Stephen King — Capcana pentru vise

CAPCANA PENTRU VISE 


jV 


www.virtual-project.eu 


Stephen King 


Capcana pentru vise 
The Dreamcatcher 


www.virtual-project.eu 


Această carte este pentru 
Susan Moldow şi Nan Graham 


ÎNTÂI, ŞTIRILE 


Din East Oregonian, 25 iunie 1947 


OFIȚER DE POMPIERI OBSERVĂ „FARFURII ZBURĂTOARE" 
Kenneth Amold vorbeşte de 9 obiecte circulare. 
„Strălucitoare, argintii, se deplasau incredibil de rapid" 


Din Daily Record, Roswell (N.M.), 8 iulie 1947 


FORŢELE AVIATICE CAPTUREAZĂ O „FARFURIE ZBURĂTOARE" 
ÎNTR-O FERMĂ DIN REGIUNEA ROSWELL 
Ofițerii de contrainformaţii recuperează naveta prăbuşită 


Din Daily Record, Roswell (N.M.), 9 iulie 1947 


FORŢELE AVIATICE DECLARĂ |, FARFURIA" 
BALON DE TESTARE ATMOSFERICA 


Din Daily Tribune, Chicago, 1 august 1947 


USAF 
AFIRMĂ: „NU PUTEM EXPLICA" DECLARAȚIILE LUI ARNOLD 
Alte 850 de astfel de declaraţii de la prima relatare încoace 


Din Daily Record, Roswell (N.M.), 19 octombrie 1947 


AŞA-NUMITA IARBĂ SPAŢIALĂ - O FARSĂ, 

DECLARĂ UN FERMIER MÂNIOS 

Andrew Hoxon neagă „asocierea cu farfuriile zburătoare" 
larba roşietică „nu e altceva decât un renghi", insistă el 


Din Courier Journal, (Ky.), 8 ianuarie 1948 


CĂPITAN DE AVIAŢIE URMĂRIT ŞI DOBORÂT DE UN OZN 

Ultima transmisiune a lui Mantell: „Metalic, îngrozitor de 
mare" 

Forțelor Aviatice tac 


Din Nacional, Brazilia, 8 martie 1957 


CIUDAT OBIECT CIRCULAR SE PRĂBUŞEŞTE ÎN MATO GROSSO! 
2 FEMEI AMENINȚATE LANGA PONTO PORAN! 
„Am auzit ţipete dinăuntru", declară ele 


Din Nacional, Brazilia, 12 martie 1957 


OROAREA DIN MATO GROSSO! 

Relatări despre oameni gri cu ochi mari şi negri 
Oamenii de ştiinţă iau în derâdere! 

Relatările continuă! 

SATE SUB TEROARE! 


Din Oklahoman, 12 mai 1965 


POLIŢIST DESCHIDE FOCUL ASUPRA UNUI OZN 
Pretinde că farfuria se afla la 12 metri deasupra autostrăzii 9. 
Radarul AFB confirmă declaraţia 


Din Oklahoman, 2 iunie 1965 


„FUNGII EXTRATEREŞTRI" - O FARSĂ, DECLARĂ 
REPREZENTANTUL MINISTERULUI AGRICULTURII 
„larba Roşie" ar fi opera pistoalelor cu vopsea ale tinerilor 


Din Press-Herald, Portland (Me.), 14 septembrie 1965 


SE ÎNMULȚESC RELATĂRILE DESPRE OZN-URILE 
DIN NEW HAMPSHIRE 

Cele mai multe relatări sunt din zona Exeter 
Unii rezidenţi se tem de o invazie extraterestră 


Din Union-Leader, Manchester (N.H.), 19 septembrie 1965 


IMENSUL OBIECT OBSERVAT ÎN APROPIEREA 
EXETER-ULUI A FOST O ILUZIE OPTICA 

Anchetatorii Forţelor Aviatice refuză orice argumentaţie 
Poliţia statală observă. 


Ofiţerul Cleland Adamant: „Ştiu ce am văzut" 
Din Union-Leader, Manchester (N.H.), 30 septembrie 1965 


EPIDEMIA DE TOXIINFECŢIE ALIMENTARĂ DIN 

PLAISTOW RĂMÂNE FĂRĂ EXPLICAŢII 

Peste 300 de îmbolnăviţi, cei mai mulţi sunt în convalescenţă 

Un ofiţer FDA” spune că apa de fântână ar fi putut fi 
contaminată 


Din Journal, Michigan, 9 octombrie 1965 


GERALD FORD CERE INVESTIGAREA CAZURILOR DE OZN 

Preşedintele Partidului Republican spune că „Luminile din 
Michigan" 

Ar putea fi de origine extraterestră 


Din Los Angeles Times, 19 noiembrie 1978 


OAMENII DE ŞTIINŢĂ DE LA CALTECH OBSERVĂ 

UN OBIECT ENORM ÎN FORMĂ DE DISC ÎN MOJAVE 
Tickman: „Era împrejmuit de lumini mici şi sclipitoare" 
Morales: „Am văzut fungi roşii precum părul unui înger" 


Din Los Angeles Times, 24 noiembrie 1978 


POLIŢIA STATALĂ, ANCHETATORI USAF NU GĂSESC 
NICI UN „PĂR DE ÎNGER" ÎN MOJAVE 

Tickman şi Morales au fost supuşi şi au trecut 
Testul cu detectorul de minciuni 

Se ia în calcul posibilitatea unei farse 


Din New York Times, 16 august 1980 
CEI „RĂPIȚI DE EXTRATEREŞTRI" RĂMÂN CONVINŞI 
Psihologii se îndoiesc de răpirile din partea 


Aşa-numiţilor Oameni Cenuşii 


Din Wall Street Journal, 9 februarie 1989 


CARL SAGAN: „NU, NU SUNTEM SINGURI" 

Om de ştiinţă eminent reafirmă credinţa sa în extratereştri 
Spune: „Şansele existenţei unei alte forme 

Inteligente de viaţă sunt enorme" 


Din Sun, Phoenix, 14 martie 1997 

IMENS OZN OBSERVAT LÂNGĂ PRESCOTT ZECI DE DESCRIERI 
OBIECT IN FORMA DE „BUMERANG" 

Panoul de control din Luke al AFB e inundat de rapoarte 

Din Sun, Phoenix, 30 martie 1997 

„LUMINILE DIN PHOENIX" RĂMÂN FĂRĂ EXPLICAŢII 
Fotografiile nu sunt trucate, spun experţii. 

Anchetatorii Forţelor Aviatice tac 


Din Weekly, Paulden (Ariz.), 9 aprilie 1997 


EPIDEMIA DE TOXIINFECŢIE ALIMENTARĂ NEEXPLICATĂ 
RAPOARTELE DESPRE „IARBA ROŞIE" CLASATE DREPT FARSE 


Din Daily News, Derry (Me.), 15 mai 2000 


LUMINI MISTERIOASE ÎNCĂ O DATĂ 

OBSERVATE ÎN REGIUNEA JEFFERSON 

Primarul oraşului Kineo: „Nu ştiu ce sunt, dar continuă să 
reapară" 


ARAZ 


Devenise motoul lor, iar Jonesy nu-şi putea aduce aminte 
pentru nimic în lume care îl spusese primul. Răzbunarea-i o 
curvă, ăsta era al lui. Trage-mi-o, Freddy şi o jumătate de duzină 
de alte obscenităţi şi mai colorate porniseră de la Beaver. 
Henry fusese cel care-i învățase să spună: Toate lucrurile la 
vremea lor, genul de prostii Zen care-i plăceau lui Henry de 
când erau copii. ARAZ, totuşi; cum rămâne cu ARAZ? A cui 
fusese această găselniţă? 

Nu conta. Ce conta era că au crezut prima jumătate atunci 
când au fost un cvartet şi în întregime atunci când au fost cinci. 
Apoi, când au ajuns iarăşi un cvartet, au crezut a doua jumătate. 

Când n-au mai rămas decât ei patru din nou, zilele s-au 
întunecat. Au fost mai mult zile de trage-mi-o Freddy. O ştiau, 
dar nu şi de ce. Ştiau că ceva nu era în regulă cu ei - ceva era 
diferit, cel puţin - dar nu şi ce. Ştiau că sunt prinşi, dar nu şi 
exact cum. Şi asta cu mult înainte de luminile din cer. Înainte de 
McCarthy şi Becky Shue. 

ARAZ: Uneori înseamnă exact ceea ce spune. Alteori nu crezi 
în altceva decât în întuneric. Cum faci să continui atunci? 


1 Castor. 


1988: Chiar şi Beaver e melancolic 


Să spui că mariajul lui Beaver n-a funcţionat ar fi ca şi când ai 
spune că lansarea navetei spaţiale Challenger a întâmpinat mici 
dificultăţi. Joe „Beaver" Clarendon şi Laurie Sue Kenopensky au 
rezistat opt luni şi apoi bum! De podea s-a spart păpuşa, să m- 
ajute cineva să adun nenorocitele de cioburi. 

Beav e în general un tip vesel, oricare dintre prietenii cu care 
iese în oraş ţi-ar spune asta, dar acum trece printr-o fază 
proastă. Nu se mai întâlneşte cu vechii lui prieteni (cei pe care-i 
consideră adevărații lui prieteni) decât în acea săptămână din 
noiembrie când sunt împreună în fiecare an, iar, în noiembrie 
trecut, el şi cu Laurie Sue încă mai ţineau la relaţia lor. Ţineau 
cu mici speranţe, e drept, dar încă ţineau. Acum îşi petrece 
mare parte a timpului - prea mult, o ştie - în barurile din 
cartierul Old Port al Portland-ului, în The Porthole şi The 
Seaman's Club şi The Free Street Pub. Bea prea mult şi fumează 
prea multă iarbă ieftină şi, în multe dimineţii, nu suportă să se 
vadă în oglinda de la baie; ochii-i injectaţi se feresc de reflecţia 
sa şi se gândeşte: Trebuie să termin cu barurile. În curând voi 
avea aceeaşi problemă ca şi Pete. Cristoase-păroase. 

Să termine cu cluburile, cu petrecerile, a dracu de bună idee; 
imediat însă, înapoi la treabă, pupă-mă-n cur şi spune-mi ce mai 
faci. Joia asta e la The Free Street şi a naibii dacă n-are o bere în 
mână, un joint? în buzunar şi dacă o melodie instrumentală, care 
seamănă puţin cu ce cântă The Ventures, nu curge dintr-un 
tonomat. Nu-şi aminteşte precis numele acestei piese; a fost la 
modă înainte de vremea lui. Totuşi, o ştie; ascultă des postul de 
radio cu muzică veche din Portland de când a divorţat. Muzica 
veche e tămăduitoare. Multe din cântecele noi... Laurie Sue le 
ştia şi-i plăceau multe, dar Beaver nu le pricepe deloc. 

The Free Street e aproape gol, poate mai sunt vreo şase tipi 
la bar şi alţi şase joacă biliard în spate. Beaver şi trei dintre 
prietenii lui de ieşit în oraş stau într-un separeu, beau bere 
Millers prost fermentată şi taie un pachet soios de cărţi ca să 
vadă cine plăteşte fiecare rând de băutură. Ce melodie 
instrumentală e aia cu chitarele gâlgâitoare? „Out of Limits"? 
„Telstar'? Mnu, în „Telstar" e un sintetizator, în asta nu. Cui îi 


? Tigară din canabis. 


pasă? Ceilalţi băieţi vorbesc despre Jackson Browne, care a 
cântat la Centrul Civic seara trecută şi a făcut un spectacol 
monstru, potrivit lui George Pelsen, care a fost de faţă. 

— Vă mai spun ceva ce-a fost monstruos, zice George, 
uitându-se la ei profund impresionat. Işi ridică  bărbia 
proeminentă, arătându-le o pată roşie pe-o parte a gâtului. Ştiţi 
ce e asta? 

— Semnul dragostei, nu-i aşa? Întreabă Kent Astor, puţin cam 
timid. 

— Ai puşcat-o la fix, zice George. Bântuiam prin spatele 
scenei după spectacol, eu şi alţi câţiva tipi, sperând să luăm 
autograful lui Jackson. Sau, poate, nu ştiu, al lui David Lindley. E 
tare şi el. 

Kent şi Sean Robideau sunt de acord că Lindley e tare - nu un 
zeu al chitarei, nici pe departe (Mark Knopfler de la Dire Straits e 
un zeu al chitarei; şi Angus Young de la AC/DC; şi - desigur - 
Clapton), dar totuşi foarte tare. Lindley are armonie bună; are şi 
mişcări ca lumea. Până şi din umeri. 

Beaver nu intervine în discuţie. Dintr-o dată, vrea să iasă de 
aici, afară din barul ăsta stătut, să ia o gură de aer curat. Ştie 
încotro bate George şi e o minciună în întregime. 

Nu o chema Chantay, nu ştii cum o chema; a trecut pe lângă 
tine ca şi când nici n-ai fi existat. Şi oricum, ce-ai putea însemna 
pentru o fată ca ea? Doar un alt pletos din clasa muncitoare 
dintr-un alt oraş muncitoresc din New England; s-a urcat în 
autobuzul formației şi dusă a fost din viața ta. Din viața ta total 
neinteresantă. Chantays e numele formației pe care o ascultăm 
acum, nu Mar-Kets sau Bar-Kays, ci Chantays; e melodia 
„Pipeline" de Chantays, iar chestia aia de pe gâtul tău nu e un 
semn al dragostei, ci o arsură de la aparatul de ras. 

Gândeşte acestea, apoi aude un plânset. Nu în The Free 
Street, ci în mintea sa. Un plânset demult stins. li pătrunde 
direct în cap plânsetul ăsta, pătrunde ca şi cioburile de sticlă şi, 
oh, drace, trage-mi-o, Freddy, să-l facă cineva să tacă. 

Eu l-am făcut să tacă, se gândeşte Beaver. Eu am fost. Eu l- 
am făcut să înceteze. L-am luat în brațe şi i-am cântat. 

Între timp, George Pelsen le povesteşte cum s-a deschis în 
cele din urmă uşa de la scenă, dar nu Jackson Browne a ieşit, 
nici David Lindley, ci trioul de tinere cântărețe; pe una o chema 


Randi, pe una Susi şi pe cealaltă Chantay. Apetisante domniţe, 
oh, atât de înalte şi de savuroase. 

— Doamne, spune Sean, dându-şi ochii peste cap. 

E-un tip grăsuţ şi scund, ale cărui mari înfăptuiri sexuale sunt 
ocazionalele drumuri la Boston, unde se holbează la striperele 
de la Foxy Lady şi la chelneriţele de la Hooters. Oh, Doamne, 
trage-i-o-aş lu' Chantay. Face gesturi masturbatorii în aer. La 
asta, cel puţin, gândeşte Beav, se pricepe ca un profesionist. 

— Aşa că am început să le vorbesc... să-i vorbesc ei, mai ales, 
lui Chantay şi-o-ntreb dac-ar vrea să vad un pic din viaţa de 
noapte a Portland-ului. Aşa că am... 

Beav scoate o scobitoare din buzunar şi o potriveşte între 
buze, izolându-se total de lumea înconjurătoare. Dintr-o dată, 
scobitoarea e tot ce-i trebuie. Nici măcar berea din faţă, nici 
jointul din buzunar, cu siguranţă nici palavrele goale ale lui 
George Pelsen despre cum el şi cu fabuloasa Chantay şi-au pus- 
o pe bancheta din spate a camionetei lui, slavă Domnului c-avea 
căciuliţă la el; atunci când vâna lui George e tare, nu poţi pleca 
la plimbare. 

Nu-i decât o mare lăudăroşenie, îşi zice Beaver şi se simte 
dintr-o dată deprimat, mai deprimat decât a fost de când Laurie 
Sue şi-a făcut bagajele şi s-a mutat înapoi la mama ei. Asta nu-i 
stă deloc în fire şi nu-şi mai doreşte acum decât să iasă dracului 
de-aici, să-şi umple plămânii cu aer rece, cu aer sărat de litoral 
şi să găsească un telefon. Vrea să facă asta şi-apoi să-l sune pe 
Jonesy sau pe Henry, nu contează care, oricare e bine; vrea să-i 
spună: Hei, omule, cum mai merge? Şi să i se răspundă înapoi: 
Oh, ştii, Beav, ARAZ. Nu joci, nu câştigi. 

Se ridică. 

— Hei, omule, spune George. Beaver a făcut Colegiul 
Westbrook Junior cu George, atunci părea destul de dur, dar anii 
aceia sunt acum la multe beri distanţă. Unde mergi? 

— Să mă piş, spune Beaver, trecându-şi scobitoarea dintr-un 
colţ al gurii în celălalt. 

— Ei bine, să-ţi aduci hoitu'-ncoace repede; tocmai ajung la 
partea a bună, zice George şi Beaver gândeşte: chiloti fără 
praştie. Oh, băiete, vechea şi ciudata senzaţie e puternică 
astăzi, poate e din cauza barometrului sau altceva. 

Coborându-şi vocea, George spune: 

— Când i-am ridicat fusta... 


— Ştiu, purta chiloţi fără praştie, spune Beaver. Observă 
privirea surprinsă - aproape şocată - din ochii lui George, dar 
nu-i acordă atenţie. Chiar că vreau să ascult partea aia. 

Se îndepărtează, se îndreaptă către toaleta bărbaţilor cu 
mirosul ei galben-rozaliu de urină şi dezinfectant, trece de ea, 
trece de toaleta femeilor, trece de uşa cu BIROU scris pe ea şi 
evadează pe alee. Cerul de deasupra lui este alb şi ploios, dar 
aerul este bun. Atât de bun! Îl inspiră adânc în piept şi se 
gândeşte din nou: Nu joci, nu câștigi. Rânjeşte uşor. 

Se plimbă vreme de zece minute, doar mestecând scobitori şi 
eliberându-şi mintea. La un moment dat, nu-şi aminteşte cu 
claritate când aruncă jointul pe care-l ţinuse în buzunar. Apoi îl 
sună pe Henry de la telefonul public din magazinul Joe's Smoke, 
din susul lui Monument Square. Se aşteaptă să-i răspundă 
robotul - Henry încă e la şcoală - dar Henry se află lângă aparat 
şi ridică la al doilea apel. 

— Ce mai faci, omule? Spune Beaver. 

— Oh, ştii tu, spune Henry. Acelaşi rahat, altă zi. Dar tu, 
Beav? 

Beav închide ochii. Pentru o clipă, totul e perfect din nou; cel 
puţin, atât de perfect pe cât poate fi într-o lume infectă. 

— Cam la fel, prietene, răspunde. Aproape cam la fel. 


1993: Peter ajută o domnişoară la ananghie 


Pete şede în spatele biroului său de la salonul de prezentare 
Macdonald Motors din Bridgton, învârtind pe deget inelul cu 
chei. Brelocul e format din patru litere emailate: NASA. 

Visele îmbătrânesc mai repede ca visătorii, acesta e un 
adevăr al vieţii pe care Pete l-a învăţat pe măsură ce anii s-au 
scurs. Cu toate acestea, cei din urmă mor surprinzător de greu, 
ţipând în sinea lor cu voci groase, amărâte. 

A trecut multă vreme de când Pete n-a mai dormit într-un 
dormitor tapetat cu fotografii ale lui Apollo şi Saturn, fotografii 
cu rachete şi astronauți şi paşi pe Lună (EVAS, pentru 
cunoscători) şi capsule spaţiale cu învelişul fumegând şi 
topindu-se din pricina incredibilei forţe de frecare la reintrarea 
în atmosfera terestră şi LEM*-uri şi Voyagere şi o fotografie a 
unui disc strălucitor deasupra şoselei interstatale 80, cu oameni 
care stau în parcare şi se uită spre cer, protejându-şi ochii cu 
mâinile, legenda fotografiei spunând: ACESTUI OBIECT, CARE A 
FOST FOTOGRAFIAT LÂNGĂ ARVADA, COLORADO, ÎN 1971, NU | 
S-A GASIT NICI O EXPLICAŢIE. E UN OZN ADEVĂRAT. 

A trecut multă vreme. 

Chiar şi aşa, anul acesta şi-a petrecut una din cele două 
săptămâni din concediul său anual în Washington D.C., unde s-a 
dus în fiecare zi la Muzeul Naţional Smithsonian al Aerului şi 
Spaţiului şi şi-a pierdut aproape tot timpul plimbându-se printre 
panouri cu un rânjet mirat pe buze. Majoritatea acestui timp şi l- 
a petrecut uitându-se la rocile selenare şi gândindu-se: Aceste 
roci provin dintr-un loc unde cerul e întotdeauna întunecat şi 
unde tăcerea e infinită. Neil Armstrong şi Buzz Aldin au luat 
douăzeci de kilograme dintr-o altă lume, iar acum, iată-le aici. 

Şi aici este şi el, şezând în spatele biroului într-o zi în care n-a 
vândut nici o maşină (oamenilor nu le place să cumpere maşini 
pe vreme ploioasă, iar, în partea de lume unde trăieşte Pete, a 
început să burniţeze încă de la prima lumină a dimineţii), 
răsucind brelocul său NASA şi uitându-se la ceas. Timpul trece 


3 Acronim pentru Extravehicular Activity (aprox. Activităţi extravehi-culare) - 
acţiuni sau manevre întreprinse de astronauți în spaţiu, în afara navetei 
spaţiale. 

+ Acronim pentru Lunar Excursion Module (Aparat de prospectat suprafaţa 
Lunii). 


greu după-amiaza şi din ce în ce mai greu pe măsură ce se 
apropie ora cinci. Cinci e ora primei sale beri. Nu înainte de 
cinci; nici vorbă. Dacă bei în timpul zilei, trebuie s-o laşi mai 
moale, pentru că asta fac doar beţivii. Dar dacă aştepţi... Îţi 
răsuceşti doar inelul cu chei şi aştepţi... 

La fel de mult pe cât aşteaptă acea primă bere a zilei, Pete 
aşteaptă venirea lunii noiembrie. Excursia la Washington din 
aprilie i-a prins bine, iar rocile selenare au fost uimitoare (încă-l 
uimesc de fiecare dată când se gândeşte la ele), dar a fost 
singur în tot acest timp. Nu-i prinde bine să fie singur. În 
noiembrie, când îşi ia şi cealaltă săptămână de concediu, va fi 
alături de Henry, de Jonesy şi de Beav. Atunci îşi va permite să 
bea în timpul zilei. Când te afli singur în pădure, la vânătoare cu 
prietenii, n-are nimic dacă bei în timpul zilei. Aproape că eo 
tradiţie. E... 

Uşa se deschide şi intră o brunetă atrăgătoare. Aproximativ 
unu şaptezeci (lui Pete îi plac femeile înalte), în jur de treizeci de 
ani. Se uită roată la modelele expuse în salon (noul Thunderbird, 
de culoare roşu grena, e vedeta sezonului, deşi nici Explorer-ul 
nu e de colea), dar nu ca şi când ar vrea să cumpere ceva. Apoi 
îl observă pe Pete şi vine către el. 

Pete se ridică, aruncându-şi brelocul pe tăblia mesei şi o 
întâmpină în uşa biroului său. Când ajunge acolo, poartă deja 
zâmbetul lui cel mai profesional - două sute de waţi, fetiţo, 
crede-mă pe cuvânt - şi ţine mâna întinsă pentru salut. Palma ei 
e rece şi fermă, însă ea e pierdută, supărată. 

— Poate că n-am nimerit bine, zice ea. 

— Asta nu-i deloc modul potrivit de-a începe o conversaţie cu 
un vânzător de maşini, spune Pete. Nouă ne plac provocările. 
Mă numesc Pete Moore. 

— Bună, spune ea, dar nu-şi dă numele, care e Trish. Amo 
întâlnire în Fryeburg peste exact... - Se uită la ceasul pe care 
Peter, în orele lungi ale după-amiezilor, îl studiază îndeaproape - 
peste exact patruzeci şi cinci de minute. Cu un client care vrea 
să cumpere o casă, şi cred că am chiar ce-i trebuie, la mijloc e şi 
un comision bunicel, iar... Ochii i s-au umplut acum de lacrimi şi 
trebuie să înghită ca să scape de nodul din gât... iar eu mi-am 
pierdut blestematele alea de chei. Cheile de la maşină! 

Işi deschide poşeta şi răscoleşte prin ea. 


— Am talonul de înregistrare... şi alte câteva acte... o mulţime 
de numere şi mi-am spus că, poate, poate, mi-aţi putea face un 
set nou şi mi-aş putea continua drumul. Ar putea să fie cea mai 
bună vânzare a anului, domnule... l-a uitat numele. Nu se simte 
jignit. Moore e un nume la fel de banal ca şi Smith sau Jones. Pe 
lângă asta, mai e şi supărată. Când îţi pierzi cheile, îţi piezi şi 
cumpătul. A asistat la astfel de scene de sute de ori. 

— Moore. Dar la fel de uşor răspund şi la Pete. 

— Mă puteţi ajuta, domnule Moore? Sau mă poate ajuta 
cineva de la service? 

Bătrânul Johnny Damon e de serviciu şi ar fi bucuros s-o ajute, 
dar Trish n-ar mai ajunge la întâlnirea din Fryeburg cu siguranţă. 

— Vă putem face un nou set de chei, dar s-ar putea să fie 
nevoie de cel puţin douăzeci şi patru de ore, poate chiar 
patruzeci şi opt, spune el. 

Se uită la el cu ochii înlăcrimaţi (care sunt de-un căprui- 
catifelat) şi strigă în disperare: 

— La dracu'! La dracu"! 

Gânduri ciudate-i vin atunci lui Pete: seamănă cu o fată pe 
care a cunoscut-o cu mult timp în urmă. N-o cunoşteau prea 
bine, dar o cunoşteau îndeajuns să-i salveze viaţa. Josie 
Rinkenhauer o chema. 

— Ştiam eu! Spune Trish, pe o voce sugrumată de nervi, fără 
a mai încerca să salveze aparențele. Doamne, parcă aş fi ştiut! 
Îşi întoarce faţa de la el şi, îndepărtându-se, începe să plângă 
din tot sufletul. 

Pete merge în urma ei şi o prinde uşor de umăr. 

— Aşteaptă, Trish. Aşteaptă o clipă. 

Asta i-a scăpat. l-a pronunţat numele, deşi ea nici măcar nu i 
l-a spus. Dar e prea supărată să-şi dea seama că n-au făcut 
cunoştinţă cum trebuie, aşa că e în regulă. 

— De unde vii? O întreabă. Adică, nu eşti din Bridgton, nu-i 
aşa? 

— Nu, spune ea. Biroul nostru e la Westbrook. Agenţia 
Imobiliară Dennison. Noi suntem cei cu farul de veghe. 

Pete dă din cap ca şi când asta i-ar spune ceva. 

— De acolo vin. M-am oprit la farmacia din Bridgton doar 
pentru a lua nişte aspirină, fiindcă întotdeauna am dureri de cap 
înaintea unei prezentări importante... e din cauza stresului, o, 
Doamne, iar acum îmi bubuie creierul ca după o explozie. 


Pete dă din cap în asentiment. Ştie cum stă treaba cu durerile 
de cap. Desigur, ale lui sunt în majoritate cauzate de bere şi nu 
de stres, dar ştie la fel de bine cum sunt. 

— Am avut nişte timp de pierdut, aşa că am mers şi în 
magazinaşul de lângă farmacie, pentru o cafea... cofeina, ştii, 
calmează durerile de cap... 

Pete face iarăşi un gest afirmativ. Henry e psihologul, dar, 
cum i-a spus Pete de mai multe ori, ca să ai succes la vânzare 
trebuie să ştii destul de bine cum funcţionează mintea umană. 
Acum e bucuros că noua lui prietenă s-a calmat puţin. Asta e 
bine. Crede că, dacă-i va permite, o va putea ajuta. li dă ghes 
ideea de-a o ajuta. Îi place acest îndemn. Nu e mare lucru, nu-i 
va aduce niciodată o avere, dar îi place. 

— Am fost şi de partea cealaltă a străzii, la Renny. Am 
cumpărat o eşarfă... din pricina ploii, ştii... Işi atinge părul. Apoi 
m-am întors la maşină... iar, lua-le-ar naiba de chei, nu mai erau 
de găsit! Am refăcut traseul... am mers de la Renny la magazin, 
la farmacie şi nu erau nicăieri! lar acum voi întârzia la întâlnire. 

Disperarea începe să-şi facă din nou loc în vocea ei. Se uită 
iarăşi la ceas. Pentru el se târăşte; pentru ea aleargă. Asta face 
diferenţa între oameni, cugetă Pete. Pe lângă altele, fireşte. 

— Calmează-te, spune el. Calmează-te câteva clipe şi ascultă- 
mă. Vom merge înapoi la farmacie, împreună şi vom căuta 
cheile. 

— Nu sunt acolo! Am căutat pe toate rândurile, m-am uitat pe 
raftul de unde am luat aspirina, am întreba-o pe fata de la 
ghişeu... 

— Nu face rău nimănui să ne mai uităm o dată, spune el. O 
conduce acum spre uşă, apăsându-i uşor ceafa cu mâna ca s-o 
convingă să-l însoţească. Îi place mirosul parfumului ei şi-i place 
şi mai mult părul ei, da, chiar aşa. Dacă arată atât de bine peo 
zi ploioasă, oare cum arată când străluceşte soarele? 

— Întâlnirea mea... 

— Încă mai ai patruzeci de minute, spune el. Acum, când 
turiştii sunt plecaţi, nu-ţi ia mai mult de douăzeci de minute 
până la Fryeburg. Căutăm cheile preţ de zece minute şi, dacă nu 
le găsim, te duc eu cu maşina până acolo. 

Se uită la el cu îndoială. 

El se uită pe lângă ea, către unul din celelalte birouri. 

— Dick! Strigă. Hei, Dickie M. 


Dick Macdonald ridică ochii dintr-un morman de facturi. 

— Spune-i domnişoarei că nu sunt un pericol la volan, în caz 
că trebuie s-o duc până la Fryeburg. 

— O, conduce bine, dom'şoară, spune Dick. Nu-i obsedat 
sexual şi nici maniac al vitezei. O să-ncer-ce doar să vă vândă o 
maşină nouă. 

— Sunt un client dificil, spune ea, zâmbind puţin. Bănuiesc că 
e-n regulă, atunci. 

— Răspunzi tu la telefon în locul meu, Dick? Întreabă Pete. 

— O, mda, o să-mi dea bătăi de cap. Pe-o vreme ca asta, tre' 
să gonesc clienţii afară cu mătura. 

Pete şi bruneta - Trish - ies afară, traversează aleea şi străbat 
cei în jur de doisprezece metri până la strada principală. 
Farmacia Bridgton e a doua clădire pe stânga. Burniţa s-a 
îndesit; acum aproape că plouă. Femeia îşi pune eşarfa cea 
nouă şi se uită la Pete, care e cu capul dezgolit. 

— Te uzi tot, spune ea. 

— Sunt din nord, zice el. Acolo toţi sunt căliţi. 

— Crezi că le poţi găsi, nu-i aşa? Întreabă ea. 

Pete ridică din umeri. f 

— Poate. Mă pricep la găsit lucruri. Intotdeauna m-am 
priceput. E 

— Ştii ceva ce eu nu ştiu? Întreabă ea. 

Nu joci, nu câştigi, gândeşte el. Atâta lucru ştiu şi eu, 
dom'şoară. 

— Mnu, spune. Nu încă. 

Intră în farmacie, iar clopoţelul de deasupra uşii clincăie. Fata 
de la ghişeu îşi ridică privirea dintr-o revistă. La trei şi douăzeci 
într-o după-amiază de sfârşit de septembrie, farmacia e pustie, 
cu excepţia lor şi a domnului Diller, care se află în spatele 
ghişeului de preluat reţete. 

— Bună, Pete, zice casieriţa. 

— Hei, Cathy, cum îţi merge? 

— Păi, ştii... lâncezeşte. Se uită la brunetă. Îmi cer scuze, 
dom'şoară, da' nu le-am găsit. 

— Nu face nimic, spune Trish cu un zâmbet şters. Domnul 
acesta s-a oferit să mă conducă la întâlnire. 

— Ei bine, spune Cathy, Pete e de treabă, dar nu cred c-aş 
merge atât de departe încât să-i spun domn. 


— Ai grijă ce vorbeşti, scumpo, îi spune Pete cu un rânjet. În 
Naples, la capătul şoselei 302, mai este o farmacie Rexall. Apoi 
se uită la ceasul de pe perete. Şi pentru el a început să se 
scurgă timpul mai repede. Asta-i bine, e-o schimbare plăcută. 

Pete se uită înapoi la Trish. 

— Aici ai intrat prima dată. Pentru aspirină. 

— Corect. Am cumpărat un flacon de Anacin. Apoi am avut 
nişte timp de pierdut şi... 

— Ştiu, ai comandat o cafea vizavi, la Christie, apoi ai 
traversat strada la Renny. 

— Da. 

— N-ai luat aspirinele cu cafea caldă, nu-i aşa? 

— Nu, aveam o sticlă de apă Poland în maşină. Arată prin 
fereastră către un Taurus verde. Le-am luat cu apă. Dar am 
verificat şi sub scaune, domnule... Peter. M-am uitat şi-n 
contact. 

li aruncă o privire nerăbdătoare, care spune: Știu ce gândeşti: 
femeie aiurită. 

— Mai am o singură întrebare, spune el. Dacă-ţi găsesc cheile 
de la maşină, vei lua cina cu mine? Ne-am putea întâlni la The 
West Wharf. E pe drumul de aici la... 

— Cunosc localul, spune ea, arătând amuzată în ciuda 
neliniştii ce-o stăpâneşte. La ghişeu, Cathy nici măcar nu se mai 
preface că-şi citeşte revista. Asta-i de departe mai interesant ca 
revista Red-book. De unde ştii că nu sunt căsătorită sau altceva? 

— Nu porţi verighetă, răspunde prompt, deşi nici măcar nu s-a 
uitat încă la mâinile ei, nu îndeaproape, oricum. Pe lângă asta, 
n-aveam în minte decât nişte scoici prăjite, varză călită şi tartină 
cu căpşune, nu vorbeam de-un angajament pe viaţă. 

Ea se uită la ceas. 

— Pete... domnule Moore... mă tem că-n acest moment nu am 
absolut nici un chef să flirtez. Dacă vrei să mă conduci la 
întâlnire, voi fi foarte fericită să iau cina cu tine. Dar... 

— Îmi ajunge atât, spune el. Numai că vei conduce singură la 
întâlnire, cred, aşa că ne vom întâlni după aceea. Cinci jumate e 
o oră bună? 

— Da, e bine, dar... 

— Bun. 

Pete se simte fericit. Asta e bine; fericirea face bine. Multe zile 
din aceşti ultimi doi ani nu s-a simţit nici pe departe fericit şi nu 


are habar de ce. Prea multe nopţi târzii şi jilave hoinărind prin 
barurile de pe marginea şoselei 302, de aici şi până la North 
Conway? Sigur, dar numai asta să fie? Poate că nu, dar acum nu 
e momentul pentru astfel de gânduri. Domnişoara are o întâlnire 
la care trebuie să ajungă. Dacă ajunge la timp şi vinde casa, 
cine ştie ce va primi norocosul Pete Moore? Şi chiar dacă nu va 
avea noroc, o va putea ajuta. Simte asta. 

— Voi face un lucru cam ciudat acum, spune el, să nu te 
sperii, bine? E un mic truc, ca atunci când pui un deget sub nas 
ca să opreşti un strănut sau ca atunci când duci un deget la 
tâmplă şi încerci să-ţi aminteşti numele cuiva. Bine? 

— Sigur, bănuiesc, spuse ea, complet debusolată. 

Pete închide ochii, înalţă în aer o palmă cu degetele strânse 
uşor în pumn şi ridică apoi degetul arătător. Începe să-l fluture 
dintr-o parte într-alta. 

Trish se uită la Cathy, casieriţa. Cathy ridică din umeri, ca şi 
când ar spune: Cine ştie? 

— Domnule Moore? Trish pare îngrijorată. Domnule Moore, 
poate ar fi mai bine să... 

Pete deschide ochii, inspiră adânc şi lasă mâna jos. Se uită pe 
lângă ea, către uşă. 

— Bine, spune. Aşadar, ai intrat... Ochii i se mişcă de parcă ar 
urmări-o intrând. Te-ai dus la ghişeu... Ochii i se mută într-acolo. 
Probabil c-ai întrebat: „Pe ce rând găsesc aspirina?" Cam aşa 
ceva. 

— Da, am... 

— Doar că ai mai cumpărat ceva. Îl vede în raftul pentru 
dulciuri, un ambalaj galben-deschis, ceva în forma unei palme. 
Un baton de ciocolată Snickers? 

— Mounds. Ochii ei căprui sunt larg deschişi. De unde ai ştiut? 

— Ai luat ciocolata şi - apoi ai mers să iei aspirina... Acum se 
uită de-a lungul Rândului 2. După aceea, ai plătit şi ai ieşit... să 
ieşim pentru o clipă. Pa, Cathy! 

Cathy dă numai din cap, uitându-se la el cu ochii larg deschişi. 

Pete iese afară, ignorând clinchetul clopoţelului, ignorând 
ploaia, care acum chiar că e ploaie. Fâşia galbenă se află pe 
trotuar, dar e estompată. E spălată de ploaie. Totuşi, o vede şi-i 
face plăcere că o vede. Acel sentiment de dec/ic. Dulce. E linia 
călăuzitoare. A trecut multă vreme de când n-a mai văzut-o atât 
de limpede. 


— Înapoi la maşină, spune, vorbind cu sine acum. Înapoi să 
înghiţi două aspirine cu apa din maşină... 

Traversează trotuarul încet către Taurus. Femeia vine în urma 
lui, cu o privire mai îngrijorată ca înainte. E aproape 
înspăimântată. 

— Ai deschis portiera. Aveai în mână poşeta... cheile... 
flaconul cu aspirină... batonul de ciocolată... toate lucrurile 
astea... le mutai dintr-o mână într-alta... şi-atunci... 

Se apleacă, pescuieşte cu mâna cufundată până la 
încheietură în apa din rigolă şi ridică ceva. Adaugă un artificiu 
de magician şi cheile strălucesc argintii în lumina palidă a zilei. 

— ... ţi-ai scăpat cheile. 

La început nu le ia. Se holbează la el doar, ca şi când ar fi 
săvârşit o vrăjitorie chiar sub ochii ei. 

— Haide, spune el, zâmbetul ofilindu-i-se puţin. la-le. N-a fost 
ceva ieşit din comun, să ştii. Am dedus, în mare parte. Mă pricep 
la astfel de lucruri. Hei, ar trebui să-ţi fiu alături în maşină când 
te rătăceşti. Sunt nemaipomenit la dez-rătăciri. 

Atunci, Trish ia cheile. Rapid, atentă să nu-i atingă degetele, 
iar el ştie chiar atunci că ea nu va veni la întâlnire mai târziu. Nu 
e nevoie de-un dar aparte ca să-şi dea seama de asta; trebuie 
doar să se uite în ochii ei, care sunt mai mult înspăimântați 
decât recunoscători. 

— M... mulţumesc, spun ea. Dintr-o dată, e atentă la distanţa 
care-i desparte, ca şi când s-ar teme ca el să n-o scurteze. 

— Nici o problemă. Să nu uiţi, totuşi. The West Wharf, la cinci 
jumate. Cele mai bune scoici prăjite din partea asta a statului. 

Menţine iluzia. Uneori trebuie s-o menţii, oricum te-ai simţi. 
Deşi o parte din bucuria acestei după-amiezi a dispărut, o parte 
încă e prezentă; a văzut linia, iar asta-l face întotdeauna să se 
simtă bine. E un truc minor, dar e plăcut să ştii că încă îl 
stăpâneşti. 

— Cinci jumate, răspunde ea ca un ecou, dar, în vreme ce 
deschide portiera, privirea pe care o aruncă peste umăr e felul 
de privire pe care o arunci unui câine care te-ar muşca dacă ar 
scăpa din lesă. E foarte bucuroasă că nu trebuie să facă drumul 
spre Fryeburg împreună cu el. Nici pentru a şti asta Pete nu are 
nevoie să-i citească gândurile. 

Stă acolo în ploaie, urmărind-o cum iese cu spatele afară din 
parcarea în pantă, iar când maşina se îndepărtează, îi face 


semne voioase de rămas bun, aşa cum fac vânzătorii de maşini. 
Ca răspuns, ea-şi flutură indiferent degetele şi, desigur, când el 
ajunge la The West Wharf (la cinci şi un sfert, doar ca să fie 
punctual, pentru orice eventualitate), ea nu e acolo, iar peste o 
oră, ea tot nu a venit. El rămâne oricum destul de mult, şezând 
la bar şi bând bere, uitându-se la traficul de pe şoseaua 302.1 
se pare, pe la ora cinci şi patruzeci, că o vede trecând pe lângă 
local fără să încetinească, o maşină Taurus verde ţâşnind prin 
ploaia care s-a întețit acum, o maşină Taurus verde care poate 
că lasă un nimb galben-pal în urmă, nimb ce se pierde la un 
moment dat în aerul gri. 

Acelaşi rahat, altă zi, gândeşte el, dar acum bucuria a 
dispărut şi tristeţea s-a întors, tristeţe ce are gustul unui lucru 
meritat, preţul unei trădări încă neuitate. Îşi aprinde o ţigară - în 
vremurile de demult, pe când era copil, se prefăcea că fumează, 
dar acum nu mai e nevoie să se prefacă - şi mai comandă o 
bere. 

Milt i-o aduce, dar spune: 

— Ar trebuie să şi mănânci ceva pe lângă berea asta, Peter. 

Aşa că Pete comandă un platou de scoici prăjite şi le mănâncă 
înmuiate în sos tătăresc, în vreme ce mai bea vreo două beri, iar 
la un moment dat, înainte să-şi urmeze linia către o altă bombă 
unde nu e atât de cunoscut, încearcă să-l sune pe Jonesy, în 
Massachusetts. Dar Jonesy şi Carla sunt plecaţi în oraş, un lucru 
pe care-l fac foarte rar, iar el vorbeşte cu baby-sitter-ul, care-l 
întreabă dacă nu vrea să lase un mesaj. 

Pete aproape că răspunde nu, când se răzgândeşte. 

— Spune-i doar că l-a sunat Pete. Spune-i că Pete zice ARAZ. 

— A... R... A... Z..., îl notează ea. Va şti ce... 

— Oh, da, spune Pete, va şti. 

Până la miezul nopţii e beat într-o speluncă din New 
Hampshire, Muddy Rudder sau poate că e Ruddy Mother; 
încearcă să-i povestească unei fetişcane la fel de beată ca el că, 
odată, a crezut cu adevărat că el va fi primul om care va pune 
piciorul pe Marte şi chiar dacă ea dă din cap şi spune mda-mda- 
mda, el are o bănuială că tot ce înţelege ea e că i-ar plăcea să 
mai tragă la măsea încă o cafea cu brandy înainte de ora 
închiderii. E-n regulă. Nu contează. Mâine se va trezi cu o durere 
de cap, dar va merge totuşi la slujbă şi poate că va vinde o 
maşină, sau poate că nu, în orice caz, viaţa va continua. Poate 


că va vinde Thunderbird-ul roşu-grena, pa-pa, iubire. Cândva, 
lucrurile stăteau altfel, dar acum aşa sunt. Crede că poate trăi 
cu acest gând; pentru un tip ca el, regula numărul unu e doar 
ARAZ şi cui mama dracului îi pasă? Creşti, devii bărbat, trebuie 
să te mulţumeşti cu mai puţin decât ai sperat; descoperi că 
maşina viselor are o pancartă mare agăţată de ea pe care scrie 
DEFECT. 

În noiembrie va merge la vânătoare cu prietenii lui şi această 
perspectivă îi ajunge... asta şi poate o porţie rânjită de ruj şi 
soioasă de sex oral de la puicuţa asta beată, când se va întoarce 
la maşină. Să te aştepţi la mai mult e o cale sigură spre o durere 
de cap. 

Visele sunt pentru copii. 


1998: Henry tratează un prieten al canapelei 


Camera e slab luminată. Întotdeauna i-a plăcut lui Henry să 
fie aşa când are întâlniri cu pacienţii. | se pare interesant faptul 
că foarte puţini observă lucrul ăsta. Crede că lucrurile stau astfel 
pentru că, cel mai des, chiar minţile lor sunt slab luminate. Cei 
mai mulţi pacienţi ai lui sunt nevrotici /Păaurile-s pline de ei, 
cum i-a spus cândva lui Jonesy pe când se aflau, ha-ha, în 
pădure) şi e părerea lui - complet lipsită de temei ştiinţific - că 
problemele lor sunt un fel de paravan polarizant aflat între ei şi 
restul lumii. Pe măsură ce se adânceşte nevroza, se adânceşte 
şi întunericul lăuntric. Cel mai des simte pentru pacienţii lui un 
soi de compasiune distantă. Uneori chiar milă. Foarte puţini îl 
fac să se simtă neliniştit. Barry Newman e un astfel de pacient. 
Pacienţilor care intră pentru prima dată în cabinetul lui Henry li 
se face o ofertă pe care de obicei nu o recunosc ca atare. 
Intrând, observă o încăpere frumoasă (chiar dacă relativ slab 
luminată), cu un şemineu în partea stângă, şemineu dotat cu 
acei buşteni veşnici, din oţel făcut să pară mesteacăn, sub care 
sunt montate cu dibăcie patru supape de gaz. Lângă şemineu se 
află un fotoliu masiv, unde şede întotdeauna Henry, în spatele 
lui aflându-se o reproducere reuşită după Gă/benelele lui Van 
Gogh. (Henry le spune uneori colegilor săi că orice psihiatru ar 
trebui să aibă cel puţin o pictură de Van Gogh în cabinet.) În 
celălalt capăt al încăperii se află un fotoliu simplu şi o canapea. 
Henry este interesat de fiecare dată să vadă pe care va alege 
pacientul să se aşeze. Călăreşte acest cal de destulă vreme ca 
să ştie că prima alegere e şi cea definitivă. Există şi un studiu pe 
această temă. Henry e sigur de asta, dar nu-şi aminteşte 
termenii în care problema era formulată acolo. Şi, în orice caz, a 
descoperit că, în ultima vreme, interesul pentru studii, publicaţii 
de specialitate, convenţii şi colocvii i-a scăzut. Doarme mai 
puţin, mănâncă mai puţin şi chiar de râs râde mai puţin. 
Intunericul s-a lăsat asupra vieţii sale - acest filtru polarizant - 
dar Henry a descoperit că nu are nimic împotrivă. Atâta pagubă 
să fie. 

Barry Newman a ales canapeaua de prima dată, iar Henry n-a 
făcut nici măcar o dată greşeala să creadă că asta are ceva de-a 
face cu sănătatea lui mintală. Canapeaua e pur şi simplu mai 


comodă pentru el, chiar dacă, la expirarea celor cincizeci de 
minute ale şedinţei, Henry trebuie să-l ajute să se ridice de 
acolo. Barry are un metru şaizeci şi cântăreşte o sută nouăzeci 
de kilograme. Acestea-l recomandă drept un prieten al 
canapelei. 

Şedinţele cu Barry Newman au tendinţa de-a se transforma în 
povestiri lungi şi sforăitoare ale aventurilor sale săptămânale în 
lumea gastronomiei. Nu c-ar fi Barry un mâncător pretenţios, o, 
nu, Barry e antonimul acestui cuvânt. Barry mănâncă tot ce-i 
atrage atenţia. Barry e o maşinărie de mâncat. lar mărturisirile 
sale pe acest subiect, cel puţin, sunt foarte vizuale. Mâncarea 
reprezintă pentru el ceea ce orientarea şi geografia reprezenta 
pentru Pete, vechiul prieten al lui Henry. 

Henry aproape că a abandonat ideea de a-l scoate pe Barry 
dintre copaci şi de a-l face să admire pădurea. Asta, în parte din 
pricina dorinţei discrete, dar nestăvilite a lui Barry de-a discuta 
despre mâncare în toate amănuntele ei, în parte pentru că lui 
Henry nu-i place de Barry şi nici nu i-a plăcut vreodată. Părinţii 
lui Barry au murit. Tata a pierit când Barry avea şaisprezece ani, 
mama când el avea douăzeci şi doi. l-au lăsat moştenire o avere 
imensă, dar Barry nu poate intra în posesia ei decât la vârsta de 
treizeci de ani. Atunci, întreg capitalul va fi al lui... dacă va 
continua şedinţele de terapie. Dacă nu, capitalul va rămâne în 
custodia statului până ce el va împlini cincizeci de ani. 

Henry se îndoieşte că Barry Newman va atinge vârsta de 
cincizeci de ani. 

Tensiunea lui arterială (i-a spus-o asta cu un soi de mândrie) 
este de o sută nouăzeci cu o sută patruzeci. 

Are colesterolul la două sute nouăzeci; e o mină de aur pentru 
lipide. 

Sunt o comotie cerebrală umblătoare, sunt un infarct 
umblător, i-a spus lui Henry, vorbind cu solemnitatea veselă a 
cuiva care exprimă adevărul crud pentru că ştie înlăuntrul său 
că astfel de nenorociri nu-i sunt menite lui, nu lui, o, nu, nu lui. 

— La prânz am mâncat doi hamburgeri dubli de la Burger 
King, spune el acum. Imi plac la nebunie, fiindcă acolo, brânza e 
într-adevăr caldă. Buzele lui cărnoase - ciudat de mici pentru un 
om atât de masiv, buze de cocotă - se strâng şi tremură, ca şi 
când ar gusta acea extraordinară brânză caldă. Am mai luat şi-o 
gustare, iar în drum spre casă, am mâncat vreo două prăjituri 


Mallomar. Am dormit o vreme, iar când m-am trezit, am încălzit 
în cuptorul cu microunde o cutie întreagă de vafe. Asta-mi unge 
sufletu'! Strigă el, apoi râde. 

E râsetul unui om năpădit de-o amintire plăcută - vederea 
unui apus, senzaţia atingerii unui sân ferm prin mătasea subţire 
a bluzei (nu că ar fi simţit Barry aşa ceva vreodată, după 
estimările lui Henry) sau căldura compactă a nisipului de pe 
plajă. 

— Multă lume încălzeşte vafele în prăjitorul pentru pâine, 
continuă Barry, dar mie mi se pare că atunci devin prea 
crocante. Cuptorul cu microunde doar le încălzeşte şi le înmoaie. 
Calde... şi moi. Pleoscăie din buzele lui de cocotă. M-am simţit 
oarecum vinovat că am mâncat întreg pachetul. Aruncă aceste 
cuvinte ca pe-un surplus, ca şi când şi-ar fi amintit că Henry e 
acolo cu un scop anume. Aruncă asemenea surplusuri de patru 
sau cinci ori în fiecare şedinţă... apoi se întoarce la mâncare. 

A ajuns acum la seara zilei de marţi. Fiindcă acum e vineri, 
încă mai sunt multe meniuri şi gustări de povestit. Henry îşi lasă 
mintea în derivă. Barry e ultimul pacient din această zi. Când 
Barry va fi terminat de inventariat mâncăruri, Henry se va 
întoarce la apartamentul său şi-şi va face bagajele. Mâine se va 
trezi la ora şase dimineaţa, iar, undeva între şapte şi opt, Jonesy 
va parca în faţa clădirii sale. Vor încărca bagajele în bătrânul 
Scout al lui Henry, pe care-l mai păstrează doar pentru 
excursiilor lor de vânătoare din fiecare toamnă şi, până la opt şi 
jumătate, amândoi vor fi pe drum, spre nord. Îi vor lua în drum 
pe Pete, din Bridgton, iar apoi pe Beav, care încă locuieşte 
aproape de Derry. Până spre seară vor fi cu toţii la Bivuac, în 
regiunea Jefferson, jucând cărţi în sufragerie şi ascultând vântul 
cum strigă pe la streşini. Puştile se vor odihni în colţul 
bucătăriei, permisele lor de vânătoare vor atârna de-un cui pe 
uşa din spate. 

Va fi alături de prietenii lui, iar asta întotdeauna îl face să se 
simtă acasă. Pentru o săptămână, acel filtru polarizant s-ar 
putea să se rărească puţin. Vor discuta despre vremurile vechi, 
vor râde de incredibilele obscenităţi ale lui Beaver şi, dacă unul 
sau mai mulţi dintre ei chiar vor împuşca o căprioară, vor avea 
parte de o bucurie în plus. Împreună sunt încă valoroşi. 
Impreună pot încă sfida timpul. 


Departe, în fundal, Barry Newman continuă să bombăne. 
Cotlete de porc şi cartofi piure şi coceni de porumb picurând unt 
şi tort de ciocolată Pepperighe Farm şi un castron cu patru 
linguri de îngheţată Ben and Jerry's Chunky Monkey plutind în 
Pepsi-Cola şi ouă ouă prăjite ouă fierte ouă ochiuri... 

Henry aprobă din cap de fiecare dată când e nevoie şi aude 
totul fără să asculte cu adevărat. Acesta e un vechi talent al 
psihiatrilor. 

E adevărat că şi Henry şi prietenii lui au probleme. Beaver nu 
se descurcă deloc să întreţină relaţiile, Pete bea prea mult (cam 
prea mult, crede Henry), Jonesy şi Carla au trecut la un 
milimetru de divorţ, iar el se luptă acum cu o stare de depresie 
seducătoare şi neplăcută în aceeaşi măsură. Aşa că, da, au şi ei 
probleme. Dar împreună sunt încă valoroşi, încă mai pot aprinde 
vechea flacără a speranţei - şi mâine seară vor fi împreună. 
Anul acesta, vor fi împreună pentru opt zile. Asta e bine. 

— Ştiu că n-ar trebui, dar simt un imbold irezistibil în fiecare 
dimineaţă. Poate am diabetul scăzut, cred că asta ar putea fi 
explicaţia. Oricum, am mâncat şi ce-a mai rămas din checul din 
frigider, apoi am urcat în maşină şi am mers până la Dunkin' 
Donuts şi am cumpărat vreo duzină de ştrudele cu mere şi patru 
Cu... 
Henry, gândindu-se încă la excursia anuală de vânătoare care 
începe mâine, nu-şi dă seama ce vorbeşte până nu-şi aude 
vocea: 

— Poate că acest imbold de-a mânca, Barry, poate că are o 
legătură cu faptul că te consideri vinovat de moartea mamei 
tale. Crezi că e posibil? 

Barry se opreşte din vorbit. Henry ridică privirea şi-l vede pe 
Barry Newman uitându-se fix la el cu nişte ochi atât de larg 
deschişi, că-i vezi până-n străfund. Şi, deşi Henry ştie că ar 
trebui să se oprească - nu are nici un drept să meargă în 
această direcţie; nu are nimic de-a face cu terapia de faţă - nu 
vrea să se oprească. Poate că această opţiune e direct legată de 
faptul că s-a gândit la prietenii lui, dar mare parte ţine doar de 
privirea şocată din ochii lui Barry şi de paloarea feţei lui. Ce-l 
scoate din sărite la Barry e, crede, complacerea lui în situaţie. 
Convingerea autoimpusă că nu e necesară nici o schimbare în 
comportamentul său autodistructiv, ca să nu mai vorbim de 
aflarea rădăcinilor lui. 


— Chiar crezi că ai omorât-o tu, nu-i aşa? Îl întreabă Henry. 
Vorbeşte pe un ton normal, foarte calm. 

— Eu... eu niciodată... mă opun... 

— Te-a strigat şi te-a tot strigat, spunea că o doare pieptul; 
sigur că spunea asta deseori, nu-i aşa? Din două în două 
săptămâni. Din două în două zile, ţi se părea uneori. Te striga 
din dormitorul de la etaj. „Barry, sună-l pe doctorul Withers. 
Barry, cheamă o ambulanţă. Barry, sună la 911." 

N-au discutat niciodată de părinţii lui. În felul său moale, gras 
şi implacabil, Barry nu-şi dădea acordul. Începea să vorbească 
despre ei - sau părea că vorbeşte - apoi, bingo, întorcea din nou 
discuţia la friptura de miel, sau la friptura de pui, sau la friptura 
de rață cu sos de portocale. Înapoi la inventar. De aceea, Henry 
nu ştie nimic despre părinţii lui Barry şi, cu siguranţă, nu ştie 
nimic despre ziua în care a murit mama lui, căzând din pat şi 
urinând pe covor, încă strigând şi strigând, o sută treizeci şi 
cinci de kilograme, atât de dezgustător de grasă, strigând şi 
strigând. Nu ştie nimic despre acestea pentru că nu i le-a 
povestit nimeni, dar ştie. lar Barry era mai slab pe atunci. Un tip 
relativ zvelt, de optzeci şi şase de kilograme. 

Aceasta e versiunea lui Henry despre linie. Aşa vede el linia. 
N-a mai văzut-o de aproape cinci ani (poate doar dacă n-o vede 
uneori în vise), a crezut că s-a terminat cu ea, dar iat-o din nou 
aici. 

— Şedeai în faţa televizorului, ascultând-o cum ţipă, spune el. 
Şedeai şi te uitai la emisiunea lui Ricki Lake şi mâncai - ce? - O 
brânzoaică Sara Lee? Un bol de îngheţată? Nu ştiu. Dar ai lăsat- 
o să ţipe. 

— Opreşte-te! 

— Ai lăsat-o să ţipe, şi chiar aşa, de ce nu? A tipat ca din gură 
de şarpe toată viața. Nu eşti deloc prost şi ştii că ăsta e 
adevărul. Astfel de lucruri se întâmplă. Cred că ştii şi asta. Te-ai 
vârât singur într-o piesă de Tennessee Williams, pur şi simplu 
pentru că-ţi place să mănânci. Dar ghici ce, Barry? Te va ucide 
într-o bună zi. Nu vrei să crezi asta înlăuntrul tău, dar aşa e. 
Inima deja-ţi bate ca pumnii unui îngropat prematur în capacul 
sicriului. Cum îţi va fi peste treizeci sau patruzeci de kilograme 
de-aici înainte? 

— Taci... 


— Când vei cădea ţeapăn la pământ, Barry, va semăna cu 
prăbuşirea Turnului Babel în deşert. Cei care te vor vedea 
prăbuşindu-te vor vorbi despre asta ani; în şir. Doamne, o să dai 
jos până şi farfuriile de pe rafturi... 

— Opreşte-te! Barry se ridică (nu mai are nevoie de ajutorul 
lui Henry) şi e palid la faţă, cu excepţia celor doi trandafiri 
sălbatici de pe fiecare dintre obraji. 

— ... vei vărsa până şi cafeaua din ceşti şi te vei pişa pe tine, 
aşa cum a făcut ea... 

— OPREŞTE-TE!  Urlă Barry Newman. OPREŞTE-TE, 
MONSTRULE! 

Dar Henry nu poate. Nu poate. Vede linia şi, când o vezi, n-o 
poţi face să dispară. 

— ... toate astea doar dacă nu te trezeşti din visul ăsta otrăvit 
pe care-l visezi. Vezi tu, Barry... 

Dar Barry nu vrea să vadă nimic, nu vrea de/oc să vadă. Dă 
buzna pe uşă afară, fesele lui enorme trepidând şi dus e. 

Imediat după aceea, Henry rămâne pe loc, nemişcat, 
ascultând cum se îndepărtează turma de bizoni care e Barry 
Newman. Anticamera e goală; nu are secretară, iar, o dată Barry 
plecat, săptămâna s-a încheiat. Mai bine nici că se poate. A fost 
un dezastru. Se duce spre canapea şi se aşază pe ea. 

— Doctore, spune, tocma' am făcut-o de oaie. 

— Cum ai reuşit asta, Henry? 

— l-am spus unui pacient adevărul. 

— Cunoscând adevărul, Henry, nu suntem nişte oameni mai 
liberi? 

— Nu, îşi răspunde sieşi, uitându-se spre tavan. Nici pe 
departe. 

— Închide ochii, Henry. 

— Prea bine, doctore. 

Işi închide ochii. Camera se cufundă în întuneric, iar asta e 
bine. Întunericul i-a devenit prieten. Mâine îşi va întâlni şi ceilalţi 
prieteni (pe trei dintre ei, în orice caz), iar lumina va părea iarăşi 
un lucru bun. Dar acum... acum... 

— Doctore? 

— Da, Henry. 

— Acesta e un exemplu perfect de acelaşi rahat, altă zi. Ştiai 
asta? 

— Ce-nseamnă asta, Henry? Ce înseamnă pentru tine? 


— Totul, spune cu ochii închişi, apoi adaugă: Nimic. - Dar asta 
e o minciună. Şi nici măcar prima care s-a spus în această 
încăpere. 

Stă întins pe canapea cu ochii închişi şi cu mâinile împreunate 
pe piept şi, în scurt timp, adoarme. 

A doua zi, toţi patru merg spre Bivuac şi au parte de opt zile 
minunate împreună. Dar minunatele zile de vânătoare le sunt 
numărate, le-au mai rămas doar câteva, puţine, deşi ei, desigur, 
nu ştiu asta. Adevăratul întuneric se află încă la câţiva ani 
depărtare, dar se apropie. 

Întunericul se apropie. 


2001: Discutia lui Jonesy de la profesor la 
student 


Nu cunoaştem zilele care ne vor schimba viaţa. Poate că e 
mai bine aşa. În ziua care-i va schimba lui viaţa, Jonesy se află 
în biroul său de la etajul al treilea al colegiului John Jay, uitându- 
se pe fereastră la o felie din Boston şi gândindu-se cât de tare 
greşea T. S. Eliot când numea luna aprilie cea mai crudă lună, 
doar pentru că un dulgher ambulant din Nazaret se spune că s-a 
lăsat crucificat în această lună pentru incitare la revoltă. Oricine 
trăieşte în Boston ştie că martie e luna cea mai crudă, pentru că 
menţine preţ de câteva zile o falsă speranţă, iar apoi te loveşte 
voioasă cu rahat. Astăzi e una dintre zilele cele înşelătoare, 
când pare că primăvara va veni într-adevăr, iar el se gândeşte 
să facă o plimbare când va fi pierit şi ultima umbră de 
mohoreală din aer. Desigur, în acest moment, Jonesy nu are 
habar cât de mohorâtă poate fi o zi; nu are habar că va sfârşi 
această zi la spital, zdrobit complet şi luptându-se să nu-şi 
piardă viaţa. 

Acelaşi rahat, altă zi, gândeşte el; de data aceasta, totuşi, se 
va dovedi a fi alt rahat. 

Ş-atunci sună telefonul, iar el îl ridică imediat, cuprins ca de-o 
prevestire deloc neaşteptată: e puştiul acela, Defuniak; sună să 
anuleze întâlnirea de la ora unsprezece. A luat un virus rebel, 
gândeşte Jonesy şi asta este întru totul posibil. In mod normal, 
studenţii sunt cei care cer o întâlnire cu profesorii. Atunci când 
un student primeşte el un mesaj în care i se comunică dorinţa 
unui profesor de-a-l întâlni... ei bine, nu e nevoie să fii un geniu 
să-ţi iai seama ce-nseamnă asta. 

— Bună, Jonesy la telefon, spune el. 

— Salut, Jonesy, cu ce te răsfaţă viaţa? 

Ar recunoaşte această voce oricând. 

— Henry! Salut! E bine, îmi merge bine în viaţă! 

De fapt, viaţa nu-i pare chiar atât de minunată, nu şi atunci 
când trebuie să sosească Defuniak într-o jumătate de oră, însă 
totul e relativ, nu-i aşa? Având în vedere unde se va afla peste 
douăsprezece ore, cuplat la acele maşinării bipăitoare, cu o 


operaţie lăsată în urmă şi cu alte trei care aşteaptă să aibă loc, 
Jonesy pârţâie acum prin mătase de bunăstare, cum se spune. 

— Mă bucur să aud asta. 

Ar putea crede că a sesizat reținerea din vocea lui Henry cu 
auzul, dar e mai sigur că a simţit-o pe o altă cale. 

— Henry? Care e problema? 

Tăcere. Jonesy se pregăteşte să întrebe din nou, când Henry îi 
răspunde: 

— A murit ieri un pacient de-al meu. Am văzut necrologul din 
ziar fără să vreau. Îl chema Barry Newman. Face o pauză. Era un 
prieten al canapelei. 

Jonesy nu ştie ce înseamnă asta, dar prietenul său suferă. 
Asta o ştie. 

— S-a sinucis? 

— Infarct. La douăzeci şi nouă de ani. Şi-a săpat groapa cu 
furculiţa şi cu lingura. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-mi mai era pacient de aproape trei ani. L-am speriat şi a 
renunţat la terapie. Am avut un... sentiment din-acela. Ştii 
despre ce vorbesc? 

Jonesy crede că ştie. 

— Ai văzut linia? 

Henry suspină. Lui Jonesy nu-i pare că suspină a regret. Sună 
mai degrabă a uşurare. 

— Mada. l-am cam servit-o pe tavă. A plecat în trombă, de 
parcă-i luase curul foc. 

— Asta nu te face răspunzător de infarctul lui. 

— Poate că ai dreptate. Mie însă, altfel mi se pare că stau 
lucrurile. O pauză. Apoi, cu o urmă de amuzament: Asta nu-i un 
vers dintr-un cântec de Jim Croce? Tu eşti bine, Jonesy? 

— Eu? Mda. De ce întrebi? 

— Nu ştiu, spune Henry. Doar că... mă gândesc la tine de 
când am deschis ziarul şi am văzut poza lui Barry la pagina cu 
necrologurile. Să ai grijă de tine. 

Jonesy simte o răceală învăluindu-i oasele (dintre care multe 
vor fi curând rupte). 

— La ce te referi mai exact? 

— Nu ştiu, spune Henry. Poate la nimic. Dar... 

— E din cauza liniei? Jonesy e cuprins de panică. Se roteşte în 
scaun şi se uită pe fereastră la lumina primăvăratică 


schimbătoare. Îi trece prin minte că, poate, Defuniak are 
probleme mintale, poate că are un pistol /mocneşte în el, cum 
se spune în romanele polițiste şi în cele de suspans, pe care le 
citeşte el în timpul liber) şi poate că Henry a văzut cumva asta. 

— Nu ştiu. Cel mai probabil e că reacţionez deplasat fiindcă i- 
am văzut poza lui Barry la pagina sfârşiţilor. Ai doar grijă de tine 
în zilele următoare, ce zici? 

— Păi... bine. Asta pot face. 

— Perfect. 

— Tu cum te simţi? 

— Mă simt bine. 

Dar Jonesy nu crede că Henry se simte bine deloc. E pe cale 
să mai spună ceva, când aude pe cineva dregându-şi vocea în 
spatele lui şi-şi dă sea-ma că, probabil, a venit puştiul acela, 
Defuniak. 

— Ei bine, asta-i o veste bună, spune el şi se învârte cu 
scaunul. Mda, subiectul întâlnirii sale de la unsprezece se află în 
uşă şi nu pare deloc periculos: doar un puşti îndesat într-o haină 
de lână prea groasă pentru vremea de afară, un puşti slab şi 
palid, cu un cercel în ureche şi cu o frizură punk ce ţâşneşte în 
tepi de deasupra ochilor săi îngrijoraţi. Henry, am o întâlnire. Te 
sun înapoi... 

— Nu, nu e nevoie. Chiar aşa. 

— Eşti sigur? 

— Da. Dar mai vreau să-ţi spun ceva. Mai ai treizeci de 
secunde la dispoziţie? 

— Sigur, cum să nu. Ridică un deget către Defuniak şi 
Defuniak dă aprobator din cap. Dar puştiul rămâne pironit 
locului până ce-i arată Jonesy cu degetul singurul scaun din 
birou, pe lângă al său, care nu e plin de cărţi. Defuniak se aşază 
fără tragere de inimă. Jonesy spune în receptor: Dă-i bătaie. 

— Cred că trebuie să mergem în Derry. O excursie scurtă, 
doar noi doi. Să-i facem o vizită vechiului nostru prieten. 

— Vrei să spui lui...? 

Dar nu vrea să-i pronunţe numele, acel nume copilăresc, când 
se mai află cineva în cameră. 

Nici nu e nevoie; îl pronunţă Henry în locul lui. La început au 
fost un cvartet, apoi, pentru o scurtă vreme, au fost cinci; după 
care au rămas din nou patru. Al cincilea, însă, nu i-a părăsit 
niciodată cu adevărat. Henry îi pronunţă numele, numele unui 


băiat care, prin cine ştie ce magie, a rămas încă băiat. În 
privinţa lui, temerile lui Henry sunt mult mai bine definite, sunt 
mult mai uşor de exprimat. Nu e vorba de ceva ce ştie cu 
siguranţă, îi spune lui Jonesy, e doar un sentiment că vechiului 
lor amic i-ar prinde bine o vizită. 

— Ai vorbit cu mama lui? Întreabă Jonesy. 

— Cred că ar fi mai bine, spune Henry, să ne facem... pur şi 
simplu apariţia acolo. Cum stai cu timpul în acest week-end? 
Sau în week-end-ul următor? 

Jonesy nu trebuie să-şi verifice agenda. Week-end-ul începe 
poimâine. Are o întâlnire cu decanul sâmbătă după-amiază, dar 
poate scăpa de ea uşor. 

— Sunt liber în amândouă zilele acestui week-end, spune el. E 
bine dacă vin sâmbătă? La zece? 

— Dacă spui c-ar trebui să mergem să-l vedem pe... Jonesy 
ezită... să-l vedem pe Douglas, atunci probabil că aşa e. A trecut 
prea mult timp... 

— A sosit cel cu care ai întâlnire, nu-i aşa? 

— Îhî. 

— Bine. Te voi aştepta sâmbătă, la zece. Hei, poate că 
mergem cu Scout-ul. Îi facem o probă. Cum ţi se pare? 

— Ar fi nemaipomenit. 

Henry râde. 

— Încă-ţi mai pregăteşte Carla prânzul, Jonesy? 

— Da. 

Jonesy se uită spre servietă. 

— Ce ai astăzi? Sandviş cu ton? 

— Cu maioneză. 

— Mmm. Bine, te las. ARAZ, corect? 

— ARAZ, e de acord Jonesy. Nu poate pronunţa numele 
vechiului lor prieten în faţa unui student, dar ARAZ nu prezintă 
nici un pericol. Vorbim mai târziu... 

— Şi ai grijă de tine. Vorbesc serios. 

Sublinierea lui Henry e evidentă şi puţin înspăimântătoare. 
Dar, înainte să aibă Jonesy timp să răspundă (ce ar fi spus, cu 
Defuniak şezând în colţul camerei, uitându-se la el şi ascultând, 
nu ştie), Henry întrerupe legătura. 

Jonesy se uită gânditor la receptor preţ de o secundă, apoi îl 
pune în furcă. Întoarce o pagină din agenda de pe birou şi, la 
sâmbătă, taie peste Băuturi acasă la decanul Jacobson şi scrie 


împachetez - plec la Derry cu Henry, să-l vedem pe D. Însă 
aceasta e o programare pe care nu o va putea respecta. 
Sâmbătă, Derry şi vechii lui prieteni vor fi ultimii care să-l 
preocupe. 

Jonesy inspiră adânc, expiră şi-şi transferă atenţia spre 
delicata problemă a întâlnirii de faţă. Puştiul se mişcă neliniştit 
pe scaun. Jonesy bănuieşte că şi-a format o idee destul de 
precisă asupra motivului pentru care a fost chemat. 

— Deci, domnule Defuniak, spune el. Eşti din Maine, potrivit 
fişei dumitale. 

— A, mda. Din Pittsfield. Eu... 

— Tot în fişă scrie că te afli aici cu o bursă de studiu şi că te-ai 
descurcat bine până acum. 

Puştiul, observă el, e puţin mai mult decât îngrijorat. Puştiul e 
pe cale de-a izbucni în lacrimi. Cistoase, chiar că-i va fi greu. N-a 
mai fost nevoit până acum să acuze un student de copiere, dar 
presupune că aceasta nu va fi şi ultima dată. Speră doar să nu 
se întâmple prea des. Fiindcă e greu, e ceea ce Beaver ar numi 
o curvăsărie. 

— Domnule Defuniak - David - ştii ce se întâmplă cu bursele 
dacă studenţii care le deţin sunt prinşi copiind? Copiind la un 
examen parţial, să zicem? 

Puştiul tresare, ca şi când un dispozitiv montat sub scaun, din 
dorinţa de-a-i juca o farsă, a descărcat o încărcătură electrică 
mică direct într-una din fesele lui fragede. Acum îi tremură 
buzele, iar prima lacrimă, o, Doamne, iat-o cum se scurge pe 
obrazul lui încă nebărbierit de copil. 

— lţi spun eu, zise Jonesy. Aceste burse se volatilizează. Asta 
păţesc. Puf şi dispar în neant. 

— Eu... eu... 

Pe biroul lui Jonesy se află un dosar. Îl deschide şi scoate o 
lucrare de examen parţial la istoria Europei, una dintre acele 
monstruozităţi opţionale asupra cărora Catedra de Istorie, în 
marea ei prostie, încă mai insistă. În susul paginii, scris cu un 
stilou IBM negru („Asigură-te că scrisul tău e ferm şi neîntrerupt, 
iar dac-ai vrea să ştergi, şterge complet"), se află numele DAVID 
DEFUNIAK. 

— Ţi-am studiat activitatea de la curs, David; ţi-am recitit 
lucrarea despre feudalismul din Franţa în evul mediu; ţi-am 
revăzut până şi referatele. Nu ai strălucit tu prea tare, dar te-ai 


descurcat onorabil. Şi ştiu că, ceea ce faci aici, faci doar pentru 
că ţi se cere - aria ta de interes nu se suprapune cu materia pe 
care o predau eu, nu-i aşa? 

Defuniak dă din cap în tăcere. Lacrimile îi strălucesc pe obraji 
în lumina aceasta înşelătoare de mijloc de martie. 

Pe colţul biroului lui Jonesy se află o cutie cu şerveţele de 
hârtie Kleenex. Jonesy i-o aruncă băiatului, care o prinde cu 
uşurinţă, în pofida stării vulnerabile în care se găseşte. Are 
reflexe bune. La nouăsprezece ani, cablajele sunt încă bine 
întinse, legăturile sunt încă solide. 

Aşteaptă câțiva ani, domnule Defuniak, gândeşte el. Nu am 
decât treizeci şi şapte şi deja câteva dintre cablurile mele au 
început să cedeze. 

— Poate că meriţi o a doua şansă, spune Jonesy. 

Încet şi ostentativ, începe să mototolească lucrarea lui 
Defuniak, care e perfectă, de nota zece, până ce-o transformă 
într-o minge de hârtie. 

— Poate că te-ai îmbolnăvit în ziua examenului şi nici n-ai 
ajuns la şcoală. 

— Eram bolnav, spune David Defuniak plin de viaţă. Cred că 
răcisem. 

— Atunci, în schimbul testului pe care l-au susţinut colegii tăi, 
ar trebui să-ţi dau să faci acasă un eseu. Dacă eşti de acord. Ca 
să compensezi absenţa de la test. Ai fi de acord? 

— Mda, spune puştiul, ştergându-şi ochii furios cu o fâşie 
mare de şerveţel. - Cel puţin n-a apelat la meschina şi jalnica 
metodă, spunând că nu poate dovedi, nu poate dovedi nimic, se 
va duce la Consiliul Studenţilor, va organiza un marş de protest, 
bla-bla-bla-şi-iarăşi-bla. A ales să plângă în schimb, un gest 
neplăcut la vedere, dar cu siguranţă un semn bun - 
nouăsprezece ani e o vârstă fragedă, dar câţi nu şi-au pierdut 
conştiinţele încă înainte de-a ajunge aici? Defuniak s-a 
comportat cât de cât onorabil, ceea ce e un semn că se găseşte 
încă o fiinţă umană înăuntru care aşteaptă să iasă la suprafaţă. 
- Da, ar fi nemaipomenit. 

— Sper că înţelegi că, dacă se mai întâmplă ceva asemănător, 
fie şi numai o singură dată... 

— Nu se va întâmpla, spune puştiul convins. Nu se va 
întâmpla, domnule profesor Jonesy. 


Deşi Jonesy nu e decât profesor asociat, nu se oboseşte să-l 
corecteze. Într-o bună zi, la urma urmei, va ajunge profesor plin. 
Ar face bine să ajungă; el şi cu soţia lui au casa plină de copii şi, 
dacă nu vor avea loc nişte majorări de salariu în viitorul 
apropiat, viaţa are toate coordonatele necesare să devină un joc 
dur. Deja au avut parte de câteva partide ale acestui joc. 

— Sper că nu, spune el. Adu-mi trei mii de cuvinte despre 
Cucerirea Normandă, David, e bine? Citează sursele, dar fără 
note de subsol. Păstrează un ton degajat, dar prezintă teoria 
convingător. Vreau să predai lucrarea până luni. Ai înţeles? 

— Da. Da, domnule. 

— Atunci de ce nu te-ai apucat deja de ea? Arată cu degetul 
la încălţămintea lui scâlciată. lar data viitoare când vei vrea să-ţi 
cumperi bere, cumpără-ţi mai bine o pereche nouă de tenişi. Nu 
vreau să răceşti încă o dată. 

Defuniak se îndreaptă spre uşă, apoi se întoarce. E 
nerăbdător să plece înainte ca domnul Jonesy să se 
răzgândească, dar are numai nouăsprezece ani. E curios. 

— De unde aţi ştiut? Nici măcar nu eraţi acolo în ziua 
examenului. Ne-a supravegheat un student din anii mai mari. 

— Am ştiut şi asta e îndeajuns, spune Jonesy pe un ton cam 
sever. Du-te acum, fiule. Să faci o lucrare bună. Păstrează-ţi 
bursa. Şi eu sunt din Maine - din Derry - şi cunosc oraşul 
Pittsfield. E un oraş din care e mai bine să vii decât în care să te 
întorci. 

— Aţi nimerit-o la fix, spune vesel Defuniak. Mulţumesc. 
Mulţumesc că-mi mai acordaţi o şansă. 

— Închide uşa după ce pleci. 

Defuniak - care-şi va cheltui banii de tenişi nu pe bere, ci pe 
un buchet de flori pentru camera de spital a lui Jonesy - iese şi 
închide ascultător uşa în urma lui. Jonesy se învârte cu scaunul 
şi se uită iarăşi pe fereastră. Lumina soarelui e înşelătoare, dar 
provocatoare. Şi, pentru că problema Defuniak s-a rezolvat mai 
bine decât se aştepta, se gândeşte să iasă afară înainte ca şi 
mai mulţi nori de martie - şi poate şi nişte zăpadă - să-şi facă 
apariţia. A plănuit să mănânce la birou, dar acum îi încolţeşte în 
minte un alt plan. Hotărât, este cel mai prost plan din viaţa lui, 
dar Jonesy nu are de unde şti asta. Planul e să-şi ia servieta, să 
cumpere un exemplar din revista Phoenix şi să traverseze râul 


către Cambridge. Se va aşeza pe o bancă şi-şi va mânca 
sandvişul cu maioneză, în lumina soarelui. 

Se ridică să aşeze dosarul lui Defuniak în sertarul marcat D-F. 
De unde ati ştiut? L-a întrebat băiatul, iar el e de părere că a 
fost o întrebare întemeiată. O întrebare excelentă, de fapt. 
Răspunsul e acesta: a ştiu pentru că... uneori ştie. Acesta e 
adevărul, tot adevărul. Dacă i-ar pune cineva un pistol la 
tâmplă, ar spune că şi-a dat seama la primul curs de după 
examen, că totul era scris în litere mari în faţa minţii lui David 
Defuniak, în litere roşii şi sclipitoare, aprinzându-se şi stingându- 
se într-un roşu al vinovăţiei: AM COPIAT, AM COPIAT, AM COPIAT. 

Dar, Doamne, e-o prostie - nu poate citi gândurile. Niciodată 
n-a putut. N-a putut nici măcar o dată, nici măcar o singură 
dată. Da, uneori i se formează unele convingeri - aşa a ştiut de 
problema soţiei sale legată de pastile şi presupune că tot aşa a 
ştiut şi că Henry era deprimat când l-a sunat (Nu, i-ai citit-o în 
voce, prostule, asta a fost tot), dar astfel de lucruri rareori i se 
mai întâmplă. Nu i s-a mai întâmplat nimic cu adevărat ciudat 
de la treaba aceea cu Josie Rinkenhauer. Poate că a existat ceva 
odată şi poate că asta i-a târât afară din copilărie şi din 
adolescenţă, dar cu siguranţă acum a dispărut. Sau aproape că 
a dispărut. 

Aproape. 

Încercuieşte cuvintele plec la Derry din agenda de birou, apoi 
îşi ia servieta. În vreme ce face aceasta, un nou gând îi trece 
prin minte, neaşteptat şi lipsit de sens, dar foarte puternic: A; 
grijă la DI Cenuşiu. 

Se opreşte cu mâna pe clanţă. A fost propria sa voce, fără 
doar şi poate. 

— Cum? intreabă încăperea goală. 

Nimic. 

Jonesy păşeşte afară din birou, închide uşa şi încearcă 
încuietoarea. În colţul afişierului de pe uşă se află un bilet alb. ÎI 
desprinde şi-l întoarce pe partea cealaltă. Aici stă scris: MĂ 
ÎNTORC LA ORA UNU - PÂNĂ ATUNCI, SUNT DE DOMENIUL 
ISTORIEI. Aşază plin de încredere biletul cu partea scrisă în sus, 
dar vor trece aproape două luni până ce va mai călca în această 
cameră şi va vedea calendarul de birou încă deschis la Ziua 
Sfântului Patrick. 


Ai grijă de tine, i-a spus Henry, dar Jonesy nu se gândeşte 
acum la asta. Se gândeşte la lumina zilei de martie. Se gândeşte 
la sandvişul pe care-l va mânca. Se gândeşte la fetele pe care 
poate că le va vedea în Cambridge - fustele sunt scurte acum, 
iar vântul de martie e săltăreţ. Se gândeşte la tot soiul de 
lucruri, dar să aibă grijă la DI Cenuşiu nu face parte dintre ele. 
Cu atât mai puţin să aibă grijă de el însuşi. 

Aceasta e o greşeală. Acesta e, în acelaşi timp şi felul în care 
vieţile ni se schimbă pentru totdeauna. 


Partea | 


CANCER 


Acest tremur mă-ntremează. Ar trebui să ştiu. 
Ce se năruie-i mereu. Şi-i aproape. 

Mă trezesc la somn şi-a mea trezire-o iau încet. 
Învăţ păşind unde purtat de paşi mă văd. 
Theodore Roethke 


CAPITOLUL 1 - MCCARTHY 


1 


Jonesy aproape că l-a împuşcat pe bărbat când aceasta a ieşit 
din pădure. Cât a mai lipsit să-l împuşte? Încă doi milimetri să 
mai fi apăsat trăgaciul Garand-ului, poate că unul singur ar fi 
fost îndeajuns. Mai târziu, judecând mult mai clar, aşa cum se 
întâmplă uneori când mintea ţi-e îngrozită şi-a dorit să fi apăsat 
trăgaciul înainte să fi văzut căciula portocalie şi vesta de 
semnalizare, portocalie şi ea. Să-l fi omorât pe Richard McCarthy 
n-ar fi fost cine ştie ce, ar fi putut chiar să-i ajute la ceva. Dacă l- 
ar fi omorât pe McCarthy, i-ar fi salvat poate pe toţi. 


2 


Pete şi Henry plecaseră la magazinul lui Gosselin, cel mai 
apropiat magazin, să facă provizii de pâine, conserve şi bere - 
aceasta din urmă fiind cea mai importantă. Aveau destule 
pentru încă vreo două zile, dar auziseră la radio că s-ar putea să 
cadă zăpadă. Henry îşi împuşcase deja căprioara, un exemplar 
de dimensiuni medii, iar Jonesy bănuia că lui Pete îi păsa mult 
mai mult de rezerva de bere decât îi păsa să-şi prindă propria 
căprioară - pentru Pete Moore, vânătoarea era un hobby, berea 
o religie. Beaver era prin preajmă pe undeva, dar Jonesy nu 
auzise zgomotul unei puşti mai aproape de zece metri, aşa că 
bănuia că şi Beav, asemenea lui, încă aştepta. 

Exista o ascunzătoare într-un arțar bătrân, la vreo şaizeci de 
metri depărtare de tabără şi acolo se afla Jonesy, sorbind cafea 
şi citind un roman poliţist de Robert Parker, când auzi ceva 
apropiindu-se şi puse cartea şi termosul deoparte. Altcândva ar 
fi vărsat cafeaua din pricina emoţiei, dar nu şi acum. Acum îşi 
dădu până şi osteneala să strângă dopul roşu-aprins al 
termosului. 

Veneau aici, ei patru, la vânătoare, în prima săptămână a lunii 
noiembrie, de aproape douăzeci şi cinci de ani, dacă puneai la 
socoteală şi anii în care i-a adus tatăl lui Beav, iar Jonesy nu se 
încurcase niciodată cu ascunzătoarea din copac până acum. Nici 
unul dintre ei nu se încurcase; le constrângea mişcările. Anul 
acesta, Jonesy o alesese. Ceilalţi credeau că ştiu motivul, dar nu 
cunoşteau decât jumătate din el. 


La mijlocul lunii martie a anului 2001, Jonesy fusese lovit de o 
maşină pe când traversa o stradă în Cambridge, nu departe de 
colegiului John Jay, unde preda el. li fusese fracturat craniul, îi 
fuseseră rupte două coaste şi-i fusese sfărâmat un şold, care-i 
fusese înlocuit cu o combinaţie exotică de teflon şi metal. Cel 
care-l lovise era un profesor de istorie de la Universitatea din 
Boston, ieşit la pensie, care se afla - potrivit avocatului său, în 
orice caz - în primele faze ale Alzheimer-ului; demn mai mult de 
compasiune decât de pedeapsă. Atât de des, gândea Jonesy, nu 
ai pe cine da vina când se aşează la loc praful! Şi chiar dacă ai, 
la ce-ţi foloseşte? Nu poţi face altceva decât să trăieşti cu ce ţi-a 
mai rămas şi să te consolezi cu faptul că, aşa cum îi spunea 
toată lumea în fiecare zi (până ce-au uitat cu toţii povestea, cel 
puţin), ar fi putut fi şi mai rău. 

Şi ar fi putut fi. Avea capul tare şi crăpăturile din craniu se 
vindecaseră. Nu-şi amintea nimic de cu o oră înaintea 
accidentului, care se petrecuse lângă Harvard Square, dar restul 
bagajului său intelectual era nevătămat. Coastele i se 
vindecaseră într-o lună. Cu şoldul fusese mai rău, dar scăpase şi 
de cârje până în octombrie, iar acum, şchiopătatul nu devenea 
vizibil decât spre seară. 

Pete, Henry şi Beav crezuseră că din pricina şoldului şi numai 
a lui optase el pentru ascunzişul din copac, renunțând la 
pădurea umedă şi răcoroasă, iar şoldul fusese într-adevăr un 
factor decizional - doar că nu şi singurul. Ceea ce nu le spusese 
fusese faptul că acum nu mai simţea aproape deloc dorinţa de-a 
vâna căprioare. l-ar fi uluit. La dracu', până şi pe el îl uluia. Dar 
asta era; ceva nou în fiinţa sa, ceva ce nici nu bănuise până ce 
n-au ajuns aici în unsprezece noiembrie şi el şi-a scos Garand-ul 
din cutie. Nu-l revolta ideea de-a vâna, chiar deloc - pur şi 
simplu nu simţea nici un impuls să vâneze. Moartea trecuse pe 
lângă el într-o zi însorită de martie, iar el nu simţea nici o 
dorinţă de-a o chema înapoi, chiar dacă, de data asta, el era 
expeditorul şi nu destinatarul. 


3 
Ce l-a surprins era că încă-i plăcea să fie în tabără - din 
anumite privinţe, îi plăcea chiar mai mult ca înainte. li plăceau 
discuţiile din toiul nopţii - despre cărţi, politică, porcăriile pe 
care le înghiţiseră copii fiind, planurile lor de viitor. Erau cu puţin 


trecuţi de treizeci de ani, erau încă destul de tineri să-şi facă 
planuri, destule planuri, iar vechea legătură era încă puternică. 

Zilele însele erau plăcute - orele petrecute în ascunzătoarea 
din copac, când era singur. Avea cu el un sac de dormit, în care 
se vâra până la şolduri când i se făcea frig, o carte şi un 
walkman. După prima zi, a încetat să mai asculte la walkman, 
descoperind că-i place mai mult muzica pădurii - foşnetul 
vântului printre pini, croncănitul ciorilor. Citea puţin, bea cafea, 
mai citea puţin, uneori ieşea din sacul de dormit (la fel de roşu 
ca un semafor) şi urina de pe marginea platformei. Era un 
bărbat cu o familie numeroasă şi cu un cerc larg de colegi. Un 
om gregar căruia îi plăceau toate tipurile de relaţii pe care 
familia şi colegii (şi studenţii, desigur, nesfârşitul şuvoi de 
studenţi) le pot oferi şi le echilibra cu măsură. Numai aici, aici 
sus, îşi dăduse seama că liniştea încă îl mai atrăgea, îl atrăgea 
foarte puternic. Era ca şi când ţi-ai întâlni un vechi prieten după 
o absenţă îndelungată. A 

— Eşti sigur că vrei să stai cocoţat acolo, omule? Il întrebase 
Henry ieri dimineaţă. Vreau să spun, eşti binevenit să mă 
însoţeşti. Promit să nu suprasolicit piciorul ăla-l tău. 

— Lasă-l în pace, spusese Pete. li place acolo sus. Nu-i aşa, 
Jones-băiete? 

— Într-un fel, spusese el, nedorind să mai spună altceva, cum 
ar fi cât de mult îi plăcea de fapt. Unele lucruri n-ai vrea să le 
spui nici celor mai buni prieteni. Dar, uneori, prietenii apropiaţi 
ştiu, orice-ai face. 

— Să-ţi zic ceva, spusese Beav. Luase un creion şi începuse 
să-l roadă încet - cel mai vechi şi mai drag tic al său, datând 
încă din clasa întâi primară. Îmi place să mă-ntorc şi să te văd 
acolo, asemenea unui spion ascuns într-un cuib de ciori dintr-o 
nenorocită de carte de aventuri. Păstrându-ţi atenţia trează, 
înţelegi? 

— Sunt pe poziţie, spusese el şi râseseră cu toţii, dar Jonesy 
înţelesese cuvintele lui Beav. Le simţise. Să-şi păstreze atenţia 
trează. Să-şi gândească doar gândurile şi să-şi păstreze atenţia 
trează, să observe vapoarele, sau rechinii, sau cine ştie ce. Il 
duruse şoldul din pricina coborârii din ascunziş, rucsacul cu 
drăcoveniile lui înăuntru îi atârnase greu în spate şi se simţise 
încet şi împiedicat pe scările din lemn bătute în cuie de trunchiul 
arţarului, dar totul era în regulă. Era bine, de fapt. Lucrurile se 


mai schimbă, dar numai un prost crede că se schimbă 
permanent în rău. 
Asta credea atunci. 


4 


Când auzi foşnetul ierbii şi pocnetul slab al unei crengi 
rupându-se - sunete pe care le asocie fără drept de apel cu 
apropierea unei căprioare - Jonesy se gândi la un lucru pe care i- 
| spusese tată lui: Nu-ţi poți face norocul. Lindsay Jones fusese 
un ratat toată viaţa şi spusese puţine lucruri demne de ţinut 
minte; fuseseră şi câteva excepţii, iar situaţia de faţă îl valida 
încă o dată: la câteva zile după ce hotărâse că încheiase 
definitiv cu vânatul, iată că venea o căprioară, una destul de 
mare, judecând după sunetele pe care le producea - un cerb, cu 
siguranţă, unul mare cât un stat de om, poate. 

Că era într-adevăr vorba de un om nici nu-i trecu prin minte. 
Acesta era un cătun izolat aflat la optzeci de kilometri de 
Rangely, iar cei mai apropiaţi vânători se aflau la o distanţă de 
două ore de mers pe jos. Cel mai apropiat drum asfaltat, cel 
care te ducea într-un sfârşit la magazinul lui Gosselin (BERE 
MOMEALĂ BĂUTURĂ DE IMPORT BILETE LOTO), se afla la o 
depărtare de cel puţin douăzeci şi şase de kilometri. 

Ei bine, gândi el, nu-i ca şi când aş fi depus vreun jurământ 
sau altceva de genul ăsta. 

Nu, nu depusese un jurământ. Noiembrie următor s-ar putea 
să vină din nou aici - nu cu o puşcă de vânătoare Garand, ci cu 
un aparat de fotografiat Nikon - dar încă nu era anul viitor şi 
acum nu avea decât puşca la-ndemână. Nu avea de gând să 
caute căprioara de dar la dinţi. 

Jonesy înfiletă dopul roşu al termosului cu cafea şi puse 
recipientul deoparte. Apoi îşi scoase picioarele din sacul de 
dormit cum le-ar fi scos dintr-un ciorap enorm - icnind din cauza 
junghiului trezit în şold la aceste mişcări - şi-şi apucă puşca. Nu 
fu nevoie să bage un glonţ pe ţeavă, astfel declanşând acel 
clinchet puternic ce-ar fi speriat căprioara; vechile obiceiuri mor 
greu: puşca fu gata de tras de-ndată ce ridică siguranţa. Nu 
ridică siguranţa însă, până ce nu se văzu în picioare şi fu 
convins că îl vor putea ţine pe poziţie. Emoţia dezlănţuită 
pierise, dar mai rămăsese un reziduu - îi crescuse tensiunea şi 
asta îi convenea de minune. De când îşi revenise după accident, 
îi conveneau de minune toate reacţiile de acest fel - era ca şi 


când ar fi existat doi Jonesy: unul de dinainte de-a fi fost culcat 
la pământ de-o maşină în mijlocul străzii şi altul, plin de griji, 
mai în vârstă, care se trezise în Spitalul General... dacă acea 
revenire în simţiri, înceată şi înceţoşată de calmante, putea fi 
numită trezire. Uneori încă mai auzea o voce - a cui, nu ştia, dar 
nu era a lui - cum strigă: Vă rog, opriți-vă, nu mai suport, faceti- 
mi o injecție, unde-i Marcy, o vreau pe Marcy. O numea vocea 
morţii - moarte care-l ocolise în stradă şi care venise apoi la 
spital să încheie conturile, moartea deghizată într-un bărbat 
(sau poate că fusese o femeie, îi era greu să-şi dea seama) 
cuprins de dureri, cineva care striga Marcy, dar voia să spună 
Jonesy. 

Gândul pierise - toate gândurile comice pe care le avusese în 
spital piereau în cele din urmă - dar lăsase un reziduu în urmă. 
Reziduul se numea precauţie. Nu-şi aminteşte să-l fi sunat 
Henry şi să-i fi spus să aibă grijă de el în zilele următoare (iar 
Henry nu-i adusese aminte), dar de atunci încoace, Jonesy 
avusese grijă de el. Fusese precaut. Pentru că, poate, moartea 
se afla încă acolo, pe undeva şi poate că uneori îţi striga 
numele. 

Dar trecutul era trecut. Supravieţuise întâlnirii cu moartea şi 
nimic nu avea să mai moară pe aici în această dimineaţă, cu 
excepţia unei căprioare (a unui cerb, spera el) care-şi purtase 
paşii în direcţia greşită. 

Foşnetul ierbii şi pocnetul crengii se auzeau dinspre sud, ceea 
ce însemna că nu va trebui să împuşte pe după trunchiul 
arţarului - foarte bine - şi să stea astfel contra vântului. Chiar şi 
mai bine. Majoritatea frunzelor din arțar căzuseră, iar el avea o 
traiectorie bună, dacă nu chiar perfectă, printre crengi. Ridică 
Garand-ul, potrivi patul în căuşul umărului şi se pregăti să 
împuşte un viitor subiect de discuţii. 

Ce-l salvă pe McCarthy - pentru o vreme, cel puţin - fu 
profesionalismul lui Jonesy într-ale vânătorii. Că aproape că-l 
omori fu un fenomen pe care George Kilroy, un prieten de-al 
tatălui său, îl numea „frisonul-de-trăgaci". Frisonul-de-trăgaci, 
pretindea Kilroy, era un soi de frison-al-începătorului şi era, 
probabil, a doua cauză ca importanţă a accidentelor de 
vânătoare. „Prima e băutura", spunea George Kilroy, care, 
asemenea tatălui său, ştia foarte bine despre ce vorbea, chiar 
prea bine. „Prima cauză e întotdeauna băutura." 


Kilroy spunea că victimele frisonului-de-trăgaci erau unanim 
uimite să descopere că au împuşcat de fapt stâlpul unui gard, o 
maşină aflată în trecere, un şopron sau propriul lor partener de 
vânătoare (în cele mai multe cazuri, partenerul era soţia, sora, 
fratele sau un copil). „Dar l-am văzut“, susţin ei şi, cei mai mulţi, 
potrivit lui Kilroy, ar trece testul cu detectorul de minciuni. 
Văzuseră căprioara, sau ursul, sau lupul, sau potârnichea ce 
topăia prin iarba înaltă de toamnă. Le văzuseră. 

Ce se întâmpla de fapt, potrivit lui Kilroy, era că aceşti 
vânători erau cuprinşi de neliniştea de-a apăsa pe trăgaci, de-a 
termina odată, într-un fel sau altul. Această nelinişte devenea 
atât de puternică, încât creierul convingea ochiul că vede ceea 
ce încă nu e vizibil, pentru a pune capăt tensiunii. Acesta era 
frisonul-de-trăgaci. Deşi Jonesy nu sesiză cine ştie ce nelinişte - 
degetele îl ascultaseră perfect când  înfiletase capacul 
termosului - recunoscu mai târziu în sinea lui că da, s-ar putea 
să fi căzut pradă acestei boli. 

Preţ de o clipă văzu cerbul cu claritate prin tunelul de crengi 
împletite - la fel de clar cum le văzuse şi pe celelalte 
şaisprezece animale (şase cerbi şi zece căprioare) pe care le 
doborâse de-a lungul anilor de când venea la Bivuac. li văzu 
capul maro, văzu un ochi negru aproape ca postavul unui 
bijutier, văzu chiar şi o parte din coarnele lui. 

Trage acum! Strigă o parte din el - partea de Jonesy de 
dinainte de accident, Jonesy cel întreg. Acesta vorbise din ce în 
ce mai des în ultima lună de zile, pe măsură ce Jonesy se 
apropia de acea stare proverbială numită cu uşurinţă de către 
toţi cei ce n-au suferit niciodată un accident de maşină cu 
termenul de „recuperare completă", dar niciodată nu folosise 
până acum un ton atât de răspicat. Acesta era un ordin, aproape 
o împuşcătură în sine. 

Degetul chiar i se crispa pe trăgaci. Nu parcurse acel ultim 
milimetru (sau poate c-ar fi fost destul jumătate de milimetru, 
sau câteva zecimi de milimetru), dar se crispă. Îl opri vocea 
celui de-al doilea Jonesy, cel care se trezise în Spitalul General, 
anesteziat şi dezorientat şi în chinuri, stăpân pe nimic altceva 
decât pe faptul că cineva dorea să se oprească ceva, că cineva 
nu mai suporta - dacă nu i se făcea o injecție, cel puţin - că 
cineva o voia pe Marcy. 


Nu, nu încă - aşteaptă, fii atent, spuse acest nou şi precaut 
Jonesy şi acestei voci îi dădu el ascultare. Paraliză pe loc, 
rămânând cu mare parte din greutatea corpului aruncată în 
faţă, pe piciorul stâng, cel teafăr, cu puşca ridicată la ochi, ţeava 
îndreptată în jos, prin tunelul acela luminos de ramuri împletite, 
într-un unghi perfect de treizeci şi cinci de grade. 

Tocmai atunci căzură din cerul alb primii fulgi de zăpadă. Prin 
această fulguială, Jonesy văzu o linie orizontală, portocalie şi 
strălucitoare sub capul animalului - părea că zăpada tocmai o 
scosese la iveală. Pentru o clipă, vederea îl lăsă pur şi simplu şi 
tot ceea ce văzu pe deasupra ţevii puştii sale deveni doar o 
bălmăjeală fără sens, asemenea culorilor amalgamate de pe 
paleta unui pictor. Nu mai era nici o căprioară şi nici un om, nu 
mai era nici pădurea, doar un amestec împrăştiat de negru, 
maro şi portocaliu. 

Apoi apăru mai mult portocaliu şi se închegă într-o formă mai 
plină de sens: o căciulă de felul celor cu apărătoare pentru 
urechi. Cei din afara statului le aduceau la magazinul L. L. Bean 
la preţul de patruzeci şi patru de dolari, fiecare purtând înăuntru 
o etichetă pe care scria FABRICAT CU MÂNDRIE ÎN SUA DE 
CATRE FEDERAȚIA MUNCII. Sau îţi puteai cumpăra una de la 
Gosselin, pentru şapte dolari. Pe eticheta celor din magazinul lui 
Gosselin scria doar FABRICAT ÎN BANGLADEŞ. 

Căciula aduse totul la claritate înspăimântătoare: maroul pe 
care-l luase drept capul cerbului era de fapt partea din faţă a 
unei haine de blană, ochiul ca postavul negru de bijutier era un 
nasture, iar coarnele nu erau decât nişte crengi - crengi chiar 
ale copacului în care se afla el. Fusese un gest iresponsabil 
(Jonesy nu se putea convinge să folosească termenul nebunesc) 
din partea bărbatului să poarte o haină maro în pădure, sigur, 
dar Jonesy încă nu putea să înţeleagă cum de fusese atât de 
aproape să facă o greşeală ce-ar fi putut avea consecinţe atât 
de îngrozitoare. Fiindcă bărbatul purta, de asemenea şi o căciulă 
portocalie, nu-i aşa? Şi mai purta, peste iresponsabila haină 
maro şi o vestă de semnalizare, tot portocalie. Bărbatul fusese... 

„„. fusese la un milimetru de moarte. Poate la mai puţin. 

Atunci realiză visceral gravitatea situaţiei şi aceasta îl expulză 
brutal din propriul său corp. Preţ de o clipă îngrozitoare şi 
sublimă pe care nu o uită niciodată, nu fu nici Jonesy Numărul 
Unu, cel încrezător de dinainte de accident, nici Jonesy Numărul 


Doi, supravieţuitorul atent care-şi petrecuse mare parte a 
timpului într-o obositoare stare psihică de disconfort şi confuzie. 
În acea clipă fu un cu totul alt Jonesy, o prezenţă invizibilă, 
uitându-se la un bărbat cu puşca în mână, aflat pe o platformă 
într-un copac. Părul vânătorului era tuns scurt şi începuse deja 
să încărunţească, avea linii adânci în jurul gurii, barba-i crescuse 
pe obraji şi era buimăcit. Era pe punctul de-a trage. Zăpada 
începuse să se joace în jurul capului său şi lumina cădea pe 
cămaşa maro de flanelă, iar el, vânătorul, era pe punctul de-a 
împuşca un bărbat cu căciulă portocalie şi vestă de felul celei pe 
care el însuşi ar fi purtat-o dacă ar fi ales să-l însoţească pe 
Beaver în pădure şi nu să urce în acest copac. 

Se prăbuşi înapoi în sine cu o bufnitură, exact aşa cum s-ar 
arunca în scaun un şofer după ce-a reuşit să treacă cu maşina în 
goană mare peste o denivelare urâtă. Spre marea sa oroare, îşi 
dădu seama că încă-l mai urmărea pe bărbatul de la rădăcina 
copacului prin cătarea Garand-ului, ca şi când un crocodil 
încăpățânat din creierul lui ar fi refuzat să accepte ideea că 
bărbatul în haină maro nu e o pradă. Şi mai rău, nu reuşea să-şi 
desprindă degetul de pe trăgaci. Pentru alte câteva clipe 
îngrozitoare, crezu că încă mai apasă, reducând inexorabil acele 
câteva puţine fracțiuni de milimetru care-l despărţeau de cea 
mai mare greşeală a vieţii lui. Mai târziu, ajunse totuşi să 
accepte că nu fusese decât o iluzie, ceva asemănător 
sentimentului că mergi cu spatele când te afli la volanul maşinii 
tale staționate şi observi cu colţul ochiului o altă maşină rulând 
încet pe lângă tine. 

Nu, doar îngheţase, dar şi asta era îndeajuns de rău, era 
îngrozitor. Jonesy, gândeşti prea mult, îi plăcea lui Pete să spună 
când îl prindea uitându-se în gol, desprins de ce se discuta, dar 
ce voia să spună de fapt era: Jonesy, îţi închipui prea multe şi 
asta era cel mai, probabil adevărat. Cu siguranţă îşi închipuia 
prea multe acum, când stătea în vârful copacului, sub prima 
zăpadă, părul fiindu-i pieptănat de vânt, cu degetul aşezat pe 
trăgaciul puştii - totuşi, fără să apese, aşa cum se temuse 
pentru o clipă, dar nici relaxându-se. Bărbatul era acum aproape 
sub el, prin cătare îi vedea căciula portocalie. Viaţa lui depindea 
de-un fir invizibil aflat între vârful ţevii Garand-ului şi acea 
căciulă. Bărbatul probabil că se gândea să-şi schimbe maşina, 
sau să-şi înşele nevasta, sau să-i cumpere fiicei sale celei mari 


un ponei (mai târziu, Jonesy avu motive să creadă că McCarthy 
nu se gândea la nici unul dintre aceste lucruri, dar atunci, în 
copac, cu degetul îngheţat şi încârligat în jurul trăgaciului, 
aceste motive, desigur, îi lipseau) şi nu ştia ceea ce nici el nu 
ştiuse când se afla la curba acelei străzi din Cambridge cu 
servieta într-o mână şi cu un exemplar din revista Phoenix la 
subsuoară şi anume că moartea se află prin apropiere. Sau 
poate Moartea, o siluetă agilă, ca scăpată dintr-un film timpuriu 
de-al lui Ingmar Bergman, ceva ce ascunde un obiect ascuţit în 
faldurile obscure ale robei sale. Un foarfece, poate. Sau un 
bisturiu. 

Partea cea mai îngrozitoare a gândului că l-ar putea împuşca 
era că bărbatul n-ar muri, nu din prima clipă, cel puţin. Ar cădea 
la pământ şi ar zăcea acolo strigând, aşa cum zăcuse şi strigase 
şi Jonesy în mijlocul străzii. Nu-şi amintea să fi strigat, dar cu 
siguranţă că strigase; i se spusese că strigase şi nu avea nici un 
motiv să nu creadă. Strigase cu toată puterea, cel mai probabil. 
Dacă bărbatul acesta în haină maro şi accesorii portocalii ar 
începe să o strige pe Marcy? Sigur că n-ar face-o - nu chiar - dar 
mintea lui Jonesy s-ar putea să audă astfel de strigăte. Dacă 
exista frisonul-de-trăgaci - dacă putea să se uite la haina unui 
bărbat şi să vadă de fapt un cap de cerb - atunci exista cu 
siguranţă şi echivalentul lui auditiv. Să auzi un bărbat strigând şi 
să ştii că din cauza ta strigă - Doamne, Dumnezeule, nu! Şi, 
totuşi, degetul tot nu se relaxă. 

Ce-i spulberă paralizia fu în acelaşi timp un lucru simplu şi 
neaşteptat: la vreo zece paşi de rădăcina copacului unde se afla 
Jonesy, bărbatul în haină maro se prăbuşi la pământ. Jonesy auzi 
suspinul de durere şi surprindere pe care-l scoase - ufff! Cam 
aşa sună - iar degetul se depărtă de trăgaci fără ca el să-şi dea 
seama. 

Bărbatul se sprijinea pe mâini şi pe genunchi, degetele 
îmbrăcate în mănuşi maro (mănuşi maro, o altă greşeală; tipul 
ăsta ar fi putut la fel de bine să iasă la vânătoare cu un afiş lipit 
de spate pe care să scrie IMPUŞCA-MA, gândi Jonesy) îi erau 
desfăcute pe pământul ce începuse deja să se albească de 
zăpadă. In vreme ce se ridica, bărbatul începu să vorbească pe 
o voce tremurată de spaimă şi uimire. La început, Jonesy nu-şi 
dădu seama că mai şi plângea pe deasupra. 


— O, Doamne, o, Doamne, spuse bărbatul în timp ce se ridica. 
Se bălăngăni pe picioare aidoma unui beţiv. Jonesy ştia că 
bărbaţii aflaţi în pădure, bărbaţii aflaţi departe de familie pentru 
o săptămână sau pentru un week-end se aruncă în braţele 
tuturor micilor lor vicii - să bea la ora zece dimineaţa era unul 
dintre cele mai dese. Dar nu credea că tipul acesta era beat. 
Fără nici un motiv; era doar un simţământ. 

— O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne. Apoi, pe măsură ce 
începea să umble din nou: Zăpadă. Acum mai şi ninge. Te rog, 
Dumnezeule, o, Dumnezeule, acum mai şi ninge, o, Doamne. 

Primii paşi pe care-i făcu fură împiedicaţi şi nesiguri. Jonesy 
aproape că se hotărî să nu dea crezare simţământului său, 
fiindcă tipul era tropa, dar atunci mersul lui se îndreptă şi începu 
să umble un pic mai sigur. Işi scărpina obrazul drept. 

Trecu exact pe sub ascunziş. Pentru o clipă nu mai fu o fiinţă 
umană, ci doar o căciulă portocalie cu umeri de-o parte şi de 
alta. Vocea îi plutea în sus, lichidă şi înecată în lacrimi, cel mai 
des O, Doamne şi ocazional O, Dumnezeule sau Acum mai şi 
ninge aruncat drept condiment. 

Jonesy rămase pe loc, urmărind cum bărbatul dispare mai 
întâi sub ascunziş şi apoi apare de partea cealaltă. Se întoarse 
pe călcâie automat ca să-l aibă în continuare în vizor pe acest 
bărbat trudit - la fel de automat îşi lăsase arma lângă picior şi 
automat îi pusese până şi siguranţa la loc. 

Jonesy nu-l strigă şi presupunea că ştia şi de ce: vinovăţie în 
stare pură. Se temea că bărbatul de jos va arunca doar o 
singură privire spre el şi-i va citi adevărul în ochi - chiar şi 
printre lacrimi şi prin zăpada deasă, bărbatul va vedea că Jonesy 
stătuse acolo sus, privindu-l prin cătarea puștii, că aproa-pe-l 
împuşcase. 

La douăzeci de paşi de copac, bărbatul se opri locului şi 
rămase ca prostrat, ţinând mâna dreaptă ridicată la sprâncene, 
apărându-şi ochii de zăpadă. Jonesy îşi dădu seama că 
observase Bivuacul. Observase, probabil şi că ajunsese în sfârşit 
pe-o potecă adevărată. O, Doamne şi O, Dumnezeule se opriră, 
iar tipul o rupse la fugă spre zgomotul produs de generatorul de 
electricitate, bălăbănindu-se pe picioare aidoma unui om aflat 
pe-o punte de vapor. Jonesy auzea răsuflările scurte şi aspre ale 
străinului în vreme ce se-ndrepta către cabana spațioasă, din 


coşul căreia fumul se ridica leneş şi se pierdea aproape imediat 
printre fulgii de zăpadă. 

Jonesy începu să coboare pe scările bătute în cuie pe 
trunchiul arţarului, cu puşca atârnându-i în spate (gândul că 
bărbatul ar putea reprezenta un pericol nici nu-i trecu prin 
minte, nu atunci, în orice caz; pur şi simplu nu voia să lase 
Garand-ul - de altfel o armă foarte bună - afară, în ninsoare). Îi 
înţepenise şoldul şi, pe când ajunse la rădăcina copacului, 
bărbatul pe care aproape că-l împuşcase parcursese mai mult 
de jumătate din drumul până la uşa cabanei... uşă care era, 
desigur, descuiată. Nimeni nu-şi încuia uşa, nu în pustietăţile de 
aici. 

5 


La o depărtare de trei metri de lespedea de granit ce servea 
drept scară la intrarea în Bivuac, bărbatul în haină maro şi 
căciulă portocalie căzu din nou la pământ. Căciula i se prăvăli 
din cap, scoțând la iveală un smoc şaten de păr rar şi transpirat. 
Rămase pentru o vreme sprijinit într-un singur genunchi şi cu 
capul aplecat. Jonesy îi auzea respiraţia aspră şi accelerată. 

Bărbatul îşi culese căciula de pe jos şi, chiar când şi-o 
repoziţiona pe cap, îl salută Jonesy. 

Bărbatul sări în picioare şi se întoarse nesigur. Prima impresie 
a lui Jonesy fu că faţa bărbatului era foarte lungă - avea ceea ce 
oamenii numesc o „faţă-de-cal". Apoi, când Jonesy se apropie de 
el, legănându-se puţin pe picioare, nu şchiopătând (iar asta era 
bine, fiindcă pământul de sub el devenea din ce în ce mai 
alunecos), îşi dădu seama că faţa tipului nu era, totuşi, cine ştie 
cât de lungă; era doar foarte speriat şi foarte, foarte palid. Urma 
roşietică de pe obraz pe care o scărpinase ieşea în evidenţă. 
Uşurarea pe care o simţi când îl văzu pe Jonesy grăbindu-se 
către el fu subită şi imensă. Jonesy aproape că râse de el însuşi, 
aproape că râse de gândurile pe care şi le făcuse pe când se 
afla în ascunzătoarea din copac, de teamă că acest bărbat i-ar 
putea citi adevărul în ochi. Bărbatul n-ar fi putut citi nimic pe 
faţa nimănui şi, în mod sigur, nu-i păsa de unde venise Jonesy şi 
ce făcuse înainte. Bărbatul acesta părea că e pe cale să-l ia în 
braţe pe Jonesy şi să-l acopere cu pupături vâscoase. 

— Mulţumesc Cerului! Strigă bărbatul. Întinse o mână către 
Jonesy şi se împletici către el prin stratul subţire de zăpadă 


proaspătă. O, măi să fie, slavă Cerului, m-am rătăcit, hoinăresc 
prin pădure de ieri, am crezut c-o să mor aici afară. Am... am... 

Îi alunecară picioarele şi Jonesy îl prinse de partea superioară 
a braţelor. Era un bărbat masiv, mai înalt ca Jonesy, avea un 
metru optzeci şi opt şi era şi mai lat în umeri. Totuşi, prima 
impresie a lui Jonesy fu de lipsă de substanţă, ca şi când frica îl 
sleise complet, lăsându-l uşor ca o păstaie de fasole. 

— Uşurel, prietene, spuse Jonesy. Uşurel, acum totul e în 
regulă, eşti în siguranţă. Să intrăm în casă şi să te încălzeşti, ce 
zici de asta? 

Ca şi când cuvântul cald ar fi fost tot ce avusese nevoie să 
audă, bărbatului începură să-i clănţăne iinţii. 

— S-s-sigur. ` 

Încercă să zâmbească, dar nu reuşi prea bine. Încă o dată, 
Jonesy era uimit de paloarea lui foarte pronunțată. Era frig în 
această dimineață, câteva grade peste zero, cel mult, însă 
obrajii bărbatului erau albi ca varul. Singura culoare a feței lui, 
în afara petei roşii, o purtau umflăturile maronii de sub ochi. 

Jonesy îşi petrecu un braţ pe după umerii bărbatului, năpădit 
brusc de un absurd şi prostesc sentiment de tandreţe faţă de 
acest străin, un sentiment atât de puternic încât părea prima sa 
mare pasiune din timpul gimnaziului - Mary Jo Martineau, 
îmbrăcată într-o bluză albă fără mâneci şi într-o fustă de blugi 
dreaptă până la genunchi. Acum era absolut convins că bărbatul 
nu băuse - frica (şi poate sfârşeala) să fi fost mai degrabă de 
vină decât băutura pentru împleticeala picioarelor sale. Cu toate 
acestea, exista în respiraţia lui un miros anume - ceva ce 
aducea a banane. Îi amintea lui Jonesy de eterul pe care-l şpreia 
în dimineţile reci deasupra carburatorului primei sale maşini, un 
Ford din perioada războiului din Vietnam, ca să-l ajute să 
pornească. 

— Intrăm înăuntru? 

— Mda. F-frig. Slavă Cerului c-ai apărut. Asta e... 

— Cabana mea? Nu, ea unui prieten. 

Jonesy deschise uşa spălăcită de stejar şi-l ajută pe bărbat să 
treacă pragul. Străinul suspină adânc la atingerea aerului cald şi 
obrajii începură să i se înroşească. Jonesy se simţi uşurat să 
observa că, totuşi, mai era puţină viaţă în el. 


6 


Bivuac era o cabană destul de mare, judecând după 
standardele cabanelor situate în inima pădurii. Se intra direct în 
singura şi imensa cameră de la parter - bucătărie, sufragerie şi 
living, toate-ntr-una - dar mai erau două dormitoare în spate şi 
încă unul la etaj, sub streaşină. Camera cea mare era îmbibată 
în miros de pin, în strălucirea lui aromată şi eclatantă. Pe jos era 
întins un covor împletit, cu motivele tribului indian Navajo, iar 
pe perete atârna o carpetă a tribului Micmac reprezentând nişte 
bravi vânători, cu sulițe în mâini, împresurând un urs enorm. O 
masă de stejar pur, îndeajuns de lungă să încapă opt meseni la 
ea, delimita zona de sufragerie a încăperii. In bucătărie se afla o 
sobă cu lemne, iar în living era un şemineu; când erau pornite 
amândouă, căldura era atât de puternică încât te ameţea - asta 
chiar şi când afară erau sub douăzeci de grade. Peretele de vest 
era construit complet din geamuri, oferind panorama 
versantului lung şi abrupt ce dispărea din vedere înspre vest. 
Avusese loc un foc acolo prin anii şaptezeci, iar copacii înnegriţi 
încă se mai vedeau scofâlciţi în zăpada abundentă. Jonesy, Pete, 
Henry şi cu Beav numeau versantul acesta Viroaga, fiindcă aşa-l 
numiseră tatăl lui Beav şi prietenii lui. 

— O, Doamne, mulţumescu-Ţi Ţie şi-ţi mulţumesc şi ţie, îi 
spuse bărbatul cu căciulă portocalie lui Jonesy, iar când Jonesy 
rânji - erau prea mulţi de „mulţumesc" în vorbele lui - bărbatul 
râse strident ca şi când ar fi spus da, ştie, era o asociere 
amuzantă, dar nu se putuse abţine să nu-i mulţumească. Incepu 
să inspire adânc, pentru câteva clipe părând unul dintre acei 
guru ai exerciţiilor fizice pe care-i vezi la televiziunea prin cablu 
dacă ai pachetul maximal. La fiecare exalare, vorbea: 

— Doamne, chiar am crezut că n-o mai duc mult... fost atât 
de frig... şi aerul era umed, asta-mi amintesc... mi-amintesc c- 
am gândit „O, băiete, o, Doamne, dacă va cădea totuşi 
zăpada"... am început să tuşesc şi nu m-am mai putut opri... se 
apropia ceva şi mi-am spus c-ar trebui să nu mai tuşesc, dacă 
era cumva un urs sau ceva, l-aş fi... ştii... l-aş fi provocat sau 
altceva... doar că nu m-am putut opri şi, după o vreme... ştii, a 
plecat singur. 

— Ai văzut noaptea un urs? Jonesy era în acelaşi timp fascinat 
şi consternat. Auzise c-ar fi urşi prin zonă - bătrânului domn 
Gosslin şi amicilor lui pierde-vară le plăcea la nebunie să spună 
poveşti cu urşi la gura sobei, mai ales celor din afara statului - 


dar gândul că acest bărbat, rătăcit fiind şi umblând singur prin 
pădure, fusese ameninţat de un urs în toiul nopţii era de-a 
dreptul groaznic. Era ca şi când ai asculta un marinar povestind 
despre un monstru marin. 

— Nu ştiu ce-a fost cu adevărat, spuse bărbatul şi-i aruncă 
dintr-o dată lui Jonesy cu coada ochiului o privire vicleană care 
lui nu-i plăcu şi pe care nu o înţelese. Nu sunt sigur, dar apoi n- 
au mai fost fulgere. 

— Şi fulgere? Doamne! Să nu fi fost neliniştea atât de veridică 
a bărbatului, Jonesy s-ar fi întrebat dacă nu-şi bătea cumva joc 
de el. De fapt, chiar se întreba acest lucru. 

— Fulgere din senin, cred, spuse bărbatul. Jonesy aproape că-l 
vedea cum se eschivează. Îşi scărpină pata roşie de pe obraz, 
care ar fi putut fi o degerătură. Dacă apar iarna, înseamnă că 
vine furtuna. 

— Şi le-ai văzut? Azi noapte? 

— Aşa cred. Bărbatul îi mai aruncă o privire piezişă, dar, de 
data aceasta, Jonesy nu sesiză nici un pic de viclenie în ea şi 
bănui că nici înainte nu fusese nimic. Nu observă acum decât 
oboseala omului. Mi-e totul confuz în amintire... de când m-am 
rătăcit, mă doare stomacul... întotdeauna mă doare când m-e 
f'ică, încă de când eram mic... 

Şi chiar că semăna cu un copil mic, gândi Jonesy, aş cum se 
uita în toate direcţiile cu ochii mari, cu un soi de inocenţă! 
Jonesy îl conduse spre canapeaua din faţa şemineului şi bărbatul 
se lăsă condus. F'ică. A spus până şi fică în loc de frică, 
asemenea unui copil. Un copil mic. 

— Dă-mi haina, spuse Jonesy şi, în vreme ce tipul mai întâi se 
descheie la nasturi şi apoi trase fermoarul de dedesubt, îşi 
aduse aminte cum crezuse că are de-a face cu o căprioară, cu 
un cerb, la dracu' - confundase unul dintre acei nasturi cu un 
ochi şi puţin lipsise să-l împuşte. 

Bărbatul trase fermoarul până la jumătate şi acolo se 
înţepeni, o parte a dispozitivului metalic prinzând materialul. Se 
uită - se chiori, de fapt - la el, ca şi când asta nu i se mai 
întâmplase niciodată. Când sări Jonesy să-l ajute, bărbatul îşi 
trase mâinile în lături, lăsându-i cale liberă, aşa cum ar face un 
băiat în clasa întâi când îşi pune galoşii greşit în picioare sau 
când îşi ia haina pe dos şi profesorul vine să-i dea o mână de 
ajutor. 


Jonesy reuşi să repare fermoarul şi îl trase în jos până la 
capăt. Afară, prin peretele de sticlă, Viroaga se vedea cum 
dispare în ceaţă, dar siluetele negre şi scofâlcite ale copacilor 
erau încă vizibile. De aproape douăzeci şi cinci de ani veneau 
aici împreună la vânătoare, de aproape douăzeci şi cinci de ani 
fără să rateze o singură ocazie şi niciodată nu căzuse zăpadă 
din abundență, cel mult fulguise puţin. Părea că situaţia era pe 
cale să se schimbe - deşi nimic nu era sigur. In zilele acestea, 
prezentatorii meteo de la radio şi de la televiziune făceau câţiva 
centimetri de zăpadă să pare o nouă eră glaciară. 

Preţ de câteva clipe, bărbatul nu făcu altceva decât să stea 
locului cu haina atârnându-i desfăcută şi cu zăpada topindu-i-se 
de pe cizme şi scurgându-se pe podeaua lăcuită şi uitându-se în 
sus către grinzi cu gura deschisă. Da, chiar semăna cu un puşti 
de şase ani - semăna cu Duddits. Aproape că te aşteptai să vezi 
mănuşile de lână cu un singur deget cum bălăngănesc prinse în 
capse la capătul mânecilor. Se scutură de haină exact în felul în 
care s-ar scutura un copil, coborându-şi pur şi simplu umerii şi 
lăsând-o să cadă. Dacă n-ar fi fost Jonesy acolo să o prindă, ar fi 
căzut pe podea şi s-ar fi îmbibat cu apa din bălțile de zăpadă 
topită. 

— Ce-i aia? Întrebă el. 

O clipă, Jonesy nu avu habar despre ce vorbea bărbatul, apoi 
îi surprinse privirea îndreptată spre împletitura atârnând de 
grinda din mijlocul camerei. Împletitura era colorată - roşu cu 
verde şi cu urme de galben-canar - şi semăna cu o pânză de 
păianjen. 

— E o capcană pentru vise, spuse Jonesy. O amuletă indiană. 
Se spune că te fereşte de coşmaruri. 

— E ata? 

Jonesy nu ştia dacă se referă la întreaga cabană (poate că 
tipul nu-l auzise înainte) sau doar la amuletă; oricare ar fi fost, 
răspunsul era acelaşi. 

— Nu, e a prietenului meu. Venim aici la vânătoare în fiecare 
an. 

— Câţi sunteţi? 

Urmărindu-l pe Jonesy cum îi agaţă haina în cuier, bărbatul 
tremura, cu braţele încrucişate pe piept, cu coatele prinse în 
palme. 


— Patru. Beaver - a lui e cabana - e plecat acum la 
vânătoare. Nu ştiu dacă-l va goni sau nu zăpada înapoi la 
cabană. Probabil că da. Pete şi cu Henry au plecat la magazin. 

— Magazinul lui Gosselin? Acolo? 

— Înî. Haide aici şi şezi pe canapea. 

Jonesy îl conduse la canapea, un colţar ridicol de mare. Aceste 
piese de mobilier se demodaseră cu mult timp în urmă, dar 
aceasta nu avea un miros urât şi încă nimic nu-şi găsise cuib în 
ea. Moda nu avea prea mare trecere la Bivuac. 

— Odihneşte-te, îi spuse şi-l lăsă singur pe canapea, 
tremurând şi clănţănind din dinţi cu palmele între genunchi. 
Deşi blugii lui aveau aspectul umflat pe care-l capătă când pe 
dedesubt mai e o pereche de izmene, bărbatul tremura de frig. 
Căldura-i adusese, totuşi, o urmă de culoare în obraji şi nu mai 
semăna acum cu un cadavru ci cu un difteric. 

Peter şi cu Henry dormeau împreună în dormitorul cel mare 
de la parter. Jonesy intră acolo val-vârtej, deschise uşa scrinului 
de cedru din stânga uşii şi scoase una din cele două pături de 
lână împăturite pe raftul de jos. În vreme ce traversa sufrageria 
către locul unde bărbatul şedea cuprins de friguri, îşi dădu 
seama că nu-l întrebase cel mai elementar lucru, ceea ce orice 
băiat de şase ani care are probleme cu fermoarul vroia să ştie. 

Aşezând pătura peste străinul întins pe canapeaua enormă, 
întrebă: 

— Cum te numeşti? Şi-şi dădu seama că ştia răspunsul cu 
aproximaţie. McCoy? McCann? 

Bărbatul pe care aproape că-l împuşcase se uită în sus la el, 
trăgându-şi imediat pătura până sub barbă. Pungile maronii de 
sub ochii lui erau străbătute de vinişoare vineţii. 

— McCarthy, spuse el. Richard McCarthy. 

Mâna lui uluitor de durdulie şi albă, acum că-şi scosese 
mănuşile, ieşi de sub pătură ca un animal sperios. 

— lar pe tine? 

— Gary Jones, spuse el şi-i prinse mâna cu propria sa mâna, 
cea cu care aproape că apăsase trăgaciul. Cei mai mulţi îmi 
spun simplu Jonesy. 

— Mulţumesc, Jonesy. McCarthy se uită la el plin de 
seriozitate. Cred că mi-ai salvat viaţa. 


— O, n-aş folosi cuvintele astea, spuse Jonesy. Se uită din nou 
la pata roşie de pe obraz. O degerătură, doar o pată mică de 
degerătură. Asta trebuia să fie. 


CAPITOLUL 2 - BEAV 


1 


— Ştii că nu pot anunţa pe nimeni, nu-i aşa? Spuse Jonesy. 
Liniile de telefon nu ajung până aici. Avem un generator pentru 
curent electric, dar cam asta e toată tehnologia. 

McCarthy aprobă din cap, singura parte din el care se ivea de 
sub pătură. 

— Am auzit zgomotul generatorului, dar ştii cum e când te 
rătăceşti - zgomotele sunt înşelătoare. Uneori ţi se pare că le 
auzi din stânga, alteori din dreapta, apoi ai jura că vin din spate 
şi că-ntr-acolo trebuie să mergi. 

Jonesy dădu din cap, deşi nu ştia deloc cum e să te rătăceşti. 
Dacă nu puneai la socoteală acea săptămână şi ceva de după 
accident, când îşi petrecuse timpul bâjbâind într-o ceaţă ridicată 
de anestezice şi de durere, nu se rătăcise niciodată. 

— Încerc să-mi dau seama care ar fi cel mai înţelept lucru de 
făcut, spuse Jonesy. Atunci când Pete şi Henry se vor întoarce, 
te vom duce cu maşina înapoi la tabăra ta. Câţi sunteţi în 
echipă? 

Părea că McCarthy trebuie să se gândească pentru a 
răspunde. Aceasta, adăugată la felul nesigur în care umblase, îi 
întărea lui Jonesy ideea că bărbatul era în stare de şoc. Se 
întrebă dacă o noapte petrecută în mijlocul pădurii, rătăcit, ar 
putea avea acest efect; se întrebă dacă ar avea acest efect şi 
asupra lui. 

— Patru, spuse McCarthy după o pauză de gândire de un 
minut. Ca şi voi, băieţi. Vânam în perechi. Eu eram cu prietenul 
meu, Steve Otis. E avocat ca şi mine, în Showhegan. Cu toţii 
suntem din Showhegan, ştii, iar săptămâna aceasta e... foarte 
importantă pentru noi. 

Jonesy aprobă din cap şi zâmbi. 

— Mda. La fel şi la noi. _ 

— În orice caz, cred că m-am îndepărtat prea mult de el. Îşi 
scutură capul. Nu ştiu, îl auzeam pe Steve la dreapta mea, 
uneori îi vedeam vesta printre ramurile copacilor, apoi am... nu- 
mi mai amintesc. Cred că m-am luat cu alte gânduri - când te 
afli în pădure ai tendinţa să hoinăreşti cu mintea - şi, deodată, 


m-am trezit singur. Cred că am încercat să merg înapoi pe unde 
venisem, dar apoi s-a întunecat... Işi mai scutură o dată capul. 
Totul mi-e confuz, dar da, suntem patru cu toţii, cred că ăsta e 
unul dintre puţinele lucruri de care sunt sigur. Eu, Steve, Nat 
Roper şi sora lui Nat, Becky. 

— Precis că sunt foarte îngrijoraţi din pricina ta. 

McCarthy păru la început surprins de idee, apoi o înţelese. Cu 
siguranţă la asta nu se gândise încă. 

— Mda, precis că sunt. Sigur că sunt. O, Doamne, fir-ar să fie. 

Jonesy trebui să-şi reţină un zâmbet. Când se pornea, 
McCarthy începea să semene puţin cu un personaj din filmul 
acela, Fargo. 

— Aşa că ar fi mai bine dacă te-am duce înapoi la tabăra ta. 
Asta doar dacă nu... 

— Nu vreau să vă fiu o povară... 

— Te vom duce. Dacă vom putea. Adică, s-a înrăutățit rapid 
vremea. 

— Chiar aşa, spuse McCarthy printre buze. Ar trebui să fie mai 
exacţi, având toţi acei sateliți şi toate acele radare Doppler cu 
senzori de mişcare şi Dumnezeu mai ştie ce altceva. S-a zis cu 
valul de aer rece, dar potrivit anotimpului, hă? 

Jonesy se uită oarecum perplex la bărbatul de sub cuvertură, 
din care se vedea doar o faţă îmbujorată şi un smoc de păr 
şaten cuprins de calviţie. Prognozele ultimelor două zile pe care 
le auzise el - el, Pete, Henry şi Beav - anunţaseră, din contră, 
ninsoare. Unii dintre prezentatori îşi dăduseră cu presupusul şi 
spuseseră că s-ar putea ca ninsoarea să se transforme în ploaie, 
dar, în acea dimineaţă, tipul de la postul de radio din Castle 
Rock (WCAS era singurul post de radio pe care-l prindeau aici şi 
chiar şi acesta se auzea slab şi bâzâia din cauza paraziţilor 
atmosferici) vorbise despre o fulguială rapidă, cincisprezece- 
şaptesprezece centimetri de zăpadă depusă, urmată poate de- 
un alt val de ninsoare dinspre vest şi asta doar dacă 
temperatura se menținea scăzută şi dacă nu băteau curenţii 
spre ocean. Jonesy nu ştia de unde-şi aflase McCarthy prognoza 
meteo, dar cu siguranţă nu de la WCAS. Tipul era dat cu totul 
peste cap, asta era cu siguranţă explicaţia şi avea tot dreptul să 
fie bulversat. 

— Ţi-aş putea încălzi nişte supă. Ce zici de asta, McCarthy? 

McCarthy zâmbi recunoscător. 


— Cred c-ar fi minunat, spuse el. Azi-noapte m-a durut 
stomacul, iar azi-dimineaţă m-a chinuit de-a dreptul, dar acum 
mă simt mai bine. 

— Din cauza stresului, spuse Jonesy. Eu mi-aş fi vărsat maţele 
de frică. Aş fi făcut şi-n pantaloni, asta-i sigur. 

— N-am vomitat, spuse McCarthy. Sunt destul de sigur că n- 
am vomitat. Dar... - Încă o scuturare din cap; începuse să 
semene cu un tic. — Nu ştiu. Din cauza confuziei, totul mi se 
pare un coşmar. 

— Coşmarul s-a încheiat, spuse Jonesy. Se simţi puţin cam 
caraghios pronunţând aceste cuvinte - semăna cu mătuşa lui - 
dar era limpede că bărbatul avea nevoie de o încurajare. 

— Foarte bine, spuse McCarthy. Mulţumesc. Chiar mi-ar 
plăcea nişte supă. 

— Avem de roşii, de pui şi cred că mai este o conservă de 
Chunky Sirloin. Care e pe gustul tău? 

— De pui, spuse McCarthy. Mama spunea întotdeauna că 
supa de pui e cel mai bun remediu atunci când nu te simţi bine. 

Rânji cât timp spuse acestea, iar Jonesy încercă să alunge 
şocul care încerca să-i stăpânească trăsăturile feţei. Dinţii lui 
McCarthy erau albi şi egali, cam prea egali ca să nu fie vorba de 
nişte implanturi, având în vedere şi vârsta bărbatului, adică în 
jur de patruzeci şi cinci de ani. Insă cel puţin patru dintre ei 
lipseau - caninii de sus (cei pe care tatăl lui Jonesy îi numea 
„dinţii de vampir") şi cei doi dinţi de jos, chiar din faţă - aceştia, 
Jonesy nu ştia cum se numeau. Un alt lucru ştia, totuşi: 
McCarthy nu avea cunoştinţă de dispariţia lor. Nimeni care are 
cunoştinţă de asemenea lipse nu şi le expune cu dezinvoltură, 
chiar şi în situaţiile cum era aceasta. Sau aşa credea Jonesy. Un 
fior rece îi străbătu viscerele, un fel de apel telefonic de nicăieri. 
Se întoarse spre bucătărie înainte ca McCarthy să-i observe faţa 
schimonosită de uimire şi să se întrebe ce nu era în regulă. 
Poate să întrebe ce nu era în regulă. 

— O comandă de supă de pui vine imediat. Ce spui de nişte 
sandvişuri cu brânză la grătar lângă ea? 

— Dacă nu-ţi dă bătăi de cap. Şi spune-mi Richard, vrei? Sau 
Rick, aşa e şi mai bine. Când îmi salvează cineva viaţa, îmi place 
să facem trecerea spre numele mic cât mai curând posibil. 


— Rick să fie atunci, sigur. Ar fi bine să faci ceva cu dinții ăia, 
Rick, înainte să trebuiască să apari din nou în fața unui 
judecător. 

Sentimentul că ceva nu era în regulă devenise foarte 
puternic. Era vorba de acel declic, ca atunci când aproape că-i 
ghicise numele lui McCarthy. Încă se afla la o bună distanţă de 
la dorinţa de a-l fi împuşcat când îl avusese în cătarea puștii, dar 
începuse deja să-şi dorească cu ardoare ca McCarthy să fi 
păstrat dracului distanţa faţă de copacul şi de viaţa lui. 


2 


Supa se încălzea pe sobă, iar el pregătea sandvişurile cu 
brânză, când prima rafală de vânt lovi cabana, fâcând-o să se 
tânguie şi ridică zăpada de la pământ într-un văl frenetic. Pentru 
o vreme, până şi siluetele negre şi scofâlcite ale copacilor din 
Viroagă pieriră şi nu se mai văzu altceva prin fereastră decât 
albul zăpezii; era ca şi când cineva montase un ecran mare de 
cinema în faţa ferestrelor. Pentru prima dată, Jonesy simţi o 
umbră de nelinişte nu în ceea ce-i privea pe Pete şi pe Henry, 
care probabil că se întorceau de la magazinul lui Gosselin în 
Scout-ul lui Henry, ci pentru Beav. Se putea spune că, dacă ştia 
cineva pădurile de aici, acela era Beav, dar nimic nu era sigur 
într-o furtună de zăpadă - zarurile-s aruncate, aceasta era o altă 
vorbă de duh pesimistă a tatălui său, probabil nu la fel de bună 
ca nu-ți poți face singur norocul, dar nici foarte rea. Sunetul 
generatorului i-ar fi putut fi de ajutor lui Beav, dar, cum spusese 
McCarthy, sunetele au un fel al lor de-a te înşela. Mai ales dacă 
începea şi vântul să dea din copite, aşa cum, se pare, se 
hotărâse să facă acum. 

Mama îl învățase cele câteva lucruri elementare despre gătit 
pe care le ştia, iar unul dintre ele ţinea de arta pregătirii 
sandvişurilor cu brânză la grătar. Pune /a-nceput un pic de 
mustard, spunea ea - mustard fiind pentru Janet Jones muştar - 
şi-apoi unge cu unt felia aia nenorocită de pâine, nu tava. Unge 
tava cu unt şi-o să mănânci numa" pâine prăjită cu-o ţâră de 
brănză-năuntru. Niciodată nu înţelesese cu ce poate afecta 
rezultatul final faptul că ungeai cu unt felia, nu tava, dar 
întotdeauna pregătise sandvişul după reţeta mamei, deşi era o 
pacoste să ungi partea de sus a sandvişurilor în vreme ce partea 
de jos se prăjea. La fel de ascultător, n-ar fi stat niciodată cu 
cizmele în casă... fiindcă mama îi spusese întotdeauna că „îi sug 


picioarele". Habar nu avea ce însemna asta, dar până şi acum, 
bărbat de aproape patruzeci de ani fiind, îşi scotea cizmele din 
picioare de-ndată ce intra în casă, ca să nu-i sugă picioarele. 

— Cred c-o să-mi fac şi eu o bunătate de-asta, spuse el şi 
aşeză sandvişurile în tavă, cu partea unsă în jos. Supa începuse 
să aburească şi mirosea bine - mirosea a confort. 

— Bună idee. Sper să nu fi păţit nimic prietenii tăi. 

— Mda, zise Jonesy. Amestecă o dată în supă. Unde e tabăra 
voastră? 

— Păi, obişnuiam să vânăm pe Mars Hill, lângă o cabană a lui 
Nat şi a lui Becky, dar un binecuvântat cretin i-a dat foc acum 
două veri. A băut şi apoi a lăsat ţigara aprinsă nesupravegheată, 
cel puţin aşa a spus căpitanul de Pompieri. 

Jonesy aprobă din cap. 

— Nu-i o poveste chiar nouă. 

— Compania de asigurări i-a despăgubit. Noi însă am rămas 
fără un adăpost pentru expedițiile de vânătoare. Incepusem să 
cred că acesta avea să fie sfârşitul lor, când Steve a găsit o 
cabană frumoasă în Kineo. Cred că e un cătun izolat, face parte 
din regiunea Jefferson, dar i se spune Kineo de către puţinii 
oameni care locuiesc acolo. Ai auzit de locul ăsta? 

— İl ştiu, spuse Jonesy, vorbind printre buzele care-i păreau 
imposibil de amorţite. Tocmai primea un alt apel telefonic din- 
acelea de nicăieri. Bivuac se afla la vreo treizeci de kilometri de 
magazinul lui Gosselin. Kineo se afla la vreo cincizeci de 
kilometri vest de magazin. Asta însemna optzeci de kilometri în 
total. Ar fi trebuit să creadă că bărbatul care şedea pe canapea 
şi căruia nu i se vedea decât capul de sub cuvertură rătăcise 
cale de optzeci de kilometri şi asta începând cu după-amiaza 
zilei de ieri? Era absurd. Era imposibil. 

— Miroase bine, spuse McCarthy. 

Chiar aşa era, dar lui Jonesy nu-i mai era foame. 


3 


Tocmai aducea potolul în sufragerie, când auzi paşi pe piatra 
din faţa cabanei. O clipă mai târziu se deschise uşa şi intră 
Beaver. Zăpada se rotea în jurul picioarelor lui într-o ceaţă 
dănţuitoare. 

— Cristoase-păroase, spuse Beav. - Pete alcătuise cândva o 
listă cu beav-isme, iar Cristoase-păroase ocupa unul dintre 
primele locuri, alături de deja istoricele puță-n-rață şi pupă-mă-n 


cur. Expresii Zen şi profane în acelaşi timp. - Credeam c-o să-mi 
petrec noaptea acolo, cân' văzui lumina. - Işi înălţă mâinile către 
tavan, cu degetele împletite. Văzui lumina, lisuse, daaa, laudă şi 
mărire ie... Atunci începură să i se dezaburească ochelarii şi 
observă străinul de pe canapea. Işi lăsă mâinile încet jos, apoi 
zâmbi. Acesta era unul dintre motivele pentru care-l plăcuse 
Jonesy încă din şcoala primară, deşi Beav era uneori obositor şi 
nici nu era cel mai strălucitor bec din candelabru, nici pe 
departe: prima lui reacţie în faţa neprevăzutului era un zâmbet, 
nu o încruntare. 

— Bună, zise el. Sunt Joe Clarendon. Tu cine eşti? 

— Ricky McCarthy, spuse el şi se ridică în picioare. Pătura 
căzu la pământ şi Jonesy observă că are o burtică destul de 
pronunţată sub sveter. Păi, gândi el, măcar în asta nu-i nimic 
ciudat, e boala bărbaților de vârstă mijlocie, care ne va ucide cu 
milioanele în următorii aproximativ douăzeci de ani. 

McCarthy întinse mâna, încercă să facă un pas în faţă şi 
aproape că se împiedică de cuvertură. Dacă n-ar fi sărit Jonesy 
să-l prindă de umeri, probabil că ar fi dat cu nasul de pământ, 
răsturnând măsuţa pentru cafea pe care mâncarea nu era încă 
aşezată. Încă o dată, Jonesy fu uimit de lipsa de coordonare în 
mişcări a bărbatului - îl făcea să-şi aducă aminte de el însuşi cu 
puţin înainte de venirea primăverii, când încerca să înveţe, 
pentru a doua oară în viaţa lui, să umble. Se uită acum mai 
atent la pata de pe obrazul lui McCarthy şi-şi dori să n-o fi făcut. 
Nu era vorba de o degerătură. Arăta ca un fel de tumoare a 
pielii sau ca o aluniţă din care crescuseră firişoare de păr. 

— Oau, oau, mişc-o-ncet, da' cu cap, spuse Bea-ver, făcând 
un salt înainte. ÎI prinse pe McCarthy de braţ şi-l scutură până ce 
Jonesy crezu că McCarthy va sfârşi totuşi prăbuşit peste măsuţa 
pentru cafea. Fu bucuros când Beav - în toată măreţia lui de un 
metru şaizeci şi opt, cu zăpada încă topindu-i-se printre şuviţele 
de păr negre şi lungi, de hippie - se dădu cu un pas în spate. 
Beav încă zâmbea, chiar mai larg ca înainte. Cu părul lung până 
la umeri şi cu ochelarii cu rame groase, părea fie un 
matematician de geniu, fie un ucigaş în serie. De fapt, era 
dulgher. 

— Rick cel de faţă a trecut prin nişte peripeții, spuse Jonesy. 
S-a pierdut ieri şi şi-a petrecut noaptea în pădure. 


Zâmbetul lui Beaver rămase la locul lui, dar deveni puţin 
îngrijorat. Jonesy intuia ce avea să urmeze şi-i făcu semn lui 
Beaver să tacă - căpătase impresia că McCarthy era un om 
destul de religios şi că nu se dădea în vânt după blasfemii - dar, 
desigur, să-i ceri lui Beaver să-şi ţină gura era ca şi când i-ai 
cere vântului să nu sufle. 

— Curvă-n-titirez! Strigă el acum. A dracu' de groaznic! Stai 
jos! Mănâncă! Şi tu, Jonesy. 

— Mnu, spuse Jonesy, mănâncă tu porţia mea. Tu eşti cel care 
tocmai ai venit de afară din ninsoare. 

— Eşti sigur? 

— Sigur. Eu o să-mi fac o omletă. Rick o să-ţi povestească şi 
ţie ce-a păţit. Poate-o să ţi se pară mai logic decât mi s-a părut 
mie, gândi el. 

— Bine. Beaver îşi dădu jos jacheta (roşie) şi vesta (portocalie, 
desigur). Vru să le arunce pe mormanul de lemne, dar se 
răzgândi: Stai, stai puţin, am ceva ce cred că ţi-ar plăcea. Îşi 
afundă mâna într-unui din buzunarele jachetei, scotoci şi scoase 
la iveală o carte în format de buzunar, destul de îndoită, dar nu 
într-atât încât să nu poată fi citită. Pe copertă dansau demoni 
mici cu cozi bifurcate: Vicii minore, de Robert Parker. Era cartea 
pe care o citise Jonesy în adăpostul din copac. 

Beav i-o întinse, zâmbind. 

— Sacul de dormit l-am lăsat acolo, dar m-am gândit că nu vei 
putea adormi la noapte dacă nu vei ti cine e ucigaşul. 

— N-ar fi trebuit să urci după ea, spuse Jonesy, dar se simţea 
mişcat de gest în felul în care numai Beaver îl putea mişca. Beav 
venise prin furtuna de zăpadă şi nu putuse vedea dacă Jonesy 
se afla în adăpost sau nu; nu foarte clar, oricum. L-ar fi putut 
striga, dar pentru Beav asta nu era îndeajuns, Beav trebuia să 
vadă cu ochii lui. 

— Nici o problemă, spuse Beaver şi se aşeză lângă McCarthy, 
care se uita la el aşa cum se uită cineva la un animal mic şi 
exotic. 

— Păi, mulţam, spuse Jonesy. la tu sanavişul ăla. Eu îmi voi 
pregăti nişte ouă. Porni spre bucătărie, apoi se opri: Ce ştii 
despre Pete şi Henry? Crezi că se vor întoarce cu bine? 

Beav deschise gura, dar, înainte să poată răspunde, vântul se 
tângui iarăşi, izbindu-se de cabană, făcând pereţii să tremure şi 
îşi înălţă glasul într-un fluierat pe la streşini. 


— O, nu-i decât o ninsoare trecătoare, spuse Beaver când se 
opri vântul. Vor ajunge fără nici o problemă. Să ieşim din nou 
afară, dacă va veni cu adevărat vântul dinspre nord, asta ar 
putea fi cu totul altă poveste. 

Incepu să înfulece sandvişul cu brânză la grătar. Jonesy se 
duse în bucătărie să-şi pregătească omleta şi să mai încălzească 
o conservă cu supă. Se liniştise în privinţa lui McCarthy, acum că 
Beaver era aici. Adevărul era că întotdeauna se simţea mai bine 
când îl avea pe Beav prin preajmă. Nebunesc, dar adevărat. 


4 


Pe când termină el de pregătit omleta şi încălzise şi supa, 
McCarthy discuta deja cu Beaver ca şi când ar fi fost prieteni 
vechi, de cel puţin zece ani. Dacă McCarthy se simţea jignit de 
discursul presărat cu obscenităţi cel mai adesea comice, Beav 
contrabalansa cu extraordinarul său şarm. 

— Asta nu se poate explica, îi spusese Henry cândva. E-un 
şarlatan simpatic, asta-i tot - nu poţi să nu-l placi. Din cauza 
asta nu doarme niciodată singur - cu siguranţă nu-i cad femeile 
în braţe din cauza felului cum arată. 

Jonesy îşi aduse omleta şi supa în sufragerie, străduindu-se să 
nu şchiopăteze - uimitor cât de tare îl durea şoldul pe vreme 
proastă; întotdeauna crezuse că aceasta era o vorbă a 
bătrânilor, dar iată că se înşelase - şi se aşeză pe un scaun aflat 
la capătul canapelei. Aparent, McCarthy mai mult vorbea decât 
mânca. De-abia dacă se atinsese de supă şi mâncase doar 
jumătate din sandviş. g 

— Ce mai faceți voi, băieți? Intrebă Jonesy. Presără piper 
peste omletă şi se apucă să mănânce cu poftă; se părea că-i 
revenise complet apetitul. 

— Suntem doi codoşi fericiţi, spuse Beaver, dar, deşi fu la fel 
de sarcastic ca întotdeauna, lui Jonesy i se păru că e îngrijorat, 
poate chiar alarmat. Rick îmi povestea despre aventurile lui 
amoroase. Sunt la fel de interesante ca şi cele din revistele 
pentru bărbaţi pe care le aveau la frizerie când eram copil. Se 
întoarse spre McCarthy, continuând să zâmbească - acesta era 
Beav, întotdeauna zâmbitor - şi-şi trecu mâna prin cascada sa 
de păr negru şi bogat: Bătrânul Castonguay era frizer în cartierul 
nostru din Derry, când eram puşti; m-a speriat atât de tare cu 
foarfecele lui, încât de-atunci nu mai calc pragul nici unei frizerii. 


McCarthy zâmbi timid, dar nu spuse nimic. Luă cealaltă 
jumătate de sandviş, se uită la ea, apoi o aşeză la loc în farfurie. 
Pata roşie de pe obrazul lui strălucea ca un tăciune aprins. 
Beaver, între timp, se grăbi să muşte din sandvişul lui, ca şi 
când s-ar fi temut de ce-ar spune McCarthy dacă i s-ar oferi şi 
cea mai mică ocazie. Afară, ningea din ce în ce mai abundent, 
sufla şi vântul, iar Jonesy se gândi la Henry şi la Pete conducând 
prin ninsoare. Acum se aflau probabil pe Deep Cut Road, în 
bătrânul Scout al lui Henry. 

— Nu numai că Rick aici de faţă aproape c-a fost devorat de 
un animal în mijlocul nopţii - el crede că a fost un urs - dar şi-a 
pierdut şi puşca. Un Remington nou-nouţ de calibru 30, la 
dracu'; p-ăla n-o să-l mai vezi nici într-o mie de ani. 

— Ştiu, spuse McCarthy. Culoarea din obraji îi pierea din nou 
şi era înlocuită de plumburiul acela de dinainte. Nici măcar nu- 
mi amintesc când am lăsat-o din mână, sau... 

Fără veste, se auzi un părâit înfundat, ca fâlfâitul aripilor unei 
lăcuste. Jonesy îşi simţi părul de pe ceafă ridicându-se, crezând 
că e vorba de ceva ce intrase pe coşul şemineului. Apoi îşi dădu 
seama că venise dinspre McCarthy. Auzise nişte băşini puternice 
la viaţa lui, auzise şi unele foarte lungi, dar nici una nu fusese ca 
aceasta. Părea că se continuă la infinit, deşi nu putuse dura mai 
mult de câteva secunde. Apoi îl lovi mirosul. 

McCarthy ridicase lingura; o scăpă acum la loc în bolul cu 
supă aproape neatinsă şi-şi duse mâna dreaptă la obrazul pătat 
într-un gest aproape femeiesc de stânjeneală. 

— O, Doamne, Îmi cer scuze, spuse el. 

— Nu-i nevoie, e mai mult loc afară decât înăuntru, spuse 
Beaver, dar n-o spuse decât din instinct, din instinct şi din 
obişnuinţa dobândită de-a lungul vremii - Jonesy observă că era 
la fel de şocat de miros ca şi el însuşi. Nu era vorba de mirosul 
sulfuros de ouă stricate care te făcea să râzi şi să-ţi dai ochii 
peste cap şi să-ţi fluturi palma prin faţa nasului, strigând O, 
lisuse, cine-a dat în brânză? Nu era vorba nici de o băşină din- 
aceea mirosind a gaz metan de mlaştină. Era vorba de mirosul 
pe care Jonesy îl simţise în respiraţia lui McCarthy înainte, doar 
că acum era mai puternic - un amestec de eter şi banane prea 
coapte, asemenea lichidului pe care-l torni în carburator în 
dimineţile cu temperaturi sub zero grade. 


— O, Doamne, ce-ngrozitor, spuse McCarthy. Îmi pare-atât de 
rău! 

— Nu face nimic, serios, spuse Jonesy, dar stomacul i se 
adunase, asemenea unui animal protejându-se de un atac. Nu-şi 
va mai termina prânzul; în nici un caz nu-l va mai putea termina. 
Nu-l deranjau băşinile de obicei, dar aceasta chiar că puţea! 

Beav se ridică de pe canapea şi deschise o fereastră, dând 
drumul înăuntru unei rafale de zăpadă şi unui binecuvântat 
curent de aer proaspăt. 

— Nu-ţi face griji din pricina asta, partenere... dar a fost o 
băşină chiar prea coaptă. Ce dracu'-ai mâncat? Căcat de 
marmotă? 

— larbă şi muşchi şi încă altceva, nu ştiu sigur ce, spuse 
McCarthy. Îmi era atât de foame, ştiţi, că trebuia să mănânc 
ceva, dar nu ştiu mai nimic despre supraviețuirea în sălbăticie, 
n-am citit nici o carte de Euell Gibbons... şi a mai fost şi 
întuneric. 

Rosti aceste ultime cuvinte ca lovit de inspiraţie. Jonesy se 
uită la Beaver, încercând să-i prindă privirea, să vadă dacă ştiu 
amândoi acelaşi lucru: că McCarthy minţea. McCarthy habar nu 
avea ce mâncase în pădure; habar nu avea dacă mâncase ceva. 
Nu voia decât să dea o explicaţie pentru acel neaşteptat şi 
teribil horcăit de broască. Şi pentru putoarea care-l urmase. 

Vântul suflă încă o dată, o rafală ca un suspin profund care 
trimise o nouă trombă de zăpadă prin fereastra deschisă, însă, 
cel puţin, împrospătă aerul dinăuntru şi pentru asta îi 
mulţumeau lui Dumnezeu. 

McCarthy se aplecă în faţă atât de repede c-ai fi crezut că e 
propulsat de un arc şi, când rămase cu capul între genunchi, 
Jonesy avu o imagine destul de clară a ceea ce avea să urmeze; 
adio covor Navajo, mi-a făcut plăcere să te cunosc. Era limpede 
că şi Beav se gândea la acelaşi lucru; îşi trase în spate 
picioarele, până atunci întinse în faţă, ca să nu fie stropit. 

Dar, în locul vomei, din gâtul lui McCarthy ieşi un râgâit 
prelung şi profund - zgomotul scos de o maşinărie dintr-o 
fabrică pusă la munci prea grele. Ochii lui McCarthy ieşiră din 
orbite ca nişte bile de sticlă, iar pielea de pe obraji i se întinse 
atât de tare că i se văzură urmele craniului pe la pomeţi. 
Continuă la infinit, un sunet huruit şi gâjâit, iar, când se termină, 


zgomotul scos de generatorul din spatele cabanei păru mai 
puternic ca de obicei. 

— Am auzit destule râgâituri puternice până acum, dar acesta 
le umbreşte pe toate, spuse Beav. O spuse cu un respect 
natural şi sincer. 

McCarthy se lăsă pe spate cu ochii închişi, cu colturile buzelor 
lăsate în jos în ceea ce lui Jonesy i se păru a fi o expresie de 
ruşine, durere sau amândouă laolaltă. Incă o dată, simţi izul de 
banane şi eter, un miros de ferment activ, a ceva ce tocmai a 
început să macereze. 

— O, Doamne, îmi pare foarte rău, spuse McCarthy fără să-şi 
deschidă ochii. Mi se întâmplă asta de dimineaţă, de când s-a 
ivit lumina. Şi mă doare din nou stomacul. 

Jonesy schimbă cu Beav o privire discretă, îngrijorată. 

— Ştii ce cred eu? Întrebă Beaver. Cred că trebuie să te întinzi 
şi să dormi puţin. Probabil că ai stat treaz toată noaptea, atent 
la ursul ăla nenorocit sau ce-o fi fost el. Eşti epuizat şi cu nervii 
la pământ şi fute-o-buhă ştie cu ce altceva la pământ. Ai nevoie 
să tragi jaluzelele un pic, câteva ore şi-o să te simţi apoi ca după 
ploaie. 

McCarthy se uită la Beaver cu o recunoştinţă atât de jalnică 
încât Jonesy se simţi puţin ruşinat că e de faţă. Deşi pielea lui 
McCarthy era încă plumburie, începuse să transpire - broboane 
mari i se formau la sprâncene şi tâmple şi se rostogoleau apoi 
pe obraz asemenea unui ulei fin. Asta în ciuda curentului de aer 
rece care circula prin încăpere. 

— Ştii ce? Spuse el. Cred că ai dreptate. Sunt obosit, chiar 
aşa. Mă doare stomacul, dar asta e doar din cauza stresului. ŞI 
pentru că am mâncat tot soiul de lucruri, frunze şi alte... 
Doamne, oh, Doamne, nu ştiu... tot soiul de lucruri. Se scărpina 
la obraz. Arată rău chestia asta de pe faţa mea? Sângerează? 

— Nu, spuse Jonesy. E doar roşie. _ 

— E-o erupție, spuse McCarthy cu resemnare. Imi iese acelaşi 
lucru de la alune. O să mă întind. Asta-i soluţia, chiar aşa. 

Se ridică în picioare, dar se clătina. Beaver şi Jonesy săriră 
amândoi să-l ajute, dar McCarthy îşi reveni înainte ca ei să facă 
ceva. Jonesy putea jura că ceea ce luase el drept burta unui om 
de vârstă mijlocie dispăruse aproape complet. Era posibil aşa 
ceva? Să fi dat bărbatul atât de multe gaze afară? Nu ştia. Tot 
ce ştia era că auziseră o băşină serioasă şi un râgâit chiar şi mai 


serios, genul acela de lucruri despre care povesteşti apoi vreme 
de douăzeci de ani sau mai mult, când începi cu Obișnuiam să 
mergem la cabana lui Beaver Clarendon în fiecare an, în prima 
săptămână a sezonului de vânătoare şi, într-un noiembrie - în 
2001 era, în anul marii furtuni de toamnă - a venit peste noi un 
tip... Da, ar fi o poveste bună, oamenii ar râde la partea cu 
băşina şi râgâitul puternice, oamenii întotdeauna râd la poveşti 
despre băşini şi râgâituri. Nu va povesti, totuşi, partea în care 
fusese la distanţă de un milimetru să apese pe trăgaciul Garand- 
ului său şi să-i ia viaţa lui McCarthy. Nu, acea parte n-o va 
povesti. Nu-i aşa? 

Pete şi Henry ocupau acelaşi dormitor, aşa că Beaver îl duse 
pe McCarthy în celălalt dormitor de la parter, cel pe care-l 
folosea Jonesy. Beav îi aruncă o privire care cerea înţelegere, iar 
Jonesy ridică din umeri. La urma urmei, era singura cameră 
disponibilă. Jonesy va putea sta cu el în cameră la noapte - doar 
făcuseră asta de multe ori când erau copii - şi, ca să fie sincer, 
nu credea că McCarthy ar fi reuşit oricum să urce scările. ÎI 
îngrijora din ce în ce mai mult chipul transpirat şi pământiu al 
bărbatului. 

Jonesy era tipul de bărbat care-şi aranja patul, după care-l 
îngropa sub cărţi, hârtii, haine, pungi şi diverse obiecte de 
toaletă. Le mătură acum pe toate cu mâna cât putu de repede şi 
trase pătura la o parte. 

— Vrei să uzi colacu', partenere? Întrebă Beav. 

McCarthy scutură din cap. Părea aproape hipnotizat de 
cearşaful albastru şi curat pe care-l scosese Jonesy la iveală de 
sub pătură. Jonesy fu uimit încă o dată de cât de sticloşi erau 
ochii bărbatului. Asemenea ochilor unui trofeu de vânătoare 
împăiat. Imediat, fără voia lui, văzu sufrageria casei sale din 
Brookline, orăşelul acela rezidenţial uşă-n uşă cu Bostonul. 
Covoare împletite, mobilă în stil american vechi... şi capul lui 
McCarthy atârnat deasupra şemineului. P-ăsta l-am prins în 
Maine, le-ar spune musafirilor la petrecerile cu cocteil. Mare, 
nenorocitul; m-a costat o avere să-l împăiez. 

Inchise ochii şi, când îi deschise, Beav se uita la el alarmat. 

— Mă înţeapă şoldul, spuse el. Scuze. Domnule McCarthy - 
Rick - ar fi mai bine să-ţi dai jos sveterul şi pantalonii. Şi 
cizmele, desigur. 

McCarthy se uită la el ca un om trezit din vis. 


— Sigur, spuse. Chiar aşa. 

— Ai nevoie de ajutor? Întrebă Beaver. 

— Nu, Doamne, nu. McCarthy părea alarmat sau amuzat, sau 
amândouă de-odată. Nu-s chiar atât de obosit. 

— ÎI las, atunci, pe Jonesy să supravegheze treaba. 

Beaver se strecură afară din cameră şi McCarthy începu să se 
dezbrace, scoţându-şi întâi sveterul peste cap. Sub el, purta o 
vestă roşu-şi-negru de vânător, iar sub ea o helancă termică. Şi, 
da, burta se vedea mai mică sub helancă, Jonesy era sigur de 
asta. 

Ei bine - aproape sigur. Cu numai o oră în urmă, îşi aduse 
aminte, fusese sigur că haina lui McCarthy era capul unei 
căprioare. 

McCarthy se aşeză în scaunul de lângă fereastră să-şi dea jos 
cizmele şi atunci se mai auzi o băşină - nu atât de prelungă cum 
fusese prima, dar la fel de puternică şi de profundă. Nici unul 
dintre ei nu scoase o vorbă despre asta sau despre mirosul care 
urmă, un miros destul de puternic în încăperea mică să-i aducă 
lacrimi în ochi lui Jonesy. 

McCarthy îşi scoase cizmele printr-o smucitură - bufniră 
înfundat pe podeaua de lemn - apoi se ridică şi-şi desprinse 
cureaua de la brâu. Când îşi dădea jos blugii albaştrii, scoțând la 
iveală partea de jos a echipamentului său termic, intră Beav, 
ţinând în miini un vas de ceramică adus de la etaj. II aşeză la 
capul patului. 

— Asta, în caz că trebuie să... ştii tu, să borăşti. Sau dacă-ţi 
vine-un pachet din-ăla pentru care tre' să semnezi imediat. 

McCarthy se uită la el cu o privire goală, care-l alarmă pe 
Jonesy: în fostul lui dormitor se afla un străin, arătând ca o 
fantomă cum stătea aşa, cu izmenele lui lălâi atârnându-i pe 
picioare; era un străin bo/nav. Întrebarea era, cât de bolnav? 

— În caz că nu reuşeşti să ajungi la baie, îi explică Beav. Care 
baie, apropo, e aproape. O iei la dreapta cum ieşi din dormitor, 
dar să nu uiţi că ea doua uşă cum mergi pe coridor, bine? Dacă 
uiţi şi intri pe prima, o să te caci în debaraua cu rufe. 

Pe Jonesy îl pufni râsul şi nu-i păsă chiar deloc de sunetul pe 
care-l scoase: ascuţit şi puţin isteric. 

— Acum mă simt mai bine, spuse McCarthy, dar Jonesy nu 
detectă nici un pic de sinceritate în vocea bărbatului. lar 
bărbatul doar stătea acolo, în picioare, în izmene, ca un android 


ale cărui circuite de memorie au fost pe trei sferturi şterse. 
Inainte mai manifestase puţină viaţă, dacă nu chiar vivacitate; 
acum pieriseră amândouă, asemenea culorii din obraji. 

— Haide, Rick, spuse Beaver cu calm. Întinde-te şi fă-ți 
somnul de frumuseţe. Dă-i bice şi recapătă-ţi forţele. 

— Da, bine. 

Se aşeză pe patul proaspăt desfăcut şi se uită pe fereastră. 
Ochii îi erau larg deschişi şi goi. Lui Jonesy i se păru că mirosul 
din cameră se împrăştie, dar poate că se obişnuise numai cu el, 
aşa cum te obişnuieşti cu mirosul cuştii maimuţelor la grădina 
zoologică dacă rămâi destul de mult timp în faţa ei. 

— Doamne, uite ce mai ninge! 

— Mda, spuse Jonesy. Cum îţi simţi stomacul acum? 

— E mai bine. Ochii lui McCarthy se îndreptară spre faţa lui 
Jonesy. Avea privirea fixă a unui copil înspăimântat. Îmi pare rău 
că mi-a scăpat acel pârţ înainte - n-am mai făcut aşa ceva până 
acum, nici măcar în armată, când mâncam fasole aproape în 
fiecare zi - dar acum mă simt mai bine. 

— Sigur nu vrei să mergi la baie înainte să te culci? Jonesy 
avea patru copii şi întrebarea aceasta îi veni aproape automat. 

— Nu. Am făcut pipi în pădure, înainte să mă găseşti. 
Mulţumesc că m-ai primit înăuntru. Vă mulţumesc amândurora. 

— Ah, la naiba, spuse Beaver şi-şi mută, stânjenit, greutatea 
de pe un picior pe celălalt. Oricine-ar fi făcut la fel. 

— Poate, spuse McCarthy. Sau poate că nu. Biblia spune: 
„lată, Eu stau la uşă şi bat." 

Afară, vântul suflă şi mai fioros, făcând Bivuacul să se 
scuture. Jonesy aşteptă ca McCarthy să termine de vorbit - 
părea că mai are ceva de spus - însă bărbatul îşi trase doar 
picioarele în pat şi se acoperi cu pătura. 

De undeva adânc din patul lui Jonesy se mai auzi un pârţâit 
prelung şi profund, iar Jonesy hotărî că-i ajunsese câte se 
întâmplaseră până atunci. Una era să adăposteşti un călător 
străin când îţi venea la uşă, în pragul unei furtuni; alta era să-i 
stai prin preajmă când dezamorsa o serie de bombe cu gaz 
intestinal. 

Beaver îl urmă afară din cameră şi închise uşa cu blândeţe în 
urma lui. 


5 


Când începu Jonesy să vorbească, Beav scutură din cap, îşi 
ridică degetul la buze şi-l conduse pe Jonesy prin sufragerie spre 
bucătărie, care era locul cel mai departe de McCarthy, în afară 
de şopronul din spatele cabanei. 

— Doamne, suferă cumplit tipu', spuse Beaver, iar Jonesy 
observă sub lumina crudă a tuburilor cu neon din bucătărie cât 
de îngrijorat era prietenul său. Beav scotoci în încăpătorul 
buzunar al halatului, găsi o scobitoare şi începu să o ronţăie. În 
trei minute - atât cât îi trebuia unui fumător împătimit să-şi 
termine ţigara - avea să o transforme într-o grămăjoară de 
aşchii flexibile. Jonesy nu ştia cum rezistau dinţii (sau stomacul) 
lui la aşa ceva, dar avea obiceul acesta de o viaţă întreagă. 

— Sper să greşeşti, dar... Jonesy îşi scutură capul. Ai mai 
mirosit ceva asemănător vreodată? 

— Mnu, spuse Beaver. Dar sunt mult mai multe în neregulă cu 
tipul decât faptul că are stomacul deranjat. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, în primul rând, crede că suntem în unsprezece 
noiembrie. 

Jonesy habar nu avea despre ce vorbea Beav. În unsprezece 
noiembrie ajunseseră ei aici, înghesuiți în Scout-ul lui Henry, ca 
de obicei. 

— Beav, e miercuri. Suntem în paisprezece. 

Beaver aprobă din cap, zimbind puţin fără să vrea. Îşi mută 
scobitoarea, care începuse deja să se dezintegreze, dintr-un colţ 
al gurii în celălalt. 

— Eu ştiu asta. Tu ştii asta. Rick, el nu ştie asta. Rick crede că 
azi e Ziua Domnului. 

— Beav, ce ţi-a spus cu exactitate? 

Orice-ar fi fost, nu putea fi mare lucru - nu-ţi ia chiar atât de 
mult să faci o omletă şi să încălzeşti o conservă cu supă. 
Aceasta îi aduse aminte de altceva şi, în vreme ce Beaver 
vorbea, Jonesy dădu drumul la apă şi spălă cele câteva vase 
murdare. Nu-l deranja să meargă în tabără, dar blestemat să fie 
dacă avea să trăiască în mizerie, aşa cum se părea că erau 
dispuşi să facă mulţi bărbaţi când îşi părăseau căminele şi 
plecau în pădure. 

— A spus că au ajuns sâmbătă, ca să apuce să vâneze puţin, 
apoi să-şi petreacă duminica muncind la acoperiş, care avea 
câteva spărturi. A spus: „Cel puţin, n-a trebuit să încalc porunca 


aceea cu să nu lucrezi duminica. Singura muncă pe care o poţi 
depune când te pierzi în pădure e să încerci să nu-ţi pierzi şi 
minţile." 

— Hă, spuse Jonesy. 

— N-aş spune sub jurământ că McCarthy crede că suntem în 
unsprezece, dar ori asta e logica, ori trebuie să mergem cu o 
săptămână în urmă, până la patru noiembrie, fiindcă e evident 
faptul că el cred că azi e duminică. Şi, pur şi simplu, nu pot 
crede că a stat zece zile sub cerul liber. 

Nici Jonesy nu putea crede. Trei zile, însă? Da. Asta o putea 
crede. 

— Asta ar explica ceva ce mi-a spus el, zise Jonesy. A spus... 

Podeaua scârţâi şi amândoi tresăriră puţin. Se uitară spre uşa 
închisă a dormitorului de la celălalt capăt al încăperii, dar nu 
văzură nimic deosebit. Podelele şi pereţii scârțâiau mereu aici, 
chiar şi atunci când nu sufla vântul cu putere. Se uitară unul la 
celălalt, puţin ruşinaţi. 

— Mda, sunt nervos, spuse Beaver, citind poate gândurile lui 
Jonesy pe expresia feţei sau poate citindu-i-le chiar din minte. 
Tre' să recunoşti că-i puţin înfricoşător felul în care-a apărut din 
pădure. 

— Da, e. 

— Băşina aia a sunat ca şi când ar fi avut ceva îndesat în cur, 
ceva ce tocmai murea de asfixie. 

Beav se uită puţin surprins când spuse aceasta, aşa cum se 
uita de fiecare dată când spunea ceva haios. Începură de-odată 
să râdă, ţinându-se reciproc şi căscând larg gurile, eliberând 
sunetele ca pe o serie de suspine aspre, încercând să nu facă 
mult zgomot, nevrând să-i audă bietul bărbat dacă era încă 
treaz, să-i audă şi să ştie că de el râdeau. Lui Jonesy îi venea 
greu să-şi ţină vocea scăzută, fiindcă îşi dorea atât de mult 
această eliberare - râsul său avea o severitate isterică, iar el 
mai şi plusa, inspirând aer pe nas şi dându-i drumul afară într-un 
fornăit; îi curgeau şi lacrimile. 

Intr-un sfârşit, Beaver îl prinse şi-l trase cu forţa afară din 
cabană. Rămaseră acolo, în zăpada din ce în ce mai mare, aşa 
cum erau, fără haine groase pe ei, râzând în sfârşit dezlănţuit, 
fiindcă vântul huruia destul de tare să-i acopere. 


6 


Când se întoarseră în cabană, mâinile lui Jonesy erau atât de 
amorţite, încât de-abia dacă simţi apa fierbinte când o lăsă să 
curgă peste ele. Râsese până la ultimul hohot însă şi asta îl 
făcuse să se simtă bine. Se gândi din nou la Pete şi la Henry - se 
întrebă cum se descurcau şi dacă vor reuşi să ajungă înapoi fără 
probleme. g 

— Ai spus că se explică nişte chestii, zise Beav. Incepuse să 
ronţăie o altă scobitoare. Ce fel de chestii? 

— Nu ştia că urma să ningă, spuse Jonesy. Vorbi încet, 
încercând să-şi amintească exact cuvintele lui McCarthy. „S-a 
zis cu valul de aer rece, dar potrivit anotimpului", cred că aşa s- 
a exprimat. Fraza asta capătă sens numai dacă ultima prognoză 
pe care a auzit-o a fost cea din unsprezece sau doisprezece. 
Fiindcă, până ieri spre seară, chiar a fost rece, dar potrivit 
anotimpului, nu-i aşa? 

— Mda, foarte potrivit anotimpului, fu Beaver de acord. 
Scoase din sertarul de lângă chiuvetă un prosop imprimat cu 
nişte buburuze decolorate şi începu să şteargă vasele cu el. În 
vreme ce muncea, se uită de partea cealaltă a încăperii, la uşa 
închisă a dormitorului: Ce-a mai spus? 

— Că tabăra lor se află în Kineo. 

— Kineo? Asta e la şaptezeci-optzeci de kilometri distanţă de 


aici. Adică, a... - Îşi scoase scobitoarea din gură, îi examină 
urmele de muşcături şi o vâri cu celălalt capăt la loc între buze. 
- O, înţeleg. 


— Mda. N-ar fi putut parcurge atâta drum într-o singură 
noapte, dar dacă a stat sub cerul liber trei zile... 

— ... şi patru nopţi; dacă s-a pierdut sâmbătă după-amiaza, 
asta înseamnă patru nopţi... 

— Da şi patru nopţi. Aşadar, presupun că a continuat să 
meargă spre est, fără abateri... Jonesy înmulţi în gând douăzeci 
şi cinci de kilometri cu trei zile. Cred că e posibil. 

— Cum de n-a îngheţat? Beaver îşi coborâse vocea până 
aproape de o şoaptă, probabil fără să-şi dea seama: Poartă o 
haină groasă şi are izmene pe sub pantaloni, dar temperatura a 
scăzut mult în zona asta pe timpul nopţii, de la Halloween 
încoace. Aşa că, spune-mi tu cum e posibil să fi petrecut patru 
nopţi afară fără să fi îngheţat. Nu are nici măcar urme de 
degerături, doar pata aceea de pe obraz. 


— Nu ştiu. Şi mai e ceva, spuse Jonesy. Cum de nu a început 
să-i crească barba? 

— Hă? Lui Beaver i se deschise gura. Scobitoarea îi atârnă de 
buza de jos. Apoi, foarte încet, dădu din cap. Mda. Nu are decât 
nişte fire scurte pe obraji. 

— Aş spune că e barbă de mai puţin de-o zi. 

— Probabil că s-a bărbierit, hă? 

— Sigur, spuse Jonesy, închipuindu-şi-l pe McCarthy rătăcit 
prin pădure, speriat, zgribulit de frig şi înfometat (nu c-ar fi 
arătat ca şi când ratase prea multe mese; asta era o altă chestie 
ciudată), dar încă îngenunchind la un pârâiaş în fiecare 
dimineaţă, spărgând gheaţa cu cizma ca să ajungă la apa de 
dedesubt, apoi scoţându-şi nedespărţita lamă Gillette din... de 
unde? Din buzunarul hainei? 

— lar în dimineaţa asta şi-a pierdut lama şi de asta are barba 
crescută de cinci milimetri, spuse Beav. Zâmbea din nou, dar nu 
cu prea mult umor. 

— Mada. Atunci când şi-a pierdut şi puşca. l-ai văzut dinţii? 

Beaver făcut o grimasă gen „Ce-mai-e-şi-asta". 

— Îi lipsesc patru. Doi de sus, doi de jos. Seamănă cu puştiul 
care apare mereu pe coperta revistei Mad. 

— Nici o grijă, amice. Am şi eu câţiva absenţi nemotivaţi. 
Beaver trase de o comisură a buzelor, arătându-şi gingia din 
partea stângă într-un rânjet strâmb de care Jonesy s-ar fi putut 
lipsi. 'Eezi? Chia' ichi în ş'ate. 

Jonesy aprobă din cap. Nu era acelaşi lucru. 

— Tipu'-i avocat, Beav, stă printre oameni tot timpul, felul 
cum arată face parte din viaţa lui. Colţişorii-ăştia-s chiar din 
faţă. Nu ştia că i-a pierdut. Pot jura pe orice. 

— Doar nu crezi c-a fost expus la radiaţii sau ceva de genul 
ăsta, nu-i aşa? Întrebă Beaver neliniştit. Când eşti radiat, îţi cad 
dinţii, am văzut cândva asta într-un film. Unul dintre cele la care 
te uiţi tu mereu, un film din-ăla cu mutanţi. Nu crezi că-i vorba 
de aşa ceva, nu-i aşa? Poate-a căpătat pata aia roşie când a fost 
radiat. 

— Mda, a primit o doză de radiaţii când a explodat Fabrica de 
Energie Nucleară Dealul Marțian, spuse Jonesy, iar mina 
întrebătoare a lui Beaver îl făcu imediat să-i pară rău de gluma 
pe care o făcuse. Beav, când te radiază, cred că-ţi cade şi părul. 

Faţa lui Beav se lumină. 


— Da, chiar aşa. Tipu' din film a sfârşit-o la fel de chel ca Telly 
cum-i-o-trage-o, juca rolul unui poliţist într-un serial de 
televiziune. Făcu o pauză. Apoi tipu' a murit. Cel din film, vreau 
să zic, nu Telly, chiar dacă, acum că mă gândesc mai bine... 

— Tipu' nostru are destul păr, îl întrerupse Jonesy. Dacă-l 
lăsau pe Beaver să deschidă o paranteză, era foarte probabil să 
nu se mai întoarcă niciodată de unde porniseră. 

Observă că, în absenţa străinului, nici unul dintre ei nu se 
referise la el cu Rick sau chiar cu McCarthy. Doar tipu' ca şi când 
şi-ar fi dorit să-l transforme în ceva mai puţin important decât o 
fiinţă umană - ceva generic, ca şi când asta i-ar ajuta să le pese 
mai puţin dacă... ei bine, dacă. 

— Da, spuse Beav. Are, nu-i aşa? Are mult păr. 

— Poate are amnezie. 

— Poate, dar îşi aminteşte cine e şi cu cine se afla când s-a 
pierdut. Ştie chestii de-astea. Omule, ce mai suflu de trompetă a 
tras, nu-i aşa? lar putoarea! Ca eterul! 

— Da, spuse Jonesy. Imi tot aducea în minte mirosul lichidului 
de carburator. Diabeticii încep să scoată un miros asemănător 
când li se agravează boala. Am citit asta într-un roman poliţist, 
cred. 

— Seamănă cu mirosul lichidului de carburator? 

— Nu-mi amintesc. 

Stăteau faţă-n faţă, uitându-se unul la celălalt, ascultând 
vântul. Lui Jonesy îi trecu prin minte să-i spună lui Beaver 
despre fulgerele pe care tipul pretindea că le văzuse, dar de ce 
să se obosească? Ce-i destul e destul. 

— Am crezut c-o să-şi verse fasolea când s-a aplecat în faţă, 
spuse Beav. Tu nu? 

Jonesy aprobă. 

— Şi nu arată bine, n-arată deloc bine. 

— Nu. 

Beaver suspină, îşi aruncă scobitoarea în gunoi şi se uită pe 
fereastră, unde zăpada cădea mai deasă şi mai grea ca înainte. 
Işi trecu degetele prin păr. 

— Cât îmi doresc să fie aici şi Henry şi Pete. Mai ales Henry. 

— Beav, Henry e psihiatru. 

— Ştiu, dar e cel mai aproape de meseria de doctor de aici - 
şi cred că tipu' de colo are nevoie de atenţie medicală. 


Henry, de fapt, chiar era medic - trebuia să fie, altfel n-ar fi 
primit licenţa de „psihopatru" - dar niciodată nu practicase 
altceva decât psihiatria, din câte ştia Jonesy. Totuşi, înţelegea 
ce voia Beaver să spună. 

— Incă mai crezi că se vor întoarce cu bine, Beav? 

Beaver suspină. 

— Acum o jumătate de oră aş fi spus cu siguranţă, dar zăpada 
a-nceput să cadă abundent. Cred că da. 

Se uită la Jonesy cu seriozitate; nu mai rămăsese mult din 
vechiul hopa-ţopa Beaver Clarendon în acea privire. 

— Sper că da, spuse el. 


CAPITOLUL 3 - MAŞINA LUI HENRY 


1 


Urmărind acum lumina farurilor Scout-ului prin ninsoarea 
deasă, croindu-şi drum ca printr-un tunel pe Deep Cut Road 
către Bivuac, Henry începu din nou să se gândească la o metodă 
de-a o face. 

Exista, desigur, Soluţia Hemingway - cu mult timp în urmă, ca 
student la Universitatea Harvard, scrisese un eseu cu acest titlu, 
aşa că trebuie să se fi gândit (într-un fel personal, nu doar 
pentru a îndeplini cerinţele unui curs tembel) încă de pe-atunci 
la asta. Soluţia Hemingway era o puşcă, iar Henry deţinea una 
chiar acum... nu c-ar fi făcut-o aici, printre ceilalţi. Ei patru 
petrecuseră nişte momente minunate la Bivuac şi ar fi un gest 
lipsit de respect s-o facă aici. Ar polua locul pentru Pete şi 
Jonesy - şi pentru Beaver; pentru el, poate, mai mult decât 
pentru ceilalţi şi asta n-ar fi corect. Dar avea să se întâmple 
curând, o simţea venind, ceva asemănător cu un strănut. E 
ciudat să-ţi compari momentul morţii cu un strănut, dar la asta 
se reducea probabil totul. Pur şi simplu hapciu! Şi-apoi bun găsit 
întuneric, prieten vechi. 

Când aplici Soluţia Hemingway, trebuie să-ţi dai jos papucii şi 
ciorapii. Patul puştii trebuie spirjinit pe podea. Teava se 
introduce în gură. Degetul cel mare se ţine pe trăgaci. Notă 
către mine, gândi Henry când Scout-ul derapă uşor pe zăpada 
proaspăt aşternută, iar el redresă imediat direcţia - îl ajutară şi 
rădăcinile copacilor, fiindcă, de fapt, asta însemna acest drum: 
un mănunchi de rădăcini scoase la suprafaţa pământului de 
tractoarele forestiere care-l foloseau pe timp de vară. Dacă te 
hotărăşti să aplici această metodă, ia mai întâi un laxativ şi 
aplic-o doar după ce-ai fost o ultimă dată la baie, ca să nu le 
oferi celor care te vor găsi un spectacol mai abject decât e 
nevoie. 

— Poate-ar trebui să-ncetineşti puţin, spuse Pete. 

Intre picioare ţinea o sticlă de bere pe jumătate goală; atât nu 
ajungea însă ca Pete să se afume. Alte trei sau patru, totuşi şi, 
chiar dacă Henry ar ataca drumul ăsta cu o sută la oră, Pete ar 
sta în scaun fără să clipească, ascultând un disc de Pink Floyd şi 


cântând o dată cu formaţia. Probabil că Henry chiar ar putea 
conduce cu o sută la oră şi nu s-ar simţi vreo diferenţă faţă de 
viteza cu care mergea acum. Să conduci pe Deep Cut Road, aşa 
plin de rădăcini cum era, era ca şi când ai conduce cu roţile 
peste traversele de cale ferată, chiar şi acum, când zăpada 
acoperea totul. Dacă ar fi continuat să ningă, lucrurile s-ar fi 
putut schimba, dar pentru moment, astfel se prezenta situaţia. 

— Nu-ţi face griji, Pete, sunt atent la condus. 

— Vrei o bere? 

— Nu când sunt la volan. 

— Nici măcar aici, în Pădurea din Poveste? 

— Mai târziu. 

Pete se dădu bătut, lăsându-l pe Henry să urmărească plictisit 
în continuare lumina farurilor şi să-şi taie drum prin această 
potecă albicioasă dintre copaci. II lăsă în braţele propriilor sale 
gânduri, fiindcă acolo-şi dorea să se afle. Era ca şi când ţi-ai tot 
trece limba peste o zgârietură din gură, dar asta îşi dorea 
Henry. 

Mai erau şi medicamentele. Mai era şi vechiul truc cu punga- 
trasă-peste-cap-în-cadă. Mai era înecul. Mai era şi săritul în gol 
de la înălţime. Un glonte în tâmplă nu garanta nimic - existau 
prea mari şanse să se trezească paralizat - şi la fel stăteau 
lucrurile şi cu tăiatul venelor: astea erau pentru novici. 
Japonezii, în schimb, aveau o metodă care îi captase lui Henry 
atenţia. Îţi legi o funie de gât. Legi celălalt capăt de un bolovan. 
Aşezi bolovanul pe spătarul unui scaun. Te aşezi pe acelaşi 
scaun, cu spatele rigid, păstrând un echilibru perfect. Inclini 
puţin scaunul şi bolovanul cade. Subiectul experimentului va 
mai trăi între trei şi cinci minute, cufundat într-un vis profund şi 
asfixiant. Griul se transformă în negru, bun găsit întuneric, 
prieten vechi! Citise despre această metodă într-un roman 
poliţist de Kinsey Milhone, drag lui Jonesy. Romane cu detectivi 
şi filme de groază; astfel de lucruri umpleau barca lui Jonesy. 

Trăgând linie, Henry înclina mai mult spre Soluţia Hemingway. 

Pete termină prima bere şi-i scoase dopul celei de-a doua, 
evident mai bine dispus. 

— Ce-ai înţeles din toată tărăşenia? Întrebă Pete. 

Henry se simţi strigat din acel univers paralel în care trăiau 
cei ce voiau într-adevăr să trăiască. Cum i se întâmplase des în 
ultimele zile, aceste vorbe îl făcură să se simtă înfrigurat. Era 


important ca nici unul dintre ei să nu bănuiască nimic, dar avea 
impresia că Jonesy bănuia deja ceva, foarte vag însă. Poate că şi 
Beaver. Ei doi puteau uneori să vadă înlăuntrul omului. Pete nu 
avea nici o bănuială, dar le-ar putea spune ceva celorlalţi, cum 
ar fi cât de preocupat păruse el, ca şi când l-ar fi frământat 
ceva, ceva important, iar el nu-şi dorea asta. Aceasta avea să fie 
ultima excursie la Bivuac pe care ei patru - bătrâna gaşcă de pe 
strada Kansas - aveau s-o mai facă, iar el voia ca totul să iasă 
bine. Voia ca ei să rămână şocaţi când aveau să afle ştirea, 
până şi Jonesy, care-l citea cel mai des şi care-l citise 
dintotdeauna. Voia ca ei să spună că nu avuseseră nici o idee că 
ar fi fost ceva în neregulă cu el. Mai bine asta, decât să stea toţi 
trei într-o încăpere, cu ochii aplecaţi în pământ, neputând să se 
uite unul la celălalt decât în treacăt, spunându-şi că ar fi trebuit 
să-şi dea seama, că văzuseră semnele şi că ar fi trebuit să facă 
ceva. Aşa că se întoarse în acel univers paralel, simulând un 
interes moderat şi convingător. Cine putea face asta mai bine ca 
un „psihopatrician"? 

— Ce să înţeleg şi ce tărăşenie? 

Pete îşi dădu ochii peste cap. 

— Cea de la magazinul lui Gosselin, cap sec! Ce-ai înţeles din 
lucrurile alea despre care vorbea bătrânul Gosselin. 

— Peter, nu i se spune bătrânul Gosselin degeaba. Are peste 
optzeci de ani şi, dacă există un lucru de care niciodată nu duc 
lipsă bătrânele şi bătrânii, acela e isteria. Scout-ul - trecut şi el 
demult de prima tinereţe, avea paisprezece ani şi înaintase cu 
mult în cea de-a doua tură a bornei sale de kilometraj - făcu un 
salt peste rădăcini şi derapa imediat, cu sau fără tracţiune pe 
spate. Henry trase de volan, aproape pufnindu-l râsul când lui 
Pete i se vărsă pe jos berea şi când strigă: 

— Oau, futu-i, ai grijă! 

Henry nu mai acceleră până ce Scout-ul nu începu să se 
redreseze, apoi apăsă din nou pedala, în mod voit prea repede 
şi prea tare. Scout-ul derapă încă o dată, de data aceasta în 
cealaltă direcţie şi Pete scoase încă un țipăt. Henry eliberă iarăşi 
pedala şi Scout-ul sări la loc pe făgaşul gata săpat printre 
rădăcini şi continuă din nou să ruleze lin, ca montat pe nişte 
şine de tren. Un avantaj al luării hotărârii de-aţi pune capăt vieţii 
era, se pare, că nu te mai speriau faptele minore. Farurile 
secţionau lumina albă şi schimbătoare a zilei, plină de un miliard 


de fulgi dănţuitori de zăpadă, nici unul identic cu altul, dacă era 
să dai crezare înţelepciunii populare. 

Pete îşi ridică sticla de bere (nu se vărsase decât puţină) şi se 
şterse pe pieptul hainei. 

— Nu crezi că mergem prea repede? 

— Nici pe departe, spuse Henry, iar apoi, ca şi când derapajul 
nici nu avusese loc (deşi avusese) sau ca şi când nu i-ar fi 
întrerupt ideea (nici nu i-o întrerupse), continuă: Isteria în grup 
se manifestă cel mai des la bătrâni şi la tineri. E un fenomen 
îndelung cercetat atât în domeniul meu, cât şi în cel al 
sociologilor păgâni care locuiesc vizavi de mine. Henry se uită la 
vitezometru şi observă că mergea cu cincizeci şi cinci de 
kilometri la oră, ceea ce era, de fapt, o viteză cam mare, date 


fiind condiţiile. 
Incetini. 
— E mai bine? 


Pete aprobă din cap. 

— Să nu mă-nţelegi greşit, eşti un şofer foarte bun, dar 
omule, ninge. Şi mai avem şi proviziile cu noi. Îndreptă degetul 
mare peste umăr spre cele două pungi şi cele două cutii de pe 
bancheta din spate. Pe lângă chiflele pentru hotdogs, mai avem 
aici şi ultimele trei cutii de macaroane Kraft cu brânză. Beaver 
nu poate supravieţui fără chestiile astea, să ştii. 

— Ştiu, spuse Henry. Şi mie-mi plac. Îţi aminteşti ştirile despre 
sataniştii din statul Washington, cele apărute în presă pe la 
mijlocul anilor nouăzeci? Vinovaţi au fost găsiţi câţiva bătrâni 
care locuiau împreună cu copiii lor - într-un caz, împreună cu 
nepoţii lor - în două orăşele din sudul Seattle-ului. În spatele 
cazurilor de abuzuri sexuale din centrele de îngrijire a minorilor 
atât din Delaware, cât şi din California se pare că au stat nişte 
tinere ce lucrau acolo ca îngrijitoare cu jumătate de normă. 
Poate că sunt coincidenţe sau poate că acea perioadă a fost 
propice acestui gen de poveşti şi poate că fetele au fost 
cuprinse de un soi de emulaţie. 

Cât de natural îi ieşeau cuvintele de pe buze, ca şi când i-ar fi 
păsat ce spunea! Henry vorbea, bărbatul de lângă el asculta cu 
o admiraţie prostească şi nici unul dintre ei (cu siguranţă nu 
Pete) nu bănuia că el se gândea de fapt la puşcă, la frânghie, la 
teava de eşapament, la medicamente. In cap avea role întregi 
de bandă audio, ăsta era adevărul. lar limba-i era casetofonul. 


— În Salem, continuă Henry, bătrânii şi tinerele şi-au unit 
isteria şi, voilà, s-au ivit Procesele de Vrăjitoare din Salem. 

— Am văzut filmul ăsta cu Jonesy, spuse Pete. A jucat Vincent 
Price în el. M-a speriat de-am făcut pe mine. 

— Sunt sigur, spuse Henry şi râse. Pentru un moment, crezu 
că Pete vorbea despre Vrăjitoarele din Salem. 

-Când e cea mai propice perioadă pentru genul ăsta de idei 
istericoidale? Atunci când recolta se află în hambar şi când 
vremea s-a înăsprit, desigur - atunci e vremea istorisirilor şi a 
intrigilor meschine. În Wenatchee, statul Washington, se 
vorbeşte despre venerarea diavolului şi despre copii sacrificați 
în pădure. lar în regiunea Jefferson, căminul unicului şi 
inimitabilului magazin al lui Gosselin, se vorbeşte despre lumini 
din cer, vânători dispăruţi şi despre desfăşurări de forţe militare 
în zonă. Ca să nu mai pomenim şi de chestia roşie care creşte 
pe copaci. 

— Nu sunt sigur în privinţa elicopterelor şi a soldaţilor, dar 
sunt destui cei care au văzut luminile ca să se organizeze o 
adunare a consiliului orăşenesc. Mi-a spus asta bătrânul 
Gosselin când tu căutai conservele pe rafturi. De asemenea, 
chiar sunt daţi dispăruţi tipii aceia din Kineo. Asta nu e isterie! 

— Am patru lucruri să-ţi spun, vorbi Henry. În primul rând, în 
regiunea Jefferson nu se poate ţine o adunare a consiliului 
orăşenesc, fiindcă nu există nici un astfel de oraş - până şi 
Kineo e numai un cătun izolat botezat c-un nume. În al doilea 
rând, adunarea va avea loc în jurul sobei bătrânului Gosselin şi, 
jumătate dintre cei ce vor participa vor fi atraşi mai mult de 
şnapsul cu mentă şi de cafeaua cu brandy. 

Pete râse pe sub mustață. 

— In al treilea rând, ce altceva au de făcut? Şi în al patrulea - 
asta îi priveşte pe vânători - probabil că s-au săturat de vânat şi 
au plecat acasă sau poate că s-au îmbătat şi au hotărât să-şi 
umple buzunarele la cel mai apropiat cazinou, cel din 
Carrabassett. 

— Asta crezi, hă? Pete părea descumpănit şi Henry simţi un 
imens val de afecţiune pentru el. Se întinse şi-l mângâie pe 
genunchi. 

— Nici o grijă, spuse el. Lumea e plină de lucruri ciudate. 


5 Vrăjitoarele din Salem (The Crucible - 1953), piesă de Arthur Miller, care a 
stat şi la baza filmului. 


Dacă lumea ar fi fost într-adevăr plină de lucruri ciudate, 
Henry se îndoia că ar mai fi fost el atât de dornic s-o 
părăsească, dar, dacă era un lucru pe care un psihiatru îl ştia 
face (altceva, adică, decât să scrie reţete pentru Prozac şi Paxil 
şi Ambien), acela era să spună minciuni. 

— Mie mi se pare destul de ciudat faptul că au dispărut patru 
vânători deodată. 

— Chiar deloc, spuse Henry şi râse. Dacă ar dispărea unu, ar 
fi dubios. Dacă ar dispărea dol, ar fi ciudat. Patru? Au plecat 
împreună, asta e tot. 

— Cât mai avem până la Bivuac, Henry? 

Tradusă, această întrebare ar fi sunat: Mai am timp pentru 
încă o bere? 

Henry pornise kilometrajul de la zero la magazinul lui 
Gosselin, un vechi obicei datând din vremea când lucra în slujba 
statului Massachusetts, când era plătit cu zece cenți la un 
kilometru şi jumătate şi orice bacşiş care i-ar mai fi căzut de la 
autostopişti. Distanţa dintre magazin şi Bivuac era uşor de ţinut 
minte: 36 de kilometri. Kilometrajul arăta acum 21, ceea ce 
însemna... 

— Ai grijă! Strigă Pete, iar Henry îşi îndreptă imediat privirea 
dincolo de parbriz. 

Scout-ul tocmai trecuse de un dâmb făcut de trunchiul 
acoperit cu zăpadă al unui copac răsturnat de-a latul drumului. 
Zăpada era aici mai mare. Henry circula cu faza lungă, astfel că 
văzu foarte limpede persoana care şedea în mijlocul drumului, la 
aproximativ treizeci de metri în faţă - o persoană îmbrăcată într- 
o haină groasă de lână, într-o vestă portocalie care flutura ca 
mantia lui Superman în vântul întețit şi cu o căciulă rusească de 
blană. De căciulă fuseseră prinse panglici portocalii, care 
fluturau şi ele în vânt, amintindu-i lui Henry de steguleţele 
publicitare pe care le văzuse uneori deasupra parcurilor de 
maşini uzate. Tipul şedea în mijlocul drumului cu picioarele 
încrucişate ca un indian care vrea să fumeze pipa păcii şi nu 
schiţă nici un gest când îl lovi lumina farurilor. Preţ de o 
secundă, Henry îi văzu ochii; erau larg deschişi, dar nemişcaţi, 
atât de nemişcaţi şi de sclipitori şi de goi... şi se gândi: Așa ar 
arăta şi ochii mei dacă nu i-aş menaja uneori. 

Nu avu timp să frâneze cu toată acea zăpadă în care se 
afundau roţile. Trase în schimb de volan spre dreapta şi simţi 


tremurai când Scout-ul ieşi din nou de pe vadul făcut între 
rădăcini. Mai văzu o clipă faţa albă şi nemişcată şi mai avu timp 
să-şi spună în gând: Mă;, să fie! E-o femeie. 

O dată ieşit dintre rădăcini, Scout-ul începu imediat să 
derapeze. De data aceasta, Henry păstră roţile pieziş pe vadul 
din rădăcini ca să adâncească urmele, ambalând motorul şi 
ridicând o perdea de zăpadă în aer, ştiind fără să se gândească 
(nu avea timp de aşa ceva) că aceasta era singura scăpare a 
femeii din mijlocul dramului. Chiar şi-aşa, nu-şi punea mari 
speranţe în această manevră. 

Pete strigă şi, cu colţul ochiului, Henry îl văzu ridicându-şi 
palmele spre faţă într-un gest protector. Scout-ul se înclină într- 
o parte şi de-abia atunci îndreptă Henry roţile, încercând să 
controleze alunecarea măcar atât cât să n-o lovească pe femeie 
cu partea din spate a maşinii şi să-i zdrobească faţa. Volanul i se 
învârti sub mâinile înmănuşate cu o uşurinţă uluitoare. Pentru 
probabil trei secunde, Scout-ul scărpină de zăpadă Deep Cut 
Road-ul la un unghi de treizeci şi cinci de grade, o mişcare 
datorată în parte lui Henry Devlin şi în parte furtunii. Zăpada 
sări de sub roţi şi pluti în jurul maşinii într-o ploaie măruntă; 
farurile de ceaţă proiectară silueta pinilor împovăraţi de zăpadă 
de pe marginea drumului. Pentru trei secunde, nu mult, dar 
îndeajuns de mult asemeni unor reflectoare îngemănate. Văzu 
silueta trecând pe lângă ei ca şi când aceasta s-ar fi mişcat, nu 
ei. Femeia însă nu se clinti din loc, nici măcar atunci când 
marginea ruginită a barei de protecţie din spate a Scout-ului 
trecu la mai puţin de trei centimetri de faţa ei. 

Je-am ratat! Exultă Henry. Te-am ratat, nenorocito! Apoi îi 
scăpă şi ultimul frâu şi Scout-ul se ridică de la pământ. Se simţi 
o vibraţie spasmodică atunci când roţile luară din nou contact cu 
rădăcinile, doar că, acum, maşina stătea în sens opus direcţiei 
de mers. Încă mai încerca să o întoarcă pe poziţie, s-o rotească 
la o sută optzeci de grade - Stânga-mprejur! Obişnuiau ei să 
strige când stăteau în şir indian în clasele primare - când 
maşina lovi un bolovan ascuns sub zăpadă sau poate un copac 
căzut la pământ, scoase o bufnitură teribilă şi se rostogoli. Mai 
întâi pe partea dreaptă, geamurile spărgându-se în cioburi 
strălucitoare, apoi pe capotă. O bandă a centurii de siguranţă a 
lui Henry cedă, izbindu-l de capotă cu umărul stâng. Se lovi cu 
testiculele de volan şi durerea grea ca plumbul explodă. 


Semnalizatorul se rupse de coapsa lui şi simţi cum începe să-i 
curgă imediat sângele, umezindu-i blugii. Bu/ionu/, cum îl numea 
un vechi comentator de box la radio, ca şi când ai spune: 
Atenţie, oameni buni, bulionul a început să curgă gârlă. Pete 
tipa sau striga, sau amândouă deodată. 

Pentru câteva secunde, motorul Scout-ului răsturnat continuă 
să meargă, apoi forţa gravitaţională îşi făcu meseria şi motorul 
se opri. Acum, maşina nu mai era decât o carcasă răsturnată în 
mijlocul drumului, cu roţile încă învârtindu-se, cu farurile încă 
luminând copacii plini de zăpadă din partea stângă a drumului. 
Unul dintre ele se stinse, dar celălalt continuă să lumineze. 


2 


Henry discutase cu Jonesy despre accidentul lui (îl ascultase, 
mai bine spus; terapia era o ascultare creativă), ştia aşadar că 
Jonesy nu-şi amintea nimic despre impactul propriu-zis. Din 
câte-şi dădea Henry seama, el nu-şi pierdu cunoştinţa după ce 
se răsturnă Scout-ul, iar lanţul evenimentelor îi rămase intact în 
minte. Işi amintea că bâjbâise după încuietoarea centurii de 
siguranţă, dorind să se elibereze cu totul din strânsoarea 
nenorocitei ăleia, în vreme ce Pete se văita că avea piciorul 
rupt, că împuţitul lui de picior era rupt. Îşi amintea flip-flop-ul 
egal al ştergătoarelor de parbriz şi strălucirea luminilor de bord, 
care acum se aflau sus şi nu jos. Găsi încuietoarea centurii de 
siguranţă, o pierdu, o găsi din nou şi o apăsă. Banda de jos a 
centurii îi dădu drumul din strânsoare şi el căzu strâmb pe 
capotă, spărgând învelişul de plastic al luminii din tavan. Pipăi 
cu mâna, descoperi încuietoarea uşii, n-o putut mişca din loc. 

— Piciorul meu! O, drace, împuţitu' ăsta de picior! 

— Taci odată cu el, spuse Henry. N-ai nimic la picior. - Ca şi 
când ar fi ştiut el mai bine. Găsi încuietoarea uşii, trase cu forţă 
de ea şi nu se întâmplă nimic. Apoi îşi dădu seama de ce: stătea 
cu capul în jos şi trăgea în direcţia greşită. Îşi schimbă priza şi, 
atunci când uşa se deschise, becul dezvelit din tavan îl săgetă în 
ochi. Împinse portiera cu spatele mâinii, convins că nu va reuşi 
să facă mare lucru; cadrul probabil că se îndoise şi-ar fi norocos 
să o deschidă şi numai cu zece centimetri. 

Dar portiera se deschise pe jumătate cu un scrâşnet şi, dintr-o 
dată, simţi zăpada zbătându-i-se rece în jurul feţei şi a gâtului. 
Impinse şi mai tare portiera, sprijinindu-şi umărul şi, numai 
atunci când reuşi să-şi desprindă picioarele de sub volan, îşi 


dădu seama că maşina stătea cu roţile în sus. Execută o 
jumătate de salt şi, fără ştire, se trezi că se uită îndeaproape la 
zona sa pelviană îmbrăcată în blugi, ca şi când s-ar fi hotărât să 
încerce să-şi pupe boaşele pulsânde, ca să le însănătoşească. 
Diafragma i se adună şi-i deveni greu să respire. 

— Ajută-mă, Henry! Sunt înţepenit! Sunt a dracu' de-nțepenit! 

— O clipă. 

Vocea îi era lipsită de viaţă şi gâjâită, nici pe departe vocea sa 
obişnuită. Văzu acum partea de sus a piciorului stâng 
înnegrindu-se de sânge. Vântul suflând printre pini scotea un 
sunet de parcă ar fi fost maşina de spălat personală a lui 
Dumnezeu. 

Se prinse de stâlpul uşii, bucurându-se că-şi lăsase mănuşile 
pe mâini la condus şi se trase cu toată forţa - trebuia să iasă 
afară, trebuia să-şi elibereze diafragma ca să poată respira. 

O clipă nu se întâmplă nimic, apoi Henry ţâşni afară ca dopul 
dintr-o sticlă. Rămase pentru o vreme acolo unde se afla, 
gâfâind şi uitându-se în sus spre perdeaua deasă de zăpadă. Nu 
era nimic în neregulă cu cerul acum; ar fi jurat cu mâna pe 
Biblie. Nu se vedeau decât burţile joase şi gri ale norilor şi 
căderea psihedelică de zăpadă. 

Cuprins de dureri din ce în ce mai mari, Pete îi striga numele 
fără odihnă. 

Henry se răsuci, se ridică în genunchi şi, când asta se 
desfăşură fără probleme, se ridică nesigur în picioare. Rămase 
locului doar o clipă, legănându-se în bătaia vântului şi aşteptând 
să vadă dacă-l va ţine piciorul stâng, cel sângerând şi dacă nu-l 
va arunca înapoi în zăpadă. Nu se întâmplă nimic de genul 
acesta. Şchiopătă atunci către spatele Scout-ului răsturnat să 
vadă cu ce-l putea ajuta pe Pete. Aruncă o singură privire scurtă 
femeii care le pricinuise curvăsăria asta. Şedea în mijlocul 
drumului ca înainte, cu picioarele încrucişate, cu coapsele şi cu 
partea din faţă a canadianei îngheţate şi înzăpezite. Vesta îi 
flutura. La fel ca şi panglicile prinse de căciulă. Nu se întorsese 
să se uite la ei, ci se uita în gol în direcţia magazinului lui 
Gosselin, aşa cum se uitase când apăruseră ei de după dâmb şi 
o văzuseră. O urmă de cauciuc adâncă şi sinuoasă se apropia 
prin zăpadă la treizeci de centimetri de piciorul ei stâng îndoit, 
iar el habar nu avea, chiar nu avea nici o idee, cum de o ratase. 

— Herny! Henry, ajută-mă! 


Se grăbi, alunecând în zăpada proaspătă când ajunse lângă 
uşa pasagerului din dreapta. Portiera lui Pete era înţepenită, 
dar, când se ridică Henry în genunchi şi trase cu ambele mâini, 
se deschise pe jumătate. Se aplecă înăuntru, îl prinse pe Pete de 
umăr şi trase. Nimic. 

— Desfă-ţi centura de siguranţă, Pete. 

Pete pipăi în jur, dar nu păru s-o găsească, deşi se afla chiar 
în faţa lui. Mişcându-se cu grijă, fără cel mai mic sentiment de 
nelinişte (presupunea că e în stare de şoc), Henry desfăcu 
centura de siguranţă şi Pete se izbi de capotă, cu capul într-o 
parte. Strigă din pricina durerii şi a neprevăzutului acestei 
mişcări, apoi se opinti şi se târî afară prin deschizătura uşii. 
Henry îl prinse de subsuori şi-l trase către el. Se prăbuşiră 
amândoi în zăpadă şi Henry fu năpădit de un sentiment de déjà 
vu atât de puternic şi de neaşteptat, încât păru un leşin. Nu 
cumva se mai jucaseră ceva asemănător când fuseseră copii? 
Sigur că se jucaseră. Chiar în ziua în care l-au învăţat pe Duddits 
cum se fac îngerii de zăpadă, printre multe altele. Cineva începu 
să râdă, speriindu-l de moarte. Apoi îşi dădu seama că el râdea. 

Pete se ridică, cu ochii strălucindu-i din pricina sperieturii, cu 
partea din spate a hainei albă de zăpadă. 

— De ce dracu' râzi? Găoaza aia aproape că ne-a omorât! O 
să-l strâng pe puiu' ăsta de căţea de gât! 

— Nu pe pui, ci chiar pe căţea în persoană, spuse Henry. 
Râdea mai tare ca niciodată şi i se păru plauzibil ca Pete să nu fi 
auzit ce spusese mai înainte - mai ales că bătea şi vântul - dar 
nu-i păsa. Rareori se simţise atât de sublim. 

Pete tremura pe picioare cam aşa cum tremurase şi Henry. 
Henry tocmai voia să spună ceva înţelept, ceva despre cât de 
bine se mişcă el pentru un tip cu un picior rupt, când Pete se 
prăbuşi la pământ cu un țipăt de durere. Henry se duse la el şi-i 
pipăi piciorul pe care-l ţinea întins în faţă. Părea intact, dar cine 
putea fi sigur prin două rânduri de haine? 

— Nu-i rupt, totuşi, spuse Pete, dar gâfâia de durere. S-a 
blocat, asta-i tot, ca atunci când jucam fotbal. Ea unde-i? Eşti 
sigur că-i femeie? 

— Da. 

Pete se ridică şi ocoli maşina, şchiopătând şi ţinându-se de 
genunchi. Celălalt far continua să lumineze stoic zăpada. 


— Ar fi spre binele ei să fie oloagă sau oarbă, doar atât am de 
spus, îi zise lui Henry. Dacă nu e nici una, nici alta, am s-o iau la 
şuturi în cur tot drumul înapoi până la magazinul lui Gosselin. 

Henry începu din nou să râdă. Era din cauza imaginii pe care 
şi-o formase în minte: Pete sărind într-un picior... apoi șutând. 
Ca un jucător de fotbal distrus de-a binelea. 

— Pete, să nu-i faci nimic! Strigă, bănuind că tonul sever pe 
care probabil că-l folosise fusese anihilat de faptul că vorbea 
printre hohote de râs maniacal. 

— Nu-i fac nimic, decât dacă-mi adresează cuvinte grele, 
spuse Pete. 

Vorbele lui, aduse spre Henry de vânt, aveau un ton de fată- 
bătrână-ofensată, care-l făcu să râdă până şi mai puternic. Işi 
dădu jos pantalonii şi izmenele şi rămase în boxeri, ca să vadă 
cât de rău îl rănise semnalizatorul. 

Era o tăietură superficială, lungă de vreo cinci centimetri, pe 
interiorul coapsei. Sângerase din abundență - încă mai mustea 
sânge - dar Henry nu credea că e ceva serios. 

