Stephen King & Peter Straub — Casa Intunericului

STEPHEN KING & PETER STRAUB 
CASA ÎNTUNERICULUI 


„lă duci unde nu merg ruicrodată, 

Fri înrut sărutăn dm cur făurite, 

IN vo pure-o coroană pe coste, 

So sii cu tot pe Regina Lara! 
The Jayhavwrka 


CHIAR AICI SI-ACUM... 


Partea întâi - 
BUN VENIT IN ŢINUTUL COULEE 


1 


Chiar aici şi-acum, după cum obişnuia să spună un vechi prieten, 
ne aflăm în prezentul fluid, unde clarmiziunea nu garantează niciodată 
o vedere perfectă. Aici: cam la şaizeci de metri, înălțimea la care un 
vultur planează deasupra marginu vest-indepărtate a VMisconsinului, 
unde meandrele fluviului Miszissippi trasează o gramță naturală. 
focuri: o curmuneață de vineri la mijlocul lui iunie la câțiva ani după 
trecerea deopotrivă într-un nou secol gi într-un nou rmileniu, cu 
mersul lor nestatorruc atât de ascuns, încât un orb are ganse rnal rnari 
de-a vedea ce ne aşteaptă decât noi toţi laolaltă. Chiar aici gi-acurn, 
ora e cu puțin trecută de şase dimineața şi soarele e jos pe cerul 
dinspre răsărit fără pată de nor, o runge grasă, galben-albicioasă şi 
increzătoare, înaintând mereu ca prima dată spre vutor gi lăsând în 
urma sa trecutul tot mai dens, care se-ntunecă pe măsură ce se- 
ndepărtează, lăsându-ne pe toți fără vedere. 

Jos, soarele de abia răsărit oferă valurilor largi şi mon ale fumului o 
strălucire plumbune. Lumina lui scânteiază pe ginele Căilor Ferate 
Burlington Northern Santa Fe ce trec între malul fluwului gi dosul 


za oa eta he 2 PR, (oi PARE E A ea ez Pa 5 | cae Psi pf aaa 06 e A ea e sie, [Rasă Puii Îi iezii at ai aaa A 2 TI ste] e Pt 


STEPHEN KING & PETER 
STRAUB 


CASA ÎNTUNERICULUI 


„Mă duci unde nu merg niciodată, 

Îmi trimiţi sărutări din aur făurite, 

Îți voi pune-o coroană pe cosițe, 

S-o slăvim cu toți pe Regina Lumii!” 
The Jayhawks 


CHIAR AICI ŞI-ACUNM... 


Partea întâi - 
BUN VENIT IN ŢINUTUL COULEE 


1 


Chiar aici şi-acum, după cum obişnuia să spună un vechi 
prieten, ne aflăm în prezentul fluid, unde clarviziunea nu 
garantează niciodată o vedere perfectă. Aici: cam la şaizeci de 
metri, înălțimea la care un vultur planează deasupra marginii 
vest-îndepărtate a Wisconsinului, unde meandrele fluviului 
Mississippi trasează o graniță naturală. Acum: o dimineaţă de 
vineri la mijlocul lui iunie la câţiva ani după trecerea 
deopotrivă într-un nou secol şi într-un nou mileniu, cu mersul 
lor nestatornic atât de ascuns, încât un orb are şanse mai 


mari de-a vedea ce ne aşteaptă decât noi toți laolaltă. Chiar 
aici şi-acum, ora e cu puţin trecută de şase dimineața şi 
soarele e jos pe cerul dinspre răsărit fără pată de nor, o minge 
grasă, galben-albicioasă şi încrezătoare, înaintând mereu ca 
prima dată spre viitor şi lăsând în urma sa trecutul tot mai 
dens, care se-ntunecă pe măsură ce se-ndepărtează, lăsându- 
ne pe toți fără vedere. 

Jos, soarele de abia răsărit oferă valurilor largi şi moi ale 
fluviului o strălucire plumburie. Lumina lui scânteiază pe 
şinele Căilor Ferate Burlington Northern Santa Fe ce trec între 
malul fluviului şi dosul caselor dărăpănate cu etaj dispuse de- 
a lungul County Road Oo, cunoscut şi ca Nailhouse Row, 
punctul cel mai jos al orăşelului cu aspect tihnit care se 
întinde pe deal în sus şi-nspre est, sub noi. În clipa aceasta, în 
ținutul Coulee viața pare să-şi țină răsuflarea. Aerul nemişcat 
din jurul nostru e de-o puritate şi dulceaţă atât de uluitoare, 
încât ai crede că un om ar putea simţi mirosul unei ridichi 
smulse din pământ de la distanță de-un kilometru. 


Mişcându-ne către soare, planăm în direcția opusă 
fluviului, peste şinele strălucitoare, peste curțile din spatele 
caselor şi acoperişurile de pe Nailhouse Row, apoi peste un şir 
de motociclete Harley-Davidson înclinate pe proptele. Aceste 
căsuțe dizgraţioase au fost construite la începutul secolului de 
curând încheiat pentru turnătorii, matrițerii şi macaragiii 
angajaţi de fabrica Pederson Nail. Bazându-se pe faptul că e 
puţin probabil ca nişte muncitori simpli să se plângă de 
defectele locuințelor oferite gratis, au fost construite cât mai 
ieftin posibil. (Pederson Nail, care suferise multiple hemoragii 
în cursul anilor cincizeci, sângerase în cele din urmă până la 
moartea survenită în 1963.) Harley-urile în aşteptare 
sugerează că forța de muncă din fabrică a fost înlocuită de-o 
gaşcă de motociclişti. Aspectul uniform feroce al proprietarilor 
acelor Harley-uri, bărbaţi cu păr zburlit, bărbi stufoase, burți 
lăsate, purtând cercei, geci de piele neagră şi afişând danturi 
nu tocmai complete, ar părea să susțină această presupunere. 


Ca majoritatea presupunerilor, aceasta conţine o jumătate de 
adevăr instabilă. 

Actualii rezidenți de pe Nailhouse Row, pe care localnicii 
bănuitori i-au numit Thunder Five la scurt timp după ce au 
preluat casele de-a lungul fluviului, nu pot fi catalogați atât 
de uşor. Au slujbe calificate în cadrul Fabricii de Bere 
Kingsland, aflată chiar la ieşirea din oraş dinspre sud şi cu o 
stradă mai la est de Mississippi. Dacă ne uităm în dreapta 
noastră, vedem „cel mai mare bax de şase sticle din lume”, 
rezervoare de depozitare pe care s-a scris cu litere uriaşe 
„Kingsland  Old-Time  Lager”. Bărbaţii care locuiesc pe 
Nailhouse Row se întâlnesc în campusul Urbana-Champaign 
al Universităţii din Illinois, unde majoritatea, cu excepţia 
unuia, au fost studenți, urmând cursurile facultăților de 
engleză şi filosofie. (Excepţia era un chirurg rezident la spitalul 
universitar UI-UC.) Simt o plăcere ironică în a fi numiți 
Thunder Five: numele li se pare că are o dulce sonoritate de 
desen animat. Ei îşi spun „Drojdia Hegeliană”. Aceşti domni 
alcătuiesc o echipă interesantă, şi vom face cunoştinţă cu ei 
mai târziu. Pentru moment, avem timp doar să observăm 
afişele pictate de mână lipite pe fațadele mai multor case, pe 
două felinare şi pe câteva clădiri abandonate. Pe acestea scrie: 
PESCARULE, MAI BINE TE-Al RUGA DUMNEZEULUI TĂU DE 
RAHAT SĂ NU TE PRINDEM NOI PRIMII! AMINTEŞTE-ŢI DE 
AMY! 


De la Nailhouse Row, Chase Street urcă abrupt pe deal 
printre clădiri aliniate la milimetru cu fațade scorojite, 
nevopsite, de culoarea negurii: vechiul hotel Nelson, unde 
dormitează câțiva rezidenți aduşi la sapă de lemn, o tavernă 
cu fațadă neagră, un magazin obosit de pantofi afişând cizme 
Red Wing în spatele vitrinei semiopace, alte câteva clădiri 
întunecoase fără niciun semn care să le identifice funcția şi 
care par ciudat de onirice şi vaporoase. Structurile acestea au 
aerul unei reînvieri eşuate, părând să fi fost salvate din 
întunecatul teritoriu al apusului deşi erau încă moarte. Într- 
un fel, exact asta li s-a întâmplat. O dungă orizontală 


maronie, la trei metri deasupra trotuarului pe fațada 
hotelului Nelson şi la jumătate de metru deasupra terenului 
elevat pe fațadele cenugşii ale ultimelor două clădirii din partea 
opusă, reprezintă nivelul maxim la care a ajuns apa la viitura 
din 1965, când Mississippi s-a revărsat, a înghițit şinele de 
cale ferată şi tot Nailhouse Row şi a urcat aproape până în 
capătul Chase Street. 

Acolo unde Chase se ridică deasupra cotei de inundație şi 
terenul se îndreaptă, se lărgeşte şi se transformă în strada 
principală din French Landing, oraşul de sub noi. 
Cinematograful Agincourt, barul şi restaurantul Taproom, 
First Farmer State Bank, studioul fotografic Samuel Stutz 
(care scoate bani constant din poze de absolvire, poze de nuntă 
şi portrete cu copii) şi magazine, nu relicve fantomatice de 
magazine, îi mărginesc trotuarele grunjoase: farmacia 
Benton's Rexall, Reliable Hardware, Saturday Night Video, 
Regal Clothing, Schmitt's Allsorts Emporium, magazine care 
vând echipamente electronice, reviste şi felicitări, jucării şi 
haine sport purtând siglele echipelor Brewers, Twins, Packers, 
Vikings şi-a Universităţii din Wisconsin. După câteva cvartale, 
numele străzii se schimbă în Lyall Road, iar clădirile se separă 
şi se micşorează: structuri de lemn pe un singur nivel în fața 
cărora sunt anunţuri care fac reclamă la birouri de asigurare 
şi agenţii de turism; după asta, strada devine autostrada care 
porneşte spre vest pe lângă un 7-Eleven, sala Reinhold T. 
Grauer-hammer VFW, o mare reprezentanţă de unelte agricole 
cunoscută prin părțile acestea drept Goltz's şi străbate un 
peisaj compus din câmpii plate, neîntrerupte. Dacă ne mai 
ridicăm treizeci de metri în văzduhul imaculat şi facem o 
radiografie a ceea ce se-ntinde dedesubtul şi înaintea noastră, 
vedem morene sporadice, râpe, dealuri teşite acoperite de pini, 
văi bogate în argilă invizibile de la nivelul solului până când 
ajungi lângă ele, râuri şerpuitoare, câmpii peticite care se 
întind pe kilometri întregi şi orăşele - unul dintre ele, 
Centralia, nefiind altceva decât o mână de clădiri risipite în 
jurul intersecţiei a două autostrăzi înguste, 35 şi 93. 


Direct sub noi, French Landing arată ca şi când ar fi fost 
evacuat la miezul nopţii. Trotuarele sunt pustii şi nimeni nu 
se apleacă să introducă o cheie în una dintre încuietorile 
magazinelor de pe Chase Street. Spațiile în pantă din fața 
magazinelor sunt goale, lipsind maşinile şi camionetele ce vor 
începe să apară, mai întâi câte una sau câte două, apoi într- 
un flux mic şi ordonat, peste o oră sau două. Nici-o lumină nu 
arde în spatele geamurilor clădirilor comerciale sau ale caselor 
nepretenţioase ce mărginesc străzile din jur. Cu un cvartal la 
nord de Chase, pe Sumner Street, patru clădiri identice din 
cărămidă roşie cu câte-un etaj fiecare adăpostesc, în ordine de 
la stânga la dreapta, biblioteca publică French Landing, 
birourile lui Patrick J. Skarda, doctor în medicină, medicul 
generalist local, şi Bell & Holland, o firmă de avocatură 
compusă din doi oameni şi condusă acum de Garland Bell şi 
Julius Holland, fiii fondatorilor ei; casa de pompe funebre 
Heartfield & Fiul, deţinută acum de-un vast imperiu funerar 
cu sediul în St Louis, şi oficiul poştal French Landing. 

Separată de acestea de-o alee lată ce duce spre parcarea 
destul de mare din spate, clădirea de la capătul cvartalului, 
acolo unde Sumner se intersectează cu Third Street, e şi ea din 
cărămidă roşie şi cu etaj, dar mai lungă decât vecinele ei din 
imediata apropiere. Bare de fier nevopsite blochează geamurile 
din spate de la etaj, şi două dintre cele patru vehicule din 
parcare sunt maşini de patrulă cu girofaruri pe capotă şi cu 
literele DPFL inscripţionate pe portiere. Prezența maşinilor de 
poliție şi-a geamurilor zăbrelite pare nelalocul ei în această 
fortăreață rurală - ce fel de crime ar putea fi comise aici? 
Nimic grav, desigur: nimic mai grav decât nişte furturi din 
magazine, conducere în stare de ebrietate şi, din când în când, 
câte-o bătaie la bar. 

Ca pentru a depune mărturie în favoarea caracterului 
paşnic şi-a monotoniei vieții de oraş de provincie, o dubă roşie 
cu cuvintele LA RIVIERE HERALD pe panourile laterale 
rulează încet pe Third Street în jos, oprindu-se la aproape 
toate cutiile poştale pentru ca şoferul să poată introduce 
ziarele din acea zi, înfăşurate într-o pungă de plastic albastru, 


în cilindri de metal cenuşiu purtând aceleaşi cuvinte. Când 
duba coteşte pe Sumner, unde clădirile au fante pentru 
corespondență în loc de cutii poştale, distribuitorul aruncă 
pur şi simplu în pragul caselor ziarele trase în plastic. Colete 
albastre izbesc uşile secției de poliție, casei de pompe funebre 
şi-ale clădirilor cu birouri. Oficiul poştal nu este abonat la 
ziar. 

Ca să vezi, lumina arde în spatele geamurilor din față de la 
parter ale secției de poliție. Uşa se deschide. Un tânăr înalt, cu 
păr negru, într-o cămaşă de uniformă albastru-pal cu mâneci 
scurte, centură Sam Browne şi pantaloni bleumarin, păşeşte 
afară. Centura lată şi insigna aurie de pe pieptul lui Bobby 
Dulac scânteiază în lumina proaspătă a soarelui, şi tot ceea ce 
are pe el, inclusiv pistolul de 9 mm prins la şold, par la fel de 
nou-făcute ca şi Dulac însuşi. Urmăreşte duba roşie cum 
coteşte la stânga pe Second Street şi se încruntă la ziarul 
făcut sul. Îl atinge cu vârful pantofului său negru, lustruit cu 
sârg, aplecându-se doar atât cât să sugereze că încearcă să 
citească titlurile prin plastic. Evident, tehnica asta nu 
funcţionează aşa de bine. Încă încruntându-se, Bobby se 
apleacă şi ridică ziarul cu o delicateţe neaşteptată, aşa cum o 
pisică-mamă îşi ridică puiul atunci când vrea să-l ducă 
undeva. Ținându-l la distanță de corp, aruncă o privire iute 
de-a lungul Sumner Street, face stânga-mprejur prompt şi 
reintră în secție. Noi, care, în curiozitatea noastră, am coborât 
constant către spectacolul interesant reprezentat de ofițerul 
Dulac, intrăm după el. 

Un coridor cenuşiu duce pe lângă o uşă fără inscripții şi-un 
afişier aproape gol până la două rânduri de scări metalice, 
una coborând spre un mic vestiar, cabine de duş şi-un poligon 
de tragere, cealaltă urcând spre camera de interogare şi două 
şiruri de celule dispuse față-n față, niciuna ocupată în acest 
moment. Undeva în apropiere, un talk-show radiofonic e-n 
desfăşurare la un nivel sonor prea ridicat pentru o dimineaţă 
atât de liniştită. 

Bobby Dulac deschide uşa fără inscripții şi, cu noi călcând 
pe urmele pantofilor săi strălucitori, intră în camera de odihnă 


din care tocmai a plecat. Un rând de fişete se întind pe peretele 
din dreapta noastră, lângă ele aflându-se o masă de lemn ros 
pe care sunt aşezate vrafuri de hârtii îndosariate şi-un radio 
cu tranzistori, sursa zgomotului discordant. Din studioul 
postului KDCU-AM aflat în apropiere, Vocea Voastră 
Vorbitoare din ținutul Coulee, George Rathbun cel distractiv 
de înverşunat şi-a început deja Tirada bursucului, populara sa 
emisiune matinală. Bunul şi bătrânul George pare să 
vorbească prea tare pentru acest moment indiferent cât ai 
reduce volumul; individul este de-a dreptul zgomotos - dar 
asta face parte din farmecul lui. 

În mijlocul peretelui, chiar în faţa noastră se află o uşă 
închisă cu un gemuleț din sticlă jivrată pe care a fost scris cu 
vopsea: DALE GILBERTSON, ŞEFUL POLIŢIEI. Dale nu-şi va 
face apariția decât peste aproximativ o jumătate de oră. 

Două birouri metalice sunt aşezate în unghi drept unul față 
de celălalt în colțul din stânga noastră, şi de la cel dispus cu 
fața la noi, Tom Lund, ofițerul cu păr blond cam de vârsta 
partenerului său, dar fără strălucirea acestuia de monedă 
tocmai ieşită din monetărie, priveşte punga ţinută cu două 
degete în mâna dreaptă a lui Bobby Dulac. 

— Super, zice Lund. Perfect. Numărul de azi. 

— Credeai că poate Thunder Five or să ne mai facă o vizită 
de curtoazie? Poftim. Nu vreau să citesc blestemăția asta. 

Neînjosindu-se să se uite la ziar, Bobby aruncă ultimul 
număr al La Riviere Herald într-un arc plat şi rapid la peste 
trei metri de duşumea cu o smucitură atletică din încheietura 
mâinii, se roteşte spre dreapta, face câțiva paşi mari şi se 
aşază în fața mesei de lemn cu o clipă înainte ca Tom Lund să 
prindă ziarul. Bobby aruncă o privire chiorâşă la cele două 
nume şi numeroasele detalii mâzgălite pe tabla lungă 
atârnată pe peretele din spatele mesei. EI, unul, nu e 
mulțumit, nu el, Bobby Dulac; pare cât pe ce să explodeze din 
uniformă numai datorită forței furiei sale. 

Gras şi fericit în studioul KDCU, George Rathbun ţipă: 

— Domnu' meu, mai lasă-mă, rogu-te, şi du-te să-ţi 
prescrie doctorul alt tratament! Vorbim aici despre acelaşi 


meci? Domnu' meu... 

— Poate că lui Wendell i-au intrat minţile-n cap şi s-a 
hotărât s-o lase baltă, zice Tom Lund. 

— Wendell, spune Bobby. Deoarece Lund poate vedea doar 
spatele neted şi tuciuriu al capului său, rânjetul mic care-i 
strâmbă buzele e-un efort inutil, dar oricum rânjeşte. 

— Domnu' meu, dă-mi voie să-ți pun o întrebare şi, cu 
toată sinceritatea, vreau să fii sincer cu mine. Chiar ai văzut 
meciul de aseară? 

— Nu ştiam că Wendell ţi-e prieten la cataramă, zice Bobby. 
Nu ştiam c-ai ajuns aşa departe la sud de La Riviere. Credeam 
că ideea ta a unei extraordinare seri în oraş înseamnă o halbă 
de bere şi să-ncerci să înscrii o sută de puncte la Arden Bowl- 
A-Drome, iar acum aflu că stai la taclale cu reporteri în oraşe 
universitare. Probabil că te-ai jucat cu puța-n ţărână şi cu 
şobolanul de Wisconsin, individul ăla de la KWLA. Agăţi multe 
puicuţe zbuciumate-n felul ăsta? 

Domnul de la telefon zice că a ratat prima repriză pentru c- 
a trebuit să se ducă după puştiul său la terminarea unei 
şedinţe speciale de consiliere ţinute la Mount Hebron, dar c-a 
văzut, sigur că da, totul de-atunci încolo. 

— Am zis eu că Wendell Green mi-e prieten? întreabă Tom 
Lund. 

Peste umărul stâng al lui Bobby reuşeşte să vadă primul 
dintre numele de pe tablă. Privirea i se aţinteşte fără nădejde 
asupra lui. Doar că ne-am întâlnit după cazul Kinderling şi 
tipul n-a părut aşa nasol. De fapt, mi-a cam plăcut de el. De 
fapt, am ajuns să-mi pară rău pentru el. Voia să facă un 
interviu cu Hollywood, iar Hollywood l-a refuzat verde-n faţă. 

Păi, sigur c-a văzut reprizele de prelungire, zice nefericitul 
domn de la telefon, de-aia ştie că Pokey Reese n-a păţit nimic. 

— Cât despre şobolanul de Wisconsin, nu l-aş recunoaşte 
dacă l-aş vedea, şi cred că aşa-numita muzică pe care-o pune 
el sună ca cele mai groaznice porcării pe care l-am auzit în 
viața mea. Totuşi, cum de-a reuşit ciudățenia aia sfrijită şi 
cleioasă să aibă o emisiune radiofonică? La postul colegiului? 
Ce-ţi spune asta despre minunata noastră UW-La Riviere, 


Bobby? Ce-ţi spune despre întreaga noastră societate? O, am 
uitat, ție-ţi place rahatul ăla. 

— Nu, mie-mi plac 311 şi Korn, iar tu eşti aşa habarnist că 
n-ai putea să faci diferența dintre Jonathan Davis şi Dee Dee 
Ramone, dar să lăsăm asta, bine? 

Încet, Bobby Dulac se întoarce şi-i zâmbeşte partenerului 
său. 

— Nu mai trage mâţa de coadă. Zâmbetul lui nu e prea 
plăcut. 

— Eu trag mâţa de coadă? 

Tom Lund cască ochii într-o parodie a inocenţei rănite. 

— Mamă, eu am fost cel care-a aruncat cu ziarul dintr-o 
parte în cealaltă a camerei? Nu, nu prea cred. 

— Dacă n-ai dat niciodată ochii cu şobolanul de Wisconsin, 
de unde ştii cum arată? 

— La fel cum ştiu că are păr vopsit în culori ciudate şi 
cercel în nas. La fel cum ştiu că poartă o geacă de piele neagră 
ca vai de ea zi şi noapte, fie ploaie, fie soare. 

Bobby aşteaptă. 

— După cum sună. Vocile oamenilor sunt pline de 
informații. 

Când un tip zice: Se pare c-o să fie o zi frumoasă, tipul îţi 
spune toată povestea vieţii sale. Mai vrei să ştii ceva despre 
şobolănaş? N-a fost la dentist de şase, şapte ani. Dinţii îi arată 
ca dracu. 

Din urâta clădire din blocuri de ciment amplasată vizavi de 
berăria de pe Peninsula Drive, prin intermediul radioului pe 
care Dale Gilbertson l-a donat secției cu mult înainte ca Tom 
Lund ori Bobby Dulac să fi îmbrăcat prima oară uniforma de 
polițist, răzbate vechiul strigăt patentat de scandalizare 
genială al vrednicului George Rathbun, un răcnet pasional, 
atotcuprinzător, care, pe-o rază de o sută cincizeci de 
kilometri, îi face pe fermierii care-şi iau micul dejun să le 
zâmbească peste mese soțiilor lor şi pe camionagiii aflați în 
trecere să râdă zgomotos: 

— Jur, domnu' meu, şi asta-i valabil şi pentru penultimul 
domn ce-a sunat şi pentru fiecare dintre voi, care ascultați 


asta, vă iubesc nespus, ăsta-i adevărul gol-goluţ, vă iubesc 
cum mama şi-a iubit stratul de napi, dar uneori MĂ 
SCOATEŢI DIN MINŢI! O, măiculiță! Sfârşitul reprizei a 
unşpea, două auturi! Şase-şapte, Reds! Jucători la a doua şi-a 
treia bază. Lovitorul aruncă la jumătatea terenului, Reese 
porneşte de la a treia bază, o aruncare bună către bază, 
lovitură nulă, lovitură nulă. PÂNĂ ŞI UN ORB S-AR FI 
DESCURCAT MAI BINE! 

— Hei, mie mi s-a părut o lovitură valabilă, şi n-am urmărit 
partida decât la radio, zice Tom Lund. 

Amândoi trag mâţa de coadă, şi-o ştiu bine. 

— De fapt, strigă de departe cea mai populară Voce 
Vorbitoare din ținutul Coulee, dați-mi voie să fac o paranteză 
aici, băieți şi fete, dați-mi voie să fac următoarea recomandare, 
bine? Haideţi să înlocuim toți arbitrii de la Miller Park, hei, ba 
mai bine toți arbitrii din Campionatul Naţional, cu ORBI! Ştiţi 
ce, prieteni? Vă garantez o îmbunătăţire între şaizeci şi 
şaptezeci la sută a exactității judecăților lor. 

DAŢI POSTUL CELOR CARE-I POT FACE FAŢĂ - ORBII! 

Voioşia scaldă fața afabilă a lui Tom Lund. George Rathbun 
ăla, mamă-mamă, e-un mare bufon. Bobby zice: 

— Să fim serioşi, ce zici? 

Rânjind, Lund scoase ziarul împăturit din pungă şi-l 
netezeşte pe tăblia mesei sale. Trăsăturile feței i se întăresc; 
fără să-i modifice forma, rânjetul îi împietreşte. 

— O, nu. O, la dracu! 

— Ce-i? 

— Iisuse. Nici nu vreau să ştiu. 

Bobby îşi vâră mâinile în buzunare, apoi se ridică drept în 
picioare, îşi ridică mâna dreaptă şi şi-o lipeşte peste ochi. 

— Sunt orb, e bine aşa? Faceţi-mă arbitru - nu vreau să 
mai fiu polițist. 

Lund nu zice nimic. 

— E-un titlu de primă pagină? Un titlu cu litere de-o 
şchioapă? Cât e de rău? 

Bobby îşi ia mâna de la ochi şi-o ţine suspendată în aer. 


— Păi, îi zice Lund, se pare că Wendell nu şi-a băgat totuşi 
mințile-n cap şi-i sigur ca bună ziua că n-a lăsat-o moartă. 
Nu-mi vine să cred c-am zis că-mi place de jigodia aia. 

— Trezirea, spune Bobby. Nu ţi-a zis nimeni până acum că 
ofițerii de poliție şi jurnaliştii nu se află de aceeaşi parte a 
baricadei? 

Torsul amplu al lui Tom Lund se înclină deasupra mesei 
sale. O cută groasă, laterală, ca o cicatrice, îi împarte fruntea- 
n două, iar obrajii greoi îi ard stacojii. Îndreaptă un deget spre 
Bobby Dulac. 

— Ăsta-i un lucru care chiar mă scoate din sărite la tine, 
Bobby. De când eşti aici? De cinci, şase luni? Dale m-a 
angajat acum patru ani şi, când el şi Hollywood i-au pus 
cătuşele domnului Thornberg Kinderling, ceea ce-a fost cel mai 
mare caz din districtul ăsta în peste treizeci de ani, nu pot zice 
că am avut şi eu vreun merit, dar măcar m-am făcut util. Am 
contribuit cu stabilirea legăturilor dintre indicii. 

— Ai găsit un singur indiciu, zice Bobby. 

— l-am adus aminte lui Dale de barmaniţa de la Taproom, 
iar Dale i-a spus lui Hollywood, iar Hollywood a stat de vorbă 
cu fata, iar ăsta a fost un indiciu mare de tot. I-a ajutat să-l 
prindă. Aşa că să nu mă iei pe mine cu de-astea. 

Bobby Dulac adoptă o figură de căință absolut ipotetică. 

— Scuze, Tom. Cred că-s încordat şi bulversat în acelaşi 
timp. 

Dar gândeşte: „Ai deci avantajul câtorva ani în fața mea şi i- 
ai dat cândva lui Dale un indiciu de nimic, şi ce dacă, sunt un 
polițist mai bun decât vei fi tu vreodată. Cât curaj ai avut 
aseară, dacă tot veni vorba?” 

