroi, gândi Owen. Blestemat să fiu dacă nu-i aşa. 
Mă fut în coifu' tău, Kurtz, am fost un ero... 

Nu mai auzi ultima împuşcătură. 


30 


Se mai auziseră câteva focuri de armă; acum era linişte. 
Henry şedea pe bancheta din spate a Humvee-ului, lângă 
prietenul lui mort, încercând să se hotărască ce să facă în 
continuare. Şansele ca toţi să se fi omorât între ei păreau 
slabe. Şansele ca băieţii buni - corecție, băiatul bun - să-i fi 
curăţat pe cei răi păreau şi mai slabe. 

Primul lui impuls imediat după ce ajunse la această 
concluzie fu să părăsească în viteză Hummer-ul şi să se 
ascundă în pădure. Apoi se uită la zăpadă (Oricât de târziu 
voi mai da cu ochii de zăpadă, gândi el, tot va fi prea 
devreme) şi respinse ideea. Dacă Kurtz sau oricine era cu el 
s-ar întoarce în următoarea jumătate de oră, urmele lui 
Henry vor fi încă vizibile. Vor merge ghidaţi de ele şi, o dată 
ajunşi la capătul lor, îl vor împuşca precum pe-un câine 
turbat. Sau ca pe-o nevăstuică. 

Ia-ţi o armă, atunci. Împuşcă-i înainte să te poată 
împuşca ei. 

O idee şi mai bună. Nu era Wyatt Earpi!5, dar ştia să 
tragă drept. Să împuşti un om era cu totul altceva decât să 
împuşti căprioare, nu trebuia să fii psihiatru ca să ştii asta, 
dar el credea că, dacă va avea o traiectorie sigură, i-ar 
putea împuşca pe tipii ăştia fără a sta prea mult pe gânduri. 


Se întindea spre clanţa de la portieră când auzi o 
înjurătură rapidă, o bufnitură şi încă o împuşcătură. De 
data aceasta, se auzi foarte aproape. Henry crezu că 
alunecase cineva şi căzuse în zăpadă, descărcându-şi arma 
când aterizase în fund. Poate că nemernicul se împuşcase 
singur? Era aceasta o speranţă prea mare? Nu cumva era 
aceasta... 

Dar nu. Să nu exulte. Henry auzi un grohăit profund când 
persoana care căzuse se ridică şi-şi reluă mersul. Nu avu 
decât un singur lucru de făcut şi Henry îl făcu. Se întinse la 
loc pe spate pe banchetă, îşi puse mâinile lui Duddits iarăşi 
în jurul lui (atât de bine cât putu) şi făcu pe mortul. Nu 
credea că exista o şansă prea mare să funcţioneze 
cacealmaua asta. Băieţii răi trecuseră pe acolo la plecare - 
evident, când el încă era în viaţă - dar atunci trebuie să fi 
fost într-o grabă vecină cu fulgerul. Acum vor fi mult mai 
puţin dispuşi să se lase prostiţi de câteva găuri de gloanţe, 
de nişte cioburi de sticlă şi de sângele scurs din ultima 
hemoragie a sărmanului de Duddits. 

Henry auzi zgomot moale de paşi în zăpadă. Doar o 
pereche, judecând după zgomotul scos. Probabil ai 
infamului de Kurtz. Ultimul supravieţuitor. Se apropia 
întunericul. Moartea de după-amiază. Nu mai era prietenul 
lui vechi - acum nu făcea decât să se prefacă mort - dar 
apropiindu-se chiar şi aşa. 

Henry închise ochii... aşteptă... 

Paşii trecură de Humyvee fără să încetinească. 


31 


Ţelul strategic al lui Freddy Johnson era, pentru acum, în 
acelaşi timp extrem de practic şi calculat pe un termen 
extrem de scurt: voia să întoarcă blestematul acela de 
Hummer înapoi pe drum fără să rămână blocat. Dacă 
reuşea să facă asta, voia să treacă de spărtura din East 
Street (unde se împotmolise Subaru-ul pe care-l urmărise 
Owen) fără să rămână el însuşi împotmolit. Dacă reuşea să 


ajungă la drumul de acces, poate că-şi va lărgi puţin 
orizontul percepţiei. Gândul la Mass Pike îl preocupă 
pentru scurt timp când deschise portiera Hummer-ului 
şefului şi când se urcă la volan. America de Vest era mare 
mergând în josul  Interstatalei 90. Existau multe 
ascunzişuri. 

Putoarea de băşini stătute şi de alcool etilic îl lovi 
asemenea unei palme când închise portiera. Pearly! 
Blestematul de Pearly! Luat de val, uitase cu totul de 
futangiul ăsta mic. 

Freddy se întoarse, înălţă carabina... dar Pearly tot nu-şi 
revenise în simţiri. Nu mai era nevoie să strice un alt glonţ. 
Îl putea pur şi simplu arunca în zăpadă. Dacă avea noroc, 
va muri îngheţat fără ca măcar să se trezească. Va muri el şi 
micuța lui progeni... 

Pearly nu dormea, însă. Nu era inconştient. Nu era nici 
măcar în comă. Pearly era mort. Şi era... scofâlcit, cumva. 
Aproape mumifiat. Obrajii îi erau supţi, cavernoşi, ridaţi. 
Găvanele ochilor erau crevase adânci, ca şi când, în spatele 
vălului subţire al pleoapelor lui închise, bulbii oculari 
căzuseră în ceea ce acum era o găleată goală. Şi era ciudat 
înclinat spre uşa pasagerului, cu un picior ridicat, aproape 
încrucişat peste celălalt. Ca şi când ar fi murit încercând să 
scoată mereu populara băşină înăbuşită pe-o parte. 
Pantalonii de la salopetă îi erau acum întunecaţi, culorile 
estompate erau acum noroioase, iar bancheta era udă sub 
el. Falangele petei întinse spre Freddy erau roşii. 

— Ce dra... 

Dinspre bancheta din spate se ridică zarvă de sunete 
care-ţi spărgeau timpanele; era ca şi când ai asculta un 
casetofon al cărui volum fusese ridicat rapid la putere 
maximă. Freddy observă mişcare cu colţul ochiului drept. O 
creatură incredibilă apăru în oglinda retrovizoare. Îi smulse 
urechea lui Freddy şi apoi se avântă asupra obrazului, 
pătrunse până în gura lui şi se prinse de mandibula lui la 
nivelul gingiei interioare de jos. După aceea, nevăstuica de 


căcat a lui Archie Perlmutter sfârtecă jumătate din faţa lui 
Freddy aşa cum ar rupe un om înfometat pulpa de la un pui 
de găină. 

Freddy ţipă şi-şi descărcă arma în uşa pasagerului. Ridică 
un braţ şi încercă să înlăture vietatea; degetele îi alunecară 
pe pielea ei vâscoasă de nou-născut. Nevăstuica se retrase, 
îşi lăsă capul pe spate şi înghiţi ceea ce sfârtecase aşa cum 
ar înghiţi un papagal o bucată de carne crudă. Freddy 
căută pe dibuite după mânerul portierei din partea sa şi-l 
găsi, dar, înainte să-l poată trage, vietatea atacă din nou, de 
data aceasta înfundându-şi gura în carnea fibroasă de acolo 
de unde se întâlnea gâtul lui Freddy cu umărul. Ţâşni un jet 
consistent de sânge când i se deschise vena jugulară; 
ajunse până pe plafoniera Humvee-ului, apoi începu să 
picure de acolo asemenea unei ploi roşii. 