— Ce mama dracu' credeai că faci? O certă Pete din partea 
cealaltă a Scout-ului, unde ştergătoarele de parbriz încă se mai 
mişcau de la stânga la dreapta. Deşi tirada lui Pete era susţinută 
de obscenităţi (cele mai multe în mod cert de origine beaver- 
iană), lui Henry tot a profesoară bătrână ofuscată îi suna, iar 
asta-l porni din nou pe râs şi-i ridică moralul. 

— De ce stai în mijlocu' drumului ăsta futut şi-n mijlocu' 
furtunii ăsteia futute de zăpadă? Eşti beată? Drogată? Ce fel de 
puţă-n-raţă proastă mai eşti şi tu? Hei, spune ceva! Aproape-a 
fost să ne-omori, pe mine şi pe pretenu' meu; ai putea cel puţin 
să... oooh, TRAGE-MI-O, FREDDY! 

Henry ieşi de după epava maşinii la timp să-l vadă pe Pete 
căzând la pământ lângă Doamna Buddha. Probabil că i se 
blocase iarăşi piciorul. Ea nu-i acordă nici o privire. Panglicile 
portocalii de la căciulă îi suflau spre spate. Avea faţa ridicată în 
bătaia furtunii. Ochii larg deschişi nu clipeau atunci când intrau 
în ei fulgii şi când se topeau pe suprafaţa lor caldă, vie. Henry 
simţi cum, în ciuda tuturor lucrurilor, i se stârneşte curiozitatea 
profesională. Peste ce dăduseră ei aici, la urma urmei? 


3 


— Oooh, trage-mi-o din părți, rahatu' mă-si, ce tare DOARE-n 
curu' naibii! 


— Te simţi bine? Spuse Henry şi asta-l făcu să râdă din nou. 
Ce întrebare prostească! A 

— Ţie-ţi pare că mă simt bine, cap pătrat? Intrebă Pete acid, 
dar, când se aplecă Henry spre el, îl alungă cu fluturatul unei 
mâini. Na, că mă descurc, începe să mă lase, vezi ce-i cu 
Prinţesa Caca-n Cap. Nu face decât să şadă acolo. 

Henry se lăsă pe genunchi în faţa femeii, cris-pându-se de 
durere - îl dureau picioarele, sigur că da, dar îl durea şi umărul 
din pricina căzăturii pe capota maşinii, iar gâtul îi înţepenea 
văzând cu ochii - dar încă dând din gură. 

Femeia asta nu era deloc o domniţă la ananghie. Avea cel 
puţin patruzeci de ani şi era corpolentă. Deşi canadiana pe care 
o purta era groasă şi mai avea pe dedesubt cine ştie câte alte 
rânduri de haine, în regiunea pieptului se vedea o umflătură 
considerabilă, semn că femeia deţinea genul de sâni opulenţi 
pentru care se inventase operaţia de reducere a dimensiunii 
bustului. Părul care ieşea de sub căciula ei cu urechi nu fusese 
tuns într-un stil anume. Asemenea lor şi ea purta blugi, însă o 
singură coapsă de-a ei era cât amândouă ale lui Henry. Primul 
cuvânt care-i veni în minte fu țărancă - genul de femeie pe care 
o vezi atârnându-şi rufele la uscat în curtea plină de jucării din 
faţa rulotei duble în care locuieşte, în vreme ce Garth şi Shania 
dau din meliţă la un radio fixat într-o fereastră deschisă... sau 
genul de femeie care-şi face cumpărăturile la magazinul lui 
Gosselin. Echipamentul portocaliu sugera că s-ar fi aflat la 
vânătoare, dar, dacă aşa stăteau lucrurile, unde-i era puşca? 
Fusese acoperită deja sub zăpadă? Ochii ei larg deschişi erau de 
un albastru-întunecat şi extrem de goi. Henry căută din priviri 
urmele ei de paşi, dar nu văzu nimic. Vântul le ştersese, fără 
îndoială, dar şi aşa, faptul era destul de straniu; la fel de bine ar 
fi putut cădea din cer. 

Henry îşi scoase o mănuşă şi pocni din degete în faţa ochilor 
aceia holbaţi. Clipiră. Nu era cine ştie ce, dar era mai mult decât 
se aşteptase el, dat fiind faptul că trecuse la câţiva centimetri 
de ea o camionetă de câteva tone şi nici măcar nu tresărise. 

— Hei! Strigă în urechile ei. Hei, revino-ţi! Revino-ţi! 

Îşi pocni degetele din nou şi de-abia şi le simţi - când se 
făcuse atât de frig? Acum chiar că am dat de belea, gândi el. 

Femeia râgâi. Sunetul fu uimitor de puternic, în pofida 
vântului care vâjâia printre copaci şi, înainte să fie purtat de 


vânt, Henry simţi un miros amar şi în acelaşi timp caustic - 
mirosea a spirt medicinal. Femeia îşi schimbă poziţia şi făcu o 
grimasă, apoi trase un vânt - o băşină prelungă, tremurată, care 
sună ca atunci când se rupe o bucată de material. Poate, gândi 
Henry, aşa salută localnicii. Ideea îl făcu din nou să râdă. 

— Sfinte rahat, spuse Pete, aproape suflându-i în ureche. Cred 
că şi-a rupt turul pantalonilor cu băşina asta. Ce-ai băut, 
doamnă? Antigel Prestone? Apoi, către Henry: Trebuie să fi băut 
ceva, pe Dumnezeul meu şi dacă n-a băut lichid antigel, eu sunt 
o maimuţă. 

Henry simţi şi el mirosul de antigel. 

Ochii femeii se mişcară fără veste şi se fixară asupra ochilor 
lui Henry. Fu şocat de durerea pe care o văzu în ei. 

— Unde-i Rick? Întrebă ea. Trebuie să-l găsesc pe Rick - 
numai el a mai rămas. 

Făcu o grimasă şi, când deschise din nou gura, Henry observă 
că-i lipseau mai bine de jumătate din dinţi. Cei rămaşi semănau 
cu nişte stâlpi într-un gard părăginit. Femeia râgâi din nou şi 
mirosul fu îndeajuns de puternic să-i aducă lacrimi în ochi lui 
Henry. 

— O, sfinte Cristoase! Aproape că strigă Pete. Ce-i stricat în 
ea? 

— Nu ştiu, spuse Henry. 

Singurele lucruri pe care le ştia erau că ochii femeii se 
goliseră din nou de viaţă şi că dăduseră de belea. Să fi fost 
singur, s-ar fi aşezat lângă femeie şi ar fi prins-o pe după umeri 
- o soluţie mult mai interesantă şi mai originală decât Soluţia 
Hemingway. Dar trebuia să se gândească şi la Pete - Pete nici 
măcar nu trecuse prin prima cură de dezalcoolizare, deşi 
aceasta se afla cu siguranţă pe lista sa de aşteptare. 

Şi, pe lângă asta, mai era şi curios. 


4 


Pete şedea în zăpadă, masându-şi din nou genunchiul, 
uitându-se la Henry, aşteptând ca el să facă ceva, ceea ce era 
destul de firesc, având în vedere că el fusese întotdeauna omul 
cu ideile din cvartetul lor. Nu avuseseră un conducător, dar 
Henry se apropiase cel mai mult de acest concept. Lucrurile 
stătuseră aşa chiar şi în şcoala primară. Femeia, între timp, nu 
se uita la nimeni, se holba doar iarăşi în ninsoare. 

Linişteşte-te, gândi Henry. /nspiră adânc şi linişteşte-te. 


Inspiră, ţinu aerul în plămâni, apoi îl lăsă să iasă. Mai bine. Un 
pic mai bine. Aşa, ce se întâmpla cu doamna asta? Nu conta de 
unde venise, ce căuta aici sau de ce mirosea a lichid antigel 
când râgâia. Ce se întâmpla cu ea acum? - Asta conta. 

Era în stare de şoc, evident. Un şoc atât de profund, că 
semăna cu catatonia - dovadă acestui lucru stătea faptul că nici 
măcar nu tresărise când Scout-ul trecuse la centimetru pe lângă 
ea. Şi, totuşi, nu se retrăsese atât de adânc în ea încât numai cu 
ajutorul unui tratament medical s-o poţi aduce înapoi; 
reacţionase la pocnetul degetelor şi mai şi vorbise. Întrebase de 
cineva cu numele de Rick. 

— Henry... 

— Taci o clipă. 

Işi scoase iarăşi mănuşile, îşi ridică palmele în faţa ochilor ei şi 
le lovi una de cealaltă. Sunetul i se păru slab în comparaţie cu 
vâjâitul egal al vântului printre copaci, dar femeia clipi din nou. 

— Ridică-te în picioare! 

Henry o prinse de mâinile înmănuşate şi, faptul că degetele ei 
se contractară reflex în jurul propriilor sale mâini, îi dădu 
speranţe. Se aplecă înainte, aproape de faţa ei şi simţi mirosul 
acela de eter. Nimeni care mirosea aşa nu putea să se simtă 
prea bine. 

— In picioare, sus! O dată cu mine! La trei! Unu, doi, trei! 

Se ridică, ţinând-o de mâini. Se ridică şi ea. Genunchii îi 
pocniră şi râgâi din nou. Trase şi un alt vânt. Căciula i se 
strâmbă pe cap, acoperindu-i un ochi. Când ea nu făcu nici o 
mişcare s-o îndrepte, Henry spuse: 

— Aranjează-i căciula. 

— Hă? 

Şi Pete se ridicase în picioare, deşi nu părea prea sigur pe 
picioarele lui. 

— Nu vreau s-o scap. Aranjează-i căciula, ridică-i-o de pe ochi. 

Cu mare grijă, Pete se întinse şi-i îndreptă căciula. Femeia se 
adună puţin de stomac, făcu o grimasă, se băşi. 

— Mulţumesc tuturor, spuse Pete ironic. Aţi fost un public 
minunat, noapte bună. 

Henry o simţi cum se lasă din genunchi şi-şi întări priza. 

— Umblă! Strigă el, apropiindu-se iarăşi de faţa ei. Umblă o 
dată cu mine! La trei! Unu, doi, trei! 


începu să umble, cu spatele către capota din faţă a Scout- 
ului. Se uita acum la el, iar el îi susţinu privirea. Fără să întoarcă 
ochii spre Pete - nu voia să rişte s-o scape - spuse: 

— la-mă de curea. Condu-mă. 

— Unde? 

— De partea cealaltă a maşinii. 

— Nu sunt sigur că pot să... 

— Trebuie să poţi, Pete. Fă-o odată! 

Preţ de o clipă nu se întâmplă nimic, apoi simţi mâna lui Pete 
intrându-i sub haină, bâjbâind, apoi prinzându-l de curea. Se 
împleticiră într-un ciudat şir indian de cealaltă parte a drumului, 
trecând prin spotul luminos al singurului far rămas intact. De 
cealaltă parte a maşinii răsturnate erau, cel puţin, păziţi de vânt 
şi asta era bine. 

Femeia îşi trase brusc mâinile din mâinile lui Henry şi se 
aplecă în faţă cu gura deschisă. Henry făcu un pas în spate, 
nedorind să fie stropit când femeia avea să vomite... dar, în loc 
să vomite, ea râgâi, cel mai puternic râgâit pe care-l auzise 
până atunci. Apoi, încă stând aplecată, trase un alt vânt. Sunetul 
nu se asemănă cu nimic din ce auzise Henry până atunci, iar el 
credea că auzise în saloanele de spital din vestul 
Massachusetts-ului tot ce se putea auzi în materie de pârţuri. Se 
tinu, totuşi, în picioare, fornăind pe nas ca un cal. 

— Henry, spuse Pete. Vocea-i era răguşită din cauza terorii, a 
uimirii sau a amândurora. Dumnezeule priveşte. Se uita spre cer 
cu gura larg deschisă. 

Henry îi urmă traiectoria privirii şi nu-i veni să creadă ce văzu. 
Cercuri strălucitoare de lumină, nouă sau zece la număr, se 
plimbau încet de-a lungul şi de-a latul norilor joşi. Henry trebui 
să strângă din ochi ca să se poată uita la ele. Gândul îi zbură 
imediat la reflectoarele care împung cerul la Hollywood, la 
premierele filmelor, dar, desigur, astfel de lumini nu se găseau 
aici în pădure şi, chiar dacă s-ar găsi, ar fi văzut prin perdeaua 
de zăpadă spotul care le proiecta. Orice ar fi fost ceea ce 
proiecta aceste lumini, se afla fie deasupra norilor, fie chiar în 
nori, în nici un caz sub ei. Se mişcau înainte şi înapoi, aparent 
fără logică, iar Henry simţi imediat cum îl invadează un val de 
teroare atavică... doar că, de fapt, părea că aceasta se ridica de 
undeva din interiorul lui, de undeva din adâncurile lui. Dintr- 
odată, coloana vertebrală i se transformă într-un sloi de gheaţă. 


— Ce-s astea? Întrebă Pete, aproape tânguit. Cristoase, 
Henry, ce-s astea? 

— Nu... 

Femeia se uită în sus, văzu luminile jucăuşe şi începu să ţipe. 
Uimitor de puternice acele ţipete şi atât de grevate de teroare, 
încât îl făcură pe Henry să vrea să ţipe şi el. 

— S-au întors! Ţipă ea. S-au întors! S-au întors! 

Apoi îşi acoperi ochii şi-şi sprijini capul de roata din faţă a 
Scout-ului răsturnat. Încetă să mai ţipe şi începu să geamă, ca 
un animal prins în capcană care nu mai nutreşte nici o speranţă 
de-a fi liber din nou. 


5 


Pentru o indefinită perioadă de timp (probabil pentru mai 
puţin de cinci minute, deşi păru mai mult) priviră acele lumini 
sclipitoare alergând de-a lungul şi de-a latul cerului - rotindu-se, 
alunecând, balansându-se de la stânga la dreapta, părând că se 
urmăresc una pe cealaltă. La un moment dat, Henry observă că 
nu erau decât cinci lumini, nu zece sau mai multe şi că, după o 
vreme, nu mai rămaseră decât trei. Lângă el, femeia cu capul 
proptit de roată se băşi iar. Atunci îşi dădu Henry seama că se 
aflau în mijlocul sălbăticiei, că se uitau prostraţi la un fenomen 
celest generat probabil de furtuna de zăpadă, fenomen care, 
deşi foarte interesant, nu-i ajuta aproape cu nimic să ajungă la 
un loc uscat şi cald. Îşi amintea cu claritate cifrele de pe borna 
de kilometraj: 21. Se aflau aşadar la mai puţin de cincisprezece 
kilometri de Bivuac, un drum obositor şi în condiţiile cele mai 
bune, iar ei nu făceau altceva decât să stea pe loc în mijlocul 
unei furtuni la doi paşi de-a se transforma în viscol. Pe /ângă 
asta, gândi el, eu sunt singurul care poate umbla. 

— Pete. 

— Uimitor, aşa-i? Spuse Pete, expirând. Astea e nişte futute 
de-OZN-uri, ca-n Dosarele X. Ce crezi tu că... 

— Pete. 

Îi luă lui Pete bărbia în palmă şi-i forţă capul să coboare 
dinspre cer spre propria sa faţă. Deasupra, ultimele două lumini 
dispăreau. 

— Nu-i decât un fel de fenomen atmosferic, asta-i tot. 

— Crezi? Pete păru dintr-o dată dezamăgit. 

— Mda - ceva legat de furtună. Dar, chiar dacă ar fi primul val 
al invaziei de fluturi extratereştri de pe planeta Alnitak, tot n-ar 


însemna mare lucru pentru noi, dacă noi ne-am transforma în 
îngheţată pe băț din cauza frigului. Trebuie să mă ajuţi. Vreau 
să faci trucu-ăla al tău. Poţi? 

— Nu ştiu, spuse Pete, aruncând o ultimă privire spre cer. 

Nu mai rămăsese decât o singură lumină acum şi era atât de 
slabă, încât n-ai fi observat-o dacă nu te-ai fi uitat intenţionat 
după ea. 

— Doamnă? Doamnă, aproape-au dispărut. Relaxează-te, ce 
zici? 

Femeia nu schiţă nici un răspuns; rămase locului, cu faţa lipită 
de roată. Panglicile de la căciulă fluturau în vânt. Pete suspină şi 
se întoarse către Henry. 

— Ce vrei să faci? 

— Ţi-aminteşti de adăposturile tăietorilor de lemne de pe 
marginea acestui drum? 

Existau vreo opt sau nouă astfel de adăposturi, credea Henry, 
nimic altceva decât patru stâlpi cu bucăţi de tablă servind de 
acoperiş. Tăietorii depozitau sub ele buştenii şi uneltele până în 
primăvara următoare. 

— Sigur, spuse Pete. A 

— Unde-i cel mai apropiat? Imi poţi spune? 

Pete închise ochii, ridică un deget în aer şi începu să-l mişte 
înainte şi înapoi. În acelaşi timp, scoase un plescăit slab, 
lovindu-şi limba de cerul gurii. Aceste gesturi făcuseră parte din 
persoana lui Pete încă din vremea liceului. Nu erau la fel de 
vechi ca şi ticul lui Beaver de-a roade creioane şi de-a mesteca 
scobitori sau ca dragostea lui Jonesy pentru filmele de groază şi 
pentru poveştile polițiste, dar era îndeajuns de vechi. Şi, de cele 
mai multe ori, dădeau roade. Henry aşteptă, sperând să dea 
roade şi de data aceasta. 

Femeia, sesizând probabil acel plescăit slab şi regulat, purtat 
spre ea de-un curent de aer, îşi înălţă capul şi se uită în jur. De-a 
lungul frunţii avea de la cauciucul roții o pată mare şi 
întunecată. 

Într-un sfârşit, Pete îşi deschise ochii: 

— Într-acolo, spuse, arătând în direcţia Bivuacului. Dincolo de 
curbă, e un deal. Cobori dincolo de deal şi dai peste o porţiune 
de pământ drept. La capătul porțiunii ăsteia se află unul dintre 
adăposturile alea. E pe stânga. O parte din acoperiş e prăbuşită 


în interior. Unui bărbat pe nume Stevenson i-a curs odată sânge 
din nas acolo. 

— Sigur? 

— O, omule, nu ştiu - şi Pete se uită în alt parte, ca şi când s- 
ar fi ruşinat. 

Henry îşi amintea vag acel adăpost... iar faptul că acoperişul 
era în parte dărâmat era un lucru bun sau ar fi putut fi; dacă se 
prăbuşise în direcţia potrivită, ar fi putut transforma adăpostul 
fără pereţi într-un fel de şopron. 

— Cât e de departe? 

— La vreo opt sute de metri. Poate la un kilometru. 

— Eşti sigur? 

— Mda. 

— Poţi face atâta drum cu genunchiul ăla? 

— Cred - dar ea va putea? _ 

— Ar fi mai bine să poată, spuse Henry. Işi aşeză mâinile pe 
umerii femeii, o întoarse cu faţa către el şi se apropie până ce 
stăteau aproape nas în nas. Mirosul respirației ei era îngrozitor - 
antigel având la bază ceva uleios şi organic - dar se ţinu 
aproape şi nu schiţă nici un gest c-ar vrea să se retragă. 

— Trebuie să umblăm, îi spuse, nu tocmai strigând, dar 
îndeajuns de tare şi folosind un ton poruncitor. Umblă o dată cu 
mine, la trei! Unu, doi, trei! 

O prinse de mână şi o conduse dincolo de Scout, pe drum. 
Femeia îi opuse rezistenţă o clipă, apoi îl urmă ascultătoare, 
părând că nu simte muşcătura vântului atunci când acesta lovi. 

Merseră vreme de aproape cinci minute, Henry ţinând în 
mâna sa stângă mâna dreaptă înmănuşată a femeii, când Pete 
se împiedică. 

— Aşteaptă, spuse el. Cretinu'-ăsta de genunchi vrea să se 
blocheze din nou. 

În vreme ce se aplecă şi şi-l masă, Henry se uită spre cer. 
Acum nu se mai vedea nici o lumină. 

— Te simţi bine? Poţi merge mai departe? 

— Merg, spuse Pete. Haide să continuăm. 


6 


Trecură cu bine de curbă şi de prima jumătate a dealului, apoi 
Pete căzu la pământ, gemând şi înjurând şi ţinându-se de 
genunchi. Observă felul în care se uita Henry la el şi scoase un 
sunet ciudat, ceva între un râs şi un mărâit. 


— Nu-ţi face griji din pricina mea, spuse. Băieţelul Petie va 
merge pân' la capăt. 

— Eşti sigur? 

— Îhî. 

Şi, spre surprinderea lui Henry (deşi rămase şi puţin amuzat, 
acel amuzament malign care părea că nu voia să-i dea acum 
pace), Pete îşi strânse mâinile înmănuşate în pumni şi începu să- 
şi lovească genunchiul. 

— Peter... 

— Lasă-mă în pace, cocoşatule, lasă-mă-n pace! Strigă Pete, 
ignorându-l complet. 

Tot acest timp, femeia stătu cu umerii căzuţi, cu vântul 
suflând-o din spate şi cu panglicile portocalii fluturându-i acum 
în faţă, la fel de tăcută ca un aparat scos din priză. 

— Pete? 

— Acum mă simt bine, spuse el. Se uită în sus la Henry cu o 
privire obosită... dar şi aceasta, ca şi gestul dinainte, îi trezi lui 
Henry ceva nu prea departe de amuzament. Dacă asta nu-i o 
curvăsărie sadea, atunci ce-i? 

— Ce-ai spus tu, asta e. 

— Nu cred că aş putea merge pe jos înapoi până la Derry, dar 
până la adăpost pot merge. Întinse o mână: Ajută-mă să mă 
ridic, şefu'. 

Henry îl prinse de mână pe vechiul lui prieten şi trase. Pete se 
ridică fără să-şi îndoaie genunchiul, ca un om revenindu-şi dintr- 
o reverență, rămase locului o clipă, apoi spuse: 

— Să mergem. De-abia aştept să scăpăm de vântul ăsta. Făcu 
o pauză, apoi adăugă: Ar fi trebuit să luăm nişte beri cu noi. 

Ajunseră în vârful dealului şi observară că, de partea cealaltă, 
vântul era mai blând. Pe când ajunseră din nou la poale, la 
porţiunea dreaptă de pământ, Henry începuse să spere că 
această parte a drumului, cel puţin, nu le va crea prea mari 
probleme. Apoi, la jumătatea distanţei către silueta din faţa lor, 
care trebuia să fie adăpostul tăietorilor de lemne, femeia se 
prăbuşi la pământ - mai întâi căzu în genunchi, apoi pe burtă. 
Rămase aşa o clipă, cu capul întors într-o parte, doar aburii cei 
se ridicau din gura deschisă dând de veste că era încă în viaţă 
(şi totuşi, cât de simplu ar fii totul, dacă n-ar mai fi în viată, 
gândi Henry). Apoi se întoarse pe o parte şi scoase încă un 
râgâit prelung şi tunător. 


— O, curvă-ncurcă-lume ce eşti! Spuse Pete, părând mai mult 
obosit decât nervos. Acum ce facem? 

Henry îngenunchie lângă ea, îi spuse să se ridice cât de tare 
putu, îşi pocni degetele, bătu din palme şi numără până la trei 
de mai multe ori. Nici o metodă nu dădu rezultate. 

— Rămâi aici cu ea. Poate găsesc ceva acolo pe care să o 
punem şi să o tractăm. 

— Iţi doresc mult succes. 

— Ai vreo altă idee mai bună? 

Peter se aşeză în zăpadă cu o grimasă pe buze, cu piciorul 
rănit întins înainte. 

— Nu, dom'le, spuse el. Nu am. Mi-au secat toate ideile. 


7 


Henry avu nevoie de cinci minute ca să ajungă la adăpost. Şi 
lui începea să-i înţepenească piciorul acolo unde-l lovise 
semnalizatorul, dar credea că nu e nimic serios. Dacă-i putea 
aduce la adăpost pe Pete şi pe femeie şi dacă avea să 
pornească snowmobil-ul de la Bivuac, credea că totul s-ar putea 
încheia cu bine. Doamne, era totuşi atât de interesant. Luminile 
alea din cer şi... 

Acoperişul ondulat al adăpostului se dărâmase numai bine: 
partea dinspre drum era liberă, dar partea din spate era 
aproape în întregime închisă. leşind de sub pudra subţire de 
zăpadă suflată înăuntru de vânt se vedea o bucată gri, murdară 
de prelată acoperită cu rumeguş şi împunsă de aşchii. 

— Bingo, spuse Henry şi o apucă. La început nu vru să se 
desprindă de jos, dar, când o trecu peste umăr şi trase ca-n jug, 
prelata cedă, rupându-se cu un pârâit gros care-i aduse aminte 
de băşinile femeii. 

Trăgând-o după el, se împletici înapoi către locul unde Pete 
şedea în zăpadă, cu piciorul încă ţeapăn întins înainte, lângă 
femeia răsturnată pe-o rână. 


8 


Fu cu mult mai uşor decât sperase Henry. De fapt, de-ndată 
ce-o aşezară pe prelată, totul fu floare la ureche. Era o femeie 
robustă, dar aluneca pe zăpadă ca unsă. Henry se bucura că nu 
era mai cald cu vreo cinci grade; o zăpadă moale ar fi îngreunat 
lucrurile considerabil. Şi, desigur, îi ajuta şi faptul că se aflau pe 
pământ drept. 


Zăpada le ajungea acum până la glezne şi continua să cadă 
din ce în ce mai deasă, fulgii însă îşi măriseră dimensiunile. Se 
opreşte, îşi spuneau unul altuia dezamăgiţi când vedeau astfel 
de fulgi în copilărie. 

— Hei, Henry? 

Pete părea fără suflare, dar asta nu era o problemă; adăpostul 
era aproape. Până să ajungă, totuşi, acolo, Pete continuă să 
meargă într-un fel ţanţoş, fără să-şi îndoaie piciorul de la 
genunchi, ca să nu i se mai blocheze încă o dată. 

— Ce-i? 

— M-am gândit des la Duddits în ultima vreme - nu ţi se pare 
ciudat? 

— Dacă nu joci..., spuse imediat Henry, fără ca măcar să se 
gândească la asta. 

— Corect. Pete izbucni într-un râs oarecum frenetic. Nu joci, 
nu câştigi. Mie chiar mi se pare ciudat, ţie nu? 

— Dacă-i aşa, spuse Henry, amândoi suntem ciudati. 

— Ce vrei să spui? 

— Şi eu m-am gândit la Duddits şi încă de acum destul de 
multă vreme. De prin martie trecut. Eu şi cu Jonesy urma să-i 
facem o vizită... 

— Chiar aşa? 

— Mda. Apoi a avut Jonesy accidentul... 

— Sugaciului ăla bătrân care l-a lovit nici măcar n-ar fi trebuit 
să i se dea voie să conducă, spuse Pete, încruntându-se. E 
norocos Jonesy că încă trăieşte. 

— Aici ai dreptate, spuse Henry. | s-a oprit inima în 
ambulanţă. A trebuit ca medicii de ambulanţă să-i facă masaj 
cardiac cu electroşocuri. 

Pete rămase locului cu ochii larg deschişi. 

— Serios? Chiar atât de grav a fost? Atât de aproape? 

Henry îşi dădu seama că tocmai comisese o indiscreţie. 

— Da, dar ar fi mai bine să-ţi ţii gura despre asta. Mie mi-a 
spus Carla şi nu cred că Jonesy ştie. Eu n-am... Îşi flutură uşor 
braţul, iar Pete dădu din cap că înţelesese perfect. 

Eu n-am simțit niciodată că el ar şti, voise Henry să spună. 

— Voi ţine totu-n buzunar, spuse Pete. 

— Cred că e mai bine aşa. 

— Şi n-aţi ajuns să-l vizitaţi pe Duds. 

Henry scutură capul. 


— Cuprins de îngrijorarea pentru Jonesy, am uitat. Apoi a 
venit vara şi ştii cum se-ntâmplă vara... 

Pete dădu din cap. 

— Dar ştii ceva? M-am gândit la el cu puţin timp în urmă. 
Când eram la magazinul lui Gosselin. 

— Din cauza puştiului în tricoul cu Beavis şi Butthead? Întrebă 
Pete. 

Cuvintele-i ieşiră însoţite de valuri mici de aburi. 

Henry dădu din cap. „Puştiul'" ar fi putut avea între 
doisprezece şi douăzeci şi cinci de ani; când era vorba de 
sindromul Down, nu puteai fi niciodată sigur. Avea părul roşcat 
şi se plimba pe rândul din mijloc al magazinului întunecat alături 
de un bărbat care trebuie să fi fost tatăl lui - purtau acelaşi tip 
de jachetă de vânătoare verde cu negru şi, cel mai important, 
aveau amândoi părul roşcat, al bărbatului însă era destul de rar 
să i se vadă scalpul de dedesubt. Le aruncase o privire de felul 
celor care grăiau: Să nu ziceti nimic despre băiatul meu, dacă 
nu vreți să dați de bucluc şi, desigur, nici unul dintre ei nu 
spusese nimic; veniseră cale de aproape treizeci de kilometri de 
la Bivuac să cumpere bere, pâine şi chiftele de carne pentru hot 
doguri, nu pentru a da de bucluc şi, pe lângă asta, cunoscuseră 
cândva un copil pe nume Duddits, pe care, într-un fel, încă îl 
cunoşteau - adică, îi trimiteau cadouri de Crăciun şi felicitări de 
La mulţi ani! - Duddits care fusese, în felul lui ciudat, unul de-al 
lor. Ce nu-i putea mărturisi Henry lui Pete era că i se întorcea 
gândul la Duds când nici nu se aştepta încă de când şi-a dat 
seama, acum vreo şaisprezece luni, că vrea să-şi curme viaţa şi 
că, de atunci, orice făcea era fie o amânare a acelui moment, fie 
un act pregătitor în aşteptarea lui. Uneori chiar îl visa pe 
Duddits. Il visa şi pe Beav, spunându-i: Lasă-mă să te-ajut cu 
ăla, omule, iar Dudits spunând: A'uțe? 

— Nu e rău că ne gândim la Duddits, Pete, spuse el în vreme 
ce trase în adăpost sania artizanală pe care se afla femeia. Îi 
pierise şi lui răsuflarea. Duddits a determinat felul în care ne-am 
modelat. El a fost momentul nostru de culme. 

— Crezi? 

— Mmda. 

Henry se lăsă să cadă la pământ să-şi recapete suflarea, 
înainte de-a duce planul la îndeplinire mai departe. Se uită la 
ceas. Era aproape amiază. Până acum, Jonesy şi Beaver ar 


trebui să fi abandonat ideea că ei nu fuseseră decât încetiniţi de 
ninsoare; ar trebui să fie aproape siguri că s-a întâmplat ceva 
grav. Poate că unul dintre ei va porni snowmobilul {dacă mai 
funcţionează, îşi aduse el aminte din nou, dacă blestemăţția aia 
mai funcționează). Vor veni să-i caute. Asta ar simplifica puţin 
lucrurile. 

Se uită la femeia întinsă pe prelată. Părul îi căzuse peste un 
ochi, ascunzându-l vederii; celălalt ochi se uita la Henry - se uita 
şi dincolo de el, prin el - cu o indiferenţă înfricoşătoare. 

Henry credea că toţi copiii au parte de momente în care se 
automodelează în prima adolescenţă şi credea că sunt 
predispuşi să răspundă mai hotărât la aceasta mai degrabă cei 
aflaţi în grupuri, decât singuraticii. Cel mai des, aceste momente 
îi fac să se comporte urât, răspunzând mâhnirii cu cruzimea. 
Henry şi prietenii lui, din cine ştie ce motiv, se comportaseră 
frumos. În definitiv, diferenţele nu erau notabile, dar nu strica 
să-şi amintească, mai ales atunci când avea sufletul îngreunat, 
că, odată, dăduse nas în nas cu imprevizibilul şi se comportase 
decent. 

Îi spuse lui Pete ce avea de gând să facă şi ce avea el de 
făcut, apoi dădu să se ridice în picioare şi să pornească la treabă 
- voia să se vadă cu toţii în siguranţă între pereţii Bivuacului, 
înainte ca lumina zilei să dispară. Voia să se afle cu toţii într-un 
loc curat şi bine luminat. 

— Bine, spuse Pete, dar păru nervos. Sper numai să nu moară 
sub ochii mei. Şi sper ca luminile alea să nu reapară. Se aplecă 
să se uite pe după bordura acoperişului spre cer, unde acum nu 
se vedeau decât norii întunecaţi şi joşi. Ce-o fi fost, ai vreo idee? 
Vreun fel de fulgere? 

— Hei, tu eşti expert în spaţiul extraterestru. Henry se ridică 
în picioare. Începe să aduni aşchiile. Ca să faci asta nu trebuie 
să te ridici. 

— Sunt demn de milă, nu-i aşa? 

— Corect, spuse Henry, apoi păşi peste femeia de pe prelată 
şi merse spre liziera pădurii, unde se găseau destule lemne mai 
mari ascunse sub zăpadă. Cincisprezece kilometri, cu 
aproximaţie; atât avea de mers pe jos. Mai întâi, însă, aveau să 
aprindă un foc. Unul mare şi frumos. 


CAPITOLUL 4 - MCCARTHY MERGE LA TOALETĂ 


1 


Jonesy şi cu Beaver şedeau în bucătărie, jucând cribbage®, pe 
care ei îl numeau pur şi simplu Jocul. Aşa îi spusese întotdeauna 
Lamar, tatăl lui Beaver, ca şi când ar fi fost singurul joc existent. 
Pentru Lamar Clarendone, a cărui viaţă gravitase exclusiv în 
jurul companiei sale de construcţii din centrul statului Maine, 
probabil că era singurul joc existent, cel mai adecvat pe 
şantierele de tăiat lemne, în şoproanele feroviare şi, desigur, în 
rulotele constructorilor. O tablă cu o sută douăzeci de găuri, 
patru jetoane şi un pachet soios de cărţi; dacă aveai aceste 
lucruri, puteai începe. Se juca cel mai des când aşteptai să 
treacă timpul ca să te apuci din nou de treabă - când aşteptai 
să se oprească ploaia, când aşteptai să vină un transport cu 
marfa sau când îţi aşteptai prietenii să se întoarcă de la magazin 
ca să hotărâți împreună ce să faceţi cu ciudatul străin care 
doarme acum în spatele uşii închise de la dormitor. 

Doar că, gândi Jonesy, // aşteptăm cu adevărat doar pe Henry. 
Pete se întâmplă doar să fie impreună cu el. Beaver are 
dreptate: Henry e cel care va şti ce trebuie făcut. Henry e 
persoana potrivită. 

Numai că Henry şi cu Pete întârziau. Era prea devreme să 
spună că se întâmplase ceva cu ei, poate că-i încetinise 
ninsoarea, dar Jonesy începuse să se întrebe dacă asta era tot şi 
bănuia că şi Beav se întreba acelaşi lucru. Până acum nici unul 
dintre ei nu spusese nimic despre asta - se aflau încă în prima 
jumătate a orelor dimineţii şi mai era timp ca lucrurile să se 
rezolve fără nici o problemă - dar întrebarea persista, plutind 
nerostită între ei. 

Jonesy se concentra pentru o vreme asupra tablei şi asupra 
cărţilor, apoi se uita la uşa închisă a dormitorului în spatele 
căreia McCarthy stătea întins în pat, dormind, probabil şi, oh, 
Doamne, cât fusese de palid! II văzu şi pe Beav de două sau de 
trei ori aruncând un ochi într-acolo. 


6€ joc de cărţi pentru doi până la patru jucători, în care scorul se ţine prin 
introducerea unor jetoane în nişte găuri făcute în linie într-o tablă de lemn. 


Jonesy amestecă pachetul vechi de cărţi Bikes, împărţi mâna, 
îşi lăsă câteva cărţi, apoi, când Beaver îi înapoie două dintr-ale 
lui, puse deoparte restul pachetului. Beaver tăie şi atunci se 
încheiară preliminariile; acum trebuiau aruncate jetoanele. Poti 
nimeri gaura cu jetonul şi, totuşi, să pierzi, le spusese Lamar, cu 
ţigara Chesterfield întotdeauna atârnându-i la colţul gurii, cu 
şapca inscripționată cu numele firmei, Construcţii Clarendon, 
întotdeauna trasă peste ochiul stâng, asemenea unui om care 
deţine un secret pe care-l va dezvălui numai pentru un preţ 
tentant, Lamar Clarendon - un tată însurat cu munca, niciodată 
dispus să se joace cu fiul lui, un tată mort de infarct la patruzeci 
şi opt de ani, dar, dacă nimereşti gaura, nimeni nu te mai poate 
trişa. 

Nu joci, gândi acum Jonesy. Nu joci, nu câștigi. Apoi, luând 
locul acestor cuvinte, se auzi acea voce blestemată şi inegală 
din spital: Vă rog, opriți-vă, nu mai suport, faceţi-mi o injecție, 
unde-i Marcy? O, Doamne, de ce era lumea atât de hapsână? De 
ce existau atâtea roţi dinţate înfometate să-ţi prindă degetele, 
de ce existau atât de multe maşinării dornice să-ţi scoată 
măruntaiele? 

— Jonesy? 

— Hă? 

— Te simţi bine? 

— Mda, de ce? 

— Ai tresărit. 

— Chiar aşa? 

Sigur că tresărise, ştia că tresărise. 

— Da. 

— Un curent de aer, poate. Miroşi ceva? 

— Vrei să spui... mirosul lui? 

— Nu, vorbesc de subsuorile lui Meg Ryan! Sigur că al lui. 

— Nu, spuse Beaver. Mi s-a părut de vreo două ori... dar era 
numai o impresie de-a mea. Fiindcă băşinile-alea, ştii... 

— ... miroseau inimitabil de urât. 

— Da. Chiar aşa. La fel şi râgâielile. Am crezut că se rupe 
ceva în el. Chiar aşa. 

Jonesy dădu din cap. Mi-e teamă, gândi el. ea aici speriat de 
moarte în mijlocul unei furtuni de zăpadă. Vreau să vină Henry, 
la dracu'! Ce zici de asta? 

— Jonesy? 


— Ce-i? jucăm mâna asta sau nu? 

— Sigur că da, dar... crezi că Henry şi cu Pete sunt bine? 

— De unde dracu' să ştiu eu? 

— Nu ştiu... n-ai vreun presentiment? Poate că vezi... 

— Nu văd nimic în afară de faţa ta. 

Beaver suspină. 

— Dar tu chiar crezi că sunt bine? 

— Că tot veni vorba, da. 

Totuşi, ochii i se plimbară întâi spre ceas - unsprezece şi 
jumătate - apoi spre uşa închisă a dormitorului în spatele căreia 
se afla McCarthy. In mijlocul camerei, amuleta indiană dansă şi 
se întoarse încet, suflată de un curent de aer. 

— Conduc prudent. Vor sosi imediat. Haide să jucăm. 

— Prea-bine. Opt. 

— Cinsisprezece pentru doi. 

— Futu-i! Beaver îşi vâri o scobitoare în gură. Douăzeci şi 
cinci. 

— Treizeci. 

— Dă-i. 

— Unu pentru doi. 

— Puţă-n-raţă! Beaver izbucni într-un râset scurt şi exasperat, 
când Jonesy nimeri cu jetonul gaura numărului trei. Mă iei de 
fiecare dată când împărţi cărţile. 

— Te iau chiar şi când împarţi tu, spuse Jonesy. Adevărul 
doare. Haide, joacă. 

— Nouă. 

— Şaisprezece. 

— Şi încă una pentru ultima carte, spuse Beav ca şi când s-ar 
fi încununat de-o victorie morală. Se ridică în picioare. les afară 
să trag un pişu. 

— De ce? Avem o toaletă excelentă, în caz că nu ştii. 

— Ştiu. Dar vreau să văd dacă-mi pot scrie numele-n zăpadă. 

Jonesy râse. 

— O să te maturizezi vreodată? 

— Dacă mă pot abţine, nu. Să nu faci gălăgie. Să nu-l trezeşti 
pe tip. 

Jonesy adună cărţile la un loc şi începu să le amestece în 
vreme ce Beaver merse spre uşa din spate. Se surprinse 
gândindu-se la o versiune a jocului acesta pe care o jucau când 
erau copii. I| numeau Jocul lui Duddits şi-l jucau de obicei în 


camera mică a familiei Cavell. Era la fel ca şi cribbage-ul 
original, doar că-l lăsau pe Duddits să arunce jetoanele. Am 
Zece, spunea Henry, aruncă-mi unul de zece, Duddits. lar 
Duddits, rânjind în felul lui dezinhibat, acel rânjet care-l făcea 
întotdeauna pe Jonesy să se simtă fericit, arunca patru sau şase 
sau zece sau două nenorocite de duzini. Regula jocului Duddits 
era că nu trebuia niciodată să te plângi, să spui Duddits, e prea 
mult sau Duddits, nu-i de-ajuns. Şi, Doamne, cât mai râdeau. 
Râdeau şi domnul şi doamna Cavell, dacă se întâmpla să fie în 
cameră. Jonesy îşi amintea că, odată, când ei trebuie să fi avut 
cinciprezece sau şaisprezece ani şi Duddits trebuie să fi avut, 
desigur, oricât avea el (vârsta lui Duddits Cavell nu avea să se 
schimbe vreodată, asta era atât de frumos şi de înfricoşător la 
el), Alfie Cavell începuse să plângă, spunând: Băieți, dacă ati şti 
cât de mult înseamnă, pentru mine şi pentru doamna, ceea ce 
faceți şi dacă ati şti cât de mult inseamnă pentru Douglas... 

— Jonesy. 

Vocea lui Beaver, ciudat de slabă. Aerul rece intra pe uşa 
deschisă de la bucătărie, făcându-i lui Jonesy pielea de găină pe 
mâini. 

— Inchide uşa, Beav, ai crescut în grajd? 

— Vino aici. Trebuie să vezi asta. 

Jonesy se ridică şi merse spre uşă. Deschise gura să spună 
ceva, apoi o închise. In curtea din spate se aflau destule animale 
să umple o grădină zoologică de mici dimensiuni. Vânat, cele 
mai multe: vreo două duzini de căprioare şi cerbi. Dar, 
mişcându-se o dată cu ele, erau şi ratoni, cârduri de marmote şi 
un contingent de veveriţe care se mişcau fără nici un efort pe 
deasupra zăpezii. Dintr-o parte a şopronului unde era depozitat 
snowmobil-ul, diverse ustensile şi părţi de motor, veneau trei 
dulăi mari pe care Jonesy îi confundă la început cu nişte lupi. 
Apoi văzu zgarda decolorată ce atârna la gâtul unuia şi-şi dădu 
seama că erau câini, probabil sălbăticiţi. Mergeau cu toţii spre 
est, urcând panta Viroagei. Jonesy văzu o pereche de lincşi de 
dimensiuni mari mergând pe lângă două grupuri de căprioare şi 
se frecă la ochi, ca şi când ar fi vrut să-i elibereze de-un miraj. 
Lincşii tot acolo rămaseră. La fel şi căprioarele şi cerbii şi 
marmotele, ratonii şi  veveriţele. Se mişcau egal, abia 
aruncându-le bărbaţilor din uşă o privire, dar fără panica 


animalelor rugind de un incendiu. Nici miros de fum nu se 
simţea. Animalele pur şi simplu migrau spre est, eliberând zona. 

— Sfinte Cristoase, Beav, spuse Jonesy cu o voce slabă şi 
pătrunsă de groază. 

Beaver se uitase spre cer. Acum aruncă o privire furtivă spre 
animale şi-şi ridică din nou ochii spre cer. 

— Mda. Acum uită-te-n sus. 

Jonesy se uită şi văzu o duzină de lumini strălucitoare - unele 
roşii, altele albastru-deschis - dansând pe cer. Luminau norii. 
Imediat, îşi dădu seama că aşa ceva văzuse McCarthy când 
umblase rătăcit prin pădure. Se mişcau înainte şi înapoi, 
intersectându-se şi uneori chiar unindu-se, dând naştere unei 
străluciri atât de puternice încât nu se putu uita fără să strângă 
din ochi. 

— Ce-s astea? Întrebă el. 

— Nu ştiu, spuse Beaver fără să-şi coboare ochii dinspre cer. 
Pe obrajii lui curaţi, ţepii bărbii ieşeau în evidenţă cu o claritate 
bizară. Dar animalelor nu le place. De astea încearcă ele să 
scape. 


2 


Se uitară spre cer preţ de zece, poate cincisprezece minute, 
apoi Jonesy auzi un murmur îndepărtat, ca de transformator 
pentru electricitate. Il întrebă pe Beaver dacă auzea şi el şi Beav 
dădu doar din cap, fără să-şi desprindă ochii de la luminile 
jucăuşe din cer, care lui Jonesy i se păreau a fi de dimensiunea 
unor capace de canal. li trecu prin minte că animalele voiau să 
scape de acel sunet, nu de lumini, dar nu spuse nimic. Îi venea 
dintr-odată greu să vorbească; simţi apăsarea vlăguitoare a fricii 
cuprinzându-l, ceva paralizant şi uniform, asemenea unui val 
incipient de gripă. 

Într-un sfârşit, luminile se estompară şi, deşi Jonesy nu văzuse 
nici una dispărând cu totul, păreau că sunt acum mai puţine. Şi 
animalele erau mai puţine, iar murmurul acela sâcâitor scădea 
în intensitate. 

Beaver se puse în mişcare asemenea unui om care se 
trezeşte dintr-un somn adânc. 

— Aparatul de fotografiat, spuse. Vreau să fac nişte fotografii 
înainte să dispară toate. 

— Nu cred c-o să reuşeşti să... 


— Trebuie să încerc! Aproape că strigă Beaver. Apoi, pe un 
ton mai scăzut: Trebuie să încerc. Voi putea fotografia măcar 
nişte căprioare înainte să... - Se întorsese pe călcâie şi se 
îndrepta spre bucătărie, probabil încercând să-şi amintească sub 
ce maldăr de haine murdare îşi lăsase aparatul de fotografiat, 
apoi se opri brusc. Cu o voce slabă şi în mod sigur străină de 
spiritul lui, spuse: O, Jonesy, cred că avem o problemă. 

Jonesy se uită o ultimă dată la luminile rămase pe cer, aflate 
într-o continuă evanescenţă (erau chiar şi mai mici), apoi se 
întoarse spre Beaver. Beaver stătea lângă chiuvetă, uitându-se 
peste tejghea, de partea cealaltă a camerei principale. 

— Ce-i? Ce mai e acum? Vocea aceasta răstită, de femeie 
arţăgoasă, uşor tremurată... chiar era vocea lui? 

Beaver arătă cu degetul. Uşa de la dormitorul în care-l 
puseseră pe McCarthy - camera lui Jonesy - era deschisă. Uşa 
de la baie, pe care o lăsaseră deschisă în aşa fel încât s-o vadă 
McCarthy dacă simţea cumva chemarea naturii, era acum 
închisă. 

Beaver îşi întoarse către Jonesy faţa îngrijorată, pe care-i 
crescuse o barbă de câţiva milimetri. 

— Simţi mirosul? 

Jonesy îl simţea, în pofida aerului proaspăt şi rece intrând în 
casă pe uşa deschisă. Eter sau alcool sanitar, da, încă se 
simțeau acestea, dar acum se mai simțeau şi altele. Miros de 
fecale, în mod sigur. Ceva ce putea fi miros de sânge. Şi încă 
ceva, ceva ca mirosul gazului de mină ţinut în subteran un 
milion de ani şi în sfârşit scos la suprafaţă. Nu era, adică, genul 
de miros de băşină care-i făcea pe copii să chicotească în 
tabere. Era un miros mai dens şi mult mai îngrozitor. Îl comparai 
cu mirosul de băşini pentru că nimic altceva nu se apropia nici 
pe departe de ceea ce era într-adevăr. Undeva în adâncime, 
gândea Jonesy, se simţea şi mirosul a ceva contaminat, a ceva 
care murea în cel mai oribil fel. 

— Uită-te acolo. 

Beaver arătă spre podeaua din lemn. Se vedeau urme de 
sânge, o dâră de picături roşietice ducând de la uşa deschisă 
către cea închisă. Ca şi când McCarthy ar fi fugit la baie în timp 
ce-i curgea sânge din nas. 

Doar că Jonesy nu credea că sângele-i cursese din nas. 


3 


Dintre toate lucrurile pe care nu-şi dorise să le facă în viaţă - 
să-i dea telefon fratelui său Mike şi să-i spună că murise mama 
de infarct; s-o amenințe pe Carla că, dacă nu termină cu 
băutura şi cu medicamentele, o va părăsi; să-i spună Marelui 
Lou, psihologului din Tabăra Agwam, că făcuse pipi în pat - să 
traverseze camera principală din Bivuac spre acea uşă închisă 
de la baie îi fu cel mai greu. Era ca şi când ar fi umblat într-un 
coşmar dinr-acela în care, indiferent cât de repede ţi-ai mişca 
picioarele, distanţa parcursă rămânea mereu aceeaşi. 

În visele urâte nu ajungi niciodată la destinaţia către care 
porniseşi, dar ei ajunseră de partea cealaltă a camerei, aşa că 
Jonesy bănuia că acesta, la urma urmei, nu era un vis. 
Rămaseră pe loc, uitându-se la picăturile de sânge. Nu erau 
foarte mari, cea mai mare avea dimensiunile unei monede 
medii. 

— Poate i-a mai căzut un dinte, spuse Jonesy, încă şoptind. 
Asta trebuie să fie. 

Beav se uită la el cu o sprânceană ridicată. Apoi se duse în 
uşa dormitorului şi se uită înăuntru. După aceea se întoarse spre 
Jonesy şi-i făcu semn cu degetul să vină. Jonesy i se alătură cu 
mişcări ferite, nedorind să piardă din vedere uşa închisă a 
toaletei. 

In dormitor, păturile fuseseră aruncate pe podea, ca şi când 
McCarthy s-ar fi ridicat în grabă din pat. Urma capului său încă 
se mai vedea în mijlocul pernei, iar urma corpului încă se mai 
vedea imprimată pe cearşaf. Tot imprimată pe cearşaf, pe la 
jumătatea distanţei dintre căpătâi şi poalele patului, se vedea o 
pată mare de sânge. Absorbită de materialul albastru, părea 
purpurie. 

— Un loc ciudat de unde să-ţi cadă un dinte, şopti Beaver. 
Muşcă scobitoarea şi jumătatea ferfeniţită din faţă căzut pe 
pragul uşii. Poate spera să-i aducă ceva Zâna Curuleţ. 

Jonesy nu spuse nimic. Arătă în schimb spre stânga uşii. 
Acolo, adunate într-un morman, se aflau izmenele şi boxerii lui 
McCarthy. Erau mânjite cu sânge. Boxerii avuseseră cel mai 
mult de suferit; să nu fi fost banda elastică şi bucata de bumbac 
din faţă, ai fi putut crede că sunt genul de pantaloni scurţi roşu- 
ţipător pe care-i poartă participanţii la Forumul Penthouse, care 
speră să şi-o pună cu cineva la sfârşitul petrecerii. 

— Uită-te în oala de noapte, şopti Beaver. 


— De ce nu batem pur şi simplu la uşa băii să-l întrebăm cum 
se simte? 

— Fiindcă vreau să ştiu la ce mama drac' să m-aştept, îi 
răspunse Beaver într-o şoaptă răstită. Se mângâie pe piept, apoi 
scuipă rămăşiţele scobitoarei. Doamne, ceasornicu-mi aleargă 
de nebun! 

Şi inima lui Jonesy bătea tare şi simţea că-i curge şi 
transpiraţia pe faţă. Cu toate acestea, păşi în interiorul camerei. 
Aerul proaspăt care intra pe uşa din spate aerisise destul de 
bine camera principală, dar putoarea din dormitor era în floare - 
rahat şi gaz de mină şi eter. Jonesy simţi puţina mâncare din 
stomac făcând nişte tumbe de încălzire şi o convinse să se 
potolească. Se apropie de olita de noapte şi, la început, nu se 
putu hotărî să arunce o privire înăuntru. Cel puţin cinci imagini 
de filme de groază reprezentând ceea ce-ar putea vedea îi 
dansau acum în minte. Viscere plutind în supă de sânge. Dinţi. 
Un cap fără corp. 

— Haide odată! Şopti Beaver. 

jJonesy strânse din ochi, îşi lăsă capul înainte, îşi tinu 
respiraţia, apoi deschise ochii. Nu se vedea nimic; doar 
porţelanul curat, sclipind în lumina aruncată de becul din tavan. 
Olita de noapte era goală. Dădu drumul aerului din plămâni 
printre dinţii încleştaţi într-un suspin, apoi se întoarse lângă 
Beav, ferindu-se să calce pe sângele de pe jos. 

— Nimic, spuse. Haide-acum să-ncetăm cu prostiile. 

Trecură de uşa închisă a debaralei pentru albituri şi priviră de 
la distanţă uşa de pin închisă a toaletei. Beaver se uită la 
Jonesy. Jonesy dădu din cap. 

— E rândul tău, şopti. Eu am verificat borcanul cu murături. 

— Tu ai dat peste el, îi răspunse Beaver tot în şoaptă. Îşi ţinea 
bărbia înclinată într-un fel ce ţinea de încăpățânare. Tu-/ întrebi. 

Jonesy auzea acum altceva - auzea fără să audă, în parte 
pentru că acest sunet îi era mai familiar, în parte pentru că 
făcuse o obsesie îngrozitoare pentru McCarthy, pentru omul pe 
care aproape că-l împuşcase. Un vup-vup-vup slab, dar 
devenind din ce în ce mai puternic, se auzea dinăuntrul toaletei. 

— Futu-i, spuse Jonesy şi, deşi vorbi pe tonul său normal, fu 
destul de tare să-i sperie pe amândoi puţin. Bătu cu degetul în 
uşă. Domnule McCarthy! Rick! Te simţi bine? 


Nu va răspunde, gândi Jonesy. Nu va răspunde fiindcă e mort. 
E mort şi şede pe tron, ca Elvis. Dar McCarthy nu era mort. 
Gemu, apoi spuse: 

— Mi-e puţin rău, băieţi. Trebuie să fac treaba mare. Dacă fac 
treaba mare, o să mă simt... Se auzi încă un geamăt, apoi încă o 
băşină. Aceasta din urmă fu puternică, un sunet aproape lichid. 
Îi provocă lui Jonesy o grimasă... o să mă simt bine, termină 
McCarthy. 

Lui Jonesy nu i se părea că bărbatul se simţea bine. Părea cu 
răsuflarea tăiată şi părea că suferă. Ca şi o subliniere a acestor 
lucruri, McCarthy gemu iarăşi, chiar mai puternic decât prima 
dată. Se auzi încă un răpăit din-acela lichid, apoi McCarthy ţipă. 

— McCarthy! Beaver încercă să apese clanţa, dar nu reuşi. 
McCarthy, micul lor cadou adus de Mama Pădure, încuiase uşa 
din interior. Rick! Beaver scutură clanţa. Deschide, omule! 
încerca să pară calm, ca şi când totul ar fi fost o glumă, o farsă 
între prieteni într-o tabără, ceea ce-l făcu să pară şi mai speriat. 

— Sunt bine, spuse McCarthy. Acum gâfâia. Trebuie doar... 
băieţi, trebuie doar să fac puţin loc. Se auziră alte pârţuri. Era 
ridicol să se gândească la sunetele pe care le auzeau ca la 
simple „scăpări de gaz" sau „vânturi" - acestea erau expresii 
eufemistice, uşoare ca glazura de pe tort. Sunetele venind din 
spatele uşii închise erau crude şi cărnoase, erau ca sfâşierea 
unei bucăţi de carne. 

— McCarthy! Spuse Jonesy. Bătu la uşă. Lasă-ne să intrăm! 
Chiar voiau să intre? EI, unul, nu. Îşi dorea ca McCarthy să fi 
rătăcit în continuare prin pădure sau să fi fost găsit de altcineva. 
Şi mai rău, în cel mai îndepărtat colţ al minţii, în cerebel, 
creierul lui nemilos de reptilă, îşi dorea să-l fi împuşcat pe 
McCarthy încă din prima clipă. „Să nu complici lucrurile, 
prostănacule", cum spuneau în programul de dezintoxicare 
Narcoticii Anonimi pe care-l urmase Carla. McCarthy! 

— Plecaţi! Strigă McCarthy cu o vehemenţă vlăguită. Vreţi să 
plecaţi şi să lăsaţi un prieten... să lăsaţi un prieten să-şi facă 
treaba mare? Dumnezeule! 

Vup-vup-vup: mai tare şi mai aproape acum. 

— Rick! Acum vorbea Beav. Se forţa cu disperare să păstreze 
un ton degajat, asemenea unui căţărător agăţat de cordelină ce- 
a dat de bucluc. De unde-ţi curge sânge, amice? 


— Să-mi curgă sânge? McCarthy păru mirat şi chiar nu se 
prefăcea. Nu sângerez. 

Jonesy şi Beaver schimbară o privire speriată. 

VUP-VUP-vVUP! 

Sunetul îi acapară în sfârşit întreaga atenţie lui Jonesy şi nu 
simţi decât o imensă uşurare. 

— E-un elicopter, spuse. Pariez că-l caută. 

— Crezi? 

Beaver avea mina unuia care aude ceva prea plăcut săa fie şi 
adevărat. 

— Da. 

Jonesy bănuia că oamenii din elicopter puteau fi la fel de bine 
pe urma luminilor ciudate de pe cer sau că încercau să-şi dea 
seama ce se întâmplase cu animalele, dar refuza să se 
gândească la aceste lucruri, nu-i păsa de aceste lucruri. Nu-i 
păsa decât să-l vadă pe Rick McCarthy dus de lângă ei, să se 
vadă scăpat de el şi să-l ştie internat într-un spital din Machias 
sau din Derry. leşi afară şi fă-le semn cu ceva. 

— Dar dacă... 

VUP! VUP! VUP! lar, din spatele uşii, se auziră alte sunete din 
acelea lichide şi smucite, urmate de un alt țipăt de-al lui 
McCarthy. 

— leşi afară! Strigă Jonesy. Fă-le semn nenorociţilor să 
coboare! Nu-mi pasă dacă trebuie să te arunci în cap şi să 
execuţi dansul ploii; convinge-i numai să aterizeze! 

— Bine... 

Beaver începuse să se întoarcă pe călcâie. Atunci tresări şi 
strigă. 

Câteva dintre lucrurile la care Jonesy reuşise cu succes să nu 
se gândească până acum săriră imediat afară din dulap şi ieşiră 
în goană la lumină, săltând şi uitându-se pieziş. Când se întoarse 
şi el, totuşi, nu văzu decât o căprioară stând în bucătărie cu 
capul întins peste tejghea, uitându-se la ei cu ochii ei maro, 
blânzi. Jonesy trase adânc aer în piept, uşurat şi se sprijini de 
perete. 

— Trage-ţi mucii şi valea! Spuse Beaver, expirând. Apoi se 
apropie de căprioară, bătând din palme. Dispari, Mabel! Nu ştii 
în ce sezon suntem? Haide! Bagă-ţi ardei iute-n cur şi cară-te! 
Fă ca racu' şi dă-n marşarier! 


Căprioara rămase pe loc o clipă, ochii căscându-i-se într-o 
expresie aproape umană de panică. Apoi se întoarse, lovindu-se 
cu capul de oalele, polonicele şi spatulele atârnând deasupra 
sobei. Acestea se ciocniră unele de altele şi câteva căzură din 
cui, făcând şi mai multă gălăgie. Imediat, căprioara ieşi pe uşă, 
dând uşor din coada scurtă şi albă. 

Beaver îi merse pe urme, făcând o pauză doar să se uite la 
vesela de pe jos cu o privire invidioasă. 


4 


Migraţia mulţimii de animale se subţiase. Căprioara pe care o 
dăduse  Beav afară din bucătărie sări peste o vulpe 
şchiopătândă, care-şi pierduse probabil o labă într-o capcană, 
apoi dispăru printre copaci. Imediat, de deasupra norilor joşi, 
chiar din spatele şopronului, apăru un elicopter de dimensiunea 
unui autobuz. Era maro şi, pe o parte a lui, în litere albe, scria 
GNA. 

Gna? Se întrebă Beaver. Ce dracu înseamnă Gna? Atunci îşi 
dădu seama: Garda Naţională Aeriană, cea din Bangor, probabil. 

Elicopterul cobori cu botul în faţă. 

Beaver păşi în curtea din spatele cabanei, fluturând din braţe 
deasupra capului. 

— Hei! Strigă. Hei, avem nevoie de-o mână de ajutor! O 
mânuţă de-ajutor, băieţi! 

Elicopterul cobori până ce fu la mai puţin de douăzeci de 
metri deasupra pământului, destul de jos să ridice zăpada într- 
un vârtej. Apoi se îndreaptă către Beaver, aducând o dată cu el 
şi vârtejul de zăpadă. 

— Hei! Avem un rănit cu noi! Un rănit! 

Acum sărea de pe un picior pe altul ca unul dintre idioţii ăia 
de măscărici de la postul local de televiziune din Nashville. Se 
simţea ca un cretin, dar nu se opri din sărit. Elicopterul pluti pe 
curenţii de aer spre el, aproape de pământ, dar fără să se 
apropie mai mult, fără să dea vreun semn c-ar intenţiona să 
aterizeze. O idee îngrozitoare îl lovi. Nu ştia dacă era ceva ce 
prinsese în zbor de la tipii din elicopter sau dacă nu era decât 
paranoia. Nu ştia sigur decât că se simţea ca o mascotă bătută 
în cuie în mijlocul unei ţinte dintr-un poligon de tragere: 
nimeriţi-l pe Beav şi câştigaţi un radio cu ceas. 

Uşa laterală a elicopterului se deschise. leşi la iveală un 
bărbat îmbrăcat în cea mai groasă canadiană pe care Beaver o 


văzuse vreodată şi ţinând o portavoce în mână. Oricum, nu 
canadiana şi porta-vocea îl îngrijorau pe Beav. Ce-l îngrijora era 
masca de oxigen pe care tipul o purta peste gură şi peste nas. 
Nu auzise niciodată ca piloţii sau însoțitorii de zbor să aibă 
nevoie de măşti de oxigen la o altitudine de douăzeci de metri. 
Nu atunci când aerul pe care-l respirau era curat, cel puţin. 

Bărbatul îmbrăcat în canadiană vorbi în portavoce, cuvintele 
ieşind puternice şi limpezi în pofida vup-vup-vup-ului elicelor, 
dar sunând, totuşi, ciudat, în parte din cauza amplificării lor 
forţate, dar în cea mai mare parte, gândi Beaver, din cauza 
măştii de pe faţa vorbitorului. Era ca şi când ti-ar fi vorbit un 
ciudat zeu robotic. J 

— CÂŢI SUNTEŢI? Strigă vocea zeului. ARĂTAŢI-MI PE DEGETE. 

Beaver, confuz şi înspăimântat, se gândi la început doar la el 
şi la Jonesy; la urma urmei, Henry şi Pete nu se întorseseră încă 
de la magazin. Ridică două degete, ca arătând semnul păcii. 

— RĂMÂNEŢI PE POZIŢIE! Tună tipul din uşa elicopterului cu 
vocea sa robotică. ZONA SE AFLĂ SUB CARANTINĂ TEMPORARĂ! 
REPET, ZONA SE AFLĂ SUB CARANTINĂ TEMPORARĂ! NU PUTEŢI 
PARASI ZONA! 

Ninsoarea se rărea, dar vântul se înteţi acum şi-i suflă lui 
Beaver în față o rafală din zăpada ridicată de elicele 
elicopterului. Işi îngustă pleoapele protectiv Şi flutură din mâini. 
înghită şi pe aceasta (în felul acesta va muri, îi prezisese mereu 
mama, înghițind o scobitoare şi înecându-se), apoi strigă: 

— Carantină, cum adică? Avem un tip bolnav cu noi, trebuie 
să veniţi să-l luaţi! 

Deşi ştia că nu poate fi auzit din pricina vup-vup-vup-ului 
elicelor (e/ nu avea o împuţită de portavoce care să-i amplifice 
vocea), continua să strige. Atunci, când îi ieşiră cuvintele un tip 
bolnav printre buze, îşi dădu seama că-i arătase tipului din 
elicopter numărul greşit de degete - ei erau trei, nu doi. Vru să 
ridice cele trei degete, apoi se gândi la Henry şi la Pete. Nu erau 
încă acolo, dar, dacă nu se întâmplase ceva cu ei, aveau să fie - 
deci, câţi erau cu adevărat? Doi era răspunsul greşit, dar era 
oare trei cel corect? Sau era cinci? Cum făcea de obicei în astfel 
de situaţii, Beaver se blocă. Când i se întâmpla asta la şcoală, 
Henry de lângă el sau Jonesy din spate îi şopteau răspunsurile. 
Aici afară nu-l putea ajuta nimeni. Aici nu erau decât infernalul 


vup-vup-vup care-i biciuia timpanele şi zăpada aceea în vârtejită 
care-i intra pe gât în jos şi-i ajungea în plămâni, făcându-l să 
tuşească. i 

— RĂMÂNEŢI PE POZIŢIE! PROBLEMA VA FI REMEDIATĂ ÎNTRE 
DOUĂZECI ŞI PATRU ŞI PATRUZECI ŞI OPT DE ORE! DACĂ AVEŢI 
NEVOIE DE HRANĂ, ÎNCRUCIŞAŢI- -VĂ BRAŢELE DEASUPRA 
CAPULUI! 

— Suntem mai mulți! Strigă Beaver către bărbatul din uşa 
elicopterului. Strigă atât de tare, că-i apărură puncte roşii în faţa 
ochilor. Avem un rănit cu noi! Avem... UN RANIT... cu noi! 

Idiotul din elicopter îşi aruncă portavocea înapoi în cabină, 
apoi făcu un cerc cu degetul mare şi arătătorul de la mână, ca şi 
când ar fi spus: Bine! Te-am uşchit! Lui Beaver îi veni să ţopăie 
de frustrare. În schimb, însă, ridică o palmă deschisă deasupra 
capului - câte un deget pentru fiecare, pentru el şi pentru 
prietenii lui, plus cel pentru McCarthy. Bărbatul din elicopter 
observă şi rânji. Pentru o clipă cu adevărat minunată, Beaver 
crezu că-l făcuse pe cretinul purtător de mască să înţeleagă 
despre ce era vorba. Cretinul întoarse însă ceea ce crezuse el că 
era un salut şi elicopterul începu să se înalțe în aer. Beaver 
Clarendon rămase locului, îngheţat în mijlocul zăpezii învârtejite, 
strigând: 

— Suntem cinci şi avem nevoie de ajutor! Suntem cinci şi 
avem nevoie de-un futut de AJUTOR! 

Elicopterul dispăru înapoi printre nori. 


5 


Jonesy auzi frânturi din acestea - cu siguranţă auzi vocea 
amplificată venind dinspre elicopterul Thunderbolt - dar înţelese 
foarte puţin. Se concentra prea tare asupra lui McCarthy, care 
ţipase de câteva ori scurt şi fără vlagă şi apoi tăcuse. Duhoarea 
venind pe sub uşă continua să se îngroaşe. 

— McCarthy! Strigă el când intră Beaver. Deschide uşa sau o 
doborâm! 

— Lăsaţi-mă în pace! Răspunse McCarthy tot cu un strigăt, 
dar slab şi tulburat. Nu trebuie decât să mă cac. TRE' SA MA 
CAC! Dac-o să mă cac, o să mă simt bine! 

Aşa limbaj frust venind de la un om pentru care o, Doamne şi 
o, Dumnezeule erau expresii tari, îl înspăimânta pe Jonesy chiar 
mai mult decât îl înspăimântase sângele de pe cearşaf şi de pe 


chiloţi. Se întoarse spre Beaver, abia observând că era plin de 
zăpadă şi arăta ca Frosty, omul de zăpadă. 

— Haide, ajută-mă s-o dărâm. Tre' să încercăm să-l ajutăm. 

Beaver arăta speriat şi îngrijorat. Zăpada i se topea pe obraji. 

— Ştiu io... Tipu' din elicopter vorbea ceva despre carantină - 
dacă-i infestat cu ceva? Dacă treaba aia roşie de pe faţa lui... 

În ciuda propriilor sale sentimente potrivnice lui McCarthy, lui 
Jonesy îi veni să-l pocnească pe vechiul său prieten. In luna 
martie a acelui an, el însuşi stătuse sângerând întins pe asfaltul 
unei străzi din Cambridge. Dacă ar fi refuzat lumea să-l atingă 
pentru că ar fi putut avea SIDA? Dacă ar fi refuzat să-l ajute? Să- 
| fi lăsat doar acolo, fiindcă nu aveau nici o mănuşă de cauciuc 
la-ndemână? 

— Beav, aproape că i-am suflat în gură - dacă are ceva într- 
adevăr infecțios, probabil că deja ne-am contaminat şi noi. Ce 
mai spui acum? 

Beaver nu spuse nimic pentru o clipă. Apoi, Jonesy simţi acel 
declic în minte. Preţ de un singur moment, îl văzu pe Beaver cel 
cu care crescuse, un puşti într-o jachetă uzată de motociclist 
care strigase: Hei, băieți, terminati! Terminati dracului ODATA!, 
cel care ştia că totul avea să se rezolve cu bine. 

Beaver făcu un pas în faţă. 

— Hei, Rick, ce zici să ne deschizi? Nu vrem decât să te 
ajutăm. 

Nu se auzi nimic din spatele uşii. Nici măcar un strigăt, nici 
măcar o respiraţie, nici chiar fâsâitul hainelor frecându-se între 
ele. Singurele sunete care se auzeau erau bubuitul 
generatorului şi acel vup evanescent al elicopterului. 

— Bine, spuse Beaver, enervat. Hai să doborâm curva asta de 
uşă. 

Se dădură amândoi în spate şi-şi îndreptară umerii către uşă, 
imitând pe jumătate conştient poliţiştii dintr-o mie de filme. 

— La trei, spuse Jonesy. 

— Rezistă piciorul tău la asta, omule? 

De fapt, piciorul şi şoldul lui Jonesy îl dureau rău, deşi nu-şi 
dăduse cu exactitate seama de asta până ce nu-i atrăsese 
Beaver atenţia. 

— Nici o problemă, zise el. 

— Mda, iar curu' meu e regele lumii. 


— La trei. Gata? Şi, când dădu Beaver din cap: Unu... doi... 
trei. 

Se năpustiră înainte şi loviră uşa amândoi deodată cu cele 
aproape o sută optzeci de kilograme din spatele umerilor lor. 
Cedă cu o uşurinţă absurdă, din cauza căreia ei fură proiectaţi, 
ţinându-se unul de celălalt, în interiorul băii. Picioarele le 
alunecară pe sângele de pe dalele de gresie. 

— Ah, drace, spuse Beaver. Mâna dreaptă i se ridică la gura în 
care, de această singură dată, nu avea o scobitoare şi o acoperi. 
Deasupra mânii, ochii îi erau larg deschişi şi umezi. - Ah, drace, 
omule - drace. 

Jonesy descoperi că nu mai avea cuvinte. 


CAPITOLUL 5 - DUDDITS 


PARTEA ÎNTÂI 


1 


Doamnă, spuse Pete. 

Femeia în haină de lână nu spuse nimic. Stătea doar întinsă 
pe bucata prăfuită de prelată şi nu spunea nimic. Pete îi vedea 
un ochi; ochiul se uita la el, sau prin el, sau se uita spre mijlocul 
meschin al nenorocitului de univers, cine putea şti. Înfiorător. 
Focul pocnea între ei, începând de-acum să prindă forţă şi să 
împrăştie nişte căldură. Henry plecase de vreo cincisprezece 
minute. Nu avea să se întoarcă decât peste trei ore, după cum 
calculase Pete, peste trei ore cel mai curând, ceea ce însemna 
prea mult timp petrecut sub supravegherea ochiului înfiorător 
de şacal al acestei doamne. 

— Doamnă, spuse din nou. Mă auzi? 

Nimic. Căscase o dată şi atunci Pete văzuse că-i lipseau 
jumătate dintre dinţi. Ce dracu' mai însemna şi asta? Chiar voia 
să ştie? Răspunsul, află Pete, era şi da şi nu. Era curios - 
presupunea că ăsta era Un lucru comun tuturor oamenilor - dar, 
în acelaşi timp, nu voia să ştie. Nu voia să ştie cine era ea, cine 
era Rick sau ce i se întâmplase şi nici cine erau „ei", cei care se 
întorseseră. S-au întors! Strigase femeia când văzuse luminile 
din cer, S-au întors! 

— Doamnă, spuse pentru a treia oară. 

Nimic. 

Spusese că numai Rick mai rămăsese, apoi spusese S-au 
întors, vorbind probabil despre luminile din cer şi, de atunci, nu 
mai scosese decât acele râgâieli şi băşini neplăcute... plus acel 
căscat, expunându-şi dinţii lipsă... şi mai era ochiul. Acel ochi 
înfiorător de şacal. Henry nu plecase decât de cincisprezece 
minute - plecase la doisprezece şi cinci minute şi acum era 
doisprezece şi douăzeci de minute, potrivit ceasului lui Pete - 
dar lui i se părea o oră şi jumătate. Avea să fie o zi îngrozitor de 
lungă şi, dacă voia s-o ducă până la capăt fără să cedeze 
(continua să se gândească la o poveste pe care o avuseseră de 
citit prin clasa a opta, nu-şi amintea cine o scrisese, îşi amintea 
doar că tipul din poveste omorâse un bătrân pentru că nu mai 


suporta privirea din ochiul lui”; atunci Pete nu-l înţelesese pe tip, 
dar acum îl înţelegea, da, domnule), avea nevoie de ceva. 

— Doamnă, mă auzi? 

Nada’. Doar ochiul înfiorător de şacal. 

— Trebuie să mă întorc la maşină, fiindcă am cam uitat ceva. 
Dar te vei descurca şi singură. Nu-i aşa? 

Nici un răspuns - apoi femeia îşi făcu simțită prezenţa cu o 
altă băşină prelungă, răpăitoare, faţa schimonosindu-i-se, ca şi 
când ar fi durut-o... şi chiar aşa trebuie să fi şi fost: orice lucru 
scotea un asemenea sunet trebuia să doară. Deşi Pete avusese 
grijă să se aşeze în bătaia vântului, îl ajunse totuşi o urmă de 
miros - cald şi greu, dar, într-un fel, deloc uman. Nu mirosea nici 
măcar a băşină de vacă. Lucrase pentru Lionel Sylvester când 
fusese copil, mulsese mai multe vaci decât avusese în grijă şi, 
uneori, sigur, dădeau drumul la gaze chiar când te aflai pe 
scăunel - un miros greu, verde, un miros m/âştinos. Acesta nu 
era aşa, chiar deloc. Era ca şi... ei bine, ca atunci când eşti mic 
şi primeşti primul tău set de chimie şi când, săturându-te după o 
vreme de experimentele prosteşti din îndrumar, începi să 
amesteci substanţe de-a valma doar ca să vezi dacă vor 
exploda. Asta era, îşi dădu seama, mare parte din ceea ce-l 
neliniştea, o parte din ceea ce-i dădea o stare de nervozitate. 
Doar că era ceva prostesc. Oamenii pur şi simplu nu 
explodează, nu-i aşa? Totuşi, trebuia neapărat să-şi aducă un 
adjuvant. Fiindcă femeia îi dădea fiori la greu. 

Luă două bucăţi de lemne din mormanul pe care-l alcătuise 
Henry, le puse pe foc, rămase pe gânduri, apoi mai adăugă oa 
treia bucată. Scânteile se ridicară, tremurară în aer şi se 
stinseră la controlul cu bucata de tablă prăbuşită din acoperiş. 

— Mă întorc până să apuce să ardă astea, dar, dacă vei vrea 
să mai pui pe foc, fii binevenită. Bine? 

Nimic. li veni atunci s-o scuture, dar avea de mers doi 
kilometri, unul până la Scout şi celălalt înapoi aici şi trebuia să-şi 
economisească forţele. Pe lângă asta, probabil c-ar face-o să se 
băşeascâ din nou. Sau să-i râgâie direct în faţă. 

— Bine, spuse el. Tăcerea înseamnă aprobare, asta ne spunea 
doamna White în clasa a patra. 


7 Pete îşi aminteşte de povestirea /nima care îşi spune taina, de Edgar Allan 
Poe. 
8 Nimic (în spaniolă). 


Se opinti să se ridice, ţinându-se de picior, făcând o grimasă 
şi alunecând, aproape să cadă, dar reuşind într-un sfârşit, 
fiindcă avea nevoie de berea aceea, la naiba, avea nevoie de ea 
şi nu putea nimeni să i-o aducă dacă nu şi-o aducea chiar el. 
Probabil că era alcoolic. De fapt, nu exista nici un „probabil" în 
privinţa asta şi bănuia că, în cele din urmă, va trebuia să facă 
ceva cu asta, dar, pentru acum, trebuia să se descurce cu ce 
avea la-ndemână, nu? Sigur, deoarece nenorocita asta era 
distrusă, nu mai rămăseseră din ea decât nişte gaze puturoase 
şi acel ochi înfiorător de şacal. Dacă va trebui să mai pună nişte 
lemne pe foc, ar face bine să se descurce singură, dar nu va 
trebui, fiindcă el se va întoarce cu mult înainte să fie nevoie de 
aşa ceva. Nu erau decât doi kilometri. Sigur îi va rezista piciorul 
la această distanţă. 

— Mă voi întoarce, spuse. Se aplecă în faţă şi-şi masă 
genunchiul. Era înţepenit, dar nu foarte tare. Nu foarte tare, 
chiar aşa. Va pune berea într-o pungă - poate că şi o cutie de 
biscuiţi Hi Ho pentru nenorocită, dacă tot va fi la capitolul ăsta - 
şi se va întoarce îndărăt. Eşti sigură că te simţi bine? 

Nimic. Doar ochiul. 

— Tăcerea înseamnă aprobare, repetă şi porni către Deep Cut 
Road, mergând pe urmele aproape complet umplute cu zăpadă 
făcute de prelată când o târâse Henry încoace. Merse în reprize 
scurte, oprindu-se să se odihnească la fiecare zece-doisprezece 
paşi... şi să-şi maseze genunchiul. Se opri o dată să se uite la 
foc. Deja părea mic şi lipsit de substanţă în lumina după-amiezii 
timpurii. E-o nebunie futută, spuse la un moment dat, dar 
continuă să meargă. 


2 


Ajunse la capătul porțiunii de pământ drept fără nici o 
problemă; la fel şi până la jumătatea dealului. Tocmai începuse 
să umble puţin mai repede, tocmai începuse să se încreadă în 
genunchi mai mult, când - ha-ha, cretinule, ai muşcat-o - se 
bloca, transformându-se în ceva ce părea beton armat şi căzu la 
pământ, strigând răguşit înjurături printre dinţii încleştaţi. 

Şezând acolo în zăpadă şi înjurând, îşi dădu seama că se 
întâmpla ceva foarte ciudat în jurul lui. Un cerb foarte mare 
trecu prin stânga lui, aruncând doar o privire furişă către omul 
de care ar fi fugit în salturi mari şi sprintene într-o cu totul altă 


zi. Fugind o dată cu el, aproape pe sub el, văzu o veveriţă 
roşcată. 

Pete şezu acolo în ninsoarea rară - fulgii mari cădeau într-o 
unduire schimbătoare, care semăna cu o dantelărie - cu piciorul 
întins în faţă şi cu gura deschisă. Pe drum veneau şi mai multe 
căprioare şi cerbi; de asemenea, veneau şi alte animale, 
mergând la pas sau săltând asemenea unor refugiaţi scăpând 
de cine ştie ce dezastru. Chiar mai multe se vedeau printre 
copaci, mişcându-se într-un val către est. 

— Unde mergeţi, prieteni? Întrebă el un iepure de câmp cu 
urechile lipite de spate, care trecea în salturi mici pe lângă el. 
Se ţine o partidă de fotbal cu echipe mixte la rezerva naturală 
din est? Se face distribuţia pentru următorul film desenat la 
Disney? Aveţi o... 

Se opri brusc, saliva uscându-i-se în gură şi devenind un fel de 
ceaţă pişcătoare. Un urs negru, îngrăşat cu proviziile adunate în 
perioada dinaintea hibernării, mergea în buiestru prin ecranul de 
arbuşti şi tufe din partea lui stângă. Umbla cu nasul aproape de 
pământ şi crupa i se mişca dintr-o parte în alta şi, deşi nu-i 
acordă lui Pete nici măcar o privire, iluziile pe care şi le făcuse 
de când se afla aici, în pădurile nordului, în legătură cu poziţia 
sa în lanţul trofic, fură pentru prima dată spulberate. El nu era 
decât o grămadă gustoasă de carne albă, care se întâmpla încă 
să mai respire. Fără puşcă, era mai neajutorat ca veverița pe 
care o văzuse împleticindu-se printre picioarele cerbului - dacă 
ar fi observat-o ursul, veverița ar fi putut cel puţin să se caţere 
în cel mai apropiat copac până sus, până pe cele mai subţiri 
crengi, unde nici un urs n-ar putea-o urma vreodată. Faptul că 
acest urs nici măcar nu se uitase la el nu-l făcea pe Pete să fie 
mai liniştit. Unde exista unul, precis erau şi alţii, iar următorul s- 
ar putea să nu fie la fel de adâncit în propri-ile-i gânduri. 

De-ndată ce se asigură că ursul plecase, Pete se opinti în 
picioare din nou, cu inima bubuindu-i în piept. O lăsase singură 
pe femeia aceea nechibzuită şi băşinoasă, dar, să fim serioşi, ce 
fel de protecţie i-ar fi putut el asigura dacă s-ar fi hotărât să-i 
atace un urs? Chestia era că trebuia să-şi recupereze puşca. S-o 
recupereze şi pe a lui Henry poate, dacă le putea căra pe 
amândouă înapoi. In următoarele cinci minute - până ce ajunse 
pe creasta dealului - prioritatea principală a lui Pete fu puşca şi 
de-abia după aceea urma berea. Pe când începu coborârea pe 


partea cealaltă a dealului, totuşi, berea redobândi primul loc. Să 
o pună într-o pungă şi să-şi atârne punga de umăr. Să nu se 
oprească pe drumul de întoarcere să bea. Va desface o sticlă 
atunci când se va afla înapoi în faţa focului. Va fi berea sa de 
recompensă şi nu exista nimic mai bun ca o bere de 
recompensă. 

Eşti un alcoolic. Ştii asta, nu-i aşa? Un nenorocit de alcoolic. 

Da şi ce mare lucru însemna asta? Că o puteai da în bară. 
Nimeni nu avea să te prindă că ai lăsat singură în pădure o 
femeie în stare comatoasă, să zicem, până ce-ai dat o fugă în 
căutarea malului. O dată întors la adăpost, va trebui să-şi 
amintească să arunce sticlele goale adânc în pădure. Deşi s-ar 
putea ca Henry să ştie oricum. Să ştie aşa cum se pare că ştiu 
întotdeauna lucruri unul despre celălalt atunci când sunt 
împreună. Chiar dacă n-ar fi ştiut, cu sau fără abilităţi telepatice, 
ca să-l duci de nas pe Henry Devlin trebuia să fii un maestru 
strălucit. 

Cu toate acestea, Pete credea că Henry îl va pă-sui în privinţa 
berii. Asta până ce Pete va hotări că a sosit vremea să discute 
subiectul. Până ce va hotări să-i ceară poate lui Henry ajutorul. 
Lucru pe care s-ar putea ca Pete să-l facă odată şi-odată. In mod 
sigur nu-i plăcea impresia pe care o avea acum despre sine; 
faptul că o lăsase pe femeia aceea singură acolo în pădure 
spunea despre Pete Moore numai lucruri rele. Dar Henry... şi în 
privinţa lui Henry ceva nu era în regulă în acest noiembrie. Pete 
nu ştia dacă simţise şi Beaver acest lucru, dar era destul de 
sigur că Jonesy îl simţise. Henry era dat peste cap într-un fel. 
Era poate mai... 

Din spatele lui se auzi un grohăit jilav. Era un elan şi trecu pe 
lângă Pete fără a-l observa chiar atunci când Pete căzu în 
mijlocul drumului, înjurând gutural şi ţinându-se de picior, 
uitându-se în sus în ninsoarea molcomă şi spunându-şi că e un 
prost. Un alcoolic prost. 

Trecu prin câteva momente înfricoşătoare când crezu că, de 
data aceasta, genunchiul nu avea să-şi mai revină - îşi rupsese 
ceva înăuntru şi avea să rămână acolo, în mijlocul exodului 
animalelor, până ce avea să se întoarcă Henry pe snowmobil şi 
avea să-i spună: Ce dracu' cauţi aici? Ai lăsat-o singură? De 
parcă nu m-aş fi aşteptat la asta. 


Dar reuşi într-un sfârşit să se ridice. Nu reuşi să înainteze 
decât şchiopătând pronunţat, dar era oricum mai bine decât să 
zacă în zăpadă la numai câţiva metri de un rahat de elan 
aburind. Vedea deja Scout-ul răsturnat. Avea roţile şi scheletul 
inferior acoperit cu zăpadă. Işi spuse că, dacă această căzătură 
ar fi avut loc de cealaltă parte a dealului, s-ar fi întors la femeie 
şi la foc, dar că, acum când deja vedea maşina, era mai bine să- 
şi continue drumul. Că armele îl interesau în primul rând, că 
sticlele de Bud nu erau decât o atracţie suplimentară. Şi 
aproape se crezu. În privinţa drumului de întoarcere... ei bine, îl 
va parcurge cumva. Doar ajunsese până aici, nu-i aşa? 

La vreo patruzeci de metri de Scout, auzi un vup-vup-vup care 
se apropia - zgomotul inconfundabil al unui elicopter. Se uită 
plin de speranţă spre cer, pregătindu-se să stea în picioare 
destul cât să fluture din mâini - Dumnezeule, dacă avea cineva 
nevoie de ajutor din cer, el era acela - dar elicopterul nici măcar 
nu cobori sub perdeaua de nori. Văzu o siluetă întunecată 
trecând prin smogul de deasupra lui pentru o clipă, văzu şi 
sclipirea difuză a luminilor ei - apoi zgomotul elicopterului se 
mişcă spre est, pe direcţia în care fugiseră animalele. Fu 
consternat să simtă un revoltător sentiment de uşurare pândind 
în spatele dezamăgirii sale: dacă ar fi aterizat elicopterul, n-ar 
mai fi ajuns la bere şi bătuse atâta drum, bătuse atâta amar de 
drum. 


3 


Cinci minute mai târziu stătea în genunchi şi încerca să se 
caţere cu grijă în Scout-ul răsturnat. Descoperi curând că 
genunchiul rănit nu-l poate susţine prea mult (se umflase, 
semăna cu o franzelă mare şi dureroasă şi presa materialul 
pantalonilor), aşa că, mai mult sau mai puţin, înotă în interiorul 
tapetat cu zăpadă al maşinii. Nu-i făcea plăcere; mirosurile 
păreau prea puternice, dimensiunile, toate, i se păreau prea 
înguste. Era ca şi când s-ar fi târât într-un mormânt, un 
mormânt mirosind a parfumul lui Henry. 

Cumpărăturile erau împrăştiate peste tot în spate, dar Pete 
de-abia dacă se uită la pâine, la conserve, la muştar şi la 
pachetul cu chiftele de carne pentru hot doguri (acest sortiment 
era tot ce avea bătrânul Gosselin în materie de carne). Pe el îl 
interesa berea şi se părea că nu se spărsese decât o singură 
sticlă atunci când se întorsese Scout-ul cu roţile în sus, ca o 


broască ţestoasă. Norocul beţivului. Mirosul era puternic - 
desigur, se vărsase şi sticla din care bea el înainte de accident - 
dar mirosul de bere îi plăcea. Parfumul lui Henry, totuşi... pfui, 
lisuse. Era într-un fel mai neplăcut ca mirosul gazelor doamnei 
aceleia nebune. Şi nu-şi putea explica sub nici o formă de ce 
mirosul de apă de colonie îl făcea să se gândească la sicrie şi 
morminte şi flori de înmormântare, pentru că la astea îl ducea 
gândul. 

— De ce te-ai dat cu parfum, bătrâne, când nu te afli decât în 
plină pădure? Întrebă, cuvintele ieşind însoţite de mici vălătuci 
de aburi. lar răspunsul, desigur, era că Henry nu se parfumase - 
parfumul nici nu exista în maşină, nu era decât mirosul de bere. 
Pentru prima dată într-un lung răstimp, Pete se surprinse 
gândindu-se la domnişoara aceea drăguță care-şi pierduse 
cheile în faţa farmaciei din Bridgton şi la cum ştiuse el că nu 
avea să vină la întâlnire, că nu-şi dorea să se afle la mai puţin 
de cincisprezece kilometri depărtare de el. Faptul că mirosea 
acum un parfum care nu exista se asemăna oare cu acea 
întâmplare? Nu ştia, ştia doar că nu-i plăcea felul în care mirosul 
se amesteca la el în minte cu ideea morții. 

Las-o baltă, prichindel. Nu faci decât să te sperii singur. E o 
diferență mare între a vedea linia şi felul în care te sperii singur 
acum. Las-o baltă şi ia-ti lucrurile după care ai venit. 

— A dracu' de bună idee, spuse Pete. 

Pungile erau din plastic, nu din hârtie şi din acelea cu mânere; 
bătrânul Gosselin urcase cel puţin treapta aceasta pe scara 
evoluţiei comerciale. Pete înşfăcă una şi, făcând asta, simţi o 
dâră de durere în podul palmei sale drepte. Doar o singură 
nenorocită de sticlă spartă şi, fireşte, în aceasta se tăiase el şi 
încă destul de adânc, judecând după durere, poate că aceasta 
era pedeapsa că o lăsase pe femeie singură la adăpost. Dacă 
asta era, avea s-o suporte ca un bărbat şi să considere că 
scăpase uşor. 

Adună opt sticle, dădu să iasă din maşină, apoi se răzgândi. 
Făcuse atâta drum anevoios până aici doar pentru opt 
nenorocite de sticle? 

— Cred că nu, murmură el şi le luă şi pe celelalte şapte, 
oprindu-se să le aranjeze bine în pungă, în ciuda fiorilor pe care 
i-i dădea Scout-ul. 


Într-un sfârşit, ieşi din maşină, luptându-se din răsputeri cu 
panica generată de ideea că un monstru mic, dar cu dinţi mari, 
va sări curând asupra lui, muşcându-l sănătos de boaşe. 
Pedepsirea lui Pete, Partea a l-a. 

Nu se sperie cu adevărat, dar se furişă afară din maşină mai 
repede decât se furişase înăuntru, iar genunchiul i se blocă 
exact când se văzu scăpat de pericol. Se răsuci pe spate, 
scâncind, uitându-se în sus în ninsoare - ultimele ei scăpărări 
coborau în fulgi mari, dantelaţi ca lenjeria unei femei - şi 
masându-şi genunchiul, spunându-i să facă bine să-şi revină, 
acum, dragul de el, să-şi revină acum, scumpul, să-l slăbească 
odată, nenorocitul dracului. Şi, chiar atunci când începu să 
creadă că nu-şi va mai reveni niciodată, îşi reveni. Şuieră printre 
dinţi, se ridică în fund şi se uită la punga pe care scria cu litere 
roşii MULŢUMIM CĂ NE-AŢI ALES PE NOI! 

— Pe cine altcineva să fi ales, bătrân tembel? Întrebă. 

Se hotărî să bea totuşi o bere înainte să pornească la drum. In 
definitiv, i-ar uşura povara. 

Pescui una din pungă, îi desfiletă dopul şi dădu prima 
jumătate pe gât din patru înghiţituri mari. Era rece afară, iar 
zăpada pe care şedea el era şi mai rece; totuşi, se simţea mai 
bine. Aceasta era magia berii. Şi whiskyul şi vodca şi chiar şi 
ginul aveau această magie, dar, când era vorba de alcool, Pete 
mergea orbeşte pe mâna lui Tom T. Hall“: prefera berea. 

Uitându-se la pungă, se gândi din nou la băiatul cu păr roşcat 
de la magazin - rânjetul lui uimit, ochii oblici de chinez care le 
adusese acestor oameni titlul de mongol/oizi, ca în expresia 
„mongoloid idiot". Această amintire îl făcu să se gândească 
iarăşi la Duddits, la Douglas Cavell dacă ţineai neapărat să fii 
formal. Pete nu-şi explica de ce se gândea în ultima vreme atât 
de des la Duds, dar îşi făcu o promisiune: când totul avea să se 
termine, avea să se oprească în Derry şi să-i facă lui Duddits o 
vizită. li va convinge şi pe prietenii lui să-l însoţească, deşi nu 
credea că va fi nevoie de o muncă prea laborioasă în acest sens. 
Duddits era probabil motivul pentru care rămăseseră ei prieteni 
de-a lungul anilor. În definitiv, majoritatea oamenilor nici măcar 
nu-şi mai amintesc cine le-a fost coleg în liceu sau în facultate, 
ce să mai vorbim despre cei cu care se jucau în clasele 
generale... In ceea ce acum se numea gimnaziu, deşi Pete nu se 


° Cântăreț, autorul melodiei „| like Beer" (Îmi place berea). 


îndoia că desemna aceeaşi junglă plină de nesiguranţă, 
confuzie, subsiori mirositoare, capricii nebuneşti şi idei pe 
jumătate coapte. Pe Duddits nu-l cunoscuseră din şcoală, 
desigur, fiindcă el nu frecventase Liceul Derry. Duds frecventase 
Şcoala Specială Mary M. Snowe, care era cunoscută copiilor din 
cartier sub numele de Academia Retardaţilor sau, pur şi simplu, 
de Şcoala Prostănacilor. Intr-o înşiruire firească a lucrurilor, 
drumurile lor nu s-ar fi intersectat niciodată, dar existase acea 
parcelă pustie la capătul străzii Kansas şi existase acea clădire 
abandonată din cărămidă în apropierea ei. Pe partea dinspre 
stradă a clădirii încă mai puteai citi FRAŢII TRACKER LIVRARE 
TRANSPORT ŞI DEPOZITARE vopsit în litere albe spălăcite pe 
fundalul vechiului zid de cărămidă roşie. De partea cealaltă, 
însă, unde era intrândul în care se adunau camionagii să 
descarce maşinile... acolo erau vopsite alte cuvinte. 

Acum, şezând în zăpadă fără să simtă umezeala rece de sub 
fundul lui, bându-şi a doua bere pe care o desfăcuse fără să-şi 
dea seama (prima sticlă goală o aruncase în pădure, unde încă 
mai vedea nişte animale îndreptându-se spre est), Pete îşi 
aminti ziua în care îl întâlniseră pe Duds. Îşi aminti geaca 
stupidă pe care o purta Beaver şi care-i plăcea lui atât de mult, 
îşi aminti vocea lui Beaver, subţire dar, totuşi, puternică, dând 
de veste că se încheiase ceva şi că altceva stătea să înceapă, 
dând de veste într-un fel indescriptibil, dar extrem de adevărat 
şi extrem de uşor de recunoscut, că, în după-amiaza aceea de 
marţi când nu plănuiseră altceva decât să joace baschet doi 
contra doi în faţa casei lui Jonesy, după care, poate, să joace un 
Parcheesi!" în faţa televizorului, cursul vieților lor se schimbase 
definitiv. Acum, şezând în mijlocul pădurii lângă Scout-ul 
răsturnat, încă simțind mirosul parfumului cu care Henry nu se 
dăduse, ţinând într-o mână, pe care mănuşa era pătată cu 
sânge, o sticlă din veninul său preferat şi bând, vânzătorul de 
maşini îşi aduse aminte de băiatul care nu abandonase încă 
visul de-a deveni astronaut, în pofida dificultăţilor pe care le 
întâmpina la matematică (îl ajutase mai întâi Jonesy, apoi îl 
ajutase Henry, după care, în clasa a zecea, nici un ajutor nu-i 
mai fusese de folos) şi-şi aminti şi de ceilalţi băieţi, în special de 


joc regal indian foarte vechi, pentru doi până la patru jucători, scopul lui 
fiind de-a reuşi mutarea tuturor celor patru pioni de la punctul de pornire la 
cel de sosire. 


Beav, cel care le întorsese vieţile cu susul în jos când ţipase cu 
vocea sa tocmai pornită pe drumul schimbării: Hei, băieți, 
terminati! Terminati dracului ODATA! 

— Beaver, spuse Pete şi ciocni sticla cu după-amiaza 
întunecată, stând aşa, cu spatele proptit de ca-roseria 
răsturnată a Scout-ului. Ai fost fenomenal, omule. 

Dar nu fuseseră oare cu toţii? 

Nu fuseseră oare cu toţii fenomenali? 

Fiindcă e în clasa a opta şi fiindcă ultima oră de curs a zilei e 
muzica, ţinută la parter, Pete iese afară întotdeauna înaintea 
celor mai buni trei prieteni ai lui, care termină ziua de şcoală 
mereu la etajul al doilea. Jonesy şi cu Henry au literatură 
americană, care e un curs de lectură pentru copiii deştepţi, iar 
Beaver se află vizavi, la ora de matematică practică, adică 
matematică pentru băieţii şi fetele proaste. Pete munceşte pe 
brânci să nu trebuiască şi el să urmeze acest curs anul viitor, 
dar crede că e o luptă pe care o va pierde în cele din urmă. Ştie 
să adune, să scadă, să înmulțească şi să împartă; ştie să facă şi 
fracţii, deşi are nevoie de mai mult timp pentru asta. Acum însă 
a apărut ceva nou, acum a apărut x. Pete nu-l înţelege pe x şi se 
teme de el. 

Stă acum în faţa porţii de la capătul unui gard împletit din 
lanţuri, copiii din clasa a opta şi muco-şii dintr-a şaptea trec pe 
lângă el, stă acolo lovindu-şi cizmele unele de altele şi 
prefăcându-se că fumează, cu o mână acoperindu-şi gura şi cu 
cealaltă ascunsă sub ea - cea ascunsă fiind cea în care se 
adăposteşte presupusul chiştoc. 

Acum coboară de la etajul al doilea cei din clasa a noua şi, 
mergând printre ei ca nişte regi - ca nişte regi neîncoronaţi, 
aproape, deşi Pete n-ar spune niciodată o asemenea banalitate 
cu voce tare - se află prietenii lui, Jonesy, Beaver şi Henry. Dacă 
există un rege al regilor, atunci acesta este Henry, pe ca-re-l 
iubesc toate fetele chiar dacă poartă ochelari. Pete e norocos să 
aibă asemenea prieteni şi e conştient de lucrul acesta - e 
probabil cel mai norocos elev dintr-a opta din Derry, luând în 
calcul x-ul sau nu. Faptul că a avea prieteni din clasa a noua ÎI 
scuteşte de bătăile golanilor de vârsta lui nu constituie nici pe 
departe substanţa norocului lui. 


— Hei, Pete! Spune Henry ieşind degajat pe poartă alături de 
ceilalţi doi prieteni. Ca întotdeauna, Henry pare surprins să-l 
vadă, dar fără îndoială încântat. Ce mai pui la cale, omul meu? 

— Nimic important, răspunde Pete ca de fiecare dată. Voi ce 
faceţi? 

— ARAZ, spune Henry, scoţându-şi ochelarii şi lustruindu-i de 
cămaşă. Dacă ar alcătui un club, ARAZ ar fi cu siguranţă motoul 
lor; în cele din urmă, îl vor învăţa chiar şi pe Duddits să-l 
rostească - va ieşi Aţeas ra “at, a 'ta zi în duddits-eză şi va fi 
unul dintre puţinele lucruri pe care Duddits le va spune şi pe 
care părinţii lui nu le vor înţelege. Asta, desigur, îl va încânta pe 
Pete şi pe prietenii lui. 

Acum, totuşi, cu Duddits încă de domeniul viitorului cu o 
jumătate de oră, Pete se face doar ecoul lui Henry: 

— Da, omule, ARAZ. 

Acelaşi rahat, altă zi. Doar că, în sinea lor, băieţii nu cred 
decât prima jumătate, fiindcă, în sinea lor, cred că trăiesc mereu 
aceeaşi zi. Locuiesc în Derry, e anul 1978 şi mereu va fi 1978. 
Vorbesc despre viitor, se gândesc că vor vedea secolul douăzeci 
şi unu - Henry va ajunge avocat, Jonesy scriitor, Beaver un 
camionagiu de cursă lungă, Pete va fi un astronaut cu galoane 
NASA pe umăr - dar acestea sunt doar gânduri, cam ca şi Crezul 
Apostolic pe care îl cântă în biserică fără să-şi dea seama ce le 
iese pe gură; ce-i interesează cu adevărat e fusta Maureenei 
Chessman, care e şi aşa scurtă şi care se ridică de fiecare dată 
când se învârte pe călcâie. Cred cu convingere că, într-o zi, fusta 
Maureenei se va ridica destul de sus să-i vadă chiloţeii colorați, 
cred în acelaşi fel în care cred că Derry e veşnic şi că la fel sunt 
şi ei. Cred că întotdeauna vor merge la liceu şi că întotdeauna 
va fi ora trei fără un sfert, că întotdeauna vor trece împreună pe 
strada Kansas în drum spre casa lui Jonesy, în faţa căreia vor 
juca baschet (şi Pete are un coş în faţa casei, dar îl preferă pe al 
lui Jonesy, fiindcă tată lui l-a montat destul de jos să poţi 
executa slamuri), întotdeauna vor vorbi despre aceleaşi lucruri: 
cursuri şi profesori şi care copil l-a că/cat pe bătături pe care 
copil, cum cutare l-ar putea sau nu bate pe cutărică dacă s-ar 
lua la trântă (ceea ce nu se va întâmpla niciodată, deoarece 
cutare cu cutărică sunt prieteni la cataramă), cine a mai făcut 
lucruri scârboase în ultima vreme (preferatul lor până acum în 
acest an e unul dintr-a şaptea, pe nume Norm Parmeleau, 


cunoscut mai nou drept Parmeleau Macaroane, o poreclă ce-l va 
bântui ani la rândul, îl va bântui până şi în noul secol despre 
care băieţii vorbesc, dar în care nu cred cu adevărat; ca să 
câştige un pariu de cincizeci de cenți, Norm Parmeleau, într-o zi 
pe când se aflau în cantină, îşi umpluse amândouă nările cu 
macaroane cu brânză, apoi le trăsese înapoi afară ca pe muci şi 
le mâncase; acesta era Parmeleau Macaroane care, asemenea 
atâtor copii de gimnaziu,  confundase notorietatea cu 
celebritatea), cine cu cine e împreună (dacă un băiat şi cu o fată 
sunt observați după şcoală mergând împreună spre casă, se 
presupune că probabil sunt împreună; dacă sunt observați 
ţinându-se de mână şi sugându-şi buzele, aceasta e o 
certitudine), cine va câştica Super Cupa (împuţiţii de la Patriots, 
împuţiţii de la Boston Patriots, doar că niciodată nu câştigă; să 
fii fan Patriots e-o plictiseală). Toate aceste subiecte sunt 
identice şi, totuşi, mereu fascinante când le discută venind de la 
aceeaşi şcoală (Cred în Dumnezeu atotputernicul), mergând pe 
acelaşi drum (creatorul cerului şi al pământului), sub acelaşi cer 
infinit şi alb de octombrie (al lumii fără sfârşit), alături de aceiaşi 
prieteni (amin). Acelaşi rahat, aceeaşi zi, acesta e adevărul 
absolut pentru ei şi tuturor la place acum K.C. and the Sunshine 
Bând, chiar dacă fiecare ţi-ar spune RLP-JD (rock-ul la putere, jos 
disco-ul): aşa le place lor. Imprevizibilul le va sări în faţă brusc şi 
neobservat, aşa cum face întotdeauna cu copiii la această 
vârstă; dacă imprevizibilul ar trebui să ceară aprobarea elevilor 
de gimnaziu, ar înceta să mai existe. 

Astăzi mai au de discutat şi despre vânătoare, fiindcă, luna 
viitoare, domnul Clarendon îi va duce pentru prima dată la 
Bivuac. Vor sta acolo trei zile, dintre care două vor fi zile de 
şcoală (să facă rost de învoire pentru aceste zile nu eo 
problemă şi nu trebuie nici să mintă cu privire la obiectul 
excursiei; putea fi sudul Maine-ului urbanizat, dar, aici în nord, 
în ţinutul nimănui, vânătoarea încă mai face parte din procesul 
educaţional al unei persoane tinere, mai cu seamă dacă această 
persoană e băiat). Gândul că se vor furişa prin pădure cu puştile 
încărcate în spate, în timp ce prietenii lor vor fi la mult-iubita 
Ş.G.D, picotind de somn, li se pare incredibil şi încântător de ca 
lumea - astfel, trec pe lângă Academia Retardaţilor de pe 
cealaltă parte a străzii fără s-o observe măcar. Retardaţii ies de 
la şcoală în aceeaşi vreme cu elevii de la Şcoala Generală Derry, 


dar cei mai mulţi merg acasă împreună cu mamele lor cu 
autobuzul special pentru retardaţi, care e albastru şi nu galben 
şi e celebru prin faptul că ar avea un abţibild lipit pe el care 
spune AJUTAŢI BOLNAVII MINTAL SAU VA OMORÂM. Când Henry, 
Beaver, Jonesy şi Pete trec de Şcoala Mary M. Snowe, câţiva 
dintre cei mai zdraveni retardaţi de acolo, care au voie să se 
întoarcă acasă neînsoţiţi, încă mai întârzie pe drum, holbându-se 
în stânga şi în dreapta, cu acele expresii ciudate de mirare 
continuă pe feţe. Pete şi cu prietenii lui îi văd fără să-i observe, 
ca întotdeauna. Nu sunt decât un detaliu din tabloul lumii 
înconjurătoare. 

Henry, Jonesy şi cu Pete îl ascultă atenţi pe Beav, care le 
spune că, atunci când vor ajunge la Bivuac, vor trebui să 
meargă în Viroagă, pentru că acolo se găsesc întotdeauna cerbii 
cei mai mari, acolo cresc tufele care le plac lor. 

— Eu şi cu tata am văzut o mie de animale acolo, spune el. 
Fermoarele jachetei sale de motociclist clincăie a aprobare. 

Se ceartă despre cine va vâna cel mai mare animal şi despre 
care e cel mai bun loc unde să le împuşti ca să le dobori cu un 
singur cartuş şi să nu le faci să sufere. („Tata spune că 
animalele nu suferă aşa cum suferă oamenii", le spune Jonesy. 
„Spune că aşa le-a făcut Dumnezeu, ca să le putem noi vâna.") 
Râd şi se îngână şi se ceartă despre cine va bor primul 
mâncarea de la prânz atunci când va sosi timpul să-şi curețe 
vânatul de mate, iar Academia Retardaţilor rămâne din ce în ce 
mai în urmă. Înaintea lor, pe partea lor de stradă, se iveşte 
clădirea din cărămidă roşie în care Fraţii Tracker obişnuiau să-şi 
desfăşoare activitatea. 

— Dac-o să dea cineva la boboci, n-o să fiu eu, se laudă 
Beaver. Am văzut maţe de căprioară de-un milion de ori şi nu-mi 
fac greață deloc. Îmi amintesc că, odată... 

— Hei, băieţi, intervine Jonesy, emoţionat dintr-o dată. Vreţi 
să vedeţi pizdulica Tinei Jean Schlossinger? 

— Cine-i Tina Jean Schlossinger? Întreabă Pete, dar se simte 
deja intrigat. Să vadă orice pizdulică i se pare o idee minunată; 
se uită mereu la revistele tatălui său, la Penthouse şi Playboy, 
pe care tata le ţine în atelier, în spatele cufărului mare cu 
unelte. Pizdulicile sunt foarte interesante. Nu i-o scoală şi nici 
nu-l fac să se excite aşa cum i se întâmplă când vede ţâţe, dar 
presupune că lucrurile stau aşa pentru că e încă un copil. 


lar pizdulicile sunt interesante. 

— Schlossinger, spune Jonesy, râzând. Sch/ossinger, Petesky. 
Schlossingerii locuiesc la două cvartale de mine şi... Se opreşte 
dintr-odată, iluminat de-o întrebare care necesită un răspuns 
imediat. Se întoarce spre Henry: Schlossingerii sunt evrei sau 
republicani? 

Acum râde Henry de Jonesy, dar fără rea voinţă. 

— Teoretic, cred că e posibil să fie amândouă în aceeaşi 
vreme... sau nici una. 

Henry pronunţă niuna şi nu nici una!!, ceea ce-l 
impresionează pe Pete. Sună a dracu' de deştept şi-şi promite 
să pronunţe în acelaşi fel de aici înainte - niuna, niuna, niuna, 
repetă în gând... dar ştie că oricum va uita, ştie că e unul dintre 
cei blestemaţi să pronunţe nici una toată viaţa. 

— Să lăsăm religia şi politica deoparte, spune Henry, încă 
râzând. Dacă ai o poză în care Tina Jean Schlossinger îşi arată 
pizdulica, vreau s-o văd. 

Beav a devenit între timp vizibil de nerăbdător - a roşit în 
obraji, îi lucesc ochii şi-şi vâră o nouă scobitoare în gură, înainte 
să o fi terminat pe cealaltă. Fermoarele jachetei sale, cea pe 
care fratele său a purtat-o cele patru sau cinci luni cât timp a 
fost fan al formaţiei Fronzie, clincăie mai repede. 

— E blondă? Intreabă Beav. E blondă şi la liceu? Arată super 
bine? Are... Işi ridică mâinile în faţa pieptului şi, când Jonesy 
aprobă din cap, rânjind, Beaver se întoarce spre Pete şi-i spune 
conspirativ: Regina Balului de Absolvire a liceului din acest an, 
prostalăule! l-a apărut poza şi în ziar! Era împreună cu Richie 
Grenadeau pe podiumul ăla ambulant, ţii minte? 

— Da, dar nenorociţii de Tigers au pierdut meciul din finală şi 
Grenadeau s-a ales cu un nas spart, spune Henry. Prima echipă 
de liceu din Derry care a jucat împotriva unei echipe de Divizia A 
din sudul Maine-ului şi nenorociţii ăia... 

— La dracu' cu Tigers, intervine Pete. Îl pasionează fotbalul 
liceal mai mult ca înfricoşătorul x, dar nu foarte mult. Oricum şi- 
a amintit acum de fată, îşi aduce aminte de fotografia din ziar, 
unde ea stătea pe platforma împodobită cu flori a unui camion 
alături de fundaşul echipei Tiger, amândoi purtând coroane din 


11 joc al pronunţiilor: neither (=nici) poate fi pronunţat nyther sau neether 
(transcriere literală a fonemelor, conform originalului); prima e considerată 
mai stilată, de unde şi reacţia personajului. 


staniol, zâmbind şi salutând mulţimea. Părul îi cădea în jurul 
feţei în bucle mari gen Farrah Fawcett, iar rochia pe care o purta 
nu avea bretele, dezvelindu-i pomeţii sânilor. 

Pentru prima dată în viaţa lui, Pete simte adevărata poftă 
sexuală - e un sentiment carnal, roşu şi greu, care-i îndreaptă 
atârnătoarea, îi usucă gura şi-i îngreunează gândirea. 
Fofoloancele sunt interesante; gândul de-a vedea o fofoloancă 
din oraş, fofo-loancă de Regină a Balului... asta e mai mult decât 
emoţionant. Asta e „de văzut neapărat", aşa cum defineşte 
uneori criticul de film de la News, ziarul local al Derry-ului, 
filmele care-i plac ei în mod special. 

— Unde e? Intreabă Jonesy cu răsuflarea tăiată. Şi-o închipuie 
pe această fată, pe Tina Jean Schlossinger, aşteptând autobuzul 
şcolii la colţul străzii, stând acolo şi chicotind cu prietenele ei, 
fără să ştie că băiatul care trece pe lângă ea a văzut ce ascunde 
ea sub fustă sau sub blugi, că ştie că părul de pe pizdulica ei are 
aceeaşi culoare cu părul care-i creşte pe cap. Pete e încins. 
Unde e? 

— Acolo, spune Jonesy şi arată spre dreptunghiul din 
cărămidă roşie care e fostul depozit al Fraţilor Tracker. Pe pereţi 
s-a căţărat iedera, dar au avut parte de o toamnă răcoroasă 
până acum şi frunzele s-au veştejit, înnegrindu-se. Câteva dintre 
geamuri sunt sparte şi celelalte sunt opace din cauza prafului. 
Când se uită la această construcţie, Pete simte cum îl furnică 
fiorii. In parte pentru că băieţii cei mari, cei de liceu şi alţi câţiva 
ce-au trecut deja de liceu, joacă baseball pe parcela pustie din 
spatele depozitului, iar băieţilor celor mari le place, cine ştie de 
ce (îi ajută să spargă monotonia, poate), să-i bată pe băieţii mai 
mici. Dar nu asta e marea problemă, fiindcă sezonul de baseball 
s-a încheiat acest an şi băieţii cei mari probabil şi-au mutat deja 
şandramaua în parcul Strawford, unde vor juca handbal până la 
căderea zăpezii. (O dată cu căderea zăpezii, se vor căzni să 
joace hochei cu crose artizanale, prinse la încheieturi cu bandă 
izolantă.) Nu, marea problemă e că, în Derry, copiii dispar 
uneori, Derry e un loc ciudat în această privinţă, iar când dispar 
într-adevăr, sunt văzuţi ultima dată în locuri ferite, cum e 
depozitul părăsit al Fraţilor Tracker. Nimeni nu discută despre 
acest lucru neplăcut, dar cu toţii ştiu de existenţa lui. 


Totuşi, o fofoloancă... nu o fofoloancă fictivă din Penthouse, ci 
o găoace adevărată a unei fete reale din oraş... asta e ceva ce 
merită văzut, chiar aşa. Ast-ar fi o nenorocită de-aventură. 

— Fraţii Tracker? Spune Henry cu o neîncredere onestă. S-au 
oprit acum din mers, stau într-o grămadă nu departe de clădire, 
în vreme ce ultimul dintre retardaţi trece suspinând şi holbându- 
se pe cealaltă parte a străzii. Te respect, Jonesy, să nu crezi 
altceva - te respect cu duiumul - dar ce-ar putea căuta o poză 
cu pizdulica Tinei Jean acolo? 

— Nu ştiu, spune Jonesy, dar a văzut-o David Trask şi a spus 
că ea e în poză. 

— Ştiu şi io cu intratul acolo înăuntru, omule, spune Beaver, 
vreau să zic, mi-ar plăcea să-i văd Tinei Jean Slophanger!? 
pizdulica... 

— Schlossinger... 

— ... dar locu' ăla stă gol cel puţin de când eram noi în clasa a 
cincea... 

— Beav... 

— ... Şi pariez că-i plin de şobolani. 

— Beav... 

Dar Beav e hotărât să-şi spună gândul până la capăt: 

— Şobolanii poartă turbarea, spune. Intră turbarea-n ei prin 
gaura dindărăt. 

— Nu trebuie să intrăm înăuntru, spune Jonesy şi toţi trei se 
uită la el cu nou interes. 

Asta era altă culoare pentru acelaşi produs, aşa cum a zis 
tipu' când a văzut suedeza cu păr negru. 

Jonesy observă că le-a captat întreaga atenţie, dă din cap şi 
continuă: 

— Davey spunea că nu trebuie decât să mergi prin partea din 
faţă şi să te uiţi pe a treia sau a patra fereastră. Acolo era biroul 
lui Phil şi al lui Tony Tracker. Încă mai atârnă un afişier pe 
perete. Şi Davey spunea că singurele lucruri de pe afişier sunt o 
hartă a Noii Anglii cu toate rutele de transport şi o poză cu Tina 
Jean Schlossinger arătându-şi pizdulica în toată splendoarea ei. 

Se uită la el cu un interes care le taie răsuflarea. 

Pete întreabă ce le-a trecut tuturor prin cap: 


12 joc onomastic: Schlossinger, numele real al personajului, derivă în gândirea 
ludică a lui Beaver în Slophanger (slop = baltă, smârc, dar şi haină largă, 
halat; şi hanger = umeraş, agăţătoare, cârlig) adică: Tina Jean Despuiata. 


— E goală puşcă? 

— Nu, recunoaşte Jonesy. Davey spunea că nu-i poţi vedea 
nici ţâţele, dar îşi ţine fusta ridicată şi nu poartă chiloţi şi chiar i- 
o poţi vedea, limpede ca la lumina zilei. 

Pete e dezamăgit că Regina Balului din acest an nu e în 
fundul gol, dar chestia cu fusta ridicată îi pune pe toţi pe jar, 
hrănindu-le acel preconcept primar şi pe jumătate secret despre 
felul în care trebuie înţeles sexul. O fată-şi poate ridica fusta, la 
urma urmei; orice fată poate face asta. 

Nici măcar Henry nu mai pune vreo întrebare. Singura 
întrebare vine de la Beav, care vrea să ştie dacă Jonesy e 
absolut sigur că nu trebuie să intre înăuntru ca să vadă poza. 
Dar se îndreaptă deja în direcţia parcării din faţa clădirii, se 
îndreaptă spre parcela pustie, simțindu-se plini de o forţă ca un 
vânt de primăvară, porniţi cum sunt în această aventură 
nechibzuită. 


5 


Pete termină a doua bere şi aruncă sticla adânc în pădure. Se 
simţea mai bine acum. Se ridică încet în picioare şi-şi scutură 
zăpada de pe turul pantalonilor. | se desţepenise puţin piciorul? 
Aşa credea. Arăta îngrozitor, desigur - arăta ca şi când s-ar fi 
aflat nenorocitul de stadion Metrodom din Minnesota la el în 
pantaloni - dar se simţea puţin mai bine. Totuşi, păşi cu grijă, 
legănând punga de plastic în arcuri scurte de cerc pe lângă el. 
Acum că tăcuse şi reţinuta, dar puternica voce care insistase că 
trebuie să bea o bere, că trebuie neapărat să bea, se gândi cu 
bunăvoință proaspătă la femeie, sperând ca ea să nu-şi fi dat 
seama că plecase. Va merge încet, se va opri des să-şi maseze 
genunchiul (poate că-i va şi vorbi, îl va încuraja; o idee 
prostească, dar era de unul singur şi n-ar fi observat nimeni 
asta) şi se va întoarce la femeie. Acolo, va bea încă o bere. 

Nu se uită înapoi la Scout-ul răsturnat, nu observă că scrisese 
DUDDITS în zăpadă de mai multe ori, amintindu-şi de acea zi din 
îndepărtatul an 1978. 

Doar Henry întrebase ce putea căuta poza fetei în acel birou 
părăsit din depozitul acela părăsit, iar Pete se gândi acum că 
Henry trebuia neapărat să întrebe asta ca să-şi îndeplinească 
rolul de Sceptic al Grupului. Nu întrebase, desigur, decât o 
singură dată; cât despre ei ceilalţi, pur şi simplu crezuseră şi de 


ce nu? La treisprezece ani, Pete încă mai credea în Moş Crăciun. 
Şi, pe lângă asta... 

Se opri aproape de creasta dealului şi nu fiindcă ar fi rămas 
fără suflare sau fiindcă i s-ar fi blocat piciorul, ci fiindcă auzi pe 
nepusă masă un murmur slab în minte, ceva care semăna cu un 
transformator pentru electricitate, doar că acesta avea un ritm 
ciclic, un vrum-vrum-vrum difuz. Şi nici nu fu „pe nepusă masă", 
ca atunci când apare ceva din neant; avea impresia că sunetul 
răsunase în mintea lui încă de mai înainte şi că de-abia acum îl 
conştientizase el. Îl asociase cu tot felul de lucruri bizare. 
Chestia aia cu parfumul lui Henry, de pildă... sau gândul despre 
Marcy. Despre cineva pe nume Marcy. Nu ştia să cunoască pe 
cineva cu acest nume, dar îl descoperi imediat în mintea sa, ca 
în fraza Marcy, am nevoie de ajutor sau Marcy, te vreau sau 
poate Fir-ar să fie, Marcy, adu benzina. 

Rămase locului, lingându-şi buzele uscate, plasa cu bere 
atârnând drept în mâna lui, oprită din mişcarea ei de pendul. Se 
uită spre cer, sigur pe dată că va vedea luminile... şi chiar se 
vedeau, doar că acum erau numai două şi erau foarte difuze. 

— Spune-i lui Marcy să-i convingă să-mi dea o injecție, spuse 
Pete, pronunţând rar fiecare cuvânt în liniştea înconjurătoare şi 
fu convins că erau cuvintele potrivite. Potrivite pentru ce sau 
despre ce nu ştia, dar, da, acestea erau cuvintele din mintea lui. 
Era vorba de acel declic? Sau fuseseră provocate de lumini? 
Pete nu ştia cu siguranţă. 

— Poate niuna, spuse el. 

Pete îşi dădu seama că ninsoarea se oprise. Lumea din jurul 
lui avea acum doar trei culori: griul întunecat al cerului, griul 
întunecat al pinilor şi albul imaculat al zăpezii proaspete. Şi era 
o linişte profundă. 

Îşi întoarse capul mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă, 
ascultând. Da, era tăcere. Nimic. Natura nu scotea nici un sunet 
şi murmurul se oprise fără urmă, la fel ca şi ninsoarea. Când se 
uită spre cer, observă că şi strălucirea pală şi prăfoasă a 
luminilor dispăruse. _ 

— Marcy? Spuse, ca şi când ar fi strigat pe cineva. li trecu prin 
minte că Marcy ar putea fi numele femeii din cauza căreia 
făcuseră ei accidentul, dar alungă ideea. Numele femeii era 
Becky, ştia asta la fel de limpede cum ştiuse numele agentei 
imobiliare în acea zi. Marcy nu era decât un cuvânt care nu-i 


spunea nimic. Poate că tocmai suferise o crampă mentală. N-ar 
fi fost prima dată când i se întâmpla asta. 

Urcă dealul până pe creastă şi porni coborârea gândurile 
întorcându-i-se la ziua aceea din toamna anului 1978, ziua în 
care îl întâlniseră pe Duddits. 

Aproape ajunse la porţiunea de drum drept, când îl lăsă brusc 
genunchiul; de data aceasta nu se blocă, ci păru că explodează 
asemenea unui nod de pin cuprins de foc. 

Plonjă în zăpadă. Nu auzi sticlele de Bud spărgându-se în 
pungă - toate, mai puţin două. Striga prea tare ca să le audă. 


CAPITOLUL 6 - DUDDITS 


PARIEA A DOUA 


1 


Henry porni spre cabană în pas alert, dar, pe măsură ce 
ninsoarea se reduse la câţiva fulgi rari şi vântul începu să 
slăbească, îşi grăbi marşul până la o alergare egală de 
metronom. Făcea jogging de mulţi ani şi nu-i venea greu să ţină 
ritmul. Poate că va trebui să încetinească pasul sau chiar să se 
oprească la un moment dat, dar se îndoia de lucrul acesta. 
Parcursese distanţe mai lungi de cincisprezece kilometri, deşi 
trecuseră vreo doi ani de atunci şi niciodată pe zăpadă de zece 
centimetri înălţime. Totuşi, ce i s-ar putea întâmpla? Să cadă ŞI 
să-şi luxeze şoldul? Să facă poate un infarct? La treizeci şi cinci 
de ani, un atac de cord pare posibil, dar, chiar şi dacă ar fi fost 
predispus la infarct, era ridicol să-şi facă griji din pricina asta, 
nu-i aşa? Având în vedere mai cu seamă planurile pe care şi le 
făcuse! Atunci, de ce să-şi facă griji? 

Jonesy şi Beaver, pentru ei să-şi facă griji, asta era! Privite 
lucrurile în faţă, asta părea la fel de ridicol ca şi teama că va 
suferi o catastrofală insuficienţă cardiacă în mijlocul pustietăţilor 
- problemele se aflau în urma lui, acolo unde se afla Pete şi 
străina aceea, acea femeie semicomatoasă şi nu înaintea lui, la 
Bivuac... doar că erau probleme la Bivuac, probleme grave. Nu- 
şi putea explica de unde ştia asta, dar o ştia şi accepta acest 
fapt. Ştiuse încă dinainte de a se întâlni cu animalele, toate 
grăbindu-se şi nici una aruncându-i mai mult de o privire furtivă. 

O dată sau de două ori se uitase spre cer, căutând alte lumini, 
dar nu observă nimic şi, după aceea, îşi ţinu privirea aţintită 
doar înainte, trebuind să facă uneori slalom printre animale. Nu 
mergeau la trap, dar aveau în ochi o privire ciudată, 
înfricoşătoare, pe care Henry nu o mai văzuse vreodată. Odată 
trebuise să sară uşor în sus ca să nu fie doborât de o pereche 
grăbită de vulpi. 

Încă doisprezece kilometri, îşi spuse. Asta devenise o mantra, 
un îndemn pentru el, diferit de cele pe care şi le spunea de 
obicei când alerga (cel mai des, repeta poezii de grădiniţă), dar 
nici chiar atât de diferit - avea aceeaşi idee, de fapt. /ncă 


doisprezece kilometri, încă doisprezece kilometri până la 
Banbury Cross”. Nu exista nici o Banbury Cross, însă, doar 
cabana veche a domnului Clarendon - şi nu exista nici măcar 
acel bidiviu care să-l ducă în spinare acolo. Ce era acela un 
bidiviu!*, la urma urmei? Cine ştia? Şi ce mama dracului se 
petrecea aici - luminile, animalele păşind încet, dar hotărâte 
(Dumnezeule mare, ce animal era acela din stânga lui, din 
liziera pădurii? Era un nenorocit de urs?), femeia din mijlocul 
drumului, şezând acolo fără păsare, lipsindu-i majoritatea 
dinţilor şi majoritatea minţilor? lar băşinile alea, Dumnezeule 
mare! Singurul lucru foarte de departe asemănător cu ele 
fusese respiraţia unui pacient pe care-l avusese odată, un 
schizofrenic bolnav de cancer intestinal. Miros întotdeauna aşa, 
îi spusese un medic internist, prieten cu Henry, atunci când 
încercase să-i descrie duhoarea. Pot să-și spele dinţii de zece ori 
pe zi, să facă gargară cu apă de gură Lavoris la fiecare oră şi 
mirosul tot se simte în respirația lor. E mirosul corpului care se 
autodevorează, fiindcă asta inseamnă de fapt cancerul denudat 
de definițiile medicale: autocanibalism. 

Incă unsprezece kilometri, încă unsprezece kilometri, iar 
animalele sunt puse pe goană, toate animalele se-ndreaptă spre 
Disneyland. Și, o dată ajunse acolo, vor forma un şir indian şi 
vor cânta în cor „It's a Small World After All". 

Bufnetul egal şi estompat al bocancilor lui. Ochelarii care-i 
saltă pe şaua nasului. Respirația care-i iese din gură în baloane 
de abur cald. Dar îi era cald acum, se simţea bine, endocrinele 
pompau adrenalină. Oricare ar fi fost deficienţa sa, cu siguranţă 
nu se manifesta la nivelul acestor glande; avea tendinţe 
sinucigaşe, dar nu era nici pe departe distonic. 

Că anumite aspecte ale problemei lui - goliciunea fizică şi 
emoţională care parcă se pierduseră într-un viscol teribil - erau 
de origine psihică, hormonală, nu se îndoia câtuşi de puţin. Că 
problema putea fi reglată, dacă nu chiar eliminată întru totul, de 
o medicaţie pe care el însuşi o prescria pacienţilor cu toptanul... 
nu se îndoia câtuşi de puţin nici de asta. Dar, asemenea lui Pete, 
care ştia fără îndoială că viitorul posibil îi rezerva o cură de 


'3 Întreg capitolul face sporadic referire la cântecul pentru copii Ride Cock- 
Horse to Banbury Cross, cântec inspirat de o vizită a reginei Elisabeta | a 
Angliei în regiunea Banbury. 

14 Cock horse (în original) = cal de jucărie, deseori folosit metaforic, în sensul 
de legănat pe genunchi. 


dezalcoolizare şi câţiva ani de întâlniri la asociaţia AA”, Henry 
nu voia să se vindece, era cumva convins că vindecarea n-ar fi 
decât un paleativ, ceva care l-ar împuţina ca fiinţă umană. 

Se întreba dacă se întorsese Pete după bere şi ştiu că 
răspunsul era probabil afirmativ. Henry s-ar fi oferit să i-o aducă 
el, dacă s-ar fi gândit atunci la asta, ar fi făcut o asemenea 
excursie riscantă (riscantă pentru femeie în aceeaşi măsură ca 
şi pentru Pete) şi inutilă pentru el, dar fusese cam înspăimântat 
- iar gândul acesta nici măcar nu-i trecuse prin minte. 

Paria că îi trecuse, totuşi, lui Pete prin minte. Ar putea oare 
face el drumul acela încă o dată, având în vedere genunchiul 
său rupt? Era posibil, dar pe asta Henry n-ar fi pariat. 

S-au întors! Strigase femeia, uitându-se spre cer. S-au întors! 
S-au întors! 

Henry îşi vâri bărbia în piept şi alergă puţin mai repede. 


2 


Încă zece kilometri, încă zece kilometri până la Banbury 
Cross. Chiar se redusese drumul deja la zece kilometri, sau era o 
farsă a optimismului său? Dădea cumva prea mult frâu liber 
endocrinelor? Ei bine şi ce dacă era aşa? Optimismul nu-i putea 
dăuna în acest moment. Ninsoarea se oprise aproape complet, 
valul de animale se subţiase şi acesta era, de asemenea, un 
semn bun. Ce nu erau semn bun erau gândurile lui, dintre care 
unele păreau a-i aparţine din ce în ce mai puţin. Becky, de pildă, 
cine era Becky? Numele începuse să-i răsune în minte, devenise 
o nouă parte a mantrei. Bănuia că era femeia pe care de-abia 
evitase s-o calce cu maşina. A cui eşti tu, fetițo? Becky, păi, eu 
sunt Becky, sunt frumuşica Becky Shue. 

Doar că nu era frumuşică, nu era deloc frumuşică. Era o halcă 
opulentă şi mirositoare, asta era şi se afla acum în grija mai 
mult decât îndoielnică a lui Pete Moore. 

Zece. Încă zece kilometri până la Banbury Cross. 

Alerga într-un ritm constant - atât de constant pe cât fi 
permitea alunecuşul - şi auzea voci ciudate în minte. Doar că 
numai una dintre ele era cu adevărat ciudată şi aceasta nu era 
nicidecum o voce, ci un fel de murmur în care se distingea 

(a cui este fetița, a cui este fetița, frumuşica Becky Shue) 


15 Acronim pentru Anonimous Alcoholics (Alcoolicii Anonimi). 


O bătaie ritmică. Celelalte erau voci pe care le recunoştea sau 
voci pe care le cunoşteau prietenii lui. Despre una dintre ele îi 
povestise Jonesy, o voce pe care o auzise după accident şi pe 
care o asociase cu vocea durerii: Vă rog, opriți-vă, nu mai 
suport, faceţi-mi o injecție, unde-i Marcy. 

Auzi vocea lui Beaver: Vită-te în oala de noapte. 

Jonesy, răspunzându-i: De ce nu batem pur şi simplu la uşa 
băii să-l întrebăm cum se simte? 

Vocea străinului spunând că, dacă va face treaba mare, se va 
simţi bine... 

... doar că nu era un străin, era Rick, prietenul frumuşicăi de 
Becky. Rick şi mai cum? McCarthy? McKinley? McKeen? Henry 
nu era sigur, dar înclina spre McCarthy, ca şi Kevin McCarthy din 
filmul acela de groază vechi în care gogoloaiele alea venite din 
spaţiu luau înfăţişarea oamenilor!:$. Unul dintre filmele preferate 
ale lui Jonesy. Toarnă câteva sticle de bere în el şi aminteşte de 
acest film, iar Jonesy va răspunde cu fraza-cheie a filmului 
imediat: „Sunt printre noi! Sunt printre noi!" 

Şi femeia, uitându-se spre cer şi strigând: S-au întors, s-au 
întors. 

Dumnezeule, nu mai păţise aşa ceva de când fusese copil şi, 
de data aceasta, era mai rău, era ca şi când ar fi pus mâna pe o 
linie de înaltă tensiune prin care circulă voci, nu electricitate. 

Şi toţi pacienţii pe care-i avusese de-a lungul anilor, 
plângându-se că aud voci! lar Henry, marele psihiatru (Tânărul 
Domn Dumnezeu, cum îi spusese un pacient când lucra la spital 
în primele sale zile de profesat), dădea doar din cap, ca şi când 
i-ar fi înţeles. Crezuse de fapt că-i înţelege. Dar poate că numai 
acum îi înţelegea cu adevărat. 

Voci. Le ascultă atât de atent, că nu auzi vup-vup-vup-ul 
elicopterului trecând pe deasupra capului lui, un rechin negru în 
atac de-abia ascuns de plafonul de jos al norilor. Apoi începură 
să se îndepărteze vocile, aşa cum face o transmisie radio 
îndepărtată la ivirea zorilor, când atmosfera începe din nou să 
se umple de alte semnale. In cele din urmă, rămase doar vocea 
propriilor sale gânduri, insistând că se întâmplase ceva 
îngrozitor la Bivuac, că se întâmplase sau avea să se întâmple 


16 E vorba de filmul lui Don Siegel din 1956, /nvasion ofthe Body Snatchers, 
returnat în 1978 de Philip Kaufman, unde rolul lui Kevin McCarthy e jucat de 
Donald Sutherland. 


ceva la fel de îngrozitor la Scout-ul lăsat în urmă sau la 
adăpostul tăietorilor de lemne. 

Încă opt kilometri. Încă opt kilometri. 

Făcând un efort să-şi ia gândul de la prietenul lăsat în urmă şi 
de la prietenii spre care mergea sau de la orice altceva se 
întâmpla în jurul lui, îşi permise să se ducă acolo unde ştia că şi 
Pete se dusese cu gândul: la anul 1978, la Fraţii Tracker şi la 
Duddits. Henry nu înţelegea cum putea Duddits Cavell să aibă 
ceva de-a face cu curvăsăria aceasta, dar cu toţii se gândiseră 
la el şi, ca să-şi dea seama de asta, Henry nu avea nevoie de 
vechiul truc al legăturilor mentale. Pete pomenise de Duddits 
când o târau pe femeia aceea aşezată pe bucata de prelată 
către adăpostul tăietorilor de lemne, Beaver vorbise despre 
Duddits chiar cu o zi în urmă, când fuseseră împreună la vânat - 
în ziua în care Henry doborâse căprioara. Beav îşi amintise cum 
îl duseseră toţi patru la cumpărături pentru Crăciun în Bangor pe 
Duddits, într-un an. Chiar după ce primise Jonesy carnetul de 
conducere. În iarna aceea, Jonesy ar fi dus pe oricine oriunde cu 
maşina. Beav râsese la amintirea cum Duddits îşi făcuse griji că 
Moş Crăciun nu ar exista, iar ei patru - flăcăi de liceu pe atunci, 
crezând că aveau lumea la degetul mic - se munciseră să-l 
convingă la loc că Moş Crăciun exista, că era cel mai tare. Ceea 
ce, desigur, reuşiseră. Jonesy, iarăşi, îl sunase pe Henry din 
Brookline luna trecută, era beat (stările de beţie erau mai rare la 
Jonesy, mai ales după accident, decât erau la Pete şi acela 
fusese primul telefon pe care-l primise Henry vreodată de la 
Jonesy când acesta plânsese) şi spunea că nu va reuşi niciodată 
în viaţa lui să mai facă ceva la fel de bun, la fel de sincer şi atât 
de a dracu' de frumos, cum fusese ceea ce făcuseră ei pentru 
bietul Duddits Cavell în 1978. £/ a fost momentul nostru de 
culme, îi spusese Jonesy la telefon şi, străbătut de un fior 
neplăcut, îşi dădu seama că exact acelaşi lucru îi spusese el lui 
Pete. Duddits fusese acela, omule. Chiar aşa, Duds. 

Încă opt kilometri... sau poate şapte. Încă opt kilometri... sau 
poate şapte. 

Mergeau să vadă poza pizdulicii unei fete, o poză care se 
bănuia că se află pe afişierul unui oarecare birou părăsit. Henry 
nu-şi amintea numele fetei, nu şi după atâţia ani, îşi amintea 
doar că fusese iubita nemernicului acela de Grenadeau şi că 
fusese aleasă Regina Balului liceului din Derry pe anul 1978. 


Aceste amănunte făcuseră ideea de-a-i vedea pizdulica să pară 
extrem de interesantă. Apoi, când ajunseseră în faţa clădirii, 
văzuseră o cămaşă imprimată în roşu-alb cu numele echipei 
locale de fotbal, Derry Tigers, aruncat pe jos. Puțin mai încolo, 
mai găsiseră ceva. 

Urăsc serialu' ăla nenorocit; nu-şi schimbă niciodată hainele, 
spusese Pete şi Henry deschisese gura să-i răspundă, dar 
înainte s-o poată face... 

— A strigat puştiu', spuse Henry. Alunecă pe zăpadă, merse 
precaut o vreme, apoi continuă să alerge, amintindu-şi acea zi 
de octombrie de sub cerul acela curat. Alergă mai departe, 
amintindu-şi de Duddits. Cum strigase Duddits şi le schimbase 
întreaga viaţă. Le-o schimbase în bine, bănuiseră întotdeauna, 
dar acum Henry se îndoia de asta. 

Acum, se îndoia de foarte multe lucruri. 


3 


Când ajung în faţa depozitului, unde iarba creşte acum şi 
printre dalele de ciment, Beaver e în fruntea coloanei. Lui 
Beaver aproape că-i curg balele pe bărbie. Henry bănuieşte că şi 
Pete e cel puţin la fel de nerăbdător, dar Pete se stăpâneşte mai 
bine, chiar dacă e cu un an mai mic decât ei. Beaver e... care e 
cuvântul? /mpacient. Pe Henry aproape-l pufneşte râsul, apoi 
Beav se opreşte atât de brusc, încât Pete aproape că dă peste 
el. 

— Hei! Spune Beaver. Trage-mi-o, Freddy! Astea-s boarfele 
unui copil! 

Chiar aşa e. Roşu cu alb, deloc vechi sau murdare, ca şi când 
ar fi stat acolo de o mie de ani. De fapt, pare aproape nouă. 

— E doar o cămaşă, blegule, ce ne pasă nouă de ea? Vrea să 
ştie Jonesy. Haideţi să... 

— Pe loc repaus, spune Beav. Asta-i o cămaşă bună. 

Doar că, atunci când o ridică, observă cu toţii că nu e aşa. Că 
e nouă, da - o cămaşă nou-nouţă, pe care scrie în faţă Derry 
Tigers, iar în spate numărul 19. Lui Pete nu-i place fotbalului, 
dar ceilalţi recunosc numărul de jucător al lui Richie Grenadeau. 
Că e bună, nu - nu mai e bună de acum înainte, în orice caz. 
Gulerul e rupt aproape complet, ca şi când persoana care o 
purtase încercase să fugă, apoi fusese prins de guler şi tras 
înapoi. 


— Cred că m-am înşelat, spune Beav trist şi o aruncă din 
mână. Haideţi. 

Dar înainte să ajungă departe, dau peste altceva - de data 
aceasta e galben în loc de roşu, galbenul acela puternic care 
numai unui copil îi place. Henry o ia înaintea celorlalţi şi îl ridică. 
E un sufertaş pe care sunt desenaţi Scooby-Doo şi prietenii lui, 
fugind cu toţii de ceea ce pare a fi o casă bântuită. Asemenea 
cămăşii, pare nou, nu arată a lucru abandonat de prea multă 
vreme şi, dintr-o dată Henry e încercat de un sentiment rău cu 
privire la toate acestea, începe să-şi dorească să nu se fi abătut 
pe aici, prin apropierea clădirii acesteia abandonate... sau să fi 
păstrat drumul acesta pentru o altă zi. Ceea ce, deşi are numai 
paisprezece ani, îşi dă seama că e o prostie. Când vine vorba de 
pizdulici, crede el, ori te laşi dus de val, ori renunţi, în nici un caz 
nu te poţi păstra pentru o altă zi. 

— Urăsc serialu' ăsta nenorocit de desene animate, spune 
Pete, uitându-se la sufertaş peste umărul lui Henry. Nu-şi 
schimbă niciodată hainele, aţi observat vreodată lucrul ăsta? 
Poartă în fiecare episod aceleaşi haine nenorocite. 

Jonesy ia sufertaşul Scooby-Doo de la Henry şi-l întoarce să se 
uite la ceva ce a văzut că e lipit dedesubtul lui. Privirea speriată 
a dispărut din ochii lui Jonesy, se încruntă uşor acum, iar Henry 
bănuieşte că şi Jonesy îşi doreşte să-şi fi continuat drumul şi să 
fi jucat nişte baschet doi contra doi. 

Eticheta de pe sufertaş spune: APARŢIN LUI DOUGLAS 
CAVELL, MAPLE LANE NR. 19, DERRY, MAINE. DACĂ BĂIATUL 
CĂRUIA ÎI APARŢIN S-A PIERDUT, SUNAŢI LA 949-1864. 
MULŢUMESC! 

Henry deschide gura să spună că sufertaşul şi cămaşa aparţin 
probabil unui copil care merge la Academia Retardaţilor - e 
sigur de lucrul ăsta numai uitându-se la etichetă, care seamănă 
aproape perfect cu medalionul de la zgarda nenorocitului lor de 
câine - dar, înainte s-o poată face, se aude un țipăt dinspre 
spatele clădirii, de acolo pe unde joacă băieţii mai mari baschet 
vara. E plin de durere acest țipăt, dar ce-l determină pe Henry s- 
o ia la goană înainte să-şi dea seama e surpriza din el, 
neplăcuta surpriză a cuiva care a fost lovit sau speriat (sau 
amândouă) pentru prima dată în viaţă. 

II urmează şi ceilalţi. Fug de-a lungul fațadei acoperite de 
iederă a clădirii într-un singur şir: Henry, Jonesy, Beav şi Pete. 


Se aude un viguros râset masculin. 

— Haide, mănâncă-l, spune cineva. Mănâncă-l şi poţi pleca. 
Poate că-ţi va da Duncan şi pantalonii înapoi. 

— Da, dacă o să..., începe alt băiat, probabil Duncan, să 
vorbească, apoi se opreşte, uitându-se fix la Henry şi la prietenii 
lui. 

— Hei, băieţi, terminaţi! Strigă Beaver. Terminaţi dracului 
odată! 

Prietenii lui Duncan - sunt doi la număr, amândoi poartă 
jachete cu inscripţiile liceului din Derry - îşi dau seama că nu 
mai sunt singuri la runda de distracţie a acestei după-amiezi şi 
se întorc pe călcâie. Ingenuncheat pe pietriş între ei, îmbrăcat 
doar în izmene şi purtând un singur pantof sport, cu faţa mânjită 
de sânge şi de praf şi de mucozităţi şi de lacrimi, se află un 
băiat de o vârstă pe care Henry nu o distinge. Nu e un copil mic, 
nu şi când are pe piept spice rare de păr, are totuşi privirea unui 
copil mic. Ochii lui sunt oblici, ca la chinezi şi sunt de un verde- 
luminos şi înoată în lacrimi. 

Pe peretele de cărămidă din spatele acestui grup restrâns, 
scris cu litere mari, albe şi spălăcite, dar încă lizibile, este 
următorul mesaj: NU JOCI, NU CAŞTIGI. Care probabil că 
înseamnă să te ţii departe de clădire cu jocurile şi cu mingile, să 
te duci în lotul părăsit unde încă se mai pot vedea urmele 
adânci ale liniilor dintre baze şi movila celui care aruncă 
mingea, dar cine poate fi sigur? NU JOCI, NU CÂŞTIGI. În anii 
care vor veni, vor spune asta des; va deveni una dintre lozincile 
preferate ale tinereţilor lor şi nici măcar nu are un sens bine 
definit. Cine poate şti? E poate mai aproape de acest sens. Sau 
Ce poti face? E cel mai bine s-o foloseşti însoţită de o ridicare 
din umeri, un zâmbet şi cu mâinile înălțate spre cer. 

— Cin' dracu' sunteţi voi? Îl întreabă pe Beav unul dintre 
băieţii cei mari. Pe mâna stângă poartă ceea ce pare a fi o 
mănuşă de baseball sau, poate, o mănuşă de golf... o mănuşă 
sportivă, în orice caz. În ea se află excrementul uscat de câine 
pe care încercase să-l convingă pe băiatul despuiat să-l 
mănânce. 

— Ce credeţi că faceți? Întreabă Jonesy oripilat. Vreţi să-l 
faceţi să mănânce aia? Ce dracu'-i în neregulă cu voi? 

Băiatul care ţine excrementul de câine în mână poartă o 
bandă de leucoplast alb de-a latul şeii nasului, iar Henry scoate 


un chiot, jumătate uimire, jumătate râset, când îl recunoaşte. E 
mult prea perfect, nu-i aşa? Au venit aici să vadă pizdulica 
Reginei Balului şi aici, pentru numele lui Dumnezeu, dau peste 
Regele Balului, al cărui sezon de fotbal s-a încheiat aparent cu 
nimic mai grav decât un nas spart şi care-şi petrece timpul 
făcând astfel de măgării, în vreme ce restul echipei se 
antrenează pentru meciul din săptămâna aceasta. 

Richie Grenadeau n-a observat la Henry privirea uimită de 
faptul că l-a recunoscut; se holbează încă la Jonesy. Fiindcă a 
fost surprins şi fiindcă tonul de dezgust al lui Jonesy e atât de 
direct, Richie face prima dată un pas în spate. Apoi îşi dă seama 
că puştiul care a îndrăznit să-i vorbească pe un tot atât de 
mustrător e cu cel puţin trei ani mai tânăr ca el şi cu cel puţin 
patruzeci de kilograme mai uşor. Mâna lui îndoită se îndreaptă 
din nou. 

— O să-l fac să înghită bucata asta de căcat, spune el. Apoi 
poate pleca. Pleacă şi tu, bulgăre de muci, dacă nu vrei jumate. 

— Da, spălaţi putina, spune al treilea băiat. Richie Grenadeau 
e masiv, dar acesta e şi mai masiv, o halcă de un metru 
nouăzeci a cărui faţă fierbe sub coşuri. Cât timp mai ai... 

— Ştiu cine sunteţi, spune Henry. 

Ochii lui Richie se întorc spre el. Pare dintr-o dată îngrijorat... 
dar pare şi călcat pe bătături. 

— Plimbă ursu', băieţel. Vorbesc serios. 

— Tu eşti Richie Grenadeau. Poza ta a apărut în ziar. Ce crezi 
că vor spune oamenii dacă le vom povesti ce te-am prins 
făcând? 

— N-o să spuneţi nimic nimănui, fiindc-o să fitj la mama 
dracu' morți, spune cel numit Duncan. Părul blond-închis îi 
încadrează faţa şi-i ajunge până la umeri. Plecaţi de-aici. 
Mâncaţi pământul. 

Henry nu-l bagă în seamă. Se uită fix la Richie Grenadeau. Nu 
simte nici urmă de frică, deşi nu încape îndoială că aceşti trei 
băieţi i-ar putea bate măr; fierbe de mânie, sentiment pe care 
nu l-a mai încercat până acum, sentiment care nici nu bănuia că 
există. Copilul îngenuncheat la pământ e fără îndoială retardat, 
dar nici chiar atât de retardat să nu-şi dea seama că aceşti trei 
băieţi mari voiau să-i facă rău, i-au smuls cămaşa, apoi... 

Henry nu a mai fost niciodată în viaţă atât de aproape deo 
cafteală sănătoasă şi niciodată nu i-a păsat de asta mai puţin ca 


acum. Face un pas în faţă cu pumnii încleştaţi. Puştiul de la 
pământ suspină cu capul lăsat acum în jos, iar sunetul acesta 
reverberează încontinuu în mintea lui Henry, hrănindu-i mânia. 

— Voi povesti, spune el şi, deşi cel care ameninţă e un copil, 
lui nu i se pare că sună ca un copil. Şi nici lui Richie, aparent; 
Richie face un pas în spate şi mâna înmănuşată în care ţine 
excrementul uscat se înmoaie din nou. Pentru prima dată în 
acest scurt răstimp, pare alarmat. 

— Trei contra unu, trei contra un copil retardat, trage-mi-aş-o, 
omule, chiar că voi povesti. Voi povesti şi ştiu cine sunteți! 

Duncan şi băiatul masiv - singurul care nu poartă jachetă de 
licean - fac un pas în faţă şi-l flanchează pe Richie. Băiatul în 
izmene se află acum în spatele lor, dar Henry aude bâzâitul 
pulsatil al suspinelor sale, îi răsună în cap, i se zbat în cap şi-l 
înnebunesc de-a binelea. 

— Bine, gata, asta a fost tot, spune băiatul cel mai mare. 
Rânjeşte, arătând mai multe locuri unde cândva s-au aflat dinţi. 
Acum o să muriţi. 

— Pete, să fugi când fac o mişcare, spune Henry fără să-şi ia o 
secundă ochii de la Richie Grenadeau. Fugi acasă şi spune-i 
maică-tii. Apoi, către Richie: N-o să-l prinzi niciodată. Fuge 
precum vântu-mpieliţat. 

Vocea lui Pete sună subţire, dar deloc speriată: 

— Am înţeles, Henry. 

— Cu cât o să ne bateţi mai rău, cu atât mai rău o să vă fie şi 
vouă, spune Jonesy. Henry a prevăzut mişcarea asta, dar pentru 
Jonesy e o revelaţie; aproape că râde. Chiar dac-o să ne omorâţi 
cu adevărat, la ce v-ar folosi? Fiindcă Pete chiar aleargă repede 
şi va povesti. 

— Şi eu alerg repede, spune Richie. O să-l prind. 

Henry se uită mai întâi la Jonesy, apoi la Beav. Amândoi stau 
fermi pe poziţie. Beaver, la drept vorbind, face chiar mai mult 
decât atât. Se apleacă rapid, ia două pietre - sunt de mărimea 
ouălor, doar că au margini ascuţite - şi începe să le lovească 
una de cealaltă. Ochii îngustaţi ai lui Beav se mută continuu de 
la Richie Grenadeau la băiatul masiv, la vlăjgan. 

— Când vin către noi, sari la Grenadeau, spune Henry. Ceilalţi 
doi nici măcar nu se pot apropia de Pete. Îşi mută privirea la 
Pete, care e palid, dar neînfricat - ochii îi sclipesc, iar el aproape 
că dansează pe poantele degetelor de la picioare, nerăbdător s- 


o ia la picior. Spune-i maică-ctii. Spune-i unde suntem, ca să 
poată trimite copoii. Şi, orice ai face, să nu uiţi numele bovinei 
cretine de-aici. Indreaptă un deget acuzator de judecător spre 
Grenadeau, care, încă o dată, pare debusolat. Nu, pare mai mult 
decât debusolat. Pare speriat. 

— Richie Grenadeau, spune Pete şi acum începe cu adevărat 
să danseze. N-o să uit. 

— Haideţi, măscăricilor, spune Beaver. Un lucru e sigur la 
Beav: gineşte calitatea unei persoane imediat ce a văzut-o. O 
să-ţi sparg nasul din nou. Totuşi, ce fel de cur în brânză pleacă 
din echipă numai din cauza unui nas spart? 

Grenadeau nu răspunde - poate că nu mai ştie căruia dintre 
ei să-i răspundă - şi se petrece ceva mai degrabă minunat: 
celălalt băiat în jachetă de liceean, Duncan, începe şi el să pară 
debusolat. O roşeaţă i se întinde pe obraji şi de-a latul frunţii. Işi 
umezeşte buzele şi se uită nesigur la Richie. Numai vlăjganul 
mai pare gata de luptă, iar Henry aproape că speră că vorsări la 
luptă, Henry şi Jonesy şi Beav le vor da a dracu' mult de furcă 
dacă vor face asta, a dracu' de mult de furcă, din pricina acelui 
plânset, acel nenorocit de p/ânset îngrozitor, a felului în care-ţi 
pătrunde în cap, din pricina ritmicităţii acelui îngrozitor plânset. 

— Hei, Rich, poate-ar fi mai bine să..., începe Duncan. 

— Să-i omorâm, tună vlăjganul. Să-i stoarcem de căcat. 

Acesta din urmă face un pas în faţă şi, preţ de un moment, 
totul e nesigur. Henry ştie că, dacă vlăjganului i s-ar permite să 
mai facă un alt pas, ar ieşi cu totul de sub controlul lui Richie 
Grenadeau, asemenea unui pitbull înrăit care scapă din lesă şi 
sare asupra pradei - o săgeată din carne. 

Dar Richie nu-l lasă să facă acel pas, cel care s-ar transforma 
într-un atac împleticit. II prinde pe vlăjgan de antebraţ, care e 
mai gros ca bicepsul lui Henry şi care e presărat cu păr roşu- 
auriu. 

— Nu, Scotty, spune el, aşteaptă o clipă. _ 

— Da, aşteaptă, spune Duncan, părând aproape panicat. li 
aruncă lui Henry o privire care lui Henry îi pare, chiar şi la vârsta 
de paisprezece ani, grotescă. E o privire mustrătoare. Ca şi când 
Henry şi prietenii lui erau cei care făceau ceva greşit. 

— Ce vrei? ÎI întreabă Richie pe Henry. Vrei să plecăm de-aici, 
asta e? 

Henry aprobă din cap. 


— Dacă plecăm, ce-o să faceţi? Cui o s-i spuneţi? 

Henry descoperă un lucru uimitor: e la fel de aproape de-a 
izbucni ca şi Scotty, vlăjganul. O parte din el vrea chiar să 
provoace o bătaie, să strige TUTUROR! ABSOLUT TUTUROR! 
Ştiind că prietenii l-ar ajuta, n-ar scoate nici măcar o vorbă, 
chiar dacă ar fi bătuţii măr şi băgaţi în spital. 

Puştiul însă. Sărmanul puşti retardat care plângea. O dată ce 
băieţi vor termina cu Henry, Beaver Şi cu Jonesy (şi cu Pete, 
dacă-l vor putea prinde), vor termina şi ce-au început cu puştiul 
retardat şi e foarte probabil că vor merge cu mult mai departe 
decât să-l facă să mănânce o bucată de excrement uscat de 
câine. 

— Nimănui, spune el. Nu vom spune nimănui. 

— Mincinos nenorocit, spune Scotty. E-un mincinos afurisit, 
Richie, uită-te la el. 

Scotty porneşte către el, dar Richie îşi întăreşte priza pe 
antebraţul vlăjganului. 

— Dacă nimeni nu va fi rănit, spune Jonesy pe un 
binecuvântat ton cumpătat, nimeni nu va avea ce povesti. 

Grenadeau se uită la el, apoi înapoi la Henry. 

— Juri pe Dumnezeu? 

— Jur pe Dumnezeu, e Henry de acord. 

— Juraţi cu toţii pe Dumnezeu? Intreabă Grenadeau. 

Jonesy, Beav şi cu Pete jură cuminţi pe Dumnezeu. Grenadeau 
stă pe gânduri un moment ce pare foarte lung, apoi dă din cap: 

— Bine, băga-mi-aş. Plecăm. 

— Dacă vin, fugi pe partea cealaltă a clădirii, îi spune Henry 
lui Pete, vorbind foarte repede, fiindcă băieţii cei mari s-au pus 
deja în mişcare. Dar Grenadeau încă ţine mâna ferm strânsă pe 
antebraţul lui Scotty, iar Henry crede că acesta e un semn bun. 

— Nu vreau să-mi pierd timpul, spune Richie Grenadeau pe un 
ton semeţ, care-l face pe Henry să vrea să râdă... dar, depunând 
puţin efort, reuşeşte să-şi menţină mina serioasă. Să râdă în 
acest moment ar fi o idee proastă. Lucrurile aproape că s-au 
remediat. O parte a lui urăşte asta, dar restul aproape că 
tremură de uşurare. 

— Ce vă deranjează chiar atât, totuşi? Îl întreabă Richie 
Grenadeau. Care-i marea problemă? 

Henry vrea să pună şi el o întrebare - vrea să-l întrebe pe 
Richie Greandeau cum de-a fost în stare să facă aşa ceva, care 


nici măcar nu e o întrebare retorică. Plânsetul acela! 
Dumnezeule! Dar păstrează tăcerea, ştiind că orice ar spune l-ar 
provoca ne acest cretin, l-ar face s-o ia de la capăt. 

Aici se desfăşoară un fel de dans; seamănă cu cele pe care le 
înveţi în primele două clase primare. În vreme ce Richie, Duncan 
şi Scott merg în faţa depozitului (degajaţi, încercând să pară că 
pleacă din proprie iniţiativă şi nu pentru că au fost goniţi de o 
ceată de puşti prăpădiţi de gimnaziu), Henry şi prietenii lui se 
întorc după ei, apoi fac un pas în spate spre copilul în izmene 
care plânge îngenuncheat, formând o linie, ferindu-l de privirile 
lor. 

La colţul clădirii, Richie se opreşte şi le aruncă o ultimă 
privire. 

— O să ne mai vedem, amicii mei, spune. Unul câte unul sau 
toţi la un loc. 

— Înî, aprobă Duncan. 

— O să priviţi lumea dintr-un cort de carantină! Adaugă Scott 
şi Henry e din nou periculos de aproape de a izbucni în râs. Se 
roagă să nu scoată nici o vorbă nici unul dintre prietenii lui - 
cele rele să se spele - şi nici unul dintre ei nu vorbeşte. E 
aproape un miracol. 

O ultimă privire amenințătoare din partea lui Richie şi dispar 
cu toţii după colţ. Henry, Jonesy, Beaver şi Pete rămân singuri cu 
puştiul care se leagănă acum înainte şi înapoi pe genunchii 
murdari, cu faţa murdară, însângerată, înlăcrimată şi buimă-ită, 
asemenea cadranului unui ceas stricat, întoarsă spre cerul albit 
de nori. Toţi se întreabă ce să facă în continuare. Să-i 
vorbească? Să-i spună că e în siguranţă, că băieţii cei răi au 
plecat şi că pericolul a trecut? Nu-i va înţelege. Şi, oh, plânsetul 
acela e atât de înfiorător. Cum de putuseră băieţii aceia, chiar şi 
aşa răi şi proşti cum erau, să continue în pofida acelui plânset? 
Henry va înţelege asta mai târziu - într-un fel - dar, în acest 
moment, e un mister total pentru el. 

— O să-ncerc ceva, spune Beaver pe neaşteptate. 

— Da, sigur, orice, spune Jonesy. li tremură vocea. 

Beav face câţiva paşi înainte, apoi se uită la prietenii lui. E o 
privire ambiguă, parte ruşine, parte sfidare şi - da, Henry ar 
putea jura că vede bine - parte speranţă. 

— Dacă spuneţi cuiva c-am făcut asta, îi ameninţă el, n-o să 
mai fim prieteni niciodată. 


— Lasă prostiile, spune Pete - şi vocea lui tremură. Dacă-l poţi 
face să tacă, fã-o! 

Beaver stă o clipă în locul unde a stat Richie când încerca să-l 
convingă pe copil să mănânce excrementul de căţel, apoi se 
lasă pe genunchi. Henry observă că lenjeria de corp a puştiului 
e, de fapt, un scutec şi că e desenat Scooby-Doo pe el şi e 
desenată şi Maşina Misterelor a lui Shaggy, la fel ca pe 
sufertaşul lui. 

Beaver ia apoi băiatul plângăcios şi aproape gol în braţe şi 
începe să-i cânte. 


4 


Încă şase kilometri până la Banbury Cross... sau poate doar 
cinci. Incă şase kilometri până la Banbury Cross... sau poate 
doar... 

Henry alunecă din nou şi, de data aceasta, nu apucă să-şi 
recapete echilibrul. Fusese cufundat adânc într-o amintire 
năucitoare şi, înainte să poată ieşi din ea la suprafaţă, se trezi 
zburând prin aer. 

Ateriza pe spate, lovindu-se îndeajuns de tare să-şi piardă 
răsuflarea într-un suspin profund şi dureros: Uff! Zăpada se 
ridică într-un nor de pudră ireal şi el se lovi cu capul de pământ 
atât de tare, că văzu stele în faţa ochilor. 

Rămase aşa o clipă, dând timp destul eventualelor fracturi să- 
şi anunţe prezenţa. Când nu simţi nimic, întinse mâna şi-şi 
atinse moalele capului. Simţea durere, dar nu era vorba de 
agonie. Când aveau zece sau unsprezece ani şi-şi petreceau 
ierni întregi dându-se cu sania în parcul Strawford, avusese 
parte de căzături mai rele ca aceasta şi se ridicase totdeauna 
râzând. Odată, când nechibzuitul de Pete Moore era la cârma 
săniei Flexible Flyer şi Henry se afla în spatele lui, intraseră în 
plin într-un brad de la poalele dealului, cel pe care-l numeau toţi 
copiii Copacul Morţii şi supravieţuiseră doar cu nişte vânătăi şi 
fără vreo doi dinţi fiecare. Problema acum era că nu mai avea 
zece sau unsprezece ani de foarte multă vreme. 

— Ridică-te, plângăciosule, că n-ai păţit nimic, îşi spuse şi se 
ridică în capul oaselor cu grijă. Il înţepa spatele, dar în rest se 
simţea bine. Fusese doar scuturat bine. Nu ţi-ai rănit decât 
mândria, cum obişnuiau ei să spună. Totuşi, poate ar fi mai bine 
să rămână pe loc încă un minut sau două. Scosese un timp bun 
până acum şi merita puţină odihnă. Pe lângă asta, îl scuturaseră 


şi amintirile acelea. Richie Grenadeau, nenorocitul de Richie 
Grenadeau, care se dovedise că fusese eliminat din echipa de 
fotbal - nasul rupt nu avea nimic de-a face cu absenţa lui de la 
antrenamente. O să ne mai vedem, amicii mei le spusese, iar 
Henry bănuise că vorbise serios, dar promisa înfruntare nu 
avusese niciodată loc, nu, niciodată. In schimb, se întâmplase 
altceva. 

Dar toate acestea avuseseră loc cu foarte mult timp în urmă. 
Acum îl aştepta Banbury Cross - Bivuacul, la o adică - şi nu avea 
nici un bidiviu care să-l ducă până acolo, doar mârţoaga aceea 
bătrână, pe numele ei lapa LaPas. Se ridică în picioare, începu 
să-şi scuture zăpada de pe turul pantalonilor, când cineva îi ţipă 
în cap: 

— Au, au, au! Strigă el. Era ca un sunet pe care-l auzi în 
căştile unui walkman cu forţă de redare la sonorităţile unei săli 
de concerte, asemenea unei bubuituri de armă de vânătoare 
care se declanşase chiar lângă urechile lui. Se împletici înapoi, 
căutându-şi echilibrul cu mâinile fluturând prin aer şi, dacă n-ar 
fi dat peste crengile întărite ale unui pin din partea stângă a 
drumului, cu siguranţă că ar fi căzut din nou la pământ. 

Se desprinse din ghearele bradului, urechile încă ţiuindu-i - la 
naiba, tot capul îi ţiuia - şi păşi înainte, venindu-i greu să creadă 
că mai e încă în viaţă. Îşi duse una din mâini la nas şi, când se 
uită la ea, era pătată cu sânge. Şi în gură i se întâmplase ceva. 
Ţinu palma sub bărbie, scuipă un dinte, se uită mirat la el, apoi îl 
aruncă, ignorând primul impuls de-a-l băga în buzunar. Nimeni, 
din câte ştia el, nu făcea implanturi chirurgicale de dinţi şi se 
îndoia că Zâna Măseluţă bătea atâta drum până în sălbăticiile 
astea. 

Nu era sigur al cui fusese acel țipăt, dar avea o impresie că 
poate Pete Moore intrase într-o hazna mare de belele. 

Henry ascultă atent, dar nu auzi şi alte voci, alte gânduri. 
Minunat. Trebuia să recunoască totuşi că „şi fără voci, excursia 
aceasta se transformase într-o excursie de vânătoare de zile 
mari. 

— Haide, băiete, sus pe cai, spuse şi porni din nou să alerge 
spre Bivuac. Simţământul că se întâmplase ceva rău acolo era 
mai puternic ca niciodată şi numai gândul acesta îl făcea să 
păstreze pasul alert. 

Uită-te în oala de noapte. 


De ce nu batem pur şi simplu la uşa băii să-l întrebăm cum se 
simte? 

Chiar auzise aceste voci? Da, acum dispăruseră, dar le auzise, 
la fel cum auzise şi ţipătul acela agonic. Al lui Pete? Sau fusese 
al femeii? Al frumuşicăi Becky Shue? 

— Pete? Spuse, respiraţia ieşindu-i într-un val de aburi. Pete a 
fost. Nu era convins pe de-a-ntregul nici acum, dar era destul de 
convins. 

Se temu la început că nu-şi va putea reintra în ritm, dar, cât 
încă-şi mai făcea probleme din pricina aceasta, îl prinse din nou 
- minunata simplitate a sincronizării dintre respiraţia accelerată 
şi cadenţa paşilor. 

Încă cinci kilometri până la Banbury Cross, gândi. Mă-ntorc 
acasă. Aşa cum l-am dus pe Duddits acasă în acea zi. 

(dacă spuneți cuiva c-am făcut asta, n-o să mai fim prieteni 
niciodată) 

Henry se întoarse în acea după-amiază de octombrie, cum s- 
ar fi lăsat dus într-un vis profund. Se cufundă în fântâna amintirii 
atât de adânc şi atât de repede, încât nu simţi norul venind 
către el, nor care nu era format din cuvinte, sau gânduri, sau 
ţipete, ci numai din propria sa substanţă vesperală, o apariţie 
conştientă de locurile pe care le avea de vizitat şi de lucrurile pe 
care le avea de văzut. 


5 


Beaver păşeşte înainte, ezită o clipă, apoi se lasă pe un 
genunchi. Copilul retardat nu-l vede; încă mai plânge cu ochii 
strâns închişi şi pieptul îngust i se zguduie. Alăturarea dintre 
scutec şi geaca veche de motociclist plină de fermoare a lui 
Beaver e comică, dar nici unul dintre ei nu râde. Henry nu-şi 
doreşte decât ca retardatul să înceteze din plâns. Plânsetul lui îl 
scoate din minţi. 

Beaver se târâie pe genunchi mai în faţă, apoi îl ia pe băiatul 
lăcrimând în braţe. 

— Vis de-argini a copilului barcă e, aproape şi departe ea 
hoinăreşte... 

Henry nu l-a mai auzit vreodată cântând pe Beaver, cu 
excepţia daţilor când fredonează o dată cu muzica de la radio - 
Clarendonii nu prea sunt religioşi şi Beaver nu face parte din 
corul bisericesc - şi e uimit acum de vocea clară de tenor a 
prietenului său. Într-un an şi ceva, vocea lui Beav se va schimba 


complet şi va deveni de nerecunoscut, dar acum, aici, în lotul 
părăsit din spatele clădirii abandonate, îi pătrunde pe toţi, îi lasă 
uluiţi. Şi băiatul retardat reacţionează; se opreşte din plâns şi se 
uită mirat la Beaver. 

— De-aici şi pân '-n cameră pluteşte şi pân' la a mai aproape 
stea; vino, copile, vino, vino-acas' la mine, treci peste mări şi 
stele, vino-acas' la mine... 

Ultima notă pluteşte în aer şi, o clipă, nimic în lume nu respiră 
inutil. Lui Henry îi vine să plângă. Copilul retardat se uită la 
Beaver, care l-a legănat tot acest timp în ritm cu cântecul. Pe 
chipul lui înlăcrimat se află acum expresia mirării beatice. A 
uitat de buza lui crăpată şi de obrazul învineţit, de hainele lipsă, 
de sufertaş. Îi spune lui Beaver ma' ut, silabe care-ar putea 
însemna orice, dar Henry le înţelege perfect şi observă că le 
înţelege şi Beaver. 

— Nu pot mai mult, spune Beav. Îşi dă seama că braţul lui e 
petrecut pe după umerii goi ai băiatului şi şi-l retrage. 

De-ndată ce face asta, chipul băiatului se întunecă, de data 
aceasta nu de frică sau de necazul provocat de un lucru ce-i 
barează calea, ci de durere curată. Lacrimile umplu ochii aceia 
verzi uimitori şi se preling prin vadurile făcute deja prin mizeria 
de pe obrajii lui. Îl ia pe Beaver de mână şi şi-o petrece la loc pe 
după umeri. 

— Ma' ut! Ma' ut! Spune el. 

Beaver se uită la ei panicat. 

— Numai atât mi-a cântat mama vreodată, spune. 
Întotdeauna adormeam dracului imediat. 

Henry schimbă cu Jonesy o privire şi pufnesc în râs. Nu eo 
idee prea bună, îl vor speria probabil pe copil şi va începe din 
nou cu jelania aceea îngrozitoare, dar nici unul dintre ei nu se 
poate opri. lar copilul nu plânge. Zâmbeşte în schimb către 
Henry Şi Jonesy, un zâmbet solar care expune o dantură 
completă, albă şi înghesuită, apoi se întoarce înapoi la Beaver. 
Continuă să ţină ferm braţul lui Beaver petrecut pe după umerii 
lui. 

— Ma' ut! Comandă el. 

— Ah, futu-i, cântă din nou, spune Pete. Partea pe care o ştii, 
cel puţin. 

Beaver mai cântă de alte trei ori până să-i dea voie copilul să 
tacă, până să le dea voie tuturor să-l îmbrace la loc în pantaloni 


şi în cămaşa ruptă, cea cu numărul de fotbal al lui Richie 
Grenadeau pe ea. 

Henry nu va uita niciodată fragmentul acela obsedant de 
cântec şi şi-l va aminti uneori în cele mai ciudate circumstanţe: 
după ce-şi va pierde virginitatea la o petrecere organizată de 
frăţia de la UNH”, când „Smoke on the Water" tuna în 
difuzoarele de la parter; după ce va deschide ziarul la pagina 
necrologurilor şi va vedea zâmbetul destul de fermecător de 
deasupra bărbiei multiple a lui Barry Newman; când îşi va hrăni 
tatăl, bolnav de Alzheimer la vârsta feroce de tânără de 
patruzeci şi trei de ani, tatăl insistând că Henry e cineva pe 
nume Sam. „Un bărbat adevărat îşi plăteşte datoriile, Sammy", 
va spune tatăl său şi, acceptând încă o lingură de fulgi de 
cereale, laptele i se va scurge pe bărbie. In aceste momente, îi 
va veni în minte ceea ce el va numi cântecul-de-leagăn al lui 
Beaver şi se va simţi pentru o scurtă perioadă consolat. Nu joci, 
nu câştigi. 

Reuşesc în cele din urmă să-l îmbrace complet pe copil, cu 
excepţia acelui pantof sport lipsă. Pe acesta încearcă chiar el să 
şi-l pună, dar îl ţine taman invers. E un fiu al Americii dus rău cu 
pluta, iar Henry tot nu reuşeşte să înţeleagă cum de putuseră 
cei trei băieţi să se ia de el. Chiar şi făcând abstracţie de 
plânset, care nu semăna cu nici un plânset pe care l-a mai auzit 
Henry vreodată, ce te putea face să fii atât de rău? 

— Lasă-mă să te-ajut cu ăla, omule, spune Beaver. 

— A'uţ e? Spune puştiul, atât de comic nedumerit, încât 
Henry, Jonesy şi cu Pete izbucnesc cu toţii în râs iarăşi. Henry 
ştie că nu stă frumos să râzi de retardaţi, dar nu se poate 
abţine. Puştiul chiar are o faţă făcută pentru râs, e ca a unui 
personaj de benzi desenate. 

Beaver zâmbeşte doar 

— Cu adidasul, omule. 

— A'uţ di'as? 

— Da, nu-l poţi încălţa aşa, e-a dracu' de imposibilo, senor. 

Beaver ia adidasul din manile lui şi puştiul se uită cu interes 
sporit cum Beaver îi conduce piciorul înăuntrul pantofului sport, 
cum trage şireturile atent peste limbă şi cum strânge apoi 
capetele într-o fundiţă. Când a terminat, puştiul se uită la 


17 Acronim pentru University of New Hampshire (Universitatea din New 
Hampshire). 


fundiţă încă o clipă, apoi se uită la Beaver. După care-şi aruncă 
braţele în jurul gâtului lui Beaver şi-i aplică un pupic sonor pe 
obraz. 

— Dac-o să spuneţi cuiva c-a făcut asta..., începe Beaver, dar 
zâmbeşte, în mod limpede mulţumit. 

— Da, da, n-o să mai fim prieteni, zevzec nenorocit, spune 
Jonesy, rânjind. El a avut grijă de sufertaş şi acum se lasă pe 
vine în faţa puştiului, arătându-i-l. 

— E-al tău, băiete? 

Puştiul rânjeşte cu mulţumirea cuiva care vede un vechi 
prieten şi i-l ia din mâini. 

— Uby-Uby-Doo, un' e'ti tu? Cântă el. A'em t'e-abă e ă'ut acu! 

— Aşa-i, e Jonesy de acord. Avem treabă de făcut acum. Tre' 
să te ducem dracu' acasă, asta avem de făcut. Douglas Cavell, 
asta-i numele tău, nu-i aşa? 

Puştiul îşi ţine sufertaşul strâns la piept cu ambele mâini 
murdare. Acum îi aplică un pupat sonor, asemenea celui aplicat 
pe obrazul lui Beaver. 

— Eu Duddits! Strigă. 

— Perfect, spune Henry. Îl ia pe băiat de o mână, Jonesy îl ia 
de cealaltă şi-l ajută să se ridice în picioare. Maple Lane e la 
doar trei cvartale de aici şi pot ajunge acolo în zece minute, 
presupunând că Richie şi prietenii lui nu sunt prin zonă, sperând 
să-i prindă pe nepregătite. 

— Să te ducem acasă, Duddits. Pariez că maică-ta-i îngrijorată 
din pricina ta. 

Înainte de-a porni, Henry îl trimite pe Pete la colţul clădirii să 
arunce o privire în faţă. Când se întoarce Pete şi proclamă zona 
liberă, Henry le spune să înainteze până în faţa clădirii. Asta 
până să ajungă pe trotuar, unde-i vor putea vedea şi alţi oameni 
şi unde vor fi în siguranţă. Până atunci, nu-şi asumă nici un risc. 
Il trimite pe Pete o a doua oară, îi spune să verifice zona până la 
stradă şi să fluiere dacă totul e în regulă. 

— Au p'ecat, spune Duddits. 

— Poate, spune Henry, dar voi fi mai liniştit dacă aruncă Pete 
o privire. 

În vreme ce Pete verifică zona, Duddits stă calm între ei, 
uitându-se la imaginea de pe sufertaş. 

Henry nu are remuşcări că l-a trimis pe Pete. Nu a exagerat 
când a vorbit de viteza lui Pete; dacă Richie şi prietenii lui vor 


încerca să sară asupra lui, pete îşi va porni reactoarele şi-i va 
lăsa în urmă, învăluiţi în praf. _ 

— Îţi place serialul ăsta de desene animate, omule? Îl întreabă 
Beaver, luându-i sufertaşul. Vorbeşte cu vocea scăzută. Henry îi 
priveşte cu oarecare interes, curios să vadă dacă va plânge 
copilul retardat după sufertaş. Dar nu plânge. 

— Îs Uby-Dooci! Spune copilul retardat. Părul lui e auriu şi 
cârlionţat. Henry încă nu-şi poate da seama ce vârstă are. 

— Ştiu că-s Scooby-Dooci, spune Beaver cu calm, dar nu-şi 
schimbă niciodată hainele. Pete are dreptate despre asta. Vreau 
să zic, trage-mi-o, Freddy, corect? 

— 'Ect! 

Întinde mâna spre sufertaş şi Beaver i-l înapoiază. Băiatul 
retardat îl strânge la piept, apoi zâmbeşte către ei. E un zâmbet 
frumos, gândeşte Henry, zâmbind şi el. II face să se gândească 
la cât de rece ţi-e după o partidă scurtă de înot în apa oceanului 
şi la cum, după ce ieşi şi-ţi înveleşti umerii osoşi şi spatele cu 
piele de găină într-un prosop, ţi se face din nou cald. 

Şi Jonesy zâmbeşte. 

— Duddits, spune, care dintre ei e câinele? 

Băiatul se uită la el, încă zâmbind, dar şi încurcat acum. 

— Câinele, spune Henry. Care dintre ei e câinele? 

Băiatul se uită acum la Henry, buimăcit şi mai tare. 

— Care e Scooby, Duddits? Intreabă Beaver şi chipul lui 
Duddits se înseninează. Arată cu degetul. 

— Uby! Uby-Uby-Doo! /e/câne! 

Izbucnesc cu toţii în râs, râde şi Duddits, apoi fluieră Pete. 
Încep să păşească şi au parcurs aproape un sfert din drumul 
până în faţa clădirii, când Jonesy spune: 

— Aşteptaţi! Aşteptaţi! 

Fuge spre unul dintre geamurile murdare ale biroului şi 
scrutează interiorul, blocând lumina cu palmele făcute căuş de-o 
parte şi de cealaltă a ochilor. Atunci îşi aminteşte Henry de ce 
au venit ei aici. Pizdulica Tinei Jean Cum-l-O-Fi-Spunând. Parcă 
asta ar fi fost acum un milion de ani. 

După aproximativ zece secunde, Jonesy strigă: 

— Henry! Beav! Haideţi! Lăsaţi puştiul acolo! 

Beaver fuge până lângă Jonesy. Henry se întoarce spre băiatul 
retardat şi-i spune: 

— Rămâi pe loc, Duddits. Rămâi aici cu sufertaşul tău, bine? 


Duddits se uită în sus la el, ochii verzi strălucin-du-i, ţinând 
sufertaşul strâns la piept. După o vreme, dă din cap, iar Henry 
se grăbeşte să se alăture prietenilor lui la fereastră. Trebuie să 
strângă rândurile, Beaver se plânge că-l calcă cineva pe- 
mpuţitele lui de picioare, dar reuşesc într-un sfârşit să încapă. 
După aproape un minut, uimit că nu au apărut încă pe trotuar, 
Pete vine lângă ei, vârându-şi faţa între umerii lui Henry şi ai lui 
Jonesy. Scena prezintă patru băieţi la o fereastră murdară, trei 
dintre ei ţinând palmele pavăză la ochi împotriva luminii şi un al 
cincilea băiat, care stă în spatele lor pe suprafaţa năpădită de 
iarbă din faţa clădirii, strângându-şi sufertaşul la pieptul îngust 
şi uitându-se spre cerul acoperit cu nori albi, unde soarele 
încearcă să străbată la vedere. In spatele geamului murdar (pe 
care vor lăsa semilune de curăţenie acolo unde li se odihneau 
acum frunţile) se află o încăpere goală. Imprăştiaţi pe podeaua 
prăfuită sunt câţiva mormoloci albi dezhidrataţi pe care Henry îi 
recunoaşte ca fiind ambalaje de bomboane. Pe un perete, pe cel 
vizavi de fereastră, se află un afişier. Prinse de el se află o hartă 
a Noii Anglii şi o fotografie Polaroid a unei femei ce-şi ridică 
fusta. Nu i se vede pizdulica, însă, ci numai o pereche de chiloţi 
albi. Şi nici nu e o fată de liceu. E bătrână. Probabil că are cel 
puţin treizeci de ani. 

— Sfinte lisuse, spune Pete într-un sfârşit, aruncându-i lui 
Jonesy o privire dezgustată. Am bătut atâta drum până aici doar 
pentru aia? 

Preţ de o clipă, Jonesy pare a sta în defensivă, apoi rânjeşte 
şi-şi aruncă degetul peste umăr. 

— Nu, spune. Am venit pentru el. 


6 


Henry fu tras afară din amintire de descoperirea unui lucru 
uimitor şi cu totul neaşteptat: era îngrozit, fusese îngrozit de 
ceva vreme încoace. Un lucru străin de el plana chiar sub limita 
de sus a conştiinţei sale, era ţinut la distanţă de amintirea vie a 
întâlnirii cu Duddits. Acum izbucnise deasupra cu un țipăt 
înspăimântat, insistând să fie recunoscut. Alunecă şi se opri în 
mijlocul drumului, fluturându-şi mâinile ca să nu cadă în zăpadă 
din nou, apoi rămase pur şi simplu acolo gâfâind, cu ochii larg 
deschişi. Ce mai era acum? Mai avea doar patru kilometri până 
la Bivuac, aproape că ajunsese, aşa că ce Dumnezeu mai era 
acum? 


Există un nor, gândi. Un fel de nor, asta mai e. Nu ştiu spune 
ce e, dar îl simt - niciodată în viată nu am fost mai sigur pe ceva 
ce am simţit. Niciodată în viaţa de adult, oricum. Trebuie să mă 
feresc din drum. Să scap de film. În nor se proiectează un film. 
Genul de film pe gustul lui Jonesy. Un film înfricoşător. 

— E-o prostie, murmură, ştiind că minţea. 

Auzea apropierea zumzetului unui motor. Venea din direcţia 
Bivuacului şi venea în viteză, era un motor de snowmobile, 
aproape cu siguranţă era Arctic Cat-ul de la cabană... dar mai 
era şi norul vesperal în care se proiecta filmul, o ciudată energie 
negativă năpustindu-se spre el. 

Un moment, Henry îngheţă, năpădit de o mie de spaime 
copilăreşti: monştri sub paturi şi monştri în sicrie, gândaci 
zvârcolindu-se sub pietre mişcate din loc şi jeleul păros al 
rămăşiţelor unui şobolan, mort demult prin coacere, atunci când 
tata mişcase soba de la perete ca să verifice priza. Şi spaime 
care nu erau deloc copilăreşti: tatăl lui rătăcit în propriul 
dormitor şi ţipând de teamă; Barry Newman fugind din biroul lui 
Henry, cu acea expresie amplă de teamă pe chip, teamă că 
fusese pus să se uite la ceva ce nu dorea să vadă, ceva ce 
probabil nu putea să vadă, nu putea accepta; şezând treaz la 
ora patru dimineaţa cu un pahar de whisky în mână, lumea 
dimprejur fiind pentru el doar o cavitate inutilă şi, o, dragă, mai 
erau o mie de ani până la răsăritul soarelui şi toate cântecele de 
leagăn fuseseră anulate. Acestea toate se aflau în norul 
vesperal ce se năpustea asupra lui, asemenea acelui cal alb din 
Biblie, aceste lucruri şi multe altele. Orice lucru rău de care se 
temuse vreodată venea acum spre el, nu călare pe-un cal alb, ci 
pe un snowmobile cu capota ruginită. Nu moartea, dar ceva mai 
rău ca moartea. Era vorba de DI Cenugşiu. 

Fereşte-te din drum! Ţipă mintea lui. Fereşte-te din drum 
acum! Ascunde-te! 

Nu se putu mişca preţ de câteva momente - picioarele păreau 
că i se îngreunaseră. Plaga din coapsă, cea produsă de 
semnalizator, îl ardea ca o stigmată. Acum înţelegea cum se 
simte o căprioară prinsă în lumina farurilor sau o veveriţă 
săltând prosteşte încolo şi-ncoace la apropierea unei maşini de 
tuns iarbă. Norul îl despuiase de capacitatea de-a se ajuta 
singur. Stătea paralizat în calea sa. 


Cât se poate de ciudat, gândurile de sinucidere fură cele care 
îl puseră din nou în mişcare. Se zbătuse cale de cinci sute de 
nopţi nedormite să ajungă la concluzia că trebuie să-şi ia viaţa 
doar ca să fie acum jefuit de acest liber arbitru funest de către o 
derivație a frisonului vânătorului începător? Nu, Dumnezeule 
mare, aşa ceva n-avea să se întâmple. Că trebuia să sufere îi 
era îndeajuns; să-i permită corpului său timorat să-şi bată joc de 
această suferinţă, blocându-se şi stând doar în loc în vreme ce-l 
doboară un demon... nu, nu va permite acestui lucru să se 
întâmple. 

Aşa că se mişcă, dar se mişcă precum într-un coşmar, 
luptându-se să străbată aerul care părea că se îngroşase până 
la densitatea melasei. Picioarele i se ridicau şi cădeau cu 
încetineala unui balet subacvatic. Chiar fugise pe acest drum 
înainte? Fugise de-a binelea? Gândul i se părea acum imposibil, 
nu conta cât era de puternică amintirea. 

Totuşi, continuă să se mişte, iar vaierul motorului continua să 
se apropie, îngroşându-se până la un răgnet bâlbâit. Se ascunse 
în cele din urmă între copacii din partea de sud a drumului. 
Reuşi să facă zece paşi în interiorul pădurii, destul de departe să 
nu mai dea peste prea multă zăpadă, doar o prăfuială albă pe 
deasupra covorului de ace cărămizii plăcut mirositor. Acolo, 
Henry căzu în genunchi, suspinând înspăimântat şi acoprindu-şi 
gura cu mâinile înmănuşate ca să înăbuşe sunetele: ce i-ar face 
el oare dacă l-ar auzi? DI Cenugşiu, norul era DI Cenuşiu, ce i-ar 
face oare dacă l-ar auzi? 

Se târi în spatele unui trunchi de brad încins de muşchi, îl 
strânse în braţe, apoi se uită furiş pe după el, prin cascada sa de 
păr ud de transpiraţie. Văzu o lumină sclipind în după-amiaza 
întunecată. Tremură, se undui şi se roti. Se transformă în lumina 
unui far. 

Henry prinse a geme neajutorat, în vreme ce întunericul se 
apropia de el. Părea că pluteşte deasupra lui asemenea unei 
eclipse, obliterându-i gândurile, înlocuindu-le cu imagini teribile: 
laptele de pe bărbia tatălui său, panica din ochii lui Barry 
Newman, trupuri osoase şi ochi holbaţi din spatele unui gard de 
sârmă ghimpată, femei jupuite şi bărbaţi spânzurați. Pentru o 
clipă, viziunea lui asupra lumii păru să se întoarcă pe dos, 
asemenea unui buzunar şi-şi dădu seama că totul era infectat... 


sau putea fi. Totul. Motivele lui de-a comite suicid păleau în faţa 
lucrurilor care stăteau să se petreacă. 

Îşi presă faţa de coaja copacului, ca să se abţină să strige, îşi 
simţi buzele tatuând un sărut pe muşchiul tomnatic până acolo 
unde încă era moale şi avea gust de coajă. In acea clipă, Arctic 
Cat-ul trecu în goană pe lângă el şi Henry recunoscu silueta care 
îl conducea, recunoscu persoana care genera norul vesperal 
care-i umplea acum capul lui Henry asemenea unei febre 
uscate. 

Îşi înfipse dinţii în muşchi, strigând spre măduva copacului, 
inhală bucăţi de muşchi fără să-şi dea seama şi strigă din nou. 
Apoi, pur şi simplu în-genunche acolo, ţinându-se de copac şi 
tremurând, în vreme ce Arctic Cat-ul se îndepărta către vest. 
Încă era acolo când zgomotul lui rămase din nou doar un tânguit 
sâcâitor; încă era acolo când zgomotul sucombă cu totul. 

Pete se află acolo pe undeva, gândi. Va ajunge la Pete şi la 
femeie. 

Henry se împletici înapoi către drum, fără să-şi dea seama că 
nasul îi începuse iarăşi să sângereze, fără să-şi dea seama că 
plângea. Porni către Bivuac încă o dată, deşi acum nu mai putu 
decât să-şi târşâie şchiopătat picioarele după el, nicidecum să 
fugă. Dar poate că asta nu mai conta, fiindcă la cabană se 
încheiase oricum totul. 

Orice ar fi fost acel lucru îngrozitor pe care-l simţise, avusese 
deja loc. Unul dintre prietenii lui era mort, unul murea şi celălalt, 
Dumnezeu să-i fie aproape, se transformase într-o vedetă de 
cinema. 


CAPITOLUL 7 - JONESY ŞI BEAV 


1 


Beaver o spuse din nou. Nu era vorba de un Beaver-ism, ci 
doar de acel cuvânt frust care-ţi vine pe limbă de fiecare dată 
când eşti prins cu spatele la perete şi nu găseşti altă modalitate 
de a-ţi exprima oroarea: 

— Ah, futu-i, omule - futu-i. 

Indiferent la durerea prin care trecea, McCarthy se oprise 
totuşi să apese cele două comutatoare din interiorul băii, 
aprinzând tuburile cu neon aflate de-o parte şi de cealaltă a 
oglinzii de pe dulapul cu medicamente şi aplica de pe tavan. 
Acestea împrăştiau o lumină puternică şi otova care dădea băii 
atmosfera unei fotografii de la locul crimei... totuşi, pe lângă 
asta, în aer exista şi ceva suprarealist, ceva misterios, fiindcă 
lumina nu era tocmai continuă; pâlpâia îndeajuns de pronunţat 
ca să-ţi dai seama că era alimentată de un generator, nu de 
Hidroelectrica Derry şi Bangor. 

Dalele de gresie de pe jos erau de culoare albastru-verzui. 
Lângă uşă, pe ele, nu se vedeau decât oete şi urme sporadice 
de sânge, însă, pe măsură ce te apropiai de bideul de lângă 
cadă, petele se uneau si formau un şarpe roşietic. Capilare 
stacojii se ramificau dinspre acest corp principal. Dalele erau 
tatuate cu urmele tălpilor bocancilor lor, pe care nici Jonesy, nici 
Beaver nu şi-i dăduseră jos. Pe perdeaua din vinilin de la duş se 
vedeau patru amprente estompate, iar Jonesy se gândi: Probabil 
că s-a prins de perdea să nu cadă atunci când s-a întors cu 
spatele să se aşeze pe bideu. 

Da, dar nu asta era partea îngrozitoare. Partea îngrozitoare 
era cea pe care o vedea Jonesy cu ochiul minţii: McCarthy fugind 
ca din puşcă spre bideu, călcând peste dalele albastru-verzui, cu 
o mână dusă la spate, ţinându-se de fund, încercând să 
oprească ceva să iasă afară. 

— Ah, futu-i! Spuse Beaver din nou. Aproape că plângea. Nu 
vreau să mă uit la asta, Jonesy, omule, nu pot să mă uit. 

— Trebuie să ne uităm. | se păru că se aude vorbind de la 
mare depărtare. Putem da piept cu asta, Beav. Dacă i-am putut 


da piept lui Richie Grena-deau şi prietenilor lui, atunci putem da 
piept şi acestui lucru. 

— Nu ştu', omule, nu ştu'... 

Nici Jonesy nu ştia - nu cu adevărat - dar se întinse şi luă 
amândouă mâinile lui Beaver în mâinile sale. Degetele lui Beav 
se încleştară puternic peste ale lui din pricina panicii şi 
împreună mai făcură un pas în interiorul toaletei. Jonesy încercă 
să nu calce pe sânge, dar îi venea greu; era sânge peste tot. Și 
nici măcar nu era tot numai sânge. 

— Jonesy, aproape şopti Beaver hârşăâit. Vezi si tu porcăria aia 
de pe perdeaua de la duş? 

— Da. 

Crescând pe amprentele estompate se vedeau grămezi mici 
de mucegai roşu-auriu, asemenea ruginii. Se vedea şi mai mult 
pe pardoseală, nu în şarpele de sânge gras, ci în spaţiile înguste 
dintre dale. 

— Ce-i aia? 

— Nu ştiu, spuse Jonesy. Aceeaşi porcărie pe care-o avea şi 
pe obraz, cred. Taci o clipă. Apoi: Domnule McCarthy?... Rick? 

McCarthy, care şedea inert pe toaletă, nu răspunse. Din cine 
ştie motiv, îşi pusese căciula portocalie la loc pe cap - eticheta 
se desprinsese de căptuşeală şi atârna afară într-un unghi 
strâmb. In afara căciulii, era gol puşcă. Bărbia i se odihnea acum 
pe coşul pieptului, într-o parodie a gândirii profunde (sau poate 
că nu era o parodie, cine ştie?). Avea ochii aproape închişi. 
Palmele stăteau împreunate conştiincios peste smocul de păr 
pubian. Sângele curgea pe marginea vasului de toaletă în dâre 
late şi vâscoase, dar nu se vedea nici urmă de sânge pe 
McCarthy însuşi, cel puţin din câte putea Jonesy să vadă. 

Vedea însă un alt lucru: pielea de pe stomacul lui McCarthy 
atârna în două pliuri lălâi. Uitându-se la ele, Jonesy îşi aminti 
ceva şi, după o clipă sau două, îşi aduse aminte şi ce. Aşa 
arătase stomacul Cariei după fiecare dintre cele patru naşteri. 
Deasupra şoldului lui McCarthy, unde se observa un colac mic 
de grăsime (şi un pic de carne gumoasă), pielea era doar iritată. 
De-a latul abdomenului, totuşi, pielea se crăpase, formând 
zâmbete înguste. Dacă McCarthy fusese gravid, trebuie să fi 
incubat un soi de parazit, o tenie, sau un vierme tropical, sau 
ceva din acest regn. Numai că mai erau şi chestiile care 
creşteau în sângele pe care-l vărsase; şi ce anume spusese când 


stătea întins în patul lui Jone-sy cu pătura trasă până sub 
bărbie? /ată, Eu stau la uşă şi bat. Aceasta era o ciocănitură pe 
care Jonesy îşi dorea să n-o fi auzit niciodată. Îşi dorea, de fapt, 
să-l fi împuşcat. Da. Acum vedea mai limpede. Judeca mult mai 
clar, aşa cum se întâmplă uneori când mintea ţi-e îngrozită şi-şi 
dorea să fi apăsat trăgaciul înainte să fi văzut căciula portocalie 
şi vesta de semnalizare, portocalie şi ea. N-ar fi fost cine ştie ce 
şi ar fi putut chiar să-i ajute la ceva. 

— Stai tu la uşă şi baţi la curu' meu, bombăni Jonesy. 

— Jonesy? O mai fi trăind? 

— Nu ştiu. 

Jonesy mai făcu un pas înainte şi simţi degetele lui Beaver 
alunecându-i printre ale lui; se părea că Beav se apropiase deja 
de McCarthy atât cât putuse. 

— Rick? Intrebă Jonesy cu vocea scăzută. Să-nu-trezeşti- 
copilul, acel gen de voce. Inspectând-cadavrul, acel gen de 
voce. Rick, eşti... 

De sub bărbatul aşezat pe toaletă se auzi o băşină puternică 
şi apoasă şi încăperea se umplu imediat cu aroma lacrimogenă 
de excremente şi aditiv pentru avioane. Lui Jonesy i se păru un 
miracol că nu se topi perdeaua de la duş. 

Se auzi un pleoscăit dinspre bideu. Nu fu fleoşcăitul unui 
cârnat căzând în apă - cel puţin, nu aşa i se păru lui Jonesy. | se 
păru mai curând că sunase ca un peşte care sare într-un 
heleşteu. 

— Cristoase atotputernic, ce putoare! Strigă Beaver. Îşi ţinea 
dosul palmei peste gură şi peste nas şi cuvintele îi ieşiră 
înfundate. Dacă se poate băşi, trebuie să fie încă în viaţă. Hă, 
Jonesy? Trebuie să fie încă... 

— Taci, spuse Jonesy în şoaptă. Fu uimit că-şi putu stăpâni 
vocea. Taci odată, vrei? 

Beav tăcu. 

Jonesy se aplecă mai aproape. Vedea totul: picăturile mici de 
sânge din sprânceana dreaptă a lui McCarthy, excrescenţa roşie 
de pe obraz, sângele de pe perdeaua albastră, însemnul comic - 
LOCUL DE CUGETAT AL LUI LAMAR - care atârna acolo pe perete 
încă de când trebuia să arunci var în toaletă şi când trebuia să 
umpli rezervorul ca să faci un duş. Văzu o palidă sclipire glacială 
printre pleoapele lui McCarthy, văzu crăpăturile buzelor sale, 
buze care, în lumina de acolo, erau purpurii ca ale unui bolnav 


de ficat. Simţea duhoarea toxică a gazului intestinal degajat şi 
aproape că o şi vedea ridicându-se în aer în fuioare galben- 
întunecate, soioase, asemenea iperitei. 

— McCarthy? Rick? Mă auzi? i 

Pocni din degete în faţa ochilor aceia aproape închişi. Işi 
umezi cu limba dosul unei palme şi ţinu mâna întâi sub nările lui 
McCarthy, apoi în faţa buzelor sale. Nimic. 

— A murit, Beav, spuse, dându-se în spate. 

— A murit pe dracu', răspunse Beaver. Vocea îi era ţâfnoasă, 
jignită de-a binelea, ca şi când McCarthy violase toate regulile 
ospitalităţii. Tocma' a eliminat un cârnat, omule, l-am auzit. 

— Nu cred că aia a fost... 

Beaver păşi pe lângă el, lovindu-l pe Jonesy cu şoldul rănit de 
chiuvetă îndeajuns de tare să-l doară. 

— Ajunge, amice! Strigă Beaver. 

Îl prinse pe McCarthy de un umăr rotund, flasc şi pistruiat şi-l 
scutură. 

— Revino-ţi! Revino... 

McCarthy se aplecă încet către cadă şi Jonesy trecu printr-un 
moment în care crezu că Beaver avusese totuşi dreptate, că 
tipul era încă în viaţă, era viu şi încerca să se ridice. Atunci, 
McCarthy căzu de pe tron direct în cadă, împingând cu capul 
perdeaua de la duş într-un talaz albastru membranos. Căciula 
portocalie îi căzu. Se auzi o pocnitură osoasă când i se izbi 
craniul de faianţă, apoi Jonesy şi cu Beaver începură să strige şi 
să se strângă în braţe. Expresia vocală a terorii lor era 
asurzitoare în micuța încăpere tapetată cu dale de faianţă şi 
gresie. Fundul lui McCarthy era o lună plină asimetrică, în 
mijlocul căreia se căsca un crater gigantic însângerat, locul unui 
impact îngrozitor, judecând după aparente. Jonesy îl văzu doar 
pentru o clipă, apoi McCarthy ateriză cu faţa în jos în cadă, iar 
perdeaua zbură la loc, ascunzându-l vederii, dar, în acea clipă, 
lui Jonesy i se păru că gaura are treizeci de centimetri în 
diametru. Era posibil aşa ceva? Treizeci de centimetri? Cu 
siguranţă, nu. 

Ceva mişcă apa din bideu destul de puternic să arunce câteva 
picături purpurii pe colacul şi el albastru. Beaver vru să se 
aplece să se uite înăuntru, dar Jonesy închise capacul fără ca 
măcar să se gândească la ce făcea. 

— Nu, spuse el. 


— Nu? 

— Nu. 

Beaver încercă să-şi scoată o scobitoare din buzunarul din 
faţă al halatului, scoase aproape o duzină şi le scăpă pe toate pe 
jos. Se rostogoliră pe dalele albastre şi însângerate asemenea 
beţişoarelor la jocul de /jackstraw. Beav se uită la ele, apoi se 
uită la Jonesy. Avea lacrimi în ochi. 

— Ca şi Duddits, omule, spuse. 

— Despre ce Dumnezeu vorbeşti acolo? 

— Nu-ţi aminteşti? Şi e/ era aproape gol. Futangiii ăia îi 
luaseră cămaşa şi pantalonii, nu-i lăsaseră decât izmenele. Dar 
noi l-am salvat. 

Beaver dădu din cap viguros, ca şi când Jonesy - sau o anume 
parte profundă şi sceptică a lui - ar fi încercat să nege această 
idee. 

Jonesy nu negă nimic, deşi McCarthy nu-i amintea aproape 
deloc de Duddits. II vedea în continuare pe McCarthy căzând cu 
capul înainte în cadă, îi vedea căciula portocalie căzându-i, îi 
vedea straturile adipoase de pe piept (țâțele vieții fără griji le 
numea Henry de fiecare dată când vedea vreun bărbat cu o 
astfel de pereche pe sub pulovăr) tremurând. Apoi îi revedea 
fundul ridicându-se spre lumină - spre acea lumină albă de neon 
care dezvăluia toate secretele, dar inunda totul într-o monotonie 
vlăguitoare. Acel fund sadea de bărbat alb, lipsit de păr, tocmai 
începând să se fleşcăiască şi să coboare spre partea din spate a 
coapselor; văzuse o mie de asemenea funduri în numeroasele 
vestiare unde se îmbrăcase şi unde făcuse duş, el însuşi 
întreținea unul (sau întreţinuse până ce-l călcase tipul acela, 
schimbându-i poate pentru totdeauna configuraţia fizică a părţii 
dorsale), doar că niciodată nu văzuse unul aşa cum era al lui 
McCarthy acum, unul din care părea că trăsese cineva cu 
aruncătorul de flăcări sau cu puşca mitralieră ca să... - Ca să 
ce? 

Se auzi un alt fleoşcăit dinspre toaletă. Capacul săltă. Acesta 
era un răspuns la fel de bun ca oricare altul. Ca să iasă afară, 
desigur. 

Ca să iasă afară. 

— Aşează-te pe capac, îi spuse Jonesy lui Beaver. 

— HI? 


— Aşează-te pe el, aproape că strigă Jonesy de data aceasta 
şi Beaver se aşeză grăbit şi speriat pe capacul lăsat jos de la 
toaletă. 

În lumina inchizitorială şi invariabilă a tuburilor cu neon, 
pielea lui Beaver era la fel de palidă ca pământul proaspăt arat, 
iar fiecare fir din barba lui era câte o cârtiţă. Buzele lui erau 
viorii. Deasupra capului său se afla vechiul însemn comic: 
LOCUL DE CUGETAT AL LUI LAMAR. Ochii albaştri ai lui Beav 
erau mari şi înspăimântați. 

— Şed, Jonesy - vezi? 

— Da. Îmi pare rău, Beav. Dar rămâi acolo, bine? Nu ştiu ce 
avea în el, dar e prins în capcană. Nu are unde se duce decât în 
rezervorul septic. Vin imediat... 

— Unde pleci? Nu vreau să mă laşi aici, şezând în căcăstoare 
lângă un mort, Jonesy. Dacă e să fugim... 

— Nu fugim nicăieri, spuse Jonesy sever. Aceasta e cabana 
noastră şi nu fugim nicăieri. 

Asta suna bine, dar lăsa pe delături cel puţin un aspect al 
situaţiei: cel mai tare se temea că lucrul acela care se afla acum 
în toaletă s-ar putea să poată fugi mai repede ca ei. Sau ar 
putea viermui mai repede. Sau altceva. Secvenţe dintr-o mie de 
filme de groază - Parasite, Alien, They Came from Within - i se 
derulară în minte cu viteză accelerată. Carla nu voia să-l 
însoţească la cinematograf când rula un astfel de film şi îl punea 
să coboare la parter şi să se uite la televizorul din biroul lui când 
le aducea acasă pe casetă video. Unul dintre acele filme, însă - 
ceva ce văzuse într-unui din ele - s-ar putea să le salveze 
vieţile. Jonesy se uită la chestia igrasioasă roşu-aurie de pe 
amprenta mâinii lui McCarthy. S-ar putea să le salveze vieţile de 
vietatea din toaletă, oricum. Cât despre chestia igrasioasă... 
cine Dumnezeu să mai ştie şi asta? 

Vietatea din bideu sări din nou, lovindu-se de interiorul 
capacului, dar lui Beaver nu-i fu greu să ţină capacul închis. Asta 
era bine. Poate că vieţuitoarea avea să se înece acolo, deşi 
Jonesy nu-şi punea mari speranţe în asta; doar trăise în 
interiorul lui McCarthy, nu-i aşa? Trăise în interiorul domnului 
lată-Eu-Stau-la-Uşă-şi-Bat de destul de mult timp, poate că încă 
de acum patru zile, de când se pierduse în pădure. Incetinise 
aparent creşterea bărbii lui McCarthy şi-l făcuse să-şi piardă 
câţiva dinţi; îl făcuse pe McCarthy să şi elibereze gaze ce n-ar fi 


trecut neobservate chiar şi în cea mai politicoasă dintre cele mai 
politicoase societăţi - băşini asemenea gazului otrăvitor, ca să 
fim sinceri până la capăt - dar vieţuitoarea în sine o dusese 
aparent bine... fusese plină de viaţă... se dezvoltase. 

Lui Jonesy îi veni imediat în minte imaginea unei tenii ieşind 
dintr-un morman de carne crudăGâtul îi vibra într-un pufăit 
lichid. 

— Jonesy? 

Beaver dădu să se ridice. Arăta mai panicat ca niciodată. 

— Beaver, stai la loc jos! 

Beaver se aşeză şi o făcu exact la timp. Vietatea din toaletă 
sări şi lovi interiorul capacului cu un bufnet puternic şi găunos. 
lată, Eu stau la uşă şi bat. 

— Îţi aminteşti de filmul acela, Armă mortală, în care 
partenerul lui Mel Gibson nu îndrăznea să se ridice de pe 
căcăstoare? Spuse Beaver. Zâmbi, dar vocea îi era uscată şi 
ochii îi erau îngroziţi. Aşa e şi acum, nu-i aşa? 

— Nu, spuse Jonesy, fiindcă n-o să explodeze nimic. Pe lângă 
asta, eu nu sunt Mel Gibson, iar tu eşti a dracu de alb ca să fii 
Danny Glover. Ascultă, Beav. Merg până în şopron... 

— A-ă, nici pomeneală, nu mă laşi aici singur singurel... 

— Taci şi ascultă-mă. Avem nişte bandă izolantă acolo, nu-i 
aşa? 

— Da, atârnă de un cui; cel puţin aşa cred... 

— Atârnă de un cui, aşa e. Lângă cutiile cu vopsea, cred. E o 
rolă mare şi grasă. O să merg s-o aduc şi-apoi o să lipim 
capacul. Abia apoi... 

Sări din nou cu furie, ca şi când ar fi auzit şi ar fi înţeles ce 
discutau. Păi, de unde ştim că nu poate face asta? Gândi Jonesy. 
Când izbi interiorul capacului cu un tunet puternic şi îndârjit, 
Beav se crispă. 

— Abia apoi o să ne cărăm de-aici, încheie Jonesy. 

— Luăm Cat-ul? 

Jonesy aprobă din cap, deşi uitase complet de snowmobile. 

— Da, luăm Cat-ul. Şi-o să ne întâlnim pe drum cu Henry şi cu 
Pete... 

Beav scutura din cap. 

— E carantină, aşa a spus tipu' din elicopter. Din cauza asta 
cred că nu s-au întors încă, tu nu crezi? Tre' să fi fost reţinuţi 
de... 


Bum! 

Beaver se crispă. La fel şi Jonesy. 

— ... de carantină. 

— Ar putea fi o explicaţie, admise Jonesy. Dar ascultă, Beav - 
prefer să fiu ţinut în carantină alături de Pete şi de Henry, decât 
să mă aflu aici... decât aici, tu nu? 

— Hai să tragem doar apa, spuse Beaver. Ce zici de asta? 

Jonesy îşi scutură capul. 

— De ce nu? 

— Fiindcă am văzut ce gaură a făcut ca să iasă, zise Jonesy şi 
ai văzut şi tu. Nu ştiu ce este, dar nu vom scăpa de el doar 
apăsând un buton. E prea mare. 

— Futu-i. 

Beaver se lovi cu podul palmei peste frunte. 

Jonesy încuviinţă din cap. 

— Bine, Jonesy. Du-te după bandă. 

În uşă, Jonesy se opri şi se uită în urmă. 

— Şi, Beaver...? 

Beav ridică din sprâncene. 

— Stai cuminte pe curul tău, amice. 

Beaver începu să chicotească. La fel făcu şi Jonesy. Se uitară 
unul la celălalt, Jonesy din uşă şi Beav şezând pe toaleta cu 
capacul lăsat jos, fornăind de râs. Apoi Jonesy traversă în grabă 
camera principală (încă chicotind - stai cuminte pe curul tău, cu 
cât se gândea mai mult la asta, cu atât i se părea mai comic) 
spre uşa de la bucătărie. Îi era cald şi era agitat, era atât 
înspăimântat, cât şi distrat. Stai cuminte. Cristoase-păroase. 


2 


Beav îl auzi pe Jonesy chicotind în vreme ce traversă camera 
principală, continuând să chicotească şi când ieşi afară pe uşă. 
În ciuda tuturor lucrurilor, Beav se bucura să audă sunetul 
acesta. Fusese şi aşa un an prost pentru Jonesy, faptul că fusese 
călcat de-o maşină - pentru o vreme, crezuseră cu toţii că-i va 
părăsi şi asta fusese îngrozitor, sărmanul Jonesy nici nu avea 
încă treizeci şi opt de ani. Fusese un an prost şi pentru Pete, 
care bea prea mult; fusese un an prost şi pentru Henry, care nu 
transmitea uneori nimic altceva decât o absenţă totală pe care 
Beav nu o înţelegea şi care nu-i plăcea... iar acum, bănuia, 
putea spune că fusese un an prost şi pentru Beaver Clarendon. 
Sigur că aceasta nu era decât o singură zi din cele trei sute 


şaizeci şi cinci ale anului, dar, pur şi simplu, nu te trezeşti 
dimineaţa spunânduc-ţi că spre după-amiază vei avea un tip mort 
în cadă şi că tu vei şedea pe capacul închis al toaletei ca să 
împiedici o vietate pe care nici măcar nu ai văzut-o să... 

— Mnu, spuse Beaver. Nu mă gândesc la asta, bine? Pur şi 
simplu nu vreau să mă gândesc la asta. 

Şi nici nu trebuia. Jonesy avea să se întoarcă într-un minut sau 
două, trei cel mult, cu banda izolantă. Intrebarea era unde voia 
el să se ducă cu mintea până la întoarcerea lui Jonesy? Unde se 
putea duce şi unde se simţea şi bine? 

Duddits, acesta era răspunsul. Intotdeauna îi făcea bine să se 
gândească la Duddits. Şi la Roberta, îi făcea bine să se 
gândească şi la ea. Fără nici o îndoială. 

Beav zâmbi, amintindu-şi de femeia scundă în rochie galbenă, 
care stătea în acea zi la capătul aleii de pe Maple Lane. 
Zâmbetul i se lărgi când îşi aminti felul în care-i observase. li 
spusese fiului ei aşa cum îşi spunea şi el. li spusese 


3 


— Duddits! Strigă ea, o pitulice de femeie încărunţită, 
îmbrăcată într-o rochie imprimată cu flori şi fuge de-a lungul 
trotuarului către ei. 