La unsprezece şi un sfert cu o seară înainte, Armand 
„Beezer” St. Pierre şi amicii lui călători din Thunder Five 
veniseră valvârtej din Nailhouse Row ca să dea buzna în secția 
de poliție şi să ceară de la cei trei ocupanțţi ai ei, care toți 
făcuseră o tură de optsprezece ore, să afle detaliile exacte ale 
progresului pe care-l înregistrau în problema care-i interesa 
cel mai mult pe ei. Ce naiba se petrecea acolo? Cum rămâne 
cu a treia, hă, cum rămâne cu lrma Freneau? O găsiseră? 


Aveau clovnii ăştia ceva, orice, sau încă nu făceau decât să 
frece menta? Aveţi nevoie de ajutor? Beezer a răcnit: Atunci, 
numiți-ne adjuncți şi-o să vă dăm tot ajutorul nenorocit de 
care aveţi nevoie şi încă ceva pe deasupra. Un uriaş pe nume 
Mouse se apropiase pufnind de Bobby Dulac şi continuase să 
înainteze cu pas lejer, burdihan de elefant lipit de burta 
umflată de bere, până când Bobby se lipise cu spatele de-un 
fişet, şi-atunci uriaşul Mouse întrebase pe-un ton misterios, 
într-un nor de bere şi marijuana, dacă Bobby a făcut vreodată 
cunoştinţă cu opera unui domn pe nume Jacques Derrida. 
Când Bobby i-a răspuns că n-a auzit niciodată de domnul 
acela, Mouse a zis: „Fugi de-aci, Sherlock”, şi-a păşit în lături 
ca să arunce o privire încruntată la numele de pe tabla 
neagră. Jumătate de oră mai târziu, Beezer, Mouse şi 
tovarăşii lor au fost trimişi de-acolo nesatisfăcuți, nenumiți 
adjuncți, dar liniştiți, şi Dale Gilbertson a zis că trebuie să se 
ducă acasă şi să doarmă cât de cât, dar Tom ar trebui să 
rămână, numai în caz că. Ofițerii care făceau de obicei de 
noapte îşi găsiseră amândoi scuze ca să nu se prezinte la 
serviciu. Bobby a zis că va rămâne şi el, nici-o problemă, 
şefule, motiv pentru care îi găsim pe aceşti doi bărbaţi la secție 
atât de devreme dimineața. 

— Dă-mi-l, zice Bobby Dulac. 

Lund ia ziarul, îl întoarce invers şi-l ţine ridicat ca să-l vadă 
Bobby: PESCARUL ÎNCĂ ÎN LIBERTATE ÎN ZONA FRENCH 
LANDING, spune titlul din capul unui articol care ocupă trei 
coloane din partea din stânga sus a primei pagini. Literele au 
fost tipărite pe un fundal de-un albastru-pal şi coloanele sunt 
separate de restul paginii printr-un chenar negru. Sub titlu, 
cu litere mai mici: Identitatea ucigaşului psihopat nu este 
cunoscută poliției. Mai jos de subtitlu, un rând scris cu litere şi 
mai mici atribuie articolul lui Wendeli Green, cu sprijinul 
echipei editoriale. 

— Pescarul, zice Bobby. Încă de la-nceput, amicul tău o 
feşteleşte. 

Pescarul, Pescarul, Pescarul. Dac-ar fi să mă transform 
dintr-odată într-o maimuţă de cinşpe metri şi-aş începe să mă 


cațăr pe clădiri, mi-ai spune cumva King Kong? 

Lund coboară ziarul şi zâmbeşte. 

— Bine, recunoaşte Bobby, prost exemplu. Să zicem că 
jefuiesc două-trei bănci. Mi-ai zice cumva John Dillinger? 

— Păi, face Lund, zâmbind şi mai larg, se zice că scula lui 
Dillinger a fost aşa uriaşă, că au pus-o într-un borcan la 
Smithsonian. Aşa că... 

— Citeşte-mi prima frază, zice Bobby. 

Tom Lund coboară privirea şi citeşte: 

— ”În vreme ce poliţia din French Landing nu reuşeşte să 
găsească vreo pistă pentru a-l identifica pe diabolicul dublu 
ucigaş şi molestator sexual pe care reporterul l-a numit 
«Pescarul», spectrele fricii, disperării şi suspiciunii fac ravagii 
pe străzile acestui orăşel, şi de-aici în toate fermele şi satele de 
pe tot cuprinsul districtului French, întunecând cu atingerea 
lor fiecare metru pătrat din ţinutul Coulee.” 

— Exact ce ne trebuia, zice Bobby. lisuse! 

Şi, într-o clipă, străbate încăperea şi se apleacă peste 
umărul lui Tom Lund, citind prima pagină a Herald-ului cu 
mâna sprijinită pe tocul pistolului său Glock, pregătit parcă 
să facă o gaură în articol chiar aici şi-acum. 

— "Tradiţia noastră a încrederii şi bunei vecinătăți, obiceiul 
nostru al răspândirii căldurii sufleteşti şi generozității către 
toată lumea, - scrie Wendell Green, întinzând de nebun coarda 
părerilor personale - se erodează zilnic sub atacul coroziv al 
acestor sentimente de înfiorare. 

Teama, disperarea şi suspiciunea sunt otrăvitoare pentru 
sufletul comunităților mari şi mici, căci întărâtă vecin contra 
vecin şi îşi bat joc de spiritul civic. 

Doi copii au fost omorâţi bestial şi rămăşiţele lor parţial 
consumate. Acum a dispărut un al treilea copil Amy St Pierre, 
în vârstă de opt ani, şi Johnny Irkenham, de şapte ani, au 
căzut victime pasiunilor unui monstru cu chip uman. 
Niciunul dintre ei nu va cunoaşte fericirea adolescenţei sau 
satisfacția vieţii de adult. Părinţii lor îndureraţi nu-şi vor 
cunoaşte niciodată nepoții pe care i-ar fi prețuit. Părinţii lui 
Amy şi colegii de joacă ai lui Johnny îşi adăpostesc copiii în 


siguranța caselor lor, aşa cum fac şi părinţii copiilor care nu i- 
au cunoscut pe decedați. Prin urmare, terenurile de joacă din 
timpul verii şi alte programe pentru copiii mici au fost anulate 
în aproape toate oraşele şi municipalitățile din districtul 
French. 

Cu dispariția Irmei Freneau, în vârstă de zece ani, la zece 
zile după moartea lui Amy St Pierre şi la doar trei după aceea 
a lui Johnny lrkenham, răbdarea oamenilor s-a micşorat 
periculos de mult. După cum a mai arătat corespondentul 
nostru, Merlin Graasheimer, cincizeci şi doi de ani, muncitor 
la fermă fără loc de muncă şi fără un domiciliu stabil, a fost 
oprit şi bătut de-un grup neidentificat de bărbați pe-o stradă 
lăturalnică din Grainger, marți seara târziu. Un alt episod 
asemănător s-a petrecut la primele ore ale dimineţii de 
miercuri, când Elvar Praetorious, treizeci şi şase de ani, un 
turist suedez care călătorea singur, a fost atacat de trei 
bărbați, rămaşi de asemenea neidentificaţi, în timp ce dormea 
în parcul Leif Eriksson din La Riviere. Graasheimer şi 
Praetorious au avut nevoie doar de îngrijiri medicale sumare, 
dar viitoarele incidente provocate de încercarea oamenilor de 
a-şi face singuri dreptate aproape cu siguranță vor avea 
consecințe mai grave.” 

Tom Lund coboară privirea la următorul paragraf, care 
descrie brusca dispariție a fetiţei Freneau de pe un trotuar al 
Chase Street, şi se împinge departe de birou. 

Bobby Dulac citeşte în gând o vreme, apoi zice: 

— Tre' să auzi porcăria asta, Tom. la uite cum încheie: 

„Când va lovi din nou Pescarul? 

Şi când şeful poliției din French Landing, Dale Gilbertson, 
îşi va face datoria şi va salva cetățenii acestui district de 
sălbăticia obscenă a Pescarului şi de actele fireşti de violență 
generate de lipsa lui de acţiune?” 

Bobby Dulac tropăie până în mijlocul camerei. Roşeaţa din 
obraji i s-a accentuat. Inspiră, apoi dă afară o cantitate 
enormă de oxigen. 

— Ce-ar fi dacă data viitoare când loveşte Pescarul, zice 
Bobby, ce-ar fi dacă s-ar duce aţă la curul lălâu al lui Wendell 


Green? 

— Te susţin la asta, spune Tom Lund. Îţi vine să crezi ce 
zice papagalul ăla? „Acte fireşti de violență”? Le spune 
oamenilor că e-n regulă să-i ia la cotonogit pe toţi cei care par 
suspecți! 

Bobby îndreaptă un arătător spre Lund. 

— O să pun personal mâna pe tipu' ăsta. Ţi-o promit. O să-l 
prind eu, viu sau mort. 

În caz că Lund n-a prins esenţialul, repetă: 

— Personal. 

Alegând cu înțelepciune să nu dea glas primelor cuvinte 
care-i vin în minte, Tom Lund încuviințează din cap. Degetul e 
încă îndreptat spre el. Zice: 

— Dacă vrei nişte ajutor la asta, poate ar trebui să vorbeşti 
cu Hollywood. Dale n-a avut pic de noroc, da' s-ar putea ca tu 
să te descurci mai bine. 

Bobby alungă ideea asta cu o fluturare de mână. 

— Nu-i nevoie. Eu şi cu Dale... Şi cu tine, desigur, ne 
descurcăm noi. Dar o să pun personal mâna pe tipu' ăsta. Îţi 
garantez asta. 

Face pauză preţ de-o secundă. 

— Pe deasupra, Hollywood a ieşit la pensie când s-a mutat 
aici, sau ai uitat cumva? 

— Hollywood e prea tânăr ca să iasă la pensie, zice Lund. 
Chiar şi după speranţa de viaţă a unui polițist, omul e practic 
un bebeluş. Aşa că tu trebuie să fii doar... un făt. 

Şi, însoțiți de cârâitul corului lor de râsete, ne luăm zborul 
şi ieşim din camera de odihnă şi ne înălțăm din nou în 
văzduh, unde planăm cu un cvartal mai la nord, pe Queen 
Street. 


Deplasându-ne cu câteva străzi mai la est găsim, sub noi, o 
structură scundă, lăbărțată, ramificându-se de la o clădire 
centrală care ocupă, cu întinderea ei largă şi elevată de peluză 
punctată ici-colo de stejari şi arțari înalți, un întreg cvartal 
mărginit de garduri vii ce au nevoie să fie tunse. Evident un 
soi de instituţie, structura seamănă la prima vedere cu o 


şcoală primară avangardistă ale cărei numeroase sectoare 
reprezintă săli de curs fără pereți, iar clădirea centrală, sala de 
mese şi birourile administrative. Continuând să plutim, auzim 
strigătul jovial al lui George Rathbun înălțându-se spre noi de 
la mai multe geamuri. Uşa mare din sticlă de la intrare se 
deschide şi-n lumina puternică a dimineţii iese o femeie 
cochetă cu ochelari ochi-de-pisică, ţinând un afiş într-o mână 
şi-o rolă de scoci în cealaltă. Se întoarce imediat cu spatele şi, 
cu gesturi iuți şi eficiente, lipeşte afişul pe uşă. Soarele se 
reflectă într-o piatră prețioasă fumurie de mărimea unei alune 
de pe inelarul mâinii sale drepte. 

Cât zăboveşte o clipă să-şi admire opera, noi putem trage cu 
ochiul peste umărul ei sever şi să vedem că afişul anunţă, 
într-o răbufnire veselă de balonaşe desenate de mână, că 
ASTĂZI E SĂRBĂTOAREA CĂPŞUNELORI!!, când femeia intră 
din nou în clădire, observăm, în spaţiul de la intrare vizibil 
chiar sub afişul jucăuş, prezența a două sau trei scaune cu 
rotile pliate. Dincolo de acestea, femeia, al cărei păr castaniu a 
fost prins la spate într-o spirală arhitecturală, păşeşte sigură 
pe pantofiorii ei cu toc cui printr-un antreu scaune din lemn 
gălbui şi mese asortate pe care sunt aruncate voit alandala 
reviste, mărşăluieşte pe lângă un soi de post de pază fără 
însemne distinctive sau un birou de recepţie din fața unui 
frumos perete din piatră de câmpie, şi dispare, cu o uşoară 
săritură, pe o uşă lăcuită pe care scria WILLIAM MAXTON, 
DIRECTOR. 

Ce fel de şcoală mai e şi asta? De ce e deschisă, de ce 
organizează sărbători, în mijloc de iulie? 

l-am putea spune şcoală de specializare, căci cei care 
locuiesc aici s-au specializat în toate etapele existenței lor mai 
puţin în ultima, pe care şi-o trăiesc, zi după zi, sub 
nepăsătoarea supraveghere a domnului William „Chipper” 
Maxton, director. Aceasta este casa de bătrâni Maxton, 
odinioară - în timpuri mai inocente şi înaintea revoluțiilor 
cosmetice ce-au avut loc la mijlocul anilor optzeci - cunoscută 
drept sanatoriul Maxton, care era deținut şi condus de 
fondatorul său, Herbert Maxton, tatăl lui Chipper. Herbert, 


chiar dacă era un pămpălău, era un om cumsecade, care, o 
putem spune cu mâna pe inimă, ar fi îngrozit de unele dintre 
lucrurile de care e în stare unicul său vlăstar. Chipper nu şi-a 
dorit niciodată să preia „grădinița familiei”, cum îi zice el, cu 
încărcătura ei de „legume”, „zombi”, „pişorcoşi” şi „băloşi”, şi, 
după ce şi-a luat diploma în contabilitate la UW-La Riviere (cu 
calificări secundare greu dobândite în promiscuitate, jocuri de 
noroc şi băut bere), băiatul nostru a acceptat un post la biroul 
din Madison, Wisconsin, al Serviciului de Fisc Intern, în 
principal cu scopul de-a învăța cum să fure de la stat fără a fi 
prins. Cinci ani petrecuţi la fisc l-au învățat cam tot ce era 
folositor, dar când cariera sa de liber-profesionist care a urmat 
n-a reuşit să se ridice la înălțimea ambițiilor sale, cedase tot 
mai firavelor rugăminți ale tatălui său şi se aruncase în 
mijlocul băloşilor şi-al celor pe jumătate morți. Cu o oarecare 
satisfacție poftă sumbră, Chipper a constatat că, în pofida 
unei triste lipse a strălucirii, afacerea tatălui său avea să-i 
ofere măcar ocazia de-a fura deopotrivă de la clienţi şi de la 
stat. 

Haideţi să zburăm înăuntru pe uşile mari de sticlă, să 
traversăm antreul frumuşel (simțind, în drumul nostru, 
izurile amestecate de odorizant şi amoniac ce umplu până şi 
zonele publice ale tuturor instituţiilor de felul acesta), să 
trecem prin uşa pe care este scris numele lui Chipper şi să 
aflăm ce caută aici atât de devreme femeia aceea dichisită. 

Dincolo de uşa lui Chipper se află o cămăruţă fără geamuri 
dotată cu o masă de scris, un cuier şi-un corp mic de 
bibliotecă doldora de imprimate, pamflete şi fluturase. O uşă 
stă deschisă lângă masă. Prin deschizătură vedem un birou 
mult mai mare, lambrisat cu acelaşi lemn lăcuit ca şi uşa 
directorului şi conținând fotolii de piele, o măsuţă pentru 
cafea cu tăblie de sticlă şi-o canapea de culoarea ovăzului. În 
partea opusă uşii tronează un birou uriaş plin de vrafuri de 
hârtii şi atât de bine lustruită că pare aproape să radieze 
lumină. 

Tânăra noastră femeie, al cărei nume este Rebecca Vilas, 
stă cocoțată pe marginea acestui birou, cu picioarele 


încrucişate într-un chip deosebit de artistic. Un genunchi stă 
îndoit peste celălalt, iar gambele formează două linii frumos 
modelate şi aproape paralele care duc în jos până la vârfurile 
triunghiulare ale pantofiorilor ei negri cu toc cui, dintre care 
unul stă îndreptat spre ora patru şi celălalt spre şase. Rebecca 
Vilas, înțelegem noi, s-a aranjat pentru a fi văzută, deşi fără- 
ndoială nu de noi. În spatele ochelarilor ochi-de-pisică, ochii ei 
par sceptici şi amuzațţi, dar nu putem vedea ce a stârnit 
sentimentele acestea. Bănuim că ea este secretara lui Chipper, 
dar şi bănuiala aceasta exprimă doar o jumătate din adevăr: 
după cum sugerează nestinghereala şi ironia atitudinii sale, 
îndatoririle domnişoarei Vilas le-au depăşit de mult pe acelea 
ale unei simple secretare. (Am putea specula cu privire la 
sursa inelului acela frumuşel pe care-l poartă; atâta vreme cât 
ne zboară mintea la prostii, am nimeri-o la fix.) 

Plutim prin uşa deschisă, urmărim direcţia privirii tot mai 
nerăbdătoare a Rebeccăi şi ne trezim holbându-ne la crupa 
zdravănă şi îmbrăcată în kaki a angajatorului ei aflat în 
genunchi, care şi-a vârât capul şi umerii într-un seif măricel, 
în care observăm vrafuri de registre contabile şi câteva plicuri 
oficiale aparent pline-vârf cu bani. Câteva bancnote cad din 
plicurile acestea atunci când Chipper le scoate din seif. 

— Ai lipit anunţul, afişul ăla? întreabă el fără să se 
întoarcă. 

— Mda, mda, face Rebecca Vilas. Şi-o s-avem pe d'asupra o 
zi splendidă pentru ocazia asta, aşa cum trăbă şi se cuvine. 

Accentul ei irlandez e surprinzător de bun, chiar dacă puţin 
cam generic. Cel mai exotic loc în care a fost vreodată este 
Atlantic City, unde Chipper a dus-o pentru cinci zile 
fermecătoare cu doi ani în urmă, folosind cecurile de călătorie 
oferite gratis clienților fideli ai companiei aeriene. A deprins 
accentul din filmele vechi. 

— Urăsc Sărbătoarea Căpşunelor, zice Chipper, pescuind 
ultimele plicuri din seif. Soţiile şi copiile „zombilor” se fâțâie 
pe-aici toată după-amiaza, agitându-i ca apoi noi să 
trebuiască să-i sedăm aproape de comă numai ca să avem 
puţină linişte. Şi dacă vrei să ştii adevărul, urăsc baloanele. 


Aruncă banii pe covor şi începe să sorteze bancnotele în 
teancuri de diferite valori. 

— Numa' că io, cu mintea mea simplă de ţărancă, zice 
Rebecca, mă-ntreb cum de-a trebuit să vin aci în zorii zilei 
marii sărbătorii. 

— Ştii ce mai urăsc? Urăsc toată treaba cu muzica. Zombi 
cântători şi digeiul ăia prostănac. Simfonic Stan cu discurile 
alea ale lui cu muzică zgomotoasă, maică soare, halal 
distracţie, ce să zic. 

— Presupun, zice Rebecca, renunțând la accentul irlandez 
de scenă, presupun că vrei să fac ceva cu banii ăia înainte să 
înceapă acțiunea. 

— E timpul pentru înc-un drum la Miller. 

Un cont înregistrat sub un nume fictiv la State Provident 
Bank din Miller, la distanță de şaizeci şi cinci de kilometri, 
primeşte depuneri regulate de bani peşin extorcaţi din 
fondurile pacienţilor destinate cumpărării bunurilor şi 
serviciilor suplimentare. Chipper se întoarce în genunchi cu 
mâinile pline de bani şi ridică privirea spre Rebecca. Se lasă 
înapoi cu fundul pe călcâie şi coboară mâinile în poală. 

— Maică soare, da' ştiu că ai picioare superbe. Cu aşa 
picioare, ar trebui să fii faimoasă. 

— Credeam că n-o să observi niciodată, zice Rebecca. 

Chipper Maxton are patruzeci şi doi de ani. Are dinți 
sănătoşi, nici-o urmă de chelie, o față lată şi sinceră, şi ochi 
maronii înguşti care par mereu puțin umezi. Mai are şi doi 
copii, Trey, nouă ani, şi Ashley, şapte ani şi recent 
diagnosticată cu deficit de atenţie, lucru despre care Chipper 
crede că-l va costa poate două mii pe an numai pe pastile. Şi 
sigur că are o soție, partenerul lui de viață, Marion, în vârstă 
de treizeci şi nouă de ani, un metru şaizeci şi doi şi undeva în 
vecinătatea a optzeci şi şapte de kilograme. Pe lângă aceste 
binecuvântări, de ieri-seară Chipper îi datorează agentului 
său de pariuri treisprezece mii de dolari, urmarea unei 
nechibzuite investiții în partida Brewers despre care George 
Rathbun încă mai behăie. A observat, o, sigur că da, Chipper a 
observat splendidele picioare zvelte ale domnişoarei Vilas. 


— Înainte să te duci acolo, zice el, mă gândeam că ne-am 
putea întinde o țâră pe canapea şi să ne facem de cap. 

SI 

— A, face Rebecca. Cum să ne facem de cap, mai exact? 

— Miam, miam, miam, face Chipper, rânjind ca un satir. 

— Ce romantic din partea ta, zice Rebecca, remarcă ce-i 
scapă angajatorului ei. Chipper chiar crede că este romantic. 

Ea alunecă elegant de pe birou şi Chipper se opinteşte 
neelegant în picioare şi închide uşița seifului cu piciorul. Cu 
ochii strălucindu-i umezi, face doi paşi tărăgănați şi târşâiți 
pe covor, înfăşoară un braț pe după talia suplă a Rebeccăi 
Vilas şi cu cealaltă aruncă pe birou grăsanele plicuri oficiale. 
Începe să tragă de curea încă înainte să-nceapă s-o tragă pe 
Rebecca spre canapea. 

— Deci pot să-l văd? zice isteața Rebecca Vilas, care ştie 
perfect cum să-i facă creierul mămăligă amantului ei... 


„„şi-nainte ca Chipper să-i facă pe plac, noi facem singurul 
lucru decent şi plutim afară în antreu, care e şi acum pustiu. 
Un coridor din stânga biroului de recepție ne duce la două uşi 
mari, gălbui, cu panouri de sticlă, marcate DAISY şi 
BLUEBELL, numele sectoarelor de clădire la care oferă acces. 
Departe, de-a lungul cenuşiului Bluebell, un bărbat în 
salopetă lălâie scutură scrum de ţigară pe dalele de gresie 
peste care plimbă, cu o lentoare desăvârşită, un mop 
mizerabil. Noi intrăm în Daisy. 

Părțile funcționale din Maxton's sunt de departe mai puţin 
atractive decât spațiile publice. Uşi numerotate mărginesc 
coridorul pe ambele laturi. Cartonaşe scrise de mână şi puse 
în învelitori din plastic sub numere oferă numele rezidenților. 
La distanţă de patru uşi, o masă la care un îngrijitor corpolent 
într-un costum de uniformă alb-murdar sade moțăind drept 
de spate cu fața spre intrările la toaleta bărbaților şi cea a 
femeilor - la Maxton's, numai cele mai costisitoare camere, cele 
din cealaltă parte a antreului, din sectorul Asphodel, oferă de 
toate cu excepția unei chiuvete. Fire murdare rupte din mop 
se întăresc şi se usca dintr-un capăt în celălalt al podelei 


gresiate, care se întinde în fața noastră pe-o distanță incertă. 
Şi aici pereții şi aerul par să aibă acelaşi ton de cenuşiu. Dacă 
ne uităm mai atenţi la marginile holului, la îmbinarea 
pereților cu tavanul, vedem pânze de păianjen, pete vechi, 
acumulări de jeg. Pine-Sol, amoniac, urină şi lucruri şi mai 
rele „înmiresmează” aerul. După cum îi place să spună unei 
doamne bătrâne din sectorul Bluebell, când trăieşti alături de- 
o adunătură de oameni definiți de bătrânețe şi incontinenţă, 
nu scapi niciodată cu adevărat de izul de caca. 

Încăperile în sine variază în funcţie de condiţiile şi 
capacitățile ocupanților lor. Dat fiind că aproape toți dorm, 
putem arunca o privire în câteva dintre aceste camere. Aici, în 
D10, o cameră single cu două uşi mai încolo de îngrijitorul 
adormit, bătrâna Alice Weathers zace (sforăind încet, visând 
că dansează într-un sincron perfect cu Fred Astaire pe-o podea 
de marmură albă) înconjurată de atâtea dovezi ale fostei sale 
vieți încât trebuie să-şi croiască drum pe lângă scaune şi 
măsuțe de sufragerie pentru a ajunge de la uşă la pat. Alice 
încă deţine mai mult control asupra propriei sale minţi decât 
asupra vechilor sale obiecte de mobilier, şi-şi curăță singură 
camera, bec şi lună. Alături, în D12, doi fermieri bătrâni pe 
nume Thorvaldson şi Jesperson, care nu şi-au mai vorbit de 
ani întregi, dorm, despărțiți de-o draperie subțire, într-o 
îngrămădire senină de fotografii de familie şi desene ale 
nepoților. 

Mai departe pe hol, D18 prezintă un spectacol aflat la 
extrema opusă harababurii ordonate şi aglomerate din D10, 
exact aşa cum ocupantul încăperii, un bărbat cunoscut drept 
Charles Burnside, ar putea fi considerat opusul lui Alice 
Weathers. În D18, nu e nici urmă de măsuţe pentru 
sufragerie, bufete, fotolii supratapițate, oglinzi poleite, veioze, 
covoare împletite sau draperii de catifea: încăperea aceasta 
stearpă conţine doar un pat metalic, un scaun de plastic şi-un 
scrin. Nici-o fotografie cu copii şi nepoți nu e aşezată pe scrin 
şi niciun desen în carioca înfățişând case pătrățoase şi siluete 
sfrijite nu-i decorează pereţii. Domnul Burnside nu manifestă 
niciun interes față de menaj, şi un strat subţire de praf 


acoperă podeaua, pervazul şi polița goală a scrinului. D18 e 
privată de trecut, golită de personalitate; pare la fel de brută şi 
de fără suflet ca o celulă de închisoare. Un miros puternic de 
excremente contaminează aerul. 

Cu tot spectacolul oferit de Chipper Maxton şi tot farmecul 
Alicei Weathers, pe Charles Burnside, „Burny”, am venit în 
principal să-l vedem. 


2 


Trecutul lui Chipper îl cunoaştem. Alice a venit la Maxton's 
dintr-o casă mare de pe Gale Street, partea veche din Gale 
Street, unde le-a supraviețuit la doi soți, a crescut cinci fii şi-a 
predat lecţii de pian la patru generaţii de copii din French 
Landing, dintre care niciunul n-a devenit pianist profesionist, 
dar care şi-o amintesc cu toţii cu plăcere şi se gândesc la ea cu 
afecțiune. Alice a venit în locul acesta cum vin majoritatea 
oamenilor, într-o maşină condusă de unul dintre copiii ei şi cu 
un amestec de tragere de inimă şi abandonare de sine. 
Devenise prea bătrână ca să mai trăiască singură în casa cea 
mare din porțiunea veche a lui Gale Street; avea doi fii maturi, 
căsătoriți, peste poate de amabili, dar ea nu putea accepta să 
le fie o grijă în plus. Alice Weathers îşi petrecuse toată viaţa în 
French Landing şi nu simțea nici-o dorință de-a trăi 
altundeva; într-un fel, ştiuse din-totdeauna că-şi va sfârşi 
zilele la Maxton's, gând care, deşi n-o umplea de bucurie, era 
aproape suportabil. În ziua în care fiul ei Martin o adusese să 
arunce o privire prin căminul de bătrâni, Alice descoperise că-i 
cunoştea pe cel puţin jumătate dintre oamenii de acolo. 