Picioarele lui Freddy se zvârcoliră, lovind frâna mare a 
Humvee-ului cu bătăi rapide. Creatura de pe bancheta din 
spate se retrase din nou, păru să stea pe gânduri, apoi se 
târi şerpeşte peste umărul lui Freddy. Îi ateriză în poală. 

Freddy mai ţipă o dată când nevăstuica îi smulse 
instalaţia... după aceea, nu mai ţipă deloc. 


32 


Henry şedea ghemuit pe bancheta din spate a celuilalt 
Humvee, privind cum silueta din autovehiculul parcat în 
spatele lui se smucea în faţă şi-n spate la volan. Pe Henry îl 
bucura căderea abundentă de zăpadă, la fel de tare îl 
bucură şi sângele care ţâşni în sus, lovind parbrizul celuilalt 
Humvee, obturând parţial priveliştea. 

Vedea destul de bine şi aşa. 

In cele din urmă, silueta din spatele volanului încetă să se 
mai mişte şi căzu pe-o parte. O umbră mare se ridică 
deasupra lui, părând să se bucure de victorie. Henry ştia ce 
este; văzuse una asemănătoare pe patul lui Jonesy la 
Bivuac. Un lucru pe care îl putea vedea era geamul spart al 
Humvee-ului care-i urmărise. Se îndoia că vietatea poseda 


prea multă inteligenţă, dar cât de mult îi lua oare ca să 
conştientizeze curentul de aer proaspăt? 

Nu le place recele. Le omoară. 

Da, chiar aşa era. Dar Henry nu avea nici o intenţie să se 
mărginească la atât şi nu doar pentru că era atât de 
aproape bazinul încât auzea apa clipocind printre pietre. 
Ceva ajunsese la o datorie extrem de mare şi doar el mai 
rămăsese să-i ducă nota de plată. Răzbunarea-i o curvă, aşa 
cum spusese Jonesy atât de des şi vremea răzbunării 
venise. 

Se aplecă peste scaun. Nici o armă. Se aplecă şi mai tare 
şi deschise compartimentul pentru mănuşi. Nimic înăuntru 
decât un amalgam de rapoarte, de chitanţe pentru benzină 
şi o carte în ediţie de buzunar ferfeniţită, intitulată Cum să 
fii propriul tău cel mai bun prieten. 

Henry deschise uşa, ieşi în ninsoare... şi picioarele 
zburară imediat de sub el. Ateriză pe fund cu o bufnitură şi- 
şi zgârie spatele de apărătoarele înalte pentru roţi ale 
Hummer-ului. Trage-mi-o, Freddy. Se ridică, alunecă din 
nou, se prinse de partea de sus a portierei deschise şi, de 
data aceasta, reuşi să-şi păstreze echilibrul. Îşi târşâi 
picioarele până în spatele maşinii în care venise până aici, 
fără să-şi dezlipească ochii de la geamănul ei parcat în 
spate. Încă mai vedea vietatea înăuntru, mişcându-se cu 
agitaţie, mâncând din şofer. 

— Rămâi pe loc, frumoaso, spuse Henry şi începu să râdă. 
Râsetul părea nebunesc ca dracu', dar asta nu-l opri să mai 
râdă. Fă câteva ouă. Eu sunt îmblânzitorul de ouă, la urma 
urmei. Prietenosul tău îmblânzitor de ouă din cartier. Sau 
ce zici de un exemplar din Cum să fii propriul tâu cel mai 
bun prieten? Am unul. 

Râdea acum atât de tare că de-abia putea vorbi. Aluneca 
în zăpada moale şi înşelătoare asemenea unui puşti ieşit de 
la şcoală şi pornit spre cel mai apropiat deal pentru săniuş. 
Se ţinea cât de tare putea de marginea Hummer-ului, doar 
că nu prea aveai de ce te ţine o dată ce lăsai portierele în 


spate. Se uita la vietate cum se mişcă şi se învârte... apoi nu 
o mai putu vedea. Oh-oh. Unde dracu dispăruse? Într-unul 
din filmele prosteşti ale lui Jonesy acum e momentul când 
ar începe muzica aceea înfricoşătoare, gândi Henry. Atacul 
nevăstuicilor de căcat ucigaşe. Asta-l făcu din nou să râdă. 

Ajunsese acum în spatele maşinii. Exista un buton pe care 
trebuia să-l apeşi ca să deschizi luneta... doar dacă, desigur, 
nu era încuiată. Probabil că nu era, totuşi. Nu pe acolo 
intrase Owen pe bancheta din spate? Henry nu-şi amintea. 
Nu-şi amintea pentru nimic în lume. În mod vădit nu era 
propriul său cel mai bun prieten. 

Încă râzând cotcodăcit, lacrimi proaspete curgându-i din 
ochi, apăsă butonul şi luneta se deschise. Henry o ridică 
până sus şi se uită înăuntru. Arme, slavă Cerului. Carabine 
asemenea celei pe care o luase Owen cu el în ultima lui 
misiune de patrulare. Henry luă una şi o examină. 
Siguranţa, pusă. Selectorul, verificat. Cartuşiera însemnată 
ARMATA S.U.A. CAL. 5,56 CAR 120, verificată. 

— Atât de simplă că şi un birum ar putea-o mânui, spuse 
Henry şi mai râse o tură. Se aplecă, ţinându-se de stomac şi 
petrecându-şi cureaua armei pe după gât, încercând să nu 
mai cadă la pământ. Îl dureau picioarele, îl durea spatele, îl 
durea inima mai mult ca orice... şi, totuşi, el continuă să 
râdă. El era îmblânzitorul de ouă, el era îmblânzitorul de 
ouă, el era hiena care râde. 

Merse spre portiera şoferului de la Humvee-ul lui Kurtz 
cu arma ridicată (cu siguranţa mutată în ceea ce spera cu 
toată inima să fie poziţia dezactivat), în cap cântându-i o 
muzică înfricoşătoare, dar încă râzând. lată supapa pentru 
alimentare cu benzină; pe asta n-o puteai trece cu vederea. 
Dar unde era Gamera, Teroarea de Dincolo de Spaţiu? 

Ca şi când i-ar fi auzit gândul - şi, îşi dădu Henry seama, 
acest lucru era perfect posibil - nevăstuica sări cu capul 
înainte în geamul din spate. În cel care, din fericire, nu era 
spart. Capul ei era murdar de sânge, păr şi bucăţi de carne. 
Ochii ei fioroşi se holbară în ochii lui Henry. Ştia că avea o 


cale de ieşire, un tunel de evadare? Poate. Şi poate că ştia 
că, să se folosească de el, ar însemna foarte probabil o 
moarte rapidă. 

Îşi dezgoli dinţii. 