Duddits a umblat mulţumit alături de noii lui prieteni, vorbind 
neîncetat, ducându-şi sufertaşul cu Scooby-Doo în mâna stângă, 
ţinându-l pe Jonesy de mână cu cea dreaptă, legănând-o voios în 
faţă şi în spate. Vorbăria lui pare să consiste aproape în 
întregime din vocale deschise. Lucrul care-l uimeşte pe Beaver 
cel mai tare e cât de mult înţelege din tot ce spune Duddits. 

Acum, observând-o pe femeia-păsăruică încărunţită, Duddits îl 
lasă pe Jonesy de mână şi fuge spre ea, fuge şi ea către el şi 
asta îi aminteşte lui Beaver de un film muzical despre o 
adunătură de cântăreţi, Von Cripps, sau Von Crapps, sau 
altcumva. 

— Aaa-mi, Aaa-mi! Strigă Duddits exuberant - Mami! Mami! 

— Unde ai stat până acum? Unde ai stat, băiat rău ce eşti, 
băiat rău de Duddits ce eşti! 

Se întâlnesc; Duddits e atât de bine făcut - e cu cinci sau şase 
centimetri mai înalt ca mama lui - încât Beaver tresare, 
aşteptându-se ca femeia-păsăruică să fie turtită la pământ, aşa 
cum e turtit întotdeauna Coiotul în Roadrunner, desenele 
animate cu cucul acela nord-american mare alergător. Ea îl 


ridică, în schimb, de la pământ şi-l face morişcă, picioarele 
încălţate în adidaşi flutură în urma lui, gura îi e întinsă aproape 
până la urechi, într-o expresie a bucuriei extatice. 

— Tocmai voiam să intru în casă şi să chem poliţia, copil rău 
ce eşti, copil rău de D... 

li observă pe Beaver şi pe prietenii lui şi-l lasă pe fiul ei înapoi 
jos. Zâmbetul de uşurare i-a dispărut; e serioasă atunci când 
păşeşte către ei peste şotronul cine ştie cărei fetiţe - oricât ar 
părea de crud, gândeşte Beav, chiar şi şotronul va fi 
întotdeauna prea sofisticat pentru Duddits. Lacrimile de pe 
obrajii ei strălucesc în bătaia soarelui, care a reuşit în sfârşit să 
străbată dincoace de plafonul norilor. 

— O-o, spune Pete. O s-o luăm pe coajă. 

— Fii calm, spune Henry, vorbind încet şi repede. Las-o să-şi 
golească sacul şi-apoi îi voi explica eu cum stau lucrurile. 

Au judecat-o însă greşit pe Roberta Cavell - au judecat-o după 
standardul atâtor adulţi care-i consideră pe copiii de vârsta lor 
vinovaţi până la proba contrară. Roberta Cavell nu e aşa şi la fel 
stau lucrurile şi cu soţul ei, Alfie. Familia Cavell e altfel. Duddits 
i-a făcut să fie altfel. 

— Băieți, spune ea din nou. Hoinărea? Se rătăcise? M-am 
temut atât de tare să-l las să vină pe jos de la şcoală, dar îşi 
doreşte atât de mult să fie un băiat adevărat... 

Cu o mână îi strânge tare degetele lui Beaver şi cu cealaltă pe 
cele ale lui Pete. Apoi le lasă, ia mâinile lui Jonesy şi a lui Henry 
şi le oferă acelaşi tratament. 

— Doamnă..., începe Henry. 

Doamna Cavell se uită atentă la Henry, ca şi când ar încerca 
să-i citească gândurile. 

— Nu era doar rătăcit, spune ea. Nu făcea doar să 
hoinărească. 

— Doamnă..., încearcă Henry din nou, apoi renunţă la orice 
ascunziş. O face din cauza ochilor verzi ai lui Duddits care îi 
privesc de pe faţa ei, doar e o privire inteligentă şi conştientă de 
sine, pătrunzătoare şi interogativă. Nu, doamnă, suspină Henry. 
Nu făcea doar să hoinărească. 

— De obicei vine direct acasă. Zice că nu se poate rătăci, 
fiindcă vede linia. Câţi erau? 

— O, câţiva, spune Jonesy, apoi aruncă o privire scurtă către 
Henry. Lângă ei, Duddits a mai dat peste câteva ultime păpădii 


pe peluza vecinilor şi se află acum pe burtă, suflându-le puful şi 
privindu-l plutind pe aripa vântului. II cicăleau câţiva băieţi, 
doamnă. 

— Băieți mai mari, spune Pete. 

Incă o dată, ochii ei îi cercetează, de la Jonesy la Pete, de la 
Pete la Beaver şi înapoi la Henry din nou. 

— Veniţi în casă cu noi, spune ea. Vreau să aud toată 
povestea. In fiecare după-amiază, Duddits bea un pahar mare 
de Za Rex - e băutura lui preferată - dar bănuiesc că voi, băieţi, 
aţi prefera un ceai cu gheaţă. Nu-i aşa? 

Se uită toţi trei la Henry, care stă pe gânduri, apoi consimte 
cu o aplecare a capului. 

— Da, doamnă, un ceai cu gheaţă ar fi minunat. 

Aşa că ea îi conduce spre casa în care-şi vor petrece atât de 
mult timp în anii care vor urma - casa de pe Maple Lane nr. 19 - 
doar că Duddits e de fapt cel care deschide drumul, cabrându-şi 
spatele în salturi de bucurie, ridicându-şi sufertaşul cu Scooby 
Doo deasupra capului de câteva ori, dar, observă Beaver, 
mergând mereu la aceeaşi distanţă, la aproximativ o jumătate 
de metru faţă de spaţiul verde dintre trotuar şi stradă. Peste 
câţiva ani, după întâmplarea cu fetiţa aceea, Rinkenhauer o 
chema, Beaver îşi va aminti ce le-a spus doamna Cavell. Cu toţii 
îşi vor aminti cuvintele ei. Duddits vede linia. 


4 


Jonesy? Strigă Beaver. 

Nici un răspuns. Cristoase, ce mult părea că trecuse de când 
plecase Jonesy! Probabil că nu era aşa, dar Beaver nu avea cum 
să fie sigur; uitase să-şi pună ceasul la mână în acea dimineaţă. 
Era un gând prostesc, sigur, dar întotdeauna avea gânduri 
prosteşti şi ar fi trebuit să se fi obişnuit până acum. Comparaţi 
cu Jonesy şi Henry, el şi Pete fuseseră prostănacii grupului. Nu 
că Jonesy şi cu Henry i-ar fi tratat vreodată ca pe nişte 
prostănaci - acesta era unul dintre lucrurile care-i făceau ceea 
ce erau. 

— Jonesy? 

Tot nimic. Probabil că nu reuşea să găsească banda, atâta tot. 

O voce perfidă îi şoptea lui Beaver că banda izolantă nu avea 
nimic de-a face cu întârzierea lui Jonesy, că Jonesy pur şi simplu 
dăduse bir cu fugiţii, lăsându-l pe el să stea pe toaletă ca şi 
Danny Glover în acel film, dar nu voia să dea ascultare acestei 


voci, fiindcă Jonesy n-ar fi făcut niciodată aşa ceva. Erau prieteni 
până-n pânzele albe, întotdeauna fuseseră. 

Corect, fu de acord vocea perfidă. Erati prieteni. lar aici sunt 
pânzele cele albe. 

— Jonesy? Eşti acolo, omule? 

Tot nimic. Poate că rola de bandă căzuse de pe cuiul în care 
fusese atârnată. 

Nu se auzea nimic nici de sub el. Şi, totuşi, hei, chiar nu era 
posibil ca McCarthy să fi căcat cine ştie ce monstru în toaletă, 
nu-i aşa? Nu era posibil să fi născut - Uff! - Bestia din Bideu? 
Semăna cu un film de groază prost făcut din cadrul programului 
Saturday Night Live. Şi chiar dacă s-ar fi întâmplat asta, Bestia 
din Bideu probabil că se înecase deja, se înecase sau se dăduse 
la fund. li veni imediat în minte o replică dintr-o povestire, una 
dintre cele pe care i le citeau lui Duddits - făcând cu schimbul şi 
era foarte bine că ei erau patru, fiindcă, atunci când lui Duddits 
îi plăcea ceva, nu se mai sătura de acel lucru. 

— Ci'este Ba'ta! Striga Duddits, alergând către unul dintre ei 
cu cartea ridicată deasupra capului lui, aşa cum îşi dusese şi 
sufertaşul când mergeau spre casa lui în acea zi. Ci'este Ba'ta, 
ci'este Ba'ta! - Ceea ce, în acest caz, însemna Citeşte Balta! 
Citeşte Balta! 

Cartea se numea Balta lui McElligot, de Dr. Seuss, al cărei 
prim cuplet memorabil suna astfel: „Tinere domn", râse 
fermierul, / „Eşti un pic cam credul! /N-o să prinzi peşte 
niciodată/n a lui McElligot baltă." Dar prinsese peşti, cel puţin 
aşa îşi închipuia băieţelul din poveste. O mulţime de peşti 
prinsese. Peşti mari. 

De sub el nu se auzea, totuşi, nici un pleoscăit. Nu se simţiră 
nici alte lovituri în interiorul capacului. Nu se întâmplase nimic 
de o bună bucată de vreme. Putea risca acum să arunce o 
privire înăuntru, să ridice capacul doar un pic şi să-l arunce la 
loc jos dacă ceva... 

Dar stai cuminte, amice fuseseră ultimele cuvinte pe care i le 
spusese Jonesy şi asta era exact ceea ce era mai bine să facă. 

Jonesy e acum mai mult decât probabil la un kilometru 
distanță de aici, estimă vocea perfidă. La un kilometru şi încă 
mai grăbeşte pasul. 

— Nu, nu face asta, spuse Beaver. Nu Jonesy. 


Îşi schimbă puţin poziţia pe capacul de toaletă, aşteptând 
vietatea să sară, dar nu sări. Putea fi acum la cincizeci de metri 
depărtare de el, înotând alături de rahaţii din rezervorul septic. 
Jonesy spusese că e prea mare ca să încapă pe conductă, dar, 
luând în calcul şi faptul că nici unul dintre ei nu o văzuseră cu 
adevărat, nimic nu era sigur, nu-i aşa? În orice caz, monsieur 
Beaver Clarendon avea să rămână pe poziţie. Fiindcă aşa 
promisese. Fiindcă timpul pare întotdeauna că se scurge mai 
încet atunci când eşti îngrijorat sau speriat. Şi fiindcă avea 
încredere în Jonesy. Jonesy şi Henry nu-l răniseră niciodată şi 
nici nu râseseră de el, nici de el şi nici de Pete. Şi nici unul dintre 
ei nu-l răniseră pe Duddits şi nici nu râseseră de el. 

Beav scoase un râset sforăit. Duddits cu sufertaşul lui cu 
Scooby Doo. Duddits pe burtă, suflând puful de pe păpădii. 
Duddits fugind prin curtea din spatele casei, fericit ca o pasăre 
într-un copac, mda, iar cei care numeau copiii de felul lui 
speciali nu cunoşteau nici pe jumătate cât sunt ei de speciali de 
fapt. Duddits fusese special, sigur că da, fusese cadoul pe care-l 
primiseră de la o lume întoarsă pe dos, care nu-ţi dădea de 
obicei nici jegul de sub unghii. Duddits fusese secretul lor 
special şi-l iubiseră. 


5 


Şed cu toţii într-un colţ însorit de bucătărie - norii au dispărut 
ca printr-o magie - bând ceai cu gheaţă şi uitându-se la Duddits, 
care-şi bea ZaRex-ul (o chestie portocalie scârboasă la vedere) 
din trei sau patru înghiţituri mari şi care apoi fuge iarăşi afară, la 
joacă. 

Henry vorbeşte cel mai mult; îi spune doamnei Cavell că 
băieţii nu făceau decât „să-l cam tachineze", îi spune că s-au 
încins puţin şi i-au rupt cămaşa, ceea ce l-a speriat pe Duddits şi 
l-a făcut să plângă. Nu spune nimic despre cum Richie 
Grenadeau şi prietenii lui i-au dat jos pantalonii, nu spune nimic 
despre mica gustare pe care au încercat să i-o ofere lui Duddits, 
iar, când doamna Cavell îi întreabă dacă-i cunoaşte pe aceşti 
băieţi, Henry ezită o clipă şi apoi spune nu, au fost doar nişte 
băieţi de la liceu, nu recunoscuse pe nici unul dintre ei, nu după 
nume. Femeia se uită la Beaver, Jonesy şi la Pete; neagă cu toţii 
din cap. S-ar putea să greşească - s-ar putea să fie şi periculos 
pe termen lung pentru Duddits - dar ei nu pot păşi atât de 
departe de regulile care le guvernează vieţile. Deja Beaver nu 


înţelege unde au găsit curajul să intervină măcar, iar mai târziu, 
cu toţii se vor întreba acelaşi lucru. Se minunează de curajul pe 
care l-au avut; se minunează, de asemenea şi că nu se află cu 
toţii într-un nenorocit de spital. 

Femeia se uită la ei trist pentru o vreme, apoi Beaver îşi dă 
seama că ea ştie multe din cele pe care ei nu le povestesc, ştie 
probabil destule ca să nu poată dormi în noaptea aceea. li 
zâmbeşte chiar lui Beaver şi asta-l face să-l furnice până-n 
vârful degetelor de la picioare. 

— Ce de fermoare ai! Spune ea. 

Beaver zâmbeşte. 

— Da, doamnă. E geaca mea ă la Fonzie. A fost întâi a lui 
frati-mio. Băieţii-ăştia au râs de ea, dar mie-mi place la fel de 
mult. 

— Zile fericite'*, spune ea. Şi nouă ne place. Şi lui Duddits îi 
place. Poate v-ar face plăcere să veniţi cândva să-l vedem 
împreună. Să-l vedeţi împreună cu el. 

Zâmbetul îi devine galeş, ca şi când ştie că aşa ceva nu seva 
întâmpla niciodată. 

— Mda, ar fi-n regulă, spune Beav. 

— Chiar ar fi, e Pete de acord. 

Şed pentru o vreme fără să scoată vreo vorbă, doar 
urmărindu-l cum se joacă în curtea din spatele casei. Sunt acolo 
două leagăne. Duddits fuge în spatele lor, le împinge, făcându-le 
să se legene singure. Uneori se opreşte, îşi încrucişează braţele 
peste piept, îşi îndreaptă către cer faţa ca un cadran în spatele 
căruia ceasul s-a oprit şi râde. 

— Acum pare în ordine, spune Jonesy şi înghite ce i-a mai 
rămas din ceai. Cred că a uitat cu totul de întâmplare. 

Doamna Cavell începuse să se ridice. Acum se aşază la loc, 
oferindu-i o privire sincer surprinsă. . 

— O, nu, n-a uitat deloc, spune ea. Işi aminteşte. Nu aşa cum 
ne-am aminti noi, poate, dar îşi aminteşte unele lucruri. Probabil 
că va avea coşmaruri în noaptea aceasta şi, când vom intra la el 
în cameră - tatăl lui şi cu mine - nu ne va putea explica ce s-a 
întâmplat. Asta e partea cea mai grea pentru el; nu poate 


18 Happy Days - serial de televiziune care a început să fie difuzat de ABC din 
1971 şi a supravieţuit, datorită popularității, până în 1984. Arthur Herbert 
Fonzarelli („Fonzie") e personajul principal şi, în acelaşi timp, un faimos 
nelegiuit. 


explica ceea ce vede şi ceea ce crede că simte. Nu are 
vocabularul necesar. 

Femeia suspină. 

— In orice caz, băieţii aceia nu vor uita de el. Ce s-ar întâmpla 
dacă tocmai acum ar plănui cum să-l prindă? Dacă tocmai acum 
ar plănui cum să vă prindă? 

— Ne putem purta singuri de grijă, spune Jonesy, dar, deşi e 
îndeajuns de sigur pe voce, privirea nu şi-o poate stăpâni. 

— Poate, spune ea. Dar cum rămâne cu Duddits? Il duc eu la 
şcoală - obişnuiam să fac asta şi presupun că va trebui să-mi 
reiau obiceiul pentru o vreme, cel puţin - dar lui îi place atât de 
mult să vină singur pe jos acasă. 

— İl face să se simtă ca un băiat adevărat, spune Pete. 

Femeia se întinde peste masă şi-l prinde pe Pete de mână, 
făcându-l să roşească. 

— Aşa e, îl face să se simtă ca un băiat adevărat. 

— Ştiţi, spune Henry, l-am putea duce şi aduce noi acasă. 
Mergem cu toţii la şcoala generală şi nu ne-ar fi greu să venim 
pe aici dinspre strada Kansas. 

Roberta Cavell şede doar acolo fără să spună nimic, o 
păsăruică de femeie într-o rochie cu imprimeuri, uitându-se 
atentă la Henry, asemenea cuiva aşteptând sfârşitul bancului. 

— Ar fi în ordine asta, doamnă Cavell? O întreabă Beaver. Am 
putea-o face, fără bătăi de cap. Sau poate că nu vreţi s-o facem. 

Ceva complicat se petrece cu chipul doamnei Cavell - se 
observă o mulţime de zvăcniri, majoritatea sub piele. Un ochi 
aproape că clipeşte, apoi celălalt clipeşte de-adevăratelea. Işi 
scoate o batistă din buzunar şi-şi suflă nasul. Beaver se 
gândeşte: /ncearcă să se abţină să nu râdă de noi. Când îi va 
spune asta lui Henry pe drumul de întoarcere, când Jonesy şi cu 
Pete vor fi ajuns deja la casele lor, Henry se va uita la el absolut 
uimit. Dacă incerca să se abţină de la ceva, atunci asta era să 
nu plângă, îi va spune el... apoi, cu afecţiune, după o pauză: 
Prostuțule. 7 

— Aţi face asta? li întreabă ea şi, când Henry aprobă din cap 
în numele tuturor, ea schimbă puţin întrebarea: De ce aţi face 
asta? 

Henry se uită împrejur, ca şi când ar spune: Să răspundă 
altcineva la asta, vă rog! 

Pete spune: 


— Ne place de el, doamnă. 

Jonesy confirmă din cap. 

— Mie-mi place felul în care-şi duce sufertaşul deasupra 
capului... 

— Mda, aia chiar că-i pizdos, spune Pete. Henry îl loveşte cu 
piciorul pe sub masă. Pete repetă în gând cuvintele pe care 
tocmai le-a rostit - se poate vedea asta pe chipul lui - şi începe 
să se roşească în obraji cu rapiditate. 

Doamna Cavell se pare că n-a băgat de seamă nimic. Se uită 
la Henry cu o atenţie constantă. 

— Trebuie să iasă din casă pe la opt fără un sfert, spune ea. 

— Suntem întotdeauna prin apropiere la ora asta, răspunde 
Henry. Nu-i aşa, băieţi? 

Şi, deşi şapte patruzeci şi cinci e de fapt cam devreme pentru 
ei, confirmă cu toţii din cap şi spun da, aşa-i, sigur, da. 

— Aţi face asta? Întreabă femeia din nou şi, de data aceasta, 
Beaver nu mai greşeşte, intuindu-i tonul; femeia e nupocredă, 
un cuvânt care înseamnă că nu-ţi vine dracului să crezi ce se 
spune. 

— Sigur, spune Henry. Doar dacă credeţi că Duddits n-ar vrea 
să... ştiţi... 

— N-ar vrea ca noi să-l însoţim, termină Jonesy. 

— Eşti în toate minţile? Întreabă ea. Beaver crede că femeia 
vorbeşte către sine, încercând să se convingă că băieţii aceştia 
chiar sunt în bucătăria ei, încercând să se convingă, de fapt, că 
toate acestea sunt întru totul reale. Să meargă la şcoală 
împreună cu nişte băieţi mai mari? Cu băieţi care merg la ceea 
ce Duddits numeşte „şcoala adevărată"? | s-ar părea că se află 
în rai. 

— Bine, spune Henry. Vom veni la opt fără un sfert să-l ducem 
la şcoală. Şi-l vom aduce şi înapoi acasă. 

— lese la ora... 

— O, ştim la ce oră ies cei de la Academia Retardaţilor, spune 
Beaver voios şi-şi dă seama cu exact o secundă înainte să le 
vadă celorlalţi feţele mustrătoare că a spus ceva cu mult mai 
rău ca pizdos. Îşi acoperă gura cu palmele. Deasupra palmelor, 
ochii-i sunt imenşi. Jonesy îi loveşte fluierul piciorului atât de 
tare pe sub masă, încât Beav aproape că se răstoarnă pe spate 
de pe scaun. 


— Nu-l luaţi în seamă, doamnă, spune Henry. ÎI ia gura pe 
dinainte, lucru pe care-l face doar când e stânjenit. Pur şi simplu 
i-a... 

— Nu mă deranjează, zice femeia. Ştiu cum i se spune. 
Uneori, chiar şi eu şi cu Alfie îi spunem aşa. Acest subiect, greu 
de crezut, de-abia dacă o interesează. De ce? Vorbeşte ea din 
nou. 

Deşi ea se uită la Henry, Beaver e cel care-i răspunde, în 
ciuda obrajilor care-i ard. 

— Fiindcă e un tip mişto, spune el. 

Ceilalţi aprobă cu o aplecare a capului. 

Îl vor duce şi-l vor aduce pe Duddits de la şcoală pentru 
următorii aproximativ cinci ani, cu excepţia dăţilor când el va fi 
bolnav sau vor fi ei la Bivuac; spre sfârşitul acestei perioade, 
Duddits nu va mai frecventa şcoala Mary M. Snowe, alias 
Academia Retardaţilor, ci Şcoala Profesională din Derry, unde va 
învăţa să coacă prăjituri {coc păituri, în duddits-eză), să 
schimbe bateriile la maşini, să dea restul înapoi şi să-şi lege 
singur cravata la gât (nodul va arăta întotdeauna perfect, chiar 
dacă uneori va atârna pe la jumătatea cămăşii). Până atunci, 
întâmplarea cu Josie Rinkenhauer va fi venit şi va fi trecut, o 
minune de scurtă durată, uitată de toţi, mai puţin de părinţii lui 
Josie, care-şi vor aminti mereu de ea. În anii în care-l vor însoţi 
la şi de la şcoală, Duddits se va dezvolta până ce va ajunge cel 
mai înalt dintre ei, un adolescent bine făcut, cu un chip ciudat 
de frumos de copil. Până atunci îl vor fi învăţat să joace 
Parcheesi şi o versiune simplificată a jocului de Monopoly; până 
atunci vor fi inventat Jocul lui Duddits şi-l vor fi jucat încontinuu, 
râzând uneori atât de tare, încât Alfie Cavell (dintre el şi doamna 
Cavell, el era cel înalt, dar şi el avea ceva ce aducea a pasăre) 
va veni în capul scărilor din bucătărie, cele care duceau jos, spre 
camera de recreere şi va striga la ei, dorind să afle ce se 
petrece, ce era atât de distractiv şi poate că ei vor încerca să-i 
explice că Duddits a aruncat pentru Henry paisprezece la o 
mână de numai două sau că Duddits a aruncat cincisprezece de- 
a-ndoaselea pentru Pete, dar Alfie nu va părea niciodată să 
priceapă despre ce vorbeau ei; va sta acolo în capul scărilor cu o 
bucată de ziar în mână, zâmbind perplex şi va spune 
întotdeauna acelaşi lucru: Wu strigați mai tare ca ursul în 
pădure, băieţi şi va închide uşa, lăsându-i pe ei să-şi continue 


treburile... şi, dintre toate acele treburi, Jocul lui Duddits era cel 
mai bun, a dracu' de pizdos, cum ar fi spus Pete. Vor fi vremuri 
când Beaver va crede că va râde până ce va exploda, iar 
Duddits va sta întotdeauna pe covor alături de tabla mare 
Parkmunn de cribbage, cu picioarele adunate sub el şi rânjind 
aidoma unui Buddha. Ce mai curveselie! Toate acestea le stau 
în faţă, dar acum nu au decât această bucătărie şi soarele plin 
de surprize şi Duddits de afară, împingând leagănele. Duddits 
care le-a făcut o favoare atât de mare intrându-le în viaţă. 
Duddits care nu e - şi-au dat seama de asta din prima clipă - la 
fel ca tot restul lumii pe care o cunosc ei. 

— Nu-mi dau seama cum de-au fost în stare s-o facă, spune 
Pete dintr-o dată. Plângea atât de amarnic! Nu-mi dau seama 
cum de-au putut continua să-l sâcâie. 

Roberta Cavell se uită la el cu tristeţe. 

— Băieţii mai mari nu-l aud aşa cum îl auziţi voi, spune ea. 
Sper să nu înţelegeţi niciodată lucrul acesta. 


6 


— Jonesy! Strigă Beaver. Hei, Jonesy! 

De data aceasta primeşte un răspuns, un răspuns slab, dar 
inconfundabil. Şopronul unde ţineau snowmobile-ul era un soi de 
mansardă aflată la parter şi unul din lucrurile dinăuntru era un 
claxon cu burduf, de felul celor pe care le aveau montate 
furnizorii la domiciliu din anii douăzeci sau treizeci pe ghidonul 
bicicletelor lor. Pe acesta îl auzi Beaver acum: Vugaaa! Huu- 
uugaaa! Un sunet care l-ar fi făcut cu siguranţă pe Duddits să 
râdă până la lacrimi - un pasionat al sunetelor ample şi 
mustoase, asta fusese vechiul lor prieten Duds. 

Perdeaua albastră şi diafană de la duş foşni şi pe braţele lui 
Beav apărură porţiuni luxuriante de piele de găină. Fu pe cale să 
se ridice, gândindu-se că McCarthy făcuse perdeaua să 
foşnească, apoi îşi dădu seama că o atinsese el cu propriul său 
cot - era îngust acolo, îngust, fără-ndoială - şi se linişti. Tot nu 
se auzea nimic de sub el; vietatea aceea, orice ar fi fost ea, fie 
era moartă, fie plecase. Una din două, cu siguranţă. 

Ei bine... aproape cu siguranţă. 

Beav îşi întinse mâna în spate, atinse cu degetul butonul de 
tras apa, apoi îşi plecă mâna. Sta; cuminte, spusese Jonesy şi 
Beaver aşa voia să facă, dar de ce pizda mă-si nu se-ntorsese 
încă Jonesy? Dacă nu găsise banda izolantă, de ce nu se 


întorsese fără ea? Precis trecuseră deja zece minute, nu-i aşa? 
lar lui i se păruse o împuţită de oră întreagă. Între timp, el 
stătuse pe budă alături de cadavrul din cadă, un cadavru al 
cărui cur arăta ca şi când îi fusese despicat cu dinamită, omule, 
asta ca să-ţi piară cheful să te mai căci vreodată... 

— Mai trage o dată claxonu', cel puţin, murmură Beaver. 
Strânge burdufu', dă-mi de veste că încă mai eşti acolo. 

Dar Jonesy nu făcu nimic. 


7 


Jonesy nu găsea banda. 

Căutase peste tot şi nu găsise nimic. Ştia că acolo trebuie să 
fie, dar nu atârna de nici un cui şi nu se afla nici pe masa plină 
de unelte. Nu era nici în spatele cutiilor cu vopsea, nici în 
cârligul de sub măştile pentru vopsit care atârnau acolo de 
beretele lor de plastic îngălbenit. Se uitase sub masă, se uitase 
în cutiile îngrămădite lângă peretele din fund, apoi se uitase în 
compartimentul de sub scaunul din dreapta al snowmobile-ului. 
Găsi acolo un far de rezervă, încă împachetat în cutia lui şi o 
jumătate de pachet de ţigări Lucky Strike, dar nici urmă de 
blestemăţia aceea de bandă izolantă. Simţea minutele cum se 
scurg. Odată fu sigur că-l aude pe Beaver strigându-l, dar nu 
voia să se întoarcă fără bandă, aşa că făcu să strige vechiul 
claxon ce zăcea pe jos, strângându-i burduful crăpat de plastic 
negru şi scoțând un vuuga-uuuga, care i-ar fi plăcut cu 
siguranţă lui Duddits. 

Cu cât se uita mai disperat după bandă şi nu o găsea, cu atât 
părea aceasta mai indispensabilă. Găsi un sul de sfoară, dar, 
pentru numele lui Dumnezeu, cum să prinzi capacul de la 
toaletă cu sfoara? Intr-un sertar al mesei de lucru se afla o rolă 
de bandă scoci, era aproape sigur de asta, dar vietatea din 
toaletă păruse destul de puternică, asemenea unui peşte de 
dimensiuni mari sau altceva. Banda scoci nu ar fi fost îndeajuns 
de rezistentă. 

Jonesy rămase lângă Arctic Cat, uitându-se împrejur cu ochii 
larg deschişi, trecându-şi degetele prin păr (nu-şi pusese 
mănuşile înapoi pe mâini şi stătuse afară în frig destul de mult 
să-i amorţească degetele) şi expirând vălătuci albi de aburi. 

— Unde mama mă-si? |ntrebă cu voce tare şi lovi cu pumnul 
în masă. Un vraf de cutiuţe umplute cu şuruburi şi cuie căzură 
când făcu asta şi, în spatele lor, se afla banda izolantă, o rolă 


mare şi grasă cu bandă izolantă. Probabil că trecuse cu privirea 
peste ea de vreo zece ori. 

O prinse în mână, o îndesă în buzunarul hainei - haina, cel 
puţin, îşi amintise să şi-o ia, deşi nu se obosise să-i tragă 
fermoarul - şi se întoarse spre ieşire. Acela fu momentul în care 
Beaver începu să tipe. De-abia auzise când îl chemase, dar 
Jonesy auzi acum fără nici o problemă ţipetele. Erau ample, 
robuste, pline de durere. 

Jonesy alergă spre uşă. 


8 


Mama lui îi spusese întotdeauna că scobitorile îl vor omori, 
dar nu-şi închipuise niciodată că o vor face în felul acesta. 

Şezând pe capacul închis de la toaletă, Beaver pipăi 
buzunarul de sus al halatului, căutând o scobitoare pe care s-o 
mestece, dar nu mai era nici una acolo - se aflau împrăştiate pe 
toată suprafaţa podelei. Două sau trei aterizaseră departe de 
sânge, dar ar fi trebuit să se ridice un pic de pe capacul toaletei 
ca să ajungă la ele - să se ridice şi să se încline în faţă. 

Beaver analiză situaţia. Sta; cuminte pe curul tău, spusese 
Jonesy, dar era sigur că vietatea din toaletă plecase; 
scufundarea, scufundarea, scufundarea, cum se spunea în 
filmele de război cu submarine. Şi chiar dacă n-ar fi plecat, nu-şi 
va ridica fundul decât o secundă sau două. Dacă sărea vietatea, 
Beaver şi-ar putea lăsa greutatea înapoi pe capac, i-ar putea 
poate rupe gâtul ei mic şi solzos (bineînţeles, presupunând că 
avea gât). 

Se uită cu jind la scobitori. Trei sau patru erau destul de 
aproape ca să trebuiască doar să se întindă şi să le ridice, dar 
nu avea de gând să-şi bage scobitori murdare de sânge în gură, 
mai ales că ştia de unde provenise acel sânge. Şi mai era un 
lucru. Chestia aia ciudată şi prăfoasă creşte pe sânge, creştea şi 
în crăpăturile dintre dalele de gresie - o vedea mai limpede ca 
până acum. Se vedea şi pe câteva dintre scobitori... dar nu şi pe 
cele care se aflau departe de sânge. Acelea erau curate şi albe 
şi, dacă avusese vreodată nevoie de sentimentul de confort dat 
de faptul că ţinea ceva în gură, o bucăţită de lemn pe care să o 
roadă, acum era momentul. 

— Futu-i, murmură Beav şi se aplecă înainte, întinzând o 
mână. Degetele îi ajunseră aproape de o scobitoare curată. Işi 
contractă muşchii din coapse şi fundul i se ridică de pe capac. 


Degetele-i prinseră scobitoarea - ah, a mea eşti - când ceva izbi 
capacul toaletei, îl lovi cu o forţă îngrozitoare, proiectându-l în 
sus, direct în boaşele lui neprotejate şi împingându-l în faţă. 
Beaver se agăţă de perdeaua de la duş într-o ultimă încercare 
de-a-şi menţine echilibrul, dar aceasta se desprinse de bara 
metalică într-un clinchet de inele. Bocancii îi alunecară pe sânge 
şi el ateriz cu capul înainte pe pardoseală, asemenea unui om 
aruncat în aer de către un scaun catapultant. In spatele lui auzi 
capacul de toaletă ridicându-se destul de rapid să crape 
rezervorul de porțelan. 

Ceva ud şi greu ateriza pe gâtul lui Beaver. Ceva ce semăna 
cu o coadă sau cu un vierme sau cu un segment musculos de 
tentacul se  încolăci între picioarele lui şi-l prinse într-o 
strânsoare de piton de boaşele deja pulsânde. Beaver ţipă, 
ridicându-şi bărbia de pe dalele însângerate (un desen zigzagat i 
se tatuase pe ea), cu ochii ieşindu-i din orbite. Vietatea se 
întindea umedă şi rece şi grea de la ceafa lui şi până la noadă, 
asemenea unui covor făcut sul care respiră şi acum începu să 
scoată sunete rapizi, ascuţite şi ciripite, asemeni unei maimuțe 
turbate. 

Beaver ţipă din nou, şerpui pe burtă către uşă, apoi se ridică 
în patru labe, scuturându-se, încercând să arunce vietatea din 
spatele lui. Funia musculoasă îl strânse din nou între picioare şi 
se auzi un pocnet slab dinspre ceața lichidă de durere care-i era 
acum canalul inghinal. 

O, Cristoase, gândi Beav. Cristoase Mare Păroase, cred ăsta a 
fost unul dintre coaiele mele. 

Guiţând, transpirând, cu limba dansându-i când afară, când 
înăuntru din gură asemenea unui petrecăreţ dement, Beaver 
făcu singurul lucru la care se putea gândi: se răsuci pe spate, 
încercând să zdrobească vietatea între coloana lui vertebrală şi 
dalele de gresie. Îi ciripi în urechi, aproape asurzindu-l şi începu 
să se zbată frenetic. Beaver prinse coada încolăcită între 
picioarele lui; era fină şi fără păr pe deasupra, dar spinoasă - 
placată cu cârlige făcute din păr năclăit, parcă - pe dedesubt. Şi 
era şi udă. Cu apă? Cu sânge? Cu amândouă? 

— Ahhh! Ahhhl O, Dumnezeule, dă-mi drumu"! Vietate futută, 
dă-mi drumu'! Lisuse! Bijuteriile mele futute! liiisuse! 

Înainte să-şi poată cobori mâna sub această coadă, o gură 
plină de ace i se înfipse într-o parte a gâtului. Beaver pedală în 


spate, urlând, apoi vietatea dispăru. Beaver încercă să se ridice 
în picioare. Trebui să se împingă cu mâinile, fiindcă amândouă 
picioarele îi erau sleite de puteri, iar mâinile îi tot alunecau. Pe 
lângă sângele lui McCarthy, pardoseala băii era acum acoperită 
şi cu apă murdară din rezervorul toaletei, iar dalele de gresie se 
transformaseră într-un patinoar. 

Când reuşi într-un sfârşit să se ridice, văzu ceva atârnând de 
canatul uşii pe la jumătatea distanţei de la pământ. Arăta ca o 
nevăstuică mutant - nu avea picioare, dar avea o coadă groasă 
roşcat-aurie. Nu avea propriu-zis cap, doar un fel de măciulie 
lucioasă din care ieşeau doi ochi negri ageri. 

Jumătatea de jos a măciuliei se deschise, expunând o 
sumedenie de dinţi. Vietatea se năpusti asupra lui aidoma unui 
şarpe; măciulia sări prin aer ca un bici, coada pleşuvă rămânând 
prinsă de canatul uşii. Beaver ţipă şi-şi ridică o mână înaintea 
feţei. Trei din cele cinci degete - toate în afară de degetul mic şi 
cel mare - dispărură. Nu simţi nici un pic de durere; fie nu era 
nici un pic de durere, fie o înghiţise durerea testiculului său 
spart pe toată. Incercă să se ferească, dar partea din spate a 
genunchilor lui se lovi de vasul toaletei sparte. Nu mai avea 
unde merge. 

Chestia asta se afla în interiorul lui, gândi Beaver, doar pentru 
atât mai avu timp. Se afla în interiorul /ui. 

Apoi vietatea îşi desprinse coada, sau tentaculul, sau orice 
altceva era şi sări asupra lui, partea de sus a rudimentului de 
cap dominată de ochii aceia negri şi stupid de furioşi, partea de 
jos - o ghiotura de ace osoase. De departe, dintr-un alt univers, 
unde s-ar fi putut să mai existe încă o lume raţională, Jo-nesy îi 
striga numele, dar Jonesy era în întârziere, Jonesy era cu mult în 
întârziere. 

Vietatea care fusese în McCarthy ateriză pe pieptul lui Beaver 
cu o pocnitură. Mirosea ca vânturile lui McCarthy - o odoare 
grea de ulei şi eter şi gaz metan. Biciul musculos care era 
partea de jos a corpului ei se încolăci în jurul taliei lui Beaver. 
Capul îi săget înainte şi dinţii ei se înfipseră în nasul lui Beaver. 

Ţipând, lovind-o cu pumnii, Beaver căzu pe spate peste 
toaletă. Capacul şi colacul se izbiseră de rezervor când ieşise 
vietatea dinăuntru. Capacul rămăsese ridicat, dar colacul căzuse 
la loc. Acum, Beav ateriza pe el, îl rupse şi căzu cu fundul în 


toaletă în timp ce vietatea-nevăstuică îl strângea de talie şi-i 
ronţăia faţa. 

— Beaver! Beav, ce se... 

Beaver simţi vietatea crispându-se pe el - se crispa de- 
adevăratelea, asemenea unui penis intrat în erectie. 
Strânsoarea tentaculului se întări în jurul taliei lui, apoi se slăbi. 
Faţa idioată cu ochi negri biciui în spate, către sunetul vocii lui 
Jonesy, iar Beav îşi văzu vechiul prieten printr-o ceaţă sângerie 
cu nişte ochi din ce în ce mai slabi: Jonesy stând cu gura 
deschisă în cadrul uşii, cu o rolă de bandă izolantă (nu ne mai e 
de folos acum, gândi Beaver, nu ne mai foloseşte la nimic) într-o 
mână inertă. Jonesy stând acolo complet neajutorat din pricina 
şocului şi a ororii care-l cuprinseseră. Nu reprezenta decât 
următoarea pradă a acestei vietăţi. 

— Jonesy, cară-te de-aici! Strigă Beaver. Vocea lui era 
gâlgâită, forţată să iasă prin gura plină de sânge. Observă că 
vietatea se pregătea să sară şi-şi petrecu braţele în jurul 
corpului ei pulsatil ca şi când ar fi fost o amantă: - leşi de-aici! 
Închide uşa! Dă... 

Dă-i foc, voise să spună. Închide-o aici, închide-ne pe amândoi 
aici, arde vietatea, arde-o de vie; eu voi şedea cu curu' adânc 
înfipt în toaleta asta futută, cu braţele în jurul vietăţii ăsteia şi, 
dacă voi muri simţindu-i mirosul pârlit, voi muri fericit. 

Dar vietatea se smucea prea puternic, iar nenorocitul de 
Jonesy nu făcea decât să stea acolo cu rola de bandă izolantă în 
mână şi cu maxilarul căzut şi să fie al dracului dacă nu semăna 
cu Duddits, tâmp asemenea unui iepure castrat în plin sezon de 
împerechere şi fără nici o şansă de revenire. Atunci se întoarse 
vietatea înapoi spre Beaver, cu capul-măciulie fără urechi şi fără 
nas tras în spate şi, înainte ca acel cap să se năpustească în faţă 
şi înainte ca lumea să explodeze pentru o ultimă dată, Beaver 
avu o ultimă frântură de gând: A dracu' scobitori, blestemăţie, 
mama a spus mereu că... 

Apoi explodă roşul şi negrul înflori, iar, undeva departe de el, 
se auziră propriile sale ţipete, ultimele. 


9 


Jonesy îl văzu pe Beaver şezând în toaletă cu ceva ce semăna 
cu un vierme roşu-auriu gigantic agăţat de el. Strigă şi vietatea 
se întoarse spre el; nu avea un cap propriu-zis, doar ochi negri 
de rechin şi o gură plină de dinţi. Avea ceva între dinţi, ceva ce 


nu avea cum să fie rămăşiţele mestecate ale nasului lui Beaver 
Clarendon, dar care probabil asta era. 

Fugi! Îşi strigă în sine, apoi: Sa/vează-l! Salvează-l pe Beaver! 

Amândouă imperativele aveau aceeaşi putere şi, ca rezultat, 
rămase blocat în uşă, simțindu-se greu, ca şi când ar fi avut 
patru sute de kilograme. Vietatea din braţele lui Beaver scotea 
un sunet, un ciripit demenţial care-i pătrunse în cap şi-l făcu să 
se gândească la ceva, la ceva de tare de demult, nu-şi amintea 
cu exactitate ce. 

Apoi, Beaver strigă la el din poziţia ciudat tolănită din toaletă, 
spunându-i să se care, să închidă uşa, după care vietatea se 
întoarse înapoi la sunetul vocii sale, ca şi când s-ar fi întors la o 
afacere temporar dată uitării şi, de data aceasta, se năpusti 
asupra ochilor lui Beaver, asupra nenorociţilor lui de ochi. 
Beaver se zvârcoli şi strigă şi încercă să reziste în timp ce 
vietatea ciripea şi clănţănea şi-l muşca, coada - sau ce-o fi fost 
ea - flexându-i-se şi strângându-se în jurul taliei lui, scoţându-i 
lui Beaver cămaşa de sub halat şi apoi alunecându-i pe pielea 
goală. Picioarele lui Beaver se zbăteau pe dalele de gresie, 
călcâiele bocancilor lui împroşcând apă însângerată în jur în fâşii 
subţiri, umbra lui tremurând pe perete. Chestia aceea igrasioasă 
se găsea peste tot acum, se răspândea atât de a dracului de 
repede... 

Jonesy îl văzu pe Beaver smucindu-se în spate într-un ultim 
spasm; văzu vietatea slăbindu-şi prinsoarea şi lăsându-l pe 
Beaver chiar atunci când acesta căzu de pe toaletă, partea de 
sus a corpului lui prăbuşindu-se în cadă, peste McCarthy, peste 
bunul domn lată-Eu-Stau-la-Uşă-şi-Bat. Vietatea ateriza pe 
pardoseală şi porni şerpuind - Cristoase, era atât de rapidă - 
către el. Jonesy făcu un pas în spate şi trânti uşa de la baie chiar 
înainte ca vietatea să se izbească de ea, scoțând un bufnet 
aproape identic cu cel pe care-l scosese când lovise interiorul 
capacului de la toaletă. Izbi uşa destul de tare, s-o facă să 
tremure în canaturi. Lumina pâlpâia în fâşii pe sub uşă când 
vietatea se mişcă agitată pe dalele de gresie, apoi se izbi din 
nou de uşă. Primul gând al lui Jonesy fu să alerge să ia un scaun, 
să-l fixeze sub clanţă, dar cât de tâmpită era această idee, aşa 
cum spuneau propriii lui copii, cât de a dracului de idioată - uşa 
se deschidea înăuntru, nu în afară. Adevărata dilemă era dacă 
vietatea înţelegea la ce folosea clanţa şi dacă ajungea la ea. 


Ca şi când i-ar fi citit gândurile - dar cine spusese că asta era 
imposibil? - Se auzi un sunet de viermuială pe cealaltă parte a 
uşii şi Jonesy simţi clanţa încercând să se răsucească. Orice ar fi 
fost vietatea aceasta, era incredibil de puternică. Jonesy ţinuse 
de clanţă cu mâna dreaptă; acum o prinse şi cu mâna stângă. 
Pentru o clipă teribilă, forţa care încerca să răsucească clanţa 
continuă să crească, apoi Jonesy fu sigur că vietatea dinăuntru 
va putea să o rotească în pofida contrei pe care o ţinea el cu 
ambele mâini şi aproape că intră în panică, aproape că se 
întoarse pe călcâie şi o luă la fugă. 

Îl opri amintirea rapidităţii pe care o avea vietatea. M-ar 
prinde din urmă înainte să pot ajunge în mijlocul camerei, gândi, 
întrebându-se în spatele minţii de ce trebuise să fie construită 
camera a-ceasta atât de mare. M-ar prinde din urmă, ar urca pe 
piciorul meu şi-apoi ar urca pe... 

Jonesy prinse mai bine de clanţă. Venele îi ieşiră în evidenţă 
pe antebraţe şi pe amândouă părţile gâtului. Işi trase buzele în 
spate, scoțând dinţii la iveală. îl durea şi şoldul. Afurisitul lui de 
şold; dacă ar încerca totuși să fugă, şoldul l-ar încetini şi mai 
mult şi asta graţie profesorului acela ieşit la pensie, nemernicul 
dracului nici n-ar fi trebuit să se afle la volan, mii de mulţumiri, 
profule, mulţumesc în mama mă-ti pân' la dracu şi, dacă nu va 
putea ţine uşa închisă şi nici să fugă nu va putea, atunci ce i se 
va întâmpla? 

Ce i se întâmplase şi lui Beaver, desigur. Vietatea avusese 
nasul lui Beav prins între dinţi ca şi când acesta ar fi fost o 
bucată de kebab. 

Gemând, Jonesy tinu strâns de clanţă. Preţ de o clipă, 
presiunea deveni chiar şi mai puternică, apoi încetă. Din spatele 
uşii subţiri din lemn, vietatea scânci nervos. Jonesy simţi mirosul 
eteric al lichidului de pornire. 

Cu ce naiba se ţinea de uşă? Nu avea membre, Jonesy nu 
văzuse nimic, nu avea decât coada aia roşietică, aşa că... 

Auzi lemnul crăpând pe partea cealaltă a uşii, chiar la nivelul 
capului său, judecând după sunete - şi ştiu răspunsul. Vietatea 
se ţinea de uşă cu dinţii. Gândul acesta îl umplu pe Jonesy cu o 
oroare paralizantă. Vietatea aceea fusese în interiorul lui 
McCarthy, nu se îndoia câtuşi de puţin de asta. Fusese înăuntrul 
lui McCarthy şi se dezvoltase acolo asemenea unei tenii 
gigantice dintr-un film de groază. Asemenea unui cancer, un 


cancer cu dinţi. Şi, atunci când se dezvoltase îndeajuns, atunci 
când fusese pregătită să treacă la lucruri mai ambiţioase, s-ar 
putea spune, pur şi simplu îşi săpase cu dinţii drumul spre afară. 

— Nu, omule, nu, spuse Jonesy cu o voce lichidă, aproape 
plângăreaţă. 

Clanţa uşii de la baie încercă să se răsucească în cealaltă 
direcţie. Jonesy îşi imagina vietatea dinăuntru, dindărătul uşii, 
cum atârna asemenea unei lipitori de uşă ţinându-se în dinţi, cu 
coada sau acel unic tentacul încolăcit în jurul clanţei aidoma 
laţului din frânghia unui spânzurat, trăgând... 

— Nu, nu, nu, gâfâi Jonesy, ţinându-se de clanţă cu toată 
puterea. Era cât pe ce să-i scape. Pe faţă îi curgea transpiraţia şi 
transpiraţie avea şi în palme, o simţea. 

Chiar în faţa ochilor lui umflaţi şi înspăimântați, apăru o 
constelație de umflături în lemnul uşii. Acolo îşi înfipsese 
vietatea dinţii şi acolo continua ea să foreze. Curând, vârful 
dinţilor vor străbate lemnul (dacă nu-şi va pierde el mai întâi 
priza asupra clanţei, adică) şi va trebui chiar să se uite la acei 
colţi care-i smulseseră nasul din mijlocul feţei prietenului său. 

Acest gând îl făcu să-şi amintească: Beaver era mort. Vechiul 
său prieten. 

— L-ai omorât! Strigă Jonesy la vietatea de cealaltă parte a 
uşii. Vocea îi tremura de durere şi de groază. L-ai omorât pe 
Beav! 

Obrajii îi erau încinşi, lacrimile care începuseră acum să-i 
curgă pe ei erau chiar şi mai fierbinţi. Beaver îmbrăcat în geaca 
lui de piele neagră (Ce de fermoare ai! Spusese mama lui 
Duddits în ziua în care o întâlniseră), Beaver nu departe de-a se 
face de râs în seara Balului de Absolvire dansând căzăceşte, cu 
braţele împreunate peste piept şi dând din picioare, Beaver la 
nunta lui Jonesy şi a Cariei, îmbrăţişându-l pe Jonesy şi şoptindu- 
i pătimaş în ureche: „Să fii fericit, omule. Să fii fericit pentru noi 
toţi." Atunci fusese prima dată când îşi dăduse seama că Beaver 
nu era fericit - despre Henry şi Pete, desigur, despre ei nu 
avusese niciodată o clipă de tăgadă, dar despre Beav? lar acum, 
Beaver era mort, Beaver atârna jumătate înăuntru şi jumătate 
afară din cadă, stătea întins deasupra domnului Richard 
Împuţitu' lată-Eu-Stau-la-Uşă-şi-Bat McCarthy. 

— L-ai omorât, curvă! Strigă el către umflăturile din uşă - 
fuseseră şase, iar acum erau nouă, sau, la dracu', o duzină. 


Ca şi când vietatea s-ar fi speriat de furia lui, presiunea 
aplicată invers sensului acelor de ceasornic asupra clanţei slăbi. 
Jonesy se uită împrejur cu o privire sălbatică după ceva ce i-ar fi 
fost de ajutor, nu văzu nimic, apoi se uită în jos. Acolo era rola 
de bandă izolantă. S-ar putea apleca şi ar putea-o ridica, dar 
apoi? Ar avea nevoie de amândouă mâinile ca să desfacă o 
fâşie, ar avea nevoie de amândouă mâinile şi de dinţi ca să o 
rupă şi, chiar presupunând că vietatea i-ar da acest timp, la ce i- 
ar fi folosit când el însuşi de-abia ţinea contră presiunii 
exercitate asupra clanţei? 

Acum, clanţa începu din nou să se rotească. Jonesy ţinea cu 
forţă de partea lui, dar începuse să obosească, adrenalina din 
muşchii săi începuse să se împuţineze şi să se transforme în 
plumb, palmele îi erau mai alunecoase ca până atunci, iar acel 
miros... mirosul acela eteric era acum mai distinct şi, într-un fel, 
mai pur, necontaminat de excreţiile şi de gazele corpului lui 
McCarthy. Cum de era atât de puternic de partea lui a uşii? Cum 
de era... doar dacă nu... 

În jumătatea de secundă de dinainte ca tija ţinând la un loc 
clanţele de pe-o parte şi de cealaltă a uşii să se rupă, Jonesy 
observă că era mai întuneric acum. Doar cu puţin. Ca şi când i s- 
ar fi strecurat ceva în spate şi stătea între el şi sursa de lumină, 
între el şi ieşirea din spate... 

Tija se rupse. Clanţa de pe partea lui Jonesy se detaşă de 
butuc şi uşa băii se dădu imediat cu puţin în spate, trasă de 
greutatea vietăţii-ţipar ce atârna de ea. Jonesy ţipă strident şi 
dădu drumul clanţei din mână. Aceasta se lovi de rola de bandă 
izolan-tă şi sări într-o parte. 

Se întoase pe călcâie, gata să fugă, dar în spatele lui se afla 
un om cenuşiu. 

El - arătarea - era ceva străin, însă, într-un fel, nu era deloc 
străin. Jonesy văzuse întruchipări ale lui într-o mie de seriale TV 
prezentând „întâmplări stranii", pe primele pagini ale o mie de 
ziare de scandal (genul celor care-ţi anunțau grozăvii 
tragicomice atunci când stăteai la coadă la casa super- 
magazinelor), îl văzuse în filme ca ET şi Foc în cer, era Dl 
Cenuşiu de pe materialele publicitare ale Dosarelor X. 

Toate aceste întruchipări îi nimeriseră, cel puţin, ochii, acei 
ochi negri imenşi care erau identici cu ochii vietăţii care-şi croise 
cu dinţii drum spre afară prin fundul lui McCarthy. Şi gura era pe 


aproape - o tăietură rudimentară, nimic mai mult de-atât - dar 
pielea lui cenuşie atârna în pliuri largi, în falduri, asemenea pielii 
unui elefant murind de bătrâneţe. Dintre riduri curgeau pârâiaşe 
molcome gal-ben-alburii dintr-o substanţă purulentă; acelaşi 
lucru îi curgea aidoma lacrimilor de la colţurile ochilor lui lipsiţi 
de expresivitate. Cheaguri şi cantităţi infime de scursură bălteau 
de-a latul podelei din camera principală, de-a latul covorului 
Navajo de sub amuleta indiană, către uşa de la bucătărie prin 
care intrase în cabană. De cât timp se afla DI Cenuşiu acolo? 
Stătuse afară, urmărindu-l pe Jonesy cum fugea de la şopron la 
uşa din spate a cabanei cu rola inutilă de bandă izolantă în 
mână? 

Nu ştia. Ştia doar că DI Cenugşiu era pe moarte şi că trebuia să 
treacă de el, fiindcă vietatea din baie tocmai aterizase pe 
pardoseală cu un bubuit puternic. Pentru că va porni pe urmele 
lui. 

Marcy, spuse DI Cenuşiu. 

Vorbi foarte clar, deşi reminiscenţa lui de gură nici nu se 
deschise. Jonesy auzi cuvântul în miezul minţii sale, în exact 
acelaşi loc unde auzise întotdeauna plânsetul lui Duddits. 

— Ce doreşti? 

Vietatea din baie se târî peste picioarele lui, dar Jonesy de- 
abia dacă o observă. De-abia o observă încolăcindu-se în jurul 
picioarelor goale şi fără degete ale omului cenuşiu. 

Vă rog, opriţi-vă, spuse DI Cenuşiu în mintea lui Jonesy. Era 
vorba de declic. Mai mult chiar; era vorba de linie. Uneori vedeai 
linia; uneori o auzeai, aşa cum auzise gândurile vinovate şi 
speriate ale lui Defuniak în acea zi. Nu mai suport, faceţi-mi o 
injecție, unde-i Marcy? 

Mă căuta moartea în acea zi, gândi Jonesy. A trecut pe lângă 
mine în mijlocul străzii, a trecut pe lângă mine în spital - chiar 
dacă numai cu o cameră sau două - şi de-atunci mă tot caută. 
M-a găsit într-un sfârşit. 

Atunci explodă capul arătării, se frânse în mii de bucăţi, 
eliberând un nor roşu-portocaliu de particule mirosind a eter. 

Jonesy le inspiră pe toate. 


CAPITOLUL 8 - ROBERTA 


Cu părul complet încărunţit, văduvă la cincizeci şi opt de ani 
(dar încă o femeie-păsăruică ce prefera rochiile imprimate cu 
flori, acestea nu se schimbaseră), mama lui Duddits şedea în 
faţa televizorului în apartamentul de la parter din West Derry 
Acres pe care-l împărțea acum cu fiul ei. Vânduse casa de pe 
Maple Lane după moartea lui Alfie. Şi-ar fi putut permite să o 
păstreze - Alfie lăsase o grămadă de bani, asigurarea lui pe 
viaţă plătise şi ea destul şi, pe deasupra, mai era şi partea ei de 
acţiuni la firma care importa piese auto căreia îi pusese Alfie 
bazele în 1975 - dar era prea mare şi erau prea multe amintiri 
deasupra şi dedesubtul sufrageriei unde-şi petrecuse cu Duddits 
cea mai mare parte a timpului. Deasupra era dormitorul unde ea 
şi cu Alfie dormiseră şi vorbiseră, unde făcuseră planuri şi 
dragoste. Dedesubt era camera de recreere unde Duddits şi cu 
prietenii lui îşi petrecuseră atâtea după-amiezi şi seri. In opinia 
Robertei, aceştia fuseseră prieteni trimişi din ceruri, fuseseră 
îngeri cu inimi curate şi guri spurcate, care chiar se aşteptaseră 
ca ea să creadă că, atunci când Duddits începuse să spună fut, 
încerca de fapt să spună Fudd, care, îi explicaseră ei zeloşi, era 
numele noului căţeluş al lui Pete - Elmer Fudd; pe scurt, doar 
Fudd. Desigur că se prefăcuse că-i crede. 

Prea multe amintiri, prea multe fantome ale vremurilor mai 
fericite. Apoi, desigur, se îmbolnăvise şi Duddits. Era bolnav de 
doi ani deja şi nici unul dintre prietenii lui nu ştia asta, fiindcă nu 
mai veniseră în vizită, iar ea nu-şi găsise curajul să ridice 
telefonul şi să-l sune pe Beaver, care i-ar fi sunat apoi pe ceilalţi. 

Acum şedea în faţa televizorului, unde tipii de la ştirile locale 
renunţaseră să intervină doar din când în când în mijlocul 
serialelor ei de după-amiază şi începuseră să emită încontinuu. 
Roberta ascultă speriată de lucrurile care probabil că se 
întâmplau în nordul statului, dar era şi fascinată. Partea cea mai 
înspăimântătoare era că nimeni nu părea să ştie cu exactitate 
ce se petrecea sau despre ce era de fapt vorba sau care erau 
adevăratele dimensiuni ale problemei. Dispăruseră câţiva 
vânători, poate că mai bine de zece, într-o zonă izolată a 
statului Maine, la două sute cincizeci de kilometri nord de Derry. 
Această parte a ştirii era limpede. Roberta nu era convinsă, dar 


era aproape sigură că reporterii vorbeau despre regiunea 
Jefferson, unde obişnuiau băieţii să meargă la vânătoare şi de 
unde se întorceau cu poveşti sângeroase care-l fascinau şi-l 
înspăimântau pe Duddits în acelaşi timp. 

Să fi fost vânătorii aceia pur şi simplu izolaţi din cauza furtunii 
de zăpadă Alberta Clipper, care trecuse pe acolo, lăsând asupra 
zonei o zăpadă de cincisprezece-douăzeci de centimetri? Poate. 
Nimeni nu putea spune asta cu siguranţă, dar un grup de patru 
oameni care vânau în regiunea Kineo părea că dispăruse cu 
adevărat. Pozele lor apărură pe ecran, numele lor fură recitate 
rar: Otis, Roper, McCarthy, Shue. Ultima era o femeie. 

Nişte vânători daţi dispăruţi nu era o ştire destul de 
importantă să fie întrerupte serialele de după-amiază, dar mai 
erau şi ale ştiri. Oamenii văzuseră lumini ciudate şi intens 
colorate pe cer. Doi vânători din Millinocket care fuseseră cu 
două zile în urmă în zona Kineo pretindeau că văzuseră un 
obiect de forma unui trabuc plutind deasupra unei zone 
defrişate pentru introducerea liniilor de înaltă tensiune. Nu era 
nici urmă de motor, spuseseră ei şi nu era nici un dispozitiv de 
propulsie la vedere. Pur şi simplu atârna la şaizeci de metri 
deasupra liniilor de înaltă tensiune, emițând un zbârnâit 
profund, care-ţi pătrundea în oase. Şi în dinţi, judecând după 
aparenţe. Amândoi vânătorii susțineau că-şi pierduseră din dinţi, 
deşi, atunci când îşi deschiseseră gurile ca să arată locurile 
goale din gingii, Robertei i se păru că şi dinţii rămaşi erau gata 
să le cadă. Vânătorii se aflaseră într-o camionetă Chevy veche 
şi, când încercaseră să se apropie să vadă mai bine aeronava, le 
murise motorul. Unul dintre ei avea un ceas alimentat de la 
baterie care funcţionase de-a-ndoaselea în următoarele trei ore 
după acest eveniment şi apoi i se oprise de-a binelea (ceasurile 
celorlalţi, cele mecanice, nu  păţiseră nimic). Potrivit 
reporterului, câţiva alţi vânători şi câţiva localnici văzuseră şi ei 
obiecte zburătoare neidentificate - unele de forma trabucului, 
altele de forma mai tradiţională a farfuriei - în ultima săptămână 
sau cam aşa ceva. Jargonul militar, spuse reporterul, numea 
„Pâlbe" acest fel de declaraţii spontane. 

Vânători dispăruţi, OZN-uri. Ştiri suculente şi, cu siguranţă, 
destul de bune să deschidă jurnalul de ştiri În direct /a ora şase 
(„Ştiri locale! De ultimă oră! Despre Oraşul vostru şi despre 
Statul Nostru, al Tuturor!"), dar acum apăruseră noi informaţii. 


Ştiri şi mai re/e. Totuşi, nu erau deocamdată decât zvonuri, iar 
Roberta se ruga să se dovedească într-un final nefondate, însă 
erau îndeajuns de înfiorătoare s-o ţină în faţa televizorului deja 
de două ore, bând prea multă cafea şi devenind din ce în ce mai 
agitată. 

Cele mai înfiorătoare zvonuri roiau în jurul declaraţiilor potrivit 
cărora se prăbuşise ceva în pădure, nu departe de locul unde 
bărbaţii spuseseră că văzuseră aeronava în formă de trabuc 
plutind deasupra liniilor de înaltă tensiune. Aproape la fel de 
neliniştitoare erau şi zvonurile cum că o mare porţiune din 
ţinutul Aroostook, aproape trei sute de kilometri pătraţi aflaţi în 
proprietatea companiilor de hârtie sau a guvernului, fusese 
introdusă în carantină. 

Un bărbat înalt, palid şi cu ochii adânciţi în orbite le vorbea 
reporterilor de la Baza Aeriană Naţională din Bangor (stătea în 
faţa unui însemn care proclama: CAMINUL MANIACILOR) şi 
spunea că nici unul dintre zvonuri nu era adevărat, dar că „o 
serie de declaraţii contradictorii" erau verificate chiar acum. Pe 
banderola din josul ecranului scria simplu ABRAHAM KURTZ. 
Roberta nu-şi dădea seama ce grad avea şi nici dacă făcea 
măcar parte din forţele armate. Era îmbrăcat într-un halat verde 
simplu cu nimic ataşat de el, în afară de un fermoar. Dacă-i era 
frig - aşa ţi-ai fi zis, văzându-l îmbrăcat doar în halat - nu lăsa să 
se vadă asta. Nu se citea nimic în ochii lui, care erau foarte mari 
şi mărginiţi în partea de sus de două sprâncene albe, ochi care 
nu-i plăcură prea mult Robertei. Ei i se păreau a fi ochii unui 
mincinos. 

— Puteţi cel puţin confirma că aeronava doborâtă nu e nici 
străină şi nici de origine... extraterestră? Intrebă un reporter. 
Avea o voce tânără. 

— ET telefonează acasă, spuse Kurtz şi râse. Se auziră râsete 
şi din partea majorităţii celorlalţi reporteri şi nimeni, cu excepţia 
Robertei, care se uită la interviu de aici, din apartamentul ei din 
West Derry Acres, nu-şi dădu seama că acela nu fusese deloc un 
răspuns. 

— Puteţi confirma că regiunea Jefferson nu se află în 
carantină? Întrebă alt reporter. 

— În acest moment, nu pot nici confirma, nici nega acest 
lucru, spuse Kurtz. Privim destul de serios această problemă. 


Banii dumneavoastră guvernamentali lucrează din greu astăzi, 
doamnelor şi domnilor. 

Porni apoi către un elicopter cu elicele învârtindu-se alene şi 
cu GNA scris pe o parte, în litere mari şi albe. 

Interviul fusese filmat la ora 9:45 dimineaţa, potrivit spuselor 
prezentatorului de la ştiri. Următoarea secvenţă - filmată 
tremurat cu o cameră mică - fusese luată dintr-o aeronavă 
Cessna închiriată de Canalul de Ştiri 9 ca să survoleze regiunea 
Jefferson. Era evident că fuseseră curenţi puternici de aer şi că 
ningea din greu, dar nu îndeajuns să obtureze cele două 
elicoptere care apăruseră şi flanca-seră aeronava din ambele 
părţi ca două libelule maro imense. Se desfăşurase o 
transmisiune radio, atât de bruiată încât Roberta trebui să 
citească transcrierea ei apărută în litere galbene în partea de jos 
a ecranului de televizor: „Această zonă este interzisă. Vi se 
ordonă să vă întoarceţți la punctul originar de decolare. Repet, 
această zonă este interzisă, întoarceți-vă." 

Interzis însemna oare acelaşi lucru cu carantină? Roberta 
Cavell credea că probabil aşa era şi credea, de asemenea, că 
oameni cum era acel Kurtz pot fi ambigui atunci când e nevoie. 
Inscripţia de pe elicopterele de pe flancuri era perfect vizibilă: 
GNA. Unul dintre ele ar fi putut să-l aducă în nordul statului chiar 
pe Abraham Kurtz. 

Pilotul aeronavei Cessna: „Sub conducerea cui se desfăşoară 
această operațiune? " 

Radio: “Întoarce-te, Cessna, sau vei fi forțată să te întorci." 

Cessna se întorsese. Rămăsese oricum fără combustibil, 
anunţă prezentatorul de la ştiri, ca şi când asta ar fi explicat 
totul. 

De atunci, repetaseră mereu acelaşi lucru şi numiseră asta 
tinere la curent. Corespondenţii canalelor mai mari de 
televiziune se presupunea că se aflau deja pe drum. 

Roberta se ridică să închidă televizorul - începuse să-o agite 
să se uite la el - când ţipă Duddits. Inima i se opri în piept, apoi 
porni la galop cu normă dublă, ca un cal de curse. Se roti pe loc, 
lovind măsuţa de lângă canapeaua La-Z-Boy, care fusese a lui 
Alfie şi care era acum a ei, răsturnându-şi ceaşca de cafea. 
Lichidul înmuie Ghidul TV, înecând distribuţia serialului Clanul 
Soprano într-o baltă maronie. 


Strigătul fu urmat de un plâns cu suspine ascuţite şi isterice, 
suspinele unui copil. Dar chiar asta era chestia cu Duddits - 
acum avea peste treizeci de ani, dar avea să moară un copil... şi 
cu mult înainte să împlinească patruzeci de ani. 

Preţ de o clipă, tot ce putu face fu să stea locului. Într-un 
sfârşit, se puse în mişcare, dorindu-şi ca Alfie să fie alături de 
ea... sau şi mai bine, ca unul dintre băieţi să fie alături de ea. Nu 
că ar mai fi fost vreunul dintre ei încă băiat, desigur; numai 
Duddits mai era băiat; sindromul Down îl transformase în Peter 
Pan şi curând avea să moară în Ţara Viselor. 

— Vin, Duddits! Strigă ea şi chiar asta făcea, dar se simţea 
bătrână cum se grăbea acum în josul holului către dormitorul 
din spate, cu inima lovindu-i spart coastele, cu artrita ciupind-o 
de şolduri. Pentru ea nu avea să existe nici o Ţară a Viselor. 

— Vine, mama vine! 

Plângea şi iar plângea, ca şi când i s-ar fi frânt inima. Strigase 
prima dată când îşi dăduse seama că-i sângerează gingiile după 
ce-şi spăla dinţii, dar niciodată nu ţipase şi trecuseră ani întregi 
de când nu mai plânsese ca acum, genul de hohote sălbatice 
care-ţi pătrundeau în cap şi-ţi muşcau din creier. Ţipa şi respira, 
tipa şi respira, ţipa şi respira. 

— Duddits, ce s-a întâmplat? 

Roberta se năpusti în camera lui şi se uită la el cu ochii larg 
deschişi, atât de convinsă că îi pornise o hemoragie, încât prima 
dată chiar văzu sânge. Dar nu era decât Duddits acolo, 
legănându-se înainte şi înapoi în patul lui de spital cu 
apărătoare, cu obrajii uzi de lacrimi. Ochii lui erau la fel de verzi 
şi de sclipitori, dar celelalte culori pieriseră. Îi pierise şi părul, 
frumosul lui păr blond care-i amintise ei de tânărul Art 
Garfunkel. Lumina palidă de iarnă intrând pe fereastră se 
reflecta pe craniul lui, se reflecta în sticluţele aranjate după 
dimensiuni pe noptieră (pastile pentru infecţii, pastile pentru 
durere, dar nici un fel de pilule care să oprească ceea ce i se 
întâmpla sau chiar şi numai să-i încetinească procesul), se 
reflecta pe stâlpul pentru perfuzii din faţa mesei. 

Nu era însă nimic în neregulă, din câte îşi dădea ea seama. 
Nimic care să fie sursa expresiei aproape groteşti de durere de 
pe chipul lui. 

Se aşeză lângă el, prinse cu mâinile de capul agitat din care 
lacrimile curgeau şi-l duse la sânul ei. Chiar şi acum, când se 


agita, avea pielea rece; sângele lui obosit, muribund nu-i putea 
aduce căldura în obraji. Îşi amintea că citise Dracula cu mult 
timp în urmă, în anii de liceu, îşi amintea teroarea plăcută care 
devenea mai puţină plăcută o dată ce se afla în pat, cu luminile 
stinse, întreaga ei cameră umplută de umbre. Işi amintea că se 
bucurase că nu există vampiri - doar că acum nu mai era atât 
de convinsă. Exista cel puţin un vampir şi era cu mult mai 
înspăimântător ca orice conte transilvan; numele lui nu era 
Dracula, ci leucemia şi nu exista nici un fel de ţăruş pe care să i- 
| înfigi în inimă. 

— Duddits, Duddie, iubire, ce s-a întâmplat? 

lar el îşi strigă durerea cum stătea aşa, strâns la pieptul ei, 
făcând-o să uite complet ceea ce s-ar putea sau nu să se fi 
întâmplat în regiunea Jefferson, îngheţându-i scalpul de craniu şi 
trimiţându-i fiori pe sub piele, oripilând-o. 

— liivăă mo! liivăă mo! O, ami, liivăă mo! 

Nu fu nevoie să-l roage să repete sau să pronunţe mai clar; îl 
ascultase întreaga viaţă şi înţelese foarte bine: 

Beaver e mort! Beaver e mort! O, mami, Beaver e mort! 


CAPITOLUL 9 - PETE ŞI BECKY 


1 


Pete rămase întins, ţipând în făgaşul astupat de zăpadă unde 
aterizase până ce nu mai putu ţipa şi atunci rămase doar întins 
pentru o vreme, încercând să se obişnuiască cu durerea, să 
ajungă la un compromis cu ea. Aceasta era însă durere fără 
compromisuri, agonie gen Blitzkrieg. Habar nu avusese că 
lumea adăpostea o asemenea durere - dacă ar fi intuit asta, 
sigur că ar fi rămas alături de femeie. Alături de Marcy, deşi nu 
aşa o chema. Aproape că ştia numele ei, dar ce mai conta 
acum? El se afla în belele, nu ea, el cu durerea urcând dinspre 
genunchi în spasme răscoapte, calzi şi teribile. Rămase întins în 
drum cu punga de plastic lângă el. MULŢUMIM CĂ NE-AŢI ALES 
PE NOI! Scria. Pete se întinse după ea, dorind să afle dacă mai 
rămăsese o sticlă sau două nesparte înăuntru şi, când îşi mişcă 
piciorul, un fulger agonic îşi luă zborul dinspre genunchi. Le făcu 
pe celelalte să pară ciupituri. Pete ţipă din nou şi leşină. 


2 


Când îşi reveni, nu ştiu să estimeze cât timp fusese 
inconştient - intensitatea luminii sugera că nu trecuse mult, dar 
picioarele îi amorţiseră şi nici mâinile nu mai aveau mult să 
ajungă acolo, în ciuda mănuşilor. 

Pete stătea întins aproape pe-o rână, punga cu bere se afla 
lângă el într-o băltoacă mocirloasă de culoarea chihlimbarului. 
Durerea din genunchi se retrăsese puţin - probabil că şi aceasta 
amorţea - şi descoperi că poate gândi din nou. Asta era bine, 
fiindcă intrase într-o hazna a dracu' de urât mirositoare. Trebuia 
să se întoarcă la adăpost şi la foc şi trebuia să se descurce 
singur. Dacă rămânea acolo şi-l aştepta pe Henry şi snowmobile- 
ul, avea şanse mari să se transforme într-o îngheţată Petesic/e 
pe băț până la venirea lui - o îngheţată Pete cu o pungă plină cu 
sticle de bere sparte lângă el, mulţumim că ne-ai ales pe noi, 
alcoolic împuţit, mulţumim mult. Şi mai trebuia să se gândească 
şi la femeie. Şi ea ar putea muri şi asta numai pentru că Pete 
Moore avusese nevoie urgentă de malţul lui. 

Se uită la pungă cu dispreţ. Nu o putea arunca în pădure; nu 
putea risca să-şi trezească la viaţă genunchiul. Aşa că o acoperi 


cu zăpadă, ca un câine care-şi acoperă excrementul, apoi 
începu să se târască. 

Se părea că genunchiul nu era, totuşi, amorţit. Pete se târî pe 
coate şi împinse cu piciorul sănătos, cu dinţii încleştaţi, părul 
atârnându-i în ochi. Nu se mai vedeau animale acum; fuga lor se 
oprise şi numai el rămăsese în cursă - se auzea doar sunetul 
luctuos al respirației sale şi gemetele înăbuşite de durere de 
fiecare dată când îşi lovea genunchiul. Simţea transpiraţia 
curgându-i pe braţe şi pe spate, dar picioarele îi erau încă 
amorţite, la fel şi mâinile. 

Poate că s-ar fi dat bătut, dar, pe la jumătatea porțiunii de 
drum drept de după deal, observă focul pe care-l făcuse 
împreună cu Henry. Se micşorase considerabil, dar încă era 
acolo. Pete începu să se târască spre el şi, de fiecare dată când 
îşi lovea genunchiul şi fulgerele agonice iradiau, încerca să le 
proiecteze în strălucirea portocalie a focului. Voia să ajungă 
acolo. Il durea îngrozitor orice mişcare, dar oh, cât de mult îşi 
dorea să ajungă la foc. Nu voia să moară îngheţat sub zăpadă. . 

— O să reuşesc, Becky, murmură el. O să reuşesc, Becky. li 
pronunţă numele de vreo şase ori până să se audă rostindu-l. 

Apropiindu-se de foc, se opri să se uite la ceas şi se încruntă. 
Spunea că era unsprezece şi patruzeci de minute, sau pe-acolo, 
iar asta era o nebunie - îşi amintea că-l verificase înainte să 
plece înapoi spre Scout şi atunci spusese că era doisprezece şi 
douăzeci de minute. O privire mai prelungă asupra ceasului 
dădu în vileag sursa confuziei. Acele lui mergeau în spate, 
minutarul învârtindu-se înapoi în salturi neregulate, spasmodice. 
Privi aceasta fără prea mare surprindere. Capacitatea lui de-a 
recunoaşte drept ciudăţenie un lucru atât de vădit ciudat ca 
acesta îl părăsise. Nici măcar piciorul nu mai era principala sa 
grijă. li era foarte frig şi corpul îi era străbătut de un tremur 
puternic cum îşi croia aşa drumul, cu coatele şi cum împingea 
cu piciorul sănătos, care-i obosea repede, parcurgând ultimii 
treizeci şi cinci de metri spre focul muribund. 

Femeia nu se mai afla pe prelată. Stătea acum în spatele 
focului, ca şi când s-ar fi târât spre lemnele rămase şi s-ar fi 
prăbuşit. 

— Bună, iubire, am ajuns acasă, gâfâi el. Am avut un pic de 
furcă cu genunchiul, dar acum m-am întors. Oricum, Becky, tu 


eşti de vină pentru genunchi, aşa că nu te plânge, bine? Becky, 
asta-i numele tău? 

Poate, dar femeia nu răspunse nimic. Rămase acolo întinsă, 
holbându-se la el. Încă nu-i putea vedea decât un singur ochi, 
deşi nu era sigur dacă era acelaşi sau celălalt. Acum nu mai 
părea la fel de înfiorător, dar poate asta era pentru că acum el 
avea alte lucruri de care să-şi facă griji. Cum ar fi focul. Se 
stingea, dar exista un strat bun de cărbuni. Pete credea că 
ajunsese la timp. Trebuia să pună nişte lemne peste dulceaţa 
asta, s-o încingă bine şi-apoi să se întindă alături de puicuţa lui 
Becky (dar undeva unde vântul să sufle curat, te rog, Doamne - 
pocnitoarele alea puţeau râu). Să-l aştepte pe Henry să apară. 
N-ar fi fost prima dată când îi scotea Henry boaşele din foc. 

Pete se târî spre femeie şi spre stiva mică de lemne din 
spatele ei şi, pe măsură ce se apropia - destul de mult să simtă 
iarăşi mirosul acela chimic, eteric - înţelese de ce nu-l mai 
deranja privirea ei fixă. Acea privire înfiorătoare de şacal 
dispăruse din ochiul ei. Dispăruse totul din ochiul ei. Se târâse 
până la jumătatea drumului dincolo de foc şi murise. Crusta de 
zăpadă din jurul taliei şi şoldurilor ei se înroşise. 

Pete se opri o clipă sprijinit în braţele care-l dureau şi o scrută 
cu privirea, dar interesul suscitat de ea, fie ea vie sau moartă, 
nu fu mai lung ca interesul trecător pe care-l simţise când îi 
întorsese spatele şi plecase după bere. Nu voia decât să pună 
nişte lemne pe foc şi să se încălzească. Va analiza situaţia 
femeii mai târziu. Luna viitoare, probabil, când va şedea în 
propria lui sufragerie cu genunchiul prins în ghips şi când va ţine 
o ceaşcă cu cafea fierbinte în mână. 

Ajunse într-un sfârşit la lemne. Mai rămăseseră doar patru 
bucăţi, dar erau nişte bucăţi mari. Henry s-ar putea să se 
întoarcă până ce vor arde complet, iar atunci Henry va culege 
mai multe înainte să caute mai departe ajutor. Bunul şi bătrânul 
Henry. Încă purta ochelari de tocilar cu rame de corn, chiar şi în 
vremurile acestea în care existau lentile de contact şi operaţii cu 
laser, însă pe el te puteai bizui. 

Gândul lui Pete încercă să se întoarcă la Scout, cum se târâse 
în maşină şi simţise mirosul parfumului pe care Henry, de fapt, 
nu-l folosise, dar nu-i dădu voie. Haide să nu mergem până 
acolo, cum spuneau copiii. Ca şi când amintirea ar fi o 
destinaţie. Gata cu parfumul-fantomă, gata cu amintirile despre 


Duddits. Gata cu nu joci, gata cu nu câştigi. Se săturase deja de 
acest meniu. 

Aruncă lemnele în foc creangă cu creangă, proiectându-le 
razant, crispându-se la durerea din genunchi, dar plăcându-i 
cum se ridicau scânteile într-un nor, învârtoşindu-se înainte să 
se stingă sub acoperişul din tablă galvanizată prăbuşit al 
adăpostului, asemenea unor licurici înnebuniţi. 

Henry se va întoarce curând. De acest lucru se agăța. Trebuia 
doar să se uite la focul arzând furios şi să ţină bine de acest 
gând. 

Nu, nu va veni. Fiindcă lucrurile s-au împutit la Bivuac. Ceva 
legat de... 

— Rick, spuse el, privind flăcările gustând lemnul proaspăt; în 
curând se vor hrăni cu el şi se va înălța. 

Işi dădu jos mănuşile folosindu-se de dinţi şi-şi ţinu mâinile 
deasupra căldurii focului. Tăietura din podul palmei drepte, 
acolo unde-l rănise sticla aceea spartă, era lungă şi adâncă. 
Avea să-i lase o cicatrice. Şi ce dacă? Ce mai conta o cicatrice 
sau două între prieteni? lar ei erau prieteni, nu-i aşa? Sigur. 
Bătrâna Gaşcă din strada Kansas, Piraţii Purpurii cu săbii din 
plastic şi pistoale-laser gen Star Wars alimentate de la baterii. 
Făcuseră odată ceva eroic - o făcuseră de două ori, dacă puneai 
la socoteală şi fetiţa Rinkenhauer. Atunci le apăruseră până şi 
fotografiile în ziar şi ce dacă rămăsese cu câteva cicatrice? Şi ce 
dacă odată poate - numai poate - aproape omorâseră un băiat? 
Fiindcă, dacă trăise vreodată un tip care merita să moară... 

Dar nu avea să meargă nici într-acolo. În nici un caz, iubito. 

Vedea, totuşi, linia. Că-i plăcea sau nu, vedea linia, o vedea 
mai limpede decât o văzuse ani la rând. Îl vedea în special pe 
Beaver... şi-l şi auzea. Chiar în miezul minţii sale. 

Jonesy? Eşti acolo, omule? 

— Nu te ridica, Beav, spuse Pete, privind flăcările pâlpâind şi 
înălțându-se. Focul era fierbinte acum, îl lovea peste faţă cu 
căldura lui, îl adormea. Stai exact unde eşti. Stai... ştii tu, stai 
doar cuminte pe curul tău. 

Ce însemnau de fapt toate acestea? Ce-i toată jobba-nobba 
asta? Cum spusese chiar Beav uneori când erau copii, o frază 
fără absolut nici un înţeles, dar care-i dădea totuşi pe spate. 
Pete simţi că ar putea afla răspunsul dacă ar dori; linia era atât 
de strălucitoare... Văzu pentru scurtă vreme dale albastre, o 


perdea de duş translucidă, o căciulă portocaliu-aprins - căciula 
lui Rick, căciula lui McCar-thy, căciula bunului domn lată-Eu- 
Stau-la-Uşă-şi-Bat - şi simţi că poate afla tot restul dacă voia. Nu 
ştia dacă acesta era viitorul, trecutul sau dacă era ceea ce se 
petrecea chiar în acel moment, dar putea afla totul dacă dorea, 
dacă ar fi... 

— Nu vreau, spuse şi dădu toată tărăşenia la o parte. 

Mai rămăseseră câteva beţişoare şi rămurele pe jos. Pete le 
aruncă în foc, apoi se uită la femeie. Ochiul ei deschis nu mai 
ascundea nici o ameninţare acum. Era prăfos, aşa cum şi ochiul 
unei căprioare devenea prăfos după ce o împuşcai. Tot acel 
sânge din jurul ei... presupunea că suferise o hemoragie. | se 
spărsese ceva înăuntru. A dracu' de urâtă treabă. Credea că 
probabil ea ştiuse ce o aştepta şi se aşezase în mijlocul drumului 
ca să fie sigură că va fi văzută dacă trecea cineva pe acolo. 
Cineva trecuse, dar iată cum evoluaseră lucrurile! Sărmana 
nenorocită. Sărmana nenorocită ghinionistă. 

Pete se întoarse spre stânga, se întoarse încet, până ce reuşi 
să prindă prelata cu un băț, apoi începu să se mişte înainte din 
nou. Prelata fusese sania ei artizanală; acum putea fi giulgiul ei 
artizanal. 

— Îmi pare rău, spuse. Becky sau care-o fi numele tău, îmi 
pare rău cu adevărat. Dar nu ţi-aş fi fost de nici un ajutor dacă 
aş fi rămas, aşa să ştii; nu sunt doctor, sunt un împuţit de 
vânzător de maşini. lar tu erai... 

„„. distrusă încă de la început, vru să încheie, dar cuvintele i 
se uscară în gât când văzu partea din spate a femeii. Acea parte 
nu fusese vizibilă până ce nu se apropie de ea, fiindcă murise cu 
faţa înspre foc. Turul pantalonilor de blugi era explodat, ca şi 
când se săturase să se băşească fum şi trecuse la dinamită. 
Fâşii rupte de material fluturau în bătaia vântului. Fluturând, de 
asemenea, erau şi bucăţi din hainele pe care le purtase pe 
dedesubt, cel puţin două perechi de izmene - una din bumbac 
gros şi alb, cealaltă din mătase roz. Ceva creştea atât pe 
picioarele blugilor, cât şi pe spatele canadienei. Semăna cu 
mucegaiul sau cu un soi de fungi. Roşii-aurii, sau poate că asta 
era doar reflecţia luminii focului. 

Ceva ieşise din interiorul ei. Ceva... 

Da. Ceva. Şi se uită la mine chiar acum. 


Pete se uită printre copaci. Nimic. Exodul animalelor se 
încheiase. Era singur. 

Doar că nu sunt. 

Nu, nu era. Era ceva acolo afară, ceva ce nu se descurca prea 
bine în frig, ceva ce prefera locurile călduroase şi umede. Numai 
că... 

Numai că a crescut prea mare. Şi a rămas fără mâncare. 

— Eşti acolo? 

Pete crezu că, strigând aşa în gura mare, se va simţi ridicol, 
dar nu se simţi. Nu se simţi decât mai înspăimântat ca 
niciodată. 

Ochii i se blocară pe urmele subţiri ale chestiei aceleia 
igrasioase. Se depărta de Becky - mda, era o Becky, sigur că da, 
atât de Becky cât poate fi o Becky - şi dispărea după colţul 
adăpostului. O clipă mai târziu, Pete auzi un sunet solzos şi 
scârţâit când ceva se căţără pe acoperişul de tablă galvanizată. 
Îşi dădu capul pe spate, urmărind sunetul cu privirea. 

— Pleacă, şopti el. Pleacă şi lasă-mă-n pace. Sunt... sunt 
distrus. 

Se auzi o altă alunecare scurtă când vietatea se mişcă mai 
departe pe acoperiş. Da, era distrus. Din nefericire, era, de 
asemenea şi hrană. Vietatea de deasupra lui şerpui încă o dată. 
Pete nu credea că va aştepta mult, poate că nu putea aştepta 
prea mult, nu acolo sus unde era; ar ajunge ca un gecko”? băgat 
în frigider. Ce avea de gând să facă era să-i sară în cap. Acum, 
Pete îşi dădu seama de un lucru îngrozitor: se fixase atât de 
mult pe bere, că uitase de nenorocitele de arme. 

Primul lui impuls fu cel de-a se târî mai adânc în adăpost, dar 
asta ar fi fost o greşeală, ca şi când te-ai adăposti pe o alee 
înfundată. În schimb, prinse de capătul ieşit din vatră al unuia 
dintre lemnele pe care tocmai le pusese pe foc. Nu-l scoase de 
acolo, nu încă, îl strânse doar degajat în pumn. Celălalt capăt 
ardea vioi. i 

— Haide, spuse către acoperişul de tablă. lţi place să fie cald? 
Am ceva cald pentru tine. Vino şi ia-l. Miam-futu-i-miam. 

Nimic. Nu dinspre acoperiş, în orice caz. Se auzi un fluf slab 
când căzu zăpada de pe crengile de jos ale unuia dintre pinii din 
spatele lui. Mâna lui Pete se strânse cu putere pe torţa 


19 Şopârlă tropicală şi subtropicală, care se caţără pe suprafeţele verticale cu 
ajutorul unor ventuze. 


artizanală, ridicând-o pe jumătate din foc. Apoi o lăsă la loc într- 
un vârtej mic de scântei. 

— Haide, futangiule. Sunt fierbinte, sunt apetisant şi te 
aştept. 

Nimic. Vietatea era încă pe acoperiş. Nu va putea aştepta 
mult timp, era sigur de asta. Va cobori curând. 


3 


Timpul trecu. Pete nu era sigur cât de mult; ceasul i se oprise 
de tot. Uneori, gândurile păreau să i se intensifice, aşa cum i se 
întâmpla atunci când el şi cu ceilalţi prieteni stăteau cu Duddits 
(deşi, pe măsură ce ei creşteau, iar Duddits rămânea acelaşi, 
acest lucru se petrecuse tot mai rar - ca şi când minţile şi 
corpurile lor în schimbare pierduseră abilitatea de-a capta 
ciudatele semnale ale lui Duddits). Acum i se întâmpla la fel ca 
atunci, dar nu exact ca atunci. Era, poate, ceva nou. Ceva ce 
avea, poate, legătură cu luminile din cer. Ştia că Beaver murise 
şi că, probabil, ceva cumplit i se întâmplase lui Jonesy, ce însă, 
asta nu ştia. 

Orice s-ar fi întâmplat la Bivuac, Pete credea că şi Henry ştia 
despre asta, chiar dacă nu foarte clar; Henry era cufundat adânc 
în propriile lui gânduri şi-şi spunea Banbury Cross, Banbury 
Cross, călăresc un bidiviu spre Banbury Cross. 

Băţul ardea repede, flacăra se apropia de mâna lui şi Pete se 
întreba ce va face dacă va arde prea mult ca să-l mai poată 
folosi şi dacă vietatea de pe acoperiş va putea, totuşi, aştepta 
mai mult. Atunci îl lovi un alt gând, un gând clar ca lumina zilei 
şi roşu ca panica. Îi umplu mintea şi el începu să-l strige cu voce 
tare, acoperind sunetul scos de vietatea de pe acoperiş când 
alunecă în jos pe tabla zincată. 

— Vă rugăm, nu ne faceţi vreun rău! Ne nous blessez pas!2 

Dar o vor face, o vor face, fiindcă... ce? 

Fiindcă acum nu e vorba de extratereştii mici şi neajutorați, 
aşteptând să le dea cineva o cartelă telefonică de Noua Anglie 
ca să sune acasă, acum sunt o boală. Sunt un cancer, lăudat fie 
lisus, iar noi, băieții mei, suntem o enormă injectie radioactivă în 
procesul chimioterapeutic. Mă auziti, băieţii mei? 

Pete nu ştia dacă e;, băieţii cărora le vorbise vocea, auziseră, 
dar el o auzise. Veneau, băieţii veneau, Piraţii Purpurii veneau şi 


2 Nu ne faceţi vreun rău! (fr.). 


nici toate rugăminţile din lume nu-i puteau opri s-o facă. ŞI, 
totuşi, ei se rugau, iar Pete se ruga alături de ei. 

— Vă rugăm, nu ne faceţi vreun rău! S'il vous plaît! Ne nous 
blessez pas! Ne nous faites pas mal, nous sommes sans 
defense!! Acum lăcrima. Vă rugăm! Pentru numele lui 
Dumnezeu, suntem neajutoraţi! 

Văzu în minte mâna, excrementul de căţel, băiatul plângând 
aproape gol. Şi, în tot acest timp, vietatea de pe acoperiş 
aluneca, muribundă, dar nu neputincioasă; idioată, dar nu 
complet idioată; se strecura în spatele lui Pete în vreme ce el 
striga, în vreme ce el stătea întins pe-o rână alături de femeia 
moartă, ascultând cum începea un măcel apocaliptic. 

Cancer, spusese bărbatul cu sprâncene albe. 

— Vă rugăm! Strigă el. Vă rugăm, suntem neajutorați! 

Însă, fie asta minciună sau adevăr, era deja prea târziu. 


4 


Snowmobile-ul trecu de locul unde se ascundea Henry fără să 
încetinească, iar acum zgomotul motorului se îndepărta către 
vest. Putea să iasă, pericolul trecuse, dar Henry nu ieşi. Forma 
de viaţă inteligentă care-l răpise pe Jonesy nu-l simţise, fie 
pentru că era distrasă de alte lucruri, fie pentru că Jonesy 
reuşise cumva - putea fi cumva încă... 

Dar, nu. Gândul că mai putea exista oricât din Jonesy în 
interiorul acelui nor teribil era o iluzie. 

Acum că fiinţa plecase - se îndepărtase, cel puţin - apărură 
vocile. Îi umplură lui Henry capul, aducându-l în pragul nebuniei 
cu tânguielile lor, aşa cum plânsetul lui Duddits îl adusese 
întotdeauna în pragul nebuniei, asta cel puţin până ce 
pubertatea pusese capac la tot. Una dintre voci îi aparţinea unui 
bărbat care vorbea ceva despre un fungus 

(moare repede dacă nu se stabileşte într-o gazdă vie) 

Şi apoi despre o cartelă telefonică de Noua Anglie şi despre... 
chimioterapie? Da, o enormă injecție radioactivă. Henry credea 
că era vocea unui lunatic. Tratase destui din-aceştia ca să-i 
recunoască uşor, Dumnezeu îi era martor. 

Celelalte erau vocile care-l făcuseră să se îndoiască de 
sănătatea sa mintală. Nu recunoştea decât unele dintre ele: 
Walter Cronkite, Bugs Bunny, Jack Webb, Jimmy Carter, o femeie 


1 Vă rugăm! Nu ne faceţi vreun rău, suntem neputincioşi! 


care el credea că e Margaret Thatcher. Uneori, vocile vorbeau în 
engleză, alteori în franceză. 

— Il n'y a pas d'infection ici?, spuse Henry, apoi începu să 
lăcrimeze. Fu uimit şi bucuros să descopere că mai avea lacrimi 
în suflet, suflet din care el credea că au ieşit toate lacrimile şi 
toate râsetele - adevăratele râsete. Lacrimi de oroare, lacrimi 
de milă, lacrimi care pătrundeau prin pământul tare al orgoliului 
şi care spărgeau stânca învelitoare. 

— Nu există nici o infecţie aici, vă rugăm, o, Dumnezeule, 
opriți-vă, n-o faceţi, n-o faceţi, nous sommes sans dâferne, 
NOUS SOMMES SANS... 

Apoi începu în vest tunetul umanităţii şi Henry îşi puse mâinile 
peste urechi, crezând că ţipetele şi durerea dinăuntrul lui îl vor 
sfâşia. Bastarzii îi... 


5 


Bastarzii îi măcelăreau. 

Pete şedea lângă foc, fără să conştientizeze urletele de durere 
ale genunchiului, fără să-şi dea seama că acum ţinea chiar 
lângă tâmplă creanga scoasă din foc. Ţipetele din mintea lui nu 
aveau puterea de-a acoperi rafalele mitralierelor venind dinspre 
vest, rafale de mitraliere mari, de calibru 50. Ţipetele începură 
acum - vă rugăm, nu ne faceţi vreun rău, suntem neajutoraţi, nu 
există nici o infecţie - să se transforme în panică; nu dădeau nici 
un rod, nimic nu putea da roade, afacerea se perfectase. 

Pete observă cu coada ochiului o mişcare şi se întoarse chiar 
atunci când vietatea care se aflase pe acoperiş sări asupra lui. 
Văzu pentru scurtă vreme imaginea înceţoşată a unui corp zvelt 
ca de nevăstuică ce părea a fi pus în mişcare de o coadă 
musculoasă şi nu de picioare, apoi dinţii vietăţii i se înfipseră în 
gleznă. Ţipă strident şi-şi trase piciorul sănătos atât de puternic 
în sus, încât aproape că se lovi în barbă cu genunchiul. Vietatea 
rămase prinsă de gleznă, prinsă acolo ca o lipitoare. Acestea 
erau vietăţile care cereau îndurare? Să le ia dracu, dacă astea 
erau. Să le ia dracu! 

Se întinse spre ea cu mâna dreaptă, cea la care se tăiase în 
sticla de Bud, fără să-şi dea seama ce face; torţa o ţinea în 
continuare de-o parte a capului său cu mâna teafără. Puse mâna 
pe ceva care-i păru a fi jeleu rece acoperit cu blană. Vietatea îi 


2 Nu există nici o infecţie aici. (fr.). 


lăsă glezna imediat, iar Pete observă doar pentru o secundă acei 
ochi negri lipsiţi de expresivitate - ochii unui rechin, ochii unui 
vultur - înainte ca vietatea să-şi înfigă mulţimea de dinţi în 
mâna sa încleştată, deschizându-i-o larg chiar de-a lungul vechii 
tăieturi. 

Durerea fu agonică, de sfârşit de lume. Capul vietăţii - dacă 
avea aşa ceva - era îngropat în mâna lui, rupându-i şi sfâşiindu-i 
carnea, săpând mai adânc. Sângele zbură în valuri clipocitoare 
când Pete încercă să scape de ea scuturându-şi mâna, stropind 
cu sânge zăpada şi prelata prăfuită cu rumeguş şi canadiana 
femeii moarte. Picături căzură şi în foc şi sfârâiră asemenea 
grăsimii într-o tigaie încinsă. Vietatea scotea acum un sunet 
atroce, asemenea ciripitului. Coada ei, la fel de groasă ca trupul 
unui tipar de Moray, se încolăci în jurul braţului agitat al lui Pete. 

Pete nu luă conştient nici o hotărâre să se folosească de torţă, 
fiindcă uitase că o mai ţine în mână; singurul lui gând fu să 
arunce vietatea aceea îngrozitoare şi muşcătoare de pe braţul 
lui drept folosindu-se de cel stâng. La început, când vietatea se 
aprinse şi flăcările începură să pâlpâie pe ea, arzând la fel de 
puternic şi cu flăcări la fel de mari ca şi când ar fi fost o bucată 
de ziar, Pete nu înţelese ce se petrecea. Apoi ţipă, jumătate din 
cauza noii dureri şi jumătate din cauza reuşitei. Se ridică din-tr-o 
mişcare în picioare - pentru moment, cel puţin, nu-l duru deloc 
genunchiul umflat - şi-şi avântă braţul drept spre unul dintre 
stâlpii de susţinere ai adăpostului, rotindu-se pe călcâie. Se auzi 
un pocnet şi ciripitul fu înlocuit de un guiţat înfundat. Pentru un 
moment nesfârşit, măciulia cu dinţi înfiptă în mâna lui fora mai 
adânc ca până atunci. Apoi strânsoarea slăbi şi creatura arzând 
în flăcări căzu, aterizând pe pământul îngheţat. Pete o călcă în 
picioare, o simţi zvârcolindu-i-se sub călcâi şi fu umplut pentru o 
clipă de sentimentul pur şi sălbatic al victoriei, apoi genunchiul 
supraîncărcat cedă şi piciorul i se îndoi în afară, cu tendoanele 
rupte. 

Căzu cu greutate pe o parte, faţă în faţă cu fostul pasager 
clandestin criminal al lui Becky, neobservând că adăpostul 
începuse să se schimbe, stâlpul pe care-l lovise cu braţul 
îndoindu-se încet înspre afară. Preţ de o secundă, rudimentul de 
faţă al vietăţii-nevăstuică se află la cinci centimetri de faţa lui 
Pete. Corpul ei cuprins de flăcări se lovi de geaca lui. Ochii ei 
negri fierbeau. Nu avea ceva atât de sofisticat cum ar fi o gură, 


dar, când umflătura din capătul corpului se desfăcu în două, 
scoțând la iveală dinţii, Pete ţipă către ea - "Nu! Nu! Nu!" - şi 
aruncă vietatea în foc, unde ea începu să se zvârcolească şi să 
scoată ţiuitul acela frenetic de maimuţă. 

Piciorul stâng i se balansa într-un arc scurt când împinse 
vietatea mai adânc în foc. Carâmbul cizmei lovi stâlpul înclinat, 
care tocmai se hotărâse să mai ţină adăpostul în picioare pentru 
încă puţin timp. Aceasta fu picătura care umplu paharul şi 
stâlpul se rupse, prăbuşind jumătate din acoperişul de tablă. O 
secundă sau două mai târziu, se rupse şi celălalt stâlp. Restul 
acoperişului se prăbuşi deasupra focului, ridicând în aer un jet 
învârtejit de scântei. 

Preţ de o clipă nu se mai întâmplă nimic. Apoi, stratul subţire 
de tablă ruginită începu să se ridice şi să coboare, ca şi când ar 
fi respirat. O clipă mai târziu, Pete se târî afară de sub el. Ochii îi 
sticleau. Pielea îi era păstoasă din cauza şocului. Manşeta 
mânecii drepte îi luase foc. Se uită fix la ea pentru o clipă, cu 
picioarele încă îngropate de la genunchi în jos sub acoperişul 
prăbuşit, apoi îşi ridică braţul în faţa buzelor, trase adânc aer în 
piept şi stinse flăcările ca şi când ar fi stins o lumânare enormă 
de aniversare. 

Venind dinspre est, se auzea zumzetul motorului unui 
snowmobile. Era Jonesy... sau ce-o mai fi rămas din el. Norul. 
Pete nu credea că-i va arăta deloc îndurare. Indurarea nu era 
astăzi de găsit în regiunea Jefferson. Ar trebui să se ascundă. 
Dar vocea care-l sfătuia să facă asta era îndepărtată, 
neimportantă. Un lucru era, totuşi, bun: avea o bănuială că 
tocmai se lăsase de băut. g 

Îşi ridică mâna dreaptă schilodită în faţa ochilor. Îi dispăruse 
un deget; coborâse probabil pe esofagul vietăţii ăleia. Alte două 
atârnau leşinate, cu tendoanele tăiate. Văzu chestia aceea roşu- 
aurie crescând deja de-a lungul celor mai adânci tăieturi - cele 
făcute de monstru şi cele pe care şi le făcuse singur târându-se 
în Scout după bere. Din pricina acelei chestii care se hrănea cu 
carnea şi cu sângele lui, avea o senzaţie ca de ceva spumos 
care-l invada. 

Pete simţi imediat că nu va muri curând. 

Rafalele mitralierelor venind dinspre vest se opriseră, dar nu 
se încheiaseră lucrurile acolo, nici pe departe. Şi, ca şi când 
acest gând ar fi chemat-o, o explozie imensă zgudui ziua, 


acoperind complet zumzetul de viespe al snowmobile-ului şi 
toate celelalte sunete. Toate, cu excepţia fâsâitului neobosit din 
braţul lui, adică. În interiorul braţului lui, spurcăciunea se ospăta 
din el aşa cum se ospătase cancerul care-l omorâse pe tatăl său 
din stomacul şi plămânii lui. 

Pete îşi trecu limba peste dinţi şi simţi locurile goale acolo 
unde câţiva dintre ei căzuseră. 

Inchise ochii şi aşteptă. 


Partea a-ll-a 


OMULEŢII CENUȘII 


O fantomă din subconştientul colectiv iese 

să mă-nhaţe: Geme pentru o a doua naştere! 
Umbra ce-n spate-mi stă nu mi-e prieten; 
Mâna de pe-al meu umăr în corn e-n prefacere 
Theodore Roethke 


CAPITOLUL 10 - KURTZ ŞI UNDERHILL 


1 


Singura aşezare umană din zona de operaţiuni era un 
magazinaş unde se vindea bere şi echipament pentru vânătoare 
numit Magazinul Sătesc al lui Gosselin. Curăţătorii lui Kurtz 
începură să sosească la scurtă vreme după ce zăpada prinse să 
cadă. Până când însuşi Kurtz să ajungă acolo, la zece treizeci, 
forțele de întărire începură şi ele să sosească. Preluau controlul 
asupra situaţiei. 

Magazinul fusese desemnat Blue Base”. Şura, grajdul alăturat 
(o dărâmătură, care încă se ţinea în picioare) şi ţarcul pentru 
animale fuseseră desemnate Blue Holding?*. Primele persoane 
reţinute fuseseră deja depozitate acolo. 

Archie Perlmutter, noul aide-de-camp al lui Kurtz (vechiul, 
Calvert, murise de infarct cu mai puţin de două săptămâni în 
urmă - a dracu' de proastă sincronizare), avea o listă pe care se 
aflau scrise douăsprezece nume. Perlmutter venise echipat atât 
cu un computer laptop, cât şi cu un Palm-Pilot?, ca să 
descopere că aparatura electronică era pentru moment DDOPR 
în regiunea Jefferson: distrus dincolo de orice putere de 
recunoaştere. Primele două nume de pe lista lui erau ale soţilor 
Gosselin: al bătrânului care ţinea magazinul şi al soţiei sale. 

— Mai sunt alţii pe drum, spuse Perlmutter. Kurtz aruncă o 
privire rapidă asupra listei lui 

Pearly, după care i-o înmână înapoi. Vehicule mari de vacanţă 
erau parcate în spatele lor; minirulote erau ancorate şi 
echilibrate; stâlpii de iluminat erau ridicaţi în picioare. La 
venirea nopţii, locul acesta avea să fie la fel de bine luminat ca 
stadionul Yankee în timpul Campionatului Mondial de Fotbal. 

— Ne-au scăpat doi indivizi cu atât, spuse Perlmutter şi ridică 
mâna dreaptă cu degetul mare şi arătătorul la distanţă de o 
jumătate de centimetru unul de celălalt. Au venit pentru provizii. 
Bere şi carne pentru hot doguri, în special. Chipul lui Perlmutter 
era palid, dar în fiecare obraz îi înflorea câte un trandafir 


23 Baza Albastră (nume de cod). 

?”4 Carcera Albastră (nume de cod). 

25 Dispozitiv electronic de mici dimensiuni, care înmagazinează mari cantităţi 
de informaţii. 


portocaliu. Trebui să ridice vocea ca să fie auzit peste 
zgomotele din ce în ce mai puternice. Elicopterele soseau câte 
două odată şi aterizau pe drumeagul care dădea într-un sfârşit 
în şoseaua interstatală 95, de unde puteai merge spre nord 
către un orăşel plictisitor (Presque Isle) sau spre sud către o 
serie de alte orăşele plictisitoare (Bangor şi Derry, pentru 
început). Elicopterele funcționau bine, atâta timp cât piloţii nu 
trebuiau să se folosească de sofisticatul echipament de navigare 
de la bord, care era şi el DDOPR. 

— Indivizii ăia au mers înapoi sau au ieşit din zonă? Întrebă 
Kurtz. 

— Au mers înapoi, spuse Perlmutter. Nu se putea convinge să 
se uite în ochii lui Kurtz; se uita oriunde altundeva, numai acolo 
nu. Există un drum forestier, Gosselin zice că se cheamă Deep 
Cut Road. Nu se găseşte pe nici o hartă standard, dar eu amo 
hartă topografică a fabricii de hârtie Diamond International care 
arată o... 

— Ajunge atât. Fie vor ieşi din nou, fie vor rămâne înăuntru. 
Oricum ar fi, e bine. 

Şi mai multe elicoptere, unele debarcându-şi mitralierele de 
calibru 50, acum că se aflau departe de privirile nedorite. 
Operaţiunea aceasta putea căpăta o amploare la fel de mare ca 
Furtună în Deşert. Poate chiar mai mare. 

— Înţelegi termenii misiunii tale aici, Pearly, nu-i aşa? 

Perlmutter îi înţelegea foarte bine. Era nou venit, voia să facă 
o impresie bună, aproape că sărea în sus de bucurie. Asemenea 
unui cocker spaniei care miroase mâncarea de prânz, gândi 
Kurtz. Şi le făcea pe toate acestea fără să-l privească pe Kurtz în 
ochi. 

— Domnule, misiunea mea e de natură triunică. Triunică, 
gândi Kurtz. 7riunică, ce zici de asta? 

— Trebuie a, să interceptez, b, să pun persoanele interceptate 
la dispoziţia personalului medical şi c, să recepţionez şi să 
transmit mai departe ordinele, în ordinea priorităţii lor. 

— Exact. Asta-i... 

— Dar, domnule, îmi cer scuze, să trăiţi, dar nu avem încă nici 
un doctor aici, avem doar câţiva sanitari şi... 

— Taci, spuse Kurtz. Nu vorbi prea tare, dar vreo şase bărbaţi 
îmbrăcaţi în halate verzi fără semne distinctive (purtau cu toţii 
halate verzi fără semne distinctive, inclusiv Kurtz) încetiniră 


pasul o clipă când trecură în fugă pe lângă ei, ducând grăbiţi la 
îndeplinire diversele lor atribuţii. Se uitară spre locul în care se 
aflau Kurtz şi Perlmutter, apoi îşi continuară drumul. Fugind şi 
mai repede. Cât despre Perlmutter, lui îi dispărură imediat 
trandafirii din obraji. Făcu un pas în spate, mărind distanţa 
dintre el şi Kurtz cu încă o jumătate de metru. 

— Dacă mă mai întrerupi o dată, Pearly, o să-ţi dau una de-o 
să cazi pe jos. Dacă mă întrerupi şi o a doua oară, o să te bag în 
spital. Mă înţelegi? 

Cu un efort vădit istovitor, Perlmutter îşi ridică ochii spre 
chipul lui Kurtz. Spre ochii lui Kurtz. Bătu din călcâie într-un salut 
atât de rigid că aproape scoase scântei. 

— Da, domnule, să trăiţi! 

— Poţi renunţa şi la asta, doar ştii bine. 

lar când ochii lui Perlmutter începură să coboare: 

— Uită-te la mine când îţi vorbesc, băieţaş. 

Fără tragere de inimă, Perlmutter se conformă. Tenul lui era 
acum pământiu. Deşi elicopterele aliniate de-a lungul drumului 
scoteau o cacofonie de sunete, unde se aflau ei părea a fi ciudat 
de linişte, ca şi când Kurtz ar fi fost însoţit pretutindeni de 
propriile lui principii sonore. Perlmutter era sigur că se uitau cu 
toţii la ei şi că-şi dădeau seama cu toţii cât era el de 
înspăimântat. O parte din aceste impresii se datora ochilor 
noului său şef - absenței cataclismice din acei ochi, ca şi când n- 
ar fi existat pic de creier în spatele lor. Perlmutter auzise de 
privirea fixă de o mie de metri, dar privirea lui Kurtz părea să 
străbată un milion de metri, un milion de ani lumină, poate. 

Totuşi, Perlmutter îi susţinu cumva privirea lui Kurtz. Se uită 
în absenţa lor. Nu pornise deloc cu dreptul. Era important - era 
imperativ - să oprească alunecarea de zăpadă înainte să se 
transforme într-o avalanşă. 

— Aşa, aşa-i bine. E mai bine, în orice caz. Vocea lui Kurtz era 
scăzută, dar Perlmutter nu întâmpina probleme s-o audă, în 
ciuda vocalizelor suprapuse ale elicopterelor. Am să-ţi spun asta 
doar o singură dată şi asta numai fiindcă eşti nou sub 
conducerea mea şi fiindcă-i clar că nu cunoşti diferenţa dintre 
gaura curului tău şi gaura pe care te pişi. Mi s-a cerut să conduc 
aici o operaţiune phooka. Ştii ce-i un phooka? 

— Nu, spuse Perlmutter. li cauză o durere aproape fizică să se 
abţină să mai spună Nu, să trăiţi. 


— După spusele irlandezilor, care, luaţi ca rasă, nu s-au târât 
niciodată din baia superstiţiilor în care i-au vârât mamele lor, un 
phooka e un cal-fantomă care răpeşte călătorii şi-i duce departe 
în spate. Eu folosesc termenul ca să descriu o operaţiune care e 
în acelaşi timp secretă şi la vedere. E un paradox, Perlmutter! 
Vestea cea bună e că alcătuim planuri pentru astfel de situaţii 
neprevăzute, pentru exact astfel de futăşenii, încă din anul 
1947, când Forţele Aviatice au descoperit pentru prima dată 
genul de artefact extraterestru cunoscut acum sub numele de 
proiector. Vestea cea proastă e că viitorul se petrece acum şi că 
trebuie să-i fac faţă ajutat de tipi ca tine. Mă înţelegi, bătrâne? 

— Da, s... da. 

— Sper. Ce trebuie să facem noi aici, Perlmutter, e să 
acţionăm repede şi dur şi extrem de phooka. Trebuie să ne 
mânjim pe mâini atât de mult cât e nevoie şi trebuie să termină 
treaba cât mai curaţi putem... curati... da, Doamne şi zâmbind... 

Kurtz îşi dezveli dinţii într-un zâmbet scurt atât de brutal 
satiric, încât lui Perlmutter îi veni să strige, înalt şi cu umerii 
gârboviţi, Kurtz avea statura unui birocrat. Şi, totuşi, ceva era 
înspăimântător în privinţa lui. Vedea o parte din asta în ochii lui, 
simţea o parte în felul lui de-a fi, în felul sclifosit în ca-re-şi ţinea 
mâinile în faţa corpului... dar nu acestea erau lucrurile care-l 
făceau  înfricoşător, din cauza cărora oamenii îi spuneau 
Bătrânul Kurtz înfiorătorul. Perlmutter nu ştia cu exactitate care 
era lucrul cel mai înfricoşător la el şi nici nu dorea să ştie. Ce-şi 
dorea acum - singurul lucru pe care şi-l dorea - era să încheie 
discuţia aceasta cu faţa curată. Ce nevoie era să mergi treizeci 
sau patruzeci de kilometri spre vest ca să întâlneşti o specie 
extraterestră? Perlmutter avea un exemplar chiar în faţa lui. 

Buzele lui Kurtz plesniră, închizându-se peste dinţi. 

— Suntem pe-aceeaşi felie, nu-i aşa? 

— Da. 

— Salutăm acelaşi steag? Ne pişăm în aceeaşi latrină? 

— Da. 

— Cum vom ieşi din treaba asta, Pearly? 

— Curaţi? 

— Minunat! Şi mai cum? 

Pentru o clipă îngrozitoare nu ştiu răspunsul. Apoi îşi aminti. 

— Zâmbind, să trăiţi. 


— Spune-mi „să trăiţi" încă o dată şi te culc la pământ c-un 
bobârnac. 

— Îmi pare rău, şopti Perlmutter. Chiar îi părea. 

Un autobuz de şcoală venea rulând încet în susul drumului cu 
roţile dintr-o parte prin şanţ, înclinat aproape pe punctul de-a se 
răsturna, ca să poată trece de elicoptere. DEP. ŞCOLAR 
MILLINOCKET scria pe o parte a lui, cu litere negre pe fundal 
galben. Era un autobuz rechiziţionat. Owen Underhill şi oamenii 
lui se aflau înăuntru. Echipa Specială. Perlmutter îl observă şi se 
simţi mai bine. În vremuri diferite, amândoi lucraseră cu 
Underhill. 

— Doctorii vor sosi până la căderea serii, spuse Kurtz. Toţi 
doctorii de care vei avea nevoie. Recepţionat? 

— Recepţionat. 

Mergând spre autobuzul care se oprise în faţa singurei pompe 
de benzină a lui Gosselin, Kurtz se uită la ceasul de buzunar. 
Aproape unsprezece. Doamne, cât de repede zbura timpul când 
te distrai de pomină. Perlmutter îl însoţi, dar nu mai era nimic de 
cocker spaniei în mersul lui. 

— Pentru moment, Archie, fii cu ochii pe ei, adulmecă;i, 
ascultă-le poveştile şi înregistrează orice caz de Ripley vezi. 
Presupun că ştii despre Ripley. 

— Da. 

— Bine. Să nu-l atingi. 

— Doamne, nu! Exclamă Perlmutter, apoi se roşi. 

Kurtz zâmbi slab. Acest zâmbet nu fu mai adevărat ca rânjetul 
de rechin de dinainte. 

— Minunată idee, Perlmutter! Ai măşti respiratorii? 

— Tocmai au fost aduse. Douăsprezece cutii pline şi mai sunt 
pe dr... 

— Bine. Vrem fotografii cu Ripley. Vrem mucho? dovezi. Proba 
A, Proba B şi aşa mai departe. Pricepi? 

— Da. 

— Şi nici unul dintre... dintre oaspeţii noştri să nu ne scape, 
corect? 

— Sigur că da. 

Perlmutter era şocat de această idee, iar asta i se citea pe 
faţă. 


26 mult, multe (în spaniolă). 


Buzele lui Kurtz se întinseră. Zâmbetul slab crescu şi deveni 
din nou rânjetul de rechin. Ochii lui goi se uitară prin Perlmutter 
- pătrunseră până-n mijlocul pământului, din câte-şi dădea 
Perlmutter seama. Se surprinse întrebându-se dacă va mai 
părăsi cineva Blue Base când totul se va încheia. Cu excepţia lui 
Kurtz, desigur. 

— Fă-ţi datoria, cetăţene Perlmutter. În numele guvernului, îţi 
ordon să-ţi faci datoria. 

Archie Perlmutter îl urmări pe Kurtz cum îşi continuă drumul 
spre autobuzul din care tocmai cobora Underhill - un bărbat 
bondoc. Nu mai fusese niciodată în viaţă atât de bucuros să 
vadă spatele unui om. 


2 


— Bună, şefu', spuse Underhill. 

Asemenea celorlalți, purta un halat verde simplu, dar, 
asemenea lui Kurtz, purta şi un pistol la cingătoare. În autobuz, 
şezând, se aflau aproximativ douăzeci de oameni, cei mai mulți 
tocmai ter-minându-şi prânzul timpuriu. 

— Ce mănâncă acolo, bătrâne? Întrebă Kurtz. Cu cei o sută 
nouăzeci de centimetri ai săi, îl depăşea cu mult pe Underhill, 
dar Underhill îl depăşea probabil cu treizeci de kilograme. 

— Burger King”. Am trecut pe acolo. N-am crezut că va 
încăpea autobuzul, dar Yoder a spus că va încăpea şi a avut 
dreptate. Vrei un sandviş? Probabil că au început să se 
răcească, dar trebuie să existe un cuptor cu microunde pe 
undeva pe aici. 

Underhill arătă cu capul spre magazin. 

— Mă abtin. Nu stau prea bine cu colesterolul în ultimele zile. 

— Canalul inghinal ţi-e bine? 

Cu şase ani în urmă, Kurtz suferise o întindere a canalului 
inghinal când juca racquetba!/F&. Acest eveniment condusese 
indirect la singura lor neînțelegere. Nu era ceva serios, credea 
Owen Underhill, dar, când venea vorba de Kurtz, era greu de 
spus. În spatele chipului senin de jucător al bărbatului, gândurile 
veneau şi plecau aproape cu viteza luminii, planurile se rescriau 


27 Restaurant fast-food cu servire direct la maşină, asemenea McDrive-ului. 

* Joc pentru doi sau patru jucători care se joacă într-o curte de handbal cu 
rachete de tenis scurte şi o minge de plastic goală, cu diametrul de 5,7 
centimetri. 


încontinuu şi emoţiile se schimbau cât ai zice peşte. Unii oameni 
- destul de mulţi, la drept vorbind - îl credeau nebun pe Kurtz. 
Owen Underhill nu ştia dacă era sau nu nebun, dar ştia că era 
un om în preajma căruia trebuie să te porţi cu grijă. Cu mare 
grijă. 

— Cum s-ar exprima irlandezii: canalu' mio iginal ie bine, zise 
Kurtz. 

Işi duse mâna între picioare, se trase ostentativ de boaşe şi-l 
cadorisi pe Owen cu acel rânjet plin de dinţi. 

— Perfect. 

— lar tu? Eşti bine? 

— Canalu' mio iginal ie bine, spuse Owen, iar Kurtz râse. 

Venind acum în susul drumului, rulând încet şi ferit, dar 
descurcându-se mai uşor ca autobuzul, era un Lincoln Navigator 
cu trei vânători îmbrăcaţi în portocaliu înăuntru, toţi trei bărbaţi 
voinici, uitându-se speriaţi la elicoptere şi la soldaţii îmbrăcaţi în 
halate verzi alergând în goană prin tabără. Uitându-se speriaţi la 
armele lor, mai cu seamă. Vietnamul s-a mutat în nordul Maine- 
ului, lăudat fie Domnul. În curând se vor alătura celorlalţi 
oameni din Zona Carcerală. 

Şase bărbaţi se apropiară de maşină când aceasta se opri în 
spatele autobuzului; autocolantele de pe ea spuneau MÂNDRIA 
MELANCOLICILOR şi ACEST AUTOVEHICUL OPREŞTE LA TOATE 
TRECERILE CU CALE FERATA. Cei trei erau avocaţi sau bancheri 
cu propriile lor probleme de colesterol şi deținători ai unor 
portofolii de acţiuni la bursa grăsimilor, avocaţi sau bancheri 
prefă- 

303 

Cându-se că sunt cetăţeni de încredere, se aflau sub impresia 
(de care aveau să fie curând ajutaţi să se lepede) că trăiau încă 
într-o Americă paşnică. Curând, aveau să fie cazaţi în grajd (sau 
în ţarcul animalelor, dacă doreau aer proaspăt), acolo unde 
cârdurile lor Visa nu vor avea nici o trecere. Li se va permite să- 
şi păstreze telefoanele celulare. Acestea nu vor funcţiona, 
desigur, atât de adânc în sălbăticii, dar faptul că vor continua să 
apese butonul REAPELARE le va ţine poate spiritul treaz. 

— Ţi-ai intrat bine în ritm? Întrebă Kurtz. 

— Aşa cred, da. 

— Inveţi încă la fel de repede? 

Owen ridică din umeri. 


— Câţi oameni sunt în total în Zona Blue, Owen? 

— Estimările noastre sunt de opt sute. Nu sunt mai mult de o 
sută în Zonele A Prim şi B Prim. 

Asta era bine, presupunând că nu le scăpase nici un om. 
Gândind în termenii eventualităţii unei contaminări, câteva 
scăpări nu mai contau - ştirile de până acum erau pozitive în 
privinţa scorului. Gândind în termenii gestionării informaţionale, 
totuşi, scăpările n-ar fi deloc bine venite. În zilele acestea, era 
greu să călăreşti un cal phooka. Prea multă lume avea camere 
video. Existau prea multe elicoptere ale carurilor de ştiri TV. 
Prea mulţi ochi erau aţintiţi asupra ta. 

Kurtz spuse: 

— Haide în magazin. Mi-a fost trimis un 'Bago”*, dar încă se 
află pe drum. 

— Un momento, spuse Underhill şi se grăbi în sus pe scările 
autobuzului. Când cobori din nou, ţinea în mână o pungă Burger 
King pătată cu unsoare şi avea petrecut peste umăr un 
casetofon cu bretea. 

Kurtz se uită la pungă şi dezaprobă din cap. 

— Chestiile alea o să te omoare. 

— Suntem în plin Război al lumilor” şi tu-ţi mai faci probleme 
de nivelul ridicat al colesterolului? 

În spatele lor, unul dintre vajnicii vânători nou-sosiţi spunea 
că vrea să-şi sune avocatul, ceea ce însemna că el era de fapt 
bancher. Kurtz îl conduse pe Underhill în magazin. Pe cerul de 
deasupra lor, luminile apăruseră din nou, măturând cu 
strălucirea lor plafonul de nori, săltând şi dansând asemenea 
unor personaje de desene animate într-un film Disney. 


3 


Biroul bătrânului Gosselin mirosea a salam, a trabuc, a bere, a 
muştar Musterole şi a sulf - un miros fie de băşini, fie de ouă 
fierte, bănuia Kurtz. Poate amândouă. Se mai simţea un miros, 
slab dar recognoscibil, de alcool etilic. Mirosul /or. Se simţea mai 
nou pretutindeni primprejur. Altcineva ar fi fost tentat să dea 


2? Prescurtare de la Winnebago - o rulotă de mari dimensiuni, cu toate 
facilităţile vieţii civilizate, folosită pentru vacanţele mai lungi (la origine, 
numele unui trib indian din regiunea Green Bay, Wisconsin). 

3 The War ofthe Worlds, roman de H. G. Wells, adaptat de-a lungul vremii 
atât pentru prezantare radio (1930, Orson Wells), cât şi pentru prezentare 
cinematografică (1953, Byron Haskin). 


vina pentru acest miros pe complicitatea dintre nervii întinşi şi 
imaginaţia prea bogată, dar Kurtz nu posedase niciodată în 
exces nici una dintre acestea două. In orice caz, nu credea că 
cei aproximativ o sută cincizeci de kilometri pătraţi dimprejurul 
Magazinului Sătesc al lui Gosselin mai aveau vreun viitor ca 
ecosistem viabil. Uneori trebuie să arunci totul la gunoi ca s-o iei 
de la capăt. 

Kurtz se aşeză în spatele biroului şi deschise un sertar. 
înăuntru se afla o cutie de carton pe care fuseseră ştampilate 
următoarele: CHIM/S.U.A./10 BUC. Bravo lui Perlmutter. Kurtz 
scoase cutia de acolo şi o deschise. In interiorul ei se găseau 
câteva măşti de plastic transparent, de felul celor care se 
potriveau peste gură şi peste nas. Îi aruncă una lui Underhill. Îşi 
puse şi el una, ajustând cureluşele cu repeziciune. 

— Chiar sunt necesare astea? Intrebă Owen. 

— Nu ştim. Şi nu te simţi favorizat; într-o oră, toată lumea va 
purta aşa ceva. Cu excepţia civililor din Zona Carcerală, desigur. 

Underhill îşi puse masca şi ajustă cureluşele tară vreo altă 
vorbă. Kurtz şedea în spatele biroului cu capul sprijinit pe 
ultimul manifest OSHA?! (afişează-l sau mori) lipit pe peretele 
din spatele lui. 

— Sunt bune la ceva? 

Vocea lui Underhill de-abia dacă era puţin estompată. 
Plasticul translucid nu se aburi din cauza respirației. Nu se 
vedea nici o gaură sau vreun filtru, dar Underhill descoperi că 
poate respira destul de uşor. 

— Sunt bune împotriva ebolei, sunt bune împotriva antraxului, 
sunt bune împotriva noii ramuri de superholeră. Dacă sunt bune 
împotriva lui Ripley? Probabil. Dacă nu, suntem futuţi, soldat. De 
fapt, s-ar putea să fim futuţi deja. Dar timpul merge înainte, iar 
jocul a-nceput deja. Trebuie să ascult banda pe care probabil c-o 
ai în maşinăria aia de pe umăr? 

— Nu-i nevoie s-o asculţi în întregime, dar ar trebui să guşti o 
firimitură din ea, aşa cred. 

Kurtz dădu din cap, îşi roti degetul prin aer (asemenea unui 
arbitru validând un tur complet la jocul de baseball, gândi 
Owen) şi se cufundă mai adânc în scaunul lui Gosselin. 


31 Acronim pentru Occupational Safety and Health Administration (Agenţia 
pentru Sănătate şi Siguranţa Locului de Muncă). 


Underhill şi dădu jos de pe umăr casetofonul, îl aşeză pe masă 
cu faţa către Kurtz şi apăsă butonul PLAY. O voce robotică, 
lipsită de inflexiuni, spuse: 

— Interceptare radio a NSA*?. Lungime de bandă multiplă. 
62914444. Această înregistrare este clasificată strict secretă. 
Coordonatele temporale ale interceptării: 06:27, paisprezece 
noiembrie, doi-zero-zero-unu. Înregistrarea mesajului interceptat 
începe după semnalul sonor. Dacă nu deţineţi statutul de Prim 
Acces în zonele Securizate, vă rugăm să apăsaţi butonul STOP 
chiar acum. 

— Vă rugăm, spuse Kurtz, dând dezaprobator din cap. Perfect. 
Asta-i va opri să asculte pe toţi cei neautorizaţi s-o facă, nu 
crezi? 

Urmă o pauză, un bip de două secunde, apoi vocea unei femei 
tinere spuse: 

— Unu. Doi. Trei. Vă rugăm, nu ne faceţi vreun rău. Ne nous 
blessez pas. 

Tăcere vreme de două secunde, apoi vorbi o voce de bărbat 
tânăr: 

— Cinci. Şapte. Unsprezece. Suntem neajutoraţi. Wous 
sommes sans defense. Vă rugăm, nu ne faceţi vreun rău, 
suntem neajutoraţi. Ne nous faites... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, parcă ar fi o lecţie Berlitz din 
Marele Tărâm de Dincolo de învăţare a unei limbi străine, spuse 
Kurtz. 

— Recunoşti vocile? Întrebă Underhill. 

Kurtz scutură din cap şi duse un deget la buze. 

Următoarea voce îi aparţinea lui Bill Clinton: 

— Treisprezece. Şaptesprezece. Nouăsprezece. Cu accentul 
lui Clinton de Arkansas, ultima cifră sună Wo/spăzeci. Nu există 
nici o infecţie aici. // n'y a pas d'infection ici. 

O altă pauză de două secunde, după care vocea lui Tom 
Brokaw răsună din casetofon: 

— Douăzeci şi trei, douăzeci şi nouă. Suntem pe moarte. On 
se meurt, on creve. Suntem pe moarte. 

Underhill apăsă STOP. 

— În caz că te întrebai, prima voce i-a aparţinut lui Sarah 
Jessica Parker, o actriţă. A doua a fost a lui Brad Pitt. 


32 Acronim pentru National Security Agency (Agenţia pentru Siguranţa 
Naţională). 


— El cine-i? 

— Un actor. 

— Ihî. 

— După fiecare pauză se aude o altă voce. Toate vocile sunt 
sau vor fi uşor de recunoscut de largi segmente dintre oamenii 
care se află în această zonă. li poţi auzi pe Alfred Hitchcock, 
Paul Harvey, Garth Brooks, Tim Sample - el e un comedian pe 
gustul celor din Maine, e foarte cunoscut - şi sute de alte voci, 
unele pe care încă nici nu le-am identificat. 

— Sute de altele? Cât durează interceptarea asta? 

— Drept vorbind, nu e vorba deloc de o interceptare, ci de o 
transmisiune pe o bandă deschisă pe care o bruiem începând cu 
ora 08:00. Asta înseamnă că ne-a scăpat mult, dar ne îndoim că 
au înţeles cine ştie câte cei care au reuşit să asculte ceva. lar 
dacă au înţeles... Underhill ridică din umeri în genul Ce putem 
face? Incă se transmite. Vocile par a fi adevărate. Cele câteva 
amprente vocale comparate până acum s-au dovedit identice. 
Indiferent ce sunt fiinţele astea, l-ar putea scoate cu uşurinţă 
din afaceri pe Rich Little. 

Vup-vup-vup-ul elicopterelor pătrundea limpede prin pereţi. 
Kurtz îl simţea la fel de bine cum îl auzea. Trecea prin scânduri, 
prin posterul OSHA şi-i pătrundea în materia cenuşie compusă în 
majoritate din apă, spunându-i să se treacă la treabă, treabă, 
treabă, să se grăbească, grăbească, grăbească. Presiunea 
sângelui său răspunse acestui impuls, dar el continuă să şadă 
liniştit, continuă să se uite la Owen Underhill. Să se gândească 
la Owen Underhill. Grăbeşte-te cumpătat; asta era o zicală 
potrivită. Mai ales când aveai de-a face cu oameni ca Owen. 
Canalul inghinal ţi-e bine, chiar aşa. 

Mi-ai tras-o o dată, bătrâne, gândi Kurtz. Poate că nu ai trecut 
de linia mea, dar, pentru Dumnezeu, ai întins coarda, nu-i aşa? 
Da, eu aşa cred. Și cred că nu strică să stau cu ochii pe tine. 

— Se repetă aceleaşi patru mesaje mereu, spuse Underhill şi 
le trecu în revistă, ridicând câte un deget de la mâna stângă 
pentru fiecare. Nu ne faceţi vreun rău. Suntem neajutoraţi. Nu 
există nici o infecţie aici. lar ultimul... 

— Nici o infecţie, îngână Kurtz. Hă. Ce tupeu au, nu crezi? 

Văzuse fotografii cu puful roşu-auriu care creştea pe toţi 
copacii din raza lui Blue Boy. Şi care creştea şi pe oameni. Pe 
cadavre, cel mai des, cel puţin până acum. Tehnicienii numiseră 


aceşti fungi Ripley, după personajul acela dur jucat de 
Sigourney Weaver în seria de filme despre spaţiul 
extraterestru*5. Cei mai mulţi dintre aceşti tehnicieni erau prea 
tineri să-şi amintească de celălalt Ripley, cel care ţinuse în ziare 
rubrica „Incredibil, dar adevărat". „Incredibil, dar adevărat" - o 
formulare care nu mai exista de multă vreme; era prea 
monstruoasă pentru acest secol douăzeci şi unu şi pentru 
corectitudinea lui politică. Dar se potrivea în acest caz, credea 
Kurtz. Da, sigur că da, se potrivea ca o mănuşă. La o 
comparaţie, gemenii siamezi şi vacile bicefale ale domnului 
Ripley păreau nişte lucruri absolut normale. 

— Ultimul mesaj este Suntem pe moarte, spuse Underhill. 
Acesta este altfel din cauza celor două versiuni diferite în limba 
franceză care însoțesc mesajul în engleză. Prima este literară. A 
doua - on creve - aparţine argoului. Am putea-o traduce cu 
„Dăm ortul popii". Se uită direct la Kurtz, care-şi dori ca 
Perlmutter să fie acolo, să vadă că da, acest lucru se putea face. 
- Chiar dau ortul popii? Fără să le oferim noi o mână de ajutor în 
acest sens, vreau să spun? 

— De ce limba franceză, Owen? 

Underhill ridică din umeri. 

— E, totuşi, a doua limbă ca circulaţie pe-aici prin nord. 

— Ah. Şi numerele prime? Doar ca să ne dea de veste că 
avem de-a face cu fiinţe inteligente? Ca şi când altfel de fiinţe ar 
putea ajunge până aici dintr-un alt sistem stelar, sau dintr-o altă 
dimensiune, sau de unde-or fi venind ei? 

— Aşa cred. Ce zici de proiectoare, şefu'? 

— Cele mai multe s-au prăbuşit în pădure. Se dezintegrează 
destul de repede, o dată rămase fără combustibil. Cele pe care 
am reuşit să le recuperăm arată ca nişte conserve de supă cu 
etichetele răzuite. Având în vedere dimensiunile lor, oferă un 
spectacol a dracu' de spectaculos, nu crezi? l-au speriat de 
moarte pe localnici. 

Când se dezintegrau proiectoarele, lăsau în urma lor pete de 
fungi, sau pete de corn de secară, sau pete de ce-o fi fost ce 
lăsau ele în urmă. Acelaşi lucru părea să fie valabil şi pentru 
extratereştrii înşişi. Cei care supravieţuiseră stăteau în jurul 
navei lor asemenea unor navetişti care stau lângă autobuzul 
defect şi strigau că nu sunt infecţioşi, // n'y a pas d'infection ici, 


33 E vorba de seria Alien, regizată de Ridley Scott începând cu anul 1979. 


lăudat fie Domnul, dă-mi un pic de sare. Şi, o dată ce creştea 
chestia aceea pe tine, era gata să... ce spusese Owen? Să dai 
ortul popii. Acest lucru nu era, fireşte, o certitudine, încă era 
devreme, dar trebuiau să-şi dea şi ei cu presupusul. 

— Câţi ET mai sunt acolo? Întrebă Owen. 

— O sută, poate. 

— Câte lucruri nu cunoaştem încă? Ştie cineva asta? 

Kurtz flutură din mână a lepădare. Nu el era omul cu 
informaţiile; informarea era departamentul altora şi nici unul de 
acolo nu fusese invitat la petrecerea aceasta de dinainte de 
Ziua Recunoştinţei. 

— Supraviețuitorii, insistă Underhill. Sunt parte din echipaj? 

— Nu ştiu, dar probabil că nu. Sunt prea mulţi pentru a 
reprezenta echipajul, nu sunt destui să fie colonişti şi nici pe 
departe destui să fie trupe de şoc. 

— Ce altceva se mai petrece aici, şefu'? Ceva se petrece. 

— Eşti cam sigur de asta, nu-i aşa? 

— Da. 

— De ce? 

Underhill ridică din umeri. 

— Intuiţia. 

— Nu-i vorba de intuiţie, spuse Kurtz, cu blândeţe aproape. E 
vorba de telepatie. 

— Cum ai spus? 

— E slabă, dar nu există nici o umbră de dubiu în privinţa 
asta. Oamenii mei simt ceva, dar încă nu i-au dat un nume. Dă- 
le câteva ore şi vor găsi unul. Prietenii noştri cenuşii sunt 
telepaţi şi se pare că împrăştie asta aşa cum împrăştie şi fungii. 

— Blestemăţia dracului, şopti Owen Underhill. Kurtz rămase 
calm, urmărindu-l cum gândeşte. 

Îi plăcea să urmărească oamenii cum gândesc, dacă se 
pricepeau cât de cât la asta, iar acum avea parte de ceva în 
plus: îl auzea pe Owen cum gândea: un sunet slab, ca sunetul 
oceanului într-o scoică. 

— Fungii nu au putere în mediul înconjurător, spuse Owen. La 
fel nu au nici ei. Cum rămâne cu ESP*4-ul? 

— E prea devreme să ne dăm cu părerea. Dacă durează şi 
dacă iese în afara graniţelor pişătorii ăsteia cu miros de pin în 
care ne aflăm acum, se schimbă totul. Ştii asta, nu-i aşa? 


3 Acronim pentru „extrasensory perception" (percepţie extrasenzorială). 


Underhill ştia. 

— Nu-mi vine să cred, spuse el. 

— Mă gândesc la o maşină, spuse Kurtz. La ce fel de maşină 
mă gândesc? 

Owen se uită la el, încercând aparent să se hotărască dacă 
vorbea serios. Observă că vorbea, apoi îşi scutură capul. 

— De unde să... Făcu o pauză. Fiat. 

— Ferrari, de fapt. Mă gândesc la o aromă de îngheţată. La ce 
ar... 

— Fistic, spuse Owen. 

— Ai văzut!? 

Owen rămase o clipă pe gânduri, apoi îl întrebă - ezitant - pe 
Kurtz dacă-i putea spune numele fratelui său. 

— Kellogg, răspunse Kurtz. lisuse, Owen, ce fel de nume e 
ăsta pentru un copil? 

— E numele de fată al mamei mele. Cristoase. Te/epatie. 

— O să dea peste cap audiența emisiunilor Rişti şi câştigi şi 
Vrei să fii miliardar, asta-ţi garantez, spuse Kurtz, apoi repetă: 
Dacă scapă de sub control. 

De afară se auzi o împuşcătură şi un țipăt. 

— Nu trebuia să faci asta! Strigă cineva cu o voce îngrozită şi 
speriată. Nu trebuia să faci asta! 

Aşteptară, dar nu se mai auzi nimic. 

— Numărătoarea cadavrelor omuleţilor cenuşii a ajuns la 
optzeci şi unu, spuse Kurtz. Probabil că sunt mai multe. O dată 
ce sunt doborâţi, se descompun destul de repede. Nu rămâne 
altceva decât o substanţă vâscoasă... şi-apoi fungii. 

— Pe toată întinderea Zonei? 

Kurtz scutură din cap. 

— Inchipuie-ţi un ic cu vârful către est. Partea groasă este 
Blue Boy. Noi ne aflăm aproximativ pe la jumătatea icului. Mai 
sunt, totuşi, câţiva emigranţi ilegali ai persuasiunii cenuşii 
rătăcind la est de aici. Proiectoarele s-au menţinut în cea mai 
mare parte deasupra zonei-ic. Patrula Rutieră ET. 

— Totul s-a dus de râpă, nu-i aşa? Intrebă Owen. Nu vorbesc 
doar de omuleţii cenușii şi de navă şi de proiectoare - vorbesc 
de întreaga împuţită zonă geografică. 

— Nu sunt gata să discut despre asta acum, spuse Kurtz. 


Nu, gândi Owen, sigur că nu eşti. Se întrebă imediat dacă-i 
putea Kurtz citi gândurile. Nu avea cum să-şi dea seama; ochii 
aceia pali cu siguranţă n-aveau să-i spună nimic. 

— Vom extermina şi omuleţii cenuşii rămaşi, asta-ţi pot 
spune. Oamenii tăi vor forma grupul de atac, doar oamenii tăi. 
Tu eşti Cârma Blue Boy. Ai înţeles? 

— Da, să trăiţi. 

Kurtz nu-l corectă. În contextul dat şi dat fiind dezgustul 
evident al lui Underhill faţă de această misiune, să trăiţi făcea 
probabil bine. 

— Eu sunt Blue Unu. 

Owen aprobă din cap. 

Kurtz se ridică în picioare şi-şi scoase ceasul de buzunar. Se 
făcuse amiază. 

— Situaţia o să transpire, spuse Underhill. Sunt o mulţime de 
cetăţeni americani în Zonă. Nu există nici o soluţie să păstrăm 
tăcerea asupra misiunii. Câţi dintre ei au acele... acele 
implanturi? 

Kurtz aproape că zâmbi. Nevăstuicile, sigur. Apăruseră 
destule aici, mai fuseseră câteva de-a lungul anilor. Underhill nu 
ştia câte, însă Kurtz ştia. Nişte vietăţi mici şi scârboase, asta 
erau. Un lucru era bun atunci când erai şef: nu trebuia să 
răspunzi la întrebările la care nu voiai să răspunzi. 

— Ce se va întâmpla mai târziu va fi treaba propagandiştilor, 
a celor cu abureala, spuse el. Treaba noastră e să reacţionăm la 
ceea ce anumiţi oameni - vocea unuia dintre ei se află probabil 
pe caseta aia a ta - au hotărât că este un pericol iminent pentru 
cetăţenii Statelor Unite. Ai priceput, bătrâne? 

Underhill se uită în acei ochi pali, apoi, într-un sfârşit, îşi mută 
privirea. 

— Încă un lucru, spuse Kurtz. Îţi aminteşti de phooka? 

— Calul-fantomă irlandez. 

— Pe-aproape. Când vine vorba de-un cal de bătaie, acela-i al 
meu. Intotdeauna a fost aşa. Câţiva oameni te-au văzut 
călărindu-mi phooka în Bosnia. Aşa-i? 

Owen nu riscă nici un răspuns. Asta nu-i tăie elanul lui Kurtz, 
ci îl îndârji şi mai tare. 

— Nu vreau să mă repet, Owen. Tăcerea e de aur. Atunci 
când călărim calul phooka, trebuie să fim invizibili. Înţelegi lucrul 
ăsta? 


— Da. 

— ÎI înţelegi pe de-a-ntregul? 

— Da, spuse Owen. 

Se întrebă încă o dată cât de tare îi putea citi Kurtz gândurile. 
Un lucru era însă clar: el putea citi numele care stăruia în 
mintea lui Kurtz şi presupunea că asta şi dorea el. Bosanski 
Novi. 


4 


Cele patru echipaje înarmate, formate din oamenii lui Owen 
Underhill ce-i înlocuiau pe tipii de la GNA care aduseseră 
elicopterele CH-47 până aici, se aflau pe picior de plecare, 
executau ultimele manevre, elicele umpleau aerul cu tunetul lor, 
când sosiră ordinele lui Kurtz de-a rămâne la sol. 

Owen transmise ordinul mai departe, apoi îşi mută privirea 
spre stânga. Se afla acum pe canalul personal de comunicare al 
lui Kurtz. 

— Îmi cer iertare, dar ce dracu? Întrebă Owen. 

Dacă aveau de gând să facă treaba asta, voia să treacă la 
acţiune şi să termine cu ea cât mai repede. Era mai urât decât 
la Bosanski Novi, cu mult mai urât. Să spună că omuleţii cenușii 
nu sunt fiinţe umane nu ajuta la nimic. Pe el, cel puţin. Fiinţele 
care construiseră Blue Boy - sau care, cel puţin, îl conduseseră - 
erau mai mult decât umane. 

— Nu-i decizia mea, băiete, spuse Kurtz. Tipii cu vremea de la 
Bangor spun că furtuna se înteţeşte cu viteză. Ei o numesc 
Alberta Clipper. Treizeci de minute, patruzeci, cel mult şi am 
pornit la drum. Cu întreg sistemul de navigare distrus, e mai 
bine să aşteptăm dacă putem... şi putem. O să-mi mulţumeşti la 
sfârşit. 

Mă cam îndoiesc de asta, omule. 

— Recepție, confirmă. Îşi întoarse capul spre dreapta. Conklin, 
spuse el. 

Nu trebuiau folosite gradele ofiţerilor în această misiune, mai 
cu seamă în transmisiunile radio. 

— Sunt aici, să tră... Sunt aici. 

— Spune-le băieţilor că suntem pe loc repaos între patruzeci 
şi patruzeci şi cinci de minute. Repet, patruzeci şi patruzeci şi 
cinci. 

— Recepţionat. Patruzeci şi patruzeci şi cinci. 

— Să dăm drumul la tonomat. 


— Bine. Cereri? 

— Pune ce-ţi place. Treci doar peste Imnul Detaşamentului. 

— Recepţionat; Imnul Detaşamentului trece la urmă. 

Nu se simţea nici urmă de umor în vocea lui Conk. Mai era 
cineva, cel puţin, căruia să-i placă misiunea asta la fel de puţin 
ca lui Owen. O explicaţie ar fi fost că şi Conklin participase la 
misiunea din Bosanski Novi în '95. Pearl Jam începu să cânte în 
căştile lui Owen. Şi le dădu jos şi le puse pe după gât, asemenea 
unor hăţuri. Nu-i plăcea Pearl Jam, însă, în această privinţă, era 
o minoritate în echipă. 

Archie Perlmutter şi oamenii lui fugeau care-ncotro, aidoma 
unor pui cu capetele tăiate. Se pocneau saluturi, apoi soldaţii se 
destindeau oarecum, aruncând priviri grăitoare - o-fi-văzut- 
asta? - Către elicopterul mic şi verde în care se afla Kurtz cu 
propriile căşti puse pe urechi şi cu un exemplar al News din 
Derry ridicat în faţă. Kurtz se uita absorbit în ziar, dar Owen 
bănuia că bărbatul contabiliza fiecare salut, că observa fiecare 
soldat care uita în ce situaţie se aflau şi regresa la vechile 
obiceiuri sălbatice. Lângă Kurtz, în scaunul din stânga, se afla 
Freddy Johnson. Johnson era alături de Kurtz aproape din 
vremea când a acostat arca lui Noe pe muntele Ararat. Şi el 
fusese la Bosanski şi-i dăduse, cu siguranţă, un raport complet 
lui Kurtz atunci când Kurtz fusese obligat să rămână la bază, 
neputând urca în şaua mult iubitului său cal phooka din cauza 
întinderii canalului inghinal. 

In luna iunie a lui '95, Forţele Aviatice pierduseră un pilot 
cercetaş în zona liberă NATO de lângă graniţa cu Croaţia. Sârbii 
schilodiseră avionul căpitanului Tommy Callahan şi l-ar fi 
schilodit chiar şi mai tare pe Callahan însuşi, dacă l-ar fi prins; 
clica oficială, bântuită de imagini ale nord-vietnamezilor scoțând 
cu voioşie la paradă în faţa presei internaţionale piloţi cu creierii 
storşi, făcuseră din recuperarea lui Tommy Callahan o prioritate. 

Echipa de căutare fusese la un pas de a abandona misiunea, 
când Callahan îi contactase pe o bandă de unde radio de 
frecvenţă joasă. lubita lui din liceu le dăduse membrilor echipei 
semnalmente serioase şi, când bărbatul de la sol fu întrebat, el 
confirmă, spunându-le că prietenii începuseră să-i spună 
Vomitatorul în urma unei memorabile nopţi de beţie din timpul 
gimnaziului. 


Băieţii lui Kurtz interveniseră să-l salveze pe Callahan cu nişte 
elicoptere cu mult mai mici decât cele pe care le foloseau acum. 
Owen Underhill, deja etichetat de mulţi drept succesorul lui 
Kurtz (inclusiv de Kurtz însuşi, presupunea Owen), primise 
comanda misiunii. Treaba lui Callahan era să producă nişte fum 
la vederea libelulelor, apoi să rămână pe poziţie. Treaba lui 
Underhill - partea phooka a ei - era să-l extragă pe Callahan 
fără să fie văzut. Acest lucru nu era absolut necesar, din câte-şi 
dădea seama Owen, dar aşa îi plăcea lui Kurtz să opereze: 
băieţii lui erau invizibili, băieţii lui călăreau calul irlandez. 

Operaţiunea de extragere mersese brici. Se trăseseră rachete 
sol-aer, dar nici una nu-i nimerise - Miloşevici avea lucruri 
proaste, în cea mai mare parte. Owen văzu primii bosnieci din 
viaţa lui când îl luau pe Callahan la bord: cinci sau şase copii, cel 
mai mare având cel mult zece ani, uitându-se la ei cu priviri 
grave. Nu-i trecuse deloc prin minte lui Owen gândul că 
directiva lui Kurtz, potrivit căreia trebuia să se asigure că nu 
există martori, s-ar aplica şi unui grup de puşti cu feţele 
murdare. lar Kurtz nu pomenise niciodată de acest incident. 

Până acum, desigur. 

Owen nu se îndoia că Abraham Kurtz era un om groaznic. 
Chiar şi aşa, în serviciul militar erau mulţi oameni groaznici, mai 
degrabă diavoli decât îngeri, fără-ndoială şi mulţi erau 
îndrăgostiţi de discreţie. Ce-l făcea pe Kurtz să fie altfel, Owen 
habar n-avea - Kurtz, bărbatul acesta înalt şi melancolic, cu 
sprâncenele lui albe şi cu ochii lui inerţi. Era greu să susţii 
privirea acestora, fiindcă nu se afla nimic dincolo de ea - nici 
dragoste, nici râset şi absolut nici un pic de curiozitate. Lipsa 
curiozităţii era, într-un fel, cea mai rea parte. 

O maşină Subaru hârbuită parcă în faţa magazinului şi doi 
bătrâni coborâră cu grijă. Unul dintre ei ţinea strâns în mâinile 
scofâlcite de frig un baston. Amândoi purtau haine roşu cu 
negru de vânătoare. Amândoi purtau căciuli spălăcite; una avea 
scris TOC deasupra cozorocului, cealaltă CERB. Se uitau pierduţi 
la contingentul de soldaţi care îi împresură. Soldaţi la magazinul 
lui Gosselin? Ce drac împieliţat? Aveau în jur de optzeci de ani, 
judecând după aparente, dar erau stăpâniţi de curiozitatea care- 
i lipsea lui Kurtz. Se observa asta în poziţia corpurilor lor, în 
înclinarea capetelor lor. 


Inspirau toate întrebările nerostite de Kurtz: Ce doresc ei? Vor 
să ne facă vreun rău? Va aduce răul asupra noastră ceea ce 
facem? Semănăm cumva vânt ca să culegem furtună? Ce să fi 
apărut în toate celelalte întâlniri - navete, lumini, căderi de 
părul-îngerilor şi praful roşietic, răpiri începute la sfârşitul anilor 
şaizeci - care să facă forțele armate să se teamă atât de tare? 
Chiar s-a făcut vreun efort pentru a intra în dialog cu aceste 
creaturi? 

Şi ultima întrebare, cea mai importantă: Seamănă omuleţii 
cenuşii cu noi? Sunt ei umani, oricare ar fi definiţia acestui 
termen? E ceea ce fac ei crimă, crimă pe şest? 

Nici în privinţa aceasta ochii lui Kurtz nu trădau vreo 
frământare. 


5 


Zăpada deveni mai strălucitoare, lumina zilei mai sclipitoare 
şi, la exact treizeci şi trei de minute după ce le ordonase să 
rămână la sol, Kurtz le dădu semnalul de plecare. Owen îl 
transmise mai departe lui Conklin şi elicele elicopterelor vuiră 
puternic din nou, ridicând voaluri străvezii de zăpadă şi 
transformând pentru moment aparatele de zbor în fantome. 
Apoi se ridicară la nivelul copacilor, se aliniară după Underhill - 
Cârma Blue Boy - şi zburară înspre vest, pe direcţia Kineo. 
Elicopterul Kiowa 58 al lui Kurtz zbură sub ei şi puţin spre 
dreapta, iar gândul îl purtă pe Owen pentru scurtă vreme la un 
detaşament de soldaţi într-un film cu John Wayne, colonişti 
escortaţi pe un flanc de un singur cercetaş indian care-şi 
călăreşte poneiul fără şa. Nu-l vedea pe Kurtz, dar bănuia că 
încă mai citea ziarul. Poate-şi citea horoscopul. „Peşti, aceasta e 
ziua voastră de ticăloşie. Rămâneţi în pat." 

Pinii şi molizii de dedesubt apăreau şi dispăreau sub forma 
unor vapori albi. Zăpada bătea în cele două geamuri din faţă ale 
aparatului Chinook, dansa, dispărea. Zborul era extrem de dificil 
- asemenea unei expediţii într-o maşină de spălat - dar Owen nu 
şi-ar fi dorit deloc să fie altfel. Îşi puse căştile la loc pe urechi. 
Cânta o altă formaţie, poate Matchbox Twenty. Nu cine ştie ce, 
dar mai buni ca Pearl Jam. Owen se temea, de fapt, de Imnul 
Detaşamentului. Dar îl va asculta şi pe acesta. Da, cum să nu, îl 
va asculta. 


Intrau şi ieşeau din norii joşi, vedeau licăriri vaporoase ale 
unei păduri aparent fără sfârşit, mergeau spre vest, spre vest, 
spre vest. 

— Cârma Blue Boy, aici Blue Doi. 

— Recepţionat, Doi. 

— Am contact vizual cu Blue Boy. Aştept confirmare. 

Pentru o clipă, Owen nu văzu nimic. Apoi văzu. Şi ceea ce 
văzu îi tăie răsuflarea. O fotografie, o imagine înăuntrul unei 
rame, ceva pe care-l poţi ţine în mână - acesta era un lucru. 
Ceea ce vedea el, însă, era ceva cu totul şi cu totul aparte. 

— Ai confirmarea, Doi. Grup Blue, aici Cârma Blue Boy. 
Rămâneţi pe poziţie. Repet, rămâneţi pe Poziţie. 

Unul după altul, celelalte elicoptere confirmară recepţia 
mesajului. Doar Kurtz nu confirmă, dar îşi păstră poziţia. 
Aparatele Chinook şi singurul Kiowa atârnau în aer la o distanţă 
aproximativă de un kilometru două sute de metri de aeronava 
prăbuşită. Către ea ducea o brazdă lată de copaci care fuseseră 
culcaţi la pământ ca de o maşină de tuns iarba enormă, formând 
o trecătoare accidentată. La capătul acestei trecători se afla o 
zonă mlăştinoasă, copaci morţi se înălţau către cerul alburiu, ca 
şi când ar fi încercat să despice norii. Se vedeau zig-zaguri de 
zăpadă topită, în unele locuri îngălbenită, pe acolo pe unde se 
infiltra în pământ. În alte locuri, se vedeau vene şi capilare de 
apă neagră. 

Nava, o farfurie cenuşie şi enormă, de aproape patru sute de 
metri diametru, îşi croise drum prin mijlocul copacilor morţi din 
mijlocul  mlaştinii,  fă-cându-i să explodeze şi aruncând 
fragmente de aşchii în toate direcţiile. Blue Boy (nu era deloc 
albastru, nu, nicidecum albastru) se oprise la capătul mlaştinii, 
unde se înălța într-un unghi abrupt o creastă stâncoasă. Un 
segment de arc din muchia ei curbată dispăruse în pământul 
apos, instabil. Noroi şi bucăţi de copaci rupţi săriseră în aer şi 
murdăriseră fuzelajul neted al navei. 

Omuleţii cenușii supraviețuitori stăteau în preajma navei. Cei 
mai mulţi stăteau pe plaurii acoperiţi cu zăpadă sub coada 
întoarsă în sus a navei. Dacă ar fi strălucit soarele, aceştia s-ar fi 
aflat în umbra navei prăbuşite. Ei bine... era clar că unii o 
considerau mai mult Cal Troian decât navă prăbuşită, dar 
omuleţii cenușii supraviețuitori, goi şi neînarmaţi, nu păreau 
prea ameninţători. Vreo sută, spusese Kurtz, dar erau mai puţini 


de-atâta; Owen estima numărul lor la vreo şaizeci. Văzu cel 
puţin o duzină de cadavre, în stadii mai avansate sau mai 
scăzute de descompunere roşietică, stând întinse pe plaurii 
acoperiţi cu zăpadă. Unele erau cu faţa în jos, în apa neagră 
puţin adâncă. Ici şi colo, surprinzător de sclipitori pe covorul de 
zăpadă, se vedeau pete roşietic-aurii ale aşa-numiţilor fungi 
Ripley... doar că nu toate petele' erau sclipitoare, îşi dădu 
seama Owen ducându-şi binoclul la ochi şi uitându-se la ele. 
Unele începuseră să capete nuanţe cenușii, victime ale frigului, 
sau ale atmosferei, sau ale amândurora. Nu, nu puteau 
supravieţui aici - nici omuleţii cenuşii şi nici fungii pe care-i 
aduseseră cu ei. 

Chiar se putea extinde chestia aceea? Pur şi simplu nu-i 
venea să creadă. i 

— Cârma Blue Boy? Intrebă Conk. Eşti acolo, băiete? 

— Aici sunt, taci o clipă. 

Owen se înclină înainte, se întinse până sub cotul pilotului 
(Tony Edwards, un om de treabă) şi comută butonul radio pe 
canalul comun. Faptul că amintise Kurtz ceva de Bosanski Novi 
nici măcar nu-i trecu prin minte; gândul că făcea o greşeală 
îngrozitoare nici măcar nu-i trecu prin minte; gândul că s-ar 
putea să fi subestimat nebunia lui Kurtz nici măcar nu-i trecu 
prin minte. De fapt, făcu ceea ce făcu aproape fără să fi gândit 
conştient măcar o clipă. Astfel avea să i se pară lui mai târziu, 
când avea să se întoarcă cu gândul înapoi şi avea să 
reexamineze incidentul nu doar o dată, ci într-una. Doar o 
comutare de buton. Aparent, doar de atât era nevoie ca să 
schimbi cursul vieţii unui om. 

Şi, iat-o, puternică şi limpede, o voce pe care nici unul dintre 
băieţaşii lui Kurtz nu avea s-o recunoască. Il ştiau pe Eddie 
Vedder; Walter Cronkite era, însă, o altă mâncare de peşte: 

— ... aici. Il n ya pas d'infection ici. 

Două secunde, apoi o voce care-ar fi putut aparține Barbrei 
Streisand: 

— O sută treisprezece. O sută nouăsprezece. 

La un moment dat, îşi dădu seama Owen, începuseră să 
înşiruie numerele prime de la zero din nou. Pe când făceau 
drumul spre magazinul lui Gosselin cu autobuzul, diversele voci 
ajunseseră cu numerele prime la ultimele combinaţii de patru 
cifre. 


— Suntem pe moarte, spuse vocea Barbrei Streisand. On se 
meurt, on creve. 

O pauză, apoi vocea lui David Letterman: 

— O sută... 

— Pune-i capăt! Strigă Kurtz. Pentru prima dată de când îl ştia 
Owen, Kurtz părea cu adevărat nervos. Era aproape şocat. 
Owen, de ce vrei să le torni porcăriile alea în urechi băieţilor 
mei? Recepţionează şi răspunde-mi. Şi fă-o chiar acum. 

— Voiam doar să văd dacă s-a schimbat ceva, şefu', spuse 
Owen. 

Era o minciună, iar Kurtz, desigur, ştia asta şi, la un moment 
dat, îl va face să plătească pentru ea. Era ca şi când ar fi evitat 
să împuşte din nou copiii, doar că poate mult mai rău. Lui Owen 
nu-i păsa. Dă-l dracului de cal phooka. Dacă aveau de gând să 
facă asta, voia ca băieţii lui Kurtz (numiţi Skyhook în Bosnia, 
numiţi Grupul Blue de data aceasta, numiţi cu cine ştie ce alt 
nume data viitoare, însă întotdeauna însemna aceleaşi chipuri 
tinere, crude) să-i audă pe omuleţii cenuşii o ultimă dată. Să-i 
audă pe aceşti călători dintr-un alt sistem stelar, poate chiar 
dintr-un alt univers sau altă curgere a timpului, cunoscători ai 
unor lucruri pe care gazdele lor nu le vor cunoaşte niciodată (nu 
că asta i-ar fi păsat lui Kurtz). Să-i asculte pe omuleţii cenușii o 
ultimă dată în schimbul formațiilor Pearl Jam, sau Jar of Flies, 
sau Rage Against the Machines; omuleţii cenuşii făcând apel la 
ceea ce ei crezuseră prosteşte că era o natură omenească mai 
bună. 

— Şi s-a schimbat? Pârâi vocea lui Kurtz înapoi. - Aparatul 
Kiowa verde era încă acolo jos, sub şirul plutitor de mitraliere, 
elicele lui învârtindu-se deasupra vârfului despicat al unui pin 
bătrân şi înalt, facându-l să se unduiască şi să se legene. - S-a 
schimbat, Owen? 

— Nu, răspunse el. Nicidecum, şefu'. 

— Atunci pune capăt trâncănelii ăsteia. lrosim lumina zilei, 
lăudat fie lisus. 

Owen făcu o pauză, apoi spuse, accentuând voit cuvintele: 

— Da, să trăiţi. 

6 


Kurtz şedea ţeapăn în scaunul din dreapta al elicopterului 
Kiowa - „drept ca tras în ţeapă", aşa se spunea în cărţi şi în 
filme. Işi pusese ochelarii de soare, în pofida luminii slabe şi 


cenuşii, dar Freddy, pilotul lui, tot nu putea să se uite la el decât 
cu colţul ochilor. Ochelarii erau de genul celor care mergeau 
până la tâmple, cu lentile cu reflexe şi, acum că-i purta, nu 
putea şti în ce parte se uita şeful. Cu siguranţă nu te puteai lua 
după direcţia în care-i era îndreptat capul. 

Ziarul News din Derry se afla în poala lui Kurtz (LUMINI 
MISTERIOSE PE CER, DISPARIŢIA VÂNĂTORILOR SĂDEŞTE 
PANICĂ ÎN REGIUNEA JEFFERSON, spuneau titlurile de pe prima 
pagină). Ridică acum ziarul şi-l despături cu grijă. Se pricepea la 
asta. Curând, News avea să fie împăturit în ceea ce tocmai 
devenise cariera lui Owen Underhill: un coif. Underhill bănuia că 
va fi supus unei măsuri disciplinare - măsura disciplinară a lui 
Kurtz, având în vedere că, cel puţin până acum, aceasta era o 
operaţiune sub acoperire - urmată de acordarea unei a doua 
şanse. Ce nu părea să-şi dea seama (şi asta era probabil spre 
binele lui; neprevenit însemna de obicei nepregătit) era că 
aceasta fusese de fapt cea de-a doua şansă a lui. Ceea ce 
însemna o şansă mai mult decât oferea de obicei Kurtz cuiva, 
era o şansă pe care acum o regreta. O regreta amarnic. Cum 
putuse Owen să-i joace farsa aceasta după discuţia pe care o 
avuseseră în biroul din magazin... după ce fusese avertizat în 
mod special... 

— Cine dă ordinul? Pârâi vocea lui Underhill pe canalul privat 
al lui Kurtz. 

_ Kurtz fu surprins şi puţin consternat de profunzimea furiei lui. 
In mare parte era provocată de nimic altceva decât de surpriză, 
cea mai simplă emotie, cea pe care o simt bebeluşii înainte de 
orice altceva. Owen i-o făcuse cum scrie la carte, dând drumul 
vocilor omuleţilor cenuşii pe canalul principal de comunicare al 
echipei de intervenţie; voise doar să vadă dacă nu se schimbase 
ceva, chiar aşa - asta era o motivaţie pe care-o puteai strânge 
tare şi ţi-o puteai vâri adânc în cur. Owen era probabil cel mai 
bun secund pe care-l avusese Kurtz vreodată în lunga şi 
complicata lui carieră, care începea în Cambodgia, încă din 
primii ani ai deceniului şapte, însă Kurtz, în pofida tuturor 
acestor lucruri, avea să-l sfarme sub picior. Asta pentru 
şmecheria cu radioul; fiindcă Owen nu învățase încă lecţia. In 
Bosanski Novi nu fusese vorba doar de nişte copii. lar acum nu 
era vorba doar de nişte voci trăncănitoare. Nu era vorba despre 
respectarea ordinelor şi nu era vorba nici măcar despre 


principiul acestei probleme. Era vorba despre linie. Despre linia 
lui. Linia Kurtz. 

De asemenea, mai era şi acel să trăiţi. 

Acel să trăiţi blestemat şi mucos. 

— Şefu'? Owen părea acum doar puţin nervos şi avea tot 
dreptul să pară nervos, lisus să-l miluiască. Cine dă... 

— Pe canalul comun, Freddy, spuse Kurtz. Fă-mi legătura. 

Aparatul Kiowa, mult mai uşor decât elicopterele de atac, 
prinse o pală de vânt şi făcu un salt ameţitor. Kurtz şi Freddy îl 
ignorară. Freddy îi făcu legătura. 

— Ascultaţi, băieţi, spuse Kurtz, uitându-se la elicopterele de 
atac - libelule de sticlă - atârnând într-o linie deasupra copacilor 
şi dedesubtul norilor. Înaintea lor se afla mlaştina şi farfuria 
înclinată, albicioasă ca o perlă, cu echipajul supravieţuitor - sau 
ce-or fi fost ei - stând sub buza ei de la pupa. 

— Ascultaţi acum, băieţi, tata-ncepe să predice. Mă ascultați? 
Răspundeţi. 

Da, da, afirmativ, afirm, recepționat (cu un „să trăiţi" 
ocazional aruncat printre, dar asta nu făcea nimic; exista o 
diferenţă între uitare şi insolenţă). 

— Nu sunt bun la discursuri, băieţi, nu cu asta mă ocup eu, 
dar vreau să ştiţi că acesta nu e (repet, nu e) un caz de ce-i în 
guşă şi-n căpuşă. În gușă sunt vreo şase duzini de cenuşii, 
umanoizi aparent asexuaţi, care umblă dezbrăcaţi aşa cum i-a 
făcut bunul Dumnezeu, iar voi vă spuneţi, unii şi-ar spune 
oricum: „Păi, sărmanii aceia sunt cu toţii dezbrăcaţi şi 
neînarmaţi, nici măcar pulă sau pizdă n-au să-şi dea-ntre ei, 
imploră mila noastră de-acolo, de lângă trenul lor intergalactic 
prăbuşit; ce fel de câine, ce fel de monstru care le aude vocile 
imploratoare poate, totuşi, să-i omoare?" Trebuie să vă anunţ, 
băieţi, că eu sunt acel câine, că eu sunt acel monstru, că eu 
sunt acel om postindustrial, post-modern, cripto-fascist, incorect 
politic, eu sunt acel bărbat pervers, acel porc războinic, lăudat 
fie lisus şi, pentru informarea tuturor celor care sunt pe 
recepţie, eu sun Abraham Peter Kurtz, ofiţer USAF în rezervă, 
număr de serie 241771699 şi eu conduc acest atac, eu sunt 
locotenentul Calley responsabil de acest  Masacru la 
Restaurantul Alice”. 


3 Alice's Restaurant Massacree, melodie compusă şi cântată de Arlo Guthrie, 
care a dat naştere unei întregi mişcări cultural-populare şi unor serii de 


Trase adânc aer în piept cu ochii ficşi la elicopterele plutind în 
aer. 

— Prieteni, mă aflu aici ca să vă anunţ că omuleţii cenușii ne- 
au călcat pe bătături încă din ultimii ani ai anilor patruzeci, iar 
eu i-am călcat pe bătături din ultimii ani ai anilor şaptezeci şi vă 
pot spune că simplul fapt că vine cineva către tine cu mâinile 
ridicate, spunând că se predă, nu înseamnă, lăudat fie lisus, că 
nu are o halbă de nitroglicerină vârâtă-n cur. Barosanii de 
peştişori aurii intelectuali care înoată în  acvariul 
superinteligenţei, cei mai mulţi dintre aceşti tipi susţin acum că 
omuleţii cenuşii au venit pentru că am amorsat noi bombe 
atomice şi bombe cu hidrogen, că au venit încoace aşa cum vin 
insectele la lumină. Nu ştiu ce să cred, nu-s un gânditor, las 
gânditul pe seama altora, o las pe seama usturoiului, fiindcă 
usturoiu' are căpăţână pentru aşa ceva, cum spune proverbul, 
dar ochii mei văd perfect, prieteni şi vă spun că omuleţii ăştia 
cenuşii blestemaţi sunt la fel de neajutoraţi ca lupul între oi. Am 
capturat destui de-a lungul anilor, dar nici unul n-a supravieţuit. 
Când mor, cadavrele lor se descompun repede şi se transformă 
în exact chestia pe care o vedeţi acolo jos, în ceea ce voi, flăcăi, 
numiţi Ripley. Uneori, omuleţii explodează. Aţi priceput? 
Explodează. Fungii pe care-i poartă cu ei - sau poate că fungii 
sunt la conducere, câţiva dintre peştişorii aurii din acvariul 
superinteligenţei cred că aşa ar sta de fapt lucrurile - mor cu 
uşurinţă dacă nu găsesc o gazdă vie, repet gazdă vie, iar gazda 
care pare să le placă cel mai mult, prieteni, lăudat fie lisus, este 
bunul şi bătrânul homo sap. O dată ce-i aveţi şi doar sub unghia 
degetului mic de la mână, vă puteţi face bagajele şi rugăciunile. 

Acesta nu era cu exactitate adevărul - nu era cu exactitate 
nici pe departe adevărul, de fapt - dar nimeni nu lupta mai 
feroce ca un soldat înspăimântat. Asta o ştia Kurtz din 
experienţă. 

— Băieți, prietenii noştri cenuşii sunt telepaţi şi se pare că ne 
transmit şi nouă acest talent prin aer. ÎI prindem chiar şi dacă nu 
prindem fungii şi, deşi aţi putea crede că e distractiv să poţi citi 
gândurile, că e exact lucrul de care aveaţi nevoie să vă 
transformați în sufletul petrecerii, eu vă voi spune la ce să vă 
aşteptaţi cu puţin mai în josul drumului: schizofrenie, paranoia, 
distanţare de realitate şi o completă, repet O COMPLETĂ 


concerte. 


NEBUNIE ÎMPUŢITĂ. Băieţii din acvariul superinteligenţei, 
Dumnezeu să-i blagoslovească, sunt de părere că telepatia 
aceasta este pentru moment de scurtă durată, însă nu cred că 
trebuie să vă spun ce s-ar întâmpla în această privinţă dacă 
omuleţilor cenuşii li se va permite să se stabilească aici şi să se 
acomodeze. Vreau să ascultați, băieţi, foarte atenţi lucrurile pe 
care am să vi le spun acum. Vreau să ascultați ca şi când de 
asta ar depinde viaţa voastră, înţelegeţi? Atunci când ejne prind 
pe noi, băieţi - repet, când ejne prind pe noi - şi cred că ştiţi cu 
toţii că au existat cazuri de răpiri, sigur, cei mai mulţi dintre cei 
care pretind că au fost răpiți de extratereştri mint cu sfruntare 
printre dinţii lor de nevrotici împuţiţi, dar nu toţi mint - cei care 
sunt lăsaţi să se întoarcă, cel mai des au suferit implanturi. 
Unele implanturi nu sunt decât instrumente - transmiţătoare, 
poate, sau un soi de obiecte de monitorizare - dar unele sunt 
vietăţi care-şi devorează gazdele, vietăţi care se dezvoltă şi care 
apoi îşi sfâşie gazdele. Aceste implanturi au fost făcute chiar de 
către creaturile pe care le vedeţi acolo jos frământându-se dintr- 
un loc într-altul, dezbrăcate şi inocente. Pretind că nu există nici 
o infecţie printre ei, dar noi ştim că sunt infectați până-n ying şi 
yang şi până-n bătrâna gaură a curului şi peste tot. Am observat 
aceste creaturi operând vreme de douăzeci şi cinci de ani sau 
chiar mai mult şi vă spun că aşa stau lucrurile, vă spun că 
aceasta este invazia, aceasta e Super Cupa Super Cupei, iar voi, 
băieţi, jucaţi în apărare. Nu e vorba de extratereştii mici şi 
neajutoraţi, aşteptând să le dea cineva o cartelă telefonică de 
Noua Anglie ca să sune acasă, sunt o boală. Sunt un cancer, 
lăudat fie lisus, iar noi, băieţii mei, suntem o enormă injecție 
radioactivă în procesul chimioterapeutic. Mă auziţi, băieţii mei? 

Nici un afirmativ de data aceasta. Nici un recepționat, nici un 
confirm-asta. Doar aclamații brute, nervoase şi nevrotice, 
tremurând de nerăbdare. Canalul comun de comunicare se 
dilată din cauza lor. 

— Cancer, băieţi. £; sunt cancerul. Mai bine nu mă pot 
exprima, fiindcă, după cum ştiţi, nu sunt bun la discursuri. 
Owen, eşti pe recepţie? 

— Afirmativ, şefu'. 

Plat. Plat şi calm, blestemat să fie. Ei bine, lasă-l să fie calm. 
Lasă-l să-şi menţină calmul cât încă mai putea. Owen Underhill 


îşi încheiase definitiv cariera militară. Kurtz ridică pălăria din 
hârtie şi se uită la ea cu admiraţie. Owen Underhill era terminat. 

— Ce avem acolo jos, Owen? Ce se vântură primprejurul navei 
ăleia? Ce, a uitat să-şi ia pantalonii şi pantofii înainte de-a ieşi 
din casă dis-de-dimineaţă? 

— Cancerul, şefu'. 

— Corect. Dă acum ordinul şi să pornim atacul. Cântă-l, Owen. 

ŞI, cu mişcări foarte controlate, ştiind că bărbaţii din 
elicopterele de atac îl urmăreau (nu mai ţinuse niciodată o 
asemenea predică, niciodată şi nici un cuvânt nu fusese gândit 
dinainte, poate doar în vise), Kurtz îşi întoarse căciula cu 
cozorocul la spate. 


7 


Owen îl urmări pe Tony Edwards cum îşi întoarce basca 
echipei Mets în aşa fel încât cozorocul să-i stea apoi lipit de 
ceafă, îi auzi pe Bryson şi pe Bertinelli armând mitralierele de 
calibru 50 şi înţelese că totul era aievea. Porneau atacul în forţă. 
Avea de ales: ori intra în maşină şi accelera, ori rămânea în 
drum şi era luat sub roţi. Doar aceste două alternative i le mai 
lăsase Kurtz. 

Dar mai era ceva, ceva neplăcut ce-şi amintea de cu mult 
timp în urmă, de când avea... cât? Opt ani? Şapte? Poate era şi 
mai tânăr. Se afla pe peluza din faţa casei sale, cea din 
Paducah, tatăl lui era încă la serviciu, mama era plecată pe 
undeva, poate la Biserica Baptistă, unde se pregătea pentru 
unul din interminabilele ei târguri de prăjituri (spre deosebire de 
Kurtz, când Randi Underhill spunea lăudat fie lisus, o spunea din 
toată inima), când opri o ambulanţă vizavi, la casa familiei 
Rapeloew. Sirena nu era pornită, dar sclipeau o mulţime de 
lumini. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în halate foarte asemănătoare cu 
cel pe care-l purta Owen acum se grăbiseră spre casă, 
desfăcând o targă sclipitoare. Nici o clipă nu avusese impresia 
că bărbaţii intră în panică. Se asemăna cu un truc magic ceea ce 
făceau ei. 

În mai puţin de zece minute, ieşeau din casă cu doamna 
Rapeloew întinsă pe targă. Femeia avea ochii închişi. Domnul 
Rapeloew venea chiar în urma ei; nici măcar nu se deranjă să 
închidă uşa după el. Domnul Rapeloew, care era de vârsta 
tatălui lui Owen, arăta dintr-o dată la fel de bătrân ca bunicul lui. 
Acesta era un alt truc magic. Domnul Rapeloew se uită în 


dreapta cât timp bărbaţii o urcau pe soţia lui în ambulanţă şi-l 
văzu pe Owen în pantaloni scurţi îngenuncheat pe peluză şi 
jucându-se cu mingea. Au spus că a apucat-o razna! Strigă 
domnul Rapeloew. O duc la spitalul Sf. Maria! Spune-i asta 
mamei tale, Owen! Apoi se uită în spatele ambulanţei şi 
ambulanţa  demară. Pentru următoarele aproximativ cinci 
minute, Owen continuă să se joace cu mingea, aruncând-o în 
aer şi prinzând-o, dar, între o aruncare şi o prinderea, se uita la 
uşa pe care domnul Rapeloew o lăsase deschisă, spunându-şi că 
ar trebui s-o închidă el. Îşi spunea că a o închide era ceea ce 
mama lui numea Un Act de Caritate Creştină. 

Intr-un sfârşit, se ridică şi traversă strada spre peluza familiei 
Rapeloew. Soții Rapeloew se purtaseră frumos cu el. Nimic 
foarte ieşit din comun („Nimic din cauza căruia să te scoli în 
miez de noapte şi despre care să le scrii părinţilor", ar fi spus 
mama lui), dar doamna Rapeloew cocea o mulţime de prăjituri 
şi-şi amintea întotdeauna să păstreze câteva şi pentru el; şi mai 
erau şi bolurile cu glazură şi aluat de prăjituri pe care le răzuise 
el în bucătăria dolofanei şi veselei doamne Rapeloew. Domnul 
Rapeloew îi arătase cum se fac avioane din hârtie care să şi 
zboare. Trei modele de avioane diferite. Aşa că soţii Rapeloew 
meritau caritate, meritau caritatea creştină, dar, păşind dincolo 
de uşa deschisă a casei lor, ştiu cu claritate că nu se afla acolo 
mânat de caritatea creştină. Când oferi caritate creştină, nu ţi se 
întăreşte cârnăciorul. 

Preţ de cinci minute - sau poate că fură cincisprezece minute, 
sau o jumătate de oră, timpul se scurse aşa cum se scurgea în 
vise - Owen doar se plimbă prin casa soţilor Rapeloew, fără să 
facă nimic special, însă în tot acest timp, cârnăciorul lui fu tare 
ca piatra; ai fi crezut că aşa ceva trebuie să doară, dar nu-l 
durea, îl făcea să se simtă bine şi în toţi anii care urmară numise 
acea hoinăreală tăcută cu numele ei adevărat: preludiu. Faptul 
că nu avea nimic împotriva soţilor Ropeloew, faptul că, de fapt, 
chiar îi plăcea, făcuse sentimentul chiar mai delicios. Dacă ar fi 
fost prins (dar nu fusese), ar fi putut spune Nu ştu' dacă ar fi 
fost întrebat de ce-o făcuse şi în faţa lui Dumnezeu ar fi rostit 
adevărul. _ 

Nu că ar fi făcut cine ştie ce. In baia de la parter găsi o periuţă 
de dinţi cu DICK scris pe ea. Dick era numele domnului 


3 Diminutiv de la Richard, dar şi, în argou, penis. 


Rapeloew. Owen încercă să urineze pe perii periuţei domnului 
Rapeloew, asta vru să facă, dar cârnăciorul îi era prea tare şi 
nici un strop nu vru să iasă, nici măcar un singur strop. Aşa că, 
în schimb, scuipă pe peri, frecă perii să intre scuipatul între ei şi 
aşeză periuţa înapoi în suportul ei. In bucătărie, aruncă un pahar 
cu apă peste arzătoarele cu aprindere electrică de la aragaz. 
Apoi luă un platou mare de porțelan din dulap. 

— Au spus că a apucat-o barza, vorbi Owen, ţinând platoul 
deasupra capului. Probabil că are un copil, fiindcă el a spus că a 
apucat-o barza. 

Apoi aruncă platoul într-un colţ al bucătăriei, unde acesta se 
sparse în mii de bucăţi. O dată făcută şi asta, părăsise casa. 
Orice ar fi fost înlăuntrul lui, ceea ce-i întărise cârnăciorul şi ce-l 
făcuse să i se pară că ochii-i sunt prea mari pentru orbitele în 
care se aflau, fusese alungat de sunetul scos de platoul spart, 
fusese stors asemenea unui coş şi, dacă n-ar fi fost atât de 
îngrijoraţi pentru doamna Rapeloew, părinţii lui ar fi observat cu 
siguranţă că nu era ceva în regulă cu el. Astfel stând lucrurile 
însă, presupuseseră probabil că pur şi simplu era şi el îngrijorat 
pentru doamna R. In săptămâna următoare, dormise puţin şi 
somnul pe care-l putuse prinde îi fusese bântuit de vise urâte. 
Intr-unui din ele, doamna Rapeloew se întorcea de la spital cu 
copilul adus de barză în braţe, numai că acest copil era negru şi 
era mort. Owen fusese extenuat de remuş-cări şi ruşine 
(niciodată nu fusese, totuşi, la un pas de-a se confesa; ce să-i fi 
răspuns, pentru Dumnezeu, mamei sale baptiste atunci când |- 
ar fi întrebat ce-l posedase?) şi, totuşi, nu uită niciodată 
plăcerea oarbă pe care o simţise atunci când stătuse în baie cu 
pantalonii în vine şi încercase să urineze pe periuţa de dinţi a 
domnului Rapeloew, sau fiorii care-l trecuseră când se spărsese 
platoul. Dacă ar fi fost mai mare, credea că ar fi ejaculat în 
chiloţi. Puritatea stătea în cei lipsiţi de simţuri; plăcerea se afla 
în sunetul cioburilor; corolarul tuturor era scalda torporoasă şi 
extatică în remuşcare pentru că făcuse acestea şi teama că ar fi 
putut fi prins. Domnul Rapeloew spusese că o apucase barza, 
dar, în acea seară, când tatăl lui Owen venise acasă, îi spusese 
că, de fapt, o apucase razna. Că i se spărsese un vas de sânge 
în cap doamnei Ropeloew şi că asta însemna că o luase razna. 

lar acum, iată că i se întâmpla din nou, pas cu pas. 


Poate că, de data asta, voi ejacula, gândi el. Va fi în orice caz 
ceva de o amploare cu mult mai mare decât incercarea de-a mă 
pişa pe periuta de dinți a domnului Rapeloew. Apoi, când îşi 
întoarse şi el căciula cu cozorocul la spate: Are /a bază, totuşi, 
acelaşi concept. 

— Owen? Vocea lui Kurtz. Eşti prezent, fiule? Dacă nu-mi 
răspunzi chiar acum, voi presupune fie că nu poţi, fie că... 

— Şefii', aici sunt. 

Stăpân pe voce. Cu ochiul minţii, văzu un băieţel transpirat 
care ţinea deasupra capului un platou de porțelan. 

— Băieți, sunteţi pregătiţi să daţi şuturi în nişte funduri 
intergalactice? Spuse el. 

Un răgnet afirmativ care incluse un Da' cum aracu' să nu? Şi 
un Sã-i sfâşiem. 

— Ce vreţi să ascultați pentru început, băieţi? /mnu/ 
Detaşamentului şi Imnul şi Nenorocițu' de Stones, chiar acum! 

— Dacă vrea cineva să se retragă, să vorbească acum. 

Tăcere pe canalul radio. Pe o altă frecvenţă de undă pe care 
Owen nu voia să mai intre, omuleţii cenuşii implorau cu voci 
celebre. Aparatul de zbor Kiowa OH-58 se afla în dreapta, sub ei. 
Owen nu avea nevoie de binoclu să-l vadă şi pe Kurtz cu căciula 
întoarsă la spate, să vadă că-l vede şi el. Ziarul se afla încă în 
poala lui, dar acum, din cine ştie ce motiv, era împăturat într-un 
triunghi. Şase ani de zile, Owen Underhill nu avusese nevoie de 
o a doua şansă, ceea ce era un lucru bun, deoarece Kurtz nu 
oferea aşa ceva - adânc înlăuntrul său, Owen bănuia că ştiuse 
întotdeauna lucrul acesta. Oricum, se va gândi la asta mai 
târziu. Dacă avea să fie nevoie. Un ultim gând coerent se 
aprinse în mintea lui - Tu eşti cancerul, Kurtz, tu - apoi dispăru 
şi acesta. În locul lui, apăru un întuneric pacific şi de nepătruns. 

— Grup Blue, aici Cârma Blue Boy. Răspunde-ţi-mi. Deschideţi 
focul la o sută cincizeci de metri, încercaţi să nu loviți Blue Boy 
dacă se poate, dar pe nenorociţii ăştia-i vom secera de la 
rădăcină. Conk, pune Imnul. 

Gene Conklin răsuci un buton şi vâri un CD în casetofonul de 
pe podeaua lui Blue Boy Doi. Owen, care nu se mai afla deja în 
propriul corp, se aplecă înainte în Cârma Blue Boy şi dădu 
volumul la maximum. 

Mick Jagger, solistul vocal de la Rolling Stones, îi umplu 
căştile. Owen îşi ridică mâna, îl văzu pe Kurtz salutându-l - dacă 


era sarcastic sau sincer acest salut, Owen nici nu ştia şi nici nu-i 
păsa - apoi îşi lăsă mâna jos. In vreme ce Jagger cânta în forţă, 
în vreme ce cânta Imnul lor, acela pe care-l ascultau totdeauna 
când acționau în forţă, elicopterele coborâră, strânseră rândurile 
şi se avântară asupra țintei. 


8 


Omuleţii cenuşii - cei care mai rămăseseră în viaţă - stăteau 
în umbra navei lor, care se afla la capătul culoarului de copaci 
pe care aceasta îi dărâmase în urma prăbuşirii. Nu schiţară nici 
un gest că ar încerca să fugă sau să se ascundă; de fapt, 
jumătate dintre ei făcură câţiva paşi înainte pe picioarele lor 
goale şi lipsite de degete, lipăind prin zăpada topită, prin noroi 
şi prin puful radiant al muşchilor roşietici-aurii. Aceştia stăteau 
cu faţa către elicopterele de atac ce se apropiau în formaţie, cu 
mâinile terminate în degete lungi ridicate în aer, ca să arate că 
sunt neînarmaţi. Ochii lor imenşi şi negri sclipeau în lumina fadă 
a zilei. 

Elicopterele nu încetiniră, cu toate că toţi piloţii auziră pentru 
scurtă vreme ultima transmisiune în căşti: Vă rugăm, nu ne 
faceți vreun rău, suntem neajutorați, suntem pe moarte. Alături 
de acestea, încolăcită asemenea cozii unui porc, se auzi vocea 
lui Mick Jagger: 

— Please allow me to introduce myself, l'm a man of wealth 
and taste; I've been around for many a long year, stolen many 
man's soul and faith.*. 

Elicopterele executară un zbor de survol la fel de rapid cum s- 
ar întoarce în echer, la linia de treizeci şi cinci de metri, o 
formaţie aflată în marş la Cupa Rozelor, apoi mitralierele de 
calibru 50 deschiseră focul. Gloanţele secerară zăpada, loviră 
crengile moarte ale copacilor deja răniţi, iscară scântei palide în 
marginea imensei nave. Se înfipseră în adunătura de omuleţi 
cenuşii cu braţele ridicate în aer şi-i sfârtecară. Braţe se 
desprinseră de rudimentarele lor corpuri, împroşcând un fel de 
sevă roz. Capete explodară aidoma unor dovleci, stropind nava 
din spate şi corpurile celorlalţi omuleţi cu o substanţă roşietică - 
nu era sânge, ci chestia aceea igrasioasă - ca şi când le-ar fi fost 


37 Daţi-mi, vă rog, voie să mă prezint, sunt un om bogat şi stilat; umblu pe 
pământ de ani fără şir, am sfâşiat multe inimi şi multe credinţi... 

3 Eveniment cu precădere sportiv care se desfăşoară sub numele de Turnirul 
Rozelor în Pasadena, California, încă din 1890. 


pline capetele de ea... Nu aveau capete cu adevărat, ci hidoase 
coşuri industriale. Mai mulţi fură tăiaţi în două pe la mijloc şi 
căzură la pământ cu braţele încă ridicate a predare. Căzând, 
corpurile lor îşi schimbară culoarea într-un alb-murdar şi părură 
să fiarbă. 

Mick Jagger mărturisi: 

— 1 was around when Jesus Christ had His moment of doubt 
and pain...%9 

Câţiva cenușii aflaţi încă sub aripa navei se întoarseră ca 
pentru a fugi, dar nu avură unde. Cei mai mulţi dintre ei fură 
doborâţi imediat. Ultimii câţiva supraviețuitori - poate patru în 
total - se retraseră în umbrele rare. Părea că fac ceva, păreau 
să pună ceva la cale, iar Owen avu o premoniţie îngrozitoare. 

— Îi pot nimeri! Se auzi un pârâit în radio. 

Era vocea lui Deforest din Blue Boy Patru. Aproape gâfâia de 
nerăbdare. Şi, anticipând ordinul lui Owen de-a-i da bice, 
aparatul Chinook cobori până aproape la nivelul solului, ridicând 
cu elicele zăpada şi apa murdară în rafale negre, culcând 
vegetaţia pitică la pământ. 

— Nu, negativ, pune-i capăt, retrage-te, reintră în formaţie la 
plus patruzeci! Strigă Owen şi-l lovi pe Tony peste umăr. 

Tony, care arăta puţin cam ciudat prin masca transparentă 
ce-i acoperea gura şi nasul, trase de manetă spre el şi ridică 
aparatul - Cârma Blue Boy - în aerul zbuciumat. Chiar şi în 
pofida muzicii - bongo-urile înnebunite, vocile de fundal făcând 
Hoo-hoo, „Sympathy for the Devil" nu fusese cântată până la 
capăt nici măcar o sigură dată, nu încă, cel puţin - Owen îşi 
auzea echipajul mormăind. Aparatul Kiowa, observă el, luase 
deja puţină distanţă de formaţie. Oricât ar fi fost de ciudat în 
gândire, Kurtz nu era deloc prost. Şi avea nişte instincte 
desăvârşite. 

— A, şefu'... Deforest părând nu doar dezamăgit, ci de-a 
binele încins. 

— Repet, repet, reintră în formaţie, Grup Blue, reintră... 

Explozia îl proiectă în spătarul scaunului şi aruncă aparatul 
Chinook în sus, ca pe o jucărie. Prin tunetul care urmă, îl auzi pe 
Tony Edwards înjurând şi luptându-se cu maneta. Se auzeau 
strigăte din spatele lor, dar, deşi majoritatea echipajului fusese 


3 Eram prin preajmă când lisus Cristos şi-a trăit clipa de-ndoială şi durere... 
4 „Compasiune pentru diavol". 


rănit, îl pierduseră doar pe Pinky Bryson, care ieşise din formaţie 
să arunce o privire mai atentă şi care se prăbuşise când fusese 
lovit de unda de şoc a exploziei. 

— Am reuşit, am reuşit, am reuşit, se tângui Tony, dar Owen 
fu de părere că de-abia după alte treizeci de secunde reuşi de 
fapt Tony să redreseze elicopterul, treizeci de secunde care-i 
părură a fi ore. In sistemul audio, Imnul se întrerupsese, un lucru 
ce nu spunea nimic bun despre Conk şi băieţii din Blue Boy Doi. 

Tony întoarse Cârma Blue Boy, iar Owen observă că parbrizul 
Perpex era crăpat în două locuri. In urma lor, cineva încă mai 
striga - Mac Cavanaugh, avea să se afle, reuşise cumva să-şi 
piardă două degete. 

— Sfinte rahat, mormăi Tony. Apoi: Ne-ai salvat şuncile, şefu'. 
Mulţam. 

Owen de-abia îl auzi. Se uita în urmă la rămăşiţele navei, care 
era acum împrăştiată în cel puţin trei bucăţi. Era greu să fii 
sigur, fiindcă încă mai zburau fragmente prin aerul care 
devenise de un roşu-portocaliu ceţos. Era puţin mai uşor de 
observat rămăşiţele elicopterului lui Deforest. Zăcea înclinat pe- 
o rână în noroiul din care, în jurul lui, ieşeau bule. De partea uşii 
laterale, în apă, plutea o bucată lungă de elice, asemeni unei 
gigantice lopeţi de canoe. La vreo patruzeci de metri mai 
departe, dintr-o minge galben-albicioasă de foc, se iveau şi mai 
multe elice înnegrite şi îndoite. Acela era Blue Boy Doi al lui 
Conklin. 

Un gâlgâit şi un bip dinspre aparatul radio. Era Blakey din 
Blue Boy Trei. 

— Şefu', hei, şefu', văd... 

— Trei, aici Cârma. Vreau să... 

— Cârma, aici Trei, văd supraviețuitori, repet, văd 
supraviețuitori ai Blue Boy Patru, cel puţin trei... nu, patru... 
cobor să... 

— Negativ, Blue Boy Trei, nu cobori deloc. Reintră în formaţie 
la plus patruzeci - renunţă, în formaţie la plus unu-patruzeci, 
unu-patru-zero, chiar acum! ` 

— A, dar, domnule... şefu', vreau să zic... Il văd pe Friedman, 
a luat dracului foc... 

— Joe Blakey, ascultă la mine. 


Vocea tăioasă a lui Kurtz era inconfundabilă, Kurtz cel care 
scăpase de drăcovenia aceea roşie în timp util. Aproape, gândi 
Owen, ca şi când ar fi ştiut ce avea să se întâmple. 

— Cară-ţi curu' de-acolo chiar acum sau îţi promit că, într-o 
săptămână, o să aduni cu lopata căcat de cămilă pe-o 
temperatură toridă acolo unde pileala-i ilegală. Terminat. 

Nu se mai auzi nimic de la Blue Boy Trei. Cele trei elicoptere 
de atac rămase întregi se retraseră la punctul de întâlnire, la 
plus o sută patruzeci de metri. Owen se uita la spirala furioasă şi 
ascendentă de fungi Ripley, întrebându-se dacă ştiuse Kurtz 
despre explozie sau o intuise doar, întrebându-se dacă el şi cu 
Blakey părăsiseră zona în timp util. Fiindcă omuleţii erau, 
desigur, infecţioşi; orice ar fi susţinut ei, erau infecţioşi. Owen 
nu ştia dacă asta justifica ceea ce tocmai făcuseră, dar 
presupunea că supraviețuitorii din Blue Boy Patru al lui Ray 
Deforest erau acum cel mai probabil nişte morţi ambulanți. Sau 
şi mai rău: oameni în viaţă în curs de mutație. Se transformau în 
Dumnezeu ştie ce. 

— Owen. Radioul. 

Tony se uită la el cu sprâncenele ridicate. 

— Owen. 

Suspinând, Owen comută pe canalul securizat al lui Kurtz. 

— Aici sunt, şefu'. 


9 


Kurtz şedea în aparatul Kiowa cu căciula de hârtie încă 
aşezată în poală. El şi cu Freddy purtau măştile; la fel şi ceilalţi 
băieţi din grupul de atac. Era posibil ca şi sărmanii soldaţi de la 
sol încă să le poarte. Măştile nu erau probabil necesare, dar 
Kurtz, care nu avea nici o intenţie să contracteze Ripley dacă 
putea evita acest lucru, era calul de prăsilă. Printre alte lucruri, 
se presupunea că trebuie să le ofere celorlalţi un exemplu. Pe 
lângă asta, îi oferea un avantaj. Cât despre Freddy Johnson... ei 
bine, avea nişte planuri care-l includeau pe Freddy. - Aici sunt, 
şefu', îi spuse Underhill în căşti. 

— Ai tras bine, ai zburat şi mai bine şi ai gândit la superlativ. 
Ai salvat nişte vieţi. Noi doi ne-am întors la vechile coordonate. 
Ne-am întors pe poziţii de egalitate. Ai priceput? 

— Am priceput, şefu'. Am priceput şi apreciez gestul. 

lar dacă-i dai crezare, gândi Kurtz, eşti chiar mai prost decât 
pari. 


10 


În spatele lui Owen, Cavanaugh încă scotea nişte sunete, dar 
volumul era acum în scădere. Nu se auzea nimic din partea lui 
Joe Blakey, care poate tocmai începea să priceapă implicaţiile 
acelui vârtej străveziu roşu-auriu, pe care poate că reuşiseră, 
sau poate că nu, să-l evite. 

— Totu-i bine, bătrâne? Întrebă Kurtz. 

— Avem nişte răniţi, răspunse Owen, dar în rest totu-i roz. Le- 
am dat puţin de lucru curăţătorilor, totuşi; am lăsat în urmă un 
dezastru. 

Râsetul de cioroi al lui Kurtz se declanşă puternic din nou în 
căştile lui Owen. 


11 
— Freddy. 
— Da, şefu'. 
— Trebuie să fim cu ochii pe Owen Underhill. 
— Bine. 


— Dacă e nevoie să părăsim zona în pripă - să abandonăm 
operaţiunea Imperial Valley - Underhill rămâne aici. 

Freddy Johnson nu spuse nimic, dădu doar din cap şi conduse 
elicopterul. Cuminte băieţel. Ştia de care parte a liniei îi era 
locul, spre deosebire de alţii. 

Kurtz se întoarse din nou spre el. 

— Freddy, du-ne înapoi la magazinaşul ăla uitat de Dumnezeu 
şi nu te zgârci cu viteza. Vreau să ajung acolo cu cel puţin 
cincisprezece minute înainte de Owen şi de Joe Blakey. Înainte 
cu douăzeci de minute, dacă se poate. 

— Da, şefii'. 

— Şi vreau o legătură prin satelit securizată cu Cheyenne 
Mountain. 

— Se face. la cinci minute. 

— Fă-le să fie trei, bătrâne. Fă-le trei. 

Kurtz se lăsă pe spate şi se uită la pădurea de pini cum 
zboară pe sub ei. Atât de mulţi copaci, atât de multă sălbăticie 
şi deloc puţine fiinţe umane - cele mai multe dintre ele purtând 
în această parte a anului haine portocalii. Peste o săptămână - 
poate peste şaptezeci şi două de ore - s-ar putea să fie toată 
zona la fel de stearpă ca şi munţii de pe lună. Păcat, dar, dacă 


era un lucru de care nu se puteau plânge cei din Maine că le 
lipseşte, erau pădurile. 

Kurtz roti căciula de hârtie pe un deget. Dacă era posibil, voia 
să-l vadă pe Owen Underhill purtând-o după ce va fi încetat să 
mai respire. 

— Nu voia decât să vadă dacă se schimbase ceva, spuse 
Kurtz cu voce scăzută. 

Freddy Johnson, care ştia pe care parte-i era unsă felia, nu 
spuse nimic. 


12 


La jumătatea drumului spre magazinul lui Gosselin şi când 
micuțul şi iutele aparat Kiowa al lui Kurtz se mai vedea doar ca o 
pată mică ce putea sau nu să existe cu adevărat, ochii lui Owen 
se fixară pe mâna dreaptă a lui Tony Edwards, care stătea 
crispată pe o ramură a manetei în formă de Y a elicopterului 
Chinook. La rădăcina unghiei de la degetul mare, la fel de 
vizibilă ca o dâră de nisip, se vedea o linie curbată de un roşu- 
auriu. Owen se uită la propriile mâini, inspectându-le la fel de 
atent cum i le inspecta doamna Jankowski la ora de lgienă 
Personală, în anii aceia de demult când familia Rapeloew le era 
încă vecină. Nu vedea nimic încă, nu pe mâinile lui, dar Tony era 
deja însemnat, iar Owen bănuia că şi lui îi va veni rândul cât de 
curând. 

Familia Underhill fusese baptistă, aşa că Owen cunoştea 
povestea lui Cain şi a lui Abel. Glasul sângelui fratelui tău strigă 
din pământ la Mine, a spus Dumnezeu şi l-a trimis pe Cain să 
trăiască în ţara lui Nod, la este de Eden. Să trăiască împreună cu 
oamenii cei josnici, potrivit spuselor mamei sale. Dar, înainte să 
fie Cain trimis să rătăcească, Dumnezeu îl însemnase, ca să-l 
recunoască până şi oamenii josnici ai lui Nod ce hram purta. lar 
acum, observând vâna aceea roşu-aurie de pe unghia degetului 
mare al lui Eddie şi căutând-o pe propriile lui mâini şi 
încheieturi, Owen credea că ştie ce culoare avusese semnul lui 
Cain. 


CAPITOLUL 11 - CĂLĂTORIA ÎMBLÂNZITORULUI 


DE OUĂ 


1 


Sinuciderea, descoperise Henry, avea glas. Voia să se explice. 
Problema era că nu prea vorbea limba lui; cădea des în propria 
ei păsărească. Dar asta nu conta; simplul fapt că vorbea era 
îndeajuns. O dată ce Henry îi permise sinuciderii să glăsuiască, 
viaţa lui se îmbunătăţi considerabil. Avu chiar nopţi în care 
dormi din nou (nu fură multe astfel de nopţi, dar fură destule) şi 
nu mai avu o zi cu adevărat proastă. 

Până astăzi. 

Pe snowmobile-ul Arctic Cat se aflase corpul lui Jonesy, dar 
fiinţa dinlăuntrul vechiului său prieten era plină de imagini şi de 
dorinţe străine. S-ar fi putut ca Jonesy să se afle încă înăuntru 
undeva - Henry spera să fie aşa - dar, dacă era aşa, se afla 
acum prea adânc înăuntru, era prea mic şi lipsit de forţă ca să 
mai poată schimba ceva. Curând, Jonesy avea să dispară 
complet, iar asta avea să fie cel mai probabil spre uşurarea lui. 

Henry se temuse că fiinţa aflată acum la cârma corpului lui 
Jonesy îl va simţi, dar trecuse pe lângă el fără să încetinească. 
Îşi continuase drumul către Pete. O dată afacerea încheiată 
acolo, ce urma? Încotro avea să se îndrepte mai departe? Henry 
nu voia să se gândească la asta, nu voia să-i pese. 

Într-un sfârşit, porni din nou către cabană, nu fiindcă ar mai fi 
rămas ceva la Bivuac, ci fiindcă nu avea unde altundeva să 
meargă. Când ajunse la poarta deasupra căreia atârna o 
pancartă cu un singur cuvânt scris pe ea - CLARENDON - scuipă 
în mănuşă un alt dinte. Se uită la el, apoi îl aruncă. Ninsoarea se 
oprise, dar cerul era încă întunecat şi el credea că vântul 
începea din nou să se înteţească. Spuseseră cumva la radio 
ceva despre o furtună cu vânt puternic? Nu-şi amintea şi nici nu 
era sigur dacă asta mai avea vreo importanţă. 

Undeva, la vest de el, o explozie extrem de puternică scutură 
ziua. Henry se uită tâmp în acea direcţie, dar nu văzu nimic. Fie 
se prăbuşise, fie explodase ceva. Cel puţin, câteva dintre vocile 
sâcâitoare îi dispărură din minte. Habar nu avea dacă acest fapt 


avea vreo legătură cu explozia, habar nu avea dacă trebuia să-i 
pese. Păşi prin poarta deschisă, mergând pe urmele de zăpadă 
tasată făcute de Arctic Cat când plecase şi se apropie de Bivuac. 

Generatorul de electricitate bolborosea constant. Deasupra 
lespezii de granit servindu-le de covoraş, uşa era deschisă. 
Henry rămase pe loc o clipă şi examină lespedea. La început 
crezu că vede sânge pe ea, dar sângele, fie el proaspăt sau 
uscat, nu avea nuanţa aceea inimitabilă roşu-aurie. Nu, avea în 
faţă un soi de excrescenţă organică. Muşchi sau, poate, fungi. Şi 
încă altceva... 

Henry îşi lăsă capul pe spate, îşi lărgi nările şi adulmecă 
prudent - în minte i se trezi amintirea vie şi absurdă în acelaşi 
timp a ieşirii pe care o făcuse cu o lună în urmă împreună cu 
fosta lui soţie la restaurantul Maurice's, îşi aminti mirosul vinului 
pe care tocmai li-l turnase sommelier-ul în pahare şi-o aminti pe 
Rhonda şezând de parte cealaltă a mesei şi spunându-şi: Noi 
mirosim vinul, iar câinii-şi miros unul altuia curul - lucrurile nu 
sunt chiar atât de diferite. Apoi, într-o străfulgerare, îi revenise 
amintirea laptelui scurgându-se pe bărbia tatălui său. Zâmbise 
către Rhonda, ea-i zâmbise înapoi, iar el se gândise ce mare 
uşurare va fi pentru el moartea şi că, dacă avea de gând s-o 
facă, ar fi fost mai bine s-o facă repede. 

Ceea ce mirosi acum nu fu mirosul vinului, ci un iz mlăştinos 
şi sulfuros. Preţ de o clipă nu-l putu identifica, apoi îşi dădu 
seama: femeia care-i făcuse pe ei să aibă accidentul. Simţea 
acolo şi mirosul viscerelor ei putrede. 

Henry călcă pe lespedea de granit, conştient că se întorsese 
în acest loc pentru ultima dată, simțind greutatea tuturor anilor 
trecuţi - râsetele, discuţiile, berile, ocazionalele droguri, bătaia 
cu mâncare din '96 (sau fusese oare '97), împuşcăturile, mirosul 
acela acru de cordită şi sânge care se confunda cu sezonul de 
vânătoare la cerbi şi căprioare, mirosul morţii şi al prieteniei şi 
al sclipirii copilăriei. 

Stând acolo, adulmecă din nou. Se simţea mult mai puternic 
şi acum era mai mult chimic decât organic, poate pentru că era 
atât de dens. Aruncă o privire înăuntrul cabanei. Văzu pe podea 
şi mai multă substanţă din-aceea scămoasă, igrasioasă, dar încă 
se mai distingeau scândurile de lemn. Pe covorul Navajo, totuşi, 
crescuse atât de deasă, că de-abia mai distingeai desenul. Fără- 


ndoială, chestia aceea se simţea mai bine la căldură şi, totuşi, 
ritmul în care se dezvolta era înfricoşător. 

Henry vru să facă un pas înăuntru, apoi se răzgândi. Se dădu 
în schimb cu doi-trei paşi înapoi din faţa uşii şi rămase acolo în 
zăpadă, perfect conştient de sângele care-i curgea din nări şi de 
găurile din gingii unde avusese dinţi când se trezise în acea 
dimineaţă. Dacă producea chestia aceea mlăştinoasă un soi de 
virus cu transmisie pe calea aerului, ca ebola sau hanţa, 
probabil că se prăjise deja şi orice-ar mai fi făcut s-ar fi 
asemănat cu închiderea uşii de la grajd după ce-a fost furat 
calul. Însă nu era cazul să-şi asume riscuri nedorite, nu-i aşa? 

Se întoarse pe călcâie şi ocoli Bivuacul spre partea Viroagei, 
mergând în continuare pe urmele tasate ale Arctic Cat-ului, ca 
să nu se scufunde în zăpada proaspăt aşternută. 


2 


Şi uşa şopronului era deschisă. Henry îl vedea pe Jonesy, da, îl 
vedea limpede ca la lumina zilei, Jonesy făcând o pauză în uşă 
înainte să intre să ia snowmobile-ul, Jonesy ţinându-se de 
canatul uşii cu o mână relaxată, Jonesy ascultând... ascultând 
ce? 

Ascultând nimicul. Nu croncănea nici o cioară, nu bombănea 
nici o gaiţă, nu ciocănea nici o ciocănitoare, nu foşnea nici o 
veveriţă. Nu se auzea decât vântul şi zgomotul înfundat scos de 
zăpada căzând din pini şi molizi pe stratul proaspăt aşternut 
dedesubt. Toate vietăţile din zonă dispăruseră, migraseră 
asemenea unor animale caricaturale din-tr-un film de desene 
animate de Gary Larson. 

Rămase în loc pentru o clipă, încercând să-şi amintească 
interiorul şopronului. Pete s-ar fi descurcat mai bine - Pete ar fi 
stat în acelaşi loc cu ochii închişi şi cu degetul fluturând în aer, 
apoi ţi-ar fi spus unde se afla fiecare lucru, până la cel mai mic 
borcan cu şuruburi - dar, în cazul de faţă, Henry credea că se va 
descurca şi fără talentul deosebit al lui Pete. Tocmai ieri venise 
în şopron în căutarea unei unelte cu care să deschidă uşiţa unui 
dulap care se blocase din pricina lemnului umflat. Văzuse atunci 
lucrul pe care-l căuta acum. 

Henry inspiră şi expiră rapid de câteva ori, aerisindu-şi bine 
plămânii, apoi îşi apăsă puternic mâna peste gură şi peste nas şi 
păşi înăuntru. Rămase în loc pentru o clipă, aşteptând să i se 


obişnuiască ochii cu lumina difuză. Nu voia să fie luat prins 
surprindere de ceva dacă putea evita acest lucru. 

Când văzu clar din nou, traversă pieziş locul unde se aflase 
snowmobile-ul. Pe podea nu se vedea aici decât un desen 
suprapus de pete de ulei, dar se observau câteva urme de jeg 
roşu-auriu pe prelata verde care acoperise Cat-ul şi care era 
acum aruncată în lături. 

Masa de lucru era în dezordine - un borcan cu cuie şi un altul 
cu şuruburi erau răsturnate, aşa încât ceea ce fusese păstrat cu 
grijă separat se amestecase acum laolaltă; un suport pentru 
pipă care-i aparținuse lui Lamar Clarendon fusese aruncat pe jos 
şi spart; toate sertarele fixate în lăţimea mesei fuseseră trase 
afară şi lăsate aşa. Unul dintre ei, Beaver sau Jonesy, trecuse 
prin şopron ca o tornadă, căutând ceva. 

Jonesy a fost. 

Mda. Poate că Henry nu avea să ştie niciodată ce căutase, dar 
cel care căutase fusese Jonesy, asta o ştia, iar lucrul căutat 
fusese în mod evident foarte important pentru el sau pentru 
amândoi. Henry se întrebă dacă-l găsise. Poate că nu avea să 
ştie nici asta niciodată. Între timp, ce căuta e/se afla perfect la 
vedere în colţul îndepărtat al încăperii, atârnat de un cui 
deasupra unui morman de cutii cu vopsea şi de pistoale de 
vopsit. 

Ţinându-şi încă mâna la gură şi la nas, fără să respire, Henry 
traversă interiorul şopronului. Atârnând de elasticele care-şi 
pierduseră aproape în întregime capsele se aflau cel puţin patru 
măşti de zugrăvit care-ţi acopereau gura şi nasul. Le luă pe 
toate şi se întoarse la timp să observe ceva mişcându-se în 
spatele uşii. Îşi opri un suspin, dar bătăile inimii i se accelerară 
şi, dintr-o dată, cantitatea dublă de aer inhalată care-l ţinuse 
până acum i se păru prea încinsă şi prea grea. Şi nici măcar nu 
se afla nimic acolo, fusese doar în imaginaţia lui. Apoi observă 
că, da, era ceva acolo. Lumina intra prin uşa deschisă; alte 
câteva raze intrau pe singura fereastră murdară de deasupra 
mesei, iar Henry se speriase la propriu de umbra sa. 

Părăsi şopronul din patru paşi mari. Măştile de zugrăvit îi 
bălăngăneau în mâna dreaptă. Ţinu aerul stătut în plămâni până 
ce mai făcu patru paşi de-a lungul urmelor snowmobile-ului, 
apoi îi dădu drumul într-o izbucnire explozivă. Se înclină în faţă 


cu mâinile sprijinite pe coapse, chiar deasupra genunchilor. În 
faţa ochilor îi apăreau şi-i dispăreau stoluri de puncte negre. 