Spre deosebire de Alice, Charles Burnside, bătrânul înalt şi 
uscățiv care zace acoperit de-un cearşaf în fața noastră în 
patul său de metal, nu e stăpânul absolut al minţii sale, şi 
nici nu visează la Fred Astaire. Întinderea vânoasă a capului 
său chel şi îngust se curbează-n jos spre sprâncene ca o 
încâlceală de sârme cenugşii, sub care, de-o parte şi de alta a 
clonțului cărnos al nasului său, doi ochi înguşti sclipesc spre 
fereastra ce dă spre nord şi întinderea de pădure din spatele 


stabilimentului lui Maxton. Singurul dintre toți rezidenții din 
sectorul Daisy care nu doarme e Burny. Ochii lui scânteiază şi 
buzele îi sunt strâmbate într-un zâmbet bizar - dar 
amănuntele acestea nu înseamnă nimic, căci mintea lui 
Charles Burnside ar putea fi la fel de goală ca şi camera sa. 
Burny suferă de Alzheimer de mulți ani, şi ceea ce pare a fi o 
formă agresivă de plăcere s-ar putea să nu fie altceva decât o 
satisfacție fizică de-un fel foarte primar. Dacă n-am fi observat 
că el e sursa mirosului neplăcut din camera aceasta, petele 
care se lățesc pe cearşaful care-l acoperă sunt grăitoare. 
Tocmai şi-a dat drumul, cu spor, în pat, şi tot ce putem spune 
despre reacţia lui la situaţia astfel apărută este că nu-l 
deranjează nici cât negru sub unghie; nu, dom'le, ruşinea nu 
face parte din tabloul acesta. 

Chiar dacă - spre deosebite de Alice - Burny nu-şi mai ţine 
bine caii în frâu, nu e un pacient suferind de Alzheimer tipic. 
Îşi poate petrece o zi sau două bolborosind în terciul de ovăz 
ca toți ceilalți zombi ai lui Chipper, apoi să-şi revină în simțiri 
şi să se realături celor vii. Când nu e un mort-viu, reuşeşte de 
obicei să ajungă la baia de la capătul holului când e nevoie, şi 
petrece ore întregi fie hoinărind de capul lui, fie patrulând prin 
împrejurimi, făcându-se nesuferit - de fapt, jignitor - pentru 
toţi, fără excepție. leşit din stadiul de zombi, el e viclean, 
tăinuitor, necioplit, caustic, încăpățânat, gură spurcată, 
răuvoitor şi ranchiunos, cu alte cuvinte - în lumea văzută de 
Chipper - un frate de sânge al celorlalți bătrâni care-şi au 
reşedinţa la Maxton's. Unele dintre infirmiere, dintre ajutoare 
şi unii dintre îngrijitori se îndoiesc de faptul că Burny ar suferi 
într-adevăr de Alzheimer. Ei cred că se preface, că fuge de 
realitate, că se lasă pradă apatiei, îngreunându-le intenționat 
munca, în vreme ce el se odihneşte şi-şi adună forțe pentru 
încă un episod de atitudine nesuferită. Nu-i putem învinovăți 
deloc pentru suspiciunea asta. Dacă Burny n-a fost 
diagnosticat greşit, probabil că e singurul pacient cu 
Alzheimer avansat din lume care înregistrează prelungite stări 
de revenire la normal. 


În 1996, al şaptezeci şi optulea an din viața sa, bărbatul 
cunoscut drept Charles Burnside a sosit la Maxton's într-o 
ambulanţă, adus de la spitalul general La Riviere, nu într-o 
maşină condusă de-o rudă ajunsă la capătul răbdării. 
Apăruse în camera de urgențe într-o dimineaţă, cărând două 
valize grele pline de haine murdare şi cerând zgomotos 
asistență medicală. Cerinţele sale nu erau coerente, dar erau 
clare. Susţținea că bătuse pe jos o distanță apreciabilă ca să 
ajungă la spital, şi voia ca spitalul să aibă grijă de el. Distanţa 
varia de la poveste la poveste - cincisprezece kilometri, 
douăzeci şi cinci de kilometri, patruzeci de kilometri. Fie şi-a 
petrecut nopţile dormind pe câmpii sau pe marginea 
drumului, fie nu. Starea lui generală şi felul în care mirosea 
sugerau că hoinărise prin sălbăticii şi dormise pe sponci de, 
poate, o săptămână. Dacă avusese cândva portofel, îl pierduse 
de-a lungul drumului. Spitalul general La Riviere îl spălase, îi 
dăduse de mâncare, îi oferise un pat şi încercase să-i afle 
trecutul. Majoritatea spuselor lui se pierdeau în bălmăjeli 
dezlânate, dar, în absenţa vreunui document, cel puţin aceste 
fapte păreau credibile: Burnside fusese dulgher, fermier şi 
tencuitor prin părțile locului mulți ani la rând, lucrând pentru 
el însuşi şi pentru contractori nespecificaţi. O mătuşă care 
locuia în orăşelul Blair îi oferise o cameră. 

A făcut, atunci, pe jos cei treizeci de kilometri de la Blair la 
La Riviere? Nu, începuse drumul de altundeva, nu-şi amintea 
de unde, dar era la distanță de şaisprezece kilometri, nu, 
patruzeci de kilometri, într-un oraş, iar oamenii din oraşul 
acela erau nişte căcăcioşi de nimic. Cum o chema pe mătuşa 
lui? Althea Burnside. Care erau adresa şi numărul ei de 
telefon? Nici-o idee, n-a ştiut să răspundă. Avea mătuşa lui 
vreo slujbă undeva? Da, era o căcăcioasă cu normă întreagă. 
Dar îi dăduse voie să locuiască la ea acasă? Cine? Ce să-i dea 
voie? Lui Charles Burnside nu trebuia să-i dea nimeni voie, 
făcea ceea ce voiau muşchii lui. Îl dăduse mătuşa afară din 
casă? Despre cine vorbeşti, căcăcios împuţit? 

Doctorul care-i semnase internarea pusese inițial 
diagnosticul de Alzheimer, în aşteptarea unui set de analize, 


iar asistentul social a dat telefon şi-a cerut adresa şi numărul 
de telefon ale unei anume Althea Burnside, cu domiciliul în 
Blair. Compania de telefonie a anunţat că nu există în baza de 
date nici-o persoană cu numele acesta în Blair, şi nici în 
Ettrick, Cochrane, Fountairi, Sparta, Onalaska, Arden, La 
Riviere ori orice alt orăşel sau oraş mare pe o rază de optzeci 
de kilometri. Lărgind aria de căutare, asistentul social a 
consultat Biroul de Evidenţă a Populaţiei şi departamentele de 
Asigurări Sociale, înmatriculări Auto şi Fiscul cu privire la 
informații despre Althea şi Charles Burnside. Dintre cele două 
Althea care au rezultat din bazele de date, una deţinea un 
restaurant în Butternut, departe în nordul statului, şi cealaltă 
era o negresă care lucra la un centru de îngrijire din 
Milwaukee. Niciuna nu avea vreo legătură cu bărbatul de la 
spitalul general din La Riviere. Niciunul dintre acei Charles 
Burnside găsiți în bazele de date nu era Charles Burnside al 
asistentului social. Althea părea să nu existe. Charles, după 
toate aparențele, era unul dintre acei oameni discreţi care-şi 
trăiau viaţa fără să plătească vreodată taxe, să se înregistreze 
pe listele de votare, să facă cerere pentru un card de asigurare 
medicală, să deschidă un cont bancar, să se înroleze în 
armată, să obțină permis de conducere sau să-şi petreacă 
două-trei anotimpuri la „ferma” îngrijită de stat. 

Altă rundă de telefoane s-a concretizat prin trecerea 
discretului Charles Burnside sub tutela districtului şi 
internarea lui la casa de bătrâni Maxton, până ce i se va găsi 
un loc la spitalul de stat din Whitehall. Ambulanţa l-a dus pe 
Burnside la Maxton's pe cheltuiala generoşilor contribuabili, 
iar morocănosul Chipper l-a aruncat în sectorul Daisy al 
clădirii. Chipper a primit telefonul cu câteva zile după ce, 
odată cu corespondența zilei, a primit un cec, completat de-o 
anume Althea Burnside la o bancă din De Pere, pentru 
întreținerea lui Charles Burnside la stabilimentul său. Adresa 
Altheei Burnside era o căsuță poştală din De Pere. Când au 
sunat de la spitalul de stat, Chipper a anunţat că-n spiritul 
datoriei civice ar fi fericit să-i ofere şi pe viitor domnului 
Burnside găzduire la casa de bătrâni Maxton. Bătrânelul 


tocmai devenise pacientul său preferat. Fără să-l supună pe 
Chipper la obişnuitele încercări de pungăşire, Burny îşi 
dublase contribuția la fluxul de încasări. 

În următorii şase ani, bătrânul a alunecat implacabil în 
umbrele Alzheimerului. Dacă se prefăcea, îşi juca sclipitor 
rolul. La  vale-n jos mergea, trecând prin popasurile 
descendente ale  inconştienței,  incoerenței, frecventelor 
răbufniri de furie, pierderilor de memorie, pierderii capacității 
de-a se hrăni singur, pierderii personalității. A decăzut în 
infantilism, apoi în vacuitate, şi-şi petrecea zilele legat într-un 
scaun cu rotile. Chipper deplângea inevitabila pierdere a unui 
pacient deosebit de cooperativ. Apoi, în vara anului dinaintea 
evenimentelor de față, s-a produs uimitoarea revenire în 
simţiri. Însuflețirea a revenit pe faţa lăsată a lui Burny, şi-a 
început să scoată sunete ininteligibile şi vehemente. Abbalah! 
Gorg! Manshun! Gorg! Voia să se hrănească singur, voia să-şi 
încerce picioarele, să se plimbe şi să se refamiliarizeze cu 
împrejurimile. Într-o săptămână, folosea cuvinte clare pentru 
a insista să-şi poarte propriile sale haine şi să se ducă singur 
la baie. S-a îngrăşat, a dobândit forță, a devenit din nou o 
pacoste. Acum, deseori în aceeaşi zi, pendulează între 
neînsuflețirea Alzheimerului în stadiu terminal şi-o îmbufnare 
precaută şi lucidă atât de sănătoasă la un om de optzeci şi 
cinci de ani că ar putea fi numită robustă. Burny e ca un om 
care s-a dus la Lourdes şi a fost vindecat, dar a plecat înainte 
ca miracolul să se desăvârşească. Pentru Chipper, un miracol 
e un miracol. Atâta vreme cât hodorogul ăla bătrân rămâne-n 
viață, cui îi pasă dacă hoinăreşte prin împrejurimi sau dacă-i 
curg balele pe chingile care-l ţin legat în scaunul cu rotile. 

Ne apropiem. Încercăm să ignorăm duhoarea. Vrem să 
vedem ce putem afla după fața individului acestuia ciudat. N- 
a fost niciodată o față arătoasă, iar acum pielea e cenuşie şi 
obrajii sunt nişte gropi afundate. Vene albastre proeminente 
şerpuiesc peste scalpul cenuşiu, pătat ca un ou de pescărel. 
Nasul parcă gumos se coroiază brusc spre dreapta, lucru care 
sporeşte impresia de viclenie şi tăinuire. Buzele viermănoase 
se răsfrâng într-un zâmbet neliniştitor - zâmbetul unui 


incendiator care contemplă o clădire cuprinsă de flăcări - care, 
în definitiv, s-ar putea să fie doar o grimasă. 

lată-l pe adevăratul singuratic american, un hoinar 
lăuntric, o creatură destinată încăperilor soioase şi 
restaurantelor ieftine, călătoriilor fără destinaţie începute fără 
tragere de inimă, o colecţie de răni şi leziuni scărmănate şi 
rescărmănate cu afecțiune. lată un spion fără o cauză mai 
mare ca el însuşi. Numele adevărat al lui Burny e Carl 
Bierstone, şi sub acest nume a condus, în Chicago, de la 
douăzeci şi cinci de ani şi până la vârsta de patruzeci şi şase, o 
mişcare violentă secretă, un război neoficial, în timpul căruia 
a comis fapte mizerabile de dragul plăcerilor pe care i le 
provocau. Carl Bierstone e marele secret al lui Burny, căci nu 
poate permite nimănui să ştie că această fostă încarnare, 
acest sine timpuriu, încă mai trăieşte în pielea sa. 
Îngrozitoarele plăceri ale lui Carl Bierstone, jucăriile sale 
scârboase, sunt şi ale lui Burny, şi trebuie să le ţină ascunse 
în întuneric, unde numai el le poate găsi. 

Aşadar, acesta să fie răspunsul la miracolul lui Chipper? 
Că Bierstone a găsit o cale de-a se furişa afară printr-o 
crăpătură din starea de zombi a lui Burny şi să preia 
controlul navei în curs de scufundare? Sufletul omenesc 
conține o infinitate de camere, în definitiv, dintre care unele 
vaste, altele nu mai mari decât un dulap cu mături, unele 
încuiate, câteva scăldate într-o lumină radiantă. Ne aplecăm 
mai aproape de scalpul vânos, nasul coroiat, sprâncenele ca o 
perie de sârmă; ne aplecăm mai adânc în putoare ca să 
cercetăm ochii aceia interesanți. Sunt ca nişte neoane negre; 
scânteiază ca lumina lunii pe malul îmbibat de apa unui râu. 
Una peste alta, par neliniştitor de zglobii, dar nu foarte umani. 
Asta nu ne prea ajută. 

Buzele lui Burny se mişcă: încă mai zâmbeşte, dacă puteți 
numi rictusul ăla zâmbet, dar a început să şoptească. Oare ce 
spune? 

-.... tau pitiţi în glopile lor înzânjerate şi-ş acopără ochii, 
zgânşesc dă gloază, să'manii miei copchii lătăşiţi... Nu, nu, ata 
n-ajută a nimic, no? A, uită motoalele, motoalele alea-şa 


flumoaşe-flumoaşe, şe plivelijte, motoalele-alea-şa flumoaşe pă 
fundalu'rezelii, cum se-nvălt, se-nvăâlt şi ald... Văz o gaulă, da, 
da, ute-o colo-şa, şa luminoazâ-n julu' majinilo şa-ndoite-n 
spate... 

Poate că Carl Bierstone ne povesteşte ceva de la fața locului, 
dar bolboroselile lui nu ne prea ajută. Haideţi să urmărim 
direcția privirii încețoşate a lui Burny, în speranța că ne va 
oferi un indiciu cu privire la ce l-a emoționat aşa tare pe 
bătrânel. Şi l-a şi excitat, cum observăm după forma de sub 
cearşaf. El şi Chipper par să fie pe aceeaşi lungime de undă, 
deoarece amândoi sunt gata de atac, numai că în loc de 
avantajul atenţiei experte a Rebeccăi Vilas, singura stimulare 
a lui Burny e priveliştea de la geam. 

Priveliştea cu greu se ridică la înălțimea domnişoarei Vilas. 
Cu capul uşor ridicat pe-o pernă, Charles Burnside se uită 
răpit afară, peste o întindere scurtă de peluză, spre un şir de 
arțari de la liziera unei păduri vaste. Mai departe se înalță 
coroanele mari şi bogate în frunze ale stejarilor. Câteva 
trunchiuri de mesteceni strălucesc ca nişte lumânări în 
întunecimea dinăuntru. De la înălțimea stejarilor şi-a 
copacilor de tot felul, noi ştim că privim rămăşiţele unei mari 
păduri ce-a întunecat cândva toată această parte a ţării. Ca 
toate urmele de păduri străvechi, şi acesta, care se întinde la 
nord şi est de Maxton's, vorbeşte despre mistere adânci pe-o 
voce aproape prea profundă ca să fie auzită. Sub bolta ei 
verde, timpul şi calmul îmbrățişează vărsarea de sânge şi 
moartea; violența se dezlănțuie nevăzută, constant, absorbită 
în fiecare aspect al unui peisaj tainic care nu stă nici-o clipă în 
loc, ci se mişcă neabătut cu o glacială lipsă de grabă. Covorul 
bogat de frunze acoperă milioane de oase risipite în strat după 
strat; tot ceea ce creşte şi prosperă aici o face pe seama 
putreziciunii. Lumi în lumi se-amestecă, şi mărețe universuri 
rânduite freamătă unul lângă altul, fiecare aducând neştiutor 
abundență şi catastrofă asupra vecinilor lui nebănuiți. 

Oare Burny contemplă pădurea aceasta, să fie oare 
însuflețit de ceea ce vede în ea? Sau, la o adică, el de fapt 


doarme şi Carl Bierstone zburdă în spatele ochilor stranii ai 
lui Charles Burnside? 

Burny şopteşte: 

— Vupi 'n vizuinii, zobolan 'n văgăuni, hene ulă cu ştomagu 
gol, o!, a!, cât îi dăflumoş-fiumoş, pletinii miei, din şe-n şe mai 
mut  micuzii se tâlăşc tâlăşc tâlăşc, o!, pe pişoruşe- 
nzânjerate... 

Haideţi să ne cărăbănim de-aici, bine? 

Să plecăm departe de bătrânul Burny gură spurcată - totul 
are o limită. Haideţi să căutăm aerul proaspăt şi să zburăm 
spre nord, peste pădure. Vulpile-n vizuini şi şobolanii-n 
văgăuni poate că urlă, adevărat, ăsta e mersul lucrurilor, dar 
nu vom găsi nici-o hienă moartă de foame în vestul 
Wisconsinului. Oricum, hienelor le e întotdeauna foame. Şi 
nimeni nu le plânge de milă. Ar trebui să fii un suflet foarte 
milos ca să-i plângi de milă unei creaturi care nu face nimic 
altceva decât să stea la pândă-n preajma altor specii până-n 
momentul când, rânjind şi chicotind, le poate fura resturile de 
mâncare. Ne luăm tălpăşița afară, direct prin acoperiş. 


La est de Maxton's, pădurea acoperă pământul pe 
aproximativ doi sau trei kilometri înainte ca un drum îngust 
de pământ să cotească dinspre Autostrada 35 şi să intre în ea, 
ca o cărare neglijentă făcută într-un păr bogat. Pădurea mai 
continuă cam o sută de metri, apoi face loc unui complex de 
locuințe vechi de treizeci de ani, construite pe două străzi. 
Coşuri de baschet, leagăne în curtea din spate, triciclete, 
biciclete şi vehicule pentru copii, marca Fisher-Price, 
aglomerează aleile majorităţii caselor de pe Schubert şi Gale. 
Copiii care le pun la treabă dorm acum în pat, visând la vată 
pe băț, cățeluşi, tururi complete, excursii în teritorii 
îndepărtate şi alte încântătoare nemărginiri; de dormit dorm şi 
părinţii lor îngrijoraţi, damnați să devină şi mai îngrijorați 
după ce vor fi citit contribuţia lui Wendell Green la prima 
pagină din Herald-ul de azi. 

Ceva ne reține atenţia - drumul acela îngust de pământ 
care face curbă în pădure din sectorul drept al Autostrăzii 35. 


Mai mult o cărare decât un drum adevărat, aerul de intimitate 
pe care-l emană contrastează parcă cu aparenta sa inutilitate. 
Cărarea şerpuieşte printre copaci şi, după un kilometru, se 
sfârşeşte. Care e scopul ei, la ce serveşte? De la înălțimea la 
care ne aflăm, traseul seamănă cu o linie vagă trasă cu un 
creion cu mină subțire - chiar ai nevoie de ochi de vultur ca 
să-l zăreşti -, dar cineva s-a chinuit mult să traseze această 
linie prin pădure. Au fost tăiați copaci şi căraţți de acolo, cu 
rădăcinile smulse din pământ. Dacă a făcut-o un singur om, 
operațiunea i-ar fi luat luni întregi de muncă grea, sudoare şi 
muşchi de oţel. Rezultatul acestui efort inuman are 
remarcabila calitate de-a se ascunde, de-a scăpa vederii, aşa 
încât dispare în peisaj dacă-ţi slăbeşte atenţia şi trebuie să-l 
găseşti din nou. Gândul ne-ar putea duce la pitici şi la minele 
secrete ale piticilor, la poteca ce duce la ascunzătoarea unde 
şi-a pitit aurul un balaur - o comoară atât de bine păzită încât 
accesul la ea a fost camuflat printr-o formulă magică. Nu, 
minele piticilor, comorile balaurilor şi formulele magice sunt 
prea copilăreşti, dar când coborâm ca să aruncăm o privire 
mai îndeaproape, vedem că un anunț bătut de vreme pe care 
scrie TRECEREA OPRITA se află la capătul potecii, dovadă a 
faptului că ceva este totuşi păzit, chiar dacă e vorba doar de 
intimitate. 

Cum am observat anunțul, ne uităm din nou la capătul 
potecii. În întunecimea de sub copacii de acolo, o zonă pare 
ceva mai umbrită. Chiar şi-aşa cum se micşorează în 
semiobscuritate, zona aceasta are o rigiditate nefirească ce-o 
deosebeşte de copacii din jur. Aha, oho, ne spunem în sinea 
noastră ca o reverberaţie a bolboroselii lui Burny, ce avem noi 
aici, vreun fel de zid? Pare lipsit de trăsături ca un zid. Când 
ajungem în mijlocul curbei pe care o face poteca, o porțiune 
triunghiulară de întuneric aproape complet obturată de 
vârfurile copacilor capătă brusc profilul unui acoperiş țuguiat. 
Numai după ce-am ajuns chiar deasupra ei, întreaga 
structură prinde forma unei case de lemn cu două etaje, o 
structură ciudat de părăginită, cu o verandă curbată în faţă. 
E limpede că această casă a stat goală o perioadă lungă de 


timp şi, după ce-i zărim ciudățeniile, primul lucru pe care-l 
observăm este lipsa ei de ospitalitate față de eventualii noi 
locatari. Un al doilea anunţ de TRECEREA OPRITĂ, sprijinit 
pe-o parte într-un unghi neverosimil de-un stâlp, nu face 
decât să sublinieze impresia lăsată chiar de clădire. 

Acoperişul ţuguiat acoperă numai secţiunea centrală. În 
stânga, o extensie cu un singur etaj se retrage printre copaci. 
În dreapta, din clădire se ivesc acareturi ca nişte magazii 
supradimensionate, mai mult ca nişte excrescențe decât ca 
nişte adaosuri ulterioare. În ambele sensuri ale cuvântului, 
clădirea pare dezechilibrată: a proiectat-o o minte dezaxată, 
apoi i-a dat necruțătoare o formă fizică descentrată. Haoticul 
rezultat sfidează curiozitatea şi se opune interpretării. O 
stranie invulnerabilitate monolitică emană din cărămizi şi 
scânduri, în pofida stricăciunilor provocate de timp şi vreme. 
Evident construia din dorința de singurătate, dacă nu de 
izolare, casa încă pare să le ceară pe amândouă. 

Cel mai ciudat dintre toate lucrurile, de unde ne uităm noi, 
casa pare să fi fost vopsită în negru uniform - nu doar 
scândurile, ci fiecare centimetru din exterior, veranda, 
finisajele, jgheaburile de ploaie, chiar şi ferestrele. Neagră, de 
sus până jos. lar asta nu e posibil; în acest neprihănit şi blând 
colț de lume, nici chiar cel mai nebun şi mizantrop 
constructor nu şi-ar transforma casa în propria-i umbră. 
Zburăm în jos până aproape de nivelul solului şi ne apropiem 
de-a lungul potecii înguste... 

Când ajungem destul de aproape ca să ne formăm o 
impresie solidă, ceea ce e neliniştitor de aproape, aflăm că 
mizantropia poate merge mai departe decât am presupus. 
Acum, casa nu mai e neagră, dar a fost cândva. Tonul şters pe 
care l-a căpătat acum ne face să credem că poate am judecat 
prea dur culoarea originală. Casa a ajuns de-un cenuşiu- 
închis ca plumbul, ca norii de furtună, ca mările zbuciumate 
şi carenele vaselor eşuate. Negrul ar fi mai de dorit decât lipsa 
asta completă de viață. 

Putem fi sigur că foarte puţini dintre adulţii care locuiesc în 
complexul din apropiere sau vreunul dintre cei din French 


Landing ori din oraşele înconjurătoare au sfidat avertizarea de 
pe 35 şi s-au aventurat de-a lungul potecii înguste. Aproape 
nimeni nici măcar nu mai observă acum semnul; niciunul 
dintre oamenii aceştia nu ştie de existența casei negre. Putem 
fi totuşi la fel de siguri că o parte dintre copiii lor au explorat 
poteca şi că unii dintre ei s-au aventurat destul de departe 
încât să dea peste casă. Ei trebuie s-o fi văzut într-un fel în 
care părinţii lor n-o puteau vedea, şi ceea ce-au văzut i-a 
trimis în goană înapoi spre autostradă. 

Casa neagră pare la fel de nelalocul ei în vestul 
Wisconsinului ca un zgârie-nori sau un castel cu şanţ de 
apărare. De fapt, casa neagră ar fi o anomalie oriunde în 
lumea noastră, mai puţin poate ca un „conac bântuit” sau un 
„castel al terorii” într-un parc de distracție, unde capacitatea 
de a-i dezgusta pe cumpărătorii de bilete ar scoate-o din 
circuit într-o săptămână. Totuşi, într-un fel, ne-ar putea 
aduce aminte de clădirile sărăcăcioase dispuse de-a lungul 
părții ascendente a Chase Street, partea mai apropiată de 
malul fluviului şi de Nailhouse Row. Decrepitul hotel Nelson, 
taverna infectă, magazinul de încălțăminte şi toate celelalte, 
marcate de dunga orizontală trasată de creionul unsuros al 
fluviului, împărtăşesc acelaşi aer sinistru, ca de vis şi aproape 
ireal, care impregnează casa neagră. 


În acest moment al înaintării noastre - şi de-a lungul 
tuturor celor care urmează - ar fi bine să ținem minte că 
această atmosferă ireală şi onirică e caracteristică zonelor de 
frontieră. Poate fi percepută la orice limită dintre un teritoriu 
şi altul, oricât de semnificativă sau nesemnificativă poate fi 
granița în chestiune. Zonele de frontieră sunt altfel decât alte 
locuri; sunt frontiereşti. 

Să presupunem că întâmplarea face să treceţi pentru întâia 
oară cu maşina printr-o porțiune semirurală din districtul 
Oostler al statului vostru natal, mergând în vizită la un 
prieten de sex opus recent divorțat, care s-a hotărât brusc şi, 
credeți voi, nechibzuit să-şi mute domiciliul în învecinatul 
district Orelost. Pe scaunul pasagerului, peste coşul de picnic 


în care sunt două sticle de Bordeaux super alb ţinute bine în 
loc de felurite bunătăţi ambalate în recipiente mici şi delicate 
se află o hartă atent împăturită în aşa fel încât să arate zona 
relevantă. Poate că nu ştiţi cu exactitate unde vă aflați, dar 
sunteți pe drumul bun şi timpul e de partea voastră. 

Treptat, peisajul se modifică. Drumul coteşte pe după o 
bermă inexistentă, apoi începe să şerpuiască într-un fel 
inexplicabil; în stânga şi-n dreapta, copacii se gârbovesc; sub 
crengile lor răsucite, casele răsfirate devin din ce în ce mai 
mici şi mai şubrede. În față, un câine în trei picioare iese 
dintr-un tufiş şi şchiopătează mârâind spre roata din dreapta 
față a maşinii voastre. O babă cu o pălărie minusculă de pai 
pe cap şi înfăşurată în ceea ce pare a fi un giulgiu îşi ridică 
ochii roşii de unde stă, pe un leagăn de pe-o verandă. Cu două 
curți mai încolo, o fetiță îmbrăcată în tifon roz murdar şi-o 
coroană de staniol flutură o baghetă magică scânteietoare, cu 
cap în formă de stea, pe deasupra unui morman de pneuri 
arzătoare. Apoi o pancartă dreptunghiulară purtând inscripția 
BUN VENIT ÎN DISTRICTUL ORELOST îşi face apariţia. În 
scurt timp, copacii îşi recapătă statura şi drumul se 
îndreaptă. Scăpat de angoasele pe care abia le-aţi observat 
până ce-au dispărut, apăsați acceleraţia şi vă grăbiţi spre 
prietenul vostru aflat în necaz. 

Zonele de frontieră au un aer de dezordine şi distorsiune. 
Grotescul, imprevizibilul şi anarhicul prind rădăcini în ele şi 
prosperă. Zonele centrale de frontieră au un aer de declin, de 
alunecare. Şi, deşi ne aflăm într-un decor de-o incredibilă 
frumusețe naturală, am traversat totodată o zonă naturală de 
frontieră, delimitată de-un râu mare şi definită de alte râuri 
mai mici, largi morene glaciare, faleze de calcar şi văi ce 
rămân invizibile, asemenea casei negre, până ce dai colțul 
potrivit şi îţi apar în față. 


Aţi văzut vreodată o boşorog furios în haine ponosite care 
împinge un cărucior de cumpărături gol pe străzi pustii şi 
bate câmpii despre un „hoş fuşut”> Uneori poartă o şapcă de 


baseball, alteori o pereche de ochelari de soare cu o lentilă 
crăpată. 