Henry Devlin, care câştigase cândva Premiul pentru 
Înţelegere Empatică al Asociaţiei Americane de Psihiatrie, 
pentru un articol de opinie din New York Times intitulat 
„Sfârşitul urii" şi-i dezgoli şi el ca răspuns. Îl făcu să se 
simtă bine. Apoi îi arătă degetul mijlociu. Pentru Beaver. Şi 
pentru Pete. Şi acest gest îl făcu să se simtă bine. 

Când înălţă carabina, nevăstuica - proastă, poate, dar nu 
incredibil de proastă - dispăru din faţa lui. Nici o problemă; 
Henry nu avusese deloc intenţia să tragă prin geam. (i 
plăcea, totuşi, gândul că vietatea era jos pe podea. Stai cât 
mai aproape de benzină vrei, iubire, gândi el. Mută cu 
degetul selectorul de la carabină pe foc automat şi trase o 
rafală lungă în rezervor. 

Detunătura armei fu asurzitoare. O gaură enormă şi 
franjurită apăru acolo unde fusese supapa pentru 
alimentare cu benzină, dar pentru o clipă nu se întâmplă 
nimic altceva. Ca să vezi cât de adevărată e versiunea 
Hollywoodiană în privința manevrei ăsteia, gândi Henry, 
apoi auzi un sunet de şoaptă răguşită, ridicându-se până la 
un şuierat gutural. Făcu doi paşi în spate şi picioarele 
alunecară de sub el. Căzătura de data aceasta foarte 
probabil îi salvă vederea şi poate chiar viaţa. Partea din 
spate a Humvee-ului lui Kurtz explodă doar o secundă după 
aceea, focul ţâşnind de sub maşină în petale mari şi 
galbene. Cauciucurile roţilor din spate săriră de pe zăpadă. 
Cioburi de sticlă zburară prin aerul amestecat cu zăpadă, 
toate trecând peste capul lui Henry. Apoi îl izbi căldura şi se 
târi mai departe cu rapiditate, trăgând carabina de curea şi 
râzând bezmetic. Fu o a doua explozie şi aerul fu umplut de 
cârcei rotitor de şrapnel. 

Henry se ridică în picioare cum ar urca cineva o scară din 
lemn, folosindu-se de crengile de jos ale unui copac din 


apropiere ca să se tragă. Rămase în picioare, gâfâind şi 
râzând, picioarele durându-l, spatele durându-l, gâtul 
părându-i-se întins. Toată jumătatea din spate a Humvee- 
ului lui Kurtz era năpădită de flăcări. Auzea vietatea 
dinăuntru chiţăind furioasă în timp ce ardea. 

Merse într-un cerc larg spre partea dreaptă a Humvee- 
ului cuprins de flăcări şi ţinti carabina spre geamul spart. 
Rămase acolo pentru o clipă, încruntându-se, apoi îşi dădu 
seama de ce i se părea atât de prostesc ceea ce făcea acum. 
Toate geamurile Humvee-ului erau acum sparte; tot ceea ce 
era sticlă, mai puţin parbrizul. Începu din nou să râdă. Ce 
tâmpit putea fi! Ce tâmpit notoriu! 

Prin iadul de flăcări din cabina Humvee-ului, Henry putea 
vedea nevăstuica clătinându-se înainte şi înapoi asemenea 
unui beţiv. Câte gloanţe îi mai rămăseseră în cartuşieră în 
caz că blestemata aceea de vietate ar ieşi într-adevăr afară? 
Cincizeci? Douăzeci? Cinci? Atâtea câte erau, trebuia să-i 
ajungă. Nu voia să rişte să se retragă la Humvee-ul lui 
Owen pentru o altă cartuşieră. 

Dar vietatea nu ieşi din maşină. 

Henry rămase de gardă pentru cinci minute, apoi lungi 
perioada la zece. Ninsoarea cădea şi Humvee-ul ardea, 
vărsând fum negru spre cerul alb. Henry rămase acolo 
gândindu-se la Parada de Zilele Oraşului Derry, la formaţia 
Gary U.S. Bonds cântând „New Orleans" şi iată că vine un 
bărbat înalt pe catalige, iată că vine legendarul cow-boy şi 
cât de entuziasmat mai fusese Duddits, cum mai sărise el de 
bucurie. Gândindu-se la Pete stând în faţa ŞGD, cu mâinile 
căuş la gură, prefăcându-se că fumează, aşteptându-i pe ei. 
Pete, al cărui plan fusese să conducă prima expediţie cu 
oameni pe Marte a NASA. Gândindu-se la Beaver şi la 
jacheta lui a la Fonzie, Beav şi scobitorile lui, Beav 
cântându-i lui Duddits „Vis de-argint e a copilului bărcuţă". 
Beav îmbrăţişându-l pe Jonesy la nunta lui Jonesy şi 
spunând că Jonesy trebuie să fie fericit, că trebuie să fie 
fericit pentru fiecare dintre ei. 


Jonesy. 

Când Henry fu absolut convins că nevăstuica murise - 
fusese incinerată - porni în susul potecii să vadă dacă mai 
trăia Jonesy. Nu-şi punea prea multe speranţe în asta... dar 
descoperi că nici nu renunţase cu totul să mai spere. 


33 


Doar durerea îl mai lega pe Jonesy de lumea exterioară 
şi, la început, crezu că bărbatul speriat, cu obrajii căniţi de 
funingine care stătea îngenuncheat lângă el făcea parte 
dintr-un vis sau că era un ultim puseu al imaginaţiei sale. 
Fiindcă bărbatul părea să fie Henry. 

— Jonesy? Hei, Jonesy, eşti acolo? Henry pocni din degete 
în faţa ochilor lui Jonesy. Pământul către Jonesy. 

— Henry, tu eşti? Tu eşti cu adevărat? 

— Eu sunt, spuse Henry. Se uită la câinele încă prins în 
crăpătura din vârful Puţului 12, apoi se uită din nou la 
Jonesy. Dădu la o parte părul transpirat de pe fruntea lui 
Jonesy cu o tandreţe de nede-scris. 

— Omule, ţi-a luat..., începu Jonesy, apoi lumea se undui. 
Îşi închise ochii, se concentră din greu, apoi îi deschise la 
loc... ţi-a luat destul de mult să te întorci de la magazin. Ţi- 
ai amintit să iei şi pâine? 

— Mda, dar am pierdut carnea pentru hot-doguri. 

— Ce porcărie nenorocită! Jonesy trase prelung şi 
sacadat aer în piept. Data viitoare o să merg eu însumi. 

— Pupă-mi aşezătoarea, amice, spuse Henry, iar Jonesy 
alunecă în întuneric zâmbind. 


EPILOG 
ZIUA MUNCII 


Universul e o curvă. 
Norman Maclean 


S-a mai dus o vară pe gârlă, gândi Henry. 

Totuşi, nu era nimic trist la acest gând; vara fusese 
plăcută şi la fel va fi şi toamna. Anul acesta nu va vâna şi va 
avea parte, fără îndoială, de ocazionala vizită din partea 
noului său prieten din cadrul armatei (noul lui prieten din 
cadrul armatei voia să se asigure înainte de orice că nu-i 
creştea nici un fel de floră roşie pe piele), dar toamna va fi 
plăcută chiar şi aşa. Aer răcoros, zile luminoase, nopţi lungi. 