Dinspre est se auzeau pârâituri estompate de focuri de armă. 
Nu erau puşti de vânătoare; era un zgomot prea puternic şi prea 
rapid pentru puştile de vânătoare. Erau arme automate. In 
mintea lui Henry apăru o viziune la fel de clară ca amintirea 
laptelui scurgându-i-se pe bărbie tatălui său sau ca Barry 
Newman fugind din biroul lui ca şi când ar fi purtat pantofi cu 
propulsoare. Văzu căprioarele şi cerbii, văzu ratonii şi 
marmotele şi câinii sălbăticiţi şi iepurii fiind retezaţi de gloanţe 
cu zecile şi cu sutele în vreme ce încercau să scape din ceea ce 
era evident acum o zonă contaminată; văzu zăpada înroşindu-se 
de sângele lor inocent (şi posibil contaminat). Această viziune Îl 
duru într-un fel neaşteptat, îl împunse până într-un loc care nu 
era mort, ci doar moţăia. Locul care rezonase atât de puternic la 
plânsetul lui Duddits, declanşând o vibraţie armonică ce te făcea 
să ţi se pară că-ţi va exploda capul. 

Henry se îndreptă de spate, văzu sânge proaspăt pe mănuşa 
stângă şi strigă: - A, drace! Către cer cu o voce furioasă şi în 
acelaşi timp distrată. Işi acoperise gura şi nasul, făcuse rost de 
măşti şi avea de gând să poarte cel puţin două când va intra în 
casă, dar uitase complet de rana din coapsă, cea cu care se 
alese când se răsturnase Scout-ul. Dacă existase ceva 
contaminant în şopron, ceva răspândit de fungi, erau şanse mari 
să se afle acum în interiorul lui. Nu că ar fi fost cine ştie ce 
măsurile de precauţie pe care, totuși şi le luase. Henry îşi 
închipui o pancartă, mesajul scris cu litere mari şi roşii spunând: 
PERICOL DE CONTAMINARE! VA RUGAM, ŢINEŢI-VA RASUFLAREA 
ŞI ACOPERIŢI-VA CU MÂNA ORICE ZGÂRIETURĂ! 

Scoase un râs grohăit şi porni iarăşi spre cabană. Ei bine, 
pentru Dumnezeu, Maude, oricum nu-şi plănuise să trăiască 
pentru totdeauna. 

Departe înspre est, focurile de armă continuau să pârâie. 


3 


Stând din nou în faţa uşii Bivuacului, Henry căută în buzunarul 
din spate al pantalonilor o batistă, deşi nu se aştepta să 
găsească nimic... şi nici nu găsi. Două dintre punctele de 
atracţie cărora nu li se făcea reclamă atunci când venea vorba 
de petrecerea timpului în pădure erau că puteai să urinezi unde 
voiai şi că te puteai înclina în faţă să tragi claxonul de fiecare 


dată când aveai nevoie să-ţi sufli nasul. Era o satisfacţie primară 
să laşi urina şi mucozităţile să zboare din tine... pentru bărbaţi, 
cel puţin. Când te gândeai la asta, ţi se părea un soi de minune 
cu ochi albaştri că femeile puteau discerne şi iubi părţile lor 
bune, ca să nu mai vorbim de celelalte părţi. 

Îşi dădu jos haina, cămaşa de dedesubt şi helanca termică de 
sub cămaşă. Ultimul strat de haine consta dintr-un tricou al 
echipei Red Sox din Boston, inscripţionat pe spate cu 
GARCIAPARRA 5. Henry şi-l dădu şi pe acesta jos, îl strânse într- 
o bandană şi îl legă peste lacrima însiropată în sânge de pe 
cracul stâng al blugilor lui, gândindu-se încă o dată că închidea 
uşa grajdului după ce-a fost furat calul. Totuşi, trebuia să 
completezi spaţiile punctate, nu-i aşa? Da, trebuia să le 
completezi şi să o faci scriind frumos şi lizibil. După aceste 
principii se ghida viaţa. Chiar şi atunci când se îndrepta spre 
capăt, se părea. 

Îmbrăcă celelalte haine înapoi, acoperindu-şi bustul cu pielea 
încreţită de frig, apoi îşi puse pe faţă două dintre măştile de 
zugrăvit sub formă de lacrimă. Se gândi să le pună şi pe 
celelalte două peste urechi, îşi închipui benzile elastice 
petrecute în cruce pe partea din spate a capului său, asemenea 
bretelelor unei banduliere şi izbucni în hohote de râs. Ce urma? 
Cu ultima mască să-şi acopere un ochi? 

— Dacă e să mă infecteze, mă infectează, spuse, 
reamintindu-şi în acelaşi timp că nu strică să fii grijuliu; o doză 
mică de grijă n-a rănit pe nimeni niciodată, obişnuia să spună 
bătrânul Lamar. 

înăuntrul Bivuacului, fungii (sau mucegaiul, sau ce-o fi fost) 
avansaseră apreciabil chiar şi în scurtul răstimp cât stătuse 
Henry în şopron. Covorul Navajo era acum acoperit dintr-o parte 
într-alta şi nu se mai vedea deloc desenul. Se vedeau urme pe 
canapea, pe tejgheaua dintre bucătărie şi sufragerie şi pe tăblia 
celor trei scaune aflate lângă tejghea în partea dinspre 
sufragerie. O vână sinuoasă de puf roşu-auriu urca pe unul 
dintre picioarele mesei din sufragerie, ca şi când ar fi urmărit 
traiectoria unei scurgeri de lichid, iar Henry îşi aminti de felul în 
care se adună furnicile până şi la cea mai mică bucăţică de 
zahăr. Lucrul poate cel mai neliniştitor era puful roşu-auriu 
aranjat în formă de pânză de păianjen deasupra covorului 
Navajo. Henry se uită prostrat la el pentru mai multe secunde 


înainte să-şi dea seama ce era de fapt: amuleta indiană a lui 
Lamar Clarendon, capcana pentru vise. Henry nu credea că va 
afla vreodată cu exactitate ce se întâmplase acolo, dar era sigur 
de un lucru: capcana indiană prinsese un adevărat coşmar de 
data aceasta. 

Sper că nu ai de gând să mergi mai departe, nu? Nu acum, 
după ce ai văzut cât de rapid creşte! Jonesy părea în regulă 
când a trecut pe lângă tine, dar nu era în regulă şi ştii foarte 
bine asta. Ai simtit-o. Aşa că... sper că nu ai de gând să mergi 
mai departe, nu? 

— Ba da, spuse Henry. Cele două măşti îi săltară pe faţă când 
vorbi. Dacă va pune stăpânire pe mine... păi, va trebui doar să- 
mi iau viaţa. 

Arborând o expresie asemenea celei a lui Stubb din Moby- 
Dick, Henry păşi mai adânc în interiorul cabanei. 


4 


Cu o singură excepţie, fungii creşteau în fuioare şi maldăre. 
Excepţia se afla în faţa băii, unde se afla un adevărat deal de 
fungi, tot împletit la un loc şi înălțându-se în sus pe pragul uşii, 
unind cele două canaturi până la o înălţime de cel puţin un 
metru douăzeci. Maldărul acesta de înălţimea unui deluşor 
părea că se ridică pe o bază cenuşie şi spongioasă. Pe partea 
dinspre sufragerie, materia cenuşie se despicase în două, 
formând un Y care-i trezi lui Henry imaginea neplăcută a două 
picioare deformate. Ca şi când ar fi murit cineva în pragul uşii de 
la baie şi fungii ar fi crescut pe cadavrul lui. Henry îşi aminti de 
un articol care-i captase atenţia în timpul facultăţii de medicină 
când răsfoia o revistă de specialitate în căutarea altor articole. 
Conţinea fotografii, dintre care una era un instantaneu oribil de 
autopsie pe care nu-l uitase cu adevărat niciodată. Reprezenta 
cadavrul gol al victimei unei crime aruncat în pădure şi 
descoperit aproximativ după patru zile. Ciuperci otrăvitoare îi 
crescuseră la ceafă, în cutele de la încheietura genunchilor şi în 
despicătura dintre fese. 

Patru zile, desigur. Cabana însă fusese curată dimineaţă, cu 
doar... 

Henry se uită la ceas şi văzu că se oprise la douăsprezece 
fără douăzeci de minute. Funcţiona acum după Absolut Nici o 
Oră Standard Estică. 


Se întoarse şi aruncă o privire în spatele uşii, convins dintr-o 
dată că-l pândea ceva de acolo. 

Mnu. Nimic, doar puşca de vânătoare Garand a lui Jonesy, 
sprijinită de perete. 

Henry dădu să se întoarcă în faţă, dar se întoarse înapoi. 
Garand-ul părea curat, aşa că-l ridică. Era încărcat, avea 
siguranţa pusă, un glonţ era pe ţeava. Perfect. Henry şi-l atârnă 
de umăr şi se întoarse înapoi către maldărul roşu neplăcut 
crescând în faţa uşii de la baie. Mirosul de eter, amestecat cu 
ceva sulfuros şi chiar şi mai neplăcut, era puternic aici. Traversă 
încet cameră spre baie, forţându-se la fiecare pas să continue, 
temându-se (şi fiind din ce în ce mai convins) că umflătura roşie 
cu excrescenţele sub formă de picioare era tot ce mai rămăsese 
din prietenul lui, Beaver. Dintr-o clipă într-alta va recunoaşte 
rămăşiţele răvăşite ale părului lung şi negru al lui Beav sau 
bocancii săi Doc Marten, cei pe care Beaver îi numea 
„declaraţiile lui de solidaritate cu lesbienele". Beav îşi formase 
ideea că bocancii Doc Marten erau semnul secret după care se 
recunoşteau lesbienele între ele şi nimeni nu-l putuse convinge 
de contrariu. La fel de convins fusese şi că oamenii purtând 
numele de Rothchild şi Goldfarb conduc lumea, o conduc 
probabil dintr-un buncăr săpat adânc în piatră, în Colorado. 
Beaver, a cărui expresie preferată de surpriză fusese „trage-mi- 
o, Freddy". 

Nu putea fi sigur însă că umflătura de la intrarea în baie 
fusese cândva Beav şi nici chiar dacă fusese cineva, în definitiv. 
Nu exista decât acea formă sugestivă. Ceva sclipi în masa 
spongioasă şi Henry se aplecă mai aproape, întrebându-se în 
acest timp dacă îi creşteau bucăţi microscopice de fungi pe 
suprafeţele ude şi neprotejate ale ochilor. Lucrul pe care-l 
observase se dovedi a fi, de fapt, clanţa de la uşă. Puțin într-o 
parte, purtând propriul puf roşietic-auriu, se afla o rolă de bandă 
izolantă. Işi aminti dezordinea de pe masa de lucru din şopron, 
îşi aminti de sertarele lăsate deschise. Asta căutase Jonesy 
acolo? O rolă de bandă blestemată? Ceva în capul lui - poate 
declicul, poate nu - îi spuse că asta era. Dar de ce? Pentru 
numele lui Dumnezeu, de ce? 

In ultimele aproximativ cinci luni de zile, cele în care 
gândurile sinucigaşe îl vizitau din ce în ce mai frecvent şi 
rămâneau pentru perioade din ce în ce mai lungi de timp, 


sporovăind în păsăreasca lor, curiozitatea îl părăsise aproape 
complet pe Henry. Acum îl străbătea frivolic, ca şi când s-ar fi 
trezit înfometată. El însă nu avea cu ce s-o hrănească. Vrusese 
cumva Jonesy să izoleze uşa cu banda? Da? La ce folos? Cu 
siguranţă că ştia şi el şi Beav că nu avea să funcţioneze 
împotriva fungilor, care nu trebuiau decât să-şi strecoare 
degetele pe sub uşă. 

Henry se uită înăuntrul băii şi scoase un horcăit profund de 
uimire. Indiferent ce nebunie respingătoare se petrecuse, 
începuse şi se încheiase acolo înăuntru - nu se îndoia de lucrul 
acesta. Încăperea era o peşteră roşietică, dalele albastre erau 
aproape în întregime acoperite de aluviunile de materie 
igrasioasă. Urcase pe piciorul chiuvetei şi pe vasul de toaletă. 
Capacul toaletei era ridicat şi proptit de rezervorul spart de apă 
Şi, deşi nu era sigur - era prea multă excrescenţă ca să fie sigur 
- credea că şi colacul fusese rupt şi vârât înăuntru în bideu. 
Perdeaua de la duş era acum de un roşu-auriu compact, 
nicidecum de albastrul ei translucid obişnuit; mare parte din ea 
fusese ruptă din inele (şi acolo crescuseră mărgele vegetale 
roşietice-aurii) şi stătea aruncată în cadă. 

leşind de dincolo de marginea căzii şi ea acoperită de fungi, 
se vedea un picior încălţat într-un bocanc. Bocancul era un Doc 
Marten, Henry era sigur de asta. Se părea că-l găsise în sfârşit 
pe Beaver. Dintr-o dată îl năpădiră amintiri din ziua în care-l 
salvaseră pe Duddits, amintiri atât de vii şi clare încât ar fi putut 
avea loc chiar ieri. Beaver îmbrăcat în geaca lui veche şi ciudată 
de piele, Beaver luând de pe jos sufertaşul lui Duddits şi 
spunând: îți place serialul ăsta de desene animate? Dar nu-şi 
schimbă niciodată hainele! Apoi spunând... 

— Trage-mi-o, Freddy, spuse Henry către baia năpădită de 
fungi. Asta a spus, asta spunea întotdeauna. 

Lacrimile-i curgeau din ochi şi i se prelingeau în jos pe obraji. 
Dacă fungii îşi doreau umezeală - şi judecând după jungla ce 
creştea din rezervorul de la toaletă, umezeala le plăcea foarte 
mult - puteau ateriza pe el să dea o petrecere. 

Lui Henry nu-i păsa prea mult. Avea puşca lui Jonesy. Puteau 
să se înfrupte din el fungii, dar el se va asigura că nu va mai fi 
prin preajmă când vor ajunge la desert. Asta dacă avea să fie 
nevoie. 

Şi probabil că avea să fie. 


5 


Era sigur că văzuse un maldăr de cârpe în şopron. Henry se 
întrebă dacă se meargă să le aducă. Ar fi putut să le aştearnă 
pe pardoseala băii, ar fi putut călca pe ele şi ar fi putut arunca o 
privire mai atentă în cadă. Dar la ce folos? Ştia că Beaver era cel 
de acolo şi nu simţea nici un pic dorinţa să-şi revadă vechiul 
prieten, autor al unor expresii inteligente precum pupă-mă-n 
cur, fiind năpădit de fungi roşii, aşa cum fusese năpădit cadavrul 
din acea fotografie de demult de o colonie de ciuperci 
otrăvitoare. Dacă i-ar fi oferit răspunsuri la întrebările lui 
referitoare la ce se întâmplase acolo, atunci, da, poate. Dar lui 
Henry nu i se părea foarte probabil acest lucru. 

Ce-şi dorea cel mai mult era să iasă de acolo. Fungii erau 
înfiorători, însă nu asta era tot. Mai era şi senzaţia chiar mai 
înfiorătoare că nu era singur. 

Henry se dădu în spate de lângă uşa de la baie. Pe masa din 
sufragerie se afla o carte în ediţie de buzunar; pe coperta ei se 
vedeau dansând câţiva diavoli cu coada bifurcată. Una din 
cărţile lui Jo-nesy, fără-ndoială şi deja creştea şi pe ea o colonie 
de jeg roşu-auriu. 

Deveni conştient de un sunet nechezat venind dinspre vest, 
un sunet care se transformă curând într-un tunet puternic. 
Elicoptere; de data aceasta, nu doar unul singur. Multe. De felul 
celor mari. După sunet, părea că zboară la joasă altitudine, iar 
Henry îşi feri capul fără să-şi dea seama. Imagini din zeci de 
filme despre războiul din Vietnam îi umplură mintea şi, pe 
moment, fu sigur că elicopterele vor deschide focul, ciuruind 
cabana. Sau poate că o vor arunca în aer cu napalm. 

Aparatele trecură în zbor fără să facă nici una, nici alta, dar 
mai lipsi puţin să zguduie ceştile şi farfuriile de pe rafturile din 
bucătărie. Henry se îndreptă de spate pe măsură ce sunetul se 
îndepărta, transformându-se pentru început într-un huruit, apoi 
într-un zbârnâit inofensiv. Poate că se duceau să ia şi ele parte 
la măcelărirea animalelor la capătul dinspre est al regiunii 
Jefferson. Aşa să facă. El, unul, avea de gând să iasă dracului 
de-acolo şi să... 

Ce? Ce să facă mai departe? 

În vreme ce frământa această întrebare în minte, se auzi ceva 
dinspre unul din dormitoarele de la parter. Un foşnet. Urmă un 
moment de linişte, un moment îndeajuns de lung pentru ca 


Henry să se convingă că-i juca iarăşi feste imaginaţia încinsă. 
Apoi se auzi o serie de ciocănituri şi de ciripituri, asemănătoare 
cu sunetele unei jucării mecanice - o maimuţă de tinichea sau 
un papagal, poate - pe punctul de-a claca. Întreg corpul i se 
acoperi cu piele de găină. Saliva i se uscă în gură. Părul de pe 
ceafă începu să i se ridice în mănunchiuri. 

Cară-te de aici, fugi! 

Înainte să apuce să asculte această voce şi să-i dea voie să se 
înstăpânească pe conştiinţa lui, străbătu sufrageria spre uşa 
dormitorului cu paşi largi, dând jos de pe umăr în acest timp 
Garand-ul. Adrenalina i se vărsă în sânge şi lumea i se înfăţişă 
mai luminoasă. Percepția selectivă, acel dar nemărturisit al celor 
aflaţi în siguranţă şi confort, se nărui şi Henry văzu până-n cel 
mai mic detaliu: dâra de sânge ducând de la dormitor la baie, un 
pantof de casă abandonat, mucegaiul acela roşu crescând pe 
perete sub forma unei palme. După aceea, călcă dincolo de uşă. 

Se afla pe pat, indiferent ce era acel lucru; lui Henry i se păru 
a fi un fel de nevăstuică sau de marmotă cu picioarele amputate 
şi cu o coadă lungă şi însângerată atârnând în urma ei aidoma 
unui sac placental. Numai că nici un animal pe care-l văzuse 
vreodată - poate doar cu excepţia ţiparului de Moray pe care-l 
văzuse la Acvariul Marin de la Boston - nu avea asemenea ochi 
mari, disproporţionaţi şi negri. Mai era o asemănare cu ţiparul 
de Moray: când deschise linia rudimentară ce-i servea drept 
gură, vietatea scoase la iveală un cuib de colţi înghesuiți, la fel 
de lungi şi de subţiri ca acele cu gămălie. 

În spatele vietăţii, pulsând pe cearşaful înmuiat în sânge, se 
aflau peste o sută de ouă portocalii cu maro. Aveau 
dimensiunea unor bile mari de marmură şi erau acoperite cu 
bale mucilaginoase de culoare închisă. In interiorul fiecăruia, 
Henry văzu mişcându-se câte o umbră de mărimea unui fir de 
păr. 

Vietatea-nevăstuică se ridică asemenea unui şarpe ridicându- 
se din coşul unui îmblânzitor de şerpi şi ciripi către el. Se 
încovoia pe pat - pe patul lui Jonesy - dar părea că nu se poate 
mişca prea mult. Ochii ei negri, lucioşi sclipiră. Coada ei (doar că 
Henry era de părere că s-ar putea să fie de fapt un tentacul 
ucigaş) biciui încoace şi-n colo, apoi vietatea se aşeză peste cât 
mai multe ouă putu, ca şi când şi le-ar fi protejat. 


Henry îşi dădu seama că repeta acelaşi cuvânt, nu, îl repeta 
întruna într-un mormăit monoton, asemenea unui nevrotic fără 
scăpare, care fusese umplut cu calmante Thorazine. Işi sprijini 
arma în umăr, ochi şi urmări prin cătare capul respingător în 
formă de ic al vietăţii, în vreme ce acesta se smucea şi se ferea. 
Stie ce tin în mână, ştie cel putin atâta lucru, gândi Henry cu 
sânge rece, apoi apăsă pe trăgaci. 

Trăsese de aproape şi vietatea nici nu încercă prea tare să 
scape; fie o epuizase depunerea ouălor, fie nu se simţea foarte 
bine în frig - cu uşa principală deschisă, în Bivuac se făcuse, 
într-adevăr, destul de frig. Focul de armă răsună puternic în 
încăperea îngustă, iar capul ridicat în aer al vietăţii se 
dezintegră într-un lichid ce stropi peretele din spate în fâşii şi 
cheaguri. Sângele ei avea aceeaşi culoare roşie-aurie ca şi 
fungii. Trupul decapitat căzu din pat pe un morman de haine 
străine lui Henry: o haină maro, o vestă portocalie de 
semnalizare, o pereche de blugi cu manşete (nici unul dintre ei 
nu purtase vreodată blugi cu manşete; în şcoala generală, cei 
care purtau aşa ceva erau etichetaţi drept labagii). Mai multe 
ouă căzură din pat o dată cu cadavrul vietăţii. Cele mai multe 
aterizară fie pe mormanul de haine, fie pe maldărul de cărţi al 
lui Jonesy şi rămaseră intacte, altele însă căzură pe podea şi se 
sparseră. O materie ceţoasă asemenea albuşului se scurse din 
ele, cam câte o lingură din fiecare ou. In acest lichid se aflau 
firele acelea de păr, zvârcolindu-se şi torsionându-se şi părând 
că se uită fix la Henry cu nişte ochi negri de mărimea vârfului de 
ac. Simplul fapt că se uita la ele îl făcu pe Henry să-i vină să 
strige. 

Se întoarse şi ieşi împleticit din cameră pe nişte picioare la fel 
de pline de simţuri ca picioarele unei mese. Se simţea ca o 
marionetă manipulată de cineva cu intenţii bune, dar care 
tocmai a început să înveţe meseria. Nu avu nici o idee unde se 
ducea până ce nu ajunse în bucătărie şi se aplecă spre du- 
lăpiorul de sub chiuvetă. 

— | am the eggman, | am the eggman, | am the walrus! Goo- 
goo-joob!“ 

Nu cântă aceste cuvinte: le declamă într-o voce triumfală pe 
care nu ştia că o deţinea în repertoriu. Era vocea unui cabotin 


4 Sunt îmblânzitorul de ouă, sunt îmblânzitorul de ouă, eu sunt morsa! Bi-bi- 
bine lucrat. 


din secolul nouăsprezece. Acest gând declanşa imaginea - 
Dumnezeu ştie de ce - lui Edwin Booth îmbrăcat în d'Artagnan, 
cu pene la căciulă şi tot tacâmul, citând din versurile lui John 
Lennon, iar Henry scoase două silabe umoristice puternice - Ha! 
Ha! 

Înnebunesc, îşi spuse... dar nu făcea nimic. ÎI prefera pe 
d'Artagnan recitând „| Am the Walrus"“ imaginii sângelui acelei 
vietăţi împrăştiat pe perete sau bocancului Doc Marten acoperit 
cu mucegai ieşind din cadă, sau, chiar mai rău, ouălor 
spărgându-se şi dând naştere unor fire de păr zvârcolitoare cu 
ochi. Atâţia ochi care-l priveau... 

Dădu la o parte detergentul pentru vase şi găleata pentru 
curăţat podelele şi iat-o, cutia galbenă cu lichid combustibil 
Sparx pentru grătar. Păpuşarul ageamiu care-i preluase 
controlul îi întinse braţul cu mişcări sincopate, apoi îi forţă 
palma să se strângă pe cutia de Sparx. O luă cu el când traversă 
iarăşi sufrageria, în drum însă se opri să ia şi cutia cu chibrituri 
de pe poliţa şemineului. 

— / am he and you are me and we are all together!” Declamă 
şi păşi voios în dormitorul lui Jonesy, înainte ca persoana 
speriată din mintea lui să poată prelua frâiele, să-l întoarcă din 
drum şi să-l determine s-o ia la sănătoasa. Acea persoană îşi 
dorea să-l determine să fugă până ce avea să cadă lipsit de 
cunoştinţă la pământ. Sau până avea să moară de oboseală. 

Şi ouăle de pe pat începuseră să se crape. Două duzini sau 
poate mai multe de fire de păr din acelea se târau deja pe 
cearşaful îmbibat în sânge sau se zbăteau deja pe perna lui 
Jonesy. Unul dintre ele îşi ridică miezul de cap şi ciripi spre 
Henry, un sunet aproape prea subţire şi ascuţit ca să fie auzit. 

Totuşi, nepermiţându-şi vreo pauză, dacă avea să ia o pauză 
nu avea să se mai pună din nou în mişcare (în nici o altă direcţie 
decât către uşă, desigur), Henry făcu doi paşi spre capătul de la 
picioare al patului. Unul dintre firele de păr veni alunecând pe 
podea către el, mişcându-se cu ajutorul cozii asemenea unui 
spermatozoid văzut la microscop. 

Henry îl calcă, în acelaşi timp deschizând cu un deget capacul 
de plastic al cutiei. Îndreptă pulverizatorul spre pat şi strânse, 


+2 I Am the Walrus („Eu sunt morsa") melodie a formaţie Beatles, scrisă de 
John Lennon şi Paul McCartney. 
“5 Eu sunt el şi tu eşti eu şi suntem cu toţii la un loc! 


îndoindu-şi încheietura mâini în stânga şi-n dreapta, asigurându- 
se că stropea destul lichid combustibil şi pe podea. Când lichidul 
atinse vietăţile subţiri ca părul, acestea scoaseră ţipete ascuţite 
şi scâncite, asemenea puilor de pisică nou-născuţi. 

— Îmblânzitorul de ouă... Îmblânzitorul de ouă... morsa! 

Călcă pe încă un fir de păr şi observă că un al treilea îi atârna 
pe un crac al blugilor, ţinându-se cu coada lui de bici şi 
încercând să-l muşte prin material cu dinţii lui încă moi. 

— Imblânzitorul de ouă, murmură Henry şi-l dădu jos cu talpa 
bocancului din celălalt picior. Când încercă să se îndepărteze, îl 
călcă. 

Deveni pe dată conştient că era ud leoarcă de sudoare, că 
mustea din vârful capului până la degetele de la picioare; dacă 
avea să iasă în frigul de afară în starea de acum (şi va trebui să 
facă asta; nu putea rămâne în loc), probabil că se va îmbolnăvi 
de moarte. 

— Can 't stay here, can 't take no rest! Strigă Henry pe noua 
sa voce triumfală. 

Deschise cutia cu chibrituri, dar mâinile îi tremurau atât de 
tare, că scăpă jumătate din ea pe jos. Şi mai mulţi viermi 
filiformi se târau spre el. Poate că nu ştiau prea multe, dar ştiau 
cu siguranţă că el e duşmanul; asta ştiau. 

Henry prinse un chibrit între degete, îl ridică în aer, îşi propti 
degetul mare de vârful lui. Un truc pe care-l învățase de la Pete 
în vremurile de demult. Prietenii te-nvaţă întotdeauna lucrurile 
cele mai folositoare, nu-i aşa? Cum să-i oferi vechiului tău 
prieten Beaver o înmormântare vikingă, de exemplu şi cum să 
scapi în acelaşi timp şi de şerpişorii aceia gălăgioşi. 

— Îmblânzitorul de ouă! 

Scăpără vârful chibritului şi acesta se aprinse. Mirosul de sulf 
ars se asemăna cu mirosul care-l întâmpinase la intrarea în 
cabană, se asemăna cu mirosul băşinilor femeii aceleia 
corpolente. 

— Morsa! 

Azvârli chibritul la capătul dinspre picioare al patului, unde se 
afla o cuvertură îmboţită îmbibată acum cu lichid combustibil. 
Pentru o clipă, flacăra pâlpâi albastră în jurul beţişorului, iar 
Henry îşi spuse că se va stinge. Apoi se auzi un flum moale şi pe 
cuvertură răsări o modestă coroană de flăcări galbene. 


Nu pot rămâne în loc, nu mă pot odihni deloc! 


— Bi-bi-bine lucrat! 

Flăcările se târâră pe cearşaf în sus, înnegrind sângele 
îmbibat în el. Ajunse la amalgamul de ouă acoperite în 
văscozităţi, le gustă şi i se părură bune. Se auzi o serie de 
pocnituri groase când ouăle începură să explodeze. Se auziră şi 
mai multe scâncete când viermii începură să ardă. Sfârâituri 
când lichidul începu să se scurgă din ouăle sparte. 

Henry ieşi cu spatele din cameră, împroşcând lichid 
combustibil în urma lui. Când ajunse în mijlocul covorului 
Navajo, cutia se goli. O aruncă, scăpără un alt chibrit şi-l azvârli. 
De data aceasta, flum! - Ul se auzi imediat şi flăcările izbucniră 
portocalii. Căldura îl lovi în faţa strălucind de transpiraţie şi simţi 
o pornire subită - puternică şi, în acelaşi timp, jucăuşă - de-a-şi 
arunca măştile de zugrăvit de pe faţă şi de-a păşi hotărât în 
flăcări. Bun găsit, căldură; bun găsit, vară; bun găsit, întuneric, 
prieten vechi. 

Îl opri un lucru la fel de simplu cum era şi de puternic. Dacă 
avea să tragă acum cuiul de la grenadă, suferinţa cauzată de 
trezirea neplăcută la viaţă a tuturor emoţiilor sale latente n-ar 
mai fi avut o noimă. Nu va şti niciodată ce se întâmplase aici, 
dar ar putea cel puţin căpăta nişte răspunsuri de la cei care 
pilotau elicopterele şi trăgeau în animale. Asta doar dacă nu-l 
vor împuşca şi pe el, desigur. 

În faţa uşii, Henry fu năpădit de o amintire atât de vie, încât 
inima începu să-i plângă în piept: Beaver îngenunchind în faţa 
lui Duddits, care încearcă să-şi încalţe pantofii sport de-a- 
ndoaselea. Lasă-mă să te-ajut cu ăla, omule, spune Beaver, iar 
Duddits, uitându-se la el cu o perplexitate cu ochii larg deschişi 
pe care nu puteai decât s-o îndrăgeşti, îi răspunde: A 'uț e? 

Henry începu din nou să plângă. 

— Adio, Beav, spuse. Te iubesc, omule - ţi-o zic din toată 
inima. 

După aceea păşi afară, în frig. 

6 


Merse până în spatele Bivuacului, acolo unde se găsea stiva 
de lemne. Lângă ea se afla o altă prelată, mai veche, de un 
negru-spălăcit. Era îngheţată de pământ şi Henry trebui să tragă 
tare cu ambele mâini ca s-o desprindă. Sub ea se aflau în 
dezordine nişte tălpici pentru zăpadă, patine şi schiuri. Se mai 
afla şi un burghiu de zăpadă antidiluvian. 


Uitându-se la acest morman repugnant de echipament pentru 
iarnă, demult intrat în hibernare, Henry îşi dădu pe dată seama 
cât era de obosit... numai că obosit era un cuvânt mult prea 
blând. Tocmai făcuse cincisprezece kilometri pe jos, în mare 
parte în pas alert. Mai fusese implicat şi într-un accident de 
maşină şi mai descoperise cadavrul unui prieten din copilărie. 
Credea că şi ceilalţi doi prieteni din copilărie erau la fel de 
pierduţi pentru el. 

Dacă n-aş fi avut tendinţe sinucigaşe încă de la început, acum 
aş fi nebun de legat, gândi el, apoi râse. Îi făcea bine să râdă, 
dar nu-i reducea deloc din oboseală. Chiar şi aşa, trebuia să se 
care de aici. Trebuia să găsească persoanele investite cu 
autoritate şi să le spună ce se întâmplase aici. S-ar putea ca ei 
să ştie deja - judecând după gălăgia pe care o făceau, cu 
siguranţă ştiau ceva, chiar dacă modul lor de-a face faţă 
situaţiei îl neliniştea pe Henry - dar s-ar putea ca ei să nu ştie de 
existenţa nevăstuicilor. Şi de ouă. El, Henry Devlin, le va spune - 
cine să ştie mai bine ca el? La urma urmei, el era îmblânzitorul 
de ouă. 

Şireturile din piele netăbăcită ale tălpicilor pentru zăpadă 
fuseseră roase de atâţia şoareci, încât nu mai rămăseseră decât 
nişte rame goale. După o căutare laborioasă, totuşi, Henry găsi 
o pereche de schiuri fond butucănoase care arătau ca şi când ar 
fi fost la modă prin 1954 sau pe-acolo. Clamele erau ruginite, 
dar, când le apăsă cu ambele degete mari, reuşi să le mişte 
îndeajuns să-şi vâre bocancii şi să-i prindă bine. 

Din interiorul cabanei se auzeau pârâituri constante. Henry 
puse o mână pe peretele din lemn şi simţi căldura. Sub 
streaşină se afla un mănunchi de bețe de schi de diferite 
dimensiuni, cu mânerele îngropate într-un ghemotoc de pânză 
de păianjen murdară. Lui Henry nu-i venea să atingă pânza de 
păianjen - amintirea ouălor şi a zbaterilor puilor vietăţilor- 
nevăstuici era încă prea proaspătă - dar avea cel puţin mănuşile 
trase pe mâini. Mătură pânza de păianjen şi căută cu mişcări 
pripite printre beţele de schi. Vedea deja scântei dansând în 
fereastra de lângă capul său. 

Găsi o pereche de bețe doar cu puţin mai scurte decât îi 
trebuiau la statura lui înaltă şi schie neîndemânatic spre colţul 
clădirii. Se simţea, cu vechile schiuri în picioare şi cu puşca lui 
Jonesy atârnată de umăr, ca un soldat nazist dintr-un film de 


Alistair MacLean. Când se întoarse cu spatele, fereastra lângă 
care stătuse el se sparse cu un bubuit surprinzător de puternic - 
ca şi când ar fi aruncat cineva un bol mare de sticlă de la etajul 
al doilea al unei clădiri. Henry îşi strânse umerii şi simţi cioburile 
cum i se lovesc de haină. Câteva îi aterizară în păr. Îi trecu prin 
minte că, dacă i-ar mai fi luat alte douăzeci sau treizeci de 
secunde să caute printre schiuri şi bețe, explozia acelei ferestre 
i-ar fi curăţat mare parte din faţă. 

Se uită în sus către cer, îşi duse palmele de-o parte şi de 
cealaltă a obrajilor, asemenea lui Al Jolson” şi spuse: 

— Cineva acolo sus mă iubeşte! Uraa! 

Flăcările ieşeau acum pe fereastră, lingeau suprafaţa de sub 
streaşină, iar Henry auzea şi alte lucruri spărgându-se în cabană 
pe măsură ce coeficientul de încălzire se ridica. Cabana tatălui 
lui Lamar Clarendon, construită imediat după al doilea război 
mondial, ardea acum din temelii. Era cu siguranţă un vis. 

Henry schie în jurul casei, ţinându-se departe de ea, urmărind 
cum şiroaie de scântei se ridicau din horn şi se în vârtejeau 
către norii cu burţile coborâte. Încă se mai auzeau focuri de 
armă dinspre est. Cineva îi scosese din pepeni, cu siguranţă. Îi 
scosese din pepeni şi din încă ceva. Mai fusese şi explozia aceea 
din vest - ce Dumnezeu fusese şi aia? 

Nu avea cum şti. Dacă va ajunge întreg la alţi oameni, poate 
că-i vor spune ei. 

— Dacă nu hotărăsc să mă radă şi pe mine pur şi simplu, 
spuse el. 

Vocea îi ieşi ca un croncănit uscat; atunci îşi dădu seama că 
aproape murea de sete. Se aplecă cu grijă (nu mai stătuse pe 
schiuri, de orice fel, de zece ani sau chiar mai mult), luă câtă 
zăpadă putu în căuşul palmelor împreunate şi-şi umplu gura cu 
ea. Aşteptă să se topească şi să i se prelingă pe gât în jos. 
Senzaţia era divină. Henry Devlin, psihiatru şi autor ocazional al 
unui studiu despre Soluţia Hemingway, un bărbat care fusese 
cândva un băieţaş virgin şi care era acum un tip înalt cu alură 
de tocilar, ai cărui ochelari îi alunecau întotdeauna spre vârful 
nasului, al cărui păr încărunţea, ai cărui prieteni fie muriseră, fie 
dispăruseră, fie se schimbaseră, acest bărbat stătea în poarta 
deschisă a unui loc unde nu avea să se mai întoarcă vreodată, 


4 Al Jolson (1886-1950) - actor şi cântăreţ american care a jucat în The Jazz 
Singer (1927), primul film cu sunet sincron. 


stătea pe schiuri şi mânca zăpadă cum ar mânca un copil 
îngheţată Sno-Cone la Circul Shrine, stătea acolo şi se uita cum 
ardea ultimul adăpost plăcut din viaţa sa. Flăcările străbătură 
prin şindrila de cedru. Zăpada moale se transforma în apă 
aburindă şi se scurgea prin jgheaburile ruginite. Braţe de foc 
apăreau şi dispăreau în cadrul uşii deschise, asemenea unor 
gazde entuziaste făcându-le semn nou-veniţi-lor să se 
grăbească, să se grăbească, la naiba, aduceţi-vă cururile 
înăuntru înainte să ardă din temelii întreaga cabană. Covoraşul 
de puf roşu-auriu care crescuse pe lespedea de granit se prăjise, 
îşi pierduse culoarea, căpătase o nuanţă cenuşie. 

— Bine, murmură Henry cu răsuflarea tăiată. Işi încleşta ritmic 
pumnii pe mânerele betelor de schi fără să-şi dea seama. Bine, 
asta-i bine. 

Rămase în acea postură pentru următoarele cincisprezece 
minute şi, când nu mai putu suporta spectacolul, se întoarse cu 
spatele la flăcări şi porni înapoi pe drumul pe care venise. 


7 


Nu-l mai anima nici o grabă. Avea de făcut treizeci şi cinci de 
kilometri (35,7 ca să fiu exact, îşi spuse) şi, dacă nu avea să 
accelereze pasul, nu avea să ajungă până la capăt. Mergea tot 
pe urmele de zăpadă tasată ale snowmobile-ului şi se oprea să 
se odihnească mai des decât se oprise când venise din direcţia 
cealaltă. 

A, dar atunci eram mai tânăr, gândi cu doar o urmă de ironie. 

Se uită la ceas de două ori, uitând că în regiunea Jefferson era 
acum Absolut Nici o Oră Standard Estică. Singurul reper fiind 
covorul stabil de nori de deasupra capului său, tot ce ştia era că 
încă nu se înnoptase. Era după-amiază, sigur, dar dacă era 
devreme sau târziu, asta nu ştia. Intr-o altă după-amiază, 
foamea i-ar fi servit drept reper, nu însă şi astăzi. Nu şi după ce 
văzuse vietatea din patul lui Jonesy şi ouăle şi firele de păr cu 
ochii lor negri ieşiţi în evidenţă. Nu şi după ce văzuse piciorul 
ieşind din cadă. | se părea că nu va mai putea mânca 
niciodată... şi, dacă va mânca totuşi, nu va putea niciodată 
mânca ceva având cea mai mică urmă de roşu. Cât despre 
ciuperci? Nu, mulţam. 

Schiatul, cel puţin pe astfel de schiuri fond butucănoase, se 
asemăna foarte mult cu mersul pe bicicletă, descoperi el: nu-l 
uitai niciodată. Căzu o singură dată, când urca primul deal, 


schiurile alune-cându-i de sub picioare, dar el nu făcu decât să 
se aplece năucit în direcţia opusă şi, în afară de o sperietură 
bunicică, nu păţi nimic. Credea că nu mai fuseseră cernite 
schiurile de când cultivatorul de arahide era preşedinte‘, dar, 
dacă se păstra pe urmele tasate şi adânci ale snowmobile-ului, 
nu avea să păţească nimic. Se minună de desenul de urme lăsat 
de animale pe Deep Cut Road - nu mai văzuse niciodată atâtea 
la un loc. Câteva animale merseseră de-a lungul drumului, dar 
cele mai multe urme îl străbăteau dinspre vest spre est. Deep 
Cut-ul cotea puţin către nord-vest, iar nordul era limpede un 
punct cardinal pe care animalele din zonă voiau să-l evite. 

Am plecat în călătorie, îşi spuse. Poate că va scrie cineva, 
cândva, un poem epic despre asta: „Călătoria lui Henry". 

— Mda, spuse el. „Timpul încetini şi realitatea se-ndoi; 
îmblânzitorul de ouă merse făr' a se opri." 

Râse de aceste cuvinte şi, din cauza gâtului său uscat, râsul 
se transformă într-o tuse sacadată. Se opri pe marginea urmelor 
de snowmobile, mai luă în căuşul palmelor împreunate încă o 
dată zăpadă şi o înghiţi pe toată. 

— E gustoasă... şi-ţi face şi bine! Proclamă el. Zăpada! Servită 
acum nu doar la micul dejun! 

Se uită spre cer şi asta-l costă. Pentru o clipă fu cuprins de 
amețeli şi crezu că va cădea pe spate. Apoi, senzaţia de vertij se 
retrase. Norii de pe cer păreau mai întunecaţi. Venea ninsoarea? 
Venea noaptea? Veneau amândouă în acelaşi timp? Îl dureau 
genunchii şi gleznele din pricina mersului pe schiuri, iar braţele-l 
dureau chiar şi mai tare cum mânuise beţele. Pernele cu muşchi 
de pe piept dureau însă cel mai tare. Acceptase deja ca sigur 
gândul că nu va ajunge la magazinul lui Gosselin până la lăsarea 
întunericului; acum, stând pe marginea drumului şi mâncând şi 
mai multă zăpadă, îi trecu prin minte că s-ar putea să nu mai 
ajungă deloc acolo. 

Işi desfăcu bandana făcută din tricoul Red Sox pe care o 
legase în jurul piciorului şi spaima îl asaltă când observă o dâră 
stacojie strălucitoare pe pantaloni. Inima îi bătu atât de tare, 
încât îi apărură puncte albe în faţa ochilor, puncte adunate în 
stoluri, puncte pulsatile. Îşi întinse degetele tremu-rânde către 
pata roşie. 


4 james Earl Carter Jr. (cunoscut ca „Jimmy Carter"), al 39-lea preşedinte 
american între anii 1977-1981. 


Ce crezi că poți face? Îşi spuse în batjocură. Crezi c-o poti lua 
de acolo ca şi când ar fi o bucată de aţă sau o scamă? 

Ceea ce şi făcu, fiindcă era o bucată de aţă: una roşie, de la 
logo-ul cusut pe tricou. O aruncă şi o privi cum pluteşte până ce 
se aşeză pe zăpadă. Apoi strânse din nou tricoul peste ruptura 
din pantaloni. Pentru o persoană care, cu doar patru ore în 
urmă, trecea în revistă toate modalităţile de-a-şi pune capăt 
zilelor - ştreangul şi laţul, cada şi punga de plastic, balustrada 
unui pod şi mereu-popu-lara Soluţie Hemingway, cunoscută în 
unele secţii de poliţie drept Ultimul Salut al Poliţistului - se 
speriase destul de tare pentru o clipă sau două. 

Fiindcă nu vreau să mor în felul ăla, îşi spuse. Nu vreau să fiu 
mâncat de viu de... 

— De ciupercile otrăvitoare de pe Planeta X, spuse. 

Imblânzitorul de ouă se puse în mişcare din nou. 


8 


Lumea înconjurătoare se împuţină, aşa cum se întâmplă de 
fiecare dată când ne apropiem de istovire şi nu ne-am terminat 
munca, sau când suntem aproape gata cu ea. Viaţa lui Henry se 
redusese la patru mişcări simple şi repetitive: sus-josul braţelor 
împingându-se în bețe şi împingerea schiurilor prin zăpadă. 
Durerile şi suferinţele lui dispăruseră, cel puţin pentru moment, 
atunci când el intră într-o cu totul altă zonă. Îşi mai amintea să fi 
păţit ceva pe departe asemănător cu asta o singură altă dată, în 
anii de liceu, când juca pe postul de mijlocaş-atacant în echipa 
de baschet Tigers din Derry. În timpul unui meci crucial din 
semifinale, trei dintre jucătorii lor cei mai buni fuseseră scoşi din 
joc din cine ştie ce motive, la nici trei minute după începerea 
celui de-al treilea sfert de joc. Antrenorul îl lăsase pe Henry să 
joace până la sfârşitul partidei - nu primise nici o penalizare; 
fluierul sunase doar pentru a anunţa pauzele şi loviturile libere. 
Reuşise, dar, când se fluierase pentru ultima dată, punându-se 
astfel capăt partidei (Tigers pierduseră cu surle şi trâmbiţe), el 
plutea într-un soi de vis fericit. Pe la jumătatea coridorului spre 
vestiarul băieţilor, picioarele îi cedaseră şi se prăbuşise cu un 
zâmbet nătâng încă pe faţă, în vreme ce coechipierii lui, 
îmbrăcaţi încă în costumaţia roşie din deplasare, râdeau şi-i 
făceau galerie şi aplaudau şi fluierau. 


Aici nu era nimeni care să aplaude sau care să fluiere; nu era 
decât părâitul bâlbâit al armelor de foc auzindu-se dinspre est. 
Incetase parcă puţin acum, dar era încă destul de puternic. 

Mai de rău augur erau rarele Împuşcături dinaintea lui. De la 
magazinul lui Gosselin, poate? Era greu de spus. 

Se auzi cântând melodia formaţiei Rolling Sto-nes care-i 
plăcea cel mai puţin, „Sympathy for the Devil" (Made damn sure 
that Pilate washed his hands and sealed His fate“, mulţumim 
mult de tot, aţi fost un public minunat în seara asta) şi se 
convinse să se oprească atunci când îşi dădu seama că melodia 
se amestecase de-a binelea cu amintirile pe care le avea de 
când fusese Jonesy în spital, ale felului în care arătase Jonesy în 
martie trecut, nu doar emaciat, ci într-un fel împuţinat, ca şi 
când esenţa fiinţei lui s-ar fi retras în sine ca să formeze un scut 
protector în jurul corpului său luat prin surprindere şi maltratat. 
Jonesy se uitase la Henry ca la un om conştient că urmează să 
moară şi, deşi nu murise, Henry îşi dădu acum seama că mai 
mult sau mai puţin atunci deveniseră cu adevărat serioase 
gândurile lui sinucigaşe. Galeriei schimbătoare de imagini care-l 
bântuise în crucea nopţii - laptele albastru-albicios scurgându-se 
pe bărbia tatălui său, tremuratul feselor enorme ale lui Barry 
New-man în vreme ce acesta părăsea biroul lui, Richie 
Grenadeau întinzând un excrement de câine spre un Douglas 
Cavell plângăreţ şi aproape gol, spunându-i să-l mănânce, 
spunându-i că trebuie să-l mănânce - se adăugase atunci 
imaginea feţei uscate şi a privirilor confuze ale lui Jonesy, Jonesy 
care fusese schilodit în mijlocul străzii netam-nesam, Jonesy 
care păruse mai mult decât dispus să-şi încalţe bocancii de 
călătorie şi să părăsească oraşul. Medicii spuseseră că starea i 
se stabilizase, dar Henry citise în ochii vechiului său prieten mai 
degrabă adjectivul „critică" lângă substantivul „stare". 
Compasiune pentru diavol? Să fim serioşi. Nu exista bine, nu 
exista diavol, nu exista compasiune. Şi, o dată ce-ţi dădeai 
seama de lucrurile astea, dădeai de belea. Zilele tale de client 
viabil şi solvabil în marele bâlci care era Kulture Amerika erau 
numărate. 


+ M-am asigurat a dracu' de bine că Pilat şi-a spălat mâinile şi că l-a pecetluit 
soarta. 


Se auzi cântând din nou - But what s puzzling you is the 
nature of the game“ - şi se convinse să se oprească. Ce altceva 
să cânte, atunci? Ceva absolut tâmpit. Tâmpit şi lipsit de sens şi 
savuros, ceva ce să mustească de Kulture Amerika. Ce zici de 
melodia aia a celor de la Pointer Sisters? Aia-i o melodie 
potrivită. 

Uitându-se în jos la schiurile alunecând împleticit şi la urmele 
orizontale lăsate de snowmobile, începu să cânte. Curând, 
mormăia întruna într-o şoaptă monotonă, fără inflexiuni, în 
vreme ce transpiraţia îi înmuia hainele şi mucozităţi îi curgeau 
din nas şi-i îngheţau pe buza de sus: 

— | Know we can make it, | know we can, we can work it out, 
yes we can-can yes we can yes we can...” 

Mai bine. Cu mult mai bine. Toţi acei yes we can-can erau la 
fel de Amerikan Kulture asemenea unei camionete Ford parcate 
în faţa unei săli de popice, asemenea unei lichidări de stoc la 
magazinul de lenjerie JCPenney sau asemenea unei vedete de 
muzică rock moartă în cada de la baie. 


9 


Aşadar, ajunse într-un sfârşit la adăpostul unde-i lăsase pe 
Pete şi pe femeie. Pete nu mai era acolo. Nu mai era nici urmă 
de el. 

Acoperişul din tablă zincată ruginită se prăbuşise şi Henry îl 
ridică şi se uită sub el ca sub o plapumă metalică să se asigure 
că Pete nu era acolo. Nu era, în schimb era femeia. Se târâse 
sau fusese mutată din locul unde se aflase când plecase el spre 
Bivuac. Şi, undeva pe drum, contractase o formă severă de 
moarte. Hainele şi faţa ei erau acoperite cu mucegaiul de 
culoarea ruginii care sufocase şi cabana. Henry observă un lucru 
interesant: în vreme ce excrescenţele de pe ea se simțeau 
destul de bine (mai ales în nările şi în singurul ei ochi aflat la 
vedere, în care se dezvoltase o adevărată junglă), cele ce se 
îndepărtaseră de ea, transformându-i corpul într-un fel de 
epicentru solar, întâmpinau dificultăţi. Fungii din spatele ei, din 
partea în care nu dogorea căldura focului, căpătaseră o nuanţă 
cenuşie şi îşi opriseră expansiunea. Cei din faţa ei o duceau un 
pic mai bine - avuseseră parte de căldură şi de o porţiune de 
48 Pe tine te deconcertează însă natura jocului. 


4 Stiu că putem reuşi, ştiu că putem, o putem scoate la capăt, da o putem- 
putem, da putem, da putem... 


pământ unde zăpada se topise şi unde se putuse dezvolta în 
voie - dar vârfurile cârceilor căpătau încet griul-prăfos al cenuşii 
vulcanice. 

Henry era aproape convins că fungii sucombau. 

La fel se întâmpla şi cu lumina zilei - nu încăpea acum nici 
urmă de îndoială în această privinţă. Henry lăsă să cadă bucata 
de tablă ruginită şi ondulată la loc peste cadavrul lui Becky Shue 
şi peste rămăşiţele spuzite ale focului. Apoi se uită iarăşi la 
urmele lăsate de snowmobile, dorindu-şi aşa cum îşi dorise şi la 
cabană s-o fi avut pe Natty Bumpo cu el ca să-i explice lucrurile 
pe care le vedea el. Sau să-l fi avut pe prietenul lui Jonesy, 
Hercule Poirot, cel cu micile celule cenușii. 

Urmele făceau o cotitură spre acoperişul prăbuşit al 
adăpostului, înainte să-şi continue drumul înspre nord, către 
magazinul lui Gosselin. Acolo se mai vedea o urmă tasată în 
zăpadă care aducea aproape perfect cu silueta unui corp uman. 
De-o parte şi de cealaltă a siluetei se vedeau bucăţi rotunde de 
iarbă unde zăpada se topise. _ 

— Ce părere ai, Hercule? Intrebă Henry. Ce-nseamnă asta, 
mon ami? 

Hercule însă nu spuse nimic. 

Henry începu din nou să cânte în şoaptă şi se aplecă mai 
aproape de una dintre urmele rotunde, fără să-şi dea seama că 
renunţase la Pointer Sisters şi se întorsese înapoi la Rolling 
Stones. 

Lumina era destul de puternică să-i permită să vadă că, la 
stânga siluetei din zăpadă, erau trei gropiţe şi-şi aduse aminte 
de peticul de pe cotul drept al hainei lui Pete. Pete îi spusese cu 
o mândrie suspectă că iubita lui i-l cususe, susţinând că nu se 
cădea să plece la vânătoare cu jacheta ruptă. Henry îşi aminti 
că i se păruse trist şi comic în acelaşi timp felul cum Pete 
pusese cu generozitate temeliile unui viitor fericit bazându-se pe 
acel unic gest de amabilitate... un gest care, în definitiv, avea 
mai mult de-a face cu felul în care fusese crescută domnişoara 
amintită decât cu sentimentele pe care le-ar fi nutrit pentru 
iubitul ei amator de bere. 

Nu că ar fi contat foarte mult această distincţie. Ce conta era 
că Henry reuşise în sfârşit să ducă la capăt o deducție sadea. 
Pete se târâse de sub acoperişul prăbuşit. Jonesy - sau ceea ce-l 


stăpânea acum pe Jonesy, norul - trecuse pe acolo, cotise spre 
rămăşiţele adăpostului şi-l ridicase pe Pete. 

De ce? 

Henry nu ştia. 

Nu toate petele din silueta tasată în zăpadă a prietenului său 
schilodit, prieten care se târâse de sub bucata de tablă 
împingându-se în coate, erau pete din-acelea igrasioase. Unele 
erau pete de sânge uscat. Pete fusese rănit. Se tăiase oare când 
se prăbuşise acoperişul? Doar asta să fie? 

Henry observă o dâră sinuoasă pornind de la adâncitura 
făcută în zăpadă de corpul lui Pete. La capătul ei se afla ceea ce 
el confundă la început cu un băț ars în întregime. O privire mai 
îndeaproape îl făcu să-şi schimbe părerea. Era de fapt una 
dintre vietăţile acelea aducând a nevăstuică; aceasta era arsă şi 
era moartă şi-şi schimba culoarea în cenuşiu acolo pe unde nu o 
muşcase focul. Henry o mută mai încolo cu vârful bocancului. 
Sub ea se afla un mănunchi mic de ceva îngheţat. Ouă, din nou. 
Probabil că le depusese chiar şi în momentul morții. 

Henry, străbătut de fiori, astupă cu zăpadă şi ouăle şi 
cadavrul micului monstru. Işi desfăcu în-cropeala de bandaj 
pentru a mai arunca o privire la rana din picior. În timp ce făcea 
asta, îşi dădu seama ce cântec îi ieşea de pe buze. Se opri din 
cântat. Zăpadă proaspătă, doar câţiva fulgi uşori şi răzleţi, 
începu să coboare alene. 

— De ce continuu să cânt asta? Întrebă el. De ce continuă 
cântecul ăla împuţit să-mi revină în minte? 

Nu se aşteptă la vreun răspuns; acestea erau întrebări pe 
care le rostea cu glas tare mai mult pentru alinarea pe care i-o 
aducea să-şi audă propria voce (locul acesta era un loc al morții, 
poate era chiar bântuit), dar un răspuns primi, totuşi. 

— Pentru că e cântecul nostru. E Imnul Detaşamentului, cel 
pe care-l ascultăm totdeauna când acţionăm în forţă. Suntem 
băieţii lui Cruise. 

Cruise? Auzise bine? Cruise, ca şi Tom Cruise? Poate nu exact 
aşa. 

Focurile de armă dinspre est erau mai răzlețe acum. Masacrul 
animalelor se apropia de sfârşit. Rămâneau însă oamenii, un şir 
lung de puşcaşi, vânători care purtau haine verzi sau negre în 
loc de portocalii şi care ascultau acel cântec întruna, în vreme 
ce-şi făceau meseria, ridicând nota de plată pe casa de marcata 


unui măcelar imaginar: / rode a tank, held a general's rank, 
when the blitzkrieg raged and the bodies stank... Pleased to 
meet you, hope you guess my name.” 

Ce se întâmpla, de fapt, aici? Nu în sălbatica, minunata, dusa 
cu pluta Lume de Afară, ci înlăuntrul propriei sale minţi? 
Avusese scurte străfulgerări de cunoaştere de când se ştia - de 
când îl ştia pe Duddits, în orice caz - dar niciodată nu fuseseră 
ca acum. Ce era acum? Avea timp să examineze acest nou şi 
puternic fel de-a vedea linia? 

Nu. Nu, nu, nu. 

Şi, ca şi când l-ar fi zeflemisit, cântecul îi răsună în minte: 
generals rank, bodies stank. 

— Duddits! Exclamă el în după-amiaza diafană, muribundă; 
fulgi leneşi cădeau precum penele dintr-o pernă spartă. Un gând 
se luptă să se nască, dar era prea mare, era prea mare. 

— Duddits! Strigă din nou cu vocea lui triumfală de 
îmblânzitor de ouă şi-atunci înţelese totuşi un lucru: luxul 
sinuciderii îi fusese refuzat. Acesta era cei mai groaznic lucru 
dintre toate, fiindcă aceste gânduri ciudate - / shouted out who 
killed the Kennedys” - îl sfârşeau în bucăţi. Incepu din nou să 
lăcrimeze, năucit şi speriat, singur în mijlocul pădurii. Toţi 
prietenii lui, cu excepţia lui Jonesy, erau morţi, iar Jonesy se afla 
în spital. Era o vedetă de cinema şi se afla în spital alături de DI 
Cenuşiu. N 

— Ce-nseamnă asta! Gemu Henry. Işi lovi tâmplele cu 
palmele (simţea că i se umflă capul încontinuu) şi beţele de schi 
ruginite şi vechi se bălăngăniră inutile la capătul curelelor cu 
care erau prinse de încheieturile lui, asemenea unor elice 
propulsoare rupte. O, Cristoase, ce-nseamnă ASTA? 

Doar cântecul i se oferi ca răspuns: Pleased to meet you! 
Hope you guess my name! 

Doar zăpada: roşie de la sângele animalelor măcelărite, care 
zăceau pretutindeni, un pogrom de la Dachau cu căprioare şi 
cerbi, cu ratoni şi iepuri, cu nevăstuici şi urşi şi marmote... 

Henry ţipă, se ţinu de cap şi ţipă atât de tare şi de puternic 
încât, pentru o clipă, fu sigur că va leşina. Apoi, ameţeala îi 
trecu şi mintea păru că i se limpezeşte, cel puţin pentru 
5% Am condus şi-un tanc, galoane de general am purtat, când Blietzkrieg-ul 
era în toi şi cadavrele puţeau... Mă bucur de cunoştinţă, sper să-mi ghiciţi 
numele. 

51 Am strigat în gura mare numele celui care i-a ucis pe soţii Kennedy. 


moment. Nu-i rămase decât o imagine sclipitoare a lui Duddits 
aşa cum arătase când îl întâlniseră pentru prima dată, Duddits 
nu în lumina unei ierni gen Blitzkrieg ca-n acel cântec al Stones- 
ilor, ci în lumina pacifică a unei după-amiezi înnorate de 
octombrie, Duddits uitân-du-se în sus la ei cu ochii aceia oblici şi 
într-un fel înţelepţi de chinez. Duddits a fost momentul nostru 
de culme, îi spusese el lui Pete. 

— A'uţ e? Spuse Henry acum. A'uţ di'as? 

Mda, a'uţ di'as. Întoarce-i invers, încalţă-i cum se cuvine, a'uţ 
di'as. 

Zâmbind timid (deşi obrajii îi erau încă udaţi de lacrimile care 
începeau să îngheţe), Henry porni din nou la drum pe schiuri, 
de-a lungul urmelor lăsate de snowmobile. 


10 


Zece minute mai târziu, ajunse la epava răsturnată a Scout- 
ului. Realiză pe dată două lucruri: că-i era totuşi o foame de lup 
şi că acolo înăuntru se găsea mâncare. Văzuse urmele care 
mergeau către şi veneau dinspre Scout şi nu avusese nevoie de 
Natty Bumppo ca să ştie că Pete o părăsise pe femeie şi că se 
întorsese la maşină. Nu avusese nevoie nici de Hercule Poirot ca 
să ştie că mâncarea pe care o cumpăraseră de la magazin - în 
cea mai mare parte, cel puţin - se afla încă în maşină. Ştia 
foarte bine după ce se întorsese Pete de fapt. 

Alunecă pe schiuri de partea pasagerului după urmele lăsate 
de Pete şi se opri chiar când aproape i se dezlegară schiurile. 
Vântul nu sufla de partea aceasta a maşinii şi ceea ce scrisese 
Pete în zăpadă cât timp îşi băuse cele două beri încă se mai 
putea citi: DUDDITS, scris de mai multe ori. Uitându-se la 
numele de pe zăpadă, Henry fu străbătut de fiori. Era ca şi când 
ar fi venit la mormântul unei fiinţe iubite şi ar fi auzit o voce 
răzbătând din pământ. 

11 


În interiorul Scout-ului se aflau cioburi de sticlă. Şi sânge. 
Fiindcă cel mai mult sânge era pe bancheta din spate, Henry fu 
sigur că nu fusese vărsat în timpul accidentului; Pete se tăiase 
când revenise la maşină. Cel mai interesant lucru i se păru lui 
Henry că nu se vedea nici urmă de puf roşu-auriu. Acesta se 
dezvolta cu rapiditate, astfel încât concluzia logică era că Pete 


nu fusese infectat când se întorsese după bere. După aceea, 
poate, dar atunci nu. 

Luă pâinea, untul de arahide, laptele şi baxul cu suc de 
portocale. Apoi ieşi cu spatele din Scout şi se aşeză, sprijinindu- 
se cu spatele de portbagajul întors cu susul în jos, uitându-se la 
zăpada proaspătă cum se cerne şi înghițind pâine cu unt de 
arahide cât de repede putea, folosindu-se de degetul arătător 
pe rol de cuţit şi lingându-l după fiecare ungere a feliei. Untul de 
arahide era gustos, iar sucul de portocale se termină din două 
înghiţituri lungi, dar nu-i ajunse să se sature. 

— Ceea la ce te gândeşti tu, declamă în după-amiaza târzie, 
este grotesc. Ca să nu mai spun că e roșie. E mâncare roşie. 

Roşie sau nu, se gândea la ea şi nu putea fi chiar atât de 
grotesc acest gând; Henry era, la urma urmei, un om care-şi 
petrecuse nopţi nesfârşite gândindu-se la pistoale şi la funii şi la 
pungi de plastic. Toate acestea i se păreau acum naive, dar 
fuseseră gândurile /u;, fără-ndoială. Aşa că... 

— Aşa că daţi-mi voie să închei, stimate doamne şi stimaţi 
domni ai Asociaţiei Americane de Psihiatrie, citându-l pe 
răposatul Joseph „Beaver" Clarendon: „Am spus futu-i şi-am 
aruncat un bănuţ în coşul Crucii Roşii. lar dacă asta nu vă place, 
să-mi sugeţi cariciul.'" Mulţumesc foarte mult. 

Incheindu-şi astfel discursul către Asociaţia Americană de 
Psihiatrie, Henry se târî înapoi în Scout, reuşind pentru a doua 
oară să nu se taie în cioburi şi luă pachetul ambalat în hârtie de 
măcelar (2.79 $ scria pe el cu caligrafia tremurată a bătrânului 
Gosselin). leşi din nou cu spatele şi cu pachetul în buzunar, apoi 
îl luă în mână şi-i rupse aţa. Înăuntru se aflau nouă chiftele 
durdulii de carne pentru hot dog. Erau chiftele din carne roşie de 
vită. 

Preţ de o clipă, mintea lui încercă să-i arate imaginea reptilei 
fără picioare zvârcolindu-se pe patul lui Jonesy şi uitându-se la el 
cu ochii ei negri şi goi, dar o alungă cu viteza şi cu uşurinţa unui 
om ale cărui instincte de supravieţuire nu au amorţit niciodată. 

Carnea era deja prăjită; totuşi, mai trecu flacăra brichetei sale 
cu butan pe sub fiecare chiflă până ce se încălziră puţin, apoi le 
înveli în Pâine Minune şi le înfulecă. Zâmbi tot timpul cât mâncă, 
conştient de cât de ridicol ar părea unei persoane străine. Ei 
bine, nu se spunea cumva că psihiatrii ajung într-un sfârşit la fel 
de nebuni ca şi pacienţii lor, dacă nu chiar şi mai rău? 


Important era că îşi pusese burta la cale. Şi mai important era 
că toate gândurile şi frânturile de imagini lipsite de logică 
spălaseră putina din mintea lui. La fel făcuse şi cântecul. Spera 
ca nici una din mizeriile alea să nu se mai întoarcă vreodată. 
Niciodată, te rog, Dumnezeule. 

Mai înghiţi nişte lapte, râgâi, apoi îşi lăsă capul pe spate şi 
închise ochii. Nu avea, totuşi, de gând să adoarmă; pădurile 
astea erau minunate, întunecate şi adânci, iar el mai avea de 
parcurs douăzeci virgulă patru kilometri până să poată adormi. 

Işi aminti că Pete spusese ceva despre nişte zvonuri pe care 
le auzise la magazinul lui Gosselin - vânători dispăruţi, lumini în 
cer - şi-şi aminti cât de uşor le trecuse cu vederea Marele 
Psihiatru American, comparându-le cu isteria satanistă din statul 
Washington, comparându-le cu isteria de abuzuri din Delaware. 
Se jucase de-a DI Stoarce-Creiere Ştie-Tot cu gura şi cu partea 
din faţă a minţii, în vreme ce partea din spate a minţii lui 
continuase să se joace cu ideea sinuciderii asemenea unui copil 
mic care şi-a descoperit degetele de la picioare în timp ce făcea 
baie. Fusese foarte convingător, ar fi putut participa la orice 
dezbatere televizată care-şi propunea să discute preţ de şaizeci 
de minute despre interdependenţa dintre inconştient şi 
necunoscut, însă lucrurile suferiseră mutații. Acum, e/ devenise 
un vânător dispărut. De asemenea, văzuse lucruri pe care nu le 
găseşti pe Internet chiar dacă motorul de căutare pe care-l 
foloseşti are o mare rază de acoperire. 

Şedea acolo cu capul pe spate, cu ochii închişi, cu burta plină. 
Garand-ul lui Jonesy stătea proptit de unul dintre cauciucurile 
Scout-ului. Zăpada îl mângâia pe obraji şi pe frunte asemenea 
unor lăbuţe de pisică. 

— A sosit momentul, se întâmplă ce-au aşteptat toţi nătărăii, 
spuse el. Întâlnire de gradul trei. La dracu, poate chiar de gradul 
patru sau cinci. lartă-mă că te-am luat peste picior, Pete. Aveai 
dreptate şi eu greşeam. La dracu, e chiar mai rău decât atât. 
Bătrânul Gosselin avea dreptate şi eu greşeam. La atât mi-a 
servit educaţia primită la Harvard. 

O dată ce rosti acestea cu voce tare, lucrurile începură să 
capete un sens. Fie aterizase ceva, fie se prăbuşise. Forţele 
Armate ripostaseră cu acordul guvernului Statelor Unite. 
Anunţaseră acest lucru lumii? Probabil că nu, nu era stilul lor, 


dar Henry avea o bănuială că vor trebui s-o facă în scurt timp. 
Nu puteau vâri întreaga regiune Jefferson în Hangarul 57. 

Ştie el ceva pe deasupra? Poate şi poate că era ceva ce 
oamenii responsabili cu elicopterele şi patrulele de puşcaşi nu 
ştiau. Aceştia credeau în mod clar că au de-a face cu o 
contaminare, dar Henry credea că aceasta nu era atât de 
periculoasă pe cât părea. Virusul prindea, înflorea... dar apoi 
murea. Până şi parazitul din femeie murise. Nu era momentul 
potrivit din an şi era un loc prost ales pentru a cultiva o 
epidermofiţie plantară interstelară, dacă acesta era cazul. Toate 
acestea colportau convingător pentru o aterizare forţată... dar 
cum rămânea cu luminile din cer? Cum rămânea cu 
implanturile? Ani la rândul, oamenii care susțineau că fuseseră 
răpiți de extratereştri pretindeau şi că fuseseră dezbrăcaţi... 
examinati... forţaţi să se supună unor implanturi... toate acestea 
erau nişte idei atât de freudiene, încât aproape că-ţi stârneau 
râsul... 

Henry îşi dădu seama că-l prindea somnul şi tresări atât de 
tare, că pachetul desfăcut de carne pentru hotdog îi căzu din 
poală pe zăpadă. Nu, nu-l prindea somnul pur şi simplu; moţăia. 
Ziua se golise deja de şi mai multă lumină, iar lumea 
înconjurătoare căpătase o nuanţă ardezică mată. Picioarele-i 
erau pistruiate cu zăpadă proaspătă. Dacă ar fi moţăit mai 
departe, ar fi început să sforăie. 

Se scutură de zăpadă şi se ridică în picioare, crispându-se 
când muşchii strigară în protest. Se uită la carnea căzută în 
zăpadă cu un sentiment parcă de repulsie, apoi se aplecă, o 
împachetă la loc şi o vâri într-unui din buzunarele hainei. S-ar 
putea să înceapă să-i facă din nou cu ochiul mai târziu. Spera 
din toată inima să nu se întâmple asta, dar nu puteai fi sigur 
niciodată. 

— Jonesy e-n spital, spuse brusc. Habar nu avea ce voia să 
spună. 

— Jonesy e-n spital cu DI Cenugşiu. Acolo trebuie să rămână. E 
la terapie intensivă. 

O nebunie. O nebunie exprimată în cuvinte. Îşi prinse schiurile 
de bocanci din nou, se rugă să nu i se blocheze spatele cât timp 
stătea aplecat, apoi se împinse în bețe şi alunecă din nou în 
continuarea urmelor, zăpada începând acum să se îndesească în 
jurul lui, iar ziua întunecându-se. 


Când îşi dădu seama că-şi amintise să ia carnea pentru hot 
dog, dar uitase puşca lui Jonesy (ca să nu mai pomenească de 
puşca lui), avansase prea mult ca să se mai întoarcă din drum. 


12 


Se opri la ceea ce s-ar fi putut să fie trei sferturi de oră mai 
târziu, uitându-se tâmp cu ochii strânşi la urmele Arctic Cat-ului. 
Nu mai rămăsese decât o licărire din lumina acelei zile, dar era 
îndeajuns să-şi dea seama că urmele - ce mai rămăsese din ele 
- coteau brusc la dreapta şi intrau în pădure. 

Intrau în afurisita de pădure. De ce intrase Jonesy (şi Pete, 
dacă era şi Pete cu el) în pădure? Ce logică avea asta, când 
Deep Cut-ul continua drept şi la vedere, o stradelă albă printre 
copacii din ce în ce mai întunecaţi? 

— Deep Cut-ul merge spre nord-vest, spuse, stând în loc cu 
schiurile îndreptate unul spre celălalt şi cu pachetul de hot dog 
ivindu-i-se din buzunarul hainei. Drumul spre magazinul lui 
Gosselin - cel asfaltat - nu poate fi la mai mult de patru 
kilometri jumate de aici. Jonesy ştie asta. Pete ştie asta. ŞI 
totuşi... snowmobile-ul merge... Îşi ridică braţele asemenea 
braţelor unui ceas, estimând. Snowmobile-ul merge aproape 
drept spre nord. De ce? 

Poate că ştia răspunsul. Cerul era mai luminos în direcţia 
magazinului lui Gosselin, de parcă acolo ar fi fost montată o 
mulţime de becuri. Auzea huruitul elicopterelor, când mai tare, 
cât mai încet, dar mereu din aceeaşi direcţie. Pe măsură ce se 
apropia, se aştepta să audă zgomotul şi altor maşinării grele: 
camioane de aprovizionare, generatoare poate. Dinspre est încă 
se mai auzeau pârâiturile îndepărtate ale focurilor de armă, dar 
marea desfăşurare de forţe se afla în mod clar în direcţia pe 
care mergea el. 

— Au ridicat o bază de operaţiuni la magazinul lui Gosselin, 
spuse Henry. lar Jonesy nu vrea să ajungă acolo. 

Ideea acesta i se părea lui Henry a fi biletul câştigător. Doar 
că... nu mai era nici un Jonesy, nu-i aşa? Nu mai era decât norul 
vesperal. 

— Nu-i adevărat, spuse. Jonesy-i încă acolo. Jonesy-i în spital 
cu DI Cenuşiu. Asta-i norul: DI Cenuşiu. 

Apoi, trimițând la nimic (cel puţin din câte-şi dădea el seama): 

— A'uţ e? A'uţ di'as? 


Henry se uită în sus, în zăpada cernută (era cu mult mai puţin 
grăbită ca ninsoarea de dinainte, cel puţin până acum, dar 
începea să se împovăreze), ca şi când ar fi crezut că acolo, 
undeva, se afla un Dumnezeu care-l studia cu acribia curată, 
chiar dacă distantă, a unui om de ştiinţă care se uită la un 
parameci cum se răsuceşte. 

— Despre ce dracu' vorbesc? Ai vreo idee? 

Nici vorbă de răspuns, doar o veche amintire. El, Pete, Beaver 
şi cu soţia lui Jonesy păstraseră un secret în martie trecut. Carla 
fusese de părere că Jonesy era mai bine să nu ştie că i se oprise 
inima de două ori, prima dată imediat după ce-l urcaseră 
paramedicii în ambulanţă şi a doua oară la scurt timp după ce 
ajunsese la spital. Jonesy ştia că fusese aproape să dea colţul, 
dar nu (cel puţin din câte ştia Henry) şi cât de aproape. lar dacă 
Jonesy suferise vreo experienţă gen Kubler-Ross de pătrundere 
în tunelul-cu-luminiţa-la-capăt, fie o ţinuse pentru el, fie o uitase 
datorită deselor doze de anestezice şi de analgezice care-i 
fuseseră administrate. 

Un tunet veni spre el dinspre sud cu o viteză înfricoşătoare şi 
Henry se aplecă, ducându-şi mâinile la urechi, în vreme ce o 
escadrilă de avioane de luptă cu turboreactoare, judecând după 
sunet, străbătu norii de deasupra lui. Nu văzu nimic, dar, când 
tunetul turboreactoarelor dispăru la fel de repede cum apăruse, 
se îndreptă din spate cu pulsul bătându-i tare în tâmple. Oau! 
Cristoase! Îi trecu prin gând că un astfel de vacarm trebuie să fi 
produs şi bazele aeriene din jurul Irakului în zilele de dinainte de 
operaţiunea Furtună în Deșert. 

Bubuitul acela puternic. Însemna asta oare că Statele Unite 
ale Americii tocmai intraseră în război împotriva unor fiinţe 
dintr-o altă lume? Trăia cumva într-un roman de H. G. Wells? 
Henry simţi un fâlfâit puternic şi apăsător sub stern. Dacă aşa 
era, acest duşman s-ar putea să aibă ceva mai mult decât doar 
vreo câteva sute de rachete Scud ruginite de producţie sovietică 
pe care să i le arunce în cap Unchiului Sammy ca ripostă. 

Dă uitării asta. Nu poti face nimic în privința asta. Ce te 
aşteaptă pe tine de-aici inainte, asta-i întrebarea. Ce te 
aşteaptă? 

Uruitul avioanelor se transformase deja într-un murmur. 
Bănuia că, totuşi, aveau să se întoarcă. Şi poate vor aduce şi 
nişte prieteni cu ele. 


— Două cărări care se despart într-o pădure înzăpezită, nu 
aşa trebuie pusă problema? Ceva de genul ăsta, oricum. 

Să meargă mai departe pe urmele snowmobile-ului nu era cu 
adevărat o opţiune. Avea să le piardă în întunericul de peste o 
oră şi, oricum, această nouă cădere de zăpadă avea să le 
şteargă. Se va trezi rătăcind dezorientat... aşa cum era foarte 
probabil şi Jonesy acum. 

Suspinând, Henry întoarse spatele urmelor de snowmobile şi 
continuă să meargă de-a lungul drumului. 


13 


Pe când se apropia de locul unde Deep Cut se unea cu 
şoseaua cu două benzi de circulaţie cunoscută sub numele de 
Swanny Pond, Henry era aproape prea obosit să stea în picioare, 
darămite să mai şi schieze. Işi simţea muşchii din coapse ca şi 
când ar fi fost nişte plicuri de ceai ude. Nici măcar luminile de la 
orizontul nord-vestic, acum cu mult mai puternice, sau sunetul 
motoarelor şi al elicopterelor nu-i mai ofereau mult confort. În 
faţa lui se afla un ultim deal abrupt şi lung. De partea cealaltă, 
Deep Cut ajungea la sfârşit şi începea Swanny Pond. Acolo, s-ar 
putea să întâlnească maşini, mai cu seamă dacă începuseră să 
aibă loc mişcări de trupe. 

— Haide, spuse. Haide, haide, haide. Rămase, totuşi, unde se 
afla pentru încă o vreme. Nu voia să treacă dealul. Mai bine sub 
deal, decât peste deal”, spuse el. 

Acestea păreau să aibă o însemnătate, dar probabil că nu 
erau decât un alt non sequitur idiot. Pe lângă asta, nu avea 
unde altundeva se duce. 

Se aplecă şi mai luă nişte zăpadă - în întuneric, zăpada din 
mâinile făcute căuş arăta ca o faţă de pernă mică. Inghiţi un 
vârf de limbă nu pentru că i-ar fi fost sete, ci pentru că nu voia 
să se pună din nou în mişcare. Luminile venind dinspre 
magazinul lui Gosselin erau mai blânde ca luminile pe care el şi 
cu Pete le văzuseră jucându-se pe cer (S-au întors! Strigase 
Becky, asemenea fetiţei şezând în faţa televizorului din filmul 
acela vechi al lui Steven Spielberg), însă lui Henry îi plăceau 
cumva chiar mai puţin. Toate motoarele şi generatoarele acelea 
păreau cumva... Infometate. 


52 joc de cuvinte: underhil! = sub deal şi, în acelaşi timp, numele lui Owen 
Underhill; şi overhi// = peste deal. 


— Ai dreptate, iepurilă, spuse. 

Apoi, fiindcă într-adevăr nu avea altă opţiune, porni în susul 
ultimului deal care stătea între el şi o şosea în toată puterea 
cuvântului. 


14 


Se opri în vârful dealului, respirând sacadat şi aplecat peste 
beţele de schiat. Vântul sufla mai puternic aici sus şi părea că-i 
pătrunde fără oprelişti prin haine. Piciorul îl durea acolo unde 
fusese împuns de semnalizator şi Henry se întrebă din nou dacă 
nu cumva adăpostea o colonie mică de ciuperci roşii-aurii sub 
bandajul improvizat. Era prea întuneric să se uite şi, dat fiind 
faptul că singura veste bună ar fi fost să nu primească nici o 
veste, poate că aşa era mai bine. 

— Timpul încetini şi realitatea se-ndoi; îmblânzitorul de ouă 
merse făr' a se opri. 

Nu mai rămăsese pic de savoare în cântecelul ăsta, aşa că 
porni în josul dealului către răspântia în formă de T unde se 
sfârşea Deep Cut-ul. 

Versantul acesta al dealului era mai abrupt şi, curând, Henry 
mai mult schia decât umbla. Prinse viteză. Nu ştia dacă ceea ce 
simţea era teroare, amuzament sau un amalgam nesănătos al 
acestor două. Un lucru era sigur: mergea prea repede, având în 
vedere gradul scăzut, aproape inexistent, de vizibilitate şi 
îndemânarea lui, care era la fel de ruginită ca şi clemele ce-i 
ţineau schiurile prinse de bocanci. Copacii treceau fantomaticii 
pe lângă el, iar lui îi trecu subit prin gând că toate problemele lui 
se puteau rezolva dintr-o singură lovitură. Nu Soluţia 
Hemingway era cea valabilă, până la urmă. leşirea din această 
situaţie putea fi numită Soluţia Bono. 

Căciula îi fu suflată de vând de pe cap. Se întinse după ea 
într-un gest reflex, unul dintre bete fluturând în faţa lui doar pe 
jumătate vizibil în întuneric şi dintr-odată se trezi fără echilibru. 
Avea să facă o tumbă în zăpadă. Poate că ăsta era un lucru bun, 
atâta timp cât nu avea să-şi rupă blestematul de picior. Căderea 
îl va opri din avânt, cel puţin. Va trebui apoi doar să se ridice şi 
să... 

Lumini apărură din întuneric, reflectoare mari montate pe un 
autocamion şi, înainte ca vederea lui să se piardă într-o ceaţă 
orbitoare, Henry observă că, ceva ce semăna cu o camionetă cu 
platformă, era parcat de-a curmezişul Deep Cut Road-ului. 


Reflectoarele aveau fără îndoială senzori de mişcare. În faţa lor 
se formase un cordon de oameni. 

— STAI! Îi comandă o voce înfricoşătoare amplificată. Ar fi 
putut fi vocea lui Dumnezeu. STAI SAU TRAGEM! 

Henry căzu la pământ tare şi strâmb. Schiurile îi căzură din 
picioare. O gleznă i se îndoi destul de dureros să-l facă să strige. 
Işi pierdu un băț; celălalt se rupse pe la jumătate. Aerul îi ieşi 
din plămâni într-o expiraţie completă, sacadată şi îngheţată. 
Alunecă, zăpada adunându-i-se între picioarele larg deschise, 
apoi se opri. Membrele i se aşezaseră îndoite într-o formă ce 
aducea cu zvastica. 

Incepu să-şi recupereze vederea şi auzi zgomot de paşi prin 
zăpadă. Se opinti şi reuşi să se ridice în şezut. Incă nu-şi dădea 
seama dacă-şi rupsese sau nu ceva. 

Şase bărbaţi se aflau la vreo trei sute de metri în josul 
dealului de unde se afla el. Umbrele lor erau incredibil de 
elongate şi de fragile pe zăpada proaspătă, fină ca praful de 
diamante. Purtau cu toţii canadiene. Aveau cu toţii măşti 
transparente care le acopereau gura şi nasul - acestea păreau 
mai eficiente ca măştile de zugrăvit pe care le găsise el în 
şopronul snowmobile-ului, însă avea o bănuială că îndeplineau 
acelaşi rol. 

Bărbaţii purtau, de asemenea şi arme automate, toate 
îndreptate spre el. Acum, lui Henry i se părea mai mult un noroc 
că uitase Garand-ul lui Jonesy şi propria sa puşcă Winchester la 
maşină. Dacă ar fi deţinut o armă, deja ar fi putut avea în plus 
cu o duzină, sau chiar mai mult, de găuri în corp. 

— Nu cred că sunt contaminat, croncăni el. Nu ştiu de ce vă 
temeti, dar nu cred... 

— ÎN PICIOARE! 

Vocea lui Dumnezeu, din nou. Venind dinspre camionetă. 
Bărbaţii din faţa lui obturau cel puţin din strălucirea luminii şi 
Henry putu vedea şi mai mulţi oameni la poalele dealului, acolo 
unde se întâlneau drumurile. Cu toţii aveau arme, mai puţin cel 
cu portavocea. 

— Nu cred că dacă pot... 

— ÎN PICIOARE ACUM! Comandă Dumnezeu şi unul dintre 
bărbaţii din faţa lui făcu o expresivă mişcare scurtă şi zvâcnită 
cu vârful ţevii de la puşcă. 


Henry se ridică sacadat în picioare. Îi tremurau picioarele şi 
glezna pe care şi-o scrântise gemea, dar toate rezistau cu 
stoicism, cel puţin pentru moment. Astfe/ se încheie călătoria 
îmblânzitorului de ouă, gândi el şi începu să râdă. Bărbaţii din 
faţa lui se uitară unul la celălalt îngrijoraţi şi, cu toate că-şi 
îndreptară din nou armele către el, Henry se simţi bine să asiste 
fie şi numai la această scurtă demonstraţie a emoţiilor umane. 

În strălucirea eclatantă a reflectoarelor montate pe platforma 
camionetei, Henry văzu ceva zăcând în zăpadă - îi căzuse din 
buzunar când alunecase. Încet, ştiind că riscă să fie împuşcat, se 
aplecă. 

— NU ATINGE AIA! Strigă Dumnezeu prin portavocea Lui din 
cabina camionetei şi, acum, până şi bărbaţii din josul dealului 
ridicară armele, un scurt bun găsit, întuneric, prieten vechi, 
pândindu-l din fiecare vârf de ţeavă. 

— la o gură de căcat şi dă colţu', spuse Henry - una dintre 
sforţările cele mai reuşite ale lui Beav - şi ridică pachetul. Il 
întinse către bărbaţii înarmaţi şi mascaţi din faţa lui, zâmbind. 

— Vin în pace în numele întregii umanităţi, spuse. Cine vrea 
un hot dog? 


CAPITOLUL 12 - JONESY IN SPITAL 


1 


Era un vis. 

Nu dădea impresia unui vis, dar asta trebuia să fie. În primul 
rând, pentru că mai trăise ziua de cincisprezece martie o dată, 
iar lui i se părea o nedreptate monstruoasă să mai fie nevoit s-o 
trăiască iarăşi. În al doilea rând, pentru că-şi putea aminti tot 
soiul de lucruri petrecute în cele opt luni scurse între mijlocul lui 
martie şi mijlocul lui noiembrie - cum îi ajutase pe copii la 
temele de casă, cum vorbea Carla la telefon cu prietenele ei 
(multe cunoscute la şedinţele Narcoticilor Anonimi), cum ţinuse 
un curs la Harvard... şi-şi amintea şi lunile de gimnastică 
recuperatorie, desigur. Toate aplecările nesfârşite, toate ţipetele 
obositoare scoase atunci când încheieturile i se flexionau din 
nou, ah, atât de îndărătnice. Işi amintea cum îi spusese lui 
Jeannie Morin, terapeutul lui, că nu mai rezistă. Ea îi spusese că 
va rezista. Lacrimile de pe faţa lui, zâmbetul larg de pe-a ei 
(zâmbetul acela odios de şcolăriţă) şi, în final, faptul că s-a 
dovedit că avusese dreptate. Rezista, el era motoraşul care 
rezista, însă ce preţ a trebuit să plătească acel motoraş! 

Işi amintea toate aceste lucruri şi multe altele: cum coborâse 
din pat pentru prima dată, cum se ştersese la fund pentru prima 
dată, noaptea aceea din primele zile ale lui mai, când se dusese 
la culcare spunându-şi: Am să trec şi peste asta pentru prima 
dată, noaptea aceea din ultimele zile ale lui mai, când el şi cu 
Carla făcuseră dragoste pentru prima dată de când avusese el 
accidentului, după care-i spusese o glumă veche: Cum se fut 
porcii spinoşi? Cu mare grijă. Îşi amintea că se uitase la focurile 
de artificii de Ziua Eroilor, cu şoldul şi partea de sus a coapsei 
durându-l ca dracu'; îşi amintea că mâncase pepene verde de 
Patru lulie, scuipând seminţele în iarbă şi uitându-se la Carla şi 
la surorile ei cum jucau badminton, cu şoldul şi partea de sus a 
piciorului încă durându-l, dar nu chiar atât de rău; îşi amintea 
că-l sunase Henry în septembrie - „Doar ca să te verific", 
spusese - şi că discutaseră despre tot soiul de lucruri, inclusiv 
despre excursia anuală de vânătoare la Bivuac din noiembrie 
viitor. „Sigur că vin", îi spusese Jonesy, fără să ştie cât de puţin 


îi va plăcea să ţină un Garând în mâini. Vorbiseră despre 
slujbele lor (Jonesy ţinuse cursuri în ultimele trei săptămâni ale 
sesiunii de vară, mişcându-se pe atunci în ţopăituri deja destul 
de sprintene), vorbiseră despre familiile lor, despre cărţile pe 
care le citiseră şi despre filmele pe care le văzuseră; Henry îi 
spusese din nou, aşa cum o făcuse şi în ianuarie, că Pete bea 
prea mult. Jonesy, trecut deja printr-un război împotriva 
abuzului de medicamente cu soţia sa, nu vrusese să discute 
despre asta, dar, când Henry îi comunicase sugestia lui Beaver 
de a trece prin Derry pentru a-l vedea pe Duddits Cavell la finele 
săptămânii lor de vânătoare, Jonesy aprobase entuziasmat 
ideea. Trecuse prea mult timp şi nu se compara nimic cu o 
pastilă de Duddits ca să-nvese-leşti o persoană. De asemenea... 

— Henry? Intrebase el. Ne-am făcut planuri să-l vizităm pe 
Duddits, nu-i aşa? Trebuia să mergem de Ziua Sfântului Patrick. 
Nu-mi amintesc asta, dar am găsit-o scrisă pe agenda de birou. 

— Mda, îi răspunsese Henry. Că tot ai adus vorba, aşa e. 

— S-a zis cu norocul irlandezilor, hă? 

Ca rezultat al acestor amintiri, Jonesy era convins că ziua de 
cincisprezece martie avusese deja loc. Existau tot felul de 
dovezi care susțineau această ipoteză, calendarul de pe biroul 
său fiind Proba A. Şi, totuşi, iată-le din nou, iată acele Ide 
încurcă-lume... iar acum, oh, la dracu', cât de corect ţi se părea 
asta? Acum părea că ziua de cincisprezece e mai vine ca 
niciodată. 

Inainte, amintirea acelei zile se înceţoşa pe la zece dimineaţa. 
Se aflase în birou, bându-şi cafeaua şi adunând un morman de 
cărţi pe care să le ducă în biroul său de la Departamentul de 
Istorie, unde se găsea o masă de LECTURA GRATUITA PE BAZA 
CARNETULUI DE STUDENT. Nu fusese fericit, dar nu-şi putea 
aduce aminte pentru nimic în lume de ce. Potrivit aceleiaşi 
agende de birou pe care găsise însemnarea întâlnirii neonorate 
din şaptesprezece martie de-a merge şi de-a-l vizita pe Duddits, 
avusese şi o întâlnire pentru cincisprezece martie cu un student 
pe nume David Defuniak. Jonesy nu-şi amintea care fusese 
subiectul acelei întâlniri, dar găsise mai târziu un bileţel de la 
unul dintre asistenții lui din anii terminali cu privire la un eseu 
întârziat al lui Defuniak - repercusiunile pe termen scurt ale 
Cuceririi Normande - aşa că presupunea că acesta trebuie să fi 


fost subiectul. Totuşi, ce-l putea face nefericit pe profesorul 
asociat Gary Jonesy la un eseu compensatoriu? 

Nefericit sau nu, fredonase ceva, fredonase, apoi murmurase 
cuvintele, care aproape că nu aveau sens: Yes we can, yes we 
can-can, great gosh a 'mighty yes we can-can. După aceasta, 
mai păstra câteva frânturi de amintire - cum îi urase lui Colleen, 
secretara Departamentului, o zi frumoasă a Sfântului Paddy, 
cum cumpărase un Phoenix de Boston din tonomatul pentru 
ziare de la ieşirea din clădire, cum aruncase un bănuţ în cutia de 
saxofon a unui chelios când aproape ajunsese dincolo de pod, 
de partea Cambridge-ului, fiindu-i milă de chelios fiindcă purta 
un sveter subţire, iar vântul care sufla dinspre hotelul Charles 
era tăios - dar, în mare parte, ceea ce-şi amintea din perioada 
de după ce făcuse mormanul cu cărţile pentru donaţie era 
întunericul. Cunoştinţa îi revenise în spital, o dată cu vocea 
aceea murmurată dintr-o cameră vecină: Vă rog, opriți-vă, nu 
mai suport, faceți-mi o injecție, unde-i Marcy, o vreau pe Marcy. 
Sau poate că spusese unde-i Jonesy, îl vreau pe Jonesy. Vocea 
bătrânei morţi insinuante. Moartea care se prefăcea a fi un 
pacient. Moartea care-i pierduse urma - sigur, era posibil asta, 
spitalul era mare, era înţesat până la refuz cu durere, transpira 
agonie prin toţi porii - iar acum, bătrâna moarte insinuantă 
încerca să-l găsească din nou. Încerca să-l păcălească. Încerca 
să-l convingă să se predea singur. 

De data aceasta, însă, întreg acel întuneric bine venit care 
formase substanţa accidentului dispăruse. De data aceasta nu-i 
urează lui Colleen doar o Zi a Sfântului Paddy fericită, îi mai 
spune şi o glumă: Cum îi mai spui unui medic proctolog din 
Jamaica? Un Pokemon. lese din clădire, acest viitor sine - şinele 
lui din noiembrie - călătorind în capul său din martie asemenea 
unui pasager clandestin. Viitorul lui sine aude şinele din martie 
gândind: Ce zi frumoasă s-a dovedit a fi, în vreme ce porneşte 
pe jos spre întâlnirea sa cu destinul din Cambridge. Încearcă să-i 
spună sinelui din martie că asta-i o idee proastă, o idee grotesc 
de proastă, că se poate scuti de luni întregi de agonie doar 
chemând un taxi sau luând troleibuzul, dar nu poate pătrunde 
până la el. Poate că toate poveştile ştiinţifico-fantastice despre 
călătoria în timp pe care le-a citit când era adolescent aveau 
dreptate: trecutul nu se poate schimba, oricât de mult ai 
încerca. 


Traversează podul şi, chiar dacă vântul e răcoros, el se 
bucură de soarele care-i luminează faţa şi de felul în care razele 
lui se sparg într-un milion de cioburi sclipitoare în ferestrele 
hotelului Charles. Cântă o secvenţă din „Here Comes the Sun", 
apoi se întoarce la Pointer Sisters: Yes we can-can, great gosh a 
'mighty. Îşi leagănă servieta pe ritmul melodiei. Înăuntru are 
sandvişul. Cu maioneză. Mmm, spusese Henry. ARAZ, spusese 
Henry. 

lată şi saxofonistul şi, surpriză: nu se află la capărul podului 
Mass Ave, ci mai departe, lângă campusul MIT”, în faţa unuia 
dintre acele ciudate mici restaurante indiene. Tremură din cauza 
frigului, e chel şi are nişte tăieturi pe scalp care spun că n-a fost 
făcut să fie bărbier. judecând după felul în care cântă piesa 
„These Foolish Things" se poate presupune că n-a fost făcut nici 
să fie cântăreţ, iar Jonesy vrea să-i spună să se facă tâmplar, 
sau actor, sau terorist, orice în afară de muzician. În schimb, 
Jonesy chiar îl încurajează, aruncând în cutia (care e drapată în 
catifea purpurie scămoşată) tipului nu bănuţul pe care şi-l 
amintea, ci un întreg pumn de mărunţiş - lucrurile astea 
nechibzuite“*, chiar aşa. Dă vina pe prima strălucire caldă a 
soarelui după o iarnă friguroasă; dă vina pe cât de bine se 
rezolvase situaţia lui Defuniak. 

Saxofonistul îşi roteşte ochii după Jonesy, mulţumindu-i, dar 
continuând să cânte. Jonesy se gândeşte la o altă glumă: Cum îi 
mai spui unui saxofonist cu carte de credit? Un optimist. 

Merge mai departe, legănându-şi servieta, neplecând urechea 
la Jonesy cel dinlăuntru, cel care a înotat contra curentului 
dinspre luna noiembrie asemenea unui somon călător în timp. 
"Hei, Jonesy, opreşte-te. Câteva secunde ar trebui să fie destul. 
Leagă-ți şireturile sau ceva. (Degeaba, poartă mocasini. Curând 
va purta şi un corset de ghips.) La intersecția de colo se va 
întâmpla, cea la care s-a oprit taxiul, intersecţia dintre Mass Ave 
şi Prospect. Pe-acolo va trece un bătrân, un profesor de istorie 
epuizat, conducând un Lincoln Town albastru-inchis şi te va izbi 
ca pe-o pernă. " 

Dar nu ajută la nimic. Oricât de tare ar striga, nu ajută la 
nimic. Liniile de telefon sunt la pământ. Nu te poţi întoarce în 


5 Acronim pentru Massachusetts Institute of Technology (Institutul 
Tehnologic din Massachusetts). 

54 aluzie la titlul melodiei de dinainte „These Foolish Things" („Lucrurile astea 
nechibzuite"). 


timp, nu-ţi poţi omori bunicul, nu-l poţi împuşca pe Lee Harvey 
Oswald când acesta îngenunchează la fereastra de la etajul şase 
al Depozitului de Carte Şcolară din Texas, cu puiul la cuptor 
congelat într-o farfurie de carton lângă el şi cu arma comandată 
prin poştă aţintită spre stradă, nu te poţi opri pe tine însuţi să 
traversezi intersecţia străzii Mass Ave cu Prospect, ducându-ţi 
servieta în mână şi un exemplar al ziarului Phoenix - pe care nu- 
| vei citi niciodată - la subsioară. We cerem scuze, domnule, dar 
liniile au căzut la pământ undeva în regiunea Jefferson, e-o 
curvăsărie pe cinste acolo, apelul dumneavoastră nu poate fi 
preluat... 

Apoi, oh, Doamne, asta da noutate - mesajul este preluat! 
Când ajunge la colţul străzii, când stă acolo la curbă, pe punctul 
de-a păşi pe trecerea de pietoni, atunci este preluat apelul! 

— Cum? Spune şi bărbatul care stă lângă el, primul om care s- 
a aplecat asupra lui într-un trecut care acum ar putea fi în sfârşit 
şters, se uită la el contrariat şi spune: “Eu n-am spus nimic", ca 
şi când ar mai fi o a treia persoană cu ei. Jonesy de-abia îl aude, 
fiindcă este o a treia persoană, înlăun-trul lui este o voce, una 
care seamănă suspect de mult cu a lui, o voce care strigă la el 
să rămână pe trotuar, să nu păşească în stradă... 

Apoi aude pe cineva plângând. Se uită de partea cealaltă a 
străzii Prosper şi, oh, Doamne, acolo se află Duddits, Duddits 
Cavell dezbrăcat, cu excepţia scutecelor şi, pe toată faţa, e 
mânjit cu ceva maro. Seamănă cu ciocolata, dar Jonesy ştie ce e 
de fapt. E căcat de câine, bastardul ăla de Richie l-a făcut să-l 
mănânce, până la urmă, iar oamenii de acolo trec nepăsători, 
ignorându-l, ca şi când Duddits nici n-ar fi acolo. 

— Duddits! Strigă Jonesy. Duddits, stai pe loc, omule, vin la 
tine! 

Şi se năpusteşte în stradă fără să se asigure, pasagerul 
dinlăuntrul lui neputând face altceva decât să meargă o dată cu 
el, înțelegând în cele din urmă că exact aşa şi exact din acest 
motiv avusese loc accidentul - bătrânul, da, bătrânul cu 
Alzheimer în fază incipientă nu avea ce să caute la volanul unei 
maşini, sigur, dar aceasta fusese doar o parte din motivul 
accidentului. Cealaltă parte, ascunsă până acum în întunecimea 
care împresurase accidentul, era aceasta: îl văzuse pe Duddits 
şi o luase pur şi simplu din loc, uitând să se asigure. 


Mai vede şi altceva: un desen imens, ceva asemenea unei 
capcane pentru vise care uneşte la un loc toţi anii trăiţi până să- 
| întâlnească pentru prima dată pe Duddits Cavell, în 1978, ceva 
care uneşte în acelaşi timp şi viitorul. 

Lumina soarelui clipoceşte pe suprafaţa unui parbriz; observă 
asta cu coada ochiului său stâng. Se apropie o maşină, se 
apropie prea repede. Bărbatul care stătuse alături de el pe 
trotuar în curbă, domnul Eu-N-am-Spus-Nimic, strigă: „Păzea, 
amice, păzea!", dar Jonesy de-abia-l aude. Fiindcă, în spatele lui 
Duddits, pe trotuar, se află un cerb, un cerb mare şi frumos, 
aproape la fel de mare ca un om. Apoi, cu puţin înainte să-l 
lovească maşina, Jonesy vede că cerbul este un om, un bărbat 
purtând o căciulă portocalie şi o vestă de semnalizare, 
portocalie şi ea. Pe umărul lui, aidoma unei mascote hidoase, se 
află o vietate fără picioare, cu ochi enormi şi negri, semănând 
cu o nevăstuică. Coada ei - sau poate că e un tentacul - este 
încolăcită în jurul gâtului bărbatului. Cum dracu' am putut crede 
că-i un cerb? Gândeşte Jonesy, după care-l izbeşte Lincoln-ul. 
Aude un pocnet amarnic şi înfundat când i se rupe şoldul. 


2 


Nici urmă de întuneric, nu de data aceasta; la bine şi la rău, 
au fost montați stâlpi de iluminat pe Aleea Amintirii. Cu toate 
acestea, imaginile sunt confuze, ca şi când editorul de imagine 
ar fi băut prea mult la prânz şi a uitat cum trebuia să se 
desfăşoare acţiunea poveștii. În parte, asta se întâmplă şi din 
cauza felului ciudat în care timpul a fost mutilat: se pare că 
trăieşte trecutul, prezentul şi viitorul, toate deodată. 

Aşa călătorim noi, spune o voce şi Jonesy îşi dă seama că e 
vocea pe care a auzit-o plângând după Marcy, cerând o injecție. 
O dată ce viteza de accelerație depăşeşte un anumit nivel, toate 
călătoriile se transformă în călătorii în timp. Amintirea stă la 
temelia oricărei călătorii. 

Bărbatul de la colţ, domnul £Eu-N-am-Spus-Nimic, se apleacă 
asupra lui, îl întreabă dacă e bine, vede că nu e, apoi se uită în 
sus şi spune: „Cine are un telefon celular? Tipul ăsta are nevoie 
de-o ambulanţă." Când îşi înalţă capul, Jonesy observă că 
bărbatul are o tăietură mică sub bărbie, bunul domn £Eu-N-am- 
Spus-Nimic şi-a facut-o probabil dimineaţă, fără ca măcar să-şi 
dea seama. Ce dulce! Gândeşte Jonesy, apoi filmul sare şi iată 
un tip bătrân îmbrăcat într-un pardesiu negru ponosit şi purtând 


o pălărie de fetru - să-l numim pe tembelul acesta în vârstă 
bunul domn Ce-am-Făcut. Se plimbă fără încetare, punând 
această întrebare tuturor. Spune că s-a uitat altundeva pentru o 
clipă şi atunci a simţit o zdruncinătură - ce-am făcut? Spune că 
nu i-au plăcut niciodată maşinile mari - ce-am făcut? Spune că 
nu-şi aminteşte numele companiei de asigurări, dar că-şi spun 
singuri Oamenii Mâinilor Ajutătoare - ce-am făcut? Se vede o 
pată acolo unde se întâlnesc crăcii pantalonilor lui, iar Jonesy stă 
întins în stradă şi nu-şi poate reprima un soi de milă 
exasperantă pentru băşinosul ăsta bătrân - şi-ar dori să-i poată 
spune: Dacă vrei să ştii ce-ai făcut, uită-te la pantalonii tăi. Ai 
făcut treaba mică, Q-E-futu-i-D. 

Filmul sare din nou. Acum sunt şi mai mulţi oameni adunaţi în 
jurul lui. Par foarte înalţi şi Jonesy se gândeşte că e ca şi când ai 
asista la o înmormântare văzând totul din perspectiva celui din 
sicriu. Asta-l face să-şi amintească o poveste scrisă de Ray 
Bradbury, crede că se cheamă „The Crowd'", în care, oamenii 
care se adună la locul accidentelor - întotdeauna aceiaşi - îţi 
hotărăsc soarta prin ceea ce spun. Dacă stau în jurul tău şi 
murmură că nu-i chiar aşa de rău, a avut noroc c-a cotit maşina 
în ultima clipă, vei supravieţui. Dacă, pe de altă parte, oamenii 
care compun mulţimea încep să spună lucruri de genul: Arată 
rău sau Nu cred că va supraviețui, vei muri. Întotdeauna aceiaşi 
oameni. Intotdeauna aceleaşi chipuri goale, avide. Curioşii care 
trebuie neapărat să vadă sângele şi să audă gemetele rănitului. 

In ciorchinele de oameni dimprejurul lui, exact în spatele 
bunului domn Eu-N-am-Spus-Nimic, Jonesy îl vede pe Duddits 
Cavell, acum complet îmbrăcat şi curat - fără mustăţi din căcat 
de câine, cu alte cuvinte. Şi McCarthy e acolo. Să-/ numim bunul 
domn  lată-Eu-Stau-la-Uşă-şi-Bat, gândeşte Jonesy. Şi mai e 
cineva. Un om cenuşiu. Doar că nu e deloc om, nu cu adevărat; 
era extraterestrul care stătea în spatele lui în vreme ce el, 
Jonesy, se afla la uşa băii. Ochi imenşi şi negri domină o faţă 
care nu are altfel nici o altă trăsătură. Pielea lui pungită de 
elefant, atârnând în pliuri, e mai întinsă acum; bunul domn ET- 
Telefonează-Acasă n-a început încă să cedeze mediului 
înconjurător. Dar o va face. În curând, lumea aceasta-l va topi 
ca acidul. 


55 „Mulţimea". 


Ţi-a explodat capul, încearcă Jonesy să-i spună omului 
cenuşiu, dar nici un cuvânt nu-i iese de pe buze; gura nu vrea să 
i se deschidă. Şi, totuşi, bunul domn ET-Telefonează-Acasă pare 
să-l audă, fiindcă acel cap cenușiu se înclină uşor. 

E pe moarte, spune cineva şi, înainte ca filmul să sară din 
nou, Jonesy îl aude pe bunul domn Ce-am-Făcut, cel care l-a 
lovit şi i-a sfărâmat şoldul asemenea unei farfurii de porțelan 
nimerite într-un poligon de tir, mărturisind cuiva Oamenii 
obişnuiau să-mi spună că semăn cu Lawrence Welk. 


3 


Se află inconştient într-o ambulanţă, dar se poate vedea, 
trăieşte o experienţă extracorporală adevărată şi, mai e ceva 
nou, ceva ce nimeni nu s-a deranjat să-i spună mai târziu: intră 
în stare V-tah atunci când medicii îi taie pantalonii, scoțând la 
iveală un şold care arată ca şi când i-ar fi montat cineva două 
clanţe mari şi distorsionate dedesubt. V-tah, ştie cu exactitate 
ce înseamnă asta, fiindcă el şi cu Carla nu pierd niciodată un 
episod din Spitalul de urgență, se uită chiar şi la reluările de pe 
TNT. lată că sosesc lamelele defibrilatorului, iată şi mucozităţile 
acelea. Unul dintre paramedici poartă un crucifix de aur la gât; 
acesta îi atinge lui Jonesy nasul când bunul domn Paramedic se 
apleacă peste ceea ce de fapt este un cadavru. Sfinte futai, a 
murit în ambulanță! De ce nu i-a spus nimeni niciodată că a 
murit în ambulanţă? Au crezut că poate nu l-ar interesa, că le va 
răspunde: Hă-hă, am fost pe-acolo, am făcut asta, am şi tricou 
inscripţionat? 

— Merge! Strigă celălalt paramedic şi, chiar înainte să-l 
lovească şocul electric, şoferul se uită în spate şi el observă că e 
mama lui Duddits. Elixirul vieţii îl loveşte apoi, iar corpul lui 
tresare, carnea lui albă vibrează pe oase, cum ar spune Pete şi, 
deşi Jonesy cel care se uită la scenă nu are corp, simte la fel de 
bine electricitatea, un bum mare şi tare, care-i aprinde sistemul 
nervos asemenea unor artificii. Lăudat fie lisus, în genunchi cu 
tine, aleluia. 

Partea din el care se află pe targă saltă asemenea unui peşte 
scos din apă, apoi se linişteşte. Paramedicul stând pe vine în 
spatele Robertei Cavell se uită la consola aparatului şi spune: 

— O, omule, nu, linie dreaptă, mai dă-i o şarjă. 

Şi, când celălalt individ îi dă, filmul sare, iar Jonesy se află 
într-o sală de operaţie. 


Nu, stai, nu-i exact. O parte a lui se află în sala de operaţie, 
dar cealaltă parte se află în spatele unui geam şi se uită 
înăuntru în sală. Mai sunt doi doctori aici, dar nu manifestă nici 
un pic de interes faţă de eforturile depuse de echipa de operare 
pentru a-l monta din nou laolaltă pe Jonesy-Dumpty. Aceştia 
încing un joc de cărţi. Deasupra capetelor lor, fluturând în briza 
de aer adusă prin gaura de încălzire, se află capcana pentru vise 
de la Bivuac. 

Jonesy nu simte nici o dorinţă să vadă ce se întâmplă în 
spatele geamului - nu-i place craterul însângerat iscat acolo 
unde i-a fost şoldul şi nici strălucirea diafană a fragmentelor de 
os care ies din el. Deşi, în starea lui acorporală de acum nu are 
un stomac care să-i dea starea de greață, îi este, totuşi, greață. 

In spatele lui, unul dintre doctorii jucători de cărţi spune: 
Duddits a determinat felul în care ne-am modelat. El a fost 
momentul nostru de culme. La care, celălalt răspunde: Crezi? lar 
Jonesy îşi dă seama că medicii sunt Henry şi Pete. 

Se întoarce spre ei şi nu mai pare a fi acorporal, fiindcă 
observă o umbră din reflecţia sa în geamul ce dă în sala 
operatorie. Nu mai e Jonesy. Nu mai e uman. Pielea lui e cenuşie 
şi ochii lui sunt becuri negre ieşite din faţa lui fără nas. A 
devenit unul dintre e;, unul dintre... 

Unul dintre omuleții cenuşii, gândeşte el. Aşa ni se spune. Unii 
ne spun şi cioroi-spațiali. 

Deschide gura cu gândul de-a pronunţa măcar o parte din 
aceste lucruri sau poate pentru a-i cere vechiului său prieten 
ajutorul - întotdeauna s-au ajutat reciproc, dacă au putut - dar 
filmul sare din nou (dracu să-l ia pe editorul de imagine, să bea 
el în timpul serviciului) şi se află în pat, se află într-un pat de 
spital într-o cameră de spital şi cineva strigă: Unde-i Jonesy, îl 
vreau pe Jonesy. 

Ai văzut? Işi spune cu o satisfacţie săracă, am ştiut de la 
început că voia să spună Jonesy, nu Marcy. E chemarea morții, a 
Morții, iar eu trebuie să păstrez tăcerea dacă vreau să nu mă 
găsească; m-a ocolit în mulțime, m-a prins de mânecă în 
ambulanță şi iarăşi m-a pierdut, iar acum a venit la spital sub 
înfăţişarea unui pacient. 

Vă rog, opriți-vă, mormăie bătrâna şi vicleana dnă Moarte pe 
acel ton hidos de monotonie linguşitoare, nu mai suport, faceti- 
mi o injecție, unde-i Jonesy, îl vreau pe Jonesy. 


Voi sta în pat până când va înceta, gândeşte Jonesy, oricum 
nu mă pot ridica, mi s-a implantat aproape un kilogram de metal 
în şold şi vor trece câteva zile până să mă pot ridica, poate o 
săptămână. 

Dar, spre oroarea lui, îşi dă seama că se ridică, aruncând la o 
parte cuverturile şi dându-se jos din pat şi, deşi simte cusăturile 
de pe şold şi de-a curmezişul abdomenului întinându-se şi 
tăieturile deschizându-se, scurgând pe picior în jos ceea ce fără 
îndoială e sânge donat, scurgându-l în părul pubian, umezindu-l, 
traversează încăperea fără să şchiopăteze, printr-un mănunchi 
de lumină solară care-i proiectează pe podea o umbră 
trecătoare, dar foarte umană (nici urmă de omuleţii cenușii 
acum, măcar de asta poate fi fericit, fiindcă omuleţii cenușii s-au 
pârlit) şi ajunge la uşă. Se plimbă nevăzut în josul unui coridor, 
trece pe lângă o targa pe rotile cu o ploscă aşezată pe ea, trece 
pe lângă două sore medicale care discută şi râd uitându-se la 
nişte fotografii, trecându-şi-le de la una la cealaltă şi se 
îndreaptă spre vocea aceea tărăgănată. Nu se poate opri şi-şi dă 
seama că se află în nor. Nu în norul vesperal, totuşi, aşa cum l- 
au simţit Pete şi cu Henry; norul acesta e cenușiu, iar el pluteşte 
înlăuntrul lui, o particulă indivizibilă care nu poate fi schimbată 
de către nor şi Jonesy gândeşte: Eu reprezint ceea ce ei căutau. 
Nu ştiu cum e posibil aşa ceva, dar eu reprezint exact ceea ce ei 
căutau. Fiindcă... nu mă poate schimba norul? 

Da, într-un fel. 

Trece pe lângă trei uşi deschise. A patra e închisă. Pe ea se 
află o tăbliță pe care scrie: INTRAŢI, NU EXISTA NICI O INFECȚIE 
AICI, IL N'Y A PAS D'INFECTION ICI. 

Minti, gândeşte Jonesy. Cruise, sau Curtis, sau cum l-o fi 
chemând s-ar putea să fie nebun, dar are dreptate într-o singură 
privință: există infecție. 

Sângele i se scurge pe picioare din abundență, partea de jos a 
pijamalei sale e deja de un stacojiu-aprins (Atenție, oameni 
buni, bulionul a-nceput să curgă gârlă, obişnuia să spună 
bătrânul comentator de box), dar nu simte absolut nici o durere. 
Şi nu se teme nici de o infecţie. El este unic şi norul nu poate 
decât să-l posede, nu şi să-l schimbe. Deschide uşa şi intră. 


4 


Dacă e surprins să-l vadă pe omul cenuşiu cu ochi mari şi 
negri întins în patul de spital? Nici pomeneală. Când s-a întors 


pe călcâie şi l-a văzut pe tipul ăsta stând în spatele lui la Bivuac, 
prostovanului i-a explodat capul. Aceea a fost, în ciuda tuturor 
lucrurilor, o ilustrare a dracu' de reuşită a unei dureri de cap ca- 
n reclamele la Excedrin. l-ar băga pe toţi în spital. Totuşi, capul 
individului arată bine acum; medicina modernă e minunată. 

Încăperea geme de fungi, e pavoazată cu excrescenţe roșii- 
aurii. Acestea au crescut pe podea, pe pervazul geamului, pe 
şipcile jaluzelelor; şi-au ţesut pânza pe suprafaţa aplicei de pe 
tavan şi pe sticla cu glucoză (Jonesy presupune că e vorba de 
glucoză) atârnată lângă pat; mustăţi scurte roşii-aurii atârnă de 
clanţa de la uşă şi de manivela de la capătul patului. 

Când se apropie de fiinţa cenuşie cu cearşaful tras până peste 
pieptul îngust şi spân, observă pe noptieră doar o singură carte 
poştală cu urări de însănătoşire grabnică. FA-TE BINE CURAND! 
Scrie deasupra unui desen în tuşă tristă reprezentând o ţestoasă 
c-un leucoplast Band-Aid lipit pe carapace. lar dedesubt: DE LA 
STEVEN SPIELBERG ŞI DE LA TOŢI PRIETENII TAI DIN 
HOLLYWOOD. 

Asta-i un vis, eplin de tropi onirici şi de glumițe cu circuit 
închis, gândeşte Jonesy, dar nu e prea convins. Mintea lui 
amestecă lucrurile, le triturează, le face mai uşor de înghiţit, iar 
asta e ceva specific viselor; trecutul, prezentul şi viitorul au fost 
cu toate fierte la un loc, ceea ce e iarăşi un procedeu oniric, dar 
Jonesy ştie că ar greşi dacă ar trata totul ca nimic altceva decât 
un basm fragmentat născut din subconştientul lui. Cel puţin o 
parte din el e aievea. 

Ochii negri bulbucaţi se uită la el. Cearşaful începe acum să 
se mişte şi formează nişte umflături lângă fiinţa din pat. Ceea ce 
iese de sub el este vietatea-nevăstuică roşietică ce i-a făcut felul 
lui Beav. Se uită fix la el cu aceiaşi ochi negri sticloşi când se 
mişcă ajutându-se de coadă până pe pernă, unde se încolăceşte 
lângă acel cap cenuşiu îngust. Nu-i de mirare că s-a simţit 
McCarthy puţin deranjat la stomac, gândeşte Jonesy. 

Sângele continuă să-i curgă pe picioare, lipicios ca mierea şi 
fierbinte ca febra. Se scurge pe podea şi ai fi tentat să crezi că 
va da naştere curând unei colonii proprii din acel mucegai 
roşietic, sau fungi, sau ce-o fi el, că va da naştere unei 
adevărate jungle, dar Jonesy e de altă părere. El este unic. Norul 
îl poate poseda, dar nu-l poate schimba. 


Nu joci, nu câştigi, gândeşte, apoi, imediat: $șş, șșş, ține asta 
pentru tine. 

Creatura cenuşie îşi ridică mâna într-un fel de salut. Are trei 
degete lungi terminate în unghii profirii. Puroi galben şi gros 
supurează de sub ele. Şi mai multă astfel de substanţă sclipeşte 
opac în pliurile pielii şi la colţurile ochilor ei - ale creaturii. 

Ai dreptate, chiar că ai nevoie de-o injecție, spune Jonesy. O 
doză mică de Drano sau Lysol, ceva de genul ăsta. Să te scoată 
din min... 

Atunci îl izbeşte un gând îngrozitor; pentru o clipă, e atât de 
puternic încât nu se poate opune forţei care-l trage către pat. 
Apoi încep să i se mişte din nou picioarele, lăsând urme mari şi 
roşii în spate. 

Nu ai de gând să-mi bei sângele, nu-i aşa? Cum ar face un 
vampir? 

Fiinţa din pat zâmbeşte fără să zâmbească. Noi suntem, atât 
cât mă pot exprima în terminologia voastră, vegetarieni. 

Mda, atunci cum rămâne cu Bowser de colo? Jonesy arată 
spre nevăstuica fără picioare, iar aceasta dezveleşte într-un 
rânjet grotesc o gură plină de dinţi subţiri ca acele. Și; Bowser e 
vegetarian? 

Știi bine că nu e, spune fiinţa cenuşie, fără ca dunga ei de 
gură să se mişte - timpul ăsta-i un ventriloc a dracu' de bun, 
trebuie să-i recunoşti meritele; s-ar descurca de minune la 
Catskills”. Ştii însă şi că nu trebuie să te temi de el. 

De ce? Cu ce sunt eu mai diferit? 

Fiinţa cenuşie muribundă (sigur că e muribundă, corpul ei 
cedează, se descompune din interior) nu răspunde, iar Jonesy 
gândeşte încă o dată: Wu joci, nu câştigi. Are o bănuială că 
acesta e un gând pe care prietenul lui cenuşiu ar da orice să-l 
poată citi, dar nu are nici o şansă; capacitatea de-a-şi ascunde 
gândurile este încă un motiv pentru care e diferit, unic, iar 
Jonesy nu poate spune decât vive la différence (nu că o şi 
spune). 

Cu ce sunt eu mai diferit? 

Cine-i Duddits? Intreabă fiinţa cenuşie şi, când Jonesy nu-i 
răspunde, fiinţa zâmbeşte încă o dată, fără să-şi mişte 


56 Personaj (broască ţestoasă) într-un joc video Nintendo. 
5 Complex turistic şi de recreere deschis pe întreaga perioadă a anului în 
statul New York, unde se organizează multe spectacole de divertisment. 


crestătura gurii. Poftim, spune ființa cenuşie. Amândoi avem 
întrebări la care celălalt nu vrea să răspundă. Le lăsăm 
deoparte, ce zici? Le aşezăm cu faţa în jos. Ele vor fi... cum se 
numeşte? Cum se numeşte asta la jocul de cărți? 

Aşii din mânecă, spune Jonesy. Acum simte mirosul 
putreziciunii fiinţei acesteia. E mirosul pe care l-a adus McCarthy 
cu el la cabană, mirosul sprayului cu eter. Işi spune încă o dată 
că ar fi trebuit să-l împuşte pe fiul ăla de căţea care repeta 
întruna oh, Dumnezeule, oh, Doamne, ar fi trebuit să-l împuşte 
înainte să intre înăuntru, unde era cald. Să fi lăsat colonia 
dinăuntrul lui să moară în vreme ce cadavrul se răcea în spatele 
ascunzişului lui din bătrânul arțar. 

Așii din mânecă, da, spune fiinţa cenuşie. Capcana pentru 
vise se află acum aici, e suspendată de tavan şi se roteşte uşor 
deasupra capului fiinţei cenușii. Lucrurile astea pe care nu vrem 
să le ştie celălalt, le vom pune deoparte pentru mai târziu. Le 
vârâm în mânecă. 

Ce doreşti de la mine? 

Creatura cenuşie se uită la Jonesy fără să clipească. Din câte- 
şi dă Jonesy seama, nici nu poate clipi; nu are nici pleoape, nici 
gene. 

Niuna, nici pleoape, nici gene, spune fiinţa, doar că e vocea 
lui Pete cea pe care o aude Jonesy. /ntotdeauna niuna, niciodată 
nici una. Cine-i Duddits? 

jJonesy e atât de surprins să audă vocea lui Pete, încât 
aproape-i răspunde la întrebare... ceea ce, desigur, e şi intenţia 
fiinţei: să-i dezechilibreze atenţia surprinzându-l. Fiinţa asta-i 
vicleană, fie şi muribundă. Ar face bine să-şi ţină garda ridicată. 
Îi trimite amicului său cenuşiu o imagine a unei vaci maro mari, 
cu o pancartă atâraându-i la gât. Pe pancartă scrie: VACA 
DUDDITS. 

larăşi, individul cenuşiu zâmbeşte fără să zâmbească, 
zâmbeşte în interiorul minţii lui Jonesy. Vaca Duddits, spune. Nu 
prea cred. ` 

De unde eşti? || întreabă Jonesy. 

De pe Planeta X. Venim de pe-o planetă pe cale de extinctie 
ca să mâncăm pizza la Domino's, ca să facem cumpărături în 
rate cu avans zero şi ca să învăţăm uşor limba italiană după 
metoda Berlitz. De data aceasta, vocea lui Henry. Apoi, domnul 
ET-Telefonează-Acasă se întoarce la propria voce... doar că, îşi 


dă seama Jonesy obosit şi deloc surprins, vocea fiinţei e vocea 
lui, vocea lui Jonesy. Şi ştie ce i-ar spune Henry: că are o 
halucinație pe cinste, pricinuită de moartea lui Beaver. 

Acum n-ar mai spune asta, nici pe departe, gândeşte Jonesy. 
Nici pomeneală. Acum e îmblânzitorul de ouă şi imblânzitorul de 
ouă cunoaşte mai bine situația. 

Henry? Va muri curând, individul cenuşiu spune cu 
indiferenţă. Mâna lui se întinde peste plapumă; cele trei degete 
lungi şi cenuşii prind mâna lui Jonesy. Pielea fiinţei e caldă şi 
uscată. _ 

Ce vrei să spui? |lntreabă Jonesy, temându-se pentru Henry... 
dar fiinţa muribundă din pat nu răspunde. E un alt as vârât în 
mânecă, aşa că Jonesy joacă cu o carte din mână: Dece m-ai 
chemat aici? 

Creatura cenuşie exprimă surpriză, deşi faţa ei tot nu se 
mişcă. Nimeni nu-şi doreşte să moară singur, spune. Vreau doar 
să am pe cineva alături. Ştiu, o să ne uităm la televizor. 

Nu vreau... 

Vreau neapărat să văd un film. O să-ți placă şi ţie. Se 
numeşte Compasiune pentru Omuleţii Cenuşii. Bowser! Dă-mi 
telecomanda! 

Bowser îi oferă lui Jonesy ceva ce pare o privire răuvoitoare, 
apoi alunecă jos de pe pernă, coada lui flexibilă scoțând un 
foşnet uscat asemenea unui şarpe care se târăşte peste un 
bolovan. Pe masă se află o telecomandă şi ea năpădită de fungi. 
Bowser o apucă, se întoarce şi alunecă înapoi către creatura 
cenuşie cu ea între dinţi. Fiinţa cenușie îi dă drumul mâinii lui 
Jonesy (atingerea ei nu e revoltătoare, dar faptul că l-a lăsat e, 
totuşi, o uşurare), ia telecomanda, o îndreaptă spre televizor şi 
apasă pe butonul ON. Imaginea care apare - uşor înceţoşată, 
dar deloc obturată de puful uşor ce creşte pe ecran - reprezintă 
şopronul din spatele cabanei. In mijlocul ecranului se află o 
siluetă ascunsă sub o prelată verde. Şi, chiar înainte să se 
deschidă uşa şi să se vadă intrând, Jonesy înţelege că aceste 
lucruri au avut deja loc. Vedeta din Compasiune pentru Omuleții 
Cenuşii este Gary Jones. 

Ei bine, vorbeşte creatura muribundă din pat, din locul comod 
al mijlocului minţii sale, am ratat genericul, dar, de fapt, filmul 
de-abia a-nceput. 

Exact de asta se teme Jonesy. 


5 


Uşa şopronului se deschide şi Jonesy intră înăuntru. Şi ce mai 
pestrit e el, îmbrăcat aşa cu propria sa haină, cu mănuşile lui 
Beaver şi cu una dintre vechile căciuli ale lui Lamar! Pentru o 
clipă, Jonesy cel care se uită la televizor în camera de spital (şi-a 
luat scaunul pentru vizitatori şi şede acum lângă patul D-lui 
Cenuşiu) crede că Jonesy cel din şopronul snowmobile-ului de la 
Bivuac a fost, totuşi, infectat şi că muşchiul acela roşu creşte 
peste tot pe corpul lui. Apoi îşi aminteşte că DI Cenuşiu a 
explodat chiar în faţa lui - i-a explodat capul, în orice caz - şi că 
Jonesy îi poartă rămăşiţele. 

Doar că n-ai explodat, spune el. Ai... ce ai făcut? [i-ai 
împrăştiat seminţele? 

Ș$şş! Spune DI Cenuşiu, iar Bowser îşi dezveleşte formidabila 
gură plină de dinţi, ca şi când i-ar spune lui Jonesy să nu mai fie 
nepoliticos. Ador cântecul ăsta, tu nu? 

Coloana sonoră aparţine formaţiei Rolling Stones, cu 
„Sympathy for the Devil", destul de potrivită, având în vedere că 
acesta e şi numele filmului (debutul meu în cinematografie, 
gândeşte Jonesy, stai să-/ vadă Carla şi copiii), dar, de fapt, lui 
Jonesy nu-i place; din cine ştie ce motiv, îl întristează. 

Cum poate să-ţi placă? Întreabă el, ignorând dinţii dezveliţi ai 
lui Bowser - Bowser nu reprezintă un pericol pentru el, amândoi 
ştiu acest lucru. Cum poate? Asta ascultau în vreme ce vă 
măcelăreau? 

Intotdeauna ne măcelăresc, spune DI Cenuşiu. Taci, acum, 
uită-te la film; partea asta curge încet, dar devine mai bună pe 
parcurs. 

Jonesy îşi împreunează mâinile în poala lui roşie - sângerarea 
pare să se fi oprit, cel puţin - şi se uită la Compasiune pentru 
Omuleții Cenuşii, în rolul principal cu unicul şi inimitabilul Gary 
Jones. 


6 


Unicul şi inimitabilul Gary Jones trage prelata de pe 
snowmobile, găseşte din priviri bateria pe masa de lucru, într-o 
cutie de carton şi o montează, având grijă să ataşeze cablurile 
la terminalele corecte. Cu acestea se epuiză în mare bagajul lui 
de cunoştinţe tehnice - e profesor de istorie, nu mecanic, iar 
atribuţiile lui de meşter al casei se limitează la a-i convinge pe 


copii să se uite la History Channel din când în când, în loc de 
Xena. Cheia e în contact, iar luminile de la bord se aprind când o 
întoarce - a montat bine bateria, totuşi - dar motorul nu 
porneşte. Nici măcar nu tuşeşte. Starterul scoate un fel de bru- 
brum şi asta-i tot. 

— O, Doamne, o, Dumnezeule, scăpa-m-ar treaba mare, 
spune el, pronunţând cuvintele îngălate pe-un ton monoton. Nu 
e sigur că ar putea da dovadă de prea multe emoţii acum, chiar 
dacă şi-ar dori asta. E un fan al filmelor de groază, a văzut 
Invasion of the Body Snatchers de douăzeci şi cinci de ori (a 
văzut până şi jalnicul remake, cel cu Donald Sutherland), aşa că 
ştie ce se petrece aici. Corpul i-a fost prădat, i-a fost prădat în 
sensul propriu al cuvântului şi cât se poate de complet. Cu toate 
acestea, nu va exista nici o armată de zombies, nici măcar un 
pluton. El e unic. Simte că şi Pete, Henry şi cu Beav sunt unici (a 
fost unic, în cazul lui Beav), dar el e cel mai unic dintre ei. O 
astfel de formulare se spune că nu e corectă - asemenea 
brânzei Fermierului din Dell, unicul se presupune că nu are egal 
- dar acesta e un caz în care regula nu se aplică. Pete şi Beaver 
au fost unici, Henry e şi mai unic, iar el, Jonesy, este cel mai 
unic. lată, joacă până şi în propriul său film de cinematograf! 
Asta-i cea mai unică treabă! Cum ar spune fiul lui cel mare. 

Individul cenuşiu din patul de spital se uită de la televizor, 
unde Jonesy | şede călare pe Arctic Cat, spre scaunul pe care stă 
Jonesy Il îmbrăcat în pijamaua îmbibată în sânge. 

Ce-mi ascunzi? Îl întreabă DI Cenuşiu. 

Nimic. 

De ce vezi întruna un perete de cărămidă? Ce-i 19, pe lângă 
un număr prim? Cine a spus „La dra-cu' cu Tigers"? Ce-nseamnă 
asta? Ce-i peretele de cărămidă? Când e peretele de cărămidă? 
Ce inseamnă el, de continui să-l vezi? 

Simte cum DI Cenugşiu încearcă să-l descoasă, dar, pentru 
moment, acel sâmbure dur e la loc sigur. Poate fi posedat, dar 
nu poate fi schimbat. Nu poate fi nici deschis pe de-a-ntregul, se 
pare. Nu încă, cel puţin. 

Jonesy îşi duce degetul la buze şi-i întoarce individului cenuşiu 
cuvintele: Taci, uită-te la film. 

ÎI studiază cu băşicile negre ale ochilor lui (sunt ochi de 
insectă, crede Jonesy, ochi de călugăriţă) şi Jonesy îl simte 
insistând pentru un alt minut sau două să-l descoasă. Apoi, 


senzaţia dispare. Nu se grăbeşte; mai devreme sau mai târziu îi 
va dizolva scutul dimprejurul acelui ultim sâmbure care e Jo- 
nesy cel pur şi neinvadat şi atunci va şti tot ce vrea să ştie. 

Între timp, se uită la film. Şi când Bowser se târăşte în poala 
lui Jonesy - Bowser cel cu dinţii ascuţiţi şi cu mirosul eteric de 
antigel - Jonesy de-abia îşi dă seama. 

Jonesy l, Jonesy din Şopron (doar că acela e acum de fapt DI 
Cenuşiu) îşi întinde tentaculele minţii. Sunt multe minţi către 
care se poate întinde, sar şi se întrepătrund asemenea 
transmisiunilor radio noaptea târziu şi găseşte destul de uşor 
una care să conţină informaţiile de care are nevoie. E ca şi când 
ai deschide un fişier pe calculatorul de acasă şi ai găsi un 
minunat film tridimensional plin de detalii în locul cuvintelor. 

Sursa D-lui Cenuşiu este Emil „Stancă" Brodsky, din Menlo 
Park, New Jersey. Brodsky e sergent tehnician în Armată, 
spiriduşul parcului auto. Doar că aici, ca parte a Echipei Tactice 
de Ripostă a lui Kurtz, sergentul tehnician Brodsky nu are rang. 
Nimeni nu are. Se adresează superiorilor cu şefu' şi celor de 
rang inferior (nu sunt prea mulţi din aceştia la picnicul de faţă) 
cu hei, tu! Dacă nu poate face diferenţa între aceştia, amice sau 
prietene sunt la fel de bune. 

Avioane cu turboreactoare survolează zona, dar nu sunt multe 
(vor putea face toate fotografiile de care au nevoie cu cel mai 
apropiat satelit de pe orbita terestră dacă se va curăța vreodată 
cerul de nori) şi, oricum, acestea nu intră în atribuţiile lui 
Brodsky. Avioanele decolează de la baza Gărzii Naţionale 
Aeriene din Bangor, iar el se află aici, în regiunea Jefferson. 
Treaba lui Brodsky sunt elicopterele şi camioanele din parcul 
auto (de la prânz, toate drumurile din partea aceasta a statului 
au fost închise şi nu circulă decât camioanele verzi-oliv, cu 
semnele distinctive ascunse). Îi intră în atribuţii şi să pornească 
cel puţin patru generatoare care să ofere electricitatea necesară 
taberei în continuă expansiune din jurul magazinului lui 
Gosselin. Necesităţile includ senzori de mişcare, stâlpi de 
iluminat, reflectoare de supraveghere şi improvizaţia de teatru 
de operaţiuni care se pune la punct în grabă într-o rulotă 
Windstar. 

Kurtz a fost destul de elocvent când a spus că lumina e foarte 
importantă - vrea ca tot locul să fie la fel luminos ca ziua pe tot 
timpul nopţii. Cei mai mulţi stâlpi de iluminat se ridică în jurul 


grajdului şi a ceea ce înainte erau ţarcul şi padocul animalelor 
din spatele grajdului. Pe locul unde, cândva, cele patruzeci de 
vaci de lapte ale lui Reggie Gosselin îşi făceau veacul, au fost 
ridicate două corturi. Cel mai mare are pe acoperişul verde un 
însemn: COMANDAMENTUL. Celălalt cort e roşu şi fără însemne. 
Nu sunt sobe cu kerosen înăuntrul lui, cum sunt în cel mare, nu 
e nevoie de ele acolo. Aceasta e morga provizorie, pricepe 
Jonesy. Acum, nu sunt decât trei cadavre acolo (unul e al unui 
bancher care a încercat să fugă, nesăbuitul de el), dar curând s- 
ar putea să fie mai multe. Asta doar dacă nu va avea loc vreun 
accident care să facă dificilă sau imposibilă colectarea 
cadavrelor. Pentru Kurtz, şeful, un astfel de accident ar rezolva 
o mulţime de probleme. 

Toate acestea sunt amănunte secundare. Pe Jonesy | îl 
interesează doar Emil Brodsky din Menlo Park. 

Brodsky se luptă să traverseze repede terenul înzăpezit, 
înnoroiat, ars, dintre zona de aterizare a elicopterelor şi padocul 
unde cei identificaţi pozitiv cu Ripley urmează să fie ţinuţi (deja 
sunt câţiva acolo, umblă de colo-colo arborând mine uimite de 
proaspeţi prizonieri, ţipă după gardieni, le cer ţigări şi informaţii 
şi aduc ameninţări zadarnice). Emil Brodsky e bondoc şi tuns 
milităreşte şi are faţa de bulldog a unuia făcut să fumeze 
trabucuri ieftine (de fapt, Jonesy ştie, Brodsky e un catolic pios 
care n-a fumat niciodată). E la fel de ocupat acum ca un tapetar 
cu un singur braţ. Are căşti la urechi şi în faţa buzelor îi atârnă 
un microfon de transmisionist. Păstrează legătura radio cu 
transportul de combustibil care vine pe Interstatala 95 - situaţia 
convoiului e critică, fiindcă elicopterele aflate în misiune se vor 
întoarce zburând la joasă înălţime - dar discută în acelaşi timp şi 
cu Cambry, care păşeşte alături de el, despre centrul de control 
şi supraveghere pe care Kurtz vrea să-l aibă pregătit până la 
nouă seara, miezul nopţii cel târziu. Misiunea aceasta se va 
încheia în patruzeci şi opt de ore, aşa circulă zvonul, dar cine 
dracu' ştie cu siguranţă? Potrivit zvonurilor, prima lor ţintă, Blue 
Boy, a fost deja eliminată, dar Brodsky nu ştie cum de poate fi 
cineva sigur de asta, având în vedere că elicopterele de atac nu 
s-au întors încă. Şi, oricum, treaba lor e simplă aici: să aducă 
indicatorul până la unsprezece şi apoi să apese toate butoanele. 

Şi, o, pentru toţi zeii din lume, dintr-odată sunt tre; de Jonesy: 
cel care se uită la televizor în camera de spital înţesată de fungi, 


cel din şopronul snowmobile-ului... şi Jonesy Ill, care apare pe 
dată în capul de catolic tuns milităreşte al lui Emil Brodsky. 
Brodsky se opreşte în loc şi se uită pur şi simplu spre cerul 
albicios. 

Cambry face în continuare trei sau patru paşi singur, înainte 
să-şi dea seama că Stancă a înţepenit, că stă în loc în mijlocul 
păşunii noroioase. In mijlocul acestei forfote frenetice - bărbaţi 
care aleargă, elicoptere care plutesc în aer, motoare care sunt 
turate - el stă în loc, asemenea unui robot cu bateria 
descărcată. 

— Şefu'? Intreabă Cambry. Vă simţiţi bine? 

Brodsky nu răspunde... cel puţin lui Cambry. Lui Jonesy | - 
Jonesy din Şopron - îi spune: Deschide capota de la motor şi 
arată-mi bujiile. 

Jonesy întâmpină nişte dificultăţi în găsirea clapetei care 
deschide capota, dar îi dă Brodsky indicaţii. Apoi Jonesy se 
apleacă asupra motorului mic, uitându-se nu pentru sine, ci 
transformându-şi ochii în nişte camere de luat vederi cu 
rezoluţie mare şi trimițând apoi imaginile către Brodsky. 

— Şefu'? Intreabă Cambry cu o îngrijorare crescândă. Ce-i, 
şefu'? Care-i problema? _ 

— Nu-i nimic, spune Brodsky răspicat. Işi coboară căştile în 
jurul gâtului; pălăvrăgeala din ele îi distrage atenţia. Acordă-mi 
o clipă să mă gândesc. 

Şi, către Jonesy: Cineva a scos bujiile. Uită-te prin jur... mda, 
iată-le. Pe capătul mesei. 

Pe capătul mesei de lucru se află un borcan de maioneză pe 
jumătate plin cu benzină. Capacul a fost găurit pentru aerare - 
două împunsături cu vârful şurubelniţei - pentru a împiedica 
acumularea vaporilor. Scufundate în el asemenea unor 
exponate prezervate în formaldehidă se află două bujii marca 
Champion. 

Cu voce tare, Brodsky spune: 

— Usucă-le bine. 

lar când Cambry îl întreabă: 

— Ce să usc bine? 

Brodsky îi spune să-şi închidă clapa. 

Jonesy pescuieşte bujiile, le usucă, apoi le montează la 
indicaţiile lui Brodsky. /ncearcă acum, spune Brodsky, de data 


aceasta fără a-şi mişca buzele şi snowmobile-ul porneşte cu un 
răcnet. Verifică şi nivelul combustibilului. 

Jonesy se execută şi spune mulţumesc. 

— Nici o problemă, şefu', spune Brodsky şi o ia iarăşi sprinten 
din loc. Cambry trebuie să grăbească puţin pasul ca să-l prindă 
din urmă. Observă privirea uşor uimită a lui Stancă atunci când 
acesta îşi vede căştile acum în jurul gâtului. 

— Ce dracu' a fost aia? Intreabă Cambry. 

— Nimic, spune Brodsky - dar a fost ceva, desigur; a dracu' să 
fie dacă n-a fost ceva. A discutat. O conversaţie. O... 
consultaţie? Mda, asta-i. Doar că nu-şi mai aminteşte care a fost 
subiectul ei. Ce-şi aminteşte precis e înştiinţarea pe care au 
primit-o dimineaţă, înainte de ivirea zorilor, când echipa îşi 
făcea înviorarea. Una dintre directivele venite direct de la Kurtz 
a fost aceea de-a raporta orice ciudăţenie. Era asta ceva ciudat? 
Ce a fost de fapt mai precis? 

— Am avut o crampă cerebrală, cred, spune Brodsky. Prea 
multe lucruri de făcut şi prea puţin timp să le fac. Haide, fiule, 
ţine pasul cu mine. 

Cambry ţine pasul. Brodsky îşi reia conversaţia divizată - 
convoiul de acolo, Cambry de aici - dar îşi mai aminteşte ceva, o 
a treia conversaţie, una care acum e încheiată. Ciudat sau nu? 
Probabil că nu, hotărăşte Brodsky. Cu siguranţă nu e ceva 
despre care i-ar putea vorbi acelui bastard incompetent de 
Perlmutter - în ceea ce-l priveşte pe Pearly, dacă un lucru nu se 
află listat pe nelipsita sa mapă, el nu există. Kurtz? Niciodată. Îl 
respectă pe acest bătrân mârlan, dar, mai mult decât atât, se 
teme de el. Cu toţii se tem de el. Kurtz e deştept, Kurtz e 
curajos, dar Kurtz e în acelaşi timp şi a junglei cea mai nebună 
fiară. Lui Brodsky nu-i place să umble nici măcar pe acolo pe 
unde umbra lui Kurtz a atins pământul. 

Underhill? l-ar putea vorbi lui Owen Underhill? 

Poate... dar poate nu. În astfel de cazuri, poţi nimeri în hazna 
fără ca măcar să cunoşti motivul. A auzit voci în minte pentru o 
clipă sau două - o voce, în orice caz - dar acum se simte bine. 
ŞI, totuşi... 

La Bivuac, Jonesy iese în trombă din şopron şi goneşte în sus 
pe Deep Cut Road. Il simte pe Henry când trece pe lângă el - 
Henry care se ascunde după un copac, muşcând de-a binelea 
din muşchiul de pe trunchi ca să-şi înăbuşe strigătele - dar 


ascunde cu succes ceea ce ştie de norul care înconjoară acel 
ultim bastion al conştiinţei lui de sine. E foarte probabil că se 
află ultima dată în apropierea vechiului său prieten, care nu va 
reuşi niciodată să iasă cu viaţă din aceste păduri. 

Jonesy îşi doreşte să-şi fi luat rămas bun. 


7 


Nu ştiu cine a făcut filmul ăsta, spune Jonesy, dar nu cred că 
trebuie să se ostenească să-şi calce fracul pentru premiile 
Oscar. De fapt... 

Se uită în jur şi nu vede decât copaci acoperiţi cu zăpadă. Se 
uită înainte din nou şi nu vede altceva decât Deep Cut Road-ul 
desfăşurându-se în faţa lui şi snowmobile-ul vibrându-i între 
coapse. N-a existat niciodată spitalul, n-a existat niciodată DI 
Cenuşiu. Acelea n-au existat decât într-un vis. 

Insă nu e aşa. Există o încăpere. Nu-i o încăpere de spital, 
totuşi. Nu există pat, nu există televizor, nu există stâlp pentru 
perfuzii. Nu există aproape nimic, de fapt; doar un afişier. Pe el 
sunt lipite două lucruri: o hartă a nordului Noii Anglii, cu unele 
rute însemnate - rutele camioanelor Fraţilor Tracker - şi o 
fotografie Polaroid a unei adolescente care-şi ţine fusta ridicată 
ca să-şi arate smocul auriu de păr pubian. El se uită afară la 
Deep Cut Road prin fereastră. E vorba, Jonesy e aproape sigur, 
de fereastra din camera de spital. Camera de spital însă nu a 
fost potrivită. A trebuit să iasă din acea cameră, fiindcă... 

In camera de spital nu eram în siguranță, gândeşte Jonesy... 
de parcă aici e în siguranţă, de parcă ar putea fi undeva în 
siguranţă. Şi, totuşi... aici e, poate, ma; în siguranţă. Acesta este 
ultimul lui refugiu, iar el şi l-a decorat cu fotografia pe care 
credea că au sperat cu toţii s-o vadă arunci când s-au apropiat 
de geamul biroului în 1978. Tina Jean Sloppinger sau cum o fi 
chemat-o. 

Unele din lucrurile pe care le-am văzut au fost adevărate... 
amintiri valide recuperate, ar spune Henry. Chiar am crezut că l- 
am văzut pe Duddits în acea zi. De aceea am păşit în stradă fără 
să mă asigur. Cât despre DI Cenuşiu... asta sunt eu acum. Nu-i 
aşa? Cu excepţia părții ăsteia din mine care se află în încăperea 
asta prăfoasă, goală şi neinteresantă, cu prezervative folosite pe 
podea şi cu fotografia fetei pe afişier, sunt în întregime DI 
Cenuşiu. Nu ăsta-i adevărul? 


Nici un răspuns. Ceea ce e exact răspunsul de care el are de 
fapt nevoie. _ 

Dar cum s-a întâmplat? Cum am ajuns aici? Şi de ce? In ce 
scop? 

Tot nici un răspuns, iar, la aceste întrebări, nu-şi poate oferi 
nici el singur unul. E doar fericit că are un loc unde încă mai 
poate fi el însuşi şi e consternat de cât de uşor a fost deposedat 
de tot restul vieţii. Îşi doreşte din nou, cu totală sinceritate 
amară, să-l fi împuşcat pe McCarthy. 


8 


O explozie imensă sfâşie ziua şi, deşi sursa ei trebuia să fie la 
câţiva kilometri buni, fu totuşi destul de puternică să scuture 
zăpada în mici avalanşe de pe copaci. Silueta de pe snowmobile 
nici măcar nu se uită în jur. Era vorba de navă. Soldaţii o 
aruncaseră în aer. Birumii dispăruseră. 

Câteva minute mai târziu, adăpostul prăbuşit apăru în dreapta 
câmpului său vizual. Zăcând în faţa lui pe zăpadă, cu un bocanc 
încă prins sub acoperişul de tablă, era Pete. Părea mort, dar nu 
era. Să faci pe mortul nu era o opţiune, nu în acest joc; îl auzea 
pe Pete cum gândeşte. Şi, când se apropie de el călare pe 
snowmobile şi când scoase din viteză, Pete îşi ridică fruntea şi-şi 
dezveli dinţii rămaşi într-un zâmbet lipsit de umor. Braţul stâng 
al canadienei lui era înnegrit şi topit. La mâna dreaptă se părea 
că-i mai rămăseseră doar două degete sănătoase. Peste tot pe 
unde îi ieşea la iveală, pielea îi era tatuată cu birus. 

— Nu eşti Jonesy, spuse Pete. Ce i-ai făcut lui Jonesy? 

— Urcă, Pete, spuse DI Cenuşiu. 

— Nu vreau să merg niciunde cu tine. 

Pete îşi ridică mâna dreaptă - degete amorțite, 

înghesuiala de birus roşu-auriu - şi se şterse la frunte. 

— Pleacă dracu' de-aici. la-ţi poneiul şi di, căluţ! 

DI Cenuşiu lăsă în jos capul care-i aparținuse cândva lui 
Jonesy (Jonesy care se uita la toate acestea prin fereastra 
văgăunii sale din depozitul Fraţilor Tracker, incapabil să ajute 
sau să schimbe ceva) şi se uită fix la Pete. Pete începu să ţipe 
când birusul ce-i creştea pe tot corpul se contractă, rădăcinile 
materiei ăsteia săpând şi mai adânc în muşchii şi în nervii lui. 
Bocancul prins sub acoperişul de tablă prăbuşit se smuci şi se 
eliberă, iar Pete, încă strigând, se ridică într-o poziţie fetală. 


Sânge proaspăt începu să-i curgă din gură şi din nas. Când 
strigă din nou, îi mai săriră doi dinţi din gură. 

— Urcă, Pete. 

Lăcrimând, ţinându-şi mâna hăcuită la piept, Pete încercă să 
se ridice în picioare. Prima încercare fu un eşec; se lungi din nou 
în zăpadă. DI Cenuşiu nu spuse nimic despre asta; şezu pur şi 
simplu pe Arctic Cat şi se uită. 

Jonesy simţi durerea şi disperarea şi teama uzată a lui Pete. 
Teama, dintre toate, era cea mai rea, aşa că se hotări să rişte. 

Pete. _ 

Doar o şoaptă, dar Pete îl auzi. Işi ridică privirea; faţa îi era 
pierdută în pâlcurile de fungi - în ceea ce DI Cenuşiu numea 
birus. Când îşi linse buzele, Jonesy observă că-i creşteau şi pe 
limbă. Puşchele extraterestre. Cândva, Pete Moore dorise să 
devină astronaut. Cândva, se luase de nişte băieţi mai mari 
pentru cineva care era mai mic şi mai slab. Merita un tratament 
mai bun decât acesta. 

Nu joci, nu câştigi. 

Pete aproape zâmbi. Un gest frumos şi în acelaşi timp 
sfâşietor. De data aceasta reuşi să se ridice în picioare şi se 
împletici încet spre snowmobile. 

În biroul părăsit în care fusese exilat, Jonesy observă clanţa 
începând să se rotească într-o parte şi-n cealaltă. Ce înseamnă 
aia? |ntrebă DI Cenuşiu. Ce înseamnă nu joci, nu câştigi? Ce 
cauţi acolo înăuntru? Hai înapoi la spital, să ne uităm împreună 
la televizor, nu vrei? Totuşi, cum de-ai ajuns acolo înăuntru? 

Fu rândul lui Jonesy să nu răspundă şi făcu asta cu o mare 
plăcere. 

O să intru eu, spuse DI Cenuşiu. Când o să fiu pregătit, o să 
intru. Poate crezi că poți ține uşa închisă de mine, dar te înşeli. 

Jonesy păstră tăcerea - nu era nevoie să provoace creatura 
care, în momentul de faţă, îi stăpânea corpul - dar el nu credea 
că se înşală. Pe de altă parte, nu îndrăznea să fugă; ar fi fost 
înghiţit de viu dacă ar fi încercat. Nu era decât un sâmbure într- 
un nor, o bucată de mâncare nedigerată în intestinele unui 
extraterestru. 

Era mai bine să nu facă valuri. 


9 


Pete se urcă pe snowmobile în spatele D-lui Cenuşiu şi-şi 
petrecu braţele în jurul mijlocului lui Jo-nesy. Zece minute mai 


târziu, trecură de Scout-ul răsturnat şi Jonesy înţelese ce-i 
făcuse pe Pete şi pe Henry să întârzie atât de mult pe drumul de 
întoarcere de la magazin. Era o minune că scăpaseră amândoi 
cu viaţă. Ar fi vrut să arunce o privire mai atentă, dar DI Cenugşiu 
nu încetini, continuă să accelereze şi să facă tălpicile Cat-ului să 
salte, alunecând pe creasta dintre cele două făgaşe umplute cu 
zăpadă ale drumului. 

La vreo cinci kilometri dincolo de Scout ajunseră în vârful unei 
ridicături de pământ şi Jonesy văzu un glob strălucitor de lumină 
galben-alburie atârnând la mai puţin de treizeci de centimetri 
deasupra drumului, aşteptându-i. Părea la fel de încins ca 
flacăra de la aparatul unui sudor, dar, desigur, nu era aşa; 
zăpada aflată la doar câţiva centimetri sub ea nu se topise. Era 
mai mult ca sigur una din luminile pe care le văzuse el şi cu 
Beaver jucându-se în nori, deasupra animalelor fugind dinspre 
Viroagă. 

Ai dreptate, spuse DI Cenuşiu. E ceea ce voi oamenii numiți 
un proiector. Acesta e unul dintre ultimele. Poate chiar ultimul. 

Jonesy nu spuse nimic, se uită doar pe fereastra celulei-sale- 
birou. Simţea braţele lui Pete în jurul mijlocului său ţinându-se 
acum mai mult din instinct, aşa cum se ţine la box de oponent 
un luptător aproape terminat ca să nu cadă la podea. Capul 
sprijinindu-se pe spatele lui era greu ca un bolovan. Pete era 
acum un sol fertil pentru birus şi birusului îi plăcea de el; toate 
lucrurile înconjurătoare erau reci, iar Pete era cald. Se părea că 
DI Cenuşiu avea nevoie de el pentru ceva anume - pentru ce, 
Jonesy habar nu avea. 

Proiectorul îi conduse în susul drumului pentru încă 
aproximativ un kilometru, apoi viră în pădure. Se strecură 
printre doi pini mari şi apoi îi aşteptă, rotindu-se deasupra 
zăpezii. Jonesy îl auzi pe DI Cenuşiu cum îi spune lui Pete să se 
ţină cât poate de tare. 

Arctic Cat-ul sălta şi mârâia, croindu-şi drum în sus pe o pantă 
uşoară, tălpicile lui afundându-se în zăpada pe care, apoi, o 
arunca în lături. O dată intraţi sub baldachinul copacilor, zăpada 
fu mai puţină, în unele locuri nu se vedea chiar deloc. In acele 
locuri, tălpicile snowmobi/e-ului ţiuiau furioase, frecându-se de 
pământul îngheţat, care era în cea mai mare parte piatră sub un 
strat subţire de praf şi ace de brad. Se îndreptau acum spre 
nord. 


Zece minute mai târziu, săriră cu putere peste o bucată 
proeminentă de granit şi Pete căzu pe spate. DI Cenuşiu puse 
frână şi opri motorul. Şi proiectorul se opri, rotindu-se deasupra 
zăpezii. Lui Jonesy i se părea că luminează acum mai pal. 

— Ridică-te, spuse DI Cenugşiu. Se întorsese în şa, uitându-se 
la Pete. 

— Nu pot, spuse Pete. Sunt terminat, amice. Sunt... 

Apoi, Pete începu să urle şi să se zvârcolească din nou pe 
pământ, cu picioarele zvâcnind, cu mâinile - una arsă, cealaltă 
ciopârţită - tresărind. _ 

Opreşte-te! Ţipă Jonesy. // omori! 

DI Cenuşiu nu-i acordă nici un pic de atenţie, rămase doar în 
postura în care se afla: uşor aplecat de mijloc, uitându-se la Pete 
cu o răbdare ucigaşă, rece, în vreme ce birusul se crispa şi 
trăgea de carnea lui Pete. Într-un sfârşit, Jonesy simţi că DI 
Cenuşiu renunţă. Pete se ridică, tremurând, în picioare. Pe un 
obraz se vedea o tăietură proaspătă care deja mustea de birus. 
Ochii lui erau uluiţi şi obosiţi şi înotau în lacrimi. Urcă la loc pe 
snowmobile şi mâinile i se petrecută pentru a doua oară în jurul 
mijlocului lui Jonesy. 

Ține-te de haina mea, îi şopti Jonesy şi, când DI Cenugşiu se 
întoarse în faţă şi băgă maneta în viteză, îl simţi pe Pete 
revenindu-şi. Nu joci, nu câştigi, corect? 

Nu câştigi, fu Pete de acord, dar fără vlagă. 

DI Cenuşiu nu le acordă nici o atenţie de data aceasta. 
Proiectorul, mai puţin luminos, dar încă făcând rotații rapide, 
porni spre nord din nou... sau în direcţia unde Jonesy bănuia că 
e nordul. Când snowmobile-ul se strecura printre copaci, 
buturugi groase de tufişuri şi stânci ieşite din pământ, îl cam 
părăsise simţul de orientare. Din spatele lor se auzea un pârâit 
constant de focuri de armă. Suna ca şi când ar fi organizat 
cineva o vânătoare de curcani. 


10 


Cam cu o jumătate de oră mai târziu, Jonesy descoperi în cele 
din urmă de ce îl luase DI Cenuşiu pe Pete cu el. Chiar în acel 
moment, proiectorul, a cărui sclipire se diminuase până la o 
umbră anemică a ceea ce fusese la început, se stinse de-a 
binelea. Dispăru cu un sunet ocluziv moale - ca şi când ar fi 
spart o pungă de hârtie. Un soi de reziduuri căzură la pământ. 


Se aflau în mijlocul necunoscutului pe o coamă de deal 
brodată cu pomi. Înaintea lor se afla o vale înzăpezită şi 
împădurită; de partea cealaltă a văii se vedeau dealuri erodate 
şi tufişuri cu crengi îngălate, unde nu sclipea nici măcar o 
luminiţă. Şi, ca oala să aibă şi capac, ziua se risipea către apus. 

lată c-am intrat într-o altă mizerie pe cinste, gândi Jonesy, dar 
nu simţi nici urmă de consternare din parte D-lui Cenuşiu. DI 
Cenuşiu opri snowmobile-ul eliberând regulatorul, după care 
rămase pur şi simplu pe loc. 

Nordul, spuse DI Cenuşiu. Nu i se adresase lui Jonesy. 

Pete răspunse cu voce tare; avea vocea obosită şi slabă. 

— De unde să ştiu eu? Nu văd nici măcar în ce parte apune 
soarele, pentru numele lui Dumnezeu. Pe lângă asta, unul dintre 
ochi mi-e de-a binelea futut. 

DI Cenuşiu roti capul lui Jonesy şi Jonesy văzu că ochiul stâng 
al lui Pete dispăruse. Pleoapa-i fusese ridicată mult în sus, dând 
feţei lui o mină prost încropită de surpriză. Din orbita goală îi 
ieşea o junglă întreagă de biruşi. Fâşiile mai lungi atârnau în jos, 
gâdilând obrazul ţepos al lui Pete. Alte fâşii i se infiltraseră 
printre firele rare de păr în pâraie luxuriante roşii-aurii. 

Stii. 

— Poate că ştiu, spuse Pete. Şi poate că nu vreau să-ți indic 
direcţia. 

De ce nu? 

— Fiindcă mă îndoiesc că ceea ce-ţi doreşti tu e sănătos 
pentru noi ceilalţi, labagiule, spuse Pete şi Jonesy simţi o undă 
absurdă de mândrie. 

Jonesy observă excrescenţele din orbita goală a lui Pete 
crispându-se. Pete ţipă şi se prinse de faţă. Pentru o clipă - 
scurtă şi, totuşi, mult prea lungă - Jonesy îşi imagină în detaliu 
cârceii roşii-aurii întinzându-se din ochiul acela defunct spre 
creierul lui Pete, unde se ramifică asemenea unor degete 
puternice apucând un burete cenuşiu. 

Haide, Pete, spune-i! Strigă Jonesy. Pentru numele lui 
Dumnezeu, spune-i! 

Birusul redeveni stabil. Mâna lui Pete căzu de la faţa care 
acum era de paloarea unui cadavru acolo pe unde nu era roşie- 
aurie. 

— Unde eşti, Jonesy? Întrebă el. E loc pentru doi acolo? 


Răspunsul în variantă scurtă era, desigur, nu. Jonesy nu 
înţelegea ce i se întâmplase, dar ştia că supraviețuirea lui - acel 
ultim sâmbure anatomic - depindea cumva de rămânerea lui 
acolo unde se afla acum. Doar să deschidă uşa şi ar fi pierdut pe 
vecie. 

Pete dădu din cap. 

— Aşa mă gândeam şi eu, spuse, apoi vorbi către celălalt: 
Numai să nu mă mai răneşti, amice. 

DI Cenuşiu nu făcut decât să stea şi să se uite la Pete cu ochii 
lui Jonesy, fără să facă vreo promisiune. 

Pete suspină, apoi îşi ridică mâna stângă pârlită şi întinse un 
deget. Îşi închise ochii şi începu să fluture degetul înainte şi 
înapoi, înainte şi înapoi. Şi, în vreme ce făcea asta, Jonesy se 
apropie de cunoaşterea completă. Care fusese numele acelei 
fetiţe? Rinkenhauer, nu-i aşa? Da. Nu-şi amintea prenumele, dar 
o împleticeală ca Rinkenhauer era greu de uitat. Şi ea 
frecventase şcoala Mary M. Snowe, alias Academia Retardaţilor, 
deşi până atunci Duddits evoluase până la şcoala profesională. 
Cât despre Pete? Pete fusese întotdeauna bun să-şi amintească 
diverse lucruri, dar după ce Duddits... 

Jonesy îşi aminti perfect cuvintele cum stătea acolo aşa, 
şezând pe vine în celula lui mică şi mizeră, uitându-se pe geam 
la lumea care-i fusese furată... doar că nu erau deloc cuvinte, 
erau numai acele vocale deschise, atât de ciudat de frumoase: 

Eezi inia, Ite? Vezi linia, Pete? 

Pete, cu chipul plin de o uimire visătoare, surprinsă, spusese 
că da, o vedea. Şi făcuse şmecheria cu degetul, mişcarea aceea, 
aşa cum o făcea acum. 

Degetul se opri, vârful lui încă tremurând des, asemenea 
capătului unei sonde de căutat ape subterane. Apoi arătă spre 
creastă pe o traiectorie uşor mişcată spre dreapta faţă de 
traiectoria actuală a snowmobile-ului. 

— Acolo, spuse şi-şi lăsă mâna să cadă. Spre nord. la ca reper 
stânca aceea, cea din mijlocul căreia creşte un pin. O vezi? 

Da, o văd. DI Cenugşiu se întoarse în faţă şi băgă în viteză. 
Jonesy se întrebă în treacăt cât combustibil mai era în rezervor. 

— Pot cobori acum? 

Vrând să spună, desigur, dacă poate muri acum. 

Nu. 


Şi porniră din nou, Pete ţinându-se fără forţă de haina lui 
Jonesy. 


11 


Ajunseră la stâncă, urcară până în vârful celui mai înalt deal 
de după ea, unde DI Cenuşiu se opri din nou ca noul lui proiector 
să-i poată direcţiona mai departe. Pete îi direcţiona şi-şi 
continuară drumul, mergând acum pe o direcţie puţin cotită 
spre vest. Lumina zilei continua să sărăcească. Auziră elicoptere 
într-un rând - cel puţin două, cel mult patru - venind spre ei. DI 
Cenuşiu conduse snowmobile-ul direct printr-o tufă deasă, 
nepăsându-i de crengile care plesniră faţa lui Jonesy, făcând 
sângele să ţâşnească din obraji şi de la o sprânceană. Pete căzu 
iarăşi din scaun. DI Cenuşiu opri motorul Cat-ului, apoi îl trase 
pe Pete, care gemea în se-miconştienţă, sub cel mai des tufiş. 
Acolo aşteptară până ce trecură elicopterele pe deasupra lor. 
Jonesy îl simţi pe DI Cenuşiu întinzându-se spre un membru al 
echipajului şi scanându-l rapid, verificând probabil informaţiile 
pe care acesta le avea cu ce-i spusese Pete. Când elicopterele 
dispărură înspre sud-est, îndreptându-se aparent spre bază, DI 
Cenuşiu reporni snowmobile-ul şi-şi continuară drumul. Incepuse 
din nou să ningă. 

O oră mai tărziu, se opriră pe o altă creastă şi Pete căzu iarăşi 
de pe Cat, de data aceasta pe o parte. Işi ridică fruntea, dar cea 
mai mare parte a feţei lui dispăruse îngropată sub o barbă de 
vegetaţie. Incercă să vorbească şi nu reuşi; gura îi era înţesată, 
limba îi era îngropată sub un covor luxuriant de birus. 

Nu pot, omule. Nu pot, nu mai pot, te rog, lasă-mă în pace. 

— Da, spuse DI Cenugşiu. Cred că ţi-ai îndeplinit menirea. 

Pete! Strigă Jonesy. Apoi, către DI Cenuşiu: Nu, nu, n-o face! 

DI Cenuşiu nu-l băgă în seamă, desigur. Pentru o clipă, Jonesy 
văzu o înţelegere tacită în singurul ochi rămas al lui Pete. Şi 
uşurare. În acea clipă, mai putu încă să ajungă la mintea lui Pete 
- prietenul său din copilărie, cel care îi aştepta întotdeauna 
dincolo de poarta Şcolii Generale din Derry cu o mână făcută 
căuş peste gură, ascunzând o ţigară care de fapt nu exista, cel 
care voia să devină astronaut şi voia să vadă întreaga lume de 
pe orbita Pământului, unul dintre cei patru care-l ajutaseră pe 
Duddits să scape de băieţii cei mari. 

Numai pentru o clipă. Apoi simţi ceva sărind din mintea D-lui 
Cenuşiu şi vegetaţia care creştea pe Pete nu se încleştă doar, ci 


se şi strânse. Se auzi un pocnet tenebros când craniul lui Pete se 
sparse în mai multe locuri. Faţa lui - ce mai rămăsese din ea - 
se trase înăuntru ca suptă, îmbătrânindu-l dintr-o singură 
mişcare. Apoi, căzu cu capul înainte şi zăpada începu să se 
aşeze pe spatele canadienei lui. 

Bastaradule. 

DI Cenuşiu, nepăsător la înjurătura şi la mânia lui Jonesy, nu 
răspunse. Se întoarse din nou cu faţa înainte. Vântul întețit se 
opri pentru o clipă când făcu asta şi o gaură se căscă în 
perdeaua de zăpadă. Cam la opt kilometri faţă de locul unde se 
aflau ei acum, Jonesy văzu lumini mişcătoare - nu proiectoare, ci 
reflectoare. Multe. Camioane care rulau în convoi pe autostradă. 
Camioane şi atât, presupuse el. Această parte a Maine-ului 
aparţinea acum armatei. 

Și te caută cu toții pe tine, cretinule, scuipă el în vreme ce 
snowmobile-ul se puse din nou în mişcare. Zăpada se închise la 
loc în urma lor, blocând vederea pe care o avuseseră pentru 
scurtă vreme asupra camioanelor, însă Jonesy ştiu că DI Cenuşiu 
nu va întâmpina nici o dificultate să găsească autostrada. Pete îl 
adusese până aici, într-o parte a zonei de carantină de unde 
Jonesy presupunea că nu se aşteptau probleme majore. Se baza 
pe Jonesy să-l ducă mai departe, fiindcă Jonesy era diferit. În 
principal, pentru că era imun la birus. Birusul, din cine ştie ce 
motiv, nu-l plăcea. 

N-o să scapi niciodată de aici, spuse Jonesy. 

O să scap, spuse DI Cenuşiu. /ntotdeauna murim şi 
întotdeauna trăim. Intotdeauna pierdem şi întotdeauna 
câştigăm. Că-ți place sau nu, Jonesy, noi reprezentăm viitorul. 

Dacă-i adevărat, ăsta e atunci cel mai bun motiv pe care l-am 
auzit pentru a trăit în trecut, răspunse Jonesy, dar nu veni nici 
un răspuns din partea D-lui Cenuşiu. DI Cenuşiu ca entitate, 
conştiinţă, dispăruse, se absorbise înapoi în nor. Mai rămăsese 
din el doar atât cât să-l facă pe Jonesy să conducă snowmobile- 
ul spre autostradă. lar Jonesy, purtat fără speranţe în cine ştie 
ce misiune avea fiinţa asta, îşi găsi o consolare fragilă în două 
lucruri. Unul era că DI Cenugşiu nu ştia cum să ajungă la ultima 
parte din el, partea minusculă care trăia în biroul Fraţilor 
Trucker din amintirea lui. Al doilea era că DI Cenugşiu nu ştia 
despre Duddits - despre nu joci, nu câştigi. 


Jonesy intenţiona să se asigure că DI Cenuşiu nu va afla 
despre aceste lucruri. 
Nu încă, cel puţin. 


CAPITOLUL 13 - LA MAGAZINUL LUI GOSSELIN 


1 


Pentru Archie Perlmutter, şef de promoţie la liceu (subiectul 
discursului: „Bucuriile şi responsabilităţile democraţiei"), fost 
vultur cercetaş, prezbiterian convins şi absolvent al Academiei 
Militare de la West Point, Magazinul Sătesc al lui Gosselin nu mai 
părea real. Alimentat acum cu destulă electricitate să servească 
unui întreg oraş de mici dimensiuni, semăna cu decorul unui 
film. Şi nu chiar orice film, ci un film monstru, gen James 
Cameron, unde numai contravaloarea serviciilor de catering ar 
putea hrăni populaţia din Haiti vreme de doi ani. Nici măcar 
ninsoarea din ce în ce mai deasă nu ia prea mult din strălucirea 
luminilor şi nici nu schimbă impresia că întreaga coşmelie, de la 
pereţii scorojiţi la cele două hornuri de sobă cu lemne ieşind 
strâmb prin acoperiş şi până la unica pompă de benzină ruginită 
din faţă, ar fi un banal decor. 

Acesta ar fi Actul I, gândi Pearly, în vreme ce păşea vioi cu 
mapa strânsă la subsioară (Archie Perlmutter crezuse 
întotdeauna că are o fire în mare parte de artist... dar şi de 
comerciant). We este prezentat un magazin sătesc izolat. 
Bătrânii şed în jurul sobei - nu la cea mică din biroul lui 
Gosselin, ci la cea mare, chiar din magazin - în vreme ce zăpada 
cade din abundență afară. Discută despre lumini din cer... 
despre vânători dispăruți... declarații cu privire la omuleți mici şi 
cenuşii pititi pretutindeni prin pădure. Proprietarul magazinului - 
să-i spunem Bătrânul Rossiter - pufneşte neincrezător. „Pe 
Dumnezeu' mio, nu sinteţi decit o grămadă de babe 
clevetitoare!" spune el şi exact atunci întreg locul e inunaat de 
această lumină puternică (vezi Întâlnire de gradul trei), când un 
OZN aterizează la sol! Extratereştri insetaţi de sânge curg din 
navă, trăgând cu armele lor cu raze mortale! Seamănă cu Ziua 
Independenţei, doar că, aici e clenciul, în pădure! 

Lângă el, Melrose, ajutorul de bucătar (care era gradul lui cel 
mai apropiat de ceva oficial în această micuță aventură) se 
chinuia să ţină pasul. Purta adidaşi în picioare, nu pantofi sau 
bocanci - Perlmutter îl scosese din Spago's, care era numele pe 
care-l dăduseră soldaţii cortului bucătarului - şi aluneca 


încontinuu. Bărbaţi (şi câteva femei) treceau necontenit pe 
lângă ei, mergând cel mai des în pereche. Mulţi vorbeau în 
microfoanele-lavaliere sau în walkie-talkie. Senzaţia că acesta 
era un platou de filmare şi nu un loc real era întărită de rulote, 
de campere, de elicopterele funcţionând în gol (vremea în 
înrăutăţire le adusese pe toate înapoi) şi de bubuitul continuu al 
motoarelor şi al generatoarelor. 

— De ce vrea să mă vadă? Întrebă din nou Melrose cu 
răsuflarea tăiată şi mai plângăreţ ca niciodată. 

Tocmai treceau pe lângă padoc şi pe lângă ţarc spre o parte a 
grajdului lui Gosselin. Bătrânul şi rablagitul gard (trecuseră zece 
ani sau mai bine de când nu mai fusese ţinut un cal adevărat în 
ţarc sau de când nu mai fusese exersat unul în padoc) fusese 
întărit cu şiruri alternative de sârmă ghimpată şi sârmă simplă. 
Prin sârma simplă trecea electricitate, probabil nu letală, dar 
destul de mare să te dea de pământ, în convulsii... iar voltajul 
putea fi ridicat la niveluri letale dacă băştinaşii deveneau agitaţi. 
În spatele acestor sârme, uitându-se la ei, se aflau douăzeci sau 
treizeci de oameni, bătrânul Gosselin era printre ei (în versiunea 
lui james Cameron a filmului, Gosselin ar fi jucat de un bătrân 
bolovănos cum e Bruce Dern). Să fi fost mai devreme, oamenii 
din spatele sârmei ar fi strigat, proferând ameninţări şi cereri 
furioase, dar, de când văzuseră ce păţise bancherul acela din 
Massachusetts care încercase să fugă, ciocurile li se sigilaseră 
bine, sărmanii de ei. Să vezi pe cineva fiind împuşcat în cap îţi 
cam lua mulţi de futu-i! Din gură. Şi mai era şi faptul că, acum, 
toţi militarii purtau măşti care le acopereau gura şi nasul. 
Aceasta îţi lua din gură cu siguranţă şi ceilalţi futu-i! Rămaşi. 

— Şefii'? 

"Aproape plângăreţi" îi făcuse loc lui „plângăreţ de-a dreptul". 
Vederea unor cetăţeni americani în spatele sârmei ghimpate se 
pare că adăugase ceva neliniştii lui Melrose. 

— Şefu', spune-mi - de ce vrea să mă vadă tipu' ăl mare? 
Tipu' ăl mare nici n-ar trebui să ştie că există ajutor de bucătar. 

— Nu ştiu, răspunse Pearly. 

Acesta era adevărul. 

În faţa lor, la capătul a ceea ce fusese numit Aleea 
Spărgătorului de Ouă, se afla Owen Underhill şi un individ de la 
parcul auto. Individul de la parcul auto aproape că striga în 
urechea lui Underhill ca să se facă auzit peste zarva 


elicopterelor funcţionând în gol. Cu siguranţă, gândi Perlmutter, 
că vor opri motoarele curând; nimic nu avea să se ridice în aer 
în rahatul ăsta, un sezon timpuriu al viscolelor pe care Kurtz îl 
numea „darul nostru de la Dumnezeu". Când spunea astfel de 
lucruri, nu puteai şti sigur dacă vorbea serios sau dacă era doar 
ironic. Întotdeauna părea că vorbeşte serios... Însă, uneori, 
râdea singur. Felul de râs care-l neliniştea pe Archie Perlmutter. 
În film, Kurtz ar fi jucat de James Woods. Sau poate de 
Christopher Walken. Nici unul dintre ei nu semăna cu Kurtz, dar 
semănase George C. Scott cu Patton? Caz închis. 

Perlmutter se întoarse brusc spre Underhill. Melrose încercă 
să-l urmeze şi căzu în fund, înjurând. Perlmutter îl atinse pe 
Underhill pe umăr şi speră atunci când celălalt bărbat se 
întoarse ca masca să fi permis măcar parţial să se observe mina 
sa surprinsă. Owen Underhill arăta ca şi când ar fi îmbătrânit cu 
zece ani de când pusese piciorul jos din autobuzul 
Departamentului Şcolar din Millinocket. 

Aplecându-se înainte, Pearly strigă contra vântului: 

— Kurtz în cincisprezece! Nu uita! 

Underhill făcu un gest iute ca să spună că nu va uita şi se 
întoarse spre individul de la parcul auto. Perlmutter şi-l aminti 
acum; Brodsky îl chema. Oamenii îi spuneau Stancă. 

Postul de comandă al lui Kurtz, un Winnebago monstruos de 
mare (dacă acesta ar fi fost un platou de filmare, Winnebago-ul 
ar fi fost casa de departe de casă a vedetei principale, sau, 
poate, a lui Jimmy Cameron), se afla în faţă. Pearly grăbi pasul, 
mergând semet cu faţa în /lic-/lic-flic-ul zăpezii. Melrose merse 
cât putu de tare în urma lui, scuturându-şi halatul de zăpadă. 

— Haide, Skipper, se rugă el. Chiar n-ai nici o idee? 

— Nu, spuse Perlmutter. 

Chiar nu avea habar de ce ar dori Kurtz să vorbească cu 
ajutorul de bucătar, când operaţiunea era în toiul desfăşurării ei. 
Dar amândoi ştiau că nu putea fi ceva de bine. 


2 


Owen îi întoarse capul lui Emil Brodsky, apropie filtrul măştii 
sale de urechea lui şi spuse: 

— Povesteşte-mi încă o dată. Nu în întregime, doar partea pe 
care tu o numeşti futaiul-minţii. 

Brodsky nu se împotrivi, dar îi trebuiră în jur de zece secunde 
ca să-şi pună gândurile în ordine. Owen i le acordă. Trebuia să 


se vadă cu Kurtz, să facă rapoarte după aceea - echipă mare; 
munţi de hârţogării - şi Dumnezeu ştie ce alte misiuni scârboase 
va mai trebui să îndeplinească după aceea, dar ceva îi spunea 
că treaba aceasta era importantă. 

Dacă-i va spune sau nu lui Kurtz, rămânea de văzut. 

Într-un sfârşit, Brodsky îi întoarse capul lui Owen, îşi apropie 
propriul filtru al măştii de urechea lui şi începu să vorbească. 
Povestea fu puţin mai detaliată de data aceasta, dar în esenţă 
era aceeaşi. Se plimba pe câmpul de lângă magazin, vorbind cu 
Cambry, care era lângă el şi, în acelaşi timp şi cu un convoi care 
transporta rezerve de combustibil şi care se apropia, când, 
dintr-o dată, simţise ca şi când îi fusese răpită mintea. Se aflase 
într-un şopron îngrămădit alături de cineva pe care nu-l putea 
vedea clar. Bărbatul voia să pornească un snowmobile şi nu 
reuşea. Voia ca Stancă să-i spună ce nu era în regulă cu el. 

— l-am cerut să deschidă capota de la motor! Strigă Brodsky 
în urechea lui Owen. L-a deschis, apoi mi s-a părut că văd prin 
ochii lui... dar cu mintea mea, înţelegi? 

Owen scutură din cap. 

— Mi-am dat seama imediat care era problema; cineva 
scosese  bujiile. Aşa că i-am spus individului să se uite 
primprejur, ceea ce a şi făcut. Ceea ce am făcut amândoi. ŞI le- 
am găsit într-un borcan cu benzină pe masă. Tata făcea la fel cu 
bujiile de la Lawnboy, maşina lui de tuns iarba şi de la maşina 
de însămânţat când venea frigul. 

Brodsky făcu o pauză, ruşinat în mod evident fie de lucrurile 
pe care le spunea, fie de felul în care îşi închipuia că acestea 
sună. Owen, care era fascinat, îi făcu semn să continue. 

— Nu mai am multe de povestit. l-am spus să le scoată, să le 
uşte şi să le monteze. Cum am făcut de un milion de ori când 
am ajutat pe cineva la ceva... doar că nu mă aflam acolo - eram 
aici. Nimic nu avea loc. 

Owen spuse: 

— Ce-a urmat? 

Strigă să fie auzit peste zgomotul motoarelor, însă 
conversaţia lor rămase la fel de privată ca şi discuţia dintre un 
preot şi enoriaşul lui în confesional. 

— A pornit din prima. l-am spus să verifice şi nivelul benzinei 
din rezervor, dacă tot se apucase de treabă, iar rezervorul era 
plin. Mi-a mulţumit. Brodsky îşi scutură capul mirat. Eu i-am 


spus: Nici o problemă, şefu'. Apoi, cumva, am intrat înapoi în 
minţile mele şi am continuat să merg. Crezi că sunt nebun? 

— Nu. Dar vreau să nu mai spui nimănui povestea asta pentru 
moment. 

Sub mască, buzele lui Brodsky se lungiră într-un rânjet. 

— O, omule, nici asta nu-i o problemă. Voiam doar... ei bine, 
trebuie să raportăm toate lucrurile ciudate, ăsta e ordinul şi am 
crezut... 

Rapid, fără să-i dea timp de gândit lui Brodsky, Owen izbucni: 

— Cum îl chema? 

— Jonesy Trei, răspunse Stancă şi ochii i se căscară surprinşi. 
Sfinte căcat! Habar nu aveam că ştiu asta. 

— O fi vreun fel de nume indian? Ca Sonny Şase Ucigaşi sau 
Ron Nouă Luni? 

— S-ar putea, dar... Brodsky se opri, gândindu-se, apoi 
răbufni: A fost îngrozitor! Nu când se întâmpla, ci după aceea... 
când îmi aduceam aminte... a fost ca şi când... Işi cobori vocea: 
Ca şi când aş fi fost violat, domnule. 

— Nu te mai gândi, spuse Owen. Probabil că ai şi altceva de 
făcut. 

Brodsky zâmbi. 

— Doar câteva mii. 

— Atunci, treci la treabă. 

— Bine. 

Brodsky făcu un pas în spate, apoi se întoarse. Owen se uita 
spre ţarcul care, cândva, găzduise cai şi care acum găzduia 
oameni. Cei mai mulţi deţinuţi se aflau în grajd. Toţi cei aproape 
două duzini, mai puţin unul, dintre cei de afară stăteau ghemuiţi 
într-o mulţime compactă, ca şi când astfel situaţia ar fi fost mai 
uşor de îndurat. Cel care stătea de-o parte era un ţâr de om, 
înalt şi slab, care purta ochelari mari ce-l făceau să semene cu o 
bufniţă. Brodsky se uită de la bufnița damnată la Underhill. 

— N-o să mă bagi la bucluc pentru asta, nu-i aşa? N-o să mă 
trimiţi la psihiatru? 

Nu ştia, desigur, amândoi nu ştiau că tipul slab cu ochelari 
demodaţi cu ramă de corn era un psihiatru. 

— Nici 0..., începu Owen. 

Înainte să poată încheia, se auzi un foc de armă din interiorul 
Winnebago-ului lui Kurtz şi cineva începu să strige. 


— Şefu'? Şopti Brodsky. Owen nu-l auzi din cauza motoarelor; 
îi citi cuvântul pe buze. Şi: Oh, futu-i. 

— Pleacă, Stancă, spuse Owen. Nu te priveşte pe tine. 

Brodsky se uită la el încă o clipă, udându-şi buzele pe sub 
mască. Owen clătină din cap, încercând să inspire un aer de 
încredere, de comandă, de totu-i-sub-control. Poate că 
funcţionă, fiindcă Brodsky clătină înapoi din cap şi plecă. 

Dinspre Winnebago-ul pe uşa căruia atârna un însemn scris 
de mână (PÂNĂ AICI AJUNGE CERBUL55) strigătele continuară. 
Când Owen porni în acea direcţie, bărbatul stând departe de 
ceilalţi în ţarc îi vorbi: 

— Hei! Hei, tu! Stai o clipă, vreau să-ţi vorbesc! 

Pun pariu, gândi Underhill, fără să încetinească pasul. Pun 
pariu că ai un monstru de poveste de spus şi o mie de motive 
pentru care trebuie să ţi se dea drumul de aici chiar acum. 

— Overhill? Nu, Underhill. Aşa te cheamă, nu? Sigur că da. 
Trebuie să-ţi vorbesc - e important pentru amândoi. 

Owen se opri în ciuda strigătelor dinspre Winnebago, care se 
spărgeau acum în suspine de durere. Nu era de bine, dar cel 
puţin nu fusese nimeni omorât. Se uită mai atent la bărbatul cu 
ochelari. Era slab ca o aşchie şi tremura, deşi era îmbrăcat într-o 
canadiană. 

— E important pentru Rita, strigă slăbănogul peste bubuitul 
continuu al motoarelor. Şi pentru Katrina. Rostirea acestor nume 
păru să-i dea speranţe tipului cu alură de tocilar, ca şi când le 
culesese de pe jos asemenea unor pietre dintr-o fântână 
adâncă, dar, şocat fiind să audă numele soţiei şi fiicei sale 
rostite de un străin, Owen abia observă asta. Pornirea de-a 
merge la bărbat şi de-a-l întreba de unde ştia aceste nume era 
puternică, însă acum nu avea timp de pierdut... avea o întâlnire. 
Şi doar fiindcă nu fusese nimeni ucis încă nu însemna că nimeni 
nu avea să fie ucis. 

Owen mai aruncă o privire bărbatului din spatele gardului de 
sârmă, reţinându-i chipul, după care se grăbi spre Winnebago-ul 
cu acel însemn pe uşă. 


3 
Perlmutter citise /nima întunericului, văzuse Apocalipsa acum 
şi îşi spusese de mai multe ori că numele de Kurtz era pur şi 


58 Buck (în original) - cerb, dar şi „bătrâne!", în jargonul lui Kurtz. 


simplu prea potrivit. Ar fi pariat o sută de dolari (o sumă mare 
pentru un artist fără salariu ca el) că acesta nu era numele 
adevărat al şefului - că numele adevărat al şefului era Arthur 
Holsapple sau Dagwood Elgart, poate chiar Paddy Maloney. 
Kurtz, însă? Puțin probabil. Era mai mult ca sigur o dovadă de 
grandomanie, la fel ca pistolul calibru 45 cu mâner de perle al 
lui George Patton. Oamenii, dintre care câţiva fuseseră cu Kurtz 
în Furtună în Deşert (Archie Perlmutter nu avea un trecut atât 
de îndepărtat), credeau că e nebun de legat, la fel credea şi 
Perlmutter... nebun aşa cum fusese şi Patton. Nebun ca o vulpe, 
cu alte cuvinte. Când se bărbierea dimineaţa, probabil că se uita 
la reflecţia lui din oglindă şi repeta „Oroarea, oroarea" pe 
acelaşi ton şoptit ca Marlon Brando. 

Aşa încât, Pearly se simţea neliniştit, dar nu neobişnuit de 
neliniştit, în vreme ce-l escorta pe ajutorul de bucătar Melrose în 
rulota de comandă supraîncălzită. lar Kurtz arăta destul de bine. 
Comandantul operațiunilor şedea în sufragerie într-un 
balansoar. Îşi scosese halatul - atârna pe uşa prin care intraseră 
Perlmutter şi Melrose - şi-i primi în izmene. De un mâner al 
şezlongului atârna de curea pistolul lui, nu unul de calibru 45 cu 
mâner de perle, ci un pistol automat de nouă milimetri. 

Toată aparatura electronică funcţiona la maximum. Pe biroul 
lui Kurtz, faxul murmura încontinuu, adunând munţi de hârtie. 
La fiecare cincisprezece secunde sau cam aşa, computerul iMac 
al lui Kurtz striga „Aveţi un mesaj!" cu vocea lui veselă de robot. 
Trei radiouri, toate cu volumul redus, bârâiau şi săreau din 
cauza paraziţilor. Fixate pe peretele din imitație de pin din 
spatele biroului se aflau două fotografii înrămate. Asemenea 
însemnului de pe uşă, fotografiile îl însoțeau pretutindeni pe 
Kurtz. Cea din stânga, intitulată INVESTIŢIE, reprezenta un 
băieţel angelic într-o uniformă de cercetaş, cu mâna dreaptă 
ridicată în salutul cercetaş cu trei degete. Cea din dreapta, 
etichetată: DIVIDENDE, era o fotografie aeriană a Berlinului, 
făcută în primăvara lui 1945. Două sau trei clădiri mai stăteau 
încă în picioare, dar aparatul prinsese în cea mai mare parte 
mormane informe de cărămidă spartă şi de moloz. 

Kurtz îşi flutură mâna spre birou. 

— Nu băgaţi aia în seamă, băieţi - nu-i decât zgomot. Freddy 
Johnson se ocupă de asta, dar l-am trimis la popotă să înfulece 
ceva. l-am spus să nu se grăbească, să servească toate patru 


felurile, supă de coaie, şerbet de otravă, fiindcă situaţia 
prezentă... băieţii mei, situaţia prezentă este aproape... 
STABILIZATĂ! 

Le oferi un rânjet feroce à la FDR%. 

Şi începu să se legene în şezlong. Lângă el, pistolul se balansa 
în teaca de la capătul curelei ca un pendul. 

Melrose întoarse ferit zâmbetul lui Kurtz. Perlmutter făcu la fel 
cu mai puţină fereală. Îl dibuise pe Kurtz, sigur că da; şeful lui 
era un existențialist avid... şi ar fi fost mai bine să crezi fiecare 
cuvânt al expresiei. O expresie extraordinară. O educaţie în 
artele liberale nu te ajuta cine ştie cât într-o carieră militară, dar 
te ajuta puţin. O exprimare adecvată situaţiei era un astfel de 
ajutor. 

— Singurul ordin pe care i l-am dat locotenentului Johnson - 
hopa, nu se spun gradele... bunului meu prieten Freddy Johnson 
am vrut să spun - a fost să-şi spună rugăciunea înainte să 
înfulece. Voi vă rugaţi, băieţi? 

Melrose afirmă din cap la fel de ferit cum zâmbise; Perlmutter 
făcu la fel, îngăduitor. Era sigur că, asemenea numelui său, des 
pomenita sa credinţă în Dumnezeu era praf în ochi. 

Kurtz se legănă, uitându-se fericit la cei doi bărbaţi cărora li 
se topea zăpada de pe încălțări şi se aduna în bălți pe podea. 

— Cele mai bune rugăciuni sunt rugăciunile copiilor, spuse el. 
Simplitatea lor, ştiţi? „Dumnezeu e mare, Dumnezeu e bun, să-i 
mulţumim pentru mâncare." Nu-i aşa că-i simplu? Nu-i aşa că-i 
frumos? 

— Da, şe..., începu Pearly. 

— Taci dracului din gură, câine, spuse Kurtz voios. 

Se legănă mai departe. Pistolul se balansa mai departe 
înainte şi-napoi, la capătul curelei. Kurtz se uită de la Pearly la 
Melrose. 

— Ce crezi tu, băieţaş? E o mică rugăciune frumoasă sau eo 
mică rugăciune frumoasă? 

— Da, să tră... 

— Sau Allah akhbar, cum spun prietenii noştri arabi; „nu 
există alt Dumnezeu decât Dumnezeu". Ce poate fi mai simplu 
de atât? Taie pizza chiar pe mijloc, dacă înţelegeţi expresia. 


5 Franklin Delano Roosevelt (1882-1945) - al 32-lea preşedinte al Statelor 
Unite, singurul preşedinte ales de trei ori (1936, 1940 şi 1944. 


Nu-i răspunseră. Kurtz se legăna mai repede acum şi pistolul 
se balansa mai repede, iar Perlmutter începu să se simtă puţin 
cam angoasat, cum se simţise mai devreme în această zi, 
înainte să sosească Underhill şi să-l calmeze pe Kurtz. Probabil 
că şi ăsta nu era decât praf în ochi, dar... 

— Sau Moise la tufişul arzător! Strigă Kurtz. Faţa lui 
descărnată şi cam cabalină se aprinse de un zâmbet prostesc. - 
„Cu cine vorbesc?" a întrebat Moise, iar Dumnezeu îi răspunde 
cu vechea: „Sunt ceea ce sunt şi asta e tot ce sunt, bla-bla-bla." 
Ce mai puţoi, Dumnezeul ăsta, hă, d-le Melrose, chiar te-ai 
referit la emisarii noştri din Marele Tărâm de Dincolo cu „cioroi- 
spaţiali"? 

Lui Melrose îi căzu faţa. 

— Răspunde-mi, bătrâne. 

— Domnule, să trăiţi, eu... 

— Spune-mi „să trăiţi" din nou când fierul e cald, d-le Melrose 
şi-ţi vei petrece următoarele două zile de naştere în estacadă, 
mă înţelegi? Prins-ai aluzia? 

— Da, şefu'. 

Melrose deveni foarte atent; avea faţa albă, cu excepţia 
petelor roşii din obraji provocate de căldură, pete tăiate perfect 
în două de cureluşele măştii. 

— Acum, te-ai referit sau nu la vizitatorii noştri cu „cioroi- 
spaţiali"? 

— Să trăiţi, s-ar putea să fi spus în trecere ceva... 

Mişcându-se cu o viteză de care Perlmutter nu-l credea 
capabil (fu aproape ca un efect special într-un film de James 
Cameron), Kurtz smulse pistolul de nouă milimetri din tocul care 
se balansa, îl aţinti fără prea mare dificultate şi trase. Jumătatea 
de sus a adidasului din piciorul stâng al lui Melrose explodă. 
Bucăţi de material zburară prin aer. Sânge şi bucăţi de carne îi 
stropiră pantalonii lui Perlmutter. 

N-am văzut aşa ceva, gândi Pearly. Asta n-a avut loc. 

Insă Melrose ţipa; se uita la piciorul său stâng distrus cu o 
privire agonică incredulă şi ţipa din toţi rărunchii. Perlmutter 
văzu oasele de acolo şi simţi că-i vine să vomite. 

Kurtz nu se ridică din şezlong atât de repede cum luase 
pistolul din toc - pe asta, cel puţin, Perlmutter apucă s-o vadă 
petrecându-se - dar fu, totuşi, o mişcare rapidă. /nfricoşător de 
rapidă. 


Îl apucă pe Melrose de umăr şi se uită foarte intens la faţa 
contorsionată a ajutorului de bucătar. 

— Termină cu behăitul ăsta, băieţaş. 

Melrose behăi mai departe. Sângele îi curgea în va/uri din 
picior, iar partea cu degetele i se părea lui Pearly că poate fi 
tăiată de partea cu călcâiul. 

Lui Pearly i se înceţoşa privirea şi ameţi. Cu întreaga sa 
voinţă, forţă perdeaua de ceaţă să se ridice. Dacă ar fi leşinat 
acum, Dumnezeu ştie ce i-ar fi făcut Kurtz. Perlmutter auzise 
poveşti şi pe nouăzeci la sută dintre ele nu le crezuse, 
spunându-şi că erau fie exagerări, fie propagandă dirijată a lui 
Kurtz, menită să definească imaginea lui de nebun sadea. 

Acum sunt de altă părere, gândi Perlmutter. Nu e o făcătură 
de mit; e chiar mitul în persoană. 

Kurtz, mişcându-se cu o precizie simandicoasă, aproape 
chirurgicală, sprijini vârful pistolului în mijlocul frunţii albe ca 
brânza a lui Melrose. 

— Încetează cu smiorcăitul ăsta de femeiuşcă, bătrâne, sau o 
să-l fac eu să înceteze. Aici e un loc sensibil al craniului, după 
cum cred că până şi un american nu prea strălucit ca tine 
trebuie cu siguranţă să ştie. 

Melrose îşi înghiţi cumva strigătele, le transformă în suspine 
tăcute în fundul gâtului. Asta păru să-l mulţumească pe Kurtz. 

— Asta doar ca să mă auzi, bătrâne. Trebuie să mă auzi, 
fiindcă trebuie să împrăştii vorba. Cred, lăudat fie Domnul, că 
piciorul tău, ce-a mai rămas din el, va comunica limpede 
conceptul de bază, dar propria ta gură sacră trebuie să 
răspândească detaliile. Aşa că, mă asculţi? Asculţi detaliile? 

Încă suspinând, ochii ieşindu-i din orbite ca nişte bile mari şi 
albastre, Melrose reuşi să dea afirmativ din cap. 

Rapid ca un şarpe în atac, capul lui Kurtz se întoarse şi 
Perlmutter văzu clar faţa bărbatului. Nebunia era imprimată în 
trăsături la fel de limpezi ca tatuajele unui războinic. In acel 
moment, tot ceea ce crezuse Perlmutter vreodată despre 
superiorul lui se prăbuşi la pământ. 

— Tu ce zici, bătrâne? Mă asculţi? Fiindcă şi tu eşti un 
mesager. Cu toţii suntem mesageri. 

Pearly aprobă din cap. Uşa se deschise şi văzu, cu o uşurare 
inefabilă, că nou-venitul era Owen Underhill. Ochii lui Kurtz 
zburară la el. 


— Owen! Prietinu' mio vechi! Un alt martor! Altul, lăudat fie 
Domnul, un alt mesager. Mă asculţi? Vei purta cuvântul în lume 
din acest loc al fericirii? 

Lipsit de expresivitate ca un jucător de pocher într-un meci cu 
miză mare, Underhill aprobă din cap. 

— Bine! Bine! 

Kurtz îşi întoarse atenţia spre Melrose. 

— Citez din Manualul de Ordine Interioară, Ajutor de Bucătar 
Melrose, Partea 16, Secţiunea 4, Paragraful 3: „Folosirea 
epitetelor improprii, fie ele de natură rasială, etnică sau sexuală, 
e contrapro-ductivă moralei şi se opune statutului îndeplinirii 
serviciului militar. Când folosirea este dovedită, vinovatul va fi 
pedepsit imediat de curtea marţială sau, pe teren, de personalul 
superior corespunzător", închei citatul. Personal superior 
corespunzător, ăsta-s eu, folosirea epitetelor improprii, ăsta eşti 
tu. Înţelegi, Melrose? Prins-ai aluzia? 

Melrose, plângând în hohote, încercă să vorbească, dar Kurtz 
îi reteză vorba. In uşă, Owen Underhill continuă să stea 
nemişcat în vreme ce zăpada i se topea pe umeri şi i se 
prelingea pe filtrul transparent al măştii, asemenea transpiraţiei. 
Ochii lui rămaseră fixaţi asupra lui Kurtz. 

— Acum, Ajutor de Bucătar Melrose, ceea ce ţi-am citat în 
prezenţa acestor... acestor martori, lăudat fie Domnul, se 
numeşte „ordin de conduită" şi înseamnă că nu ai voie să 
denigrezi spaniolii, negrii, nemţii sau indienii. Mai înseamnă, 
după cum e cazul acum şi că nu ai voie să denigrezi cioroii- 
spaţiali, înţelegi lucrul ăsta? 

Melrose încercă să aprobe din cap, când i se tăiară picioarele, 
pe punctul de-a leşina. Perlmutter îl prinse de umeri şi-l îndreptă 
la loc, rugându-se ca Melrose să nu clacheze înainte ca 
întâlnirea să se fi sfârşit. Dumnezeu ştie ce i-ar fi făcut Kurtz lui 
Melrose dacă ar fi avut Melrose curajul să stingă luminile înainte 
să-i citească el actul conclusiv. 

— O să-i exterminăm pe invadatorii ăştia băşinoşi, prieteni şi, 
dacă se mai întorc vreodată pe Terra Firma, o să le rupem 
capetele lor cenuşii şi-o să ne căcăm în gâturile lor cenușii; dacă 
vor insista, o să folosim propria lor tehnologie, pe care suntem 
deja aproape să punem mâna, împotriva lor, întorcându-ne în 
locul lor de baştină în propriile lor nave sau în nave 
asemănătoare cu ale lor, construite de General Electric sau 


DuPont şi, lăudat fie Domnul Microsoft, o dată ajunşi acolo, o să 
le ardem oraşele, sau cuiburile, sau nenorocitele de muşuroaie, 
orice ar fi în ce trăiesc ei, o să aruncăm bombe cu napalm în 
lanurile lor chihlimbarii de cereale şi o să aruncăm bombe 
atomice în munţii lor maiestuoşi şi purpurii, lăudat fie Domnul, 
Allah akhbar, o să turnăm pişatul american de foc în lacurile şi 
oceanele lor... Însă o să le facem pe toate într-o manieră justă şi 
potrivită şi fără discernământ de rasă, sau gen, sau etnie, sau 
apartenență religioasă. O să facem toate astea pentru că au 
venit în cartierul greşit şi au bătut la o nenorocită de uşă 
greşită. Nu suntem în Germania anului 1938 sau în Oxford 
Mississippi din 1963. Acum, d-le Melrose, crezi că poţi răspândi 
acest mesaj? 

Melrose îşi ridică ochii spre hainele lui albe şi ude şi genunchii 
i se înmuiară. Perlmutter îl prinse încă o dată de umeri într-un 
efort de-a-l ţine în picioare, dar era o cauză pierdută de data 
aceasta; Melrose căzu. 

— Pearly, şopti Kurtz şi, când ochii aceia albaştri arzători 
căzură asupra lui, Perlmutter crezu că nu mai fusese niciodată în 
viaţa lui atât de speriat. Vezica şi-o simţea ca pe o pungă caldă 
şi grea înăuntrul organismului, o pungă, nimic altceva decât să- 
şi verse conţinutul în halatul lui. Fu convins că, dacă avea să 
vadă Kurtz o pată întunecată în continuă expansiune pe cracul 
aghiotantului său, l-ar putea împuşca imediat, dată fiind actuala 
lui stare psihică... însă asta nu păru să-l ajute la ceva. De fapt, 
nu făcu decât să înrăutăţească situaţia. 

— Da, să... şefu'? 

— Va răspândi vorba? Va fi un mesager bun? Crezi că a 
reţinut destul sau crezi că era prea preocupat de blestematul 
ăla de picior! 

— Eu... eu... Îl văzu pe Underhill în uşă făcându-i un semn 
imperceptibil cu capul şi Pearly prinse curaj. Da, şefu'; cred că v- 
a auzit perfect. 

Kurtz păru la început surprins de vehemenţa lui Perlmutter, 
apoi fu mulţumit. Se întoarse spre Underhill. 

— Tu ce spui, Owen? Crezi că va răspândi vorba? 

— Înî, spuse Underhill. Asta dacă-l duci la infirmerie înainte să 
moară prin sângerare pe covorul tău. 

Colţurile buzelor lui Kurtz se ridicară şi bărbatul lătră: 

— Ai grijă de asta, Pearly, ce dracu? 


— Imediat, spuse Perlmutter, pornind spre uşă. O dată trecut 
de Kurtz, îi aruncă lui Underhill o privire de mulţumiri fervente 
pe care Underhill fie nu o observă, fie alese să nu o bage în 
seamă. 

— Repede, d-le Perlmutter. Owen, vreau să discut cu tine 
mano a mano, cum spun irlandezii. Păşi peste corpul lui Melrose 
fără să se uite în jos la el şi intră vioi în chicinetă. Cafea? A 
făcut-o Freddy, aşa că nu jur că-i potabilă... nu, nu pot jura, 
dar... 

— O cafea ar fi bună, spuse Owen Underhill. Tu toarnă, iar eu 
o să încerc să opresc sângerarea sărmanului ăsta. 

Kurtz rămase lângă aparatul Mr. Coffee de pe tejghea şi se 
uită la Underhill cu o privire dubitativă întunecat-sclipitoare. 

— Chiar crezi că e nevoie de aşa ceva? 

Atunci ieşi Perlmutter. Niciodată în viaţa lui nu i se mai păruse 
că seamănă ieşirea într-o furtună atât de mult cu o evadare. 


4 
Henry stătea lângă gard (fără să atingă sârmele; văzuse ce se 
întâmpla când făceai asta), aşteptând ca Underhill - aşa-l 


chema, totuşi - să iasă din ceea ce trebuia să fie postul de 
comandă, dar, când se deschise uşa, ieşi val-vârtej afară unul 
dintre ceilalţi pe care-i văzuse intrând. O dată ajuns la baza 
scărilor, individul începu să alerge. Tipul era înalt şi avea una 
din acele feţe serioase pe care Henry le asocia cu 
managementul secund. Faţa lui părea acum îngrozită şi bărbatul 
aproape că pică la pământ înainte să intre perfect în ritm cu 
picioarele. Henry înţelegea foarte bine senzaţia. 

Managerul secund reuşi să-şi păstreze echilibrul după prima 
alunecare, dar, la jumătatea distanţei până la două semirulote 
care fuseseră unite, picioarele îi zburară de sub el şi căzu în 
fund. Mapa pe care o ducea alunecă asemenea unui tobogan 
pentru spiriduşi. 

Henry întinse braţele şi aplaudă cât putu de tare. Probabil nu 
destul de tare să fie auzit peste zarva tuturor motoarelor, aşa că 
îşi duse palmele pâlnie la gură şi strigă: 

— Bravo, picioare de caca! Să ne uităm la reluare! 

Managerul secund se ridică fără să se uite la el, recuperându- 
şi mapa şi-şi continuă fuga spre cele două semirulote. 

Lângă gard, la vreo optsprezece metri de Henry, se afla un 
grup de opt sau nouă indivizi. Acum, unul dintre ei, un ins 


pântecos îmbrăcat într-o canadiană portocalie umflată care-l 
făcea să semene cu Pillsbury Dough Boy, veni lângă el. 

— Nu cred că e bine să faci asta, amice. Făcu o pauză, apoi îşi 
cobori vocea: Mi-au împuşcat cumnatul. 

Da. Henry vedea scena în mintea bărbatului. Cumnatul 
bărbatului pântecos, pântecos şi el, pomenind de avocatul lui, 
de drepturile lui, de slujba lui la o anume companie de investiţii 
din Boston. Soldaţii dând din cap, spunându-i că era doar ceva 
temporar, că situaţia se normaliza şi că urma să fie clarificată 
până în zori, în toată această vreme împingându-i pe cei doi 
vânători supraponderali către grajdul care deja conţinea o 
captură consistentă şi, dintr-o dată, cumnatul scăpase, fugind 
spre parcul auto şi bum-bum, se lasă cortina. 

Bărbatul pântecos îi povestea lui Henry câteva dintre acestea, 
faţa lui palidă era serioasă în lumina nou-ridicaţilor stâlpi de 
iluminat şi Henry îl întrerupse. 

— Ce crezi că ne vor face nouă, celor rămaşi? 

Bărbatul pântecos se uită la Henry şocat, apoi făcu un pas în 
spate, ca şi când s-ar fi temut că Henry avea ceva contagios. 
Destul de comic, când te gândeai la asta, fiindcă aveau cu toţii 
ceva contagios sau, cel puţin, această echipă de curăţători 
finanţaţi de guvern credeau că sunt contagioşi, însă, într-un 
sfârşit, totul era o apă şi-un pământ. 

— Nu poţi fi serios, spuse bărbatul pântecos. Apoi, aproape 
îngăduitor: Suntem în America, să ştii. 

— Chiar aşa? Ai văzut o grămadă de semne caracteristice, nu- 
i aşa? 

— Ei doar... sunt sigur că ei doar... Henry aşteptă interesat, 
dar bărbatul nu mai spuse nimic, cel puţin nu în această idee. 
Acela a fost un foc de armă, nu-i aşa? Intrebă bărbatul pântecos. 
Şi cred că am auzit şi nişte ţipete. 

Din cele două rulote alipite ieşiră doi oameni grăbiţi, cu o 
targă între ei. Urmându-i marcat de repulsie era managerul 
secund, cu mapa în continuare ţinută sigur sub braţ. 

— Zic că ai intuit bine. 

Henry şi bărbatul pântecos se uitară cum purtătorii tărgii se 
grăbiră să urce scările Winnebago-ului. Când dl Manager Secund 
fu cel mai aproape de gard, Henry strigă spre el: 

— Ce mai faci, picioare de caca? Te distrezi? 


Bărbatul pântecos se crispă. Tipul cu mapa îi aruncă lui Henry 
o singură privire severă, după care merse obosit spre 
Winnebago. 

— Asta e doar... e doar un fel de situaţie de urgenţă, spuse 
pântecosul. Se va clarifica totul până mâine dimineaţă, sunt 
sigur. 

— Nu şi pentru cumnatul tău, spuse Henry. 

Bărbatul pântecos se uită la el cu gura vârâtă în gulerul 
canadienei şi tremurând uşor. Apoi se întoarse la ceilalţi oameni, 
a căror păreri fără îndoială corespundeau mai mult cu ale lui. 
Henry îşi îndreptă atenţia înapoi spre Winnebago şi se puse din 
nou să aştepte să iasă Underhill. Avea o bănuială că Underhill 
era singura lui speranţă... Însă, oricare ar fi fost îndoielile lui 
Underhill faţă de această operaţiune, speranţa era destul de 
subţire. lar Henry nu avea decât o singură carte de jucat. Cartea 
era Jonesy. Ei nu ştiau despre Jonesy. 

Intrebarea era dacă să-i spună lui Underhill. Henry se temea 
îngrozitor de tare că nu va rezolva nimic spunându-i. 


5 


La vreo cinci minute după ce dl Manager Secundar îi urmase 
pe purtătorii de targă în 'Bago, ieşiră toţi trei, de data aceasta 
ducând un al patrulea pe targă, în lumina puternică, faţa 
rănitului era atât de palidă, încât părea vânătă. Henry fu uşurat 
să vadă că nu era Underhill, fiindcă Underhill era diferit de toţi 
maniacii ăştia. 

Trecură zece minute. Underhill tot nu ieşise din postul de 
comandă. Henry aşteptă în ninsoarea din ce în ce mai deasă. 
Deţinuţii (asta erau ei, deţinuţi şi era spre binele lor să nu-şi 
facă iluzii) erau păziţi de soldaţi şi, într-un sfârşit, unul dintre 
aceştia se apropie de el. Bărbaţii care fuseseră postați la 
intersecţia lui Deep Cut cu Swanny Pond îl orbiseră aproape de 
tot pe Henry cu reflectoarele, aşa că nu-l recunoaşte pe acesta 
după chip. Henry fu în acelaşi timp mulţumit şi profund mişcat 
să observe că şi minţile aveau trăsături la fel de distinctive ca o 
gură frumoasă, un nas rupt sau un ochi vânăt. Acesta era unul 
dintre bărbaţii de acolo, cel care-l lovise în fund cu patul puştii 
când hotărâse el că Henry nu mergea spre camion destul de 
repede. Orice s-ar fi întâmplat cu mintea lui Henry era ceva 
deplasat; nu prindea numele individului, dar ştia că numele 
fratelui lui era Frankie şi că, în liceu, Frankie fusese acuzat şi 


achitat de viol. Mai erau şi alte lucruri - un amalgam indistinct, 
asemenea unor lucruri aruncate într-un coş. Henry îşi dădu 
seama că asista la curgerea unui adevărat râu al conştiinţei şi la 
toate lucrurile care pluteau duse de ape. Ce arunca totul în 
trivial era prozaismul întregii situaţii. 

— Hei, tu de colo, spuse soldatul destul de afabil. Uite-l pe 
deştept. Vrei un hot dog, deşteptule? 

Râse. 

— Am deja unul, spuse Henry, zâmbind şi el. La care Beaver 
vorbi prin gura lui, aşa cum se întâmpla adesea: Vezi-ţi de laba 
ta, Freddy. 

Soldatul încetă să râdă. 

— Să vedem cât de deştept o să mai fii peste douăsprezece 
ore, spuse el. Imaginea care se ivi, născută din apele râului care 
curgea printre urechile bărbatului acesta, reprezenta un camion 
plin cu cadavre, cu membre albicioase încârligate la un loc. Ţi-a 
crescut Ripley, deşteptule? î 

Henry gândi: birusul. La asta se referă. li spune birus, de fapt. 
Jonesy ştie asta. 

Henry nu răspunse şi soldatul se îndepărtă cu atitudinea 
mândră a unuia care a câştigat meciul la puncte. Curios, Henry 
îşi adună întreaga putere de concentrare şi vizualiză o puşcă - 
Garand-ul lui Jonesy, de fapt. Gândi: Am o armă. O să te împuşc 
cu ea imediat ce-o să te întorci cu spatele, cretinule. 

Soldatul se întoarse din bust, atitudinea mândră dispărând pe 
urmele rânjetului şi ale râsetului. O înlocui o privire de îndoială 
şi de suspiciune. 

— Ce-ai spus, deşteptule? Ai spus ceva? 

— Mă întrebam doar dacă ai primit şi tu o parte din fata aia - 
ştii care, cea pe care a violat-o Frankie. Te-a lăsat şi pe tine 
pentru câteva secunde? 

Pentru o clipă, faţa soldatului căpătă o mină tâmpă, surprinsă. 
Apoi se umplu la loc cu furie neagră de italian. Işi ridică arma. 
Lui Henry, vârful ei i se părea a fi un zâmbet. Îşi trase în jos 
fermoarul jachetei şi o ţinu deschisă în ninsoarea deasă. 

— Haide, spuse şi râse. Haide, Rambo şi fă-ţi datoria. 

Fratele lui Frankie mai ţinu arma aţintită asupra lui Henry încă 
o clipă, apoi Henry simţi furia bărbatului scăzând. Fusese cât pe 
ce - îl văzuse pe soldat gândindu-se la ce să mai spună, văzu o 
poveste plauzibilă - dar întârziase prea mult şi partea din faţă a 


creierului său reuşi să recapete controlul asupra bestiei roşii. 
Era totul atât de familiar pentru el. Cei ca Richie Grenadeau nu 
mureau niciodată, nu cu adevărat. Ei erau dinţii de dragon ai 
lumii. 

— Mâine, spuse soldatul. Până mâine mai e mult timp, 
deşteptule. 