V-aţi oprit vreodată speriat în pragul unei uşi şi-ați privit 
un bărbat soldățos cu o cicatrice zigzagată ca un fulger pe-o 
parte a feței cum se aruncă spre o ceată de beţivi şi descoperă 
zăcând întins pe pământ, cu braţele depărtate ca aripile unui 
vultur, dându-şi ultima suflare, un băiat cu capul zdrobit şi 
cu buzunarele întoarse pe dos? Aţi văzut vreodată furia şi 
mila arzând pe fața mutilată a acelui bărbat? 

Acestea sunt semne ale alunecării. 

Un altul se întinde sub noi la periferia French Landing şi, în 
pofida terorii şi-a durerii sfâşietoare care înconjoară acest 
semn, nu avem ce face decât să-i fim martori. Prin mărturia 
noastră îi vom aduce onoare atât cât ne stă în puteri; iar 
semnul, fiind martorul privirii noastre mute, ne va răsplăti 
într-o măsură mult mai mare. 

Suntem din nou în văzduh şi sub noi se întinde - se întinde 
ca aripile unui vultur, am putea spune - districtul French, 
desfăşurat ca o hartă topografică. Lumina dimineţii, acum 
mai puternică, străluceşte pe dreptunghiuri de câmpii verzi şi 
scapără pe  paratrăsnetele înălțate pe  acoperişurile 
hambarelor. Drumurile par libere. Bălți plumburii de lumină 
sclipesc pe acoperişurile celor câtorva maşini care se îndreaptă 
alene spre oraş pe la marginea câmpurilor. Vacile Holstein 
împing cu botul porţile păşunilor, pregătite pentru spaţiul 
limitat al staulelor şi de întâlnirea matinală cu maşina de 
muls. 

La o distanţă sigură de casa neagră, care ne-a oferit deja un 
excelent exemplu de derapaj, planăm spre est, traversând 
lunga panglică dreaptă a Eleventh Street, începând o călătorie 
într-o zonă de tranzit alcătuită din case risipite ici-colo şi 
magazinaşe înainte ca Autostrada 35 să străbată terenul 
agricol propriu-zis. Magazinul 7-Eleven rămâne în urmă, la fel 
şi sala VFW, unde „mândria ţării” nu va fi ridicată în vârful 
catargului de steag decât peste alte patruzeci şi cinci de 
minute. În una dintre casele aflate mai departe de drum, o 
femeie pe nume Wanda Kinderling, soția lui Thornberg 


Kinderling, un bărbat netrebnic şi prostovan care-şi ispăşeşte 
pedeapsa pe viaţă la o închisoare din California, se trezeşte, 
ocheşte nivelul vodcii din sticla de pe noptieră şi se hotărăşte 
să amâne micul dejun pentru încă o oră. Cincizeci de metri 
mai încolo, tractoare scânteietoare în şiruri cazone stau cu 
fața la uriaşa bulă din oţel şi sticlă a reprezentanței de unelte 
agricole a lui Ted Goltz, Echipamente Agricole Districtul 
French, unde un soț şi tată cumsecade şi plin de griji pe nume 
Fred Marshall, pe care-l vom cunoaşte nu peste mult timp, va 
veni curând să-şi înceapă ziua de muncă. 

Dincolo de arătoasa bulă de sticlă şi de marea de asfalt a 
parcării lui Goltz, un kilometru de câmp înţelenit şi căzut de 
mult pradă neglijenței degenerează într-un târziu în pământ 
gol şi buruieni. La capătul unei lungi cotituri năpădite de 
buruieni, ceea ce pare a fi o stivă de lemne putrede stă între o 
baracă veche şi-o benzinărie antică. Asta e destinația noastră. 
Ne apropiem încet de pământ. Stiva de lemne capătă forma 
unei structuri coşcovite şi dărăpănate, în praful prăbuşirii. O 
veche reclamă Coca-Cola din tinichea găurită de gloanţe stă 
sprijinită de fațada clădirii. Solul plin de ierburi e plin de cutii 
e bere şi de-o sumedenie de chiştoace vechi de ţigară. 
Dinăuntru vine zumzetul constant şi somnolent al unei 
legiuni de muşte. Am vrea să ne retragem în aerul purificator 
şi să plecăm. Casa neagră a fost destul de neplăcută; de fapt, 
a fost teribilă, dar asta... asta va fi şi mai şi. 

O definiție secundară a alunecării este: senzația că 
lucrurile, în general, tocmai s-au înrăutățit sau, în foarte 
scurt timp, se vor înrăutăți. 

Dărăpănătura sub formă de vagon de marfă din fața 
noastră adăpostea în trecut un stabiliment comic de prost 
condus şi insalubru numit Ed's Eats & Dawes. Din spatele 
unei tejghele veşnic mizerabile, o batoză cântărind o sută 
şaizeci de kilograme pe nume Ed Gilbertson servea cândva 
hamburgeri unsuroşi şi prea tare prăjiți, sandviciuri cu 
maioneză şi salam de Bologna ornat cu amprente negre şi 
cornete cu înghețată dând pe afară unei clientele restrânse şi 
nepretenţioase, în majoritate copii de-ai locului care veneau cu 


bicicletele. Mort de mult, Ed a fost unul dintre numeroşii 
unchi ai şefului poliţiei din French Landing, Dale Gilbertson, şi 
un nepriceput cu suflet bun şi tolomac de mare renume local. 
Şorțul lui de bucătar era de-o mizerie indescriptibilă; starea 
mâinilor şi unghiilor sale l-ar fi adus în pragul vomei pe orice 
inspector de sănătate publică aflat în vizită; ustensilele sale 
puteau la fel de bine să fi fost spălate de pisici. Imediat dincolo 
de tejghea, tuburi de înghețată topita se coceau în căldura 
emanată de plita slinoasă. Deasupra capului, panglici 
mototolite de prins muşte atârnau invizibile sub stratul a o 
mie de cadavre de insecte. Scârbosul adevăr este că, decenii 
de-a rândul, Ed's Eats a permis unor generații după generații 
de microbi şi bacterii să se multiplice neobservate, mişunând 
pe unde le era voia, începând cu podeaua, tejgheaua şi plita - 
nedându-se înapoi nici de la a-l coloniza chiar şi pe Ed! - şi 
până la spatulă, furculiță şi căuşul nespălat pentru înghețată, 
de unde migrau în dezgustătoarea mâncare şi-n cele din urmă 
în gurile şi măruntaiele puştilor care o mâncau, ca şi în cele 
ale mamelor care veneau ocazional. 

Remarcabil este faptul că nimeni n-a murit vreodată după 
ce a mâncat la Ed's şi, după ce un infarct previzibil l-a lovit pe 
proprietar într-o zi când s-a urcat pe-un taburet pentru a lega 
în sfârşit o duzină de noi benzi antimuşte, nimeni nu s-a 
îndurat să-i dărâme coşmelia şi să curețe molozul. De 
douăzeci şi cinci de ani, la adăpostul întunericului, carcasa ei 
putridă a primit cu brațele deschise cupluri de adolescenți 
înamorațţi, dar şi grupuri de băieţi şi fete ce aveau nevoie de 
un loc izolat pentru a încerca întâia oară în istoria scrisă, sau 
aşa li se părea lor, libertatea euforiei bahice. 

Zumzetul ameţitor al muştelor ne spune că orice am fi pe 
cale să vedem în această ruină nu va fi nici o pereche de tineri 
amorezi, nici câțiva plozi fără minte, leşinaţi de beție. Vâjâitul 
ăla moale, lacom, inaudibil din drum, indică prezența unor 
lucruri extreme. Am putea spune că reprezintă un soi de 
portal. 

Intrăm. Lumina slabă a soarelui ce pătrunde prin spărturile 
din peretele estic şi din acoperişul coşcovit pictează fâşii 


strălucitoare pe podeaua nisipoasă. Pene şi praf se 
învolburează şi se mişcă peste urmele de animale şi peste 
palidele amprente lăsate de numeroşi pantofi demult plecaţi în 
altă parte. Pături rărite din surplusul armatei pline de pete de 
mucegai zac mototolite lângă peretele din stânga noastră; la 
distanță de câțiva metri, cutii de bere aruncate şi chiştoace de 
țigară tocite înconjoară o lampă de uragan cu kerosen şi 
abajur din sticlă crăpată. Lumina soarelui aruncă dungi calde 
peste urme proaspete de încălțăminte care înaintează într-o 
curbă largă pe după rămăşiţele scârboasei tejghele a lui Ed şi- 
n spaţiul gol ocupat înainte de sobă, o chiuvetă şi-un şir de 
rafturi pentru depozitare. Acolo unde odinioară era domeniul 
sacru al lui Ed, urmele dispar. O mişcare feroce a răvăşit 
praful şi nisipul, şi ceva care nu este o pătură militară veche, 
deşi ne-am dori să fi fost, zace în devălmăşie lângă peretele din 
spate, jumătate în interiorul, jumătate în exteriorul unei bălți 
neregulate de lichid vâscos închis la culoare. Muşte în delir 
planează deasupra Şi se aşază pe balta întunecată. În colțul 
colții în articulația de carne şi os ce iese din obiectul alb pe 
care-l ţine între labele din față. Obiectul alb e un pantof sport, 
un tenis. Un tenis New Balance, mai exact. Mai exact, un tenis 
New Balance de copil, mărimea treizeci şi cinci. 

Ne vine să ne folosim puterea de-a zbura şi să ne cărăm 
naibii de aici. Vrem să plutim afară prin acoperişul supus, să 
ajungem înapoi în aerul inofensiv, dar nu putem, trebuie să 
fim martori. Un câine urât ronțăie piciorul retezat al unui 
copil în vreme ce depune toate eforturile de-a scoate piciorul 
din tenisul New Balance alb. Spinarea costelivă a corciturii se 
arcuieşte în jos şi se întinde, umerii cu blană mătuită şi capul 
îngust coboară, labele osoase din față strâng vârtos prada, 
trage trage trage, dar şireturile tenisului sunt legate - 
ghinionul potăii. 

Cât despre acel ceva care nu este o veche pătură din 
surplusul armatei, în spatele unui vârtej de urme prăfuite şi 
făgaşe, în capătul îndepărtat al podelei, silueta ei palidă zace 
turtită şi cu fața-n sus, cu jumătatea superioară ieşind din 


balta întunecată. Un braţ se întinde flasc peste nisip; celălalt 
stă ridicat, sprijinit de perete. Degetele de la ambele mâini 
sunt strânse-n palmă. Părul aspru, blond-căpşună, cade 
moale pe lângă fața mică. Dacă ochii şi gura afişează vreo 
expresie recognoscibilă, aceea este de uşoară surpriză. Acesta 
e un accident al firii, nu înseamnă nimic, căci alcătuirea 
chipului acestei copile o face să pară uşor surprinsă chiar şi-n 
timp ce doarme. Vânătăi ca petele de cerneală şi mâzgăleli de 
radieră i se întind pe pomeți, pe tâmple, pe gât. Un tricou alb 
purtând sigla celor de la Milwaukee Brewers şi mânjit cu noroi 
şi sânge uscat îi acoperă torsul de la gât la buric. Jumătatea 
de jos a corpului, palidă ca fumul mai puţin acolo unde e 
spuzită cu sânge, se întinde în balta întunecată, unde muştele 
înnebunite planează şi se aşază. Piciorul ei stâng, gol şi zvelt, 
cuprinde un genunchi zgâriat şi se termină cu piscul unui 
tenis New Balance mânjit cu sânge, mărimea treizeci şi cinci, 
cu şireturile legate cu nod dublu, cu vârful îndreptat spre 
tavan. Acolo unde ar trebui să fie perechea acestui picior e-un 
loc gol, căci şoldul ei drept se termină, brusc, într-un ciot 
zdrențuit. 

Ne aflăm în prezenţa celei de-a treia victime a Pescarului, 
lrma Freneau, fetița în vârstă de zece ani. Undele de şoc 
stârnite de dispariția ei în după-amiaza zilei de ieri de pe 
trotuarul din fața magazinului video vor creşte în forță şi 
număr după ce Dale Gilbertson îi va găsi cadavrul, de acum în 
ceva mai mult de o zi. 

Pescarul a luat-o de pe Chase Street şi-a transportat-o - nu 
ne dăm seama cum - pe Chase Street şi Lyall Road în sus, pe 
lângă 7-Eleven şi sala VFW, pe lângă casa în care Wanda 
Kinderling face spume şi bea, pe lângă sclipitoarea navă 
spaţială din sticlă a lui Goltz şi dincolo de granița dintre oraş 
şi zona agricolă. 

Era în viață atunci când Pescarul a trecut-o pragul de lângă 
reclama Coca-Cola ciuruită. Trebuie să se fi zbătut, trebuie să 
fi strigat. Pescarul a dus-o la zidul din spate şi-a redus-o la 
tăcere cu lovituri în față. Foarte probabil, a strangulat-o. I-a 
coborât corpul pe podea şi i-a aranjat membrele. Cu excepția 


tenişilor New Balance albi, i-a scos toate hainele de la brâu în 
jos, chiloţii, jeanşii, şortul, orice o fi purtat Irma atunci când a 
răpit-o. După care, Pescarul i-a tăiat piciorul drept. Folosind 
un soi de cuţit lung şi cu lamă grea, şi fără ajutorul unui 
satâr sau fierăstrău, a despicat carnea şi osul până ce-a reuşit 
să detaşeze piciorul de restul corpului. Apoi, poate cu doar 
două sau trei lovituri vârtoase în gleznă, a retezat laba 
piciorului. A aruncat-o în lături aşa cum era, încă încălțată 
cu tenisul alb. Laba piciorului Ilrmei nu era importantă pentru 
Pescar - lui nu-i trebuia decât piciorul. 


Aici, prietenii mei, avem o alunecare în toată regula. 


Trupul mic şi inert al Irmei Freneau pare să se turtească de 
parcă ar vrea să se topească şi să curgă printre scândurile 
putrede ale duşumelei. Muştele îmbătate zumzăie neabătute. 
Câinele continuă să încerce să-şi scoată prada zemoasă din 
tenis. Dacă ar fi să-l readucem la viață pe Ed Gilbertson cel 
fără multă minte şi să-l punem să stea lângă noi, ar cădea în 
genunchi şi ar boci. Noi, pe de altă parte... 

Noi nu suntem aici să bocim. Nu cum ar face-o Ed, în orice 
caz, cuprinşi de-o ruşine îngrozită, refuzând să credem că 
aceasta este realitatea. Ceva înspăimântător s-a petrecut în 
această baracă, iar efectele şi urmele acestui ceva plutesc 
peste tot în jurul nostru. Noi am venit să observăm, să trecem 
în revistă şi să înregistrăm impresiile, imaginile reziduale, cele 
lăsate în coada de cometă a celor întâmplate. Acestea ne 
vorbesc prin toate aceste amănunte, prin urmare zăbovesc 
chiar dacă s-au consumat deja, prin urmare ne împresoară. O 
solemnitate adâncă, foarte adâncă, emană, din scenă, iar 
această solemnitate ne face umili. Fără ea, n-am înţelege 
nimic; marele mister ne-ar scăpa şi noi am merge mai departe 
surzi şi orbi, ignoranţi ca porcii. Hai să încercăm să nu 
mergem mai departe ca nişte porci. Trebuie să onorăm această 
scenă - mugştele, câinele care roade piciorul retezat, sărmanul 
corp palid al Irmei Freneau, enormitatea celor ce i s-au 


întâmplat - recunoscându-ne nimicnicia. Prin comparație, nu 
suntem nimic mai mult decât nişte aburi. 

O albină grasă intră nepăsătoare pe geamul fără sticlă aflat 
la doi metri de cadavrul Irmei, pe peretele lateral, şi face un 
tur lent şi explorator al părții din spate a barăcii. Suspendată 
sub aripile ei neclare, albina pare aproape prea grea ca să 
zboare, dar înaintează hotărâtă, cu uşurinţă şi fără grabă, 
mişcându-se mult deasupra podelei însângerate într-un cerc 
larg. Mugştele, corcitura şi Irma o ignoră. 

Pentru noi însă, albina, care continuă să zboare satisfăcută 
în spatele camerei ororilor, a încetat să mai fie un motiv bine- 
venit de abatere a atenției şi-a fost absorbită de misterul care 
ne înconjoară. E un detaliu al scenei, şi ea ne cere răspicat 
umilință şi ne vorbeşte. Huruitul greoi şi sfredelitor al aripilor 
sale pare să definească centrul exact al undelor sonore 
vălurite, de intensitate înaltă, produse de mugştele lacome: ca 
un cântăreț la un microfon în fața unui cor, albina 
controlează fundalul acustic. Sunetul se acumulează şi 
ajunge la un punct grav. Când albina intră într-una din dârele 
de lumină galbenă ce pătrund prin peretele dinspre est, 
dungile ei strălucesc în negru şi auriu, aripile fuzionează într- 
un evantai şi insecta devine o minune complexă, suspendată 
în aer. Fata măcelărită se aplatizează pe scândurile 
duşumelei. Umilința noastră, senzația noastră de nimicnicie, 
înțelegerea noastră a gravităţii profund întipărite în această 
scenă ne relevă forțele şi puterile ce ne depăşesc capacitatea de 
înțelegere, a unui fel de măreție întotdeauna prezentă şi 
activă, dar perceptibilă numai în momente precum acesta. 

Am fost onorați, însă onoarea e insuportabilă. Albina 
zumzăitoare dă ocol înapoi spre fereastra din spate şi trece 
într-o altă lume, şi, urmându-i exemplul, o luăm şi noi din loc, 
ieşind pe fereastră, în lumina soarelui, sus în văzduh. 

Miroase a căcat şi urină la căminul de bătrâni Maxton; 
senzația fragilă şi instabilă de alunecare de la casa dezaxată 
de la nord de Autostrada 35; bâzâitul muştelor şi balta de 
sânge de la fosta Ed's Eats. Ah! Pfui! Chiar nu există vreun loc 
în French Landing, ne-am putea întreba, unde să fie ceva 


frumos dincolo de suprafață? Unde ce-i în mână nu-i 
minciună, ca să zicem aşa? 

Răspunsul scurt: nu. French Landing ar trebui să poarte la 
fiecare punct de intrare indicatoare rutiere mari care să 
spună: ATENŢIE! ALUNECARE ÎN DESFĂŞURARE! TRECEȚI 
PE RISCUL VOSTRU! 

Magia care acționează aici este Magia Pescarului. A făcut 
din „plăcut” un lucru măcar temporar perimat. Dar noi putem 
merge într-un loc mai plăcut, iar dacă putem, probabil că ar 
trebui s-o facem, fiindcă avem nevoie de-o pauză să ne tragem 
sufletul. Poate că nu vom reuşi să scăpăm de alunecare, însă 
cel puţin putem vizita locuri unde nimeni nu se caca în pat 
sau nu sângerează pe podea (cel puţin nu încă). 


Aşadar, albina merge pe drumul ei, iar noi pe al nostru; 
drumul nostru ne duce spre sud, pe deasupra altor păduri 
care îşi emană mireasma de viață şi oxigen - un aer ca acesta 
nu mai există, cel puţin nu în lumea asta - şi apoi din nou în 
civilizație. 

Porțiunea aceasta de oraş se numeşte Libertyville, nume pe 
care i l-a dat Consiliul Local din French Landing în 1976. N-o 
să vă vină să credeți, dar Ed Gilbertson cel pântecos, Regele 
Hotdogilor în persoană, a fost membru al acelui grup 
bicentenar de părinți ai oraşului; acelea au fost zile ciudate, 
maica mea, zile într-adevăr ciudate. Nu la fel de ciudate ca 
acestea, totuşi; în French Landing, acestea sunt Zilele 
Pescarului, nestatornicele zile ale alunecării. 

Străzile din Libertyville au nume pe care adulţii le găsesc 
colorate, iar copiii, dureroase. Unii dintre cei din urmă se ştie 
că numesc zona aceasta de oraş Popoville. Haideţi să coborâm 
acum prin dulcele aer al dimineţii (deja se încălzeşte; va fi cu 
siguranța o zi demnă de Sărbătoarea Căpşunelor). Trecem 
încet şi fără zgomot pe deasupra Cawelot Street, lăsăm în 
urmă intersecția Camelot cu Avalon şi-o luăm de-a lungul 
Avalon spre Calea Domniței Marian. De pe Domnița Marian 
înaintăm spre - să fie de mirare? - Aleea Robin Hood. 


Aici, la numărul 16, o drăgălaşă căscioară în stil Cape Cod 
care pare perfectă pentru Cuviincioasa-Familie-Muncitoare- 
În-Drum-Spre-Mai-Bine, găsim un geam de la bucătărie 
deschis. Se simte miros de cafea şi pâine prăjită, o minunată 
combinaţie de miresme care sfidează alunecarea (măcar de n- 
am şti cum stau de fapt lucrurile; măcar de n-am fi văzut 
câinele făcându-şi mendrele, mâncând un picior dintr-un tenis 
aşa cum un copil ar mânca un hotdog direct din chiflă) şi 
urmăm aroma înăuntru. E plăcut să fii invizibil, nu-i aşa? Să 
observi în tăcerea noastră divină. Măcar de-ar fi puțin mai al 
naibii de neliniştitor ce ne-au văzut ochii divini! Dar asta-i o 
divagație. Acum suntem prinşi în horă, la bine şi la rău, şi-am 
face bine să ne vedem mai departe de treabă. E păcat să 
iroseşti lumina zilei, cum zic oamenii în partea asta de lume. 

Aici, în bucătăria de la numărul 16, este Fred Marshall, a 
cărui fotografie onorează în prezent afişul cu Vânzătorul Lunii 
din sala de prezentare de la Echipamente Agricole Districtul 
French. Fred a mai fost numit şi Angajatul Anului în trei din 
ultimii patru ani (acum doi ani, Ted Goltz i-a dat premiul lui 
Otto Eisman, doar ca să scape de monotonie), iar când el îşi 
face meseria nimeni nu radiază mai mult farmec, 
personalitate sau totală cumsecădenie. Voiaţi ceva plăcut? 
Doamnelor şi domnilor, vi-l prezentăm pe Fred Marshall! 

Numai că acum zâmbetul său încrezător nu se vede, iar 
părul său, întotdeauna bine pieptănat la serviciu, n-a văzut 
încă pieptenul. Poartă un şort Nike şi-un tricou cu mâneci 
tăiate în locul obişnuitei sale uniforme kaki perfect călcate şi- 
al cămăşii sport. Pe polița mobilei de bucătărie se află 
exemplarul familiei Marshall al ziarului La Riviere Herald, 
deschis la o pagină interioară. 

Fred are în ultima vreme destule probleme pe cap - sau, mai 
degrabă, soţia lui, Judy, are probleme, iar ce-i al ei e şi al lui, 
aşa a spus preotul când i-a unit în sfânta taină a cununiei -, 
iar ceea ce citeşte nu-l ajută deloc să se simtă mai bine. Nici 
pe departe. E continuarea articolului de pe prima pagină şi, 
desigur, autorul e mult iubitul scormonitor în rahat Wendell 
„PESCARUL ÎNCĂ ÎN LIBERTATE” Green. 


Continuarea e-o recapitulare ca la carte a primelor două 
crime (Oribil şi Tot Mai Oribil, aşa se gândeşte Fred la ele) şi, în 
timp ce citeşte, Fred îşi îndoaie mai întâi piciorul stâng sub el 
şi-apoi pe cel drept, întinzându-şi muşchii aceia atât de 
importanți ai coapselor şi pregătindu-se pentru alergarea de 
dimineață. Ce-ar putea fi mai anti-alunecare decât o alergare 
de dimineață? Ce-ar putea fi mai plăcut? Ce-ar putea strica 
un început aşa minunat al unei zile aşa frumoase în 
Wisconsin? 

Păi, ce ziceţi de asta: 

Visurile lui Johnny Irkenham erau destul de simple, potrivit 
tatălui său îndurerat. [Tată îndurerat, îşi zice Fred, întinzându- 
se şi închipuindu-şi-l pe fiul său dormind la etaj. Doamne 
Dumnezeule, ajută-mă să nu ajung niciodată un tată îndurerat. 
Neştiind, desigur, că în scurt timp va trebui să-şi asume acest 
rol.]| Johnny voia să se facă astronaut”, a zis George Irkenham, 
un zâmbet luminându-i pentru puţin timp chipul epuizat, 
Aista, fireşte, atunci când nu avea să stingă incendii ca 
membru al detaşamentului de pompieri din French Landing 
sau să lupte cu criminalitatea ca membru al Asociaţiei 
Americane a Dreptăţii.” 

Aceste visuri neprihănite s-au sfârşit într-un coşmar pe care 
nu ni-l putem închipui. [Dar sunt sigur c-o să încerci, îşi zice 
Fred, începând acum să facă exerciții de ridicare pe vârfuri.] 
La începutul acestei săptămâni, corpul lui dezmembrat a fost 
descoperit de către Spencer Hovdahl din Centralia. Hovdahl, 
un fost ofițer de credite la First Farmer State Bank, examina o 
fermă abandonată din French Landing deținută de John 
Ellison, care locuieşte într-un district vecin, în intenția de-a 
iniția procedurile de repunere în posesie. „De la început nu 
voiam să mă aflu acolo”, i-a spus Hovdahl reporterului nostru. 
„Dacă urăsc ceva, urăsc chestiile astea de repunere în posesie. 
[Aşa cum îl cunoaşte Pe Spencer Hovdahl, Fred are foarte mari 
îndoieli că „chestii” a fost cuvântul pe care l-a folosit.] Mi-am 
dorit şi mai puțin să mă aflu acolo după ce am intrat în cotețul 
gâinilor. E şubred şi gata să se dărâme, şi n-aş fi intrat dacă 
nu auzeam. zumzetul albinelor. Am crezut c-ar putea fi un stup 


acolo. Albinele sunt o pasiune de-a mea şi eram curios. Domnul 
să m-ajute, cât eram de curios. Sper să nu mai fiu curios 
niciodată. ” 

În cotețul găinilor a găsit corpul lui John Wesley Irkenham, 
în vârstă de şapte ani. Cadavrul fusese dezmembrat şi bucăţile 
de carne atârnate în lanţuri prinse de grinzile putrede ale 
cotețului. Chiar dacă şeful poliției Dale Gilbertson n-a vrut nici 
să confirme, nici să infirme, surse de încredere din cadrul 
poliției din La Riviere spun că torsul, coapsele şi fesele 
fuseseră muşcate... 

Bun, asta-i ajunge lui Fred, toată lumea la duşuri. Închide 
ziarul dintr-o mişcare sigură şi-l azvârle cât e polița de lungă, 
până la cafetiera Mr. Coffee. Pentru Dumnezeu, niciodată nu 
tipăreau chestii din astea în ziar când el era copil. Şi de ce 
Pescarul, pentru numele lui Dumnezeu? De ce trebuiau să-i 
dea fiecărui monstru o poreclă cu şpil, să transforme un tip de 
teapa celui care a făcut asta în Celebritatea Descreierată a 
Lunii? 

Evident, nimic de genul ăsta nu s-a întâmplat vreodată 
când el avea vârsta lui Tyler, dar principiul... blestematul 
principiu al problemei... 

Fred îşi termină exerciţiile de ridicat pe vârfuri, amintindu- 
şi să poarte o discuţie cu Tyler. Îi va veni mai greu decât 
discuţia scurtă pe care au avut-o despre de ce i se întăreşte 
uneori trebuşoara, dar trebuie s-o facă fără doar şi poate. 
Sistemul amicilor, îi va spune Fred. Acum va trebui să rămâi 
alături de amicii tăi, Ty. Să nu mai umbli haihui de capul tău o 
vreme, bine? 

Şi totuşi, gândul că Ty chiar ar putea fi ucis i se pare 
îndepărtat lui Fred; e-un subiect de documentare dramatice la 
televizor sau poate a unui film de Wes Craven. Să-i spunem 
Scream 4: Pescarul. De fapt, nu s-a făcut oare un film cam în 
ideea asta? Un tip îmbrăcat în impermeabil de pescar 
umblând de colo-colo şi omorând adolescenţi cu un cârlig? 
Poate, dar nu copii mici, nu copilaşi ca Amy St Pierre şi 
Johnny Irkenham. lisuse, lumea se ducea de râpă chiar sub 
ochii săi. 