Uneori, în orele de după miezul nopţii, vechiul prieten al 
lui Henry încă-i făcea vizite, dar, când se întâmpla asta, 
Henry pur şi simplu rămânea în biroul de la etaj cu o carte 
în poală şi aştepta ca el să dispară. În cele din urmă, 
întotdeauna dispărea. În cele din urmă, soarele întotdeauna 
răsărea. Somnul de care nu aveai parte într-o noapte venea 
uneori în următoarea şi atunci venea asemenea unei iubite. 
Acesta era un lucru pe care-l învățase din ultimul noiembrie 
încoace. 

Bea bere pe veranda casei de vacanţă a lui Jonesy şi a 
Cariei din Ware, cea de pe malul lacului Pepper. Partea de 
sud a Bazinului Quabbin se afla la vreo şase kilometri nord 
de locul unde şedea el. Şi East Street la fel, desigur. 

Mâna în care ţinea doza de Coors nu avea decât trei 
degete. Pe celelalte două le pierduse din cauza degerăturii, 
căpătată poate atunci când schiase pe Deep Cut Road 
dinspre Bivuac, poate atunci când îl târâse pe Jonesy înapoi 


la rămăşiţele Humvee-ului pe o targă încropită. Toamna 
trecută fusese perioada lui de târât oameni prin zăpadă, se 
părea şi rezultatele fuseseră diverse. 

Lângă îngusta bucată de plajă, Carla Jonesy avea grijă de 
carnea de pe grătar. Noel, bebeluşul, se juca în jurul mesei 
pentru picnic din stânga ei, scutecul lui atârnând la pământ. 
Scutura vesel într-o mână o bucată arsă de carne pentru 
hot doguri. Ceilalţi trei copii din familia Jones, variind în 
vârstă de la unsprezece la trei ani, se aflau în apă, 
stropindu-se şi strigând unul la celălalt. Henry bănuia că 
există ceva adevăr în porunca aceea biblică prin care ţi se 
cerea să creşti şi să te înmulţeşti, dar se părea că Jonesy şi 
Carla o respectaseră mult prea riguros. 

În spatele lui, uşa cu plasă împotriva ţânţarilor se lovi 
uşor. leşi Jonesy, aducând un recipient cu bere la gheaţă. 
Cu şoldul n-o ducea foarte rău; de data aceasta, doctorul 
spusese pur şi simplu la dracu' cu materialul din fabricaţie 
şi înlocuise întreg mecanismul cu oţel şi teflon. S-ar fi ajuns 
acolo oricum, îi spusese doctorul lui Jonesy, dar, dacă ai fi 
fost puţin mai grijuliu, Mare Şef, ai mai fi putut stoarce alţi 
cinci ani din ăsta vechi. Operația îi fusese făcută în 
februarie, la scurt timp după ce „vacanţa' de şase 
săptămâni a lui Henry şi a lui Jonesy petrecută alături de 
agenţii de contraspionaj ai armatei şi alături de cei de la 
PsyOp se sfârşise. 

Cei de la armată se oferiseră să-i plătească operaţia de 
înlocuire a şoldului din buzunarul Unchiului Sam - un fel de 
coda al interogatoriului lor - dar Jonesy îi refuzase cu 
mulţumiri, spunând că n-ar vrea să-l văduvească pe 
ortopedistul lui de această muncă sau agenţia de asigurări 
medicale de plata facturii. 

Pe atunci, tot ce-şi doriseră amândoi fusese să plece din 
Wyoming. Apartamentele fuseseră frumoase (dacă te puteai 
obişnui să trăieşti sub pământ, desigur), mâncarea era de 
patru stele (Jonesy se îngrăşase patru kilograme jumătate, 
Henry aproape nouă), iar filmele erau întotdeauna 


avanpremiere. Atmosfera însă aducea doar puţin cam mult 
aminte de dr. Strangelove. Pentru Henry, acele şase 
săptămâni fuseseră infinit mai rele decât fuseseră pentru 
Jonesy. Jonesy suferea, dar în mare parte datorită şoldului 
dislocat; amintirile de când împărţise corpul cu Dl Cenuşiu 
se estompaseră până ce ajunseseră la consistenţa unor vise 
într-un răstim extrem de scurt. 

Amintirile lui Henry, pe de altă parte, nu făcuseră decât 
să se întărească. Acelea cu privire la grajd erau cele mai 
rele. Cei care-i studiau fuseseră înţelegători, nici urmă de 
vreun Kurtz printre ei, dar Henry nu-şi putea înfrâna 
gândurile să nu zboare la Bill şi la Marsha şi la Darren 
Chiles, domnul Joint- Monstru-din-Newton. Aceştia îl vizitau 
destul de des în vise. 

La fel şi Owen Underhill. 

— Întăriri, spuse Jonesy, aşezând recipientul cu bere jos. 
Se lăsă apoi în şezlongul împletit de lângă Henry cu un 
mormăit şi o grimasă. 

— Încă una şi gata, spuse Henry. Cam peste o oră trebuie 
să mă întorc cu maşina la Portland şi nu vreau să-mi fie 
suspendat carnetul. 

— Rămâi peste noapte, spuse Jonesy, uitându-se la Noel. 
Bebeluşul se răsturnase pe iarbă sub masa pentru picnic şi 
acum părea concentrat să-şi introducă în buric rămăşiţele 
hot dogului. 

— Să asist la încercările copiilor tăi de-a te convinge să-i 
laşi să stea treji până după miezul nopţii? Întrebă Henry. 
Să-mi iau porţia de filme de groază regizate de Mario Bava? 

— Mi-am cam pierdut apetitul pentru peliculele astea, 
spuse Jonesy. În seara asta ţinem un festival dedicat lui 
Kevin Costner, începând cu The Bodyguard. 

— Parcă ai spus că nu e vorba de-un film de groază. 

— Deşteptule. Apoi ridică din umeri, rânjind. Cum vrei tu. 

Henry ridică doza de bere. 

— Pentru prietenii absenţi. 

Jonesy ridică şi el doza. 


— Prieteni absenţi. 

Ciocniră dozele şi băură. 

— Cum e Roberta? Întrebă Jonesy. 

Henry zâmbi. 

— Se descurcă foarte bine. Am avut îndoieli în privinţa 
asta la înmormântare... 

Jonesy dădu înţelegător din cap. La înmormântarea lui 
Duddits stătuseră de-o parte şi de alta a ei şi ăsta fusese un 
lucru bine gândit, fiindcă Roberta de-abia se putuse ţine 
singură pe picioare. 

— ... dar acum îşi revine în forţă. Zice că vrea să deschidă 
un magazin meşteşugăresc. Cred că-i o idee bună. Sigur că- 
i simte lipsa. După moartea lui Alfie, Duds a fost toată viaţa 
ei. 

— A fost şi viaţa noastră, spuse Jonesy. 

— Da. Presupun că aşa a fost. 

— Mă simt atât de prost pentru felul în care l-am lăsat 
singur atâţia ani. Vreau să spun, avea leucemie, iar noi nici 
măcar n-am ştiut. 

— Sigur că am ştiut, spuse Henry. 

Jonesy se uită la el cu sprâncenele ridicate. 