De data aceasta Henry îl lăsă să plece - nu mai întărâtă bestia 
roşie, deşi Dumnezeu îi era martor că i-ar fi fost atât de uşor. 
Învăţase ceva, totuşi... sau primise confirmare la ceva ce bănuia 
deja. Soldatul îi auzise gândurile, dar nu foarte clar. Dacă i le-ar 
fi auzit clar, s-ar fi întors mult mai repede. Şi nici nu-l întrebase 
de unde ştia el de fratele lui, Frankie. Fiindcă, la un anumit 
nivel, soldatul ştia ce ştia şi Henry: că fuseseră infectați cu 
telepatie, toţi cei de acolo care puteau umbla pe picioare - se 
îmbolnăviseră de ea aşa cum te-ai îmbolnăvi de un virus slab. 

— Doar că eu m-am îmbolnăvit mai grav, spuse el, trăgându- 
şi fermoarul la loc. La fel stăteau lucrurile şi cu Pete şi cu Beaver 
şi cu Jonesy. Pete şi cu Beav erau însă morţi acum, iar Jonesy... 
Jonesy... 

— Jonesy s-a îmbolnăvit cel mai grav, spuse Henry. 

Şi unde era Jonesy acum? 

În sud... Jonesy pornise spre sud. Preţioasa zonă de carantină 
a tipilor ăstora fusese spartă. Henry bănuia că prevăzuseră o 
astfel de eventualitate. Nu-i îngrijora. Credeau că una sau două 
breşe nu contau. 

Henry credea că se înşelau. 


6 


Owen stătea în picioare cu o cană de cafea în mână, 
aşteptând ca cei de la infirmerie să plece cu povara lor, cu 
Melrose, al cărui plânset cu suspine fusese cu milostenie redus 
la nişte bălmăjeli şi gemete de o injecție cu morfină. Pearly îi 
urmă, după care Owen rămase singur cu Kurtz. 

Kurtz şedea în şezlong, uitându-se în sus la Owen Underhill, 
cu capul îndoit într-o expresie de amuzament curios. Nebunul 
dezlănţuit dispăruse, fusese înlăturat asemenea unei măşti de 
Halloween. 

— Mă gândesc la un număr, spuse Kurtz. Care e? 

— Şaptesprezece, spuse Owen. Il văd cu cifre roşii. Ca pe 
marginea unei arme. 

Kurtz aprobă din cap, satisfăcut. 


— Acum încearcă tu să-mi trimiţi mie un număr. 

Owen vizualiză un semn de limitare a vitezei: 90 km/h. 

— Nouă, spuse Kurtz după o clipă. Negru pe alb. 

— Destul de aproape, şefu'. ` 

Kurtz bău nişte cafea. El o avea într-o cană pe care scria IL 
IUBESC PE BUNICU'. Owen luă o înghiţitură sincer satisfăcut. Era 
o noapte mizerabilă şi o treabă mizerabilă, iar cafeaua făcută de 
Freddy nu era tocmai rea. 

Kurtz avusese timp să-şi îmbrace halatul. Acum căută în 
buzunarul din interior şi scoase o bandană mare. Se uită la ea o 
clipă, apoi se lăsă pe genunchi cu o grimasă (nu era un secret 
că bătrânul suferea de artrită) şi începu să şteargă petele de 
sânge lăsate de Melrose. Owen, care credea că nu mai poate fi 
şocat o dată ajuns până aici, fu totuşi şocat. 

— Să trăiţi... O, futu-i. Şefui... 

— O clipă, spuse Kurtz fără să se uite în sus. Se mişcă de lao 
pată la alta, la fel de conştiincios ca o femeie de serviciu. Tata a 
spus mereu că trebuie să-ţi cureţi singur mizeria. Fiindcă s-ar 
putea să te pună pe gânduri data viitoare. Cum îl chema pe 
tata, bătrâne? 

Owen îl căută şi prinse o frântură, cum ai vedea cu coada 
ochiului o bucată de chilot sub rochia unei femei. 

— Paul? 

— Patrick, de fapt... dar pe aproape. Anderson crede că e un 
val şi că acum îşi extinde forţa. Un val telepatic. Eşti de acord că 
e un concept formidabil, Owen? 

— Da. 

Kurtz scutură capul fără să se uite în sus, ştergând, curăţând. 

— Mai formidabil în concept decât în fapt, oricum - eşti şi 
acum de acord? 

Owen râse. Bătrânul nu-şi pierduse capacitatea de-a te 
surprinde. Wu joacă cu întreg pachetul de cărți, spuneau 
oamenii despre indivizii instabili psihic. Problema lui Kurtz, 
credea Owen, era că juca cu mai multe decât cu un singur 
pachet. Avea cu câţiva aşi mai mult. Şi cu câţiva doieri, de 
asemene, iar toată lumea ştie că doierii sunt tari. 

— Stai jos, Owen. Bea-ţi cafeaua stând pe cur ca orice om 
normal şi lasă-mă să termin treaba. Trebuie s-o fac. 

Owen credea că probabil aşa era. Se aşeză şi-şi bău cafeaua. 
Cinci minute trecură astfel, apoi Kurtz se ridică înapoi în 


picioare, strâmbându-se de durere. Ţinând simandicos bandana 
de un colţ, o duse în chicinetă, o aruncă în tomberon şi se 
întoarse la şezlong. Luă o înghiţitură de cafea, făcu o grimasă şi 
aşeză cana deoparte. 

— E rece. 

Owen se ridică. 

— Îţi aduc alta mai... 

— Nu. Stai jos. Trebuie să discutăm. 

Owen se aşeză. 

— Am avut o mică dispută acolo, la navă, noi doi, nu-i aşa? 

— N-aş numi-o... 

— Nu, ştiu că n-ai numi-o, dar eu ştiu ce a fost şi la fel de bine 
ştii şi tu. Când se încinge situaţia, se încing şi temperamentele. 
Dar am depăşit asta acum. Trebuie s-o fi depăşit fiindcă eu sunt 
ofiţerul aflat la comandă, iar tu eşti secundul meu şi încă mai 
avem de terminat treaba asta împreună. Putem coopera să 
facem asta? 

— Da, să trăiţi... larăşi îi scăpase, futu-i. Şefu', vreau să zic. 

Kurtz îl cadorisi cu un zâmbet îngheţat. 

— Mi-am pierdut controlul cu puţin în urmă. - Fermecător, 
franc, privire limpede şi sincer. Acestea îl prostiseră pe Owen 
vreme de mulţi ani. Acum nu-l mai prostiră. - Mă descurcam 
bine, compuneam aceeaşi caricatură - două părţi de Patton, o 
parte de Rasputin, adăugaţi apă, amestecați şi serviţi - când, 
pur şi simplu... uau! Mi-am pierdut cumpătul. Cred că sunt 
nebun, tu nu crezi? 

Cu grijă, cu grijă. Exista telepatie în cameră, telepatie pur- 
sânge şi Owen nu avea habar cât de adânc putea Kurtz să-l 
citească. 

— Da, să trăiţi. Puțin, să trăiţi. 

Kurtz scutură capul cazual. 

— Da. Puțin. Asta-i o descriere destul de exactă. Fac asta de 
multă vreme - oamenii ca mine sunt necesari, dar greu de găsit 
şi trebuie să fii puţin nebun ca să termini treaba ca lumea şi nu 
doar s-o fuşereşti. E-o linie subţire, acea linie subţire despre 
care psihologilor le place să vorbească din fotolii şi n-a mai 
existat niciodată în istoria omenirii o operaţiune de curăţire ca 
aceasta de acum... presupunând, desigur, că povestea lui 
Hercule curăţind grajdurile regelui Augias e doar un mit. Nu-ţi 
cer compasiunea, ci înţelegerea. Dacă ne înţelegem reciproc, 


vom scoate la capăt această misiune, cu siguranţă cea mai grea 
pe care am avut-o vreodată de îndeplinit. Dacă nu ne 
înţelegem... Kurtz ridică din umeri. Dacă nu ne înţelegem, va 
trebui s-o termin cu tine. Mă urmăreşti? 

Owen se îndoia că-l urmărea, dar înţelegea unde voia Kurtz să 
bată şi aprobă din cap. Citise că există un soi de păsări care 
trăiesc în gura crocodililor, spre suferinţa acestora. Presupunea 
că, acum, el era o asemenea pasăre. Kurtz voia să-l facă să 
creadă că fusese iertat că pusese pe canalul comun vocile 
extraterestre - sub imperiul momentului, aşa cum Kurtz însuşi îi 
distrusese piciorul lui Melrose sub imperiul momentului. Ce se 
întâmplase atunci, în urmă cu şase ani, în Bosnia? Nu era un 
argument acum. Poate că era adevărat. Şi poate că se săturase 
crocodilul de ciocănitul insistent al păsării şi se pregătea să-şi 
închidă maxilarele. Owen nu prinse nici un crâmpei de adevăr 
din mintea lui Kurtz şi, oricum ar fi fost, asta îl îndemna să fie 
grijuliu. Să fie grijuliu şi gata să-şi ia zborul. 

Kurtz căută iarăşi în buzunarul halatului şi scoase un ceas de 
buzunar fără sclipire. 

— Acesta a fost al bunicului meu şi încă funcţionează perfect, 
spuse el. Fiindcă e mecanic, bănuiesc - nu e pe curent. Ceasul 
meu electronic, pe altă parte, e tot DDOPR. 

— Şi al meu. 

Buzele lui Kurtz se crispară într-un zâmbet. 

— Întâlneşte-te cu Perlmutter când ai timp şi când crezi că te 
ţine stomacul să-l vezi. Pe lângă multele sale îndatoriri şi 
activităţi şi-a găsit timp în după-amiaza asta să comande trei 
sute de ceasuri mecanice Timexes. Asta se întâmpla chiar 
înainte ca ninsoarea să întrerupă misiunile de survol. Pearly e-a 
dracu' de eficient. Sper doar să depăşească ideea că trăieşte 
într-un film. 

— S-ar putea să-i fi venit ideea în noaptea asta, şefu'. 

— Poate. 

Kurtz medită. Underhill aşteptă. ` 

— Prietenaşul meu, ar trebui să bem whisky. In noaptea asta 
avem un fel de priveghi irlandez. 

— Chiar aşa? 

— Ahă. Drăgăstosu' mio phooka o să să-ntoarcă cu copitili în 
degrab'. 

Owen îşi ridică sprâncenele. 


— Da. lar în momentul acela, mantia lui magică de 
invizibilitate îi va fi luată. Atunci va deveni un cal mort ca 
oricare altul, un cal mort în care să dea toţi oamenii cu 
picioarele. În primul rând, politicienii, care se pricep cel mai bine 
la asta. 

— Nu te înţeleg. 

Kurtz se mai uită o dată la ceasul vechi de buzunar, pe care-l 
cumpărase probabil de la un amanet... sau îl furase de pe un 
cadavru. Underhill nu s-ar fi îndoit de nici una dintre astea două. 

— E ora şapte. În aproximativ patruzeci de ore, preşedintele 
va ţine un discurs în faţa Adunării Generale ONU. Acest discurs 
va fi ascultat şi văzut de mai mulţi oameni ca orice alt discurs 
din istoria omenirii. Va fi parte din cea mai mare poveste din 
istoria rasei umane... şi va fi cea mai mare abureală de când 
Dumnezeu Atotputernicul a creat cosmosul şi a rotit planetele 
cu vârful degetului Lui. 

— Care-i abureala? 

— E-o poveste frumoasă, Owen. Asemenea celor mai bune 
minciuni, conţine mari bucăţi de adevăr. Preşedintele va spune 
unei lumi fascinate, unei lumi aşteptând fiecare cuvânt cu 
răsuflarea întretăiată, lăudat fie lisus, că o navă echipată cu 
fiinţe de pe o altă planetă s-a prăbuşit în nordul statului Maine 
fie pe şase, fie pe şapte noiembrie a acestui an. Asta e adevărul. 
Va spune că n-am fost luaţi complet pe nepregătite, dat fiind că 
noi şi preşedinţii celorlalte ţări care alcătuiesc Consiliul de 
Securitate ONU ştim de cel puţin zece ani că extratereştrii ne 
spionează. larăşi un adevăr, doar că unii dintre noi cei din 
America ştim de prietenii noştri din vidul cosmic de prin ultimii 
ani ai deceniului patru. Mai ştim şi că soldaţi sovietici au distrus 
o navă cu omuleţi cenuşii deasupra Siberiei, în 1974... deşi, 
până în ziua de azi, rusnacii nu ştiu că noi ştim. Aceea a fost 
probabil o alarmă falsă, doar o misiune de încercare. Au fost 
multe de-astea. Cenuşiii s-au purtat cu foarte mare grijă în 
primele contacte pe care le-au întreprins, ceea ce sugerează 
clar că-i speriem destul de tare. 

Owen ascultă cu o fascinaţie bolnăvicioasă care spera să nui 
se citească pe faţă sau la suprafaţa gândurilor, unde Kurtz s-ar fi 
putut să aibă încă acces. 

Din buzunarul interior, Kurtz scoase un pachet stâlcit de ţigări 
Marlboro. Întinse pachetul spre Owen, care refuză mai întâi cu o 


mişcare a capului, apoi luă unul din cele patru fire rămase. Kurtz 
luă şi el unul, apoi le aprinse pe amândouă. 

— Amestec adevărul şi abureala la un loc, spuse Kurtz, după 
ce trase o dată vârtos din ţigară şi apoi expiră. S-ar putea să nu 
fie cea mai potrivită cale de-a continua. Să ne limităm la 
abureală, ce zici? 

Owen nu spuse nimic. Fuma rar în ultima vreme şi primul fum 
tras în piept îl ameţi, dar gustul era minunat. 

— Preşedintele va spune că guvernul Statelor Unite a introdus 
în carantină zona în care s-a prăbuşit nava şi regiunile 
înconjurătoare din trei motive. Primul e de ordin pur logistic: din 
pricina locației izolate a regiunii Jefferson şi a populaţiei scăzute 
la număr, se putea introduce zona în carantină. Dacă ar fi 
aterizat omuleţii cenușii în Brooklyn sau chiar în Long Island, 
carantinarea n-ar fi fost posibilă. Al doilea motiv e că nu suntem 
siguri asupra intenţiilor extratereştrilor. Al treilea motiv şi, în 
cele din urmă, cel mai persuasiv, e că extratereştrii sunt 
purtători ai unei substanţe infecțioase pe care personalul 
medical de la faţa locului o numeşte „fungul Ripley". In vreme 
ce vizitatorii extratereştri ne-au asigurat cu patos că nu sunt 
infecţioşi, au adus cu ei o substanţă puternic infecțioasă. 
Preşedintele va mai spune lumii îngrozite că fungii s-ar părea că 
sunt de fapt inteligenţa manipulatoare, iar omuleţii cenușii doar 
un mediu incubator. Va arăta o imagine a unui omuleţ cenuşiu 
explodând de-a dreptul în fungii Ripley. Pelicula a fost uşor 
modificată pentru a clarifica imaginile, dar e în esenţă autentică. 

Minti, gândi Owen. Pelicula e în întregime un fals, de la un 
capăt la celălalt, un fals la fel de autentic ca porcăria aia cu 
Autopsia unui extraterestru. De ce minți? Fiindcă poți. 
Răspunsul e chiar atât de simplu, nu-i aşa? Fiindcă, pentru tine, 
o minciună iese mai natural decât adevărul. ` 

— Bine, mint, spuse Kurtz, fără tragere de inimă. - li aruncă 
lui Owen o privire ascuțită şi furtivă, înainte să-şi coboare ochii 
din nou la ţigară. - Dar faptele sunt adevărate şi se pot proba. 
Unii dintre ei chiar explodează şi se transformă într-un puf de 
păpădie roşu. Puful e Ripley. Dacă inhalezi destul, într-o 
perioadă pe care nu o putem încă prezice - ar putea fi o oră sau 
două zile - plămânii şi creierul ţi se transformă în salată de 
Ripley. Începi să arăţi ca o bucată de oţetar otrăvit umblător. 
Apoi mori. Nu se va spune nimic despre scurta noastră aventură 


de astăzi. Potrivit versiunii prezidenţiale, nava, care se pare că a 
fost puternic avariată în timpul prăbuşirii, fie a fost aruncată în 
aer de echipajul ei, fie s-a autodistrus. Toţi omuleţii cenușii au 
fost omorâţi în explozie. Ripley, după o răspândire slabă, moare 
şi el, fiindcă se pare că nu supravieţuieşte pe vreme răcoroasă. 
Ruşii pot susţine această idee, că tot veni vorba. Au murit, de 
asemenea şi foarte multe animale, infectate şi ele. 

— lar populaţia umană din regiunea Jefferson? 

— Preşedintele va spune că în jur de trei sute de oameni - 
aproximativ şaptezeci de localnici şi vreo două sute treizeci de 
vânători - se află în prezent sub supraveghere, în vederea 
depistării fungilor Ripley. Va spune că, în vreme ce unii par să 
fie infestaţi, par, de asemenea, să răspundă pozitiv contracarării 
infecţiei cu antibiotice standard gen Ceftin şi Augmentin. 

— lar acum, să dăm cuvântul sponsorului nostru, spuse Owen. 

Kurtz râse, încântat. 

— Cândva mai târziu se va anunţa că Ripley pare puţin mai 
rezistent la antibiotice de cum s-a crezut la început şi că au 
murit câţiva pacienţi. Numele pe care le vom da vor fi desigur 
numele celor care au murit cu adevărat, fie ca rezultat al 
fungilor Ripley, fie datorită nenorocitelor de implanturi. Ştii cum 
numesc oamenii implanturile? 

— Da, nevăstuici de căcat. Va pomeni preşedintele de ele? 

— Nici pomeneală. Tipii aflaţi la cârmă sunt de părere că 
nevăstuicile de căcat ar fi puţin cam prea şocante pentru John 
Q. Public“. La fel cum ar fi desigur şi detaliile privind soluţia pe 
care am găsit-o noi aici, la magazinul lui Gosselin, acest locşor 
rustic de recreere şi refacere. 

— Soluția finală, îi poţi spune, vorbi Owen. 

Îşi fumase ţigara până la filtru şi acum o stinse în fundul ceştii 
sale goale de cafea. 

Ochii lui Kurtz se ridicară spre ai lui şi-i întâlniră fără să 
clipească. 

— Da, îi poţi spune aşa. O să ştergem de pe faţa pământului 
aproximativ trei sute cincizeci de oameni - cei mai mulţi bărbaţi, 
măcar atât, dar nu bag mâna în foc că nu va include 
operaţiunea de curăţare şi câteva femei şi câţiva copii. 
Jumătatea plină a paharului, desigur, e că vom apăra rasa 


5% Nume generic pe care oficialităţile l-au dat - neoficial! - contribuabililor în 
America. Un fel de „Icsulescu'" la noi. 


umană de o epidemie şi, foarte posibil, de o subjugare. Nu-i o 
jumătate a paharului de trecut cu vederea. 

Gândul lui Owen - Sunt sigur că lui Hitler i-ar plăcea explicația 
asta - fu de neoprit, dar îl acoperi cât mai bine putu şi nu simţi 
că l-ar fi auzit sau simţit Kurtz. Desigur, era imposibil să fii sigur; 
Kurtz era viclean. 

— Câţi oameni am reţinut? Întrebă Kurtz. 

— Vreo şaptezeci. Şi mai sunt de două ori atâţia pe drum 
încoace dinspre Kineo; vor ajunge în jurul orei nouă, dacă nu se 
înrăutăţeşte şi mai tare vremea. 

Se aştepta o înrăutăţire, dar nu până după miezul nopţii. 

Kurtz dădea din cap. 

— Inî. Plus vreo cincizeci din nord, şaptezeci sau cam aşa 
ceva de la St. Cap's şi celelalte cătune din sud... şi oamenii 
noştri. Să nu-i uităm pe ei. Măştile par să funcţioneze, dar am 
detectat deja patru cazuri de Ripley la controlul medical. Băieţii, 
desigur, nu ştiu. 

— Eşti sigur de asta? 

— Dă-mi voie să reformulez, spuse Kurtz. Judecând după 
comportamentul lor, nu am nici un motiv să cred că băieţii ştiu. 
E bine aşa? 

Owen ridică din umeri. 

— Povestea, continuă Kurtz, va fi că deţinuţii sunt transportaţi 
cu avionul spre un stabiliment medical strict secret, un fel de 
Zona 51, unde vor fi supuşi unor alte controale şi, dacă va fi 
nevoie, unor tratamente îndelungate. Nu va mai exista o altă 
declaraţie oficială cu privire la ei - asta dacă totul decurge 
conform planului - dar vor exista de-a lungul următorilor ani 
zvonuri controlate: infecțiile recidivează în pofida celor mai 
competente eforturi medicale... nebunie... mutații fizice groteşti, 
care e mai bine să rămână nedescrise... şi, într-un sfârşit, 
moartea vine ca o eliberare. Departe de-a fi revoltat, publicul va 
fi uşurat. 

— In vreme ce, cu adevărat... 

Voia să-l audă pe Kurtz spunând-o, dar ar fi trebuit să-şi dea 
seama. Nu existau microfoane sau camere de luat vederi aici 
(cu excepţia, poate, a celor dintre urechile lui Kurtz), însă 
precauţia curgea prin sângele şefului său. Îşi ridică o mână, îşi 
transformă degetul mare şi arătătorul într-un pistol şi flutură 


degetul mare de trei ori. Ochii lui nu-i slăbiră nici o clipă în tot 
acest timp pe ai lui Owen. 

Ochi de crocodil, gândi Owen. 

— Pe toţi? Intrebă Owen. Şi pe cei care nu sunt detectaţi 
Ripley-pozitivi, ca şi pe cei care sunt? Unde ajungem astfel? Şi la 
soldaţii care se dovedesc Ripley-negativi? 

— Puştii care sunt în regulă acum vor rămâne în regulă, spuse 
Kurtz. Cei cu urme de Ripley au fost cu toţii neatenţi. Unul dintre 
ei... ei bine, acolo afară este o fetiţă mică, de vreo patru ani, 
drăguță de-ţi vine s-o mănânci. Aproape că te aştepţi s-o vezi 
începând să danseze step pe podeaua grajdului şi să cânte „On 
the Good Ship Lollipop". 

Kurtz era sigur că fusese comic, iar Owen presupunea că, într- 
un anume fel, chiar fusese, însă Owen însuşi era copleșit de un 
val de oroare intensă. Acolo afară este un copil de patru ani, 
gândi el. Are doar patru ani, ce zici de asta? 

— E frumuşică şi e nemaipomenită, spunea Kurtz. Urme 
vizibile de Ripley pe interiorul încheieturii de la mână, îi creşte 
sub breton, în creşte la colţul unui ochi. Locurile comune. 
Oricum, soldatul ăsta i-a oferit un baton de ciocolată, ca şi când 
fetiţa ar fi fost o kosovară lipită pământului şi moartă de foame, 
iar ea l-a sărutat. Dulce ca mierea, un adevărat moment Kodak, 
doar că soldatului îi creşte acum o urmă de ruj care nu e ruj pe 
obraz. - Kurtz făcu o grimasă. - Se tăiase uşor la bărbierit, de- 
abia se vedea tăietura, dar numai de atât a fost nevoie. A păţit- 
o ca şi ceilalţi. Regulile nu se schimbă, Owen; neglijenţa te 
omoară. Norocul îţi poate surâde o vreme, dar într-un sfârşit tot 
acolo ajungi. Neglijenţa te omoară. Cei mai mulţi dintre oamenii 
noştri, sunt încântat să pot spune, vor scăpa teferi de aici. Ne 
vom supune tot restul vieţii unor programatice controale 
medicale, ca să nu mai pomenesc de ocazionalele controale 
surpriză, dar priveşte jumătatea plină a paharului - îţi vor 
detecta cancerul la colon mai din timp. 

— Civilii care par sănătoşi? Cum rămâne cu ei? 

Kurtz se aplecă înainte, trăind acum clipa lui cea mai 
charismatică, momentele de cea mai zdravănă sănătate 
mentală şi cele mai persuasive. Trebuia să te simţi flatat de 
asta; să fii unul dintre puţinii norocoşi care-l văd pe Kurtz fără 
masca lui de toate zilele („două părţi de Patton, o parte de 
Rasputin, adăugaţi apă, amestecați şi serviţi"). Avusese efect 


asupra lui Owen înainte, dar nu şi acum. Nu Rasputin era masca; 
aceasta era masca. 

Chiar şi aşa, acum - aici era marea şmecherie - Owen nu era 
pe de-a întregul sigur. 

— Owen, Owen, Owen! Foloseşte-ţi creierul - creierul ăla bun 
pe care ţi l-a dat Dumnezeu! Pe ai noştri în putem monitoriza 
fără să trezim suspiciuni sau să deschidem uşa unei panici la 
nivel mondial - va fi şi aşa destulă panică după ce proaspăt 
alesul nostru preşedinte va omori calul phooka. Nu am face aşa 
ceva la trei sute de civili. Şi ce-ar fi dacă i-am transporta cu 
adevărat cu avionul în New Mexico, dacă i-am instala în cine ştie 
ce sătuc-model pentru următorii cincizeci sau şaptezeci de ani 
pe cheltuiala contribuabililor? Ce dacă unul sau mai mulţi ar 
evada? Şi ce dacă - şi cred că de asta se tem de fapt tipii 
inteligenţi - după un anumit timp, Ripley suferă mutații? Dacă, 
în loc să moară încet, se transformă în ceva cu mult mai 
infecțios şi cu mult mai invulnerabil la factorii ambientali care-i 
cauzează moartea aici, în Maine? Dacă Ripley are inteligenţă, e 
periculos. Chiar dacă nu are, ce zici dacă le foloseşte omuleţilor 
cenuşii ca un fel de semnal luminos, o pancartă rutieră 
interstelară evidențiind planeta noastră - miam-miam, haideţi la 
masă, tipii ăştia-s tare gustoşi... şi sunt destui pentru toţi? 

— Vrei să zici că e mai bine mai devreme decât mai târziu? 

Kurtz se lăsă pe spate în scaun şi i se lumină faţa. 

— Asta-i. Asta-i miezul dur. 

Ei bine, gândi Owen, o fi el miezul, dar despre duritate nu 
prea am discutat. li păzim doar pe ai noştri. Suntem nemiloşi 
dacă trebuie, dar până şi Kurtz îi păzeşte pe băieţaşii lui. Civilii, 
pe de altă parte, sunt doar civili. Dacă trebuie să le dai foc, se 
transformă în cărbuni destul de uşor. 

— Dacă te îndoieşti c-ar exista un Dumnezeu şi că şi-ar 
petrece cel puţin o parte a timpului purtând de grijă bunului şi 
bătrânului Homo sap, poate ar trebui să te uiţi puţin la cum s-au 
potrivit lucrurile, spuse Kurtz. - Proiectoarele au apărut primele 
şi au fost observate - una din declaraţii este cea a proprietarului 
magazinului - Reginald Gosselin însuşi. Apoi au sosit omuleţii 
cenuşii în singura parte a anului când se află cu adevărat 
oameni în pădurile astea blestemate şi doi dintre ei au văzut 
nava prăbuşindu-se. 

— Ala da noroc. 


— Un dat de la Dumnezeu, asta a fost. Nava lor s-a prăbuşit, 
prezenţa lor e certificată, temperatura scăzută îi omoară atât pe 
ei, cât şi mătreaţa galactică pe care au adus-o cu ei. 

Numără faptele pe degetele lui lungi, genele albe clipind. Dar 
asta nu-i tot. Practică nişte implanturi şi blestemăţiile nu 
funcţionează - departe de-a întreţine o relaţie armonioasă cu 
gazdele, se canibalizează şi le omoară. 

— Exterminarea animalelor a decurs bine - am distrus în jur 
de o sută de mii de mamifere şi deja s-a încins un grătar regesc 
la graniţa cu comitatul Castle. Primăvara sau vara ar fi trebuit să 
ne facem griji cu privire la insectele care ar fi putut purta fungul 
Ripley în afara zonei, nu şi acum. Nu în luna noiembrie. 

— Unele animale trebuie să fi scăpat. 

— Şi animale şi oameni, e posibil. Dar Ripley se extinde încet. 
O să ne descurcăm cu asta, fiindcă am curăţat marea majoritate 
a gazdelor infectate, fiindcă nava a fost distrusă şi fiindcă ceea 
ce ne-au adus mai mult mocneşte decât arde învăpăiat. Noi le- 
am dat un simplu mesaj: fie veniţi cu gânduri de pace, fie veniţi 
cu armele încărcate, dar nu mai încercaţi aşa ceva altă dată, 
fiindcă nu ţine. Nu credem că vor mai veni, cel puţin pentru o 
vreme. S-au jucat de-a şoarecele şi pisica jumătate de secol 
înainte să ajungă aici. Singurul nostru regret e că nu am păstrat 
nava pentru cercetătorii ştiinţifici... dar, oricum, s-ar putea să fi 
fost prea infestată de Ripley. Ştii care a fost marea noastră 
temere? Că fie omuleţii cenușii, fie Ripley ar putea găsi o Mary 
Tifoidăs!, cineva care să-i poarte şi să-i răspândească fără ca 
el/ea însăşi/insuşi să se contamineze. 

— Eşti sigur că nu există o asemenea persoană? 

— Sunt aproape sigur. Dacă există... păi, pentru asta am 
instituit cordonul de soldaţi. Kurtz zâmbi. Ne-am epuizat 
norocul, soldat. Şansele sunt împotriva unei Mary Tifoide, 
omuleţii cenuşii sunt morţi şi toate cazurile de Ripley sunt 
limitate la regiunea Jefferson. Noroc sau Dumnezeu. Alege. 

Kurtz îşi lăsă capul în faţă şi se ciupi de şaua nasului, 
asemenea unui om care suferă de o infecţie a sinusurilor. Când 
îşi ridică din nou capul, ochii îi înotau în lacrimi. Lacrimi de 
crocodil, gândi Owen, dar, de fapt, nu era sigur. Şi nu avea deloc 


6&1 Typhoid Mary - după Mary Mallone, persoană purtătoare de febră tifoidă; 
prin extindere = o persoană care contaminează persoanele înconjurătoare cu 
ceva nedorit sau mortal. 


acces la mintea lui Kurtz. Fie unda telepatică se micşorase prea 
mult pentru a mai putea citi gândurile, fie găsise Kurtz o 
modalitate de-a închide uşa. Totuşi, când vorbi Kurtz, Owen fu 
aproape sigur că-l aude pe adevăratul Kurtz, fiinţa umană şi nu 
pe crocodilul Tick-Tock. 

— Aici se încheie totul pentru mine, Owen. O dată ce treaba e 
gata, voi ieşi la pensie. Va mai fi de lucru aici pentru alte patru 
zile, cred - poate pentru o săptămână, dacă furtuna e atât de 
rea cum se spune - şi va fi ceva dezgustător, dar adevăratul 
coşmar va avea loc mâine dimineaţă. O să rezist până la sfârşit, 
cred, dar după aceea... ei bine, sunt bun de pensionare şi o să îi 
las pe ei să aleagă: fie mă menţin în funcţiune, fie mă omoară. 
Cred că mă vor menţine, fiindcă ştiu unde sunt îngropate multe 
cadavre - asta-i o lecţie pe care am învăţat-o de la J. Edgar 
Hoover - dar aproape că am ajuns să nu-mi mai pese. Această 
misiune nu va fi cea mai urâtă din cele în care am fost implicat, 
în Haiti am terminat opt sute într-o singură oră - în 1989 a fost 
asta şi încă mai visez cu cele întâmplate acolo - doar că acum e 
mai rău. De departe. Fiindcă sărmanii ăia săraci cu duhul din 
grajd şi din padoc şi din ţarc... ăia sunt americani. Oameni care 
conduc Chewvies, îşi fac cumpărăturile la Kmart şi nu pierd nici 
un episod din Spitalul de urgență. Gândul că voi împuşca 
americani, că voi masacra americani... asta-mi întoarce 
stomacul pe dos. O voi face doar pentru că trebuie făcută ca să 
poată ajunge afacerea asta la un capăt şi pentru că cei mai 
mulţi dintre ei oricum ar muri şi încă într-un fel cu mult mai 
oribil. Capish*2? 

Owen Underhill nu spuse nimic. Credea că se abţine de la 
orice expresie facială, aşa cum trebuia, dar orice ar fi spus ar fi 
dat în vileag oroarea sa viscerală. Știuse că momentul acesta va 
veni, dar chiar să-l trăiască... 

Cu ochiul minţii văzu soldaţii înaintând spre gard prin zăpadă, 
auzi portavocile chemând deţinuţii din grajd. Nu luase niciodată 
parte la o astfel de misiune, nu fusese în Haiti, dar ştia cum 
trebuia să se desfăşoare. Ştia cum urma să se desfăşoare. 

Kurtz îl privea îndeaproape. 

— Nu pot spune că te-am iertat complet pentru cascadoria aia 
prostească pe care ai făcut-o în după-amiaza asta, e deja de 


€ Anglicizare a italienescului capisci? = înţelegi? - folosit adesea datorită 
conotaţiilor sale mafiote. 


domeniul trecutului, dar îmi eşti dator, bătrâne. N-am nevoie de 
puteri extrasenzoriale ca să-mi dau seama ce crezi despre ce-ţi 
spun eu şi nu-mi voi răci gura spunându-ţi să te maturizezi şi să 
dai nas cu realitatea. Tot ce-ţi spun e că am nevoie de tine. 
Trebuie să mă ajuţi măcar de data asta. 

Ochii înecaţi în lacrimi. Tresărirea slabă, aproape 
imperceptibilă, de la un colţ al buzelor. Era uşor să uiţi că, în 
urmă cu doar zece minute, Kurtz distrusese piciorul unui om. 

Owen gândi: Dacă-/ ajut la asta, nu contează dacă apăsa sau 
nu trăgaciul, voi fi la fel de damnat ca oamenii care i-au 
încolonat pe evrei spre duşurile de la Bergen-Belsen. 

— Dacă începem la unsprezece, vom fi gata la unsprezece şi 
jumătate, spuse Kurtz. La prânz, cel mai târziu. Apoi lăsăm totul 
în urmă. 

— Mai puţin visele. 

— Da. Mai puţin visele. O să mă ajuţi, Owen? 

Owen aprobă cu o simplă aplecare a capului. Ajunsese până 
aici şi nu avea de gând să dea acum drumul frânghiei, indiferent 
dacă urma sau nu să fie damnat. În cel mai bun caz, ar putea 
face totul să fie mai blând... atât de blând cât poate fi orice 
masacru. 

Mai târziu va fi uimit de absurditatea letală a acestei idei, dar 
atunci când erai alături de Kurtz, faţă în faţă cu el şi când 
privirea lui ţi-o susţinea pe a ta, gândirea în perspectivă era o 
glumă. Nebunia lui era probabil cu mult mai infecțioasă ca 
Ripley, la urma urmei. 

— Bine. Kurtz se lăsă din nou în şezlong, părând uşurat şi 
stors de forţe. Scoase din nou ţigările, se uită în pachet, după 
care îl întinse: Mai sunt două. Mă ajuţi? 

Owen scutură capul. 

— De data asta, nu, şefu'. 

— Atunci ieşi de-aici. Dacă simţi nevoia, mişcă-ţi fundu' pân' 
la infirmerie şi ia nişte somnifere Sonata. 

— Nu cred că-mi trebuie, spuse Owen. 

Va avea nevoie, desigur - deja simţea nevoia - dar nu voia să 
ia pastilele. Mai bine să stea treaz. 

— Prea bine, atunci. Pleacă. 

Kurtz îl lăsă să ajungă până la uşă. 

— Şi, Owen? 


Owen se întoarse, încheindu-şi fermoarul canadienei. Acum 
auzea vântul de afară. Se înteţea, începea să sufle de-a binelea, 
aşa cum nu o făcuse în timpul relativ nevinovatei Alberta Clipper 
care străbătuse zona în acea dimineaţă. 

— Mulţam, spuse Kurtz. O ultimă lacrimă absurd de mare i se 
scurse din ochiul stâng şi i se prelinse pe obraz. Kurtz păru să nu 
observe. În acel moment, Owen îl iubi şi-l compătimi. Asta, în 
ciuda tuturor lucrurilor, printre care şi conştiinţa greşelii pe care 
o făcea. Mulţumesc, bătrâne. 


7 


Henry stătea în picioare în ninsoarea înteţită, întors cu spatele 
spre direcţia din care sufla vântul şi uitându-se peste umăr la 
Winnebago, aşteptând ca Underhill să iasă. Era singur - furtuna 
îi alungase pe ceilalţi în grajd, unde exista un radiator. Zvonurile 
probabil că începeau deja să se dezvolte la căldură, bănuia 
Henry. Mai bine nişte zvonuri, decât adevărul din faţa ochilor lor. 

Se scărpină la picior, îşi dădu seama ce făcea, apoi se uită 
înjur, întorcându-se pe călcâie în câteva cercuri. Nici un 
prizonier; nici un gardian. Chiar şi în ninsoarea înteţită, tabăra 
era la fel de luminată ca în toiul zilei şi el vedea clar în toate 
direcţiile. Pentru acum, cel puţin, era singur. 

Henry se aplecă şi desfăcu tricoul legat acolo unde 
semnalizatorul îi deschisese o rană. Căscă apoi ruptura din 
pantaloni. Bărbaţii care-l luaseră în custodie procedaseră la fel 
în spatele camionului unde mai adunaseră deja alţi cinci 
refugiaţi (în drum spre magazinul lui Gosselin mai culeseseră 
încă trei). Atunci fusese curat. 

Acum nu era. O vână roşie subţire creştea pe mijlocul rănii în 
care sângele se închegase. Dacă n-ar fi ştiut ce căuta, ar fi 
putut-o confunda cu o dâră proaspătă de sânge. 

Birus, gândi el. Ah, futu-i. Noapte bună, dna Calabash, 
oriunde-ai fi. 

O sclipire de lumină pâlpâi în susul câmpului lui vizual. Henry 
se îndreptă de spate şi-l văzu pe Underhill tocmai închizând uşa 
de la Winnebago. Henry legă cămaşa la loc peste gaura din 
pantaloni, după care se apropie de gard. O voce îl întrebă în 
gând ce va face dacă-l va striga pe Underhill şi bărbatul îşi va 
continua doar drumul. Aceeaşi voce voia să ştie, de asemenea, 
dacă intenţiona cu adevărat să renunţe la Jonesy. 


ÎI privi pe Underhill venind obosit spre el, luminat de 
reflectoarele de veghe, cu capul ferit de ninsoare şi de vântul 
intensificat. 


8 


Uşa se închise. Kurtz rămase uitându-se la ea, fumând şi 
legănându-se încet în şezlong. Cât crezuse Owen din vorbăria 
lui? Owen era inteligent, Owen era un supravieţuitor, Owen nu 
era lipsit de idealism... şi Kurtz era de părere că Owen îl crezuse 
pe de-a întregul, fără ca nimic să rămână pe delături. Fiindcă, în 
cele din urmă, cei mai mulţi ajungeau să creadă ceea ce doreau 
să creadă. Şi John Dillinger fusese un supravieţuitor, cel mai 
şiret dintre desperadoşii din anii treizeci, însă tot mersese la 
Teatrul Biograf cu Arma Sage. Spectacolul fusese Me/odramă de 
Manhattan şi, când se terminase, agenţii federali îl împuşcaseră 
pe Dillinger pe aleea de lângă teatru asemenea unui câine, ceea 
ce şi era. Anna Sage crezuse şi ea ceea ce-şi dorise să creadă, 
însă tot îi deportaseră curul înapoi în Polonia. 

Nimeni nu avea să părăsească Magazinul lui Gosselin mâine, 
cu excepţia cadrelor sale loiale - cei doisprezece bărbaţi şi cele 
două femei care alcătuiau Imperial Valley. Owen Underhill nu se 
va afla printre ei, deşi ar fi putut. Până să-i pună Owen pe 
omuleţii cenuşii pe canalul comun, Kurtz fusese sigur că se va 
afla. Însă lucrurile se schimbaseră. Aşa spusese Buddha şi, în 
privinţa acestui lucru cel puţin, bătrânul chinezoi păgân vorbise 
adevărul. ă 

— M-ai dezamăgit, bătrâne, spuse Kurtz. Işi coborâse masca 
pentru a putea fuma şi, când începu să vorbească, aceasta săltă 
pe gâtul lui cenuşiu. M-ai dezamăgit. 

Kurtz îl păsuise pe Owen Underhill când îl dezamăgise prima 
dată. A doua oară însă? 

— Niciodată, spuse Kurtz. Niciodată cât trăiesc. 


CAPITOLUL 14 - MERGÂND SPRE SUD 


1 


DI Cenuşiu cobori cu snowmobile-ul în albia unui pârâu mic şi 
îngheţat. Conduse înspre nord de-a lungul acestuia kilometrul 
rămas până la l-95. La două-trei sute de metri de luminile 
autovehiculelor armatei (nu erau decât puţine acum, înaintând 
încet prin ninsoarea înteţită), se opri pentru destul timp să 
consulte acea parte a minţii lui Jonesy pe care ea - creatura - o 
putea accesa. Erau munţi de dosare care nu aveau loc în micul 
birou-fortăreaţă a lui Jonesy, iar DI Cenuşiu găsi destul de uşor 
ceea ce căuta. Nu exista un buton de la care să se stingă farul 
Arctic Cat-ului. DI Cenuşiu îl dădu jos pe Jonesy de pe 
snowmobile, căută o piatră, o ridică folosindu-se de mâna 
dreaptă a lui Jonesy şi reduse farul la întuneric. Apoi se urcă 
înapoi în scaun şi porni mai departe. Rezerva de combustibil a 
Cat-ului era aproape epuizată, dar asta nu era o problemă; 
vehiculul îşi îndeplinise menirea. 

Tubul prin care trecea pârâul pe sub autostradă era destul de 
mare să încapă snowmobile-ul, dar nu destul să încapă şi cel 
care-l conducea. DI Cenuşiu se dădu din nou jos. Stând alături 
de snowmobile, îi tură acestuia motorul şi-l trimise săltând şi 
balansându-se în tub. Maşinăria făcu mai mult de trei metri 
înainte să se oprească, dar ajungea atât ca să nu fie observat de 
sus dacă s-ar fi curăţat cerul şi ar fi dat cale liberă aparatelor de 
survol să-şi facă treaba. 

DI Cenuşiu îl făcu pe Jonesy să urce pe acostamentul 
autostrăzii. Se opri cu puţin înainte de balustradă şi se culcă pe 
spate. Acolo era puţin mai protejat de suflarea năprasnică a 
vântului. Urcuşul acesta îi eliberase o ultimă şarjă de adrenalină 
în sânge şi Jonesy îşi simţi răpitorul contemplând-o, savurând-o 
aşa cum el însuşi ar fi savurat un cocteil sau o băutură caldă 
după ce tocmai ar fi vizionat un meci de fotbal într-o după- 
amiază luminoasă de octombrie. 

Îşi dădu seama fără a fi surprins deloc că-l ura pe DI Cenuşiu. 

Apoi, DI Cenuşiu ca entitate - ca lucru care poate fi urât - 
dispăru din nou, fiind înlocuit de norul pe care Jonesy îl întâlnise 
pentru prima dată în cabană, când îi explodase creaturii capul. 


Hoinărea pe afară, aşa cum plecase în căutarea lui Emil Stancă. 
Avusese nevoie de Brodsky fiindcă nu găsise în fişierele lui 
Jonesy informaţii cu privire la pornirea snowmobile-ului. Acum 
avea nevoie de altceva. Un mijloc de transport era cea mai 
logică presupunere. 

Cine rămânea în urmă? Cine rămânea să păzească biroul 
unde se refugiase ultima fărâmă din Jonesy - Jonesy care fusese 
alungat din propriul lui corp asemenea unei scame aruncate din 
buzunar? Norul, desigur; chestia aceea pe care o inspirase el. 
Chestia aceea care ar fi trebuit să-l omoare, dar care, din cine 
ştie ce motiv, nu-l omorâse. 

Norul nu gândea, nu aşa cum gândea DI Cenugşiu. Stăpânul 
casei (care acum era DI Cenuşiu, nu dl Jonesy) plecase, lăsând 
totul sub controlul termostatelor: frigiderul, aparatul de gătit. Şi, 
în caz de probleme, mai era şi detectorul de fum şi alarma 
antispargere, care forma automat numărul de la poliţie. 

Totuşi, DI Cenuşiu fiind plecat, el ar putea ieşi din birou. Nu ca 
să-şi recâştige controlul; dacă ar fi încercat asta, norul vesperal 
l-ar denunta şi DI Cenugşiu s-ar întoarce pe dată din expediţia lui 
de căutare. Jonesy ar fi cu siguranţă surprins înainte să se poată 
întoarce la adăpostul biroul Fraţilor Tracker, cel cu afişierul şi cu 
podelele prăfuite şi cu singura fereastră opacizată care dădea 
spre lumea de afară... numai că, în mizeria de pe fereastră, se 
vedeau patru semilune de curăţenie, nu-i aşa? Semilune, acolo 
unde, cândva, îşi lipiseră frunţile patru băieţi, sperând să vadă 
fotografia care era acum prinsă pe afişier: Tina Jean 
Schlossinger ţinându-şi fusta ridicată. 

Nu, redobândirea controlului era cu mult peste puterile sale şi 
ar fi fost spre binele lui să accepte acest fapt, aşa crunt cum 
era. 

Ar putea însă ajunge la fişiere. 

Avea vreun rost să rişte? Ar câştiga ceva? Poate că da, dacă 
ar şti ce doreşte DI Cenuşiu. Desigur, altceva decât un mijloc de 
transport. Şi că tot veni vorba: unde voia el să ajungă? 

Răspunsul fu surprinzător fiindcă fu rostit de vocea lui 
Duddits: O. 'Omu'eu 'iu vea ă mea 'ă spe su. 

Domnul Cenuşiu vrea să meargă spre sud. 

Jonesy se depărtă de fereastra murdară care dădea spre 
lumea de afară. Oricum, nu avea acum prea multe de văzut 


acolo; doar zăpadă şi întuneric şi copaci spectrali. Ninsoarea de 
dimineaţă fusese aperitivul; acesta era meniul principal. 

Domnul Cenuşiu vrea să meargă spre sud. 

Cât de departe? Şi de ce? Care era scopul principal? 

In privinţa acestora, Duddits nu spuse nimic. 

Jonesy se întoarse şi fu surprins să vadă că harta rutieră şi 
fotografia fetei nu se mai aflau pe afişier. Unde fuseseră acestea 
se aflau acum patru instantanee color cu patru băieţi. Fiecare 
avea acelaşi fundal, Şcoala Generală din Derry şi aceeaşi notație 
dedesubt: ZILE DE ŞCOALA, 1978. Jonesy însuşi se afla în 
stânga, cu faţa tăiată în două de un rânjet care-i unea urechile 
şi care-i frânse acum inima. Beav era lângă el, rânjetul lui Beav 
scoțând la iveală dintele lipsă din faţă, rezultat al unei căzături 
la patinaj, care fusese înlocuit cu un dinte artificial cam cu un an 
mai târziu... Inainte de liceu, oricum. Pete, cu faţa lui lată, 
măslinie şi cu părul ruşinos de scurt tuns, ca să-i facă pe plac 
tatălui său, care spunea că nu luptase în Coreea ca să-şi vadă 
copiii arătând ca nişte hipioţi. Şi Henry de partea cealaltă, Henry 
cu ochelarii lui groşi care-l făceau pe Jonesy să se gândească la 
Danny Dunn, Detectivul Puşti, vedeta poveştilor polițiste pe care 
le citise el în copilărie. 

Beaver, Pete, Henry. Îi iubise... Cât de nedrept şi de brusc se 
frânsese lunga lor prietenie! Nu, nu era deloc corect... 

Dintr-o dată, fotografia lui Beaver Clarendon învie, speriindu-l 
de moarte. Ochii lui Beav se căscară şi băiatul vorbi pe un tot 
scăzut: 

— li era retezat capul, ţi-aminteşti? Se afla în şanţ şi ochii-i 
erau plini de noroi. Ce curvăsărie! Vreau să zic: Cristoase- 
păroase. 

O, Dumnezeule, gândi Jonesy când îşi aminti - singurul lucru 
pe care-l uitase... sau îl reprimase cu privire la acea primă 
excursie de vânătoare la Bivuac. Îl reprimaseră cu toţii? Poate 
că da. Probabil că da. Fiindcă, în anii scurşi de atunci 
discutaseră despre toate lucrurile din copilăria lor, îşi 
împărtăşiseră toate amintirile... mai puţin aceasta. 

li era retezat capul... ochii-i erau plini de noroi. 

Ceva li se întâmplase atunci, ceva ce avea de-a face cu ceea 
ce i se întâmpla lui acum. 

De-aş şti doar despre ce e vorba, gândi Jonesy. De-aş şti... 


2 


Andy Janas se pierduse de celelalte trei camioane din micuțul 
convoi - le-o luase înainte fiindcă ei nu erau obişnuiţi să 
conducă pe o asemenea vreme, iar el era. Crescuse în nordul 
statului Minnesota, aşa încât era de-/a-sine-ințeles că se 
obişnuise. Se afla singur într-unul din cele mai bune vehicule 
Chevrolet ale armatei, o camionetă cu tracţiune integrală 
modificată; în noaptea aceasta, chiar folosea tracţiunea 
integrală. Taică-său nu crescuse proşti. 

Chiar şi aşa, autostrada era aproape complet liberă; trecuseră 
pe lângă el două pluguri pentru zăpadă ale armatei în urmă cu 
doar o oră (le va ajunge din urmă curând, bănuia, iar atunci va 
încetini viteza şi va merge în urma lor asemenea unui băieţel 
cuminte) şi nu se adunaseră mai mult de câţiva centimetri pe 
şosea de atunci. Problema era vântul, care ridica puful albicios 
şi transforma drumul într-o apariţie fantomatică. Îl ghidau, 
totuşi, marcajele reflectorizante. Trucul pe care ceilalţi 
prostovani nu-l ştiau era că trebuie să ţii ochii pe marcajele 
reflectorizante de pe balustrada acostamentului... sau, poate, 
camioanele şi Humvee-urile din convoi aveau farurile de pe 
capotă ridicate prea tare ca să observe cum trebuie 
reflectorizantele. Plus că, atunci când vântul viscolea zăpada, 
până şi reflectorizantele dispăreau; nenorocita de lume se albea 
complet şi trebuia atunci să ridici piciorul de pe pedala de 
acceleraţie până ce se calma din nou vântul şi, între timp, 
trebuia doar să te menţii pe direcţie. Nu avea să păţească nimic; 
dacă se întâmpla totuşi ceva, avea contact radio şi, în urma lui, 
veneau alte pluguri pentru curăţat zăpada, cele care păstrau 
latura dinspre sud a autostrăzii deschisă pe tot parcursul dintre 
Presque Isle şi Millinocket. 

In spatele camionetei lui se aflau două pachete ambalate în 
trei rânduri de folie. Într-unui se gă-seau cadavrele a două 
căprioare ucise de Ripley. In celălalt - pe acesta, Janas îl 
considera repugnant de la moderat la serios - se găsea cadavrul 
unui omuleţ cenuşiu care se transforma încet într-un fel de supă 
roşie-portocalie. Amândouă pachetele erau destinate doctorilor 
de la Baza Blue, care se stabiliseră într-un loc numit... 

Janas se uită la parasolarul din partea şoferului. Acolo, prins 
cu o bandă elastică, se afla o bucată de hârtie şi un pix. 
Măzgălite pe hârtie erau MAG. GOSSELIN, VAR. 16, SPRE 
STÂNGA. 


Va ajunge acolo într-o oră. Poate mai puţin. Doctorii-i vor 
spune cu siguranţă că au toate mostrele animaliere de care au 
nevoie şi cadavrele căprioarelor vor fi arse, dar s-ar putea să 
aibă nevoie de omuleţul cenuşiu, dacă mititelul nu s-a 
transformat deja complet în terci. S-ar putea ca frigul să 
încetinească un pic acest proces, însă asta, de fapt, nu-l privea 
chiar deloc pe Andy Janas. Grija lui era să ajungă la destinaţie, 
după care să aştepte să fie întrebat cu privire la partea de nord 
- cea mai liniştită - a zonei de carantină de către cel îndreptăţit 
să pună întrebări. Cât va aştepta, va bea o cafea fierbinte şi va 
mânca o farfurie mare de omletă. Dacă se va afla prin preajmă 
persoana potrivită, poate că se va şi lăuda puţin, ca să aibă 
cafeaua gust mai bun. Ast-ar fi ceva. Să facă puţine valuri, după 
care să se retragă şi să 

Trage pe dreapta 

Janas se încruntă, îşi scutură capul, se scărpină la ureche de 
parcă l-ar fi muşcat ceva - un ţânţar, poate. Blestematul de vânt 
suflă destul de puternic să-i scuture camioneta. Autostrada 
dispăru, la fel şi marcajele reflectorizante. Se văzu din nou 
prizonierul unui alb complet şi nu se îndoia deloc că asta-i speria 
cât toţi dracii pe ceilalţi băieţi, nu şi pe el însă, el era dl 
Gemenii-Minnesota-Se-Ocupă-de-Tot, trebuie doar să ridice 
piciorul de pe acceleraţie (nu te atinge de frâne; când conduci 
printr-o furtună de zăpadă, frâna era cea mai sigură cale pe care 
o ştia el de-a face dintr-o cursă liniştită una nenorocită), condu 
încet şi aşteaptă să 

Trage pe dreapta 

— Hă? 

Se uită la radio, dar nu se auzea nimic de-acolo; doar 
electricitate statică şi vorbărie estompată de fundal. 

Trage pe dreapta 

— Au! Strigă Janas şi se prinse de cap, care-l durea dintr-o 
dată groaznic de tare. Camioneta de un verde-oliv devie, 
derapă, apoi îşi recăpătă controlul când mâinile lui prinseră de 
volan. Piciorul încă nu apăsa acceleraţia şi acul vitezometrului 
cobora cu viteză. 

Plugurile pentru deszăpezit croiseră o potecă pe mijlocul 
şoselei cu două benzi. Acum, Janas roti volanul şi intră în stratul 
mai mare de zăpadă din partea dreaptă, roţile camionetei 
ridicând o ceaţă de zăpadă pe care vântul o îndepărtă imediat. 


Marcajele reflectorizante erau foarte luminoase, sclipeau în 
întuneric asemenea ochilor de pisică. 

Trage pe dreapta 

Janas ţipă de durere. De undeva de foarte departe se auzi 
strigând: 

— Bine, bine, aşa fac! Încetează numai! Nu te mai /ua de 
mine! 

Cu ochii înlăcrimaţi, văzu o siluetă întunecată crescând în 
dimensiuni de partea cealaltă a balustradei, la nici doi metri în 
faţă. Când farurile luminară în plin forma, observă că era vorba 
de un bărbat îmbrăcat într-o canadiană. 

Andy Janas îşi simţi mâinile străine de el. | se păreau a fi nişte 
mănuşi în care se aflau mâinile altcuiva. Era o senzaţie ciudată 
şi total neplăcută. Mâinile rotiră volanul mult spre dreapta fără 
absolut nici un ajutor din partea lui şi camioneta se opri pe 
marginea şoselei în faţa bărbatului îmbrăcat în canadiană. 


3 


Acum era momentul, acum când atenţia D-lui Cenuşiu era 
distrasă complet. Jonesy era de părere că, dacă se va gândi 
prea mult la ce voia să facă, îşi va pierde curajul, aşa că nu se 
gândi. Trecu direct la fapte, trăgând zăvorul de la uşa biroului cu 
podul palmei şi smucind de uşă să se deschidă. 

Nu intrase niciodată în depozitul Fraţilor Tracker când fusese 
mic (iar acesta fusese doborât la pământ încă de la furtuna cea 
mare din '85), însă fu destul de sigur că niciodată nu arătase 
aşa cum îl vedea el acum. Dincolo de biroul acela întunecos se 
afla o încăpere atât de mare că Jonesy nu-i vedea capătul. 
Deasupra capului lui se aflau nenumărate tuburi cu neon. Sub 
ele, depozitate în şiruri enorme, se aflau milioane de cutii de 
carton. 

Nu, gândi Jonesy. Nu milioane. Trilioane. 

Da, probabil că trilioane era mai propriu spus. Mii de culoare 
înguste se deschideau printre ele. Jonesy se afla pe marginea 
propriului depozit al eternității, iar gândul de-a găsi ceva anume 
aici era absurd. Dacă s-ar aventura mai departe de uşa 
ascunzătorii sale din birou, s-ar pierde cât ai clipi. DI Cenuşiu n- 
ar trebui să se mai complice cu el; Jonesy ar rătăci până ce-ar 
muri, pierdut într-un copleşitor tărâm al cutiilor de carton. 

Nu-i adevărat. Nu m-aş putea rătăci aici mai mult decât m-aş 
putea rătăci în propria mea baie. Nici măcar nu trebuie să mă 


zbat să găsesc ceea ce caut. Acesta e depozitul meu. Bun venit 
în propriul tău cap, băietane. 

Acest concept era atât de cuprinzător, încât îl făcu să se simtă 
slăbit... doar că nu-şi permitea să se simtă slăbit sau să ezite 
acum. DI Cenuşiu, preferatul invadator al tuturor din Marele 
Tărâm de Dincolo, nu va fi preocupat de şoferul camionetei 
pentru multă vreme. Dacă avea de gând să mute unele din 
fişierele acestea într-un loc sigur, trebuia s-o facă chiar acum. 
Întrebarea era, pe care să le aleagă? 

Duddits, şopti mintea lui. Toată tărăşenia asta are de-a face 
cu Duddits. Ştii că e aşa. [i-a stat mintea la el mult în ultima 
vreme. Şi ceilalți s-au gândit la el. Duddits e cel care te-a ținut 
pe tine şi pe Henry şi pe Pete şi pe Beaver împreună - ați ştiut 
întotdeauna asta, dar acum tu mai ştii ceva. Nu-i aşa? 

Da. Ştia că accidentul din martie avusese loc pentru că el 
crezuse că-l vede pe Duddits fiind încă o dată luat în batjocură 
de Richie Grenadeau şi de prietenii lui. Doar că „batjocură" era 
un cuvânt absurd de nepotrivit pentru ceea ce se întâmplase în 
spatele depozitului Fraţilor Tracker în acea zi, nu-i aşa? Tortură 
era cuvântul potrivit. Când văzuse tortura aceea pusă din nou în 
scenă, se năpustise în stradă fără să se asigure şi... 

Îi era retezat capul, spuse Beaver pe neaşteptate din 
difuzoarele montate pe tavanul depozitului, cu o voce atât de 
puternică şi de pripită, încât îl făcu pe Jonesy să-şi aplece capul. 
Se afla în şanţ şi ochii-i erau plini de noroi. Mai devreme sau mai 
târziu, fiecare criminal plăteşte prețul faptei sale. Ce curvăsărie! 

Capul lui Richie. Capul lui Richie Grenadeau. lar Jonesy nu 
avea timp pentru aşa ceva. Comitea o infracţiune în propria lui 
minte chiar acum şi ar face mai bine să se mişte mai repede. 

Când se uitase pentru prima dată la această enormă încăpere 
de depozitare, toate cutiile fuseseră curate şi fără nici un semn 
pe ele. Acum observă că cele din capătul rândului cel mai 
aproape de el erau marcate cu un creion chimic: duddits. Era 
chiar atât de surprinzător? De fortuit? Chiar deloc. La urma 
urmei, erau toate amintirile lui, împăturite cu grijă şi depozitate 
în fiecare din trilionul acela de cutii, iar când venea vorba de 
amintiri, o minte sănătoasă putea să le acceseze cu uşurinţă 
cam pe toate. 

Am nevoie de ceva cu care să le car, gândi Jonesy şi, când se 
uită în jur, nu fu deloc surprins să vadă un cărucior manual de 


culoare roşu-aprins. Locul acesta era magic, un loc pe care-l poţi 
modifica pe măsură ce-ţi vin ideile şi cel mai grozav lucru în 
privinţa asta, credea Jonesy, era că fiecare om avea unul la fel. 

Mişcându-se cu viteză, depozită câteva dintre cutiile 
etichetate duddits pe cărucior şi le duse în pas alert în biroul 
Fraţilor Tracker. Le aruncă acolo pe podea, basculând căruciorul. 
O muncă dezordonată, dar se putea ocupa de Controlul Tehnic 
de Calitate mai târziu. 

leşi din nou în fugă, încercând să-l simtă pe DI Cenugşiu, dar DI 
Cenuşiu se afla încă împreună cu şoferul camionetei... Janas, 
aşa-l chema. Mai era norul, dar acesta nu-l simţea. Era la fel de 
prostovan ca şi... ei bine, era prostovan ca nişte fungi. 

Jonesy termină de transportat şi celelalte cutii duddits, apoi 
observă că şi următoarea stivă primise etichete scrise în creion 
chimic. Pe cutiile acestea scria derry şi erau prea multe ca să le 
ia pe toate. Întrebarea era dacă avea sau nu nevoie de vreuna 
dintre ele. 

Medită la aceasta în vreme ce împinse al doilea transport de 
cutii-amintiri în birou. Sigur că se aflau lângă cutiile despre 
Duddits cele despre Derry; memoria era şi procesul şi arta 
asocierii. Intrebarea dacă amintirile legate de Derry aveau vreo 
importanţă rămânea. De unde să ştie răspunsul la asta dacă nu 
ştia nici măcar ce-şi dorea DI Cenuşiu? 

Numai că ştia. 

Domnul Cenuşiu vrea să meargă spre sud. 

Derry se afla în sud. 

Jonesy porni din nou cu pas vioi spre depozitul memoriei sale, 
împingând căruciorul înaintea lui. Va lua atât de multe cutii 
derry câte va putea duce şi spera să fie cele potrivite. Spera şi 
să-l poată simţi din timp pe DI Cenuşiu când se va întoarce. 
Fiindcă, dacă va fi prins aici afară, va fi stropşit asemenea unei 
muşte. 


4 


Janas se uită îngrozit cum mâna sa dreaptă se întinse şi 
deschise uşa din partea şoferului a camionetei sale, lăsând 
frigul, zăpada şi vântul neînduplecat să intre înăuntru. 

— Nu mă mai face să sufăr, domnule, te rog n-o mai face, poţi 
urca dacă vrei să te duc undeva, dar nu mă mai face să sufăr, 
capul meu... 


Ceva trecu dintr-o dată cu viteză prin mintea lui Andy Janas. 
Era un fel de vârtej cu ochi. Îl simţi aruncând o privire 
iscoditoare asupra ordinelor lui, asupra aşteptatei sale sosiri la 
Baza Blue... şi asupra lucrurilor pe care le ştia despre Derry, 
care erau inexistente. Ordinele pe care le primise îl făcuseră să 
treacă prin Bangor; nu fusese în Derry niciodată în viaţă. 

Simţi vârtejul retrăgându-se şi trăi un moment de uşurare 
delirantă - Nu am ce-i trebuie, mă va lăsa în pace - apoi înţelese 
că fiinţa din mintea lui nu avea nici o intenţie să-l lase în pace. 
Avea nevoie de camionetă, pentru început. Trebuia, în 
continuare, să-l reducă la tăcere. 

Janas opuse o scurtă, dar energică rezistenţă. Această 
neaşteptată reacţie îi oferi lui Jonesy timp să ia cel puţin un 
morman de cutii marcate derry. Apoi, DI Cenuşiu reluă din nou 
locul la cârma comenzilor corpului lui Janas. 

Janas îşi văzu mâna ţâşnind în sus către parasolarul din 
partea şoferului. Prinse pixul şi-l luă de acolo, rupând banda 
elastică. 

Nu! Strigă Janas, dar era prea târziu. Văzu o strălucire 
fulgerătoare când mâna care ţinea pixul asemenea unui pumnal 
îi înfipse pixul în ochiul holbat. Se auzi un pocnet, iar el începu 
să se mişte înainte şi înapoi în spatele volanului, asemenea unei 
marionete prost manevrate, pumnul lui înfigând din ce în ce mai 
adânc pixul, până la însemnul de la jumătatea lui, apoi până la 
însemnul de trei sferturi, globul lui ocular spart scurgându-se 
acum pe obraz asemenea unei lacrimi oribile. Vârful atinse ceva 
ce părea a fi un cartilagiu subţire, se blocă pentru o clipă, apoi 
pătrunse în carnea creierului său. 

Bastardule, gândi el, ce eşti, bas... 

Avu loc o ultimă străfulgerare sclipitoare de lumină în 
interiorul minţii lui, apoi totul se întunecă. Janas căzu în faţă 
peste volan. Claxonul camionetei începu să ţipe. 


5 


DI Cenuşiu nu aflase multe de la Janas - în cea mai mare 
parte, datorită acelei neaşteptate lupte pentru control din final - 
însă un lucru pe care îl aflase limpede era că Janas nu era 
singur. Coloana de transportoare din care făcuse şi el parte 
fusese dispersată din pricina furtunii, încă mergeau cu toţii spre 
acelaşi loc, pe care Janas îl numise în minte atât cu numele de 


Baza Blue, cât şi cu Magazinul lui Gosselin. Acolo era un om de 
care Janas se temea, cel aflat la conducere, însă D-lui Cenuşiu 
nu-i păsa deloc de Kurtz cel Infricoşător/şefu'/Abe cel Nebun. ŞI 
nici nu trebuia să-i pese, din moment ce nu avea nici cea mai 
mică intenţie să se apropie de magazinul lui Gosselin. Locul 
acesta era diferit, iar această specie, deşi sensibilă doar pe 
sfert, alcătuită în mare parte din emoţii, era diferită şi ea. Lupta. 
DI Cenuşiu nu avea habar de ce, dar asta era situaţia. 

Mai bine să termine treaba repede. Şi, în acest scop, tocmai 
descoperise un excelent sistem de livrare. 

Folosindu-se de mâinile lui Jonesy, DI Cenuşiu îl trase pe Janas 
din spatele volanului şi-l duse lângă acostament. Aruncă trupul 
neînsufleţit peste balustradă, nederanjându-se să se uite cum se 
rostogoleşte în râpă până la matca îngheţată a pârâului. Se 
întoarse la camionetă, se uită fix la cele două mormane 
împachetate în plastic din spate şi dădu din cap. Cadavrele 
animalelor erau inutile. Celălalt, însă... acela-i va fi de folos. Era 
bogat în ce-i trebuia lui. 

Se uită subit în sus, ochii lui Jonesy lărgindu-se în ninsoarea 
viscolită. Proprietarul acestui corp ieşise din adăpost. Era 
vulnerabil. Bine, fiindcă acea conştiinţă începuse să-l enerveze, 
era doar o bombăneală continuă (uneori ridicându-se până la un 
guiţat panicat) pe nivelul inferior al procesului său intelectual. 

DI Cenuşiu rămase pe loc încă o clipă, încercând să-şi 
golească mintea, dorindu-şi ca Jonesy să nu aibă nici cel mai mic 
avertisment... apoi se năpusti. 

Nu ştia la ce se aşteptase, însă nu se aşteptase la asta. 

Nu la această lumină albă orbitoare. 


6 


Jonesy aproape că fu prins afară. Ar fi fost prin afară, dacă n- 
ar fi existat tuburile cu neon cu care-şi luminase depozitul 
mental. Poate că locul acesta nu exista cu adevărat, dar pentru 
el era cât se poate de real, iar asta-l făcu destul de real şi 
pentru DI Cenuşiu atunci când DI Cenuşiu sosi. 

Jonesy, care împingea căruciorul plin cu cutii marcate derry, îl 
văzu pe DI Cenuşiu apărând ca prin magie la capătul unui 
coridor dintre stivele de cutii. Era rudimentul de umanoid care 
stătuse în spatele lui la Bivuac, fiinţa pe care o vizitase în spital. 
Ochii aceia negri şi fazi erau în sfârşit vii, înfometați. Se furişase, 
îl prinsese în afara refugiului său din birou şi voia să-l prindă. 


Atunci, însă, umflătura lui de cap dădu înapoi şi, înainte ca 
mâna lui cu trei degete să i se ducă protector la ochi (nu avea 
pleoape, nici măcar gene), Jonesy văzu o expresie pe crochiul 
cenuşiu al feţei sale care trebuie să fi fost dezorientare. Poate 
chiar durere. Fusese acolo afară, în întunericul înzăpezit, ocupat 
să scape de cadavrul şoferului. Intrase aici nepregătit pentru 
strălucirea aceasta de supermagazin. Mai văzu şi altceva: 
invadatorul împrumutase expresia surprinsă de la gazdă. Preţ 
de o clipă, DI Cenuşiu fu o caricatură oribilă a lui Jonesy însuşi. 

Momentul de derută al creaturii îi oferi lui Jonesy exact atâta 
timp cât avea nevoie. Împingând căruciorul înaintea lui aproape 
fără să-şi dea seama ce face şi simțindu-se ca o prinţesă captivă 
dintr-un basm tembel, fugi în birou. Îl simţi mai mult decât îl 
văzu pe DI Cenugşiu întinzând spre el mâinile lui cu trei degete 
(pielea cenuşie avea un aspect nesănătos, asemenea unei 
bucăţi vechi de carne negătită) şi trânti uşa biroului înainte ca 
acestea să-l ajungă. Se lovi cu şoldul rănit de cărucior când se 
întoarse - accepta faptul că se află în interiorul minţii sale, însă 
chiar şi aşa, tot ce se întâmpla era în întregime real - şi reuşi să 
tragă zăvorul înainte ca DI Cenuşiu să răsucească clanţa şi să 
forţeze intrarea. Jonesy apăsă butonul de siguranţă din mijlocul 
clanţei, pentru a fi mai liniştit. Fusese acolo butonul acesta şi 
înainte sau îl adăugase el? Nu-şi amintea. 

Jonesy păşi înapoi, transpirând şi, de data aceasta, se lovi cu 
fundul de mânerul căruciorului. În faţa sa, clanţa se roti stânga- 
dreapta, stânga-dreapta. DI Cenuşiu era acolo afară, stăpân pe 
restul minţii sale - şi la fel şi pe corpul său - însă nu putea intra 
înăuntru la el. Nu putea forţa uşa, nu avea forţa necesară de-a o 
sparge, nu avea înţelepciunea necesară de-a folosi un şperaclu. 

De ce? Cum de era posibil? 

— Duddits, şopti el. Nu joci, nu câştigi. 

Clanţa tremură. 

— Lasă-mă să intru! Mârâi DI Cenuşiu şi lui Jonesy nu i se păru 
vocea unui emisar dintr-o altă galaxie, ci vocea oricui i s-a 
refuzat lucrul pe care şi-l dorea şi care acum e supărat. Să fie 
asta pentru că interpreta comportamentul D-lui Cenuşiu cu 
ajutorul termenilor pe care el, Jonesy, îi înţelegea? Umaniza 
extraterestrul? Îl traducea? 

— Lasă-mă... să... INTRU! 

Jonesy răspunse fără să se gândească prea mult: 


— Pe slăninuţa mea că nu-ţi deschid. 

Şi se gândi: La care, tu răspunzi: „Atunci o să suflu... şi-o să 
SUFLU... şi-o să-ţi DĂRÂM casa!" 

Însă DI Cenuşiu nu făcu decât să scuture clanţa mai tare ca 
înainte. Nu era obişnuit să i se opună astfel (sau în oricare alt 
fel, bănuia Jonesy) rezistenţă şi era foarte supărat. Opoziția 
scurtă manifestată de Janas îl uluise, dar acum avea de-a face 
cu o rezistenţă de o cu totul altă factură. 

— Unde eşti? Strigă DI Cenuşiu furios. Cum poţi sta acolo 
înăuntru? Haide afară! 

Jonesy nu răspunse, stătu doar în picioare în mijlocul cutiilor 
răsturnate, ascultând. Era aproape sigur că DI Cenugşiu nu putea 
intra, însă era mai bine să nu-l provoace. 

Şi, după încă o repriză de scuturat de clanţă, îl simţi pe DI 
Cenuşiu îndepărtându-se. 

Jonesy se duse la fereastră, păşind în drum peste cutiile 
răsturnate marcate duddits şi derry şi se uită afară în noaptea 
albă de nea. 


7 


DI Cenuşiu urcă iarăşi trupul lui Jonesy în spatele volanului 
camionetei, trânti portiera şi apăsă acceleraţia. Camioneta ţâşni 
înainte, după care pierdu aderenţa. Toate cele patru roţi 
derapară şi camioneta alunecă în balustrada protectoare cu un 
scârțâit puternic. 

— Futu-il ţipă DI Cenuşiu, accesând dosarul înjurăturilor lui 
Jonesy aproape fără să-şi dea seama. Cristoase-păroase! Pupă- 
mi aşezătoarea! Puţă-n rață! Muşcă-mi scrotu'! 

Apoi se opri şi accesă fişierul abilităţilor de şofer al lui Jonesy. 
Jonesy deţinea câteva informaţii cu privire la condusul pe o 
asemenea vreme, dar nici nu se comparau cu cele pe care le 
deținuse Janas. Janas nu mai era, însă, toate fişierele lui se 
şterseseră. Trebuia să se mulţumească cu ce ştia Jonesy. 
Important era să iasă din ceea la ce Janas se gândea cu numele 
de „Zona K". În afara Zonei K nu mai era nici un pericol. Janas 
fusese convins de acest lucru. 

Piciorul lui Jonesy apăsă din nou pedala de acceleraţie, de 
data aceasta cu mai multă blândeţe. Camioneta se puse în 
mişcare. Mâinile lui Jonesy redresară Chevrolet-ul înapoi pe 
drumul inform trasat de pluguri. 

Sub bord, radioul prinse viaţă. 


— Tubby Unu, aici Tubby Patru. Am observat un motor ieşit de 
pe traseu şi răsturnat pe linia mediană. Recepţionezi? 

DI Cenuşiu consultă fişierele. Cunoştinţele lui Jonesy despre 
tipicul comunicaţiilor militare erau schematice, prinse din zbor în 
cea mai mare parte din cărţi şi din ceva numit filme, însă s-ar 
putea să-i ajungă. Luă microfonul, căută butonul pe care Jonesy 
credea că se află pe o parte a aparatului, îl găsi, îl apăsă. 

— Recepţionat, spuse. 

Işi va da seama Tubby Patru că Tubby Unu nu mai era Andy 
Janas? judecând după fişierele lui Jonesy, DI Cenuşiu se îndoia. 

— Câţiva dintre noi mergem acolo, să vedem da-că-l putem 
repune pe şosea. Are blestemăţia de haleală, mă recepţionezi? 

DI Cenuşiu apăsă butonul. 

— Are blestemâăţia de haleală, recepționat. 

O pauză mai lungă, destul de lungă să se întrebe dacă nu 
spusese ceva greşit, dacă nu căzuse într-un fel de capcană, apoi 
radioul spuse: 

— Va trebui să aşteptăm celelalte pluguri, cred. Poate-ar 
trebui ca tu să-ţi continui drumul, încheiat. 

Tubby Patru părea scârbit. Fişierele lui Jonesy sugerau ideea 
că această reacţie s-ar explica prin faptul că Janas, datorită 
îndemânării lui deosebite la condus, avansase prea mult ca să-i 
mai poată ajuta. Acestea erau numai veşti bune. Oricum şi-ar fi 
continuat drumul, însă era bine că avea autorizaţia oficială a lui 
Tubby Patru, dacă aşa ceva fusese. 

Verifică fişierele lui Jonesy (pe care le vedea acum aşa cum le 
vedea chiar Jonesy - cutii într-o încăpere vastă) şi spuse: 

— Recepţionat. Tubby Unu, încheiat. 

După care, ca şi când tocmai îşi amintise: 

— Vă urez o noapte frumoasă. 

Chestia aceea albă era oribilă. Perfidă. Cu toate astea, DI 
Cenuşiu riscă să conducă puţin mai repede. Atâta vreme cât se 
afla în zona controlată de forţele armate ale lui Kurtz cel 
înfricoşător, s-ar putea să fie încă vulnerabil. O dată ieşit din 
pânză, însă, îşi va putea duce treaba la îndeplinire foarte 
repede. 

Ce-i trebuia lui avea legătură cu un loc numit Derry şi, când DI 
Cenuşiu intră din nou în imensul depozit, descoperi un lucru 
uimitor: gazda lui îndărătnică fie ştiuse acest lucru, fie îl simţise, 


fiindcă fişierele legate de Derry le mutase Jonesy atunci când DI 
Cenuşiu se întorsese şi aproape-l prinsese. 

DI Cenuşiu căută subit anxios printre cutiile rămase, apoi se 
relaxa. 

Ce-i trebuia se afla încă acolo. 

Zăcând pe-o parte, lângă o cutie care conţinea cele mai 
importante informaţii, se afla o altă cutie, una foarte mică şi 
foarte prăfuită. Cuvântul duddits era scris pe o latură, în creion 
negru. Dacă mai erau şi alte cutii-Duddits, atunci acestea 
fuseseră mutate. Numai aceasta fusese trecută cu vederea. 

Mai mult din curiozitate decât din altceva (împrumutase şi 
curiozitatea din depozitul de emoţii al lui Jonesy), DI Cenugşiu o 
deschise. Înăuntru se afla un recipient de un galben-intens, 
făcut din plastic. Siluete bizare se zbenguiau pe el, siluete pe 
care fişierele lui Jonesy le numeau atât cu numele de desene 
animate, cât şi cu Scooby-Doos. Pe o parte se afla un abţibild pe 
care scria: APARŢIN LUI DOUGLAS CAVELL, MAPLE LANENR. 19, 
DERRY, MAINE. DACĂ BĂIATUL CĂRUIA Îl APARŢIN S-A PIERDUT, 
SUNAŢI LA 

Acestea erau urmate de nişte numere prea şterse ca să poată 
fi citite, probabil un sistem codat de comunicare pe care Jonesy 
nu şi-l mai amintea. DI Cenuşiu aruncă în lături recipientul de 
plastic galben, menit probabil păstrării mâncării. Poate că nu 
avea nici o însemnătate... deşi, dacă aşa stăteau lucrurile, de 
ce-şi riscase Jonesy viaţa ca să ducă celelalte cutii-DUDDITS 
(precum şi câteva dintre cele însemnate derry) într-un loc sigur? 

DUDDITS = PRIETEN DIN COPILARIE. DI Cenuşiu ştia asta de la 
prima întâlnire cu Jonesy în „spital“... şi, dacă ar fi ştiut cât de 
sâcâitor urma acesta să devină, ar fi şters chiar atunci conştiinţa 
gazdei sale. Nici cuvântul copilărie şi nici prieten nu aveau 
vreo însemnătate pentru DI Cenuşiu, însă înţelegea ce 
însemnau. Ce nu înţelegea era în ce fel putea prietenul din 
copilărie al lui Jonesy să aibă de-a face cu ce se petrecea în 
noaptea aceasta. 

Îi trecu prin minte o eventualitate: gazda lui înnebunise. 
Faptul că fusese gonit din propriul corp îi răpise minţile şi luase 
pur şi simplu cutiile cele mai apropiate de uşa uimitoarei sale 
fortărețe, investindu-le în nebunia lui cu o importanţă pe care, 
de fapt, nu o aveau. 


— Jonesy, spuse DI Cenuşiu, rostind numele cu corzile vocale 
ale lui Jonesy. Creaturile acestea erau nişte genii ale mecanicii 
(desigur, aşa şi trebuiau să fie, pentru a putea supravieţui într-o 
lume atât de friguroasă), însă procesele lor mentale erau 
ciudate şi schiloade: cogitări ruginite scufundate în bazine 
corosive de emoţii. Nu aveau nici o abilitate telepatică; telepatia 
pasageră pe care o experimentau acum graţie birusului şi a kim- 
urilor („proiectoare", aşa cum le numeau ei) îi uimeau şi-i 
speriau. D-lui Cenuşiu îi venea greu să creadă că nu-şi 
distruseseră încă propria specie. Creaturile neputând să 
articuleze gânduri adevărate erau maniace - iar acest fapt era 
cu siguranţă dincolo de orice contestare. 

Între timp, nu primi nici un răspuns de la creatura din acea 
cameră ciudată, inexpugnabilă. 

— Jonesy. 

Nimic. Însă Jonesy îl asculta. DI Cenuşiu era sigur de asta. 

— Nu e nevoie să suferi aşa, Jonesy. Acceptă-ne drept ceea ce 
suntem - nu invadatori, ci supraviețuitori. Amici. 

DI Cenuşiu scrută nenumăratele cutii. Pentru o creatură care 
nu gândeşte prea mult, Jonesy deţinea o suprafaţă de 
depozitare enormă. Întrebare pentru o altă zi: la ce le trebuia 
unor creaturi cu gândirea atât de limitată un loc de refugiu atât 
de mare? Avea ceva de-a face cu masca lor emotivă 
ultrapigmentată? Emoţiile erau supărătoare. Găsea că emoţiile 
lui Jonesy erau foarte supărătoare. Erau întotdeauna de găsit. 
Întotdeauna erau la datorie. Şi erau atât de multe. 

— Război... foamete... exterminare etnică... omoruri în 
numele păcii... masacrul păgânilor în numele lui lisus... 
homosexuali omorâţi în bătaie... gândaci în sticle, sticle care 
stau pe rachete aţintite spre fiecare mare oraş din lume... haide, 
Jonesy, gândindu-ne la antraxul de tip patru, ce mai înseamnă 
puţin birus între prieteni? Cristoase-păroase, oricum veţi muri cu 
toţii peste cincizeci de ani! Vi se întâmplă un lucru bun). 
Relaxaţi-vă şi bucuraţi-vă! 

— L-ai făcut pe tipul ăla să-şi bage pixul în ochi. 

Ţâfnos, dar mai bine aşa decât nimic. Vântul suflă o rafală, 
camioneta derapă şi DI Cenuşiu o redresă folosindu-se de 
priceperea lui Jonesy. Vizibilitatea era aproape nulă; scăzuse 
viteza la treizeci de kilometri pe oră şi ar face mai bine să 
oprească pe dreapta pentru o vreme, o dată ieşit din pânza lui 


Kurtz. Între timp, va pălăvrăgi cu gazda lui. DI Cenuşiu se îndoia 
că-l va convinge pe Jonesy să iasă din cameră, dar pălăvrăgind 
trecea măcar vremea. 

— Trebuia s-o fac, amice. Aveam nevoie de maşină. Eu sunt 
ultimul rămas. 

— lar tu nu pierzi niciodată. 

— Corect, fu DI Cenuşiu de acord. 

— Însă n-ai fost niciodată într-o situaţie ca asta, nu-i aşa? N-ai 
mai întâlnit încă pe cineva la care să nu poţi ajunge. 

Îl lua cumva Jonesy peste picior? DI Cenuşiu simţi o undă de 
mânie. Apoi Jonesy spuse ceva ce DI Cenuşiu deja gândise: 

— Poate că ar fi trebuit să mă omori în spital. Sau acela n-a 
fost decât un vis? 

DI Cenuşiu, nesigur pe semnificaţia cuvântului vis, nu se 
deranjă să răspundă. Să aibă acest rebel baricadat în ceea ce 
trebuia deja să fie mintea D-lui Cenuşiu şi doar a lui era 
incredibil de supărător. Pentru început, nu-i plăcea să i se spună 
„DI Cenuşiu" - nu concorda cu imaginea de sine sau cu 
imaginea speciei-inteligenţă din care făcea el parte; nu-i plăcea 
să se gândească la el ca la un „el", fiindcă el avea ambele sexe 
şi nici unul. Chiar şi-aşa, acum era prizonierul acestor concepte 
şi aşa va rămâne atâta vreme cât miezul dur al lui Jonesy 
rămânea neabsorbit. Un gând îngrozitor îi trecu D-lui Cenuşiu 
prin minte: ce se întâmpla în cazul în care conceptele /u; nu 
aveau nici o semnificaţie? 

Ura să fie în această poziţie. 

— Cine-i Duddits, Jonesy? 

Nici un răspuns. 

— Cine-i Richie? De ce era un rahat? De ce l-aţi omorât? 

— Nu l-am omorât! 

Îi tremură puţin vocea mentală. Ah, pasărea asta-i scăpase 
din gură. Şi iată un lucru interesant: DI Cenuşiu vorbise la 
singular, iar el îi luase vorbele la plural®. 

— Dar l-ai omorât. Sau aşa crezi tu. 

— E-o minciună. 

— Ce naiv din partea ta să spui asta. Am acces la amintirile 
tale, sunt chiar aici într-una din cutiile tale. În cutie e zăpadă. 


s3 În limba engleză, persoana a lil-a are şi la singular şi la plural aceeaşi 
formă („you"). Acestei ambiguităţi i-a căzut Jonesy în capcană. 


Zăpadă şi un mocasin. Din piele de căprioară maro. leşi şi uită- 
te. 

Pentru o clipă electrică chiar crezu că Jonesy va da curs 
invitaţiei. Dacă avea să facă asta, DI Cenuşiu îl va trage de- 
ndată înapoi la spital. Jonesy aproape că se văzu la televizor 
murind. Un final fericit pentru un film pe care-l urmăriseră 
împreună. Apoi, adio, D-le Cenugşiu. Va rămâne doar ceea ce el 
numea „norul”. 

DI Cenuşiu se uită exaltat la clanţă, îndemnând-o să se 
răsucească. Nu se răsuci. 

— Haide-afară. 

Nimic. 

— L-ai omorât pe Richie, laşule! Tu şi cu prietenii tăi. Tu... l-ai 
visat până la moarte. 

Şi, deşi DI Cenugşiu nu ştia ce sunt acelea vise, ştia că avea 
acum dreptate. Sau că Jonesy credea că acesta era adevărul. 

Nimic. 

— Hai afară! Hai afară şi... Căută printre amintirile lui Jonesy. 
Multe dintre ele se aflau în cutii marcate cu filme, iar DI 
Cenuşiu culese de acolo ceva ce i se păru a fi o replică destul de 
percutantă.:... şi luptă ca un bărbat. 

Nimic. 

Bastardule, gândi DI Cenuşiu, aruncând din nou o piatră în 
bazinul de emoţii al gazdei sale. Fiu de cățea. Nemernic 
încăpățânat. Pupă-mi aşezătoarea, nemernic încăpățânat. 

În zilele când Jonesy era Jonesy, îşi exprima des mânia dând 
cu pumnul în ceva. DI Cenuşiu făcu asta acum, lovind cu pumnul 
lui Jonesy în mijlocul volanului destul de tare să activeze 
claxonul. 

— Spune-mi! Nu despre Richie, nu despre Dud-dits, ci despre 
tine! Ceva te face diferit. Vreau să ştiu ce e acest lucru. 

Nici un răspuns. 

— E ascuns în mânecă - aşa e? 

Nu răspunse nici acum, însă DI Cenugşiu îl auzi pe Jonesy 
mişcându-şi picioarele în spatele uşii. Şi, poate, inspirând pe 
furiş. DI Cenuşiu zâmbi cu buzele lui Jonesy. 

— Vorbeşte-mi, Jonesy - să jucăm cărţi, ne va trece timpul 
mai uşor. Cine a fost Richie, în afară de Numărul 19? De ce erai 


nervos pe el? Fiindcă era un Tiger“? Un Tiger din Derry? Cum 
stăteau lucrurile? Cine-i Duddits? 

Nimic. 

Camioneta avansa mai încet ca niciodată prin furtuna de 
zăpadă, farurile fiind aproape inutile împotriva peretelui 
învolburat de zăpadă. Vocea D-lui Cenuşiu era slabă, perfidă. _ 

— Ţi-a scăpat una dintre cutiile-Duddits, amice, ştii asta? In 
cutie e-o altă cutie, se pare - e galbenă. Sunt nişte Schooby- 
Dooci pe ea. Ce sunt Scooby-Doocii? Nu sunt oameni adevăraţi, 
nu-i aşa? Sunt filme? Sunt programe de televiziune? Vrei cutia? 
Hai afară, Jonesy. leşi şi-ţi dau cutia. 

DI Cenuşiu ridică piciorul de pe acceleraţie şi permise 
camionetei să acosteze încet pe partea stângă a şoselei, în 
zăpada înaltă. Ceva se petrecea acolo, iar el voia să-şi 
canalizeze întreaga atenţie asupra acestui fapt. Nu reuşise să-l 
scoată pe Jonesy cu forţa din bastionul lui... dar o bătălie sau un 
război nu se câştigă doar prin forţă. 

Camioneta rămase la relanti lângă acostament în mijlocul a 
ceea ce era acum un viscol în toată puterea cuvântului. DI 
Cenuşiu îşi închise ochii. Îndată fu în depozitul puternic luminat 
al amintirilor lui Jonesy. În spatele lui, sub tuburile cu neon, se 
aflau kilometri întregi de cutii stivuite. In faţa lui se afla uşa 
închisă, scorojită şi murdară şi, din cine ştie ce motiv, foarte, 
foarte rezistentă. DI Cenuşiu îşi aşeză mâinile sale cu trei 
degete pe ea şi începu să vorbească pe un ton scăzut, care era 
în acelaşi timp intim şi expeditiv. 

— Cine-i Duddits? De ce l-ai sunat după ce l-ai omorât pe 
Richie? Lasă-mă sa intru, trebuie să discutăm. De ce ai luat 
câteva dintre cutiile cu Derry? Ce nu vrei ca eu să văd? Nu 
contează, am ce-mi trebuie, lasă-mă să intru, Jonesy, mai bine 
acum decât mai târziu. 

Avea să funcţioneze. Simţi ochii goi ai lui Jonesy, văzu mâna 
lui Jonesy îndreptându-se spre clanţă şi spre încuietoare. 

— Noi întotdeauna câştigăm, spuse DI Cenugşiu. 

Şedea în spatele volanului, ţinând închişi ochii lui Jonesy şi, 
într-un alt univers, vântul ţipă şi scutură camioneta pe arcurile 
de suspensie. 

— Deschide uşa, Jonesy, deschide-o acum. 


5 Tiger = tigru, dar şi numele echipei locale de fotbal din Derry. 


Tăcere. Apoi, de la mai puţin de cinci centimetri depărtare şi 
la fel de surprinzător asemenea unei găleți pline cu apă rece 
aruncată pe pielea caldă: 

— Mâncar-ai căcat şi dar-ai ortu' popii. 

DI Cenuşiu se lăsă pe spate atât de violent încât spatele 
capului lui Jonesy se izbi de luneta camionetei. Durerea 
izbucnită imediat îl luă prin surprindere, o a doua surpriză 
neaşteptată. 

Lovi cu pumnul din nou, apoi lovi şi cu celălalt pumn, după 
care mai lovi o dată cu primul; izbea volanul, făcând claxonul să 
emită parcă un semnal Morse. El, o creatură în mare parte 
lipsită de emoţii, făcând parte dintr-o specie cu mult mai mare 
lipsită şi ea de emoţii, el fusese răpit de sucul emotiv al gazdei 
sale - nu-l sorbea doar, ci se îmbăia în el. Şi, încă o dată, simţi 
că aceasta se întâmpla doar pentru că Jonesy încă exista, o 
tumoare inimitabilă în ceea ce ar fi trebuit să fie o conştiinţă 
liniştită şi nedisparată. 

DI Cenugşiu lovi volanul, urând această ejaculare emotivă - 
ceea ce mintea lui Jonesy numea acces de furie - dar şi 
plăcându-i. Îi plăcea sunetul pe ca-re-l scotea claxonul atunci 
când îl lovea cu pumnul lui Jonesy, îi plăcea cum zvâcnea 
sângele în tâmplele lui Jonesy, îi plăcea cum i se acceleraseră 
bătăile inimii lui Jonesy şi îi plăcea vocea răguşită a lui Jonesy 
atunci când striga: „Cretin afurisit! Cretin afurisit!", fără 
încetare. 

Şi, chiar în toiul acestei furii, o parte lucidă a fiinţei lui îşi dădu 
seama care era adevăratul pericol. Intotdeauna aterizau 
undeva, întotdeauna transformau lumile pe care le vizitau după 
imaginea lor. Întotdeauna se întâmplase aşa şi aşa trebuia să se 
întâmple întotdeauna. 

Acum însă... 

S-a întâmplat ceva cu mine, gândi DI Cenugşiu, conştient chiar 
din momentul în care realiză că era un gând specific lui Jonesy. 
Încep să mă umanizez. 

Faptul că acest gând nu era complet lipsit de atracţii îl umplu 
pe DI Cenuşiu de oroare. 


8 


Jonesy îşi reveni dintr-o moţăială în care singurul sunet era 
vocea potolită şi ritmică de cântec de leagăn a D-lui Cenugşiu şi 
observă că mâinile i se odihneau pe încuietoarele uşii de la 


birou, gata s-o răsucească pe cea de jos şi să tragă zăvorul celei 
de sus. Fiul ăsta de căţea încerca să-l hipnotizeze şi se 
descurcase destul de bine până acum. 

— Intotdeauna câştigăm, spuse vocea din partea cealaltă a 
uşii. Era o voce liniştitoare, ceea ce era plăcut să auzi după o zi 
atât de obositoare, însă era şi incredibil de stăpână pe sine. 
Uzurpatorul nu avea odihnă până ce nu câştiga totul... era o 
fiinţă care lua totul ca aparţinându-i din oficiu. - Deschide uşa, 
Jonesy, deschide-o acum. 

Preţ de o clipă aproape făcu asta. Era treaz din nou, însă, 
totuşi, aproape că o făcu. Apoi îşi aminti două sunete: pocnetul 
înfundat al craniului lui Pete atunci când se strânsese chestia 
aceea roşie în jurul lui şi pocnetul lichid pe care-l scosese ochiul 
lui Janas atunci când îl pătrunsese vârful pixului. 

Jonesy îşi dădu seama că nu fusese câtuşi de puţin treaz, nu 
cu adevărat. Acum însă era. 

Acum era. 

Luându-şi mâinile de pe zăvor şi apropiindu-şi buzele de uşă, 
spuse: 

— Mâncar-ai căcat şi dar-ai ortu' popii! - Cu cel mai clar glas. 

II simţi pe DI Cenuşiu dând în spate. Simţi chiar durere atunci 
când DI Cenuşiu se lovi cu capul de luneta maşinii şi de ce să n- 
o simtă? Era vorba de centrii lui nervoși, la urma urmei. Ca să 
nu mai pomenim că al lui era şi capul. Puţine lucruri în viaţă îi 
produseseră atâta plăcere cât această surpriză revoltată a D-lui 
Cenuşiu şi-şi dădu vag seama ce ştia deja DI Cenuşiu: prezenţa 
extraterestră din capul lui era acum mai umană. 

Dacă ai putea să te întorci la o prezenţă fizică, ai mai fi DI 
Cenuşiu? Se întrebă Jonesy. Nu credea că ar mai fi. DI Roz 
poate, dar nu DI Cenugşiu. 

Nu ştia dacă timpul ar mai fi încercat încă o dată schema 
aceasta â la Monsieur Mesmer, însă Jonesy se hotărî să nu-şi 
asume nici un risc. Se întoarse şi merse la fereastra biroului, 
răsturnând una dintre cutii şi păşind peste celelalte. Cristoase, 
ce tare-l durea şoldul! Era o nebunie să simţi o atare durere 
când eşti închis în propria-ţi minte (minte care, îl asigurase 
cândva Henry, nu are nervi deloc, nu o dată ajuns la materia 
cenuşie), însă durerea era prezentă, asta era sigur. Citise 
undeva că celor cărora li se amputa un membru trăiau uneori 


oribile agonii şi că membrele inexistente îi mâncau îngrozitor; 
probabil că acesta era cazul şi acum. 

Imaginea văzută pe fereastră se întorsese la imaginea 
suprasolicitantă a parcării năpădite de buruieni, cu două făgaşe 
săpate de roţi, care se afla în faţa depozitului Fraţilor Tracker în 
anul 1978. Cerul era alb, acoperit de nori; se părea că, atunci 
când fereastra lui dădea spre trecut, timpul era înţepenit pe la 
ora după-amiezii. Singurul lucru pe care-l comunica priveliştea 
aceasta era că, atâta vreme cât stătea şi o privea, Jonesy se afla 
la cea mai mare distanţă de DI Cenuşiu pe care o putea atinge. 

Bănuia că ar putea schimba priveliştea, dacă-şi dorea cu 
adevărat asta; s-ar putea uita afară şi ar putea vedea ce vedea 
DI Cenuşiu în acel moment cu ochii lui Gary Jones. Totuşi, nu 
simţea nici o dorinţă să facă asta. Nu avea la ce se uita în afara 
furtunii de zăpadă, nu avea ce simţi altceva decât furia furată 
de la el a D-lui Cenugşiu. 

Gândeşte-te la altceva, îşi spuse. 

Ce? 

Nu ştiu - orice. De ce nu... 

Pe birou, telefonul începu să sune, iar asta era ceva ciudat fie 
şi măsurat după criteriul oferit de A/ice în Țara Minunilor, fiindcă, 
în urmă cu câteva minute, nu existase nici un telefon în 
încăpere şi nici măcar un birou pe care să se afle acesta. 
Prezervativele folosite dispăruseră de pe jos. Podeaua era încă 
murdară, însă praful dispăruse. Se părea că exista un fel de om 
de serviciu în mintea sa, un maniac al curăţeniei care hotărâse 
că Jonesy va sta acolo o vreme considerabil de lungă şi, în 
consecinţă, locul trebuie să fie curat cel puţin la limita maximei 
toleranţe. Găsea acest concept nemaipomenit, iar implicaţiile pe 
care le avea i se păreau deprimante. 

Pe birou, telefonul ţipă din nou. Jonesy ridică receptorul şi 
spuse: 

— Alo? 

Vocea lui Beaver îi trimise un fior rece bolnăvicios şi oribil pe 
şira spinării. Un apel telefonic de la un om mort - era materie 
pentru filmele care-i plăceau lui. Care-i p/ăcuseră, în orice caz. 

— li era retezat capul, Jonesy. Se afla în şanţ şi ochii-i erau 
plini de noroi. 

Se auzi un clic, apoi tăcere mormântală. Jonesy închise 
telefonul şi se duse din nou la fereastră. Parcarea dispăruse. 


Derry dispăruse. Se uita la Bivuac sub un cer pal-clar de 
dimineaţa devreme. Acoperişul era negru, nu verde, ceea ce 
însemna că acesta era Bivuacul aşa cum fusese înainte de 1982, 
când ei patru, şcolarii voinici (ei bine, Henry nu fusese niciodată 
o persoană „voinică"), îl ajutaseră pe tatăl lui Beav să pună 
ţiglele verzi pe care cabana încă le mai avea. 

Doar că Jonesy nu avea nevoie de asemenea repere ca să ştie 
în ce vreme se afla. Nu avea nevoie nici să-i spună cineva că 
ţiglele cele verzi nu mai existau, că Henry dăduse foc cabanei 
din temelii. Într-o clipă, uşa se va deschide şi Beaver va fugi 
afară. Era 1978, anul în care începuse cu adevărat totul şi, într-o 
clipă, Beaver va fugi afară, îmbrăcat doar în boxeri şi în jacheta 
lui de motociclist cu multe fermoare, cu bandanele portocalii 
suflate de vânt. Era 1978, erau tineri... şi tocmai se 
schimbaseră. Nu mai era acelaşi rahat, altă zi. Aceasta era ziua 
în care-şi dăduseră seama cât de mu/t se schimbaseră. 

Jonesy se uită pe fereastră fascinat. 

Uşa se deschise. 

Beaver Clarendon, la paisprezece ani, ieşi afară în fugă. 


CAPITOLUL 15 - HENRY ŞI OWEN 


1 


Henry îl privi pe Underhill venind obosit spre el în lumina 
becurilor de control. Capul lui Underhill era înclinat în faţă, să se 
apere de zăpadă şi de vântul intensificat. Henry îşi deschise 
gura să-l strige, însă, înainte s-o poată face, fu copleşit, aproape 
doborât, simţindu-l pe Jonesy. Apoi răsări o amintire, care-l 
obtură pe Underhill şi această lume puternic luminată şi 
înzăpezită. Dintr-o dată, era din nou anul 1978, nu octombrie, ci 
noiembrie şi vedea sânge, vedea sânge pe papură, vedea 
cioburi de sticlă într-o apă mlăştinoasă, apoi auzi trântitul unei 
uşi. 

2 


Henry se trezeşte dintr-un vis confuz şi îngrozitor - sânge, 
cioburi de sticlă, mirosul bogat de benzină şi cauciuc ars - din 
pricina unei uşi trântite şi a unui val de aer rece. Se ridică în 
capul oaselor şi-l vede pe Pete ridicându-se şi el. Pieptul spân al 
lui Pete e acoperit cu piele de găină. Ei doi se află pe podea, în 
sacii de dormit, fiindcă au pierdut la aruncarea cu banul. Beav şi 
cu Jonesy au primit patul (mai târziu, se va construi un al treilea 
dormitor la Bivuac, însă acum nu sunt decât două, iar La-mar 
are unul doar pentru el, consfințit prin dreptul sfânt al adulţilor), 
doar că acum Jonesy e singur în pat şi se ridică şi el, părând 
confuz şi speriat. 

Scooby-ooby-Doo, unde eşti tu? Gândeşte Henry fără vreun 
motiv precis, întinzându-se după ochelarii de pe pervazul 
ferestrei. Încă simte în nări mirosul de benzină şi cauciucuri 
arse. Avem treabă de făcut acu'... 

— Accident, spune Jonesy răguşit şi dă cuvertura la o parte. E 
în bustul gol însă, asemenea lui Henry şi lui Pete, a dormit cu 
şosetele şi cu izmenele pe el. 

— Mda, s-a prăbuşit în apă, zice Pete, mina lui spunând că 
habar nu are despre ce vorbeşte. Henry, tu i-ai găsit pantoful... 

— Mocasinul..., spune Henry, însă nici el nu are habar despre 
ce vorbeşte. Nici nu vrea să ştie. 


— Beav, spune Jonesy şi coboară din pat dintr-o săritură 
împrăştiată. Unul dintre picioarele lui vârâte în şosete îl calcă pe 
Pete pe o mână. 

— Au! Strigă acesta. M-ai călcat, împiedicatule, uită-te pe 
unde... 

— Taci, taci, spune Henry, prinzându-l pe Pete de umeri şi 
scuturându-l. Să nu-l trezeşti pe domnul Clarendon! 

Ceea ce e uşor de făcut, fiindcă uşa dormitorului băieţilor e 
deschisă. La fel şi uşa din partea opusă dormitorului a camerei 
centrale, uşa care dă afară din cabană. Nu-i de mirare că le e 
frig; trage curentul la greu. Acum că Henry şi-a recăpătat 
vederea (aşa îşi spune el), observă capcana pentru vise din 
sufragerie dansând în briza rece de noiembrie ce intră pe uşa 
deschisă. 

— Unde-i Duddits? Întreabă Jonesy cu o voce uimită, gen 
„Încă-mai-visez". A ieşit împreună cu Beaver? 

— E-n Derry, prostule, spune Henry, ridicându-se şi 
îmbrăcându-şi helanca termică. Şi nu crede că Jonesy e prost, 
nu întrutotul; şi el simte că Duddits tocmai a fost alături de ei. 

E din cauza visului, gândeşte. Duddits a fost în vis. şedea pe 
terasament. Plângea. Îi părea rău. N-a vrut să facă asta. Dacă a 
vrut-o cineva, atunci noi suntem aceia. 

Încă se mai aude un plânset. Îl aude venind prin uşa din faţă, 
adus de briză. Nu e plânsul lui Duddits, totuşi; e al lui Beav. 

Părăsesc încăperea în coloană, îmbrăcând pe drum diverse 
haine, fără să le pese de papuci, care i-ar reţine prea mult. 

Un lucru le e favorabil: judecând după oraşul de tinichea al 
cutiilor de bere de pe masa din bucătărie (plus suburbia 
aferentă de pe măsuţa pentru cafea), va fi nevoie de mai mult 
decât de câteva uşi deschise şi de câţiva copii care şoptesc să-l 
trezească pe tatăl lui Beaver. 

Pragul de granit e îngheţat sub picioarele lui Henry învelite 
doar în şosete, e rece aşa cum, în felul ciudat la care nu ne 
gândim niciodată, trebuie să fie rece şi moartea, însă el de-abia 
dacă observă. 

Îl vede imediat pe Beaver. Se află la rădăcina arţarului în care 
se află adăpostul; stă în genunchi, ca şi când s-ar ruga. Are 
picioarele goale, observă Henry. E îmbrăcat în jacheta de 
motociclist; de la manşetele mânecilor şi până la umeri, 
fluturând asemenea podoabelor unui pirat, se văd bandanele 


portocalii pe care tatăl şi-a convins fiul să le poarte atunci când 
Beaver a insistat prosteşte să îmbrace în pădure o asemenea 
blestemăţie de jachetă total nepotrivită pentru vânătoare. 
Echipamentul arată destul de haios, însă nu e nimic haios la 
chipul ridicat spre crengile aproape goale ale arţarului. Obrajii 
lui Beav şiroiesc de lacrimi. 

Henry începe să alerge. Pete şi cu Jonesy îl urmează 
îndeaproape, cu răsuflare ieşindu-le în vapori albi datorită 
aerului răcoros al dimineţii. Pământul presărat cu ace de brad 
de sub picioarele lui Henry e aproape la fel de tare şi de rece ca 
şi pragul de granit. 

Se lasă pe genunchi lângă Beaver, speriat şi cumva uimit în 
bine de acele lacrimi. Fiindcă Beav nu lăcrimează pur şi simplu, 
aşa cum eroului dintr-un film i s-ar permite să verse o lacrimă 
sau două când îi moare câinele sau prietena; lacrimile lui Beav 
curg asemenea cascadei Niagara. Din nas îi curg două funii 
transparente de mucozităţi sclipitoare. Astfe/ de lucruri nu vezi 
în filme. 

— Scârbos, spune Pete. 

Henry se uită la el dojenitor, dar apoi observă că Pete nu se 
uită la Beaver, ci dincolo de el, la o baltă împrăştiată de vomă. 
In ea se observă boabe din porumbul mâncat aseară (Lamar 
Clarendon crede cu tărie în avantajele mâncării la conservă 
atunci când vine vorba de gătitul în tabără) şi fâşii din carnea de 
pui fript mâncată tot aseară. Stomacul lui Henry face o mişcare 
amplă şi prost venită. Şi, chiar atunci când e pe cale de-a se 
domoli, Jonesy borăşte. Sunetul se aseamănă cu un râgâit 
prelung şi lichid. Voma e maro. 

— Scârbos! 

Pete aproape că strigă de data aceasta. 

Beaver nu pare să bage de seamă. 

— Henry! Spune el. Ochii lui, scufundaţi sub lentile pereche 
de lacrimi, sunt imenşi şi înfricoşaţi. Par să se uite ţintă în 
spatele chipului lui Henry, în presupusele camere private aflate 
în spatele frunţii. 

— Beav, e-n regulă. Ai avut un vis urât. 

— Sigur, un vis urât. 

__ Vocea lui Jonesy e groasă, gâtul lui e încă capitonat cu vomă. 
Incearcă să şi-l curețe scoțând un sunet gros, trepidant, care e 
cumva chiar mai rău decât ceea ce tocmai a ieşit din el, apoi se 


apleacă şi scuipă. Şi-a sprijinit mâinile pe picioarele îmbrăcate în 
izmene, iar spatele său gol e acoperit cu piele de găină. 

Beav nu-l ia în seamă pe Jonesy, nici pe Pete când acesta 
îngenunchează de cealaltă parte a lui şi aşază un braţ stânjenit, 
stângaci în jurul umerilor lui Beav. Beav continuă să se uite doar 
la Henry. 

— Îi era retezat capul, şopteşte Beaver. 

Şi Jonesy se lasă pe genunchi şi, acum, toţi trei îl împresoară 
pe Beav; Henry şi Pete pe cele două părţi, Jonesy în faţă. Pe 
bărbia lui Jonesy se află vomă. Duce mâna să se şteargă, însă 
Beaver i-o apucă înainte să ajungă la bărbie. Băieţii stau 
îngenuncheaţi sub arțar şi, dintr-o dată, sunt un singur tot. E 
scurt, acest sentiment de fuziune, însă e la fel de viu ca şi visul 
pe care l-au avut. Este visul, dar acum, că sunt cu toţii treji, 
senzaţia e filtrată prin rațiune şi nu pot refuza să creadă în 
existenţa lui. La Jonesy se uită acum Beav cu ochii aceia 
înlăcrimaţi şi înfricoşaţi. Îi strânge mâna. 

— Se afla în şanţ şi ochii-i erau plini de noroi. 

— Mda, şopteşte Jonesy cu o voce uimită şi tremurată. O, 
lisuse, chiar aşa era. 

— A spus c-o să ne mai vedem, v-amintiţi? Întreabă Pete. Unul 
câte unul sau toţi la un loc. Așa a spus. 

Henry aude lucrurile acestea de foarte de departe, fiindcă s-a 
întors în vis. Inapoi la locul accidentului. La poalele presărate cu 
gunoaie ale terasamentului, acolo unde se află o bucată jilavă 
de mlaştină, născută dintr-un canal de scurgere înfundat. 
Cunoaşte locul, e pe Route 7, vechiul drum Derry-Newport. 
Zăcând cu susul în jos în noroi şi beznă se află o maşină 
cuprinsă de flăcări. Aerul e îmbibat cu mirosul de carburant şi 
cauciucuri arse. Duddits plânge. Şede la jumătatea pantei 
mizerabile, ţinându-şi sufertaşul galben cu Scooby-Doo la piept 
şi plângând în hohote. 

O mână iese pe una dintre ferestrele maşinii răsturnate. E 
slabă, unghiile sunt vopsite într-un roşu de măr candel. Ceilalţi 
doi ocupanţi ai maşinii au fost aruncaţi afară, unul dintre ei la 
nouăzeci de metri blestemaţi depărtare. Acesta zace cu faţa în 
jos, însă Henry îl recunoaşte după buclele ude şi blonde. £ 
Duncan, cel care m-a amenințat: N-o să spuneți nimic nimănui, 
fiinac-o să fiți a dracu' de morti. Doar că Duncan e cel care a 
sfârşit-o mort. 


Ceva pluteşte până lângă glezna lui Henry. 

— Nu-l ridica! Spune Pete grăbit, însă Henry îl ridică. E un 
mocasin maro din piele de căprioară. De-abia are timp să 
observe asta, că Beaver şi Jonesy strigă într-un cor îngrozitor de 
subţire. Stau la un loc, amândoi îmbrăcaţi în haine de 
vânătoare: Jonesy în noua lui canadiană de un portocaliu- 
deschis, cumpărată de la Sears special pentru excursia aceasta 
(de o doamnă Jonesy încă înlăcrimată, convinsă definitiv că fiul 
ei va fi omorât în pădure de glonţul unui vânător, că va sfârşi în 
floarea vârstei), Beaver în jacheta lui roasă de motociclist (Ce de 
fermoare! A spus mama lui Duddits admirativ, câştigând astfel 
dragostea şi admiraţia lui Beaver pentru vecie) cu bandanele 
portocalii legate la mâneci de sus până jos. Nu se uită la al 
treilea cadavru, cel zăcând chiar în uşa şoferului, însă Henry 
aruncă o privire, doar pentru o clipă (ţinând încă mocasinul în 
mână, asemenea unei canoe mici şi umflate de apă), fiindcă 
ceva e îngrozitor şi profund nelalocul lui în privinţa cadavrului, 
atât de nelalocul lui, încât, pentru o clipă, nu poate spune 
despre ce e vorba. Apoi îşi dă seama că nu mai e nimic 
deasupra gulerului jachetei de licean a cadavrului. Beaver şi cu 
Jonesy strigă fiindcă au văzut ceea ce ar trebui să se afle 
deasupra lui. Au văzut capul lui Richie Grenadeau zăcând cu 
faţa în sus, holbându-se spre cer dintr-un tufiş de papură pătat 
cu sânge. Henry ştie de-ndată că e vorba de Richie. Deşi banda 
de leucoplast nu se mai află pe şaua nasului, nu încape nici o 
îndoială că acesta e cel care a încercat să-l facă pe Duddits să 
mănânce o bucată de excrement în spatele depozitului Fraţilor 
Tracker. Duds stă acolo sus, pe terasament, plângând întruna, 
acel plânset care-ţi pătrunde în cap asemenea unei dureri de 
sinusuri şi, dacă va mai continua mult, îl va înnebuni pe Henry. 
Lasă mocasinul să-i cadă din mână şi merge anevoie în spatele 
maşinii arzânde, unde stau îmbrăţişaţi Beaver şi cu Jonesy. 

— Beaver! Beav! Strigă Henry, dar, până nu se întinde şi nu-l 
scutură tare, Beaver continuă să se uite fix, ca hipnotizat, la 
capul retezat. 

In cele din urmă, totuşi, Beaver se uită la el. 

— li e retezat capul, spune, ca şi când n-ar fi evident asta. 
Henry, capul lui... 

— Uită de capul lui, ai grijă de Duddits! Fă-l să înceteze cu 
plânsetul ăla blestemat! 


— Mda, spune Pete. Se uită la capul lui Richie, la acea ultimă 
privire moartă, apoi îşi întoarce capul, buzele schimonosindu-i- 
se. Mă scoate dracului din pepeni. 

— E ca scârţâitul cretei pe tablă, murmură Jonesy. Deasupra 
noii lui canadiene portocalii, pielea feţei a căpătat culoarea 
brânzei învechite. Fă-l să tacă, Beav. 

— H-H-H... 

— Nu te fofila, cântă-i blestematu' ăla de cântec! Strigă 
Henry. Simte apa mlăştinoasă mustindu-i printre degete. 
Cântecul de leagăn, blestematul de cântec de leagăn! 

Pentru o clipă, Beav pare că tot nu înțelege, apoi privirea i se 
mai curăță puţin şi spune: 

— Oh! 

Se duce împiedicat spre terasament, unde şade Duddits, 
strângând tare la piept sufertaşul galbenaprins şi ţipând aşa 
cum a ţipat în ziua în care l-au întâlnit. Henry observă ceva ce 
de-abia are timp să conştientizeze: în jurul nărilor lui Duddits se 
află sânge închegat şi, pe umărul lui stâng, vede un bandaj. 
Ceva iese din mijlocul acestuia, ceva ce seamănă cu o bucată 
de plastic alb. 

— Duddits, spune Beav, urcând terasamentul. Duddits, 
dragule, nu face asta. Nu mai plânge, nu te mai uita la asta, nu 
e pentru ochii tăi, e-atât de-a dracului de scârbos... 

La început, Duddits nu reacţionează, continuă doar să strige. 
Henry gândeşte: A p/âns până ce i-a dat sângele pe nas, aşa se 
explică sângerarea, însă ce-i chestia aia albă care-i iese din 
umăr? 

Jonesy şi-a ridicat de-a dreptul mâinile şi şi-a acoperit 
urechile. Peter şi-a pus o mână pe vârful capului, ca şi când l-ar 
fi ţinut să nu explodeze. Apoi Beaver îl ia pe Duddits în braţe, 
aşa cum a făcut şi cu câteva săptămâni în urmă şi începe să 
cânte cu vocea aceea înaltă şi clară, care nu ti-ar veni niciodată 
să crezi că poate ieşi dintr-un pirpiriu ca el. 

— Vis de-argint e a copilului bărcuță, aproape şi departe ea 
pluteşte... 

Şi, oh, miracol, oh, binecuvântat miracol, Duddits tace. 

Vorbind doar cu jumătate de gură, Pete spune: 

— Unde suntem, Henry? Unde mama dracului suntem? 


— Într-un vis, spune Henry şi, dintr-o dată, toţi patru se află 
sub arțarul de la Bivuac, îngenuncheaţi împreună, îmbrăcaţi în 
izmene şi tremurând de frig. 

— Cum? Spune Jonesy. Se retrage ca să se şteargă la gură şi, 
când legătura dintre ei se rupe, realitatea îşi reintră complet în 
drepturi. - Ce-ai spus, Henry? 

Henry simte replierea minţilor lor, o simte de-a dreptul şi 
gândeşte: N-am fost meniti să fim aşa, nici unul dintre noi. 
Uneori e mai bine să fii singur. 

Da, singur. Singur cu gândurile tale. 

— Am avut un vis urât, spune Beaver. Pare să-şi explice sieşi 
asta mai mult decât celorlalți. Încet, ca şi când încă ar mai visa, 
trage fermoarul unui buzunar, caută înăuntru şi scoate la iveală 
o bomboană pe băț Tootsie Pop. In loc s-o despacheteze, Beaver 
vâră vârful băţului între buze şi începe să-l mişte dintr-un colţ în 
celălalt al gurii, muşcându-l şi rozându-l încet. Am visat că... 

— Nu contează, spune Henry şi-şi împinge ochelarii pe nas în 
sus. Ştim cu toţii ce-ai visat. 

Trebuie să ştim, doar am fost acolo; aceste cuvinte tremură 
pe buzele lui, dar le ţine numai pentru sine. Nu are decât 
paisprezece ani, însă e destul de înţelept să ştie că, o dată 
spuse, lucrurile nu mai pot fi retrase. Ce-ai; dat prima dată, aia e, 
spun ei când joacă remi sau Optari Nebuni şi au o mână proastă. 
Dacă va pronunţa aceste cuvinte, vor trebui să facă faţă 
situaţiei. Dacă nu, atunci poate că... poate că pur şi simplu 
aceasta va dispărea. 

— Nu cred că a fost visul tău, oricum, spune Pete. Cred că a 
fost visul lui Duddits şi că noi toţi... 

— Mă doare-n cot ce crezi tu, spune Jonesy, vocea lui fiind 
atât de aspră, că-i uimeşte pe toţi. A fost un vis şi-l voi da uitării. 
Îl vom da uitării cu totii, nu-i aşa, Henry? 

Henry aprobă din cap de-ndată. 

— Haideţi să intrăm înapoi în cabană, spune Pete. Pare 
extrem de uşurat. Îmi îngheaţă pi... 

— Un ultim lucru, totuşi, spune Henry şi se uită cu toţii la el 
timoraţi. Fiindcă, atunci când au nevoie de un conducător, 
acesta e Henry. Şi, dacă nu vă convine felul în care procedez, 
gândeşte el indignat, poate să-mi ia locul oricine vrea. Fiindcă 
nu-i o treabă uşoară asta, credeți-mă. 

— Ce e? Întreabă Beaver, vrând să spună: Acum ce mai e? 


— Când vom merge mai târziu la magazinul lui Gosselin, 
cineva-i va da un telefon lui Duddits. In caz că e supărat. 

Nici unul nu răspunde la asta, sunt reduşi cu toţii la tăcere, 
uimiţi de gândul de-a da un telefon prietenului lor retardat. Lui 
Henry îi trece prin minte că e foarte posibil ca Duddits să nu fi 
primit niciodată un telefon; acesta va fi primul. 

— Să ştii, probabil c-ai dreptate, încuviinţă Pete..., după care- 
şi astupă gura cu palmele asemenea cuiva care a spus un lucru 
incriminator. 

Beaver, gol cu excepţia boxerilor lui ridicoli şi a jachetei şi mai 
ridicole chiar, tremură acum puternic. Bomboana Tootsie Pop 
tremură şi ea la capătul băţului ros. 

— Într-o zi o să te-neci cu o chestie d-aia, îi spune Henry. 

— Mda, asta-mi spune şi mama. Putem intra? Ingheţ. 

Pornesc înapoi spre Bivuac, locul unde prietenia lor se va 
sfârşi chiar din această zi în douăzeci şi trei de ani. 

— Credeţi că Richie Grenadeau e mort de-adevăratelea? 
Întreabă Beaver. 

— Nu ştiu şi nici nu-mi pasă, spune Jonesy. Se uită la Henry. O 
să-l sunăm pe Duddits, bine? Am o cartelă telefonică şi putem 
pune costul apelului în contul numărului meu. 

— Propriul tău număr telefonic, spune Pete. Nemernic norocos 
ce eşti. Te răsfaţă ai tăi, nu glumă, Gary. 

Spunându-i Gary te pui de-obicei bine cu el, însă nu şi în 
dimineaţa aceasta - Jonesy e prea furat de gânduri. 

— L-am primit de ziua mea şi eu plătesc, din alocaţia mea, 
apelurile interurbane, aşa că nu face mare caz. Şi, la urma 
urmei, asta n-a avut niciodată loc - n-a avut niciodată loc, aţi 
priceput? 

Aprobă cu toţii. N-a avut niciodată loc. Futu-i, n-a avut nicio... 


3 


O pală de vânt îl împinse pe Henry în faţă, aproape să atingă 
gardul electrificat. Îşi reveni în simţiri, scăpă scuturându-se de 
amintire ca şi de o haină veche. N-ar fi putut veni într-un 
moment mai nepotrivit (desigur, unele amintiri nu veneau 
niciodată la timpul potrivit). ÎI aşteptase pe Underhill, îi 
îngheţaseră mădularele şi aşteptase venirea singurei lui şanse 
de-a ieşi de acolo, însă, cât timp el visa cu ochii deschişi, 
Underhill ar fi putut trece chiar pe lângă el, lăsându-l să 
plutească în derivă fără vâsle pe râul ăsta de căcat. 


Doar că Underhill nu trecuse de el. Stătea de partea cealaltă a 
gardului cu mâinile în buzunare, uitându-se la Henry. Fulgii de 
zăpadă care aterizau pe filtrul transparent, ca de insectă, al 
măştii pe care o purta, erau topiţi de respiraţia lui caldă şi se 
prelingeau pe suprafaţa măştii asemenea... 

Asemenea lacrimilor lui Beaver în ziua aceea, gândi Henry. 

— Ai face bine să intri în grajd alături de ceilalţi, spuse 
Underhill. Te transformi într-un om de zăpadă aici afară. 

Limba i se lipise lui Henry de cerul gurii. Viaţa lui depindea 
aproape numai de ce-i va spune acestui bărbat şi nu putea găsi 
nici un mod de-a începe. Nu putea nici măcar să-şi dezlege 
limba. 

De ce să te oboseşti? Întrebă vocea lui lăuntrică - vocea 
întunericului, prietenul său vechi. Sincer şi fără ocolişuri, de ce 
să te oboseşti? De ce nu-i laşi pur şi simplu să-ți facă ceea ce 
oricum aveai de gând să-ți faci singur? 

Fiindcă nu mai era vorba doar de el. Chiar şi aşa, nu putea 
vorbi. 

Underhill rămase pe loc încă o clipă, uitându-se la el. Îşi ţinea 
mâinile în buzunare. Gluga îi era dată pe spate, scoțând la 
iveală părul lui scurt, de un blond-închis. Zăpada se topea pe 
masca sa, mască pe care o purtau soldaţii, nu şi deţinuţii însă, 
fiindcă deţinuţii nu mai aveau nevoie de aşa ceva; pentru 
deţinuţi, ca şi pentru omuleţii cenuşii, exista o soluţie finală. 

Henry se forţă să vorbească şi nu putu - nu putu. Oh, 
Dumnezeule, Jonesy ar fi trebuit să fie aici, nu el; Jonesy se 
descurcase întotdeauna mai bine la discursuri. Underhill va 
pleca, lăsându-l pe el cu o grămadă de „s-ar fi putut să" în 
braţe. 

Însă Underhill rămase locului încă o clipă. 

— Nu mă surprinde că-mi ştii numele, domnule... Henreid? Te 
cheamă Henreid? 

— Devlin. Acela pe care l-aţi intuit e prenumele. Mă numesc 
Henry Devlin. 

Mişcându-se foarte grijuliu, Henry îşi întinse mâna printr-o 
gaură dintre un şir de sârmă ghimpată şi unul de sârmă 
electrificată. După ce Underhill nu făcu nimic altceva decât să 
se uite la ea fără nici o expresie preţ de cinci secunde sau cam 
aşa ceva, Henry îşi retrase mâna în partea sa a acestei lumi 
proaspăt constituite, simțindu-se ridicol şi spunându-şi să nu fie 


chiar atât de idiot, că nu era ca şi când ar fi fost ignorat cu bună 
ştiinţă la o petrecere cu cocteiluri. 

O dată acest lucru încheiat, Underhill dădu din cap mulţumit, 
ca şi când chiar ar fi fost la o petrecere cu cocteiluri şi nu aici, în 
mijlocul unei furtuni ţipătoare, luminaţi de nou instalatele lumini 
de supraveghere. 

— Îmi ştii numele fiindcă prezenţa extraterestră din regiunea 
Jefferson a produs un efect telepatic de frecvenţă scăzută. 
Underhill zâmbi. Sună prosteşte când o enunţi cu voce tare, nu-i 
aşa? Dar e adevărat. Efectul e trecător, inofensiv şi prea 
superficial ca să ajute la altceva decât la nişte jocuri de 
societate, iar pentru astea suntem puţin cam prea ocupați în 
seara asta. 

Limba lui Henry se dezlegă în cele din urmă, ca prin miracol. 

— Nu aţi venit până aici prin furtună doar fiindcă am ştiut 
numele dumneavoastră, spuse Henry. Aţi venit fiindcă am ştiut 
numele soției dumneavoastră. Şi cel al fiicei dumneavoastră. 

Zâmbetul lui Underhill nu tresări. 

— Poate că aşa e, spuse. În orice caz, cred că a sosit vremea 
să ne retragem amândoi şi să ne odihnim - a fost o zi lungă. 

Underhill începu să umble, însă traseul pe care o luă îl duse 
de-a lungul gardului, către celălalt parc de rulote şi campere. 
Henry tinu pasul cu el, deşi trebuia să se muncească pentru 
asta; se depusese zăpada de aproape patruzeci de centimetri, 
vântul o viscolea şi nimeni nu o tasase sub picioare aici, de 
partea oamenilor fără de viaţă. 

— Domnule Underhill. Owen. Stai o clipă şi ascultă-mă. Am 
ceva important să-ţi spun. 

Underhill continuă să umble de-a lungul potecii de partea sa a 
gardului (care era şi ea o parte a oamenilor fără de viaţă; ştia 
Underhill asta?), cu capul aplecat din cauza vântului, încă 
arborând zâmbetul acela vag vesel. Lucrul cel mai îngrozitor, 
ştia Henry, era că Underhill voia să se oprească. Doar că el, 
Henry, nu-i dăduse încă un motiv pentru a face asta. 

— Kurtz e nebun, spuse Henry. Incă ţinea pasul, dar gâfâia 
acum tare, picioarele lui extenuate ţipau din nou. E nebun ca o 
vulpe. 

Underhill continuă să umble cu capul aplecat şi cu zâmbetul 
acela firav la locul lui, sub masca idi-oată. Ca o schimbare, 


mergea mai repede. În curând, Henry va trebui să alerge ca să 
ţină pasul cu el. Asta, dacă mai putea. 

— O să năvăliţi cu mitralierele pe noi, gâfâi Henry. Cadavrele 
voi fi duse în grajd... grajdul va fi stropit cu benzină... probabil 
de la propria pompă a lui Moş Gosselin, de ce să irosiţi banii 
guvernamentali?... apoi fluf, praf şi pulbere... două sute... patru 
sute... va mirosi ca un picnic cu porc la proţap al VFW® din iad... 

Zâmbetul lui Underhill dispăru şi grăbi şi mai tare pasul. 
Henry găsi cumva forţa să ţină ritmul, respirând convulsiv şi 
croindu-şi drum cu greu prin nămeţii de zăpadă care-i ajungeau 
până la genunchi. Vântul îl lovea tăios în faţă. Asemenea unei 
lame de brici. 

— Însă Owen... aşa te cheamă, corect?... Owen... ţi-aminteşti 
poezioara aia veche... cea care începe aşa: „Puricii mari... au 
purici mici... care-i muşcă... şi-aşa mai departe... şi tot mai 
departe ad infinitum?"... asta se întâmplă aici şi asta eşti tu... 
fiindcă Kurtz are propriul lui plan... ajutorul lui, cred că-l cheamă 
Johnson... 

Underhill îi aruncă o privire scurtă şi tăioasă, apoi păşi mai 
vioi ca înainte. Henry reuşi cumva să ţină pasul, dar nu credea 
că va rezista multă vreme. Îl prinsese un junghi de coapsă. Îi 
simţea fierbinte şi devenea din ce în ce mai fierbinte. 

— Acea poziţie trebuia... să fie a ta... trebuia să te ocupi de 
partea a doua a curăţeniei... Imperial Valley, acesta e... numele 
de cod... Îţi spune ceva? 

Henry observă că nu-i spunea. Probabil că nu-i spusese nimic 
Kurtz lui Underhill despre operaţiunea care va şterge de pe faţa 
pământului cea mai mare parte a Grupului Blue. Imperial Valley 
nu-i pomenise absolut nimic lui Owen Underhill, iar acum, pe 
lângă junghi, Henry simţi un fel de bandă de fier peste piept, o 
bandă care-l strângea şi-l tot strângea. 

— Opreşte-te... lisuse, Underhill... nu poţi să...? 

Underhill continuă doar să grăbească pasul. Underhill voia să- 
şi păstreze puţinele ultime iluzii. Cine-l putea învinui pentru 
asta? 

— Johnson... alţi câţiva... cel puţin una e femeie... ai fi putut fi 
şi tu dacă n-ai fi dat-o-n bară... ai trecut linia, aşa gândeşte el... 


6 Acronim pentru Veterans of Foreign Wars (veteranii războaielor 


desfăşurate pe front străin. 


şi nu e nici măcar prima dată... ai mai făcut-o o dată, într-un loc 
care seamănă la nume cu Bossa Nova... 

Acestea îi atraseră lui Henry o privire imediată şi ascuţită. 
Progresa? Poate. 

— La sfârşit cred că... până şi Johnson va muri... numai Kurtz 
va pleca viu de aici... ceilalţi... nimic altceva decât un morman 
de cenuşă şi oase... telepatia ta futută nu-ţi... spune asta, nu-i 
aşa?... micul tău truc de salon cu cititul gândurilor... nu va putea 
niciodată... să ajungă până... aici... 

Junghiul din coapsă se extinse şi-i cuprinse subsioara dreaptă 
ca o gheară. In acelaşi timp, alunecă şi căzu cu capul înainte 
într-un nămete de zăpadă. Plămânii îi cerură nervoşi aer şi, în 
schimb, primiră o mână mare de zăpadă prăfoasă. 

Henry se ridică anevoie în genunchi, tuşind şi înecându-se şi 
văzu spatele lui Underhill dispărând în peretele de zăpadă 
spulberată. Fără să ştie ce va spune, ştiind doar că era ultima lui 
ocazie, strigă: 

— Ai încercat să te pişi pe periuţa de dinţi a domnului 
Rapeloew şi, când n-ai reuşit, ai spart platoul! Ai spart platoul şi 
ai fugit! Aşa cum fugi şi acum, laş futut ce eşti! 

Înaintea lui, de-abia vizibil în ninsoare, Owen Underhill se opri. 


4 


Pentru o clipă, rămase doar locului cu spatele la Henry, care, 
stând în genunchi în zăpadă, cu apa îngheţată care i se scurgea 
pe faţa încinsă, gâfâia asemenea unui câine. Henry era 
conştient într-un fel în acelaşi timp străin şi urgent că zgărietura 
de pe picior în care-i creştea birus începuse să-l mănânce. 

Într-un sfârşit, Underhill se întoarse pe călcâie şi veni înapoi 
lângă el. 

— De unde ştii de familia Rapeloew? Telepatia se disipează. 
Nu ai cum pătrunde atât de adânc. 

— Ştiu multe, spuse Henry. Se ridică în picioare şi rămase 
aşa, gâfâind şi tuşind. Fiindcă e adânc înfiptă în mine. Sunt 
diferit. Prietenii meu şi cu mine, am fost cu toţii diferiţi. Am fost 
patru la număr. Doi au murit. Eu sunt aici. Al patrulea... 
Domnule Underhill, al patrulea e problema pe care o aveţi. Nu 
eu, nu oamenii pe care-i ţineţi în grajd sau cei pe care încă-i mai 
aduceţi, nu Grupul Blue sau operaţiunea Imperial Valley a lui 
Kurtz. Doar el. 


Henry ridică din umeri, nedorind să rostească numele - de 
Jonesy fusese el cel mai apropiat; Beaver şi Pete fuseseră 
minunaţi, însă doar Jonesy îl putea însoţi la fiecare gând, la 
fiecare carte, la fiecare idee; doar Jonesy avea abilitatea de-a 
visa pe lângă linii, în aceeaşi măsură în care vedea linia. Insă 
Jonesy era pierdut, nu-i aşa? Henry era destul de sigur de asta. 
Mai fusese acolo, o bucăţică din Jonesy mai fusese când norul 
vesperal trecuse pe lângă el, dar, până acum, vechiul lui prieten 
trebuie să fi fost deja devorat de viu. Poate că inima lui încă mai 
bătea şi poate că ochii lui încă mai vedeau, dar fiinţa lăuntrică a 
lui Jonesy era la fel de moartă ca şi Pete şi Beav. 

— Jonesy e problema voastră, domnule Underhill. Gary Jones 
din Brookline, Massachusetts. 

— Şi Kurtz e o problemă. 

Underhill vorbi prea încet ca să fie auzit peste ţipătul vântului, 
însă Henry îl auzi totuşi - îl auzi în gând. 

Underhill se uită în jur. Henry îi urmări privirea şi văzu câţiva 
bărbaţi fugind în josul încropelii de bulevard dintre campere şi 
rulote - nimeni nu era prin preajmă. Totuşi, întreaga zonă din 
jurul magazinului şi grajdului era luminată fără milă şi, în pofida 
vântului, auzea motoarele turate, auzea răgnetul bâlbâit al 
generatoarelor şi auzea oamenii strigând. Cineva dădea ordine 
prin megafon. Impresia generală era stranie, ca şi când ei doi ar 
fi fost izolaţi de furtună într-un loc plin de fantome. Oamenii 
care alergau chiar arătau a fantome, cum apăreau şi dispăreau 
aşa din valurile dansante de ninsoare. 

— Nu putem sta de vorbă aici, spuse Underhill. Ascultă-mă şi 
nu mă face să repet nici măcar un singur cuvânt, bătrâne. 

În mintea lui Henry, unde existau acum atât de multe 
informaţii, încât cele mai multe se amestecau într-un fel de 
tocană indistinctă, un gând de-al lui Owen se ridică dintr-o dată 
clar şi simplu: Bătrăne. E cuvântul lui. Nu-mi vine să cred că am 
folosit cuvântul lui. 

— Ascult, spuse Henry. 


5 


Şopronul se afla departe de locul de detenţie, atât de departe 
de grajd cât se putea şi, deşi pe dinafară era la fel de puternic 
luminat ca tot restul acestei tabere de concentrare diavoleşti, 
pe dinăuntru era întunecat şi mirosea dulce a fân vechi. Şi a 
altceva, ceva puţin mai acru. 


Patru bărbaţi şi o femeie stăteau rezemaţi cu spatele de 
peretele şopronului. Erau cu toţii îmbrăcaţi în haine portocalii de 
vânătoare şi-şi treceau un joint de la unul la celălalt. Şopronul 
avea doar două ferestre, una dădea spre ţarcul de animale, 
cealaltă dădea către gardul împrejmuitor şi către pădurea din 
spatele lui. Sticla era murdară şi lăsa doar puţin să pătrundă 
înăuntru din lumina nemiloasă a becurilor cu sodiu. In 
întunecime, feţele prizonierilor fumători de iarbă păreau cenuşii, 
deja moarte. 

— Vrei un fum? Întrebă cel cu joint-ul. Vorbi cu o voce forţată, 
reţinută, ţinând fumul în plămâni, însă întinse joint-ul destul de 
darnic. Era un monstru de ţigară, observă Henry, lungă cât o 
panatela“€. 

— Nu. Vreau doar să ieşiţi cu toţii de aici. 

Se uitară la el, fără să înţeleagă. Femeia era soţia celui care 
acum ţinea joint-ul. Bărbatul din stânga era cumnatul ei. Ceilalţi 
doi erai doar alţi participanţi la distracţie. 

— Intoarceţi-vă la grajd, spuse Henry. 

— Nici vorbă, spuse unul dintre ceilalţi bărbaţi. E prea mare 
înghesuială acolo. Nouă ne place să fim mai comozi. Şi, având în 
vedere că noi am fost primii aici, îţi sugerez ca, dacă nu vrei să 
fii sociabil, tu să fii cel care să... 

— Am priceput, spuse Henry. Aşeză o mână peste tricoul 
legat în jurul piciorului. Birus. Ef îi spun Ripley. Unii dintre voi s- 
ar putea să-l aveţi... cred că tu-l ai, Charles... 

Arătă spre al cincilea bărbat, chel şi umflat din cauza 
canadienei. 

— Nu! Strigă Charles, însă ceilalţi se îndepărtau deja de el, cel 
cu trabucul cambogian (numele lui era Darren Chiles şi era din 
Newton, Massachusetts) având grijă să nu-şi scape luleaua. 

— Ba da, îl ai, spuse Henry. La greu. La fel şi tu, Mona. Mona? 
Nu, Marsha. Te cheamă Marsha. 

— Nu-i adevărat! Spuse ea. 

Se ridică, apăsându-se cu spatele de peretele şopronului şi 
uitându-se la Henry cu doi ochi mari, îngroziţi. Ochi de cerb. In 
curând, toţi cerbii de aici vor muri şi, o dată cu ei, va muri şi 
Marsha. Henry speră ca ea să nu-i poată citi gândul acesta. 

— Sunt curată, domnule, toţi cei de aici suntem curaţi, mai 
puţin tu! 


6&6 Panatela = ţigară lungă şi subţire (sp.). 


Se uită la soţul ei, care nu era masiv, dar era mai mare ca 
Henry. Cu toţii erau mai mari ca el, de fapt. Nu mai înalţi, poate, 
dar mai masivi. 

— Dă-l afară, Dare. 

— Sunt două feluri de Ripley, spuse Henry, pronunţând ritos 
ceea ce era doar o bănuială pentru el... Insă, cu cât se gândea 
mai mult la asta, cu atât căpăta mai multă logică. Le puteţi 
spune Ripley Prim şi Ripley Secund. Sunt destul de sigur că, 
dacă nu aţi primit o doză mare - prin ceva ce-aţi mâncat sau 
inhalat sau ceva ce-a prins viaţă într-o rană deschisă - vă puteţi 
însănătoşi. Îl puteţi învinge. 

Acum, se uitau cu toţii la el cu ochii aceia mari de cerb şi 
Henry avu un moment de disperare trecătoare. De ce n-a putut 
beneficia de-o sinucidere frumoasă şi liniştită? 

— Eu am Ripley Prim, spuse el. 

Desfăcu tricoul. Nici unul dintre ei nu aruncă mai mult de-o 
privire furtivă la ruptura din jeanşii pătaţi cu zăpadă ai lui Henry, 
însă el se uită intens, pentru toţi. Rana produsă de semnalizator 
se umpluse de birus. Unele fâşii erau lungi de opt centimetri, cu 
vârfurile fluturând asemenea unor alge atinse de-un val. Simţea 
rădăcinile materiei ăsteia pătrunzând neîncetat din ce în ce mai 
adânc, mâncându-l şi spumegând şi sâsâind. Încercând să 
gândească. Asta era cea mai urâtă parte - încerca să 
gândească. 

Oamenii mergeau acum spre uşa şopronului, iar Henry se 
aştepta s-o zbughească afară de-ndată ce vor simţi o undă 
curată de aer rece. In schimb, se opriră. 

— Domnule, ne poţi ajuta? Intrebă Marsha cu o voce 
copilărească, tremurată. Darren, soţul ei, îşi puse braţul în jurul 
şoldurilor ei. 

— Nu ştiu, spuse Henry. Probabil că nu... dar cine ştie. Plecaţi, 
acum. Voi ieşi de-aici într-o jumătate de oră, poate mai puţin, 
însă probabil că e mai bine să staţi în grajd alături de ceilalţi. 

— De ce? Întrebă Darren Chiles din Newton. 

lar Henry, care avea doar umbra unei idei - nimic ce să aducă 
a plan - spuse: 

— Nu ştiu. Pur şi simplu aşa cred că e mai bine. 

Oamenii ieşiră, lăsându-l pe Henry stăpân pe şopron. 


6 


Sub fereastra care dădea spre gardul împrejmuitor se afla o 
căpiţă veche de fân. Darren Chiles şedea pe ea atunci când 
intrase Henry (fiind cel cu drogul, Chiles îşi atribuise cel mai 
comod loc); acolo se aşeză acum Henry. Stătu cu mâinile pe 
genunchi, simțindu-se dintr-o dată somnoros, în ciuda vocilor ce- 
i mişunau prin minte şi a mâncărimii adânci şi ramificate din 
piciorul stâng (începea să-i crească şi-n gură, acolo unde-şi 
pierduse un dinte). 

Îl auzi pe Underhill venind înainte ca Underhill să vorbească, 
de fapt, de partea cealaltă a geamului; auzi apropierea minţii 
lui. 

— Sunt la adăpost de vânt şi aproape complet în umbra 
clădirii, spuse Underhill. Fumez o ţigară. Dacă vine cineva, tu nu 
eşti acolo. 

— Bine. 

— Dacă mă minţi, plec şi n-o să-mi mai vorbeşti niciodată în 
viaţa ta scurtă, cu voce tare sau... altfel. 

— Bine. 

— Cum ai scăpat de oamenii de acolo dinăuntru? 

— De ce? - Henry ar fi spus că e prea obosit ca să fie şi 
nervos, dar se părea că nu aşa stăteau lucrurile. - A fost un fel 
de test împuţit? 

— Nu fi prost. 

— Le-am spus că am Ripley Prim, ceea ce-i adevărat. S-au 
împrăştiat cât ai clipi. Henry făcu o pauză. Şi tu-l ai, nu-i aşa? 

— Ce te face să crezi asta? 

Henry nu simţi nici o încordare în vocea lui Un-derhill şi, ca 
psihiatru, era obişnuit să recunoască semnele. Orice altceva ar 
mai fi putut fi Underhill, Henry avea o bănuială că era totuşi un 
om cu o minte extrem de lucidă, iar ăsta era un pas în direcţia 
potrivită. Pe lângă asta, gândi el, nu-l poate răni să înțeleagă că 
nu are nimic de pierdut cu adevărat. 

— Ţi-a crescut în jurul unghiilor, nu-i aşa? Şi puţin într-o 
ureche. 

— l-ai da de ceasul morţii pe cei din Vegas, amice. 

Henry văzu mâna lui Underhill ridicându-se, ţinând o ţigară 
între două degete înmănuşate. Bănuia că vântul va sfârşi 
fumând cea mai mare parte a acelei ţigări. 

— lei Ripley Prim direct de la sursă. Sunt destul de sigur că 
Ripley Secund se ia atingând ceva pe care deja cresc fungii - un 


copac, muşchi, cerbi sau căprioare, o altă persoană. lei asta aşa 
cum te-ai urzica. Astea nu sunt lucruri pe care personalul vostru 
medical să nu le ştie. Din câte-mi dau seama, de la ei am luat 
informaţiile. Capul mi-e ca o antenă parabolică ce captează 
toate undele, fără să blocheze nimic. Jumătate din aceste lucruri 
nu ştiu de unde provin şi nici nu contează. Acum, ascultă ceva 
ce medicii voştri nu ştiu. Cenuşiii numesc excrescenţa roşietică 


birus, un cuvânt care înseamnă „materia vieții". În unele 
circumstanţe, versiunea primă a birusului poate genera 
implanturi. 


— Nevăstuicile de căcat, vrei să spui. 

— Nevăstuici de căcat, asta-i bună. Imi place. lau naştere din 
birus, apoi se reproduc depunând ouă. Se înmulţesc, depun mai 
multe ouă, se înmulţesc din nou. Oricum, aşa ar trebui să se 
întâmple. Aici, cele mai multe dintre ouă mor. Habar nu am dacă 
e din cauza vremii reci, a atmosferei sau dintr-o altă cauză. Insă, 
în mediul nostru de viaţă, Underhill, totul se reduce la birus. 
Altceva care să funcţioneze nu au. 

— Materia vieţii. 

— Ihî, dar ascultă: cenuşiii au mari probleme aici, ceea ce 
explică şi de ce au aşteptat atât de mult - o jumătate de secol - 
înainte să treacă la acţiune. Nevăstuicile, de pildă. Ar trebui să 
fie sa-profite... ştii ce înseamnă asta? 

— Henry... aşa te cheamă, corect? Henry?... Henry, ce-mi spui 
tu acum are vreo greutate în înţelegerea situaţiei noastre acru... 

— Are o greutate enormă în înţelegerea situaţiei noastre 
actuale. Şi, doar dacă nu-ţi doreşti să deţii o mare parte din 
responsabilitatea dispariţiei vieţii de pe Naveta Spațială Pământ 
- cu excepţia unei inextricabile plante agăţătoare kuzu 
interstelare, desigur - te sfătuiesc să taci şi să asculţi. 

O pauză. Apoi: 

— Te ascult. 

— Saprofitele sunt paraziți benigni. Trăiesc în intestinele 
noastre şi înghiţim mereu altele o dată cu unele produse lactate. 
O dată cu laptele dulce pe care îl bem, de exemplu, sau o dată 
cu iaurtul. Le oferim gângăniilor un loc unde să trăiască şi ele ne 
dau ceva drept răsplată. In cazul bacteriilor lactice, o digestie 
îmbunătăţită. Nevăstuicile, în condiţii normale - normale într-o 
altă lume, bănuiesc, unde relaţia dintre organismele vii şi 
mediul de viaţă diferă într-un fel pe care nici nu încerc să mi-l 


închipui - cresc până la nişte dimensiuni nu mai mari decât 
căuşul unei linguriţe pentru ceai. Cred că, în cazul femelelor, pot 
anihila sistemul reproducător, dar nu omoară. Nu în mod 
normal. Pur şi simplu trăiesc în intestine. Asta ar trebui să fie 
relaţia. Doar că ele ne mai şi transformă în nişte televizoare. Noi 
suntem, astfel, postul Omuleţul Cenuşiu TV. 

— lar tu ştii toate astea pentru că trăieşte una în tine? Nu se 
simţi nici urmă de repulsie în vocea lui Underhill, însă Henry o 
simţi cu claritate pulsând ca un tentacul în mintea bărbatului. 
Trăieşte în tine una dintre acele, deschid-închid ghilimelele, 
nevăstuici normale? 

— Nu. 

Cel puțin, gândi el, aşa cred. 

— Atunci de unde ştii lucrurile pe care le ştii? Le inventezi 
poate pe măsură ce vorbeşti? Încerci cumva să-ţi dobândeşti un 
bilet de ieşire de aici? 

— De unde ştiu e lucrul cel mai lipsit de importanţă, Owen, 
dar tu ştii că nu mint. Îmi poţi citi gândurile. 

— Ştiu că tu crezi că nu minţi. La câtă putere de citit gânduri 
să mă mai aştept? 

— Nu ştiu. La mai multă, probabil, dacă se răspândeşte 
birusul, dar nu vei ajunge la puterea mea. 

— Fiindcă tu eşti diferit. 

Scepticism; atât în vocea, cât şi în gândurile lui Underhill. 

— Amice, habar n-am avut cât sunt de diferit până astăzi. Dar 
să lăsăm asta de-o parte pentru moment. Acum, vreau doar să 
înţelegi că cenuşiii au intrat aici într-o oală mare cu căcat. 
Pentru prima dată poate în istoria lor, se văd angajaţi într-o 
luptă pentru control. Mai întâi, pentru că, intrând înăuntrul 
oamenilor, nevăstuicile nu devin saprofite, ci paraziți violenţi. 
Nu se mai opresc din mâncat şi nu se mai opresc din crescut. 
Sunt un cancer, Underhill. 

Apoi, birusul. Se dezvoltă bine în alte lumi, dar foarte slab la 
noi, cel puţin până acum. Oamenii de ştiinţă şi experţii medicali 
care supraveghează acest rodeo cred că frigul îi încetineşte 
creşterea, dar eu nu cred că asta e, sau nu e asta chiar totul. Nu 
sunt sigur, pentru că ei; nu ştiu, dar... 

— Oau, oau. Se văzu pentru scurtă vreme o flacără rotundă 
atunci când Underhill îşi aprinse altă ţigară pe care s-o fumeze 
tot vântul. Nu te referi la tipii din corpul medical, nu-i aşa? 


— Nu. 

— Crezi că ai o legătură cu omuleţii cenuşii. O legătură 
telepatică. 

— Aşa cred... cu unul dintre ei. Printr-un intermediar. 

— Jonesy ăsta de care mi-ai vorbit? 

— Owen, nu ştiu. Nu cu siguranţă. Ideea e că pierd meciul. Eu, 
tu, cei care au fost cu tine la Blue Boy astăzi, s-ar putea să nu 
mai ajungem să sărbătorim Crăciunul. N-o să te mint în privinţa 
asta. Noi am primit doze mari, concentrate. Dar... 

— L-am luat şi eu, sigur, spuse Underhill. Şi Edwards - a 
apărut pe el ca prin magie. 

— Dar, chiar dacă te ia cu totul în stăpânire, nu cred că-l poţi 
împrăştia prea mult. Nu e chiar atât de contagios. Sunt câţiva 
oameni în grajd care nu-l vor lua niciodată, indiferent printre cât 
de multe persoane infectate cu birus stau. lar cei care-l prind, 
totuşi, asemenea unei răceli, fac Birus Secund... sau Ripley, 
dacă-ţi place mai mult numele ăsta. 

— Să rămânem la birus. 

— Bine. S-ar putea să-l poată da altor câţiva oameni, care vor 
avea o versiune foarte slabă, pe care am putea-o numi Birus 
Trei. S-ar putea ca şi de aici să poată fi dat mai departe, însă 
cred că o dată ajuns la Birus Patru ai avea nevoie de-un 
microscop sau de un test sangvin ca să-l detectezi. Apoi dispare. 

Acum urmează rezumatul, aşa că fii atent. 

Punctul unu. Cenugşiii - probabil nimic mai mult decât nişte 
sisteme de implementare a birusului - au murit deja. Cei pe care 
nu i-a ucis mediul înconjurător, aşa cum, într-un sfârşit, microbii 
au omorât marţienii în Războiu/ lumilor, au fost spulberaţi de 
armele voastre. Toţi cu excepţia unuia, adică, cel de la care - 
mda, aşa trebuie să fie - am luat eu informaţiile astea. Deşi nu 
mai există nici el în forma lui fizică. 

Punctul doi.  Nevăstuicile nu-şi îndeplinesc menirea. 
Asemenea tuturor cancerelor, se autodevo-rează în cele din 
urmă. Nevăstuicile care scapă din intestinul subţire sau din cel 
gros mor repede în mediul înconjurător, mediu pe care-l găsesc 
ostil. 

Punctul trei. Nici birusul nu-şi îndeplineşte menirea, nu foarte 
bine, dar, dacă i s-ar oferi o ocazie, timp să se ascundă şi să 
crească, ar putea suferi mutații. Ar învăţa să se integreze. Poate 
să conducă. 


— O să-l ştergem de pe faţa pământului, spuse Underhill. O să 
transformăm întreaga regiune Jefferson într-o cicatrice 
cauterizată. 

Lui Henry îi veni să strige de frustrare şi probabil că o parte 
din această pornire răzbătu până la Underhill. Se auzi un bufnet 
când Underhill tresări, lovind peretele şubred al şopronului cu 
spatele. 

— Nu contează ce faceţi voi aici, spuse Henry. Oamenii pe 
care-i aveţi aici nu pot împrăştia birusul, iar birusul nu se poate 
împrăştia singur. Dacă oamenii ăştia şi-ar demonta corturile şi 
ar pleca chiar acum, mediul înconjurător şi-ar putea purta singur 
de grijă şi ar elimina această bazaconie ca pe-o ecuaţie 
nedorită. Cred că cenuşiii au aterizat în felul acesta pentru că nu 
le venea dracului să creadă că aşa ceva e posibil. Cred că a fost 
o misiune sinucigaşă având la conducere o versiune cenuşie a 
lu' Dom' Kurtz al tău. Pur şi simplu nu pot înţelege că au ratat. 
„Intotdeauna câştigăm", gândesc ei. 

— De unde ştii... 

— Apoi, în ultimul minut, Underhill - poate în ultima secundă - 
unul dintre ei a găsit un om care era ciudat de diferit de toţi 
ceilalţi cu care cenuşiii, nevăstuicile şi birusul au avut contact. El 
e Mary Tifoida voastră. Şi a ieşit deja din zona de carantină, 
făcând inutile toate eforturile voastre de aici. 

— Gary Jones. 

— Jonesy, corect. 

— Ce-l face diferit? 

Indiferent de cât de puţin îşi dorea să meargă în această 
direcţie, Henry îşi dădu seama că trebuie să-i ofere ceva lui 
Underhill. 

— El şi cu mine şi cu ceilalţi doi prieteni - cei care au murit - 
am cunoscut cândva pe cineva care era foarte diferit. Un telepat 
prin natura sa, fără ajutor din partea birusului. El ne-a făcut 
ceva. Dacă l-am fi întâlnit când am fi fost cu puţin mai mari, nu 
cred că ne-ar mai fi putut face aşa ceva, însă l-am întâlnit când 
eram deosebit de... vulnerabili, cred că s-ar spune... la ceea ce 
avea el. Apoi, cu mulţi ani mai târziu, lui Jonesy i s-a mai 
întâmplat ceva, ceva ce nu avea nimic de-a face cu... cu acest 
băiat deosebit. 

Acesta însă nu era adevărul, presupunea Henry; deşi Jonesy 
fusese lovit şi aproape ucis în Cambridge şi Duddits, din 


cunoştinţele lui Henry, nu fusese niciodată în viaţă la sud de 
Derry, Duds avusese cumva o contribuţie la ultima, cruciala 
schimbare a lui Jonesy. Contribuise şi la această schimbare. O 
ştia. 

— Şi eu trebuie să... ce? Să cred toate astea pur şi simplu? Să 
le-nghit ca pe un sirop împotriva tusei? 

În întunericul dulceag al şopronului, buzele lui Henry se 
depărtară într-un rânjet lipsit de umor. 

— Owen, spuse el, tu deja mă crezi. Sunt telepat, ţi-aminteşti? 
Cel mai tare din parcare. Intrebarea, totuşi... întrebarea este... 

Henry rosti întrebarea în gând. 


7 


Stând dincolo de gardul împrejmuitor al taberei, lângă 
peretele din spate al vechiului şopron, îngheţându-i măduva în 
oase, cu masca respiratorie lăsată în jos în jurul gâtului ca să 
poată fuma câteva ţigări pe care nu şi le dorea (îşi luase un 
pachet nou de la magazia de aprovizionare), Owen ar fi spus că 
niciodată în toată viaţa lui nu-i venise mai puţin ca acum să 
râdă... dar, când bărbatul din şopron răspunse la atât de 
rezonabila lui întrebare cu o sinceritate atât de grăbită - tu deja 
mă crezi... sunt telepat, ți-aminteşti? - Un râset îi fu totuşi smuls 
de pe buze. Kurtz spusese că, dacă telepatia devenea 
permanentă şi s-ar fi împrăştiat, societatea aşa cum o ştiau ei se 
va prăbuşi. Owen înţelesese conceptul, dar acum îl înţelegea şi 
la un nivel visceral. 

— Intrebarea, totuşi... întrebarea este... 

Ce avem de gând să facem în privința asta? 

Obosit cum era, Owen nu găsea decât un singur răspuns la 
această întrebare. 

— Trebuie să mergem pe urmele lui Jones, presupun. Ar ajuta 
la ceva? Avem suficient timp? 

— Cred că da. Deocamdată. 

Owen încercă să citească ce se afla în spatele răspunsului lui 
Henry, folosindu-se de propriile lui puteri mai slabe şi nu reuşi. 
Chiar şi-aşa, era sigur că cele mai multe dintre lucrurile pe care i 
le spusese bărbatul acesta erau adevărate. Fie asta, fie el crede 
că sunt adevărate, gândi Owen. Dumnezeu ştie că şi eu vreau 
să cred că sunt adevărate. Orice scuză e bună pentru a pleca de 
aici înainte să înceapă măcelul. 


— Nu, spuse Henry şi, pentru prima dată, lui Owen i se păru 
că pare neliniştit, sigur pe el doar pe jumătate. Nici un măcel. 
Kurtz nu va omori între două sute şi opt sute de oameni. Oameni 
care, în cele din urmă, nu schimbă cu nimic termenii acestei 
socoteli. Sunt doar - Cristoase, nu sunt decât trecători 
nevinovaţi! 

Owen nu fu pe de-a-ntregul surprins să descopere că-i place 
neliniştea noului său prieten; Dumnezeu îi era martor că şi 
Henry îl neliniştise pe el. 

— Ce propui? Ţinând cont că tu însuţi ai spus că doar amicul 
tău Jonesy contează. 

— Da, dar... 

Se blocă. Vocea mentală a lui Henry era puţin mai sigură pe 
ea, însă numai puţin. N-am vrut să spun să plecăm şi să-i lăsăm 
să moară. 

— N-o să plecăm niciunde, spuse Owen. O să fugim ca doi 
şobolani dintr-un pătul de porumb. 

Aruncă a treia ţigară după un ultim fum pufăit şi se uită cum îl 
duse vântul. Dincolo de şopron, perdele de zăpadă fluturau prin 
ţarcul gol de animale, acumulând mormane imense lângă 
peretele grajdului. Era o nebunie să pleci undeva pe o 
asemenea vreme. Am avea nevoie de un Sno-Cat, cel puțin 
pentru început, gândi Owen. Până spre miezul nopții, chiar şi o 
maşină cu tracțiune integrală s-ar putea să nu fie de-ajuns. Nu 
în viscolul ăsta. A 

— Omoară-l pe Kurtz, spuse Henry. Asta-i răspunsul. Ne va fi 
mai uşor să scăpăm dacă nu va fi cine să dea ordine şi va 
întârzia... curățirea biologică. 

Owen râse sec. 

— Faci totul să pară atât de uşor, spuse el. Zero-Zero- 
Underhill, licenţă pentru ucis. 

Aprinse o a cincia ţigară, făcându-şi mâinile căuş în jurul 
brichetei şi al vârfului ţigării. În pofida mănuşilor, degetele îi 
amorţiseră. Ar fi bine să ajungem repede la o concluzie, gândi 
el. Înainte să mor îngheţat. 

— Ce-i aşa mare lucru? Întrebă Henry, dar ştia foarte bine 
care era acesta; Owen îl simţea (şi-l auzea cu jumătate de 
ureche) cum încearcă să nu vadă problema, dorindu-şi ca 
lucrurile să nu ajungă mai grave decât erau deja. Intri pur şi 
simplu şi-l împuşti. 


— Nu ţine. Owen îi trimise lui Henry o secvenţă scurtă: Freddy 
Johnson (şi alţi membri ai aşa-nu-mitei echipe Imperial Valley) 
supraveghind Winnebago-ul lui Kurtz. De asemenea, are 
microfoane peste tot. Dacă se întâmplă ceva, tipii duri vin într-o 
grabă. Poate că /-aş nimeri. Probabil că nu, fiindcă se păzeşte la 
fel de temeinic ca şi un jefe columbian al cocainei, mai ales 
când e în exerciţiul funcţiunii, dar există o posibilitate. Îmi place 
să cred că nu mă descurc nici eu prost. Insă ar fi o misiune 
sinucigaşă. Dacă l-a recrutat pe Freddy Johnson, atunci probabil 
că îi are şi pe Kate Gallagher şi Marvell Richardson... pe Carl 
Friedman... pe Jocelyn McAvory. Băieți duri şi fete dure, Henry. 
Eu îl omor pe Kurtz, ei mă omoară pe mine, barosanul care 
conduce acest spectacol de sub muntele Cheyenne trimite un 
alt curăţător, o clonă a lui Kurtz care va continua treaba de unde 
a lăsat-o el. Sau poate c-o aleg pe Kate pe acest post. E destul 
de nebună, Dumnezeu mi-e martor. Oamenii din grajd s-ar 
putea să câştige vreo doisprezece ore în care să fiarbă în suc 
propriu, dar, într-un sfârşit, totuşi vor arde. Singura diferenţă e 
că, în loc să ai ocazia să străbaţi voios viscolul alături de mine, 
frumosule, vei arde alături de ceilalţi. Amicul tău, între timp - 
tipul ăsta, Jonesy - îşi va continua drumul spre... spre ce? 

— Informaţia asta ar fi prudent s-o ţin doar pentru mine, 
pentru moment. 

Owen, chiar şi-aşa, încercă să sape după ea cu forţa 
telepatică pe care o deţinea. O clipă, prinse o imagine 
înceţoşată şi uluitoare - o clădire înaltă şi albă în zăpadă, 
cilindrică, asemenea unui siloz - apoi dispăru, înlocuită de 
imaginea unui cal alb care semăna aproape perfect cu un inorog 
trecând de-o pancartă. Pe pancartă se aflau litere roşii care 
alcătuiau banbury cross sub o săgeată dreaptă. 

Mormăi amuzat şi exasperat. 

— Mă bruiezi. 

— Poţi să-i spui şi aşa. Sau poţi s-o iei ca pe o tehnică pe care 
ar fi mai bine s-o înveţi dacă vrei să păstrezi secretă conversaţia 
noastră. 

— Îhî. 

Owen nu era complet nemulţumit de ceea ce tocmai se 
întâmplase. Pentru început, o tehnică de bruiaj era un lucru bun 
pe care să-l ştii folosi. Apoi, Henry chiar ştia unde mergea 


prietenul lui infectat - să-l numim Jonesy Tifoidul. Owen văzuse 
o imagine fugară a locului în mintea lui Henry. 

— Henry, vreau să mă asculţi. 

— Bine. 

— Uite care e cel mai simplu şi cel mai sigur lucru pe care-l 
putem face, tu şi cu mine. Întâi, dacă timpul nu e un factor 
extrem de crucial, trebuie să dormim puţin amândoi. 

— Mi-ar prinde bine asta. Sunt aproape mort. 

— Apoi, în jurul orei trei, eu încep să dau din picioare. Toată 
instalaţia va fi în alertă maximă până când nu va mai exista o 
instalaţie, dar, dacă ochiul Fratelui cel Mare se deschide puţin 
mai mult, atunci o va face între patru şi şase dimineaţa. O să 
creez o diversiune şi o să scurtcircuitez gardul - asta-i partea 
cea mai uşoară, de fapt. Pot ajunge aici cu un Sno-Cat la cinci 
minute după ce rahatul loveşte elicele... 

Telepatia avea unele avantaje abreviatoare faţă de 
comunicarea verbală, descoperea Owen. li trimise lui Henry 
chiar în timp ce vorbea imaginea unui elicopter MH-6 Little Bird 
şi a unor soldaţi fugind spre el. 

— ... Şi duşi suntem. 

— Şi să-l lăsăm pe Kurtz cu un grajd plin de civili nevinovaţi 
pe care intenţionează să-i transforme în friptură crocantă. Ca să 
nu mai amintesc de Grupul Blue. Câţi sunt, încă vreo două-trei 
sute de oameni? 

Owen, care fusese militar cu normă întreagă de la vârsta de 
nouăsprezece ani şi unul dintre subalternii lui Kurtz în ultimii opt 
ani, trimise două cuvinte prin canalul mental pe care-l 
stabiliseră între ei: Pierderi colaterale. 

În spatele geamului murdar, silueta difuză care era Henry 
Devlin se agită, apoi rămase locului. 

Nu, trimise înapoi. 


8 


Nu? Cum adică, nu? 

Nu. Exact asta vreau să spun. 

Ai vreo idee mai bună? 

Şi Owen îşi dădu seama, spre marea lui oroare, că Henry era 
de părere că are. Frânturi din acea idee - ar fi fost o prea mare 
generozitate s-o numeşti plan - străbătură mintea lui Owen 
asemenea strălucitoarelor fragmente ale cozii unei comete. li 


tăiară răsuflarea. Ţigara îi căzu nebăgată în seamă dintre 
degete şi fu dusă de vânt. 

Eşti nebun. 

Nu, nu sunt. Avem nevoie de-o diversiune ca să scăpăm, deja 
ştii asta. Aceasta e diversiunea. 

Oricum vor fi omorâți! 

Unii vor fi. Poate că cei mai mulţi vor fi. Însă există o şansă. 
Ce şansă de scăpare au într-un grajd cuprins de flăcări? 

Cu voce tare, Henry spuse: 

— Şi mai e Kurtz. Dacă are vreo câteva sute de evadați de 
care să-şi facă griji - dintre care mulţi vor fi fericiţi să spună 
primilor reporteri întâlniți în cale că guvernul lovit de panică al 
Statelor Unite a reiterat masacrul My Lai chiar aici, pe pământ 
american - va fi cu mult mai puţin îngrijorat de noi. 

Nu-l cunoşti pe Abe Kurtz, gândi Owen. Nu ştii de Linia Kurtz. 
Desigur, nici el nu ştiuse. Nu cu adevărat. Nu până astăzi. 

Totuşi, propunerea lui Henry avea, într-un fel nebunesc, 
logică. Şi conţinea cel puţin un element expiator. In vreme ce 
acest nesfârşit paisprezece noiembrie mărşăluia spre miezul 
nopţii şi în vreme ce şansele de-a supravieţui până la sfârşitul 
săptămânii se subţiau, Owen nu fu uimit să descopere că ideea 
expierii avea atracțiile ei. 

— Henry. 

— Da, Owen. Sunt aici. 

— Am avut deja remuşcări cu privire la ce am făcut în casa 
Rapeloew-rilor în acea zi. 

— Ştiu. 

— Şi, totuşi, am continuat să repet fapta aceea mereu şi 
mereu. Cât de deplasat poate fi aşa ceva? 

Henry, excelent psiholog chiar şi după ce gândurile lui se 
întorseseră spre sinucidere, nu spuse nimic. Deplasarea era un 
comportament uman normal. Trist, dar adevărat. 

— Prea bine, spuse Owen în cele din urmă. Te las să cumperi 
tu casa, dar eu o voi decora. Batem palma? 

— Batem, răspunse Henry imediat. 

— Chiar mă poţi învăţa tehnica aia de bruiaj? Cred că o să am 
nevoie de ea. 

— Sunt destul de sigur că pot. 

— Bine. Ascultă. 


Owen vorbi următoarele trei minute, uneori cu voce tare, 
alteori de la minte la minte. Cei doi bărbaţi ajunseseră la un 
punct când deja nu mai făceau diferenţa între felurile de 
comunicare; gândurile şi vorbele se împletiseră. 


CAPITOLUL 16 - DERRY 


1 


E cald în magazinul lui Gosselin - e atât de cald! Transpiraţia 
iese pe faţa lui Jonesy în broboane de-ndată şi, pe când ei patru 
ajung la telefonul public (care e aproape de soba cu lemne, ca 
să vezi), i se rostogoleşte pe obraji şi îşi simte subsuorile ca 
ierburile de junglă după o ploaie torențială... nu că are deja cine 
ştie ce păr acolo, nu la paisprezece ani. A; vrea tu, cum îi place 
lui Pete să spună. 

Aşa că e cald, iar el e încă prins în parte în mrejele visului, 
care nu a dispărut aşa cum dispar de obicei visele rele (încă mai 
miroase benzina şi cauciucul ars, încă-l mai vede pe Henry 
ţinând mocasinul acela... şi capul, încă mai vede îngrozitorul cap 
retezat al lui Richie Grenadeau) şi, pe deasupra, operatoarea 
înrăutăţeşte şi mai mult lucrurile, dovedindu-se o nemernică. 
Când Jonesy îi dă numele familiei Cavell, cel pe care-l formează 
des să întrebe dacă pot veni în vizită (Roberta şi Alfie răspund 
întotdeauna da, însă politicos e să ceri permisiune, au fost cu 
toţii învăţaţi asta acasă), operatoarea întreabă: 

— Părinţii tăi ştiu că suni interurban? 

Cuvintele nu ies într-un accent tărăgănat de yankeu, ci în 
tonul uşor franţuzit al cuiva care a crescut în această parte a 
lumii, unde Letoumeau şi Bissonette sunt nume mai frecvente 
ca Smith sau Jones. Franţuji zgârie-brânză, le spune tatăl lui 
Pete. lar acum, el vorbeşte cu unul din aceştia la telefon, 
Dumnezeu să-l ajute. 

— Imi dau voie să sun dacă achit eu costul, spune Jonesy. 

Măi să fie, ar fi trebui să-şi dea seama că e/va fi cel care va 
da de fapt telefonul. Işi coboară fermoarul jachetei. 
Dumnezeule, fierbe aerul aici! Cum de reuşesc bătrânii ăia 
pierde-vară să stea în jurul sobei depăşeşte puterea de 
înţelegere a lui Jonesy. Propriii lui prieteni stau aproape de el, 
ceea ce e probabil de înţeles - vor să ştie cum se desfăşoară 
lucrurile - dar, totuşi, Jonesy îşi doreşte ca ei să se dea puţin 
mai în spate. Faptul că stau atât de aproape îl face să-i fie şi mai 
cald. 


— Şi, dacă i-aş suna, monfils, pe mere et pere ai tăi, ar zice 
acelaşi lucru? 

— Sigur, spuse Jonesy. Transpiraţia îi curge într-un ochi şi şi-o 
şterge ca pe-o lacrimă. Tata e la lucru, dar mama ar trebui să fie 
acasă. Nouă-patru-nouă, şase-şase-cinci-opt. Sper doar să vă 
grăbiţi, fiindcă... 

— O s'te ere' pe cuvânt de dat' ast, spune ea, părând 
dezamăgită. 

Jonesy îşi dă jos haina, trecând receptorul de la o ureche la 
cealaltă ca să-şi elibereze mâna şi o lasă să se odihnească pe 
podea. Ceilalţi sunt încă îmbrăcaţi în hainele lor; Beav, de fapt, 
nici măcar nu şi-a tras jos fermoarul jachetei lui â la Fonzie. Cum 
de suportă căldura, Jonesy nu poate înţelege. Până şi mirosuri/e 
îl deranjează: muştar Musterole şi fasole şi petrosin şi cafea şi 
saramură din butoiul cu murături. De obicei îi plac mirosurile de 
la magazinul lui Gosselin, dar astăzi îl fac pe Jonesy să-i vină să 
dea la boboci. 

Legătura telefonică face un clic în urechea lui. Atât de încet. 
Prietenii lui se apropie prea mult de telefonul agăţat de peretele 
din spate, înghesuindu-l. Două sau trei rânduri mai încolo, 
Lamar se uită fix la raftul cu fulgi de cereale şi se freacă pe 
frunte asemenea unui om pe care-l doare capul. Având în 
vedere câtă bere a stins aseară, gândeşte Jonesy, o durere de 
cap ar fi ceva normal. Şi pe el începe să-l doară capul, o durere 
de cap cu care berea nu are nici o legătură, doar că e atât dea 
dracului de cald aici înă... 

Se îndreaptă puţin de spate. 

— Sună, le spune prietenilor lui şi-şi doreşte imediat să-şi fi 
ţinut gura, fiindcă ei se apropie mai tare ca înainte. Respirația 
lui Pete e-a dracului de îngrozitoare şi Jonesy gândeşte: Ce faci, 
Petesky? Te speli pe dinți o dată pe an, fie că e nevoie, fie că 
nu? 

Telefonul e ridicat la al treilea apel. 

— Da, alo? 

E Roberta, dar pare distantă şi supărată, mai degrabă decât 
veselă, cum e de obicei. Nu că ar fi greu să-ţi dai seama de ce; 
în fundal îl aude pe Duddits ţipând prelung. Jonesy ştie că Alfie 
şi Roberta nu simt acel plânset aşa cum îl simt el şi cu prietenii 
lui - ei sunt adulţi. Dar ei sunt în acelaşi timp şi părinţii lui, simt 


câtva din el şi se îndoieşte că aceasta a fost dimineaţa preferată 
a doamnei Cavell. 

Cristoase, cum de poate fi atât de ca/d aici? Cu ce-au aprins, 
totuşi, focul în soba aia cretină în dimineaţa aceasta? Cu 
plutoniu? 

— Vorbeşte, cine-i? 

E nerăbdătoare, ceva iarăşi total necaracteristic doamnei 
Cavell. Dacă înveţi ceva când eşti mama unei persoane speciale 
cum e Duddits, le-a spus băieţilor de mai multe ori, atunci acest 
lucru e să fii răbdătoare. În dimineaţa asta, totuşi, nu e 
răbdătoare. In dimineaţa aceasta pare aproape furioasă, lucru 
de neconceput. 

— Dacă vindeţi ceva, nu pot vorbi cu dumneavoastră. Sunt 
ocupată acum şi... 

Duddits în fundal, suflând trompeta şi văicărindu-se. Eşti 
ocupată, nici vorbă, gândeşte Jonesy. Face așa de la răsăritul 
soarelui şi acum trebuie să-ți fi ieşit din sărite destul de tare. 

Henry îl loveşte în coaste pe Jonesy cu cotul şi-i face un semn 
cu mâna - Haide! Grăbeşte-te! - Şi, deşi îl doare, cotul primit e 
totuşi un lucru bun. Dacă femeia îi va închide, Jonesy va trebui 
din nou să aibă de-a face cu nemernica aceea de operatoare. 

— Doamnă Cavell - Roberta? Eu sunt, Jonesy. 

— Jonesy? li simte profunda uşurare; şi-a dorit atât de mult ca 
prietenii lui Duddits să sune, încât aproape crede că îşi închipuie 
totul. Chiar tu eşti? 

— Mda, spune el. Eu şi ceilalţi. 

Ţine receptorul ridicat. 

— Bună, doamnă Cavell, spune Henry. 

— Hei, ce mai faceţi? E contribuţia lui Pete. 

— Salut, frumoaso, spune Beaver cu un rânjet de albatros. E 
oarecum îndrăgostit de Roberta din ziua în care au întâlnit-o. 

Lamar Clarendon se uită spre ei când aude vocea fiului său, 
se strâmbă, apoi se întoarce la contemplarea cutiilor de 
Cheerios şi Shredded Wheat. Dati-i bătaie, i-a zis Lamar lui Beav 
atunci când acesta i-a spus că vor să-l sune pe Duddits. Nu şt 'u 
de ce-aț' vrea să vorbit' cu cap-dă-bezea ăla, da '-i banu' vost 
ce-l aruncat' pe geam. 

Când Jonesy duce receptorul înapoi la ureche, Roberta Cavell 
tocmai spune: 


— ... v-aţi întors în Derry? Credeam că sunteţi la vânătoare în 
Kineo sau pe-undeva. 

— Incă suntem acolo, spune Jonesy. 

Se uită în jur la prietenii lui şi e uimit să vadă că ei nu 
transpiră aproape deloc - o peliculă subţire pe fruntea lui Henry, 
câteva picături deasupra buzei de sus a lui Pete şi atâta tot. A 
naibii de ciudăţos. 

— Ne-am spus doar că... ăă... ar fi bine să sunăm. 

— Aţi ştiut. 

Vocea ei e plată - nu neprietenoasă, ci neîntrebătoare. 

— Mm... Se trage de cămaşa de flanelă, ca să-şi răcorească 
pieptul. Mda. 

Sunt sute de întrebări pe care cei mai mulţi le-ar pune în 
acest moment, începând probabil cu: De unde-ai; ştiut? Ce-i cu 
el, pentru numele lui Dumnezeu? Dar Roberta nu face parte 
dintre „cei mai mulţi" şi a avut deja mare parte dintr-o lună să 
observe cum se comportă băieţii cu fiul ei. Ceea ce spune eae 
doar: 

— Aşteaptă, Jonesy. Îl aduc. 

Jonesy aşteaptă. In depărtare, încă-l mai aude pe Duddits 
văicărindu-se şi pe Roberta vorbindu-i. Încercând să-l convingă 
să vină la telefon. Folosind ceea ce deja sunt cuvinte magice în 
casa Cavell: Jonesy, Beaver, Pete, Henry. Plânsetul se apropie şi, 
chiar prin telefon, Jonesy simte cum îi pătrunde în creier, un 
cuţit bont care sapă şi rupe îl loc să taie. /ach! Plânsetul lui 
Duddits face cotul primit de la Henry să pară o mângâiere de 
dragoste. Intre timp, bătrâna sevă de junglă îi curge în râuri pe 
gât în jos. Ochii lui se fixează asupra celor două însemne de 
deasupra telefonului, vă rugăm limitaţi-vă APELURILE LA 5 
MIN., e primul, NU SUNT TOLERATE înjurăturile, e celălalt. Sub 
acestea, cineva a scrijelit: Cine dracu spune asta? Apoi îl aude 
pe Duddits la aparat; acele îngrozitoare strigăte ascuţite îi intră 
direct în urechi. Jonesy se strâmbă din cauza lor, dar, în pofida 
durerii, îi e imposibil să se supere pe Duds. Aici sunt patru, toţi 
la un loc. Acolo el e unul, e singur şi ce „unu“ ciudat mai e! 
Dumnezeu l-a lovit şi l-a binecuvântat în acelaşi timp; îl 
ameţeşte pe Jonesy numai să se gândească la asta. 

— Duddits, spune el. Duddits, noi suntem. Jonesy... 

Îi înmânează receptorul lui Henry. 

— Salut, Duddits, sunt Henry... 


Henry îi dă receptorul lui Pete. 

— Salut, Duds, sunt Pete, nu mai plânge acum, e-n regulă... 

Pete îi dă telefonul lui Beaver, care se uită în jur, apoi trage 
receptorul spre colţ cât de mult îi permite cordonul. Acoperindu- 
şi gura cu mâna ca să nu-l audă bătrânii de lângă sobă (ca să nu 
mai pomenească de bătrânul lui, desigur), cântă primele două 
versuri ale cântecului de leagăn. Apoi tace, ascultă. După o 
clipă, le face celorlalţi un semn cu degetul mare şi arătătorul 
unite într-un cerc. Apoi îi dă receptorul înapoi lui Henry. 

— Duds? Sunt Henry din nou. A fost un vis, Duddits. N-a fost 
adevărat. Bine? N-a fost adevărat şi s-a terminat. Doar... 

Henry ascultă. Jonesy foloseşte ocazia să-şi dea jos cămaşa 
de flanelă. Tricoul de dedesubt e ud leoarcă. 

Sunt miliarde de lucruri pe lumea asta pe care Jonesy nu le 
ştie - ce fel de legătură există între el şi prietenii lui şi Duddits, 
pentru început - dar ştie că nu mai poate sta mult timp în 
magazinul lui Gosselin. | se pare că nu se uită doar la 
blestemata aia de sobă, ci că se află de-a dreptul înăuntrul ei. 
Băşinoşii ăia bătrâni din jurul tablei de dame trebuie să aibă 
gheaţă în oase. 

Henry dă din cap. 

— Aşa e, asemenea unui film  înfricoşător. Ascultă, 
încruntându-se. Nu, n-ai făcut asta. Nici unul dintre noi n-am 
făcut-o. Nu l-am rănit. Nu am rănit pe nici unul dintre ei. 

Şi, aşa pur şi simplu - bingo - Jonesy ştie că ei au făcut-o. N- 
au vrut cu adevărat s-o facă, dar au făcut-o. Erau speriaţi că 
Richie s-ar putea ţine de promisiunea de-a se revanşa... aşa că 
au acţionat ei primii. 

Pete întinde mâna şi Henry spune: 

— Pete vrea să-ţi vorbească, Dud. 

Îi dă telefonul lui Pete şi Pete îi spune lui Duddits să uite, să se 
calmeze, se vor întoarce curând acasă şi vor juca cu toţii un joc, 
se vor distra, se vor da dracului de ceasul morții, dar, între 
timp... 

Jonesy îşi ridică ochii şi vede că unul dintre însemnele de 
deasupra telefonului s-a schimbat. Cel din stânga încă mai 
spune: vă rugăm limitaţi-vă apelurile la 5 min., dar cel din 
dreapta acum spune: DE CE NU IEŞI AFARA E MAI RACOARE. lar 
asta-i o idee bună, o idee atât de bună. Nu are nici un motiv să 
n-o facă - problema Duddits se pare că este sub control. 


Dar, înainte să poată trece la acţiune, Pete îi întinde telefonul, 
spunându-i: 

— Vrea să-ţi vorbească ţie, Jonesy. 

Pentru o clipă aproape c-o ia la fugă, spunându-şi la dracu' cu 
Duddits, la dracu' cu ei toţi. Insă ei sunt prietenii lui, împreună 
au prins acelaşi vis îngrozitor, au făcut ceva ce nu voiau să facă 

(mincinos, mincinos împuțit ai vrut, chiar ai vrut) 

lar ochii lor îl fac să stea pe loc în ciuda căldurii, care acum se 
încleştează în jurul pieptului său asemenea unei pături 
sufocante. Ochii lor insistă că el face parte din problemă şi că nu 
trebuie să plece cât timp Duddits e încă la telefon. Nu aşa se 
joacă acest joc. 

E visul nostru şi nu s-a încheiat încă, insistă ochii lor - ai lui 
Henry mai mult decât alţii. // trăim din ziua în care l-am găsit în 
spatele depozitului Fraţilor Tracker, îngenuncheat şi aproape 
gol. El vede linia şi acum o vedem şi noi, unii dintre noi vor 
vedea întotdeauna linia. O vom vedea până în ziua morții 
noastre. 

Mai este şi altceva în ochii lor, ceva ce-i va bântui fără de 
veste până în ziua morţii lor şi care-şi va arunca umbra până şi 
peste zilele lor cele mai fericite. Teama lucrului pe care l-au 
făcut. A lucrului pe care l-au făcut în partea pe care nu şi-o 
amintesc din visul pe care l-au avut cu toţii. 

Asta-l ţine acolo unde se află şi-l face să ia receptorul, deşi se 
sufocă, se prăjeşte, se topeşte dracului de căldură. 

— Duddits, spune el şi până şi vocea i se pare că-i e încinsă. E 
în regulă, cu adevărat. O să ţi-l dau din nou pe Henry, e super- 
cald aici înăuntru şi trebuie să iau o gură de aer proas... 

Duddits îl întrerupe, vocea lui e puternică şi grăbită: 

— U-eşi-fa'ă! Onsi, u-eşi-fa'ă! Eu'iu! Eu'iu! 'Omu' EU'IU! 

Au înţeles întotdeauna bolboroseala lui de prima dată, iar 
Jonesy o înţelege şi acum: Nu ieşi afară! Jonesy, nu ieşi afară! 
Cenuşiu! Cenuşiu! Domnul CENUȘIU! 

Gura lui Jonesy se deschide fără voie. Se uită dincolo de soba 
plutind în valuri de căldură, în josul culoarului unde tatăl 
mahmur al lui Beaver examinează apatic fasolea la conservă, 
dincolo de doamna Gosselin de la bătrâna casă de marcat şi 
afară pe fereastra din faţă. Fereastra aceea e murdară şi e plină 
de abtibilduri făcând reclamă la orice, de la ţigări Winston şi 
răcoritoare Moosehead Ale până la prânzuri oferite de biserici şi 


la picnicurile de 4 lulie care au avut loc pe când cultivatorul de 
arahide era încă preşedinte... Însă mai e destulă sticlă rămasă 
prin care să se uite şi să vadă arătarea care-l aşteaptă afară. E 
fiinţa care a venit în spatele lui când încerca să ţină închisă uşa 
de la baie, fiinţa care i-a răpit corpul. O siluetă cenuşie 
dezbrăcată care stă pe picioarele ei fără degete lângă pompa de 
benzină Citgo, holbându-se la el cu ochii ei negri. lar Jonesy 
gândeşte: Nu-s cu-adevărat aşa, dar aşa-i vedem noi. 

Ca şi când ar sublinia asta, DI Cenuşiu îşi ridică una dintre 
mâini şi şi-o lasă apoi jos. Din vârful celor trei degete, picături 
mici, roşii-aurii, plutesc spre cer asemenea unor scaieţi. 

Birus, gândeşte Jonesy. 

Ca şi când ar fi un cuvânt magic într-o poveste, totul îngheaţă 
în loc. Magazinul lui Gosselin devine o felie de viaţă statică. 
Apoi, culoarea părăseşte lucrurile şi se transformă într-o 
fotografie cu tonuri sepia. Prietenii lui devin transparenţi şi 
dispar în faţa ochilor lui. Doar două lucruri mai par încă reale: 
receptorul negru şi greu al telefonului public şi căldura. Căldura 
sufocantă. 

— T-Eu'şi-TT! Strigă Duddits în urechea lui. Jonesy aude o 
inspiraţie lungă, sacadată pe care şi-o aminteşte atât de bine; e 
vorba de Duddits pregătindu-se să rostească vorbele cât mai 
clar posibil. - Ounzy! Ounzy, t-e zeş-tt! T-e zeş-tt! T-e z 


2 


Eşte-te! Trezeşte-tel Jonesy, trezeşte-tel 

Jonesy îşi ridică fruntea şi, pentru o clipă, nu văzu nimic. 
Părul, greu şi îmbibat cu transpiraţie, îi atârna în ochi. II dădu la 
o parte, sperând să vadă propriul său dormitor - fie cel de la 
Bivuac, fie şi mai bine, cel de acasă, din Brookline - dar nu avu 
un asemenea noroc. Încă se afla în biroul Fraţilor Tracker. 
Adormise cu capul pe birou şi visase despre cum îl sunaseră pe 
Duddits cu mulţi ani în urmă. Partea aceasta fusese destul de 
reală, nu însă şi acest lucru era că înăbuşitoare. Dacă făcuse 
ceva vreodată bătrânul Gosselin, atunci îşi păstrase întotdeauna 
magazinul în răcoare; în privinţa asta era un zgârcit. Căldura i se 
strecurase în vis fiindcă era cald aici, Cristoase, erau probabil 
patruzeci de grade, poate chiar cincizeci. 

A luat-o razna cazanul, gândi şi se ridică. Sau poate-a luat foc 
locul ăsta. In orice caz, trebuie să ies afară. Inainte să mă 
prăjesc. 


Jonesy ocoli biroul, de-abia observând că acesta se 
schimbase, de-abia simțind ceva mângâindu-i creştetul capului 
când se grăbi spre uşă. Intindea o mână către clanţă şi cealaltă 
către încuietoare, când îşi aminti de Duddits cel din vis, 
spunându-i să nu iasă afară, că acolo era DI Cenuşiu, pândindu- 
l. 

Şi acolo era. Chiar dincolo de uşă. Aşteptând în depozitul 
amintirilor sale, care-i aparţinea acum în totalitate. 

Jonesy îşi întinse degetele transpirate pe lemnul uşii. Părul îi 
căzu din nou peste ochi, dar el nu băgă de seamă. 

— D-le Cenuşiu, şopti el. Eşti acolo afară? Eşti, nu-i aşa? 

Nici un răspuns, însă DI Cenuşiu era acolo, sigur. Stătea cu 
rudimentul lui de cap spân înclinat într-o parte şi cu ochii negri 
sticloşi fixaţi asupra clanţei, aşteptând s-o vadă răsucindu-se. 
Aşteptând ca Jonesy să iasă în grabă pe uşă. Şi-apoi...? 

Adio,  sâcâitoare gânduri omeneşti. Adio, derutante şi 
deranjante emoţii omeneşti. 

Adio, Jonesy. 

— DI Cenuşiu, încerci să mă scoţi afară cu fumul? 

Tot nici un răspuns. Jonesy nu avea nevoie de unul. DI 
Cenuşiu avea acces la toate butoanele, nu-i aşa? Inclusiv la cele 
care controlau temperatura lui. Cât de sus o ridicase? Jonesy nu 
ştia, dar ştia că încă urca. Banda din jurul pieptului lui era mai 
caldă şi mai grea ca înainte şi de-abia putea respira. Tâmplele îi 
pulsau. 

Fereastra. Ce spui de fereastră? 

Simţind unda unei speranţe, Jonesy se întoarse în acea 
direcţie, cu spatele la uşă. Fereastra era întunecată acum - iar 
parcarea din faţa depozitului Fraţilor Tracker era îngropată sub 
dune schimbătoare de zăpadă. Niciodată, nici când era copil, nu 
i se păruse zăpada mai tentantă ca acum lui Jonesy. Se văzu 
sărind pe fereastră asemenea lui Errol Flynn într-un film vechi cu 
pirați, se văzu luând în piept zăpada şi aruncându-se în nămeţi, 
spălându-şi faţa încinsă în binecuvântata răcoare albă... 

Da, iar apoi senzaţia mâinilor D-lui Cenuşiu închizându-se în 
jurul gâtului lui. Mâinile acelea aveau doar câte trei degete 
fiecare, dar erau puternice; l-ar strânge de gât până l-ar sufoca 
într-o clipită. Numai să întredeschidă fereastra, numai să încerce 
să lase nişte aer rece de noapte să intre şi DI Cenugşiu va fi 
imediat înăuntru şi se va năpusti asupra lui asemenea unui 


vampir. Fiindcă acea parte a Lumii lui Jonesy nu era securizată. 
Acea parte era teritoriu ocupat. 

Alegerea lui Hobson. lese prost orice ai face. 

— leşi afară. DI Cenuşiu vorbi într-un sfârşit prin uşă şi o făcu 
cu propria voce a lui Jonesy. Voi termina repede. Nu-ţi doreşti să 
te prăjeşti acolo... sau îţi doreşti asta? 

Jonesy văzu imediat biroul din faţa geamului, biroul care nici 
măcar nu fusese acolo când intrase prima dată în încăpere. 
Inainte să adoarmă, el fusese o bucată de mobilier simplă din 
lemn, genul de lucru cu preţ minim pe care-l cumperi dintr-un 
magazin când eşti cu bugetul la limită. Cândva - nu-şi amintea 
cu precizie când - apăruse pe el un telefon. Un telefon simplu şi 
negru, la fel de utilitar şi de lipsit de preţiozităţi ca biroul însuşi. 

Acum, văzu el, biroul era un model mai masiv din stejar, 
geamănul celui din camera lui de lucru din Brookline. lar 
telefonul era un Trimline albastru, asemenea celui din biroul lui 
de la Jay. Işi şterse cu palma de pe frunte o peliculă groasă de 
transpiraţie caldă ca urina şi, când făcu aceasta, văzu ce 
atinsese cu vârful capului. 

Era vorba de capcana pentru vise. 

Capcana pentru vise de la Bivuac. 

— Sfinte rahat, şopti el. Decorez încăperea. 

Sigur că o decora, de ce nu? Nu-şi decorau celulele până şi 
deţinuţii de pe culoarul morţii? lar dacă putea adăuga un birou 
şi o capcană pentru vise şi un telefon Trimline în somn, atunci 
poate că... y 

Jonesy închise ochii şi se concentră. Incercă să aducă la viață 
o imagine a biroului din Brookline. Pentru o clipă, aceasta-i dădu 
de furcă, fiindcă interveni o întrebare: dacă amintirile lui se 
aflau acolo afară, cum de le mai avea şi aici înăuntru? 
Răspunsul, îşi dădu el seama, era foarte simplu. Amintirile se 
aflau încă în mintea lui, acolo unde fuseseră mereu. Cutiile de 
carton din depozit erau ceea ce Henry ar numi o externalizare, 
felul în care el vizualizează toate lucrurile la care are acces Dl 
Cenuşiu. 

Nu contează. Fii atent la ce trebuie făcut. Biroul din Brookline. 
Vizualizează biroul din Brookline. 

— Ce faci? Chestionă DI Cenuşiu. Siguranţa lui de sine îi 
părăsise vocea. Ce puţă-n-raţă faci acolo? 


Jonesy zâmbi puţin auzind expresia - nu se putu abţine - dar 
tinu tare de imagine. Nu de imaginea biroului în ansamblu, ci a 
unui anume perete al acestuia... cel de lângă uşa care dădea în 
micuța baie... da, iată-l. Termostatul marca Honeywell. Ce 
trebuia să spună acum? Exista vreun cuvânt magic precum 
alakazam? 

Mda. 

Cu ochii încă închişi şi cu o urmă de zâmbet încă pe fata 
îmbrobodită de transpiraţie, Jonesy şopti: 

— Duddits. 

Işi deschise ochii şi se uită la peretele prăfos şi anodin. 

Termostatul se afla acolo. 


3 


— Opreşte-te! Strigă DI Cenuşiu şi Jonesy fu uimit de 
familiaritatea acelei voci chiar atunci când traversă încăperea; 
era ca şi când ar fi ascultat una din propriile sale rare certuri 
(dezordinea infernală a camerei copiilor era un subiect predilect) 
înregistrată pe bandă magnetică. - Opreşte-te imediat! Asta 
trebuie să înceteze! 

— Pupă-mă-n cur, frumosule, replică Jonesy şi rânji. De câte 
ori îşi doriseră copiii lui să-i spună ceva de genul acesta, atunci 
când începea tărăboiul? În acea clipă îi trecu prin minte un gând 
neplăcut. Probabil că nu va revedea niciodată interiorul 
apartamentului din Brookline, dar, dacă-l va vedea, o va face cu 
ochii care-i aparţineau acum D-lui Cenuşiu. Obrazul pe care-l vor 
săruta copiii lui („Auu, zgârie, tati!" va spune Misha) va fi atunci 
obrazul D-lui Cenuşiu. Buzele pe care le va săruta Carla vor fi 
mai mult ca sigur buzele D-lui Cenuşiu. Şi, în pat, când ea-l va 
prinde şi-l va conduce înăuntrul ei... 

Jonesy tresări, apoi se întinse spre termostat... care, văzu el, 
era setat la 50. Era singurul din lume care putea urca atât de 
mult, fără-ndoială. Roti butonul înapoi cu jumătate, neştiind la 
ce să se aştepte şi fu încântat să simtă o suflare fugară de aer 
rece pe obraji şi pe sprâncene. Îşi îndreptă faţa mulţumit mai în 
sus, ca să prindă briza mai în plin şi observă grătarul unei găuri 
de aerisire montate sus în perete. Incă un adaus proaspăt. 

— Cum reuşeşti asta? Strigă DI Cenuşiu prin uşă. De ce nu 
absoarbe corpul tău birusul? Cum de încă mai exişti? 

Jonesy izbucni în râs. Pur şi simplu nu se putea abtine. 


— Încetează, spuse DI Cenuşiu şi tonul lui era acum mai tăios. 
Era tonul pe care îl folosise el când îi dăduse Cariei ultimatumul: 
dezintoxicare sau divorţ, iubire, tu alegi. Pot face mai mult decât 
să ridic temperatura, să ştii. Pot să te ard de viu. Sau să te fac 
să orbeşti. 

Jonesy îşi aminti pixul intrând în ochiul lui Andy Janas - acel 
pocnet îngrozitor şi cărnos - şi tresări. Totuşi, recunoştea o 
minciună când îi ajungea la urechi. Tu ești ultimul, iar eu sunt 
mecanismul tău de livrare, gândi Jonesy. N-o să-ți distrugi prea 
tare maşinăria. Nu până nu ţi-ai încheiat misiunea, oricum. 

Merse încet înapoi lângă uşă, amintindu-şi să aibă grijă... 
fiindcă, aşa cum spusese Gollum despre Bilbo Baggins, era şiret, 
preţiosul, aha, foarte şiret. 

— D-le Cenuşiu? Întrebă el încet. 

Nici un răspuns. 

— D-le Cenuşiu, cum arăţi acum? Cum arătai când erai tu 
însuţi? Nu mai eşti chiar atât de cenuşiu, ci puţin mai roz? Ai cu 
vreo două degete mai mult la mâini? Ai câteva fire de păr pe 
cap? Încep să-ţi crească degete şi coiţe între picioare? 

Nici un răspuns. 

— Începi să semeni cu mine, D-le Cenuşiu? Să gândeşti ca 
mine? Şi nu-ţi place, aşa-i? Sau îţi place? 

Tot nici un răspuns şi Jonesy îşi dădu seama că DI Cenuşiu 
dispăruse. Se întoarse şi se grăbi spre fereastră, observând alte 
noi schimbări: o xilogravură pe un perete, o reproducere după 
un Van Gogh pe altul - Gă/benel/ele, un cadou de Crăciun de la 
Henry - şi, pe birou, perpetuum mobile Magic 8-Ball pe care-l 
avea pe biroul de acasă. Voia să vadă ce pune la cale DI 
Cenuşiu, să afle ce-i mai captase acum atenţia. 


4 


Pentru început, interiorul camionetei se schimbase. În locul 
camionetei tărcate bej-verzui din dotarea armatei (cu mapa 
plină de hârtii şi formulare pe scaunul pasagerului, cu radioul 
ţiuitor de sub bord), se afla acum într-o limuzină de lux Dodge 
Ram cu scaune îmbrăcate în velură cenugşie şi cu aproximativ la 
fel de multe butoane ca un avion cu turboreactor. Pe 
compartimentul pentru mănuşi se afla un abtibild pe care scria 
îmi v ciobănescul scoţian. Ciobănescul respectiv încă era de faţă 
şi îşi făcea simțită prezenţa, dormind pe covoraşul din partea 
locului din dreapta, cu coada perfect încolăcită în jurul corpului. 


Era un mascul pe nume Lad. Jonesy simţi că are acces la numele 
şi la soarta pe care stăpânul lui Lad o avusese, dar de ce-ar vrea 
aşa ceva? Undeva la nord de situarea lor prezentă, camioneta 
de armată a lui Janas se afla scoasă de pe şosea, iar şoferul 
acestei maşini zăcea lângă ea. Jonesy nu avea habar de ce DI 
Cenuşiu lăsase câinele în viaţă. 

Apoi, Lad îşi înălţă coada şi se băşi, iar Jonesy înţelese. 


5 


Descoperi că, uitându-se pe fereastra biroului Fraţilor Tracker 
şi concentrându-se, se putea uita prin propriii lui ochi. Ninsoarea 
cădea mai abundent ca înainte, însă, asemenea autovehiculelor 
Armatei, Dodge-ul era echipat cu tracţiune integrală şi-şi croia 
drum destul de uşor. Mergând în direcţia opusă, înspre nord, 
către regiunea Jefferson, se vedea un lanţ de faruri înălțate cu 
mult deasupra şoselei: convoiul de camioane al armatei. Apoi, 
pe partea cealaltă, un semn reflectorizant - litere albe, fundal 
verde - se ivi din zăpada viscolită, Derry la 5 INTRARI MAI 
DEPARTE. 

Plugurile de deszăpezit ale municipalităţii lucraseră şi, deşi 
de-abia dacă exista trafic (n-ar fi fost prea mare trafic nici pe o 
noapte senină), autostrada era folosibilă. DI Cenuşiu mări viteza 
Ram-ului până la şaizeci şi cinci de kilometri pe oră. Trecură de 
trei intrări pe care Jonesy şi le amintea bine din copilărie (strada 
kansas, aeroport, upmile hill/parcul strawford), apoi DI Cenuşiu 
încetini. 

Dintr-o dată, Jonesy crezu că înţelege. 

Se uită la cutiile pe care le târâse înăuntru biroului, cele mai 
multe însemnate duddits, câteva însemnate derry. Cele din 
urmă le luase ca măsură de prevedere. DI Cenuşiu credea că 
încă deţine amintirile de care avea nevoie - informațiile de care 
avea nevoie - dar, dacă Jonesy bănuia bine unde mergeau (iar 
asta avea perfectă logică), DI Cenuşiu va avea parte de o 
surpriză. Jonesy nu ştia dacă să se bucure sau să fie speriat şi 
descoperi că era amândouă. 

lată o pancartă verde pe care scria intrarea 25 - strada 
witcham. Mâna lui acţionă semnalizatorul Ram-ului. 

O dată ajuns în intersecţie, roti volanul la stânga, pe Witcham, 
îl roti apoi la stânga din nou, un kilometru mai departe, pe 
strada Carter. Carter urca într-un unghi abrupt, îndreptându-se 
către Upmile Hill şi strada Kansas pe cealaltă parte a ceea ce 


fusese cândva o creastă împădurită şi înaltă, locul unui înfloritor 
sat al indienilor Micmac. Strada nu mai fusese curățată de 
câteva ore, dar tracţiunea integrală făcea faţă situaţiei. Ram-ul 
îşi croia drum printre mormanele acoperite cu zăpadă de pe-o 
parte şi cealaltă a drumului - maşini parcate pe marginea 
şoselei în pofida restricţiilor municipalităţii pe vreme grea. 

La jumătatea drumului, DI Cenuşiu trase din nou de volan, de 
data aceasta intrând pe o stradă şi mai îngustă, numită Carter 
Lookout. Ram-ul derapă, partea din spate legănându-se. Lad se 
uită în sus scurt, gemu, după care-şi aşeză la loc nasul pe 
covoraş în vreme ce cauciucurile prinseră aderenţă, muşcând 
din zăpadă şi ducând mai departe Ram-ul. 

Jonesy stătu la fereastra care dădea spre lumea de afară, 
fascinat, aşteptând ca DI Cenuşiu să descopere... ei bine, să 
descopere. 

La început, DI Cenuşiu nu fu uimit când farurile de sus ale 
Ram-ului nu scoaseră nimic altceva la iveală în vârful pantei 
decât ninsoarea zbuciumată. Era convins că va vedea în câteva 
clipe, sigur că va vedea... doar câteva clipe şi va vedea turnul 
mare şi alb care stătea acolo panoramând coborârea spre 
strada Kansas, turnul pe care ferestrele urcau într-o spirală. 
Peste doar câteva clipe... 

Numai că acum nu mai erau alte câteva clipe. Ram-ul îşi 
croise cu dinţii drum către vârful a ceea ce se numise cândva 
Dealul Turnului de Apă. Aici, Carter Lookout - şi alte trei sau 
patru alei asemănătoare - se sfârşeau într-un cerc larg. 
Ajunseseră la cel mai înalt, cel mai deschis loc din Derry. Vântul 
urla ca ielele, suflând cu o viteză constantă de optzeci de 
kilometri pe oră, cu rafale care ajungeau până la o sută sau 
chiar o sută douăzeci. În lumina farurilor Ram-ului, zăpada 
cădea la orizontală, o furtună de pumnale. 

DI Cenuşiu rămase nemişcat. Mâinile lui Jonesy se desprinseră 
de pe volan şi căzură pe-o parte şi pe cealaltă a corpului lui, 
aidoma unor păsări împuşcate în plin zbor. În cele din urmă, 
îngăimă: 

— Unde e? 

Mâna stângă se ridică, căută pe apucate mânerul de 
deschidere al portierei şi-l trase într-un sfârşit în sus. Işi legănă 
un picior afară, apoi, când vântul răgnind îi fură portiera din 
mână, căzu pe genunchii lui Jonesy. Se ridică şi se împletici spre 


capota din faţă a maşinii, jacheta fluturându-i în jurul corpului şi 
cracii pantalonilor zbătându-se asemenea pânzelor unei 
caravele. Muşcătura vântului era cu mult sub zero (în biroul 
Fraţilor Tracker, temperatura scăzu de la răcoros la frig într-un 
răstimp de câteva secunde), însă norului vesperal care popula 
acum în mare parte creierul lui Jonesy şi care-i stăpânea corpul 
nu-i păsa aproape deloc. 

— Unde e? Strigă DI Cenuşiu în suflarea vâjâită a furtunii. 
Unde dracu-i TURNUL DE APĂ? 

Jonesy nu trebui să strige; furtună sau nu, DI Cenuşiu ar auzi 
până şi o şoaptă. 

— Ha-ha, D-le Cenuşiu, spuse el. Asta-i gluma secolului. Se 
pare că s-a-ntors roata. Turnul de Apă nu mai există din 1985. 


6 


Jonesy gândi că, dacă DI Cenuşiu ar fi rămas locului, ar fi făcut 
o criză de preşcolar cum scrie la carte, poate chiar s-ar fi tăvălit 
pe jos prin zăpadă şi ar fi dat din picioare; în ciuda eforturilor 
sale susţinute de a nu face asta, DI Cenuşiu era năpădit de 
întreaga încărcătură emotivă a lui Jonesy, era la fel de incapabil 
să se înfrâneze acum că pornise ţintă la drum, asemenea unui 
alcoolic care ţine în mână cheia barului McDougal's. 

In loc să aibă o criză sau o cădere nervoasă, avântă corpul lui 
Jonesy dincolo de vârful golaş al dealului către piedestalul scund 
de piatră, acolo unde se aşteptase să găsească rezerva de apă a 
oraşului: şapte sute de mii de galoane de apă, mai exact. Căzu 
în zăpadă, se opinti înapoi în picioare, şchiopătă înainte datorită 
şoldului rănit al lui Jonesy, căzu din nou şi se ridică din nou, în 
tot acest timp scuipând în viscol litania de înjurături copilăreşti 
ale lui Beaver: puţă-n-raţă, pupă-mi aşezătoarea, molfăie-mi 
grăsimea, muşcă-mi scrotu', cacă-te-n căciula-ţi puturoasă şi 
poart-o cu cozorocu' la spate, Bruce. Rostite de Beaver (sau de 
Henry, sau de Pete), acestea fuseseră întotdeauna amuzante. 
Aici, pe vârful acesta pustiu de deal, strigate în urechea furtunii 
de acest monstru împiedicat care aducea cu o fiinţă umană, 
erau îngrozitoare. 

El, ea, creatura, ce-o fi fost DI Cenuşiu, ajunse într-un sfârşit 
la piedestalul care se vedea destul de limpede în lumina 
împrăştiată de farurile Ramului. Fusese construit de statul unui 
copil, de vreun metru jumătate, din stânca simplă din care 
fuseseră ridicate atât de multe ziduri de piatră din Noua Anglie. 


Pe el se vedeau două siluete dăltuite în bronz, un băiat şi o fată 
cu mâinile împreunate şi cu capetele aplecate, ca în rugăciune 
sau durere. 

Piedestalul era acoperit aproape în întregime de nămeţii de 
zăpadă, însă partea de sus a plăcii comemorative bătută în cuie 
de peretele din faţă era încă vizibilă. DI Cenuşiu căzu pe 
genunchii lui Jonesy, dădu zăpada la o parte şi citi acestea: 


CELOR PIERDUŢI ÎN FURTUNĂ 

31 MAI 1985 

ŞI COPIILOR 

TUTUROR COPIILOR 

CU DRAGOSTE, DIN PARTEA LUI BILL, 
BEN, BEV, EDDIE, RICHIE, STAN, MIKE 
CLUBUL PERDANŢILOR 


Scris cu spray-ul în litere roşii tremurate, la fel de bine vizibil 
în lumina farurilor, se afla şi mesajul următor: 


PENNYWISE TRĂIEŞTE 


DI Cenuşiu stătu îngenuncheat uitându-se la acestea pentru 
aproape cinci minute, ignorând amorţeala din membrele lui 
Jonesy. (Şi de ce i-ar fi păsat? Jonesy nu era decât o banală 
maşină de închiriat: condu-o cât de tare doreşti şi stinge-ţi 
ţigara pe podea.) Incerca să înţeleagă ce înseamnă. Furtună? 
Copii? Pierduţi? Cine sau ce era Pennywise? Şi mai important: 
unde era Turnul de Apă, cel despre care amintirile lui Jonesy 
susțineau că se află acolo? 

Într-un sfârşit, se ridică, şchiopătă spre maşină, intră şi porni 
încălzirea. În valul puternic de aer cald, corpul lui Jonesy începu 
să tremure. Cât ai clipi, DI Cenugşiu se afla din nou în faţa uşii 
închise de la birou, cerând o explicaţie. 

— De ce pari atât de furios? Intrebă Jonesy cu calm, zâmbind 
însă. Simţea asta DI Cenuşiu? Te aşteptai să te ajut? Fii serios, 
amice - nu cunosc detaliile, dar am o idee destul de clară 
asupra planului de ansamblu: peste douăzeci de ani, întreaga 
planetă va fi o minge mare şi roşietică, aşa-i? Gata cu gaura din 
stratul de ozon, dar gata şi cu oamenii. 

— Faci pe deşteptul cu mine? Să nu-ndrăzneşti! 


Jonesy reprimă impulsul de a-l împinge pe DI Cenuşiu până în 
pragul unei alte crize nervoase. Nu credea că musafirul lui 
nepoftit putea sparge uşa dintre ei, oricât de furios ar fi, însă ce 
rost avea să supună acest lucru unei încercări? Şi, pe lângă 
asta, Jonesy era extenuat emoţional, nervii îi erau încordaţi şi 
gura îi era plină de un gust de cupru ars. 

— Cum poate să nu fie aici? 

DI Cenuşiu lovi cu mâna mijlocul volanului. Claxonul strigă. 
Lad, ciobănescul scoţian, îşi înălţă capul şi se uită la bărbatul din 
spatele volanului cu doi ochi mari, înfricoşaţi. 

— Nu mă poţi minţi! Am toate amintirile tale! 

— Păi... câteva am reuşit să le iau. Ţi-aminteşti? 

— Pe care? Spune-mi. . 

— De ce ţi-aş spune? Intrebă Jonesy. Tu ce vei face pentru 
mine în schimb? 

DI Cenuşiu se cufundă în tăcere. Jonesy îl simţi frunzărind 
diverse dosare. Apoi, dintr-o dată, diferite mirosuri începură să 
pătrundă în cameră pe sub uşă şi prin sistemul de aerisire. Erau 
mirosurile lui preferate: popcorn, cafea, ciorba de peşte a 
mamei lui. Stomacul începu imediat să-i ghiorăie. 

— Sigur, nu-ţi pot promite ciorba de peşte a mamei tale, 
spuse DI Cenuşiu. Dar te voi hrăni. lar tu eşti înfometat, nu-i 
aşa? 

— Având în vedere că-mi comanzi corpul şi că înfuleci ca din 
troacă din emoţiile mele, ar fi o minune să nu-mi fie foame, 
răspunse Jonesy. 

— La sud de-aici există un local - Sysart's. Potrivit amintirilor 
tale, e deschis douăzeci şi patru de ore pe zi, ceea ce e un fel 
de-a spune „tot timpul". Sau minţi şi în privinţa asta? 

— Nu am minţit niciodată, răspunse Jonesy. Cum spui şi tu: nu 
pot minţi. Tu eşti la cârmă, tu deţii banca de date a amintirilor, 
tu deţii totul, cu excepţia lucrurilor de aici dinăuntru. 

— Unde este înăuntru? Cum de poate exista un înăuntru? 

— Nu ştiu, spuse Jonesy cu sinceritate. De unde să ştiu că mă 
vei hrăni? 