Părți ale corpului agățate de lanţuri într-un coteţ de găini 
părăginit, asta-i partea care-l urmăreşte. Oare poate fi 
adevărat aşa ceva? 

Poate fi aici, chiar aici şi-acum în țara lui Tom Sawyer- 
Becky Thatcher? 

Ei, nu te mai gândi. E timpul să-ţi începi alergarea. 

Dar poate că ziarul s-a pierdut cumva în dimineața asta, 
gândeşte Fred, luându-l de pe poliţă şi împăturindu-l până 
când seamănă cu o carte groasă în ediție de masă (Însă o 
parte din titlul de primă pagină îl acuză chiar şi aşa: 
PESCARUL ÎNCĂ ÎN LI). Poate că ziarul, cumva, pur şi simplu, 
ştiu eu, a ajuns de bună-voie drept în bătrânul tomberon de 
lângă casă. 

Da, bună idee. Pentru că Judy s-a comportat ciudat în 
ultima vreme, iar poveştile vibrante ale lui Wendell Green 
despre Pescar nu ajută cu nimic (Torsul şi coapsele muşcate, 
îşi spuse Fred în vreme ce străbate încet casa cufundată în 
tăcerea primelor ore ale dimineţii spre uşă, şi dacă tot te-ai 
apucat, domnule chelner, cere-le să-mi taie o halcă sănătoasă 
şi frumoasă de cur). Ea citeşte obsesiv relatările din presă, fără 
a face vreun comentariu, însă lui Fred nu-i place felul smucit 
în care îşi mişcă ochii sau celelalte ticuri pe care le-a dezvoltat: 
atingerea neîncetată a buzei de sus cu limba, de pildă... Şi 
uneori, asta în ultimele două sau trei zile, i-a văzut limba 
ajungând până sus de tot şi atingându-i despicătura chiar de 
sub nas, o ispravă care i s-ar fi părut imposibilă dacă n-ar fi 
revăzut-o aseară, în timpul ştirilor locale. Se duce la culcare 
din ce în ce mai devreme şi uneori vorbeşte în somn - cuvinte 
stranii, îngălate, care nu par să aparțină limbii engleze. 
Uneori, când i se adresează, ea nu-i răspunde, se uită doar în 
gol, cu ochii căscați, mişcând mărunt din buze, frământându- 
şi palmele (pe dosul lor au început să apară crestături şi 
zgârieturi, chiar dacă îşi taie regulat foarte scurt unghiile). 

Ty a observat şi el ciudățeniile exagerate ale mamei sale. 
Sâmbătă, în timp ce tatăl şi fiul prânzeau împreună - Judy 
era la etaj, unde fugea un lung pui de somn, unul dintre 


multele, altă nouă abatere de la normalitate - băiatul a 
întrebat brusc, din senin: 

— Care-i problema cu mama? 

— Ty, nu e nici-o problemă cu... 

— Ba este! Tommy Erbter zice că-n ultimele zile îi mai 
lipseşte o cola ca să fie un Happy Meal complet. 

Şi oare nu lipsise decât puţin să se întindă peste supa de 
roşii şi sandviciurile cu brânză prăjită şi să-i tragă o scatoalcă 
fiului său? Singurului său fiu? Bunului şi bătrânului Ty, care 
nu era decât îngrijorat? Domnul să-l apere, ba bine că nu. 

În fața uşii, în capătul potecii de ciment care duce la stradă, 
Fred începe să alerge încet pe loc, inspirând adânc de câteva 
ori, făcându-şi rezerva de oxigen pe care o va folosi în curând. 
De obicei, aceasta e cea mai bună parte din zi (dacă se face 
abstracție, desigur, de momentele când el şi Judy fac dragoste, 
iar în ultima vreme asta s-a întâmplat dureros de rar). Îi place 
senzaţia - ştiinţa - faptului că poteca aceasta ar putea fi 
începutul drumului spre oriunde, că ar putea porni de-aici, 
din cartierul Libertyville al French Landingului, şi să ajungă 
în New York... În San Francisco... În Bombay... În trecătorile 
din munţii Nepalului. Fiecare pas făcut dincolo de uşa cuiva 
face o invitaţie lumii (poate chiar universului), iar ăsta e un 
lucru pe care Fred Marshall îl înțelege intuitiv. El vinde 
tractoare John Deere şi cultivatoare Case, da, s-a înțeles asta, 
însă imaginaţia nu-i lipseşte cu desăvârşire. Când el şi Judy 
erau studenți la UW-Madison, primele lor întâlniri aveau loc la 
cafeneaua din apropierea campusului, un refugiu cu jazz, 
espresso şi poezie numit Chocolate Watchband. N-ar fi complet 
deplasat să spunem că se îndrăgostiseră pe fondul sonor al 
beţivilor furioşi declamând operele lui Allen Ginsberg şi Gary 
Snyder în difuzoarele ieftine, dar delicios de zgomotoase din 
Chocolate Watchband. 

Fred mai inspiră o dată adânc şi îşi începe alergarea. Pe 
Aleea Robin Hood în jos spre Calea Domniței Marian, unde-i 
face cu mâna lui Deke Purvis. Deke, în halat şi şlapi, tocmai 
culege de pe jos, din veranda sa, porția zilnică de mefiență a 


lui Wendell Green. Apoi intră pe Avalon Street, grăbind acum 
puțin pasul, arătându-şi călcâiele dimineții. 

Totuşi, nu-şi poate alunga grijile. 

Judy, Judy, Judy, gândeşte cu vocea lui Cary Grant (o 
glumită care şi-a pierdut de mult hazul pentru iubirea vieții 
sale). 

Sunt bolboroselile de când doarme. E felul în care îşi roteşte 
ochii. Şi să nu uităm momentul (doar acum trei zile) când a 
urmărit-o până în bucătărie şi ea nu era acolo - se dovedise că 
era în spatele lui, coborând scările, iar cum a făcut asta i se 
pare mai puțin important decât de ce a făcut-o, să se furişeze 
sus pe scările din spate şi-apoi să coboare bocănind pe cele din 
față (pentru că asta trebuie să fi făcut; e singura modalitate la 
care se poate gândi). Mai sunt atingerile şi mângâierile 
constante pe care le face cu limba. Fred ştie unde duc toate 
acestea: Judy se comportă ca o femeie înspăimântată. Asta se 
întâmplă încă de dinainte ca Amy St Pierre să fie omorâtă, aşa 
că nu poate fi din cauza Pescarului, sau nu intru totul din 
cauza Pescarului. 

Dar mai e o problemă şi mai mare. Până acum două 
săptămâni, Fred v-ar fi spus că soţia lui n-are nici măcar un 
singur oscior de teamă în corp. Poate că are doar un metru 
cincizeci şi cinci („Hei, ajungi până la genunchiul unui purice”, 
zisese bunica lui Fred când făcuse cunoştinţă cu logodnica 
nepotului său), însă Judy are o inimă de leu, are inima unui 
războinic viking. Asta nu-i o gogomănie, nici o exagerare, nici 
o licență poetică: este purul adevăr aşa cum îl vede Fred, şi 
tocmai contrastul dintre ceea ce ştia înainte şi ceea ce vede 
acum e lucrul care-l sperie cel mai tare. 

De pe Avalon intră în goană pe Camelot, traversând 
intersecția fără să se uite după maşini, alergând mai repede ca 
de obicei, aproape sprintând în loc să facă jogging. Îşi 
aminteşte ceva ce s-a întâmplat cam cu o lună după ce au 
început să iasă împreună. 


Ca de obicei, se duseseră la Chocolate Watchband, numai 
că acum după-amiaza, ca să asculte un cvartet de jazz care 


chiar se descurcase binişor. Nu că ar fi ascultat ei cine ştie 
cât, după cum îşi dă seama acum Fred; mai mult îi vorbise lui 
Judy despre cât de puţin îi plăcea să urmeze cursurile 
Colegiului de Agricultură şi Zootehnie (Mu-U, ziceau 
îngâmfaţii de la Litere şi ştiinţe) şi cât de puţin îi plăcea 
Prostita părere a familiei sale cum că, după absolvire, se va 
întoarce acasă şi-l va ajuta pe Phil să aibă grijă de ferma 
familiei din French Landing. Ideea de a-şi petrece viaţa în jug 
cu Phil îi provoca lui Fred o mare tristeţe. 

Ce-ţi doreşti, atunci? întrebase Judy. Ținându-i mâna pe 
masă, o lumânare arzând într-un borcan de jeleu, formaţia de 
jazz de pe scenă cântând o improvizație suavă numită I|l Be 
There for You. 

Nu ştiu, spusese el, dar îți zic un lucru, Jude, ar fi trebuit să 
mă fi înscris la Administrarea Afacerilor, nu la Mu-U. Mă pricep 
mult mai bine la vânzare decăt la plantare. 

Atunci, de ce nu te transferi? 

Pentru că familia mea crede... 

Nu familia ta îți va trăi viața, Fred, ci tu. 

E uşor să vorbeşti, îşi aminteşte că şi-a zis, dar apoi s-a 
întâmplat ceva pe drumul de întoarcere în campus, ceva atât 
de uimitor şi dincolo de puterea sa de înțelegere a modului în 
care trebuie să meargă lucrurile în viață, încât îl umple de 
mirare chiar şi acum, după aproape treisprezece ani. 

Continuând să vorbească despre viitorul lui şi despre 
viitorul lor împreună. (Aş putea fi o soție de fermier, zisese 
Judy, dar numai dacă soțul meu vrea într-adevăr să fie 
fermier) Adânciţi în asta. Lăsându-şi picioarele să-i poarte fără 
a le păsa cine ştie cât unde se aflau. Şi-apoi, la intersecția lui 
State Street cu Gorham, un scrâşnet de frâne şi un bang 
metalic asurzitor le întrerupseseră conversaţia. Fred şi Judy 
întorseseră privirea şi văzuseră o camionetă Dodge care 
tocmai tamponase o furgonetă Ford cu ani buni la activ. 

Din furgonetă care intrase cât se poate de clar în indicatorul 
de oprire de la capătul lui Gorham Street cobora un bărbat de 
vârstă mijlocie îmbrăcat într-un costum maroniu de om ajuns 
la vârsta mijlocie. Părea în egală măsură speriat şi zdruncinat, 


iar Fred credea că pe bună dreptate; bărbatul care se apropia 
de el dinspre camionetă era tânăr, corpolent (Fred îşi amintea 
în mod special pântecele care i se răsfrângea peste betelia 
jeanşilor) şi ţinea în mână un levier. Cretin fără minte ce eşti! 
strigă tânărul corpolent. Uite ce mi-ai făcut cu camioneta! 
Asta-i maşina lu” tata, cretin afurisit! 

Costum-de-Vârstă-Mijlocie s-a dat îndărăt, cu ochii căscați, 
cu mâinile ridicate, Fred urmărind fascinat scena din fața 
magazinului  Rickman's Hardware, spunându-şi: O, nu, 
domnule, proastă idee. Nu dai înapoi când ai de-a face cu un 
tip ca ăsta, mergi către el, chiar şi-aşa nebun cum e. Îl provoci - 
nu vezi că-l provoci? Atât de fascinat că nu şi-a dat seama că 
mâna lui Judy nu mai era într-a sa, ascultând cu un soi de 
preştiință  bolnăvicioasă cum domnul Costum-de-Vârstă- 
Mijlocie, continuând să dea înapoi, bolborosea cum că-i pare 
rău... că-i numai şi numai vina lui, nu s-a uitat, nu s-a 
gândit... hârtii de asigurări... Banca Rurală... să deseneze O 
schiță... să cheme un polițist ca să ia declarații... 

Şi în tot acest timp, tânărul corpolent înainta, lovind cu 
capătul levierului în palmă, fără să-l asculte. Acolo nu era 
vorba de asigurare sau despăgubire; acolo era vorba despre 
cum domnul Costum-de-Vârstă-Mijlocie îl speriase ca toţi 
dracii în vreme ce nu făcea decât să-şi vadă liniştit de drum şi 
de treburile sale şi să-l asculte pe Johnny Paycheck cântând 
Take This Job and Shove It. Tânărul corpolent avea de gând să 
încaseze şi el un mic cec de răzbunare: pentru c-a fost speriat 
ca toți dracii şi zdruncinat la volan de i-a sunat apa-n cap... 
trebuia să încaseze ceva, cât de puţin, pentru că mirosul 
celuilalt bărbat îl ațâța, mirosul ăla galben ca pişatu' de 
teamă şi lipsă înnăscută de apărare. Era o situaţie ca-n 
bancul cu iepurele şi câinele de la fermă şi, cat ai clipi, 
iepurele a rămas fără niciun pic de loc unde să mai bată în 
retragere; domnul Costum-de-Vârstă-Mijlocie era lipit de 
furgoneta sa şi, într-o clipă, levierul avea să înceapă să fluture 
în aer şi sângele avea să-nceapă să se-mprăştie. 

Numai că n-a fost pic de sânge şi nici măcar o singură 
fluturare prin aer, pentru că, pe nepusă masă, Judy DelLoius 


s-a aflat acolo, mare cat să ajungă la genunchiul unui purice, 
dar stând între ei, uitându-se netemătoare în sus la fața roşie 
a tânărului corpolent. 

Fred a clipit, întrebându-se cum, pentru numele lui 
Dumnezeu, ajunsese ea acolo atât de repede. (Mult mai târziu, 
va simți exact acelaşi lucru când o va urma până în bucătărie 
doar ca să audă bocănitul egal al paşilor ei coborând pe scările 
din față.) Şi apoi? Apoi Judy l-a plesnit pe tânărul corpolent 
peste braţ! Pleosc! l-a plesnit drept peste bicepsul cărnos, 
lăsându-şi amprenta albă a palmei pe carnea pistruiată şi 
arsă de soare sub mâneca tricoului albastru rupt al 
individului. Fred a văzut-o, dar nu i-a venit să-şi creadă 
ochilor. 

Termină cu asta! a strigat Judy în sus spre fața surprinsă şi 
începând-să-fie-zăpăcită a lui tânărului corpolent. Pune-l jos 
şi termină odată! Nu fi prost! Vrei să ajungi la închisoare 
pentru o reparație care valorează doar şapte sute de dolari? 
Pune-l jos! Revino-ți în fire, uriaşule! Pune... chestia... aia... 
JOS! 

A urmat o secundă în care Fred a fost cât se poate de 
convins că tânărul corpolent va lăsa oricum levierul jos, dar 
drept în căpşorul frumușşel al iubitei sale. Însă Judy nici n-a 
clipit, ochii ei nu s-au dezlipit nici-o clipă de ochii tânărului cu 
levierul, care o domina cu cel puţin treizeci de centimetri şi 
probabil c-o depăşea în greutate cu vreo nouăzeci de 
kilograme. Cu siguranţă, în ziua aceea Judy n-a emanat 
niciun miros galben de urină de teamă; limba ei n-a atins 
deloc agitată buza superioară şi despicătura de sub nas; ochii 
ei scăpărători erau neabătuți. 

Şi, după încă un moment, tânărul corpolent a lăsat levierul 
jos. 

Fred nu-şi dăduse seama că în jur se adunaseră o mulțime 
de gură-cască până când nu auzise ropotul spontan de 
aplauze al celor, poate, treizeci de privitori. S-a alăturat şi el, 
niciodată mai mândru de ea ca în clipa aceea. Şi, pentru 
prima dată, Judy a părut înfiorată. A rămas însă locului, 
înfiorată sau nu. l-a adus pe cei doi laolaltă, trăgându-l pe 


domnul Costum-de-Vârstă-Mijlocie în față de un braț şi 
silindu-i pur şi simplu să-şi dea mâna. Când au sosit poliţiştii, 
tânărul  corpolent şi domnul Costum-de-Vârstă-Mijlocie 
şedeau umăr la umăr pe bordură, studiindu-şi reciproc 
hârtiile de asigurare. Caz închis. 

Fred şi Judy şi-au continuat drumul spre campus, ţinându- 
se iar de mână. Cale de două cvartale, Fred n-a scos o vorbă. 
Era oare copleşit de admiraţie pentru ea? Bănuia acum că da. 
În cele din urmă, a zis: A fost incredibil. 

Ea i-a aruncat o privire scurtă şi stânjenită, un zâmbet 
scurt şi la fel de stânjenit. Ba n-a fost, a zis. Dacă vrei să-i spui 
cumva, spune-i spirit de bun cetățean. L-am văzut pe tipu ăla 
pregătindu-se să se-arunce singur în puşcărie. Nu voiam să se 
întâmple asta. Sau să pățească ceva celălalt. 

Şi totuşi, această ultimă remarcă a făcut-o aproape ca pe- 
un ultim gând, iar Fred i-a simţit pentru întâia oară nu doar 
curajul, ci şi sufletul ei neabătut de viking. Trecuse de partea 
tânărului corpolent pentru că... păi, pentru că celălalt individ 
se temea. 

Dar nu ţi-a fost teamă? a întrebat-o el. Încă era atât de uluit 
de cele văzute, încât nu-i trecuse prin minte - deocamdată - că 
ar trebui să-i fie puţin ruşine; în definitiv, cea care luase 
atitudine în locul lui fusese tocmai iubita sa, iar asta nu era 
deloc conform Evangheliei după Hollywood. Nu ţi-a fost teamă 
că, în focul momentului, tipul cu levierul îți va trage una? 

În ochii lui Judy apăruseră nedumerirea. Mei nu mi-a trecut 
prin cap, a zis. 


Camelot se lărgeşte într-un târziu în Chase Street, unde se 
vede o frântură mică şi plăcută din Mississippi în zile senine 
ca aceasta, însă Fred nu merge atât de departe. Se întoarce 
din punctul cel mai înalt al Liberty Hights şi porneşte înapoi 
pe unde a venit, cu tricoul acum leoarcă de sudoare. De obicei, 
alergarea îl face să se simtă mai bine: nu însă şi azi, cel puţin 
nu încă. Neînfricata Judy din după-amiaza aceea de la 
intersecția lui State cu Gorham seamănă atât de puțin cu 
Judy cea cu privire rătăcită şi uneori detaşată de orice care 


locuieşte acum în casa sa - Judy cea care trage pui de somn 
după pui de somn şi care-şi frământă mâinile -, încât Fred 
chiar a discutat cu Pat Skarda despre asta. leri se întâmplase 
asta, - când doctorul a venit la Goltz's să se uite la maşinile de 
tuns iarba cu şa. 

Fred îi arătase vreo două, o Deere şi o Honda, s-a interesat 
ce-i mai face familia, apoi a întrebat (nepăsător, a sperat): Hei, 
doctore, spune-mi ceva: crezi că e posibil ca o persoană să 
înnebunească aşa, pur şi simplu? Fără niciun semn, adică? 

Skarda îi aruncase o privire tăioasă care lui Fred chiar îi 
plăcuse. E vorba de un adult sau de un adolescent, Fred? 

Păi, nu e vorba de nimeni, de fapt. Un râset mare, din tot 
sufletul - neconvingător pentru propriile-i urechi şi, judecând 
după privirea lui Skarda, nu prea convingător nici pentru el. 
De nimeni real, în orice caz. Dar, ipotetic vorbind, să zicem un 
adult. 

Skarda căzuse pe gânduri, apoi clătinase din cap. Sunt 
puține lucruri general valabile în medicină şi existaşi mai 
puține în psihiatrie. Astea fiind zise, trebuie să-ţi spun că mi se 
pare foarte puţin probabil ca o persoană să „înnebunească aşa, 
pur şi simplu „. S-ar putea să fie o trecere foarte rapidă, însă e 
vorba totuşi de-o trecere. Auzim cum se spune „lui cutare sau 
cutare i-a sărit o doagă”, însă asta se-ntâmplă rareori. 
Disfuncţia mentală - comportamentul nevrotic sau psihotic - 
cere timp pentru a se dezvolta şi, de obicei, există semne 
prevestitoare. Cum se mai simte mama ta în ultima vreme, 
Fred? 

Mama? O, hei, ea se simte bine. O duce pe roze. 

Şi Judy? 

Îi luase o clipă ca să afişeze un zâmbet, dar imediat ce 
reuşi, afişă unul mare de tot. Mare şi sincer. Judy? Şi ea o 
duce pe roze, doctore. Sigur că da. Pe zi ce trece. 

Cum să nu? Pe zi ce trece. Doar că manifestă câteva semne, 
atâta tot. 

Poate or să treacă, îşi zice el. Endorfinele alea straşnice în 
sfârşit îşi fac treaba şi, cât ai zice peşte, lucrul ăsta pare 
plauzibil. Optimismul e-o stare mult mai normală pentru 


Fred, care nu crede în alunecare, şi un zâmbet firav îi 
înfloreşte pe buze - primul din ziua aceasta. Poate că semnele 
or să treacă. Poate că orice-ar fi în neregulă cu ea o să dispară 
la fel de repede cum a apărut. Poate că-i chiar, înţelegi, o 
chestie legată de ciclu. Ca sindromu' premenstrual. 

Doamne, dacă asta ar fi totul, ce uşurare! Până una-alta, 
trebuie să se gândească la Ty. Trebuie să poarte o discuție cu 
Tyler despre sistemul amicilor, pentru că, deşi Fred nu crede 
în ceea ce Wendell 

Green aparent încearcă să insinueze, că fantoma unui 
celebru canibal de la finele secolului şi tăntălău absolut pe 
nume Albert Fish: a apărut, din cine ştie ce motiv, aici în 
ținutul Coulee, că cineva este fără doar şi poate acolo şi că 
acest cineva a ucis doi copilaşi şi-a făcut lucruri de nedescris 
(cel puţin dacă nu eşti Wendell Green, se pare) cadavrelor. 

Torsul, coapsele şi fesele muşcate, îşi zice Fred şi aleargă 
mai repede, deşi acum simte o înțepătură între coaste. Şi 
totuşi, asta merită a fi repetat: nu crede că aceste orori chiar îl 
pot atinge pe fiul său, şi nu vede nici cum ar fi putut provoca 
starea lui Judy, dat fiind că ciudățeniile ei au început pe când 
Amy St Pierre era încă în viaţă, la fel şi Johnny Irkenham, 
amândoi probabil jucându-se fericiți fiecare în curtea din 
spatele casei lui. 

Poate una, poate alta... dar ajunge cu Fred şi îngrijorările 
lui, bine? Haideţi să ne ridicăm din preajma minţii sale pline 
de griji şi să ajungem înaintea lui înapoi la Aleea Robin Hood 
nr. 16 - haideţi să mergem direct la sursa problemelor sale. 


Fereastra dormitorului conjugal de la etaj e deschisă, iar 
draperia nu reprezintă, desigur, o oprelişte; ne strecurăm 
drept prin ea, intrând odată cu briza şi primele sunete ale zilei 
ce se trezeşte la viață. 

Sunetele French Landingului trezindu-se la viață n-o 
trezesc pe Judy Marshall. Nu, ea stă cu ochii căscaţi încă de la 
ora trei, scrutând umbrele după nici ea nu ştie ce, fugind de 
vise prea oribile ca să şi le aducă aminte. Şi totuşi, îşi aduce 
aminte unele lucruri, oricât de puţin şi-ar dori asta. 


— Am văzut iar ochiul, rosteşte ea în camera goală. Limba 
îi iese din gură şi, fără ca Fred să fie prin preajmă ca s-o vadă 
(ea ştie că o urmăreşte; o fi ea îngrozită, însă nu e proastă), nu 
mângâie doar despicătura de sub nas, ci o acoperă cu o 
mişcare amplă, ca un câine care-şi linge chioampele după un 
bol de resturi. E-un ochi roşu. Ochiul lui. Ochiul Regelui. 

Ridică privirea la umbrele copacilor de afară. Dănţuiesc pe 
tavan, alcătuind siluete şi fețe, siluete şi fețe. 

— Ochiul Regelui, repetă, iar acum începe trucul cu 
mâinile: se frământă şi se răsucesc şi se strâng şi apasă. 
Abbalah! Vulpile-n vizuini! Abbalah-dun, Regele Purpuriu! 
Şobolanii-n văgăuni! Abbalah Munşun! Regele e-n Turnul lui, 
mănâncă pâine şi miere! Spărgătorii-s în subsol, fac bani 
bătând fiere! 

Clatină capul dintr-o parte în cealaltă. O, vocile astea, din 
întuneric ies ele, şi uneori se trezeşte cu o imagine arzând în 
spatele ochilor, imaginea unui necuprins turn stratificat 
înălțându-se în mijlocul unui câmp de trandafiri. Un câmp de 
sânge. Apoi încep vorbele, vorbirea în limbi, declarativ, cuvinte 
pe care nu le înțelege, darămite să le controleze, un flux 
amestecat de engleză şi păsărească. 

— Târâş, târâş, târâş, zice ea. Micuţii se târăsc pe 
picioruşele-nsângerate... o, pentru numele lui Hristos, n-o să 
înceteze asta niciodată? 

Limba îi țâşneşte afară din gură şi-o linge pe vârful nasului; 
pentru o clipă, nările îi sunt înfundate de propria-i salivă, iar 
capul îi bubuie 

„„„Abbalah, Abbalah-dun, Can-tah Abbalah... 

de cuvintele alea străine şi teribile, de imaginile alea teribile 
şi îngemănate ale Turnului şi-ale peşterilor arzătoare de 
dedesubt, peşteri prin care micuţii se târăsc cu picioare 
însângerate. Mintea stă să-i plesnească de câte sunt şi numai 
un singur lucru le va face să se oprească, există o singură cale 
de-a avea pace. 

Judy Marshall se ridică în capul oaselor. Pe măsuţța de 
lângă ea e-o veioză, un exemplar al celui mai recent roman de 
John Grisham, un carneţel (cadou de ziua ei din partea lui Ty, 


fiecare pagină purtând antetul IATĂ ÎNCĂ O IDEE MINUNATĂ 
DE-A MEA!) şi un pix pe care e imprimat LA REVIERE 
SHERATON. 

Judy apucă pixul şi mâzgăleşte în carneţel. 

Niciun Abbalah niciun Abbalah-dun niciun Turn niciun 
Spărgător niciun Rege Purpuriu doar vise astea-s doar visele 
mele. 

E suficient, însă obiectele de scris sunt de asemenea 
drumuri spre oriunde şi, înainte să poată dezlipi vârful 
acestuia din carnețelul aniversar, mai scrie un rând: 

Casa întunericului e intrarea în Abbalah intrarea în iad, şeol 
Munşun toată lumile şi spiritele astea 

Ajunge! Bunule şi milostivule Dumnezeu, ajunge! Şi ce-i 
mai rău: Dar dacă totul începe să aibă sens? 

Aruncă pixul înapoi pe masă, unde se rostogoleşte până la 
piciorul veiozei şi rămâne nemişcat. Apoi rupe pagina din 
carnețel, o mototoleşte şi-o vâră în gură. Mestecă frenetic, 
nerupând-o, dar cel puțin morfolind-o până se îmbibă cu 
salivă, apoi o înghite. Preţ de-o clipă îngrozitoare îi rămâne 
blocată în gât, dar apoi se desprinde din loc. Cuvintele şi 
lumile dau înapoi, şi Judy cade din nou pe perne, epuizată. E 
palidă la față şi transpirată, are ochii umflați de lacrimi 
nevărsate, însă umbrele mişcătoare de pe tavan nu i se mai 
pare că seamănă cu nişte fețe - fețele copiilor care se târăsc, 
ale şobolanilor în văgăuni, vulpi în vizuini, ochiul Regelui, 
Abbalah-Abbalah-dun! Acum sunt din nou,doar umbrele 
copacilor. Ea este Judy DeLois Marshall, soția lui Fred, mama 
lui Ty. Acesta e Libertyville, acesta e French Landing, acesta e 
districtul French, acesta e Wisconsin, aceasta e America, 
aceasta e emisfera nordică, aceasta e lumea, şi altă lume în 
afară de aceasta nu există. Fă să fie aşa. 

Ah, fă să fie aşa. 

Ochii i se închid şi, când recade complet în somn, noi 
străbatem camera spre uşă, dar, cu puţin înainte să ajungem 
acolo, Judy Marshall mai spune un lucru - îl spune pe când 
trece granița somnului. 

— Burnside nu-i numele tău. Unde-i văgăuna ta? 