— Hei, Henry! Strigă Carla. Cum vrei să fie burger-ul 
tău? 

— Gătit! Strigă el ca răspuns. 

— Aşa-l voi face, sire. Vrei să fii un scump şi să te ocupi 
puţin de copil? Hot dogul ăla se transformă repede într-un 
câine murdari. Ia-l de la el şi dă-i-l lui taică-său. 

Henry cobori scările, îl pescui pe Noel de sub masă şi 
veni cu el înapoi spre verandă. 

— Ennie! Strigă Noel vesel. Avea acum optsprezece luni. 

Henry se opri, simțind un fior străbătându-i spinarea. 
Parcă fusese străpuns de-o fantomă. 

— Măâ'că, Ennie! Mâ'că! 

Noel îl lovi uşor peste nas pe Henry cu dirt-dog-ul ca să 
sublinieze ideea exprimată. 


— Aştept burger-ul meu, mulţumesc, spuse el şi continuă 
să meargă. 

— No mâ'ci a'ta? 

— Ennie mâ'că papa lui, iubiţel. Dar poate că ar fi mai 
bine să-mi dai mie chestia aia scârboasă. Îţi dau alta imediat 
ce vor fi gata toate. 

Scoase dirt-dog-ul din mâna micuță a lui Noel, apoi îl 
aşeză în poala lui Jonesy şi-şi reluă locul. Pe când termină 
Jonesy de şters mugştarul şi ketchup-ul din buricul fiului lui, 
puştiul aproape adormise. 

— Ce-ai vrut să spui cu „sigur că am ştiut"? Întrebă 
Jonesy. 

— Ah, Jonesy, haide. Poate că l-am părăsit, sau am 
încercat să facem asta, dar tu crezi că Duddits ne-a părăsit 
pe noi? După toate câte s-au întâmplat, chiar crezi asta? 

Foarte încet, Jonesy scutură din cap. 

— În parte s-a datorat faptului că ne-am maturizat - ne- 
am îndepărtat - dar în parte s-a datorat chestiei cu Richie 
Grenadeau. Aceea a acţionat asupra noastră cum a acţionat 
chestia cu platoul soţilor Rapeloew asupra lui Owen 
Underhill. 

Jonesy nu trebui să întrebe la ce bătea Henry; în 
Wyoming, avuseseră tot timpul din lume să-şi povestească 
unul altuia felia lui din poveste. 

— Există un poem vechi despre un bărbat care încearcă 
să-l depăşească pe Dumnezeu, spuse Henry. „Copoiul 
Raiului" se cheamă. Duddits n-a fost Dumnezeu - Doamne 
fereşte - dar a fost copoiul nostru. Noi am fugit atât de 
repede şi atât de departe cât am putut, dar... 

— N-am putut scăpa niciodată cu fuga de capcana pentru 
vise, nu-i aşa? Spuse Jonesy. Nici unul dintre noi n-a putut. 
Atunci au venit ei. Birumii. Spori prosteşti dintr-o navetă 
spaţială construită de o altă rasă. Asta au fost? Asta e tot ce- 
au fost? 

— Nu cred că vom şti vreodată. Am primit răspuns la o 
singură întrebare toamna trecută. Timp de secole ne-am 


uitat la stele şi ne-am întrebat dacă suntem singuri în 
univers. Ei bine, acum ştim că nu suntem. Mare brânză, hă? 
Gerritsen... ţi-aminteşti de Gerritsen? 

Jonesy aprobă din cap. Sigur că-şi amintea de Terry 
Gearritsen. Psiholog în marina militară, conducătorul 
echipei de cercetare de la Wyoming, glumind mereu despre 
cât de tipic era faptul că Unchiul Sammy l-a încartiruit într- 
un loc unde cea mai apropiată sursă de apă era heleşteul 
pentru vaci al lui Lars Kilborn. Gerritsen şi cu Henry erau 
apropiaţi - nu tocmai prieteni, doar pentru că situaţia nu 
prea permitea acest lucru. Jonesy şi Henry fuseseră trataţi 
bine în Wyoming, dar nu fuseseră musafiri. Totuşi, Henry 
Devlin şi cu Terry Gerritsen erau colegi pe plan profesional 
şi astfel de lucruri făceau diferenţa. 

— Gerritsen începuse prin a face presupunerea că două 
întrebări primiseră răspuns: că nu suntem singuri în 
univers şi că nu suntem singurele fiinţe inteligente din 
univers. Am muncit din greu să-l conving că acel al doilea 
postulat se bazează pe-o logică falsă, că e o casă construită 
pe nisip. Nu cred că am reuşit pe de-a-ntregul să-l fac să 
înţeleagă, dar se poate să fi aruncat sămânţa îndoielii, cel 
puţin. Ar putea fi orice birumii, dar nu sunt constructori de 
nave spaţiale, iar rasa care a construit navele s-ar putea să 
fi dispărut. 

— DI Cenugşiu nu era prost. 

— Nu o dată ce-a intrat în mintea ta, cu asta sunt de 
acord. Dl Cenugşiu ai fost tu, Jonesy. Ţi-a furat sentimentele, 
amintirile, pofta ta pentru şuncă... 

— N-o mai pot mânca acum. 

— Nu mă surprinde. [i-a furat, de asemenea şi 
personalitatea. Asta înseamnă şi toanele subconşti-ente. 
Orice ar fi în tine care gustă filmele de groază ale lui Mario 
Bava şi westernurile lui Sergio Leone, orice ar fi care se 
eliberează prin teamă şi violenţă... omule, Dl Cenuşiu iubea 
porcăriile astea. Şi de ce nu le-ar fi iubit? Acestea sunt 
uneltele primitive ale supravieţuirii. Ca ultimul 


reprezentant al speciei sale într-un mediu ostil, s-a folosit 
de orice unealtă blestemată care i-a căzut în mână. 

— Prostii. 

Dezgustul lui Jonesy faţă de această idee se citea limpede 
pe faţa lui. 

— Nu-i aşa. La Bivuac ai văzut ceea ce te aşteptai să vezi, 
adică un extraterestru gen Dosarele-X-liniuţă-Întălnire de 
gradul trei. Ai inhalat birusul... nu mă îndoiesc că a existat 
măcar atâta contact fizic... dar ai fost complet imun la 
atacul lui. La fel cum, ştim noi acum, cel puţin cincizeci la 
sută din rasa umană pare să fie. Ce ai contractat tu a fost o 
intenţie... un fel de imperativ orb. Futu-i, nu există un 
cuvânt pentru aşa ceva, fiindcă nu există nici un cuvânt 
pentru a-i defini pe ei. Dar cred că a intrat în tine fiindcă tu 
ai crezut că e acolo. 

— Vrei să-mi spui, zise Jonesy, uitându-se la Henry peste 
capul fiului său adormit, că aproape am distrus rasa umană 
fiindcă am avut o sarcină istericoidă? 

— O, nu, spuse Henry. Dacă asta ar fi fost tot, s-ar fi 
spulberat repede. N-ar fi evoluat la un stadiu mai avansat 
decât acela de... fugă. Dar, în tine, ideea cu Dl Cenugşiu s-a 
lipit ca musca într-o pânză de păianjen. 