— Fiindcă trebuie s-o fac, spuse DI Cenuşiu de dincolo de uşă 
şi Jonesy îşi dădu seama că şi DI Cenuşiu vorbea cu sinceritate. 
Dacă nu alimentezi maşina cu benzină din când în când, motorul 
se opreşte. Dar, dacă-mi satisfaci curiozitatea, o să-ţi dau să 
mănânci ce-ţi place. Dacă nu... 


Mirosurile venind pe sub uşă se schimbară, deveniră odorurile 
verzui, repulsive de broccoli şi de varză de Bruxelles. 

— Preabine, spuse Jonesy. O să-ţi spun ce pot, iar tu o să-mi 
dai la Dysart's clătite şi şuncă. Mic dejun douăzeci şi patru de 
ore pe zi, să ştii. Batem palma? 

— Batem. Deschide uşa şi o batem. 

Lui Jonesy îi fu smuls un zâmbet - era prima încercare de 
glumă a D-lui Cenuşiu şi nici nu era una chiar proastă. Se uită în 
oglinda retrovizoare şi văzu un zâmbet identic pe buzele care 
nu-i mai aparţineau. Asta era puţin înspăimântător. 

— Cred că o să sărim peste partea practică a bătutului de 
palmă, spuse el. 

— Spune-mi. 

— Da, însă mai am un avertisment - dacă nu-ți ţii 
promisiunea, nu vei mai avea ocazia să faci alta. 

— O să ţin minte. 

Maşina rămase locului pe vârful Dealului Turnului de Apă, 
legănându-se uşor pe arcurile de suspensie, farurile trimițând 
trâmbe circulare de lumină înzăpezită, iar Jonesy îi spuse D-lui 
Cenuşiu ce ştia. Era, credea el, locul potrivit pentru o poveste 
înfricoşătoare. 


8 


Anii 1984 şi 1985 fuseseră ani nefaşti pentru orăşelul Derry. 
În vara lui 1984, trei adolescenţi din localitate aruncaseră un 
homosexual în Canal, omorându-l. În cele zece luni care 
urmaseră, şase copii fuseseră ucişi, se pare că de către un 
psihopat care se deghiza uneori în clovn. 

— Cine-i John Wayne Gacey ăsta? Întrebă DI Cenuşiu. El a 
omorât copiii? 

— Nu, e doar cineva din vestul mijlociu care avea un modus 
operandi asemănător, spuse Jonesy. Nu înţelegi multe dintre 
conexiunile pe care le face mintea mea, nu-i aşa? Pariez că nu 
prea sunt poeţi acolo de unde vii tu. 

DI Cenuşiu nu răspunse la această remarcă. Jonesy se îndoia 
că el ştia ce e acela un poet. Sau că-i păsa. 

— In orice caz, spuse Jonesy, ultimul lucru rău care s-a 
întâmplat a fost un fel de uragan monstru. A lovit în 31 mai 
1985. Au murit mai bine de şaizeci de oameni. Turnul de Apă a 
fost dărâmat. S-a rostogolit pe deal în jos până pe strada 
Kansas. 


Arătă spre dreapta maşinii, unde pământul dispărea în pantă 
în întuneric. 

— Aproape trei sferturi de milion de galoane de apă s-au 
scurs în jos pe dealul Upmile, apoi spre centrul oraşului, care, 
mai mult sau mai puţin, s-a prăbuşit. Eu eram la facultate pe 
atunci. Furtuna a avut loc în timpul săptămânii examenelor de 
sfârşit de semestru. M-a sunat tata şi mi-a povestit despre ea, 
dar sigur că ştiam deja - era o ştire de importanţă naţională. 

Jonesy se opri, gândindu-se, uitându-se prin biroul care acum 
nu mai era gol şi murdar, ci frumos mobilat (subconştientul lui 
adăugase atât canapeaua pe care o avea el acasă, cât şi fotoliul 
Eames pe care-l văzuse în catalogul Muzeului de Artă Modernă, 
un fotoliu minunat, dar cu mult peste posibilităţile lui financiare) 
şi cu adevărat plăcut... cu siguranţă mai plăcut decât lumea 
viscolită cu care trebuia să se confrunte uzurpatorul corpului 
său. 

— Şi Henry era la studii. Pete hoinărea pe Coasta de Vest, 
preocupat de mişcarea hippie la care aderase. Beaver frecventa 
un colegiu din sudul statului. A absolvit în haşiş şi jocuri video, 
aşa spunea el mai târziu. 

Numai Duddits fusese aici în Derry când avusese loc marea 
furtună... Însă Jonesy descoperi că nu voia să rostească numele 
lui Duddits. 

DI Cenuşiu nu spuse nimic, dar Jonesy simţi destul de limpede 
neliniştea lui. D-lui Cenuşiu nu-i păsa decât de Turnul de Apă. Şi 
de modul în care-l prostise Jonesy. 

— Ascultă, D-le Cenuşiu, dacă a fost vorba de vreo prostire, 
atunci te-ai prostit singur. Am luat doar câteva dintre cutiile 
derry, doar atât şi le-am adus aici când tu erai ocupat să-l omori 
pe acel sărman soldat. 

— Sărmanii de soldaţi au coborât cu aeronavele din cer şi au 
masacrat toţi semenii mei pe care i-au găsit. 

— Scuteşte-mă. Nici voi nu aţi venit aici ca să ne faceţi 
primirea în Clubul de Carte Galactic. 

— Ar fi schimbat cu ceva situaţia dacă am fi venit pentru 
asta? 

— Poţi să mă scuteşti şi de situaţiile astea ipotetice, spuse 
Jonesy. După ceea ce i-ai făcut lui Pete şi tipului din armată, mă 
pot lipsi de o discuţie intelectuală cu tine. 

— Facem ceea ce avem de făcut. 


— S-ar putea, dar, dacă te aştepţi să te ajut, eşti nebun. 

Câinele se uita la Jonesy cu şi mai mare nelinişte, aparent 
neobişnuit cu stăpâni care poartă discuţii animate cu ei înşişi. 

— Turnul de Apă s-a prăbuşit în 1985 - acum şaisprezece ani 
- iar tu ai furat această amintire? 

— Teoretic, da, chiar dacă nu cred că ai avea mare noroc într- 
o sală de judecată, având în vedere că amintirile erau ale mele 
încă de la început. 

— Ce altceva ai mai furat? 

— Asta e treaba mea şi grija ta. 

Se auzi o bătaie puternică şi necontrolată în uşă. Jonesy îşi 
aminti încă o dată de povestea Celor trei purceluşi. Suflă şi 
suflă, D-le Cenuşiu; bucură-te de plăcerea îndoielnică a furiei. 

Insă DI Cenugşiu se părea că plecase din spatele uşii. 

— D-le Cenugşiu? Strigă Jonesy. Hei, nu pleca ofuscat, te rog! 

Jonesy bănui că DI Cenugşiu s-ar putea afla într-o altă căutare 
de informaţii. Turnul de Apă dispăruse, dar Derry încă era acolo; 
ergo, apa furnizată locuitorilor, trebuia să vină de undeva. 
Cunoştea Jonesy locaţia acestui „undeva"? 

Nu o ştia. Işi amintea vag că băuse multă apă îmbuteliată în 
vară, la întoarcerea acasă de la facultate, dar asta era tot. În 
cele din urmă, apa începuse să curgă din nou la robinete, dar ce 
însemna asta pentru un flăcău de douăzeci şi unu de ani, a cărui 
grijă primordială fusese cum să ajungă sub fusta lui Mary 
Shratt? Apa curgea, tu o beai. Nu te-ntrebai de unde venea, 
atâta vreme cât nu-ţi provoca vomitări sau diaree. 

Frustrarea D-lui Cenuşiu o simţea? Sau era doar imaginaţia 
lui? Jonesy spera cu sinceritate să nu fie imaginaţia sa de vină. 

El îşi făcuse temele... fusese ceea ce ei patru, în vremurile 
bune ale tinereţilor lor ratate, ar fi numit cu siguranţă „un 
pişorcos împuţit". 


9 


Roberta Cavell se trezi dintr-un vis neplăcut şi se uită spre 
dreapta, aproape aşteptându-se să vadă doar întuneric. Însă 
cifrele albastre, reconfortante, încă mai străluceau pe cadranul 
ceasului de lângă pat, aşa încât nu căzuse curentul. Acesta era 
un lucru destul de uimitor, având în vedere cât de tare sufla 
vântul. 

1:04 spuneau cifrele albastre. Roberta aprinse veioza - să se 
folosească de ea cât încă mai putea - şi bău nişte apă din pahar. 


Vântul o trezise? Visul rău? Fusese rău, sigur, ceva despre 
extratereştri cu raze mortale de care fugeau toţi oamenii, dar nu 
credea că asta era pricina. 

Apoi, vântul scăzu în intensitate şi femeia auzi ce o trezise: 
vocea lui Duddits de la parter. Duddits... cântând? Era posibil 
aşa ceva? Nu-şi închipuia cum, având în vedere după-amiaza şi 
seara îngrozitoare prin care trecuseră amândoi. 

— liivăă mo! Repetase el cea mai mare parte a orelor dintre 
două şi cinci - Beaver mort! Duddits, de neconsolat, ajungând în 
cele din urmă să-şi provoace o sângerare nazală. Femeia se 
temea de acestea. Când începea Duddits să sângereze, uneori îi 
era imposibil să facă să-i oprească scurgerea iară să-l ducă la 
spital. De data aceasta reuşise să o oprească, punându-i dopuri 
de vată în nări şi strângându-l de şaua nasului, între ochi. Il 
sunase pe doctorul Briscoe să-l întrebe dacă-i poate da lui 
Duddits una din tabletele lui galbene de Valium, dar doctorul 
Briscoe era plecat în Nasau, ne pare rău. Mai era un medic, un 
oarecare purtător de halat alb care nu-l văzuse niciodată pe 
Duddits, dar Roberta nici măcar nu se deranjase să-l sune. li 
dăduse pur şi simplu Valium-ul, îi badijonase buzele uscate şi 
subţiri şi interiorul gurii cu una dintre acele comprese de 
glicerina cu gust de lămâie care-i plăceau lui atât de mult - îi 
apăreau mereu _ ulceraţii în interiorul gurii. Chiar şi după 
tratamentul chemoterapeutic, acestea persistau. lar tratamentul 
se încheiase. Nici unul dintre doctori - nici Briscoe, nici vreun 
altul - nu recunoştea asta, aşa încât drena de plastic rămăsese 
la locul ei, chiar dacă tratamentul se încheiase. Roberta nu va 
mai lăsa să-i treacă băiatul prin acel iad din nou. 

O dată ce Duddits îşi luase pastila, ea se băgase în pat cu el, îl 
ţinuse în braţe (având grijă la partea lui stângă, unde era 
ascunsă drena sub un bandaj) şi-i cântase. Nu-i cântase 
cântecul de leagăn al lui Beaver, totuşi. Nu astăzi. 

Intr-un sfârşit, începuse să se liniştească şi, când crezuse că 
adormise, ea îi scosese cu blândeţe dopurile de vată din nări. Al 
doilea se înţepenise puţin şi ochii lui Duddits se deschiseseră - 
ce frumoasă tentă verzuie! Ochii erau adevăratul lui dar, gândea 
ea câteodată, nu cealaltă chestie... faptul că vedea linia şi tot ce 
se lega de asta. 

— Amma? 

— Da, Duddits. 


— liivăă'n ai? 

Asta-i provocă atâta durere! La fel şi amintirea absurdei 
jachete de piele a lui Beaver, care lui îi plăcuse atât de mult şi 
pe care o purtase până la franjurire. Dacă ar fi fost vorba de 
altcineva, de oricine altcineva, în afară de unul dintre cei patru 
prieteni din copilărie ai lui, s-ar fi îndoit de premoniţia lui 
Duddits. Dar, dacă Duddits spunea că Beaver era mort, atunci 
cu siguranţă aşa era. 

— Da, iubire, sunt sigură că-i în rai. Culcă-te, acum. 

Preţ de încă o clipă lungă, acei ochi verzi continuară să se uite 
într-ai ei, iar ea crezuse că va începe din nou să plângă - chiar 
aşa, o lacrimă, mare şi perfectă, se prelinse pe obrazul lui 
întuleiat. Îi era atât de greu să se bărbierească acum, uneori 
chiar şi aparatul Norelco îi producea mici tăieturi care sângerau 
ore în şir. Apoi, ochii i se închiseseră la loc şi ea ieşise din 
cameră pe vârful degetelor. 

După lăsarea întunericului, când îi pregătea terciul de ovăz 
(toate, cu excepţia celor mai uşoare mâncăruri, îl făceau să 
vomite, un alt semn că sfârşitul era aproape), întreg coşmarul o 
luă de la capăt. Înspăimântată deja de ştirile din ce în ce mai 
ciudate despre regiunea Jefferson, alergase iarăşi în camera lui 
cu inima bubuindu-i în piept. Duddits stătea din nou în şezut, 
dând din cap dintr-o parte în cealaltă, într-un gest copilăresc de 
negare. Sângerarea îi repornise şi, la fiecare smucitură, picături 
stacojii zburau în aer. Îi murdăreau faţa de pernă, fotografia 
autografată a lui Austin Powers („Mi;șto, puicuțo!“ scria pe 
partea de jos) şi sticluţele de pe masă: apă de gură, Compazine, 
Percocet, multivitaminele care păreau să nu ajute la nimic, 
borcanul înalt cu compresele cu gust de lămâie. 

De data aceasta pretindea că murise Pete, scumpul (şi nu 
prea luminatul la minte) Peter Moore. Dumnezeule mare, putea 
fi adevărat? În parte? În întregime? 

A doua criză de suferinţă isterică nu durase la fel de mult ca 
prima, probabil fiindcă Duddits era deja obosit. Reuşise să 
oprească sângerarea din nou - norocul ei - şi-i schimbase 
aşternuturile, ajutându-l mai întâi să ajungă la scaunul de lângă 
fereastră. Acolo  şezuse, uitându-se afară la furtuna 
reîmprospătată, suspinând din când în când, uneori scoțând 
oftaturi grele, lichide, care o făceau pe Roberta să sufere. 
Suferea şi numai uitându-se la el: cât era de slab, cât era de 


palid, cât era de chel. Îi dăduse căciula cu Red Sox, semnată pe 
cozoroc de marele Pedro Martinez (primeşti atâtea lucruri 
frumoase când eşti pe moarte, medita ea câteodată), spunându- 
şi că trebuie să-i fie rece acolo, atât de aproape de geam, dar, 
pentru prima dată, Duddits nu voise să şi-o pună în cap. O 
ţinuse doar în poală şi se uitase afară în întuneric cu ochii lui 
mari şi nefericiţi. 

În cele din urmă, îl dusese înapoi în pat, de unde, încă o dată, 
ochii lui verzi se uitară în sus spre ea cu toată strălucirea lor 
teribilă, muribundă. 

— liit'n ai, uuu? 

— Sunt sigur că este. 

Nu voise să plângă, cu disperare nu voise - l-ar fi putut porni 
din nou - dar simţise lacrimile umezindu-i ochii. Capul îi gemea 
de ele, iar interiorul nasului ei mirosea a mare de fiecare dată 
când inspira. 

— E liit uu liivă? 

— Da, iubire. 

— O ăd liivă ii liit-n ai? 

— Da, o să-i vezi. Sigur că da. Dar mai e mult până atunci. 

Ochii lui se închiseseră. Roberta şezuse lângă el pe pat, 
uitându-se în jos la mâinile ei, simțindu-se mai tristă ca 
niciodată, mai singură ca niciodată. 

Acum se grăbi la parter şi, da, cânta, sigur că da. Fiindcă 
vorbea atât de fluent limba Duddits (şi de ce nu? Fusese a doua 
ei limbă pentru mai bine de treizeci de ani), traduse silabele 
rostogolinde fără să-şi pună prea mult capul la contribuție: 
Scooby-Dooby-Doo, unde eşti tu? Avem nişte treabă de făcut 
acu'. Îţi tot spun, Scooby-Doo, ne trebuie o mână de ajutor acu’. 

Intră în camera lui, neștiind la ce să se aştepte. Cu siguranță, 
nu la ce găsi acolo: fiecare lumină strălucea, iar Duddits era 
complet îmbrăcat pentru prima dată de la cea mai recentă (şi, 
foarte probabil, ultima, potrivit doctorului Briscoe) atenuare a 
bolii. Îmbrăcase pantalonii lui preferați de catifea cu dungi, 
vesta lui scurtă peste tricoul cu Grinch şi-şi pusese căciula cu 
Red Sox. Şedea în scaunul de lângă fereastră şi se uita afară în 
noapte. Acum nu se încrunta; şi nici nu lăcrima. Se uita afară în 
furtună cu o poftă care-i lumina privirea şi care pe ea o ducea cu 
gândul la zilele dinainte de apariţia bolii, care îşi anunţase 
venirea prin nişte simptome discrete, uşor de trecut cu vederea: 


cât de obosit şi de vlăguit devenea după o repriză scurtă de 
Frisbee în curtea din spate, cât erau de mari vânătăile căpătate 
fie şi de la loviturile cele mai mici şi cât de greu îi treceau. Aşa 
arăta când... 

Dar nu se putea gândi. Era prea tulburată să gândească. 

— Duddits! Duddie, ce... 

— Amma! U e-i uetahu eu? 

Mama! Unde-i sufertaşul meu? 

— În bucătărie, dar, Duddie, e toiul nopții. Ninge afară! Nu 
te... 

Duci nicăieri, se încheia propoziția aceea, desigur, dar 
cuvintele nu voiau să i se dezlipească de pe limbă. Ochii lui erau 
atât de sclipitori, atât de vii. Probabil că ar fi trebuit să fie 
bucuroasă să vadă lumina aceea atât de puternică în ochii lui, 
acea energie, însă, de fapt, era îngrozită. 

— Veu uetahu eu! Veu uetahu eu! 

Vreau sufertaşul meu! Vreau sufertaşul meu! 

— Nu, Duddits. Încerca să fie severă. Trebuie să te dezbraci şi 
să intri înapoi în pat. Asta trebuie să faci şi asta e tot ce trebuie 
să faci. Haide. Te voi ajuta eu. 

Dar, când se apropie, el îşi ridică braţele şi şi le împreună 
peste pieptul îngust, cu palma mâinii drepte apăsată peste 
obrazul stâng, palma celei stângi peste obrazul drept. Incă din 
fragedă copilăria, acest gest era tot ce putea el face ca să 
exprime încăpățânare. De obicei, era destul şi aşa fu şi acum. 
Nu voia să-l supere din nou, poate chiar să provoace o nouă 
sângerare. Dar nu avea de gând să-i pregătească prânzul în 
sufertaşul Scooby la ora unu şi cincisprezece minute dimineaţa. 
Absolut deloc. 

Se retrase pe o parte a patului şi se aşeză. Camera era caldă, 
dar ei îi era frig, chiar şi în capotul ei greu de flanel. Duddits îşi 
cobori încet braţele, uitându-se la ea cu băgare de seamă. 

— Poţi să te ridici dacă vrei, spuse, dar de ce? Ai avut un vis, 
Duddie? Un vis urât? 

Poate că avusese un vis, dar nu unul urât. Nu când arbora 
privirea aceea înflăcărată pe care ea acum o recunoscu destul 
de bine: aşa arătase destul de des în anii optzeci, în anii fericiţi 
de dinainte ca Henry, Pete, Beaver şi Jonesy să plece pe căi 
separate, sunând din ce în ce mai rar şi venind să-l vadă chiar şi 


mai rar, pe măsură ce se grăbeau spre vieţile lor de adulţi şi-l 
uitau pe cel care era sortit să rămână în urmă. 

Era privirea pe care o avea când simţurile lui speciale îi 
spuneau că îi veneau prietenii la joacă. Uneori plecau cu toţii în 
Parcul Strawford sau la Mlaştină (nu aveau voie să meargă 
acolo, dar mergeau, atât ea, cât şi Alfie ştiau că merg acolo, iar 
una din excursiile lor acolo îi aduseseră pe prima pagină a 
ziarului). Uneori, Alfie sau una dintre mamele sau taţii lor îi 
duceau la terenul de minigolf de la aeroport sau la Orăşelul 
Copiilor din Newport şi, în acele zile, ea îi împacheta 
întotdeauna lui Duddits sandvişuri, prăjituri şi un termos cu 
lapte în sufertaşul cu Scooby-Doo. 

Crede că vin prietenii lui. Cei la care se gândeşte trebuie să 
fie Henry şi Jonesy, fiindcă el spune că Pete şi cu Beav... 

Dintr-o dată, o imagine îngrozitoare îi veni în minte stând 
acolo pe patul lui Duddits, cu mâinile împreunate în poală. Se 
văzu deschizând uşa datorită unor ciocănituri care se aud la ora 
neînsufleţită de trei dimineaţa, nedorind s-o deschidă, dar 
neputându-se abţine să n-o facă. Şi, dincolo de ea, se află cei 
doi prieteni morţi, nu ceilalţi doi vii. Beaver şi cu Pete erau 
acolo, reîntorşi la copilăria pe care o trăiau în ziua în care îi 
întâlnise pentru prima dată, în ziua în care-l salvaseră pe Duddie 
din Dumnezeu ştie ce capcană blestemată şi-l aduseseră acasă 
în siguranţă. Ochiul minţii ei văzu că Beaver purta jacheta aceea 
cu multe fermoare şi Pete purta sveterul cu guler rotund de care 
era atât de mândru, cel pe al cărui buzunar din stânga de la 
piept scria NASA. Îi văzu reci şi palizi, ochii lor purtând sclipirea 
ştearsă, neagră ca strugurii, a cadavrelor. Îl văzu pe Beaver 
păşind înainte - nu-i adresa nici un zâmbet acum, acum n-o 
recunoştea; când Joe Beaver Clarendon întinde mâinile palide ca 
burta unui peşte, are un singur scop. Am venit după Duddits, 
doamnă Cavell. Noi suntem morți şi acum şi el este. 

Îşi strânse palmele şi mai tare, când un fior îi străbătu corpul. 
Duddits nu observă; se uita pe fereastră interesat şi anxios. Şi, 
foarte încet, începu din nou să cânte. 

— 0oby-OOby-Ooo, u esti u? Aem teabă e făutau.... 


10 


— D-le Cenuşiu? 
Nici un răspuns. Jonesy stătea lângă uşa a ceea ce acum, mai 
mult ca sigur, era biroul /u;, nu mai rămăsese nici o urmă din 


biroul Fraţilor Tracker, cu excepţia mizeriei de pe ferestre 
(ilustrata amatoricesc pornografică a fetei cu fusta ridicată 
fusese înlocuită de Gă/benel/ele lui Van Gogh), simțindu-se din 
ce în ce mai neliniştit. Ce căuta nenorocitul acela? 

— D-le Cenuşiu, unde eşti? 

Nici un răspuns nici de data asta, dar avea un sentiment că DI 
Cenuşiu se întorcea... şi că era fericit. Bastardul ăla era fericit. 

Lui Jonesy nu-i plăcea asta deloc. 

— Ascultă, spuse Jonesy. Ţinea mâinile încă apăsate pe uşa 
sanctuarului său; fruntea stătea şi ea acum apăsată de ea. Amo 
propunere pentru tine, prietene - eşti deja pe jumătate uman; 
de ce nu te naturalizezi complet? Putem coexista, bănuiesc şi-o 
să-ţi prezint împrejurimile. Îngheţata e bună, berea e chiar şi 
mai bună. Ce spui? 

Presupunea că DI Cenuşiu se simţea tentat, aşa cum doar o 
creatură esențialmente lipsită de formă se simte tentată când i 
se oferă o formă - o schimbare exact ca-n poveşti. 

Nu era tentat destul, totuşi. 

Se auzi rotirea starterului, mugetul motorului maşinii. 

— Unde mergem, tovarăşe? Presupunând că putem cobori de 
pe Dealul Turnului de Apă, desigur! 

Nici un răspuns, doar senzaţia aceea neliniştitoare că Dl 
Cenuşiu căutase ceva... şi că găsise. 

Jonesy se grăbi să traverseze încăperea spre geam şi se uită 
afară la timp să vadă farurile maşinii măturând monumentul 
ridicat în memoria celor pierduţi. Placa comemorativă dispăruse 
din nou sub zăpadă, ceea ce însemna că stătuseră pe loco 
vreme destul de lungă. 

Incet, cu grijă, croindu-şi acum drum prin troienele înalte, 
Dodge Ram-ul porni coborârea spre poalele dealului. 

Douăzeci de minute mai târziu, se aflau din nou pe 
autostradă, îndreptându-se încă o dată spre sud. 


CAPITOLUL 17 - EROI 


1 


Owen nu-l putu trezi pe Henry strigându-l cu voce tare, 
bărbatul era prea adânc cufundat într-un somn provocat de 
extenuare, aşa că îl strigă cu mintea. Descoperi că aceasta era 
tot mai uşor de făcut pe măsură ce birusul continua să se 
răspândească. Creştea acum pe trei dintre degetele mâinii sale 
drepte şi aproape-i astupase urechea stângă cu materia lui 
spongioasă, dătătoare de mâncărimi. Işi pierduse şi vreo doi 
dinţi, deşi nimic nu părea să-i crească în locurile goale din gingii, 
cel puţin nu încă. 

Kurtz şi Freddy rămăseseră neatinşi, graţie instinctelor perfect 
acordate ale lui Kurtz, dar echipajele celor două elicoptere de 
atac participante la operaţiunea Blue Boy, al lui Owen şi al lui 
Joe Bla-key, erau năpădite de birus. De când vorbise cu Henry în 
şopron, Owen auzise vocile compatrioţilor lui chemându-se 
reciproc printr-un spaţiu vid până atunci nebănuit. Ascundeau 
pentru moment infecția, aşa cum făcea şi el; hainele grele de 
iarnă le erau de ajutor. Dar asta nu le va mai merge pentru 
multă vreme şi nu ştiau ce aveau să se facă apoi. 

In această privinţă, Owen presupunea că e norocos. El, cel 
puţin, avea ceva de care să-şi lege speranţele. 

Stând afară, în spatele şopronului şi dincolo de sârma 
electrificată, fumând o altă ţigară pe care nu şi-o dorea, Owen 
porni în căutarea lui Henry şi-l găsi croindu-şi drum în sus pe-o 
pantă abruptă, năpădită de buruieni. Deasupra lui se auzea 
zgomotul copiilor jucând base-ball sau softball. Henry era un 
băiat, un adolescent şi striga numele cuiva - Janey? Jolie? Nu 
conta. Visa, însă Owen avea nevoie de el în lumea reală. Il 
lăsase să doarmă cât de mult putuse (aproape cu o oră mai mult 
decât avusese intenţia), dar, dacă aveau de gând să pună 
caravana asta pe roate, acum era momentul. 

Henry, îl strigă. 

Adolescentul se uită în jur, speriat. Mai erau nişte băieţi cu el; 
trei - nu, erau patru: unul scruta interiorul unui soi de canal. 
Erau indistincţi, greu de văzut, iar lui Owen nu-i păsa de ei, 
oricum. Henry era cel pe care-l dorea; cel de acum, nu 


versiunea aceasta plină de coşuri şi speriată. Owen voia 
bărbatul care era acum. 

Henry, trezeşte-te. 

Nu, e-acolo înăuntru. Trebuie s-o scoatem afară. Trebuie... 

Nu-mi pasă nici cât un cur de şoarece de ea, oricine-ar fi ea. 
Trezeşte-te. 

Nu, eu... 

A sosit vremea, Henry, trezeşte-te. Trezeşte-te. Trezeşte 


2 


— Te în mă-ta! 

Henry se ridică cu un suspin adânc, nesigur cine era sau unde 
se afla. Era o senzaţie neplăcută, dar putea fi şi mai neplăcută: 
nu ştia când se afla. Avea optsprezece ani sau aproape treizeci 
şi opt sau era undeva între aceste două vârste? Simţea miros de 
iarbă, auzea pocnetul unei bâte lovind mingea (o bâtă de 
softball; jucaseră fetele, fete în tricouri galbene) şi încă-l auzea 
pe Pete strigând: E-aici înăuntru! Băieți, cred că-i aici înăuntru! 

— Pete a văzut-o, a văzut linia, murmură Henry. Nu ştia cu 
precizie despre ce vorbea. Visul se disipa deja, imaginile lui vii 
erau înlocuite de ceva întunecat. Ceva ce trebuia să facă sau să 
încerce să facă. Simţea miros de fân şi, mai subtil, aroma dulce- 
amăruie a urinei. 

Domnule, ne puteți ajuta? 

Ochi mari de cerb. Marsha, aşa o chemase. Lucrurile începeau 
să se focalizeze. Probabil că nu, îi răspunsese, după care 
adăugase: dar poate. 

Trezeşte-te, Henry! E patru fără un sfert, e vremea să-ți scoţi 
mâna din cur şi s-o bagi în mănuși. 

Vocea aceea era puternică şi mai apropiată decât celelalte, le 
copleşea şi le alunga; era asemenea unei voci auzite la walkman 
când bateriile sunt proaspete şi volumul e dat la maximum. 
Vocea lui Owen Underhill. El era Henry Devlin. Şi, dacă aveau de 
gând să facă ceva, acum era momentul. 

Henry se ridică, crispându-se la durerea din picioare, din 
spate, din umeri, din gât. Unde muşchii nu i se înţepeniseră, 
birusul într-o continuă extindere îl mânca infernal. Se simţi 
bătrân de o sută de ani până când făcu primul pas spre 
fereastra murdară, apoi hotări că se simţea mai degrabă de o 
sută zece. 


3 


Owen văzu silueta bărbatului apărând în spatele geamului şi 
dădu din cap, uşurat. Henry umbla ca Matusalem într-una din 
zilele lui proaste, dar Owen avea ceva ce l-ar fi ajutat să rezolve 
problema asta, cel puţin temporar. Il furase de la nou-nouţa 
infirmerie, care era atât de aglomerată, că nimeni nu-l 
observase intrând sau ieşind. Şi, în tot acest timp, îşi protejase 
partea din faţă a minţii cu cele două mantre pe care le învățase 
de la Henry: Ride a cock horse to Banbury Cross şi Yes we 
cancan, yes we can, yes we can-can, great gosh a'mighty. Până 
acum, se pare că funcţionaseră - primise câteva priviri chiorâş, 
dar nici o întrebare. Până şi vremea evolua spre folosul lor, 
furtuna continuând să răgnească neabătută. 

Îi vedea acum faţa lui Henry la fereastră, un oval estompat şi 
pal uitându-se de afară la el. 

Nu ştiu ce să spun, trimise Henry. Omule, abia pot umbla. 

Te ajut eu la asta. Dă-te la o parte de lângă fereastră. 

Henry se feri fără să mai pună vreo întrebare. 

Într-un buzunar al canadienei lui, Owen avea cutiuţa de metal 
(usmc“” era ştampilat pe capacul de oţel) în care-şi ţinea el 
diversele acte de identificare când se afla în exerciţiul funcţiunii 
- cutia era un cadou din partea lui Kurtz însuşi după misiunea de 
la Santo Domingo de anul trecut, o ironie subtilă, în celălalt 
buzunar se aflau trei pietre pe care le cu-lesese de sub propriul 
său elicopter, unde depunerea de zăpadă era subţire. 

Luă una dintre ele - o bucată de granit de Maine de 
dimensiuni respectabile - apoi făcu o pauză şi fu îngrozit când o 
imagine luminoasă îi umplu mintea. Mac Cavanaugh, colegul din 
Cârma Blue Boy care-şi pierduse două degete în misiune, şedea 
într-una dintre semirulotele din tabără. Alături de el se afla 
Frank Bellson, din Blue Boy Trei al lui Blakey, celălalt aparat de 
luptă care ajunsese cu bine înapoi la bază. Unul dintre ei 
aprinsese o lanternă cu opt baterii şi o aşezase în picioare 
aidoma unei lumânări electrice. Lumina ei galbenă străpungea 
întunericul. Acestea aveau loc chiar acum, la nici o sută cincizeci 
de metri de locul unde se afla Owen cu o piatră într-o mână şi cu 
cutia lui de oţel în cealaltă. Cavanaugh şi cu Bellson şedeau unul 
lângă celălalt pe podeaua rulotei. Amândoi purtau ceea ce 


6& Acronim pentru United States Marine Corps (cadavrul unui soldat din 
Marina Statelor Unite). 


păreau a fi bărbi dese şi roşii. Excrescenţe luxuriante ieşiseră de 
sub bandajele dedesubtul cioturilor degetelor lui Cavanaugh. 
Ţineau armele automate de serviciu cu vârful ţevii vârât în gură. 
Privirile le erau împletite. La fel şi minţile. Bellson număra 
invers: Cinci... patru... trei... 

— Băieți, nu! Strigă Owen, dar nu simţi că vreunul dintre ei l- 
ar fi auzit; legătura lor era prea puternică, era pecetluită de 
forţa hotărâtoare a unor bărbaţi care ajunseseră la o concluzie 
imuabilă. Ei vor fi primii de sub comanda lui Kurtz care să facă 
gestul ultim în seara zilei aceleia; Owen nu credea că vor fi şi cei 
din urmă. 

Owen? Era Henry. Owen, ce se... 

Apoi se conectă la ceea ce vedea Owen şi tăcu, oripilat. 

... doi... UNU. 

Două Împuşcături de armă, înfundate de tunetul vântului şi 
cele patru generatoare electrice marca Zimmer. Două trombe 
de sânge şi țesutul cerebral apărând ca prin magie deasupra 
capetelor lui Cava-naugh şi al lui Bellson în lumina difuză. Owen 
şi cu Henry văzură piciorul drept al lui Bellson zbătându-se 
pentru ultima dată. Lovi lanterna la baza ei şi, pentru o clipă, 
văzură feţele distorsionate, năpădite de birus ale lui Cavanaugh 
şi Bellson. Apoi, când lanterna se rostogoli până sub patul 
rulotei, împrăştiind cercuri luminoase pe peretele de aluminiu, 
imaginea se întunecă, asemenea imaginii de la televizor când 
aparatul este scos din priză. 

— Cristoase, şopti Owen. Cristoase mare. 

Henry apăruse din nou dincolo de fereastră. Owen îi făcu 
semn să se dea în spate, apoi aruncă piatra. Distanţa era mică, 
însă rată, totuşi, prima încercare, piatra lovind şi ricoşând în 
plăcile bătute de vreme din stânga tintei, fără să producă vreo 
daună. Luă a doua piatră, trase adânc şi temeinic aer în piept şi 
aruncă. Aceasta sparse sticla. 

Ai o scrisoare, Henry. Vine poşta. 

Proiectă cutia de oţel prin gaura din sticlă. 


4 


Săltă pe podeaua şopronului. Henry luă cutia şi desfăcu 
încuietoarea. Înăuntru se aflau patru pacheţele înfăşurate în 
folie. 

Ce-s astea? 


Rachete de buzunar stenice, răspunse Owen. Cum stai cu 
inima? 

Bine, din câte ştiu eu. 

Perfect, fiindcă porcăriile alea fac cocaina să pară Valium. 
Sunt câte două în fiecare pacheţel. la trei. Păstrează-le pe 
celelalte. 

N-am pic de apă. 

Owen încropi o imagine clară - partea dinspre sud a unui cal 
îndreptat spre nord. Mo/făie-le, frumosule - ti-au mai rămas 
câțiva dinţi, nu-i aşa? Cuvintele acestea ascundeau o mânie 
nedisimulată pe care, la început, Henry nu o înţelese, apoi, însă, 
sigur că se dumiri. Dacă exista ceva ce-ar fi trebuit să înţeleagă 
în dimineaţa aceasta aflată la început, aceea era uşurinţa cu 
care-ţi puteai pierde prietenii când nici nu te aşteptai. 

Pilulele erau albe, nemarcate cu numele nici unei companii 
farmaceutice şi îngrozitor de amare când i se topiră în gură. 
Gâtul i se contractă într-un acces ca de vomă când le înghiţi. 

Efectul fu aproape instantaneu. Pe când îşi vâra cutia USMC a 
lui Owen în buzunarul pantalonilor, bătăile inimii lui îşi dublară 
frecvenţa. Pe când păşi iarăşi spre fereastră, acestea se 
triplaseră. Ochii îi pulsau parcă în orbite la fiecare nou zvâcnet. 
Nu era o senzaţie de disconfort, totuşi; o găsi chiar plăcută. Nici 
urmă de somnolenţă, iar durerile păreau să se fi volatilizat. 

— Eii! Strigă el. Ar trebui să încerce şi Popey câteva conserve 
din porcăria asta! 

Şi râse, atât fiindcă acum i se părea foarte ciudat - arhaic, 
aproape - să vorbească cu voce tare, cât şi fiindcă se simţea 
foarte bine. 

Păstrează liniştea, vrei? 

Bine! BINE! 

Până şi gândurile păreau să-i fi căpătat o forţă nouă, 
cristalină, iar Henry nu credea că ăsta era un joc al imaginaţiei 
sale. Deşi luminile din spatele vechiului şopron pentru alimente 
erau mai puţine ca în restul taberei, erau suficient de puternice 
să-i permită să-l vadă pe Owen crispându-se şi ducându-şi o 
mână la tâmplă, de parcă i-ar fi strigat cineva în urechi. 

Scuze, trimise el. 

Nu face nimic. Doar că eşti atât de puternic! Tre' să fii 
acoperit complet de porcăria aia. 


Că tot veni Vorba, nu sunt, retrimise Henry. O sclipire a visului 
îi reveni în minte: ei patru stând pe panta aceea înverzită. Nu, ei 
cinci, fiindcă şi Duddits fusese cu ei. 

Henry - ţi-aminteşti unde am spus că mă vei găsi? 

Colţul dinspre sud al taberei. In direcția opusă şopronului, 
mergând pe diagonală. Dar... 

Nici un dar. Acolo o să mă găseşti. Dacă vrei să ieşi de-aici, ar 
fi bine să fii şi tu acolo. E... Făcu o pauză, câtă vreme îşi verifică 
Owen ceasul. Încă funcţiona, probabil că era mecanic, gândi 
Henry... patru fără două minute. Îţi pun la dispoziţie o jumătate 
de oră, apoi, dacă oamenii din grajd n-au început să se mişte, 
voi scurtcircuita gardul. 

S-ar putea să nu-mi ajungă o jumătate de oră, protestă Henry. 
Deşi stătea locului, uitându-se la silueta lui Owen din ninsoarea 
viscolită, respira luctuos, asemenea cuiva prins într-o cursă. 
Inima lui părea că este prinsă într-o cursă. 

Va trebui să-ți ajungă, trimise Owen. Gardul are dispozitiv de 
alarmă. Vor izbucni sirenele. Vor lumina şi mai multe 
reflectoare. Va fi alertă generală. Îşi voi oferi cinci minute după 
ce rahatul va fi lovit elicele - atât cât numeri până la trei sute, 
adică - şi, dacă nu apari, voi pleca voios singur. 

N-o să-l găseşti niciodată pe Jonesy fără mine. 

Asta nu înseamnă că trebuie să rămân aici să mor alături de 
tine, Henry. Cu calm. Ca şi când i-ar fi vorbit unui copil mic: 
Dacă nu ajungi în cinci minute la locul unde voi fi eu, oricum nu 
va mai exista vreo şansă pentru nici unul dintre noi. 

Acei doi oameni care tocmai s-au sinucis... nu sunt singurii 
ajunşi în halul ăsta. 

Știu. 

Henry prinse o scurtă sclipire mentală a unui autobuz şcolar 
galben cu dep. Şcolar millinocket scris pe-o latură. Uitându-se 
pe fereastră, se vedeau două zgâtii de cranii rânjite. Erau colegii 
lui Owen Underhill, îşi dădu Henry seama. Cei alături de care 
sosise acesta ieri dimineaţă. Oameni care erau fie pe moarte, fie 
deja morţi. 

Uită de ei, răspunse Owen. Acum trebuie să ne preocupăm de 
subminarea autorităţii lui Kurtz. În special de grupul Imperial 
Valley. Dacă acesta există, ai face bine să ştii că vor executa 
ordinele şi că sunt bine antrenați. lar antrenamentul prevalează 
întotdeauna asupra confuziei - acesta e scopul antrenamentului. 


Dacă rămâi prin preajmă, te vor prăji şi te vor rumeni. Ai cinci 
minute la dispoziţie de-ndată ce se declanşează alarma. Cât 
numeri până la trei sute. 

Cu greu îţi putea plăcea logica lui Owen, însă era de 
necontestat. 

Prea bine, spuse Henry. Cinci minute. 

Oricum, din principiu n-ar trebui să-ţi bagi nasul în aşa ceva, îi 
spuse Owen. Gândul acesta ajunse la Henry coagulat într-un 
filigran complex de emoţii: frustrare, vină, inevitabila spaimă - 
în cazul lui Owen Underhill, nu spaima de moarte, ci de ratare. 
Dacă e adevărat ce spui tu, atunci totul depinde de noi, dacă 
ieşim sau nu teferi de aici. lar tu, care probabil că rişti viața 
întregii lumi din cauza a o sută de picioare dintr-un grajd... 

Nu aşa ar acționa şeful tău, corect? 

Owen avu o reacţie surprinsă - fără cuvinte, în mintea lui 
Henry apăru doar un „!" ca-n benzile desenate. Apoi, chiar şi 
peste urletul şi geamătul neîncetat al vântului, îl auzi pe Owen 
râzând. 

Am muşcat-o, frumosule. 

Oricum, o să-i pun în mişcare. O să le ofer motivaţia necesară. 

Știu c-o să-ncerci. Henry nu vedea chipul lui Owen, dar îl simţi 
zâmbind. Apoi, Owen începu să vorbească cu voce tare: 

— După aceea ce facem? Spune-mi din nou. 

De ce? 

— Poate pentru că şi soldaţii au nevoie de o motivaţie, mai 
ales atunci când nu respectă ordinele. Şi lasă telepatia deoparte 
pentru moment - vreau s-o spui cu voce tare. Vreau să aud 
cuvintele rostite. 

Henry se uită la bărbatul care tremura de partea cealaltă a 
gardului şi spuse: 

— După aceea o să devenim eroi. Nu fiindcă aşa vrem noi, ci 
pentru că nu avem de ales. 

Afară, în ninsoare şi vânt, Owen aproba din cap. Aproba din 
cap şi zâmbea. 

— De ce nu? Zise el. De ce mama dracului nu? 

În mintea lui, clipocind, Henry văzu imaginea unui băieţel care 
ţine un platou ridicat deasupra capului. Bărbatul voia ca 
băieţelul să lase jos platoul - acel platou care-l bântuise atât de 
mult de-a lungul anilor şi care va rămâne în eternitate spart. 


5 


Lipsit de vise încă din copilărie, lipsit deci şi de sănătate 
mentală, Kurtz se trezi aşa cum se trezea mereu: într-o clipă 
fiind nicăieri, în cealaltă fiind complet treaz şi conştient de 
existenţa lucrurilor înconjurătoare. Era viu, aleluia, oh, da, era 
încă o dată în puterea vieţii. Îşi roti capul şi se uită la ceas, dar 
blestemăţia aia se întrerupsese din nou, în ciuda carcasei 
antimagnetice, licărind 12-12-12, asemenea unui bâlbâit blocat la 
rostirea unui cuvânt. Aprinse veioza de lângă pat şi ridică ceasul 
de buzunar de pe noptieră. Patru-zero-opt. 

Kurtz îl aşeză la loc, îşi aruncă picioarele goale pe podea şi se 
ridică. Primul lucru de care deveni conştient fu vântul, care încă 
sufla asemenea unui câine suferind. Al doilea lucru fu că zarva 
îndepărtată de voci din mintea lui dispăruse complet. Dispăruse 
telepatia şi asta-l bucura pe Kurtz. Il ofensase într-un fel 
esenţial, profund, aşa cum îl ofensau anumite practici sexuale. 
Gândul că-i putea intra cineva în minte, că putea vizita partea 
superioară a minţii lui... acel gând fusese îngrozitor. Omuleţii 
cenuşii meritaseră şi numai pentru asta să fie distruşi, pentru că 
aduseseră cu ei acest dar dezgustător. Slavă Domnului că se 
dovedise a fi ceva efemer. 

Se dezbrăcă de şortul gri şi rămase gol în faţa oglinzii de pe 
uşa dormitorului, plimbându-şi ochii de jos în sus, pornind de la 
picioare (unde începuseră să se vadă primele şerpuiri ale 
venelor vineţii) şi sfârşind cu podoaba capilară, unde părul lui 
încărunţit forma un tufiş dezordonat. Avea şaizeci de ani, dar nu 
arăta foarte rău; venele acelea sparte de pe picioare erau 
partea cea mai rea. Poseda şi un bagaj genital dat dracului, deşi 
nu se folosise niciodată de el; femeile erau, în cea mai mare 
parte, creaturi viclene incapabile de loialitate. Sorbeau 
vitalitatea unui bărbat. Adânc, într-un cotlon secret al inimii lui, 
lipsită de sănătate sufletească, unde până şi nebunia îi era 
franjurită, aplatizată şi total neinteresantă, Kurtz era de părere 
că până şi sexul era DDOPR. Chiar şi atunci când era practicat 
pentru procreare, rezultatul era de obicei o tumoare pe creier nu 
prea diferită de nevăstuicile de căcat. 

De la podoaba capilară, Kurtz îşi cobori din nou, încet, 
privirea, căutând şi cea mai mică pată roşie-tică, cea mai mică 
iritaţie. Nici o urmă. Se întoarse pe călcâie, se uită cât de bine 
putu întorcându-şi capul spre spate şi tot nu văzu nimic. Lărgi 
des-părţitura dintre fese, se uită atent acolo, îşi vâri degetul 


până la a doua falangă în anus şi nu simţi nimic altceva decât 
carne. 

— Sunt curat, spuse cu vocea scăzută în vreme ce-şi spăla 
rapid mâinile în micuța baie a Winnebago-ului. Curat ca-n 
palmă. 

Îmbrăcă la loc şortul, apoi se aşeză pe covoraş ca să-şi ia 
ciorapii. Era curat, lăudat fie Domnul, era curat. Ce cuvânt 
perfect: Curat! Neplăcutul sentiment al telepatiei - asemenea 
unui corp transpirat atingându-se de alt corp transpirat - 
dispăruse. Nu contractase nici cea mai mică urmă de Ripley; îşi 
verificase până şi limba şi gingiile. 

Aşadar, ce-l trezise? De ce i se declanşaseră în minte sirenele 
de alarmă? 

Fiindcă telepatia nu era singura formă de percepţie 
extrasenzorială. Fiindcă, mult înainte ca omuleţii cenuşii să afle 
de existenţa unui asemenea loc cum era Pământul, uitat demult 
în cel mai pră-fos şi cel mai rar vizitat colţ al imensei biblioteci 
interstelare, existase un lucru minor numit instinct, specialitatea 
Homo sap-ilor purtători de uniforme asemenea lui. 

— Presimţirea, spuse Kurtz. Buna şi vechea presimţire larg 
răspândită în America. 

Îşi îmbrăcă pantalonii. Apoi, cu pieptul gol încă, ridică aparatul 
de emisie-recepţie care se afla pe noptieră, lângă ceasul de 
buzunar (acum era patruşaisprezece; cum părea că se grăbeşte 
timpul, asemenea unei maşini fără frâne avântându-se în josul 
unui deal, spre o intersecţie aglomerată). Aparatul era o unealtă 
digitală specială, codată şi cică de nebruiat... Insă o privire 
rapidă către presupusul lui ceas digital antimagnetic îl făcu să 
realizeze că nici un aparat nu era „anti-" ceva. 

Apăsă butonul emisie/alarmă de două ori. Freddy Johnson 
răspunse imediat, părând nu foarte somnoros... oh, dar acum că 
sosise vremea zdrobirii, cât de tare tânjea Kurtz (care se 
născuse Robert Coots, nume, nume, ce-nseamnă un nume) 
după Underhill. Owen, Owen, gândi el, de ce-ai avut o scăpare 
chiar acum când am nevoie de tine mai mult, fiule? 

— Şefu'? 

— Imperial Valley se pune în mişcare la şase. Repet, Imperial 
Valley la zero-şase sute, răspunde şi confirmă. 

Trebui să audă cu urechile lui confirmarea imposibilului; la 
dracu', Owen n-ar fi stat pe gânduri nici în visele lui cele mai 


proaste. Îi oferi lui Fred-dy cel mult patruzeci de secunde să-şi 
tragă sufletul, înainte să-i spună: 

— Închide-ţi clapa, fiu de căţea. 

Tăcere şocată din partea lui Freddy. 

— Ceva fierbe. Nu ştiu ce, dar m-am trezit dintr-un somn 
profund în ţipătul alarmei. Acum, v-am ales pe voi, băieţi şi fete, 
cu un motiv anume, iar dacă încă mai vrei să respiri la vremea 
prânzului, ai face bine să te pui în mişcare. Spune-i lui Gallagher 
să intre pe poziţie. Confirmă, Freddy. 

— Confirm, şefu'. Un lucru ar trebui să ştiţi - avem trei cazuri 
de sinucidere, din câte informaţii deţin. S-ar putea să fie mai 
multe. 

Kurtz nu fu nici surprins, nici indignat. În alte împrejurări, 
sinuciderea n-ar fi doar un lucru comun acceptat, ci chiar nobil - 
gestul ultim al unui adevărat gentleman. 

— Cei din elicoptere? 

— Afirmativ. 

— Nici unul din Imperial Valley. 

— Nu, şefii', nici unul din Imperial Valley. 

— Bine. Muşamalizează, bătrâne. Avem probleme. Nu ştiu 
care sunt acestea, dar ştiu că sunt pe vine. Cu surle şi trâmbiţe. 

Kurtz aruncă aparatul pe masă şi continuă să se îmbrace. Voia 
încă o ţigară, dar le terminase pe toate. 


6 


Cândva, în grajdul bătrânului Gosselin se aflase o cireadă 
destul de mare de vaci şi, deşi interiorul, aşa cum se prezenta 
acum, n-ar fi întrunit standardele USDAS, clădirea era totuşi 
într-o stare bună. Soldaţii montaseră înăuntru câteva becuri de 
mare voltaj care aruncau o lumină sclipitoare asupra staulelor, 
asupra separeuri lor din camera de muls şi asupra pătulelor din 
pod şi de la parter. Montaseră, de asemenea şi câteva 
radiatoare, iar grajdul vălurea de o căldură pulsatilă, aproape 
febrilă. Henry îşi trase în jos fermoarul de la haină imediat ce 
păşi înăuntru şi, totuşi, simţi transpiraţia ieşindu-i prin pielea de 
pe faţă. Bănuia că şi pilulele primite de la Owen aveau o 
contribuţie în direcţia aceasta - mai luase una după ce ieşise din 
şopron. 


6 Acronim pentru United States Department of Agriculture (Ministerul 
Agriculturii din Statele Unite). 


Prima lui observaţie când se uită în jur fu cât de asemănător 
era grajdul cu numeroasele tabere de refugiaţi pe care le 
văzuse: ale sârbilor bosniaci din Mecedonia, ale rebelilor haitieni 
după debarcarea Marinei Unchiului Zăhărel în Port-au-Prince, ale 
exilaţilor africani care-şi părăsiseră ţările natale din cauza 
bolilor, foametei, războiului civil sau a unei combinaţii a 
acestora trei. Te obişnuiai să vezi asemenea lucruri la ştirile de 
la televizor, dar în acel caz, imaginile veneau întotdeauna de 
foarte departe; oroarea cu care se uita cineva la ele era aproape 
de cinism. Acesta însă nu era un loc în care nu intrai decât cu 
paşaport. Aceasta era o fermă de vaci din Noua Anglie. Oamenii 
înghesuiți aici nu purtau zdrenţe şi danşichiuri murdare, ci 
canadiene marca Bean's, pantaloni bufanţi (perfecţi pentru 
cartuşele de rezervă) din Republica Bananieră, lenjerie intimă 
marca Fruit of the Loom. Aspectul era acelaşi, totuşi. Singura 
diferenţă pe care o observă era cât de nedumeriţi încă mai 
păreau cu toţii. Aşa ceva nu se putea întâmpla în ţara serviciului 
telefonic la distanţă Sprint Nickel Nights. 

Rezidenţii acestui loc acopereau în mare parte podeaua din 
mijloc, pe care fusese împrăştiat fân (peste care ei îşi aşezaseră 
jachetele). Dormeau în grămezi mici sau grupuri de familie. Mai 
erau câţiva în pătule şi încă trei sau patru în fiecare dintre 
staule. Incăperea era plină de sforăituri şi gâlgâieli şi de 
gemetele celor care visau urât. Undeva, un copil plângea. Există 
şi un sistem de amplificare Muzak prin care se difuza muzică: lui 
Henry, acesta i se părea cel mai bizar dintre lucruri. Chiar în 
acest moment, sufletele damnate care moţăiau în grajdul 
bătrânului Gosselin ascultau Orchestra Fred Waring interpretând 
suav la vioară o versiune greoaie a „Unei Seri Magice". 

Anxios cum era, toate ieşeau puternic în evidenţă cu o 
claritate sclipitoare, exclamatoare. Câte jachete şi căciuli 
portocalii! Gândi el. Măi, să fie! E Halloween-ul în iad! 

Era, desigur şi o cantitate suficientă de materie roşie-aurie. 
Henry o văzu crescând în pete pe obraji, în urechi, printre 
degete; văzu, de asemenea, pete crescând pe bârne şi pe 
cablurile electrice ale numeroaselor becuri atârnând din tavan. 
Mirosul predominant era cel de fân, însă lui Henry nu-i fu greu 
să discearnă dedesubt mirosul alcoolului etilic amestecat cu un 
strop de sulf. Asemenea sforăielilor, se auzeau şi o mulţime de 
băşini - păreau şase sau şapte muzicieni complet netalentaţi 


încercând să sufle în tube şi saxofoane. În alte condiţii, ar fi fost 
amuzant... sau poate chiar în condiţiile acestea, pentru o 
persoană care nu văzuse vietatea aceea ca nevăstuica 
zbătându-se şi sâsâind pe patul însângerat al lui Jonesy. 

Câţi dintre ei incumbă chestiile alea? Se întrebă Henry. 
Răspunsul nu conta, credea el, fiindcă ne-văstuicile erau cât se 
poate de inofensive. Poate că ar reuşi să supravieţuiască fără 
gazdele lor în grajdul acesta, dar afară, în furtună, unde vântul 
sufla viscolind zăpada şi unde temperatura era sub zero grade, 
n-ar fi avut nici o şansă. 

Trebuia să le vorbească acestor oameni... 

Nu, nu era bine spus. Ce trebuia să facă era să-i sperie de să 
le sară inima din piept. Trebuia să-i facă să se mişte în ciuda 
căldurii de aici şi a frigului de afară. Inainte fuseseră vaci acolo; 
vaci erau şi acum. El trebuia să le transforme din nou în oameni 
- oameni speriaţi, supăraţi din cale-afară. Putea face asta, dar 
nu singur. lar ceasul ticăia. Owen Underhill îi dăduse o jumătate 
de oră. Henry estima că un sfert din acest răstimp se scursese 
deja. 

Am nevoie de un megafon, gândi el. Asta-i primul pas. 

Se uită în jur, ochi un bărbat corpolent şi chelios care dormea 
pe o rână la stânga uşii care dădea în camera de muls şi se 
îndreptă într-acolo să-l vadă mai bine. Credea că e unul dintre 
cei pe care-i dăduse afară din şopron, dar nu era sigur. Când era 
vorba de vânători, bărbaţii corpolenţi şi chelioşi erau ca gaura 
din covrig. 

Insă era chiar Charles, iar birusul reîmpodobea ceea ce bunul 
Charles fără-ndoială că numea „magnetul lui de atras puicuţe". 
Cine are nevoie de tratamentul antichelire Rogaine când ai o 
astfel de alternativă? Gândi Henry, apoi rânji. 

Charles era numai bun pentru ce avea el în gând; chiar mai 
mult, Marsha dormea în apropiere, ţinându-l pe Darren de mână, 
domnul Joint-Uriaş-din-Newton. Birusul cobora acum pe obrazul 
fin al Marshei. Soţul ei era încă neatins, dar cumnatul lui - Bill, 
aşa-l chema? - Era plin ochi cu birus. Ce/-mai-arătos, gândi 
Henry. 

Îngenunche lângă Bill, îi luă mâna presărată cu birus şi 
pătrunse cu vocea în jungla încârligată a viselor lui rele. 
Trezeşte-te, Bill. Fuguţa-sus. Trebuie să ieşim de aici. Şi, dacă 
mă ajuţi, putem face asta. Trezeşte-te, Bill. 


Trezeşte-te şi fii erou. 
7 


Se întâmplă cu o viteză uluitoare. 

Henry simţi mintea lui Bill ridicându-se spre a sa, scăpată din 
braţele coşmarurilor care o încorsetaseră, întinzându-se spre 
Henry aşa cum s-ar întinde un om pe cale de înec spre 
salvamarul care a venit înot să-l salveze. Minţile lor se îmbinară 
asemenea tampoanelor a două vagoane. 

Nu vorbi, nu încerca să vorbeşti, îi spuse Henry. Ascultă, doar. 
Avem nevoie de Marsha şi de Charles. Noi patru ar trebui să fim 
îndeajuns. 

Ce... 

Nu avem timp, Bill. Să mergem. 

Bill scutură mâna cumnatei sale. Ochii Marshei se deschiseră 
pe dată, de parcă numai asta ar fi aşteptat, iar Henry simţi toate 
indicatoarele din mintea sa mai adăugând o cifră numărătoarei. 
Femeia nu adăpostea la fel de multe excrescenţe ca şi Bill, însă, 
poate, avea un talent nativ mai mare. Luă mâna lui Charles fără 
a pune vreo întrebare. Henry bănuia că femeia deja intuise ce se 
petrecea şi ce trebuia făcut. Din fericire, intuise şi nevoia de-a 
se grăbi. Oamenii armatei aveau de gând să-i omoare pe cei de 
aici, după care voiau să-i arunce la lada de gunoi. 

Charles se ridică rapid în şezut; ochii larg deschişi îi ieşeau din 
orbitele adipoase. Se ridică în picioare de parcă l-ar fi îmbrâncit 
cineva. Toţi patru stăteau acum în picioare, ţinându-se de mâini 
asemenea participanţilor la o şedinţă de spiritism... ceea ce, 
reflectă Henry, nu era foarte departe de natura situaţiei 
prezente. 

Dati-mi mie puterile voastre, le spuse, iar ei i le dădură. Avea 
impresia că ţine o baghetă magică în mână. 

Ascultaţi-mă, strigă el. 

Capetele se ridicară; unii se treziră din somnuri profunde ca şi 
când ar fi fost electrocutaţi. 

Ascultaţi-mă şi dati-mi putere... Împuterniciti-mă! Mă 
înțelegeți? Imputerniciti-mă! E singura voastră şansă, aşa că 
ÎMPUTERNICIŢI-MĂ! 

Făcură ce le ceru la fel de instinctual ca o persoană fluierând 
o melodie sau ţinând ritmul cu bătăi din picior. Dacă le-ar fi lăsat 
timp să se gândească la cererea lui, le-ar fi fost probabil mai 
greu să răspundă, poate chiar imposibil, dar nu le lăsă. Cei mai 


mulţi dintre ei dormiseră, iar el îi surprinsese pe cei infectați, pe 
telepatici, pe cei cu minţile larg deschise. 

Deschizându-se şi el din instinct, Henry le trimise o serie de 
imagini: soldaţi cu măşti pe faţă împresurând grajdul, unii 
purtând arme, alţii purtând în spate recipiente conectate la 
furtunuri lungi. Transformă chipurile soldaţilor în caricaturi 
inspirând cruzime, cum apar pe prima pagină a ziarelor. La o 
comandă amplificată prin portavoce, din furtunuri ieşiră jerbe de 
foc lichid: napalm. Pereţii şi acoperişul grajdului luară de-ndată 
foc. 

Henry mută imaginea înăuntrul grajdului, trimițând secvenţe 
cu oameni ţipând şi agitându-se. Foc lichid picură prin găurile 
acoperişului cuprins de flăcări şi aprinse fânul din pătule. lată 
aici un bărbat cu părul în flăcări; iată colo o femeie cu o 
canadiană arzândă încă împodobită cu biletele de telescaun de 
la Sugarloaf şi Ragged Mountain. 

Se uitau acum cu toţii la Henry - la Henry şi la prietenii lui cu 
care se ţinea de mână. Doar telepaticii recepţionau imaginile, 
însă poate mai bine de şaizeci la sută dintre cei din grajd erau 
infectați şi chiar şi cei sănătoşi fură cuprinşi de starea de panică; 
valul mare ia toate bărcile în spinare. 

Strângând tare mâna lui Bill cu una din mâinile sale şi pe a 
Marshei cu cealaltă, Henry schimbă imaginile la cadrul exterior 
din nou. Foc; soldaţi dispuşi în cerc în jurul grajdului; o voce 
amplificată strigând soldaţilor să se asigure că nimeni nu scapă 
cu viaţă. 

Deţinuţii stăteau acum în picioare, vociferând din ce în ce mai 
tare cu glasuri speriate (mai puţin telepaticii puternici; ei doar 
se uitau fix la el, cu ochii lor spectrali încastraţi în feţele lor 
năpădite de birus). El le arătă grajdul arzând asemenea unei 
torţe în noaptea stăpânită de ninsoare, vântul transformând 
infernul acesta într-o explozie, într-o furtună de foc, iar 
furtunurile scuipătoare de napalm continuau să curgă şi vocea 
amplificată continua să îndemne: "AJI AUZIT BINE, OAMENI 
BUNI, ARDEŢI-I PE TOŢI, NU LĂSAȚI NICI UNUL SĂ SCAPE CU 
VIAŢĂ, EI SUNT CANCERUL, IAR NOI SUNTEM LEACUL!" 

Imaginaţia scoase acum toată seva la suprafaţă, hrănindu-se 
din sine însuşi cu un fel de frenezie. Henry trimise imagini ale 
puţinilor oameni care reuşiseră să găsească o ieşire sau care se 
strecura-seră afară pe ferestre. Mulţi dintre aceştia erau cuprinşi 


de flăcări. Unul era o femeie cu un copil strâns la piept. Soldaţii 
îi mitraliară pe toţi, mai puţin pe femeie şi pe copil, care fură 
transformati în torţe de napalm în vreme ce alergau. 

— Nu! Strigară mai multe femei la unison, iar Henry realiză cu 
un soi de mirare bolnăvicioasă că toţi, chiar şi cei care nu aveau 
copii, îşi văzuseră propriile chipuri în locul celui al femeii 
arzânde. 

Erau în picioare acum, se înghesuiau unii în ceilalţi aidoma 
vitelor în timpul unei furtuni cu fulgere. Trebuia să-i pună în 
mişcare înainte ca ei să aibă timp să reconsidere situaţia, poate 
chiar să se răzgândească. 

Adunând forţa minţilor unite cu a sa, Henry le trimise o 
imagine a magazinului. E 5 

ACOLO! Strigă spre ei. E SINGURA VOASTRA ŞANSA! PRIN 
MAGAZIN, DACĂ PUTEŢI; DĂRÂMAŢI GARDUL, DACĂ-I ÎNCUIATĂ 
UŞA! NU VĂ OPRIȚI, NU EZITAŢI! AJUNGEŢI ÎN PĂDURE! 
ASCUNDETI- VĂ ÎN PĂDURE! AU DE GÂND SĂ ARDĂ LOCUL ASTA, 
GRAJDUL ȘI PE TOŢI CEI DINĂUNTRU, IAR PĂDUREA E SINGURA 
VOASTRĂ SCĂPARE! ACUM, ACUM! 

Adânc în străfundurile imaginaţiei sale, plutind pe aripile 
pilulelor primite de la Owen şi trimițând cu toată puterea lui - 
imagini ale probabilei siguranţe de acolo, ale morţii sigure de 
aici, imagini la fel de simple ca şi cele din cărţile de colorat ale 
copiilor - era doar vag conştient că începuse să repete cu voce 
tare: 

— Acum, acum, acum. 

Marsha Chiles îi urmă exemplul, la fel făcu apoi şi cumnatul 
ei, apoi Charles, apoi bărbatul cu magnetul-de-atras-puicuţe 
suprapopulat de birus. 

— Acum! Acum! Acum! 

Deşi era imun la birus şi, în consecinţă, deloc mai telepat 
decât orice animal normal, Darren nu era imun la tensiunea 
crescândă şi se alătură şi el corului. 

— Acum! Acum! Acum! 

Sări de la o persoană la alta şi de la un grup la altul, o infecţie 
cu transfer pe bază de panică mai contagioasă ca birusul: 

— Acum! Acum! Acum! 

Grajdul tremura de voci. Pumnii se ridicau la unison, ca la un 
concert rock. 

— ACUM! ACUM! ACUM! 


Henry le permise să preia scandarea şi s-o amplifice, ridicând 
şi el pumnul fără să-şi dea seama, proiectându-şi dureros braţul 
în aer atâta cât îi permitea lungimea lui, chiar în vreme ce-şi 
reamintea să nu se lase prins în ciclonul de minţi căruia-i 
dăduse naştere: când e; se vor duce înspre nord, el va merge 
înspre sud. Aştepta să se ajungă la un punct de la care 
întoarcerea să fie imposibilă - punctul aprinderii, al combustiei 
spontane. 

Acesta sosi. 

— Acum, şopti el. 

Adună mintea Marshei, a lui Bill, a lui Charlie... şi apoi şi cele 
ale oamenilor care erau aproape şi care se agăţaseră de-a lui 
într-un mod aparte. Le alipi, le comprimă, apoi proiectă acel unic 
cuvânt asemenea unui glonţ de argint asupra minţilor celor trei 
sute şaptesprezece oameni din grajdul bătrânului Gosselin: 

ACUM. 

Fu un moment de tăcere absolută înainte ca uşa infernului să 
se deschidă larg. 


8 


Chiar înainte de amurg, două duzini de pichete (erau mai 
degrabă nişte toalete ambulante, cu pisoarele şi bideurile 
smulse) cu câte două santinele în fiecare fuseseră montate la 
anumite intervale de-a lungul gardului împrejmuitor. Pichetele 
acestea erau dotate cu radiatoare, care împrăştiau o lumină 
letargică în spaţiul îngust; din această cauză, gărzile nu aveau 
nici o intenţie să iasă afară. Din când în când, unul dintre ei 
deschidea uşa ca să lase să intre o pală de aer proaspăt 
aducător de zăpadă, dar mai departe de atât nu mergeau 
gărzile întru expunerea lor la lumea de afară. Cei mai mulţi 
dintre ei erau soldaţi antrenați pentru menţinerea păcii, fără 
capacitatea viscerală de-a pricepe cât de mare era miza acestui 
joc, aşa încât nu făceau decât să-şi împărtăşească poveşti 
despre sex, maşini, goluri, sex, familiile lor, viitorul lor, sex, 
experienţe legate de băutură şi droguri şi sex. Nu-l observaseră 
pe Owen Underhill venind în două rânduri la şopron (ar fi fost 
perfect vizibil atât de la Pichetul 9, cât şi de la Pichetul 10) şi 
erau ultimii care ştiau că se punea la cale o revoltă de proporţii 
maxime. 

Şapte alţi soldaţi, băieţi care stătuseră pe lângă Kurtz o 
vreme mai îndelungată şi care, aşadar, aveau pielea puţin mai 


tăbăcită, se aflau în spatele magazinului, lângă soba cu lemne, 
jucând cărţi în acelaşi birou unde Owen îi pusese lui Kurtz să 
asculte casetele cu ne nous blessez pas în urmă cu aproximativ 
două secole. Şase dintre jucătorii de cărţi erau santinele. Al 
şaptelea era colegul lui Stancă Brodsky, Gene Cambry. Cambry 
nu reuşise să adoarmă. Motivul era ascuns sub o brățară 
confecţionată din pânză elastică. Nu ştia, oricum, cât timp îi va 
mai fi de folos brăţara, fiindcă materia roşietică de sub ea se 
extindea. Dacă nu avea grijă, cineva ar putea-o vedea... după 
care, în loc să joace cărţi în birou, s-ar putea vedea în grajd 
alături de toţi acei John Q. 

Oare ar fi măcar singurul? Ray Parsons avea o bucată mare 
de vată într-o ureche. El spunea că e din cauza unei otalgii, dar 
cum să fii sigur? Ted Trezewski avea un bandaj pe unul din 
braţele lui cărnoase şi pretindea că se zgâriase când întindea 
sârma ghimpată cu mult mai devreme în acea zi. Poate că era 
adevărat. George Udall, superiorul direct al lui Stancă în vremuri 
mai normale, purta o căciulă împletită pe capul lui chel; 
blestemăţia aceea îl făcea să arate ca un rapper alb în vârstă. 
Poate că nu era nimic altceva sub ea decât pielea scalpului, însă 
era prea cald aici înăuntru pentru a purta căciulă, nu-i aşa? Mai 
ales una împletită. 

— Dă cu banul, spuse Howie Everett. 

— Anunţă, spuse Danny O'Brian. 

Parsons anunţă; la fel şi Udall. Cambry de-abia auzi. În mintea 
lui se ivi o imagine a unei femei strângând la piept un copil. In 
vreme ce se împleticea să traverseze padocul înzăpezit, un 
soldat o transformă într-o torţă de napalm. Cambry se crispa, 
îngrozit, spunându-şi că imaginea aceasta îi fusese servită de 
propria sa conştiinţă vinovată. 

— Gene? Întrebă Al Coleman. Ai de gând să anunţi sau... 

— Ce-i aia? Întrebă Howie încruntat. 

— Ce-i ce? Spuse Ted Trezewski. 

— Dacă asculţi cu atenţie, o s-auzi, replică Howie. 

Leah tâmpit: Cambry auzi în gând această încheiere nerostită. 
O dată ce le fusese supusă atenţiei, zarva de voci căpătă 
consistenţă, înălțându-se pe deasupra vântului, căpătând cu 
rapiditate putere şi stăruinţă. 

— Acum! Acum! Acum! Acum! ACUM! 

Venea dinspre grajd, chiar din spatele lor. 


— Ce drăcovenie împieliţată-i asta? Întrebă Udall pe un ton 
meditativ, clipind deasupra mesei pliante pe care se afla 
amalgamul de cărţi de jos, scrumiere, jetoane şi bani. Gene 
Cambry înţelese pe dată că, la urma urmei, nu se afla nimic 
altceva decât piele sub căciula aceea de lână. Udall fusese pus 
la conducerea acestui mic grup, dar nu avea nici o idee cu 
privire la ce se întâmpla. Nu vedea pumnii ridicaţi în aer, nu 
auzea puternica voce-a-gândului care dădea tonul acestei 
psalmodieri. 

Cambry observă panică pe chipurile lui Parsons, Everett şi 
Coleman. Şi ei vedeau lucrurile acelea. Pe când cei neinfectaţi 
păreau doar nedumeriţi, pe ei îi năpădi înţelegerea. 

— Nenorociţii-o să scape, spuse Cambry. 

— Nu fi prost, Gene, spuse George Udall. Nu ştiu ce-i 
aşteaptă. Pe lângă asta, sunt civili. Scapă doar de puţin stre... 

Cambry nu mai auzi restul din cauza unui singur cuvânt - 
ACUM - care-i fulgeră prin creier asemenea unui ferăstrău 
electric. Ray Parsons şi Al Co-leman se crispară. Howie Everett 
strigă de durere, ducându-şi mâinile la tâmple, genunchii 
lovindu-i-se de dedesubtul mesei şi împrăştiind peste tot jetoane 
şi cărţi de jos. O bancnotă de un dolar ateriză pe plita sobei 
încinse şi luă foc. 

— Oh, fute-o buhă, uite ce-ai fă..., începu Ted. 

— Vin, spuse Cambry. Vin după noi. 

Parsons, Everett şi Coleman plonjară după carabinele M-4 
sprijinite de cuierul bătrânului Gosse-lin. Ceilalţi se uitară la ei 
surprinşi, încă rămaşi cu trei paşi în spate... apoi, când deţinuţii 
loviră uşile grajdului, se auzi o bubuitură prelungă. Uşile acelea 
fuseseră închise din exterior cu lacăte mari de fier din dotarea 
armatei. Acestea rezistară, dar lemnul îmbătrânit cedă, 
despicându-se şi împroş-când aşchii. 

Prizonierii ieşiră în şuvoi prin spărtură, strigând "Acum! 
Acum!" în suflarea înzăpezită a vântului şi călcând câţiva dintre 
semenii lor în picioare. 

Şi Cambry sări de pe scaun, luă una dintre armele cu foc 
automat, după care aceasta îi fu smulsă din mâini. 

— Asta-i a mea, nenorocitule, mârâi Ted Trezewski. 

Erau mai puţin de optsprezece metri între uşile spulberate ale 
grajdului şi spatele magazinului. Ceata de oameni goni de-a 
lungul acestei distanţe, strigând: „ACUM! ACUM! ACUM!" 


Masa de pocher se răsturnă cu un bufnet, împrăştiind mizerii 
peste tot. Alarma externă se declanşă când primii deţinuţi se 
loviră de gardul cu două rânduri de sârmă şi fie se prăjiră, fie se 
agăţară asemenea peştilor în ghimpii supradimensionaţi. Câteva 
clipe mai târziu, ţipătului pulsatil al alarmei i se alătură o sirenă 
sincopată, alarma Cartierului General căreia i se spunea uneori 
Situaţia Triplu Şase, sfârşitul lumii. Din toaletele ambulante de 
plastic servind drept pichete, feţe surprinse şi speriate se uitau 
uluite pe furiş afară. 

— Grajdul! Strigă cineva. Concentraţi-vă asupra grajdului! E-o 
evadare! 

Santinelele tropotiră în zăpadă, mulţi dintre ei desculți, 
mişcându-se de-a lungul părţii exterioare a gardului, neştiind că 
fusese scurtcircuitat de greutatea a mai mult de optzeci de 
vânători kamikaze, cu toţii strigând „ACUM" din toţi rărunchii, 
chiar şi când începură să tremure şi să se prăjească şi să moară. 

Nimeni nu observă bărbatul singur - înalt, costeliv, purtând o 
pereche demodată de ochelari cu rame de corn - care porni din 
spatele grajdului şi merse în diagonală prin nămeţii din padoc. 
Deşi Henry nu putea nici vedea, nici simţi pe cineva acordându-i 
atenţie, începu să fugă. Se simţea îngrozitor de expus în 
luminile strălucitoare, iar cacofonia sirenei şi a alarmei externe îl 
făcea să se simtă panicat şi pe jumătate nerod... se simţea aşa 
cum îl făcuse să se simtă plânsetul lui Duddits, în acea zi, în 
spatele depozitului Fraţilor Tracker. 

Se ruga lui Dumnezeu să-l aştepte Underhill. Nu-şi dădea 
seama unde se afla, zăpada era prea mare ca să poată vedea 
până în capătul celălalt al padocului, dar va ajunge în curând 
acolo şi arunci va afla. 


9 


Kurtz era îmbrăcat aproape complet, cu excepţia unui bocanc, 
când se declanşă alarma şi când luminile de urgenţă se 
aprinseră, inundând această bucată de pământ uitată de 
Dumnezeu cu şi mai multă strălucire. Nu fu surprins, nici 
consternat, simţi doar un amestec de uşurare şi întristare. 
Uşurare pentru că, orice ar fi fost ceea ce-i rosese nervii, 
scosese acum capul la iveală. Întristare fiindcă blestemata asta 
de mizerie nu mai aşteptase vreo două ore. Încă două ore şi şi- 
ar fi reglat conturile în toată afacerea asta. 


Deschise brutal uşa Winnebago-ului cu mâna dreaptă, încă 
ţinând celălalt bocanc cu stânga. Un răget sălbatic se auzea 
dinspre grajd, genul de strigăt războinic la care inima lui vibra în 
pofida tuturor lucrurilor. Suflarea puternică a vântului scăzu 
puţin, dar nu destul; era o conspirație generală, se părea. De 
undeva din rândurile bine hrănite, timorate, repetându-şi nu-se- 
poate-întâmpla-aici ale civililor, se ridicase un Spartacus - cine 
s-ar fi putut gândi la aşa ceva? 

Blestemata de telepatie-i de vină, gândi el. Instinctele lui, 
întotdeauna excelente, îi spuneau că aceasta era o problemă 
serioasă, că asista la o răsturnare de situaţie la scară cu 
adevărat mare, dar el, cu toate acestea, zâmbea. B/estemata de 
telepatie trebuie să fie de vină. Au adulmecat ce se va 
întâmpla... şi cineva s-a hotărât să facă ceva în privința asta. 

Chiar sub ochii lui, o ceată pestriță de oameni, cei mai mulţi 
îmbrăcaţi în canadiene şi purtând căciuli portocalii, ieşi anevoie 
prin porţile diforme şi sfărmate ale grajdului. Unul căzu într-o 
scândură ruptă şi fu străpuns asemenea unui vampir. Unii se 
împiedicară, căzură în zăpadă şi fură călcaţi în picioare. Toate 
becurile erau acum aprinse. Kurtz se simţea aidoma unuia care 
şade în primul rând la un meci de box. Vedea absolut tot. 

Pâlcuri de evadați, cincizeci sau şaizeci în fiecare dintre ele, 
se desprinseră ordonate din ceată, asemenea unor grupe de 
soldaţi la instructaj şi se năpustiră în gard pe ambele părţi ale 
magazina-şului acela infect. Fie nu ştiau că trecea o cantitate 
mortală de electricitate prin fire, fie nu le păsa. Ceilalţi, corpul 
principal al cetei, se năpustiră direct asupra părţii din spate a 
magazinului. Acela era locul cel mai vulnerabil din perimetru, 
dar asta nu conta. Kurtz credea că revolta va reuşi. 

In nici unul din planurile lui de siguranţă nici măcar nu luase 
în calcul un asemenea scenariu: două sau trei sute de luptători 
supraponderali de noiembrie pornind un atac banzai gen n-ai- 
curaj-nu-câştigi. Nu se aşteptase niciodată ca ei să facă altceva 
decât să stea cuminţi locului, cerând o judecată dreaptă până în 
clipa în care aveau să fie puşi pe grătar. 

— Nu-i rău, băieţii mei, spuse Kurtz. 

Mirosi altceva începând să ardă - probabil blestemata lui de 
carieră - dar sfârşitul oricum se apropia, iar el îşi alesese o 
operaţiune dată dracului cu care să-şi facă ieşirea din scenă, nu- 
i aşa? Din câte ştia Kurtz, omuleţii cenuşii din spaţiul 


extraterestru erau de o importanţă strict secundară. Dacă el ar 
fi hotărât importanţa evenimentelor, titlurile din capul paginilor 
ar fi spus: surpriză! Americanii noii ere dau dovadă de puţin 
curaj! Remarcabil. Aproape că era păcat să-i dobori la pământ. 

Sirena Cartierului General îşi înălța şi-şi cobora glasul în 
noaptea albită de zăpadă. Primul val de oameni lovi peretele din 
spate al magazinului. Kurtz aproape că văzu întreaga 
construcţie tremurând. 

— Blestemata asta de telepatie, spuse Kurtz, rânjind. 

Îi vedea pe oamenii lui reacţionând, în primul val fiind cei de 
la pichete, alţii venind dinspre parcul auto, dinspre administraţie 
şi dinspre semirulotele care serveau drept cazărmi. Apoi, 
zâmbetul de pe buzele lui Kurtz începu să se şteargă, fiind 
înlocuit de o expresie de nedumerire. 

— Împuşcaţi-i, spuse. De ce nu-i împuşcaţi? 

Unii îi împuşcau, dar nu destui - nici pe departe destui. Lui 
Kurtz i se păru că simte mirosul panicii. Oamenii lui nu trăgeau 
fiindcă făceau pe ei de frică. Sau fiindcă ştiau că urmau ei la 
malaxor. 

— Blestemata asta de telepatie, repetă el şi, dintr-o dată, un 
foc de armă automată se declanşă în magazin. Ferestrele 
biroului unde el şi cu Owen Underhill ţinuseră prima consfătuire 
se aprinseră într-o clipocire repetată de lumini strălucitoare. 
Două dintre ele fură sparte. Un bărbat încercă să iasă pe una 
dintre acestea şi Kurtz avu timp să-l recunoască pe George Udall 
înainte ca George să fie prins de picior şi tras înapoi înăuntru. 

Oamenii din birou se luptau cel puţin, acesta însă era un lucru 
elementar; acolo înăuntru se ducea o luptă pentru propriile vieţi. 
Puştanii care veniseră în fugă în cea mai mare parte încă mai 
fugeau. Kurtz se gândi să lase bocancul din mână şi să-şi ia 
pistolul de nouă milimetri. Să împuşte câţiva dintre sperioşii 
ăştia. Să-şi depăşească, de fapt, limitele. Totul se dărâma în 
jurul lui, de ce n-ar face-o? 

Din cauza lui Underhill, de aceea. Owen Underhill jucase un 
rol în crearea acestei debandade. Kurtz ştia asta aşa de bine 
cum îşi ştia şi propriul nume. Treaba asta putea a încălcare de 
linie, iar să încalce linia era una din specialităţile lui Owen 
Underhill. 

Alte împuşcături din biroul lui Gosselin... strigăte de durere... 
apoi  chiote  triumfale.  Ostrogoţii ăştia, genii  într-ale 


calculatoarelor, băutori de Evian, mâncători de salate, îşi 
atinseseră obiectivul. Kurtz închise uşa Winnebago-ului în 
mijlocul acestei scene şi se grăbi înapoi în dormitor să-l sune pe 
Freddy Johnson. Încă mai ţinea bocancul în mână. 


10 


Cambry stătea în genunchi în spatele biroului lui Moş Gosselin 
când primul val de prizonieri îşi croi drum cu forţa înăuntrul 
magazinului. Deschidea sertarele, căuta disperat o armă. Faptul 
că nu găsi nici una îi salvă mai mult ca sigur viaţa. 

— ACUM! ACUM! ACUM! Strigară prizonierii care se apropiau. 
Se auzi o bufnitură monstruoasă în peretele din spate al 
magazinului, ca şi când ar fi intrat o maşină în el. De afară, 
Cambry auzea un pârâit suculent când primii deţinuţi intrară în 
gard. Luminile din birou începură să clipească. 

— Rămâneţi împreună, oameni buni! Strigă Danny O'Brian. 
Pentru numele lui lisus, rămâneţi împre... 

Uşa din spate ieşi din balamale cu atâta putere, că fu 
proiectată de-a binelea de-a lungul camerei, apărându-i pe 
primii oameni care strigau şi care se înghesuiau la ieşirea din 
faţă. Cambry se feri, cu mâinile împreunate la ceafă, când uşa 
ateriză într-o parte pe biroul sub care se afla el. 

Sunetul armelor comutate pe foc automat era asurzitor în 
camera îngustă, acoperind până şi tipetele răniților, însă 
Cambry înţelese că nu trăgeau cu toţii. Trezewski, Udall şi 
O'Brian trăgeau, dar Coleman, Everett şi Ray Parsons stăteau 
doar cu armele sprijinite de piept şi cu nişte expresii uimite pe 
feţe. 

Din adăpostul lui fortuit, Gene Cambry văzu prizonieri 
avansând în încăpere, îi văzu pe primii dintre ei fiind nimeriţi de 
gloanţe şi căzând asemenea unor sperietori de ciori; le văzu 
sângele mânjind pereţii şi reclamele la supa de fasole şi 
directiva OSHA. Il văzu pe George Udall aruncându-şi arma în 
doi oameni mătăhăloşi îmbrăcaţi în portocaliu, apoi întorcându- 
se pe călcâie şi fugind spre una dintre ferestre. George reuşi să 
iasă pe jumătate şi fu tras înapoi înăuntru; un bărbat cu Ripley 
cres-cându-i pe obraz, asemenea unui semn de mamă, îşi 
înfipse dinţii în gamba lui George, ca şi când ar fi fost un copan 
de curcan, în vreme ce alt om îl tăie pe George la cap, 
mişcându-i corpul prea tare la stânga. Aerul din încăpere era 
albastru din pricina fumului de cordită, dar reuşi să-l vadă pe Al 


Coleman aruncându-şi arma şi preluând litania - „Acum! Acum! 
Acum!". Şi-l văzu şi pe Ray Par-sons, în mod normal cel mai 
cuminte dintre ei, în-torcându-şi arma spre Danny O'Brian şi 
zburându-i creierii. 

Problema era simplă acum. Meciul se ţinea între infectați şi 
cei imuni. 

Biroul fu lovit şi trimis lângă perete. Uşa căzu peste Cambry 
şi, înainte să se poată ridica, oamenii prinseră să fugă, călcând 
peste uşă, strivindu-l. Se simţea asemenea unui cowboy care a 
căzut din şa în timpul unei învălmăşeli. O să mor sub chestia 
asta, gândi el, apoi, pentru o clipă, apăsarea uciga-şă dispăru. 
Se împinse în genunchi, ajutându-se de muşchii îmbibaţi în 
adrenalină şi uşa căzu de pe el în partea stângă, luându-și 
rămas bun cu un ghiont răutăcios al clanţei în şoldul lui. Cineva 
îi servi o lovitură cu piciorul în coaste, un alt bocanc îi juli 
urechea dreaptă, apoi reuşi să se ridice. Camera era îngreunată 
de fum, vibra de urlete şi ţipete. Patru sau cinci vânători 
corpolenţi fură izbiţi de soba cu lemne, care se desprinse de 
burlan şi se prăbuşi într-o rână, vărsând bucăţi înflăcărate de 
arțar pe podea. Banii şi cărţile de jos se aprinseră. Se simţi 
mirosul greu al jetoanelor de plastic pentru pocher topindu-se. 
Alea erau ale lui Ray, gândi Cambry fără coerenţă. Le avea şi în 
Golf. Şi în Bosnia. 

Rămase în picioare, ignorat în debandada generală. Evadaţii 
nu aveau nevoie să folosească uşa dintre birou şi magazin; 
întregul perete - nimic altceva în realitate decât un panou 
despărțitor şubred - fusese doborât la pământ. Şi bucăţi din 
acesta luau foc de la soba răsturnată. 

— Acum, şopti Gene Cambry. Acum. 

II văzu pe Ray Parsons fugind alături de ceilalţi spre partea 
din faţă a magazinului, cu Howie Everett urmându-l din spate. 
Howie apucă o franzelă de pâine fugind pe culoarul din mijloc. 

Un tip bătrân şi deşirat, cu o căciulă lălâie în cap şi cu un 
pardesiu în spate, fu împins în faţă peste soba răsturnată, apoi 
fu călcat în picioare. Cambry îi auzi strigătele ascuţite, guiţate, 
când faţa i se lipi de plită şi apoi începu să fiarbă. 

Îl auzi şi î simti. 

— Acum! Strigă Cambry, cedând şi alăturându-se celorlalţi. 
Acum! 


Făcu un salt mare peste flăcările crescânde izbucnind din 
sobă şi fugi, cufundându-şi mica lui minte în mintea cea mare. 

Oricum ai fi privit lucrurile, Operaţiunea Blue Boy se 
încheiase. 


11 


Henry se opri la trei sferturi din drumul pe care-l parcurgea 
prin padoc, gâfâind după aer şi strân-gându-se de pieptul 
zbuciumat. In spate se afla Armaghedonul la purtător pe care-l 
dezlănţuise; înainte nu vedea altceva decât întuneric. 
Blestematul ăla de Underhill îl abandonase, îl... 

Încetişor, frumosule - încetişor. 

Luminile clipiră de două ori. Henry se uitase în direcţia 
greşită, asta era tot; Owen parcase cu puţin mai la stânga 
colţului sud-vestic al padocului. Henry vedea acum cu claritate 
silueta Sno-Cat-ului. Din spatele lui răzbăteau ţipete, urlete, 
ordine, Împuşcături. Nu atâtea împuşcături câte se aşteptase el, 
dar nu avea timp acum să se-ntrebe de ce. 

Grăbeşte-te! Strigă Owen. Trebuie să plecăm de-aici! 

Vin cât pot de repede - aşteaptă. 

Henry se puse din nou în mişcare. Orice ar fi fost în pilulele 
stenice ale lui Owen, începea deja să-şi slăbească efectul, iar 
picioarele lui se îngreunară. Coapsa îl mânca nebunește, la fel şi 
gura. Simţea materia aceea acoperindu-i limba. Era ca pişcătura 
unei băuturi carbogazoase care nu mai dispărea. 

Owen tăiase gardul - atât sârma ghimpată, cât şi cea dreaptă. 
Acum stătea în faţa Sno-Cat-ului (era alb ca să se camufleze în 
zăpadă, aşa că nu era de mirare că nu-l văzuse Henry), cu o 
armă automată sprijinită de şold, încercând să se uite în toate 
direcţiile deodată. Mulțimea de lumini îi proiectau şase umbre 
pe pământ; acestea radiau de la bocanci aidoma unor 
indicatoare de ceas suprarealiste. 

Owen îl prinse pe Henry pe după umeri. Eşti bine? 

Henry aprobă din cap. Când Owen începu să-l tragă spre Sno- 
Cat, se auzi o explozie puternică, răsunătoare, ca şi când ar fi 
aruncat cineva în aer cel mai mare scrin din lume. Henry se feri, 
se împiedică în propriile picioare şi ar fi căzut dacă nu l-ar fi 
susţinut Owen. 

Ce...? 

Gaz lichefiat. Poate şi benzină. Priveşte. 


Owen îl prinse de umeri şi-l întoarse. Henry văzu în noaptea 
albă de zăpadă o trombă înaltă de foc. Bucăţi din magazin - 
scânduri, ţigle, cutii de Cheerios în flăcări, suluri arzânde de 
hârtie igienică - se ridicară spre cer. Câţiva dintre soldaţi se 
uitau la acestea hipnotizaţi. Alţii fugeau spre pădure. Fugeau în 
urmărirea prizonierilor, presupunea Henry, deşi le auzea panica 
în minte - Fugiți! Fugiți! Acum! Acum! - Şi pur şi simplu nu-i 
putea da crezare. Mai târziu, când va avea timp să gândească, 
va înţelege că mulţi dintre soldaţi evadau şi ei. Acum nu înţelese 
nimic. Evenimentele se succedau prea repede. 

Owen îl întoarse din nou şi-l îmbrânci în scaunul din dreapta al 
Sno-Cat-ului, împingându-l printr-o perdea ce ţinea loc de uşă, 
care mirosea puternic a ulei de motor. Era nesperat de cald în 
cabina Sno-Cat-ului. Un radio prins de bordul rudimentar bâ-zâia 
şi scrâşnea. 

Singurul lucru pe care-l înţelese Henry cu claritate era panica 
din acele voci. Îl umpleau de o bucurie sălbatică - era mai fericit 
de cum fusese de când băgaseră toţi patru spaima lui 
Dumnezeu în Richie Grenadeau şi în prietenii lui buni de nimic. 
Şi chiar aşa ceva conducea operaţiunea aceasta, din câte-şi 
dădea seama Henry: o ceată de Richie Grenadeau adulţi, 
înarmaţi cu puşti în locul bucăţilor de excrement uscat de câine. 

Se afla ceva între scaune, o cutie pe care clipeau două 
luminiţe chihlimbarii. Când se aplecă Henry curios asupra ei, 
Owen Underhill trase de prelata atârnând în chip de uşă lângă 
scaunul şoferului şi se aruncă în Cat. Respira din greu şi zâmbea 
uitându-se la magazinul incendiat. 

— Ai grijă cu aia, frate, spuse. Ai grijă la butoane. 

Henry înălţă cutia, care avea dimensiunile mult iubitului 
sufertaş Scooby-Doo al lui Duddits. Butoanele de care pomenise 
Owen se aflau sub luminile clipitoare. 

— La ce folosesc? 

Owen răsuci cheia în contact şi motorul Sno-Cat-ului se trezi 
imediat la viaţă. Maşinăria avea schimbător de viteză manual, 
iar Owen trase de manetă şi băgă în viteza întâi. Incă zâmbea. 
In lumina puternică ce pătrundea prin parbrizul Sno-Cat-ului, 
Henry văzu acum fire roşii-portocalii de birus crescând sub 
fiecare dintre ochii bărbatului, asemenea unui machiaj. Şi în 
sprâncene se vedea birus. 


— E prea multă lumină în locul ăsta, spuse el. O să mai 
stingem câteva din becuri. 

Roti Cat-ul într-un cerc uimitor de perfect; parcă erau într-o 
ambarcaţiune cu motor. Henry se prăbuşi pe spate în scaun, 
ţinând în poală cutia cu beculeţele clipitoare. | se părea că, dacă 
n-ar mai umbla următorii cinci ani, i-ar ajunge să se pună pe 
picioare. 

Owen se uită spre el în timp ce conducea Sno-Cat-ul în 
diagonală spre şanţul împrejmuit de nămeţi de zăpadă şi care 
era Swanny Pond Road. 

— Ai reuşit, spuse. M-am îndoit că vei reuşi, recunosc cu 
sinceritate, dar ţi-a ieşit blestemăţia asta ca la carte. 

— i-am spus - sunt un expert în arta motivaţională. 

Pe lângă asta, trimise el, cei mai mulţi dintre ei vor muri 
oricum. 

Nu contează. Le-ai oferit o şansă. lar acum... 

Se auziră alte împuşcături, dar numai când auzi un glonţ 
ricoşând în metalul de deasupra capetelor lor îşi dădu Henry 
seama că tirul era îndreptat asupra lor. Se auzi un zăngănit 
când un alt glonţ ricoşa într-una din şenilele Sno-Cat-ului şi 
Henry se feri... ca şi când asta i-ar fi ajutat la ceva. 

Încă zâmbind, Owen arătă cu o mână înmănuşa-tă spre 
partea lui dreaptă. Henry se uită cu ochii întredeschişi într-acolo, 
în vreme ce alte două gloanţe cilindrice ricoşară în caroseria 
teşită, de cutie de medicament, a Sno-Cat-ului. Henry se aplecă 
de spate de ambele dâţi; Owen nici măcar nu păru să bage de 
seamă. 

Henry văzu un pâlc de rulote, unele purtând nume scrijelite 
pe ele ca Sysco sau Scott Paper. In faţa rulotelor se afla o 
colonie de case pe roţi şi, în faţa celei mai mari, un Winnebago 
care-i părea lui Henry a fi un conac pe roţi, se aflau şase sau 
şapte oameni, cu toţii trăgând spre Sno-Cat. Deşi raza 
despărţitoare era mare şi ninsoarea încă deasă, prea multe 
gloanţe îşi nimereau ţinta. Alţi oameni, unii doar parţial 
îmbrăcaţi (o matahală fugea prin zăpadă, expunând un piept gol 
care ar fi arătat bine pe un supererou dintr-o carte cu benzi 
desenate), se alăturau grupului. In mijlocul lor se afla un bărbat 
înalt, cu părul cărunt. Lângă el stătea un tip îndesat. Când se 
uită la el, bărbatul cel slab ridică arma şi trase aparent fără să-şi 


fixeze traiectoria. Se auzi un buum şi Henry simţi ceva trecând 
chiar prin faţa nasului său, un obiect mic, bâzâind ciudat. 

Owen râse de-a dreptul. 

— Slăbănogul cu părul cărunt e Kurtz. El conduce 
operaţiunea. Ce bine trage nenorocitu'! 

Alte gloanţe se loviră de şenilele şi de caroseria Cat-ului. 
Henry simţi încă o dată prezenţa în cabină a lucrului acela 
zumzăitor, grăbit, apoi, dintr-o dată, radioul tăcu. Distanţa 
dintre ei şi trăgătorii adunaţi în jurul Winnebago-ului creştea, 
însă acest lucru nu părea să conteze. In ceea ce-l privea pe 
Henry, puteau trage toti nenorociţii ăia. Totul se reducea la cât 
timp le va lua până ce unul îşi va nimeri ţinta... şi, totuşi, Owen 
părea fericit. Lui Henry îi trecu prin minte că se înfrăţise cu 
cineva cu şi mai multe tendinţe sinucigaşe ca el. 

— Tipul de lângă Kurtz e Freddy Johnson. Muşchetarii ăia sunt 
cu toţii băieţii lui Kurtz, cei care trebuiau să... hopa, ai grijă! 

Un alt ricoşeu, o altă albină de oţel tânguitoare - trecând 
printre ei, de data asta - şi, dintr-o dată, măciulia manetei 
schimbătorului de viteze dispăru. Owen izbucni în râs. 

— Kurtz! Strigă el. Măi, să fie! Mai are doi ani până la 
pensionarea obligatorie şi încă ţinteşte ca Annie Oakley! Lovi cu 
pumnul în maneta de direcţie. Ajunge. Distracţia-i distracţie şi 
treaba-i treabă. Stinge-le luminile, frumosule. 

— Hă? 

Încă rânjind, Owen arătă febril cu degetul spre cutia cu 
beculeţele chihlimbarii clipitoare pe ea. Fâşiile curbate de birus 
de sub ochii lui i se păreau acum lui Henry a fi un machiaj de 
războinic. 

— Apasă butoanele, vecine. Apasă butoanele şi trage 
storurile. 


12 


Dintr-o dată - întotdeauna se întâmpla dintr-o dată, 
întotdeauna ca prin magie - lumea dispăru şi Kurtz se 
transfigură. Ţipătul vântului tăios, răpăitul ninsorii, urletul 
sirenei, bătăile alarmei - toate dispăruseră. Kurtz nu mai simţea 
prezenţa lui Freddy Johnson lângă el şi a celorlalţi membri ai 
grupului Imperial Valley din jurul lui. Se fixă asupra Sno-Cat-ului 
care se îndepărta şi doar asupra lui. II vedea pe Owen Underhill 
în scaunul din stânga, îl vedea chiar şi prin carcasa de oţel a 
cabinei, ca şi când el, Abe Kurtz, ar fi fost dintr-o dată dotat cu 


vederea cu raze X a lui Superman. Distanţa era incredibil de 
mare, dar asta nu conta. Următorul tir pe care-l va trage va 
nimeri exact în ceafa de trădător, de om care încalcă linia, a lui 
Owen Underhill. Îşi ridică arma, reperă ţinta... 

Exploziile sfâşiară noaptea, una dintre ele destul de aproape 
încât să-i lovească pe Kurtz şi pe oamenii lui cu unda ei de şoc. 
O rulotă pe care scria intel inside se ridică în aer, se răsuci şi 
se prăbuşi peste Spago's, cortul bucătarului. 

— Sfinte Cristoase! Strigă unul dintre bărbaţi. 

Nu se stinseră toate luminile - o jumătate de oră nu era mult 
şi Owen avusese timp să ataşeze doar la două generatoare 
încărcături explozive (murmurând într-una „Banbury Cross, 
Banbury Cross, ride a cock horse to Banbury Cross " cu voce 
scăzută), dar, dintr-o dată, Sno-Cat-ul gonind cu viteză fu 
înghiţit de umbre străbătute de focuri de armă, iar Kurtz îşi 
aruncă puşca în zăpadă fără să o fi descărcat. ă 

— Fute-o buhă, spuse el fără inflexiuni. Incetaţi focul. Incetaţi 
focul, tăntălăilor. Încetaţi, pentru numele lui Dumnezeu. 
Înăuntru. Intraţi cu toţii, mai puţin Freddy. Împreunaţi-vă mâinile 
şi rugaţi-vă la Dumnezeu, Atotputernicul Tată, să ne scoată 
cururile din groapa în care am intrat. Vino aici, Freddy. În pas 
vioi. 

Ceilalţi, aproape o duzină, tropăiră-n sus pe scările 
Winnebago-ului, uitându-se neliniştiţi la generatoarele arzânde, 
la cortul în flăcări al bucătarului (deja se aprinsese şi cortul de la 
aprovizionare de vizavi; aveau să urmeze infirmeria şi morga). 
Jumătate dintre stâlpii de iluminat din tabără erau dezactivaţi. 

Kurtz îşi petrecu braţul pe după umerii lui Freddy Johnson şi-l 
conduse douăzeci de paşi în ninsoarea viscolită, pe care-o ridica 
acum vântul şi-o purta în valuri asemănătoare cu un abur 
misterios. Chiar în faţa celor doi bărbaţi, magazinul lui Gosselin 
- ce mai rămăsese din el - ardea din temelii. Grajdul luase deja 
foc. Uşile lui sfărâmate erau larg deschise. 

— Freddy, îl iubeşti pe lisus? Spune-mi adevărul. 

Freddy mai trecuse prin asta înainte. Era o mantra. Şeful îşi 
curăța sufletul. 

— Il iubesc, şefu'. 

— Juri că-i adevărat ce spui? Kurtz se uită tăios. Se uita prin 
el, mai mult ca sigur. Işi făcea planuri de siguranţă, dacă 
asemenea creaturi instinctuale se poate spune că plănuiesc 


vreodată ceva. Eşti dispus să arzi în hăul etern al iadului dacă 
minţi? 

— Jur că e adevărat. 

— ÎI iubeşti mult, nu-i aşa? 

— Mult, şefu'. 

— Mai mult ca pe grup? Mai mult decât să intri în forţă şi să 
duci treaba la bun sfârşit? O pauză. Mai mult decât mă iubeşti 
pe mine? 

Nu erau întrebări la care să răspunzi greşit dacă voiai să mai 
trăieşti. Din fericire, nici nu erau întrebări grele. 

— A dispărut telepatia, Freddy? 

— Am simţit ceva, nu ştiu dacă a fost vorba chiar de telepatie, 
am auzit voci în minte... 

Kurtz aproba din cap. Flăcări roşii-aurii ca fungii Ripley 
izbucniră prin acoperişul grajdului. 

— ... dar au dispărut. 

— Alţii din grup? 

— Cei din Imperial Valley, vreţi să spuneţi? 

Freddy arătă cu capul spre Winnebago. 

— Cine altcineva ar mai conta, Secţia de Pompieri Cinci Plus 
Doi? Da, de ei vorbesc? 

— Sunt curaţi, şefu'. 

— Asta-i bine, da-i în acelaşi timp şi rău. Freddy, avem nevoie 
de vreo doi americani infectați. Şi când spun avem, mă refer la 
tine şi la mine. Vreau nişte americani care să fie înghiţiţi de 
porcăria aia roşie, mă înţelegi? 

— Inţeleg. 

Ce nu înţelegea Freddy era motivul, dar, pentru moment, 
motivul nu conta. Îl vedea pe Kurtz luând frâiele în mână, luând 
vădit frâiele în mână, iar asta era o uşurare. Freddy se uită 
neliniştit la magazinul arzând, la grajdul arzând, la cortul arzând 
al bucătarului. Situaţia era DDOPR. 

Sau poate că nu. Nu şi dacă prelua Kurtz frâiele. 

— Blestemata aia de telepatie e răspunzătoare de cea mai 
mare parte a dezastrului ăstuia, spuse Kurtz meditativ, dar nu 
telepatia a dec/anşat-o. A fost o ţeapă trasă exclusiv de mâna 
unui om, lăudat fie lisus. Cine l-a trădat pe lisus, Freddy? Cine i- 
a dat sărutul acela de trădător? 

Freddy citise Biblia; mai mult pentru că i-o dăduse Kurtz să o 
citească. 


— luda Iscarioteanul, şefu'. 

Kurtz scutura vânjos din cap. Ochii i se mişcau în toate 
direcţiile, măsurând dimensiunile dezastrului, calculând 
repercusiunile, care vor fi drastic reduse de furtună. 

— Corect, bătrâne. luda l-a trădat pe lisus şi Owen Philip 
Underhill ne-a trădat pe noi. luda a primit treizeci de arginţi. Nu- 
i o recompensă prea mare, nu crezi? 

— Nu, şefu'. 

Oferi acest răspuns parţial întors cu faţa de la Kurtz, fiindcă se 
declanşase ceva în interiorul comandantului său. O mână de 
oţel se încleştă pe umărul lui şi-l întoarse. Ochii lui Kurtz erau 
larg deschişi şi înfocaţi. Genele albe îi făceau să pară a fi ochii 
unei fantome. 

— Uită-te la mine când îţi vorbesc, spuse Kurtz. Uită-te la 
mine când îţi vorbesc. - Kurtz îşi aşeză mâna liberă pe mânerul 
pistolului de nouă milimetri. - Sau o să-ţi spulber maţele pe 
zăpadă. Am trecut printr-o noapte grea, aşa că n-o face şi mai 
grea, potaie, mă înţelegi? Prins-ai aluzia? 

Johnson era o persoană rezistentă din punct de vedere fizic, 
dar acum simţi ceva mişcându-i-se în stomac şi încercând să 
iasă afară. 

— Da, şefu', îmi pare rău. 

— Se acceptă. Dumnezeu iubeşte şi iartă, iar noi trebuie să 
facem la fel. Nu ştiu câţi arginţi a primit Owen, dar îţi spun un 
lucru: o să-l prindem, o să-i crăcănăm bucile şi-o să-i facem 
băiatului o minunăţie de a doua gaură a curului. Mă urmăreşti? 

— Da. 

Nu-şi dorea nimic mai mult Freddy decât să găsească şi să 
nimicească persoana care întorsese vechea lui lume ordonată 
cu susu-n jos. 

— Cât credeţi că e de responsabil Owen pentru ce s-a- 
ntâmplat aici, şefu'? 

— Destul, răspunse Kurtz cu seninătate. Am o bănuială că mă 
duc la fund, Freddy... 

— Nu, şefu'. 

— ... dar n-o să merg singur. 

Cu braţul încă petrecut pe după umerii lui Freddy, Kurtz 
începu să-şi conducă noul secund spre 'Bago. Pari de foc scunzi 
şi subţiri indicau locul unde se aflau generatoarele arzânde. 
Underhill făcuse asta; unul dintre propriii băieţi ai lui Kurtz. Lui 


Freddy încă-i era greu să creadă, dar începuse, cu toate 
acestea, să se încingă. Câţi arginţi, Owen? Câţi ai primit, 
trădătorule? 

Kurtz se opri la baza scărilor. 

— Care dintre camarazii aceştia vrei să conducă o misiune de 
cercetare şi distrugere, Freddy? 

— Gallagher, şefu'. 

— Kate? 

— Da. 

— E canibală, Freddy? Persoana pe care o împuternicim 
trebuie să fie un canibal. 

— Ea-i înghite cruzi şi fără sare, şefu'. 

— Bine, spuse Kurtz. Fiindcă o să fie o treabă murdară. Am 
nevoie de doi Pozitivi Ripley, tipi din echipa Blue Boy dacă se 
poate. Pe ceilalţi... ca pe animale, Freddy. Imperial Valley are 
acum o misiune de căutare şi distrugere. Gallagher şi ceilalţi 
trebuie să doboare cât mai mulţi pot. De acum şi până mâine la 
ora 12:00 e deschis sezonul de hră-nire. După aceea, fiecare va 
fi pe cont propriu. Cu excepţia noastră, Freddy. Lumina flăcărilor 
îi schimbară faţa lui Kurtz în birus, iar ochii în ochi de 
nevăstuică. O să-l vânăm pe Owen Underhill şi-o să-l învăţăm 
să-l iubească pe Domnul. 

Kurtz urcă scările Winnebago-ului, păşind sigur pe zăpada 
tasată şi alunecoasă asemenea unui ţap de munte. Freddy 
Johnson îl urmă. 


13 


Sno-Cat-ul plonjă în jos pe terasament către Swanny Pond 
Road cu destulă viteză să-i facă stomacul lui Henry să se 
crispeze. Se roti pe loc, apoi porni spre sud. Owen apăsă 
ambreiajul şi acţionă schimbătorul de viteze dintr-o treaptă în 
cealaltă, până ce Cat-ul gonea cât putea de tare. Datorită 
fulgilor care veneau spre parbriz asemenea unor asteroizi, lui 
Henry i se părea că merg cu o vitează aproximativ egală cu cea 
a unei rachete. Estima de fapt că merg cu şaptezeci şi cinci de 
kilometri la oră. In ritmul acesta, vor acumula distanţă faţă de 
magazinul lui Gosselin, însă avea o bănuială că Jonesy se mişca 
mult mai repede. 

Autostrada e înaintea noastră? Întrebă Owen. Aşa e, nu? 

Da. La vreo şase kilometri. 


Va trebui să schimbăm mijlocul de transport o dată ajunşi 
acolo. 

Dacă putem, nu rănim pe nimeni. Şi nu omorâm pe nimeni. 

Henry... nu ştiu cum să-ţi explic situaţia, dar nu ne aflăm într- 
o partidă de baschet la liceu. 

— Nu rănim pe nimeni. Nu ucidem pe nimeni. Cel puţin nu 
atunci când schimbăm mijlocul de transport. Fie eşti de acord, 
fie îmi fac ieşirea din scenă chiar în acest moment. 

Owen se uită la el. 

— Chiar ai face asta, nu-i aşa? Ai da dracului ceea ce a 
pregătit prietenul tău lumii ăsteia. 

— Prietenul meu nu e responsabil pentru situaţia asta. A fost 
răpit. 

— Bine. Nimeni nu va fi rănit când schimbăm maşina. Dacă 
putem. Şi nimeni nu va fi omorât. Poate doar noi. Acum, încotro 
mergem? 

Derry. 

Acolo-i el? Ultimul extraterestru, supraviețuitorul? 

Aşa cred. În orice caz, am un prieten în Derry care ne poate 
ajuta. El vede linia. 

Ce linie? 

— Nu contează, spuse Henry şi gândi: E complicat. 

— Cum adică: complicat? Şi nu joci, nu câştigi - ce-i asta? 

O să-ți povestesc în drum spre sud. Dacă pot. Sno-Cat-ul rulă 
către şoseaua interstatală, o capsulă precedată de strălucirea 
farurilor ei. 

— Spune-mi din nou ce vom face, zise Owen. 

— Vom salva lumea. 

— Şi spune-mi ce face asta din noi - simt nevoia să o aud. 

— Ne face eroi, spuse Henry. _ 

Apoi îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. In câteva secunde, 
adormi. 


Partea a Ill-a 


QUABBIN 


Când pe scări în sus mergeam 

Am întâlnit un om ce nu-l vedeam; 
Nici azi nu l-am văzut pe-afară! 

Şi sper, eu sper să nu apară. 
Hughes Mearns 


CAPITOLUL 18 - ÎNCEPE URMĂRIREA 


1 


jonesy nu ştia cât era ceasul când panoul verde de 
semnalizare cu DYSART'S scris pe el licări în întunecimea ninsă - 
ceasul de bord al Ram-ului era dat peste cap, pâlpâind doar 
12:00 a.m. Întruna - dar era încă întuneric şi încă ningea din 
greu. La ieşirea din Derry, plugurile pierdeau bătălia cu zăpada. 
Ram-ul furat era „un despicător destul de bun", cum ar fi spus 
bunicul lui Jonesy, dar şi el pierdea bătălia, alunecând şi făcând 
piruete din ce în ce mai des în zăpada mare, croindu-şi din ce în 
ce mai greu drum prin noianele de zăpadă. Jonesy nu ştia unde 
voia DI Cenuşiu să meargă, dar nu credea că va ajunge acolo. 
Nu prin furtuna asta, nu cu maşina asta. 

Radioul funcţiona, dar nu foarte bine; până acum, tot ce se 
auzise fusese şters, bruiat de electricitate statică. Nu auzi nici 
ora exactă, dar prinse un buletin meteo. Viscolul se 
transformase în ploaie la sud de Portland, dar, de la Augusta la 
Brunswick, spunea radioul, precipitaţiile erau un amestec 
înşelător de zloată şi chiciură. Multe aşezări umane rămăseseră 
fără curent electric şi nimic care nu avea lanţuri la roţi nu se 
mişca din loc. Lui Jonesy îi conveneau de minune aceste veşti. 


2 


Când DI Cenuşiu trase de volan ca să întoarcă maşina spre 
rampa ce ducea la panoul verde de semnalizare, Ram-ul 
alunecă într-o parte, ridicând nori mari de zăpadă. Jonesy ştia că 
probabil ar fi alunecat spre rampa de acostare şi-apoi în şanţ 
dacă el ar fi fost la volan, dar nu el conducea. Deşi nu era încă 
imun la emoţiile lui Jonesy, DI Cenuşiu părea mai puţin înclinat 
să intre în panică în situaţii de stres. In loc să se lupte orbeşte 
să redreseze maşina, DI Cenuşiu o lăsă să alunece, păstrând 
direcţia până ce se opri, apoi întoarse roţile la loc pe direcţia cea 
bună. Câinele care dormea la picioarele scaunului de lângă şofer 
nu se trezi, iar pulsul lui Jonesy de-abia dacă acceleră puţin. 
Dacă ar fi fost la volan, Jonesy ştia bine, inima i-ar fi bătut în 
piept ca la curse. Insă, desigur, pe o asemenea vreme, primul lui 
gând ar fi fost să bage maşina în garaj. DI Cenuşiu opri la 
semnul de oprire obligatorie din vârful rampei, deşi Route 9 era 


un pustiu ondulatoriu în ambele direcţii. Peste drum de rampă 
se afla o parcare enormă, puternic luminată de becuri cu sodiu; 
în strălucirea lor, furtuna viscolită părea că se mişcă asemenea 
respirației îngheţate a unei enorme bestii invizibile. Într-o 
noapte obişnuită, Jonesy era convins de asta, parcarea aceea ar 
fi fost plină de semitrailere diesel cu motoarele mergând la 
ralanti, autovehicule Kenworth şi Mack şi Jimmy-Pete, cu 
luminile verzi şi chihlimbarii din cabine strălucind. In seara 
aceasta, zona era aproape deşartă, cu excepţia porțiunii 
denumite TERMEN ÎNDELUNGAT VORBIŢI CU MANAGERUL AVEŢI 
NEVOIE DE BILET. Acolo se afla o duzină sau mai mult de 
camioane cu marginile cizelate de rafalele de zăpadă. Inăuntrul 
lor, şoferii probabil că mâncau, jucau pinball, se uitau la 
televizoarele  Spank-O-Vision în salonul camionagiilor sau 
încercau să doarmă în mizerabilul dormitor comun din clădirea 
din spate, unde cu zece dolari îţi puteai rezerva un pat de 
campanie, o pătură curată şi o privire panoramică a unui perete 
din zgură. Cu toţii aveau fără îndoială aceleaşi două gânduri: 
Când o pot lua din loc? Şi: Cât o să mă coste? 

DI Cenuşiu apăsă acceleraţia şi chiar dacă apăsă încetişor, 
aşa cum îl sfătuiau dosarele lui Jonesy cu privire la condusul pe 
timp de iarnă, toate cele patru roţi ale maşinii se rotiră, iar 
maşina începu să se clatine într-o parte şi-n cealaltă, săpând 
şanţuri în zăpadă. 

Haide! Făcu Jonesy galerie de unde se afla el, la fereastra 
biroului. Haide, îngroap-o! Ingroap-o până la podea! Fiindcă, 
atunci când ai îngropat roțile unei maşini cu tracţiune integrală, 
chiar că eşti îngropat! 

Apoi roţile prinseră aderenţă - mai întâi cele din faţă, unde 
Ram-ul era ajutat de greutatea motorului - apoi şi cele din 
spate. Ram-ul traversă anevoie Route 9 către marcajul intrare, 
În spatele acestuia se afla un altul: BUN VENIT LA CEA MAI BUNĂ 
PARCARE PENTRU CAMIOANE DIN NOUA ANGLIE. Apoi, farurile 
maşinii descoperiră un al treilea marcaj, acoperit de zăpadă, dar 
încă lizibil: LA DRACU, BUN VENIT LA CEA MAI BUNA PARCARE 
PENTRU CAMIOANE DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI. 

Asta-i cea mai bună parcare pentru camioane de pe fața 
pământului? Întrebă DI Cenuşiu. 

Desigur, spuse Jonesy. Apoi - nu se putu opri - izbucni în râs. 

De ce faci aşa? De ce scoti sunetul acela? 


Jonesy realiză un lucru uluitor, în acelaşi timp înduioşător şi 
îngrozitor: DI Cenuşiu zâmbea cu buzele lui. Nu mult, puţin doar, 
dar era totuşi un zâmbet. Wu ştie cu adevărat ce e acela râs, 
gândi Jonesy. Sigur, nu ştiuse nici ce era aceea mânie, dar se 
dovedise a fi un învățăcel foarte sârguincios; putea acum face o 
adevărată criză de nervi. 

M-a amuzat ce-ai spus. 

Ce-i „amuzat", de fapt? _ 

Jonesy nu ştia cum să răspundă la această întrebare. Işi dorea 
ca DI Cenuşiu să experimenteze întreaga gamă a emoţiilor 
umane, bănuind că umanizarea uzurpatorului său ar putea fi 
singura sa şansă de supravieţuire - am întâlnit duşmanul şi el 
suntem noi, spusese cândva Pogo. Insă cum puteai explica 
termenul „amuzant“ unui mănunchi de spori dintr-o altă lume? 
Şi, pe deasupra, ce era de fapt amuzant că Dysart's se proclama 
drept cea mai bună parcare pentru camioane de pe faţa 
pământului? 

Acum mai treceau pe lângă un semn, unul pe care nişte 
săgeți arătau spre stânga şi spre dreapta. MATAHALE scria sub 
săgeata care indica stânga. lar PITICANII sub cea care indica 
dreapta. A 

Care suntem noi? |Intrebă DI Cenuşiu, oprindu-se la semn. 

Jonesy l-ar fi putut face să lupte pentru această informaţie, 
dar care ar fi fost folosul? Noi suntem piticanii, spuse el, iar DI 
Cenuşiu viră Ram-ul la dreapta. Cauciucurile se rotiră în gol 
puţin, după care maşina o luă din loc. Lad îşi înălţă capul, dădu 
drumul unei alte băşini lungi şi aromate, apoi scânci. Partea din 
spate a corpului i se umflase, pielea dilatându-i-se; oricine n-ar fi 
ştiut care era situaţia, l-ar fi confundat cu o căţea pe cale să fete 
un pui de dimensiuni apreciabile. 

Erau în jur de douăzeci şi cinci de maşini parcate în lotul 
piticaniilor, cele îngropate cel mai tare în zăpadă aparţineau 
personalului de întreţinere - mecanicilor (dintre care unul sau 
doi erau permanent de serviciu), ospătăriţelor, bucătarilor. 
Autovehiculul cel mai curat de zăpadă de acolo, observă Jonesy 
cu interesul treaz, era o maşină albastră a Poliţiei Statale, cu 
zăpada adunată în jurul girofarurilor de pe capotă. Să fie 
arestat, ar face-o breşă în planurile D-lui Cenuşiu; pe de altă 
parte, Jonesy fusese deja prezent la locul a trei crime, dacă 
puneai la socoteală cabina Ram-ului. Nu fuseseră martori la 


primele două crime şi probabil că nu rămăseseră nici amprente; 
aici însă? Sigur. Erau destule. Se vedea într-o curte de judecată 
spunând: Dar, domnule Judecător, extraterestrul din mine a 
comis crimele. DI Cenuşiu a fost. O altă glumă pe care Dl 
Cenuşiu nu o va putea înţelege. 

Somitatea aceasta (cenuşie), între timp, scotocise iarăşi 
amintirile lui. Bășini Stătute, spuse el. De ce numeşti locul ăsta 
Băşini Stătute când semnul spune clar Dysart's? 

Aşa-l numea Lamar, spuse Jonesy, amintindu-şi mic dejunurile 
lungi şi distractive luate aici, de obicei în drum spre sau dinspre 
Bivuac. lar asta devenise parte din tradiţie, nu-i aşa? Şi tata-i 
spunea aşa. 

E amuzant? 

Oarecum, bănuiesc. E-un calambur, o glumă bazată pe 
asemănarea dintre sunete*”. Calambur numim cea mai josnică 
formă de umor. 

DI Cenuşiu parcă în rândul cel mai aproape de insula luminată 
a restaurantului, dar cât mai departe de maşina poliţiei. Jonesy 
nu ştia dacă DI Cenuşiu înţelegea sau nu semnificaţia 
girofarurilor de pe capota maşinii. Se întinse spre butonul 
farurilor Ram-ului şi-l apăsă. Se întinse spre cheile de contact, 
apoi se opri şi eliberă câteva râsete puternice: „Ha! Ha! Ha! 
Ha!" 

Cum te face să te simti? Întrebă Jonesy, nu foarte curios de 
răspuns. Înţelegător, poate. 

— Nicicum, spuse sec DI Cenuşiu şi roti cheile în contact. 
Apoi, însă, stând acolo în întuneric, cu vântul şuierând pe lângă 
cabina maşinii, o făcu din nou, puţin mai convins: Ha! Ha, ha, 
ha! În refugiul său din birou, Jonesy fu străbătut de fiori. Era un 
sunet lugubru, ca o fantomă care încearcă să-şi aducă aminte 
cum era să fii în viaţă. 

Nici lui Lad nu-i plăcu. Scânci din nou, uitându-se nesigur la 
bărbatul din spatele volanului maşinii care-i aparţinea 
stăpânului său. 


3 


Owen îl scutura pe Henry să se trezească şi Henry făcu un 
gest de alungare. | se părea că se culcase doar cu câteva 


© Calamburul constă aici în asemănarea dintre Dry Farts (Băşini Stătute) şi 
numele localului, Dysart's. Pronunţia e asemănătoare. 


secunde în urmă. | se părea că mădularele-i fuseseră 
încorsetate în ciment. 

— Henry. 

— Aici sunt. 

II mânca piciorul stâng. Gura îl mânca şi mai tare; blestematul 
ăla de birus îi creştea acum şi pe buze. ÎI luă jos cu degetul 
arătător, surprins de cât de uşor se desprinse. Asemenea unei 
cruste. 

— Ascultă la mine. Şi uită-te în faţă. Poţi să te uiţi? 

Henry se uită înspre drumul care, acum, era ceţos şi bântuit 
de zăpadă - Owen parcase Sno-Cat-ul pe marginea şoselei şi 
stinsese farurile. Din depărtare, se auzeau voci mentale în 
întuneric, echivalentul auditiv al vocilor din jurul unui foc de 
tabără. Henry se duse spre ele. Erau patru bărbaţi tineri, fără 
vreun grad în... 

Grupul Blue, şopti Owen. De data aceasta noi suntem Grupul 
Blue. 

Patru tineri fără vreun grad în Grupul Blue, încercând să nu se 
lase speriaţi... Încercând să fie tari... voci în întuneric... câteva 
voci din jurul unui mic foc de tabără în întuneric... 

La lumina focului, Henry descoperi că vede puţin: zăpadă, 
desigur şi câteva lumini galbene pâlpâitoare luminând o rampă 
de intrare pe autostradă. Vedea în lumina unui panou electronic 
şi capacul unei cutii de carton pentru pizza. Fusese transformat 
într-o tavă. Pe el se aflau biscuiţi Saltine, câteva bucăţi de 
brânză şi o baionetă. Baioneta aparţinea celui pe nume Smitty şi 
o foloseau cu toţii să taie brânza. Cu cât se uita Henry mai mult, 
cu atât vedea mai bine. Ca şi când i s-ar fi obişnuit ochii cu 
întunericul, însă mai era ceva: ceea ce vedea avea o profunzime 
ameţitoare, ca şi când, dintr-o dată, lumea fizică avea nu trei 
dimensiuni, ci patru sau cinci. Era uşor de înţeles de ce: vedea 
prin patru perechi de ochi, cu toţi deodată. Erau înghesuiți la un 
loc în... 

Humvee, spuse Owen, mulţumit. E-un împuțit de Humvee, 
Henry! Modificat şi echipat pentru zăpadă! Pariez pe orice că 
aşa e! 

Tinerii şedeau aproape unul de altul, da, dar totuşi în patru 
locuri diferite, uitându-se la lumea de afară din patru 
perspective diferite şi cu patru perechi de ochi cu diferite grade 
le penetrare, pornind de la ochii ascuţiţi de vultur (Dana din 


Maybrook, New York) şi ajungând la cei de-abia adaptaţi 
întunericului. Cu toate acestea, creierul lui Henry procesa toate 
imaginile, aşa cum o multitudine de instantanee mişcate dau 
naştere imaginii de film. Totuşi, nu era ca un film, nici ca o 
înşelătoare imagine tridimensională. Era un fel cu totul nou de-a 
vedea, genul care poate genera un fel cu totul nou de-a gândi. 

Dacă se-mprăştie porcăria asta, gândi Henry, atât îngrozit, cât 
şi puternic impresionat, dacă se-mprăştie... 

Îl lovi Owen cu cotul în coaste. 

— Poate-ţi păstrezi meditaţiile pentru altă dată, spuse el. Uită- 
te dincolo de drum. 

Henry se uită, folosindu-se de privirea sa deosebită, cvadruplă 
şi dându-şi seama prea târziu că făcuse mai mult decât doar să 
se uite; le mişcase globii oculari ca să se poată uita el în partea 
îndepărtată a autostrăzii. Unde văzu clipind şi mai multe lumini 
în furtună. 

— E-un baraj, murmură Owen. Una din poliţele de asigurare 
ale lui Kurtz. Amândouă ieşirile sunt blocate, nimic nu se mişcă 
pe şosea fără autorizaţie. Vreau Humvee-ul, e cel mai bun 
vehicul pe-o vreme căcăcioasă ca asta, dar nu vreau să atrag 
atenţia tipilor de partea cealaltă a drumului. Putem face asta? 

Henry examină situaţia cu ochii lor, mişcându-i. Descoperi că, 
imediat ce nu se mai uitau cu toţii la acelaşi lucru, simţul vederii 
ubicue în patru sau cinci dimensiuni îl părăsea, lăsându-l cu o 
senzaţie de greață împrăştiată, cu care corpul lui nu se putea 
împăca. Însă acum /e mișca ochii. Nu mult, doar irişii, însă... 

Cred că, dacă ne unim forțele, putem, îi spuse Henry. Hai cu 
mine. Şi nu mai vorbi cu voce tare. Intră-n mintea mea. Leagă-te 
de-a mea. 

Dintr-o dată, mintea lui Henry fu mai consistentă. Viziunea lui 
mentală se clarifică din nou, dar, de data aceasta, perspectiva 
nu mai fu atât de profundă. Doar două perechi de ochi în loc de 
patru: ai lui şi ai lui Owen. 

Owen băgă în viteza întâi şi înaintă cu farurile stinse. Mărâitul 
slab al motorului se pierdea în urletul constant al vântului şi, pe 
măsură ce scurtau distanţa, Henry simţi legătura cu minţile de 
dinainte strângându-se. 

Sfinte rahat, spuse Owen, jumătate râzând şi jumătate 
suspinând. 

Ce-i? Care-i problema? 


Tu eşti, omule - parc-am fi pe-un covor fermecat. Cristoase, 
dar ştiu că eşti puternic! 

Dacă spui că eu sunt puternic, stai să-l întâlneşti pe Jonesy. 

Owen opri Sno-Cat-ul sub creasta unui deluşor. Dincolo de el 
se afla şoseaua. Ca să nu mai pomenim şi de Bernie, Dana, 
Tommy şi Smitty, care şedeau în Humvee-ul lor în vârful sudic al 
rampei, mâncând brânză şi biscuiţi de pe tava aceea 
improvizată. El şi cu Owen erau destul de ascunşi. Cei patru 
bărbaţi nu erau infectați cu birus şi nu ştiau că sunt spionaţi. 

Gata? Întrebă Henry. 

Aşa cred. Cealaltă persoană din mintea lui Henry, relaxat ca 
leguma din poveste pe când Kurtz şi cu ceilalţi trăgeau în ei, era 
acum agitat. Preia tu conducerea, Henry. Eu voi fi doar copilot în 
această misiune. 

Pornim. 

Ceea ce făcu apoi Henry, o făcu instinctiv, unin-du-i la un loc 
pe cei patru din Humvee nu cu imagini ale morţii şi distrugerii, ci 
imitându-l pe Kurtz. Ca să facă asta, îşi trase seva atât din 
energia lui Owen Underhill - mult mai mare decât a sa în acest 
moment - cât şi din cunoştinţele precise ale lui Owen Underhill 
despre comandantul lui. Procesul unirii îi provocă o senzaţie vie 
de satisfacţie. Şi de uşurare. Să mişte ochii bărbaţilor aceia era 
un lucru; să-i anihileze, preluându-i complet, era cu totul 
altceva. Şi nici nu erau infectați cu birus. Să fi fost, ar fi putut fi 
imuni. Slavă Domnului că nu erau nici una, nici alta. 

E-un Sno-Cat dincolo de deal, în partea voastră dreaptă, 
flăcăi, spuse Kurtz. Vreau să-l aduceți la bază. Chiar acum, dacă 
nu vă deranjează - fără întrebări, fără comentarii, treceti doar la 
treabă. N-o să vă fie la fel de comod în el ca şi-n Humvee, dar 
cred c-o să-ncăpeți cu toții, lăudat fie lisus. Mişcaţi-vă cocoaşele 
acum, binecuvântați să fiţi. 

Henry îi văzu ieşind din Humvee, cu feţele calme şi şterse... 
mai puţin ochii. leşi şi el, apoi îl văzu pe Owen încă şezând în 
scaunul şoferului, cu ochii larg deschişi. Buzele i se mişcau, 
alcătuind cuvintele în minte: Mişcati-vă cocoașele acum, 
binecuvântați să fiți. 

Owen! leşi afară! 

Owen se uită în jur speriat, apoi dădu din cap şi se împinse 
afară prin prelata atârnând la uşa şoferului. 


4 


Henry căzu în genunchi, se ridică şi se uită obosit în 
întunericul despletit. Nu mai era mult de mers, slavă Cerului, dar 
nu credea că se mai poate munci alţi şase metri prin zăpada 
nămeţită, ca să nu mai pomenim de o sută patruzeci. 
Îmblânzitorul de ouă merse făr' a se opri, gândi el, apoi: Am 
reuşit. As-ta-i răspunsul, sigur. M-am exclus, iar acum sunt în 
iad. Sunt îmblânzitorul de ouă în... 

Braţul lui Owen se înlănţui în jurul lui... numai că-l înlănţui cu 
mai mult decât cu braţul. II hrănea pe Henry cu forţa lui. 

Mulţu... 

Îmi multumesti mai târziu. Tot mai târziu o să şi dormi. Pentru 
acum, ține-ți ochii pe minge. 

Nu exista nici o minge. Nu existau decât Bernie, Dana, 
Rommy şi Smitty mărşăluind prin zăpadă, un şir de somnambuli 
îmbrăcaţi în salopete şi canadiene cu glugă. Mărşăluiră spre est 
de Swanny Pond Road către Sno-Cat, în vreme ce Owen şi cu 
Henry se împleticeau spre vest, către Humvee-ul abandonat. 
Brânza şi biscuiţii Saltine fuseseră şi ele abandonate, îşi dădu 
Henry seama şi stomacul i se scofâlci. 

Apoi, Humvee-ul fu chiar în faţa lor. Îşi vor continua drumul cu 
el, mai întâi cu farurile stinse, cu viteză scăzută şi-n linişte- 
linişte-linişte, ocolind luminile galbene de la poalele rampei şi, 
dacă vor avea noroc, tipii care păzeau partea de nord a rampei 
nici nu vor şti că au trecut de ei. 

Dacă ne văd, i-am putea face să uite? Întrebă Owen. Să le 
provocăm - oh, ştiu eu - să le provocăm amnezie? 

Henry îşi dădu seama că probabil vor putea face asta. 

Owen? 

Ce-i? 

Dacă situația va scăpa de sub control, totul se va schimba. 
Totul. 

Urmă o pauză, cât timp Owen se gândi la asta. Henry nu 
vorbea despre cunoaştere, moneda pe care băteau superiorii lui 
Kurtz în lanţul trofic; vorbea despre abilităţi care aparent 
depăşeau puterea superficială de-a citi gândurile. 

Știu, răspunse în cele din urmă. 


5 


Merseră spre sud în Humvee, spre sud în inima furtunii. Henry 
Devlin încă înfuleca biscuiţi şi brânză, când extenuarea stinse 
luminile în mintea sa suprasolicitată. 


Adormi cu firmituri pe buze. 
Şi visă despre Josie Rinkenhauer. 


6 


La o jumătate de oră după ce luă foc, grajdul bătrânului 
Reggie Gosselin nu mai era decât un ochi de dragon muribund 
în noaptea dogoritoare, un ochi din ce în ce mai opac şi mai pal 
în orbita neagră a zăpezii topite. Din pădurea de la est de 
Swanny Pond Road se auzi un poc-poc-poc de foc de armă, des 
la început, apoi pierzând atât din ritm, cât şi din intensitate, în 
vreme ce membrii grupului Imperial Valley (grupul Imperial 
Valley al lui Kate Gallagher acum) îi urmăreau pe deţinuţii 
evadați. Era o vânătoare de curcani în care nu mulţi dintre 
curcani aveau să scape cu viaţă. Aveau să scape destui cât să 
împrăştie vorba, poate, destui cât să-i pună pe toţi în alarmă, 
însă asta era grija zilei de mâine. 

În vreme ce aveau loc acestea - de asemenea, în vreme ce 
trădătorul de Owen Underhill se îndepărta din ce în ce mai mult 
de ei - Kurtz şi Freddy Johnson stăteau în postul de comandă 
(doar că, bănuia Freddy, acesta nu era acum mai mult decât un 
Winnebago din nou; senzaţia aceea de putere şi importanţă 
dispăruse), aruncând cărţi de joc într-o căciulă. 

Fără o urmă de telepatie în el, însă la fel de atent ca- 
ntotdeauna la oamenii din subordinea lui - că aceştia se 
reduseseră la un singur om nu mai conta deloc - Kurtz se uită la 
Freddy şi spuse: 

— Grăbeşte-te  cumpătat, bătrâne, asta încă-i o vorbă 
înţeleaptă. 

— Da, şefu', spuse Freddy fără entuziasm. 

Kurtz aruncă doiarul de treflă. Acesta flutură prin aer şi 
ateriză în căciulă. Kurtz exultă ca un copil şi se pregăti să 
arunce din nou. Se auzi o bătaie în uşa 'Bago-ului. Freddy se 
întoarse într-acolo şi Kurtz îl fixă cu o privire dezaprobatoare. 
Freddy se întoarse înapoi şi-l urmări pe Kurtz aruncând încă o 
carte. Aceasta porni în direcţia potrivită, după care zbură prea 
departe şi ateriză pe cozorocul căciulii. Kurtz îngăimă ceva cu 
voce scăzută, apoi făcu un semn cu capul către uşă. Freddy, 
spunând în gând o rugăciune de mulţumire, merse să deschidă. 
Pe ultima treaptă se afla Jocelyn McAvory, una din cele două 
femei din Imperial Valley. Vocea cu un accent moale de 
Tennessee; faţa de sub părul tuns băieţeşte era dură ca piatra. 


Ţinea de curea un spectaculos aruncător de flăcări neînregistrat. 
Freddy se întrebă de unde făcuse rost de aşa ceva, apoi hotărî 
că răspunsul nu conta. O mulţime de lucruri încetaseră să mai 
conteze, cele mai multe în aproximativ ultima oră. 

— Joss, spuse Freddy. Care-i problema care te macină? 

— Aduc doi Pozitivi Ripley, cum mi s-a ordonat. Se auziră alte 
împuşcături dinspre pădure, iar 

Freddy văzu ochii femeii mişcându-se scurt în acea direcţie. 
Voia să se întoarcă înapoi dincolo de drum, voia să-şi satisfacă 
plăcerea înainte ca jocul să se termine. Freddy cunoştea 
sentimentul. 

— Trimite-i înăuntru, fetiţo, spuse Kurtz. Încă stătea lângă 
căciula de pe podea (podeaua care încă mai era vag pătată cu 
sângele ajutorului de bucătar Melrose), încă ţinând pachetul de 
cărţi în mână, însă ochii-i erau aprinşi de interes. Să vedem pe 
cine-ai găsit. 

Jocelyn făcu o mişcare cu arma. O voce de la baza scării 
mormăi: 

— Urcaţi dracului. Nu mă faceţi s-o mai spun o dată. 

Primul bărbat care trecu de Jocelyn era înalt şi foarte negru. 
Pe unul din obraji avea o tăietură şi încă una pe gât. Amândouă 
tăieturile se umpluseră de Ripley. Îi mai apăruse Ripley şi în 
cutele din sprâncene. Freddy îi recunoştea chipul, dar nu-şi 
amintea cum îl chema. Bătrânul, desigur, le ştia pe amândouă, 
Freddy bănuia că acesta-şi amintea numele tuturor oamenilor 
pe care-i comandase, atât ale celor vii, cât şi ale celor morţi. 

— Cambry! Spuse Kurtz, ochii luminându-i-se chiar şi mai 
tare. Apropiindu-se de Cambry, azvârli cărţile de joc în căciulă, 
păru că-i va da mâna să i-o strângă, se răzgândi şi bătu în loc un 
salut. Gene Cambry nu-i răspunse. Părea ursuz şi dezorientat. 
Bun venit în Liga Dreptăţii din America. 

— L-am prins fugind prin pădure împreună cu deţinuţii pe care 
trebuia să-i păzească, spuse Jocelyn McAvory. Chipul ei era lipsit 
de expresivitate; întregul ei dispreţ se citea doar în glas. 

— Şi de ce nu? Intrebă Cambry. Se uită la Kurtz. Oricum urma 
să mă omorâţi. Să ne omorâţi pe toţi. Nu te obosi să minţi. Îţi 
citesc asta în gânduri. 

Kurtz nu fu deranjat chiar deloc de această remarcă. Îşi frecă 
mâinile şi-i zâmbi lui Cambry prietenos. 


— Fă-ţi treaba cum trebuie şi poa' că mă răzgândesc, bătrâne. 
Inimile-au fost făcute să fie frânte şi gândurile au fost făcute să 
se răzgândească, ăsta-i un mare adevăr Dumnezeiesc. Pe cine 
mai ai pentru mine, Joss? 

Freddy se uită cu uimire la al doilea chip. De asemenea, cu 
plăcere. Ripley nu şi-ar fi putut găsi un adăpost mai potrivit, 
după umila sa părere. Nimeni nu-l plăcea pe nemernicul ăsta, 
oricum. 

— Să trăiţi... şefu'... nu ştiu de ce mă aflu aici... eram în 
urmărirea regulamentară a evadaţilor, când... când... Îmi cer 
scuze, trebuie s-o spun, când curva asta linguşitoare m-a scos 
din zona de acţiune şi... 

— Fugea împreună cu ei, spuse McAvoy pe un ton plictisit. 
Fugea împreună cu ei şi e infectat până-n gaura curului. 

— Minciună! Spuse bărbatul din uşă. Minciună sfruntată! Sunt 
complet curat! Sută la sută... 

McAvoy smulse căciula împletită pe care o purta pe cap al 
doilea prizonier. Părul rar şi blond al bărbatului era mult mai des 
acum şi părea că fusese vopsit. 

— Pot să vă explic, să trăiţi, spuse Archie Perlmutter, vocea 
pierindu-i chiar în timp ce vorbea. Asta e... să vedeţi... Apoi îi 
pieri cu totul. 

Kurtz încercă să afişeze o expresie încurajatoare, dar îşi 
pusese din nou masca pe faţă - cu toţii şi le puseseră - şi 
aceasta dădu zâmbetului lui de îmbărbătare o expresie sinistră, 
ca zâmbetul unui molestator de copii care invită un puşti 
înăuntru pentru o bucată de plăcintă. 

— Pearly, totul va fi bine, spuse Kurtz. Facem doar o mică 
excursie, asta-i tot. Vrem să găsim pe cineva, pe cineva pe care- 
| cunoşti şi tu... 

— Pe Owen Underhill, şopti Perlmutter. 

— Corect, bătrâne, spuse Kurtz. Se întoarse spre McAvory: 
Adu-i soldatului acestuia mapa, Mc-Avory. Sunt sigur că se va 
simţit mai bine imediat ce-şi va avea mapa. Apoi îţi vei putea 
continua vânătoarea, ceea ce sunt sigur că arzi de nerăbdare să 
faci. 

— Da, şefu'. 

— Întâi însă, priveşte aici - e-un truc simplu pe care l-am 
învăţat în Kansas. 


Kurtz împrăştie cărţile. În vântul nebunesc ce intra prin uşă, 
acestea zburară în toate direcţiile. Doar una ateriză cu faţa în 
sus în căciulă, însă aceasta era asul de treflă. 


7 


DI Cenugşiu ridică meniul, uitându-se la lucrurile înşirate pe el 
- biftec, sfeclă, pui prăjit, plăcintă cu ciocolată - cu interes şi 
fără să înţeleagă aproape nimic. Jonesy îşi dădu seama că 
aceasta nu era pur şi simplu pentru că nu ştia ce gust avea 
mâncare; DI Cenugşiu nu ştia ce însemna ea. Cum de era posibil? 
Esenţializând lucrurile, DI Cenugşiu nu era nimic altceva decât un 
fung cu un coeficient de inteligenţă ridicat. 

lată că venea chelneriţa, mişcându-se sub apăsarea unui păr 
bogat, blond-cenuşiu. Insigna de pe pieptul ei deloc de 
neremarcat spunea bun venit 

LA DYSART'S, EU SUNT CHELNERIŢA DVS. DARLENE. 

— Bună, iubire, ce să-ţi aduc? 

— Aş vrea omletă cu şuncă. Crocantă, nu înăbuşită. 

— Pâine prăjită? 

— Ce zici de nişte cătilte? 

Femeia ridică din sprâncene şi se uită la el pe deasupra 
carneţelului. In spatele ei, în colţ, polițistul mânca un sandviş 
soios şi vorbea cu bucătarul. 

— Scuze, căltite am vrut să spun. 

Sprâncenele i se ridicară şi mai sus. Nedumerirea ei era 
elementară şi clipea în faţa minţii ei asemenea unui semn cu 
neon în fereastra unui restaurant: era tembel tipul ăsta sau îşi 
bătea doar joc de ea? 

La fereastra biroului său, zâmbind, lui Jonesy i se făcu milă. 

— Clătite, spuse DI Cenuşiu. 

— Inî. Mă gândeam eu. Vrei şi cafea la ele? 

— Te rog. 

Işi închise rapid carneţelul şi dădu să plece. DI Cenuşiu fu cât 
ai clipi din nou la uşa închisă a biroului lui Jonesy şi era iarăşi 
furios. _ 

Cum ai putut face asta? |ntrebă el. Cum ai putut face asta de 
acolo dinăuntru? Se auzi o lovitură viguroasă când DI Cenuşiu 
lovi uşa. Era mai mult decât furios, îşi dădu Jonesy seama. Era şi 
speriat. Fiindcă, dacă Jonesy putea interveni în orice fel, totul 
era pus în pericol. 


Nu ştiu, spuse Jonesy cât se poate de sincer. Dar n-o lua în 
nume de rău. Bucură-te de mâncare. M-am jucat doar cu tine 
puțin. _ _ 

De ce? Incă era furios. Incă bea din fântâna emoţiilor lui 
Jonesy şi, oricât ar fi negat, îi plăcea s-o facă. De ce ai face una 
ca asta? 

la-o ca pe-o răzbunare pentru că ai încercat să mă prăjeşti în 
birou câtă vreme dormeam, spuse Jonesy. 

Fiindcă restaurantul parcării pentru camioane era aproape 
pustiu, Darlene se întoarse cu mâncarea cât ai clipi. Jonesy se 
gândi să preia controlul corzilor vocale atâta cât să spună ceva 
scandalos (Darlene, pot să iau o gură din părul tău? Fură 
cuvintele care-i trecură prin minte), apoi se răzgândi. 

li aşeză farfuria în faţă, îi aruncă o privire circumspectă, apoi 
se îndepărtă. DI Cenuşiu, uitându-se la grămada galbenă de ouă 
şi la bucăţile negre de şuncă (nu doar crocante, ci aproape arse, 
potrivit bunei tradiţii de la Dysart's) cu ochii lui Jonesy, era la fel 
de circumspect. 

Dă-i drumul, spuse Jonesy. Stătea la fereastra biroului, privind 
şi aşteptând amuzat şi curios. Era posibil ca şunca şi ouăle să-l 
omoare pe DI Cenuşiu? Probabil că nu, dar i-ar putea provoca 
hoţului ăstuia nenorocit puţin rău la stomac. Dă-/; drumul, D-le 
Cenuşiu, mănâncă. Bon-appetit, sta-ți-ar în gât. 

DI Cenuşiu consultă dosarele lui Jonesy cu privire la folosirea 
corectă a tacâmurilor, apoi ridică o bucată mică de omletă cu 
vârful furculiţei şi o vâri în gura lui Jonesy. 

Ce urmă fu atât uimitor, cât şi comic. DI Cenuşiu înfulecă totul 
în muşcături mari, oprindu-se doar să înece clătitele în înlocuitor 
de sirop de arțar. li plăcură toate, dar în mod special şunca. 

Carne! || auzi Jonesy exultând - aproape că era vocea uneia 
dintre creaturile acelea din filmele prosteşti cu monştri din anii 
treizeci. Carne! Carne! Asta-i gustul cărnii! 

Comic... dar, poate, nu chiar atât de comic, la urma urmei. 
Poate îngrozitor, într-un fel. Strigătul unui vampir nou-născut. 

DI Cenuşiu se uită în jur, se asigură că nu este privit (poliţaiul 
ataca acum o bucată mare de plăcintă cu cireşe), apoi ridică 
farfuria şi linse unsoarea de pe ea cu mişcări ample ale limbii lui 
Jonesy. Termină lingând siropul lipicios de pe vârfurile degetelor. 

Darlene se întoarse, mai turnă nişte cafea, se uită la farfuriile 
goale. 


— Măi să fie, meriţi o medalie, spuse. Mai vrei ceva? 

— Mai vreau şuncă, spuse DI Cenuşiu. Consultă dosarele lui 
Jonesy pentru exprimarea corectă, apoi adăugă: Porţie dublă. 

Sper să mori înecat cu ea, gândi Jonesy, acum însă fără prea 
mari speranţe. 

— Tre' să pui lemne pe foc, spuse Darlene, o remarcă pe care 
DI Cenuşiu nu o înţelese şi a cărei explicaţie nu se obosi s-o 
caute în dosarele lui Jonesy. Puse două pliculeţe de zahăr în 
cafea, se uită în jur să nu fie văzut, apoi turnă conţinutul unui al 
treilea direct în gură. Ochii lui Jonesy se închiseră pe jumătate 
pentru o clipă, când DI Cenuşiu se cufundă fericit în minunăţia 
dulceţii. 

Poţi avea aşa ceva oricând vrei, spuse Jonesy prin uşă. Acum 
credea că ştie cum se simţise Satan când îl dusese pe lisus pe 
vârful muntelui şi-l ademenise cu toate viciile lumii. Nu era un 
sentiment plăcut; nu era nici foarte neplăcut; îşi făcea doar 
treaba, îşi vindea doar marfa. 

Doar că... fii atent. Se simţise cu adevărat bine, fiindcă ştia că 
dobândeşte teren. Nu făcea chiar gaură în cer, dar îi clătina cel 
puţin poziţia D-lui Cenuşiu. Îl făcea să transpire broboane mici 
din sângele dorinţei. 

Nu te mai opune, îl sfătui Jonesy. Devino pământean. Ai ani 
întregi la dispoziție să experimentezi simţurile mele. Sunt destul 
de ascuțite; nu am încă patruzeci de ani. 

Nici un răspuns din partea D-lui Cenuşiu. Se uită în jur, nu 
văzu pe nimeni privind în direcţia lui, turnă înlocuitor de sirop de 
arțar în cafea, amestecă şi se uită din nou în jur după porţia sa 
suplimentară de şuncă. Jonesy suspină. Parcă ar fi privit un 
musulman habotnic care a ajuns cumva într-o vacanţă la Las 
Vegas. 

De partea cealaltă a restaurantului se afla o arcadă deasupra 
căreia scria pe o tablă SALONUL ŞI DUŞURILE CAMIONAGIILOR. 
În scurtul culoar de după aceasta, se afla un şir de telefoane 
publice. Mai mulţi şoferi se aflau acolo, explicând fără-ndoială 
soțiilor şi şefilor că nu vor ajunge la timp, că fuseseră opriţi din 
drum în Maine de o neaşteptată furtună, că se află la Parcarea 
Dysart's (cunoscută inițiaților sub numele de Băşini Stătute, 
gândi Jonesy), la sud de Derry şi că e foarte probabil că vor 
rămâne aici cel puţin până mâine la prânz. 


Jonesy se întoarse de la fereastra biroului care dădea spre 
parcarea pentru tiruri şi se uită la masa de lucru, acum aflată în 
vechea şi confortabila lui dezordine. Acolo se afla telefonul, 
aparatul Trimline albastru. L-ar putea oare suna pe Henry de la 
el? Mai era Henry măcar în viaţă? Jonesy credea că este. Credea 
că, dacă ar fi murit Henry, ar fi simţit-o chiar în momentul 
trecerii lui în neființă - ar fi fost mai multe umbre în cameră, 
poate. Elvis a părăsit clădirea, spunea des Beaver când citea un 
nume cunoscut la necrologuri. Ce nenorocire pişăcioasă. Jonesy 
nu credea că Henry părăsise clădirea încă. Era posibil ca Henry 
chiar să pună ceva la cale. 


8 


D-lui Cenuşiu nu-i rămase a doua porţie de şuncă în gât, dar, 
când stomacul îi fu cuprins dintr-o dată de crampe, scoase un 
țipăt de uimire. M-ai otrăvit! 

Calmează-te, spuse Jonesy. E nevoie să faci doar puțin loc, 
prietene. 

Să fac loc? Ce vrei să... 

Se opri când o altă crampă îl prinse de viscere. 

Vreau să spun că ar fi mai bine să ne grăbim spre toaletă, zise 
Jonesy. Dumnezeule mare, chiar nu ati învățat nimic despre 
anatomia umană din toate răpirile pe care le-aţi făcut în anii 
şaizeci? 

Darlene lăsase nota de plată pe masă şi DI Cenuşiu o ridică. 

Lasă-i cincisprezece la sută pe masă, spuse Jonesy. Acesta e 
bacşişul ei. 

Cât e cincisprezece la sută? 

Jonesy răsuflă din greu. Aceştia erau stăpânii universului de 
care ne-au învăţat filmele să ne temem? Cuceritori nemiloşi de 
pe stele-ndepărtate, care nu ştiau cum să se cace şi cum să 
calculeze un bacşiş? 

O altă crampă, plus o băşină destul de silenţioasă. Mirosea, 
dar nu a eter. Multumesc cerului pentru micile favoruri, gândi 
Jonesy. Apoi, către DI Cenuşiu: Arată-mi nota de plată. 

Jonesy se uită la fiţuica verde prin fereastra de la birou. 

Lasă-i un gologan jumătate. Şi, când DI Cenuşiu păru 
neîncrezător: Asta-i un sfat bun, prietene. Dacă dai mai mult te 
va ține minte drept clientul cu cel mai mare bacşiş. Dă-i mai 
puțin şi-o să te țină minte ca pe-un zgârie-brânză. 


ÎI simţi pe DI Cenuşiu căutând semnificaţia lui zgârie-brânză în 
dosarele lui. Apoi, fără vreo altă împotrivire, lăsă un dolar şi 
două monede de douăzeci şi cinci de cenți pe masă. O dată asta 
rezolvată, se îndreptă spre casa de marcat, care se afla în drum 
spre toaleta bărbaţilor. 

Polițistul se muncea cu plăcinta - cu mişcări oarecum suspect 
de încete, gândi Jonesy - şi, când trecură pe lângă el, Jonesy îl 
simţi pe DI Cenuşiu dizolvându-se ca entitate (o entitate mai 
umanizată ca înainte), ieşind din el ca să arunce o privire în 
mintea poliţistului. Nu mai rămăsese acum în propria sa minte 
decât norul vesperal, care supraveghea numeroasele sisteme de 
întreţinere ale lui Jonesy. 

Repede ca un fulger, Jonesy prinse telefonul de pe masă. 
Ezită, nesigur, pentru o clipă. 

Formează doar I-800-HENRY, gândi Jonesy. 

Pentru o clipă, nu se întâmplă nimic... apoi, în cine ştie ce 
„undeva", începu să sune un telefon. 


9 


— E ideea lui Pete, bolborosi Henry. 

Owen, la volanul Humvee-ului (era o maşină mare şi 
zgomotoasă, dar era echipată cu roţi supradimensionate pentru 
zăpadă şi despica furtuna asemenea pachebotului QW2), se uită 
la el. Henry dormea. Pleoapele lui, acum uşor acoperite cu birus, 
se ondulară când se mişcară pupilele de sub ele. Henry visa. 
Despre ce? Se întrebă Owen. Bănuia că poate arunca o privire în 
mintea noului său partener, dar gestul i se părea o perversitate. 

— E ideea lui Pete, repetă Henry. El a văzut-o primul. - ŞI 
suspină, un sunet atât de obosit, încât lui Owen i se făcu milă de 
el. Nu, hotărî el, nu voia să ia parte la ce se petrecea în mintea 
lui Henry. Mai era o oră până la Derry, mai mult dacă-şi păstra 
vântul intensitatea. Mai bine să-l lase să doarmă. 


10 


În spatele Liceului Derry se află terenul de fotbal unde Richie 
Grenadeau şi-a arătat cândva valoarea, însă Richie e de cinci 
ani în mormântul lui de erou adolescent, victima unui nou 
accident de maşină gen James Dean dintr-un oraş mic. Alţi eroi 
s-au ridicat de atunci şi-au trăit gloria şi au mers mai departe. 
Acum, oricum, nu e sezonul de fotbal. E primăvară şi pe teren se 
vede ceva ce seamănă cu o conferinţă a păsărilor - păsări 


imense, roşii, cu capete negre. Graurii aceştia mutanţi râd şi 
pălăvrăgesc şezând în scaune pliante, dar dl Trask, directorul 
liceului, nu are probleme să se facă auzit; se află pe podiumul 
scenei încropite în faţa lor, iar microfonul e la el. 

— Incă un lucru înainte să vă dau liber! Tună el. N-o să vă 
spun să nu aruncați tichiile la sfârşitul ceremoniei, ştiu din 
experiență personală că aş putea la fel de bine să vorbesc în 
oglindă despre aşa ceva... 

Râsete, urări, aplauze. 

—,.. dar vă spun să LE RIDICAŢI ŞI SĂ LE PREDAŢI ÎNAPOI ORI 
O SA TREBUIASCA SA LE PLATIŢI! 

Se aud câteva, puţine, sunete aprobatoare şi câteva 
dezaprobatoare, vocea lui Beaver Clarendon e cea mai 
puternică. 

DI Trask le oferă o ultimă privire panoramică. 

— Tineri domni şi tinere domnişoare, membri ai Promoției '82, 
cred că vorbesc în numele întregului corp profesoral când spun 
că sunt mândru de voi. Aici se încheie repetițiile, aşa încât... 

Restul se pierde, cu sau fără sistem de amplificare; graurii 
roşii se ridică într-o fluturare grabnică de nailon şi-şi iau zborul. 
Mâine la amiază îşi vor lua zborul de-a binelea; deşi cei trei 
grauri care râd şi se înghiontesc în drum spre parcarea unde se 
află maşina lui Henry nu-şi dau seama că faza de copilărie a 
prieteniei lor e la doar câteva ore depărtare de sfârşit. Nu-şi dau 
seama şi asta e probabil spre binele lor. 

Jonesy îi fură tichia lui Henry şi-o aşază lui pe cap şi o tuleşte 
spre parcare. 

— Hei, prostule, dă-mi-o înapoi! Ţipă Henry, după care-i fură 
lui Beaver tichia. Beav face ca o găină şi fuge după Henry 
râzând. 

Astfel fug ei trei peste gazon, prin spatele stadionului, robele 
de absolvenţi fluturându-le pe lângă ginşi. Jonesy are două 
căciuli pe cap, ciucurii legănându-se în două direcţii diferite, 
Henry are una singură (mult prea mare; i se sprijină pe urechi), 
iar Beaver fuge cu capul gol, părul lui lung şi negru fluturând în 
urma lui, cu o scobitoare ieşindu-i dintre buze. 

Jonesy se uită în urmă în timp ce fuge, ironizându-l pe Henry 
(„Haide, domnule Baschet, alergi ca o fată!'") şi aproape cade 
peste Pete, care se uită LA CHESTII DIN DERRY, panoul de afişaj 
de sticlă montat la nord de intrarea în parcare. Pete, care nu 


absolvă anul acesta decât clasa a unsprezecea, îl prinde pe 
Jonesy, îl apleacă pe spate cum ai face cu o fată frumoasă în 
timpul tangouului şi-l sărută direct pe gură. Amândouă tichiile-i 
cad de pe cap lui Jonesy şi ţipă speriat. 

— Fătălăule! Strigă Jonesy, ştergându-se apăsat pe buze... 
Însă începe, în acelaşi timp, să şi râdă. Pete e o ciudăţenie - se 
comportă liniştit uneori săptămâni la rând, un fel de Norman 
Normal, după care-şi iese din minţi şi face ceva nebunesc. De 
obicei, gestul lui nebunesc apare după vreo două beri, dar nu şi 
în după-amiaza asta. 

— Întotdeauna mi-am dorit să fac asta, Gariella, spune Pete 
afectat. Acum ştii care sunt adevăratele mele sentimente pentru 
tine. 

— Fătălău nenorocit, dacă-mi dai sifilis, te-omor! 

Soseşte şi Henry, îşi ia tichia din iarbă şi-l plesneşte pe Jonesy 
cu ea. 

— Sunt pete de iarbă pe ea, spune. Dac-o să trebuiască s-o 
plătesc, o să-ţi fac mai multe decât doar să te sărut, Gariella. 

— Nu face promisiuni pe care nu le poţi respecta, poponarule, 
spune Jonesy. 

— Frumoasă Gariella, spune Henry solemn. 

Beav îi ajunge cu greu din urmă, suflând obosit pe lângă 
scobitoare. la tichia lui Jonesy, se uită atent în ea şi spune: 

— E-o pată de spermă-n ea. Crezi că n-am văzut destule pe 
cearşaful meu ca să-mi dau seama? 

Trage aer profund în piept şi o ia la goană spre ceata de 
absolvenţi ai Liceului Derry îmbrăcaţi în robe, care se 
îndepărtează: 

— Gary Jones se masturbează în căciula de absolvire! Hei, 
toată lumea, ascultați, Gary Jones se masturbează... 

Jonesy îl prinde, îl trage la pământ şi se rostogolesc amândoi 
într-o fluturare de nailon roşu. Amândouă tichiile sunt aruncate 
la o parte şi Henry le ridică să nu fie strivite. 

— Dă-te jos de pe mine! Strigă Beaver. Mă striveşti! 
Cristoase-păroase! Pentru numele lui Dumnezeu... 

— O cunoaşte Duddits, spune Pete. 

Şi-a pierdut interesul în joacă, nu mai e cuprins de spiritul lor 
vesel (Pete e poate singurul dintre ei care simte marile 
schimbări că se apropie). Se uită din nou la panoul de afişaj. 


— Şi noi o cunoaştem. E cea care stătea mereu în faţa 
Academiei Retardaţilor. „Bună, Duddie", zicea. 

Când spune Bună, Duddie, vocea lui Pete se ascute, devine pe 
dată feminină, într-un fel mai degrabă adorabil decât ironic. Şi, 
deşi Pete nu e un imitator foarte bun, Henry recunoaşte vocea 
aceea imediat. Îşi aminteşte şi fata, cea care avea păr blond, 
vaporos şi ochi căprui mari şi genunchi juliţi şi o gentuţă albă 
din plastic în care se afla prânzul şi trusa cu păpuşi BarbiekKen. 
Aşa le numea ea mereu, BarbiekKen, ca şi când ar fi fost o 
singură fiinţă. 

Şi Jonesy cu Beav ştiu pe cine imită Pete, la fel cum ştie şi 
Henry. Există o legătură între ei; există deja de mulţi ani. Există 
şi între ei şi Duddits. Jonesy şi cu Beav nu-şi amintesc numele 
fetiţei cu păr blond, aşa cum nici Henry nu şi-l aminteşte - îşi 
amintesc doar că numele de familie e incredibil de lung şi de 
îmbârligat. Şi că are o pasiune pentru Dudster, motiv pentru 
care-i aştepta mereu în faţa Academiei Retardaţilor. 

Cei trei îmbrăcaţi în robe de absolvenţi se adună în jurul lui 
Pete şi se uită la panoul CHESTII DIN DERRY. 

Ca de obicei, acesta e plin cu anunţuri - de la solduri de 
prăjituri şi la spălătorii pentru maşini, la promoţii pentru 
versiunea Extinsă a jocului The Fantastiks, la cursuri de vară 
ţinute la Fenster, colegiul din oraş, plus o mulţime de anunţuri 
ale studenţilor scrise de mână - cumpăr asta, vând aia, am 
nevoie de-o cursă până la Boston după absolvire, caut coleg de 
cameră în Providence. 

Şi, taman sus în colţ, fotografia unei fete zâmbitoare cu metri 
întregi de păr blond (împletit strâns aici, nu vaporos) şi cu ochii 
larg deschişi, uşor nedumeriţi. Nu mai e o fetiţă mică - Henry se 
simte din ce în ce mai surprins de felul în care copiii cu care a 
crescut (inclusiv el însuşi) sunt acum de nerecunoscut - însă ar 
recunoaşte oricând ochii aceia întunecaţi şi nedumeriţi. 

DISPĂRUTĂ, spune singurul cuvânt scris cu majuscule sub 
fotografie. Şi, mai jos, cu litere puţin mai mici: JOSETTE 
RINKENHAUER A FOST VĂZUTĂ ULTIMA DATĂ PE TERENUL DE 
SOFTBALL DIN PARCUL 

STRAWFORD ÎN 7 IUNIE 1982. Mai sunt câteva date pe lângă 
acestea, dar Henry nu stă să le citească. In schimb, se gândeşte 
le cât de ciudat dispar copiii în Derry - nu e deloc ca alte oraşe. 
Acum e opt iunie, ceea ce înseamnă că fetiţa a dispărut doar de 


o zi şi, totuşi, anunţul acesta a fost deja împins în colţul panoului 
de afişaj (sau a fost mutat cu bună-ştiinţă), ca şi când cineva s- 
ar fi răzgândit în privinţa lui. Şi asta nici măcar nu-i tot. Nu a 
existat nici un anunţ în ziarul de azi - Henry ştie, fiindcă l-a citit. 
Ei bine, l-a frunzărit în vreme ce-şi mânca fulgii de porumb. 
Poate-a fost îngropat undeva în spate, la rubrica locală, se 
gândeşte şi-şi dă imediat seama că aşa trebuie să fie. Cuvântul- 
cheie e îngropat. Multe lucruri sunt îngropate în Derry. Cum ar 
fi, de pildă, copiii dispăruţi. Au fost multe dispariţii în oraş de-a 
lungul anilor - băieţii de faţă ştiu lucrul acesta, le-a trecut chiar 
prin minte în ziua când l-au întâlnit pe Duddits Cavell, dar 
nimeni nu discută despre asta. E ca şi când dispariţia câte unui 
copil e preţul pe care trebuie să-l plătească pentru că locuiesc 
într-un loc atât de plăcut şi liniştit. La acest gând, Henry simte 
copleşindu-l o indignare crescândă, care mai întâi se infiltrează 
doar, apoi înlocuieşte cu totul bucuria lui prostească de dinainte. 
Era dulce, cu BarbieKen-ul ei. Dulce cum e Duddits. şi 
aminteşte cum îl duceau pe Duddits la şcoală - toate acele 
plimbări - şi cât de des aştepta ea în faţa clădirii, Josie 
Rinkenhauer cu genunchii ei juliţi şi cu nelipsita ei gentuţă din 
plastic: „Bună, Duaddie ". Era dulce. 

Şi încă e, gândeşte Henry. Este... _ 

— Este-n viaţă, spune Beaver plat. Işi scoate scobitoarea 
roasă dintre dinţi, se uită la ea şi o aruncă în iarbă. E-n viaţă şi e 
prin apropiere. Nu-i aşa? 

— Mda, spune Pete. 

Încă se mai uită fascinat la fotografie, iar Henry ştie la ce se 
gândeşte, aproape la acelaşi lucru la care se gândeşte şi el: a 
crescut. Chiar şi Josie a crescut, Josie care, într-o viaţă mai bună, 
ar fi fost iubita lui Doug Cavell. 

— Dar cred că a... ştiţi voi... 

— A dat de belea, spune Jonesy. 

Şi-a dezbrăcat roba şi acum şi-o împătură pe braţ. 

— E prinsă, înţepenită, spune Pete visător, încă uitându-se la 
fotografie. Degetul lui a-nceput să se mişte dintr-o parte-ntr- 
alta, tic-tac, tic-tac. 

— Unde? Întreabă Henry, însă Pete scutură din cap. 

La fel face şi Jonesy. 


— Să-l întrebăm pe Duddits, spune brusc Beaver. Şi cunosc cu 
toţii motivul. Nu e nevoie să-l rostească. Fiindcă Duddits vede 
linia. Duddits 


11 
— ... vede linia! Strigă Henry fără veste şi se îndreptă smucit 
în scaunul Humvee-ului. Il sperie până-n măduva oaselor pe 


Owen, care hoinărea liniştit cu mintea într-un loc unde nu era 
decât el şi furtuna şi nesfârşitul şir de reflectoare care-l anunțau 
că încă e pe şosea. Duddits vede linia. 

Humvee-ul derapă, făcu o piruetă, după care se redresă. 

— lisuse Cristoase, omule! Spuse Owen. Avertizează-mă, te 
rog, data viitoare înainte să strigi în gura mare! 

Henry îşi trecu o palmă peste faţă, inspiră adânc, după care 
lăsă aerul să iasă. 

— Ştiu unde mergem şi ce avem de făcut... 

— Păi, e bine... 

— ... dar trebuie să-ţi spun o poveste că să mă înţelegi. 

Owen se uită la el. 

— Tu te înţelegi? 

— Nu complet, dar înţeleg mai mult ca înainte. 

— Dă-i drumul. Mai avem o oră până la Derry. Avem suficient 
timp? 

Henry credea că e mai mult decât suficient, mai ales când 
comunicai mintal. Începu cu începutul - ceea ce ştia el acum că 
e începutul. Nu cu venirea cenuşiilor, nu cu birusul sau cu 
nevăstuicile, ci, nici mai mult, nici mai puţin, cu patru băieţi care 
speraseră să vadă fotografia Reginei Balului cu fusta ridicată. In 
vreme ce Owen conducea, mintea i se umplu cu o serie de 
imagini succesive, mai degrabă ca-ntr-un vis decât ca-ntr-un 
film. Henry îi povesti despre Duddits, despre prima lor excursie 
la Bivuac şi despre cum vomase Beav în zăpadă. Îi povesti lui 
Owen despre toate drumurile lor spre şcoală şi despre versiunea 
Duddits a jocului: ei jucau, iar Duddits arunca jetoanele. li 
povesti despre cum îl duseseră pe Duddits să-l vadă pe Moş 
Crăciun - în ce dezastru se transformase acea excursie! Şi 
despre cum văzuseră fotografia lui Josie Rinkenhauer pe panoul 
de afişaj CHESTII DIN DERRY în ziua de dinainte să absolve liceul 
cei trei băieţi mai mari. Owen îi văzu mergând la Duddits acasă, 
pe Maple Lane, în maşina lui Henry, cu robele şi tichiile 
împachetate pe bancheta din spate; îi văzu spunându-le bună 


domnului şi doamnei Cavell, care se aflau în sufragerie alături 
de un bărbat cenuşiu la faţă, îmbrăcat într-o salopetă de la 
Derry Gas şi alături de o femeie care plângea - Roberta Cavell 
şi-a petrecut braţul pe după umerii Ellenei Rinkenhauer şi-i 
spune că totul va fi bine, că Dumnezeu nu va permite să i se 
întâmple ceva rău micuţei Josie. 

E puternic, gândi Owen ca-n vis. Măi să fie, e atât de puternic 
tipul ăsta. Cum de e posibil aşa ceva? 

Soții Cavell de-abia se uită la băieţi, fiindcă băieţii sunt 
oaspeţi obişnuiţi ai casei de pe Maple La-ne nr. 19, iar soţii 
Rinkenhauer sunt prea înfricoşaţi să-i observe măcar. Nici nu s- 
au atins de cafeaua servită de Roberta. E-n camera lui, băieți, 
spune Alfie Cavell, oferindu-le un zâmbet şters. Şi Duddits, 
înălţându-şi ochii spre ei de la figurinele lui GI Joe - le are pe 
toate - se ridică în picioare de îndată ce-i vede în uşă. Duddits 
nu umblă niciodată încălţat în pantofi în camera lui, poartă doar 
şoşonii sub formă de iepuraşi pe care i i-a dat Henry la ultima sa 
aniversare - îi plac şoşonii-iepuraşi, îi va purta până ce nu vor 
mai rămâne din ei decât nişte cârpe roz lipite cu bandă izolantă 
- însă acum e încălţat în pantofi. Îi aştepta şi, deşi zâmbetul lui e 
la fel de radios ca-ntotdeauna, privirea îi e sobră. U eem? 
Intreabă Duddits - Unde mergem? Şi... 

— Aţi fost cu toții aşa? Şopti Owen. Credea că-i explicase deja 
Henry asta, dar, până acum, nu înţelesese ce voise să spună. 
Chiar şi-nainte de asta? Îl atinse pe-o parte a feţei, unde puful 
de birus îi creştea acum în jos spre obraz. 

— Da. Nu. Nu ştiu. Taci, Owen. Ascultă. 

Şi mintea lui Owen se umplu din nou cu imaginile acelea din 
1982. 


12 


Pe când ajung în Parcul Strawford e patru treizeci şi un grup 
de fete îmbrăcate în tricouri galbene cu CONFECŢII DERRY scris 
pe ele se află pe terenul de softball, toate cu părul prins în 
codițe aproape identice, scoase prin gaura din spate a 
băscuţelor. Cele mai multe poartă aparate de corecție a 
danturii. 

— Măi, să fie - se încurcă-n propriile lor picioare, spune Pete şi 
poate că aşa e, însă par că se distrează cu adevărat. Henry nu 
se distrează deloc, stomacul îi este răscolit de senzaţia de 
nelinişte, iar faptul că măcar Jonesy arată la fel ca şi el, serios şi 


speriat, îl face să se simtă mai bine. Pete şi cu Beaver nu 
posedă o imaginaţie prea prodigioasă; el şi cu buna Gariella au 
cu ghiotura. Pentru Pete şi Beav, aceasta nu e decât o aventură 
ca-n poveştile cu Frank şi Joe Hardy, ca-n cele cu Danny Dunn. 
Pentru Henry însă lucrurile arată altfel. Să n-o găsească pe Josie 
Rinkenhauer ar fi o tragedie (fiindcă e posibil aşa ceva, Henry e 
convins de asta), dar să o găsească moartă... 

— Beav, spune el. 

Beaver se uita la fete. Acum se întoarce spre Henry: 

— Ce-i? 

— Încă mai crezi că-i în viaţă? 

— AG... - Zâmbetul lui Beav se ofileşte, iar el pare contrariat - 
nu ştu', omule. Pete? 

Insă Pete scutură din cap a negare. 

— Aşa credeam pe când eram la şcoală - la dracu, poza aia 
aproape că-mi vorbea - dar acum... ridică din umeri. 

Henry se uită la Jonesy, care ridică şi el din umeri, după care- 
şi depărtează braţele: Wu ştu'. Aşa încât Henry se întoarce spre 
Duddits. 

Duddits se uită la lume prin ceea ce el numeşte oea'i /șto, 
ochelarii lui mişto în Duddits-eză - ochelari cu lentile-oglindă 
care-i acoperă şi extremităţile câmpului vizual. Lui Henry oea 'i 
işto i se pare că-l fac pe Duddits să arate ca Ray Walton în 
Marţianul meu iubit, însă nu i-ar spune niciodată un asemenea 
lucru lui Duds... sau nu l-ar gândi în prezenţa lui. Duds mai are 
pe cap şi tichia lui Beaver; îi place în mod special să sufle 
ciucurele. 

Duddits nu are percepţie selectivă; pentru el, boschetarul 
căutând sticle reciclabile în tomberoanele de gunoi, fetele care 
joacă softball şi veveriţele care fug una după alta pe crengile 
copacilor sunt la fel de fascinante. Acesta este unul din lucrurile 
care-l fac deosebit. 

— Duddits, spune Henry. Ţi-aminteşti de-o fată care-a fost 
împreună cu tine la şcoală, la Academie, Josie o chema? Josie 
Rinkenhauer? 

Duddits se arată curios din politeţe, fiindcă îi vorbeşte 
prietenul lui, Henry, dar numele nu-i spune nimic şi de ce i-ar 
spune? Duds nu-şi aminteşte ce-a mâncat la micul dejun, aşa 
încât de ce şi-ar aminti o fetiţă împreună cu care a fost la şcoală 
în urmă cu trei sau patru ani? Henry simte o boare de 


deşertăciune, care se amestecă într-un mod ciudat cu una de 
amuzament. La ce le-o fi stat lor capul? 

— Josie, spune Pete, însă nici el nu pare că-şi face prea multe 
speranţe. Te tachinam cu faptul că ea ar fi iubita ta, ți- 
aminteşti? Are ochi căprui... li curge o grămadă de păr blond din 
cap... Şi... Suspină, dezgustat: Futu-i. 

— Aeaş aat, ată i, spune Duddits, fiindcă asta-i face de obicei 
să zâmbească: acelaşi rahat, altă zi. Nu dă roade, aşa încât 
Duddits mai încearcă una: Nu-oci, nu-îstiji. 

— Mda, spune Jonesy. Nu joci, nu câştigi, corect. Am putea la 
fel de bine să-l ducem acasă, băieţi, n-o să... 

— Nu, spune Beaver şi se uită cu toţii la el. 

Ochii lui Beaver sunt aprinşi de înţelegere şi încurcaţi în 
acelaşi timp. Mestecă scobitoarea din gură atât de repede şi 
atât de tare, încât aceasta-i saltă între buze asemenea unui 
piston. 

— Capcana pentru vise, spune el. 


13 


— Capcana pentru vise? Întrebă Owen. Vocea-i păru chiar şi 
lui că vine de departe. Farurile Humvee-ului străpungeau 
deşertăciunea înzăpezită, nesfârşită din faţa lor, care semăna cu 
un drum doar datorită reflectorizantelor galbene care apăreau şi 
dispăreau în ritm de marş sub ochii lui Owen. Capcana pentru 
vise, gândi el şi, iarăşi, mintea i se umplu de imagini din trecutul 
lui Henry, aproape înecându-l în ipostazele şi sunetele şi 
mirosurile acelei zile din prag de vară: 

Capcana pentru vise. 


14 


— Capcana pentru vise, spune Beav şi înţeleg cu toţii despre 
ce e vorba, aşa cum înţeleg uneori fără a fi nevoie de alte 
cuvinte, aşa cum cred (greşit, îşi va da Henry seama mai târziu) 
că se înţeleg toţi prietenii. Cu toate că nu au discutat pe şleau 
despre visul pe care l-a avut fiecare în timpul primei lor excursii 
de vânătoare la Bivuac, ştiu că Beaver crede că a fost provocat 
cumva de capcana pentru vise a lui Lamar. Nici unul nu a 
încercat să-l convingă de contrariu, în parte pentru că nu vor să 
pună la îndoială superstiţia lui Beaver în legătură cu micuta, 
nevinovata împletitură sub formă de pânză de păianjen şi, în 
parte, cea mai mare parte, pentru că nu vor deloc să discute 


despre acea zi. Acum însă înţeleg că Beaver a rostit măcar 
jumătate din adevăr. O capcană pentru vise i-a unit într-adevăr, 
dar nu cea a lui Lamar. 

Duddits e capcana lor pentru vise. 

— Haideţi, spune Beaver cu voce slabă. Haideţi, băieţi, nu vă 
fie frică. Puneţi mâna şi ajutaţi-l. 

Aşa şi fac, chiar dacă le este frică - puţin, în orice caz; până şi 
lui Beaver. 

Jonesy îl apucă pe Duddits de mâna lui dreaptă, care a 
devenit foarte pricepută cu maşinăriile de la şcoala profesională 
Voke. Duddits pare surprins, apoi zâmbeşte şi-şi adună degetele 
peste ale lui Jonesy. Pete apucă mâna lui stângă. Beaver şi cu 
Henry se apropie şi-şi petrec braţele în jurul mijlocului lui. 

Astfel stau toţi cinci sub unul dintre cei mai mari şi mai 
bătrâni stejari din Parcul Strawford, un desen de lumină de iunie 
şi umbre împodobindu-le feţele. Sunt asemenea unor băieţi care 
formează un cerc înaintea cine ştie cărui meci important. Fetele 
care joacă softball în tricouri galben-deschis îi ignoră; la fel şi 
veveriţele; la fel şi harnicul bosche-tar, care adună una câte una 
cutiile de sucuri răcoritoare. 

Henry simte lumina pătrunzându-l şi înţelege că lumina 
aceasta sunt prietenii lui şi el însuşi; o generează împreună, 
acea împletire minunată de lumină şi umbre verzui, iar, dintre ei 
toţi, Duddits străluceşte cel mai puternic. El e mingea lor; fără el 
nu există nici joc, nu există nici câştig. El e capcana lor pentru 
vise, el îi uneşte într-o unică fiinţă. Inima lui Henry se umple 
cum nu se va mai umple niciodată (iar vidul rămas în urma 
acestei dispariţii va creşte şi se va întuneca pe măsură ce anii îl 
vor împovăra) şi gândeşte: Totul se reduce la găsirea unei fete 
retardate rătăcite care probabil nu însemna nimic pentru 
nimeni, cu excepția părinților ei? Totul se reduce la uciderea 
unui bătăuş zevzec, la unirea minţților noastre pentru a-l face să 
ias de pe şosea, la faptul că am făcut asta, oh, pentru numele 
lui Dumnezeu, la faptul că am făcut-o în somn? Asta să fie tot? 
Ceva atât de măreț, ceva atât de miraculos, irosit pentru lucruri 
atât de mărunte? Asta să fie tot? 

Fiindcă, dacă e - gândeşte aceasta chiar în timpul extazului 
cauzat de uniunea lor - atunci care e folosul? Ce însemnătate 
mai poate avea ceva? 


Apoi, acesta şi toate celelalte gânduri sunt şterse de puterea 
experienţei. Chipul lui Josie Rinkehaure se ridică înaintea lor, o 
imagine instabilă, care e mai întâi compusă din patru puncte de 
vedere diferite şi din amintiri... apoi dintr-o a cincea, când 
înţelege Duddits despre cine se face atâta tevatură. 

Când intervine Duddits, imaginea se luminează de o sută de 
ori mai mult, se clarifică de o sută de ori mai mult. Henry aude 
pe cineva - Jonesy - suspinând; ar suspina şi el însuşi, dacă ar 
avea aerul cu care s-o facă. Fiindcă, poate că Duddits e retardat 
în unele privinţe, dar nu şi în aceasta; în această privinţă, ei 
sunt sărmanii, împiedicaţii idioţi debili şi Duddits e geniul. 

— O, Dumnezeule, îl aude Henry pe Beaver strigând şi în 
vocea lui răzbate extaz şi spaimă în acelaşi timp. 

Fiindcă Josie se află acolo, alături de ei. Înțelegerea lor diferită 
asupra vârstei ei a transformat-o într-un copil de vreo 
doisprezece ani, mai în vârstă decât a fost când au întâlnit-o ei 
prima dată aşteptând în faţa Academiei Retardaţilor, cu 
siguranţă mai tânără decât trebuie să fie acum. S-au pus de 
acord asupra unei rochiţe marinăreşti, cu dungi care se succed 
de la albastru la roz, la roşu, la roz şi, din nou, la albastru. Ţine 
în mână gentuţa de plastic din care iese trusa ei BarbieKen, iar 
genunchii îi sunt splendid zgăriaţi. Cercei sub formă de 
mămăruţe apar şi dispar sub lobii urechilor ei, iar Henry îşi 
spune: O, da, mi-amintesc de ăştia, după care cerceii se fixează 
în amalgamul amintirilor. 

Fata deschide gura şi spune: Bună, Duddie. Se uită în jur şi 
spune: Bună, băieți. 

Apoi, ca din senin, dispare. Ca din senin, sunt cinci în loc de 
şase, cinci băieţi mari stând sub bătrânul stejar cu ancestrala 
lumină de iunie tatuându-le feţele şi cu strigătele de bucurie ale 
fetelor care joacă softball intrându-le în urechi. Pete plânge. La 
fel şi Jonesy. Boschetarul a dispărut - a adunat probabil destul 
cât să-şi poată cumpăra o sticlă de tărie - dar a sosit un alt 
bărbat, un bărbat impozant, îmbrăcat într-o canadiană în pofida 
căldurii de afară. Obrazul lui stâng e acoperit cu o materie roşie, 
care-ar putea fi un semn din naştere, doar că Henry ştie că nu e 
aşa. E birus. Owen Underhill li s-a alăturat în Parcul Strawford, 
se uită la ei, însă asta nu e o problemă; nimeni nu vede acest 
vizitator din partea îndepărtată a capcanei pentru vise, cu 
excepţia lui Henry însuşi. 


Duddits zâmbeşte, dar se uită nedumerit la lacrimile de pe 
obrajii a doi dintre prietenii lui. 

— E-e înji? Il întreabă pe Jonesy - de ce plângi? 

— Nu contează, spune Jonesy. 

Când îşi scoate mâna dintr-a lui Duddits şi ultimul fir al 
legăturii dintre ei se rupe. Jonesy îşi şterge faţa şi la fel face şi 
Pete. Beav scoate un râset slab, plângăcios. 

— Cred că mi-am înghiţit scobitoarea, spune el. 

— Na, uite-o acolo, fătălăule, spune Henry şi arată spre iarbă, 
acolo unde se află beţişorul ros. 

— Ăzesc Osie? Întreabă Duddits. 

— Poţi face asta, Duds? Întreabă Henry. 

Duddits păşeşte spre terenul de softball şi ei îl urmează într- 
un grup compact, admirativ. Duds trece chiar pe lângă Owen, 
dar, desigur, nu-l vede; pentru Duds, Owen Underhill nu există, 
cel puţin nu încă. Păşeşte peste gazon, trece de a treia bază, 
trece de debitul mic de gustări. Apoi se opreşte. 

Lângă el, Pete gâfâie. 

Duddits se întoarce şi se uită la el cu ochii luminaţi de interes, 
aproape râzând. Pete ridică un deget, îl flutură înainte şi-napoi, 
uitându-se dincolo de degetul mişcător, spre pământ. Henry îi 
urmăreşte privirea şi, pentru o clipă, crede că vede ceva - o 
strălucire galbenă scurtă şi puternică în iarbă, asemenea 
vopselei - după care aceasta dispare. Nu e decât Pete făcând 
ceea ce face când apelează la darul lui special de rememorare. 

— Ezi inia, Ete? Întreabă Duddits într-un fel patern care 
aproape că-l face pe Henry să râdă - Vezi linia, Pete? 

— Mda, spune Pete, cu ochii cât cepele. Futu-i, da. Se uită-n 
sus la ceilalţi. A fost aici, băieţi! A fost chiar aici! 

Traversează Parcul Strawford, urmând o linie pe care doar 
Duddits şi cu Pete o pot vedea, în vreme ce un bărbat pe care 
doar Henry îl poate vedea vine în urma lor. În partea de nord a 
parcului se află un gard şubrezit de scânduri cu un însemn pe el: 

D.B.&A. PROPRIETATE A CĂILOR FERATE PĂSTRAŢI DISTANȚA! 
Copiii ignoră acest însemn de ani de zile şi au trecut ani întregi 
de când Derry, Bangor şi Aroostook s-au folosit de şinele care 
traversează Maidanul. Copiii văd şinele când pătrund printr-o 
spărtură din gard; se află la poalele povârnişului, strălucind 
ruginite-n lumina soarelui. 


Povârnişul e abrupt, e năpădit de oţetari şi urzici şi, la 
jumătatea coborârii, găsesc gentuţa de plastic a lui Josie 
Rinkenhauer. E învechită acum şi întristător de roasă - e cârpită 
pe alocuri cu bandă izo-lantă - însă Henry ar recunoaşte-o dintr- 
o mie. 

Duddits sare asupra ei cu viteză, o deschide smucit, se uită 
prelung înăuntru. 

— ArbyEN! Anunţă el şi scoate figurinele dinăuntru. 

Între timp, Pete a continuat să caute prin iarbă, aplecat de 
mijloc, înverşunat ca Sherlock Holmes aflat pe urmele 
Profesorului Moriarty. Şi Pete Moore e cel care, de fapt, o 
găseşte, uitându-se sălbatic la ceilalţi de lângă o ţeavă de 
canalizare murdară, din ciment, care iese din pământul povârnit 
printre vegetaţia bogată: 

— E-aici! Strigă Pete în delir. Cu excepţia a două pete intens 
colorate din obraji, faţa i-e la fel de albă ca hârtia. Bă/eţi, cred 
că-i aici! 

Există un sistem de canalizare şi drenaj vechi şi incredibil de 
complex sub Derry, un orăşel care dăinuie pe ceea ce a fost 
cândva un pământ mlăştinos ocolit până şi de indienii Micmac 
care trăiau prin preajma lui. Cea mai mare parte a sistemului de 
canalizare a fost construit în anii 1930, cu banii primiţi prin 
programul Noua Afacere şi mare parte se va prăbuşi în 1985, în 
timpul marii furtuni care va inunda oraşul şi va distruge Turnul 
de Apă. Astăzi, ţevile încă mai există. Aceasta coboară vertical 
în pământ, imediat ce-a străpuns suprafaţa dealului. Josie 
Rinkenhauer s-a aventurat înăuntru, a căzut, după care a 
alunecat vreo patruzeci de metri prin frunze moarte. A alunecat 
asemenea unui copil pe tobogan şi acum se află acolo jos. 
Încercările ei de-a se căţăra pe peretele unsuros, scorţos au 
obosit-o; a mâncat cele două sau trei prăjituri pe care le avea în 
buzunarele pantalonilor şi pentru orele nesfârşite care-au urmat 
- douăsprezece, poate paisprezece - a stat doar întinsă în 
întunericul jilav, ascultând murmurul şters al lumii de afară în 
care nu se putea întoarce şi aşteptând să moară. 

Acum, provocată de sunetul vocii lui Pete, înalţă capul şi 
strigă cu toată forţa care i-a mai rămas: 

Nici nu le trece prin gând că ar trebui să meargă 

689 


Să anunţe un adult - poate pe ofiţerul Nell, cel care 
patrulează aceste împrejurimi. Sunt porniţi fără întoarcere s-o 
scoată afară; fata a devenit responsabilitatea lor. Nu-l lasă pe 
Duddits să se implice şi-au păstrat măcar atâta inteligenţă, dar 
ei ceilalţi formează un lanţ în întuneric, fără să piardă nici măcar 
treizeci de secunde cu alte discuţii: Pete mai întâi, apoi Beav, 
după care Henry, iar la urmă Jonesy, cel mai greu, servindu-le 
de ancoră. 

In această manieră, se târăsc în întunericul cu miros de canal 
(mai miroase a ceva, ceva bătrân şi oribil dincolo de orice 
imaginaţie) şi, înainte să parcurgă trei metri, Henry găseşte în 
noroi unul din pantofii sport ai lui Josie. Îl vâră într-unui din 
buzunarele din spate ale ginşilor lui, fără ca măcar să-şi dea 
seama ce face. 

Câteva clipe mai târziu, Pete strigă în urmă peste umăr: 

— Oau, opreşte. 

Plânsetul şi rugăminţile de ajutor ale fetei se aud acum foarte 
tare, iar Pete o vede de-a dreptul şezând la poalele pantei, unde 
s-au adunat frunzele. Se uită fix în sus către ei, faţa ei fiind un 
cerc alb-mânjit în întunecime. 

Întind lanţul format de corpurile lor şi mai departe, având 
mare grijă, în pofida nerăbdării lor. Jonesy şi-a prins picioarele 
după o bucată mare de ciment spart. Josie se întinde şi ea... 
bâjbâie... nu reuşeşte să prindă mâna întinsă de Pete. Intr-un 
sfârşit, când pare că trebuie să-şi accepte înfrângerea, fata 
reuşeşte să ajungă ceva mai sus. Pete o prinde de încheietura 
zgâriată şi murdară a mâinii. 

— Daa! Strigă el în triumf. Te-am prins! 

O trag cu grijă în sus prin ţeavă spre locul unde-i aşteaptă 
Duddits, care ţine într-o mână gentuţa ei şi în cealaltă cele două 
păpuşi, strigându-i lui Josie să nu-şi facă griji, să nu-şi facă griji 
că-i are pe BarbieKen. Se vedea lumina soarelui, se simte aerul 
curat şi, pe când o ajută să iasă din ţeava de canalizare... 


15 


Nu exista telefon în Humvee - două feluri diferite de radiouri, 
dar nici un telefon. Cu toate acestea, un telefon sună în forţă, 
spulberând amintirea vie pe care Henry o ţesea între ei şi 
speriindu-i până-n măduva oaselor pe amândoi. 

Owen tresări ca un om trezit dintr-un vis profund şi Humvee- 
ul îşi pierdu precara aderenţă asupra şoselei, derapând la 


început, apoi făcând o piruetă lentă şi greoaie, aidoma unui 
dinozaur care dansează. 

— Sfinte futai... 

încercă să redreseze direcţia. Volanul i se mişcă sub mâini ca 
uns, rotindu-se asemenea cârmei unei goelete care şi-a pierdut 
paleta de direcţie. Humvee-ul alunecă în spate de-a lungul 
pârtiei înşelătoare în care se transformase partea dinspre sud a 
Interstatalei 95 şi, într-un sfârşit, se opri brusc, strâmb, în 
bancul de zăpadă de pe mijlocul şoselei, farurile aruncând un 
con de lumină în care zăpada dansa în direcţia din care veniseră 
ei. 

Țââââr! Țâăââr! Ţăââăr! Din senin. 

E-n mintea mea, gândi Owen. Eu proiectez sunetul, dar cred 
că se află, de fapt, în mintea mea, blestemata asta de telepa... 

Pe scaunul dintre ei se afla un pistol, un Glock. Henry îl ridică 
şi, când făcu aceasta, ţârâitul se opri. Duse vârful ţevii acestuia 
la ureche, ţinând pumnul strâns pe mânerul lui. 

Desigur, gândi Owen. E perfect logic. A primit un apel pe 
Glock, asta-i tot. Se-ntâmplă mereu. 

— Alo, spuse Henry. 

Owen nu auzi replica, dar chipul obosit al camaradului se 
lumină într-un zâmbet. 

— Jonesy! Ştiam că tu trebuie să fii! 

Cine altcineva putea fi? Se întrebă Owen retoric. Oprah 
Winfrey? 

— Unde... 

Ascultă. 

— Îl voia pe Duddits, Jonesy? Din cauza asta... Ascultă din 
nou. Apoi: Turnul de apă? De ce... Jonesy? Jonesy? 

Henry tinu pistolul la ureche încă o clipă, apoi se uită la el fără 
să pară că-şi dă seama ce este de fapt. Îl aşeză la loc pe scaun. 
Zâmbetul dispăruse. 

— A închis. Cred că se întorcea celălalt. DI Cenuşiu, aşa-i 
spune el. 

— E-n viaţă amicul tău, dar nu pari prea fericit de asta. 

Gândurile lui Henry nu păreau prea fericite, dar nu mai era 
nevoie acum să spună asta. Fusese fericit la început, fericit aşa 
cum eşti întotdeauna când te ţârâie pe Glock cineva de care-ţi 
place, dar acum nu mai era fericit. De ce? 


— El - ei - sunt la sud de Derry. S-au oprit să mănânce la o 
parcare pentru tiruri numită Dysart's... doar că Jonesy i-a spus 
Băşini Stătute, cum îi spuneam când eram mici. Cred că nici nu 
şi-a dat seama. Părea speriat. 

— Pentru viaţa lui? Pentru a noastră? 

Henry îi aruncă lui Owen o privire sumbră. 

— Spunea că se teme că DI Cenuşiu vrea să omoare un 
poliţist ca să-i ia maşina. Cred că asta e tot ce mi-a spus. Futu-. 

Henry îşi lovi piciorul cu pumnul. 

— Însă e teafăr. 

— Mda, spuse Henry cu o pronunţată lipsă de entuziasm. E 
imun. Duddits... Înţelegi acum cum vine treaba cu Duddits? 

Nu. Şi mă îndoiesc că tu înţelegi, Henry... dar poate că înțeleg 
atât cât e nevoie. 

Henry apelă din nou la limbajul gândurilor - era mai uşor. 
Duddits ne-a schimbat - faptul că am fost alături de Duddits ne- 
a schimbat. Când a fost lovit Jonesy de acea maşină în 
Cambridge, a fost schimbat pentru a doua oară. Undele 
cerebrale ale oamenilor care trec prin experiențe la limită cu 
moartea se schimbă adesea, am citit un articol în revista Lancet 
despre asta, anul trecut. In privința lui Jonesy, schimbarea 
trebuie să însemne că DI Cenuşiu se poate folosi de el, fără să-l 
infecteze sau să-l distrugă din punct de vedere fizic. Și cred că i- 
a permis să nici nu se lase absorbit, cel puţin până acum. 

— Absorbit? 

Cooptat. Înghiţit pe nemestecate. După care, cu voce tare: 

— Ne poţi scoate din bancul ăsta de zăpadă? 

Aşa cred. 

— De asta mă temeam, spuse Henry sumbru. 

Owen se întoarse spre el; faţa îi era verde de la luminile 
instrumentelor de bord. 

— Ce dracu-i cu tine? 

Cristoase, nu înţelegi? În câte feluri să-ţi mai spun? 

— El e încă înăuntru! Jonesy! 

Pentru a treia sau a patra oară de când el şi cu Henry 
porniseră goana, Owen fu forţat să sară peste ceea ce ştia 
conştient, spre ceea ce ştia din instinct. 

— Oh, aşa deci. Făcu o pauză. E-n viaţă. Teafăr şi nevătămat. 
Mai dă, pe deasupra şi apeluri telefonice. Făcu încă o pauză. 
Cristoase. 


Owen băgă în viteza întâi şi Hummer-ul merse în faţă vreo 
douăzeci de centimetri înainte ca roţile să derapeze din nou. 
Băgă în marşarier şi dădu cu spatele în bancul de zăpadă - 
pâââr! Partea din spate a Hummer-ului se ridică însă puţin în 
zăpada tasată şi asta era exact ceea ce-şi dorea Owen. Când va 
băga din nou în viteza întâi, vor ieşi din bancul de zăpadă ca 
dopul dintr-o sticlă. Dar mai aşteptă o clipă cu talpa bocancului 
apăsată pe frână. Hummer-ul, ţinut la ralanti, tremura atât de 
tare, că scutura toată caroseria. Afară, vântul mârâia şi urla, 
dădea naştere unor diavoli de zăpadă care patinau în josul 
autostrăzii pustii. 

— Ştii că trebuie s-o facem, nu-i aşa? Spuse Owen. 
Bineînţeles, presupunând că-l vom putea prinde din urmă. 
Fiindcă, indiferent de detalii, planul de ansamblu este aproape 
cu siguranţă o contaminare totală. lar calculul matematic... 

— Ştiu şi eu să fac calculul, spuse Henry. Şase bilioane de 
oameni de pe Naveta Spațială Terra în schimbul unui singur 
Jonesy. 

— Maa, cifrele-s exacte. 

— Cifrele pot minţi, spuse Henry, dar vorbi fără prea multă 
încredere în propriile cuvinte. De-ndată ce deveneau cifrele 
suficient de mari, nu mai puteau minţi. Şase bilioane era o cifră 
mare. 

Owen ridică piciorul de pe frână şi-l puse pe acceleraţie. 
Humvee-ul porni înainte - câţiva metri, de data aceasta - începu 
să derapeze, apoi prinse aderenţă şi ieşi huruind din bancul de 
zăpadă aidoma unui dinozaur. Owen întoarse maşina spre sud. 

Povesteşte-mi ce s-a-ntâmplat după ce-ati scos-o pe copilă 
din teava de scurgere. 

Înainte ca Henry să dea curs invitaţiei, unul dintre radiourile 
de sub bord pârâi. Vocea care se auzi apoi fu puternică şi 
limpede - proprietarul ei s-ar fi putut afla chiar acolo, alături de 
ei în Hummer. 

— Owen? Eşti acolo, bătrâne? 

Kurtz. 


16 


Le luă aproape o jumătate de oră să străbată primii douăzeci 
şi şapte de kilometri la sud de Baza Blue (de fosta Bază Blue), 
însă Kurtz nu era îngrijorat. Dumnezeu le va purta de grijă, era 
suficient de sigur de acest lucru. 


Îi conducea Freddy Johnson (cvartetul vesel era înghesuit într- 
un alt Humvee echipat pentru zăpadă). Perlmutter şedea în 
scaunul pasagerului, încătuşat de mânerul de la uşă. Cambry 
era încătuşat la fel, în spate. Kurtz şedea în spatele lui Freddy, 
Cambry în spatele lui Pearly. Kurtz se întreba dacă aceşti doi 
băieţaşi mână-n mână cu presa conspirau telepatic. Că mult le 
folosea, dacă făceau asta. Kurtz şi cu Freddy aveau amândoi 
geamurile deschise, deşi făceau să fie în Humvee mai frig ca-n 
şopronul babacului în ianuarie; încălzirea era dată la maximum, 
dar, pur şi simplu, nu ţinea pasul. Geamurile deschise erau 
necesare, totuşi. Fără ele, aerul din Hummer ar fi devenit cu 
iuţeală irespirabil, la fel de sulfuros ca şi cel dintr-o mină de 
cărbuni dezafectată. Doar că mirosul de suprafaţă nu era sulf, ci 
eter. Părea că mare parte din el venea dinspre Perlmutter. 
Bărbatul îşi tot schimba poziţia în scaun, uneori gemând slab, cu 
răsuflarea tăiată. Cambry era plin de Ripley; creştea acesta pe 
el ca grâul pe câmp după o ploaie primăvăratică; şi mirosea şi el 
- Kurtz simţea asta chiar dacă avea masca pe faţă. Pearly era 
însă împuţitul-şef, cum îşi tot schimba el poziţia pe scaun, 
încercând să se bă-şească fără zgomot (pufăit printre buze, 
numiseră ei tehnica aceasta în zilele îndepărtate ale copilăriei 
lui Kurtz), prefăcându-se că mirosul acela sufocant nu venea de 
la el. Pe Gene Cambry creştea Ripley; Kurtz bănuia că pe Pearly, 
slăvit fie de Dumnezeu, creştea cu totul altceva. 

Cât îi stătea lui în puteri, Kurtz ascundea aceste gânduri după 
o mantra proprie: Davis şi Roberts, Davis şi Roberts, Davis şi 
Roberts. _ 

— Vrei, te rog, să-ncetezi cu-aia? Intrebă Cambry din dreapta 
lui Kurtz. Mă scoţi din minţi. 

— Şi pe mine, spuse Perlmutter. 

Îşi schimbă poziţia şi-i scăpă un pffft înfundat. 

Sunetul scos de-o jucărie de gumă care se dezumflă, poate. 

— O, omule, Pearly! Strigă Freddy. Lăsă geamul şi mai jos, 
dând drumul înăuntru unui vârtej de zăpadă şi aer rece. 
Humvee-ul alunecă şi Kurtz se încordă, însă maşina reveni apoi 
pe direcţie. Vrei, te rog, să-ncetezi cu-mpuţitul ăla de parfum 
anal? 

— Îmi cer respectuos iertare, spuse Perlmutter înţepat. Dacă 
insinuaţi că am scos un vânt, atunci va trebui să vă spun... 


— Nu insinuez nimic, spuse Freddy. Îţi spun să încetezi să mai 
împuţi aerul de-aici sau... 

Din moment ce nu era nici o modalitate de-a încheia 
satisfăcător această ameninţare - pentru moment, aveau nevoie 
de doi telepatici, unul principal şi altul de rezervă - Kurtz 
interveni cu calm: 

— Povestea lui Edward Davis şi a lui Franklin Roberts e o 
poveste instructivă, fiindcă demonstrează că nu există cu 
adevărat nimic nou sub soare. S-a petrecut în Kansas, demult, 
când Kansas-ul era într-adevăr Kansas... 

Kurtz, un povestitor destul de bun, îi purtă înapoi în timp în 
Kansas, pe vremea conflictului coreean. Ed Davis şi Franklin 
Roberts avuseseră în proprietate ferme mici asemănătoare nu 
departe de Emporia şi nu departe de ferma aflată în 
proprietatea familiei Kurtz (care nu se prea numise Kurtz). 
Davis, fiind încă de la început nu prea apropiat de el, deveni din 
ce în ce mai sigur că vecinul lui, Roberts cel neobrăzat, îşi 
plănuise să-i fure ferma. Roberts răspândea vorbe despre el prin 
oraş, pretindea Ed Davis. Roberts îi otrăvea recoltele, Roberts 
exercita numeroase presiuni asupra Băncii din Emporia de-a 
declara prescrisă ipoteca pusă fermei Davis. 

Ceea ce făcuse Ed Davis, spuse Kurtz, fusese că prinsese un 
raton turbat şi-l băgase în coteţul de găini - în propriul lui cotet 
de găini. Ratonul omorâse găinile pe apucate şi, când îl istovise 
măcelul, lăudat fie Dumnezeu, Fermierul Davis spulberase 
creierii din capul dungat-negru-gri al domnului Raton. 

Bărbaţii erau tăcuţi în interiorul răcoros al Humvee-ului, 
ascultând. 

Ed Davis urcase toate găinile şi puii morţi - şi ratonul mort - 
în spatele camionetei lui International Harvester şi condusese 
până pe proprietatea vecinului lui şi, la lumina lunii, aruncase 
cadavrele lor în amândouă fântânile lui Franklin Roberts - atât în 
fântâna de rezervă, cât şi în cea de uz casnic. Apoi, în noaptea 
următoare, beat criţă şi râzând din toţi rărunchii, Davis îşi 
sunase duşmanul la telefon şi-i spusese ce făcuse. O fo' dăstul 
dă cald azi, nu-aşa? || întrebase nebunul, râzând atât de tare, că 
de-abia-l înţelesese Franklin Roberts. Pă care dintre ele aț' băut- 
O tu şi cu fetili tale, Roberts? Apa dă raton sau cea dă pui? lo nu- 
ț' po' zăce fiin'că nu-mi amintesc ce-am aruncat şi-n care puț! 
Ce păcat! 


Colţul stâng al gurii lui Gene Cambry tremura, asemenea gurii 
unuia care-a suferit un grav atac cerebral. Ripley-ul care-i 
creştea pe despicătura dintre sprâncene era acum atât de 
avansat, încât dl Cambry arăta ca un om căruia-i fusese tăiată 
fruntea prin mijloc. 

— Ce vrei să spui? Întrebă el. Vrei să spui că eu şi cu Pearly 
nu suntem prea diferiţi de doi pui infectați cu rabie? 

— Ai grijă cum îi vorbeşti şefului, Cambry, spuse Freddy. 
Masca i se mişcă sus-jos pe faţă. 

— Ei, omule, să-/ ia dracu' pe şef. Misiunea asta s-a încheiat! 

Freddy ridică o mână ca şi când ar fi vrut să-l plesnească pe 
Cambry peste spătarul scaunului. Cambry îşi apropie faţa 
colţoasă, marcată de spaimă, ca să scurteze distanţa. 

— Haide, Bubby. Sau poate vrei să-ţi verifici palma mai întâi, 
să te asiguri că nu ai nici o tăietură. Fiindcă nu-i nevoie decât 
de-o tăietură mică. 

Mâna lui Freddy flutură prin aer pentru o clipă, după care se 
aşeză din nou pe volan. 

— ŞI, fiindcă tot am ajuns aici, Freddy, ai face bine să-ţi 
păzeşti spatele. Dacă crezi că şeful va lăsa vreun martor să 
trăiască, eşti nebun. 

— Nebun, da, spuse Kurtz cu căldură şi chicoti. Mulţi fermieri 
înnebunesc; sau înnebuneau, înainte să apară Willie Nelson şi 
concertele „Farm Aid", Dumnezeu să-i binecuvânteze sufletul. 
Cred că stresul vieţii e de vină. Sărmanul Ed Davis a ajuns în 
Organizaţia Veteranilor - a luptat în Mondialul Doi, ştii? - Şi nu la 
mult timp după chestia cu fântânile, Frank Roberts şi-a vândut 
ferma, s-a mutat în Wichita şi s-a angajat ca reporter pentru 
agenţia Allis-Chalmers. Nici unul dintre puțuri n-a fost poluat, 
desigur. A chemat un inspector de protecţia mediului să facă 
nişte teste, iar inspectorul a spus că apa e potabilă. Turbarea, în 
orice caz, nu se răspândeşte prin apă, a spus el. Mă întreb dacă 
la fel stau lucrurile şi cu Ripley. 

— Spune-i cel puţin pe numele adevărat, aproape scuipă 
Cambry. Care e birus. 

— Birus sau Ripley, tot acolo eşti, spuse Kurtz. Tipii ăştia 
încearcă să ne otrăvească puţurile. Să polueze lichidele noastre 
preţioase, cum a spus cineva cândva. 

— Nu-ţi pasă câtuşi de puţin de aşa ceva! Scuipă Pearly - 
Freddy chiar tresări la auzul veninului din vocea lui Perlmutter. 


Nu-ţi pasă decât să-l prinzi pe Underhill. Făcu o pauză, apoi 
adăugă cu o voce plângăreaţă: Chiar eşti nebun, şefu'. 

— Owen! Strigă Kurtz, tăios ca o veveriţă cu fălci. Aproape-am 
uitat de el! Unde se află, prieteni? 

— Inaintea noastră, spuse Cambry taciturn. Blocat într-un 
nenorocit de banc de zăpadă. 

— Incredibili strigă Kurtz. Ne apropiem! 

— Nu te entuziasma. Tocmai scoate maşina de acolo. Are un 
Hammer, ca şi noi. Poţi trece cu aşa ceva chiar şi prin inima 
iadului dacă ştii ce faci. lar el pare că ştie. 

— Păcat. Am câştigat cât de cât teren? 

— Nu mult, spuse Pearly, apoi se mişcă în scaun, făcu o 
grimasă şi eliberă din nou gaze. 

— Fuuutu-i, spuse Freddy, slab. 

— Dă-mi mie microfonul, Freddy. Canalul comun. Prietenului 
nostru Owen îi place canalul comun. 

Freddy îi întinse microfonul în spate, ajustă butonul aparatului 
de pe bord şi spuse: 

— Fă o încercare, şefu'. 

Kurtz eliberă butonul de pe-o parte a microfonului. 

— Owen? Eşti acolo, bătrâne? 

Tăcere, electricitate statică şi urletul monoton al vântului. 
Kurtz era pe cale să elibereze butonul trimite şi să încerce din 
nou, când îi răspunse Owen - limpede şi puternic, bruiat puţin 
de electricitate statică, dar fără distorsiuni. Mina lui Kurtz nu se 
schimbă - menţinu aceeaşi expresie de interes afabil - dar inima 
îşi intensifică ritmul bătăilor. 

— Aici sunt. 

— Mă bucur să te aud, bătrâne! Mă bucur! Estimez că ne-ai 
devansat cu optzeci de kilometri. Tocmai am trecut de Intrarea 
39, aşa încât cred că estimez bine, tu ce zici? 

De fapt, tocmai trecuseră de Intrarea 36, iar Kurtz credea că 
erau considerabil mai aproape de el decât cu optzeci de 
kilometri. Patruzeci, poate. 

Tăcere de partea cealaltă a firului. 

— Trage pe dreapta, bătrâne, îl sfătui Kurtz pe Owen pe tonul 
lui cel mai afabil, cel mai ne-nebun. Încă nu-i târziu să scoţi ceva 
bun din dezastrul ăsta. Carierele ni s-au dus de râpă, nu mai 
încape îndoială în privinţa asta, bănuiesc - sunt ca nişte pui 
morţi aruncaţi într-un puț otrăvit - dar, dacă tu ai o misiune 


anume, dă-mi voie şi mie să iau parte la ea. Sunt un om bătrân, 
fiule şi tot ce-mi doresc e să scot ceva oarecum decent din... 

— Termină cu prostiile, Kurtz. Tare şi limpede, ieşind din toate 
cele şase difuzoare ale Hum vee-ului, iar Cambry avu curajul 
până să şi râdă. Kurtz îl săgetă cu o privire dezgustată. In alte 
împrejurări, acea privire i-ar fi schimbat lui Cambry culoarea 
pielii din negru în cenuşiu din pricina ororii, dar acum nu erau 
alte împrejurări, alte împrejurări fuseseră eliminate din discuţie, 
iar Kurtz simţi un fulger necaracteristic lui de frică. Una era să 
cunoşti pur intelectual faptul că lucrurile se întorseseră cu curu- 
n sus; alta era când realitatea te lovea în viscere asemenea unei 
încărcături mari de metal. 

— Owen... băieţaş... 

— Ascultă-mă, Kurtz. Nu ştiu dacă mai ai vreo celulă 
sănătoasă în creier, dar, dacă mai este, sper că-mi acordă 
atenţie. Sunt alături de-un bărbat numit Henry Devlin. Înaintea 
noastră - cu o sută şaizeci de kilometri înaintea noastră probabil 
- se află un prieten de-al lui pe nume Gary Jones. Doar că nu 
mai e el. A fost răpit de-o formă de viaţă inteligentă 
extraterestră care-şi spune DI Cenuşiu. _ 

Gary...  Cenuşiu”, gândi Kurtz. /i veţi recunoaşte 
anagramându-le numele. 

— Nimic din ce s-a petrecut în regiunea Jefferson nu are vreo 
importanţă, spuse vocea din difuzoare. Măcelul plănuit de tine e 
redundant, Kurtz - fie că-i omori, fie că îi laşi să moară singuri, 
ei tot nu reprezintă o ameninţare. 

— Ai auzit? Întrebă Perlmutter isteric. Nici o ameninţare! Nici 
0... 
— Taci, spuse Freddy şi-l lovi cu dosul palmei. Kurtz de-abia 
observă. Şedea ţeapăn pe bancheta din spate, cu ochii 
sclipindu-i. Redundant? Owen Underhill îi spunea că misiunea 
cea mai importantă din viaţa lui fusese redundantă!? 