Uşa dormitorului e închisă, aşa că noi folosim gaura cheii, 
trecând prin ea ca o şoaptă. Mergem de-a lungul holului, 
trecând pe lângă poze cu familia lui Judy şi cu a lui Fred, 
inclusiv o fotografie cu ferma familiei Marshall unde Fred şi 
Judy au petrecut o îngrozitoare, dar în fericire scurtă perioadă 
nu cu mult după ce s-au căsătorit. Vreți Un stat bun? Să nu-i 
vorbiți lui Judy Marshall despre fratele lui Fred, Phil. Numai 
să nu-i dați apă la moară, cum ar spune fără doar şi poate 
George Rathbun. 

Camera de la capătul holului nu are gaură de cheie, aşa că 
ne strecurăm pe sub ea ca o telegramă şi intrăm într-o cameră 
pe care o recunoaştem imediat ca fiind a unui băiat: ne dăm 
seama după mirosurile amestecate de şosete sport murdare şi 
unguent pentru picioare. E-o cameră mică aceasta, însă pare 
mai mare decât a lui Fred şi Judy din cealaltă parte a holului, 
foarte probabil pentru că lipseşte izul de anxietate. Pe pereți 
sunt postere cu Shaquille O'Neal, Jeremy Burnitz, echipa 
Milwaukee Bucks de anul trecut... Şi idolul lui Tyler Marshall, 
Mark McGwire. Mark McGwire joacă la Cards, iar Cards sunt 
duşmanul, dar, la naiba, nu-i ca şi când Milwaukee Brewers 
chiar ar reprezenta o provocare pentru cineva. Echipele Brew 
au fost vecine în liga americană şi sunt tot vecine în națională. 
lar McGwire... păi, el e un erou, nu? E puternic, e modest şi 
poate arunca o minge de baseball cât vezi cu ochii. Până şi 
tatăl lui Tyler, care ţine doar cu echipe din Wisconsin, crede că 
McGwire e un tip straşnic. „Cel mai bun lovitor din istoria 
jocului”, l-a numit după sezonul în care a strâns şaptezeci de 
tururi complete, iar Tyler, deşi în anul acela legendar nu era 
decât un țânc, n-a uitat-o niciodată. 

Tot pe peretele acestui băiețel care va fi în curând a patra 
victimă a Pescarului (da, a existat deja o a treia, după cum am 
văzut), la loc de cinste, chiar deasupra patului său, se află un 
poster care înfăţişează un castel mare şi întunecat la capătul 
unei pajiști lungi şi înnegurate. În partea de jos a posterului, 
pe care el l-a prins pe perete cu scotch (mama lui îi interzice 
categoric să folosească piuneze), stă scris REVENIŢI LA AULD 
SOD cu litere mari, verzi. Ty se gândeşte să-l ia de pe perete 


doar cât să decupeze partea asta. Nu-i place posterul pentru 
că ar manifesta vreun interes pentru Irlanda; lui, imaginea îi 
şopteşte despre alt loc, un Ioc aflat cu Totul Altundeva. E ca 
fotografia unui splendid regat legendar unde în păduri s-ar 
putea afla inorogi şi-n peşteri balauri. Nici vorbă de Irlanda; 
nici vorbă măcar de Harry Potter. Hogwarts e-un loc destul de 
plăcut pentru după-amiezile de vară, însă acesta e un castel 
din Regatul de cu Totul Altundeva. E primul lucru pe care-l 
vede Tyler Marshall dimineața, ultimul lucru pe care-l vede 
seara şi exact aşa îi place să fie. 

Stă ghemuit pe-o pane în chiloţi, o virgulă umană cu păr 
blond închis ciufulit şi-un deget mare aproape de gură, mai 
lipsind de fapt doar unu sau doi centimetri să fie supt. Visează 
- îi vedem pupilele cum se mişcă de la stânga la dreapta în 
spatele pleoapelor închise. | se mişcă şi buzele... Şopteşte 
ceva... Abbalah? Oare şopteşte cuvântul mamei sale? Cu 
siguranţă nu, dar... 

Ne aplecăm mai aproape ca să ascultăm, dar înainte să 
putem auzi cât de cât ceva, un circuit din ceasul-radio roşu- 
strident al lui Tyler se încinge şi, pe nepregătite, vocea lui 
George Rathbun umple încăperea, rechemându-l astfel pe 
Tyler din oricare ar fi fost visele care i se derulau sub chica 
aceea ciufulită. 

— Oameni buni, tre' să m-ascultaţi acu, de câte ori v-am 
zis asta? 

Dacă nu ştiţi de Mobilierul Fraţilor Henreid din French 
Landing şi Centralia, nu ştiţi ce înseamnă mobila adevărată. 
Exact, vorbesc despre Fraţii Henreid, căminul Extazului 
Colonial. Seturi de living seturi de sufragerie seturi de 
dormitor, mărci celebre pe care le cunoaşteţi şi în care aveţi 
încredere precum La-Z-Boy, Breton Wood şi Moosehead, PÂNĂ 
ŞI UN ORB VEDE CLAR CĂ FRAŢII HENREID ÎNSEAMNĂ 
CALITATE! 

Ty Marshall râde încă dinainte să fi deschis complet ambii 
ochi. Îl adoră pe George Rathbun; George e sigur marfă. 

lar acum, fără a schimba măcar viteza de la reclama 
publicitară: 


— Oameni buni, sunteţi pregătiți pentru Gala Berarilor, n- 
aşa? 

Mi-aţi trimis ilustratele-alea cu numele, adresa şi el 
telefono vostru pe ele? Sper că da, pen' că la miezul nopții se 
închide concursul. Dacă aţi uitat... pa şi pusi! 

Ty închide ochii la loc şi rosteşte pe muteşte acelaşi cuvânt 
de trei ori: Căcat, căcat, căcat. El a uitat să se înscrie, iar acum 
nu poate decât să spere că tatăl lui (care ştie cât de uituc îi 
poate fi fiul) a ţinut minte şi l-a înscris el în concurs. 

— Marele premiu? zice George. NUMAI ocazia ca tu sau 
persoana Pre-fe-ra-tă din câte cunoaşteţi să fie băiatul sau 
fata de mingi a Echipei Brew în tot campionatul Cincinnati. 
NUMAI ocazia să câştigaţi o crosă de baseball auto-gra-fi-a-tă 
de Richie Sexson, CHERESTEGIUL care ţine FULGERUL! Ca 
să nu mai pomenesc de cincizeci de locuri gratis de partea 
primei baze alături de mine, George Rathbun, Colegiul 
Ambulant al Cunoştinţelor despre Baseball din ţinutul Coulee. 
DA' DE CE Vă ZIC EU ASTA? Dacă a-ţi ratat înscrierea, e prea 
târziu pentru voi. Caz închis, joc terminat, trage-ți fermoarul! 
O, ştiu de ce-am adus vorba de asta - ca să fiu sigur c-o să fiți 
pe recepţie vinerea viitoare ca să vedeți dacă rostesc NUMELE 
VOSTRU la radio! 

Ty oftează. Nu sunt decât două şanse ca George să 
rostească la radio numele lui: una slabă şi niciuna. Nu că i-ar 
păsa cine ştie cât să fie băiat de mingi, îmbrăcat într-o 
uniformă Brewers lălâie şi să alerge prin fața atâtor oameni în 
Miller Park, dar să aibă propria crosă a lui Richie Sexson, 
cherestegiul cu fulgerul... ce mişto ar fi asta! 

Tyler se rostogoleşte din pat, miroase subsuorile tricoului de 
ieri, îl azvârle cât colo şi scoate altul din sertar. Tata îl întrebă 
uneori de ce-şi reglează alarma de deşteptare aşa devreme - în 
definitiv, e-n vacanţa de vară - şi Tyler nu pare să izbutească 
să-l facă să priceapă că fiecare zi e importantă, mai ales cele 
pline de căldură şi soare şi nici-o responsabilitate clară. E ca şi 
când ar exista o voce mică în el care-l avertizează să nu 
irosească niciun minut, nici măcar unul singur, pentru că 
timpul nu aşteaptă. 


Ceea ce George Rathbun spune mai departe alungă ultimele 
fuioare ale somnului din creierul lui Tyler - e ca un val de apă 
rece. 

— Ce zici, Coulee, vrei să vorbim despre Pescar? 

Tyler rămâne nemişcat, pe spinare trecându-i un fior rece 
şi-apoi coborându-i pe braţe. Pescarul. Un dezaxat care 
omoară copii... Şi îi mănâncă? Păi, a auzit şi el zvonul, în 
principal de la copiii mai mari de la terenul de baseball sau de 
la centrul de recreere French Landing, dar cine ar face ceva 
atât de scârbos? Canibalism, pfui! 

Vocea lui George scade în intensitate. 

— Acu'o să vă zic un mic secret, aşa că plecaţi urechea la 
unchiul vostru George. 

Tyler sade pe pat, ţinându-şi tenişii de şireturi şi plecând 
urechea la unchiul său George, aşa cum i s-a cerut să facă. 
Pare ciudat să-l audă pe George Rathbun vorbind despre un 
subiect atât de... atât de nesportiv, însă Tyler are încredere în 
el. Nu George Rathbun a prezis că Badgers vor ajunge cel 
puţin în primii opt acum doi ani, când toată lumea zicea că 
vor fi scoşi din competiție în prima rundă a Marelui Dans? Ba 
da. Caz închis, joc terminat, trage-ţi fermoarul. 

Vocea lui George scade şi mai mult în intensitate, până la 
ceva ce aproape că e o şoaptă confidențială. 

— Pescarul original, băieți şi fete, Albert Fish, e mort şi 
plecat dintre noi de şaizeci şi şapte de ani şi, din câte ştiu eu, 
n-a ajuns niciodată foarte departe la vest de New Jersey. Mai 
mult, probabil a fost un FAN AFURISIT AL YANKEE! AŞA CĂ 
FII PE PACE, COULEE! CAAALMEAZA-TE! 

Tyler se relaxează, zâmbind, şi începe să-şi încalțe tenişii. 
Calmează-te, bine zis. E încă o zi, şi mda, bine, mama lui a 
fost puţin cam dusă în ultima vreme, dar o să-şi revină ea. 

Haideţi să plecăm pe nota asta optimistă - să facem ca 
maioneza şi s-o tăiem, cum ar spune vajnicul George 
Rathbun. Şi, că tot veni vorba de George, acea voce ubicuă a 
dimineților din ţinutul Coulee, n-ar trebui oare să-i facem o 
vizită? Nu-i o idee rea. Haideţi s-o facem chiar acum. 


3 


leşim pe geamul lui Tyler, plecăm din Libertyville, zburând 
spre sud, în diagonală, nemaizăbovind acum, ci bătând 
zdravăn din aripile astea bătrâne, zburând cu un ţel în gând. 
Ne îndreptăm spre carnea heliografică a soarelui de dimineață 
devreme pe Părintele Apelor, ar Şi spre cea mai mare cutie de 
şase sticle din lume. Între ea şi County Road Oo (i-am putea 
spune Nailhouse Row dacă am vrea; de-acum suntem deja 
cetățeni de onoare ai French Landingului) se află un turn 
radio, cu becul de semnalizare din vârf acum invizibil în 
lumina puternică a acestei nou-născute zile de iulie. Simţim 
miros de iarbă şi copaci şi pământ care se încălzeşte şi, pe 
măsură ce ne apropiem de turn, mai simțim şi aroma 
spumoasă şi dospită a berii. 

Lângă turnul radio, în parcul industrial de pe partea estică 
a Peninsula Drive, se află o clădire mică de cărămidă arsă cu o 
parcare suficient de mare pentru şase maşini şi duba de 
patrulă a districtului, un Ford Econoline decrepit vopsit într- 
un roz-candel de măr. Pe măsură ce ziua se scurge şi după- 
amiaza face loc serii, umbrele cilindrice ale cutiei de şase sticle 
vor cădea mai întâi peste indicatorul de pe peluza cheală din 
fața drumului de acces, apoi peste clădire, apoi peste parcare. 
KDCU-AM, anunţă indicatorul, vocea voastră VORBITOARE 
ÎN ŢINUTUL COULEE. Peste asta, cu vopsea spray de-un roz 
aproape identic cu cel al dubei de patrulă, e scrisă o declarație 
ardentă: TROY IUBĂŞTE PĂ MARYANN! DA! Mai târziu, Howie 
Soule, mecanicul de la U-Crew, va curăța asta (probabil în 
timpul emisiunii Rush Limbaugh, care e transmisă prin satelit 
complet  automatizată), dar pentru moment rămâne, 
spunându-ne ce trebuie să ştim despre „iubărea” de provincie 
în centrul Americii. Se pare că, totuşi, am găsit ceva plăcut. 

Când ajungem, pe uşa laterală a staţiei iese un bărbat 
subțirel îmbrăcat în pantaloni Dockers kaki, o cămaşă albă 
fără cravată din bumbac egiptean încheiată până la gât şi 
bretele maronii (sunt la fel de subțiri ca şi el, bretelele astea, şi 
mult prea şmecheroase ca să fie numite suspensoare; 


suspensoarele sunt nişte lucruri vulgare pe care le poartă doar 
creaturi precum Chipper Maxton şi Sonny Heartfield, de la 
casa de pompe funebre). Individul acesta cu păr cărunt mai 
poartă şi o pălărie fedora foarte rigidă, antică, dar foarte bine 
întreținută. Bentița ei maronie se potriveşte cu bretelele. 
Poartă ochelari de aviator. Ocupă un loc pe iarba din stânga 
uşii, sub un difuzor ca vai de el din care se aude transmisia de 
acum: ştirile locale. După asta vor veni informațiile agricole 
din Chicago, ceea ce înseamnă că are la dispoziție zece minute 
înainte să se aşeze din nou în fața microfonului. 

Privim cu o nedumerire crescândă cum scoate un pachet de 
țigări American Spirit din buzunarul cămăşii şi aprinde una 
cu o brichetă de aur. Cu siguranţă, individul acesta elegant cu 
bretele, pantaloni Dockers şi pantofi Bass Veejun nu poate fi 
George Rathbun. În minte, ne-am creat deja o imagine a lui 
George şi este a unui tip foarte diferit de acesta. Cu ochiul 
minții vedem un individ cu o burtă uriaşă atârnând peste 
betelia albă a pantalonilor ecosez (din cauza cârnă-ciorilor 
ălora de la stadion), un ten roşu ca praful de cărămidă (din 
cauza berilor ălora de la stadion, fără a mai pomeni de toate 
urletele alea la antrenorii mişei) şi un gât scurt şi gros (perfect 
pentru găzduirea corzilor ălora vocale de azbest). George 
Rathburn cel din imaginaţia noastră - şi a întregului ținut 
Coulee, se înțelege de la sine - e un om cu ochi bulbucați, lat 
în cur, cu părul zburlit, cu plămâni încăpători, înghiţitor de 
tablete  Rolaids antiaciditate, şofer de Chevy, votant al 
republicanilor, un infarct ambulant şi-o vistierie de picanterii 
sportive,  înflăcărări  nebuneşti, prejudecăți smintite şi 
colesterol la cote înalte. 

Individul de aici nu e individul din imaginație. Individul 
acesta are mişcări de dansator. Individul acesta e-un ceai cu 
gheaţă într-o zi toridă. E fercheş ca regele de pică. 

Dar chiar asta-i partea comică, nu? ăhă. Gluma cu digeiul 
gras cu voce subțire, numai că întoarsă pe dos. Într-un sens 
absolut real, George Rathbun nici nu există. E un hobby în 
acțiune, o ficțiune în carne şi oase şi doar una dintre 
numeroasele personalități ale bărbatului costeliv. Cei de la 


KDCU îi cunosc numele adevărat şi cred că înțeleg gluma 
(replica de încheiere fiind, desigur, marca lui George, chestia 
cu „până şi un orb”), dar nu pricep nici jumătate din ea. Pricep 
exact o treime din ea, pentru că bărbatul în pantaloni Dockers 
şi pălărie fedora de pai este, de fapt, patru oameni într-unui 
singur. 

În orice caz, George Rathbun a fost salvarea postului 
KDCU, ultima staţie de radio AM care a supraviețuit pe piața 
sălbatică a posturilor FM. Vreme de cinci dimineți pe 
săptămână, săptămână de săptămână, el a fost un El Dorado 
al perioadei când majoritatea oamenilor pleacă la serviciu. 
Echipa-U (cum îşi spun ei) îl iubesc de-a dreptul la nebunie. 

Deasupra lui, difuzorul continuă să pârâie: 

— „încă niciun indiciu, potrivit şefului poliției Dale 
Gilbertson, care a spus că reporterul Wendell Green de la 
Herald este „un răspandac al groazei rupt de realitatea 
locului, pe care-l interesează mai mult să vândă ziarul decât 
modul în care facem noi lucrurile în French Landing”. 

Între timp, în Arden, un incendiu a luat viața unui fermier 
în vârstă şi a soției sale. Horst P. Lepplemier şi soţia sa, 
Gertrude, amândoi în vârstă de optzeci şi doi de ani... 

— Horst P. Lepplemier, zice sfrijitul, trăgând din ţigară cu 
ceea ce pare a fi o mare satisfacţie. Încearcă să repeţi asta de 
zece ori, dobitocule. 

La dreapta, în spatele lui, uşa se deschide din nou şi, chiar 
dacă fumătorul încă se mai află direct sub difuzor, aude 
perfect uşa. Ochii din spatele ochelarilor de aviator sunt morți 
de când se ştie, însă auzul îi e extrem de ascuțit. 

Nou-venitul e palid la față şi iese în soarele de dimineață 
clipind ca un pui de cârtiță tocmai scos din vizuină de lama 
unui plug. Capul i-a fost ras, cu excepţia unei creste de indian 
ce-i străbate mijlocul craniului şi-a unei codițe care porneşte 
chiar de deasupra cefei şi-i atârnă până la omoplați. Creasta a 
fost vopsită într-un roşu-aprins; codița e de-un albastru- 
electric. De lobul unei urechi i se leagănă un cercel sub formă 
de fulger care seamănă suspect de mult cu însemnul ofițerilor 
SS. Poartă un tricou negru rupt, cu un logo care spune 


SNIVELLING SHITS '97: TURNEUL NI SE SCOALĂ PENTRU 
IISUS. În mâna dreaptă, flăcăul acesta ieşit din comun are o 
carcasă de CD. 

— Bună, Morris, zice bărbatul slab cu pălărie fedora, fără 
să se întoarcă. 

Morris îşi reprimă un icnet scurt şi, aşa surprins cum e, 
seamănă perfect cu simpaticul băiețandru evreu care şi este. 
Morris Rosen e rezidentul de vară al Echipei-U, venit de la 
filiala din Oshkosh a UW. „Mamă, ador forța asta de muncă 
neplătită!” a fost auzit zicând Tom Wiggins, directorul 
postului, de obicei în vreme ce-şi freca machiavelic palmele. 
Niciodată un carnet de cecuri n-a fost păzit atât de straşnic 
cum păzeşte Wiggeri“: carnetul de cecuri al KDCU. Este ca 
Dragonul Smaug sprijinindu-se de mormanele sale de aur (nu 
c-ar fi mormane de orice în conturile KDCU; merită să 
repetăm că, în calitate de emitent în AM, postul e norocos şi 
numai fiindcă rămâne pe linia de plutire). 

Expresia de surprindere a lui Morris - ar fi corect să-i 
spunem expresie crispată de surprindere - se dizolvă într-un 
surâs. 

— Oau, domnu' Leyden! Ai nimerit-o la fix! Ce urechi bune 
ai! 

Apoi se încruntă. Chiar dacă domnul Leyden - care stă 
chiar sub difuzorul de afară, nu trebuia uitat asta - a auzit că 
cineva a ieşit pe uşă, pentru Dumnezeu, de unde-a ştiut care 
cineva era? 

— De unde ai ştiut că sunt eu? întreabă el. 

— Numai doi oameni de pe-aici miros dimineața a 
marijuana, zice Henry Leyden. Unul dintre ei, după ce 
fumează, face gargară cu apă de gură Scope; celălalt - care 
eşti tu, Morris - lasă ca mirosul să se împrăştie în toate cele 
patru vânturi. 

— Oau, face Morris plin de respect. Asta-i absolut 
fenofantastic. 

— Eu sunt absolut fenofantastic, e de acord Henry. Vorbeşte 
cumpătat şi domol. E-o treabă grea, da' cineva trebuie s-o 
facă. În legătură cu rendez-vous-ul tău de dimineaţă cu 


incontestabil apetisanta puicuţă thailandeză, îți pot oferi un 
aforism apalaş? 

— ZI-i, moşule. 

Aceasta e prima discuţie adevărată a lui Morris cu Henry 
Leyden, care e, în toate cele, marele deştept la care i s-a spus 
lui Morris să se aştepte. În toate cele şi încă ceva pe deasupra. 
Nu mai e aşa greu de crezut că ar putea avea o altă 
identitate... o identitate secretă, ca Bruce Wayne. Dar totuşi... 
e-o chestie ce-ţi dă fiori. 

— Ceea ce facem în copilărie se transformă în obicei, zice 
Henry pe aceeaşi voce domoală, absolut necaracteristică lui 
George Rathbun. Asta-i sfatul meu pentru tine, Morris. 

— Mda, categoric, zice Morris. N-are nici cea mai mică idee 
despre ce vorbeşte domnul Leyden. Dar, încet, timid, întinde 
mâna cu carcasa de CD. Pentru un moment, când Henry nu 
schițează niciun gest de a o lua, Morris se simte strivit dintr- 
odată, ca şi când ar avea din nou şapte ani şi-ar încerca să-şi 
uimească tatăl mereu prea ocupat cu un desen pe care l-a 
desenat toată ziua în camera sa. Apoi îşi zice: E orb, 
tolomacule. Poate că reuşeşte să-ţi simtă mirosul de iarbă în 
respirație şi poate că are urechi de liliac, dar de unde să ştie 
că-i întinzi un CD futut? 

Ezitant, puţin înspăimântat de propria-i temeritate, Morris 
îl apucă pe Henry de încheietura mâinii. Simte că bărbatul 
tresare puţin, dar apoi Leyden îşi lasă mâna condusă la 
carcasa subțire. 

— A, un CD, face el. Şi ce conţine, rogu-te să-mi spui? 

— Tre' să pui a şaptea piesă deseară la emisiune, zice 
Morris. Te rog. 

Pentru prima dată, Henry pare alarmat. Trage un fum din 
țigară, apoi o aruncă (fără ca măcar să se uite - desigur, ha- 
ha) în găleata de plastic cu nisip de lângă uşă. 

— Oare la ce emisiune te-ai putea referi? întreabă el. 

În loc să răspundă direct, Morris scoate un pleoscăit scurt 
şi rapid din buze, sunetul unui carnivor mic şi vorace 
mâncând ceva gustos. Şi, ca să agraveze şi mai mult lucrurile, 
îl urmează cu replica şobolanului de Wisconsin, la fel de bine 


cunoscută celor din grupa de vârstă a lui Morris cum e 
strigătul răguşit „Până şi un orb” al lui George Rathbun 
pentru cei mai în vârstă: „Mestec-o, înghite-o, ud-o bine, că 
oricum toooaaată iese prin acelaşi loc!” 

Nu-i iese prea bine, dar nu încape îndoială pe cine imită: pe 
unicul şi inimitabilul şobolan de Wisconsin, a cărui emisiune 
de seara orla KWLA-FM e faimoasă în ținutul Coulee (numai 
că termenul pe care probabil îl căutăm este „infam”). KWLA 
este minusculul post radio FM de colegiu din La Riviere, doar o 
pată pe tapetul radio din Wisconsin, însă audiența 
şobolanului e uriaşă. 

lar dacă ar afla cineva că George Rathbun cel care ţine cu 
echipa Brew, votează cu republicanii şi transmite în AM este 
în acelaşi timp şobolanul - care, odată, şi-a istorisit pe-un CD 
cu Backstreet Boys colorata poveste a evacuării intestinelor - 
s-ar putea ivi probleme. Destul de grave, probabil, răsunând 
cu mult dincolo de bine închegata comunitate mică a 
radioului. 

— Pentru Dumnezeu, Morris, ce te face să crezi că sunt 
şobolanul de Wisconsin? întreabă Henry. Abia dacă ştiu 
despre cine vorbeşti. Cine ţi-a băgat în cap o idee aşa ciudată? 

— O sursă bine informată, zice Morris cu şiretenie. 

Nu l-ar da de gol pe Howie Soule nici dacă i-ar smulge 
cineva unghiile cu cleşti înroşiți în foc. Pe deasupra, Howie a 
aflat doar din întâmplare: s-a dus într-o zi la căcătoarea 
postului după ce-a plecat Henry şi-a văzut că, în timp ce 
stătea pe tron, lui Henry îi căzuse portmoneul din buzunarul 
de la spate. Ai fi crezut că un individ ale cărui celelalte simţuri 
sunt, evident, atât de ascuţite ar fi simțit lipsa lui, însă 
probabil că lui Henry îi stătea mintea la alte lucruri - era clar 
un tip profund care fără-ndoială îşi petrecea zilele măcinând 
gânduri profunde. În orice caz, în portmoneul lui Henry (prin 
care Howie aruncase o privire „În spiritul curiozităţii amicale”, 
cum s-a exprimat el) era un card de identitate de la KWLA, iar 
pe linia pentru NUME, cineva ştampilase un desen mic cu un 
şobolan. Caz închis, joc terminat, trage-ți fermoarul. 


— Niciodată în viață n-am trecut măcar pragul de la KWLA, 
zice Henry, iar ăsta e adevărul gol-goluţ. 

Înregistrează casetele cu şobolanul de Wisconsin (printre 
altele) în studioul său de acasă, apoi le trimite la postul de 
radio de la Mail Boxes Etc. din centru, unde are o căsuţă 
poştală închiriată sub numele e Joe Strummer. Cardul cu 
şobolanul ştampilat era mai mult o invitaţie din partea 
personalului de la KWLA decât altceva, o invitaţie care n-a 
onorat-o niciodată... dar a păstrat cardul. 

— Ai devenit şi tu, Morris, sursa bine informată a cuiva? 

— Hă? 

— Ai mai spus cuiva că bănuieşti că sunt şobolanul de 
Wisconsin? 

— Nu! Sigur că nu! 

Ceea ce, cum ştim cu toţii, este exact ce spun oamenii. Din 
fericire pentru Henry, în cazul de față se întâmplă să fie 
adevărat. Până acum, cel puţin, dar ziua e încă la început. 

— Şi n-o s-o faci, nu? Pentru că zvonurile au tendința să 
prindă rădăcină. Exact ca anumite obiceiuri rele. 

Henry mimează pufăitul, trasul fumului în piept. 

— Ştiu cum să-mi ţin gura, declară Morris, cu o mândrie 
poate nelalocul ei. 

— Sper să fie aşa. Pentru că, dacă ai bate toba despre asta, 
ar trebui să te ucid. 

Bate toba, îşi zice Morris. O, mamă soare, tipu' ăsta-i marfă. 

— Mă omori, da, zice Morris, râzând. 

— Şi să te mănânc, continuă Henry. El nu râde; nici măcar 
nu zâmbeşte. 

— Mda, aşa-i. 

Morris râde din nou, dar de data asta râsetul i se pare 
ciudat şi forțat până şi lui. 

— De parcă ai fi Hannibal Lecter. 

— Nu, de parcă aş fi Pescarul, zice Henry. Întoarce încet 
ochelarii de aviator spre Morris. Soarele se reflectă în ei, 
transformându-i pentru o clipă în ochi arămii de foc. Morris 
face un pas în spate fără să-şi dea măcar seama că a făcut-o. 
Lui Albert Fish îi plăcea să înceapă cu curu, ştiai asta? 


— N... 

— Da, chiar aşa. Zicea că o bucată ţapănă de cur tânăr e la 
fel de dulce ca un cotlet de vițel. Exact astea-s cuvintele lui. 
Scrise într-o scrisoare către mama uneia dintre victimele sale. 

— Era dus cu pluta, zice Morris. Vocea i se pare palidă şi lui 
însuşi, vocea unui porcuşor grăsuliu care refuză să-i dea voie 
lupului mare şi rău să intre în casă. Dar nu-mi fac prea 
multe, ştii, griji că ai fi Pescarul. 

— Nu? De ce? 