— S-a lipit în capcana pentru vise. 

— Da. 

Căzură în tăcere. Curând, Carla îi va chema şi vor mânca 
hot dog şi hamburger, salată de cartofi şi pepene verde, sub 
scutul albastru al cerului infinit şi permeabil. 

— Eşti gata să spui că totul a fost o coincidenţă? Întrebă 
Jonesy. Că pur şi simplu s-a întâmplat să cadă pe pământ în 
regiunea Jefferson şi că eu pur şi simplu s-a întâmplat să fiu 
acolo? Şi nu numai eu. Iu şi Pete şi Beav. Plus Duddits, la 
doar vreo trei sute de kilometri spre sud, să nu uiţi asta. 
Fiindcă Duddits ne-a ţinut la un loc. 

— Duddits a fost întotdeauna o sabie cu două tăişuri, 
spuse Henry. Josie Rinkenhauer pe una - Duddits găsitorul, 
Duddits salvatorul. Richie Grenadeau pe cealaltă - Duddits 


ucigaşul. Doar că Duddits a avut nevoie ca noi să-l ajutăm 
să omoare. Sunt sigur de asta. Noi eram cei cu stratul 
profund subconştient. Noi l-am alimentat cu ură şi teamă - 
teamă că Richie într-adevăr ne va prinde, aşa cum a promis 
că va face. Noi am avut mereu o parte mai întunecată ca 
Duddits. Ideea lui asupra răului era să numeri jetoanele de- 
a-ndoaselea, iar asta o făcea mai mult în spiritul distracţiei 
decât pentru altceva. Totuşi... îţi aminteşti atunci când Pete 
i-a tras lui Duddits căciula peste ochi şi Duds a intrat cu 
capul în perete? 

Jonesy îşi amintea vag. În faţa magazinului universal se 
întâmplase. Când fuseseră tineri şi când magazinul 
universal era cel mai select loc unde puteai merge. Acelaşi 
rahat, altă zi. 

— Pentru destul de multă vreme după aceea, Pete a 
pierdut de oricâte ori jucam jocul Duddits. Duddits 
întotdeauna îl număra de-a-ndoaselea şi nici unul dintre noi 
nu ne-am prins. Probabil am crezu că e doar o coincidenţă, 
dar, în lumina tuturor lucrurilor pe care le ştiu acum, înclin 
să mă îndoiesc. 

— Crezi că până şi Duddits ştia că răzbunarea-i o curvă? 

— A învăţat-o de la noi, Jonesy. 

—  Duddits i-a oferit D-lui Cenuşiu echilibrul său. 
Echilibrul său mental. 

— Mda, dar ţi-a mai dat şi ție o fortăreață - un loc unde 
să te ascunzi de Dl Cenuşiu. Să nu uiţi asta. 

Nu, gândi Jonesy, nu va uita niciodată asta. 

— Totul în ceea ce ne priveşte a început cu Duddits, 
spuse Henry. Am avut ciudăţenii fiecare, Jonesy, de când |- 
am cunoscut pe el. Ştii că am dreptate. Chestiile cu Richie 
Grenadeau au fost doar vârful de aisberg, cele care au ieşit 
în evidenţă. Dacă te uiţi înapoi la viaţa ta, o să observi şi 
alte lucruri. Sunt sigur de asta. 

— Defuniak, murmură Jonesy. 

— Ce-ai spus? 


— Puştiul pe care l-am prins copiind chiar înainte de 
accident. L-am prins chiar dacă n-am fost acolo în ziua în 
care s-a ţinut examenul. 

— Vezi? Dar, într-un sfârşit, Duddits a fost cel care l-a 
învins pe fiul ăla de căţea cenuşiu. Îţi mai spun un lucru: 
cred că Duddits mi-a salvat viaţa la capătul lui East Street. 
Cred că e foarte posibil ca atunci când Kurtz s-a aplecat 
peste geam şi s-a uitat pe bancheta din spate a Humvee-ului 
la noi - de prima dată, despre asta vorbesc - a existat un 
Duddits micuţ în mintea lui care-i spunea: „Nu-ţi face griji, 
vulpe bătrână, continuă-ţi de făcut treburile, sunt morţi." 

Jonesy însă nu-şi abandonase gândul de dinainte. 

— Şi trebuie ca noi să credem faptul că birumul a intrat 
în legătură cu noi - cu noi, dintre toţi oamenii lumii - a fost 
o simplă coincidenţă? Fiindcă asta credea Gerritsen. N-a 
spus-o niciodată folosind atâtea cuvinte, dar opinia lui 
asupra problemei a fost suficient de clară. 

— De ce nu? Sunt şi oameni de ştiinţă, bărbaţi inteligenţi 
ca Stephen Jay Gould, care cred că propria noastră specie 
există graţie unui lanţ chiar mai lung şi mai improbabil de 
coincidenţe. 

— Asta crezi tu? 

Henry îşi ridică mâinile. Nu ştia cum să dea un răspuns 
fără să-l invoce pe Dumnezeu, care-şi făcuse din nou loc în 
viaţa lui în aceste câteva ultime luni. Pe uşa din dos, se 
dovedise şi în crucea atâtor nopţi nedormite. Dar chiar 
trebuia să invoci acest vechi deus ex machina ca să faci 
lumină în povestea asta? 

— Ceea ce cred eu e că Duddits suntem noi, Jonesy, 
L'enfant c'est moi... toi... tout le monde“. Rase, specii, 
genuri; game, set şi meci. Noi suntem însumaţi Duddits şi 
toate aspiraţiile noastre nobile se reduc la nimic altceva 
decât să nu pierdem din vedere sufertaşul galben şi să 
învăţăm să ne încălţăm cum trebuie - a'uţ e, a'uţ dias. 
Acţiunile noastre cele mai răuvoitoare, într-un sens cosmic, 
se reduc la nimic altceva decât să numărăm jetoanele cuiva, 


să le numărăm de-a-ndoaselea, scăzându-le şi-apoi să facem 
pe proştii. 

Jonesy se uita la el cu fascinaţie. 

— Ce spui e fie înălţător, fie oribil. Nu-mi dau seama cum. 

— Şi nici nu contează. 

Jonesy se gândi la asta, apoi întrebă: 

— Dacă noi suntem Duddits, cine ne mai cântă nouă? 
Cine ne cântă de leagăn, cine ne ajută să adormim când 
suntem trişti şi speriaţi? 

— Oh, Dumnezeu încă se mai ocupă cu aşa ceva, spuse 
Henry şi-i veni să-şi tragă un şut. Poftim, îi ieşise pe gură în 
ciuda tuturor încercărilor lui. 

— Şi Dumnezeu a făcut acea ultimă nevăstuică să nu 
cadă în Puţul 12? Fiindcă, dacă vietatea aia ar fi ajuns în 
apă, Henry... 

Teoretic, ultima fusese nevăstuica ce incubase în 
Perlmutter, dar ideea rămânea şi era bună, era un fir de păr 
care nu trebuia despicat în patru. 