— ... mediul nostru de viaţă, mă înţelegi? Nu pot trăi în acest 
ecosistem. Cu excepția lui Cenuşiu. Fiindcă a avut norocul să 
găsească o gazdă care e fundamental diferită. Aşa deci, iată 
situaţia. Dacă ai susţinut vreodată cu tărie ceva, Kurtz - dacă 
încă mai susţii ceva - o să incetezi să ne mai urmăreşti şi-o să 
ne laşi să ne ocupăm de afacerea asta. Lasă-ne să ne ocupăm 
de dl Jones şi de DI Cenuşiu. S-ar putea să ne poţi prinde din 


70 În limba engleză, DI Cenuşiu este Mr. Gray, care, anagramat, dă Gary. 


urmă, dar e extrem de îndoielnic că-i vei putea prinde şi pe ei. 
Sunt mult prea înainte. lar noi credem că Gary are un plan. Ceva 
ce va da roade. 

— Owen, eşti surmenat, spuse Kurtz. Trage pe dreapta. Orice- 
ar trebui făcut, o să o facem împreună. O să... 

— Dacă-ţi pasă, o să renunţi, spuse Owen. Vocea lui era 
egală. Asta-i tot. Trag linie. Terminat. 

— Nu face asta, bătrâne! Strigă Kurtz. Nu face asta, îţi interzic 
s-o faci! 

Se auzi un clic foarte puternic, după care, dinspre difuzoare, 
veni o tăcere ţiuitoare. 

— A închis, spuse Perlmutter. A scos microfonul. A închis 
butonul de recepţie. A dispărut. ` 

— Dar ai auzit ce-a spus, nu-i aşa? Intrebă Cambry. Misiunea 
asta nu are sens. Pune-i capăt. 

O venă zvâcni în mijlocul frunţii lui Kurtz. 

— De parcă l-aş putea crede pe cuvânt, orice ar spune, după 
ce-a făcut în tabără, nu cu mult timp în urmă. 

— Dar spunea adevărul! Zbieră Cambry. Se întoarse pentru 
prima dată complet către Kurtz; ochii lui larg deschişi aveau pe 
la colţuri ciorchini bureţoşi de Ripley, sau de birus, sau oricum 
altcumva ai vrea să-i spui. Saliva lui îl stropi pe Kurtz pe obraji, 
pe frunte, pe masca sa respiratorie, /-am auzit gândurile! I le-a 
auzit şi Pearly! SPUNEA PURUL ADEVAR! SPUNEA... 

Mişcându-se încă o dată cu o viteză ciudată, Kurtz îşi scoase 
din teaca de la brâu pistolul de nouă milimetri şi trase. Explozia 
fu asurzitoare. Freddy ţipă surprins şi smuci din nou de volan, 
făcând Humvee-ul să derapeze pieziş prin zăpadă. Perlmutter 
strigă, întorcându-şi faţa îngrozită, pistruiată-n roşu, ca să se 
uite spre bancheta din spate. Pentru Cambry, sfârşitul fusese 
milostiv - creierii-i ieşiră pe la ceafă, trecură prin luneta maşinii 
şi-i fură furaţi de furtună într-un răstimp cât i-ar fi trebuit lui să 
ridice mâna în protest. 

N-ai intuit asta, nu-i aşa, bătrâne? Gândi Kurtz. Nu ţi-a fost de 
folos chiar deloc telepatia acum, nu-i aşa? 

— Nu, spuse Pearly mâhnit. Nu poţi fi niciodată sigur în 
privinţa cuiva care nu ştie ce va face până-n momentul când 
chiar o face. Nu poţi fi niciodată sigur cu un nebun. 

Maşina îşi revenise din derapaj. Freddy era un şofer excelent, 
chiar şi atunci când era speriat până-n măduva oaselor. 


Kurtz îndreptă pistolul spre Perlmutter. 

— Mai spune-mi o dată nebun. Haide, să te-aud. 

— Nebun, spuse imediat Pearly. Buzele i se întinseră într-un 
zâmbet, deschizându-se de-asupra unui şirag de dinţi în care 
acum erau mai multe goluri. Nebun-nebun-nebun. Doar n-o să 
mă-mpuşti pentru asta. Ţi-ai împuşcat rezerva şi mai mult nu-ţi 
permiţi. 

Vocea i se ridica periculos de tare. Cadavrul lui Cambry se 
sprijinea de portieră; şuviţe de păr îi fluturau în jurul capului lui 
deformat, în suflul rece al vântului care intra prin geam. 

— Taci, Pearly, spuse Kurtz. Se simţea mai bine acum, îşi 
recăpătase controlul. Ţin-te bine de mapă şi taci. Freddy? 

— Da, şefu'. 

— Te ţii bine? 

— Până la capăt, şefu'. 

— Owen Underhill e-un trădător, Freddy, poţi să zici un lăudat 
fie Domnul pentru asta? 

— Lăudat fie Domnul! 

Freddy şedea drept ca tras în ţeapă în spatele volanului, 
holbându-se în ninsoare, la conurile de lumină aruncate de 
farurile Humvee-ului. 

— Owen Underhill şi-a trădat ţara şi semenii. El... 

— Te-a trădat pe tine, spuse Perlmutter, aproape şoptit. 

— Aşa-i, Pearly şi-ar fi bine să nu-ţi supraestimezi importanţa, 
fiule, ăsta-i un lucru pe care n-ar trebui să-l faci, fiindcă nu poţi 
şti ce-o să facă în continuare un nebun, chiar tu ai spus asta. 

Kurtz se uită la ceafa lată a lui Freddy. 

— O să-l doborâm pe Owen Underhill - pe el şi pe Devlin ăsta, 
amicul lui, dacă Devlin încă-i cu el. Înţeles? 

— Inţeles, şefui'. 

— Între timp, hai să scăpăm de lesturi, ce zici? 

Kurtz scoase din buzunar cheia de la cătuşe. Se întinse în 
spatele lui Cambry, căută pe orbecăite cu mâna prin 
vâscozitatea pe cale de răcire care nu ieşise pe geam şi, într-un 
sfârşit, găsi mânerul. Descuie cătuşele şi, aproximativ după cinci 
secunde, domnul Cambry, lăudat fie Domnul, se alătură lanţului 
trofic. 

Freddy, între timp, îşi dusese o mână între picioare, acolo 
unde-l mânca de moarte. Il mânca şi la subsioară, de fapt, iar... 


Îşi întoarse uşor capul şi-l văzu pe Perlmutter holbându-se la 
el - ochi mari şi negri pe-un chip palid, presărat cu pete roşii. 

— La ce te mai uiţi şi tu? Intrebă Freddy. 

Perlmutter se întoarse înapoi în faţă, fără să mai spună 
altceva. Se uită prin parbriz la noaptea de afară. 


CAPITOLUL 19 - URMĂRIREA CONTINUĂ 


1 


D-lui Cenuşiu îi plăcea să se adape cu emoţiile oamenilor, D- 
lui Cenuşiu îi plăcea mâncarea oamenilor, dar D-lui Cenugşiu în 
mod sigur nu-i plăcea să golească intestinele lui Jonesy. Refuză 
să se uite la materiile excrecate, îşi ridică pur şi simplu 
pantalonii şi-i încheie cu mâinile tremurânde. 

lisuse, n-ai de gând să te ştergi la fund? |ntrebă Jonesy. Trage 
măcar blestemata aia de apă! 

DI Cenuşiu nu-şi dorea însă altceva decât să iasă din rezervă. 
Rămase în toaletă doar atât cât să-şi treacă mâinile pe sub apa 
dintr-o chiuvetă, după care se îndreptă spre ieşire. 

Jonesy nu fu tocmai surprins să-l vadă pe poliţist împingând 
uşa şi intrând. 

— Ai uitat să-ţi tragi şliţul, amice, spuse polițistul. 

— Oh. Chiar aşa. Mulţumesc, domnule ofiţer. 

— Vii din nord, nu-i aşa? Cică-i mare tamtam pe-acolo; aşa 
zice la radio. Asta doar atunci când se-aude ceva, desigur. Cică-i 
extratereştri. 

— Nu vin decât de la Derry, spuse DI Cenuşiu. N-am de unde 
şti. 

— Ce te scoate-afară într-o noapte ca asta, dacă pot întreba? 

Spune că-i vorba de-un prieten bolnav, gândi Jonesy, dar simţi 
un fior de disperare. Nici nu voia să asiste la scena aceasta, 
darămite să ia parte la ea. 

— E bolnav un prieten, spuse DI Cenuşiu. 

— Chiar aşa. Păi, domnule, aş vrea atunci să vă văd permisul 
de conducere şi talo... 

Atunci, ochii poliţistului se goliră de orice expresie. Merse cu 
paşi mari şi greoi spre peretele pe care atârna însemnul 
DUŞURILE SUNT DOAR PENTRU CAMIONAGII. Rămase locului 
pentru o clipă, tremurând, încercând să opună rezistenţă... după 
care începu să-şi izbească de dale capul în smucituri ample. La 
prima lovitură îi căzu căciula. La a treia, începu să-i curgă 
bulionul, la-nceput stropind doar dalele bej, apoi mânjindu-le cu 
şiroaie întunecate. 


Şi, fiindcă nu putea face nimic să oprească asta, Jonesy se 
împletici spre telefonul de pe birou. 

Nu avea ton. Fie atunci când mâna a doua porţie de şuncă, fie 
atunci când se căca pentru prima dată ca o fiinţă umană, DI 
Cenuşiu tăiase firul. Jonesy trebuia să se descurce pe cont 
propriu. 


2 


În pofida groazei care-l cuprinsese - sau poate datorită ei - 
Jonesy izbucni în râs în vreme ce mâinile-i ştergeau sângele de 
pe peretele faianţat cu un prosop inscripţionat cu numele 
localului. DI Cenuşiu consultase cunoştinţele lui Jonesy cu privire 
la ascunderea şi/sau scoaterea din circulaţie a unui cadavru şi 
descoperise că acestea sunt cu toptanul. Fiind de-o viaţă 
întreagă un bun cunoscător al filmelor de groază, al romanelor 
de suspans şi al celor polițiste, Jonesy era, într-un anumit sens, 
un expert aproape desăvârşit. Chiar şi acum, în vreme ce DI 
Cenuşiu aruncă prosopul însângerat pe piepţii verzui ai 
uniformei poliţistului (jacheta fusese folosită să-i înfăşoare capul 
grav mutilat), într-o parte a minţii lui Jonesy se derula secvenţa 
scoaterii din circulaţie a cadavrului lui Freddy Miles în Talentatul 
domn Ripley, filmul şi cartea Patriciei Highsmith laolaltă. | se 
mai derulau în minte şi alte filme, suprapuse unele peste altele, 
aşa încât, încercând să le urmărească în profunzime, Jonesy se 
simţi ameţit, aşa cum se simţea când urmărea cu privirea o 
prelingere de apă. Şi nici măcar nu asta era partea cea mai 
urâtă. Cu ajutorul lui Jonesy, talentatul Domn Cenuşiu 
descoperise ceva ce-i plăcea chiar mai mult decât şunca prăjită, 
chiar mai mult decât să se adape din fântâna furiei lui Jonesy. DI 
Cenuşiu descoperise crima. 


3 


În spatele duşurilor se afla un vestiar. În spatele vestiarului se 
afla un coridor care ducea la dormitorul camionagiilor. Coridorul 
era pustiu. La capătul lui se afla o uşă care dădea în spatele 
clădirii, unde se afla o fundătură în care vântul troienise zăpada. 
Două tomberoane mari şi verzi ieşeau de sub noiane. Un felinar 
arunca o lumină palidă şi dădea naştere unor umbre alungite. DI 
Cenuşiu, care învăţa repede, căută cheile de la maşină prin 
buzunarele poliţistului şi le găsi. Îi luă şi pistolul şi-l vârî într-unui 
din buzunarele cu fermoar ale cana-dienei lui Jonesy. DI Cenuşiu 


folosi prosopul pătat cu sânge să nu lase uşa spre fundătură să 
se închidă, după care târî cadavrul în spatele unuia dintre 
tomberoane. 

Totul, de la sinuciderea oribil forţată a poliţistului până la 
reintrarea lui Jonesy pe coridorul din dos luă mai puţin de zece 
minute. Trupul lui Jonesy părea uşor şi agil, toată oboseala 
dispăruse, cel puţin pentru acum: el şi DI Cenugşiu se bucurau de 
un alt puseu euforic pe bază de adrenalină. De cel puţin o parte 
din această afacere murdară Gary Ambrose Jones era 
responsabil. Nu doar cunoştinţele despre scoaterea din 
circulaţie a unui cadavru, ci şi pornirile însetate de sânge ale id- 
ului de sub glazura gândului că „totul nu-i decât ficţiune". DI 
Cenuşiu se afla la volan - Jonesy cel puţin nu se simţea 
împovărat de ideea că el e criminalul direct - Jonesy însă era 
motorul. 

Poate că merităm să fim nimiciţi, gândi Jonesy în vreme ce DI 
Cenuşiu străbătu încăperea cu duşuri pe drumul de întoarcere 
(uitându-se cu ochii lui Jonesy după pete de sânge şi săltând 
cheile poliţistului într-una din palmele lui Jonesy fără să se 
oprească din mers). Poate că merităm să fim transformați în 
nimic altceva decât o mână de spori roşii suflați de vânt. Asta 
ne-arfi cea mai uşoară pedeapsă, Domnul fie cu noi. 


4 


Femeia cu trăsături obosite care lucra la casa de marcat îl 
întrebă dacă-l văzuse pe poliţist. 

— Sigur că l-am văzut, spuse Jonesy. l-am arătat carnetul de 
conducere şi talonul de înregistrare al maşinii, că tot veni vorba. 

— Or venit o groază de copoi pe-aici în după-amiaza asta, 
spuse casieriţa. Cu toată furtuna asta cu tot. Sunt cu toţii scoşi 
din sărite. La fel sunt şi ceilalţi oameni. Dacă vreau să văd fiinţe 
de pe-o altă planetă, închiriez o casetă video. Ai aflat ceva nou? 

— La radio spun că nu e decât o alarmă falsă, răspunse el, 
trăgând în sus fermoarul jachetei. Se uită la ferestrele care 
dădeau din restaurant în parcare, verificând ceea ce văzuse 
deja: datorită combinației dintre gheaţa de pe sticlă şi zăpada 
de afară, nu era nici un pic de vizibilitate. Nimeni de aici 
dinăuntru nu-l va vedea la volanul cărei maşini se va afla când 
va pleca. 

— Mda? Chiar aşa? 

Uşurarea o făcea să pară mai puţin obosită. Mai tânără. 


— Mda. Să nu te-aştepţi să iasă amicul tău curând, iubire. A 
spus că trebuie să scape de-o povară serioasă. 

O încruntare îi zbârci pielea dintre sprâncene. 

— A spus el asta? 

— Noapte bună. O Zi a Recunoştinţei fericită. Crăciun Fericit. 
La Mulţi Ani. 

_ O parte din replicile acestea, spera Jonesy, îi aparţineau lui. 
Incerca să răzbată la suprafaţă. 

Inainte să poată vedea dacă fusese observat, priveliştea din 
faţa ferestrei de la biroul lui se roti când DI Cenuşiu îi întoarse 
ochii de la casa de marcat. Cinci minute mai târziu, mergea din 
nou spre sud, pe autostradă, lanţurile de la roţile maşinii 
poliţistului zăngănind, permițându-i să păstreze o viteză 
constantă de şaizeci şi cinci de kilometri pe oră. 

Jonesy îl simţi pe DI Cenuşiu întinzându-se mental, încercând 
să-l prindă pe Henry. Îi putea atinge mintea, dar nu putea intra 
în ea - asemenea lui Jonesy, Henry era într-un anumit fel diferit. 
Nici o problemă; mai era şi bărbatul alături de care mergea 
Henry, Overhill sau Underhill. De la el reuşi DI Cenuşiu să 
primească informaţii destul de precise. Erau cu o sută 
cincisprezece kilometri în urma lor, poate cu mai mult... şi 
ieşeau de pe autostradă? Da, se îndreptau spre Derry. 

DI Cenuşiu se întinse în urmă şi mai tare şi mai descoperi 
nişte urmăritori. Trei... Insă Jonesy simţi că scopul principal al 
acestui grup nu era DI Cenuşiu, ci Overhill/Underhill. Găsi acest 
lucru în acelaşi timp incredibil şi inexplicabil, însă părea să fie 
adevărat. lar D-lui Cenuşiu părea să-i placă acest lucru foarte 
mult. Nici măcar nu se mai obosi să găsească motivul pentru 
care Overhill/Underhill şi cu Henry se opreau din drum. 

Principala grijă a D-lui Cenuşiu era să schimbe autovehiculul, 
să facă rost de un plug pentru deszăpezit, asta dacă-i vor 
permite cunoştinţele lui Jonesy într-ale şoferiei să-l conducă. 
Operaţiunea aceasta ar însemna o altă crimă, ceea ce însă nu 
mai însemna nimic, acum că DI Cenuşiu devenea din ce în ce 
mai uman. 

DI Cenuşiu tocmai îşi făcuse încălzirea. 


5 


Owen Underhill stă pe dâmb foarte aproape de ţeava care 
iese din iarbă şi-i vede pe băieţi ajutând-o pe fetiţa - Josie - 
murdară şi cu privirea speriată să iasă la lumina zilei. II vede pe 


Duddits (un tânăr masiv, cu umeri laţi ca ai unui jucător de 
fotbal american şi cu păr blond spălăcit ca al unui fante de 
cinema) sărind s-o îmbrăţişeze, sărutând-o zgomotos pe faţa ei 
murdară. Aude primele cuvinte rostite de fetiţă: 

— Vreau s-o văd pe mami mea. 

Băieţilor le convine; nu trebuie să sune la poliţie, nu trebuie 
să sune după o ambulanţă. O ajută pur şi simplu să urce 
dâmbul, să treacă prin gaura din gardul de scândură, să 
traverseze Parcul Strawford (fetele îmbrăcate în galben au fost 
înlocuite de fete îmbrăcate în verde; nici ele, nici antrenorul lor 
nu acordă atenţie băieţilor şi trofeului lor mizerabil, cu părul 
atârnând în şuviţe înnoroiate) şi-apoi să ajungă de pe strada 
Kansas pe Maple Lane. Ştiu cu toţii unde se află mami lui Josie. 
La fel ştiu şi unde se află tati ei. 

Acolo nu se află însă doar soţii Rinkenhauer. Când ajung 
băieţii înapoi, pe ambele părţi ale şoselei din faţa casei familie 
Cavell se află maşini. Roberta a fost cea care a propus să-i sune 
pe părinţii prietenilor şi ai colegilor de clasă ai lui Josie. O vor 
căuta pe copilă_ singuri, vor împânzi oraşul cu afişe pe care să 
scrie DISPĂRUTĂ, le spune ea. Nu le vor pune în locuri umbrite, 
ferite de ochii oamenilor (fiindcă acolo tind să ajungă în Derry 
afişele care anunţă dispariţia copiilor), ci acolo unde să fie 
imposibil să nu fie văzute. Pornirea Robertei ajunge să aprindă 
flacăra speranţei în ochii Ellenei şi ai lui Hector Rinkenhauer. 

Şi ceilalţi părinţi răspund chemării - ca şi când nu aşteptaseră 
decât să fie instigaţi. Începuse să-i sune la scurtă vreme după ce 
Duddits şi prietenii lui au tăbărât afară pe uşă (să se joace, a 
presupus Roberta, să se joace undeva prin apropiere, fiindcă 
hârbul lui Henry încă e parcat în faţa casei) şi, pe când se întorc 
băieţii, sunt aproape două duzini de oameni înghesuiți în 
sufrageria soţilor Cavell, bând cafea şi fumând. Bărbatul care 
tocmai le vorbeşte e-un tip pe care Henry l-a mai văzut înainte, 
un avocat pe nume Dave Bocklin. Fiul lui, Kendall, se joacă 
uneori cu Duddits. Şi Ken Bocklin suferă de sindromul Down şi 
este un tip destul de interesant, dar nu seamănă deloc cu Duds. 
să fim serioşi, totuşi - cine seamănă? 

Băieţii rămân la intrarea în sufragerie, cu Josie între ei. Şi 
acum, ea ţine în mână gentuţa galbenă în care BarbiekKen sunt 
îndesaţi cu grijă. Chiar dacă faţa îi este aproape curată, fiindcă 
Beaver, văzând toate maşinile de afară, s-a ocupat puţin de ea 


înainte de-a intra folosindu-se de batistă. („Sincer să fiu, m-a 
făcut să mă simt ciudat", se confesează Beav mai târziu, după 
ce-a trecut toată curveselia. „lată-mă curăţând o fată care are 
corpul unui iepuraş Playboy şi, exagerând puţin, creierul unui 
cosaş.") La început, nimeni nu-i vede, cu excepţia domnului 
Bocklin, iar domnul Bocklin nu pare să-şi dea seama la ce se 
uită, fiindcă nu se opreşte din vorbit. 

— Aşadar, ce avem de făcut, oameni buni, e să ne împărţim în 
câteva echipe, să zicem că-n fiecare... fiecare echipă vor fi câte 
trei cupluri... şi-o să... o să... Domnul Bocklin îşi pierde ritmul 
asemenea unei jucării căreia trebuie să-i întorci cheiţa, după 
care rămâne acolo, în faţa televizorului soţilor Cavell, holbându- 
se. Printre părinţii adunaţi la repezeală laolaltă, care nu înţeleg 
ce poate să i se fi întâmplat - plănuia lucrurile cu atâta 
stăpânire de sine - se produce un foşnet neliniştit. 

— Josie, spune el cu o voce plată, lipsită de inflexiuni, complet 
diferită de obişnuitul său tunet încrezător din sala de judecată. 

— Da, spune Hector Rinkenhauer, aşa o cheamă. Care-i 
problema, Dave? Eşti... 

— Josie, spune Dave din nou şi ridică o mână tremurândă. Lui 
Henry (deci şi lui Owen, care vede scena prin ochii lui Henry) i 
se pare că seamănă cu Fantoma Crăciunului ce încă N-a Venit 
arătând spre mormântul lui Ebeneezer Scrooge. 

Se întorc o pereche de ochi... două... patru... ochii lui Alfie 
Cavell, imenşi şi necrezători după ochelari... şi, într-un sfârşit, se 
întorc şi ochii doamnei Rinkenhauer. 

— Bună, mamă, spune Josie neafectată. Îşi ridică gentuţa. 
Duddits mi i-a găsit pe BarbieKen. Eu eram prinsă-ntr-un... 

Restul cuvintelor rostite de biata fetiţă e acoperit de ţipătul de 
fericire al femeii. Henry n-a mai auzit niciodată în viaţa lui un 
asemenea țipăt şi, deşi e minunat, e, în acelaşi timp şi 
îngrozitor. 

— Trage-mi-o, Freddy, spune Beaver... Încet, pe sub mustață. 

Jonesy îl ţine pe Duddits, care s-a speriat de țipăt. 

Pete se uită la Henry şi dă uşor din cap: Ne-am descurcat 
onorabil. 

Henry îi răspunde cu aceeaşi aplecare din cap. Maa, ne-am 
descurcat. 

S-ar putea să nu fie momentul lor de culme, dar cu siguranţă 
e prin apropiere. Şi, în vreme ce doamna Rinkenhauer o strânge 


în braţe pe fiica ei, plângând acum, Henry îl trage pe Duddits de 
braţ. Când acesta se întoarce spre el, Henry îl sărută afectuos 
pe obraz. Bunul şi bătrânul Duddits, gândeşte Henry. Bunul şi 
bătrânul... 


6 


— Uite-acolo e, Owen, spuse Henry liniştit. Intrarea 27. 

Imaginea lui Owen despre sufrageria soţilor Cavell dispăru ca 
un balon din săpun spart şi se uită spre indicatorul înceţoşat: 
PASTRAŢI BANDA DOI PENTRU INTRAREA 27 - STRADA KANSAS. 
Încă mai auzea în urechi ecoul strigătelor de fericire şi surpriză 
ale femeii. 

— Eşti bine? Întrebă Henry. 

— Mada. Cel puţin, aşa bănuiesc. 

Conduse maşina în sus pe rampa intrării, Humvee-ul croindu- 
şi drum prin zăpadă. Ceasul încastrat în bord murise cum murise 
şi ceasul de mână al lui Henry, însă el avea impresia că vede 
cum începe să se lumineze de ziuă. 

— O iau la stânga sau la dreapta în capătul rampei? Spune-mi 
acum, fiindcă nu vreau să risc oprind maşina. 

— Stânga, stânga. 

Owen legănă Hummer-ul spre stânga sub un semafor de 
semnalizare, reuşi să-l redreseze când ameninţă să derapeze, 
după care continuă drumul spre sud, pe strada Kansas. Aceasta 
fusese curățată de zăpadă şi nu cu mult timp în urmă, însă deja 
vântul o acoperea la loc. 

— Ninsoarea se răreşte, spuse Henry. 

— Mda, da' vântu-i mai năprasnic ca un bici. De-abia aştepţi 
să-l întâlneşti, nu-i aşa? Pe Duddits. 

Henry rânji. 

— Am puţine emoţii în privinţa asta, dar ai dreptate. Îşi 
scutură capul. Duddits, omule... Duddits te face pur şi simplu să 
te simţi bine. E-un fenomen. O să te convingi singur. Îmi doresc 
doar să nu fi trebuit să dăm buzna în felul ăsta tocmai când se 
crapă de ziuă. 

Owen ridică din umeri. Nu pot face nimic în privința asta, 
spunea gestul. 

— S-au mutat aici, în partea de vest a oraşului, de patru ani, 
cred, iar eu n-am fost nici măcar o dată să-i văd. ŞI, fără ca 
măcar să-şi dea seama, continuă cu vocea minţii: S-au mutat 
după ce-a murit Alfie. 


Ai fost... Apoi, în locul cuvintelor, trimise o imagine: oameni 
îmbrăcaţi în negru sub umbrele, de asemenea, negre. Un cimitir 
în ploaie. Un sicriu pe estacadă, pe capac fiind sculptate 
cuvintele ODIHNEŞTE-TE ÎN PACE, ALFIE. 

Nu, spuse Henry, ruşinat. Nici unul dintre noi n-a fost. 

Insă Henry nu ştia de ce nu fuseseră, deşi îi trecu prin minte o 
propoziţie: Degetul care se mişcă scrie; şi, o dată scris ce e de 
scris, merge mai departe. Duddits fusese o parte importantă 
(bănuia că termenul pe care-l căuta de fapt era vitală) a 
copilăriei lor. Şi, o dată legătura aceasta ruptă, întoarcerea ar fi 
însemnat suferinţă. Una era să suferi, alta era însă să suferi de 
pomană. Acum înţelese ceva. Imaginile pe care le asocia cu 
depresia şi cu hotărârea din ce în ce mai imuabilă a sinuciderii 
lui - scurgerea de lapte pe barba tatălui lui, Barry Newman 
luptându-se să-şi scoată fundul imens pe uşa biroului lui - 
ascunseseră mereu o altă, mult mai puternică, imagine: 
capcana pentru vise. Nu cumva aceasta fusese adevărata sursă 
a disperării sale? Grandoarea conceptului de capcană pentru 
vise îmbinată cu banalitatea celor cărora le fusese atribuit 
conceptul?  Folosindu-l pe Duddits s-o găsească pe Josie 
Rinkenhauer fusese ca şi când, descoperind fizica cuantică, o 
foloseşti să construieşti un joc video. Chiar mai rău: să descoperi 
că, de fapt, doar la atât poate folosi fizica cuantică. Desigur, 
făcuseră o faptă bună - fără ei, Josie Rinkenhauer ar fi murit în 
ţeava aceea asemenea unui şobolan într-un jgheab. Însă - să 
fim serioşi - nu salvaseră tocmai un viitor câştigător al Premiului 
Nobel... 

Nu pot urmări tot ce ţi-a trecut acum prin minte, spuse Owen, 
dintr-o dată existând adânc în mintea lui Henry, gar pare a 
dracu' de arogant. Pe care stradă? 

Inţepat, Henry se uită la el. 

— N-am venit să-l vizităm în ultima vreme, e bine? Nu ne 
putem limita doar la atât? 

— Bine, spuse Owen. 

— Dar i-am trimis cu toţii felicitări de Crăciun, e bine? În 
fiecare an am făcut asta; aşa ştiu că s-au mutat pe strada 
Dearborn, la numărul 41, pe strada Dearborn, Derry de Vest, ia- 
o la dreapta după trei străzi. 

— Bine. Calmează-te. 

— Trage-i-o lu' mă-ta şi mori. 


— Henry. 

— Am pierdut pur şi simplu legătura. Se mai întâmplă. Poate 
că nu s-a întâmplat unui domn Perfecţiune ca onorabilul de tine, 
dar nouă celorlalţi... celorlalţi... 

Henry se uită în jos, văzu că avea pumnii încleştaţi şi-i forţă să 
se deschidă. 

— Bine, am spus. 

— Probabil că domnul Perfecţiune păstrează legătura cu toti 
prietenii din timpul şcolii, n-am dreptate? Vă-ntâlniţi probabil în 
fiecare an să pescuiţi, să ascultați discurile cu trupa Motley Crue 
şi să mâncaţi conserve Tuna Surprise, aşa cum vă dădeau să 
mâncaţi la cantină. 

— Îmi pare rău dacă te-am supărat. 

— O, mai slăbeşte-mă. Te comporţi de parcă l-am fi 
abandonat, futu-i! 

Ceea ce, desigur, în mare era exact ce-i făcuseră. 

Owen nu spuse nimic. Se uita cu ochii întredeschişi la zăpada 
în vârtejită, căutând în lumina gri palidă a dimineţii timpurii 
indicatorul care să anunţe strada Dearborn... şi iată-l, chiar în 
faţă. Un plug care trecuse pe strada Kansas închisese intrarea 
pe Dearborn, însă Owen crede că Humvee-ul va putea sparge 
barajul de zăpadă. 

— Nu-i ca şi când mi l-aş fi scos complet din minte, spuse 
Henry. - Vru să continue pe cale mentală, după care reveni la 
cuvinte articulate vocal. Se expunea la prea multe dacă se 
gândea la Duddits. — Ne gândeam cu toţii la el. De fapt, Jonesy 
şi cu mine aveam de gând să mergem să-l vizităm în primăvara 
asta. Apoi a avut Jonesy accidentul şi am uitat complet de vizită. 
Ţi se pare chiar atât de ieşit din comun? 

— Chiar deloc, spuse Owen înţelegător. Trase tare de volan 
spre dreapta, îl întoarse imediat la poziţia de dinainte ca să 
controleze derapajul, după care apăsă pedala de acceleraţie 
până la podea. Hummer-ul lovi zidul compact de zăpadă întărită 
destul de tare încât să-i arunce pe amândoi în faţă, cât le 
permiteau centurile de siguranţă. In clipa imediat următoare 
trecuseră, după ce Owen se luptase din răsputeri cu volanul ca 
să evite să lovească maşinile acoperite de zăpadă parcate pe-o 
parte şi pe cealaltă a drumului. 


— N-am nevoie de-o lecţie de conştiinţă din partea cuiva care 
avea de gând să facă un grătar din câteva cute de civili, mormăi 
Henry. 

Owen apăsă frâna cu ambele picioare, aruncându-i din nou pe 
amândoi înainte în centurile de siguranţă, de data aceasta 
suficient de tare să le blocheze. Humvee-ul alunecă pieziş până 
se opri în mijlocul străzii. 

— Taci dracului din gură. 

Nu vorbi despre lucruri pe care nu le înţelegi. 

— Sunt şanse mari să 

Mă transform într-un cadavru din cauza 

— Ta, aşa încât de ce dracu nu-ţi ţii blestemata asta de 

Văicăreală 

(imagine a unui puşti răsfăţat cu buza de jos scoasă în afară) 

— Rahatul ăsta psihanalitic 

Numai pentru tine. 

Henry se holbă la el, şocat şi buimăcit. Când îi mai vorbise 
cineva în felul acesta? Răspunsul era, probabil, niciodată. 

— Nu-mi pasă decât de un singur lucru, spuse Owen. Chipul 
lui era palid şi pătat şi obosit. Vreau să-l găsesc pe Jonesy ăsta 
Tifoid al tău şi să-l opresc. M-ai înţeles? Mă fut în preţioasele tale 
sentimente candide, mă fut în oboseala ta şi mă fut în tine. 
Asta-i poziţia mea. 

— Bine, spuse Henry. 

— N-am nevoie de lecţii de moralitate de la unul care-şi făcea 
planuri să-şi spulbere creierii suprae-ducaţi şi văicăroşi. 

— Bine. 

— Aşa că trage.-i-o tu lu' mă-ta şi mori. 

Tăcere înăuntrul Humvee-ului. De afară nu se auzea nimic 
altceva decât urletul monoton de aspirator al vântului. 

Într-un sfârşit, Henry spuse: 

— Uite ce-o să facem. Eu o să i-o trag lu' mă-ta, apoi o să 
mor; tu i-o tragi lu' mama, după care mori. Aşa o să evităm cel 
puţin tabuul incestual. 

Owen începu să zâmbească. Henry zâmbi şi el. 

Ce fac Jonesy şi cu DI Cenuşiu? |l întrebă Owen pe Henry. 
Citeşti vreo idee? 

Henry îşi udă buzele. Mâncărimea din picior se oprise în cea 
mai mare parte, însă limba lui avea gust de cârpă veche de 
cânepă. 


— Nu. Sunt izolaţi. Cenuşiu e răspunzător de asta, probabil. 
lar conducătorul tău neînfricat? Se apropie, nu-i aşa? 

— Mda. Dacă vrem să păstrăm un avans cât de mic, trebuie 
să ne grăbim. 

— Aşa vom face, atunci. 

Owen scărpina materia roşietică de pe-o parte a feţei lui, se 
uită la bucăţile de birus care i se luară pe degete, apoi se puse 
din nou în mişcare. 

Numărul 41, ai spus? 

Mda. Owen? 

Ce-i? 

Sunt speriat. 

De Duddits? 

Într-un fel, mda. 

De ce? 

Nu ştiu. 

Henry se uită sumbru la Owen. 

Simt că ceva nu e bine cu el. 


7 


Închipuirea ei de după miezul nopţii devenise realitate şi, 
când se auzi bătaia în uşă, Roberta nu reuşi să se ridice în 
picioare. Picioarele i se păreau umplute cu apă. Noaptea 
trecuse, dar fusese înlocuită de o lumină palidă, morbidă de 
dimineaţă, care nu schimba cu mult situaţia, iar ei erau acolo 
afară, Pete şi cu Beav, cei doi care muriseră veniseră acum 
după fiul ei. 

Pumnul izbi din nou, asurzitor, scuturând fotografiile de pe 
pereţi. Una dintre ele era o pagină de titlu din Derry News 
înrămată, fotografia arătându-i pe Duddits, prietenii lui şi pe 
Josie Rinkenhauer, ţinându-se cu toţii în braţe, zâmbind cu toţii 
ca nişte zevzeci (cât de bine arăta Duddits în acea fotografie, 
cât de puternic şi de normal), aflându-se sub titlul care spunea 
PUŞTI DE LICEU FAC PE DETECTIVII, GASESC FATA DISPARUTA. 

Bum! Bum! Bum! 

Nu, gândi ea, o să ṣed doar aici şi-o să plece într-un sfârşit, 
trebuie să plece, fiindcă pe oamenii morți trebuie să-i inviți 
înăuntru, iar dacă eu şed doar nemişcată... 

Apoi însă Duddits fugi pe lângă şezlongul ei - fugea, acum, 
când doar să umble îl storcea de puteri, iar ochii lui erau plini de 
vechea lumină sclipitoare, cât de buni fuseseră ei şi câtă fericire 


îi aduseseră, dar acum erau morți, veniseră la el prin furtună şi 
erau morți... 

— Duddie, nu! Strigă ea, dar el nu-i acordă pic de atenţie. 
Trecu în goană pe lângă rama aceea veche - Duddits Cavell pe 
prima pagină a ziarului, Duddits Cavell un erou, minuni peste 
minuni - şi ea auzi ce striga fiul ei chiar în momentul când 
acesta deschise uşa spre furtuna muribundă: 

— Ennie! Ennie! ENNIE! 


8 


Henry îşi deschise gura - să spună ceva ce niciodată nu avea 
să ştie, fiindcă nimic nu ieşi afară. Fu ca lovit de fulger, 
paralizat. Acesta nu era Duddits, nu putea fi - era cine ştie ce 
unchi sau frate mai mare bolnăvicios, palid şi, judecând după 
aparente, chel sub şapca Red Sox dată pe spate. Pe obraji îi 
creştea barba de câţiva milimetri, avea sânge închegat în jurul 
nărilor şi sub ochi avea cercuri întunecate. Şi totuşi... 

— Ennie! Ennie! Ennie! 

Străinul înalt şi palid din uşă se aruncă în braţele lui Henry cu 
toată vechea extravaganţă a lui Duddits, făcându-l să se dea în 
spate pe scările înzăpezite nu din cauza greutăţii lui - era la fel 
de uşor ca laptele praf - ci pur şi simplu fiindcă Henry nu fu 
pregătit pentru asalt. Dacă nu l-ar fi echilibrat Owen, el şi cu 
Duddits s-ar fi prăvălit în zăpadă. 

— Ennie! Ennie! 

Râzând. Plângând. Acoperindu-l cu acele sărutări mari ca 
nişte ventuze specifice lui Duddits, adânc în depozitul amintirilor 
lui, Beaver Clarendon şopti: Dacă spuneți cuiva c-a făcut asta... 
lar Jonesy: Mda, bine, n-o să mai fim prieteni niciodată, labagiu 
nenorocit. Duddits era, nici vorbă, el îi săruta lui Henry obrajii 
presăraţi cu birus... Însă paloarea obrajilor lui Duddits, ce- 
nsemna asta? Era atât de slab - nu, mai mult de-atât, pierit - şi 
asta ce însemna? Sângele din nările lui, mirosul ridicându-se de 
pe pielea lui... nu era mirosul care emana dinspre Becky Shue, 
nu era mirosul cabanei suprapopulate de birus, dar era totuşi un 
miros mortal. 

lat-o şi pe Roberta, stând în coridor lângă o fotografie a lui 
Duddits şi a lui Alfie la carnavalul organizat de Zilele Oraşului 
Derry, dându-se amândoi pe carusel, făcând caii de plastic cu 
priviri sălbatice să pară doar nişte pitici şi râzând. 


N-am fost la înmormântarea lui Alfie, dar am trimis o carte 
poştală, gândi Henry şi se dispreţui. 

Femeia îşi frământa mâinile, ochii îi erau plini de lacrimi şi, 
deşi luase proporţii la piept şi la şolduri, deşi părul ei îi era acum 
aproape complet cărunt, ea era, tot ea era, însă Duddits... oh, 
fir-ar să fie, Duddits... 

Henry se uită la ea, stând cu braţele petrecute pe după 
vechiul prieten care încă-i mai striga numele. Îl mângâie pe 
Duddits pe omoplat. Părea lipsit de substanţă sub apăsarea 
palmei lui, la fel de fragil ca osul din aripa unei păsări. 

— Roberta, spuse el. Roberta, Dumnezeul! Ce-i cu el? 

— LLA, spuse ea şi reuşi să scoată un zâmbet şters. Sună ca 
un detergent pentru maşina de spălat, nu-i aşa? Înseamnă 
leucemie limfocită acută. A primit diagnosticul acum nouă luni şi 
deja nu se mai putea remedia nimic. De-atunci n-am făcut 
altceva decât să prelungim termenul. 

— Ennie! Exclamă Duddits. Vechiul lui zâmbet lălâu îi lumină 
faţa cenuşie, obosită. Aeaş aat, ată i! 

— Aşa-i, spuse Henry şi începu să plângă. Acelaşi rahat, altă 
zi. 

— Ştiu de ce ai venit, spuse ea, dar n-o face. Te rog, Henry. 
Te implor. Nu-mi lua băiatul. E pe moarte. 


9 


Kurtz vru să-i ceară lui Perlmutter ultimele veşti despre 
Underhill şi noul lui prieten - Henry îl chema pe acest nou 
prieten, Henry Devlin - când Pearly scoase un țipăt prelung, 
tânguitor, cu ochii îndreptaţi în sus spre capota Humvee-ului. 
Kurtz o ajutase pe-o femeie să nască în Nicaragua (şi se mai 
spune că noi suntem tipii cei răi, gândi el afectat) şi acest țipăt îi 
aminti de ţipătul acelei femei, cel auzit pe malul frumosului râu 
La Juvena. 

— Rezistă, Pearly! Strigă Kurtz. Rezistă, bătrâne! Respiră 
adânc, acum! 

— Fute-te-aş! Strigă Pearly. Uite în ce m-ai băgat, pizdă 
murdară ce eşti! FUTE-TE-AŞ! 

Kurtz nu i-o luă în nume de rău. Femeile spuneau lucruri 
groaznice în timpul naşterii şi, cu toate că Pearly făcea cu 
siguranţă parte din rândul bărbaţilor, Kurtz avea o bănuială că 
trecea şi el prin ceva mai apropiat de naştere decât orice prin ce 


mai trecuse vreodată un bărbat. Ştia că ar fi un gest înţelept să-l 
scutească pe Perlmutter de suferinţă... 

— Ai face bine să nu faci nimic, mormăi Pearly. Lacrimile-i 
curgeau pe obrajii înroşiţi ca de-o barbă. Ai face bine să nu faci 
nimic, futangiu bătrân cu piele de şopârlă. 

— Nu-ţi face probleme, băieţaş, îl calmă Kurtz şi-i mângâie 
umărul tremurând. 

Dinaintea lor se auzea huruitul egal al plugului pe care-l 
convinsese Kurtz să le deschidă calea (în vreme ce lumina 
cenuşie începea să se strecoare iarăşi în lume, viteza lor de 
deplasare se ridicase la ameţitoarea cifră de cincizeci şi cinci de 
kilometri pe oră). Stopurile plugului străluceau aidoma unor 
stele roşii murdare. 

Kurtz se aplecă în faţă, uitându-se la Perlmutter cu ochii larg 
deschişi, plini de interes. Era foarte frig pe bancheta din spate a 
Humvee-ului din pricina geamului spart, însă, pentru moment, 
Kurtz nu băgă de seamă asta. Partea din faţă a hainei lui Pearly 
se umfla asemenea unui balon şi Kurtz îşi scoase încă o dată 
pistolul de nouă milimetri. 

— Şefu, dacă plesneşte... 

Inainte ca Freddy să apuce să încheie, Perlmutter scoase o 
băşină  asurzitoare. Putoarea se simţi imediat şi fu 
atotcuprinzătoare, însă Pearly părea că nu observă. Capul i se 
bălăngăni pe spate în scaun, cu ochii pe jumătate deschişi, o 
mină de uşurare sublimă citindu-i-se pe faţă. _ 

— Oh, parcă-i nenorocita mea de BUNICA! Strigă Freddy şi 
lăsă geamul până jos, în pofida curentului de aer care deja 
străbătea autovehiculul. 

Fascinat, Kurtz urmări burta umflată a lui Perlmutter cum se 
dezumflă. Incă nu era momentul, deci. Nu sosise încă şi probabil 
era mai bine aşa. Era posibil ca vietatea care creştea înlăuntrul 
măruntaielor lui Perlmutter să-i fie de folos. Nu era de dorit, dar 
era posibil să fie nevoit. Toate lucrurile-L slujeau pe Domnul, 
spunea Scriptura şi aici puteau fi incluse şi nevăstuicile de 
căcat. 

— Rezistă, soldat, spuse Kurtz, mângâind umărul lui Pearly cu 
o mână şi aşezând pistolul pe scaunul de lângă el cu cealaltă. 
Rezistă doar şi gândeşte-te la Domnul. 


— La dracu' cu Domnul, spuse Perlmutter revoltat şi Kurtz fu 
uşor uimit. N-ar fi crezut niciodată că Perlmutter poate ţine 
atâtea blasfemii în el. 

Înaintea lor, stopurile plugului se luminară puternic şi se 
mişcară spre partea din dreapta a drumului. 

— O-o, spuse Kurtz. 

— Ce să fac, şefu'? 

— Parchează în spatele lui, spuse Kurtz. Vorbi bine dispus, dar 
ridică pistolul de pe scaun. Să vedem ce doreşte noul nostru 
prieten. Deşi credea că ştie. Freddy, ce mai ştii despre vechii 
noştri prieteni? Îi poţi citi? 

Foarte nesigur, Freddy spuse: 

— Doar pe Owen. Pe tipul cu care e sau pe cei pe care-i 
urmăresc nu. Owen a ieşit de pe şosea. E într-o casă. Vorbeşte 
cu cineva. 

— O casă din Derry? 

— Mda. 

lată-l şi pe şoferul plugului venind anevoie prin zăpadă, 
încălţat în cizme verzi din cauciuc şi îmbrăcat într-o canadiană 
bună de-un eschimos. Avea un fular de lână înfăşurat în jurul 
gurii; capetele lui zburau în bătaia vântului, iar Kurtz nu trebuia 
să fie telepatic să ştie că soţia sau mama i-l croşetase. 

Şoferul de pe plug se aplecă prin geam şi strânse din nas, 
simțind izul persistent de sulf şi alcool etilic. Se uită îndoielnic la 
Freddy, la Perlmutter cel doar pe jumătate conştient, apoi la 
Kurtz de pe bancheta din spate, care se apleca în faţă şi se uita 
la el cu ochii măriţi de curiozitate. Lui Kurtz i se păru un gest 
prudent să-şi ascundă arma sub genunchiul stâng, cel puţin 
pentru acum. 

— Da, căpitane? Întrebă Kurtz. 

— Am primit un mesaj prin radio de la un tip care zice că-l 
cheamă Randall. Şoferul de pe plug ridică vocea să poată fi auzit 
peste vâjâitul vântului. Avea un accent pur de yankeu din sud- 
est. Generalu' Randall. Zicea că-mi vorbeşte prin satelit de la 
Cheyenne Mountain, din Wyomin. 

— Numele nu-mi spune nimic, căpitane, zise Kurtz pe acelaşi 
ton voios ignorându-l complet pe Perlmutter care mormăi: 
„Minţi, minţi, minţi." 

Ochii şoferului de pe plug se mutară spre el, apoi se 
întoarseră la Kurtz. 


— Tipu' mi-a dat un cod. Evacuare Blue. Vă spune ceva? ` 

— „Mă numesc Bond, James Bond, spuse Kurtz şi râse. iți 
joacă cineva o farsă, căpitane. 

— Mi-a zis să vă transmit că partea dvs. de misiune s-a 
încheiat şi că națiunea vă mulţumeşte. _ 

— Au spus ceva de-un ceas de aur, băieţaş? Intrebă Kurtz, 
ochii scânteindu-i. 

Şoferul de pe plug îşi udă buzele. Era interesant, credea 
Kurtz. Intui cu exactitate momentul când şoferul de pe plug se 
hotărî că are de-a face cu un nebun. Intui cu exactitate 
momentul. 

— Haba' n-am d-un ceas d-aur. Voiam doar să vă zic că mai 
departe nu vă po' duce. Nu fără o autorizare oficială, adică. 

Kurtz scoase pistolul de sub genunchi, unde-l ascunsese şi-l 
îndreptă spre faţa şoferului de pe plug. 

— Poftim autorizaţia, bătrâne, semnată şi în trei exemplare. 
Ajunge? 

Şoferul de pe plug se uită la pistol cu ochii lui alungiţi de 
yankeu. Nu părea speriat în mod deosebit. 

— Înî, pare-a fi-n ordine. 

Kurtz râse. 

— Om bun! Om foarte bun! S-o luăm acum din loc. Şi-ai face 
bine să măreşti puţin viteza, Domnul să te iubească. E cineva în 
Derry căruia trebuie - Kurtz căută /es mots juste şi le găsi - să-i 
prezint raportul. 

Perlmutter pe jumătate gemu, pe jumătate râse. Şoferul de pe 
plug se uită spre el. 

— Nu-l băga în seamă; e gravid, spuse Kurtz pe un ton de 
confesiune. Când nici nu te aştepţi, cere stridii şi murături cu 
mărar. 

— Gravid, repetă şoferul de pe plug. Vocea lui nu avea 
absolut nici o modulație. 

— Da, dar nu-ţi bate capul cu asta. Nu-i problema ta. Chestia 
e, bătrâne... - Kurtz se aplecă în faţă, vorbind cu căldură şi cu 
patos peste ţeava pistolului de nouă milimetri - că tipul pe care 
trebuie să-l prind se află în Derry acum. Mă aştept s-o pornească 
din nou la drum în scurtă vreme, presupun că ştie că vin să-l 
muşc de cur... 


— Ba bine că n-o şti, spuse Freddy Johnson. Se scărpina pe-o 
parte a gâtului, apoi îşi cobori mâna între picioare şi se scărpină 
şi acolo. 

— ... dar, între timp, continuă Kurtz, cred că pot recupera 
puţin teren. Acum, vrei sau nu să-ţi pui curu-n mişcare? 

Şoferul de pe plug aprobă din cap şi se întoarse în pas normal 
la cabina plugului său. Lumina zilei era mai puternică acum. 
Lumina aceasta e foarte posibil să fie lumina ultimei mele zile 
de viață, îşi spuse Kurtz ca-ntr-o reverie duioasă. 

Perlmutter începu să scoată un murmur scăzut de durere. Se 
păstră la început aşa, apoi crescu până deveni un țipăt. 
Perlmutter se prinse de burtă din nou. 

— lisuse, spuse Freddy. Uită-te la pântecu' lui, şefu'. Se umflă 
ca pâinea pusă la dospit. 

— Respiraţii profunde, spuse Kurtz şi-i mângâie umărul lui 
Perlmutter cu o mână binevoitoare. Înaintea lor, plugul se 
pusese din nou în mişcare. Respiraţii profunde, băieţaş. 
Relaxează-te. Relaxează-te doar şi gândeşte-te la lucruri 
frumoase. 


10 


Şaizeci şi cinci de kilometri până la Derry. $aizeci şi cinci de 
kilometri între mine şi Owen, gândi Kurtz. Nu-i rău deloc. Vin 
după tine, bătrâne. Trebuie să te ducem la şcoală. Să te-nvățăm 
ce-ai uitat despre încălcarea Liniei Kurtz. 

Treizeci şi doi de kilometri mai târziu şi ei erau încă acolo - 
asta, potrivit atât lui Freddy, cât şi lui Perlmutter, deşi Freddy 
părea acum mai puţin sigur pe el. Pearly, în orice caz, spunea că 
acum discută cu mama - Owen şi cu celălalt discută cu mama. 
Mama nu voia să-l lase să plece. 

— Pe cine să lase să plece? Intrebă Kurtz. 

Aproape că nu-i păsa. Mama îi reţinea în Derry, permițându-le 
lor să micşoreze distanţa dintre ei, aşa încât Dumnezeu să 
binecuvânteze mama, indiferent cine era sau ce motive avea 
ea. 

— Nu ştiu, spuse Pearly. Pântecele lui fusese relativ nemişcat 
de la discuţia lui Kurtz cu şoferul de pe plug, dar părea 
extenuat. Nu văd. Mai e cineva, dar parcă n-ar exista în locul lui 
o minte în care să pot să arunc o privire. 

— Freddy? 

Freddy scutură din cap. 


— Owen a dispărut pentru mine. De-abia-l mai aud pe tipul 
din plug. E ca şi când... nu ştiu... aş fi pierdut semnalul radio. 

Kurtz se aplecă peste scaunul din faţă şi se uită cu atenţie la 
Ripley-ul care-i creştea lui Freddy pe obraz. Chestia din mijloc 
încă era intens roşie-por-tocalie, dar pe la margini părea că-şi 
schimbă culoarea într-un alb-cenuşiu. 

E pe moarte, gândi Kurtz. Fie sistemul imunitar al lui Freddy îl 
omoară, fie il omoară mediul înconjurător. Owen avea dreptate. 
O să fiu damnat. 

Nu că asta ar fi schimbat ceva. Linia rămânea linie, iar Owen 
călcase dincolo de ea. 

— Tipul din plug, spuse Perlmutter pe un ton obosit. 

— Ce-i cu tipul din plug, bătrâne? ` 

Doar că nu era nevoie ca Perlmutter să răspundă. Inaintea lor, 
clipind în ninsoarea spulberată, se afla un indicator care spunea 
INTRAREA 32 - GRANDVIEW/STAŢIA DE AUTOBUZ GRANDVIEW. 
Plugul mări imediat viteza, ridicând în acelaşi timp lama din 
faţă. Dintr-o dată, Humvee-ul rula din nou pe zăpada alunecoasă 
de mai bine de treizeci de centimetri înălţime. Şoferul de pe 
plug nu se obosi să semnalizeze; pur şi simplu, luă curba cu 
optzeci la oră, ridicând în urma lui o coadă bogată de zăpadă. 

— Îl urmăresc? Întrebă Freddy. Îl pot scoate de pe şosea, 


şefu'. 
Kurtz îşi înfrână o pornire puternică de a-i spune lui Freddy să- 
i dea drumul - l-ar putea ajunge din urmă pe bastardul ăla de 


yankeu cu ochi alungiţi şi i-ar putea arăta ce păţesc cei care 
depăşesc linia. l-ar putea administra o doză mică din 
tratamentul pe care-l va primi Owen Underhill. Doar că plugul 
era mai mare ca Hummer-ul, cu mult mai mare şi cine ştie ce s- 
ar putea întâmpla dacă s-ar angaja într-un joc de care-pe-care! 

— Rămâi pe autostradă, băieţaş, spuse Kurtz, lăsându-se pe 
spate. Ţinem ochii pe trofeu. 

Totuşi, urmări din priviri, cu un regret nedisimulat, cum 
dispărea plugul în aerul rece al acestei dimineţi vântoase. Nu 
putea nici măcar spera ca blestematul de yankeu să fi prins o 
doză mare de birus de la Freddy şi de la Archie Perlmutter, 
fiindcă drăcovenia nu mai avea forţă. 

Îşi continuară drumul, reducând viteza la treizeci şi doi de 
kilometri datorită nămeţilor, însă Kurtz bănuia că situaţia se va 


îmbunătăţi pe măsură ce vor ajunge tot mai spre sud. Furtuna 
aproape se sfârşise. 

— Şi felicitări, îi spuse lui Freddy. 

— Hă? 

Kurtz îl bătu pe umăr: 

— Se pare că te vindeci. 

Se întoarse spre Perlmutter: 

— In privinţa ta, băieţaş, nu prea cred că lucrurile stau la fel 
de bine. 


11 


La o sută şaizeci de kilometri de unde se afla Kurtz şi la mai 
puţin de trei kilometri de răspântia drumurilor lăturalnice unde 
fusese descoperit Henry, noul comandant al grupului Imperial 
Valley - o femeie cu un aspect atrăgător auster, apropiindu-se 
de cincizeci de ani - stătea lângă un pin, într-o vale care primise 
numele de cod Valul Curăţitor Unu. Valul Curăţitor Unu era, cât 
se poate de propriu, o vale a morţii. Adunate de-a lungul ei se 
aflau mormane de cadavre încâlcite, cele mai multe îmbrăcate 
în portocaliu vânătoresc. Erau, cu toatele, mai bine de o sută. 
Dacă avuseseră acte de identitate, acestea le fuseseră prinse în 
jurul gâturilor. Cei mai mulţi dintre morţi aveau drept podoabe 
carnete de conducere, dar mai erau unii care purtau cărţi de 
credit Visa sau Discover, carduri Crucea Roşie şi permise de 
vânătoare. O femeie cu o gaură mare şi neagră în mijlocul frunţii 
fusese etichetată cu abonamentul de la magazinul de închiriat 
casete video Blockbuster Video. 

Lângă cel mai mare morman de cadavre, Kate Gallagher 
termina de luat câteva notițe sumare pentru cel de-al doilea 
raport pe care-l avea de dat. Intr-o mână ţineau un calculator 
PalmPilot, o unealtă pe care Adolf Eichmann, cel mai renumit 
contabil al morţilor, ar fi râvnit-o cu siguranţă. Calculatoarele 
PalmPilot nu funcţionaseră mai devreme, dar acum, cea mai 
mare parte a aparaturii electronice părea să-şi fi revenit la 
normal. 

Kate avea căşti la urechi şi în faţa măştii avea un microfon. 
Din când în când, cerea cuiva lămuriri sau dădea câte un ordin. 
Kurtz îşi alesese un succesor care era în acelaşi timp entuziast şi 
eficient. Adunând numărul de cadavre de aici cu cel al celor din 
alte locuri, Gallagher estima că distruseseră cel puţin şaizeci la 
sută dintre evadați. Civilii luptaseră, ceea ce era cu siguranţă un 


lucru surprinzător, dar, într-un sfârşit, cei mai mulţi dintre ei se 
dovediseră că nu erau născuţi supraviețuitori. Explicaţia era 
chiar atât de simplă. 

— Hei, Katie-Kate. 

Jocelyn McAvoy apăru dintre copacii din partea de sud a văii, 
cu gluga lăsată pe spate, cu părul tuns scurt, acoperit cu un 
batic verde din mătase, cu aruncătorul de flăcări atârnându-i pe 
umăr. Pe partea din faţă a canadienei ei se vedea o pată mare 
de sânge. 

— Te-am speriat, nu-i aşa? Întrebă ea noul comandant. 

— Poate că mi-ai ridicat pulsul cu puţin. 

— Ei bine, Sectoru Patru e liber, poate că vestea asta o să-ți 
scadă pulsul puţin. Ochii lui McAvoy scânteiară. Am prins peste 
patruzeci. Jackson are numere şi mai mari pentru tine; şi, că tot 
veni vorba de dimensiuni, în momentul de faţă mi-ar prinde 
bine-o... 

— Scuzaţi-mă? Domnişoarele? 

Se întoarseră. Din tufişul acoperit de zăpadă din partea de 
nord a văii tocmai ieşea un grup format din vreo şase bărbaţi şi 
două femei. Cei mai mulţi erau îmbrăcaţi în portocaliu, însă 
conducătorul lor era un bondoc de om purtând pe sub 
canadiană un halat regulamentar al Grupului Blue. Încă mai 
purta masca transparentă, deşi sub buze i se vedea o pată de 
Ripley care cu siguranţă nu era regulamentară. Toţi nou-veniţii 
aveau arme automate. 

Gallagher şi McAvoy avură timp să schimbe o singură privire 
căscată, o privire de genul prins-cu-pantalonii-n-vine. Apoi, 
Jocelyn McAvoy dădu să ia aruncătorul de flăcări şi Kate 
Gallagher dădu să ia Browning-ul pe care-l sprijinise de copac. 
Nici una dintre ele nu reuşiră să pună mâna pe armă. Tunetul 
împuşcăturilor fu asurzitor. McAvoy fu proiectată aproape şase 
metri prin aer. Unul dintre bocanci îi căzu din picior. 

— Asta-i pentru Larry! Striga una dintre femeile îmbrăcate în 
portocaliu. Asta-i pentru Larry, curvelor, asta-i pentru Larry! 


12 


Când împuşcăturile încetară, bărbatul bondoc cu barba-cioc 
de Ripley regrupa oamenii lângă cadavrul întors cu faţa în jos a 
lui Kate Gallagher, cea care se plasase a doua în clasă la 
Academia de la West Point, înainte să-şi piardă minţile din 


pricina bolii care era Kurtz. Bărbatul bondoc îşi însuşise arma ei, 
care era mai bună ca alui. 

— Sunt un nedezminţit adept al democraţiei, spuse el, iar voi, 
oameni buni, puteţi face ce doriţi, dar eu merg spre nord acum. 
Nu ştiu cât îmi va lua să-nvăţ versurile de la „O, Canada", dar 
am de gând să aflu. 

— Merg cu tine, spuse unul dintre bărbaţi şi deveni curând 
evident că toţi vor merge alături de el. 

Înainte să părăsească luminişul, conducătorul se aplecă şi 
ridică PalmPilot-ul dintr-un banc de zăpadă. 

— Întotdeauna mi-am dorit aşa ceva, spuse Emil „Stanca" 
Brodsky. Sunt în limbă după noile descoperiri ale tehnologiei. 

Părăsiră valea morţii mergând pe direcţia din care veniseră, 
îndreptându-se spre nord. Din jurul lor se auzeau pocnete şi 
rafale de armă izolate, dar, din motive obiective şi Operaţiunea 
Valul Curăţitor se încheiase. 


13 


DI Cenuşiu mai comisese o crimă şi mai furase un 
autovehicul, de data aceasta un plug de deszăpezire DPW. 
Jonesy nu văzu nimic. DI Cenuşiu, ajungând aparent la concluzia 
că nu-l poate scoate pe Jonesy din birou (nu, cel puţin, cât timp 
nu-şi putea dedica întregul timp şi întreaga atenţie acestei 
probleme), se hotărâse să apeleze la o şmecherie şi anume să-l 
separe de lumea de afară printr-un zid. Jonesy credea că ştie 
acum cum trebuie să se fi simţit Fortunato atunci când 
Montressor îl închisese după un perete de cărămidă în pivniţa 
pentru vinuri.” 

Se întâmplă nu la mult timp după ce DI Cenuşiu conduse 
maşina poliţistului înapoi pe banda unu a autostrăzii (aceasta 
era singura bandă disponibilă, cel puţin pentru moment şi chiar 
şi asta era accidentată din pricina zăpezii). Jonesy se afla în acel 
timp în dulap, ducând la îndeplinire ceea ce lui i se părea a fi o 
idee absolut genială. 

Îi tăiase DI Cenuşiu semnalul telefonic? Bine, va crea pur şi 
simplu o nouă modalitate de comunicare, aşa cum crease 
termostatul ca să răcorească încăperea când DI Cenuşiu 
încercase să-l scoată afară cu căldura insuportabilă. Un fax ar fi 
lucrul potrivit, hotărî el. De ce nu? Toate instrumentele erau 


7 Trimitere la Balerca de Amontillado, povestire de E. A. Poe. 


simbolice, doar repere vizuale care să-l ajute mai întâi să-şi 
focalizeze atenţia şi apoi să-şi exerseze puterile cu care era 
înzestrat de mai bine de douăzeci de ani. DI Cenugşiu intuise 
aceste puteri şi, după uluirea lui iniţială, fusese foarte eficient în 
a-l împiedica pe Jonesy să le folosească. Şmecheria era să 
găseşti poteci care să ocolească barajele D-lui Cenuşiu, exact 
aşa cum DI Cenuşiu găsea mereu mijloace să-şi continue drumul 
spre sud. 

Jonesy îşi închise ochii şi îşi închipui un fax asemănător cu cel 
pe care-l avea în biroul de la Catedra de Istorie, doar că-l aşeză 
acum în dulapul noului său birou. Apoi, simțindu-se ca un 
Aladdin frecând lampa fermecată (doar că numărul dorințelor pe 
care şi le putea pune părea infinit, atâta timp cât nu se lăsa luat 
de val), îşi mai închipui un teanc de hârtii şi, lângă el, un creion 
Berol Black Beauty. După aceea, merse la dulap să vadă cum se 
descurcase. 

Părea destul de bine la o primă vedere... deşi creionul era 
puţin cam ciudat: nou-nouţ şi perfect ascuţit, dar ros pe toată 
lungimea lui. Totuşi, exact aşa trebuia să şi arate, nu? Beaver 
folosise creioane Black Beauty şi asta încă de când mersese la 
Şcoala Primară din strada Witcham. Ei ceilalţi avuseseră mai 
comunele creioane galbene Eberhard Fabers. 

Faxul arăta perfect acolo unde se afla pe podea, sub o pădure 
de umeraşe şi o singură jachetă (canadiana portocaliu-intens pe 
care i-o cumpărase mama pentru prima lui excursie de 
vânătoare, după care-l făcuse să promită - cu mâna pe inimă - 
că o va purta de fiecare dată când va ieşi din casa) şi bâzâia 
într-un fel bine prevestitor. 

Dezamăgirea îşi ceru drepturile atunci când el îngenunche în 
faţa aparatului şi citi mesajul de pe ferestruica luminată: 
RENUNŢĂ JONESY IEŞI AFARĂ. 

Ridică receptorul şi auzi vocea înregistrată pe bandă a D-lui 
Cenuşiu: 

— Renunţă, Jonesy, ieşi afară. Renunţă, Jonesy, ieşi afa... 

O serie de pocnituri violente, aproape la fel de puternice ca 
nişte bubuituri de trăsnet, îl făcură să-i scape un strigăt şi să 
sară în picioare. Primul lui gând fu că DI Cenugşiu tocmai mânuia 
unul din berbecele acelea folosite de echipele SWAT, în 
încercarea de-a-şi croi drum înăuntru. 


Dar nu era vorba de uşă. Era vorba de fereastră şi, într-un 
anumit fel, asta era chiar mai rău. DI Cenuşiu montase de-a latul 
ferestrei obloane de-un gri industrial - de oţel, păreau. Acum nu 
mai era doar încarcerat; mai era şi orbit. 

Scrise pe interiorul lor, uşor lizibile prin sticla ferestrei, erau 
cuvintele: renunţă ieşi afară. Jonesy îşi aminti imediat de 
Vrăjitorul din Oz - PREDA-TE DOROTHY scris de-a curmezişul 
cerului - şi vru să râdă. Nu reuşi. Nimic nu era comic, nimic nu 
susţinea o ironie. Totul era îngrozitor. 

— Nu! Strigă el. la-le jos! la-le jos, blestemat să fii! 

Nici un răspuns. Jonesy îşi ridică mâinile, vrând să spargă 
sticla şi să lovească cu pumnii în obloanele de dincolo de ea, 
apoi îşi spuse: Eşti nebun? Asta-şi doreşte! În clipa în care-ai 
spart sticla, obloanele dispar şi DI Cenuşiu e-năuntru. lar tu, 
amice, vei muri imediat. 

Îşi dădu seama că se mişcă - huruitul greoi al plugului. Cât de 
departe ajunseseră oare? Waterville? Augusta? Chiar mai la 
sud? În zona în care precipitaţiile căzuseră sub formă de ploaie? 
Nu, probabil nu; DI Cenugşiu ar fi schimbat plugul cu ceva mai 
rapid dacă ar fi scăpat de zăpadă. Insă vor scăpa de ea şi asta 
curând. Fiindcă se-ndreptau spre sud. 

Se-ndreptau spre cel 

La fel de bine-aş putea fi mort deja, gândi Jo-nesy, uitându-se 
neconsolat la obloanele închise şi la mesajul acela în doi peri 
scris pe ele. La fel de bine-aş putea fi mort chiar acum. 


14 


În cele din urmă, Owen fu cel care-o prinse pe Roberta Cavell 
de braţe şi - cu un ochi pe acele grăbite ale ceasului, mult prea 
conştient că fiecare minut şi jumătate îl aducea pe Kurtz mai 
aproape de ei - îi explică de ce trebuie să-l ia pe Duddits, 
indiferent de cât era el de bolnav. Chiar şi în aceste împrejurări, 
Henry nu ştia dacă ar fi putut pronunţa expresia soarta lumii 
depinde de asta păstrându-şi mina serioasă. Underhill, care-şi 
petrecuse toată viaţa cu arma-n mână pentru ţară, putu şi chiar 
o pronunţă. 

Duddits stătea cu braţul pe după umerii lui Henry, uitându-se 
absorbit în jos la el, cu ochii lui verzi sclipind. Ochii aceia, cel 
puţin, nu se schimbaseră. Nu se schimbase nici sentimentul pe 
care-l încercaseră mereu când erau în preajma lui Duddits - că 
lucrurile fie erau absolut în regulă, fie vor fi curând. 


Roberta se uită la Owen, chipul ei părând că îmbătrâneşte cu 
fiecare propoziţie pe care o pronunţa. Era ca şi când se scurgea 
timpul din imaginea cine ştie cărei fotografii malign vrăjite. 

— Da, spuse ea, da, înţeleg că vreţi să-l găsiţi pe Jonesy - să-l 
prindeţi - dar ce are de gând să facă? Şi, dacă tot a trecut prin 
oraş, de ce nu a făcut-o aici? 

— Doamnă, nu pot răspunde la aceste întrebări... 

— 'ăz'oi, spuse Duddits pe nepusă masă. Onesy 'ea 'ăz'oi. 

Război? Îl întrebă Owen pe Henry mental, alarmat. Ce război? 

Nu contează, răspunse Henry şi, dintr-o dată, vocea din 
mintea lui Owen era difuză, greu de înţeles. Trebuie să plecăm. 

— Doamnă. Doamnă Cavell. 

Owen o apucă din nou de braţe foarte atent. Henry o iubea pe 
femeia aceasta foarte mult, cu toate că o ignorase cu destulă 
cruzime în ultimii vreo doisprezece ani, iar Owen ştia de ce o 
iubea. lubirea ieşea prin pielea ei asemenea unui abur dulceag. 

— Trebuie să plecăm. 

— Nu. Oh, vă rog, spuneţi nu. 

Lacrimile îi izbucniră din nou. 

Nu face asta, doamnă, vru să spună Owen. Și aşa lucrurile 
stau destul de prost. Te rog, nu face asta. 

— Vine pe urmele noastre un bărbat. Un bărbat foarte rău. 
Trebuie să nu ne găsească aici când ajunge. 

Chipul îndurerat, debusolat al Robertei se schimbă brusc. 

— Bine, atunci. Dacă trebuie. Dar vin şi eu cu voi. 

— Roberta, nu, spuse Henry. 


— Da! Da, pot avea grijă de el... Îi pot da pilulele... 
Prednisone-ul lui... o să iau cu mine şi tampoanele lui cu gust de 
lămâie şi... 


— Amma, ai aisi. 

— Nu, Duddie, nu! 

— Amma, ai aisi! îî iguanză! Îi iguanză! - În siguranţă! În 
siguranţă! Duddits devenea din ce în ce mai agitat. 

— Chiar nu mai avem timp la dispoziție, spuse Owen. 

— Roberta, spuse Henry. Te rog. 

— Daţi-mi voie să vin cu voi! Strigă ea. Numai pe el îl mai am! 

— Amma, spuse Duddits. Vocea lui nu era câtuşi de puţin 
copilărească. Ai... AISI. 

Femeia se uită la el fix. Colţurile buzelor îi căzură. 

— Bine, spuse. Încă un minut. Trebuie să aduc ceva. 


Merse în camera lui Duddits şi reveni cu o pungă de hârtie, pe 
care i-o dădu lui Henry. 

— Sunt pastilele lui, spuse ea. Prednisone-ul îl ia la ora nouă. 
Dacă uiţi, începe să ameţească şi să-l doară pieptul. Îi poţi da un 
Percocet dacă-ţi cere şi probabil că-ţi va cere, fiindcă-l doare 
când stă în frig. 

Se uită la Henry cu durere, dar fără reproş. Aproape că-şi dori 
să vadă reproş în ochii ei. Dumnezeu îi era martor că niciodată 
nu mai făcuse ceva care să-l ruşineze atât de tare. Nu era doar 
fiindcă Duddits suferea de leucemie; era din cauză că suferea de 
atât de mult timp şi că nici unul dintre ei nu ştiuse. 

— Mai sunt şi tampoanele cu gust de lămâie, dar nu-l uzi 
decât pe buze cu ele, fiindcă-i sângerează des gingiile în ultima 
vreme şi tampoanele îl ustură. Am pus şi vată pentru nas dacă 
începe să sângereze. O, mai e şi cateterul. Îl vezi acolo, pe 
umăr? 

Henry aprobă din cap. Un tub de plastic ieşind dintre faldurile 
de bandaj. Il străbătu un puternic şi ciudat sentiment de déjà vu 
uitându-se la el. 

— Dacă sunteţi în aer liber, acoperă-l... doctorul Briscoe râde 
de mine, dar mă tem să nu intre frigul pe acolo... ajunge dacă-l 
acoperi cu o basma... sau cu o batistă... 

Plângea din nou, iar suspinele o scuturau. 

— Roberta..., începu Henry. 

Acum şi el se uita la ceas. 

— O să am eu grijă de el, spuse Owen. Am fost alături de 
taică-meu pe ultima sută de metri. Ştiu cum se administrează 
Prednisone şi Percocet. Ştia chiar mai multe: despre steroizi mai 
puternici, despre analgezice mai eficiente. lar, spre sfârşit, 
despre marijuana, metadonă şi, chiar la sfârşit, morfină pură, 
care era mai eficientă ca heroina. Morfina, cel mai fiabil inductor 
al morţii. 

O simţi atunci pe femeie scrutându-i mintea; o senzaţie 
ciudată, o gâdilare ca atingerea unor picioare atât de uşoare că 
aproape plutesc deasupra solului. O gâdilare, dar una neplăcută. 
Femeia încerca să-şi dea seama dacă era adevăr sau minciună 
ceea ce spusese despre tatăl lui. Acesta era micuțul dar pe care- 
| primise de la fiul ei extraordinar, îşi dădu Owen seama şi se 
folosea de el de atât de multă vreme, încât nici nu-şi mai dădea 
seama că-l folosea... aşa cum mesteca scobitorile prietenul lui 


Henry, Beaver. Nu era ceva atât de puternic precum era la 
Henry, dar era destul să se facă simţit, iar Owen nu mai fusese 
niciodată în viaţa lui atât de fericit că spusese adevărul. 

— N-a fost, totuşi, vorba de leucemie, spuse ea. 

— Cancer pulmonar. Doamnă Cavell, chiar trebuie să... 

— Mai trebuie să-i aduc un singur lucru. 

— Roberta, nu putem..., începu Henry. 

— Într-o clipită, într-o clipită. 

Ţâşni spre bucătărie. 

Owen era pentru prima dată cu adevărat speriat. 

— Kurtz, Freddy şi Perlmutter - Henry, nu-mi dau seama unde 
se află! Am pierdut legătura cu ei! 

Henry desfăcuse punga şi se uită înăuntru. Ceea ce văzu 
acolo, deasupra cutiei cu tampoane cu glicerină cu miros de 
lămâie, îl paraliza. li răspunse lui Owen, dar vocea i se păru că-i 
răsună din colţul îndepărtat al cine ştie cărei văi până atunci 
ascunse - la dracu', nebănuite. Chiar exista o asemenea vale, 
acum ştia asta cu siguranţă. Era o matcă a anilor. Nu ar (putea) 
susţine că nu bănuise niciodată existenţa unei atare geografii, 
dar, pentru numele lui Dumnezeu, cum de bănuise atât de puțini 

— Tocmai au trecut de Intrarea 29, spuse el. Se află la treizeci 
şi doi de kilometri în spatele nostru. Poate chiar şi mai puţin. 

— Ce-i cu tine? 

Henry vâri mâna în punga maro şi scoase obiectul acela 
manufacturat din sfoară, atât de asemănător cu o pânză de 
păianjen, care atârnase deasupra patului lui Duddits de aici şi 
deasupra celui din casa de pe Maple Lane înainte să moară 
Alfie. _ 

— Duddits, de unde ai asta? Intrebă el, dar, desigur, ştia 
răspunsul. 

Capcana aceasta pentru vise era mai mică decât cea care 
atârnase în sufrageria de la Bivuac, dar, altfel, era geamăna ei. 

— liivăă, spuse Duddits. Nu-şi dezlipise nici o clipă ochii de la 
Henry. De parcă încă nu-i venea pe de-a-ntregul să creadă că 
Henry era acolo. livăă-a ti's-o. E Căşun să'tăâna t'e'ută. 

Deşi capacitatea lui de-a citit gândurile dispărea cu 
repeziciune pe măsură ce corpul respingea biru-sul, Owen 
înţelese aceste sunete cu destulă uşurinţă: Beaver mi-a trimis-o, 
spusese Duddits. De Crăciun, săptămâna trecută. Bolnavii 
atacați de sindromul Down întâmpinau dificultăţi în exprimarea 


conceptelor de trecut şi viitor, iar Owen bănuia că, pentru 
Duddits, trecutul era întotdeauna săptămâna trecută, viitorul 
era întotdeauna săptămâna viitoare. Owen credea că, dacă 
toată lumea ar fi gândit în felul acesta, ar fi fost mult mai puţină 
suferinţă şi ranchiună în lume. 

Henry se uită preţ de încă o clipă la micuța capcană pentru 
vise împletită, după care o puse la loc în punga maro, exact 
când Roberta se împletici grăbită înapoi în cameră. Duddits rânji 
larg când observă după ce se dusese ea. 

— Oooby-Doo! Strigă el. Ufe'tas Ooby-Doo! 

II luă şi o sărută pe amândoi obrajii. 

— Owen, spuse Henry. Ochii lui sclipeau. Am o veste extrem 
de bună. 

— Spune-mi. 

— Bastarzii au fost forţaţi să facă un ocol - din pricina unui 
trailer răsturnat aproape de Intrarea 28. O să-i coste zece, poate 
douăzeci de minute. 

— Slavă Cerului. Să ne folosim de ele, atunci. 

Se uită la cuierul din colţ. Pe el atârna o haină groasă din lână 
pe spatele căreia scria în litere stacojii RED SOX WINTER BALL. 

— E-a ta aia, Duddits? 

— Mea! Spuse Duddits, zâmbind şi dând din cap. Achetă. Şi, 
când Owen se duse după ea: Ne-ai vă'ut ăsin'-o e Osie. O 
pricepu şi pe aceasta şi-i trimise un fior pe şira spinării: Ne-a; 
văzut găsind-o pe Josie. 

Aşa şi fusese... iar Duddits îl văzuse pe el. Noaptea trecută... 
sau îl văzuse cumva Duddits chiar în ziua aceea, în urmă cu 
nouăsprezece ani? Includea oare darul lui Duddits şi un fel de 
călătorie în timp? 

Nu era momentul acum să-şi pună astfel de întrebări şi asta-l 
bucura destul de mult pe Owen. 

— N-am vrut să-i împachetez sufertaşul, dar sigur c-am făcut- 
o. Într-un final, l-am împachetat. 

Roberta se uită la el - la Duddits ţinând sufertaşul, trecându-l 
dintr-o mână în cealaltă în vreme ce-şi lua canadiana, dar fusese 
şi ea un cadou din partea echipei Red Sox din Boston. Chipul lui 
era incredibil de palid în contrast cu albastrul intens şi chiar şi 
cu galbenul mai intens al sufertaşului. 


— Ştiam că trebuie el să plece. Şi că eu trebuie să rămân. 
Ochii ei căutară chipul lui Henry. Te rog, chiar nu pot veni, 
Henry? 

— Dacă vii, ai putea muri în faţa ochilor lui, spuse Henry - 
urând duritatea vorbelor, urând, de asemenea şi felul exemplar 
în care-l învățase viaţa să apese toate butoanele potrivite. Vrei 
să vadă aşa ceva, Roberta? 

— Nu, sigur că nu. Şi, ca un gând de pe urmă, rănindu-l până- 
n măduva inimii lui: La naiba cu tine. 

Se duse la Duddits, îl împinse pe Owen în lături şi ridică 
imediat fermoarul hainei fiului ei. După aceea îl prinse de umeri, 
îl trase jos şi-l pironi cu privirea. Femeia asta ca o păsăruică 
mică şi îndârjită. Fiul acesta înalt şi palid, înotând în canadiană. 
Roberta încetase să mai plângă. 

— Să fii cuminte, Duddie. 

— lu cu'in'e, amma. 

— Să asculţi de Henry. 

— lne, amma. A'cu't e Ennie. 

— Să nu-ţi fie frig. 

— Ine. 

Incă era ascultător, dar mai era acum şi puţin nerăbdător, 
dorind să pornească la drum. De câte-i amintea atitudinea 
aceasta lui Henry: drumuri după înghețată, drumuri să joace 
minigolf (Duddits se descurca suspect de bine la jocul acesta, 
doar Pete izbutea să-l înfrângă într-un mod oarecum constant), 
drumul să vadă un film; şi-ntotdeauna: să asculti de Henry, sau 
să asculti de Jonesy, sau să asculti de prietenii tăi; întotdeauna: 
să fii cuminte, Duddie şi iu cu 'in 'e, amma. 

Se uită la el de sus până jos. 

— Te iubesc, Douglas. Ai fost mereu un fiu ascultător şi te 
iubesc atât de tare. Haide, dă-mi un sărut. 

O sărută; mâna ei ieşi la iveală şi-i mângâie obrazul presărat 
cu fire de păr. Henry de-abia suportă să se uite; dar se uită, se 
simţi la fel de lipsit de forţe ca o muscă prinsă-n pânza 
păianjenului. Fiecare capcană pentru vise era, în acelaşi timp, o 
cursă întinsă necunoscutului. 

Duddits îi mai dădu un sărut scurt, însă ochii lui se plimbară 
de la Henry la uşă. Duddits era nerăbdător să plece. Fiindcă ştia 
că oamenii aflaţi pe urmele lui Henry şi ale prietenului lui erau 
aproape? Fiindcă era o aventură, asemenea tuturor celorlalte 


aventuri pe care le-au trăit împreună ei cinci în zilele de demult? 
Amândouă? Da, probabil că amândouă. Roberta îi dădu drumul, 
braţele ei ridicându-se pentru ultima oară de pe fiul ei. 

— Roberta, zise Henry. De ce nu ne-ai spus nici unuia dintre 
noi ce a păţit? De ce nu ne-ai sunat? 

— De ce n-aţi venit voi niciodată? 

Henry ar mai fi pus el o întrebare - De ce nu-i sunase 
Duddits? - Dar chiar întrebarea în sine ar fi fost o minciună. 
Duddits îi chemase într-o zi de martie încoace, de când avusese 
Jonesy accidentul. Se gândi la Pete, şezând în zăpadă lângă 
Scout-ul răsturnat, bând bere şi scriind duddits de mai multe ori 
în crusta de zăpadă. Duddits hoinărind şi trăgând să moară în 
Ţara de Vis, Duddits trimițând semnale şi primind înapoi doar 
tăcere. În cele din urmă, venise unul dintre ei, dar numai pentru 
a-l lua de acasă cu nimic altceva decât o pungă cu 
medicamente şi vechiul lui sufertaş galben. Capcana pentru vise 
nu cunoştea blândeţea. Nu-i doriseră decât binele lui Duddits, 
încă din acea primă zi; îl iubiseră cu sinceritate. Totuşi, uite 
unde ajunseseră. 

— Ai grijă de el, Henry. Privirea ei se mută spre Owen. ŞI tu. 
Aveţi grijă de fiul meu. 

Henry spuse: 

— O să-ncercăm. 


15 


Nu aveai unde întoarce maşina pe strada Dearborn; fiecare 
parcare fusese blocată cu zăpadă de pluguri, în lumina din ce în 
ce mai puternică a dimineţii, cartierul acesta letargic semăna cu 
un oraş din îndepărtata tundră a statului Alaska. Owen trase de 
maneta Hummer-ului în marşarier şi conduse cu spatele în josul 
străzii, imensa coadă a autovehiculului bălăngănindu-se 
stângaci când într-o parte, când în cealaltă. Bara de protecţie 
din oţel izbi câteva maşini înveşmântate în zăpadă parcate în 
curbă, se auzi un clinchet de sticlă spartă, după care 
străpunseră din nou barajul de zăpadă, din intersecţie, făcând o 
piruetă bruscă pe strada Kansas, roţile îndreptându-se spre 
autostradă. În tot acest timp, Duddits şezu pe bancheta din 
spate, perfect împăcat cu situaţia în care intrase, cu sufertaşul 
în poală. 

Henry, de ce-a spus Duddits că Jonesy vrea război? Ce război? 


Henry încercă să răspundă telepatic, dar Owen nu-l mai putu 
auzi. Petele de birus de pe faţa lui se albiseră toate şi, când se 
scărpină involuntar pe obraz, desprinse cu unghiile bucăţi mari 
de fungus. Pielea de dedesubt părea crăpată şi iritată, însă nu 
serios afectată. Ca şi când ai scăpa de-o răceală, se minună 
Henry. Nu-i, la drept vorbind, ceva mai complicat de-atât. 

— Owen, n-a spus război. 

— Război, fu Duddits de acord de pe bancheta din spate. Se 
aplecă înainte să se uite la panoul mare şi verde pe care scria 
95 SPRE SUD. - Onesy 'ea ăzoi. 

Sprânceana lui Owen se zbârci; fulgi de birus mort plutiră-n 
jos asemenea mătreţei. 

— Ce... 

— Apă”, spuse Henry şi se întinse în spate să-l mângâie pe 
Duddits pe genunchiul lui osos. Jonesy vrea apă, asta încerca el 
să ne spună. Doar că nu Jonesy vrea apa. Celălalt o vrea. Cel 
căruia Jonesy îi spune DI Cenuşiu. 


16 


Roberta intră în camera lui Duddits şi începu să adune hainele 
lui aruncate pe jos - felul în care le lăsase împrăştiate o 
înnebunea, dar credea că nu va mai trebui să-şi facă altă dată 
grijă în privinţa deranjului. Aduna hainele de-abia de cinci 
minute, când picioarele i se muiară şi trebui să se aşeze în 
scaunul de lângă fereastră. Vederea patului, acolo unde el 
ajunsese să-şi petreacă din ce în ce mai mult timp, o bântuia. 
Lumina fadă a dimineţii pe perna care încă mai păstra forma 
circulară a capului lui era de o cruditate inefabilă. 

Henry credea că ea-l lăsase pe Duddits să plece fiindcă ei 
erau convinşi că viitorul întregii lumi depindea cumva de găsirea 
lui Jonesy, de găsirea lui cât mai rapidă. Dar nu acesta era 
motivul. Îl lăsase să plece pentru că asta-şi dorise el. Cei aflaţi 
pe patul de moarte primeau şepci de base-ball autografate; cei 
aflaţi pe patul de moarte primeau, de asemenea, permisiunea 
de-a face excursii cu vechii lor prieteni. 

Insă-i era greu. 

li era greu să-l piardă. 


72 War (război) cu water (apă) se pronunţă în limba engleză, aproximativ, la 
fel. In limbajul trunchiat al lui Duddits, aceste două cuvinte pot deveni, 
aşadar, omonime. 


Îşi duse braţul plin de tricouri la faţă ca să ascundă vederii 
patul şi fu izbită de mirosul lui: şampon Johnson's, săpun Dial şi, 
mai puternic ca orice, mai rău ca orice, crema de arnică pe care- 
o folosea să-i ungă spatele şi picioarele când îl dureau muşchii. 

În disperarea ei, se întinse mental spre el, încercând să-l 
găsească alături de cei doi bărbaţi care veniseră ca doi morţi şi-l 
luaseră de lângă ea, dar mintea lui dispăruse. 

A ridicat un zid între mine şi el, gândi ea. Întreţinuseră 
(întreţinuseră adesea) propria lor relaţie telepatică de-a lungul 
anilor, diferită poate doar în mici procente de relaţia pe care o 
întreţineau aproape toate mamele cu copiii lor cu nevoi speciale 
(auzise cuvântul raport mereu la întâlnirile de într-ajutorare la 
care mergeau ea şi cu Alfie), dar aceasta ajunsese acum la final. 
Duddits ridicase un zid, iar asta însemna că el ştia că era pe 
cale să se întâmple ceva îngrozitor. 

El ştia. 

Încă ţinând tricourile lipite de faţă şi încă inhalând mirosul lui, 
Roberta începu din nou să plângă. 


17 


Kurtz se  simţise bine (aproape bine) până ce văzu 
triunghiurile reflectorizante şi girofarul albastru al maşinii de 
poliţie pulsând în lumina zgârcită a dimineţii; în spatele maşinii, 
văzu un trailer imens zăcând pe-o rână, asemenea unui 
dinozaur mort. Înaintea lui, atât de încotoşmănat încât faţa-i era 
complet invizibilă, se afla un poliţist care le făcea semn spre o 
deviaţie. 

— Futu-i! Scuipă Kurtz. 

Trebui să-şi reprime pornirea de-a scoate pistolul de nouă 
milimetri şi să-nceapă să împuşte la nimereală. Ştia că asta ar 
echivala cu un dezastru - mai erau câţiva poliţişti în jurul 
trailerului scos din cursă - dar el, chiar şi-aşa, simţi totuşi 
pornirea aceasta aproape de necontrolat. Erau atât de aproape! 
Şi se-apropiau şi mai mult, pentru numele lui lisus Crucificatul! 
lar acum, să fie opriţi în felul ăsta! 

— Futu-i, futu-i, futu-i! 

— Ce vrei să fac, şefu'? ÎI întrebase Freddy. Stătea impasibil în 
spatele volanului, dar îşi aşezase propria armă - o puşcă 
automată - în poală. Dacă prind viteză, cred că ne putem 
strecura prin partea dreaptă. Dispărem în şaizeci de secunde. 


larăşi, Kurtz trebui să-şi reprime pornirea de-a spune: Da, 
calc-o, Freddy şi dacă vreunul din albăstreii ăia ne-aţine calea, 
ia-l sub roți. S-ar putea ca Freddy să treacă... dar s-ar putea să 
nu. Nu era un şofer aşa de bun cum se crezuse, asta observase 
şi Kurtz deja. Asemenea multor piloţi, Freddy ajunsese la 
concluzia greşită că dibăcia lui dovedită în cer avea o dibăcie 
geamănă pe pământ. Şi, chiar dacă ar reuşi să treacă, ar fi luaţi 
în vizor. lar asta nu putea fi acceptat, nu şi după ce generalul 
Randall Boaşe-Galbene anunţase-n gura mare Evacuarea Blue. 
Biletul lui de Scapi-de-Puşcărie-pe-Gratis fusese anulat. Acum nu 
mai era decât un simplu renegat. 

Tre' să fac lucrul cel mai înțelept, gândi el. De asta mă plătesc 
bani buni. 

— Fii băiat cuminte şi mergi pe unde-ţi arată el, spuse Kurtz. 
De fapt, vreau chiar să-i fac cu mâna şi să-i arăt un semn de 
încurajare când intrăm pe deviaţie. După aceea, continuă spre 
sud şi întoarce-te pe autostradă cu cea mai apropiată ocazie. 
Suspină. Domnul i-adoră pe conformişti. Se aplecă înainte, 
destul de aproape de Freddy cât să-i vadă puful albicios de 
Ripley din urechea lui dreaptă. li şopti, înfocat ca un amant: Şi, 
dacă ne dezamăgeşti, băieţaş, o să-ţi trag un glonte-n ceafă. 
Kurtz atinse locul unde ultima vertebră se întâlnea cu craniul. 
Chiar aici. 

Mina dură, de indian, a lui Freddy nu se schimbă, însă. 

— Da, şefu'. 

Apoi, Kurtz îl prinsese pe nou-comatosul Perlmutter de umăr 
şi-l scuturase până ce, într-un sfârşit, ochii lui se deschiseră 
încet. 

— Las'mă-n pace, şefu'. Tre' să dorm. 

Kurtz sprijini vârful pistolului în ceafa fostului său secund. 

— Mnu. Ridică-te şi străluceşte, bătrâne. A sosit vremea să 
dai un scurt raport. 

Pearly mormăise, dar se ridicase, totuşi. Când deschisese 
gura să spună ceva, un dinte i se rostogolise pe pieptul 
canadienei. Dintele i se păruse perfect sănătos lui Kurtz. Uite, 
mamă, nici o carie. 

Pearly spuse că Owen şi noul lui amic încă stăteau pe loc, încă 
erau în Derry. Foarte bine. Miam! Nu mai era la fel de bine 
cincisprezece minute mai târziu, când Freddy conduse Humvee- 
ul în jos pe o altă rampă de intrare acoperită cu zăpadă şi înapoi 


pe autostradă. Aceasta era Intrarea 28, aflată la doar o 
aruncătură de băț de ţinta lor, însă şi numai un kilometru ar fi 
fost îndeajuns să-i facă să rateze ocazia. 

— S-au pus din nou în mişcare, spuse Perlmutter. Vocea lui 
părea sleită, obosită. 

— Blestemăţie! 

Era plin de furie - furie bolnăvicioasă şi futilă îndreptată 
împotriva lui Owen Underhill, cel care simboliza acum (cel puţin 
pentru Abe Kurtz) întreaga jalnică operaţiune eşuată. 

Pearly scoase un mormăit profund, o expresie a extremei 
disperări deşarte. Stomacul începuse să i se umfle din nou. Il 
strângea cu mâinile; obrajii îi erau uzi de transpiraţie. Chipul lui 
altfel anodin, devenise acum aproape frumos din pricina durerii. 

Dădu drumul acum unei alte băşini prelungi, pestilenţiale, o 
suflare de vânt care părea să nu se mai termine. Felul în care 
sună îl făcu pe Kurtz să se gândească la mecanismele pe care le 
construise în tabăra de vară cu o mie de ani în urmă, la 
zornăitoarele construite din cutii de conserve şi metri întregi de 
sfoară ceruită. Răgete de tauri, aşa le numeau ei. 

Putoarea ce umplu Humvee-ul era mirosul cancerului roşiatic 
care dăinuia în canalele de drenare ale lui Pearly, hrănindu-se 
mai întâi cu dejecţiile lui, apoi ajungând la materia cu adevărat 
gustoasă. Destul de oribil. Şi totuşi, exista o recompensă. 
Freddy se însănătoşea, iar Kurtz nu contractase nici un pic din 
blestematul acela de Ripley (poate că era imun; în orice caz, îşi 
scosese masca şi o aruncase cu indiferenţă acum cincisprezece 
minute în spatele maşinii). Chiar şi Pearly, deşi fără îndoială 
afectat, avea valoare: era cel care avea implantat pe cur în sus 
un radar cu adevărat performant. Aşa încât, Kurtz îl mângâie pe 
Perlmutter pe umăr, ignorând putoarea. Mai devreme sau mai 
târziu, vietatea dinlăuntru lui va ieşi afară, ceea ce va însemna 
foarte probabil sfârşitul utilității lui Pearly, însă Kurtz nu voia să- 
şi facă griji în privinţa asta până ce va fi confruntat cu situaţia. 

— Rezistă, spuse Kurtz afectuos. Spune-i doar să se culce la 
loc. 

— Idiot... nenorocit... ce eşti! Gâfâi Perlmutter. 

— Ai dreptate, fu Kurtz de acord. Cum zici tu, bătrâne. 

In definitiv, chiar era un idiot nenorocit. Owen se dovedise a fi 
un lup laş - cine era oare cel care-l pusese să păzească turma? 


Treceau acum de leşirea 27. Kurtz se uită de-a lungul 
drumului şi aproape i se păru că vede urmele Hummer-ului 
condus de Owen. Undeva la capătul acestui drum, pe stânga 
sau pe dreapta, se afla casa la care Owen şi noul lui prieten 
făcuseră oprirea aceea inexplicabilă. De ce? 

— S-au oprit să-l ia pe Duddits, spuse Perlmutter. 

Stomacul i se dezumfla din nou şi puseul groaznic de durere 
părea să fi trecut. Pentru moment, cel puţin. 

— Duddits? Ce fel de nume mai e şi ăsta? 

— Nu ştiu. Am luat informaţia de la mama lui. Pe el nu-l pot 
vedea. El e diferit, şefu'. Parcă ar fi unul dintre omuleţii cenușii, 
nu o fiinţă umană. 

Kurtz se simţi trecut de-un fior la auzul acestor cuvinte. 

— Mama îl consideră pe tipul ăsta Duddits băiat şi bărbat în 
acelaşi timp, spuse Pearly. 

Aceasta fu cea mai neaşteptată informaţie pe care o primise 
Kurtz de la el de când plecaseră de la magazinul lui Gosselin. 
Pentru numele lui Dumnezeu, Perlmutter părea de-a dreptul 
fascinat. 

— Poate-i retardat mintal, spuse Freddy. 

Perlmutter aruncă o privire spre Freddy. 

— Ar fi o explicaţie. Orice-ar fi, însă, e bolnav. Pearly suspină. 
Ştiu cum se simte. 

Kurtz îl mângâie din nou pe Perlmutter pe umăr. 

— Fruntea sus, băieţaş. Ce-mi poţi spune despre tipii pe care-i 
urmăresc? Despre Gary Jonesy ăsta şi despre presupusul Domn 
Cenuşiu? 

Nu-i păsa prea mult de ei, dar exista posibilitatea ca traseul 
urmat de Jones - şi de Cenuşiu, dacă acesta exista şi în afara 
imaginaţiei încinse a lui Owen Underhill - să afecteze traseul 
urmat de Underhill, Devlin şi de... Duddits? 

Perlmutter scutură capul, apoi închise ochii şi-şi sprijini iarăşi 
ceafa de spătarului scaunului. Scurtul lui puseu de forţă şi 
interes părea să fi trecut. 

— Nimic, spuse el. Legătura e-ntreruptă. 

— Poate că nici nu există una? 

— Oh, ceva există, spuse Perlmutter. E-un fel de gaură 
neagră. Ca prin vis, spuse: Aud atât de multe voci! Deja trimit 
întăriri... 


Venit parcă la invocarea lui Perlmutter, din partea de nord a 
şoselei Interstatale 95 apăru cel mai mare convoi pe care-l 
văzuse Kurtz în douăzeci de ani. Înaintea lui veneau două 
pluguri enorme, mari cât doi elefanţi, umăr la umăr, cu lamele 
coborâte aruncând zăpadă în stânga şi-n dreapta, curăţând 
până la pavaj două benzi de circulaţie. In urma lor, veneau două 
camioane cu nisip, umăr la umăr şi ele. Şi în spatele 
camioanelor, venea un şir dublu de autovehicule cu însemnele 
Armatei şi tunuri greoaie. Kurtz văzu siluetele acoperite ale unor 
trailere cu platformă şi ştiu imediat că nu puteau fi decât 
purtătoare de rachete. Alte câteva trailere cu platformă purtau 
radare ghidate prin satelit, radare de detectare prin unde sonore 
sau optice şi Dumnezeu ştie ce altceva. Împrăştiate printre 
acestea, se vedeau transportoare de trupe acoperite cu prelată; 
farurile de pe cabinele lor împungeau lumina din ce în ce mai 
puternică a dimineţii. Nu erau sute de oameni, ci mii, pregătiţi 
cu toţii pentru Dumnezeu ştie ce - pentru Al Treilea Război 
Mondial, pentru o luptă corp la corp cu creaturi bicefale sau 
poate cu insectele inteligente din Starship Troopers, pentru 
ciumă, nebunie, moarte, ziua judecății de apoi. Dacă mai 
acţiona prin zonă vreun membru al grupului Imperial Valley 
condus de Katie Gallagher, Kurtz spera că va abandona curând 
orice acţiune şi va porni degrabă spre Canada. Să ridice mâinile 
şi să strige // n y a pas d'infection ici nu i-ar ajuta deloc, cu 
siguranţă; schema aceasta fusese deja încercată. Totul era atât 
de lipsit de sens! In adâncul inimii lui, Kurtz ştia că Owen 
avusese dreptate cel puţin în privinţa unui lucru: totul se 
sfârşise acolo, în zona de carantină. Puteau ei închide uşa 
grajdului, lăudat fie Domnul, dar calul fusese deja furat. 

— O să închidă definitiv zona, spuse Perlmutter. Regiunea 
Jefferson tocmai a devenit al cincizeci şi unulea stat. Şi e un stat 
polițienesc. 

— Mai poţi să-l citeşti pe Owen? 

— Da, spuse Perlmutter absent. Dar nu pentru mult timp. Şi el 
se însănătoşeşte. Pierde abilităţile telepatice. 

— Unde-i acum, bătrâne? 

— Tocmai au trecut de Intrarea 25. Sunt cu aproximativ 
douăzeci şi cinci de kilometri înaintea noastră. Nu mai mult de- 
atât. 

— Vrei să accelerez puțin? Întrebă Freddy. 


Rataseră ocazia de-a-i tăia calea lui Owen din cauza 
blestematului ăla de trailer. Ultimul lucru pe care şi-l dorea Kurtz 
acum era să mai rateze o ocazie, derapând de pe şosea. 

— Negativ, spuse el. Pentru moment, cred că trebuie să ne 
păstrăm poziţia şi să-i lăsăm să fugă. 

Îşi încrucişă braţele pe piept şi se uită la lumea drapată-n alb 
cum trece pe lângă ei. Acum însă, ninsoarea se oprise şi, pe 
măsură ce ei îşi vor continua drumul spre sud, condiţiile de 
mers, fără-ndoială, se vor îmbunătăţi. 

Fuseseră douăzeci şi patru de ore pline de evenimente. 
Aruncase în aer o navetă spaţială extraterestră, fusese trădat de 
bărbatul pe care-l considerase succesorul lui cel mai potrivit, 
supravieţuise unei revolte populare şi, colac peste pupăză, 
fusese eliberat de la conducere pe timp de pace de către un 
soldat care nu auzise niciodată o împuşcătură trasă cu sete. 
Ochii lui Kurtz se închiseră uşor. După câteva clipe, începu să 
moţăie. 

18 


Jonesy şedea morocănos în spatele biroului de destulă vreme, 
uneori uitându-se la telefonul care nu mai funcţiona, uneori la 
capcana pentru vise care atârna din tavan (se legăna în bătaia 
unei suflări de aer abia perceptibilă), alteori la obloanele de oţel 
cu care nenorocitul de Cenugşiu îi obturase vederea. Şi, în tot 
acest timp, uruitul acela constant îi vibră atât în urechi, cât şi în 
fese, propagându-se prin scaunul pe care şedea el. Putea fi 
zgomotul unui cazan gălăgios, care avea nevoie de reparaţii, dar 
nu era. Era zgomotul plugului de deszăpezire croindu-şi drum 
spre sud, tot mai spre sud. DI Cenugşiu se afla la volan, aproape 
singur purtând o şapcă inscripționată cu inițialele DPW furată de 
la victima lui cea mai recentă, strunind plugul la drum, mânuind 
volanul cu forţa muşchilor lui Jonesy, ascultând cu urechile lui 
Jonesy la radioul comutat pe CB” pentru orice veşti proaspete. 

Așadar, Jonesy, cât ai de gând să stai pe loc, plângându-ți de 
milă? 

Jonesy, care se tot lăsase în scaun - aproape moţăind, de fapt 
- se îndreptă de spate la aceste cuvinte. Vocea lui Henry. 
Venind nu pe cale telepatică - nu mai auzea nici o voce acum, 
DI Cenuşiu le blocase pe toate cu excepţia propriei sale voci - ci, 


75 Citizens Band (frecvenţă radio pentru uz larg, destinată civililor). 


mai degrabă, venind din propria sa minte. Chiar şi aşa, îl făcu să 
tresară. 

Nu-mi plâng de milă, îmi blochez gândurile! Nu-i plăcea tonul 
îmbufnat, morocănos al acestui gând; exprimat pe cale vocală, 
fără-ndoială că ar fi ieşit sub forma unei tânguieli. Wu pot 
răzbate cu gândul afară, nu pot vedea ce se întâmplă afară, nu 
pot ieşi afară. Nu ştiu unde eşti tu, Henry, dar eu mă aflu într-o 
nenorocită cameră de izolare. 

Ţi-a furat mințile? 

— Taci. 

Jonesy se frecă la tâmple. 

Ţi-a furat amintirile? 

Nu. Sigur că nu. Până şi aici înăuntru, unde o uşă cu două 
sisteme de închidere îl despărţea de acele bilioane de cutii 
etichetate, încă-şi mai amintea cum făcuse haz de inteligenţa lui 
Bonnie Deal în clasa întâi (şi apoi invitând-o, în clasa a şaptea, 
pe aceeaşi Bonnie la dans de Sărbătoarea Recoltei, şase ani mai 
târziu), cum ascultase atent când Lamar Clarendon îi învăţa să 
joace jocul (cunoscut celor săraci cu duhul şi neiniţiaţi sub 
numele de cribbage), cum îl văzuse pe Rick McCarthy ieşind din 
pădure şi cum crezuse el că e un cerb. Işi amintea toate aceste 
lucruri. S-ar putea ca acest lucru să-i ofere un avantaj, dar 
Jonesy habar nu avea care era acesta. Poate pentru că era prea 
mare, prea evident. 

Să rămâi blocat aşa după ce-ai citit toate poveştile alea 
polițiste! || cicăli versiunea minţii sale a vocii lui Henry. Ca să nu 
mai pomenesc şi de toate filmele alea ştiinţifico-fantastice 
despre venirea extraterestrilor pe pământ, începând cu The Day 
the Earth Stood Still" până la The Attack of the Killer 
Tomatoes”. Cunoscând toate astea, încă nu-l poți dibui pe tipul 
care te-a răpit? Încă nu poti urmări dâra de fum din aer şi să 
spui unde şi-a pus cortul? 

Jonesy se frecă tare la tâmple. Acesta nu era un caz de 
percepţie extrasenzorială, era vorba de propria sa minte; de ce 
n-o putea face să tacă? Era prins dracului în capcană; care mai 
era acum scopul acestor cuvinte, aşadar? Era un motor fără 
curea de transmisie, era o căruţă fără cal; era Creierul lui 


74 Ziua în care Pământul s-a oprit în loc (Robert Wise, 1951). 
75 Atacul roşiilor ucigaşe (John De Bello, 1978). 


Donovan”, ţinut într-un recipient plin cu lichid ceţos şi având 
vise inutile. 

Ce-şi doreşte el? Începe cu asta. 

Jonesy se uităm la capcana pentru vise, care dansa în slabul 
curent de aer cald. Simţi uruitul plugului, uruit destul de 
puternic să facă să tremure tablourile de pe pereţi. Tina Jean 
Schlossinger, aşa o chemase şi se bănuia că există o fotografie 
de-a ei aici înăuntru, o fotografie de-a ei ţinându-şi fusta 
ridicată, în aşa fel încât îi puteau vedea pizdulica. Câţi băieţi la 
vârsta adolescenţei nu avuseseră oare un asemenea vis? 

Jonesy se ridică în picioare - aproape sări în picioare - şi 
începu să păşească prin birou, şchiopătând uşor doar. Furtuna 
încetase şi nu îl mai durea şoldul aşa de tare acum. 

Gândeşte ca Hercule Poirot, îşi spuse. Pune la lucru celulele 
alea  cenuşii. Lasă deoparte amintirile pentru moment, 
gândeşte-te doar la DI Cenuşiu. Gândeşte logic. Ce-şi doreşte 
el? 

Jonesy se opri. De fapt, era evident ce-şi dorea DI Cenuşiu. 
Mersese la Turnul de Apă - în locul în care fusese Turnul de Apă, 
adică - fiindcă-i trebuia apă. Nu orice apă; apă potabilă. Dar 
Turnul de Apă dispăruse, fusese distrus în furtuna din '85 - ha, 
ha, D-le Cenuşiu, ţi-am făcut-o - iar acum rezerva de apă a 
oraşului Derry se afla la nord şi la est, unde probabil că era 
imposibil de ajuns din pricina furtunii şi, în orice caz, nu se afla 
toată într-un singur loc. Astfel încât, după ce consultase 
cunoştinţele existente ale lui Jonesy, DI Cenuşiu se întorsese din 
nou spre sud. Se întorsese spre... 

Dintr-o dată, totul era limpede. Forţa îi pieri din picioare şi se 
prăbuşi pe covorul de pe podea, ignorând fulgerul de durere din 
şold. 

Câinele. Lad. Mai avea câinele cu el? 

— Sigur că-l are, şopti Jonesy. Sigur că-l mai are nemernicul, îi 
simt mirosul chiar şi de-aici. Se băşeşte exact ca McCarthy. 

Lumea aceasta se dovedise duşmănoasă birusului, iar 
locuitorii acestei lumi ripostaseră cu o forţă surprinzătoare, forţă 
care izvora din adâncile puțuri ale sentimentelor lor. Ghinion. 
Acum însă, ultimul supravieţuitor dintre omuleţii cenușii avusese 
parte de un lanţ neîntrerupt de evenimente propice; era ca un 


76 Trimitere la romanul lui Curt Siodmak Donovan 's Brain (1943), ecranizat 
(printre altele) în 1953 de Felix E. Feist. 


jucător de zaruri de la Vegas care aruncase şapte încontinuu: de 
patru, de şase, de opt, oh, la dracu, de doisprezece ori la rând. 
Dăduse peste Jonesy, Mary lui cea Tifoidă, îl invadase şi-l 
cucerise. Dăduse peste Pete, care-l dusese unde vrusese el să 
meargă după ce proiectorul - kim-ul - se stinsese. Dăduse apoi 
peste Andy Janas, cel crescut în Minnesota. Acesta transporta 
cadavrele a două căprioare răpuse de Ripley. Căprioarele nu-i 
fuseseră de folos D-lui Cenuşiu... Insă Janas mai transporta şi 
cadavrul în descompunere al unuia dintre extratereștri. 

Cadavre roditoare, gândi Jonesy la întâmplare. Cadavre 
roditoare, de unde vine asta? 

Nu conta. Fiindcă, următorul zar de şapte al D-lui Cenuşiu 
fusese să dea peste Dodge Ram, peste bunul DOMN IMI V 
CIOBANESCUL SCOȚIAN. Ce făcuse Cenuşiu atunci? li dăduse 
câinelui să mănânce din cadavrul extraterestrului? Apropiase 
nasul câinelui de cadavru şi-l forţase să inhaleze sporii de pe 
acel cadavru roditor? Nu, era mai probabil că-l făcuse să 
mănânce din el; haide, căţeluş, e vremea să haleşti. Procesul, 
oricare ar fi fost el, pe care-l dezvoltau nevăstuicile, pornea din 
intestine, nu din plămâni. Jonesy îşi amintea o imagine pe care 
şi-o formase mintal cu McCarthy rătăcit prin pădure. Beaver îl 
întrebase: Ce dracu'-ai mâncat? Căcat de marmotă? Şi ce-i 
răspunsese McCarthy? /arbă şi muşchi... şi încă altceva... nu ştiu 
sigur ce... ştiţi, îmi era atât de foame... 

Sigur. Foame. Rătăcit, speriat şi înfometat. Nu observase 
petele roşii de birus de pe frunzele unor tufişuri, pistruii roşii de 
pe muşchii verzi pe care şi-i îndesase în gură, forţându-se să-i 
înghită deoarece, cândva, în calma lui viaţă anterioară de 
avocat amator de oh-Dumnezeule, oh-Doamne, citise că poţi 
mânca muşchi dacă te rătăceşti în pădure, că muşchii nu fac 
rău. Toţi cei care înghiţeau fragmente de birus (grăunţe de 
birus, atât de mici că abia le poţi vedea cu ochiul liber, grăunţe 
care pluteau în aer) incubau câte un monstru din acela mic şi 
nărăvaş care-l sfâşiase pe McCarthy şi care apoi îl omorâse pe 
Beav? Probabil că nu, aşa cum nu toate femeile care fac sex 
neprotejat rămân însărcinate. Insă McCarthy incubase unul... la 
fel şi Lad. 

— Ştie despre coşmelie, spuse Jonesy. 

Desigur. Coşmelia din Ware, la vreo nouăzeci şi şase de 
kilometri de Boston. Ştia cu siguranţă şi povestea rusoaicei, cu 


toţii o ştiau; chiar el, Jonesy, o spusese şi altora. Era prea oribilă 
să nu fie povestită mai departe. O cunoşteau cei din Ware, cei 
din New Salem, cei din Coolewville şi cei din Belchertown, 
Hardwick, Packardsville şi Pelham. Era cunoscută în toate 
orăşelele din împrejurimi. Şi, vă rog să-mi spuneţi, în jurul a ce 
sunt situate aceste orăşele? 

Păi, Quabbin, în jurul lui erau situate orăşelele. In jurul 
Bazinului Quabbin. Rezerva de apă a oraşului Boston şi a zonei 
metropolitane împrejmuitoare. Câţi oameni îşi beau apa zilnic 
din Bazinul Quabbin? Două milioane? Trei? Jonesy nu ştia sigur, 
dar erau cu mult mai mulţi decât cei care-o beau din rezerva din 
Turnul de Apă din Derry. DI Cenuşiu, aruncând la zaruri numai 
şapte, după încercări de secole întregi, era acum foarte aproape 
să câştige potul cel mare. 

Două sau trei milioane de oameni. DI Cenuşiu voia să li-l 
prezinte pe Lad, ciobănescul scoţian şi pe noul prieten al 
acestuia. 

Aruncat în acest nou mediu de viaţă, birusul avea să prindă 
rădăcini. 


CAPITOLUL 20 - URMĂRIREA SE ÎNCHEIE 


Spre sud, sud şi iar sud. 

Pe când DI Cenuşiu trecea de intrarea spre Gardiner, ultima 
înainte de Augusta, covorul de zăpadă era considerabil mai 
subţire, iar autostrada era acoperită cu moină, dar ambele benzi 
erau din nou deschise circulaţiei. Sosise vremea să schimbe 
plugul cu ceva mai puţin bătător la ochi, în parte pentru că nu-i 
mai servea la nimic, dar şi fiindcă-l dureau braţele lui Jonesy din 
pricina  încordării necesare la manevrarea vehiculului 
supradimensionat, încordare cu care nu era obişnuit. D-lui 
Cenuşiu nu-i păsa cine ştie cât de trupul lui Jonesy (sau aşa-şi 
spune sieşi; într-adevăr, era greu să nu simţi cel puţin o urmă de 
afecţiune pentru ceva care-ţi oferea asemenea plăceri 
neaşteptate cum erau „şunca" şi „crima"), dar trebuia să-l mai 
poarte încă vreo trei sute de kilometri. Presupunea că Jonesy nu 
era o persoană într-o formă fizică foarte bună pentru cineva 
ajuns la mijlocul vieţii. In parte, responsabil de asta era 
accidentul pe care-l avusese, dar o răspundere o mai purta şi 
slujba lui. Era un „universitar". Drept urmare, ignorase destul de 
mult aspectele mai fizice ale vieţii, ceea ce-l uimea pe Dl 
Cenuşiu. Creaturile acestea erau compuse în procent de şaizeci 
la sută din sentimente, treizeci la sută senzaţii şi zece la sută 
activitate cerebrală [iar zece la sută, medită DI Cenuşiu, 
probabil că era o estimare cam generoasă). Să-ţi ignori corpul 
aşa cum şi-l ignorase Jonesy i se părea D-lui Cenuşiu în acelaşi 
timp o încăpățânare şi o prostie. Dar, desigur, asta nu era 
problema lui. Şi nici a lui Jonesy. Nu mai era problema lui. Acum, 
Jonesy era ceea ce aparent îşi dorise întotdeauna să fie: nimic 
altceva decât un creier. judecând după felul în care reacţionase, 
însă, o dată ce atinsese starea aceasta, nu-i păsase cine ştie cât 
nici de ea. 

Pe podeaua plugului, acolo unde zăcea Lad într-o mizerie de 
chiştoace de ţigară, ceşti din carton de cafea şi o folie de 
împachetat sandvişuri făcută ghem, câinele scânci. Trupul lui 
era umflat grotesc, torsul era de dimensiunea unei butii. 
Curând, câinele va trage un vânt şi burta i se va dezumfla din 


nou. DI Cenuşiu stabilise o comunicare cu birumul care creştea 
în interiorul câinelui, astfel încât îi putea coordona gestaţia. 

Câinele va fi versiunea lui proprie a ceea ce gazda sa numea 
„rusoaica". O dată câinele plasat, el îşi va fi încheiat misiunea. 

Se întinse mintal în urmă, căutându-i pe ceilalţi. Henry şi 
prietenul lui, Owen, dispăruseră complet, asemenea unui post 
de radio care încetase să mai transmită, iar asta era îngrijorător. 
Mai în urmă (tocmai treceau de intrările spre Newport, la nord, 
cu vreo nouăzeci şi cinci de kilometri de poziţia actuală a D-lui 
Cenuşiu) se afla un grup de trei oameni, dintre care unul era un 
contact fidel: „Pearly". Acest Pearly, asemenea câinelui, 
incumba şi el un birum, din care cauză DI Cenuşiu îl putea citi 
fără probleme. Îl mai putuse citi şi pe un altul din grup - 
„Freddy" - dar „Freddy" dispăruse acum. Murise birusul de pe 
el; aşa spunea „Pearly". 

lată un panoul de semnalizare verde: POPAS. Era un Burger 
King aici, ceea ce documentele lui Jone-sy numeau în acelaşi 
timp „restaurant" şi „bodegă fast-food". Aveau şuncă acolo; 
stomacul îi ghiorăi la acest gând. Da, îi va fi greu în multe 
privinţe să renunţe la corpul acesta. Oferea anumite plăceri, 
oferea în mod sigur anumite plăceri. În orice caz, acum nu avea 
timp pentru şuncă; acum era momentul să-şi schimbe 
autovehiculul. Şi va trebui să fie cât se poate de modest în 
această alegere. 

Intrarea spre refugiu se bifurca; unul dintre drumuri era 
pentru maşini mici, celălalt pentru CAMIOANE ŞI AUTOBUZE. DI 
Cenuşiu conduse plugul mare şi portocaliu în lotul rezervat 
camioanelor (muşchii lui Jonesy tremurând din pricina efortului 
de-a răsuci volanul imens) şi fu încântat să observe alte patru 
pluguri, identice cu al lui, parcate acolo. Intră cu botul în faţă 
într-un loc aflat la capătul şirului de maşini şi opri motorul. 

Îl căută pe Jonesy cu mintea. Îl găsi stând pe vine în uluitorul 
lui spaţiu de siguranţă. 

— Ce pui la cale, partenere? Murmură DI Cenuşiu. 

Nici un răspuns... dar simţi că Jonesy îl ascultă. 

— Ce faci? 

Tot nici un răspuns. Şi totuşi, ce putea face? Era încuiat şi 
orbit. Chiar şi aşa, ar fi fost spre folosul lui să nu-l subestimeze 
pe Jonesy... Jonesy cel cu sugestia oarecum incitantă ca el, DI 
Cenuşiu, să dea uitării imperativul misiunii sale - necesitatea de 


a-şi cultiva sămânţa - şi să se bucure pur şi simplu de viaţa pe 
pământ. Din când în când, D-lui Cenugşiu îi trecea prin minte câte 
un gând, câte o scrisoare strecurată pe sub uşă dinspre raiul lui 
Jonesy. Genul acesta de gânduri, potrivit documentelor lui 
Jonesy, se numeau „sloganuri”. Sloganurile erau simple şi la 
subiect. Cel mai recent spunea: ŞUNCA E DOAR INCEPUTUL. lar 
DI Cenuşiu era convins că acesta era adevărul. Chiar şi în 
camera lui de spital (Ce cameră de spital? Ce spital? Cine-i 
Marcy? Cine vrea o injecţie?), înţelegea că viaţa era foarte 
apetisantă aici. Dar imperativul misiunii era prea adânc 
implantat şi prea greu de desconsiderat: îşi va lăsa sămânţa în 
această lume şi va muri. Dacă va apuca să mai mănânce şi nişte 
şuncă de-a lungul drumului, păi, cu atât mai bine. 

— Cine-i Richie? A fost un Tigru? De ce l-ai omorât? 

Nici un răspuns. Dar Jonesy îl asculta. Cu foarte mare atenţie. 
DI Cenuşiu ura că trebuie să-l suporte acolo înăuntru. Era ca şi 
când (asemănarea îi parveni din depozitul lui Jonesy) ţi s-ar fi 
oprit un os de peşte în gât. Unul nu destul de mare să te înece, 
dar destul cât să te scoată din ţâţâni. 

— Mă aduci dracului pe culmile disperării, Jonesy. 

Îşi trase mănuşile pe mâini, acelea care-i aparținuseră 
proprietarului Dodge Ram-ului. Stăpânul lui Lad. 

De data aceasta primi un răspuns. Sentimentul e comun, 
partenere. Aşa încât, de ce nu pleci undeva unde să-ţi fie dorită 
prezenţa? la-ți picioarele-n spinare şi tai-o. 

— Nu pot face asta, spuse DI Cenugşiu. Intinse mâna spre 
câine, iar Lad o mirosi, bucurându-l mirosul stăpânului său 
păstrat în mănuşă. DI Cenuşiu îi transmise un gând de 
îmbărbătare, apoi cobori din plug şi porni spre partea laterală a 
restaurantului, în spatele lui ar trebui să se găsească „parcarea 
angajaţilor". p 

Henry şi tipul celălalt îti suflă-n ceafă, găozule. Iti simt mirosul 
gazelor de eşapament. Relaxează-te, aşadar. Stai atât timp cât 
pofteşti. Comandă trei porții de şuncă. 

— Ei nu mă pot simţi, spuse DI Cenuşiu, aburii respirației 
plutindu-i în faţa capului (senzaţia produsă de aerul rece în gură 
şi în gât şi în plămâni era neasemuită, îl însufleţea - până şi 
mirosul de benzină şi de motorină era minunat). Dacă eu nu-i 
simt pe ei, nici ei nu mă pot simţi pe mine. 


Jonesy râse - chiar râse. Îl făcu pe DI Cenuşiu să se oprească 
din mers chiar lângă tomberonul de gunoi. 

S-au schimbat regulile, prietenul meu. S-au oprit să-l ia pe 
Duddits, iar Duddits vede linia. 

— Nu ştiu ce înseamnă asta. 

Sigur că ştii, găozule. 

— Nu-mi mai spune aşa! Îi scăpă D-lui Cenuşiu. 

Dacă incetezi să mă mai crezi prost, poate că n-o să-ți mai 
spun aşa. 

DI Cenuşiu începu din nou să meargă şi da, aici, după colţ, se 
aflau câteva maşini, cele mai multe dintre ele vechi şi rablagite. 

Duddits vede linia. 

Ştia ce însemna asta, sigur că da; cel pe care-l chemase Pete 
posedase acelaşi lucru, acelaşi dar, deşi foarte probabil nu la fel 
de puternic ca al acestuia, al lui Duddits. 

D-lui Cenuşiu nu-i convenea ideea că lasă o urmă pe care 
„Duddits" o putea vedea, dar ştia un lucru pe care Jonesy nu-l 
ştia. „Pearly" credea că Henry, Owen şi Duddits se aflau la doar 
douăzeci şi cinci de kilometri de poziţia actuală chiar a lui 
Pearly. Dacă lucrurile stăteau într-adevăr aşa, Henry şi Owen se 
aflau în urmă cu şaptezeci şi trei de kilometri, undeva între 
Pittsfield şi Waterville. DI Cenuşiu nu credea că această situaţie 
putea fi rezumată ca „simțind mirosul gazelor de eşapament ale 
cuiva". 

Totuşi, nu era recomandat să zăbovească mult aici. 

Uşa din spate a restaurantului se deschise. Un tânăr îmbrăcat 
într-o uniformă pe care dosarele-jonesy o identificară drept 
„halat de bucătar" ieşi ducând în mâini două pungi mari cu 
gunoi, îndreptându-se în mod vădit spre tomberon. Numele 
acestui tânăr era John, dar prietenii îi spuneau „Butch". DI 
Cenuşiu credea că-i va produce o plăcere deosebită să-l omoare, 
însă „Butch" părea cu mult mai puternic ca Jonesy, nepunând la 
socoteală că era mai tânăr şi, probabil, mai rapid. De asemenea, 
crima avea nişte efecte secundare enervante, cel mai rău fiind 
cât de repede făcea o maşină furată să devină inutilă. 

Hei, Butch. 

Butch se opri, uitându-se la el speriat. 

Care-i maşina ta? 

De fapt, nu era maşina lui, ci a mamei lui, iar asta era bine. 
Rabla personală a lui Butch era acasă, victimă a unei baterii 


moarte. Venise la slujbă cu bucata mamei sale, un Subaru cu 
tracţiune integrală. DI Cenuşiu, ar fi spus Jonesy, mai nimerise 
un şapte la zaruri. N 

Butch îi înmâna cheile cât se poate de îndatoritor. Incă mai 
părea speriat („cu ochii căscaţi şi cu coada zburlită" era felul în 
care-l descria Jonesy, deşi DI Cenuşiu nu vedea ca bucătarul să 
aibă vreo coadă), însă îşi pierduse cunoştinţa. „Inconştient pe 
picioare", gândi Jonesy. 

N-o să-ți aminteşti de asta, spuse DI Cenugşiu. 

— Nu, fu Butch de acord. 

Te-ntorci pur şi simplu la muncă. _ 

— Că bine zici, fu Butch de acord. Işi ridică pungile cu gunoi şi 
se duse mai departe spre tomberon. Pe când îşi va fi terminat 
tura şi-şi va fi dat seama că a dispărut maşina mamei lui, 
această întreagă afacere se va fi încheiat, mai mult ca sigur. 

DI Cenuşiu descuie portiera Subaru-lui roşu şi urcă la volan. 
Pe scaunul din dreapta se afla o pungă pe jumătate plină de 
cartofi prăjiţi cu gust de carne la grătar. DI Cenuşiu îi înfulecă 
lacom în vreme ce conduse maşina înapoi la plug. Termină 
lingând degetele lui Jonesy. Unsuros. Bun. Ca şi şunca. Luă 
câinele. Cinci minute mai târziu era din nou pe autostradă. 

Spre sud, sud şi iar sud. 


2 


Noaptea tună de muzică şi râsete şi voci ridicate; aerul e 
umflat de mirosul crenvurştilor la grătar, ciocolatei, alunelor 
prăjite; cerul explodează într-un foc multicolor. Aducându-le pe 
toate la un loc, oferindu-le identitate, semnându-şi numele pe 
ele ca şi când ar fi autograful verii însăşi, din difuzoarele 
montate în Parcul Strawford se aude un cântec rock-and-roll: 


Hei, frumoasă păpuşică, fă o tură cu mine, 
Plecăm spre Alabama cu C&C-ul. 


lată că apare, sub cerul încins, cel mai mare cowboy din lume, 
un Pecos Bill de doi metri şaptezeci, înălțându-se deasupra 
mulţimii, copiii cu gurile murdare de îngheţată căscate de 
uimire, cu ochii larg deschişi; părinţi care râd îi ridică sau îi 
aşază pe umerii lor ca să vadă mai bine. Pecos Bill îşi flutură 
într-o mână căciula; în cealaltă flutură un steguleţ pe care scrie 
ZILELE ORAŞULUI DERRY 1981. 


O să mergem întruna, o să stăm 
Treji noaptea-ntreagă, 

Dac-o să ne plictisim un pic, 

O să ne luăm un pic la hartă. 


— Um eee-i aa alt? Întreabă Duddits. 

Ţine într-o mână un cornet de îngheţată, dar a şi uitat de el; 
în vreme ce se uită la cowboy-ul pe catalige plimbându-se pe 
sub cerul luminat de artificii, ochii lui sunt la fel de larg deschişi 
ca ai oricărui copil de trei ani. Într-o parte a lui Duddits stau Pete 
şi cu Jonesy; în cealaltă, Henry şi Beav. În urma cowboy-ului vine 
o suită de fecioare vestale (cu siguranţă câteva dintre ele încă 
mai sunt fecioare, chiar şi în anul acesta de graţie 1981), 
îmbrăcate în fuste de cowboy cu paiete şi încălţate cu cizme 
albe de cowboy, aruncând în aer bastoanele care-au cucerit 
Vestul. 

— Nu ştiu cum de-i aşa înalt, Duds, spune Pete râzând. la cu 
vârful degetului nişte îngheţată albastră din cornetul lui Duddits 
şi o vâră în gura lui deschisă de uimire. Trebuie să fie o magie. 

Râd cu toţii de felul în care Duddits mestecă fără să-şi 
dezlipească ochii de la văcarul pe catalige. Duddits e mai înalt 
ca ei, e chiar mai înalt ca Henry. Însă e încă doar un puşti şi-i 
face pe ei toţi să fie fericiţi. O magie e şi el; n-o va găsi pe Josie 
Rinkenhauer pentru încă un an, dar o ştiu cu toţii - e o 
blestemată de magie. A fost înfricoşător să-i înfrunte pe Richie 
Grenadeau şi pe prietenii lui, însă aceea a rămas ziua cea mai 
norocoasă din viaţa lor - cu toţii gândesc aşa. 


Nu mă refuza, păpuşă, vino cu mine 
O să facem o raită scurtă cu C&C-ul. 


— Hei, texanule! Strigă Beaver, fluturând propria sa căciulă (o 
bască de baseball cu Derry Tigers) în sus, spre cow-boy-ul înalt. 
- Pupă-mi aşezătoarea, uriaşule! Adică, şezi pe ea şi-nvârte-te! 

Şi mor cu toţii de râs (e-un moment de ţinut minte secole la 
rând, sigur, noaptea în care Beaver s-a luat de cowboy-ul pe 
catalige la parada Zilelor Oraşului Derry, sub acel cer pe care 
explodau artificii), toţi, mai puţin Duddits, care se uită fix, 
păstrând expresia aceea de mirare pietrificată şi Owen Underhill 


(Owen! Gândeşte Henry, cum ai ajuns aici, amice?), care pare 
îngrijorat. 

Owen îl scutură, Owen îi mai spune o dată să se trezească, 
Henry, trezeşte-te, trezeşte- 


3 


— Te, pentru numele lui Dumnezeu! 

Spaima din vocea lui Owen îl trezi în cele din urmă din vis pe 
Henry. Pentru încă o clipă el continuă să simtă mirosul de alune 
şi vată pe băț a lui Duddits. Apoi, lumea îşi reintră în drepturi: 
cer alb, şosea acoperită cu zăpadă, un indicator verde de 
circulaţie pe care scria AUGUSTA PESTE DOUA INTERSECŢII. De 
asemenea, Owen scururându-l şi, din spate, un sunet lătrat, gros 
şi violent. Tusea lui Duddits. 

— Trezeşte-te, Henry, sângerează! Vrei, te rog, să te trezeşti 
dracului... 

— Sunt treaz, sunt treaz. 

Îşi desfăcu centura de siguranţă, se roti în spate, se ridică în 
genunchi. Muşchii suprasolicitaţi din coapse protestară cu un 
țipăt, dar Henry nu le acordă nici o atenţie. 

Era mai bine de cum se aştepta el. judecând după panica din 
vocea lui Owen, se aşteptase la un soi de hemoragie, dar nu era 
decât o scurgere slabă de sânge dintr-o nară şi nu ieşiră decât 
câţiva stropi din gura lui Duddits atunci când tuşi. Owen crezuse 
probabil că bunul şi bătrânul Duds îşi scuipa plămânii, în vreme 
ce el, probabil, îşi curăța doar gâtul. Nu că asta n-ar fi putut fi 
ceva serios. În starea fizică din ce în ce mai precară a lui 
Duddits, orice putea fi serios; o răceală obişnuită l-ar fi putut 
omorî. Din momentul în care-l văzuse, Henry ştiuse că Duds 
tocmai făcuse ultimul tur şi că se îndrepta spre casă, prima bază 
a jocului de baseball. 

— Duds! Îl chemă el tăios. Ceva era diferit. Ceva e diferit în e/, 
Henry. Ce? Nu avea timp acum să se gândească la asta. 
Duddits, respiră pe nas! Pe nas, Duds! Aşa! 

Henry îi arătă cum, inhalând cu nările larg deschise... şi, când 
exală, din nări îi ieşiră bucăţi mici de ceva alb. Asemenea 
pufului din păstăile de lăptuci sau asemenea păpădiilor ajunse la 
maturitate. Birus, gândi Henry. Îmi creştea în nas, dar acum e 
mort. Năpârlesc, la propriu, de la o inspir are la alta. Apoi 
înţelese diferenţa: mâncărimea se oprise, din picior şi din gură şi 


din tufişul pubian. Încă-şi mai simţea gura ca şi când ar fi fost 
tapetată cu covorul vechi al cuiva, dar nu-l mai mânca. 

Duddits începu să-l imite, respirând adânc pe nas, iar tusea 
începu să-l slăbească imediat. Henry îi luă punga de hârtie, găsi 
o sticlă de sirop de tuse fără alcool şi-i turnă lui Duddits un 
capac. 

— Asta o să te repare, spuse Henry. 

Siguranţă în gând, precum şi-n cuvinte; în privinţa lui Duddits, 
felul în care pronunţai cuvintele nu era decât o parte a 
încercării. 

Duddits bău capacul plin de Robitussin, făcu o grimasă, apoi 
zâmbi spre Henry. Tusea încetase, dar sângele încă-i mai curgea 
dintr-o nară... şi pe la colţul unui ochi, observă Henry. Nu era de 
bine. La fel, nici paloarea lui exagerată, mult mai evidentă decât 
fusese înainte de-a pleca din Derry. Răceala... somnul pe care-l 
pierduse... toată această emoție nesănătoasă pentru cineva 
care e invalid... nu era de bine. | se făcea rău, iar pentru un 
pacient în ultima fază de LLA, până şi o infecţie nazală putea fi 
fatală. 

— E bine? Întrebă Owen. 

— Duds? Duds e de fier. Corect, Duddits? 

— leu fer, fu Duddits de acord şi ridică o mână jalnic de slabă. 
Vederea feţei lui - suptă şi obosită, dar încă încercând să 
zâmbească - îl făcu pe Henry să vrea să strige. Viaţa nu era 
corectă; acesta era un lucru pe care crezuse că-l ştie de mulţi 
ani. Acum însă trecuse cu mult de asta. Acum era monstruoasă. 

— la să vedem ce-a pus aici de băut pentru băieţii cuminţi. 

Henry luă sufertaşul galben. 

— Oooby-Doo, spuse Duddits. Zâmbea, dar glasul lui era slab, 
vlăguit. 

— Mda, avem nişte treabă de făcut acum, fu Henry de acord 
şi desfăcu termosul. 

li dădu lui Duds tableta de Prednison din fiecare dimineaţă, 
deşi nu se făcuse încă ora opt, după care-l întrebă dacă vrea şi 
un Percocet. Duddits se gândi la aceasta, apoi ridică două 
degete. Lui Henry i se strânse inima. 

— Doare destul de tare, hă? Întrebă el, dându-i lui Duddits 
două tablete de Percocet pe deasupra scaunului dintre ei. Nu 
avea nevoie să audă un răspuns - cei ca Duddits nu cereau o 
pilulă în plus doar ca să atingă euforia. 


Duddits făcu un gest legănat cu mâna - comme ci, comme ça. 
Henry şi-l amintea bine; acea legănare de mână era o parte din 
Pete la fel de mult cum erau creioanele şi scobitorile roase o 
parte din Beaver. 

Roberta umpluse termosul lui Duddits cu lapte cu cacao, 
preferatul lui. Henry îi umplu o cană, o ţinu o clipă când 
Humvee-ul alunecă pe o porţiune de drum îngheţată, apoi i-o 
dădu. Duddits îşi luă tabletele. 

— Unde te doare, Duds? 

— Aici. Mâna la gât. Mai tare aici. Mâna la piept. Ezitând, 
roşindu-se puţin, apoi duse mâna între picioare. Şi aici. 

Infectie a tractului urinar, gândi Henry. Oh, perfect. 

— Abete ac imt ine? 

Henry scutură capul. 

— Tabletele o să te facă să te simți bine. Dă-le puțin timp să- 
şi facă efectul. Mai urmăm linia, Duddits? 

Duddits aprobă convins din cap şi arătă cu degetul spre 
parbriz. Henry se întrebă (nu pentru prima dată) ce vedea el. Il 
întrebase odată pe Pete, care-i spusese că era ceva care 
semăna cu un fir, deseori slab şi greu de observat. E mai bine 
când e galben, spusese Pete. Galbenul e întotdeauna mai uşor 
de reperat. Nu ştiu de ce. Dacă Pete vedea un fir galben, poate 
că Duddits vedea ceva asemănător cu o dungă galbenă, poate 
chiar cu drumeagul cu pietre galbene al lui Dorothy. 

— Să ne spui dacă o ia pe un alt drum, bine? 

— Spun. 

— N-o să adormi, nu-i aşa? 

Duddits scutură din cap. De fapt, niciodată nu arătase mai 
plin de viaţă şi mai treaz ca acum; ochii-i străluceau pe chipul 
extenuat. Henry se gândi la cât de misterios de puternic 
luminează becurile înainte să se ardă. 

— Dacă ţi se face, într-adevăr, somn, spune-mi şi-o să tragem 
pe dreapta. Îţi luăm nişte cafea. Avem nevoie de tine treaz. 

— line. 

Henry dădu să se întoarcă, mişcându-şi corpul cu cât mai 
multă grijă putea, când Duddits mai spuse ceva: 

— 'omu' enui'iu ea uncă. 

— Vrea asta acum? Spuse Henry îngăduitor. 

— Cum? Întrebă Owen. Pe asta n-am înţeles-o. 

— Spune că Domnul Cenuşiu vrea şuncă. 


— Are vreo importanţă? 

— Nu ştiu. Hardughia asta are un aparat de radio normal, 
Owen? Vreau să ascult nişte ştiri. 

Radioul atârna sub bord şi părea proaspăt instalat. Nu făcea 
parte din dotarea originală a maşinii. Owen se întinse spre el, 
apoi apăsă frâna când un Pontiac - cu tracţiune pe faţă şi fără 
lanţuri la roţi - îi tăie calea. Pontiac-ul se mişcă de pe-o parte pe 
cealaltă a şoselei, se hotărî în cele din urmă să rămână pe drum 
şi o ţâşni înainte. Cât ai clipi, mergea cu cel puţin nouăzeci şi 
cinci de kilometri la oră, estimă Henry şi dispăru din raza 
câmpului lor vizual. Owen se încruntă. 

— Tu şofer, eu pasager, spuse Henry, dar, dacă tipul ăla poate 
face asta fără cauciucuri echipate pentru zăpadă, noi de ce nu 
putem? Poate n-ar fi o idee rea să o luăm şi noi mai la 
sănătoasa. 

— Hummer-urile se descurcă mai bine prin noroi decât prin 
zăpadă. Crede-mă pe cuvânt. 

— Totuşi... 

— Pe lângă asta, o să trecem pe lângă tipul ăla în zece 
minute. Pariez pe-o duşcă de scotch bun. Va fi fie ieşit de pe 
şosea, fie răsturnat în mijlocul drumului. Dacă e norocos, va fi 
răsturnat pe partea dreaptă. Plus de asta - ăsta-i doar un detaliu 
tehnic - noi fugim de-o autoritate tembel constituită şi nu putem 
salva lumea dacă suntem închişi în cine ştie ce închisoare 
comu... /isuse! 

Un Ford Explorer - cu tracţiune integrală, dar mergând mult 
prea repede pentru condiţiile de trafic, poate cu o sută zece 
kilometri la oră - tună pe lângă ei, creând un vârtej de zăpadă 
zbârlit precum coada unui cocoş. Portbagajul de deasupra 
fusese umplut la maximum şi acoperit cu o prelată albastră. 
Aceasta fusese prost legată şi Henry putu vedea ce ascundea 
dedesubt: bagaje. Bănuia că mare parte din ele vor fi curând 
împrăştiate pe şosea. 

Acum că avusese grijă de Duddits, Henry examină foarte 
atent autostrada. Ceea ce văzu nu-l surprinse cu adevărat. Deşi 
banda din partea stângă a şoselei era aproape pustie, cea din 
partea dreaptă se aglomera acum progresiv... şi, da, se vedeau 
maşini ieşite din trafic pretutindeni. 

Owen deschise aparatul de radio chiar atunci când îi depăşi în 
viteză un Mercedes, ridicând în aer trombe de moină. Apăsă 


butonul de CĂUTARE şi găsi muzică clasică, îl mai apăsă o dată, 
îl găsi pe Kenny G care cânta la trompetă, îl apăsă o a treia 
oară... şi dădu peste o voce. 

— ... e-o futută de hazna urât mirositoare, spuse vocea, iar 
Henry schimbă o privire cu Owen. 

— Spus fut la, adio, remarcă Duddits de pe bancheta din 
spate. 

— Aşa-i, spuse Henry şi, în vreme ce deţinătorul acelei voci 
trase aer în piept atât de tare că se auzi în boxe: Mai mult, cred 
că tipu fumează şi nişte iarbă. 

— Mă îndoiesc că cei de la FCC” sunt de acord cu mine, spuse 
disc-jockey-ul după o inhalare prelungă şi zgomotoasă, dar, 
dacă jumătate din ce aud eu e adevărat, FCC este ultima din 
preocupările mele. Ciumă interstelară dezlănţuită, fraţi şi surori, 
aşa circulă zvonul. Spuneţi-i Zona Zero, Zona Moartă sau Zona 
Crepusculară, dar renuntati la orice excursie în nordul statului. 

O nouă respiraţie prelungă şi zgomotoasă. 

— Marţianul Marvin a luat-o la picior, fraţi şi surori, aşa se 
aude dinspre Ţinutul Somerset şi Ţinutul Castle. Ciumă, raze 
mortale, cei aflaţi în viaţă-i vor invidia pe morţi. Trebuie să intre 
un spot publicitar de la Century Tire, dar la dracu' cu prostiile 
astea. Un sunet ca şi când s-ar fi spart ceva. Plastic, judecând 
după sunet. Henry ascultă fascinat. Aici era din nou, aici era 
întunericul, prietenul lui vechi şi nu era în mintea lui, ci la 
blestematul de radio. Fraţi şi surori, dacă vă aflaţi la nord de 
Augusta în acest moment, ascultați un sfat de la amicul vostru 
Dave Singuraticul de la WWE: întoarceti-vă în sus. Şi chiar 
acum! lată că vă ofer şi nişte muzică pentru drumul de 
întoarcere. 

Dave Singuraticul de la WWVE le dădu drumul să cânte celor 
de la The Doors, desigur. Jim Morrison cântând tărăgănat 
melodia „The End". Owen schimbă pe frecvenţa AM. 

În cele din urmă, găsi un buletin de ştiri. Tipul care le 
prezenta nu părea afectat, ceea ce era un pas înainte şi spunea 
că nu există motiv de panică, care era un alt pas înainte. Puse în 
undă apoi comunicatele preşedintelui şi ale guvernatorului de 
Maine, care spuneau amândoi în esenţă acelaşi lucru: luaţi-o 
uşor, oameni, calmaţi-vă. Totul e sub control. Chestii frumoase, 


77 Acronim pentru Federal Communications Commission (Consiliul Federal al 
Comunicaţiilor). 


ca un balsam, Robitussin pentru lumea politicii. Preşedintele 
urma să prezinte poporului american un raport complet la ora 
11, EST. 

— Va fi discursul de care-mi vorbea Kurtz, spuse Owen. Doar 
că s-a devansat cu o zi sau două. 

— Ce discurs... 

— Şşst. 

Owen arătă spre radio. 

O dată ce-i calmase, prezentatorul purcese apoi la alarmarea 
ascultătorilor, repetând multe dintre zvonurile pe care le 
auziseră de la jockey-ul drogat de la postul FM, doar că într-un 
limbaj mai politicos: ciumă, invadatori inumani din spaţiu, raze 
mortale. Apoi, vremea: rafale de ninsoare, urmate de ploaie şi 
vânt întețit din pricina valului cald de aer (ca să nu pomenim şi 
de marţienii ucigaşi) care se apropia. Se auzi un mee-eep, după 
care buletinul de ştiri pe care tocmai îl auziseră o luă de la 
capăt. 

— U'te! Spuse Duddits. Nu's ca 'oi, ami'testi? 

Arăta cu degetul dincolo de geamul murdar. Degetul arătător, 
asemenea vocii lui, nu putea sta locului. Tremura acum, îi 
clănţăneau dinţii. 

Owen se uită în treacăt la Pontiac - sfârşise într-adevăr pe 
mijlocul înzăpezit al drumului şi, deşi se rostogolise complet 
peste cap, se afla într-o rână, iar pasagerii stăteau în jurul lui - 
după care se uită înapoi la Duddits. Era mai palid ca niciodată, 
tremura, un fir însângerat de vată îi ieşea dintr-o nară. 

— Henry, se simte bine? 

— Nu ştiu. 

— Scoate limba. 

— Nu crezi c-ar fi mai bine să-ţi ţii ochii pe... 

— Mă descurc eu, nu mă dăscăli. Scoate limba. 

Henry o scoase. Owen se uită la ea şi făcu o grimasă. 

— Pare mai rău, da-i mai bine, probabil. Porcăria aia s-a albit. 

— La fel şi tăietura de la picior. La fel şi faţa şi sprâncenele 
tale. Suntem norocoşi că nu l-am contractat în plămâni, sau în 
creieri, sau în intestine. - Făcu o pauză. Perlmutter îl are în 
intestine. Creşte o arătare din-aia în el. 

— Cât sunt de în spate, Henry? 


— AŞ zice vreo treizeci şi doi de kilometri. Poate mai puţin. 
Aşa încât, dac-ai putea s-o calci puţin... chiar şi numai foarte 
puţin... 

Owen o călcă, ştiind că la fel va face şi Kurtz de-ndată ce-şi va 
da seama că făcea acum parte dintr-un exod general şi erau 
slabe şanse să devină o ţintă atât pentru civili, cât şi pentru 
poliţia militară. 

— Încă păstrezi legătura cu Pearly, spuse Owen. Chiar dacă 
birusul moare pe tine, încă mai eşti conectat. E cumva... Ridică 
un deget spre bancheta din spate, unde Duddits se lăsase pe 
spătar. Tremuratul i se oprise, cel puţin pentru moment. 

— Sigur, spuse Henry. Am primit-o de la Duddits cu mult 
înainte ca tot tămbălăul ăsta să aibă loc. La fel au primit şi 
Jonesy şi Pete şi Beaver. De-abia am observat. A fost doar o 
parte a vieților noastre. 

Sigur, chiar aşa. Asemenea tuturor acelor gânduri despre 
pungi de plastic şi aruncări de pe-un pod şi despre pistoale. 
Doar o parte a vieții mele. 

— Acum e puternic. Poate că, în timp, va scădea, dar pentru 
moment... Ridică din umeri. Pentru moment aud voci. 

— A lui Pearly. 

— Una dintre ele, fu Henry de acord. Şi a altora care mai au 
birus în stadiu activ. În majoritate, aceştia au rămas în urmă. 

— Jonesy? Prietenul tău Jonesy? Sau DI Cenuşiu? 

Henry îşi scutură capul a negaţie. 

— Insă Pearly aude ceva. 

— Pearly...? Cum poate el... 

— Are o forţă mentală de pătrundere mai mare ca a mea în 
momentul de faţă, din pricina birumului... 

— Din pricina cui? 

— Vietatea din curu' lui, spuse Henry. Nevăstuica de căcat. 

— Oh. 

Lui Owen i se făcu pe dată rău la stomac. 

— Ce aude el nu pare a fi ceva omenesc. Nu cred că e vorba 
de DI Cenuşiu, dar presupun că ar putea fi. Orice ar fi, asta ÎI 
ghidează. 

Merseră în tăcere pentru o vreme. Traficul era destul de 
aglomerat şi unii dintre şoferi erau nervoşi (trecuseră pe lângă 
Explorer înainte de Augusta, era căzut în şanţ, cu încărcătura de 
bagaje împrăştiată în jurul lui şi aparent abandonat), însă Owen 


se socoti norocos. Furtuna ţinuse mulţi oameni departe de 
călătorii, bănuia el. Aceştia s-ar putea hotărî s-o ia din loc acum 
că furtuna se oprise, dar el şi cu Owen o luaseră înaintea valului 
cel mare. In multe feluri, furtuna fusese prietena lor. 

— Vreau să-ţi spun ceva, zise Owen într-un sfârşit. 

— Nu e nevoie s-o spui. Eşti chiar lângă mine - raza e scurtă - 
şi încă-ţi mai pot citi câteva dintre gânduri. 

Owen se gândea că ar opri Humvee-ul pe marginea şoselei şi 
ar cobori, dacă ar fi convins că urmărirea s-ar sfârşi o dată ce-l 
prindea Kurtz. Dar, de fapt, nu era convins. Owen Underhill era 
obiectivul principal al lui Kurtz, dar acesta înţelegea că Owen nu 
ar fi comis un act de trădare atât de monstruos dacă nu ar fi fost 
convins de altcineva s-o facă. Nu, Kurtz i-ar fi tras un glonţ în 
cap lui Owen, după care şi-ar fi continuat drumul. Alături de 
Owen, Henry avea cel puţin o şansă de succes. Fără el, era ca şi 
mort. La fel şi Duddits. 

— Rămânem împreună, spuse Henry. Prieteni până la sfârşit, 
cum spune zicala. 

Şi, de pe bancheta din spate: 

— A'em iste t'eabă e fă'ut acu'. 

— Corect, Duds. Henry se întinse în spate şi strânse uşor 
mâna rece a lui Duddits. Avem nişte treabă de făcut acu'. 


4 


Zece minute mai târziu, Duddits oferi un exerciţiu complet de 
vitalitate, arătându-le primul popas de pe marginea şoselei 
înainte de Augusta. De fapt, ajunseseră aproape de Lewiston. 

— Colo! Colo! Strigă el, apoi începu iarăşi să tuşească. 

— Uşurel, Duddits! Spuse Henry. 

— Probabil că s-au oprit pentru o cafea şi o gogoaşă, spuse 
Owen. Sau poate pentru un sandviş cu şuncă. 

Dar Duddits le arătă să meargă în spate, spre parcarea 
personalului. Acolo se opriră, iar Duddits cobori. Rămase locului, 
murmurând, pentru aproape o clipă, arătând fragil sub cerul 
înnorat şi parcă fiecare suflare de vânt îl lovea ca o palmă. 

— Henry, spuse Owen, nu ştiu ce i-o fi intrat pe mânecă, dar, 
dacă e atât de aproape Kurtz... 

Apoi însă Duddits dădu din cap, se urcă la loc în Hummer şi 
arătă spre indicatorul de ieşire. Arăta mai obosit ca niciodată, 
dar arăta, de asemenea, satisfăcut. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-a fost aici? Întrebă Owen, 
uimit. 

— Cred că şi-a schimbat maşina, spuse Henry. Asta a făcut, 
Henry? A schimbat maşina? 

Duddits aprobă amplu din cap. 

— Fu 'at! Fu'at! O maşină! 

— O să se deplaseze mai repede acum, spuse Henry. Trebuie 
să ne grăbim, Owen. Uită de Kurtz - trebuie să-l prindem pe DI 
Cenuşiu. 

Owen se uită la Henry pentru câteva clipe... apoi îşi întoarse 
privirea pe direcţia drumului. 

— Ce-i cu tine? Te-ai albit complet. 

— Am fost foarte prost - trebuia să-mi dau seama ce punea 
bastardul la cale de la început. Singurele mele scuze sunt că 
sunt obosit şi speriat şi nici una dintre ele nu va conta dacă... 
Owen, trebuie să-l prinzi din urmă. Se îndreaptă spre vestul 
statului Massachusetts şi trebuie să-l prinzi din urmă înainte să 
ajungă acolo. 

Conduceau acum pe moină; era un drum mai mizerabil, dar 
mai puţin periculos. Owen acceleră Hummer-ul până la o sută 
de kilometri, mai mult nu avea curaj pentru moment. 

— Încerc, spuse el. Dar, dacă nu are un accident sau o pană... 
Owen îşi scutură capul de la stânga la dreapta. Nu prea cred, 
amice. Chiar nu prea cred. 

5 

Acesta era un vis pe care-l avea des când era copil (când 
numele lui fusese Coonts), dar numai o dată sau de două ori de 
la ejaculările şi transpiraţiile adolescenţei încoace. In el, fugea 
pe o câmpie sub o lună tomnatică şi se temea să se uite în 
spate fiindcă era pe urmele lui, e/, monstrul. Fugea cât putea de 
tare, dar, desigur, asta nu ajungea, în vise „cel mai" nu ajunge 
niciodată. Apoi, era destul de aproape de el să-i audă respiraţia 
uscată şi să-i simtă ciudatul miros uscat. 

Ajunse la malul unui lac mare şi nemişcat, deşi nu existase 
nici un lac în uscatul şi mizerabilul oraş din Kansas-ul copilăriei 
lui şi, deşi era foarte frumos (luna ardea în adâncimile lui 
aidoma unei lămpi), îl înspăimânta, fiindcă-i aţinea calea, iar el 
nu ştia să înoate. 

Căzu în genunchi pe malul lacului - în această privinţă, visul 
de acum se asemăna perfect cu acele vise din copilărie - dar, în 


loc să vadă reflecţia /u; în apa nemişcată, îngrozitorul bărbat 
sperietoare-de-ciori cu capul din sac umplut cu paie şi cu 
mâinile grăsune îmbrăcate în mănuşi albastre, de data aceasta 
îl văzu pe Owen Underhill, cu faţa acoperită de pete. In lumina 
lunii, birusul semăna cu nişte negi mari şi negri, spongioşi şi 
amorfi. 

Copil fiind, se trezise întotdeauna în acest moment (deseori 
cu măciuca întărită şi pulsând, deşi numai Dumnezeu ştia de ce 
i-ar da un vis atât de îngrozitor o îmbăţoşare unui copil), dar 
acum, el, monstrul - Owen - chiar îl atinse, ochii reflectaţi în apă 
sclipind a reproş. Sclipind, poate, întrebători. 

Fiindcă n-ai executat ordinele, bătrâne! Fiindcă ai trecut linia! 

Îşi ridică mâna să-l respingă pe Owen, să-i înlăture mâna lui... 
şi-şi văzu în strălucirea lunii propria mână. Era cenușie. 

Nu, îşi spuse, doar lumina lunii e de vină. 

Avea, totuşi, doar trei degete - să fie şi asta din pricina luminii 
de la lună? 

Mâna lui Owen atingându-l, dându-i boala lui scabroasă... şi 
având încă tupeul să-i spună 


6 


Şefu'. Treziţi-vă, şefii! 

Kurtz deschise ochii şi se ridică în şezut cu un mormăit, 
împingând în acelaşi timp mâna lui Freddy. Aceasta se afla 
aşezată pe genunchi, nu pe umăr, Freddy se întorsese în spate 
de pe scaunul lui de la volan şi-l scuturase de genunchi; era, 
chiar şi aşa, un lucru intolerabil. 

— Sunt treaz, sunt treaz. 

Îşi ridică mâinile în faţa ochilor să se convingă. Nu era de un 
roz de bebeluş, erau departe de asta, dar nu erau cenuşii şi 
fiecare avea cele cinci degete regulamentare. 

— Cât e ceasul, Freddy? 

— Nu ştiu, şefu' - că-i încă dimineaţă e tot ce pot spune sigur. 

Desigur. Toate ceasurile erau futute. Il lăsase până şi ceasul 
de buzunar. Victimă a lumii moderne ca oricine altcineva, uitase 
să-l tragă. Lui Kurtz i se părea a fi în jur de nouă, ceea ce 
însemna că avusese parte de vreo două ore de odihnă. Nu era 
mult, dar nu avea nevoie de mult. Se simţea mai bine. Destul de 
bine, cu siguranţă, ca să sesizeze îngrijorarea din vocea lui 
Freddy. 

— Ce-i nou, bătrâne? 


— Pearly spune că a pierdut acum legătura cu toţi. Spune că 
Owen a fost ultimul şi că acum e pierdut şi el. Spune că Owen 
trebuie să fi reuşit să suprime fungul Ripley, să trăiţi. 

Kurtz observă cu coada ochiului în oglinda retrovizoare 
rânjetul spart, genul de zâmbet „te-am-păcălit" al lui Perlmutter. 

— Cum stă treaba, Archie? 

— Nu-i nici o treabă, spuse Pearly, părând cu mult mai lucid 
decât înainte de moţăiala lui Kurtz. - Eu... şefu', mi-ar prinde 
bine un pahar de apă. Nu mi-e foame, dar... 

— Cred că ne-am putea opri pentru nişte apă, acceptă Kurtz. 
Dacă am avea o persoană de legătură, desigur. Dar, dacă i-am 
pierdut pe toți - pe tipul ăsta, Jones, ca şi pe Owen şi Devlin - ei 
bine, ştii cum sunt eu, bătrâne. Muşc şi când mor şi e nevoie de 
doi chirurgi şi-un pistol ca să mă facă să-mi descleştez dinţii. O 
să ai parte de-o zi lungă şi de un gât însetat, stând acolo, în 
vreme ce Freddy şi cu mine hoinărim pe drumurile din sud, 
căutând vreo urmă de-a lor... asta dacă nu ne ajuţi tu. Dacă faci 
asta, Archie, îi ordon lui Freddy să oprească la următoarea 
benzinărie. Eu personal o să intru în magazinul Stop n Go sau în 
Seven-Eleven şi-o să cumpăr cea mai mare sticlă de apă Poland 
Spring din frigider. Cum ţi se pare că sună? 

Suna bine, Kurtz îşi dădea seama de asta doar după felul în 
care Perlmutter pleoscăi mai întâi din buze, după care-şi udă 
buzele cu limba (pe buzele şi pe obrajii lui Perlmutter, Ripley era 
încă des, bogat, cele mai multe pete aveau culoarea căpşunelor, 
celelalte erau întunecate ca bulionul), dar privirea aceea 
mârşavă îi reveni. Ochii lui, înconjurați de cruste de Ripley, 
ţâşniră dintr-o parte în cealaltă. Şi, dintr-o dată, Kurtz înţelese 
ceea ce vedea. Pearly înnebunise, iubit fie de Domnul. Poate că 
trebuia să fii nebun ca să recunoşti un alt nebun. 

— l-am spus adevărul pur. Am pierdut legătura cu toţi dintre 
ei. Atunci însă, Archie îşi duse degetul lângă nas şi se uită iarăşi 
viclean în oglindă. 

— Dacă-i prindem, sunt sigur că există şanse bune să te 
vindeci, băieţaş. Kurtz spuse asta pe tonul său cel mai sec, gen 
nu-fac-decât-să-dau-raportul. Ei bine, cu care dintre ei mai 
păstrezi încă legătura? Cu Jonesy? Sau cu cel nou? Cu Duddits? 
Ce spuse Kurtz de fapt fu: Dud-Duts. 

— Nu cu el. Cu nici unul. 

Şi, totuşi, degetul de lângă nas, privirea vicleană... 


— Spune-mi şi primeşti apă, zise Kurtz. Continuă să mă tragi 
de şireturi, soldat şi-o să bag un glonţ în tine şi-o să te arunc în 
zăpadă. Haide, citeşte-mi gândurile şi spune-mi că glumesc. 

Pearly se uită la el îmbufnat în oglinda retrovizoare încă o 
clipă, apoi spuse: 

— Jonesy şi DI Cenugşiu sunt încă pe şosea. Ei se află, acum, 
undeva lângă Portland. Jonesy i-a spus D-lui Cenuşiu cum să 
ocolească oraşul pe 295. Doar că nu i-a spus propriu-zis. DI 
Cenuşiu e-n capul lui şi, când îşi doreşte ceva, cred că, pur şi 
simplu, ia informaţia. 

Kurtz ascultă acestea cu o uimire crescândă, calculând 
întruna. 

— Au un câine, spuse Pearly. Au un câine cu ei. Îl cheamă 
Lad. Cu el păstrez legătura. El e... ca şi mine. Ochii lui îi 
întâlnesc pe ai lui Kurtz iarăşi în oglindă, doar că, de data 
aceasta, viclenia a pierit din ei. Îl locul ei se afla o biată 
jumătate de sănătate mentală. Chiar crezi că există vreo şansă 
ca... ştii tu... eu însumi din nou? 

Faptul că Perlmutter îi putea citi gândurile îl făcu pe Kurtz să 
continue cu precauţie. 

— Cred că există o şansă să fii uşurat de o greutate, cel puţin. 
Dacă ai lângă tine un doctor care înţelege situaţia? Da, cred că 
se poate face. O gură mare de cloroform şi, când te trezeşti... 
puf! - Kurtz îşi sărută vârfurile degetelor, apoi se întoarse către 
Freddy. Dacă se află în Portland, cu cât sunt mai înaintea 
noastră? 

— Cu o sută zece kilometri poate, şefu'. 

— Atunci calcă pedala o ţâră, lăudat fie lisus. Nu ne răsturna 
într-un şanţ, dar calc-o. 

O sută zece kilometri. Şi, dacă Owen şi Devlin şi „Dud-Duts" 
ştiau ce ştia Archie Perlmutter, erau încă pe calea cea bună. 

— Spune-mi dacă am priceput bine, Archie. DI Cenuşiu se află 
în Jonesy... 

— Da... 

— Şi au cu ei un câine care le poate citi gândurile? 

— Câinele le aude gândurile, dar nu le înţelege. E, totuşi, 
numai un câine. Şefu', mi-e sete. 

Ascultă câinele ca şi când ar fi un radio blestemat, se minună 
Kurtz. 


— Freddy, când ai ocazia, trage pe dreapta. Băuturi pentru 
toţi. 

Nu-i convenea că trebuie să facă o oprire de urgenţă - nu-i 
convenea să piardă chiar şi numai câţiva kilometri în urmărirea 
lui Owen - dar avea nevoie de Perlmutter. Avea nevoie de el ca 
om fericit, dacă aşa ceva era posibil. 

Înaintea lor se afla popasul unde DI Cenuşiu îşi schimbase 
plugul cu maşina Subaru a bucătarului, unde Owen şi cu Henry 
intraseră şi ei fiindcă linia îi călăuzise într-acolo. Parcarea era 
aglomerată, dar, toţi trei la un loc, aveau destul mărunţiş pentru 
tonomatul cu fise pentru răcoritoare care se află în faţă. 

Lăudat fie Domnul. 


7 


Oricare ar fi fost reuşitele şi eşecurile aşa-numitului 
„Preşedinte de Florida" (acest episod este în mare parte încă 
nescris), întotdeauna va exista acest amănunt: pusese capăt 
Isteriei Spațiale cu discursul ţinut în acea dimineaţă de 
noiembrie. 

Existau diferite opinii cu privire la motivele reuşitei discursului 
(„Nu a contat faptul că-l ţinea un lider, faptul că a venit la timp a 
fost hotărâtor", opinase un critic), dar chiar reuşise. Înfometaţi 
după dovezi solide, oamenii care o luaseră deja la picior se 
opriră pe marginea şoselei să-l vadă pe preşedinte vorbind. 
Raioanele de electronice din super-magazine se umplură de 
oameni tăcuţi, atenţi. La benzinăriile de pe Interstatala 95, 
ghişeele se închiseră. Aparate TV erau aşezate lângă casele de 
marcat. Barurile se umpleau. În multe locuri, oamenii deschiseră 
uşile celor care voiau să intre şi să vadă discursul la televizor. L- 
ar fi putut asculta la radiourile din maşini (aşa cum făcură 
Jonesy şi DI Cenugşiu), continuându-şi drumul mai departe, dar 
numai puţini făcură acest lucru. Cei mai mulţi voiră să vadă faţa 
preşedintelui. Potrivit detractorilor lui, discursul nu făcu altceva 
decât să creeze o breşă în continuumul de panică - „Şi 
Porcuşorul Porky ar fi putut ţine un discurs în acel moment şi ar 
fi avut exact acelaşi rezultat", opină unul dintre ei. Altul avu o 
altă părere. „A fost un moment crucial în această criză", spuse 
acesta. „Erau poate şase mii de oameni pe drum. Dacă 
preşedintele ar fi spus ceva nelalocul lui, ar fi fost şaizeci de mii 
până la ora două după-amiaza şi poate şase sute de mii până ce 


valul să lovească New York-ul - cel mai mare val de „pelerini" de 
la Marea Secetă încoace. Poporul american, în special cei din 
Noua Anglie, mergeau la conducătorul lor proaspăt ales pentru 
ajutor... pentru alinare şi încurajare. El le-a răspuns cu ceea ce 
s-ar putea să fie cel mai important discurs de încurajare din 
toate timpurile. Cât se poate de simplu." 

Simplu sau nu, având conotaţii sociologice sau fiind doar 
opera unui mare conducător, discursul fu despre ceea ce Owen 
şi cu Henry se aşteptaseră... iar Kurtz ar fi putut prezice flecare 
cuvânt şi întoarcere de frază. În mijlocul lui se aflau două idei 
simple, amândouă prezentate ca dovezi indubitabile şi 
amândouă menite să aline teroarea care se zbătea în acea 
dimineaţă în piepturile americanilor obişnuiţi, placizi. Prima idee 
era că, deşi nu apăruseră fluturând crengi de măslin sau 
oferindu-le daruri de complezenţă, nou-veniţii nu dăduseră nici 
un semn de agresiune şi nu manifestaseră un comportament 
ostil. A doua era că, deşi au adus cu ei un soi de virus, acesta 
fusese izolat în regiunea Jefferson (preşedintele o indică pe un 
monitor verzui la fel de agil ca un meteorolog arătând o zonă cu 
presiune atmosferică scăzută). Şi până şi acolo acest virus era 
pe moarte, fără absolut nici un ajutor din partea oamenilor de 
ştiinţă sau al experţilor militari care se aflau la faţa locului. 

— Deşi nu putem fi siguri date fiind circumstanţele, le spuse 
preşedintele privitorilor săi cu răsuflarea tăiată (cei care se aflau 
în porţiunea Noii Anglii a Coridorului Nordic erau, poate pe bună 
dreptate, cu răsuflarea mai tăiată ca toţi ceilalţi), suntem de 
părere că vizitatorii noştri au adus virusul acesta cu ei la fel de 
involuntar cum turiştii din străinătate aduc uneori anumite 
insecte din ţările lor de baştină în bagaje sau în lucrurile pe care 
şi le-au cumpărat. Acesta e genul de lucruri la care sunt atenţi 
agenţii vamali, dar, desigur - zâmbet larg din partea Marelui 
Tată Alb - noii noştri vizitatori n-au trecut printr-un punct de 
control vamal. 

Mda, câţiva oameni pieriseră din pricina virusului. Cei mai 
mulţi făceau parte din personalul militar. Marea majoritate a 
celor care contractaseră virusul („o excrescenţă fungiformă nu 
prea diferită de epidermofiţia plantară", spuse Marele Tată Alb) 
îl anihilaseră destul de uşor pe cont propriu. Zona fusese 
introdusă în carantină, dar oamenii din afara acestei zone nu se 
aflau în pericol, repet, nu se aflau în pericol. „Dacă vă aflaţi în 


Maine şi v-aţi părăsit casele", spuse preşedintele, „vă sfătuiesc 
să vă-ntoarceţi. Cu cuvintele lui Franklin Delano Roosevelt, nu 
avem de ce ne teme decât de teama însăşi." 

Nimic despre  măcelărirea  omuleţilor  cenuşii, despre 
bombardarea navetei spaţiale, despre vânătorii privaţi de 
libertate, despre incendiul de la magazinul lui Gosselin sau 
despre evadare. Nimic despre ultimii oameni din grupul Imperial 
Valley al lui Gallagher, care fuseseră hăituiţi şi împuşcaţi 
asemenea câinilor (chiar erau câini, în ochii unora; mai răi ca 
nişte câini). Nimic despre Kurtz şi nici o vorbă despre Jonesy 
Tifoidul. Preşedintele le oferi doar atât cât să paralizeze panica, 
înainte ca aceasta să scape de sub control. 

Cei mai mulţi dintre oameni îi urmară sfatul şi se întoarseră la 
casele lor. 

Pentru unii, desigur, acest lucru era imposibil. 

Pentru unii, conceptul de casă dispăruse. 


8 


Parada restrânsă se mişcă spre sud sub cerul întunecat, 
condusă de Subaru-ul roşu ruginit pe care Marie Turgeon din 
Litchfield nu-l va mai revedea niciodată. Henry, Owen şi Duddits 
erau cu optzeci şi opt de kilometri sau cu vreo cincizeci de 
minute în urmă. leşind din popasul Mile 81 (Pearly turna pe gât 
cu lăcomie a doua sticlă de apă Naya pe când reintrară în 
trafic), Kurtz şi oamenii lui erau cu aproximativ o sută douăzeci 
de kilometri în urma lui Jonesy şi a D-lui Cenuşiu, cu treizeci şi 
doi de kilometri mai mult decât fuseseră înainte de oprire. 

De n-ar fi fost perdeaua de nori, un observator dintr-un avion 
zburând la joasă altitudine ar fi putut să vadă toate trei maşinile 
în acelaşi timp, Subaru-ul şi cele două Humvee-uri, la 11:43 EST, 
când preşedintele încheie discursul spunând: 

— Dumnezeu să vă  binecuvânteze, concetăţenii mei 
americani şi Dumnezeu să binecuvânteze America. 

Jonesy şi DI Cenuşiu traversau podul Kittery-Portsmouth de la 
intrarea în New Hampshire; Henry, Owen şi Duddits treceau de 
Intrarea 9, care ducea către orăşelele Falmouth, Cumberland şi 
Jerusalem's Lot; Kurtz, Freddy şi Perlmutter (pântecele lui 
Perlmutter se umfla din nou; stătea întins pe spate, gemând şi 
eliberând gaz puturos, poate un fel de comentariu critic la 
adresa discursului Marelui Tată Alb) se aflau lângă intrarea spre 
Bowdoinham de pe Şoseaua 295, nu cu mult la nord de 


Brunswick. Toate trei autovehiculele ar fi fost uşor de reperat, 
fiindcă foarte mulţi oameni trăseseră pe dreapta să-l vadă pe 
preşedinte ţinând predica aceea tămăduitoare, asistată de 
monitorul verde. 

Bazându-se pe amintirile admirabil organizate ale lui Jonesy, 
DI Cenuşiu părăsi Şoseaua 95 şi intră pe 495 imediat după ce 
trecuse de graniţa dintre New Hampshire şi Massachusetts... şi, 
ghidat de Duddits, care vedea trecerea lui Jonesy sub forma 
unei linii de un galben intens, Humvee-ul din fruntea coloanei 
venea pe urmele lor. O dată ajuns în oraşul Marlborough, DI 
Cenuşiu va părăsi Şoseaua 495 pentru lInterstatala 90, una 
dintre cele mai mari autostrăzi americane care traversa 
conţinentul de la est la vest. In Ţinutul Lacurilor acest traseu e 
cunoscut sub numele de Mass Pike. Intrarea 8, potrivit lui 
Jonesy, era marcată cu numele oraşelor Palmer, Umass, 
Amherst şi Ware. La nouă kilometri de Ware se afla Quabbin. 

Lui îi trebuia Puţul 12; aşa spunea Jonesy, iar Jonesy nu putea 
minţi, indiferent de cât de mult şi-ar fi dorit asta. La barajul 
Winsor se afla un birou al Departamentului pentru Apă al 
statului Massachusetts, la sud de Bazinul Quabbin. Jonesy îl 
putea duce până acolo, după care DI Cenuşiu se va descurca 
singur. 


9 


Jonesy nu mai putea şedea în spatele biroului - dacă mai 
şedea, avea să înceapă să bombăne. De la bombănit avea fără 
îndoială să treacă la bolboroseală, de la bolboroseală la 
văicăreală şi, o dată ce va începe să se văicărească, probabil că 
nu mai era mult până să iasă pe uşă afară şi să sară în braţele 
D-lui Cenuşiu, nebun de legat şi gata să fie supt de viaţă. 

Unde ne aflăm acum, totuşi? Se întrebă el. Suntem deja în 
Marlborough? leşim de pe 495 şi intrăm pe 90? Pare cât se 
poate de logic. 

Nu că ar fi avut cum să fie sigur de asta, cu fereastra oblonită. 
Jonesy se uită spre geam... şi rânji fără să vrea. Trebui s-o facă. 
RENUNŢĂ IEŞI AFARĂ fusese înlocuit cu ceea ce gândise el: 
PREDĂ-TE, DOROTHY. 

Eu am făcut asta, gândi el şi pun pariu c-aş putea face 
blestematele de obloane să dispară, dacă aş vrea. 

Şi ce dacă? DI Cenuşiu va instala altele sau poate că va 
arunca doar nişte vopsea neagră peste sticlă. Dacă nu voia ca 


Jonesy să se uite afară, Jonesy avea să rămână orbit. Ideea era 
că DI Cenugşiu controla partea lui exterioară. Capul D-lui Cenuşiu 
explodase, îşi împrăştiase sporii în faţa ochilor lui Jonesy - dr. 
Jekyll se transformă în DI Birus - iar Jonesy îl inhalase. Acum, DI 
Cenuşiu era... 

E o durere, gândi Jonesy. DI Cenuşiu e durerea din creierul 
meu. 

Ceva încercă să se împotrivească acestei idei, iar el chiar avu 
un gând coerent de dizidentă - Nu, ai înțeles totul pe dos, tu eşti 
cel care-a ieşit afară, care a evadat - dar îl împinse în lături. Era 
o bazaconie pseudointuitivă, o halucinație cognitivă, nu cu mult 
diferită de vederea unei oaze în mijlocul deşertului de către un 
om însetat. Era încuiat aici înăuntru. DI Cenuşiu era acolo afară, 
mâncând şuncă şi conducând situaţia. Dacă Jonesy îşi permitea 
să vadă altfel lucrurile, avea să fie, în noiembrie, unul care-a 
muşcat-o de întâi aprilie. 

Trebuie să-l încetinesc. Dacă nu-l pot opri, există oare vreun 
mod de-a arunca măcar nişte castane în foc? 

Se ridică în picioare şi făcu o tură pe lângă pereţii biroului. 
Treizeci şi patru de paşi. O excursie a dracu, de scurtă. Totuşi, 
presupunea că era mai mare ca o celulă obişnuită de închisoare; 
tipii de la Walpole, sau Danvers, sau Shawshank ar crede că-i 
camera prezidenţială. În mijlocul camerei, capcana pentru vise 
dansa şi se rotea. O parte a minţii lui Jonesy ţinea socoteala 
paşilor; cealaltă se întreba cât erau de aproape de Intrarea 8 a 
autostrăzii Mass Pike. 

Treizeci şi unu, treizeci şi doi, treizeci şi trei, treizeci şi patru. 
Şi, iată-l aici, ajuns iarăşi în spatele scaunul său. Sosise vremea 
Rundei Doi. 

Curând vor ajunge în Ware... nu acolo aveau de gând să se 
oprească. Spre deosebire de rusoaică, DI Cenuşiu ştia cu 
exactitate unde voia să ajungă. 

Treizeci şi doi, treizeci şi trei, treizeci şi patru, treizeci şi cinci, 
treizeci şi şase. În spatele scaunului din nou şi pregătit pentru 
încă o tură. 

El şi cu Carla avuseseră trei copii până să ajungă la treizeci de 
ani (al patrulea venise la mai puţin de un an după aceea) şi nici 
unul dintre ei nu se aşteptase să aibă în proprietate o casă de 
vacanţă, nici măcar una modestă cum era cea de pe Osborne 
Road în Ware de Nord, foarte curând. Apoi, avusese loc o 


schimbare seismică în cadrul catedrei de istorie din care Jonesy 
făcea parte. Un bun prieten primise postul de şef de catedră, iar 
Jonesy se trezise profesor asociat cu trei ani mai devreme decât 
cele mai optimiste aşteptări ale lui. Saltul salarial fusese 
considerabil. 

Treizeci şi cinci, treizeci şi şase, treizeci şi şapte, treizeci şi 
opt şi, din nou, în spatele scaunului. Era bine. Măsura celula cu 
pasul, nimic mai mult, dar această acţiune îl calma. 

În acelaşi an murise bunica soţiei sale şi rămăsese o 
moştenire considerabilă, împărţită între Carla şi sora ei, dat fiind 
faptul că ruda mai apropiată, din generaţia următoare, murise şi 
ea. Aşa încât îşi cumpăraseră casa de vacanţă şi, în prima vară 
după aceea, îşi duseseră copiii la barajul Winsor. De acolo, 
merseseră mai departe într-una din excursiile lor estivale 
plănuite cu rigurozitate din timp. Ghidul lor, un angajat al MWA 
îmbrăcat într-o uniformă de un verde-crud, le spusese că zona 
dimprejurul Bazinului  Quabbin se numea „neprevăzuta 
sălbăticie" şi că devenise cea mai importantă zonă de 
reproducere pentru vulturi din Massachusetts. (John şi Misha, 
copiii lor mai mari, speraseră să vadă un vultur sau doi, dar 
fuseseră dezamăgiţi.) Bazinul se formase în anii treizeci, prin 
inundarea a trei aşezări fermiere, fiecare având propriul centru 
comercial de desfacere. La acea vreme, terenul dimprejurul 
noului lac fusese cultivat. In anii şaizeci sau cam aşa ceva, 
redevenise ceea ce întreaga Nouă Anglie trebuie să fi fost 
înainte ca desţelenirea pământului şi înainte ca industrializarea 
să înceapă pe la începutul secolului şaptesprezece. O încâlceală 
de drumuri accidentate şi nepavate urcau pe partea de esta 
lacului - era unul dintre bazinele cu cea mai curată apă din 
nordul Americii, le spusese ghidul - dar nimic mai mult. Dacă 
voiai să mergi mai departe de Puţul 12 aflat pe Ramificaţia 
Estică, aveai nevoie de bocanci cu ţinte. Asta le spusese ghidul. 
Lorrington, aşa îl chemase. 

Mai fuseseră poate încă vreo doisprezece oameni în acest tur 
de vizitare şi, atunci, ajunseseră aproximativ înapoi la punctul 
de pornire. Se aflau pe marginea drumul care traversa barajul 
Winsor, uitându-se înspre nord, către bazin (către Quabbin, care 
strălucea cu reflexe albastre-sidefii în lumina soarelui, scânteia 
într-un milion de raze, iar Joey dormea profund în scaunul 
Papoose din spatele lui Jonesy). Lorrington îşi încheiase 


pledoaria, se pregătea să le ureze o zi plăcută, când un tip 
îmbrăcat într-un tricou inscripţionat cu Rutgers ridicase mâna 
asemenea unui şcolar şi spusese: Putul 12. Nu acolo a pățit-o 
rusoaica... ? 

Treizeci şi opt, treizeci şi nouă, patruzeci, patruzeci şi unu şi, 
din nou, în spatele scaunului. Număra fără să se gândească 
neapărat la cifre, un lucru pe care-l făcea mereu. Carla spunea 
că e un simptom al complexului obsesiv-coercitiv. Jonesy nu-şi 
făcea griji din pricina asta; ştia că-l calma să numere, aşa încât 
porni într-un alt tur. 

Buzele lui Lorrington se strânseră la auzul cuvântului 
„rusoaica". Se părea că nu făcea parte din pledoarie; nu făcea 
parte din amintirile plăcute cu care Departamentul pentru Apă 
voia să-i trimită pe vizitatori acasă. În funcţie de starea ţevilor 
din sistemul de furnizare municipal prin care trecea pe ultimii 
doisprezece sau cincisprezece kilometri, apa potabilă a 
Bostonului putea fi cea mai curată, cea mai bună apă potabilă 
din lumea: acesta era litania pe care voiau ei s-o promoveze. 

Nu ştiu prea multe despre asta, domnule, spusese Lorrington 
şi Jonesy gândise: Dumnezeule, cred că ghidul nostru tocmai a 
scos 0 păsărică pe gură. 

Patruzeci şi unu, patruzeci şi doi, patruzeci şi trei, iarăşi 
înapoia scaunului şi gata s-o ia de la capăt. Păşea un pic mai 
repede acum. Işi ţinea mâinile împreunate la spate, asemenea 
unui căpitan de vas plimbându-se pe puntea principală... sau 
plimbându-se pe bric după o revoltă reuşită. Credea că, mai 
degrabă, acesta era cazul. 

Jonesy fusese profesor de istorie cea mai mare parte a vieţii 
lui şi curiozitatea era a doua lui fire. Mersese la bibliotecă în ziua 
următoare vizitei şi căutase ştirea în arhiva ziarului local şi, într- 
un sfârşit, o găsise. Fusese scurtă şi sec prezentată - existau în 
acelaşi ziar ştiri despre petreceri de familie care conţineau mai 
multe detalii şi aveau mai multă culoare - dar poştaşul lor ştia 
mai multe şi fusese fericit să-i povestească şi lui. Bătrânul 
Beckwith. Jonesy încă-şi mai amintea ultimele lui cuvinte de 
dinainte să bage în viteză camioneta albastru-cu-alb a Poştei şi 
să pornească în josul Osborne Road-ului către următoarea cutie 
poştală; era o droaie de corespondenţă de distribuit în partea 
din sud a lacului, vara. Jonesy mersese pe jos înapoi spre 


căsuţă, darul lor neaşteptat, spunându-şi că nu era de mirare că 
Lorrington nu voise să vorbească despre rusoaică. 
Nu dădea bine la public deloc. 


10 


O cheamă llena sau Elaina Timarova - nimeni nu e sigur care 
dintre ele. Îşi face apariţia în Ware în primele zile ale toamnei lui 
1995, într-un Ford Escort care are lipit pe parbriz un abţibild 
galben, discret al companiei Hertz. Maşina se dovedeşte a fi 
furată şi circulă vestea - nedovedită, dar suculentă - că a 
obținut-o din Aeroportul Logan, oferindu-se sexual în schimbul 
cheilor. Cine ştie, asta s-ar fi putut întâmpla chiar în acea zi. 

Oricum s-ar fi petrecut, e limpede că femeia e dezorientată, 
că nu e tocmai în toate minţile. Cineva îşi aminteşte vânătaia de 
pe-o parte a feţei ei, altcineva faptul că are bluza încheiată 
greşit la nasturi. Engleza ei e săracă, dar destul de bună să 
întrebe ce vrea să ştie: cum să ajungă la Bazinul Quabbin. Scrie 
acest lucru (în ruseşte) pe o bucată de hârtie. In acea seară, 
când se închide accesul la drumul care traversează barajul 
Winsor, e găsit Escort-ul, abandonat în zona pentru picnic de la 
Goodnough Dike. Când maşina încă se află acolo a doua zi 
dimineaţa, doi tipi de la Departamentul pentru Apă (cine ştie, 
poate că Lorrington era unul dintre ei) şi doi pădurari încep s-o 
caute. 

La trei kilometri în susul lui East Street, îi găsesc papucii. Trei 
kilometri şi mai sus, unde East Street nu mai e pavată 
(şerpuieşte prin sălbăticiile de pe malul estic al bazinului şi nu 
mai e cu adevărat o stradă, ci o versiune din Massachusetts a 
Deep Cut Road-ului), îi găsesc bluza... oh-oh. La trei kilometri 
mai încolo de bluza abandonată, se termină East Street şi o 
fâşie accidentată de drum forestier - Fitzpatrick Road - se 
îndepărtează de lac. Căutătorii sunt pe cale să meargă în 
această direcţie, când unul dintre ei vede ceva roz atârnând de 
creanga unui copac de lângă apă. Era sutienul doamnei. 

Pământul aici e jilav - nu tocmai mocirlos - iar ei îi urmăresc 
atât amprentele paşilor, cât şi crengile rupte printre care şi-a 
croit ea drum, cauzându-şi răni la care ei nu vor să se 
gândească, pe pielea goală. Chiar şi aşa, dovezi ale acestor răni 
sunt pretutindeni şi ei sunt forţaţi să le observe, că le place sau 
nu - sângele de pe crengi şi apoi de pe pietre face parte din 
urmele pe care le caută ei. 


La un kilometru şi jumătate de unde se termină East Street, 
căutătorii ajung la o construcţie din piatră ridicată pe un 
afloriment. Se află cu faţa îndreptată dincolo de Ramificaţia 
Estică, spre muntele Pomery. Această clădire adăposteşte Puţul 
12 şi se poate ajunge la ea cu maşina doar dinspre nord. De ce 
n-a pornit llena sau Elaina direct dinspre nord e o întrebare care 
va rămâne pentru totdeauna fără răspuns. 

Apeductul care porneşte de la Quabbin merge fără cotituri 
cale de o sută de kilometri spre est, către Boston, adunând în 
drum apă şi din Bazinele Wachusett şi Sudbury (aceste două 
surse sunt mai mici şi nu conţin apă la fel de curată). Nu există 
nici o pompă; apeductul, înalt de patru metri şi lat de trei metri 
şi jumătate, nu are nevoie de aşa ceva ca să poarte apa. 
Rezerva de apă a Boston-ului e asigurată prin simpla forţă 
gravitaţională, o tehnică folosită de egipteni cu treizeci şi cinci 
de secole în urmă. Douăsprezece puțuri verticale se ridică între 
pământ şi apeduct. Acestea servesc drept sisteme de ventilaţie 
şi drept puncte de reglare a presiunii. Servesc, de asemenea şi 
ca puncte de acces, în cazul în care s-ar înfunda apeductul. 
Puţul 12, cel mai apropiat de bazin, e cunoscut şi sub numele de 
Puţ de Captare. Aici se testează puritatea apei; de asemenea, 
aici s-au testat adesea şi calităţile ascunse ale femeilor (clădirea 
din piatră e încuiată şi e un popas frecvent al celor care se 
iubesc şi care se dau cu barca). 

Pe prima treaptă dintre cele opt care duc spre uşă, găsesc 
jeanşii femeii, atent împăturiţi. Pe ultima treaptă se află o 
pereche de chiloţi albi din bumbac. Uşa e deschisă. Bărbaţii se 
uită unii la alţii, dar nici unul nu vorbeşte. Au o bănuială în 
privinţa a ceea ce vor găsi înăuntru: o doamnă rusoaică, fără 
haine. 

Dar nu găsesc asta. Capacul rotund din fier de deasupra 
Puţului 12 a fost mişcat doar atât cât să dea naştere unei 
semiluni întunecate pe partea bazinului. Lângă el se află ranga 
de care s-a folosit femeia să mişte capacul - probabil că o găsise 
după uşă, acolo unde mai sunt alte câteva unelte. Lângă rangă 
se află poşeta rusoaicei. Deasupra ei se află un portmoneu, 
deschis să se vadă cartea ei de identitate. Deasupra 
portmoneului - vârful piramidei, cum ar veni - se află paşaportul 
ei. leşind dintre paginile lui se vede o bucată de hârtie acoperită 
cu mâzgălituri care trebuie să fie cuvinte scrise în ruseşte, sau 


în chirilică, sau cum i-or fi spunând ei. Bărbaţii cred că e vorba 
de un bileţel de sinucigaş, dar, după ce-a fost tradus, se 
dovedeşte a nu fi decât ghidul cu instrucţiuni de drum al 
rusoaicei. In josul hârtiei, aceasta a scris: Când se termină 
drumul, mergi pe lângă mal. Aşa a şi făcut, fiind dezbrăcată la 
fiecare pas, nepăsându-i de crengile care o împungeau sau de 
tufişurile care o zgâriau. 

Bărbaţii stau în jurul gurii parţial deschise a puţului, 
scărpinându-se în cap şi ascultând bolboroseala apei care 
porneşte la drum spre robinetele şi spre fântânile şi spre 
furtunurile de grădină din Boston. Sunetul e adânc, întunecat 
într-un fel, dar există un motiv temeinic pentru asta: Puţul 12 se 
află la o adâncime de treizeci şi opt de metri. Bărbaţii nu înţeleg 
de ce-a ales femeia să facă ce-a făcut în felul acesta, dar înţeleg 
mult prea bine cea făcut, o văd şezând pe podeaua de piatră cu 
picioarele atârnându-i; arată ca versiunea dezbrăcată a fetei de 
pe etichetele de White Rock. Se uită pentru ultima dată peste 
umăr, poate, să se asigure că portmoneul şi paşaportul ei sunt 
încă acolo unde le-a pus. Vrea ca cineva să ştie cine a murit în 
felul acesta, iar asta ascunde ceva hidos, ceva trist, fără putinţă 
de îmbunare. O ultimă privire în urmă, apoi se strecoară în 
eclipsa dintre capacul uşor tras în lături şi buza puţului. Poate că 
s-a ţinut de nas, asemenea unui copil care sare bombă în 
bazinul de înot de la ştrand. Poate că nu. In orice caz, dispare în 
mai puţin de o secundă. Bun găsit, întuneric, prieten vechi. 


11 


Ultimele cuvinte ale bătrânului Beckwith în privinţa aceasta, 
înainte să meargă mai departe în camioneta Poştei, fuseseră 
acestea: După cum am auzit eu, cei din Boston o s-o bea în 
cafeaua de dimineață cândva în preajma Zilei îndrăgostiţilor. 
Apoi, îi oferise lui Jonesy un rânjet. Wici eu nu beau apa asta. 
Rămân la bere. 

In Massachusetts, ca şi în Australia, asta se pronunţă be 'e. 


12 


Jonesy făcuse turul încăperii de vreo doisprezece sau 
treisprezece ori. Se opri pentru o clipă în spatele scaunului de la 
birou, scărpinându-se la şold fără să-şi dea seama, apoi porni 
din nou, încă numărând, bunul şi bătrânul Jonesy cel suferind de 
complexul obsesiv-coercitiv. 


Unu... doi... trei... 

Povestea rusoaicei era în mod sigur o poveste potrivită, un 
exemplu reuşit al Palavrelor Infricoşătoare de Oraş Mic (cele 
despre case bântuite unde au avut loc crime multiple şi cele 
despre accidente rutiere îngrozitoare erau şi ele bune) şi, cu 
siguranţă, arunca o rază de lumină asupra planurilor D-lui 
Cenuşiu în privinţa lui Lad, nefericitul ciobănesc scoţian, dar la 
ce-i folosea /ui că ştie unde merge DI Cenuşiu? La urma urmei... 

Inapoi la scaun, patruzeci şi opt, patruzeci şi nouă, cincizeci, 
dar stai o clipă, stai dracului o clipă. Prima dată când păşise în 
jurul camerei, îi luaseră doar treizeci şi patru de paşi, nu-i aşa? 
Cum puteau fi, aşadar, cincizeci acum? Nu-şi târşâise picioarele, 
nu făcuse paşi de pitic, sau ceva de genul ăsta, aşadar cum... 

Ai făcut-o tu să fie mai mare. Te-ai plimbat în jurul ei şi ai 
făcut-o mai mare. Fiindcă erai agitat. E camera ta, la urma 
urmei. Pun pariu c-ai putea s-o faci la fel de mare ca şi sala de 
bal Waldorf-Astoria, dacă ţi-ai dori... iar DI Cenuşiu nu te-ar 
putea opri. 

— E posibil aşa ceva? Şopti Jonesy. Rămase lângă scaunul de 
la birou, cu o mână pe spătar, asemenea cuiva care pozează 
pentru un tablou. Nu avea nevoie de un răspuns la această 
întrebare; vederea îi era îndeajuns. Camera era mai mare. 

Henry era pe drum. Dacă-l avea cu el pe Dud-dits, să-l 
urmărească pe DI Cenugşiu ar fi cât se poate de uşor, indiferent 
de câte ori schimba DI Cenuşiu maşinile, fiindcă Duddits vedea 
linia. li condusese către Richie Grenadeau într-un vis, mai târziu 
îi condusese către Josie Rinkenhauer în realitate şi-i putea arăta 
drumul lui Henry acum la fel de uşor cum un ogar cu mirosul fin 
îl duce pe-un vânător la vizuina vulpii. Problema era avansul, 
blestematul de avans pe care-l avea DI Cenuşiu. Cel puţin o oră. 
Poate mai mult. Şi, o dată ce DI Cenuşiu va fi aruncat câinele în 
Puţul 12, se ducea dracului totul. Va fi destul timp să se închidă 
furnizarea cu apă a Bostonului - teoretic - dar va fi Henry în 
stare să convingă pe cineva să ia o măsură atât de importantă, 
atât de radicală? Jonesy se îndoia. Şi cum rămânea cu cei de pe 
traseu, care vor bea apa aproape imediat ce-a fost infestată? 
Şase mii cinci sute chiar în Ware, unsprezece mii în Athol, peste 
o sută cincizeci de mii în Worcester. Oamenii aceştia vor mai 
avea de trăit doar câteva săptămâni, în loc de câteva luni. Doar 
câteva zile, în unele cazuri. 


Aveau vreo posibilitate să-l încetinească pe bastardul ăsta? 
Să-i dea lui Henry ocazia să-i prindă din urmă? 

Jonesy se uită la capcana pentru vise şi, când făcu asta, se 
schimbă ceva din încăpere - se auzi un suspin, aproape, genul 
de sunet care se spune că-l fac fantomele în timpul şedinţelor 
de spiritism. Dar aceasta nu era o fantomă, iar Jonesy simţi o 
ciupitură pe mână. În acelaşi timp, ochii i se umplură de lacrimi. 
Îi trecu prin minte un vers de Thomas Wolfe - o, pierdut eşti, o 
piatră, o frunză, o uşă negăsită. Thomas Wolfe, a cărui teorie 
era că nu te poţi niciodată întoarce acasă. 

— Duddits? Şopti el. Părul de pe ceafă i se făcuse măciucă. 
Duddits, tu eşti? 

Nici un răspuns... dar, când se uită la biroul pe care se aflase 
telefonul acela inutil, observă că fusese adăugat ceva nou. Nu o 
piatră sau o frunză, ci o tablă de cribbage şi un pachet de cărţi. 

Cineva voia să joace jocul. 


13 


Acum îl durea aproape tot timpul. Mama ştie, a zis la Mama. 
lisus ştie, a zis la lisus. La Henry el nu spune şi Henry doare, 
Henry obosit şi se supără. Beaver şi Pete sunt în rai, unde şed 
de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, făuritorul cerului 
şi-al pământului pe veci, pentru numele lui lisus, amin. Asta-l 
întristează, erau prieteni buni şi se jucau împreună, dar 
niciodată n-au râs de el. Odată, o găsiseră pe Josie şi odată 
văzuseră un tip înalt, cow-boy el şi odată jucaseră jocul. 

Şi ăsta-i un joc, doar că Pete spunea: Duddits nu contează 
dacă pierzi sau câştigi, contează cum joci, numai că de data 
asta contează, chiar contează, Jonesy spune că contează, Jonesy 
greu de auzit, dar, curând, va fi mai bine, curând. Dacă doar nu 
l-ar durea. Nu ajută nici Perco. Îl ustură gâtul şi-i tremură corpul 
şi burta-l doare ca atunci când trebuie să facă caca, ca atunci 
parcă, dar nu trebuie să facă caca şi când tuşea, ieşea uneori 
sânge. Ar vrea să doarmă, dar acolo sunt Henry şi noul lui 
prieten Owen care fusese acolo în ziua în care au găsit-o pe 
Josie şi ei spun Dacă l-am putea încetini şi Dacă l-am putea 
prinde din urmă şi el trebuie să rămână treaz şi să-i ajute, dar 
trebuie să-şi închidă ochii ca să-l audă pe Jonesy şi ei cred că a 
adormit, Owen spune N-ar trebui să-l trezim, dacă iese 
nenorocitul ăla de pe şosea pe undeva, iar Henry spune ţi spun 
că ştiu unde se duce, dar o să-l trezim când ajungem la 1-90, 


doar ca să fim siguri. Pentru moment, lasă-l să doarmă, pentru 
Dumnezeu, arată atât de obosit. Şi, din nou, doar că de data 
asta în gând: Dacă l-am putea încetini pe nemernicul ăla. 

Ochii închişi. Braţele încrucişate peste pieptul care-l durea. 
Respirând încet, Mama spune respiră încet când simţi că-ţi vine 
să tuşeşti. Jonesy nu mort, nu în rai cu Beaver şi Pete, dar DI 
Cenuşiu spune că Jonesy încuiat şi Jonesy îl crede. Jonesy e-n 
birou, fără telefon şi fără informaţii, greu de vorbit cu el fiindcă 
DI Cenuşiu e rău şi DI Cenugşiu e speriat. Speriat că Jonesy îşi va 
da seama care dintre ei e cu adevărat încuiat. 

Când vorbeau ei cel mai mult? 

Când jucau jocul. 

Jocul. 

II scutură un fior. Trebuie să gândească bine şi asta doare, 
simte cum îi fură energia, ultimele fărâme de energie, dar de 
data asta e mai mult decât un simplu joc, de data asta contează 
cine câştigă şi cine pierde, aşa încât îşi oferă energia, face să 
apară tabla şi face să apară cărţile de joc, Jonesy plânge, Jonesy 
gândeşte o, pierdut eşti, dar Duddits Cavell nu e pierdut, 
Duddits vede linia, linia duce spre birou şi de data asta va face 
mai mult decât doar să arunce jetoanele. 

Nu plânge, Jonesy, spune el şi cuvintele sunt clare, în gândul 
lui întotdeauna sunt aşa, doar gura lui proastă le trunchiază. Nu 
plânge, nu sunt pierdut. 

Ochii închişi. Braţele încrucişate. 

In biroul lui Jonesy, sub capcana pentru vise, Duddits joacă 
jocul. 


14 


— Simt câinele, spuse Henry. Părea extenuat. Cel cu care 
comunică şi Perlmutter. Asta e. Suntem puţin mai aproape. 
Cristoase, dacă ar fi un fel să-i încetinim! 

Ploua acum, iar Owen nu putea decât să spere că vor ajunge 
la sud de regiunea rece când se hotăra apa să se transforme în 
lapoviţă. Vântul sufla suficient de tare să legene Hummer-ul pe 
şosea. Era amiază şi ei se aflau între Saco şi Biddeford. Owen se 
uită în oglinda retrovizoare şi-l văzu pe Duddits stând cu ochii 
închişi, cu capul dat pe spate, cu braţele osoase încrucişate pe 
piept. Tenul era de un galben alarmant, dar un firicel subţire de 
sânge intens colorat i se scurgea pe la colţul gurii. 


— E vreun fel în care ne poate ajuta prietenul tău? Întrebă 
Owen. 

— Cred că asta încearcă să facă. 

— Am crezut c-ai spus că doarme. 

Henry se întoarse, se uită la Duddits, apoi se uită la Owen. 

— Greşeam, spuse el. 


15 


Jonesy împărţi cărţile, aruncă două în mâna crupierului, apoi 
ridică cealaltă mână de cărţi şi mai aruncă două. 

— Nu plânge, Jonesy. Nu plânge, nu sunt pierdut. 

Jonesy se uită în sus la capcana pentru vise, aproape convins 
că de acolo se auziseră cuvintele. 

— Nu plâng, Duds. Am alergie, asta-i tot. Acum, cred că vrei 
să joci... 

— Doi, spuse vocea dinspre capcana pentru vise. 

Jonesy jucă doierul din mâna de cărţi a lui Duddits - nu era un 
început rău, de fapt - apoi jucă un şapte din propria sa mână. 
Astea făceau nouă. Duddits avea un şase în mână; întrebarea 
era dacă... 

— Şase pentru cincisprezece, spuse vocea dinspre capcana 
pentru vise. Cincisprezece pentru doi. Pupă-mi aşezătoarea! 

Jonesy râse fără să-şi dea seama. Duddits era, sigur că da, 
dar, pentru o clipă, păruse a fi vocea lui Beav. 

— Haide şi-aruncă odată. 

Şi urmări fascinat cum unul dintre jetoanele de pe tăblie se 
ridică, pluti şi se aşeză înapoi jos în a doua gaură de pe Firth 
Street. 

Dintr-o dată, înţelese un lucru. 

— Ai ştiut să joci tot timpul ăsta, nu-i aşa, Duds? Aruncai 
jetoanele aiurea doar ca să ne faci pe noi să râdem. 

Gândul acesta aduse lacrimi proaspete în ochii lui. Toţi acei 
ani crezuseră că ei se joacă cu Duddits, când, de fapt, el se 
jucase cu ei. Şi, în acea zi, în spatele depozitului Fraţilor Tracker, 
cine pe cine găsise? Cine pe cine salvase? 

— Douăzeci şi unu, spuse el. 

— Treizeci şi unu pentru doi. Dinspre capcana pentru vise. Şi, 
încă o dată, mâna nevăzută ridică jetonul şi-l aşeză două găuri 
mai departe. Nu-l pot citi, Jonesy. 

— Ştiu. 


Jonesy jucă un trei. Duddits strigă treisprezece, iar Jonesy îl 
jucă din mâna lui Duddits de cărţi. 

— Dar tu-l poţi. Tu îi poţi vorbi. 

Jonesy îşi jucă propriul doier şi duse jetonul cu două găuri mai 
departe. Duddits jucă o carte, mută jetonul o gaură pentru 
ultima carte, iar Jonesy gândi: Mă bate un retardat - ca să vezi. 
Doar că acest Duddits nu era retardat. Era extenuat şi era pe 
moarte, dar nu era retardat. 

Jucară toate cărţile din mână; Duddits era cu mult înainte, 
chiar dacă era tabla de joc a lui Jonesy. Jonesy adună cărţile la 
un loc şi începu să le amestece. 

— Ce vrea el, Jonesy? Ce vrea în afară de apă? 

Crimă, gândi Jonesy. îi place să omoare oameni. Dar ajunge 
cu asta. Te rog, Doamne, ajunge cu asta. 

— Şuncă, spuse el. li place şunca. 

Incepu să amestece cărţile... apoi îngheţă, când Duddits îi 
umplu mintea. Adevăratul Duddits, tânăr şi puternic şi gata de 
luptă. 


16 


În spatele lor, pe banchetă, Duddits mormăi puternic. Henry 
se întoarse şi văzu sânge proaspăt, roşu ca birusul, curgându-i 
din nări. Chipul îi era schimonosit într-o crampă îngrozitoare de 
concentrare. Sub pleoapele închise, pupilele ochilor se mişcau 
cu viteză stânga-dreapta. 

— Ce-i cu el? Întrebă Owen. 

— Nu ştiu. 

Duddits începu să tuşească: sunete adânci, ca de plămâni 
sfâşiaţi. Sângele ţâşni printre buzele lui asemenea unei ploi 
miniaturale. 

— Trezeşte-l, Henry! Pentru numele lui Cristos, trezeşte-l! 

Henry îi aruncă lui Owen Underhill o privire speriată. Se 
apropiau acum de Kennenbunkport, la mai puţin de treizeci şi 
doi de kilometri de graniţa cu New Hampshire, la o sută 
şaptezeci şi şapte de kilometri de Bazinul Quabbin. Jonesy avea 
o fotografie cu Quabbin pe peretele din biroul lui; Henry o 
văzuse. Şi, în apropiere de el, în Ware, avea şi o căsuţă de 
vacanţă. 

Duddits strigă: un singur cuvânt repetat de trei ori printre 
accese de tuse. Picăturile de sânge nu erau multe, nu încă, îi 


ieşeau din gură şi din gât, dar, când aveau să înceapă să i se 
frângă plămânii... 

— Trezeşte-l! Spune că-l mănâncă! Nu-l auzi... 

— Nu spune că-l „mâncă". 

— Ce spune, atunci? Ce? 

— Spune şuncă. 


17 


Entitatea care îşi spunea acum DI Cenuşiu - care se gândea la 
sine drept DI Cenugşiu - avea o problemă gravă, dar cel puţin el 
(EL) ştia care e aceasta. Prevenit înseamnă pregătit, era felul în 
care se gândea Jonesy la acest lucru. Erau sute de astfel de 
zicători în cutiile de carton ale lui Jonesy, mii poate. Pe unele, DI 
Cenuşiu le găsea extrem de neinteligibile - Pentru un cal orb, o 
aprobare din cap e la fel de bună ca trasul din ochi era una, Ce 
dai, aia primeşti era alta - dar Prevenit înseamnă pregătit era 
una bună. 

Problema lui putea fi cel mai bine rezumată de sentimentele 
pe care le avea pentru Jonesy... şi, desigur, simplul fapt că 
simţea ceva era destul de rău-prevestitor. Işi putea spune: 
Jonesy e acum izolat şi problema mea e rezolvată, l-am introdus 
în carantină exact aşa cum au încercat militarii să ne introducă 
pe noi. Mă simt urmărit - gonit, de fapt - dar, doar dacă nu 
apare vreo defectiune la motor sau vreo pană de cauciuc, nici 
unul dintre cele două grupuri de urmăritori nu are vreo şansă 
de-a mă prinde. Am un avans mult prea mare. 

Acestea erau faptele - adevărat - dar nu aveau pic de 
savoare. Ceea ce avea savoare era gândul de-a se duce la uşa 
în spatele căreia se afla încarcerată îndărătnica lui gazdă, care 
striga: „Te-am rezolvat, nu-i aşa? Ţi-am rezolvat căruța mică şi 
roşie, nu-i aşa?" Ce avea o căruţă, roşie sau de altă culoare, de- 
a face cu această situaţia, DI Cenuşiu nu ştia, dar era un glonţ 
emotiv de un calibru destul de mare din dotarea lui Jonesy - 
avea o rezonanţă copilărească profundă şi satisfăcătoare. Apoi, 
i-ar scoate limba lui Jonesy (limba mea, gândi DI Cenuşiu cu o 
satisfacţie de netăgăduit) printre buze şi i-ar face „vechea fentă 
cu urzica". 

Cât despre urmăritori, voia să lase pantalonii lui Jonesy în vine 
şi să le-arate fesele lui Jonesy. Acest gest era la fel de lipsit de 
sens ca şi Ce dai, aia primeşti, la fel de lipsit de sens ca şi 


Căruța mică şi roşie, dar voia s-o facă. Se chema „expunerea 
găurii din cur" şi voia s-o facă. 

DI Cenugşiu îşi dădu seama că era infectat cu birusul acestei 
lumi. Începea cu sentimentele, mergea mai departe spre 
descoperirile senzoriale (gustul mâncării, plăcerea 
incontestabilă de-a-l face pe poliţist să-şi lovească fruntea de 
peretele faianţat din baie - bum-bumu-ul înfundat produs), după 
care mergea mai departe spre ceea ce Jonesy numea /ucruri mai 
importante. Era o glumă, potrivit D-lui Cenuşiu, nu era prea 
diferit de faptul de-a spune căcat mâncării digerate sau genocid 
purificării rasiale. Şi, totuşi, actu/ de-a gândi prezenta punctele 
lui de atracţie pentru o fiinţă care existase întotdeauna ca parte 
a unei minţi vegetative, un fel de in-conştienţă avansată 
intelectual. 

Înainte să-l reducă la tăcere DI Cenuşiu, Jonesy îl sfătuise să 
renunţe la misiunea lui şi, pur şi simplu, să se bucure să fie om. 
Acum descoperi în el această dorinţă, în vreme ce mintea lui 
armonioasă de dinainte, mintea lui inconștientă începu să se 
fragmenteze, să se preschimbe într-o mulţime de voci 
contradictorii, unele dorind A, altele dorind B, altele dorind Q la 
pătrat şi împărţit la Z. Ar fi crezut că astfel de trăncăneli sunt 
îngrozitoare, sâmburele nebuniei. In schimb, descoperi că-i 
place ciorovăiala. 

Mai era şunca. Mai era „sexul cu Carla" pe care mintea lui 
Jonesy îl cataloga drept un act extrem de plăcut, implicând în 
acelaşi timp un racord senzorial şi unul emotiv. Mai era şofatul 
cu viteză şi ringul mare de dans din barul lui O'Leary de lângă 
Parcul Fenway şi berea şi formaţiile care nu fac playback şi care 
cântă tare şi Patty Loveless cântând „Blame it on your lyin 
cheatin cold  deadbeatin  two-timin  double-dealin mean 
mistreatin lovin heart'""€ (indiferent de ce însemna asta). Mai era 
şi felul în care se vedea pământul când se ridica ceața într-o 
dimineaţă de vară. Şi crima, desigur. Mai era şi asta. 

Problema lui era că, dacă nu încheia afacerea aceasta curând, 
s-ar putea să n-o mai termine niciodată. Nu mai era demult un 
birum; era DI Cenuşiu. Cât mai era până să-l lase şi pe DI 
Cenuşiu în urmă şi să devină Jonesy? 


78 Dă vina pe inima ta mincinoasă, înşelătoare, rece, amorţită, cu două feţe, 
plutind în două luntrii, rău-voitoare, care te maltratează şi care te iubeşte. 


Asta n-o să se întâmple, gândi el. Apăsă pedala de acceleraţie 
până la podea şi, deşi nu mai avea de unde, Subaru-ul mări 
puţin viteza. Pe bancheta din spate, câinele chelălăi... apoi 
strigă de durere. DI Cenugşiu îşi extinse mintea şi atinse birumul 
care creştea înăuntrul câinelui. Creştea cu viteză. Aproape prea 
repede. Şi, poftim încă ceva - nu simţi nici un pic de plăcere 
întâlnindu-i mintea, nici un pic din căldura ce apare atunci când 
un cineva îşi întâlneşte semenul. Mintea birumului părea rece... 
râncedă... 

— Străină”, murmură el. 

Cu toate acestea, o linişti. Când va azvârli câinele în rezerva 
de apă, birumul va trebui să fie încă înăuntrul lui. Va avea 
nevoie de timp să se adapteze. Câinele se va îneca, dar birumul 
va continua să mai trăiască o vreme, hrănindu-se cu corpul mort 
al câinelui, până ce va veni timpul. Dar, mai întâi, trebuia 
neapărat să ajungă acolo. 

Nu mai avea mult de mers. 

Conducând spre vest pe l-90, trecând pe lângă orăşele 
(balegi, le numea Jonesy în gând, dar fără pic de afecţiune) 
precum Westborough, Grafton şi Dorothy Pond (se apropiau 
acum, mai aveau poate doar şaizeci şi cinci de kilometri), căută 
un loc unde să-şi aşeze noua şi neliniştita conştiinţă şi de unde 
să nu-i creeze nici o problemă. Incercă la copiii lui Jonesy, dar 
dădu îndărăt - teren mult prea sentimental. Încercă la Duddits 
din nou, dar acolo era încă vid; Jonesy furase aceste amintiri. 
Intr-un sfârşit, se mulţumi cu munca lui Jonesy, aceea de-a 
preda istorie şi cu specialitatea lui, care era fascinantă într-un 
fel revoltător. Între 1860 şi 1865, se părea, America se împărţise 
în două, aşa cum făceau şi coloniile de birus la finele fiecărui 
ciclu evolutiv. Existaseră tot soiul de motive, cel mai important 
dintre ele fiind problema „sclavagismului", însă, iarăşi, asta era 
ca şi când i-ai spune căcatului sau vomei mâncare digerată. 
„Sclavagismul" nu însemna nimic. „Dreptul la moştenire" nu 
însemna nimic. „Apărarea integrităţii Uniunii" nu însemna nimic. 
In esenţă, nu făcuseră decât ceea ce făceau creaturile astea mai 
bine: se  „enervaseră", care însemna acelaşi lucru cu 
„înnebuniseră", doar că era mai uşor de acceptat la nivel social. 
Oh, dar se petrecuse totul la o scară atât de mare! 


7? Alien (în Ib. engl, în original), care s-ar traduce cu „extraterestru“, dar, în 
acelaşi timp, şi cu „străin". 


DI Cenuşiu cerceta cutii la rând de arme fascinante - flinte, 
ghiulele, proiectile mici, tunuri, baionete, mine antipersonal - 
când se infiltr o voce. 