— Omule, tu eşti orb, unu la mână! 

Henry nu zice nimic, se uită doar ţintă la un Morris acum 
profund neliniştit cu ochii săi învăpăiați de sticlă. Şi Morris 
gândeşte: Dar chiar este orb? Se învârte destul de bine pentru 
un tip orb... Şi felu' cum m-a ginit imediat ce-am ieşit, ce zici de 
asta, nu-i ciudat? 

— O să-mi ţin ciocu', promite el. Jur pe Dumnezeu. 

— Altceva nu vreau, spune Henry cu blândețe. Acum c-am 
lămurit asta, ce mi-ai adus, mai exact? 

Ridică CD-ul - dar nu ca şi când s-ar uita la el, observă 
Morris cu uşurare. 

— E-o formație, ăă, din Racine. Dirtysperm? Şi-au un cover 
la piesa aia, Where Did Our Love Go? Piesa aia veche de la 
Supremes. Numa' că ei o cântă cam cu o sută cincizeci de 
bătăi pe minut. E-al dracu' de comic. Adică, face praf 
cantecelu' ăla pop, omule, îl dă de pământ! 

— Dirtysperm, repetă Henry. Nu se numeau înainte Jane 
Wyatt's Clit>i* 

Morris se uită la Henry cu o venerație care ar putea deveni 
uşor iubire. 

— Chitaristul solo din Dirtysperm a fondat, cum ar fi, JWC, 
omule. Apoi el şi tipu' de la bas s-au certat pe-o chestie 
politică, ceva în legătură cu Dean Kissinger şi Henry Acheson, 
şi Ucky Ducky - ăsta-i chitaristu' - şi-a făcut singur formație, 
adică Dirtysperm. 

— Where Did Our Love Go? zice Henry căzut pe gânduri, 
după care îi dă CD-ul înapoi. Şi, ca şi când ar vedea cum îi 


cade fața lui Morris: Nu pot fi văzut cu aşa ceva - gândeşte 
puţin. Bagă-mi-l în dulapul din vestiar. 

Tristețea lui Morris dispare şi băiatul declanşează un 
zâmbet solar. 

— Mda, bine! S-a făcut, domnu' Leyden! 

— Şi să nu te vadă nimeni când o faci. Mai ales Howie 
Soule. Howie e puţin cam băgăcios. Ai face bine să nu-l imiţi. 

— Nici vorbă, moşule! 

Încă zâmbind, încântat de cum au decurs lucrurile, Morris 
întinde mâna după clanţă. 

— Şi, Morris? 

— Mda? 

— Dacă tot îmi cunoşti secretul, poate ar fi mai bine să-mi 
spui Henry. 

— Henry? Mda! 

Nu-i aşa că asta e cea mai bună dimineaţă de vară pentru 
Morris Rosen? Ba bine că nu. 

— ŞI încă ceva. 

— Mda? Henry? 

Morris îndrăzneşte să-şi imagineze o zi când vor progresa la 
Hank şi Morrie. 

— Să-ţi ţii gura despre şobolan. 

— Ți-am zis deja că... 

— Da, şi te cred. Dar ispita vine târâş, Morris; ispita vine 
târâş ca un hoț noaptea, sau ca un ucigaş în căutare de 
pradă. Dacă cedezi ispitei, o să ştiu. O să ţi-o miros pe piele ca 
pe-o apă de colonie proastă. Mă crezi? 

— Aă... mda. 

Şi chiar îl crede. Mai târziu, când va avea timp să se lase pe 
spate şi să se relaxeze, Morris îşi va spune că asta-i o idee 
absolut ridicolă, dar da, în momentul acela, chiar crede în ea. 
Crede în el. E ca şi când ai fi hipnotizat. 

— Prea bine. Acum du-te. Am nevoie de reclamele la Ace 
Hardware, Zaglat Chevy şi Mr. Tastee Ribs puse deoparte 
pentru primul segment de emisiune. 

— Clar. 

— De asemenea, meciul de aseară... 


— Wickman care a lovit de pe margine într-a opta repriză? 
A fost o chestie nasoală. Absolut, cum ar veni, necaracteristică 
pentru Brewers. 

— Nu, cred că ne trebuie turul complet al lui Mark Loretta 
dintr-a noua repriză. Loretta nu loveşte de multe ori, iar fanii 
îl plac. Nu-mi dau seama de ce. Până şi un orb vede că n-are 
amploare, mai ales de la dracu-n praznic unde stă. Du-te, 
fiule. Pune CD-ul în dulap şi, dacă-l văd pe şobolan, o să i-l 
dau. Sunt sigur c-o să facă o încercare. 

— Piesa a... 

— Şaptea, şaptea, rimează cu haplea. N-o să uit şi n-o să 
uite nici el. Acum, du-te. 

Morris îi mai aruncă o ultimă privire recunoscătoare şi se 
întoarce înăuntru. Henry Leyden, alias George Rathbun, alias 
şobolanul de Wisconsin, dar şi alias Henry Shake (o să 
ajungem şi la asta, dar nu acum; ceasul înaintează repejor), 
îşi mai aprinde o ţigară şi trage adânc în piept. Nu va avea 
timp s-o termine; informațiile agricole sunt deja în toi (porcii 
de tăiat se îngraşă, grâul e în creştere, iar porumbul ajunge 
până la ochiul unui elefant), dar mai simte nevoia câtorva 
fumuri pentru a-şi recăpăta echilibrul interior. O zi lungă, 
lungă se întinde în fața lui, sfârşindu-se cu Sărbătoarea 
Căpşunelor de la casa de bătrâni Maxton, casa aceea a 
ororilor antice. Dumnezeu să-l apere de ghearele lui William 
„Chipper” Maxton, şi-a spus de multe ori. Dacă ar trebui să 
aleagă să-şi trăiască ultimele zile la CBM şi să-şi ardă fața cu 
o lampă de sudură, ar alege oricând lampa de sudură. Mai 
târziu, dacă nu va fi complet epuizat, poate că prietenul lui de 
mai încolo pe drum îi va face o vizită şi vor putea începe 
îndelung promisa lectură a Casei umbrelor. Asta ar fi o 
desfătare. 

Cat de mult, se întreabă el, va reuşi Morris Rose să păstreze 
secretul acela monumental? Păi, Henry bănuieşte că va afla 
singur. Îi place prea mult de şobolan ca să renunțe la el cu 
una, cu două; ăsta-i un lucru de netăgăduit. 

— Dean Kissinger, murmură el. Henry Acheson. Ucky 


Ducky. 


Doamne, apără-ne. 

Mai trage un fum din ţigară, apoi o aruncă în găleata cu 
NISIP. 

E timpul să se întoarcă înăuntru, e timpul să retransmită 
turul complet al lui Mark Loretta din seara precedentă, e 
timpul să mai ia câteva telefoane din partea înflăcăraților fani 
sportivi din ţinutul Coulee. 

Şi e timpul ca noi să ne luăm tălpăşița. Clopotnița bisericii 
luterane a bătut de ora şapte. 

În French Landing, lucrurile încep să prindă viteză. Nimeni 
nu zace mult în pat prin partea asta de lume, iar noi trebuie 
să ne grăbim să punem capăt turului nostru. Curând, 
lucrurile au să se pună în mişcare şi s-ar putea să se deruleze 
cu repeziciune. Totuşi, ne-am descurcat bine şi nu mai avem 
de făcut decât o singură oprire până să ajungem la destinația 
noastră finală. 

Ne ridicăm pe curenţii calzi de aer ai verii şi planăm pentru 
o clipă lângă turnul KDCU (ne aflăm destul de aproape ca să 
auzim tic-tic-ticul semnalizatorului şi zumzetul jos şi destul 
de sinistru al electricităţii), uitându-ne spre nord şi 
pregătindu-ne de drum. La treisprezece kilometri în amonte se 
află oraşul Great Bluff, numit după dealul de calcar ce se 
înalță acolo. Dealul are reputaţia de-a fi bântuit, pentru că în 
1888 un şef al tribului indian Fox (Ochi Ageri îl chema) şi-a 
adunat toți luptătorii, şamanii, femeile şi copiii şi le-a spus să 
sară în gol, ca să scape de oribila Soartă pe care o zărise el în 
vise. Supuşii lui Ochi Ageri, ca şi ai lui Jim Jones, au făcut 
ce li s-a cerut. 

Nu vom merge totuşi atât de mult în amonte; avem destule 
fantome cu care să dăm piept aici, în French Landing. Haideţi 
în schimb să mai zburăm o dată peste Nailhouse Row 
(motocicletele Harley au dispărut; Beezer St Pierre a plecat în 
fruntea trupei Thunder Five la serviciu, la berărie), peste 
Queen Street şi azilul Maxton (acolo se află Burny, care şi 
acum se uită pe fereastră - pfui), către Bluff Street. Aici mai că 
suntem din nou în câmp deschis. Chiar şi acum, în secolul 


XXI, oraşele din ţinutul Coulee fac repede loc pădurilor şi 
câmpiilor. 

Herman Street e la o curbă la stânga de Bluff Street, într-o 
zonă care nu-i tocmai orăşel de provincie şi nici tocmai oraş 
mare. Aici, într-o casă masivă de cărămidă aflată la capătul 
unei pajişti de un kilometru încă nedescoperită de constructori 
(până şi aici sunt câţiva constructori, agenţi neştiutori ai 
alunecării), locuieşte Dale Gilbertson cu soția sa, Sarah, şi fiul 
lor David, în vârstă de şase ani. 

Nu putem zăbovi mult, dar haideţi să intrăm măcar pentru 
o clipă pe geamul de la bucătărie. E deschis, în definitiv, şi 
avem loc să ne cocoțăm chiar aici pe tejghea, între cafetiera 
Silex şi prăjitorul de pâine. La masă, citind ziarul şi 
îndesându-şi în gură cereale Special K cărora nici nu le simte 
gustul (a uitat şi de zahăr, şi de feliile de babană în supărarea 
care l-a cuprins când a văzut încă un articol semnat de 
Wendell Green pe prima pagină a Herald), stă însuşi şeful 
poliţiei, Gilbertson. În dimineața aceasta este, fără-ndoială, cel 
mai nefericit om din French Landing. Vom face curând 
cunoştinţă cu singurul său coechipier în acest concurs cu 
premii-surpriză, dar, pentru moment, să ne limităm la Dale. 

Pescarul, îşi spune el cu tristețe, gândurile sale pe marginea 
acestui subiect fiind foarte asemănătoare cu acelea ale lui 
Bobby Dulac şi Tom Lund. De ce nu i-ai dat un nume puțin mai 
de început de secol, cretin scribălău şi-ncurcă lume? Ceva 
puțin mai local? Dahmerboy, poate, asta ar fi fost bine. 

A, dar Dale ştie de ce. Asemănările dintre Albert Fish, care a 
acționat în New York, şi băiatul lor de-aici din French Landing 
sunt pur şi simplu prea bune - prea gustoase - pentru a le 
ignora. Fish îşi strangula victimele, aşa cum şi Amy St Pierre 
şi Johnny lrkenham au fost amândoi aparent strangulați; 
Fish îşi mânca victimele, aşa cum şi fata şi băiatul au fost 
amândoi aparent mâncaţi; atât Fish, cât Şi individul de acum 
demonstrau un apetit deosebit pentru... ei bine, pentru 
porțiunile posterioare ale corpului. 

Dale se uită la cereale, apoi aruncă lingura în ele şi dă bolul 
deoparte cu dosul palmei. 


Şi scrisorile. Nu poţi uita de scrisori. 

Dale aruncă o privire jos spre servieta sa, aflată de-o parte a 
scaunului ca un câine credincios. Dosarul e în ea, şi-l atrage 
aşa cum un dinte cariat şi dureros atrage limba. Poate că 
reuşeşte să-şi țină mâinile departe de el, cel puţin când e 
acasă, unde se joacă de-a prinselea cu fiul său şi unde face 
dragoste cu soția, dar să-şi țină mintea departe de el... ăsta-i o 
cu totu' altă ciorbă de burtă, cum se spune deseori prin părțile 
astea. 

Albert Fish i-a trimis o scrisoare lungă şi detaliată mamei 
lui Grace Budd, victima care i-a adus în cele din urmă 
bătrânului canibal o excursie pe scaunul electric. („Ce fior o să 
fie electrocutarea!” umblă vorba că le-a spus Fish temnicerilor 
săi. „Singurul pe care nu l-am încercat!”) Criminalul de acum 
a scris şi el scrisori asemănătoare, una adresată lui Helen 
Irkenham, cealaltă tatălui lui Amy, grozavul (dar sincer 
îndureratul, după câte şi-a dat seama Dale) Armand „Beezer” 
St Pierre. Ar fi bine dacă Dale ar putea crede că scrisorile 
acestea au fost scrise de cine ştie ce încurcă lume care, altfel, 
n-are nici-o legătură cu crimele, dar amândouă conțineau 
informaţii care au fost ascunse de ochii presei, informaţii pe 
care e de presupus că numai criminalul le putea deține. 

În cele din urmă, Dale cedează ispitei (cât de bine ar înţelege 
asta Henry Leyden) şi înşfacă servieta. O deschide şi pune un 
dosar gros acolo unde s-a aflat înainte bolul cu cereale. Pune 
servieta înapoi lângă scaun, după care deschide dosarul 
(poartă titlul ST PIERRE/IRKENHAM, nu pescarul). Trece 
peste fotografiile făcute la şcoală care-ţi sfâşie sufletul a doi 
copii zâmbitori, cu câţiva dinți lipsă, peste rapoartele 
medicului legist al statului, rapoarte prea îngrozitoare să fie 
citite, şi peste fotografiile de la locul faptei prea îngrozitoare să 
fie privire (a, dar el trebuie să se uite la ele, din nou şi din nou, 
trebuie să se uite la ele - lanțurile mânjite cu sânge, muştele, 
ochii deschişi). Mai sunt şi diverse transcrieri, cea mai lungă 
fiind a unui interogatoriu luat lui Spencer Hovdahl, cel care l- 
a găsit pe băiatul familiei Irkenham şi care a fost considerat, 
pentru foarte scurt timp, suspect. 


Urmează xerocopii a trei scrisori. Una le-a fost trimisă lui 
George şi Helen Irkenham (adresată doar lui Helen, dacă asta 
avea vreo importanţă). Una a ajuns la Armand „Beezer” St 
Pierre (adresata) pe deasupra, exact în felul ăsta, cu tot cu 
poreclă). A treia îi fusese trimisă lui Grace Budd, din New York 
City, după uciderea fiicei sale la sfârşitul toamnei lui 1928. 

Dale le aşază pe toate trei una lângă cealaltă. 

Grace mi-a stat în poală şi m-a sărutat. M-am hotărât s-o 
mănânc. Aşa îi scrisese Fish doamnei Budd. 

Amy mi-a stat în poală şi m-a îmbrăţişat. M-am hotărât s-o 
mănânc. Aşa-i scrisese lui Beezer St Pierre corespondentul 
său, şi să mai mire pe cineva că bărbatul amenințase să ardă 
din temelii secția de poliție din French Landing? Lui Dale nu-i 
place de nemernicul ăla, dar trebuie să recunoască că s-ar 
simți la fel în locul lui. 

M-am dus la etaj şi mi-am dat jos toate hainele. Ştiam că 
dacă n-o fac o să mi le mânjesc cu sângele ei. Fish către 
doamna Budd. 

M-am dus în spatele cotețului şi m-am dat jos tăte hainele. 
Ştiam că de n-o fac o să mi le mânjesc cu sânjele lui. Anonimul 
către Helen Irkenham. Şi aici apărea o întrebare: Cum poate o 
mamă să primească o asemenea scrisoare şi să-şi păstreze 
sănătatea mintală? Era oare posibil? Dale credea că nu. Helen 
a răspuns coerent la întrebări, îi oferise chiar şi ceai ultima 
dată când s-a dus la ea, însă avea o privire sticloasă, cernită, 
care sugera că mai funcționa doar din inerție. 

Trei scrisori, două noi, una veche de aproape şaptezeci şi 
cinci de ani. Şi totuşi toate trei se aseamănă. Scrisoarea 
primită de St Pierre şi cea primită de lrkenham fuseseră scrise 
de mâna unui stângaci, potrivit experţilor de la centru. Hârtia 
era o Hammermill albă, simplă, uşor de cumpărat de la orice 
papetărie din America. Pixul folosit fusese probabil un Bic - ei, 
iată un indiciu. 

Fish către doamna Budd, în anul de grație '22: Nu am futut- 
o dăşi aş fi putut de-aş fi vrut. A murit virgină. 

Anonimul către Beezer St Pierre: NU am futut-o dăşi aş fi 
putut de-aş fi vrut. A murit VIRGINĂ. 


Anonimul către Helen Irkenham: Asta te-ar putea linişti: NU 
l-am futut dăşi aş fi putut de-aş fi vrut. A murit VIRGIN 

La asta, Dale rămâne fără cuvinte, şi-o ştie bine, dar speră 
că nu nebun de legat. Făptaşul ăsta, deşi n-a semnat 
scrisorile cu numele bătrânului canibal, e clar că voia să se 
facă legătura. Făcuse tot posibilul să fie aşa; mai lipsise să 
lase câțiva păstrăvi morţi lângă cadavre. Suspinând cu 
amărăciune, Dale pune scrisorile înapoi în dosar şi dosarul 
înapoi în servietă. 

— Dale? Scumpule? 

Vocea adormită a lui Sarah, din capul scărilor. Dale tresare 
vinovat ca unul care aproape că a fost surprins făcând ceva 
necuviincios şi-şi închide servieta. 

— Sunt în bucătărie, strigă el. 

Nu e nevoie să-şi facă griji că-l va trezi pe Davey; biatul 
doarme buştean până cel puţin la şapte treizeci în fiecare 
dimineaţă. 

— Mergi mai târziu la slujbă? 

— Îhâ. 

Merge deseori mai târziu, apoi îşi scoate pârleala lucrând 
până la şapte sau opt sau chiar nouă seara. Wendell Green n- 
a făcut mare tam-tam pe seama acestui lucru... cel puţin nu 
până acum, dar să nu vorbim înainte de vreme. Fiecare cu 
canibalul lui! 

— Udă florile înainte să pleci, bine? N-a mai plouat de mult. 

— Sigur că da. 

Să ude florile lui Sarah e-un lucru care-i place lui Dale. 
Când ţine în mână furtunul de grădină gândeşte cel mai bine. 

De la etaj nu vine niciun răspuns... Însă Dale nu i-a auzit 
şlapii târşâindu-se înapoi spre dormitor. Aşteaptă. Şi, într-un 
târziu: 

— Te simți bine, dragul meu? 

— Foarte bine, îi răspunde el, umplându-şi vocea cu ceea ce 
speră să fie nivelul corect de sinceritate. 

— Pentru că încă te foiai în pat când am adormit. 

— Nu, mă simt bine. 

— Ştii ce m-a întrebat Davey aseară când îl spălam pe păr? 


Dale îşi dă ochii peste cap. Urăşte discuţiile astea la 
distanță. Sarah pare să le adore. Se ridică şi îşi mai toarnă o 
cană de cafea. 

— Nu, ce? 

— A întrebat: „O să-şi piardă taţi serviciul?” 

Dale se opreşte cu cana la jumătatea distanţei către buze. 

— ŞI tu ce ai spus? 

— Am spus nu. Desigur. 

— Atunci, ai spus ce trebuia. 

Aşteaptă, dar nu asta e tot. După ce l-a injectat cu încă un 
dram de grijă otrăvitoare - psihicul fragil al lui David, la fel ca 
şi lucrurile pe care i le-ar face cineva anume băiatului, dacă 
David ar fi atât de nenorocos să dea nas în nas cu el -, Sarah 
îşi târşâieşte picioarele înapoi în dormitor şi, probabil, sub 
duşul din baia alăturată. 

Dale se întoarce la masă, soarbe din cafea, apoi îşi acoperă 
fruntea cu mâna şi închide ochii. În clipa aceasta vedem exact 
cât e de speriat şi de trist. Dale nu are decât patruzeci şi doi de 
ani şi obiceiuri cumpătate, dar în lumina crudă a dimineții 
care pătrunde pe geamul prin care am intrat noi, arată, preț 
de-un moment, cel puţin; ca un om bolnav de şaizeci de ani. 

Îşi face griji pentru slujba sa, ştie că dacă individul care i-a 
ucis pe Amy şi Johnny menţine ritmul, aproape sigur va fi 
înlăturat din post anul viitor. Îşi mai face griji şi pentru 
Davey... deşi Davey nu e principala sa grijă, căci, precum Fred 
Marshall, nu poate concepe ca Pescarul să-i ia singurul fiu. 
Nu, cele mai multe griji şi le face pentru ceilalți copii din 
French Landing, probabil şi copiii din Centralia şi Arden. 

Principala sa grijă e că pur şi simplu nu e suficient de bun 
să-l prindă de nemernic. Că acesta va face şi o a treia, a patra, 
poate chiar o a unsprezecea şi douăsprezecea victimă. 

Dumnezeu îi e martor că a cerut ajutor. Şi că l-a primit... 
oarecum. De caz se ocupă şi doi detectivi de la poliția statală, 
iar tipul de la biroul FBI din Madison mai vine din când în 
când (În chip informal, însă; FBI nu face parte oficial din 
anchetă). Până şi ajutorul primit din exterior are o tentă 
suprarealistă pentru Dale, una provocată în pane de strania 


coincidență a numelor lor. Tipul de la FBI este agentul John P. 
Redding. Detectivii de la centru sunt Perry Brown şi Jeffrey 
Black. Aşa că-i are în echipă pe Brown, Black şi Redding'“. 

Potera Culorilor, aşa le zice Sarah. Toţi trei fac tot posibilul 
să se înțeleagă că ei acționează doar ca sprijin, cel puţin 
pentru moment. Fac tot posibilul să se înțeleagă că Dale 
Gilbertson se află în mijlocul evenimentelor. 

Hristoase, cât îmi doresc ca Jack să accepte să-mi dea o 
mână de ajutor la asta, gândeşte Dale. L-aş face ajutor de şerif 
într-o clipă, exact ca-ntr-un film din-ăla western vechi şi 
răsuflat. 

Da, chiar aşa. Într-o clipă. 

Când a venit Jack în French Landing, acum aproape patru 
ani, Dale n-a ştiut care-i treaba cu cel pe care ofițerii săi l-au 
poreclit numaidecât Hollywood. Când au reuşit amândoi să-l 
prindă pe Thornberg Kinderling - da, micuțul şi inofensivul 
Thornberg Kinderling, greu de crezut, dar absolut adevărat - 
ştia exact care e treaba cu el. Omul era cel mai bun detectiv 
cu calități native pe care Dale îl întâlnise în viața sa. 

Singurul detectiv cu calităţi native, asta vrei să zici. 

Da, bine. Singurul. Şi, chiar dacă munciseră brânci la 
brânci (la insistenţele exclusive ale nou-venitului din L.A.), 
munca de detectiv a lui Jack fusese cea care dăduse roade. 
Aproape că semăna cu unul dintre detectivii ăia din cărți... 
Hercule Poirot, Ellery Queen, unul de calibrul lor. Numai că 
Jack nu făcea tocmai deducții, şi nici nu se lovea întruna la 
tâmplă cu degetul, vorbind fără astâmpăr despre „micile celule 
cenuşii”. El... 

— El ascultă, murmură Dale, şi se ridică în picioare. Se 
îndreaptă spre uşa din spate, apoi se întoarce după servietă. O 
va pune pe bancheta din spate a patrulei sale înainte să ude 
rondurile cu flori. Nu vrea să ştie fotografiile alea îngrozitoare 
în casă mai mult decât e strict necesar. 

El ascultă. 

Aşa cum o ascultase pe Janna Massengale, barmaniţa de la 
Taproom. Dale n-a avut nici-o idee de ce-şi petrecea Jack atât 
timp cu guraliva aia micuță; îi trecuse prin gând chiar că 


domnul Los Angeles Pantaloni de Pânză încearcă s-o 
îmbârlige, pentru ca, întorcându-se acasă, să le poată povesti 
prietenilor săi de pe Rodeo Drive că s-a înfruptat cu o bucăţică 
de brânzică în Wisconsin, acolo unde aerul era curat şi 
picioarele lungi şi vânjoase. Dar nici vorbă de asta. El asculta 
şi, în cele din urmă, fătuca îi spusese ce aştepta el să audă. 

Mdea, siguuur, oamenii au ticuri ciudate când beau, zisese 
Janna. E-un tip care începe să facă aşa după vreo două halbe. 
Îşi strânsese nările cu buricele degetelor... numai că ţinând 
palma întoarsă în exterior. 

Jack, continuând să zâmbească firesc, continuând să 
soarbă dintr-un pahar cu apă minerală: întotdeauna cu palma 
în exterior? Aşa? Şi imitase gestul. 

Janna, surâzând, pe jumătate înamorată: legzact, păpuşă... 
prinzi repede. 

Jack: Uneori, am impresia. Cum îl cheamă pe tipu' ăsta, 
scumpo? 

Janna: Kinderling. Thornberg Kinderling. A chicotit. Numa 
că dup-o băutură sau doo - imediat ce-a început cu treaba aia 
cu ciupeala - vrea ca taţi să-i zică Thorny?. 

Jack, tot cu zâmbetul pe buze: şi bea cumva gin Bombay, 
scumpo? Un cub de gheață, o picătură de bitter? 

Zâmbetul Jannei a început să se ofilească, fătuca uitându- 
se acum la el de parcă ar fi fost cine ştie ce vrăjitor: Da' dă 
unde ştii asta? 

Dar nu conta de unde o ştia, pentru că asta a pus de fapt 
capac cutiei şi-a legat-o cu o fundă frumoasă-frumoasă. Caz 
închis, joc terminat, trage-ţi fermoarul. 

În cele din urmă, Jack se întorsese cu avionul la Los 
Angeles cu Thornberg Kinderling în custodie - Thornberg 
Kinderling, un simplu vânzător de asigurări agricole inofensiv 
şi ochelarist din Centralia, care n-ar spune marş unui câine, 
care n-ar spune căcat nici dacă ar avea gura plină de el, care 
n-ar îndrăzni să-i ceară mamei tale o gură de apă într-o zi 
caniculară, dar care omorâse două prostituate în Oraşul 
îngerilor. Thorny nu-şi strangulase victimele; îşi tăcuse treaba 
cu un cuţit de vânătoare Buck, pe care Dale însuşi aflase că-l 


Li 


cumpărase de la Lapham Sporting Goods, magazinaşul ăla 
scârbos cu o uşă mai jos de Sand Bar, cel mai soios refugiu al 
beţivilor din Centralia. 

Pe-atunci, testul ADN îl ţintuise pe Kinderling de nu-i mai 
mişca niciun fir de păr, însă Jack fusese oricum bucuros să 
cunoască şi locul de provenienţă a armei. Îl sunase personal 
pe Dale să-i mulțumească, iar Dale, care nu ajunsese 
niciodată în viață mai la vest de Denver, fusese emoționat 
aproape într-un chip absurd de acest gest de politețe. Jack 
spusese de mai multe ori în cursul anchetei că niciodată 
dovezile nu-s prea multe atunci când făptaşul e un tip rău din 
născare, iar Thorny Kinderling se dovedise a fi mai rău decât 
te puteai aştepta. Adoptase tactica nebuniei, desigur, şi Dale - 
care sperase în sinea sa să fie chemat pentru a depune 
mărturie - a fost încântat când juriul a refuzat argumentul şi 
i-a dat câte o pedeapsă pe viaţă pentru fiecare crimă. 

Şi ce-a făcut toate astea posibile? Care fusese primul pas? 
Păi, un om care ascultase. Atâta tot. Ascultase o barmaniță 
obişnuită ca sânii să-i fie priviți cu poftă în vreme ce, de cele 
mai multe ori, cuvintele pe care le rostea intrau pe-o ureche a 
bărbatului care privea pofticios şi ieşeau pe cealaltă. Şi pe cine 
mai ascultase Hollywood Jack înainte s-o asculte pe Janna 
Massengale? Pe-o prostituată de pe Sunset Strip, se părea... 
sau mai degrabă un grup de prostituate. /Cum spui la asta, 
totuşi? se întreabă Dale ducându-se la garaj după vrednicul 
său furtun. Un cârd de otrepe? O haită de curve?) Niciuna 
dintre ele nu l-ar fi putut recunoaşte pe Thornberg Kinderling 
din mai mulți, pentru că acel Thornberg care venise în L.A. 
mai mult ca sigur că nu semănase cu acel Thornberg care 
trecea pe la companiile de produse agricole din Coulee sau mai 
încolo, în Minnesota. Thorny cel din L.A. purtase perucă, 
lentile de contact în locul ochelarilor şi-o mustăcioară falsă. 