— Ar fi provocat necazuri, nu neg asta; pentru vreo doi 
ani, dacă să dărâme sau nu Fenway Park ar fi fost cea din 
urmă grijă a celor din Boston. Dar să ne distrugă? Nu prea 
cred. Eram ceva nou pentru ei. Dl Cenuşiu ştia asta; 
înregistrările alea cu tine sub hipnoză... 

— Nu vorbi despre alea. Jonesy le ascultase şi credea că 
aceea fusese cea mai mare greşeală pe care o făcuse în 
timpul şederii în Wyoming. Să se asculte pe el vorbind ca Dl 
Cenuşiu - să devină Dl Cenuşiu sub hipnoză profundă - 
fusese ca şi când ar fi ascultat o fantomă răuvoitoare. Au 
fost momente când credea că el e singurul bărbat de pe 
faţa pământului care înţelesese cu adevărat cum e să fii 
violat. Unele lucruri e mai bine să le uiţi. 

— Scuze. 

Jonesy flutură din mână ca să spună că era în regulă - 
nici o problemă - dar pălise vizibil. 

— 'Tot ce vreau să spun e că, într-o măsură mai mică sau 
mai mare, suntem specii care trăiesc în capcana pentru 


vise. Urăsc felul în care sună asta, transcendentalism ieftin, 
zăngăne-n ureche ca o tinichea ordinară, dar nici pentru a 
exprima aşa ceva nu avem cuvintele necesare. S-ar putea 
să fie nevoie să inventăm unele în cele din urmă, dar, între 
timp, capcana pentru vise trebuie să ne ajungă. 

Henry se roti în scaun. Jonesy făcu la fel, schimbând puţin 
şi poziţia lui Noel în poala lui. O capcană pentru vise atârna 
deasupra uşii de intrare în căsuţa de vacanţă. I-o adusese 
Henry drept cadou de casă nouă, iar Jonesy îl atârnase 
imediat, asemenea unui ţăran catolic bătând în cuie un 
crucifix deasupra uşii căsuţei lui în vremuri amenințate de 
vampiri. 

— Poate că pur şi simplu s-au simţit atraşi de tine, spuse 
Henry. Atraşi de noi. Aşa cum se întorc florile după soare 
sau cum se aşază în linie dreaptă pilitura de fier când simte 
atracţia unui magnet. Nu putem fi siguri, fiindcă birumii 
sunt atât de diferiţi de noi. 

— Or să se întoarcă? 

— Oh, da, spuse Henry. Ei sau alţii. 

Se uită în sus la cerul albastru al acestei zile de vară 
târzie. Undeva în depărtare, spre Bazinul Quabbin, un 
vultur strigă. 

— Cred că pe afirmaţia asta poţi lua licenţă. Dar nu 
astăzi. 

— Băieți! Strigă Carla. Prânzul e gata. 

Henry îl luă pe Noel de la Jonesy. Pentru o clipă, capetele 
lor se atinseră, ochii lor se atinseră şi se atinseră şi minţile 
lor - pentru o clipă văzură linia. Henry zâmbi. Jonesy zâmbi 
înapoi. Apoi coborâră scările şi traversară peluza umăr la 
umăr, Jonesy şchiopătând, Henry purtând în braţe copilul 
adormit şi, în clipa aceea, întunericul exista doar în umbrele 
care veneau în urma lor prin iarbă. 

Lovell, Maine 

29 mai 2000 


15. Castor. 

12: Tigară din canabis. 

13 Acronim pentru Extravehicular Activity (aprox. Activităţi extravehi-culare) - 
acţiuni sau manevre întreprinse de astronauți în spaţiu, în afara navetei 
spaţiale. 

1%. Acronim pentru Lunar Excursion Module (Aparat de prospectat suprafaţa 
Lunii). 

15 Vrăjitoarele din Salem (The Crucible - 1953), piesă de Arthur Miller, care a 
stat şi la baza filmului. 

1%. Joc de cărţi pentru doi până la patru jucători, în care scorul se ţine prin 
introducerea unor jetoane în nişte găuri făcute în linie într-o tablă de lemn. 

12: Pete îşi aminteşte de povestirea Inima care îşi spune taina, de Edgar Allan 
Poe. 

1%: Nimic (în spaniolă). 

12 Cântăreț, autorul melodiei „1 like Beer" (Îmi place berea). 

1 Joc regal indian foarte vechi, pentru doi până la patru jucători, scopul lui 
fiind de-a reuşi mutarea tuturor celor patru pioni de la punctul de pornire la 
cel de sosire. 

1: Joc al pronunţiilor: neither (=nici) poate fi pronunţat nyther sau neether 
(transcriere literală a fonemelor, conform originalului); prima e considerată 
mai stilată, de unde şi reacţia personajului. 

12: Joc onomastic: Schlossinger, numele real al personajului, derivă în 
gândirea ludică a lui Beaver în Slophanger (slop = baltă, smârc, dar şi haină 
largă, halat; şi hanger = umeraş, agăţătoare, cârlig) adică: Tina Jean 
Despuiata. 

“5! Întreg capitolul face sporadic referire la cântecul pentru copii Ride Cock- 
Horse to Banbury Cross, cântec inspirat de o vizită a reginei Elisabeta I a 
Angliei în regiunea Banbury. 

11%: Cock horse (în original) = cal de jucărie, deseori folosit metaforic, în 
sensul de legănat pe genunchi. 

15: Acronim pentru Anonimous Alcoholics (Alcoolicii Anonimi). 

15: E vorba de filmul lui Don Siegel din 1956, Invasion ofthe Body Snatchers, 
returnat în 1978 de Philip Kaufman, unde rolul lui Kevin McCarthy e jucat de 
Donald Sutherland. 

12 Acronim pentru University of New Hampshire (Universitatea din New 
Hampshire). 

1%. Happy Days - serial de televiziune care a început să fie difuzat de ABC din 
1971 şi a supravieţuit, datorită popularității, până în 1984. Arthur Herbert 
Fonzarelli („Fonzie") e personajul principal şi, în acelaşi timp, un faimos 
nelegiuit. 

4: Sopârlă tropicală şi subtropicală, care se caţără pe suprafeţele verticale cu 
ajutorul unor ventuze. 

1%. Nu ne faceţi vreun rău! (fr.). 

125 Vă rugăm! Nu ne faceţi vreun rău, suntem neputincioşi! 

12. Nu există nici o infecţie aici. (fr.). 

12% Baza Albastră (nume de cod). 

12 Carcera Albastră (nume de cod). 

12%. Dispozitiv electronic de mici dimensiuni, care înmagazinează mari cantităţi 
de informaţii. 


1. mult, multe (în spaniolă). 


12 Restaurant fast-food cu servire direct la maşină, asemenea McDrive-ului. 
1%). Joc pentru doi sau patru jucători care se joacă într-o curte de handbal cu 
rachete de tenis scurte şi o minge de plastic goală, cu diametrul de 5,7 
centimetri. 

1% Prescurtare de la Winnebago - o rulotă de mari dimensiuni, cu toate 
facilităţile vieţii civilizate, folosită pentru vacanţele mai lungi (la origine, 
numele unui trib indian din regiunea Green Bay, Wisconsin). 

1%: The War ofthe Worlds, roman de H. G. Wells, adaptat de-a lungul vremii 
atât pentru prezantare radio (1930, Orson Wells), cât şi pentru prezentare 
cinematografică (1953, Byron Haskin). 