Şuncă 

Impinse gândul în lături, deşi stomacul lui Jonesy ghiorăi. l-ar 
plăcea nişte şuncă, da, şunca era cărnoasă şi unsuroasă şi 
alunecoasă şi săţioasă într-un fel primitiv, fizic, dar acum nu era 
momentul. Poate după ce va fi scăpat de câine. Atunci, dacă va 
avea timp înainte să-l ajungă ceilalţi din urmă, va putea să 
mănânce până ce va muri, dacă asta va vrea. Dar acum nu era 
momentul. Trecând pe lângă Intrarea 10 - mai avea două de 
trecut acum - îşi întoarse gândul înapoi la Războiul Civil, la 
oamenii albaştri şi la oamenii cenuşii fugind prin fum, strigând şi 
înjunghiindu-se reciproc în stomac, aranjând căruţe mici şi roşii 
fără număr, des-cărcând muniţia din armele lor în testele 
duşmanilor lor, dând naştere acelor poc-poc-uri scârboase şi... 

Şuncă 

Stomacul lui mai dădu un rateu. Saliva ţâşni în gura lui Jonesy 
şi el îşi aminti de Dysart's, de fâşiile maronii şi crocante de pe 
farfuria albastră, le ridicai cu degetele, textura lor era tare, era 
textura cărnii moarte şi gustoase... 

Nu am voie să mă gândesc la asta. 

Un claxon ţipă iritant, făcându-l pe DI Cenuşiu să tresară, 
făcându-l pe Lad să scâncească. Intrase pe banda greşită de 
circulaţie, pe ceea ce mintea lui Jonesy numea „contrasens" şi 
acum se trase în lături să lase unul din camioanele acelea mari, 
rulând mai repede decât putea rula Subaru-ul, să treacă pe 
lângă el. Stropi parbrizul maşinii mici cu apă murdară, orbindu-l 
pentru o clipă şi DI Cenuşiu îşi spuse: Te prind te omor, te bat 
până-ți scot birusul din cap şofer nechibzuit ce eşti, pac-pac, îti 
rezolv căruța căruța mică şi ro 

Sandviş cu şuncă 

Acesta fu ca o împuşcătură în ţeastă. Se luptă cu gândul, dar 
forţa lui era ceva cu totul nou. Putea fi oare vorba de Jonesy? Cu 
siguranţă nu, Jonesy nu era atât de puternic. Insă, dintr-o dată, i 
se păru că nu e decât un stomac, iar acel stomac era gol, îl 
durea, tânjea. Precis s-ar putea opri doar atât cât să-l 
potolească. Dacă nu va face asta, ar putea ieşi cu maşina direct 
în 


Sanaviş cu şuncă! 
Și maioneză! 


DI Cenuşiu scoase un țipăt nearticulat, fără să-şi dea seama 
că începuse să saliveze nestăpânit. 


18 


— Îl aud, spuse Henry brusc. Îşi duse pumnii la tâmple, parcă 
să oprească o durere de cap. Cristoa-se, ce mai doare! E-atât de 
înfometat. 

— Cine? Întrebă Owen. Tocmai trecuseră graniţa interstatală 
în Massachusetts. În faţa maşinii, ploaia cădea în fâşii argintii, 
oblice, suflate de vânt. Câinele? Jonesy? Cine? 

— EI, spuse Henry. DI Cenuşiu. Se uită la Owen; o neaşteptată 
undă sălbatică de speranţă îi sclipea în privire. Cred că trage pe 
dreapta. Cred că se opreşte. 


19 


— Şefu'. 

Kurtz era pe cale să aţipească din nou când se întoarse 
Perlmutter - nu fără un anume efort - şi i se adresă. Tocmai 
trecuseră de ghişeele pentru plata accesului pe autostrăzile din 
New Hampshire; Freddy Johnson avusese grijă să aleagă o 
bandă cu un ghişeu automat de preluare a fiselor (se temuse ca 
nu cumva un încasator, fiinţă umană, să bage de seamă 
putoarea din cabina Humvee-ului, luneta spartă şi armele... sau 
toate trei). 

Kurtz se uită cu interes la faţa buimacă, udă de transpiraţie a 
lui Archie Perlmutter. Cu fascinaţie, chiar. Unde era birocratul 
incolor numărător de boabe, purtătorul de servietă la birou şi de 
mapă pe teren, cu părul întotdeauna perfect pieptănat şi cu 
cărarea parcă trasă cu _ liniarul mereu pe partea stângă? 
Bărbatul care, pentru nimic în lume, nu se putea obişnui să nu 
folosească expresia să trăiţi? Bărbatul acesta dispăruse. Deşi 
fiind destul de osoasă, i se părea că faţa lui Pearly se umflase 
oarecum. Se transformă în Mama Joad, gândi Kurtz şi aproape 
chicoti. 

— Şefu', încă mi-e sete. 

Pearly aruncă o privire pofticioasă la Pepsi-ul lui Kurtz, apoi 
dădu drumul unei alte băşini putrede. Mama Joad cântând la 
trompetă în iad, îşi spuse Kurtz şi, de data aceasta, chiar chicoti. 


Freddy înjură, dar cu dezgustul de înainte; acum păru resemnat, 
aproape plictisit. 

— Mă tem că ăsta-i al meu, bătrâne, spuse Kurtz. Şi mi-e 
oleacă secat şi mie gâtlejul. 

Perlmutter începu să vorbească, apoi se crispa când îl lovi o 
undă nouă de durere. Se băşi iarăşi, sunetul fiind mai subţire 
acum, nu al unei trompete, ci sunetul scos de un copil 
netalentat suflând într-o piculină. Ochii i se îngustară, deveniră 
vicleni. 

— Dă-mi un gât şi-ţi spun ceva ce sigur vrei să ştii - O pauză. 
- Ceva ce sigur trebuie să ştii. 

Kurtz medita la asta. Ploaia plesnea maşina pe o parte şi intra 
prin luneta spartă. Blestematul ăsta de geam era o adevărată 
pacoste, lăudat fie lisus, mâneca jachetei lui era udă leoarcă, 
dar va trebui să suporte inconvenientul. Cine era răspunzător de 
luneta spartă, la urma urmei? 

— Tu eşti, spuse Pearly şi Kurtz tresări. Treaba asta cu cititul 
gândurilor era pur şi simplu prea ciudată. Credeai că te 
obişnuieşti cu ea şi apoi îţi dădeai seama că nu, negativ, nu te 
obişnuiseşi. Tu eşti răspunzător. Aşa că dă-mi dracului un gât de 
Pepsi. Șefu'. 

— Ai grijă cum vorbeşti, dospitule, tună Freddy. 

— Spune-mi ce ştii şi-ţi dau cât a mai rămas. Kurtz ridică 
sticla de Pepsi şi o scutură în faţa privirii torturate a lui Pearly. 
Kurtz nu făcu asta fără un soi de dispreţ de sine comic. Cândva, 
condusese unităţi întregi şi se folosise de ele ca să modifice 
întregi regiuni geografice. Acum, sub comanda lui se aflau doi 
oameni şi o băutură carbogazoasă. Căzuse în dizgrație. Mânaria 
îl trăsese în jos, lăudat fie Domnul. Poseda mândria lui Satan şi, 
dacă ăsta era un cusur, era unul de care cu greu te poţi 
dezbăra. Mânaria e cureaua care-ţi ţine pantalonii pe tine chiar 
şi atunci când aceştia au dispărut. 

— Promiţi? 

Limba acoperită cu puf roşu a lui Pearly ieşi printre buze şi 
udă buzele uscate. 

— Să mor dacă mint, spuse Kurtz solemn. La dracu, bătrâne, 
citeşte-mi gândurile dacă nu crezi! 

Pearly îl studie pentru o clipă, iar Kurtz aproape că simţi 
degetele scabroase ale bărbatului (sub fiecare unghie îi 


creşteau acum mănunchiuri de excrescenţă roşie) pipăindu-i 
mintea. O senzaţie cumplită, dar o îndură. 

Într-un sfârşit, Perlmutter păru satisfăcut. Dădu din cap. 

— Aflu mai multe chiar acum, spuse el, după care vocea îi 
slăbi până la o şoaptă îngrozită, conspirativă. Mă mănâncă de 
viu, ştii. Îmi mănâncă intestinele. Simt asta. 

Kurtz îl mângâie pe braţ. Chiar acum treceau pe lângă un 
panou pe care scria BUN VENIT ÎN MASSACHUSETTS. 

— O să am grijă de tine, băieţaş; ţi-am promis asta, nu-i aşa? 
Între timp, spune-mi ce ştii. N 

— DI Cenugşiu se opreşte. li este foame. 

Kurtz nu-şi luase palma de pe braţul lui Perlmutter. Acum, 
strânse priza, transformându-şi unghiile în gheare. 

— Unde? 

— Aproape de destinaţia lui. La un magazin. Pe o voce 
copilărească, tărăgănată, care-i făcu lui Kurtz piele de găină, 
Archie Perlmutter spuse: „Momeală bună, să-ţi ajungă o 
săptămână! Momeală bună, să-ţi ajungă o săptămână!" Apoi, 
revenind la un ton mai normal: Jonesy ştie că Henry şi cu Owen 
şi cu Duddits vin. Din cauza asta l-a făcut pe DI Cenuşiu să se 
oprească. 

Gândul că Owen îl va prinde din urmă pe Jonesy/Dl Cenuşiu îl 
umplu pe Kurtz de panică. 

— Archie, ascultă bine la mine. 

— Mi-e sete, se plânse Perlmutter. Mi-e sete, fiu de căţea ce 
eşti. 

Kurtz ridică sticla de Pepsi în faţa ochilor lui Perlmutter, dar îl 
plesni peste mână când acesta se întinse s-o ia. 

— Ştiu Henry, Owen şi Dud-Duts că Jonesy şi DI Cenuşiu s-au 
oprit? 

— Dud-dits, prost bătrân ce eşti! Mârâi Perlmutter, apoi gemu 
de durere şi se prinse de stomac, care pornise din nou să se 
umfle. Dits, dits, Dud-dits! Da, ştiu! Duddits a dat o mână de 
ajutor să-l înfometeze pe DI Cenugşiu! Au făcut-o împreună, el şi 
cu Jonesy! 

— Nu-mi place asta, spuse Freddy. 

Bine-ai venit la club, gândi Kurtz. 

— Te rog, şefu', spuse Pearly. Mi-e atât de sete. 

Kurtz îi dădu sticla. Se uită cu un ochi scrutător când 
Perlmutter o secă. 


— 495, şefu', anunţă Freddy. Ce să fac? 

— Mergi pe el, spuse Perlmutter. Apoi pe 90 spre vest. Râgâi. 
Fu puternic, dar, din fericire, inodor. - Ea, vietatea, mai vrea un 
Pepsi. Îi place zahărul. Şi cofeina la fel. 

Kurtz căzu pe gânduri. Owen ştia că urmărirea se oprise, cel 
puţin pentru o vreme. Acum, Owen şi cu Henry vor accelera, 
încercând să profite cât mai mult de întârzierea asta de 
nouăzeci-o sută de minute. In consecinţă şi ei trebuiau să 
accelereze. 

Toţi poliţiştii care le vor apărea în cale vor trebui omorâţi, 
Domnul fie cu ei. Intr-un fel sau altul, situaţia ajungea la o 
concluzie. 

— Freddy. 

— Şefu'. 

— Apasă până la podea. Fă curva asta să meargă la trap, 
Domnul să te iubească. Fă-o să alerge. 

Freddy Johnson făcu aşa cum i se ordonase. 


20 


Nu exista nici nu grajd, nici un arc, nici un padoc şi, în loc de 
PLĂCUȚE DE ÎNMATRICULARE DIN AFARA STATULUI, panoul din 
fereastră arăta o fotografie a Bazinului Quabbin deasupra 
legendei MOMEALĂ BUNĂ, SĂ-ŢI AJUNGĂ O SĂPTĂMÂNĂ! Dar, 
altfel, magazinaşul ar fi putut fi magazinul lui Gosselin fără nici o 
problemă: aceiaşi pereţi plini de şobolani, aceleaşi şindrile 
maro-nămol, acelaşi horn strâmb picurând fum în cerul ploios, 
aceeaşi pompă de benzină ruginită din faţă. Un alt însemn se 
sprijinea de pompă, de data aceasta anunțând NU AVEM 
BENZINA DAŢI VINA PE SECATURILE GUVERNAMENTALE. 

In acea după-amiază de noiembrie, magazinul era gol, cu 
excepţia proprietarului, un domn pe nume Deke McCaskell. 
Asemenea celor mai mulţi, îşi petrecuse dimineaţa lipit de 
televizor. Toate reportajele (chestii care se repetau, în cea mai 
mare parte şi, datorită instituirii controlului militar în acea parte 
a Pădurilor Nordice, nici o imagine interesantă a altceva decât a 
ceea ce Armata, Forţele Navale şi Forţele Aviatice oferiră spre 
difuzare) culminase cu discursul preşedintelui. Deke îi spunea 
preşedintelui domnul Okeefenokee, datorită felului obscur în 
care fusese ales - chiar nu ştia nimeni de acolo să numere? Deşi 


nu-şi exercitase dreptul la vot de la Gipper% încoace (ăsta chiar 
că fusese preşedinte), Deke îl ura pe preşedintele Okeefenokee, 
era de părere că era un dinţos nenorocit, unsuros şi nedemn de 
încredere (avea, totuşi, o soţie arătoasă) şi era de părere că 
discursul lui de la ora unsprezece fusese doar acelaşi bla-bla- 
bla. Deke nu credea nici un cuvânt din cele spuse de bătrânul 
Okeefenokee. In opinia lui, întreaga afacere era probabil o 
cacealma, nişte tactici de înfricoşare menite să-i facă pe 
contribuabilii americani să înghită sumele cheltuite pe apărare 
şi, de aici, să înghită taxele instituite. Nu exista nimic în spaţiu, 
o dovedise ştiinţa. Singurii extratereştri din America (cu 
excepţia preşedintelui  Okeefenokee însuşi, desigur) erau 
traficanţii de droguri care treceau graniţa înot dinspre Mexic. 
Insă oamenii erau speriaţi, stăteau acasă şi se uitau la televizor. 
Câţiva, puţini, vor veni mai târziu după bere sau după sticle de 
vin, dar, pentru acum, atmosfera din magazin era la fel de 
moartă ca un motan călcat pe autostradă. 

Deke închisese televizorul în urmă cu o jumătate de oră - 
destul era destul, pentru numele lui Cris-tos - şi, când clopoţelul 
de deasupra uşii clincăi la unu şi un sfert, el citea o revistă luată 
din stativul din spatele magazinului, acolo unde un însemn 
proclama ORI Al 21, ORI N-AI CE CAUTA AICI. Această anume 
publicaţie se chema Fetite cu fundițe, un titlu cât se poate de 
cinstit, dat fiind că toate fetiţele dinăuntru purtau fundiţe. Nimic 
altceva, doar fundiţe. 

Ridică ochii spre noul-venit, vru să spună ceva de genul „Ce 
mai faci" sau „Alunecă pe şosea", dar se abţinu. Simţi o 
fulgerare de nelinişte, urmată de o convingere subită că va fi 
jefuit... şi că, dacă totul se va reduce la un jaf, va avea noroc. 
Niciodată nu fusese jefuit, nu în cei doisprezece ani de când 
avea magazinul în proprietate - dacă voia cineva să rişte 
închisoarea pentru un pumn de bani peşin, existau locuri prin 
zonă de unde puteau lua nişte pumni mult mai mari. Tipul ar fi 
trebuit să fie... 

Deke înghiţi. Tipul ar fi. Trebuit să fie nebun, gândise el şi 
poate că tipul acesta era, poate că era unul dintre acei maniaci 
care tocmai şi-a omorât întreaga familie şi-apoi s-a hotărât să-şi 


5 Gipper - porecla celui de-al 40-lea preşedinte american (1981-1989), Ronald 
Reagan. 


facă puţin de cap prin jur, să mai omoare câţiva oameni înainte 
să întoarcă ţeava uneia dintre arme către el. 

Deke nu era paranoic din fire (era din fire dintr-o bucată, i-ar 
fi spus fosta soţie), dar asta nu schimba faptul că se simţea 
ameninţat de primul client din acea după-amiază. Nu-l deranjau 
foarte tare tipii care veneau uneori şi care nu mai plecau din 
magazin, cei care vorbeau întruna despre Patriots sau despre 
Red Sox, sau care povesteau ce huidume de peşti prinseseră ei 
la bazin, dar acum şi-ar fi dorit să intre câţiva. O gaşcă întreagă, 
de fapt. 

Bărbatul rămase doar locului de partea din interior a uşii, la 
început şi da, ceva nu era în regulă cu el. Purta o haină 
portocalie de vânător, dar sezonul de vânătoare la căprioare nu 
se deschisese încă în Massachusetts; asta însă s-ar fi putut să 
nu însemne nimic. Ceea ce nu-i plăcu lui Deke erau zgârieturile 
de pe faţa bărbatului, de parcă şi-ar fi petrecut cel puţin o parte 
a ultimelor zile făcând cros prin pădure; iar calitatea 
fantomatică, suptă a trăsăturilor înseși... Gura i se mişca, de 
parcă ar fi vorbit singur. Mai era încă un lucru. Lumina cenuşie a 
după-amiezii intrând oblic prin ferestrele prăfuite din faţă se 
reflectau ciudat pe buzele şi pe bărbia lui. 

Fiului ăstuia de cătea îi curg balele, gândi Deke. B/estemat să 
fiu dacă nu-i aşa. 

Capul noului venit tresărea în ticuri scurte şi rapide, în vreme 
ce corpul rămânea perfect nemişcat, amintindu-i lui Deke de 
felul în care rămâne nemişcată o bufniţă pe cracă în vreme ce-şi 
urmăreşte prada. Deke se gândi pentru scurtă vreme să se 
strecoare afară din scaun şi să se ascundă sub tejghea, dar, 
înainte ca măcar să înceapă să ia în considerare elementele pro 
şi contra ale unei atare mişcări (nu i se învârt rotiţele chiar 
foarte repede, ar mai fi spus fosta lui soţie), capul tipului se mai 
scutură o dată în felul acela grăbit şi arătă spre el. 

Partea raţională a minţii lui Deke se agăţase de speranţa (nu 
era o idee cu adevărat bine articulată) că-şi imaginează totul, că 
suferă o halucinație din pricina tuturor acelor ştiri ciudate şi 
acelor zvonuri fantastice, fiecare prezentate cu acribie de presă, 
provenite din nordul statului Maine. Poate că nu era vorba decât 
despre un tip care voia ţigări, sau un pachet de şase cutii de 
bere, sau poate o sticlă de brandy cu cafea şi o revistă 
deocheată, ceva care să-l ajute să petreacă o noapte lungă, cu 


drumurile acoperite de zloată, într-un motel din afara orăşelelor 
Ware sau Belchertown. 

Speranţa aceasta muri când ochii bărbatului îi întâlniră pe ai 
lui. 

Nu era privirea unui maniac criminal de familie plecat în 
propria lui croazieră spre nicăieri; aproape că ar fi fost mai bine 
acesta să fie cazul. Ochii noului-venit, departe de-a fi goi, erau 
prea plini. Un milion de gânduri şi de idei păreau că-i umbresc, 
asemenea unei benzi din acelea de telegraf derulată cu viteză 
mare. Păreau că aproape saltă în orbite. 

Şi erau cei mai înfometați ochi pe care Deke McCaskell îi 
văzuse în întreaga lui viaţă. 

— E închis, spuse Deke. Cuvintele ieşiră într-un croncănit care 
nu semăna deloc cu vocea lui. Eu şi cu partenerul meu - el e-n 
spate - am închis magazinul pentru restul zilei. Din pricina celor 
care se petrec în nord. Eu - noi, vreau să spun - am uitat să 
întoarcem semnul invers. Noi... 

Ar fi putut continua aşa până la sfârşitul orelor - al zilelor, 
chiar - dar bărbatul în haină de vânător îl întrerupse. 

— Şuncă, spuse acesta. Unde o găsesc? 

Deke ştiu, dintr-o dată şi fără îndoială, că, dacă nu va primi 
şuncă, bărbatul acesta îl va ucide. S-ar putea să-l omoare şi aşa, 
dar fără şuncă... da, cu siguranţă. Avea şuncă. Slavă Domnului, 
slavă lui Cristos, slavă lui Okeefenokee şi tuturor secăturilor, 
avea şuncă. 

— Frigiderul din spate, spuse pe noua şi ciudata lui voce. 
Mâna aşezată pe coperta revistei era rece ca un cub de gheaţă. 
În cap, auzea voci şoptite care nu păreau să-i aparţină. Gânduri 
roşii şi gânduri negre. Gânduri înfometate. 

O voce inumană întrebă: Ce-i acela frigider? O voce obosită, 
foarte umană, răspunse: Mergi de-a lungul culoarului, 
frumosule. O să vezi. 

Aud voci, gândi Deke. Au, /isuse, nu. Asta li se întâmplă 
oamenilor înainte s-o ia pe brazdă. 

Bărbatul trecu pe lângă Deke şi merse de-a lungul culoarului. 
Şchiopăta pronunţat. 

Lângă casa de marcat se afla un telefon. Deke se uită la el, 
apoi îşi mută privirea. Era destul de aproape să-l ajungă şi avea 
numărul 911 inclus în lista de preapelare, dar la fel de bine ar fi 


putut fi pe lună. Chiar dacă ar putea aduna destulă forţă să se 
întindă după telefon... 

O să ştiu, spuse vocea inumană, iar Deke scoase un geamăt 
scurt, sec. Era în mintea lui, ca şi când i-ar fi implantat cineva un 
radio în ţeastă. 

Deasupra uşii se afla montată o oglindă convexă, un 
mecanism extrem de folositor mai ales vara, când magazinul 
era plin de copiii care mergeau la bazin cu părinţii - Quabbin nu 
era decât la douăzeci şi nouă de kilometri de aici - pentru a 
pescui, sau pentru a campa, sau numai pentru un picnic. 
Bastarzii ăia mici au încercat întotdeauna să şpar-lească diverse 
lucruri, în mod special bomboanele şi revistele deocheate. 
Acum, Deke se uită în ea, urmărind cu o fascinaţie crispată cum 
bărbatul în haină portocalie se apropie de frigider. Rămase acolo 
pentru o clipă, holbându-se înăuntru, apoi luă nu un singur 
pachet de şuncă, ci pe toate patru. 

Bărbatul veni înapoi pe culoarul din mijloc, aducând şunca, 
şchiopătând şi uitându-se rapid la rafturi. Părea periculos, părea 
înfometat şi părea, de asemenea, îngrozitor de obosit - 
asemenea unui alergător la maraton intrând pe ultimul 
kilometru. Privindu-l, Deke simţi acelaşi fel de ameţeală pe care 
o căpăta când se uita în jos dintr-un loc înalt. Era ca şi când nu 
te-ai fi uitat la o singură persoană, ci la mai multe, suprapuse şi 
schimbându-şi locul în ordinea de perspectivă. II duse pe Deke 
în treacăt cu gândul la un film pe care-l văzuse, la o pi-piţă dusă 
cu pluta care avea o sută de personalităţi. i 

Bărbatul se opri şi luă un borcan de maioneză. In capătul 
culoarului se opri din nou şi luă o franzelă de pâine. Apoi, se 
întoarse la tejghea. Deke aproape că simţea oboseala ieşindu-i 
prin pori. Şi nebunia. 

Aşeză cumpărăturile jos şi spuse: 

— Sandvişuri cu şuncă şi maioneză făcute cu pâine albă. 
Astea-s cele mai bune. Şi zâmbi. Era un zâmbet de o sinceritate 
atât de obosită, care-ţi frângea inima, încât Deke uită de frică 
pentru o clipă. 

Fără să se gândească, întinse mâna 

— Domnule, te simţi bi... 

Mâna lui Deke se opri ca şi când ar fi întâmpinat un zid. 
Tremură preţ de o clipă deasupra tejghelei, apoi zbură în sus şi-i 
plesni propria faţă - p/eosc! Se trase încet în lături şi se opri, 


plutind asemenea unei nave cu pernă de aer. Al treilea şi al 
patrulea deget se adunară încet în palmă. 

Nu-l omori! 

leşi afară şi opreşte-mă! 

Dacă mă fortezi să încerc, s-ar putea să ai parte de-o surpriză. 

Vocile acestea erau în capul lui. 

Mâna lui plutitoare se mişcă în faţă şi primele două degete se 
înfipseră în nări, obturându-le. Pentru o clipă, rămaseră locului, 
apoi, oh, Cristoase mare, începură să sape. Şi, deşi Deke 
McCaskell avea multe obiceiuri îndoielnice, să-şi roadă unghiile 
nu era unul dintre ele. La început, degetele nu vrură să se urce 
prea mult - spre apartamentele de sus - dar apoi, când începu 
să curgă sângele lubrifiant, deveniră excesiv de vioaie. Se 
zbăteau aidoma viermilor. Unghiile murdare săpau aidoma unor 
colţi. Îşi croiau drum tot mai adânc, adăpos-tindu-se tot mai spre 
creier... auzea cartilagiile rupându-se... auzea... 

Opreşte-te, DI Cenuşiu, opreşte-te! 

Şi, dintr-o dată, degetele lui Deke îi aparţinură lui din nou. ŞI 
le scoase cu un pocnet jilav. Sângele se scurse pe tejghea, pe 
suportul pentru mărunţiş din plastic pe care se afla desenat 
logo-ul Skoal, la fel pe fetiţa dezbrăcată cu fundiţe a cărei 
anatomie o studiase când intrase creatura aceasta. 

— Cât îţi datorez, Deke? 

— la-le! Acelaşi croncănit de cioară, dar acum era un 
croncănit nazal, fiindcă nările îi erau înfundate de sânge. Au, 
omule, ia-le doar şi pleacă! leşi dracului de-aici! 

— Nu, insist. E vorba de comerţ, prin care bunurile cu o 
valoare reală sunt schimbate pentru bunuri cu valoare fiduciară. 

— Trei dolari! Strigă Deke. 

Îşi făcea loc şocul. Inima îi bătea sălbatic, muşchii i se 
încordau de adrenalină. Credea că e posibil ca bestia să plece, 
iar asta făcea totul infinit mai rău: să fii atât de aproape deo 
viaţă cu viitorul în faţă şi, totuşi, să ştii că îţi poate fi luată din 
cel mai mic capriciu al acestui nebun nenorocit. 

Nebunul scoase un portmoneu vechi şi ros, îl deschise şi 
căută prin el parcă un secol întreg. Saliva îi picură egal din gură 
când se aplecă deasupra portmoneului. Într-un sfârşit, găsi trei 
dolari. Îi aşeză pe tejghea. Portmoneul fu introdus la loc în 
buzunar. Căută în jeanşii cu aspect revoltător (A gonit din greu 


şi-a lăsat ploaia-n urmă*!, gândi Deke), găsi un pumn de 
mărunţiş şi aşeză trei monede pe suportul Skoal. Două de 
douăzeci şi cinci şi una de zece cenți. 

— Eu dau bacşiş douăzeci la sută, spuse clientul cu o mândrie 
greu de trecut cu vederea. Jonesy dă bacşiş cincisprezece. Asta-i 
mai bine. Sunt mai mulţi. 

— Sigur, şopti Deke. Nasul îi era plin de sânge. 

— O zi plăcută. 

— Şi tu... ia-o mai uşor. 

Bărbatul în haină portocalie rămase cu capul aplecat. Deke îl 
auzi făcând selecţia printre mai multe posibile expresii. II făcea 
să-i vină să ţipe. Într-un sfârşit, bărbatul spuse: 

— O iau cum pot. Urmă o altă pauză. Apoi: Nu vreau să suni 
pe nimeni, partenere. 

— N-o să sun. 

— Juri pe Dumnezeu? 

— Mda. Jur pe Dumnezeu. 

— Eu sunt ca Dumnezeu, observă clientul lui. 

— Maa, bine. Aşa cum zi... 

— Dacă suni pe cineva, o să ştiu. O să mă-ntorc şi-o să-ţi 
aranjez căruţa. 

— N-o să sun! 

— Bună idee. 

Deschise uşa. Clopoţelul zornăi. leşi din magazin. 

Pentru o clipă, Deke rămase unde se afla, ca şi când ar fi avut 
picioarele lipide de podea. Apoi se grăbi să iasă de după 
tejghea, lovindu-şi tare şoldul de colţ. La căderea serii, acolo va 
avea o vânătaie mare şi neagră, dar pentru moment nu simţi 
nimic. Trase zăvorul, puse lanţul, apoi rămase acolo, uitându-se 
pe furiş afară. În faţa magazinului se afla parcată o rablă Subaru 
mică şi roşie, stropită cu noroi şi ea părând c-a gonit din greu şi 
c-a lăsat ploaia în urmă. Bărbatul îşi mută cumpărăturile în 
căuşul făcut de unul dintre braţe, deschise uşa şi urcă în spatele 
volanului. 

Pleacă de aici, gândi Deke. Te rog, domnule, pentru numele 
lui Dumnezeu, doar pleacă de-aici. 


8&1 Road hard and put away wet (în engleză în original) - piesă muzicală a 
cântăreţului american Diesel Boy, piesă care dă şi titlu albumului în care 
apare. 


Dar nu plecă. Ridică în schimb ceva - franzela de pâine - şi 
rupse şnurul care lega gura pungii. Scoase vreo douăsprezece 
felii. Mai departe, desfăcu borcanul cu maioneză şi, folosindu-şi 
degetul pe post de cuţit, începu să ungă feliile de pâine cu 
maioneză. După ce termina fiecare felie, îşi curăța degetul cu 
limba. De fiecare dată când făcea asta, ochii i se închideau, 
capul i se apleca pe spate şi o expresie extatică îi umplea 
chipul, radiind în toate direcţiile dinspre gură. Când termină cu 
pâine, luă unul dintre pachetele cu carne şi rupse hârtia 
învelitoare. Desfăcu punga de plastic dinăuntru cu dinţii şi 
scutură până ce-i căzu jumătatea de kilogram de şuncă feliată în 
palmă. O împachetă şi o aşeză pe o bucată de pâine, după care 
aşeză o altă bucată deasupra. Infulecă din sandviş la fel de 
lacom precum un lup. Expresia aceea de plăcere divină nu-i 
părăsi chipul deloc; era expresia unuia care se bucură de cea 
mai rafinată mâncare din viaţa lui. Gâtul i se înnoda de fiecare 
dată când îi cobora pe el în jos câte o bucată mare. Din trei 
astfel de îmbucături, sandvişul fu gata. Când bărbatul din 
maşină se întinse după alte două bucăţi de pâine, un gând îi 
umplu lui Deke McCaskell mintea, sclipind acolo asemenea unui 
panou luminos. E chiar mai bun aşa! Aproape că-i vie! Rece, dar 
aproape vie! 

Deke se îndepărtă de uşă cu mişcări încete, făcute parcă sub 
apă. Cenuşiul zilei părea să invadeze magazinul, estompând 
lumina becurilor. Îşi simţi picioarele înmuindu-se şi, înainte ca 
podeaua murdară din scânduri să-i sară în întâmpinare, cenuşiul 
se schimbase în negru. 


21 


Când îşi reveni Deke în simţiri, era târziu - cât de târziu, nu-şi 
dădea seama, fiindcă ceasul digital Budweiser de deasupra 
frigiderului pentru bere pâlpâia 88:88. Trei dintre dinţii lui se 
aflau pe podea; îi săriseră din gură când căzuse, presupunea el. 
Sângele din jurul nasului şi de pe bărbie se uscase într-o crustă 
spongioasă. Incercă să se ridice, dar picioarele nu vrură să-l 
susţină. Se târî în schimb până la uşă, cu părul atârnându-i în 
ochi, rugându-se. 

Rugăciunea lui primi un răspuns. Rabla aceea mică şi roşie de 
maşină dispăruse. In locul unde se aflase, erau acum patru 
pachete de şuncă, goale toate, borcanul de maioneză, gol pe 
trei sferturi şi o jumătate de franzelă de pâine albă Holsum. Mai 


multe ciori - creşteau nişte ciori extraordinar de mari prin 
preajma bazinului - descoperiseră pâinea şi ciuguleau feliile 
direct din ambalajul sfâşiat. Puțin mai încolo - aproape de Route 
32 - alte două sau trei îşi făceau de lucru cu o baltă mizerabilă 
de şuncă îngheţată şi bucăţi de pâine. Prânzul ales al monsieur- 
ului nu fusese de acord cu el, se părea. 

Dumnezeule, gândi Deke. Sper c-ai vomitat destul de tare să- 
ți strici întreaga instalaţie, bas... 

Apoi însă, propriile sale viscere avură parte de-o zdruncinare 
fantastică şi el îşi acoperi gura cu mâna. Văzu o imagine clară a 
dinţilor bărbatului închizându-se asupra cărnii crude şi grase 
atârnând dintre două bucăţi de pâine, carne cenuşie vârstată cu 
maro asemenea unei limbi de cal mort tăiate. Deke începu să 
scoată sunete râgâite înfundate în spatele mâinii. 

O maşină intră în parcare - exact ce avea nevoie, un client 
chiar când era pe cale să dea la boboci. Nu era o maşină cu 
adevărat, privită mai atent, nu era nici camionetă. Nici măcar o 
furgonetă. Era un Humvee din-acela hidos, vopsit în pete negre 
şi verzi de camuflaj. Doi oameni în faţă şi - Deke era aproape 
sigur - un altul în spate. 

Se întinse, întoarse semnul deschis care atârna la uşă pe 
partea cealaltă, unde scria închis, după care se îndepărtă. Se 
ridicase în picioare, reuşise cel puţin atât, dar acum se simţea 
periculos de aproape să cadă din nou. Au văzut că sunt aici, 
sigur ca dracu, gândi el. Vor intra şi vor întreba unde aplecat 
celălalt, fiindcă sunt pe urma lui. Îl vor, îl vor pe bărbatul avid 
după sanavişurile cu şuncă. lar eu o să le spun tot. Or să mă 
facă să le spun. Apoi, o să... 

Mâna i se ridică în faţa ochilor. Primele două degete, năclăite 
cu sânge uscat până la a doua falangă, erau rupte şi încovoiate. 
Tremurau. Lui Deke aproape că i se părea că ondulează. Sa/ut, 
ochii mei, ce mai faceţi? Bucuraţți-vă de vedere cât mai puteți, 
fiindcă după voi urmează să venim. 

Persoana de pe bancheta din spate a Humvee-ului se înclină 
înainte, păru să-i spună ceva şoferului şi autovehiculul ţâşni în 
spate, una dintre roţile din spate trecând prin balta de vomă 
lăsată de ultimul client al magazinului. Maşina întoarse pe 
şosea, făcu o pauză de o clipă, apoi porni pe direcţia Ware şi 
Quabbin. 


Când dispăru după primul deal, Deke McCaskell începu să 
plângă. Mergând înapoi spre tejghea (împleticindu-se şi 
bălăngănindu-se, dar stând încă pe picioare), privirea îi căzu 
asupra dinţilor de pe podea. Trei dinţi. Ai lui. Plătise un preţ mic. 
O, da, o taxă infimă. Apoi se opri, cu privirea fixă asupra celor 
trei bancnote de câte un dolar de pe tejghea. Pe ele crescuse un 
strat roşu-portocaliu, palid de puf. 


22 


Nu ici! Erdzi 'ai depa'te! 

Am dreptate? Se întrebă Owen obosit, dar îl înţelesese pe 
Duddits cât se poate de bine (nu era chiar atât de greu o dată 
ce ţi se obişnuia urechea): Wu aici! Mergi mai departe! 

Owen redresă Humvee-ul pe Route 32 în vreme ce Duddits se 
lăsă pe spate - se prăbuşi pe spate - şi începu să tuşească din 
nou. 

— Uite, spuse Henry şi arătă cu degetul. Vezi aia? 

Owen vedea. O grămadă de hârtie de ambalaj înmuindu-se în 
apa de ploaie murdară. Şi un borcan cu maioneză. Băgă în 
viteză şi se îndreptă spre nord. Picăturile de ploaie care izbeau 
parbrizul aveau o constituţie aparte, grasă parcă, pe care el o 
recunoştea: în curând se va transforma în zloată, iar apoi - 
foarte probabil - în ninsoare. Aproape extenuat şi ciudat de trist 
acum, la finele retragerii valului telepatic, Owen descoperi că 
principalul său regret era că trebuie să moară într-o zi atât de 
mizerabilă. 

— Cât de înainte e acum? Întrebă el, neîndrăznind să pună 
adevărata întrebare, singura care conta: Ajungem oricum cu 
întârziere? Presupunea că-i va spune Henry, dacă aceasta era 
situaţia. 

— A ajuns acolo, spuse Henry absent. Se întorsese în scaun şi- 
i ştergea lui Duddits faţa cu o cârpă udă. Duddits se uită la el 
recunoscător şi încercă să zâmbească. Obraijii lui cenușii erau 
transpiraţi acum, iar petele negre de sub ochi se extinseseră, 
transformându-i în ochi de raton. 

— Dacă el e acolo, de ce a trebuit ca noi să venim aici? 
întrebă Owen. Mărise viteza la o sută zece kilometri pe oră, o 
viteză foarte periculoasă pe porţiunea aceasta alunecoasă de 
drum, dar acum nu mai avea de ales. 

— Nu voiam să risc ca Duddits să piardă din vedere linia, 
spuse Henry. Dacă se întâmplă asta... 


Duddits scoase un geamăt prelung, îşi strânse braţele în jurul 
brâului şi se aplecă peste ele. Henry, încă stând în genunchi pe 
scaun, mângâie linia subţire a gâtului lui. 

— la-o uşor, Duds, spuse el. Eşti bine. 

Dar nu era. Owen ştia asta şi la fel ştia şi Henry. Având febră, 
având crampe în ciuda unei a doua pastile de Prednisone şi a 
altor două de Percocet, scuipând sânge acum la fiecare acces 
de tuse, Duddits Cavell era la sute de kilometri depărtare de 
„bine“. Premiul de consolare era că şi combinaţia Jonesy- 
Cenuşiu era foarte departe de starea de bine. 

Din cauza şuncii. Tot ce-şi doriseră fusese să-l facă pe Dl 
Cenuşiu să se oprească pentru o vreme; nici unul dintre ei nu 
bănuise că lăcomia lui se va dovedi a fi atât de incomensurabilă. 
Efectul asupra digestiei lui Jonesy fusese cât se poate de 
previzibil. DI Cenuşiu vomitase o dată în parcarea magazinaşului 
şi mai trebuise să tragă pe dreapta de alte două ori în drum spre 
Ware, să se aplece afară pe fereastră şi să mai descarce alte 
câteva sute de grame de şuncă crudă în jeturi puternice şi 
aproape convulsive. 

Urmase diareea. Se oprise la benzinăria Mobil de pe Route 9, 
la sud de Ware şi abia ajunsese în toaleta bărbaţilor. Pancarta 
din faţa benzinăriei spunea BENZINA IEFTINA, TOALETE CURATE, 
dar partea cu TOALETE CURATE devenise fără îndoială 
anacronică pe când plecă DI Cenuşiu de acolo. Nu omori pe 
nimeni la benzinărie, lucru pe care Henry îl luă drept punct 
câştigat. 

Inainte să intre pe drumul de acces spre Quab-bin, DI Cenugşiu 
mai trebuise să se oprească de încă două ori şi să se 
năpustească în pădure, unde încercase să golească intestinele 
supraîncărcate ale lui Jonesy. Atunci, ploaia se transformase 
deja în fulgi de zăpadă moale. Organismul lui Jonesy slăbise 
considerabil, iar Henry spera să urmeze un leşin. Până acum, 
acest lucru nu se întâmplase. 

DI Cenugşiu era furibund pe Jonesy, pe când urcă înapoi la 
volan după a doua excursie în pădure îl înjura deja fără să 
respire. Era numai vina lui Jonesy, Jonesy îl prinsese în cursă. El, 
unul, se hotărâse să ignore foamea şi pofta irepresibilă cu care 
mâncase, oprindu-se între muşcături doar să-şi lingă unsoarea 
de pe degete. Henry văzuse asemenea percepții trunchiate 
asupra faptelor - evidențiind unele, ignorând complet altele - de 


multe ori la pacienţii săi. Din multe motive, DI Cenuşiu era doar 
un alt Barry Newman. 

Cât de uman devine, gândi el. Cât de ciudat de uman. 

— Când spui că a ajuns acolo, întrebă Owen, cât de acolo vrei 
să spui? 

— Nu ştiu. Comunicarea s-a închis din nou, cel puţin aşa simt 
eu. Duddits, tu-l auzi pe Jonesy? 

Duddits se uită obosit la Henry, apoi îşi scutură capul. 

— 'Omu enu'iu a 'uat că'ţile, spuse el - DI Cenuşiu ne-a luat 
cărțile - dar aceasta era doar o traducere literală a unei expresii 
de jargon. Duddits nu poseda vocabularul necesar exprimării a 
ceea ce se întâmpla de fapt, însă Henry îi citea gândurile. DI 
Cenuşiu nu reuşea să intre în biroul-fortăreaţă al lui Jonesy şi să- 
i ia cărţile de joc, dar, cumva, ştersese toate însemnele de pe 
ele. 

— Duddits, cum rezişti? Zise Owen, uitându-se în oglinda 
retrovizoare. 

— Eu ine, spuse Duddits şi începu imediat să tremure. În 
poală avea sufertaşul galben şi punga maro în care erau 
medicamentele... medicamentele şi împletitura aceea ciudată. 
Era îmbrăcat în haina groasă de iarnă şi, totuşi, pe sub ea, el 
încă mai tremura. 

Se stinge cu repeziciune, gândi Owen, când Henry începu 
iarăşi să badijoneze faţa vechiului său prieten. 

Humvee-ul alunecă pe o porţiune alunecoasă de drum, dansă 
pe muchia dezastrului - un accident la o viteză de o sută zece 
kilometri pe oră i-ar omori probabil pe toţi trei şi, chiar dacă nu 
i-ar omori, ar pune stop oricăror şanse pe care le-ar mai avea de 
a-l prinde pe DI Cenuşiu - după care se redresa. 

Owen se surprinse uitându-se în spate la punga maro, gândul 
purtându-l iarăşi la împletitura aceea. Beaver mi-a trimis-o. De 
Crăciun, săptămâna trecută. 

Să încerce să comunice acum telepatic, credea Owen, era ca 
şi când ai pune un mesaj într-o sticlă şi ai arunca sticla în ocean. 
Dar, chiar şi aşa, încercă, trimițând un gând în ceea ce spera el 
că e direcţia lui Duddits: Cum îi spui tu, fiule? 

Brusc, pe neaşteptate, văzu o încăpere vastă, o combinaţie de 
living, de sufragerie şi de bucătărie. Scândurile de pin matur 
străluceau de email. Pe podea se afla un covor Navajo şi pe un 
perete o carpetă - minusculi vânători indieni împrejmuind o 


siluetă cenuşie, extraterestrul arhetipal de pe-o mie de tabloide. 
Se vedea un şemineu, un horn din piatră, o masă mare de 
stejar. Dar, ce-i captă lui Owen atenţia (nu avea cum să nu i-o 
capteze; se afla în mijlocul imaginii pe care i-o transmisese 
Duddits şi strălucea într-o lumină aparte, specială), era 
împletitura manufacturată atârnând de grinda din mijloc. Era 
versiunea îmbunătăţită a celeia pe care o avea Duddits în punga 
cu medicamente, era împletită din fire intens colorate, nu din 
aţă albă murdară, însă, altfel, era aceeaşi. Ochii lui Owen se 
umplură de lacrimi. Era cea mai frumoasă cameră din lume. 
Simţea asta pentru că aşa simţea Duddits. lar Duddits simţea 
asta pentru că era locul unde mergeau prietenii lui şi el îi iubea. 

— Capcană pentru vise, spuse bărbatul muribund de pe 
bancheta din spate şi pronunţă cuvintele fără cusur. 

Owen aprobă din cap. Capcană pentru vise, da. 

Tu eşti asta, trimise el, bănuind că Henry auzea totul, dar 
fiindu-i indiferent. Mesajul acesta era pentru Duddits, doar 
pentru Duddits. Tu eşti capcana pentru vise, nu-i aşa? Capcana 
lor pentru vise. Întotdeauna ai fost asta. 

În oglindă, Duddits zâmbi. 


23 


Trecură pe lângă un panou de circulaţie pe care scria 

BAZINUL QUABBIN 13 KILOMETRI PESCUITUL INTERZIS NU 
SUNT FACILITĂŢI DE NICI UN FEL ZONA PENTRU PICNIC DESCHIS 
TRASEE TURISTICE DESCHIS INTRAŢI PE PROPRIUL RISC. 

Mai era scris ceva, dar, la o sută treizeci de kilometri la oră, 
Henry nu avu timp să citească tot. ă 

— Vreo şansă să parcheze şi să continue pe jos? Intrebă 
Owen. 

— Nici măcar să nu speri la asta, spuse Henry. Va conduce cât 
va putea de repede. Poate se va împotmoli. La asta poţi spera. 
Sunt şanse bune ca asta să se întâmple. lar el e slăbit. Nu se va 
putea deplasa repede. 

— Tu cum eşti, Henry? Tu vei putea să te deplasezi repede? 

Având în vedere cât de înţepenit se simţea şi cât de rău îl 
dureau picioarele, aceasta era o întrebare bună. 

— Dacă va fi nevoie, spuse el, voi merge cât voi putea de 
repede. În orice caz, mai e şi Duddits. Nu cred că va fi capabil 
de-un marş foarte susţinut. 

De orice fel de marş, nu mai adăugă el. 


— Kurtz şi Freddy şi Perlmutter, Henry. Cât sunt ei de în 
urmă? 

Henry medită la întrebare. Îl simţea pe Perlmutter destul de 
bine... şi putea atinge cu mintea şi creatura canibală înfometată 
dinăuntrul lui. Semăna cu DI Cenuşiu, doar că nevăstuica trăia 
într-o lume construită în întregime din şuncă. Şunca era Archie 
Perlmutter, cândva căpitan în Armata Statelor Unite. Lui Henry 
nu-i plăcea să meargă în direcţia aceea cu mintea. Prea multă 
durere. Prea mare foame. 

— Douăzeci şi patru de kilometri, spuse. Poate doar 
nouăsprezece. Dar asta nu contează, Owen. O să ajungem 
înaintea lor. Intrebarea e dacă o să-l prindem pe DI Cenuşiu. O 
să avem nevoie de nişte noroc. Sau de nişte ajutor. 

— lar dacă-l prindem, Henry. O să mai fim eroi? 

Henry îi oferi un zâmbet obosit. 

— Cred că trebuie să încercăm, ca să aflăm. 


CAPITOLUL 21 - PUŢUL 12 


1 


DI Cenuşiu conduse Subaru-ul aproape cinci kilometri în susul 
East Street-ului - noroioasă, accidentată şi, acum, îngropată sub 
opt centimetri de zăpadă - înainte să cadă într-o spărtură 
produsă de un canal de scurgere înfundat. Subaru-ul îşi croise 
săltăreţ drum prin mai multe gropi la nord de barajul 
Goodnough şi, în unele locuri, dăduse de pământ cu dedesubtul 
caroseriei destul de tare să-şi rupă toba şi ţeava de eşapament, 
dar spărtura aceasta în drum era prea mare. Maşina căzu cu 
botul în faţă şi ateriză pe tubul de canalizare, motorul înăbuşit 
behăind strident. Corpul lui Jonesy fu aruncat în faţă şi centura 
de siguranţă se blocă. | se strânse diafragma şi vomită instinctiv 
pe bord: nimic solid acum, doar funii biliare de salivă. Pentru o 
clipă, lumea se goli de culoare şi mugetul exasperant al 
motorului se disipă. Se luptă din răsputeri să-şi păstreze 
cunoştinţa, temându-se că, dacă ar fi leşinat fie şi doar pentru o 
clipă, Jonesy ar putea prelua cumva la loc controlul. 

Câinele scânci. Ţinea ochii încă închişi, dar picioarele din 
spate i se smuciră spasmodic şi urechile îi tresăriră. Stomacul îi 
era umflat, pielea de pe el se ondula. Clipa era aproape. 

Puțin câte puţin, culoarea şi simţul realităţii reveniră. DI 
Cenuşiu inspiră de câteva ori adânc, convingând corpul acesta 
bolnav şi nefericit să revină la ceva ce semăna cu calmul. Cât 
mai avea de mers? Nu credea că mai e mult, dar, dacă maşina 
era cu adevărat blocată, trebuia să meargă pe jos... iar câinele 
nu putea face asta. Câinele trebuia să nu se trezească; deja era 
periculos de aproape să facă asta din nou. 

Mângâie centrii somnului ai creierului său rudimentar. Îşi 
şterse în acelaşi timp buzele subţiri. O parte a minţii lui încă era 
conştientă de prezenţa lui Jonesy, aflat acolo înăuntru, orb la 
lumea exterioară, dar pândind orice ocazie să-şi scoată coarnele 
şi să-i saboteze misiunea; şi, incredibil, o altă parte a minţii lui 
continua să râvnească după mâncare - râvnea după şuncă, 
exact ceea ce-l otrăvise. 

Dormi, prieten mic. li vorbea câinelui; îi vorbea, de asemenea 
şi birumului. Şi amândoi îl ascultară. Lad încetă să mai 


scâncească. Labele încetară să se mai zbată. Valurile unduindu- 
se de-a lungul stomacului câinelui încetiniră... Incetiniră... se 
opriră. Calmul acesta nu va dura multă vreme, dar pentru 
moment, totul era bine. Atât de bine cât putea fi. 

Predă-te, Dorothy. 

— Taci! Spuse DI Cenuşiu. Pupă-mi aşezătoarea! 

Vâri maşina în marşarier şi apăsă acceleraţia până la podea. 
Motorul urlă, speriind păsările din copaci, dar nu servi la nimic. 
Roţile din faţă erau prinse bine, iar roţile din spate erau ridicate 
de la pământ, rotindu-se în aer. 

— Futu-i! Strigă DI Cenuşiu şi lovi cu pumnul lui Jonesy în 
volan. Cristoase-păroase! Trage-mi-o, Freddy! 

Căută în urmă vreun semn de la urmăritorii lui şi nu reuşi să 
citească nimic inteligibil, doar simţământul că se apropie. Două 
grupuri, iar în cel mai apropiat se afla Duddits. DI Cenuşiu se 
temea de Duddits, simţea că el e cel mai responsabil de cât de 
absurd, de cât de enervant de dificilă devenise misiunea lui. 
Dacă îşi va putea păstra avansul faţă de Duddits, totul se va 
termina cu bine. l-ar fi fost de ajutor să ştie cât era Duddits de 
aproape, dar ei îl împiedicau - Duddits, Jonesy şi cel pe care-l 
chema Henry. Ei trei constituiau împreună o forţă cum nu mai 
întâlnise niciodată înainte DI Cenugşiu, o forţă de care se temea. 

— Dar am totuşi un avans considerabil, îi spuse lui Jonesy, 
ieşind din maşină. 

Alunecă, aruncă o înjurătură gen Beaver, apoi trânti portiera. 
Ningea din nou, fulgi mari şi albi care umpleau aerul asemenea 
unor confeti şi care se topeau pe obrajii lui Jonesy. DI Cenuşiu 
merse anevoie în spatele maşinii, bocancii alunecându-i şi 
pleoscăind în noroi. Făcu o pauză pentru o clipă să examineze 
spatele argintiu, ondulat al ţevii ieşind din fundul şanţului care 
capturase maşina (căzuse, de asemenea, victimă, într-o anumită 
măsură şi curiozităţii în mare parte zadarnice, dar diabolic de 
alunecoase a gazdei sale), apoi ocoli până pe partea 
pasagerului. 

— O să-i înfrâng pe prietenii tăi poponari fără nici o problemă. 

Nici o reacţie la această înţepătură, dar îl simţi pe Jonesy aşa 
cum îi simţea pe ceilalţi, Jonesy tăcea, dar încă reprezenta osul 
din gâtul lui. 

Nu trebuia băgat în seamă. Dă-l dracului. Câinele era 
problema. Birumul luase poziţia de ieşire. Cum să-l transporte? 


Înapoi în seiful de depozitare al lui Jonesy. Pentru o clipă nu 
există nimic... apoi, o imagine de la „Şcoala Duminicală" unde 
mersese Jonesy copil fiind să înveţe despre „Dumnezeu' şi 
despre „singurul fiu adevărat al lui Dumnezeu", care părea că 
era un birum, creatorul unei culturi de birus pe care mintea lui 
Jonesy o identifica în acelaşi timp cu „creştinătatea" şi cu 
„abureală". Imaginea era foarte clară, era dintr-o carte numită 
„Sfânta Biblie". îl reprezenta pe „singurul fiu adevărat al lui 
Dumnezeu" ducând în braţe un miel - purtându-l ca pe-o haină, 
aproape. Picioarele din faţă ale mielului atârnau pe-o parte a 
pieptului „fiului adevărat", picioarele din spate pe cealaltă. 

Era îndeajuns. 

DI Cenuşiu scoase câinele dormind şi şi-l petrecu în jurul 
gâtului. Deja îi era greu - muşchii lui Jonesy erau nechibzuit, 
enervant de slabi - şi-i va fi şi mai greu pe când va ajunge acolo 
unde voia să meargă... dar va ajunge acolo. 

Porni la drum în susul East Street-ului prin ninsoarea din ce în 
ce mai deasă, purtând în jurul gâtului, asemenea unei blăni 
furate, ciobănescul scoţian dormitând. 


2 


Ninsoarea proaspătă era extrem de alunecoasă şi, de-ndată 
ce intrară pe Route 32, Freddy se văzu nevoit să reducă viteza 
înapoi la şaizeci şi cinci de kilometri. Lui Kurtz îi venea să strige 
de frustrare. Mai rău decât atât, Perlmutter îi aluneca de sub 
control în ceva ce semăna cu o semicomă. lar asta într-un 
moment, blestemat să fie, când reuşise să-i citească gândurile 
celui pe urmele căruia se aflau Owen şi noul lui prieten, celui 
căruia ei îi spuneau DI Cenuşiu. 

— Are prea multe lucruri de făcut să se mai şi ascundă, spuse 
Pearly. Vorbi absent, asemenea cuiva pe punctul de-a adormi. li 
este teamă. Nu ştiu cât se teme de Underhill, şefu', dar de 
Jonesy... Henry... Duddits... de ei se teme. Şi are dreptate să se 
teamă. Ei l-au omorât pe Richie. 

— Cine-i Richie, bătrâne? 

Lui Kurtz nu-i păsa de asta nici cât negru sub unghie, dar voia 
să-l ţină treaz pe Perlmutter. Simţea că ajungeau spre un punct 
când nu vor mai avea nevoie de Perlmutter, dar, pentru 
moment, încă mai aveau. 

— Nu... ştiu... 


Ultimul cuvânt deveni un sforăit. Humvee-ul derapă aproape 
de pe-o parte pe cealaltă a drumului. Freddy înjură, se luptă cu 
volanul şi reuşi să recâştige controlul înainte ca Hummer-ul să 
intre în şanţ. Kurtz nu observă nimic. Se aplecă peste scaun şi-l 
plesni pe Perlmutter peste obraz - tare. Când făcu asta, treceau 
pe lângă magazinului în fereastra căruia se afla pancarta pe 
care scria MOMEALĂ BUNĂ, SĂ-ŢI AJUNGĂ O SĂPTĂMÂNĂ! 

— Auuuu! Pleoapele lui Pearly se ridicară fluturat. Albul 
ochilor era acum gălbui. Lui Kurtz nu-i păsa de asta mai mult 
decât îi păsa de Richie. Nu face asta, şefu.'... 

— Unde sunt ei acum? 

— Apa, spuse Pearly. Glasul lui era slab, glasul unui invalid 
capricios. Stomacul îi era sub haină un munte umflat, zvâcnind 
din când în când. Mama Joad în luna a noua, Domnul să ne 
binecuvânteze şi să ne fie alături, gândi Kurtz. Apaaaaa... 

Ochii i se închiseră din nou. Kurtz îşi pregăti mâna să-l 
pălmuiască. 

— Lasă-l să doarmă, spuse Freddy. 

Kurtz se uită la el cu sprâncenele ridicate. 

— Probabil că se referă la bazin. Dacă asta e, nu mai avem 
nevoie de el. Arătă cu degetul dincolo de parbriz la urmele 
puţinelor maşini care călcaseră înaintea lor pe Route 32. Urmele 
erau negre şi bine definite pe fundalul zăpezii proaspăt depuse. 
- Nu va mai fi nimeni acolo în afară de noi, şefu'. Doar noi. 

— Lăudat fie Domnul. 

Kurtz se lăsă pe spate, îşi luă pistolul de nouă milimetri de pe 
scaun, se uită la el, după care-l aşeză la locul lui în teacă. 

— Spune-mi ceva, Freddy. 

— O să-ţi spun dacă pot. 

— Când totul se va termina, cum îţi sună cuvântul Mexic? 

— Bine. Atâta vreme cât nu vom bea apă. 

Kurtz izbucni în râs şi-l lovi uşor pe Freddy pe umăr. Lângă 
Freddy, Archie Perlmutter alunecă adânc în comă. lnăuntru 
intestinului său subţire, în deversarea aceea bogată de mâncare 
digerată şi celule moarte, ceva deschise pentru prima dată ochii 
ei negri. 


3 


Doi stâlpi din piatră marcau intrarea în vasta zonă agricolă 
dimprejurul bazinului Quabbin. In spatele lor, drumul se îngusta 
în ceea ce era de fapt o singură bandă de mers, iar Henry fu 


încercat de senzaţia că ajunsese să încheie cercul. Nu era vorba 
de Massachusetts, ci de Maine şi, deşi pe pancartă scria Drumul 
de acces spre Quabbin, era de fapt tot Deep Cut Road-ul. Chiar 
se surprinse uitându-se în sus la cerul plumburiu, aproape 
aşteptându-se să vadă lumini jucăuşe. Nu văzu decât un vultur 
pleşuv, planând aproape destul de jos să-l atingi. Ateriză pe o 
creangă de jos a unui pin şi-i urmări cum trec pe lângă el. 

Duddits îşi desprinse capul de sticla rece, unde se sprijinise 
acesta până atunci şi spuse: 

— 'Omu' enu'iu me'ge pe 'os acu'. 

Inima lui Henry făcu un salt. 

— Owen, ai auzit? 

— Am auzit, spuse Owen şi apăsă acceleraţia puţin mai tare. 
Zăpada moale de sub ei era la fel de înşelătoare ca gheaţa şi, 
acum că lăsaseră şoselele statale în urmă, nu mai era decât o 
singură pereche de urme mergând înspre nord, către bazin. 

Noi lăsăm o a doua pereche, gândi Henry. Dacă ajunge Kurtz 
până în acest punct, de aici încolo nu va mai avea nevoie de 
telepatie. 

Duddits gemu, se strânse de stomac şi tremură din tot corpul. 

— Ennie, io bo'nav. Duddits bo'nav. 

Henry îşi trecu degetul peste sprâncenele spâne ale lui 
Duddits, neplăcându-i căldura pe care o simţi. Ce urma? Atacuri 
de apoplexie, probabil. Unul mai intens l-ar putea curăța pe 
Duds cât ai clipi, dată fiind slăbiciunea organismului lui şi numai 
Dumnezeu ştia că asta ar însemna o uşurare pentru el. Cel mai 
bun lucru. Totuşi, îl durea doar să se gândească la asta. Îl durea 
pe el, Henry De-vlin, potenţialul sinucigaş. În locul lui, 
întunericul îi înghiţise pe prietenii lui, unul câte unul. 

— Rezistă, Duds. Suntem aproape de sfârşit. Dar avea o 
bănuială că partea cea mai grea se putea găsi încă înaintea lor. 

Ochii lui Duddits se deschiseră din nou. 

— 'Omu' enui'iu - s-a-pot'o 'it. 

— Cum? Întrebă Owen. P-asta n-am priceput-o. 

— Spune că DI Cenuşiu s-a împotmolit, spuse Henry, încă 
ştergând cu degetul sprâncenele lui Duddits. Dorindu-şi să mai 
aibă ce şterge şi amintindu-şi de vremea când avusese. 
Amintindu-şi de părul blond al lui Duddits. Plânsul lui îi rănise, le 
intra în cap asemenea unei lame boante, dar cât de fericiţi îi 
făcuse acel râset - îl auzea pe Duddits Cavell râzând şi, pentru o 


vreme, credeai iarăşi în vechile minciuni: că viaţa era bună, că 
vieţile băieţilor şi ale bărbaţilor, ale fetelor şi ale femeilor aveau 
vreun sens. Că există lumină în aceeaşi măsură în care există şi 
întuneric. 

— De ce nu aruncă pur şi simplu blestematul ăla de câine în 
bazin? Întrebă Owen. Vocea lui tremură de oboseală. De ce 
simte nevoia să meargă taman până la Puţul 12? Doar pentru că 
asta a făcut rusoaica? 

— Nu cred că-l convinge îndeajuns bazinul, spuse Henry. 
Turnul de apă ar fi fost o soluţie bună, dar apeductul e una chiar 
mai bună. lar Puţul 12 e gâtul lui. Duddits, îl putem prinde din 
urmă? 

Duddits îl privi cu ochii lui obosiţi, apoi scutură din cap. Owen 
se lovi în coapsă de frustrare. Duddits îşi udă buzele. Rosti două 
cuvinte într-o şoaptă răguşită. Owen le auzi, dar nu le pricepu. 

— Cum? Ce-a spus? 

— Doar Jonesy. 

— Ce vrea să spună cu asta? Doar Jonesy ce? 

— Doar Jonesy îl poate opri, bănuiesc. 

Hummer-ul derapă din nou şi Henry se prinse cu mâinile de 
scaun. O mână rece se închise peste a lui. Duddits se uita la el 
cu o intensitate disperată. Încercă să vorbească şi, în schimb, 
începu să tuşească, scoțând scurte sunete îngrozitoare, 
clipocite. O parte a sângelui care-i ieşi pe gură era vizibil mai 
deschis la culoare, era spumos şi aproape roz. Henry crezu că 
era sânge din plămâni. Chiar şi atunci când îl scutură tusea, 
priza lui Duddits asupra mâinii lui Henry nu slăbi. 

— Gândeşte către mine, spuse Henry. Poţi să gândeşti către 
mine, Duds? 

Pentru o clipă nu fu nimic, dar mâna rece a lui Duddits se 
strânse pe a sa, ochii lui Duddits îi fixară pe ai săi. Apoi, Duddits 
şi interiorul drapat în kaki al Humvee-ului, cu mirosul lui 
estompat de ţigări fumate pe furiş, dispărură. In locul lor, Henry 
vede un telefon public - din-acelea de model vechi, cu găuri de 
diferite mărimi deasupra, una pentru monede de zece cenți, una 
pentru cele de cinci. Zarva de voci bărbăteşti şi un sunet - clic- 
clic-clic - obsedant de familiar. După o clipă, îşi dă seama că e 
sunetul jetoanelor pentru jocul de dame mişcate pe o tablă de 
şah. Are în faţa ochilor telefonul public de la magazinul lui 
Gosselin, cel de la care-l sunaseră pe Duddits după moartea lui 


Richie Grenadeau. Jonesy dăduse propriu-zis telefonul, fiindcă el 
era singurul care deţinea un cont telefonic din care să achite 
convorbirea. Ceilalţi se postaseră în jurul lui, toţi încă având 
jachetele pe ei, fiindcă era atât de frig în magazin; chiar dacă 
locuia într-o pădure mare, înconjurat de copaci din toate părţile, 
Moş Gosselin n-ar fi aruncat un buştean în plus pe foc, mare 
zgârcă mai era! Deasupra telefonului se văd două însemne. Unul 
spune VA RUGAM LIMITAŢI-VA APELURILE LA 5 MIN. Celălalt... 

Se auzi un bubuit de ceva sfărâmat. Duddits fu aruncat în 
spătarul scaunului lui Henry şi Henry fu aruncat în bord. Mâinile 
lor se despărţiră. Owen alunecase de pe şosea şi intrase în şanţ. 
Inaintea lor, urmele Subaru-lui, dispărând acum sub proaspătul 
covor de zăpadă, dispăreau în ninsoarea din ce în ce mai deasă. 

— Henry! Eşti bine? 

— Mada. Duds? Eşti bine? 

Duddits aprobă din cap, dar obrazul la care se lovise se 
înnegrea cu o viteză uluitoare. Leucemia Lucrează Pentru 
Dumneavoastră. 

Owen schimbă viteza într-o treaptă inferioară şi începu să se 
târască afară din şanţ. Humvee-ul stătea înclinat într-un unghi 
serios - treizeci de grade poate - dar se mişcă destul de bine 
de-ndată ce-l puse Owen în mişcare. 

— Leagă-ţi centura de siguranţă. Mai întâi leagă-i-o pe-a lui, 
totuşi. 

— Încerca să-mi spună ce... 

— Mă doare-n cot de ce încerca să-ţi spună. De data asta am 
scăpat nevătămaţi, data viitoare poate ne răsturnăm de-a 
berbeleacul. Leagă-i centura de siguranţă, apoi leagă-ţi-o şi pe-a 
ta. 

Henry făcu aşa cum i se spuse, gândindu-se la celălalt însemn 
de deasupra telefonului public. Ce spusese acela? Ceva despre 
Jonesy. Doar Jonesy îl putea opri pe DI Cenuşiu acum, aşa 
spunea Evanghelia după Duddits. 

Ce spusese celălalt însemn? 


4 


Owen fu forţat să scadă viteza la treizeci şi doi de kilometri. Îl 
înnebunea să se târască în ritmul acesta, dar zăpada aceea 
moale cădea acum cu furie şi vizibilitatea se întorsese la 
aproape zero. 


Înainte ca urmele lăsate de Subaru să dispară complet, 
ajunseră chiar la maşina căzută cu botul înainte într-un şanţ 
săpat de apă de-a curmezişul drumului; uşa pasagerului era 
deschisă, roţile din spate erau ridicate în aer. 

Owen călcă frâna de urgenţă, îşi scoase pistolul Glock, 
deschise portiera. 

— Rămâi aici, Henry, spuse el. 

Henry îşi desfăcu centura de siguranţă şi se întoarse către 
Duddits, care stătea acum împrăştiat pe bancheta din spate, 
luptându-se după aer, ţinut într-o poziţie sprijinită doar de 
centura de siguranţă. Un obraz era de un galben ceruit; celălalt 
fusese cuprins de sângele care se împrăştia sub piele. Nasul îi 
sângera din nou; tampoanele de vată atârnându-i din nări erau 
înmuiate şi sângele curgea din ele. 

— Duds, îmi pare atât de rău, spuse Henry. E-o curvăsărie. 

Duddits dădu din cap, apoi îşi ridică braţele. Le putu ţine aşa 
doar câteva secunde, dar lui Henry, sensul acestui gest îi fu 
suficient de evident. Henry deschise portiera şi cobori chiar 
atunci când Owen veni în fugă înapoi, cu Glock-ul acum îndesat 
la curea. Aerul era atât de plin de zăpadă, fiecare fulg era atât 
de mare, încât devenise greu să respiri. 

— Am crezut că ţi-am spus să rămâi pe loc, zise Owen. 

— Vreau doar să urc în spate cu el. 

— De ce? 

Henry vorbi cât se poate de calm, deşi vocea îi tremură uşor. 

— Fiindcă e pe moarte, spuse el. E pe moarte, dar cred că are 
să-mi mai spună un ultim lucru înainte de asta. 


5 


Owen se uită în oglinda retrovizoare, îl văzu pe Henry cu 
braţele petrecute în jurul lui Duddits, văzu că amândoi îşi 
puseseră centurile de siguranţă şi şi-o legă şi el. 

— Ţine-l bine, spuse. Vom avea parte de nişte zdruncinături 
date dracu'. 

Dădu cu spatele vreo treizeci de metri, schimbă viteza în 
treapta întâi şi porni înainte, vrând să treacă printre Subaru-ul 
abandonat şi şanţul din partea dreaptă. Spărtura din drum 
părea pe acolo un pic mai îngustă. 

Fură într-adevăr nişte zdruncinături date naibii. Centura de 
siguranţă a lui Owen se blocă şi văzu trupul lui Duddits săltând 
în braţele lui Henry. Capul pleşuv al lui Duddits sări pe pieptul 


lui Henry. Apoi, erau de partea cealaltă a crăpăturii şi mergeau 

iarăşi în susul East Street-ului. Owen abia întrezărea fantoma 

urmelor de paşi pe panglica proaspăt înălbită a drumului. DI 

Cenuşiu mergea pe jos, iar ei încă mergeau cu maşina. Dacă l-ar 

putea ajunge din urmă înainte ca bastardul să intre în pădure... 
Dar nu-l ajunseră. 


6 


Cu o ultimă sforţare incredibilă, Duddits îşi ridică fruntea. 
Acum, observă Henry cu consternare şi oroare şi ochii i se 
umpleau lui Duddits cu sânge. 

Clic. Clic-clic. Cloncănitul sec al bătrânilor când cineva 
realizează fantasticul salt triplu. Telefonul începu să-i reintre în 
câmpul vizual. La fel şi însemnele de deasupra lui. 

— Nu, Duddits, şopti Henry. Nu încerca. Păstrează-ţi forţa. 

Pentru ce, însă? Pentru ce dacă nu pentru asta? 

Însemnul din stânga: VĂ RUGĂM LIMITAŢI-VĂ APELURILE LA 5 
MIN. Miros de tabac, miros de fum, saramura învechită de pe 
murături. Braţele prietenului său îmbrăţişându-l. 

Şi însemnul din dreapta: SUNA-L PE JONESY ACUM. 

— Duddits... Vocea îi plutea în întuneric. Întuneric, prieten 
vechi. Duddits, nu ştiu cum. 

Vocea lui Duddits ajunse la el pentru o ultimă dată, foarte 
obosită, dar calmă: Repede, Henry - nu mai rezist decât încă 
puțin - trebuie să vorbeşti cu el. 

Henry ridică receptorul din furcă. Îşi spune, absurd (dar nu 
cumva întreaga situaţie e absurdă?), că nu are nici o şansă... 
nici măcar atât cât să se spele pe dinţi cu ea. Duce receptorul la 
ureche. 

Aude vocea Robertei Cavell, impersonală şi protocolară: 

— Spitalul General din Massachusetts, unde vreţi să vă fac 
legătura? 


7 


DI Cenuşiu schingiui corpul lui Jonesy de-a lungul potecii care 
mergea pe partea de est a bazinului, din locul de unde se 
termina East Street, alunecând, căzând, apucându-se de crengi, 
ridicându-se la loc. Genunchii lui Jonesy erau sfâşiaţi, pantalonii 
erau rupţi şi muiaţi în sânge. Plămânii îi ardeau, inima îi bătea 
asemenea unui ciocan pneumatic. Totuşi, singurul lucru care-l 
preocupa era şoldul lui Jonesy, cel pe care acesta şi-l rupsese în 


accident. Era o bilă încinsă şi pulsândă, împrăştiind durere în jos 
de-a lungul coapsei până la genunchi şi în sus prin mijlocul 
spatelui, de-a lungul coloanei vertebrale. Povara câinelui agrava 
lucrurile. Acesta încă dormea, dar vietatea dinăuntrul lui era 
trează, stătea pe loc doar prin voinţa D-lui Cenuşiu. Odată, când 
se ridică în picioare, şoldul se blocase complet şi DI Cenuşiu 
trebuise să-l lovească de mai multe ori cu pumnul înmănuşat al 
lui Jonesy ca să-l convingă să cedeze. Cât mai avea de mers? 
Cât mai avea de străbătut prin zăpada asta blestemată care te 
oprea din mers, care te orbea, care nu se mai termina? Şi: ce 
punea Jonesy la cale? DI Cenuşiu nu îndrăznea să-şi întoarcă 
atenţia de la foamea neastâmpărată a birumului - nu avea nimic 
care să semene măcar cu un creier - atâta cât să meargă la uşa 
încuiată a încăperii şi să asculte. 

O siluetă fantomatică apăru înainte în ninsoare. DI Cenuşiu se 
opri, respirând din greu şi scrutând-o, după care îşi croi drum 
mai departe, ţinând câinele de labele lui inerte şi târşâind 
piciorul drept al lui Jonesy. 

lată un însemn bătut în cuie de trunchiul unui copac: 
PESCUITUL ABSOLUT INTERZIS LA CLĂDIREA PUŢULUI. 
Cincisprezece metri mai departe, nişte scări din piatră se ridicau 
pornind de la potecă. Şase la număr... nu, opt. În capul lor se 
vedea o construcţie din piatră ridicată pe o fundaţie din piatră 
care se îndrepta spre nimicul cenuşiu şi înzăpezit unde se afla 
bazinul - urechile lui Jonesy auzeau apa lovindu-se de stâncă, în 
pofida bătăilor grăbite, muncite ale inimii lui. 

Ajunsese la destinaţie. 

Strângând câinele mai bine şi folosind ultimele fărâme din 
forţa sleită a lui Jonesy, DI Cenuşiu porni în sus şovăielnic, pe 
scările acoperite de zăpadă. 


8 


Când trecură printre stâlpii de piatră ce marcau intrarea către 
bazin, Kurtz spuse: 

— Opreşte, Freddy. Pe marginea drumului. 

Freddy făcu aşa cum i se ceruse, fără vreo altă întrebare. 

— Ai cu tine arma automată, băieţaş? 

Freddy o ridică. Bunul şi bătrânul M-I6, încărcat şi calibrat. 
Kurtz aprobă din cap. 

— Arma de mână? 

— Magmum calibru 44, şefu'. 


lar Kurtz cu cel de nouă, care-i plăcea să-l folosească la 
înfruntări de aproape. Işi dorea ca aceasta să fie o asemenea 
înfruntare. Voia să vadă culoarea creierilor lui Owen Underhill. 

— Freddy? 

— Da, şefu'. 

— Vreau doar să ştii că aceasta e ultima mea misiune şi nu 
mi-aş fi putut dori un camarad mai potrivit. 

Se întinse şi-l strânse pe Freddy de umăr. Lângă Freddy, 
Perlmutter sforăi cu faţa lui de Mama Joad îndreptată spre 
plafonieră. Cu vreo cinci minute înainte să ajungă la stâlpii de 
piatră, trăsese mai multe băşini prelungi, cu un iz spectaculos 
de puternic. După aceea, stomacul umflat al lui Pearly coborâse 
din nou. Probabil pentru ultima dată, credea Kurtz. 

Ochii lui Freddy, între timp, se luminaseră de satisfacţie. Kurtz 
era încântat. Nu-şi pierduse şarmul nici chiar acum, se părea. 

— Prea bine, bătrâne, spuse el. Cu viteză maximă înainte şi 
dracu' să-l ia de mine. Corect? 

— Corect, să trăiţi. 

Kurtz credea că acest să trăiţi era în regulă acum. Puteau 
foarte bine să lase formalităţile misiunii în urmă. Acum erau 
băieţii lui Quantrill&; doi ultimi luptători de gherilă unionişti 
hoinărind pe coclaurile vestice ale statului Massachusetts. 

Cu o inimitabilă grimasă mică de dezgust, Freddy arătă cu 
degetul spre Perlmutter. 

— Vrei să încerc să-l trezesc, să trăiţi? Poate că e prea distrus, 
dar... ă 

— De ce să te oboseşti? Intrebă Kurtz. 

Incă ţinându-l pe Freddy de umăr, arătă cu degetul în faţă, 
unde drumul de acces dispărea în peretele de alb: ninsoarea. 
Blestemata de ninsoare care-i urmărise tot drumul până aici, o 
necruțătoare doamnă cu coasa îmbrăcată în alb în loc de negru. 
Urmele Subaru-lui erau acum complet şterse, dar cele ale 
Humvee-ului pe care îl furase Owen erau încă vizibile. Dacă se 
mişcau destul de rapid, lăudat fie Domnul, să urmeze aceste 
dâre ar fi ca o plimbare-n parc. 

— Nu cred că mai avem nevoie de el, ceea ce mie, unul, mi se 
pare o mare uşurare. Mergi, Freddy. Mergi. 


82 William Clarke Quantrill (1837-185) - desperado american care a condus o 
bandă de luptători de gherilă ce a susţinut uneori Confederaţia în timpul 
Războiului Civil. Faimos pentru uciderea fără discriminare a prizonierilor de 
război şi a civililor. 


Humvee-ul mişcă din coadă, după care se stabiliză. Kurtz îşi 
scoase pistolul şi-l ţinu lipit de picior. Vin după tine, Owen. Vin 
după tine, bătrâne. Şi-ai face bine să-ți pregăteşti discursul 
pentru Dumnezeu, fiindcă o să ai ocazia să-l ţii cam peste o oră. 


9 


Biroul pe care şi-l mobilase atât de frumos - îl mobilase 
folosindu-se de minte şi de amintiri - acum se năruia. 

Jonesy şchiopătă neliniştit dintr-o parte în cealaltă, uitându-se 
roată prin cameră, cu buzele atât de tare strânse încât se 
albiseră, cu fruntea îmbrobonită de sudoare, chiar dacă aerul se 
răcise aici înăuntru. 

Aceasta era Prăbuşirea Biroului lui Jonesy în loc de a Casei 
Usher. Cazanul huruia şi zăngănea sub el, făcând podeaua să 
tremure. Materie albă - cristale de gheaţă, poate - erau suflate 
prin gaura de ventilaţie şi lăsau o formă triunghiulară, prăfoasă 
pe perete. Unde cădea şi începea să acţioneze asupra 
lambriurilor din lemn, în acelaşi timp putrezindu-l şi încovoindu- 
|. Fotografiile căzură una câte una, aterizând pe podea 
asemenea unor sinucigaşi. Fotoliul Eames - cel pe care şi-l 
dorise din totdeauna, chiar acela - se crăpă în două, ca şi când 
ar fi fost ciopârţit de un topor invizibil. Lambriul de mahon de pe 
pereţi începu să plesnească şi să se desprindă asemenea pielii 
moarte. Sertarele ieşiră scuturate afară din locurile lor din birou 
şi trâăncăniră unul după celălalt pe podea. Obloanele montate de 
DI Cenuşiu cu scopul de-a-i obtura lui vederea spre lumea de 
afară vibrau şi tremurau, scoțând un zbieret egal şi metalic 
care-l făcu pe Jonesy să-l doară dinţii. 

Să strige la DI Cenugşiu, cerând să afle ce se petrecea, ar fi 
fost inutil... şi, pe lângă asta, Jonesy avea toate informaţiile 
care-i trebuiau. Îl încetinise pe DI Cenuşiu, dar DI Cenuşiu se 
ridicase mai întâi la înălţimea provocării, după care chiar o 
depăşise. Viva DI Cenuşiu, care fie îşi atinsese telul, fie era 
aproape să şi-l atingă. Când căzu lambriul de pe pereţi, Jonesy 
văzu tencuiala murdară de dedesubt: pereţii biroului Fraţilor 
Tracker aşa cum îl văzuseră patru băieţi în 1978, stând aliniaţi 
cu frunţile sprijinite de sticla geamului, noul lor amic stând în 
spatele lor aşa cum i se ceruse, aşteptând ca ei să termine cu 
orice ar fi fost ceea ce făceau, aşteptând ca ei să-l ducă acasă. 
Acum, o altă porţiune de lambriu se desprinse, dezlipindu-se de 
pe perete cu un sunet asemănător cu ruperea unei hârtii şi în 


spatele lui se afla un afişier pe care era lipită o singură 
fotografie, o fotografie Polaroid. Nu era o frumuseţe, nu era Tina 
Jean Schlossinger, ci doar o femeie oarecare, cu fusta ridicată 
până la marginea de jos a chiloţilor, destul de stupid. Frumosul 
covor de pe jos se zbârci dintr-o dată ca pielea, scoțând la iveală 
pardoseala murdară a biroului Fraţilor Tracker şi acei mormoloci 
albi, prezervativele lăsate în urmă de cuplurile care veneau aici 
să se reguleze sub privirea neinteresată a femeii din fotografia 
Polaroid, care nu era de fapt nimeni, era doar un artefact dintr- 
un trecut incert. 

Păşi, clătinându-se din cauza şoldului beteag, care nu-l duruse 
atât de tare decât chiar după accident şi înţelese tot ce se 
întâmpla, o, da, chiar aşa, ai face bine să crezi asta. Şoldul lui 
era plin de aşchii şi de sticlă sfărâmată; umerii şi gâtul îl dureau 
din pricina îngrozitorului efort depus. DI Cenugşiu îi supunea 
corpul la chinuri groaznice acum, când pornise pe ultima sută de 
metri, iar Jonesy nu putea face nimic să-l oprească. 

Capcana pentru vise nu păţise încă nimic. Se balansa din 
stânga în dreapta în arcuri mari, ample, dar nu păţise nimic. 
Jonesy îşi fixă privirea asupra ei. Crezuse că e gata să moară, 
dar nu voia să o sfârşească în felul acesta, nu în biroul ăsta 
împuţit. De partea cealaltă a geamului acestuia, ei făcuseră 
cândva ceva bine, ceva aproape nobil. Să moară aici, sub 
privirea prăfuită, indiferentă a femeii lipite la afişier... asta nu i 
se părea corect. Nu conta restul lumii; el, Gary Jonesy din 
Brookline, Massachusetts, cândva din Derry, Maine, mai târziu 
din regiunea Jefferson, merita ceva mai bun. 

— Te rog, merit ceva mai bun decât asta! Strigă el spre 
împletitura sub formă de pânză de păianjen care se balansa în 
aer şi, pe biroul pe cale de dezintegrare de lângă el, telefonul 
sună. 

Jonesy se grăbi într-acolo, gemând din pricina durerii crunte, 
complexe din şold. Telefonul de la care-l sunase pe Henry mai 
devreme fusese telefonul din biroul lui de acasă, Trimline-ul 
albastru. Cel de pe suprafaţa crăpată a biroului de acum era 
negru şi diform, cu disc în loc de butoane şi cu un abţibild lipit 
pe el pe care scria FORŢA FIE CU TINE. Era telefonul pe care-l 
avusese în copilărie în camera lui, cel pe care i-l dăduseră 
părinţii de ziua lui. 949-7784, numărul în contul căruia se 


înregistrase contravaloarea tuturor apelurilor către Dud-dits, cu 
mulţi ani în urmă. 

Sări spre el, ignorându-şi şoldul, rugându-se ca firul să nu se 
dezintegreze şi să întrerupă legătura înainte să poată răspunde. 

— Alo? Alo! 

_ Se legăna înainte şi înapoi pe podeaua vibratilă, tremurândă. 
Intregul birou se înălța şi cobora acum, asemenea unui vas pe o 
mare agitată. 

Dintre toate vocile la care s-ar fi aşteptat, al Robertei era 
ultimul. 

— Da, doctore, rămâneţi pe fir să primiţi legătura. 

Se auzi un clic atât de puternic, că-i răni auzul, apoi fu tăcere. 
Jonesy mormăi dezaprobator şi fu pe cale să aşeze receptorul 
jos, când se auzi un alt clic. 

— Jonesy? 

Era Henry. Se auzea slab, dar fără îndoială era Henry. 

— Unde eşti? Strigă Jonesy. Cristoase, Henry, locul ăsta se 
năruie! Eu mă nărui! 

— Sunt la magazinul lui Gosselin, spuse Henry, doar că nu 
sunt acolo cu adevărat. Oriunde te-ai afla, nu te afli de fapt 
acolo. Suntem în spitalul la care te-au dus după ce-ai fost lovit... 
Un bruiaj pe fir, un bâzâit, iar apoi Henry reveni, părând mai 
aproape şi mai puternic. Părând un odgon de salvare aruncat în 
mijlocul acestei lumi pe cale de dezintegrare... nici el nu e 
acolo! 

— Cum? 

— Ne aflăm în capcana pentru vise, Jonesy! Suntem în 
capcana pentru vise şi aici am fost dintotdeauna! Din '78 
încoace! Duddits e capcana pentru vise, dar e pe moarte! Mai 
rezistă, dar nu ştiu pentru câtă vreme... 

Un alt clic urmat de un alt bâzâit, ascuţit şi electric. 

— Henry! Henry! 

— ... ieşi de acolo! Îndepărtat acum. Henry părea disperat. 
Trebuie să ieşi afară, Jonesy! Să ne întâlnim! Fugi de-a lungul 
capcanei pentru vise şi vino să ne întâlnim! Încă mai avem timp! 
Îl putem înfrânge pe fiul ăsta de căţea! Mă auzi? ÎI putem... 

Se auzi un alt clic şi telefonul muri. Corpul telefonului său din 
copilărie se crăpă, se deschise şi vomită un amalgam 
inextricabil de fire. Toate erau roşii-portocalii; toate erau 
contaminate de birus. 


Jonesy aruncă telefonul şi se uită în sus spre capcana pentru 
vise aflată în balans, spre acea efemeră pânză de păianjen. Îşi 
aminti o vorbă extrasă din textele fade ale cine ştie cărui comic 
şi care le plăcuse lor în copilărie: Oriunde te-ai găsi, acolo eşti. 
Aceasta avusese acelaşi rang cu Acelaşi rahat, altă zi, poate 
căpătase chiar întâietate când mai crescură ei şi când începură 
să se considere mai sofisticaţi. Oriunde te-ai găsi, acolo eşti. 
Doar că, potrivit telefonului lui Henry de acum, această vorbă nu 
rostea adevărul. Oriunde ar fi crezut ei că se află, acolo nu erau. 

Ei se aflau în capcana pentru vise. 

Observă că exemplarul care se legăna în aer deasupra 
ruinelor biroului lui avea patru spiţe rotunde radiind dinspre 
centru. Multe fuioare de legătură erau ţinute laolaltă de acele 
spiţe, dar ceea ce ţinea spiţele laolaltă era centrul - măduva 
unde se uneau cu toatele. 

Fugi de-a lungul capcanei pentru vise şi vino să ne întâlnim! 
Încă mai avem timp! 

Jonesy se întoarse şi sprintă spre uşă. 


10 


DI Cenuşiu era şi el la o uşă - cea care dădea înăuntru 
adăpostului puţului. Era încuiată. Având în vedere ce se 
întâmplase cu rusoaica, acest lucru nu-l surprinse prea tare. Să 
încui uşa de la grajd după ce-a fost furat calul era modul în care 
rezuma Jonesy situaţia. Dacă ar fi avut unul dintre kimuri cu el, 
i-ar fi fost mai uşor. Dată fiind situaţia, nu era prea neliniştit. 
Unul dintre efectele secundare ale faptului că ai sentimente, 
descoperise el, era că te făceau să gândeşti în avans, să faci 
planuri, în aşa fel încât să nu declanşezi un atac emoţional dacă 
lucrurile nu mergeau bine. Acesta ar fi putut fi unul dintre 
motivele pentru care supravieţuise specia aceasta atât de mult 
timp. 

Propunerea lui Jonesy de-a se abandona sentimentelor - să se 
naturalizeze, fusese expresia pe care o folosise acesta, o 
expresie care D-lui Cenuşiu i se părea în acelaşi timp 
misterioasă şi exotică - nu voia să-i părăsească mintea, dar DI 
Cenuşiu o împinse în lături. Îşi va îndeplini misiunea aici, va 
satisface acest imperativ. După aceea, cine ştie? Sandvişul cu 
şuncă, poate. Şi ceea ce mintea lui Jonesy asocia cu un 
„cocteil“. Aceasta era o băutură răcoritoare, uşor ameţitoare. 


O pală de vânt veni dinspre bazin, lovindu-i faţa cu zăpadă 
moale, orbindu-l pentru o clipă. Fu ca şi când l-ar fi plesnit cu un 
prosop ud, aducându-l cu picioarele pe pământ, unde avea o 
treabă de terminat. 

Merse pe-o dungă spre stânga, pe platforma dreptunghiulară 
de granit, alunecă, apoi căzu în genunchi, ignorând urletul de 
protest venind dinspre şoldul lui Jonesy. Nu bătuse atâta drum - 
ani lumină întunecaţi şi kilometri întregi albiţi - nici ca să cadă 
pe scări în jos şi să-şi rupă gâtul, nici să se prăvălească în 
Quabbin şi să moară de hipotermie în apa aceea glacială. 

Platforma fusese ridicată în vârful unui morman de stâncă 
spartă. Aplecându-se pe partea stângă a platformei, mătură cu 
mâna zăpada şi începu să caute o bucată pe care să o poată 
desprinde. De-o parte şi de cealaltă a uşii încuiate se aflau două 
ferestre înguste, dar nu foarte înguste. 

Sunetele erau înfundate, aplatizate de căderea abundentă de 
zăpadă moale, dar el auzi duduitul unui motor care se apropia. 
Mai fusese încă unul, desigur, dar acela se oprise, probabil la 
capătul East Street-ului. Veneau, dar erau deja în întârziere. 
Aveau de parcurs un kilometru şi jumătate de-a lungul potecii, 
care era năpădită din plin de ierburi şi care era alunecoasă. Pe 
când vor ajunge ei aici, câinele va fi aruncat deja în puț, se va 
îneca şi va da naştere birum-ului în apeduct, în acelaşi timp. 

Găsi o bucată de stâncă desprinsă şi o luă, mişcându-se cu 
grijă ca să nu scape corpul pulsatil al câinelui de pe umerii lui. 
Se dădu în spate de lângă marginea platformei în genunchi, apoi 
încercă să se ridice. La început nu reuşi. Articulația şoldului lui 
Jonesy se umflase din nou puternic. Se ridică şovăielnic într-un 
sfârşit, deşi durerea era insuportabilă, părând că urcă până la 
dinţi şi la tâmple. 

Rămase locului pentru o clipă, ţinând piciorul drept rănit al lui 
Jonesy puţin ridicat de la pământ, asemenea unui cal cu o piatră 
prinsă în copită, sprijinindu-se de uşa încuiată a puţului. Când 
durerea se retrase întrucâtva, folosi piatra să spargă sticla de la 
fereastra din stânga uşii. Tăia mâna lui Jonesy în mai multe 
locuri, într-unul foarte adânc şi mai multe bucăţi sparte de sticlă 
din partea de sus a geamului atârnară deasupra părţii de jos 
asemenea unei ghilotine vândute la solduri, dar el nu acordă 
deloc atenţie acestor lucruri. Şi, la fel, nici nu simţi că Jonesy îşi 
părăsise fortăreaţa. 


DI Cenuşiu se strecură înăuntru prin fereastra spartă, ateriză 
pe podeaua rece de ciment şi se uită în jur. 

Se afla într-o încăpere dreptunghiulară lungă de vreo nouă 
metri. În capătul ei îndepărtat, o fereastră care fără îndoială ar fi 
oferit o privelişte spectaculoasă asupra bazinului într-o zi 
frumoasă arătă doar albul, ca şi când ar fi fost acoperită cu un 
cearşaf. Intr-o parte a ei se afla ceva ce semăna cu o căldare 
gigantică, pereţii căreia erau pudraţi cu ceva roşu - nu birus, ci 
cu un oxid pe care Jonesy îl asocie cu „rugina". DI Cenuşiu nu 
ştia sigur, dar bănuia că oamenii puteau fi coborâţi în puț în 
acea găleată, dacă exista vreo urgenţă. 

Capacul de fier, cu diametrul de un metru treizeci, era pus la 
locul lui, exact în mijlocul încăperii. Văzu crestătura pătrată pe 
care o avea într-o parte şi se uită împrejur. Câteva unelte erau 
sprijinite de perete. Una dintre ele, stând în mijlocul bucăţilor de 
sticlă spartă de la geam, era o rangă. Foarte posibil, aceeaşi pe 
care o folosise rusoaica atunci când se pregătise de sinucidere. 

După cum am auzit eu, gândi DI Cenuşiu, cei din Boston o să 
bea acest ultim birum în cafeaua de dimineață cânava în 
preajma Zilei Îndrăgostiților. 

Luă ranga, şchiopătă dureros spre mijlocul încăperii cu 
răsuflarea pufăind nori albi în faţa lui, apoi aşeză capătul teşit al 
uneltei în gaura din capac. 

Se potrivea perfect. 


11 


Henry închide telefonul, ia o gură mare de aer, o ţine în 
plămân... apoi fuge spre uşa însemnată atât CU BIROU, Cât şi 
CU CONFIDENŢIAL. 

— Hei! Ţipă strident bătrâna Reenie Gosselin din scaunul ei de 
la casa de marcat. Intoarce-te aici, puştiule! Nu poţi intra acolo! 

Henry nu se opreşte, nici măcar nu încetineşte, dar, când 
intră pe uşă, îşi dă seama că da, este un puşti, are cu cel puţin 
treizeci de centimetri mai puţin decât înălţimea lui normală şi, 
chiar dacă poartă ochelari, nu sunt nici pe departe atât de grei 
cum vor deveni mai târziu. E un puşti, dar, sub tot acel păr 
fâlfâind (care se va rări puţin pe când va ajunge el la treizeci de 
ani), se află creierul unui adult. Sunt ca două, două, două 
bomboane mentolate în acelaşi staniol, gândeşte el şi, când dă 
buzna în biroul lui Moş Gosselin, cotcodăceşte ca scos din minţi 
- râde aşa cum râdeau în vremurile vechi, când fuioarele 


capcanei pentru vise erau toate aproape de mijloc şi când 
Duddits arunca jetoanele pentru ei. Aproape-am făcut pe mine, 
obişnuiau ei să spună; aproape-am făcut pe mine, ce pacoste 
nenorocită. 

În birou intră, dar nu e biroul lui Moş Gosselin unde un bărbat 
pe nume Owen Underhill i-a pus cândva unui bărbat pe nume 
Abraham Kurtz să asculte o casetă pe care omuleţii cenușii 
vorbeau pe voci celebre; e un coridor, un coridor de spital, iar 
Henry nu e deloc surprins. E Spitalul General. A reuşit să ajungă. 

Locul e umed şi rece, mai răcoros decât trebuie să fie orice 
coridor de spital şi pereţii sunt mâăzgăliţi cu birus. Undeva, o 
voce geme: Nu pe tine te vreau, nu vreau o injecție, îl vreau pe 
Jonesy. Jonesy l-a cunoscut pe Duddits, Jonesy a murit, a murit 
în ambulanță, Jonesy e singurul care poate face fată situației. 
Păstrează distanța, pupă-mi aşezătoarea, îl vreau pe Jonesy. 

Dar ea nu va păstra distanţa. Ea e vicleana şi bătrâna doamnă 
Moarte şi nu va păstra distanţa. Are afaceri de încheiat aici. 

Păşeşte nevăzut în josul coridorului, unde e suficient de frig 
să-şi vadă respiraţia plutindu-i în faţă, lui, băiatului într-o haină 
portocalie care-i va rămâne curând mică. Işi doreşte să aibă cu 
el puşca lui, cea pe care i-a împrumutat-o tatăl lui Pete, dar 
acea puşcă a dispărut, a rămas în urmă, îngropată în scurgerea 
anilor împreună cu telefonul lui Jonesy, cel cu abţibildul Războiul 
Stelelor lipit pe el (cât de tare l-au invidiat cu toţii pentru acel 
telefon) şi împreună cu jacheta cu multe fermoare a lui Beaver 
şi împreună cu sveterul lui Pete pe buzunarul căruia se vedea 
logo-ul NASA. Îngropate în scurgerea anilor. Unele vise se usucă 
şi cad la pământ, acesta e un alt adevăr crud al vieţii. Cât de 
multe astfel de adevăruri crude există! 

Trece pe lângă două sore medicale care discută şi râd - una 
dintre ele e Josie Rinkenhauer, matură acum, iar cealaltă e 
femeia din fotografia Polaroid pe care au văzut-o în acea zi prin 
fereastra de la biroul Fraţilor Tracker. Ele nu-l văd, fiindcă el nu 
se află acolo pentru ele; el se găseşte acum în capcana pentru 
vise, fuge înapoi de-a lungul fuiorului său, fuge către centru. Eu 
sunt îmblânzitorul de ouă, gândeşte el. Timpul încetini şi 
realitatea se îndoi; imblânzitorul de ouă merse făr' a se opri. 

Henry merse de-a lungul coridorului, către sunetul vocii D-lui 
Cenuşiu. 


12 


Kurtz o auzi destul de clar prin geamul spart: o rafală scurtă şi 
înfundată de armă automată. Provocă în el un vechi sentiment 
de nelinişte şi nerăbdare: furie că împuşcăturile începuseră fără 
el şi teamă că se vor termina înainte să ajungă şi el acolo, 
nerămânând altceva decât răniții care să strige infirmier- 
infirmier-infirmier. 

— Calc-o mai tare, Freddy. 

Chiar în faţa lui Kurtz, Perlmutter sforăia, cufundat şi mai 
adânc în comă. 

— E cam alunecos pe jos, şefu'. 

— Apas-o. Am un sentiment că aproape... 

Văzu o pată roz în perdeaua curată, albă de ninsoare, la fel de 
difuză ca şi sângele scurs dintr-o tăietură pe obraz care se 
absoarbe în spuma de bărbierit, apoi Subaru-ul părăsit se afla 
chiar în faţa lor, cu botul în jos şi cu coada în sus. In momentele 
care urmară, Kurtz îşi retrase toate gândurile aspre pe care le 
avusese cu privire la condusul lui Fred-dy. Secundul lui trase pur 
şi simplu de volan la dreapta şi apăsă acceleraţia, când 
Humvee-ul începu să derapeze. Autovehiculul imens prinse 
aderenţă şi porni cu viteză spre crăpătura din drum. O abordă 
cu un zăngănit incredibil şi cu un salt. Kurtz fu aruncat în sus, 
lovindu-se de plafonieră destul de tare să-i apară în faţa ochilor 
o ploaie de stele. Braţele lui Perlmutter tresăriră asemenea 
braţelor unui cadavru; capul îi căzu mai întâi pe spate, apoi în 
faţă. Humvee-ul trecu destul de aproape de Subaru încât să 
rupă clanţa de la uşa pasagerului. Apoi, o zbughi înainte, 
urmărind acum doar o singură pereche de urme de roţi relativ 
proaspete. 

îţi suflu-n ceafă acum, Owen, gândi Kurtz. Chiar în ceafa ta 
preaiubită, Dumnezeu să-ți putrezească ochii tăi albaştri. 

Singurul lucru care-l îngrijora era acea singură rafală. Ce 
însemnase ea? Orice ar fi fost, nu se repetase. 

Apoi, înaintea lor, văzu o altă pată în zăpadă. Aceasta era 
verde-oliv. Aceasta era celălalt Hummer. Ei plecaseră, probabil 
că plecaseră, dar... 

— Pune piedica şi armează, îi spuse Kurtz lui Freddy. Vocea lui 
era doar puţin mai ascuţită. A sosit vremea ca cineva să achite 
nota flautistului. 


13 


Pe când ajunse Owen la locul unde se termina East Street 
(sau unde se transforma în Fitzpatrick Road, care şerpuia mai 
departe înspre nort-est, asta depindea de punctul din care 
priveai situaţia), îl auzi pe Kurtz în spatele lui şi bănui că şi Kurtz 
îl auzea probabil pe el - Humvee-urile nu erau la fel de sonore 
ca Harley-urile, dar erau foarte departe de a fi silenţioase. 

Urmele paşilor lui Jonesy pieriseră cu totul acum, dar Owen 
distingea drumeagul care cobora dinspre drum şi care mergea 
de-a lungul malului bazinului. 

Opri motorul. 

— Henry, se pare că de-aici mergem pe jo... 

Owen se opri. Se concentrase prea tare asupra condusului ca 
să se mai uite în spate sau ca să mai arunce câte o privire în 
oglinda retrovizoare, aşa că nu fu pregătit pentru ceea ce văzu 
acum. Fu nepregătit şi îngrozit. 

Henry şi cu Duddits erau prinşi în ceea ce Owen crezu că eo 
ultimă îmbrăţişare, cu obrajii ţepoşi lipiţi unul de celălalt, cu 
ochii închişi, cu feţele şi cu hainele mânijite cu sânge. Nu vedea 
că vreunul dintre ei ar mai respira şi crezu că, de fapt, muriseră 
amândoi - Duddits de leucemie, Henry probabil de un atac de 
cord provocat de extenuare şi de stresul constat şi extrem din 
cele în jur de treizeci de ore - apoi observă uşoara zbatere a 
pleoapelor. A ambelor perechi de pleoape. 

Îmbrăţişaţi. Mânjiţi cu sânge. Dar nu morţi. Dormind. 

Visâna. 

Owen vru să pronunţe din nou numele lui Henry, apoi se 
răzgândi. Henry refuzase să părăsească tabăra din regiunea 
Jefferson fără să elibereze deţinuţii şi, deşi atunci scăpaseră 
teferi, acest lucru se întâmplase doar datorită celui mai pur 
noroc... sau datorită providenţei, dacă erai de părere că asta 
însemna mai mult decât un serial de televiziune. Chiar şi aşa, se 
aleseseră cu Kurtz venindu-le pe urme, Kurtz se ţinuse scai după 
ei, iar acum, acesta era cu mult mai aproape decât ar fi fost 
dacă Owen şi cu Henry ar fi dispărut pur şi simplu în furtună. 

Ei bine, n-aş schimba nimic, gândi Owen, deschizând portiera 
din partea şoferului şi ieşind din maşină. De undeva dinspre 
nord, departe în vidul alb al furtunii, se auzi strigătul unui vultur 
trăncănind despre vreme. Din spate, dinspre sud, se auzi 
tărăboiul din ce în ce mai apropiat al lui Kurtz, al acestui nebun 
săâcâitor. Era imposibil de estimat cât era de aproape, din pricina 


blestematei ăsteia de ninsori. Coborând atât de repede şi atât 
de deasă, acţiona ca un amortizor sonor. Putea fi la trei 
kilometri distanţă; putea fi cu mult mai aproape. Precis că-l 
însoțea Freddy, soldatul perfect, un Dolph Lundgren venit din 
iad. 

Owen merse în spatele maşinii, alunecând pe zăpadă, 
înjurând-o şi deschise portbagajul Humvee-ului, aşteptându-se 
să găsească arme automate, aşteptându-se la un lansator de 
rachete portabil. Nici urmă de aruncător de rachete, nici o urmă 
nici măcar de grenade, dar erau patru puşti cu foc automat MP5 
şi o cutie cu încărcătoare sub formă de banană, de genul celor 
care conţineau o sută douăzeci de cartuşe. 

In tabără jucase după cum cântase Henry, iar Owen 
presupunea că salvaseră cel puţin câteva vieţi omeneşti, dar, de 
data aceasta, nu-i va mai juca în strune - dacă nu decontase 
destul în contul blestematului aceluia de platou al soţilor 
Rapeloew, va trebui pur şi simplu să trăiască restul vieţii cu o 
datorie. Nu pentru mult timp, totuşi, dacă-şi va atinge Kurtz 
telul. 

Henry fie dormea, fie era inconştient, fie se alăturase 
prietenului său din copilărie muribund printr-un soi ciudat de 
alipire a minţilor. Să-l lase în pace, aşadar. Treaz şi de partea 
lui, Henry ar putea ezita când va veni vorba să facă ceea ce 
trebuia făcut, mai ales dacă ar continua să creadă că celălalt 
prieten al lui era încă în viaţă, ascuns în mintea controlată acum 
de extraterestru. Owen nu va ezita... şi, acum că scăpase de 
telepatie, nu va auzi rugile de îndurare ale lui Jonesy dacă 
acesta se mai afla acolo înăuntru. Glock-ul era o armă bună, dar 
nu suficient de sigură. 

MP5-ul va spulbera trupul lui Gary Jonesy în mii de bucăţi. 

Owen luă unul, plus alte trei încărcătoare pe care şi le îndesă 
în buzunarele de la haină. Kurtz era aproape acum - aproape, 
aproape, aproape. Se uită în urmă la East Street, aproape 
aşteptându-se să vadă cel de-al doilea Humvee materializându- 
se asemenea unei fantome verzui-maronii, dar pentru moment 
nu se vedea nimic. Lăudat fie lisus, cum ar fi spus Kurtz. 

Geamurile Hummer-ului se acoperiseră deja cu zăpadă, dar el 
putu vedea siluetele vagi ale celor doi bărbaţi pe bancheta din 
spate când trecu din nou pe lângă trunchiul maşinii, păşind 
grăbit acum. Incă erau prinşi unul în braţele celuilalt. 


— Rămas bun, prieteni, spuse el. Somn uşor. 

Şi, cu o urmă de noroc, încă vor dormi când vor sosi Kurtz şi 
cu Freddy, care le vor pune capăt zilelor înainte să meargă mai 
departe în misiunea lor de bază. 

Owen se opri brusc, alunecând pe zăpadă şi prinzându-se de 
capota lungă a Humvee-ului ca să nu cadă. Duddits era în mod 
clar o cauză pierdută, dar l-ar putea salva pe Henry Devlin. 
Exista o posibilitate. 

Nu! Strigă o parte a minţii lui când porni din nou spre uşa din 
spate. Wu, nu ai timp! 

Dar Owen se hotărî să rişte şi să parieze că mai era - să 
parieze pe întreaga omenire. Poate să mai achite o parte din 
ceea ce datora pentru că spărsese platoul soţilor Rapeloew; 
poate pentru ceea ce făcuse ieri (siluetele acelea cenuşii şi 
goale stând în jurul navei lor prăbuşite cu braţele ridicate, ca şi 
când s-ar fi predat); poate doar pentru Henry, care-i spusese că 
vor fi eroi şi care făcuse încercări strălucite de-a împlini acea 
promisiune. 

Nici urmă de compasiune pentru diavol, gândi el, deschizând 
dintr-o smucitură uşa din spate. Nu, domnule, compasiune zero 
pentru labagiul ăla. 

Duddits era mai aproape de el. Owen îl prinse de gulerul 
hainei lui groase şi albastre de iarnă şi trase. Duddits căzu într-o 
parte pe banchetă. Căciula îi pică din cap, scoțând la iveală 
craniul lui osos şi chel. Henry, cu braţele încă petrecute pe după 
umerii lui Duddits, căzu o dată cu el, aterizând deasupra lui. Nu i 
se deschiseră ochii, dar gemu uşor. Owen se aplecă înainte şi 
şopti pătimaş în urechea lui Henry: 

— Nu te ridica. Pentru numele lui Dumnezeu, Henry, nu te 
ridica în şezut! 

Owen se retrase, trânti uşa, se dădu în spate trei paşi, sprijini 
patul puştii în şold şi trase o rafală. Geamurile Humvee-ului se 
albiră ca laptele, apoi cedară şi căzură. Cartuşele goale 
zăngăniră în jurul picioarelor lui Owen. Păşi în faţă şi se uită prin 
geamul spulberat pe bancheta din spate. Henry şi cu Duddits 
încă zăceau acolo, acoperiţi acum cu Saf-T-Glas în aceeaşi 
măsură în care erau acoperiţi cu sângele lui Duddits, iar lui 
Owen i se părură cei mai morţi doi oameni pe care-i văzuse în 
viaţa lui. Owen speră să se grăbească prea tare Kurtz pentru a 
arunca o privire mai atentă. În orice caz, făcuse tot ce putuse. 


Auzi un sunet de metal greu zdruncinat şi rânji. Ăsta era 
Kurtz, pentru numele lui Dumnezeu - ajunseseră la şanţul unde 
se împotmolise Subaru-ul. Işi dorea cu putere ca Freddy şi Kurtz 
să fi rămas blocaţi în blestematul ăla de şanţ, dar sunetul nu 
fusese, din nefericire, atât de puternic. Totuşi, dădea de veste în 
privinţa locului unde se aflau. În urmă cu un kilometru şi 
jumătate, cel puţin cu un kilometru şi jumătate. Nu era atât de 
rău cum crezuse el. 

— Destul timp, murmură el, iar asta putea fi adevărat în 
privinţa lui Kurtz, dar cum rămânea cu celălalt capăt? Unde era 
DI Cenuşiu acum? 

Ţinând MP5-ul de curea, Owen porni în josul potecii care 
ducea la Puţul 12. 


14 


DI Cenuşiu descoperise un alt sentiment uman neplăcut: 
panica. Ajunsese până aici - ani lumină prin spaţiu, kilometri 
întregi prin zăpadă - să fie sabotat de muşchii lui Jonesy, care 
erau slabi, care-şi ieşiseră din formă şi de capacul de fier al 
puţului, care era cu mult mai greu decât se aşteptase. Se apăsă 
pe rangă până ce muşchii spatelui lui Jonesy strigară într-un 
protest agonic... şi fu recompensat într-un sfârşit cu o clipire 
scurtă de întuneric de sub marginea ruginită a capacului. Şi cu 
un sunet scrâşnit când se mişcă puţin - nu mai mult de poate 
doi sau trei centimetri - deasupra cimentului. Apoi, muşchii de 
jos ai spatelui lui Jonesy se blocară şi DI Cenuşiu se împletici în 
spate câţiva paşi, strigând printre dinţii încleştaţi (graţie 
imunităţii lui, Jonesy încă mai avea întregul set de dinţi) şi 
apăsând cu mâinile la baza coloanei vertebrale a lui Jonesy, ca 
pentru a o împiedica să explodeze. 

Lad scoase o serie de scâncete schelălăite. DI Cenuşiu se uită 
la el şi observă că lucrurile ajunseseră acum la punctul de 
răscruce. Deşi încă dormea, abdomenul lui Lad era acum umflat 
atât de grotesc, încât una dintre labele lui stătea ţeapănă drept 
în sus. Pielea din partea de jos a stomacului se întinsese pe 
punctul de-a plesni, iar venele de acolo pulsau cu o viteză 
cronometrică. Un fir de sânge sclipitor i se scurgea de sub 
coadă. 

DI Cenuşiu se uită răutăcios la ranga stând în picioare în 
gaura din capacul de fier. In imaginaţia lui Jonesy, rusoaica 
fusese o femeie subţirică şi frumoasă, cu păr negru şi cu ochi 


negri, tragici. În realitate, credea DI Cenuşiu, ea trebuie să fi fost 
masivă şi musculoasă. Cum altfel ar fi putut ea să... 

Se auzi o rafală de armă, alarmant de aproape. DI Cenuşiu 
suspină adânc şi se uită în jur. Graţie lui Jonesy, îndoiala 
corosivă a oamenilor făcea şi ea acum parte din machiajul lui şi, 
pentru prima dată, îşi dădu seama că s-ar putea să fie oprit - da, 
chiar şi aici, atât de aproape de atingerea ţelului, încât îl putea 
auzi, sunetul apei curgătoare pornind în excursia «i 
subpământeană de nouăzeci şi şase de kilometri. Şi singurul 
lucru care se afla între birum şi restul lumii era o placă circulară 
de fier care cântărea cincizeci şi cinci de kilograme. 

Strigând o litanie subţire şi disperată din înjurăturile lui 
Beaver, DI Cenuşiu se avântă în faţă, corpul slăbit al lui Jonesy 
mişcându-se înainte şi-na-poi pe punctul-pivot defect al şoldului 
său drept. Unul dintre ei se apropia, cel care se chema Owen şi 
DI Cenuşiu nu îndrăznea să creadă că-l va putea convinge pe 
acest Owen să întoarcă arma împotriva lui însuşi. Cu timpul, cu 
avantajul elementului surpriză, poate. Acum însă nu avea nici 
unul, nici celălalt. lar omul acesta care se apropia fusese 
antrenat să ucidă; aceasta era meseria lui. 

DI Cenuşiu sări în sus. Se auzi un pocnet, cât se poate de 
puternic, când şoldul suprasolicitat al lui Jonesy ieşi din 
încheietura umflată în care se adăpostise până atunci. DI 
Cenuşiu ateriză pe rangă cu toată greutatea corpului lui Jonesy. 
Marginea se ridică din nou şi, de data aceasta, capacul se mişcă 
aproape treizeci de centimetri pe ciment. Semiluna neagră prin 
care se aruncase rusoaica apăru din nou. Nu era cine ştie ce 
semilună, nu mai mult decât un C mare delicat, scris cu un 
stilou de caligraf... dar era destul pentru câine. 

Piciorul nu mai putea susţine greutatea lui Jonesy (şi unde era 
Jonesy, totuşi? Tot nu auzise măcar un murmur din partea 
gazdei sale încurcă-lume), dar asta nu era o problemă. Se putea 
descurca acum şi dacă se târa. 

DI Cenugşiu îşi croi în maniera aceasta drum pe podeaua de 
ciment către locul unde zăcea, dormind, ciobănescul scoţian, îl 
prinse pe Lad de zgardă şi începu să-l tragă înapoi spre Puţul 12. 


15 


Galeria Amintirilor - antrepozitul acela vast de cutii - e şi ea 
pe punctul de-a se nărui. Podeaua tremura ca prinsă de un 
nesfârşit cutremur minor. Deasupra, tuburile cu neon clipesc, 


oferind locului un aspect fragmentat, halucinant. În unele locuri, 
grămezi mari de cutii au căzut, blocând câteva dintre coridoare. 

Jonesy fuge cât poate de tare. Se mişcă de la un coridor la 
altul, croindu-şi drum pur instinctual prin labirintul acesta. Îşi 
spune în repetate rânduri să ignore blestematul de şold, că el nu 
e nimic altceva decât o conştiinţă acum, în orice caz, dar la fel 
de bine ar putea fi un bolnav căruia i s-a amputat un membru şi 
care încearcă să convingă acel membru să nu mai zvăâcnească. 

Trece în fugă pe lângă cutii marcate RAZBOIUL AUTOSTRO- 
UNGAR şi POLITICA DEPARTAMENTALĂ şi POVEŞTI PENTRU COPII 
şi CONŢINUTUL DULAPULUI DE LA ETAJ. Sare peste un morman 
de cutii însemnate CARLA, cade pe piciorul rănit şi strigă de 
durere. Se prinde de alte cutii (însemnate, acestea, cu 
GETTYSBURG) ca să se ajute să se ridice şi, într-un sfârşit, vede 
capătul încăperii ăsteia de depozitare. Slavă Cerului; i se pare că 
a fugit kilometri întregi. , , 

Uşa e însemnată cu ICU® ŞI PASTRAŢI TACEREA şi INTERZIS 
VIZITATORILOR FARA PERMIS DE TRECERE. 

Ceea ce e corect; aici l-au dus pe el; aici s-a trezit şi a auzit-o 
pe vicleana şi bătrâna doamnă Moarte făcându-se că strigă 
după Marcy. 

Jonesy dă buzna pe uşă şi pătrunde într-o altă lume, una pe 
care o recunoaşte: coridorul vopsit albastru-cu-alb al aripii de 
reanimare unde încercase să facă primii paşi dureroşi la patru 
zile după operaţie. Merge şovăielnic cale de doisprezece paşi pe 
coridorul pardosit cu gresie, aude muzică în sistemul Muzak de 
amplificare, ceea ce e în mod sigur ceva nepotrivit mediului 
spitalicesc; deşi volumul e dat pe mic, se pare că melodia le 
aparţine celor de la Rolling Stones, care cântă „Sympathy for 
the Devil”. 

De-abia a reuşit să identifice melodia, când, dintr-o dată, 
şoldul îi explodează. Jonesy scoate un țipăt scurt şi cade pe 
pardoseala cu dale negru-cu-roşu a secţiei de reanimare, 
chircindu-se. Asta a simţit şi atunci când a fost lovit: o explozie 
roşie, agonică. Se rostogoleşte neîncetat, uitându-se în sus la 
neoanele sclipitoare, la difuzoarele circulare din care iese 
muzica („Anastasia screamed in vain"), muzică dintr-o altă 
lume, când durerea e atât de intensă, totu/ face parte dintr-o 
altă lume, durerea transformă într-o umbră nesubstanţială şi 


83 Acronim pentru Intensive Care Unit (secţia de reanimare a unui spital). 


într-o batjocură până şi dragostea, acest lucru l-a învăţat în 
martie şi trebuie să-l înveţe acum din nou. Se rostogoleşte şi se 
rostogoleşte, cu mâinile încleştate pe şoldul umflat, cu ochii 
ieşiţi din orbite, cu buzele trase îndărăt într-un rictus mare, iar el 
ştie ce s-a întâmplat, sigur că da: DI Cenuşiu. Fiul ăla de căţea 
de Domn Cenuşiu i-a refracturat şoldul. 

Apoi, de departe din cealaltă lume, aude o voce pe care o 
cunoaşte, vocea unui copil. 

Jonesy! 

Reverberată, distorsionată... dar nu chiar atât de departe. Nu 
pe acest coridor, ci pe unul din apropiere. A cui e vocea? A 
unuia dintre copiii lui? A lui John, poate? Nu... 

Jonesy, trebuie să te grăbeşti! Vine să te omoare! Owen vine 
să te omoare! 

Nu ştie cine e Owen, dar ştie a cui e vocea: a lui Henry Devlin. 
Dar nu e vocea pe care o are acum sau cum era când l-a văzut 
ultima dată, când pleca la magazinul lui Gosselin împreună cu 
Pete; aceasta e vocea lui Henry cel cu care a crescut el, cel care 
i-a spus lui Richie Grenadeau că-l vor pâri dacă nu se opreşte, 
că Richie şi prietenii lui nu-l vor prinde niciodată pe Pete, fiindcă 
Pete fuge ca vântu-mpieliţat. 

Nu pot! Răspunde el, încă rostogolindu-se pe pardoseală. E 
conştient că s-a schimbat ceva, că încă se mai schimbă, dar nu 
şi care este acest lucru. Nu pot, mi-a rupt şoldul din nou, fiul 
ăsta de cățea mi-a rupt... 

Apoi îşi dă seama ce se petrecu cu el: durerea avansează de- 
a-ndoaselea. E ca şi când ai privi o casetă video când se 
derulează înapoi pe imagine - laptele curge în sus dinspre pahar 
spre sticlă, floarea care ar trebui să-şi deschidă petalele graţie 
miracolului fotografierii succesive se închide, în schimb. 

Motivul e evident când se uită la propriul corp şi când vede 
haina portocalie pe care o poartă. E cea pe care i-a cumpărat-o 
mama de la Sears pentru prima sa excursie de vânătoare la 
Bivuac, excursia în care Henry a vânat o căprioară şi în care l-au 
omorât cu toţii pe Richie Grenadeau şi pe prietenii lui - i-au 
omorât cu un vis, poate fără să vrea, dar făcând-o totuşi. 

A devenit iarăşi copil, un puşti de paisprezece ani şi nu mai 
există nici urmă de durere. De ce-ar mai exista? Şoldul nu-i va fi 
frânt decât peste douăzeci şi trei de ani. Şi, atunci, totul capătă 
aproape sonor sens în mintea lui: niciodată nu a existat un 


Domn Cenuşiu, nu cu adevărat; DI Cenugşiu trăieşte în capcana 
pentru vise şi niciunde altundeva. Nu e mai real ca durerea din 
şoldul lui. Am fost imun, gândeşte el, ridicându-se. N-am 
contractat nici măcar o boabă de virus. Ce trăieşte în mintea 
mea nu-i chiar o amintire, nu-i aşa ceva, ci o adevărată fantomă 
din maşinărie. El sunt eu. Sfinte Dumnezeule, Dl Cenuşiu sunt 
eu. 

Jonesy se ridică în picioare şi o ia la fugă, aproape să-i fugă 
picioarele de sub el când coteşte după un colţ. Rămâne, totuşi, 
în picioare; e agil şi rapid cum numai un băiat de paisprezece 
ani poate fi şi nu simte pic de durere, pic de durere. 

Următorul coridor e unul pe care-l cunoaşte. Se vedea o 
măsuţă de operaţie cu o ploscă aşezată pe ea. Păşind pe lângă 
ea, mişcându-se delicat pe nişte picioare subţiri, vede căprioara 
pe care a văzut-o în ziua aceea în Cambridge, chiar înainte să fie 
lovit. În jurul gâtului ei catifelat se află o zgardă şi, balansându- 
se legat de ea asemenea unei amulete supradimensionate se 
află Magic 8-Ball-ul lui. Jonesy trece sprinten pe lângă căprioară, 
care se uită la el cu nişte ochi duioşi, surprinşi. 

Jonesy! 

Mai aproape acum. Foarte aproape. 

Jonesy, grăbeşte-te! 

Jonesy îşi dublează viteza, picioarele îi zboară, plămânii tineri 
respiră cu uşurinţă, nu e nici urmă de birus fiindcă e imun, nu e 
nici urmă de DI Cenuşiu, nu în el, cel puţin, DI Cenuşiu se află în 
spital şi acolo a fost dintotdeauna, DI Cenuşiu e membrul 
fantomatic pe care continui să-l simţi, cel care poţi jura că încă 
mai e la locul lui, DI Cenuşiu e fantoma din maşinărie, o fantomă 
ţinută în viaţă de aparate, iar aparatura este el. 

Mai dă un colţ. Aici sunt trei uşi care stau deschise. Mai 
departe, lângă a patra uşă, singura care e închisă, stă Henry. 
Henry are paisprezece ani, ca şi Jonesy; Henry poartă o haină 
portocalie, ca şi Jonesy. Ochelarii i-au coborât pe nas aşa cum îi 
coboară mereu şi îl cheamă neliniştit cu degetul. 

Grăbeşte-te! Grăbeşte-te, Jonesy! Duddits nu mai rezistă 
multă vreme! Dacă moare înainte să-l omorâm pe DI Cenuşiu... 

Jonesy i se alătură lui Henry în faţa uşii. Vrea să-şi arunce 
braţele în jurul lui, să-l îmbrăţişeze, dar nu e timp pentru asta. 

E numai vina mea, îi spune lui Henry şi vocea lui e ascuţită 
aşa cum n-a mai fost de mulţi ani. 


Nu-i adevărat, spuse Henry. Se uită la Jonesy cu vechea 
nerăbdare care i-a uimit pe Jonesy şi pe Pete şi pe Beaver când 
erau copii - Henry păruse întotdeauna a fi mult mai înaintea lor, 
întotdeauna pe punctul de-a porni spre viitor şi de-a-i lăsa pe ei 
în urmă. Ei au avut mereu sentimentul că-l ţin în loc. 

Dar... 

Ai putea la fel de bine să spui că Duddits l-a ucis pe Richie 
Grenadeau şi că noi am fost complicii lui. El a fost ceea ce a 
fost, Jonesy şi ne-a făcut pe noi ceea ce suntem... dar n-a făcut- 
o intenţionat. Doar atât a ştiut face ca să-şi lege şireturile 
intenționat, nu ştii atâta lucru? 

lar Jonesy gândeşte: A 'uț e? A 'ut di 'as? 

Henry... Duddits e... 

Rezistă pentru noi, Jonesy, ţi-am spus. Ne ţine pe noi la un 
loc. 

În capcana pentru vise. 

Aşa e. Aşa că, avem de gând să stăm aici şi să ne certăm în 
hol în vreme ce lumea se duce pe gârlă sau avem de gând să... 

Avem de gând să-l omorâm pe fiul ăla de cățea, spune Jonesy 
şi întinde mâna spre clanţă. Deasupra ei se află un însemn care 
spune NU EXISTĂ NICI O INFECȚIE AICI, IL N'Y A PAS 
D'INFECTION ICI şi dintr-o dată observă amândouă înțelesurile 
amare ale acestor cuvinte. Seamănă cu una din acele iluzii 
optice din desenele lui Escher. Uită-te la el dintr-un anume 
unghi şi vezi adevărul. Uită-te la el dintr-un alt unghi şi vezi cea 
mai monstruoasă minciună din univers. 

Capcana pentru vise, gândeşte Jonesy şi răsuceşte clanţa. 

Camera din spatele uşii e împărăţia birusului, o junglă de 
coşmar năpădită de plante târâtoare şi de cârcei de viță-de-vie 
şi de liane împletite la un loc în fuioare de culoarea sângelui. 
Aerul e încărcat de mirosul de sulf şi de alcool etilic înţepător, 
de mirosul lichidului de pornire pulverizat deasupra unui 
carburator  îndărătnic într-o dimineaţă de ianuarie, cu 
temperaturi sub zero grade. Cel puţin nu trebuie să-şi facă 
probleme şi din privinţa nevăstuicilor de căcat, nu aici; acelea se 
află pe o altă parte a capcanei pentru vise, într-un alt loc şi într- 
un alt timp. Birumul e problema lui Lad acum; el e un ciobănesc 
scoţian cu un viitor foarte incert. 

Televizorul e pornit şi, deşi ecranul e acoperit de birus, 
răzbate o imagine alb-negru fantomatică. Un bărbat târâie 


cadavrul unui câine de-a lungul unei podele de ciment. Prăfuit şi 
presărat cu frunze tomnatice moarte, seamănă cu un mormânt 
dintr-una din peliculele de groază ale anilor cincizeci, care încă-i 
mai plac lui Jonesy să le urmărească la aparatul său video. Dar 
acesta nu e un mormânt; e năpădit de sunetul cavernos al apei 
curgătoare. 

În mijlocul pardoselii se află un capac rotund şi ruginit cu 
inițialele DRAM ştampilate pe el: Departamentul pentru Rezerva 
de Apă din Massachusetts. Chiar şi prin pelicula roşietică de pe 
ecranul televizorului, literele acestea ies în evidenţă. Sigur că 
ies. Pentru DI Cenuşiu - care a murit ca fiinţă biologică la Bivuac 
- ele semnifică totul. 

Ele înseamnă, cât se poate de propriu, întreaga lume. 

Capacul puţului a fost parţial împins într-o parte, creând o 
formă de semilună umplută cu întuneric profund. Bărbatul care 
târâie câinele e el însuşi, îşi dă seama Jonesy, iar câinele nu e 
chiar mort. Lasă o dâră de sânge roz-spumos în urmă, pe 
ciment, iar labele din spate îi tremură. Aproape că pedalează. 

Lasă filmul, aproape că mârâie Henry, iar Jonesy îşi îndreaptă 
atenţia spre silueta din pat, fiinţa cenuşie cu cearşaful presărat 
cu birus tras până sus deasupra pieptului, care e o bucată de 
carne cenuşie fără pori, fără păr şi fără sfârcuri. Deşi nu poate 
vedea acum din pricina cearşafului, Jonesy ştie că nu are nici 
buric, fiindcă fiinţa aceasta nu s-a născut. E imaginea pe care şi- 
a format-o orice copil despre extratereştri, e zămislită direct din 
partea subconştientă a minţilor celor care au intrat primii în 
contact cu birumul. N-au existat niciodată sub formă de creaturi 
palpabile, extratereştri, ET. Cenugşiii ca fiinţe palpabile au fost 
dintotdeauna creaţii ale imaginaţiei umane, scoase din capcana 
pentru vise, iar faptul că ştie acest lucru îi oferă lui Jonesy un 
dram de uşurare. Nu e singurul care s-a lăsat prostit. Are măcar 
consolarea aceasta. 

Şi-l mai mulţumeşte încă un lucru: privirea din ochii aceia 
negri, nesuferiţi. Teama. 


16 


— Am pus piedica şi am armat, spuse Freddy tăcut, oprind 
maşina în spatele Humvee-ului pe care-l urmăriseră toţi aceşti 
kilometri. 

— Remarcabil, spuse Kurtz. Cercetează acel HMW. Te acopăr 
eu. 


— Bine. 

Freddy se uită la Perlmutter, a cărui burtă se umfla din nou, 
apoi se uită la Hummer-ul lui Owen. Motivul acelor focuri de 
armă pe care le auziseră mai devreme era acum limpede: 
Hummer-ul fusese ciuruit destul de sănătos. Singura întrebare la 
care mai rămânea să răspundă era cine fusese de partea 
receptoare şi cine de cea emițătoare. Urme de paşi se 
îndepărtau de Hummer, devenind din ce în ce mai indistincte 
datorită căderii abundente de zăpadă, dar pentru moment erau 
suficient de vizibile să poată fi cercetate. O singură pereche de 
urme. Bocanci. Owen, probabil. 

— Haide, Freddy! 

Freddy cobori în ninsoare. Kurtz alunecă în spatele lui şi 
Freddy îl auzi armându-şi pistolul. Se bizuia doar pe el. Ei bine, 
poate că ăsta era un lucru bun; se pricepea să-l mânuiască, fără 
îndoială. 

Freddy simţi pentru o clipă un fior rece trecându-i în jos pe 
coloana vertebrală, ca şi când acolo ar fi ţinut Kurtz aţintit 
pistolul. Chiar acolo. Dar asta era ridicol, nu-i aşa? Owen, da, dar 
Owen era altfel. Owen trecuse de linie. 

Freddy se grăbi spre Hummer; se aplecă, ţinând carabina la 
nivelul pieptului. Nu-i plăcea să-l ştie pe Kurtz în spatele lui, ăsta 
era un lucru de netăgăduit. Nu, nu-i plăcea chiar deloc. 


17 


Când cei doi băieţi avansează pe patul înţesat de birus, DI 
Cenuşiu începe să apese butonul URGENŢA în mod repetat, dar 
nimic nu se întâmplă. Cred că mecanismul e sugrumat de birus, 
gândeşte Jonesy. Păcat, D-le Cenuşiu - păcat pentru tine. Se uită 
în sus la televizor şi vede că dublul lui din film a reuşit să tragă 
câinele lângă buza puţului. Poate că, totuşi, nu mai au timp; 
poate că mai au. Nu au cum să-şi dea seama. Roata încă se mai 
învârte. 

Bună, D-le Cenuşiu, mi-am dorit atât de tare să te întâlnesc, îi 
spuse Henry. În timp ce vorbeşte, ia perna pătată cu birus de 
sub capul mic, fără urechi al D-lui Cenugşiu. DI Cenuşiu încearcă 
să se răsucească spre partea cealaltă a patului, dar Jonesy îl 
ţine în loc, prinzând de braţele subţiri ca ale unui copil ale 
extraterestrului. Pielea de sub degetele lui nu e nici caldă, nici 
rece. Nici nu pare a fi măcar piele, nu cu adevărat. Pare a i... 

Pare a fi nimic, gândeşte el. Pare a fi un vis. 


D-le Cenuşiu? Întrebă Henry. Aşa urăm noi bun venit pe 
planeta Pământ. Şi aşază perna peste faţa D-lui Cenuşiu. 

Sub mâinile lui Jonesy, DI Cenugşiu începe să se lupte şi să se 
agite. Undeva, un monitor începe să bipăie frenetic, ca şi când 
creatura asta chiar ar avea inimă, iar acum aceasta s-a oprit din 
pulsat. 

Jonesy se uită la monstrul muribund şi-şi doreşte doar ca totul 
să se termine. 


18 


DI Cenuşiu duse câinele de partea puţului pe care o 
descoperise parţial. Prin semicercul îngust şi negru se auzea 
curgerea cavernoasă şi constantă a apei şi se simţea o adiere 
umedă şi rece de aer. 

De s-ar sfârşi de tot, când s-a făcut, mai bine-i cât mai grabnic 
să se facă - aceasta dintr-o cutie însemnată SHAKESPEARE. 
Labele din spate ale câinelui pedalau cu viteză, iar DI Cenuşiu 
auzea sunetul lichid al cărnii fiind sfâşiată când birumul se 
împingea cu un capăt şi cu celălalt ronţăia, creându-şi drum cu 
forţa spre afară. Sub coada câinelui, ciripitul începuse să se 
audă, sunetul produs de-o maimuţă furioasă. Trebuia să-l arunce 
în puț înainte să apuce să iasă; nu era absolut necesar să se 
nască în apă, dar şansele de supravieţuire ar fi mai mari dacă s- 
ar naşte aşa. 

DI Cenugşiu încercă să îndese capul câinelui în spaţiul dintre 
capac şi ciment şi nu reuşi. Gâtul se îndoi şi botul rânjit şi lipsit 
de simţuri al câinelui se ridică. Deşi încă dormea (sau poate că 
acum îşi pierduse cunoştinţa), începu să scoată o serie de 
lătrături slabe, gâtuite. 

Şi nu voia să intre prin crăpătură. 

— Trage-mi-o, Freddy! Strigă DI Cenuşiu. Deabia dacă era 
acum conştient de durerea cu colţi din şoldul lui Jonesy, cu 
siguranţă nu era conştient că faţa lui Jonesy era încordată şi 
palidă, că ochii lui căprui erau plini de lacrimi de frustrare şi 
efort. Era conştient - îngrozitor de conştient - că se petrecea 
ceva. Se petrece pe la spatele meu, s-ar fi exprimat Jonesy. ŞI 
cine altcineva putea fi? Cine altcineva în afară de Jonesy, gazda 
lui îndărătnică? 


5 Din Macbeth. 


— Să TE fut! Strigă către blestematul ăla de câine nesuferit, 
încăpățânat, doar cu puţin prea mare. O să treci, mă auzi? MA 
AU... 

Cuvintele i se opriră în gât. Dintr-o dată, nu mai putea ţipa, 
deşi asta-şi dorea cu ardoare; cât de mult îi plăcea să ţipe şi să 
lovească cu pumnul în diverse lucruri (până şi într-un câine 
muribund şi gravid)! Dintr-o dată, nu mai putea respira, d-apoi 
să mai ţipe. Ce-i făcea Jonesy? 

Nu se aşteptă la vreun răspuns, dar primi unul - vocea unui 
străin, o voce plină de o furie reţinută: Aşa urm noi bun venit 
pe planeta Pământ. 


19 


Mâinile cu trei degete fluturânde ale fiinţei cenuşii din patul 
de spital se ridică şi chiar reuşesc să dea la o parte perna pentru 
o clipă. Ochii negri de pe faţa altfel lipsită de orice trăsătură 
sunt plini de teamă şi de furie. Se luptă după aer. Având în 
vedere că de fapt nu există - nici măcar în mintea lui Jonesy, cel 
puţin ca artefact palpabil - luptă cu îndârjire pentru a-şi păstra 
viaţa. Henry nu-l poate compătimi, dar îl înţelege. Vrea ceea ce 
vrea şi Jonesy, ceea ce vrea şi Duddits... ceea ce şi Henry însuşi 
vrea, pentru că, în ciuda tuturor gândurilor sale negre, 
continuase cumva inima lui să nu mai pulseze? Continuase 
ficatul lui să nu-i mai spele sângele? Renunţase cumva corpul lui 
să mai ducă războaiele lui nevăzute împotriva a orice, de la o 
banală răceală, la cancer şi până la birusul însuşi? Corpul fie e 
prost, fie e incredibil de deştept, dar în ambele cazuri este scutit 
de îngrozitoarea vrăjitorie care e procesul intelectual; nu ştie 
decât cum să-şi păstreze pământul şi cum să se lupte până ce 
nu mai poate lupta. Dacă DI Cenugşiu a fost vreodată cumva mai 
altfel, acum nu mai e altfel deloc. Acum vrea să trăiască. 

Dar nu cred că o să şi faci asta, spune Henry pe o voce calmă, 
aproape tămăduitoare. Nu prea cred asta, prietenul meu. Şi 
aşază iarăşi perna peste faţa D-lui Cenuşiu. 


20 


Gâtul D-lui Cenugşiu se deschise. Luă o gură din aerul rece din 
adăpostul pentru puț... două... după care gâtul i se închise din 
nou. Îl înăbuşeau, îl sufocau, îl omorau. 

Nu!!  Pupă-mi  aşezătoarea!  Pupă-mi  aşezătoarea mea 
blestemată! NU PUTEŢI FACE ASTA! 


Trase câinele înapoi şi-l întoarse cu partea cealaltă în faţă; era 
ca şi când ai urmări un om care deja a pierdut avionul încercând 
să facă o ultimă haină voluminoasă să intre în valiză. 

Va trece în felul acesta, gândi el. 

Da. Va trece. Chiar dacă va trebui să golească stomacul 
umflat al câinelui cu mâinile lui Jonesy şi să elibereze birumul. 
Intr-un fel sau altul, vietatea aceea blestemată va trece. 

Cu faţa umflată, cu ochii ieşiţi din orbite, cu răsuflarea tăiată, 
o singură venă groasă umflându-se în mijlocul frunţii lui Jonesy, 
DI Cenugşiu îl împinse pe Lad mai adânc în crăpătură şi apoi 
începu să izbească pieptul câinelui cu pumnii lui Jonesy. 

Treci, blestemat să fii, treci. 

TRECI! 


21 


Freddy Johnson aţinti carabina înăuntrul Hummer-ului 
abandonat, în vreme ce Kurtz, poziţionat viclean în spatele lui 
(în felul acesta se repeta tactica atacului asupra navei 
omuleţilor cenuşii), aştepta să vadă cum vor evolua lucrurile. 

— Doi tipi, şefu'. Se pare că Owen s-a hotărât să arunce 
gunoiul înainte s-o ia la picior. 

— Sunt morţi? 

— Mie mi se par destul de morţi. Trebuie să fie Devlin şi 
celălalt, cel pentru care s-au oprit din drum. 

Kurtz veni lângă Freddy, aruncă o privire furtivă prin geamul 
spart şi dădu din cap. Şi lui i se păreau destul de morţi, două 
cârtiţe albe stând îmbrăţişate pe bancheta din spate, acoperite 
de sânge şi cioburi de sticlă. Ridică pistolul ca să se asigure - 
câte un glonţ în capul fiecăruia nu putea face rău cuiva - apoi îl 
cobori la loc. Poate că Owen nu auzise zgomotul motorului lor. 
Ninsoarea era incredibil de densă şi de moale, o prelată 
izolatoare fonic, iar acest lucru era foarte posibil. Dar ar auzi 
împuşcăturile. Se întoarse în schimb către cărare. 

— Deschide drumul, bătrâne şi ai grijă pe unde calci - pare 
alunecos. S-ar putea să mai beneficiem de elementul surpriză. 
Cred că trebuie să ţinem cont încă de asta, tu nu crezi? 

Freddy aprobă din cap. 

Kurtz zâmbi. Îi transformă faţa în cea a unei tigve. 

— Cu puţin noroc, bătrâne, Owen Underhill va fi în iad înainte 
chiar să-şi dea seama că a murit. 


22 


Telecomanda de la televizor, un dreptunghi de plastic negru 
acoperit cu birus, se află pe noptiera D-lui Cenuşiu. Jonesy o 
apucă. Pe un ton care seamănă ciudat de mult cu a lui Beaver, 
spuse: „Băgami-aş picioru'n porcăria asta" şi o izbeşte cât de 
tare poate de marginea mesei, asemenea unui om care sparge 
coaja unui ou fiert tare. Telecomanda se sparge, aruncându-şi 
bateriile şi lăsându-l pe Jonesy în mână cu o baghetă de plastic 
ştirbită. Îşi vâră mâna sub perna pe care Henry o ţinea deasupra 
feţei schimonosite a fiinţei. Ezită pentru o clipă, amintindu-şi 
prima întâlnire cu DI Cenuşiu - singura lor întâlnire. Clanţa uşii 
de la baie rămânându-i în mână când se rupsese tija. Senzaţia 
de întuneric cauzat de umbra creaturii coborând asupra lui. 
Atunci fusese cât se poate de reală, reală ca trandafirii, reală ca 
picăturile de ploaie. Jonesy se întorsese şi-l văzuse... o văzuse... 
orice-ar fi fost DI Cenuşiu înainte să devină DI Cenugşiu... stând 
acolo în picioare, în camera principală. Materia a o sută de filme 
şi documentare despre „mistere fără explicaţie", doar că mai 
bătrân. Bătrân şi bolnav. Pregătit chiar de atunci pentru patul 
acesta de spital din Secţia de Reanimare. Marcy, spusese el, 
smulgând cuvântul direct din mintea lui Jonesy. Extrăgânau-l 
asemenea unui dop de sticlă. Făcând o gaură prin care să poată 
intra. Apoi explodase asemenea unei pocnitori în Ajun de An 
Nou, împroşcând birus în loc de confeti şi... 

.„.. Şi restul mi l-am imaginat eu. Asta s-a întâmplat, nu-i aşa? 
Doar un alt caz de schizofrenie intergalactică. In esență, asta s-a 
întâmplat. 

Jonesy! Strigă Henry. Dacă ai de gând s-o faci, atunci fa-o! 

Uite că vine, D-le Cenuşiu, gândeşte Jonesy. Pregăteşte-te 
pentru ea. Fiindcă răzbunarea-i... 


23 


DI Cenuşiu îndesase corpul lui Lad până la jumătate în 
crăpătură, când vocea lui Jonesy îi umplu capul. 

Uite că vine, D-le Cenuşiu. Pregăteşte-te pentru ea. Fiindcă 
răzbunarea-i o curvă. 

Simţi o durere ca de sfâşiere pe la mijlocul gâtului lui Jonesy. 
DI Cenuşiu ridică mâinile lui Jonesy, scoțând o serie de 
grohăituri strangulate care nu putură dobândi tocmai statutul de 
strigăte. Nu simţi pielea ţepoasă, necrăpată a gâtului lui Jonesy, 


ci propria sa carne încreţită. Ceea ce simţea mai puternic era o 
neîncredere şocată: fu ultimul dintre sentimentele lui Jonesy din 
care se mai adăpă. Nu se poate ca asta să aibă loc. Intotdeauna 
veneau cu navele celor bătrâni, ale acelor artefacte; 
întotdeauna îşi ridicau braţele a predare; întotdeauna căştigau. 
Nu se putea ca asta să aibă loc. 

Şi, totuşi, cumva, avea loc. 

Conştiinţa de sine a birumului nu păli, ci mai degrabă se 
dezintegră. Murea, entitatea cândva cunoscută sub numele de 
DI Cenuşiu regresă la stadiul său iniţial. Când e/ deveni ea, fiinţa 
(şi chiar înainte ca ea să devină nimic), DI Cenuşiu lovi câinele o 
ultimă dată cu piciorul, plin de ură. Acesta se adânci în 
crăpătură... totuşi, încă nu destul de mult să treacă de partea 
cealaltă. 

Ultimul gând, purtând ştampila lui Jonesy, al birumului fu: Ar fi 
trebuit să-i urmez sfatul. Ar fi trebuit să mă na... 


24 


Jonesy trece capătul tăios al telecomenzii peste gâtul gol şi 
guşat al D-lui Cenuşiu. Gâtul se deschide asemenea unei guri şi 
un nor de materie roşie-portocalie iese afară, dând aerului 
culoarea sângelui înainte să se aşeze pe plapumă într-o ploaie 
de praf şi puf. 

Corpul D-lui Cenuşiu se smuceşte o dată, ca electrocutat, sub 
mâinile lui Jonesy şi ale lui Henry. Apoi se zbârceşte asemenea 
visului care-a fost dintotdeauna şi devine ceva familiar. Pentru o 
clipă, Jonesy nu poate face legătura, apoi îşi dă seama. 
Rămăşiţele D-lui Cenuşiu seamănă cu unul dintre prezervativele 
pe care le-au văzut ei pe podeaua biroului părăsit de la 
depozitul Fraţilor Tracker. 

Besi 

mort! Vrea să încheie Jonesy, dar apoi îl străbate un 
îngrozitor fulger de durere. Nu şoldul de data aceasta, ci capul. 
Şi gâtul. Dintr-o dată, la gât poartă parcă un colier de foc. lar 
întreaga încăpere e transparentă, blestemat să fie dacă nu e 
aşa. Se uită prin perete la adăpostul pentru puț, unde câinele 
îndesat în crăpătură dă naştere unei creaturi josnice, roşii, care 
parcă e o corcire dintre o nevăstuică şi un imens vierme îmbibat 
în sânge. Ştie foarte bine ce este: unul dintre birumi. 

Muiat în sânge şi rahat şi în rămăşiţele propriei placente, cu 
ochii ei negri lipsiţi de inteligenţă (sunt ochii lui, gândeşte 


Jonesy, ochii D-lui Cenuşiu), se naşte în faţa ochilor lui, îşi 
întinde corpul spre lumea exterioară, încearcă să iasă la 
libertate, dorind să cadă în întunecime, spre sunetul apei 
curgând. 

Jonesy se uită la Henry. 

Henry se uită la el. 

Pentru o singură clipă, ochii lor tineri şi înfioraţi se întâlnesc... 
şi, în acelaşi timp, e; dispar. 

Duddits, spune Henry. Vocea lui vine de foarte de departe. 
Duddits ne părăseşte. Jonesy... _ 

Rămas bun. Poate că Henry vrea să spună rămas bun. Inainte 
s-o poată face, dispar amândoi. 


25 


Pentru un moment există o senzaţie de vertij când Jonesy nu 
se află cu precizie în nici un loc, o senzaţie de deconectare 
extremă. El crezu că poate e vorba de moarte, că se omorâse şi 
pe el o dată cu DI Cenuşiu - că-şi tăiase singur gâtul, după cum 
se spunea. 

Durerea fu cea care-l aduse înapoi în simţuri. Nu durerea din 
gât, aceea dispăruse şi putea respira din nou - auzea aerul 
intrând şi ieşind din el în suspine adânci şi uscate. Nu, durerea 
aceasta era o cunoştinţă veche. Era durerea din şold. Îl cuprinse 
şi-l aruncă înapoi în lumea care gravita în jurul axei sale 
umflate, ţiuind pulsatil, făcându-l să se învârtă asemenea unei 
mingi în jurul stâlpului de care este legată. Sub genunchii lui se 
afla ciment, mâinile lui erau pline de blană şi auzea un ciripit 
inuman. Cel puțin partea asta e reală, gândi el. Partea asta e în 
afara capcanei pentru vise. 

Ciripitul ăla insuportabil. 

Jonesy văzu vietatea-nevăstuică atârnând acum în întuneric, 
legată de lumea de sus doar de coada ei, care nu ieşise încă pe 
de-a-ntregul din câine. Jonesy plonjă înainte şi-şi împreună 
mâinile peste mijlocul ei alunecos, instabil, chiar în momentul în 
care ieşi cu totul. 

Se balansă în spate, şoldul beteag pulsându-i, ţinând vietatea 
zvârcolitoare, chelălăitoare deasupra capului asemenea unui 
personaj de circ ţinând un boa constrictor. Biciuia înainte şi 
înapoi, dinţii muşcau în aer, îndoindu-şi corpul pe spate, 
încercând să ajungă la încheietura mâinii lui Jonesy şi 
muşcându-i în schimb mâneca dreaptă de la canadiană, 


sfârtecând-o şi lăsând să cadă pe podea mănunchiuri de 
umplutură albă, uşoare ca pana. 

Jonesy pivotă din şoldul lui chinuit şi văzu un bărbat încadrat 
în fereastra spartă prin care intrase înăuntru DI Cenuşiu. Nou- 
venitul, cu faţa lungă a surpriză, era îmbrăcat într-o canadiană 
de camuflaj şi ţinea o armă în mână. 

Jonesy azvârli nevăstuica atât de tare cât putu, care nu era 
cine ştie ce. Zbură aproape trei metri şi jumătate, ateriză cu o 
bubuitură apoasă pe podeaua acoperită de frunze şi începu 
imediat să şerpuiască înapoi către puț. Cadavrul câinelui bloca o 
parte din crăpătură, dar nu suficient de mult. Mai era destul loc. 

— Împuşc-o! Strigă Jonesy spre bărbatul cu arma. Pentru 
numele lui Dumnezeu, împuşc-o înainte să ajungă în apă! 

Dar bărbatul de la fereastră nu făcu nimic. Ultima speranţă de 
supravieţuire a omenirii stătea acolo cu gura larg deschisă. 


26 


Owen pur şi simplu nu putea crede ceea ce vedea. Un fel de 
vietate roşie, o nevăstuică mutant fără picioare. Să auzi despre 
asemenea lucruri era o chestie; chiar să vezi una era cu totul 
altceva. Viermuia către gaura din mijlocul podelei. Un câine cu 
labele înţepenite, îndreptate în sus ca pentru a se preda era 
îndesat acolo. 

Bărbatul - trebuia să fie Jonesy Tifoidul - striga la el să 
împuşte vietatea, dar braţele lui Owen nu voiau să se ridice. 
Păreau că sunt îmbrăcate în plumb. Vietatea avea să scape; la 
urma urmei, asta se şi întâmplase, ceea ce sperase el să 
prevină avea să se întâmple acum chiar în faţa lui. Era ca şi 
când s-ar fi aflat în iad. 

O privi zbătându-se să înainteze, scoțând un sunet sâcâitor de 
maimuţă pe care părea că-l percepe în mijlocul capului; îl privi 
pe Jonesy săltând cu o stângăcie disperată, sperând s-o prindă 
sau, cel puţin, să-i blocheze calea. Nu avea să meargă. li stătea 
câinele în cale. 

Owen comandă încă o dată braţelor să ridice arma şi s-o 
îndrepte spre vietate, dar nu se întâmplă nimic. MP5-ul ar fi 
putut la fel de bine fi într-un alt univers. Va lăsa vietatea să 
scape. Avea să stea aici ca un stâlp şi s-o lase să scape. 
Dumnezeu să-l ajute. 

Dumnezeu să-i ajute pe ei toţi. 


27 


Henry se ridică pe bancheta din spate a Humvee-ului, uluit. 
Avea ceva în păr. Se scutură, încă simțindu-se prins în visul cu 
spitalul (doar că acela nu a fost un vis, gândi el), apoi o 
înţepătură dureroasă îl aduse în ceva apropiat cu realitatea. Era 
vorba de sticlă. Părul lui era plin de sticlă. Alte cioburi, cioburi 
de Saf-T-Glas, acopereau bancheta. Şi pe Duddits. 

— Dud? i 

Inutil, desigur. Duddits murise. Trebuie să fi murit. Işi salvase 
ultimele forţe să-i aducă pe Jonesy şi pe Henry la un loc, în acea 
cameră de spital. 

Dar Duddits gemu. Ochii lui se deschiseră şi, uitându-se în ei, 
Henry fu adus complet înapoi la acest capăt de drum înzăpezit. 
Ochii lui Duddits era nişte zerouri roşii, sângerii, ochii unei sibile. 

— Ooby! Strigă Duddits. Mâinile lui se ridicară şi făcură un 
uşor gest de ţintire, ca şi când ar fi ţinut o armă în ele. Ooby- 
Doo! Aem teabă e făut acu'! 

De undeva dinainte, din străfundul pădurii, două focuri de 
armă veniră ca răspuns. O pauză, apoi o un al treilea. 

— Dud? Şopti Henry. Duddits? 

Duddits îl văzu. Îl văzu chiar şi prin ochii lui însângeraţi. Henry 
mai mult simţi acest lucru; pentru o clipă, chiar se văzu pe sine 
prin ochii lui Duddits. Era ca şi când te-ai uita într-o oglindă 
fermecată. Îl văzu pe Henry cel care fusese el: un puşti privind 
lumea prin nişte ochelari cu rame de corn, care erau prea mari 
pentru faţa lui şi care-i alunecau mereu spre vârful nasului. 
Simţi dragostea pe care i-o purta Duddits, un sentiment simplu, 
esenţial, nemânjit de îndoială sau egoism, sau chiar de 
recunoştinţă. Henry îl luă pe Duddits în braţe şi, când simţi cât 
de uşor era corpul vechiului său prieten, Henry începu să 
plângă. 

— Tu ai fost norocosul, amice, spuse el şi-şi dori ca Beaver să 
fi fost acolo. Beaver ar fi făcut ceea ce el nu putea; Beav l-ar fi 
putut adormi pe Duddits cu un cântec. Tu ai fost întotdeauna 
norocosul, asta cred eu. 

— Ennie, spuse Duddits şi-i atinse lui Henry obrazul cu o 
mână. Zâmbea şi ultimele lui cuvinte fură perfect clare: Te 
iubesc, Ennie. 


28 


Două împuşcături tunară înaintea lor - focuri de carabină. ŞI 
nici foarte departe. Kurtz se opri. Freddy era înaintea lui cu vreo 
şase metri, stând lângă un însemn pe care Kurtz de-abia reuşea 
să-l citească: PESCUITUL ABSOLUT INTERZIS LA CLADIREA 
PUŢULUI. 

O a treia împuşcătură, apoi tăcere. 

— Şefu'? Murmură Freddy. E un soi de clădire în faţă. 

— Mai vezi altceva? 

Freddy scutură din cap. 

Kurtz i se alătură, amuzat chiar şi acum de uşoara tresărire pe 
care o avea Freddy când îşi aşeza el mâna pe umărul lui. Şi avea 
dreptate să tresară. Dacă Abe Kurtz supravieţuia viitoarelor 
cincisprezece-douăzeci de minute, avea intenţia să meargă mai 
departe singur în orice bravă lume nouă îl aştepta. Nu avea 
nevoie de nimeni care să-l încetinească; nu avea nevoie de nici 
un martor al acestei ultime acţiuni de gherilă. Şi, deşi s-ar putea 
să suspecteze ceva, Freddy nu putea şti sigur nimic. Păcat că 
dispăruse telepatia. Păcat pentru Freddy. 

— Se pare că Owen a găsit pe altcineva pe care să-l omoare. 

Kurtz vorbi încet în urechea lui Freddy, care încă mai 
adăpostea câteva fire de Ripley, acum albe şi moarte. 

— Mergem să-l prindem? 

— Dumnezeule, nu, replică Kurtz. Alungă gândul. Cred că a 
sosit timpul - cu regret, cum vine întotdeauna - când trebuie să 
părăsim cărarea, bătrâne. Să ne amestecăm printre copaci. Să 
vedem cine rămâne pe loc şi cine se întoarce. Dacă se întoarce 
careva. li acordăm zece minute, ce zici? Cred că zece minute 
sunt mai mult decât suficiente. 


29 


Cuvintele care-i umpleau lui Owen Underhill mintea nu aveau 
sens, dar era inconfundabile: Scooby! Scooby-Doo! Avem treabă 
de făcut acu'! 

Carabina se ridică. Nu el făcu asta, dar, când îl părăsi forţa 
care ridicase arma, Owen reuşi să preia ştafeta fără probleme. 
Comută butonul selector al armei de pe auto pe foc-cu-foc, ochi 
şi apăsă trăgaciul de două ori. Primul cartuş rată, lovind 
cimentul din faţa nevăstuicii şi ricoşând. Bucăţi de ciment 
zburară în lături. Vietatea se retrase, se întoarse, îl văzu şi-şi 
dezgoli gura plină de dinţi subţiri ca acele. 

— Aşa-i, frumoaso, spuse Owen. Zâmbeşte în obiectiv. 


Al doilea glonţ trecu exact prin rânjetul mucalit al nevăstuicii. 
Aceasta se răsturnă pe spate, se lovi de peretele adăpostului 
pentru puț, apoi căzu pe ciment. Totuşi, chiar şi cu rudimentul 
de cap spulberat, instinctele îi rămaseră. Începu să se târască 
încet înainte, din nou. Owen ochi şi, când fixă ţinta, se gândi la 
soţii Rapeloew, Dick şi lrene. Doi oameni cumsecade. Doi vecini 
buni. Dacă aveai nevoie de o cană de zahăr sau de un pahar de 
lapte (sau de un umăr pe care să plângi, dacă tot veni vorba), 
puteai întotdeauna să mergi vizavi şi să-ţi rezolvi problema. Au 
spus că a luat-o razna! Îi strigase domnul Rapeloew, doar că 
Owen crezuse că spusese barza. Copiii înțelegeau totul 
anapoda. 

Aşa că asta era pentru cei doi Ropeloew. Şi pentru puştiul 
care pricepea mereu totul anapoda. 

Owen trase a treia oară. Glonţul nimeri birumul la mijloc şi-l 
rupse în două. Bucăţile zdrenţuite se zvârcoliră... se zvârcoliră... 
rămaseră nemişcate. 

O dată afacerea asta încheiată, Owen îşi legănă carabina într- 
un arc scurt. De data aceasta îşi fixă ţinta în mijlocul frunţii lui 
Gary Jones. 

Jonesy se uită fără să clipească înapoi la el. Owen era obosit - 
aproape de moarte, aşa i se părea lui - dar tipul ăsta părea că 
trecuse demult de punctul acesta. Jonesy îşi ridică mâinile 
goale. 

— Nu ai nici un motiv să mă crezi, spuse el, dar DI Cenuşiu e 
mort. l-am tăiat gâtul în vreme ce Henry ţinea o pernă apăsată 
peste faţa lui - a fost ceva scos parcă din Naşul. 

— Chiar aşa, spuse Owen. Nu se auzi nici un fel de inflexiune 
în vocea lui. Şi unde, cu exactitate, ai dus la capăt această 
execuţie? 

— Într-un Spital General din Massachusetts al minţii, spuse 
Jonesy. Scoase apoi cel mai sănătos râset pe care-l auzise Owen 
în viaţa lui. Un spital prin care căprioarele se plimbă-n voie şi în 
care singurul program de televiziune e un film intitulat 
Compasiune pentru Diavol. 

Owen tresări puţin la auzul acestui titlu. 

— Impuşcă-mă dacă trebuie, soldat. Am salvat lumea - cu un 
pic de ajutor în prelungiri din partea ta, recunosc asta şi singur. 
Ai putea la fel de bine să-mi răsplăteşti serviciile în metoda 
tradiţională. De asemenea, bastardul mi-a rupt la loc şoldul. Un 


mic cadou de despărţire din partea omuleţului care n-a existat 
niciodată. Durerea e... Jonesy îşi dezgoli dinţii. E foarte 
cuprinzătoare. 

Owen tinu arma în poziţie pentru încă o clipă, apoi o cobori. 

— O să supravieţuieşti, spuse el. 

Jonesy căzu pe spate, aterizând pe coate, gemu, îşi mută 
greutatea cât putu mai mult pe partea care nu-l durea. 

— Duddits e mort. Făcea mai mult decât noi amândoi luaţi la 
un loc - chiar mai mult - şi acum e mort. Îşi acoperi ochii pentru 
o clipă, apoi îşi lăsă braţele să cadă. Omule, ce mai curvăsărie e 
toată treaba asta. Aşa i-ar fi spus Beaver, o curvăsărie generală. 
Asta e la opusul curveseliei, înţelegi, ceea ce în Beaver-eză 
înseamnă o distracţie pe cinste, probabil, dar nu neapărat de 
natură sexuală. 

Owen habar nu avea despre ce vorbea bărbatul ăsta; probabil 
delira. 

— Poate că Duddits e mort, dar Henry nu e. Mai sunt nişte 
oameni pe urmele noastre, Jonesy. Oameni răi. Îi auzi? Ştii unde 
sunt? 

Intins pe podeaua rece, acoperită de frunze, Jonesy îşi scutură 
capul. 

— M-am întors la doar cele cinci simţuri standard, mă tem. 
ESP-ul a dispărut cu totul. Grecii pot fi cei care să aducă 
darurile, dar cei care le dau cu adevărat sunt indienii. Râse. 
lisuse, mi-aş putea pierde slujba pentru o glumă ca asta. Eşti 
sigur că nu vrei pur şi simplu să mă împuşti? 

Owen nu-i acordă mai multă atenţie bărbatului acesta decât 
acordă diferenţelor semantice dintre curvăsărie şi curveselie. 
Kurtz se apropia, aceasta era problema cu care trebuia să se 
confrunte acum. Nu-l auzise sosind, dar s-ar putea să-l fi omis. 
Ninsoarea cădea suficient de deasă încât să înmoaie totul, cu 
excepţia sunetelor puternice. Focurile de armă, de pildă. 

— Trebuie să mă întorc la drum, spuse el. Tu rămâi aici. 

— Am de ales? Întrebă Jonesy şi închise ochii. Omule, mi-aş 
dori să mă pot întoarce la micuțul şi călduţul meu birou. N-am 
crezut niciodată că voi spune asta, însă iată c-am spus-o. 

Owen se întoarse şi cobori scările, cât pe ce să alunece, dar 
ţinându-se totuşi în picioare. Scrută pădurea de ambele părţi ale 
potecii, dar nu foarte intens. Dacă Freddy şi Kurtz erau ascunşi 
acolo, aşteptând undeva pe intervalul dintre aici şi Hummer, se 


îndoia că-i va vedea la timp să mai reacționeze cumva. Poate că 
le va vedea urmele paşilor, dar atunci va fi deja atât de aproape 
de ei încât ei vor fi u/timul lucru pe care-l va mai vedea. Trebuia 
să spere că avea încă un avans faţă de ei, asta era tot ce putea 
face. Trebuia să se încreadă în vechiul noroc chior şi de ce n-ar 
face asta? Se găsise des în situaţii limită, iar norocul chior îl 
scosese întotdeauna la liman. Poate că va face asta şi acu... 

Primul glonţ îl nimeri în stomac, dându-l pe spate şi oferind 
spatelui hainei lui o formă de clopot. Se opinti, încercând să 
rămână în picioare, încercând, de asemenea, să nu scape MP5- 
ul. Nu simţi deloc durerea, avu doar sentimentul că fusese lovit 
în plexul solar cu o mănuşă de box mare aflată pe mâna unui 
oponent  răuvoitor. Al doilea glonţ îi mângâie obrazul, 
producându-i o usturime ca de spirt turnat într-o rană deschisă. 
Al treilea glonţ îl lovi în partea dreaptă de sus a pieptului şi 
aceasta fu cireaşă de pe tort; pierdu controlul atât asupra 
picioarelor, cât şi asupra carabinei. 

Ce-i spusese Jonesy? Ceva despre faptul că salvase lumea şi 
că fusese răsplătit în metoda tradiţională. Nu era chiar atât de 
rău, totuşi; lui lisus îi trebuiseră şase ore, i se atârnase deasupra 
capului o tăbliță cu o glumă scrisă pe ea şi, pe la ora cocteilului, 
îi oferiseră o baie cu apă şi oţet. 

Zăcea jumătate pe poteca înzăpezită şi jumătate pe marginea 
ei, vag conştient că auzea un strigăt şi că nu el era cel care-l 
emitea. Semăna cu strigătul unei prepeliţe scoase din sărite. 

E-un vultur, gândi Owen. 

Reuşi să tragă o gură de aer şi, deşi exală mai mult sânge 
decât aer, avu forţă să se ridice în coate. Văzu două siluete 
ieşind din amalgamul de mesteceni şi pini, aplecaţi de spate, 
foarte aproape de poziţia standard de atac ultim. Unul era 
îndesat şi cu umerii laţi, celălalt slab şi cu părul cărunt şi în mod 
clar mândru de sine. Johnson şi Kurtz. Bulldog-ul şi ogarul. 
Norocul îl părăsise, totuşi. Intr-un sfârşit, întotdeauna se 
întâmpla asta cu norocul. 

Kurtz îngenunchea lângă el cu ochii sclipindu-i. Într-o mână 
ţinea un triunghi făcut dintr-un ziar. Era mototolit şi uşor îndoit 
din pricina lungului drum străbătut în buzunarul din spate al lui 
Kurtz, dar era încă recognoscibil. Era un coif. Tichia nebunului. 

— Ghinion, bătrâne, spuse Kurtz. 

Owen dădu din cap. Aşa era. Un ghinion foarte mare. 


— Văd că ai avut timp să-mi faci ceva. 

— Aşa e. Ţi-ai atins măcar obiectivul principal? Kurtz îşi ridică 
bărbia în direcţia adăpostului pentru put. 

— L-am rezolvat, reuşi Owen să spună. Gura îi era plină de 
sânge. Îl scuipă, încercă să mai tragă o gură de aer şi auzi în 
schimb o bună parte din el ieşind fluierând printr-o nouă gaură. 

— Ei bine, spuse Kurtz binevoitor, totul e bine când se termină 
cu bine, nu-i aşa? Aşeză coiful din ziar pe capul lui Owen. 
Sângele îl înmuie imediat, împrăştiindu-se în sus, înroşind ştirea 
despre OZN-uri. 

Se auzi un alt țipăt de undeva de deasupra bazinului, poate 
de pe una dintre insulele care erau de fapt dealurile regiunii 
inundate în mod intenţionat. 

— Ăsta-i un vultur, spuse Kurtz şi-l mângâie pe Owen pe 
umăr. Socoteşte-te norocos, băieţaş. Dumnezeu ţi-a trimis o 
pasăre războinică să-ţi cânte pe pa... 

Capul lui Kurtz explodă într-un nor de sânge şi creieri şi os. 
Owen mai văzu o ultimă expresie în ochii lui albaştri, cu gene 
albe: de neîncredere uluită. Pentru o clipă, Kurtz rămase în 
genunchi, apoi căzu înainte pe ceea ce-i mai rămăsese din faţă. 
În spatele lui, Freddy Johnson rămase cu carabina încă ridicată 
şi cu fumul încă înălțându-se din gura ţevii. 

Freddy, încercă Owen să spună. Nu ieşi nici un sunet, dar 
Freddy probabil că-i citise pe buze. Dădu aprobator din cap. 

— N-am vrut să fac asta, dar bastardul avea de gând să mi-o 
facă el mie. Nu era nevoie să-i citesc gândurile ca să-mi dau 
seama. Nu după toţi aceşti ani. 

Termină-l, încercă Owen să spună. Freddy aprobă iarăşi din 
cap. Poate că, totuşi, mai rămăseseră câteva urme din 
blestemata aia de telepatie în Freddy. 

Owen se stingea. Era obosit şi se stingea. Noapte bună, flăcăi 
buni, noapte bună, David, noapte bună, Chet. Noapte bună, 
prinţ dulce. Se lăsă pe spate în zăpadă şi i se păru că se lasă 
într-un pat acoperit cu cea mai moale plapumă. De undeva, vag 
şi îndepărtat, auzi vulturul strigând din nou. li invadaseră 
teritoriul, îi spulberaseră pacea de toamnă înzăpezită, dar 
curând ei vor pleca. Vulturul va avea bazinul din nou doar 
pentru el. 

Am fost eroi, gândi Owen. B/estemat să fiu dacă nu-i aşa. Mă 
fut în coifu' tău, Kurtz, am fost un ero... 


Nu mai auzi ultima împuşcătură. 
30 


Se mai auziseră câteva focuri de armă; acum era linişte. 
Henry şedea pe bancheta din spate a Humvee-ului, lângă 
prietenul lui mort, încercând să se hotărască ce să facă în 
continuare. Şansele ca toţi să se fi omorât între ei păreau slabe. 
Şansele ca băieţii buni - corecție, băiatul bun - să-i fi curăţat pe 
cei răi păreau şi mai slabe. 

Primul lui impuls imediat după ce ajunse la această concluzie 
fu să părăsească în viteză Hummer-ul şi să se ascundă în 
pădure. Apoi se uită la zăpadă {Oricât de târziu voi mai da cu 
ochii de zăpadă, gândi el, tot va fi prea devreme) şi respinse 
ideea. Dacă Kurtz sau oricine era cu el s-ar întoarce în 
următoarea jumătate de oră, urmele lui Henry vor fi încă 
vizibile. Vor merge ghidaţi de ele şi, o dată ajunşi la capătul lor, 
îl vor împuşca precum pe-un câine turbat. Sau ca pe-o 
nevăstuică. 

la-ti o armă, atunci. Împuşcă-i înainte să te poată împuşca ei. 

O idee şi mai bună. Nu era Wyatt Earp, dar ştia să tragă 
drept. Să împuşti un om era cu totul altceva decât să împuşti 
căprioare, nu trebuia să fii psihiatru ca să ştii asta, dar el credea 
că, dacă va avea o traiectorie sigură, i-ar putea împuşca pe tipii 
ăştia fără a sta prea mult pe gânduri. 

Se întindea spre clanţa de la portieră când auzi o înjurătură 
rapidă, o bufnitură şi încă o împuşcătură. De data aceasta, se 
auzi foarte aproape. Henry crezu că alunecase cineva şi căzuse 
în zăpadă, descărcându-şi arma când aterizase în fund. Poate că 
nemernicul se împuşcase singur? Era aceasta o speranţă prea 
mare? Nu cumva era aceasta... 

Dar nu. Să nu exulte. Henry auzi un grohăit profund când 
persoana care căzuse se ridică şi-şi reluă mersul. Nu avu decât 
un singur lucru de făcut şi Henry îl făcu. Se întinse la loc pe 
spate pe banchetă, îşi puse mâinile lui Duddits iarăşi în jurul lui 
(atât de bine cât putu) şi făcu pe mortul. Nu credea că exista o 
şansă prea mare să funcţioneze cacealmaua asta. Băieţii răi 
trecuseră pe acolo la plecare - evident, când el încă era în viaţă 
- dar atunci trebuie să fi fost într-o grabă vecină cu fulgerul. 


55 Wyatt Earp (1848-1929) - ofiţer de poliţie de frontieră american implicat în 
faimosul schimb de focuri de la O.K. Corral din Tombstone, Arizona (1881). 


Acum vor fi mult mai puţin dispuşi să se lase prostiţi de câteva 
găuri de gloanţe, de nişte cioburi de sticlă şi de sângele scurs 
din ultima hemoragie a sărmanului de Duddits. 

Henry auzi zgomot moale de paşi în zăpadă. Doar o pereche, 
judecând după zgomotul scos. Probabil ai infamului de Kurtz. 
Ultimul supravieţuitor. Se apropia întunericul. Moartea de după- 
amiază. Nu mai era prietenul lui vechi - acum nu făcea decât să 
se prefacă mort - dar apropiindu-se chiar şi aşa. 

Henry închise ochii... aşteptă... 

Paşii trecură de Humvee fără să încetinească. 


31 


Ţelul strategic al lui Freddy Johnson era, pentru acum, în 
acelaşi timp extrem de practic şi calculat pe un termen extrem 
de scurt: voia să întoarcă blestematul acela de Hummer înapoi 
pe drum fără să rămână blocat. Dacă reuşea să facă asta, voia 
să treacă de spărtura din East Street (unde se împotmolise 
Subaru-ul pe care-l urmărise Owen) fără să rămână el însuşi 
împotmolit. Dacă reuşea să ajungă la drumul de acces, poate 
că-şi va lărgi puţin orizontul percepţiei. Gândul la Mass Pike îl 
preocupă pentru scurt timp când deschise portiera Hummer-ului 
şefului şi când se urcă la volan. America de Vest era mare 
mergând în josul Interstatalei 90. Existau multe ascunzişuri. 

Putoarea de băşini stătute şi de alcool etilic îl lovi asemenea 
unei palme când închise portiera. Pearly! Blestematul de Pearly! 
Luat de val, uitase cu totul de futangiul ăsta mic. 

Freddy se întoarse, înălţă carabina... dar Pearly tot nu-şi 
revenise în simţiri. Nu mai era nevoie să strice un alt glonţ. ÎI 
putea pur şi simplu arunca în zăpadă. Dacă avea noroc, va muri 
îngheţat fără ca măcar să se trezească. Va muri el şi micuța lui 
progeni... 

Pearly nu dormea, însă. Nu era inconştient. Nu era nici măcar 
în comă. Pearly era mort. Şi era... scofâlcit, cumva. Aproape 
mumifiat. Obrajii îi erau supţi, cavernoşi, ridaţi. Găvanele ochilor 
erau crevase adânci, ca şi când, în spatele vălului subţire al 
pleoapelor lui închise, bulbii oculari căzuseră în ceea ce acum 
era o găleată goală. Şi era ciudat înclinat spre uşa pasagerului, 
cu un picior ridicat, aproape încrucişat peste celălalt. Ca şi când 
ar fi murit încercând să scoată mereu populara băşină înăbuşită 
pe-o parte. Pantalonii de la salopetă îi erau acum întunecaţi, 


culorile estompate erau acum noroioase, iar bancheta era udă 
sub el. Falangele petei întinse spre Freddy erau roşii. 

— Ce dra... 

Dinspre bancheta din spate se ridică zarvă de sunete care-ţi 
spărgeau timpanele; era ca şi când ai asculta un casetofon al 
cărui volum fusese ridicat rapid la putere maximă. Freddy 
observă mişcare cu colţul ochiului drept. O creatură incredibilă 
apăru în oglinda retrovizoare. Îi smulse urechea lui Freddy şi 
apoi se avântă asupra obrazului, pătrunse până în gura lui şi se 
prinse de mandibula lui la nivelul gingiei interioare de jos. După 
aceea, nevăstuica de căcat a lui Archie Perlmutter sfârtecă 
jumătate din faţa lui Freddy aşa cum ar rupe un om înfometat 
pulpa de la un pui de găină. 

Freddy ţipă şi-şi descărcă arma în uşa pasagerului. Ridică un 
braţ şi încercă să înlăture vietatea; degetele îi alunecară pe 
pielea ei vâscoasă de nou-născut. Nevăstuica se retrase, îşi lăsă 
capul pe spate şi înghiţi ceea ce sfârtecase aşa cum ar înghiţi un 
papagal o bucată de carne crudă. Freddy căută pe dibuite după 
mânerul portierei din partea sa şi-l găsi, dar, înainte să-l poată 
trage, vietatea atacă din nou, de data aceasta înfundându-şi 
gura în carnea fibroasă de acolo de unde se întâlnea gâtul lui 
Freddy cu umărul. Ţâşni un jet consistent de sânge când i se 
deschise vena jugulară; ajunse până pe plafoniera Humvee-ului, 
apoi începu să picure de acolo asemenea unei ploi roşii. 

Picioarele lui Freddy se zvârcoliră, lovind frâna mare a 
Humvee-ului cu bătăi rapide. Creatura de pe bancheta din spate 
se retrase din nou, păru să stea pe gânduri, apoi se târî şerpeşte 
peste umărul lui Freddy. Îi ateriză în poală. 

Freddy mai ţipă o dată când nevăstuica îi smulse instalaţia... 
după aceea, nu mai ţipă deloc. 


32 


Henry şedea ghemuit pe bancheta din spate a celuilalt 
Humvee, privind cum silueta din autovehiculul parcat în spatele 
lui se smucea în faţă şi-n spate la volan. Pe Henry îl bucura 
căderea abundentă de zăpadă, la fel de tare îl bucură şi sângele 
care ţâşni în sus, lovind parbrizul celuilalt Humvee, obturând 
parţial priveliştea. 

Vedea destul de bine şi aşa. 

In cele din urmă, silueta din spatele volanului încetă să se mai 
mişte şi căzu pe-o parte. O umbră mare se ridică deasupra lui, 


părând să se bucure de victorie. Henry ştia ce este; văzuse una 
asemănătoare pe patul lui Jonesy la Bivuac. Un lucru pe care îl 
putea vedea era geamul spart al Humvee-ului care-i urmărise. 
Se îndoia că vietatea poseda prea multă inteligenţă, dar cât de 
mult îi lua oare ca să conştientizeze curentul de aer proaspăt? 

Nu le place recele. Le omoară. 

Da, chiar aşa era. Dar Henry nu avea nici o intenţie să se 
mărginească la atât şi nu doar pentru că era atât de aproape 
bazinul încât auzea apa clipocind printre pietre. Ceva ajunsese 
la o datorie extrem de mare şi doar el mai rămăsese să-i ducă 
nota de plată. Răzbunarea-i o curvă, aşa cum spusese Jonesy 
atât de des şi vremea răzbunării venise. 

Se aplecă peste scaun. Nici o armă. Se aplecă şi mai tare şi 
deschise compartimentul pentru mănuşi. Nimic înăuntru decât 
un amalgam de rapoarte, de chitanţe pentru benzină şi o carte 
în ediţie de buzunar ferfeniţită, intitulată Cum să fii propriul tău 
cel mai bun prieten. 

Henry deschise uşa, ieşi în ninsoare... şi picioarele zburară 
imediat de sub el. Ateriză pe fund cu o bufnitură şi-şi zgârie 
spatele de apărătoarele înalte pentru roţi ale Hummer-ului. 
Trage-mi-o, Freddy. Se ridică, alunecă din nou, se prinse de 
partea de sus a portierei deschise şi, de data aceasta, reuşi să-şi 
păstreze echilibrul. Îşi târşâi picioarele până în spatele maşinii în 
care venise până aici, fără să-şi dezlipească ochii de la 
geamănul ei parcat în spate. Incă mai vedea vietatea înăuntru, 
mişcându-se cu agitaţie, mâncând din şofer. 

— Rămâi pe loc, frumoaso, spuse Henry şi începu să râdă. 
Râsetul părea nebunesc ca dracu', dar asta nu-l opri să mai 
râdă. Fă câteva ouă. Eu sunt îmblânzitorul de ouă, la urma 
urmei. Prietenosul tău îmblânzitor de ouă din cartier. Sau ce zici 
de un exemplar din Cum să fii propriul tău cel mai bun prieten? 
Am unul. 

Râdea acum atât de tare că de-abia putea vorbi. Aluneca în 
zăpada moale şi înşelătoare asemenea unui puşti ieşit de la 
şcoală şi pornit spre cel mai apropiat deal pentru săniuş. Se 
ţinea cât de tare putea de marginea Hummer-ului, doar că nu 
prea aveai de ce te ţine o dată ce lăsai portierele în spate. Se 
uita la vietate cum se mişcă şi se învârte... apoi nu o mai putu 
vedea. Oh-oh. Unde dracu dispăruse? /ntr-unul din filmele 
prosteşti ale lui Jonesy acum e momentul când ar începe muzica 


aceea înfricoşătoare, gândi Henry. Atacul nevăstuicilor de căcat 
ucigaşe. Asta-l făcu din nou să râdă. 

Ajunsese acum în spatele maşinii. Exista un buton pe care 
trebuia să-l apeşi ca să deschizi luneta... doar dacă, desigur, nu 
era încuiată. Probabil că nu era, totuşi. Nu pe acolo intrase 
Owen pe bancheta din spate? Henry nu-şi amintea. Nu-şi 
amintea pentru nimic în lume. În mod vădit nu era propriul său 
cel mai bun prieten. 

Incă râzând cotcodăcit, lacrimi proaspete curgându-i din ochi, 
apăsă butonul şi luneta se deschise. Henry o ridică până sus şi 
se uită înăuntru. Arme, slavă Cerului. Carabine asemenea celei 
pe care o luase Owen cu el în ultima lui misiune de patrulare. 
Henry luă una şi o examină. Siguranţa, pusă. Selectorul, 
verificat. Cartuşiera însemnată ARMATA S.U.A. CAL 5,56 CAR 
120, verificată. 

— Atât de simplă că şi un birum ar putea-o mânui, spuse 
Henry şi mai râse o tură. Se aplecă, ţinându-se de stomac şi 
petrecându-şi cureaua armei pe după gât, încercând să nu mai 
cadă la pământ. Îl dureau picioarele, îl durea spatele, îl durea 
inima mai mult ca orice... şi, totuşi, el continuă să râdă. El era 
îmblânzitorul de ouă, el era îmblânzitorul de ouă, el era hiena 
care râde. 

Merse spre portiera şoferului de la Humvee-ul lui Kurtz cu 
arma ridicată (cu siguranţa mutată în ceea ce spera cu toată 
inima să fie poziţia dezactivat), în cap cântându-i o muzică 
înfricoşătoare, dar încă râzând. lată supapa pentru alimentare 
cu benzină; pe asta n-o puteai trece cu vederea. Dar unde era 
Gamera, Teroarea de Dincolo de Spaţiu? 

Ca şi când i-ar fi auzit gândul - şi, îşi dădu Henry seama, acest 
lucru era perfect posibil - nevăstuica sări cu capul înainte în 
geamul din spate. În cel care, din fericire, nu era spart. Capul ei 
era murdar de sânge, păr şi bucăţi de carne. Ochii ei fioroşi se 
holbară în ochii lui Henry. Ştia că avea o cale de ieşire, un tunel 
de evadare? Poate. Şi poate că ştia că, să se folosească de el, ar 
însemna foarte probabil o moarte rapidă. 

Îşi dezgoli dinţii. 

__Henry Devlin, care  câştigase cândva Premiul pentru 
Inţelegere Empatică al Asociaţiei Americane de Psihiatrie, 
pentru un articol de opinie din New York Times intitulat 
„Sfârşitul urii" şi-i dezgoli şi el ca răspuns. Îl făcu să se simtă 


bine. Apoi îi arătă degetul mijlociu. Pentru Beaver. Şi pentru 
Pete. Şi acest gest îl făcu să se simtă bine. 

Când înălţă carabina, nevăstuica - proastă, poate, dar nu 
incredibil de proastă - dispăru din faţa lui. Nici o problemă; 
Henry nu avusese deloc intenţia să tragă prin geam. li plăcea, 
totuşi, gândul că vietatea era jos pe podea. Sta; cât mai aproape 
de benzină vrei, iubire, gândi el. Mută cu degetul selectorul de 
la carabină pe foc automat şi trase o rafală lungă în rezervor. 

Detunătura armei fu asurzitoare. O gaură enormă şi franjurită 
apăru acolo unde fusese supapa pentru alimentare cu benzină, 
dar pentru o clipă nu se întâmplă nimic altceva. Ca să vezi cât 
de adevărată e versiunea Hollywoodiană în privința manevrei 
ăsteia, gândi Henry, apoi auzi un sunet de şoaptă răguşită, 
ridicându-se până la un şuierat gutural. Făcu doi paşi în spate şi 
picioarele alunecară de sub el. Căzătura de data aceasta foarte 
probabil îi salvă vederea şi poate chiar viaţa. Partea din spate a 
Humvee-ului lui Kurtz explodă doar o secundă după aceea, focul 
ţâşnind de sub maşină în petale mari şi galbene. Cauciucurile 
roţilor din spate săriră de pe zăpadă. Cioburi de sticlă zburară 
prin aerul amestecat cu zăpadă, toate trecând peste capul lui 
Henry. Apoi îl izbi căldura şi se târî mai departe cu rapiditate, 
trăgând carabina de curea şi râzând bezmetic. Fu o a doua 
explozie şi aerul fu umplut de cârcei rotitor de şrapnel. 

Henry se ridică în picioare cum ar urca cineva o scară din 
lemn, folosindu-se de crengile de jos ale unui copac din 
apropiere ca să se tragă. Rămase în picioare, gâfâind şi râzând, 
picioarele  durându-l, spatele durându-l, gâtul părându-i-se 
întins. Toată jumătatea din spate a Humvee-ului lui Kurtz era 
năpădită de flăcări. Auzea vietatea dinăuntru chiţăind furioasă 
în timp ce ardea. 

Merse într-un cerc larg spre partea dreaptă a Humvee-ului 
cuprins de flăcări şi ţinti carabina spre geamul spart. Rămase 
acolo pentru o clipă, încruntându-se, apoi îşi dădu seama de ce i 
se părea atât de prostesc ceea ce făcea acum. Toate geamurile 
Humvee-ului erau acum sparte; tot ceea ce era sticlă, mai puţin 
parbrizul. Începu din nou să râdă. Ce tâmpit putea fi! Ce tâmpit 
notoriu! 

Prin iadul de flăcări din cabina Humvee-ului, Henry putea 
vedea nevăstuica clătinându-se înainte şi înapoi asemenea unui 
beţiv. Câte gloanţe îi mai rămăseseră în cartuşieră în caz că 


blestemata aceea de vietate ar ieşi într-adevăr afară? Cincizeci? 
Douăzeci? Cinci? Atâtea câte erau, trebuia să-i ajungă. Nu voia 
să rişte să se retragă la Humvee-ul lui Owen pentru o altă 
cartuşieră. 

Dar vietatea nu ieşi din maşină. 

Henry rămase de gardă pentru cinci minute, apoi lungi 
perioada la zece. Ninsoarea cădea şi Humvee-ul ardea, vărsând 
fum negru spre cerul alb. Henry rămase acolo gândindu-se la 
Parada de Zilele Oraşului Derry, la formaţia Gary U.S. Bonds 
cântând „New Orleans" şi iată că vine un bărbat înalt pe 
catalige, iată că vine legendarul cow-boy şi cât de entuziasmat 
mai fusese Duddits, cum mai sărise el de bucurie. Gândindu-se 
la Pete stând în faţa ŞGD, cu mâinile căuş la gură, prefăcându- 
se că fumează, aşteptându-i pe ei. Pete, al cărui plan fusese să 
conducă prima expediţie cu oameni pe Marte a NASA. Gândindu- 
se la Beaver şi la jacheta lui a la Fonzie, Beav şi scobitorile lui, 
Beav cântându-i lui Duddits „Vis de-argint e a copilului bărcuţă". 
Beav îmbrăţişându-l pe Jonesy la nunta lui Jonesy şi spunând că 
Jonesy trebuie să fie fericit, că trebuie să fie fericit pentru 
fiecare dintre ei. 

Jonesy. 

Când Henry fu absolut convins că nevăstuica murise - fusese 
incinerată - porni în susul potecii să vadă dacă mai trăia Jonesy. 
Nu-şi punea prea multe speranţe în asta... dar descoperi că nici 
nu renunţase cu totul să mai spere. 


33 


Doar durerea îl mai lega pe Jonesy de lumea exterioară şi, la 
început, crezu că bărbatul speriat, cu obrajii căniţi de funingine 
care stătea îngenuncheat lângă el făcea parte dintr-un vis sau 
că era un ultim puseu al imaginaţiei sale. Fiindcă bărbatul părea 
să fie Henry. 

— Jonesy? Hei, Jonesy, eşti acolo? Henry pocni din degete în 
faţa ochilor lui Jonesy. Pământul către Jonesy. 

— Henry, tu eşti? Tu eşti cu adevărat? 

— Eu sunt, spuse Henry. Se uită la câinele încă prins în 
crăpătura din vârful Puţului 12, apoi se uită din nou la Jonesy. 
Dădu la o parte părul transpirat de pe fruntea lui Jonesy cu o 
tandreţe de nede-scris. 

— Omule, ţi-a luat..., începu Jonesy, apoi lumea se undui. Îşi 
închise ochii, se concentră din greu, apoi îi deschise la loc... ţi-a 


luat destul de mult să te întorci de la magazin. Ţi-ai amintit să 
iei şi pâine? 

— Mda, dar am pierdut carnea pentru hot-doguri. 

— Ce porcărie nenorocită! Jonesy trase prelung şi sacadat aer 
în piept. Data viitoare o să merg eu însumi. 

— Pupă-mi aşezătoarea, amice, spuse Henry, iar Jonesy 
alunecă în întuneric zâmbind. 


EPILOG 


ZIUA MUNCII 


Universul e o curvă. 
Norman Maclean 


S-a mai dus o vară pe gârlă, gândi Henry. 

Totuşi, nu era nimic trist la acest gând; vara fusese plăcută şi 
la fel va fi şi toamna. Anul acesta nu va vâna şi va avea parte, 
fără îndoială, de ocazionala vizită din partea noului său prieten 
din cadrul armatei (noul lui prieten din cadrul armatei voia să se 
asigure înainte de orice că nu-i creştea nici un fel de floră roşie 
pe piele), dar toamna va fi plăcută chiar şi aşa. Aer răcoros, zile 
luminoase, nopţi lungi. 

Uneori, în orele de după miezul nopţii, vechiul prieten al lui 
Henry încă-i făcea vizite, dar, când se întâmpla asta, Henry pur 
şi simplu rămânea în biroul de la etaj cu o carte în poală şi 
aştepta ca el să dispară. În cele din urmă, întotdeauna dispărea. 
În cele din urmă, soarele întotdeauna răsărea. Somnul de care 
nu aveai parte într-o noapte venea uneori în următoarea şi 
atunci venea asemenea unei iubite. Acesta era un lucru pe care- 
| învățase din ultimul noiembrie încoace. 

Bea bere pe veranda casei de vacanţă a lui Jonesy şi a Cariei 
din Ware, cea de pe malul lacului Pepper. Partea de sud a 
Bazinului Quabbin se afla la vreo şase kilometri nord de locul 
unde şedea el. Şi East Street la fel, desigur. 

Mâna în care ţinea doza de Coors nu avea decât trei degete. 
Pe celelalte două le pierduse din cauza degerăturii, căpătată 
poate atunci când schiase pe Deep Cut Road dinspre Bivuac, 
poate atunci când îl târâse pe Jonesy înapoi la rămăşiţele 
Humvee-ului pe o targă încropită. Toamna trecută fusese 
perioada lui de târât oameni prin zăpadă, se părea şi rezultatele 
fuseseră diverse. 

Lângă îngusta bucată de plajă, Carla Jonesy avea grijă de 
carnea de pe grătar. Noel, bebeluşul, se juca în jurul mesei 


pentru picnic din stânga ei, scutecul lui atârnând la pământ. 
Scutura vesel într-o mână o bucată arsă de carne pentru hot 
doguri. Ceilalţi trei copii din familia Jones, variind în vârstă de la 
unsprezece la trei ani, se aflau în apă, stropindu-se şi strigând 
unul la celălalt. Henry bănuia că există ceva adevăr în porunca 
aceea biblică prin care ţi se cerea să creşti şi să te înmulţeşti, 
dar se părea că Jonesy şi Carla o respectaseră mult prea riguros. 

In spatele lui, uşa cu plasă împotriva ţânţarilor se lovi uşor. 
leşi Jonesy, aducând un recipient cu bere la gheaţă. Cu şoldul n- 
o ducea foarte rău; de data aceasta, doctorul spusese pur şi 
simplu la dracu' cu materialul din fabricaţie şi înlocuise întreg 
mecanismul cu oţel şi teflon. S-ar fi ajuns acolo oricum, îi 
spusese doctorul lui Jonesy, dar, dacă ai fi fost puţin mai grijuliu, 
Mare Şef, ai mai fi putut stoarce alţi cinci ani din ăsta vechi. 
Operația îi fusese făcută în februarie, la scurt timp după ce 
„Vacanţa" de şase săptămâni a lui Henry şi a lui Jonesy 
petrecută alături de agenţii de contraspionaj ai armatei şi alături 
de cei de la PsyOp se sfârşise. 

Cei de la armată se oferiseră să-i plătească operaţia de 
înlocuire a şoldului din buzunarul Unchiului Sam - un fel de coda 
al interogatoriului lor - dar Jonesy îi refuzase cu mulţumiri, 
spunând că n-ar vrea să-l văduvească pe ortopedistul lui de 
această muncă sau agenţia de asigurări medicale de plata 
facturii. 

Pe atunci, tot ce-şi doriseră amândoi fusese să plece din 
Wyoming. Apartamentele fuseseră frumoase (dacă te puteai 
obişnui să trăieşti sub pământ, desigur), mâncarea era de patru 
stele (Jonesy se îngrăşase patru kilograme jumătate, Henry 
aproape nouă), iar filmele erau întotdeauna avanpremiere. 
Atmosfera însă aducea doar puţin cam mult aminte de dr. 
Strangelove. Pentru Henry, acele şase săptămâni fuseseră infinit 
mai rele decât fuseseră pentru Jonesy. Jonesy suferea, dar în 
mare parte datorită şoldului dislocat; amintirile de când 
împărţise corpul cu DI Cenuşiu se estompaseră până ce 
ajunseseră la consistenţa unor vise într-un răstim extrem de 
scurt. 

Amintirile lui Henry, pe de altă parte, nu făcuseră decât să se 
întărească. Acelea cu privire la grajd erau cele mai rele. Cei 
care-i studiau fuseseră înţelegători, nici urmă de vreun Kurtz 
printre ei, dar Henry nu-şi putea înfrâna gândurile să nu zboare 


la Bill şi la Marsha şi la Darren Chiles, domnul /oint-Monstru-din- 
Newton. Aceştia îl vizitau destul de des în vise. 

La fel şi Owen Underhill. 

— Întăriri, spuse Jonesy, aşezând recipientul cu bere jos. Se 
lăsă apoi în şezlongul împletit de lângă Henry cu un mormăit şi 
o grimasă. 

— Încă una şi gata, spuse Henry. Cam peste o oră trebuie să 
mă întorc cu maşina la Portland şi nu vreau să-mi fie suspendat 
carnetul. 

— Rămâi peste noapte, spuse Jonesy, uitându-se la Noel. 
Bebeluşul se răsturnase pe iarbă sub masa pentru picnic şi 
acum părea concentrat să-şi introducă în buric rămăşiţele hot 
dogului. 

— Să asist la încercările copiilor tăi de-a te convinge să-i laşi 
să stea treji până după miezul nopţii? Intrebă Henry. Să-mi iau 
porţia de filme de groază regizate de Mario Bava? 

— Mi-am cam pierdut apetitul pentru peliculele astea, spuse 
Jonesy. În seara asta ţinem un festival dedicat lui Kevin Costner, 
începând cu The Bodyguard. 

— Parcă ai spus că nu e vorba de-un film de groază. 

— Deşteptule. Apoi ridică din umeri, rânjind. Cum vrei tu. 

Henry ridică doza de bere. 

— Pentru prietenii absenţi. 

Jonesy ridică şi el doza. 

— Prieteni absenţi. 

Ciocniră dozele şi băură. 

— Cum e Roberta? Intrebă Jonesy. 

Henry zâmbi. 

— Se descurcă foarte bine. Am avut îndoieli în privinţa asta la 
înmormântare... 

jJonesy dădu înţelegător din cap. La înmormântarea lui 
Duddits stătuseră de-o parte şi de alta a ei şi ăsta fusese un 
lucru bine gândit, fiindcă Roberta de-abia se putuse ţine singură 
pe picioare. 

— ... dar acum îşi revine în forţă. Zice că vrea să deschidă un 
magazin meşteşugăresc. Cred că-i o idee bună. Sigur că-i simte 
lipsa. După moartea lui Alfie, Duds a fost toată viaţa ei. 

— A fost şi viaţa noastră, spuse Jonesy. 

— Da. Presupun că aşa a fost. 


— Mă simt atât de prost pentru felul în care l-am lăsat singur 
atâţia ani. Vreau să spun, avea leucemie, iar noi nici măcar n- 
am ştiut. 

— Sigur că am ştiut, spuse Henry. 

Jonesy se uită la el cu sprâncenele ridicate. 

— Hei, Henry! Strigă Carla. Cum vrei să fie burger-ul tău? 

— Gătit! Strigă el ca răspuns. 

— Aşa-l voi face, sire. Vrei să fii un scump şi să te ocupi puţin 
de copil? Hot dogul ăla se transformă repede într-un câine 
murdars. la-l de la el şi dă-i-l lui taică-său. 

Henry cobori scările, îl pescui pe Noel de sub masă şi veni cu 
el înapoi spre verandă. 

— Ennie! Strigă Noel vesel. Avea acum optsprezece luni. 

Henry se opri, simțind un fior străbătându-i spinarea. Parcă 
fusese străpuns de-o fantomă. 

— Măâ'că, Ennie! Mâ'că! 

Noel îl lovi uşor peste nas pe Henry cu dirt-dog-ul ca să 
sublinieze ideea exprimată. 

— Aştept burger-ul meu, mulţumesc, spuse el şi continuă să 
meargă. 

— No mă'ci a'ta? 

— Ennie mâ'că papa lui, iubiţel. Dar poate că ar fi mai bine să- 
mi dai mie chestia aia scârboasă. Îţi dau alta imediat ce vor fi 
gata toate. 

Scoase dirt-dog-ul din mâna micuță a lui Noel, apoi îl aşeză în 
poala lui Jonesy şi-şi reluă locul. Pe când termină Jonesy de şters 
muştarul şi ketchup-ul din buricul fiului lui, puştiul aproape 
adormise. i 

— Ce-ai vrut să spui cu „sigur că am ştiut"? Intrebă Jonesy. 

— Ah, Jonesy, haide. Poate că l-am părăsit, sau am încercat să 
facem asta, dar tu crezi că Duddits ne-a părăsit pe noi? După 
toate câte s-au întâmplat, chiar crezi asta? 

Foarte încet, Jonesy scutură din cap. 

— În parte s-a datorat faptului că ne-am maturizat - ne-am 
îndepărtat - dar în parte s-a datorat chestiei cu Richie 
Grenadeau. Aceea a acţionat asupra noastră cum a acţionat 
chestia cu platoul soţilor Rapeloew asupra lui Owen Underhill. 


3 hot dog - dirt-dog (câine de mizerie, murdar). 


Jonesy nu trebui să întrebe la ce bătea Henry; în Wyoming, 
avuseseră tot timpul din lume să-şi povestească unul altuia felia 
lui din poveste. 

— Există un poem vechi despre un bărbat care încearcă să-l 
depăşească pe Dumnezeu, spuse Henry. „Copoiul Raiului" se 
cheamă. Duddits n-a fost Dumnezeu - Doamne fereşte - dar a 
fost copoiul nostru. Noi am fugit atât de repede şi atât de 
departe cât am putut, dar... 

— N-am putut scăpa niciodată cu fuga de capcana pentru 
vise, nu-i aşa? Spuse Jonesy. Nici unul dintre noi n-a putut. 
Atunci au venit ei. Birumii. Spori prosteşti dintr-o navetă spaţială 
construită de o altă rasă. Asta au fost? Asta e tot ce-au fost? 

— Nu cred că vom şti vreodată. Am primit răspuns la o 
singură întrebare toamna trecută. Timp de secole ne-am uitat la 
stele şi ne-am întrebat dacă suntem singuri în univers. Ei bine, 
acum ştim că nu suntem. Mare brânză, hă? Gerritsen... ți- 
aminteşti de Gerritsen? 

Jonesy aprobă din cap. Sigur că-şi amintea de Terry 
Gearritsen. Psiholog în marina militară, conducătorul echipei de 
cercetare de la Wyoming, glumind mereu despre cât de tipic era 
faptul că Unchiul Sammy l-a încartiruit într-un loc unde cea mai 
apropiată sursă de apă era heleşteul pentru vaci al lui Lars 
Kilborn. Gerritsen şi cu Henry erau apropiaţi - nu tocmai 
prieteni, doar pentru că situaţia nu prea permitea acest lucru. 
Jonesy şi Henry fuseseră trataţi bine în Wyoming, dar nu 
fuseseră musafiri. Totuşi, Henry Devlin şi cu Terry Gerritsen 
erau colegi pe plan profesional şi astfel de lucruri făceau 
diferenţa. 

— Gerritsen începuse prin a face presupunerea că dovă 
întrebări primiseră răspuns: că nu suntem singuri în univers şi 
că nu suntem singurele fiinţe inteligente din univers. Am muncit 
din greu să-l conving că acel al doilea postulat se bazează pe-o 
logică falsă, că e o casă construită pe nisip. Nu cred că am 
reuşit pe de-a-ntregul să-l fac să înţeleagă, dar se poate să fi 
aruncat sămânţa îndoielii, cel puţin. Ar putea fi orice birumii, dar 
nu sunt constructori de nave spaţiale, iar rasa care a construit 
navele s-ar putea să fi dispărut. 

— DI Cenugşiu nu era prost. 


— Nu o dată ce-a intrat în mintea ta, cu asta sunt de acord. DI 
Cenuşiu ai fost tu, Jonesy. Ţi-a furat sentimentele, amintirile, 
pofta ta pentru şuncă... 

— N-o mai pot mânca acum. 

— Nu mă surprinde. Ţi-a furat, de asemenea şi personalitatea. 
Asta înseamnă şi toanele subconşti-ente. Orice ar fi în tine care 
gustă filmele de groază ale lui Mario Bava şi westernurile lui 
Sergio Leone, orice ar fi care se eliberează prin teamă şi 
violenţă... omule, DI Cenuşiu iubea porcăriile astea. Şi de ce nu 
le-ar fi iubit? Acestea sunt uneltele primitive ale supravieţuirii. 
Ca ultimul reprezentant al speciei sale într-un mediu ostil, s-a 
folosit de orice unealtă blestemată care i-a căzut în mână. 

— Prostii. 

Dezgustul lui Jonesy faţă de această idee se citea limpede pe 
faţa lui. 

— Nu-i aşa. La Bivuac ai văzut ceea ce te aşteptai să vezi, 
adică un extraterestru gen Dosarele-X-liniuţă -Întălnire de gradul 
trei. Ai inhalat birusul... nu mă îndoiesc că a existat măcar atâta 
contact fizic... dar ai fost complet imun la atacul lui. La fel cum, 
ştim noi acum, cel puţin cincizeci la sută din rasa umană pare să 
fie. Ce ai contractat tu a fost o intenţie... un fel de imperativ orb. 
Futu-i, nu există un cuvânt pentru aşa ceva, fiindcă nu există 
nici un cuvânt pentru a-i defini pe ei. Dar cred că a intrat în tine 
fiindcă tu a; crezut că e acolo. 

— Vrei să-mi spui, zise Jonesy, uitându-se la Henry peste 
capul fiului său adormit, că aproape am distrus rasa umană 
fiindcă am avut o sarcină istericoidă? 

— O, nu, spuse Henry. Dacă asta ar fi fost tot, s-ar fi spulberat 
repede. N-ar fi evoluat la un stadiu mai avansat decât acela 
de... fugă. Dar, în tine, ideea cu DI Cenugşiu s-a lipit ca musca 
într-o pânză de păianjen. 

— S-a lipit în capcana pentru vise. 

— Da. 

Căzură în tăcere. Curând, Carla îi va chema şi vor mânca hot 
dog şi hamburger, salată de cartofi şi pepene verde, sub scutul 
albastru al cerului infinit şi permeabil. 

— Eşti gata să spui că totul a fost o coincidenţă? Întrebă 
Jonesy. Că pur şi simplu s-a întâmplat să cadă pe pământ în 
regiunea Jefferson şi că eu pur şi simplu s-a întâmplat să fiu 
acolo? Şi nu numai eu. Tu şi Pete şi Beav. Plus Duddits, la doar 


vreo trei sute de kilometri spre sud, să nu uiţi asta. Fiindcă 
Duddits ne-a ţinut la un loc. 

— Duddits a fost întotdeauna o sabie cu două tăişuri, spuse 
Henry. Josie Rinkenhauer pe una - Duddits găsitorul, Duddits 
salvatorul. Richie Grenadeau pe cealaltă - Duddits ucigaşul. 
Doar că Duddits a avut nevoie ca noi să-l ajutăm să omoare. 
Sunt sigur de asta. Noi eram cei cu stratul profund subconştient. 
Noi l-am alimentat cu ură şi teamă - teamă că Richie într-adevăr 
ne va prinde, aşa cum a promis că va face. Noi am avut mereu o 
parte mai întunecată ca Duddits. Ideea lui asupra răului era să 
numeri jetoanele de-a-ndoaselea, iar asta o făcea mai mult în 
spiritul distracţiei decât pentru altceva. Totuşi... îţi aminteşti 
atunci când Pete i-a tras lui Duddits căciula peste ochi şi Duds a 
intrat cu capul în perete? 

Jonesy îşi amintea vag. În faţa magazinului universal se 
întâmplase. Când fuseseră tineri şi când magazinul universal era 
cel mai select loc unde puteai merge. Acelaşi rahat, altă zi. 

— Pentru destul de multă vreme după aceea, Pete a pierdut 
de oricâte ori jucam jocul Duddits. Duddits întotdeauna îl 
număra de-a-ndoaselea şi nici unul dintre noi nu ne-am prins. 
Probabil am crezu că e doar o coincidenţă, dar, în lumina tuturor 
lucrurilor pe care le ştiu acum, înclin să mă îndoiesc. 

— Crezi că până şi Duddits ştia că răzbunarea-i o curvă? 

— A învăţat-o de la noi, Jonesy. 

— Duddits i-a oferit D-lui Cenuşiu echilibrul său. Echilibrul său 
mental. 

— Mda, dar ţi-a mai dat şi ție o fortăreață - un loc unde să te 
ascunzi de DI Cenuşiu. Să nu uiţi asta. 

Nu, gândi Jonesy, nu va uita niciodată asta. 

— Totul în ceea ce ne priveşte a început cu Duddits, spuse 
Henry. Am avut ciudăţenii fiecare, Jonesy, de când l-am 
cunoscut pe el. Ştii că am dreptate. Chestiile cu Richie 
Grenadeau au fost doar vârful de aisberg, cele care au ieşit în 
evidenţă. Dacă te uiţi înapoi la viaţa ta, o să observi şi alte 
lucruri. Sunt sigur de asta. 

— Defuniak, murmură Jonesy. 

— Ce-ai spus? 

— Puştiul pe care l-am prins copiind chiar înainte de accident. 
L-am prins chiar dacă n-am fost acolo în ziua în care s-a ţinut 
examenul. 


— Vezi? Dar, într-un sfârşit, Duddits a fost cel care l-a învins 
pe fiul ăla de căţea cenuşiu. lţi mai spun un lucru: cred că 
Duddits mi-a salvat viaţa la capătul lui East Street. Cred că e 
foarte posibil ca atunci când Kurtz s-a aplecat peste geam şi s-a 
uitat pe bancheta din spate a Humvee-ului la noi - de prima 
dată, despre asta vorbesc - a existat un Duddits micuţ în mintea 
lui care-i spunea: „Nu-ţi face griji, vulpe bătrână, continuă-ţi de 
făcut treburile, sunt morţi." 

Jonesy însă nu-şi abandonase gândul de dinainte. 

— Şi trebuie ca noi să credem faptul că birumul a intrat în 
legătură cu noi - cu noi, dintre toţi oamenii lumii - a fost o 
simplă coincidenţă? Fiindcă asta credea Gerritsen. N-a spus-o 
niciodată folosind atâtea cuvinte, dar opinia lui asupra 
problemei a fost suficient de clară. 

— De ce nu? Sunt şi oameni de ştiinţă, bărbaţi inteligenţi ca 
Stephen Jay Gould, care cred că propria noastră specie există 
graţie unui lanţ chiar mai lung şi mai improbabil de coincidente. 

— Asta crezi tu? 

Henry îşi ridică mâinile. Nu ştia cum să dea un răspuns fără 
să-l invoce pe Dumnezeu, care-şi făcuse din nou loc în viaţa lui 
în aceste câteva ultime luni. Pe uşa din dos, se dovedise şi în 
crucea atâtor nopţi nedormite. Dar chiar trebuia să invoci acest 
vechi deus ex machina ca să faci lumină în povestea asta? 

— Ceea ce cred eu e că Duddits suntem noi, Jonesy. L'enfant 
c'est moi... toi... tout le monde“. Rase, specii, genuri; game, set 
şi meci. Noi suntem însumaţi Duddits şi toate aspiraţiile noastre 
nobile se reduc la nimic altceva decât să nu pierdem din vedere 
sufertaşul galben şi să învăţăm să ne încălţăm cum trebuie - 
a'uţ e, a'uţ di'as. Acţiunile noastre cele mai răuvoitoare, într-un 
sens cosmic, se reduc la nimic altceva decât să numărăm 
jetoanele cuiva, să le numărăm de-a-ndoaselea, scăzându-le şi- 
apoi să facem pe proştii. 

Jonesy se uita la el cu fascinaţie. 

— Ce spui e fie înălţător, fie oribil. Nu-mi dau seama cum. 

— Şi nici nu contează. 

Jonesy se gândi la asta, apoi întrebă: 

— Dacă noi suntem Duddits, cine ne mai cântă nouă? Cine ne 
cântă de leagăn, cine ne ajută să adormim când suntem trişti şi 
speriaţi? 


87 Copilul sunt eu... tu... toată lumea. 


— Oh, Dumnezeu încă se mai ocupă cu aşa ceva, spuse Henry 
şi-i veni să-şi tragă un şut. Poftim, îi ieşise pe gură în ciuda 
tuturor încercărilor lui. 

— Şi Dumnezeu a făcut acea ultimă nevăstuică să nu cadă în 
Puţul 12? Fiindcă, dacă vietatea aia ar fi ajuns în apă, Henry... 

Teoretic, ultima fusese nevăstuica ce incubase în Perlmutter, 
dar ideea rămânea şi era bună, era un fir de păr care nu trebuia 
despicat în patru. 

— Ar fi provocat necazuri, nu neg asta; pentru vreo doi ani, 
dacă să dărâme sau nu Fenway Park ar fi fost cea din urmă grijă 
a celor din Boston. Dar să ne distrugă? Nu prea cred. Eram ceva 
nou pentru ei. DI Cenuşiu ştia asta; înregistrările alea cu tine 
sub hipnoză... 

— Nu vorbi despre alea. Jonesy le ascultase şi credea că 
aceea fusese cea mai mare greşeală pe care o făcuse în timpul 
şederii în Wyoming. Să se asculte pe el vorbind ca DI Cenugşiu - 
să devină DI Cenuşiu sub hipnoză profundă - fusese ca şi când 
ar fi ascultat o fantomă răuvoitoare. Au fost momente când 
credea că el e singurul bărbat de pe faţa pământului care 
înţelesese cu adevărat cum e să fii violat. Unele lucruri e mai 
bine să le uiţi. 

— Scuze. 

Jonesy flutură din mână ca să spună că era în regulă - nici o 
problemă - dar pălise vizibil. 

— Tot ce vreau să spun e că, într-o măsură mai mică sau mai 
mare, suntem specii care trăiesc în capcana pentru vise. Urăsc 
felul în care sună asta, transcendentalism ieftin, zăngăne-n 
ureche ca o tinichea ordinară, dar nici pentru a exprima aşa 
ceva nu avem cuvintele necesare. S-ar putea să fie nevoie să 
inventăm unele în cele din urmă, dar, între timp, capcana pentru 
vise trebuie să ne ajungă. 

Henry se roti în scaun. Jonesy făcu la fel, schimbând puţin şi 
poziţia lui Noel în poala lui. O capcană pentru vise atârna 
deasupra uşii de intrare în căsuţa de vacanţă. l-o adusese Henry 
drept cadou de casă nouă, iar Jonesy îl atârnase imediat, 
asemenea unui ţăran catolic bătând în cuie un crucifix deasupra 
uşii căsuţei lui în vremuri amenințate de vampiri. 

— Poate că pur şi simplu s-au simţit atraşi de tine, spuse 
Henry. Atraşi de noi. Aşa cum se întorc florile după soare sau 
cum se aşază în linie dreaptă pilitura de fier când simte atracţia 


unui magnet. Nu putem fi siguri, fiindcă birumii sunt atât de 
diferiţi de noi. 

— Or să se întoarcă? 

— Oh, da, spuse Henry. Ei sau alţii. 

Se uită în sus la cerul albastru al acestei zile de vară târzie. 
Undeva în depărtare, spre Bazinul Quabbin, un vultur strigă. 

— Cred că pe afirmaţia asta poţi lua licenţă. Dar nu astăzi. 

— Băieți! Strigă Carla. Prânzul e gata. 

Henry îl luă pe Noel de la Jonesy. Pentru o clipă, capetele lor 
se atinseră, ochii lor se atinseră şi se atinseră şi minţile lor - 
pentru o clipă văzură linia. Henry zâmbi. Jonesy zâmbi înapoi. 
Apoi coborâră scările şi traversară peluza umăr la umăr, Jonesy 
şchiopătând, Henry purtând în braţe copilul adormit şi, în clipa 
aceea, întunericul exista doar în umbrele care veneau în urma 
lor prin iarbă. 

Lovell, Maine 

29 mai 2000