135: Acronim pentru Occupational Safety and Health Administration (Agenţia 
pentru Sănătate şi Siguranţa Locului de Muncă). 

1%: Acronim pentru National Security Agency (Agenţia pentru Siguranţa 
Naţională). 

1%: E vorba de seria Alien, regizată de Ridley Scott începând cu anul 1979. 

13% Acronim pentru „extrasensory perception" (percepţie extrasenzorială). 

1%. Alice's Restaurant Massacree, melodie compusă şi cântată de Arlo Guthrie, 
care a dat naştere unei întregi mişcări cultural-populare şi unor serii de 
concerte. 

135 Diminutiv de la Richard, dar şi, în argou, penis. 

1% Daţi-mi, vă rog, voie să mă prezint, sunt un om bogat şi stilat; umblu pe 
pământ de ani fără şir, am sfâşiat multe inimi şi multe credinţi... 

1%: Eveniment cu precădere sportiv care se desfăşoară sub numele de Turnirul 
Rozelor în Pasadena, California, încă din 1890. 

1%: Eram prin preajmă când Iisus Cristos şi-a trăit clipa de-ndoială şi durere... 
1% „Compasiune pentru diavol". 

14 Sunt îmblânzitorul de ouă, sunt îmblânzitorul de ouă, eu sunt morsa! Bi-bi- 
bine lucrat. 

1% [ Am the Walrus („Eu sunt morsa") melodie a formaţie Beatles, scrisă de 
John Lennon şi Paul McCartney. 

1% Eu sunt el şi tu eşti eu şi suntem cu toţii la un loc! 

1%: Nu pot rămâne în loc, nu mă pot odihni deloc! 

1% AI Jolson (1886-1950) - actor şi cântăreţ american care a jucat în The Jazz 
Singer (1927), primul film cu sunet sincron. 

1% James Earl Carter Jr. (cunoscut ca „Jimmy Carter"), al 39-lea preşedinte 
american între anii 1977-1981. 

4 M-am asigurat a dracu' de bine că Pilat şi-a spălat mâinile şi că l-a 
pecetluit soarta. 

1%) Pe tine te deconcertează însă natura jocului. 

1% Stiu că putem reuşi, ştiu că putem, o putem scoate la capăt, da o putem- 
putem, da putem, da putem... 

15% Am condus şi-un tanc, galoane de general am purtat, când Blietzkrieg-ul 
era în toi şi cadavrele puţeau... Mă bucur de cunoştinţă, sper să-mi ghiciţi 
numele. 

15: Am strigat în gura mare numele celui care i-a ucis pe soţii Kennedy. 

1%: Joc de cuvinte: underhill = sub deal şi, în acelaşi timp, numele lui Owen 
Underhill; şi overhill = peste deal. 


13%  Acronim pentru Massachusetts Institute of Technology (Institutul 


Tehnologic din Massachusetts). 

1% aluzie la titlul melodiei de dinainte „These Foolish Things" („Lucrurile 
astea nechibzuite"). 

155. „Mulţimea". 

125. Personaj (broască ţestoasă) într-un joc video Nintendo. 

15 Complex turistic şi de recreere deschis pe întreaga perioadă a anului în 
statul New York, unde se organizează multe spectacole de divertisment. 

1%: Buck (în original) - cerb, dar şi „bătrâne!", în jargonul lui Kurtz. 

1 Franklin Delano Roosevelt (1882-1945) - al 32-lea preşedinte al Statelor 
Unite, singurul preşedinte ales de trei ori (1936, 1940 şi 1944. 

1%: Nume generic pe care oficialităţile l-au dat - neoficial! - contribuabililor în 
America. Un fel de „Icsulescu" la noi. 

15: Typhoid Mary - după Mary Mallone, persoană purtătoare de febră tifoidă; 
prin extindere = o persoană care contaminează persoanele înconjurătoare cu 
ceva nedorit sau mortal. 

1%. Anglicizare a italienescului capisci? = înţelegi? - folosit adesea datorită 
conotaţiilor sale mafiote. 

1% În limba engleză, persoana a III-a are şi la singular şi la plural aceeaşi 
formă („you"). Acestei ambiguităţi i-a căzut Jonesy în capcană. 

1% Tiger = tigru, dar şi numele echipei locale de fotbal din Derry. 

1%:  Acronim pentru Veterans of Foreign Wars (veteranii războaielor 
desfăşurate pe front străin. 

1%) Panatela = ţigară lungă şi subţire (sp.). 

15% Acronim pentru United States Marine Corps (cadavrul unui soldat din 
Marina Statelor Unite). 

1%: Acronim pentru United States Department of Agriculture (Ministerul 
Agriculturii din Statele Unite). 

1%: Calamburul constă aici în asemănarea dintre Dry Farts (Băşini Stătute) şi 
numele localului, Dysart's. Pronunţia e asemănătoare. 

12! În limba engleză, Dl Cenuşiu este Mr. Gray, care, anagramat, dă Gary. 

12 Trimitere la Balerca de Amontillado, povestire de E. A. Poe. 

2: War (război) cu water (apă) se pronunţă în limba engleză, aproximativ, la 
fel. In limbajul trunchiat al lui Duddits, aceste două cuvinte pot deveni, 
aşadar, omonime. 

12) Citizens Band (frecvenţă radio pentru uz larg, destinată civililor). 

14 Ziua în care Pământul s-a oprit în loc (Robert Wise, 1951). 

1%: Atacul roşiilor ucigaşe (John De Bello, 1978). 

1% Trimitere la romanul lui Curt Siodmak Donovan 's Brain (1943), ecranizat 
(printre altele) în 1953 de Felix E. Feist. 

12% Acronim pentru Federal Communications Commission (Consiliul Federal al 
Comunicaţiilor). 

1%: Dă vina pe inima ta mincinoasă, înşelătoare, rece, amorţită, cu două feţe, 
plutind în două luntrii, rău-voitoare, care te maltratează şi care te iubeşte. 

12. Alien (în lb. engl, în original), care s-ar traduce cu „extraterestru", dar, în 
acelaşi timp, şi cu „străin". 

1% Gipper - porecla celui de-al 40-lea preşedinte american (1981-1989), 
Ronald Reagan. 


18: Road hard and put away wet (în engleză în original) - piesă muzicală a 
cântăreţului american Diesel Boy, piesă care dă şi titlu albumului în care 
apare. 

1%: William Clarke Quantrill (1837-185) - desperado american care a condus o 
bandă de luptători de gherilă ce a susţinut uneori Confederaţia în timpul 
Războiului Civil. Faimos pentru uciderea fără discriminare a prizonierilor de 
război şi a civililor. 

18% Acronim pentru Intensive Care Unit (secţia de reanimare a unui spital). 

1%: Din Macbeth. 

1%: Wyatt Earp (1848-1929) - ofiţer de poliţie de frontieră american implicat în 
faimosul schimb de focuri de la O.K. Corral din Tombstone, Arizona (1881). 

1% hot dog - dirt-dog (câine de mizerie, murdar). 

1%) Copilul sunt eu... tu... toată lumea.