— Cel mai bine gândit lucru a fost fondul de ten, zisese 
Jack. Numai puţin, numai atât cât să-l facă să semene cu un 
nativ. 

— Cursuri de actorie în toţi cei patru ani de la liceul din 
French Landing, răspunsese Dale cu îndârjire. Am verificat. 


Nemernicul ăla mic l-a jucat pe Don Juan în primul an de 
liceu, îți vine să crezi? 

O mulțime de schimbări mici şi viclene (prea multe, se pare, 
ca un juriu să înghită varianta cu nebunia), însă Thorny 
uitase de acel micuţ semn distinctiv revelator, trucul acela cu 
ciupitul nărilor cu palma întoarsă spre exterior. O prostituată 
îşi amintise însă asta şi când o adusese în discuţie - doar în 
trecere, Dale nu se îndoia câtuşi de puţin, exact cum făcuse şi 
Janna Massengale - Jack o auzise. 

Pentru că el asculta. 

A sunat să-mi mulțumească fiindcă am aflat proveniența 
cuțitului şi-a mai sunat o dată ca să-mi spună reacția juriului, 
gândeşte Dale, dar atunci, a doua oară, a mai vrut ceva. Şi eu 
am ştiut ce era. Am ştiut încă dinainte să deschidă gura. 

Pentru că, deşi nu e-un detectiv de geniu ca prietenul său 
din Statul Auriu, Dale nu ratase să observe neaşteptata şi 
imediata reacție a bărbatului mai tânăr în fața peisajului din 
vestul Wisconsinului. Jack se îndrăgostise de ţinutul Coulee, 
iar Dale ar fi pus la bătaie o sumă frumuşică pe faptul că 
fusese dragoste la prima vedere. Era imposibil să confunzi 
expresia feței sale când au mers de la French Landing la 
Centralia, de la Centralia la Arden, de la Arden la Miller: 
mirare, plăcere, aproape un fel de extaz. Lui Dale, Jack i se 
păruse că arăta ca un om care vine într-un loc unde n-a mai 
fost niciodată şi descoperă că s-a întors acasă. 

— Măiculiţă, nu mă mai satur de asta, îi spusese lui Dale. 
Se aflau amândoi în vechea patrulă Caprice a lui Dale, aia 
care se încăpățâna să nu meargă în linie dreaptă (şi uneori i 
se bloca claxonul, lucru ce putea fi stânjenitor). Îţi dai seama 
ce norocos eşti că trăieşti aici, Dale? Trebuie că e unul dintre 
cele mai frumoase locuri din lume. 

Dale, care trăise în Coulee de când se născuse, nu-l 
contrazisese. 

Spre sfârşitul ultimei lor discuţii despre Thornberg 
Kinderling, Jack îi amintise că îl rugase (nu tocmai în glumă, 
dar nici tocmai în serios) să-i dea de ştire dacă se scotea la 
vânzare vreo căsuţă în partea sa de lume, ceva afară din oraş. 


Şi Dale ştiuse pe dată după tonul lui Jack - scăderea aproape 
anxioasă a vocii sale - că vremea glumelor trecuse. 

— Aşa că-mi eşti dator, murmură Dale, punându-şi 
furtunul pe umăr. Îmi eşti dator, nemernicule. 

Sigur că i-a cerut lui Jack să-i dea neoficial o mână de 
ajutor la ancheta Pescarului, dar Jack refuzase... aproape cu 
un fel de teamă. Am ieşit la pensie, zisese brusc. Dacă nu ştii 
ce înseamnă cuvântul ăsta, Dale, îl putem căuta în dicţionar 
împreună. 

Dar e ridicol, nu-i aşa? Sigur că da. Cum poate să fie 
pensionat un om ce n-a împlinit încă nici treizeci şi cinci de 
ani? Mai ales unul care e-atât de al naibii de priceput la ceea 
ce face? 

— Îmi eşti dator, iubitei, repetă el, mergând acum pe lângă 
marginea casei către robinet. Nu e niciun nor pe cer; peluza 
bine udată e verde; nu e nici urmă de alunecare, nu aici pe 
Herman Street. Şi totuşi, poate că e şi poate că noi îl simţim. 
Ca un zumzet nearmonios, ca sunetul tuturor acelor volți 
mortali ce treceau prin cablurile turnului KDCU. 

Dar am zăbovit aici prea mult timp. Trebuie să ne ridicăm 
iar în zbor şi să ne îndreptăm spre ultima noastră destinație 
din această dimineață. Nu ştim încă totul, dar ştim trei 
lucruri importante: primul, că French Landing e-un oraş 
cuprins de-o nelinişte înfiorătoare; al doilea, că o mână de 
oameni (Judy Marshall, pentru început; apoi Charles 
Burnside) înțeleg foarte bine că necazurile oraşului depăşesc 
cu mult cruntele fapte ale unui singur criminal-pedofil nebun; 
al treilea, că nu am întâlnit pe nimeni în stare să recunoască 
la nivel conştient forța - alunecarea - care a cuprins acum 
orăşelul acesta liniştit de pe malul fluviului lui Tom şi Huck'*. 
Toţi oamenii pe care i-am întâlnit sunt, fiecare în felul lui, la 
fel de orbi ca Henry Leyden. Acelaşi lucrul e valabil şi pentru 
cei pe care încă nu i-am întâlnit - Beezer St Pierre, Wendell 
Green, Potera Culorilor. 

Sufletele noastre tânjesc după un erou. Şi chiar dacă s-ar 
putea să nu găsim unul (în definitiv, ne aflăm în secolul XXI, 
nu în zilele lui d'Artagnan şi Jack Aubrey, ci ale lui George W. 


Bush şi Dirtysperm), poate vom găsi totuşi un om care a fost 
erou într-o vreme îndepărtată. Haideţi, deci, să pornim în 
căutarea unui vechi prieten, unul pe care l-am zărit ultima 
dată la distanță de o mie şase sute de kilometri sau chiar mai 
mulți de-aici, pe malul Atlanticului neclintit. Au trecut ani 
buni care, într-un anumit fel, l-au împuţinat pe băiatul care a 
fost; a uitat multe şi mare parte din viața de adult şi-a 
petrecut-o întreținând starea aceea de amnezie. Însă el e 
singura speranță a French Landingului, aşa că să ne ridicăm 
în aer şi să zburăm aproape drept spre est, înapoi peste păduri 
şi câmpii şi dealuri line. 

Cel mai mult, vedem kilometri de teren agricol neîntrerupt: 
lanuri ordonate de porumb, fânețe luxuriante, bucăţi galbene 
şi mănoase de lucerna. Drumuri înguste şi prăfuite duc la 
case albe de fermă şi la acareturile lor constând din hambare 
înalte, grânare, silozuri cilindrice din blocuri de ciment şi lungi 
magazii metalice cu utilaje. Bărbaţi în jachete de blugi se 
mişcă de-a lungul potecilor bine bătute dintre case şi 
hambare. Simţim deja mirosul luminii solare. Izul său, bogat 
înțesat de unt, drojdie, pământ, creştere şi putrefacție, se va 
intensifica pe măsură ce soarele se va înălța pe cer şi lumina 
sa fi mai puternică. 

Sub noi, Autostrada 93 se intersectează cu Autostrada 35 
în centrul micuței localități Centralia. Parcarea goală din 
spatele Sand Bar aşteaptă zgomotoasa sosire a trupei 
Thunder Five, care de obicei îşi petrec după-amiezile, serile şi 
nopţile de sâmbătă acolo, în compania meselor de biliard, a 
hamburgerilor şi-a halbelor cu acea ambrozie pentru a cărei 
fabricare şi-au devotat viețile excentrice, cel mai de seamă 
produs al fabricii de bere Kingsland, Kingsland Ale, o bere 
care-şi poate păstra mândria înspumată în tovărăşia oricărei 
ale băuturi de acest soi fabricate într-o microberărie 
particulară sau o mănăstire din Belgia. Dacă Beezer St Pierre, 
Mouse şi compania spun că este cea mai bună bere din lume, 
de ce să le punem vorbele la îndoială? Nu doar că ştiu mai 
multe despre bere decât noi, dar au făcut, pe deasupra, apel la 
toate cunoştinţele, priceperea, experienţa şi inspirația pură pe 


care le aveau la dispoziție pentru a face din Kingsland Ale un 
reper de seamă al artei berăritului. De fapt, ei s-au mutat în 
French Landing pentru că berăria, pe care au ales-o după o 
atentă deliberare, era dispusă să lucreze cu ei. 

Să invocăm Kingsland Ale înseamnă să ne dorim o duşcă 
sănătoasă din această băutură, dar lăsăm ispita deoparte; 
şapte şi jumătate dimineaţa e mult prea devreme pentru orice 
băutură în afară de suc de portocale, cafea şi lapte (mai puţin 
pentru alde Wanda Kinderling, iar Wanda consideră berea, 
până şi pe cea Kingsland Ale, un supliment dietetic pentru 
votca Aristocrat), şi ne aflăm în căutarea vechiului nostru 
prieten şi cel mai apropiat de profilul unui erou pe care-l 
puteam găsi, cel pe care l-am văzut ultima oară în copilărie pe 
țărmul Oceanului Atlantic. Nu avem de gând să pierdem 
timpul; suntem în mişcare, chiar aici şi-acum. Kilometrii trec 
iute pe sub noi şi, de-a lungul Autostrăzii 93, câmpiile se 
îngustează pe măsură ce dealurile se înalță de-o parte şi de 
cealaltă. 

Cu toată graba noastră, trebuie să pricepem totul bine, 
trebuie să vedem unde ne situăm. 


4 


În urmă cu trei ani, vechiul nostru prieten a călătorit pe 
acest sector din 93 în scaunul pasagerului bătrânei Caprice a 
lui Dale Gilbertson, cu inima bubuindu-i nebună în piept, cu 
gâtul contractându-i-se şi cu gura uscată, în vreme ce 
prietenosul Dale (pe-atunci doar un polițist de provincie pe 
care îl impresionase dincolo de orice limită raţională doar 
făcându-şi meseria mai mult sau mai puţin bine, atât cât i-a 
stat lui în puteri) îl ducea spre o fermă şi cinci acri de pământ 
rămase lui Dale de la tatăl său plecat în lumea drepţilor. 
„Locşorul ăsta frumuşel” putea fi cumpărat la un preț de 
nimic, dat fiind că verii lui Dale nu-l voiau în mod special şi nu 
avea vreo valoare pentru oricine altcineva. Dale păstrase 
proprietatea din motive sentimentale, însă nici el nu avea 
vreun interes legat de ea. Abia dacă ştia ce folos avea să ţină o 


a doua casă; ştia doar că-i răpea destul de mult timp ca s-o 
întrețină, un lucru care i se părea ciudat de plăcut, dar ne 
care cu dragă inimă l-ar fi dat altcuiva. Şi-n acel punct al 
relației lor, Dale simțea un respect atât de mare pentru 
prietenul nostru, încât, departe de a-l deranja ideea ca Jack să 
locuiască în bătrâna casă a tatălui său, o considera drept o 
onoare. 

Cât despre cel din scaunul pasagerului, era prea copleşit de 
reacția sa la peisaj - prea copleşit de peisaj - ca să mai fie 
stânjenit de respectul lui Dale. În împrejurări obişnuite, 
prietenul nostru l-ar fi dus pe admiratorul său într-un bar 
liniştit, i-ar fi făcut cinste cu o bere şi i-ar fi spus: „Uite, ştiu 
că ai fost impresionat de ce am făcut, dar în definitiv, Dale, nu 
sunt decât un simplu polițist, exact ca tine. Atâta tot. Şi cu 
toată sinceritatea, sunt mult mai norocos decât merit să fiu.” 
(Şi ăsta ar fi purul adevăr: de când nu l-am mai văzut, 
prietenul nostru a fost binecuvântat, dacă asta e o 
binecuvântare, cu un noroc atât de mare încât nu mai 
îndrăzneşte să joace cărți sau să parieze la evenimentele 
sportive. Când câştigi aproape de fiecare dată, câştigul are 
gust de grepfrut stricat.) Însă acestea nu erau împrejurări 
obişnuite şi, în coconul de sentimente care amenințase să-l 
facă praf încă de când părăsiseră Centralia pe acest sector plat 
al Autostrăzii 93, adulaţia lui Dale abia dacă era perceptibilă. 
Drumul acesta scurt spre un loc pe care nu-l mai văzuse 
niciodată i se părea o mult amânată călătorie spre casă: tot ce 
vedea părea încărcat de-un sens cunoscut, o parte din el, în 
definitiv. Totul părea sacru. Ştia că va cumpăra locşorul acela 
frumuşel, indiferent cum arăta şi cât costa, nu că prețul ar fi 
putut fi în vreun fel un impediment. Îl va cumpăra, şi cu asta 
basta. Veneraţia lui Dale îl afecta doar atât cât să-şi dea 
seama că va fi nevoit să-l forțeze pe admiratorul său să nu-i 
ceară un preț mult prea mic. Până una-alta, se lupta cu 
lacrimile care voiau să-i umple ochii. 

De sus, vedem văile glaciale ce separă peisajul la dreapta de 
93 ca urmele degetelor unui uriaş. El a văzut doar 
neaşteptatele drumuri înguste care se desprindeau din 


autostradă şi se furişau în amestecul e lumină şi întuneric. 
Fiecare drum spunea: merg puțin şi ajungem. Autostrada 
spunea: Asta e calea. Coborând privirea, vedem o zonă de 
parcare pe marginea drumului, două pompe de benzină şi un 
acoperiş lung,  cenuşiu, purtând  înscrisul  spălăcit 
MAGAZINUL LUI ROY; când el s-a uitat în dreapta şi-a văzut, 
dincolo de pompele de benzină, scările de lemn ce urcau la o 
verandă largă şi ospitalieră şi la intrarea în magazin, a avut 
impresia că deja a urcat de o sută de ori scările acelea şi-a 
intrat să-şi cumpere pâine, lapte, bere, carne rece gătită, 
mănugşi de lucru, o şurubelniţă, o pungă de cuie de 7,6 cm şi 
orice altceva îi mai trebuia din abundența de obiecte de uz 
curent îngrămădite pe rafturi, aşa cum o va face din ziua 
aceea încolo, de o sută de ori şi chiar mai mult. 

Cu cincizeci de metri mai în jos de autostradă, panglica 
albastru-cenuşie a pârâului Tamarack intră şerpuind în valea 
Norway. Când maşina lui Dale a trecut podețul de metal 
ruginit, podeţul a zis: Asta e!, iar bărbatul îmbrăcat în haine 
normale, dar scumpe din scaunul pasagerului, care arăta ca 
şi când toate cunoştinţele sale despre ţinutul rural le 
acumulase prin hublourile locurilor de lângă prima clasă ale 
avioanelor transcontinentale şi, de fapt, nu ştia să facă 
diferența dintre grâu şi fân, a simțit că-i tresaltă inima. De 
cealaltă parte a podului, un indicator spunea DRUMUL VĂII 
NORWAY. 

— Asta e, a zis Dale, şi-a cotit la dreapta în vale. Prietenul 
nostru şi-a acoperit gura cu mâna, înăbuşind orice sunet pe 
care inima sa surescitată l-ar fi făcut să scoată. 

Ici şi colo, flori sălbatice înfloreau şi se clătinau pe marginea 
drumului, unele curajoase şi luminoase, altele pe jumătate 
ascunse într-o pătură de verde vibrant. 

— Când străbat drumul ăsta, întotdeauna mă simt bine, a 
zis Dale. 

— Nu-i de mirare, a izbutit să rostească prietenul nostru. 

Majoritatea celor spuse de Dale n-au reuşit să străpungă 
vârtejul de emoţii care făcea ravagii prin mintea şi corpul 
pasagerului său. Aia-i vechea fermă a familiei Lund - verii 


mamei mele. Şcoala cu o singură încăpere în care preda stră- 
străbunica era chiar acolo, numai că au dărâmat-o acum 
mult timp. Asta de aici e casa lui Duane Updahl, care nu mi-e 
rudă, slavă Domnului. Bâz ceață bolboroseală. Ceaţă 
bolboroseală bâz. Au mai trecut o dată peste pârâul 
Tamarack, apa lui albastru-cenuşie scăpărătoare râzând şi 
strigând: Uite c-am ajuns! Au mai făcut o curbă şi o bogăţie de 
flori sălbatice luxuriante s-au aplecat vesele spre maşină. În 
mijlocul lor, fețele oarbe şi atente ale gurii-leului s-au înclinat 
să întâlnească fața prietenului nostru. O undă de emoție 
deosebită de vârtejul deja existent, mai tăcută, dar la fel de 
puternică, i-a adus un film de lacrimi în ochi. 

Gura-leului, de ce? Gura-leului nu însemna nimic pentru 
el? S-a prefăcut că-i vine să caşte şi-a profitat de moment ca 
să-şi şteargă ochii, sperând că Dale n-a observat. 

— Uite c-am ajuns, a zis Dale, că observase sau nu, şi-a 
cotit pe o alee lungă şi năpădită de verdeață, mărginită de flori 
sălbatice şi ierburi înalte, care părea să nu ducă nicăieri 
altundeva decât la o pajişte întinsă şi printre grupuri de flori 
înalte până la şold. Dincolo de pajişte, câmpii dungate urcau 
în pantă sire versantul împădurit al dealului. Într-o clipă o să 
vezi vechea casă a lui tătâne-meu. Pajiştea aparține casei, iar 
câmpia le aparține verişorilor mei Randy şi Kent. 

Prietenul nostru n-a văzut casa albă cu etaj care stă la 
capătul ultimei curbe a aleii până în clipa când Dale 
Gilbertson a ajuns la mijlocul cotului, şi n-a scos o vorbă până 
când Dale a parcat în fața casei, a oprit motorul şi au coborât 
amândoi din maşină. lată aici „locşorul ăla frumugşel”, o casă 
solidă, proaspăt vopsită, minunat întreținută, modestă, dar 
totuşi frumos proporționată, izolată de drum, izolată de lume, 
la marginea urni pajişti verzi şi galbene inundate de flori. 

— Dumnezeule, Dale, a zis el, e perfecțiunea întruchipată. 

Aici îl vom găsi pe fostul nostru tovarăş de drum, care în 
copilărie a cunoscut un băiat pe nume Richard Sbat şi, odată, 
pentru prea scurt timp, a mai cunoscut unul al cărui nume 
era, simplu, Wolf. În această casă albă solidă, atrăgătoare şi 
izolată ne vom găsi vechiul prieten, care, odată, în copilărie, a 


călătorit de la un capăt la celălalt al ţării, de la un ocean la 
celălalt, în căutarea unui lucru fundamental, a unui obiect 
necesar, un mare talisman, îi care, în pofida groaznicelor 
piedici şi-a înspăimântătoarelor percale, a izbutit să găsească 
obiectul mult căutat şi l-a folosit cu chibzuinţă şi aşa cum 
trebuie. Care, am putea spune, a înfăptuit, eroic, o serie de 
miracole. Şi care nu-şi aminteşte nimic din toate acestea. Aici, 
pregătindu-şi singur micul dejun în bucătărie în vreme ce-l 
ascultă pe George Rathbun la KDCU, îl găsim în cele din urmă 
pe fostul locotenent de poliție din Divizia Omucideri a 
districtului Los Angeles, Jack Sawyer. 


Jack al nostru, Jacky-băiete, cum obişnuia să-i spună 
mama sa, răposata Lily Cavanaugh Sawyer. 


Îl urmase pe Dale prin casa goală, la etaj şi jos, în subsol, 
admirând cum se cuvine noul cazan şi boilerul pe care 
Gilbertson le instalase cu un an înainte să moară tatăl său, 
calitatea reparațiilor pe care le făcuse de atunci încoace, 
strălucirea duşumelelor, grosimea izolaţiei din pod, soliditatea 
ferestrelor, numeroasele finisaje meşteşugite care-i cădeau sub 
ochi. 

— Mda, am muncit mult la locşorul ăsta, i-a zis Dale. Era 
destul de bine întreținut încă de la început, dar îmi place să 
depun muncă fizică. După o vreme a devenit un soi de hobby. 
Ori de câte ori aveam două ore libere, în weekend sau 
altcândva, mi-a format obiceiul să vin aici şi să trebăluiesc. 
Ştiu eu, poate m-a ajutat să simt că păstrez legătura cu tata. 
A fost un om foarte bun, tata. Voia să fiu fermier, dar când i- 
am spus că mă gândesc să intru în poliție, m-a susținut până 
la capăt. Ştii ce-a zis? „Dacă te apuci de agricultură cu 
sufletul îndoit, te iau la şuturi în cur de dimineața până 
seara. O s-ajungi să te simţi ca un catâr. Mama ta şi cu mine 
nu te-am adus pe lumea asta ca să devii un catâr.” 

— Ea ce părere a avut? a întrebat Jack. 

— Mama provenea dintr-un şir lung de fermieri, i-a răspuns 
Dale. Era de părere că-mi voi da seama că a fi un catâr, în 


definitiv, nu e atât de rău. Când a plecat dintre noi, adică 
înainte cu patru ani de tata, se obişnuise cu gândul că sunt 
polițist. Hai să ieşim pe uşa din bucătărie şi să aruncăm o 
privire la pajişte, bine? 

În vreme ce stăteau afară şi aruncau privirea aceea, Jack îl 
întrebase ne Dale cât voia pentru casă. Dale, care aşteptase 
întrebarea, scăzuse cinci mii din minimum cât el şi Sarah 
crezuseră vreodată că ar obține pe ea. Pe cine păcălea? Dale 
voia ca Jack Sawyer să cumpere casa în care crescuse - voia 
ca Jack să locuiască aproape de el măcar două săptămâni pe 
an. Şi dacă Jack nu o cumpăra, nu avea s-o cumpere nimeni. 

— Vorbeşti serios? întrebase Jack. 

Mai îngrozit decât ar fi recunoscut, Dale zisese: 

— Mie mi se pare un târg cinstit. 

— Nu e cinstit pentru tine, ripostase Jack. N-o să te las să 
dai casa asta pe nimic numai pentru că-ţi place de mine. 
Ridică prețul, sau plec. 

— Da' ştiu că voi, mahării de la oraş, vă pricepeţi la 
negociat. Bine, să fie cu trei mii mai mult. 

— Cinci, a zis Jack. Sau am spălat putina. 

— S-a făcut. Dar îmi frângi inima. 

— Sper ca asta să fie ultima dată când cumpăr ceva de la 
voi, norvegieni zgârie-brânză ce sunteți, a zis Jack. 

Făcuse tranzacţia de la distanţă, trimițând plata de la L.A., 
făcând schimb de semnături prin fax, fără ipotecă, cu banii 
jos, ochii la uşă. Oricare ar fi fost trecutul lui Jack Sawyer, îşi 
spusese Dale, era mult mai avut decât oricare alt ofițer de 
poliție. După câteva săptămâni, Jack reapăruse în mijlocul 
unei tornade autocreate, aranjând să fie cuplat telefonul şi 
abonamentul la curent trecut pe numele lui, luând cu el, după 
toate aparențele, jumătate din magazinul lui Roy, tulind-o la 
Arden şi La Riviere să-şi cumpere un nou pat, lenjerie, 
tacâmuri Şi veselă, oale şi cratițe din fier turnat şi-un set de 
cuțite French, un cuptor cu microunde compact şi-un televizor 
uriaş, şi-un echipament audio turn aşa de lucios, negru şi 
superb că Dale, care fusese invitat a un pahar, aşa ca între 
prieteni, îşi făcuse socoteala că trebuia să fi costat mai mult 


decât salariul său anual. Pe lângă astea, Jack mai fusese 
multe alte lucruri, dintre care unele Dale fusese surprins să e 
ca puteau fi cumpărate din French Landing, Wisconsin. La ce 
i-ar trebui cuiva un tirbuşon numit WineMaster în valoare de 
şaizeci şi cinci de dolari? Cine era omul ăsta şi din ce fel de 
familie provenea?  Observase o pungă purtând o siglă 
necunoscută lui plină cu compact-discuri - la prețul de 
cincisprezece-şaisprezece dolari bucata, el avea sub ochi CD- 
uri în valoare de vreo două sute de dolari. Orice altceva ar fi 
fost adevărat despre Jack Sawyer, bărbatul era cu siguranță 
un mare consumator de muzică. Curios, Dale s-a aplecat, a 
scos două carcase şi-a privit imagini cu oameni în general 
negri, în general cu instrumente lipite de buze sau vârâte în 
gură. Clifford Brown, Lester Young, Tommy Flanagan, Paul 
Desmond. 

— N-am auzit niciodată de oamenii ăştia, a zis. Ce-i asta, 
jazz, nu? 

— Ai nimerit-o, a răspuns Jack. Te-aş putea ruga să mă 
ajuţi să mut mobila prin casă şi să agăţ tablouri, lucruri de 
felul ăsta, cam într-o lună sau două? O să trimit încoace o 
mulțime de lucruri. 

— Oricând. 

O idee minunată înflorise în mintea lui Dale. 

— Hei, trebuie să-ţi fac cunoştinţă cu unchiul meu Henry! 
ţi-e chiar vecin, locuieşte cam la cinci sute de metri mai încolo 
pe drum. 

A fost căsătorit cu mătuşa mea Rhoda, sora tatei, care a 
murit acum trei ani. Henry e-un soi de enciclopedie a muzicii 
bizare. 

Jack n-a prins aluzia cum că jazzul ar fi bizar. Poate că era. 
În orice caz, probabil că lui Dale îi suna bizar. 

— Nu credeam că fermierii au destul timp să asculte 
muzică. Dale a deschis gura şi-a scos un ropot de râs. 

— Henry nu-i fermier. Henry e... 

Rânjind, Dale a ridicat mâinile cu palmele în sus şi degetele 
răşchirate, şi s-a uitat în gol, căutând cuvântul potrivit. 


— E într-un fel inversul unui fermier. Când te întorci, o să- 
ți fac cunoştinţă cu el. O să-ți placă la nebunie. 

Şase săptămâni mai târziu, Jack s-a întors să întâmpine 
furgoneta celor de la mutări şi să le spună oamenilor unde să 
pună mobila şi celelalte lucruri pe care le trimisese; peste alte 
câteva zile, după ce îşi despachetase majoritatea cutiilor, i-a 
dat telefon lui Dale şi „a întrebat dacă mai vrea să-i dea o 
mână de ajutor. Era ora cinci într-o zi atât de lentă că Tom 
Land adormise la birou, iar Dale a venit fără a se obosi măcar 
să-şi schimbe uniforma. 

Prima lui reacție, după ce Jack i-a strâns mâna şi l-a invitat 
înăuntru, a fost de şoc pur. După ce-a făcut doar un singur 
pas dincolo de prag, a încremenit, incapabil să mai facă vreo 
mişcare. Au trecut două sau trei secunde până ce şi-a dat 
seama că era un şoc bun, un şoc de plăcere. Vechea lui casă 
fusese transformată: era ca şi când Jack Sawyer îl păcălise şi 
deschisese familiara uşă de intrare spre interiorul unei cu 
totul alte case. Spaţiul din living şi până în bucătărie nu 
semăna deloc nici cu spaţiul pe care şi-l amintea din copilărie, 
nici cu cel curat şi sterp din trecutul recent. Jack decorase 
casa dintr-o fluturare de baghetă, aşa i se părea, 
transformând-o astfel în ceva ce abia dacă ştia cum să-i spună 
- o vilă pe Coasta de Azur, sun apartament din Park Avenue. 
(Dale nu fusese niciodată la New York sau în sudul Franței.) 
Apoi îl uimise că, în loc să transforme vechea casă în ceva ce 
nu era, Jack pur şi simplu văzuse în ea mai mult decât 
reuşise Dale vreodată să vadă. Canapelele şi fotoliile de piele, 
covoarele strălucitoare, mesele late şi lămpile discrete veniseră 
dintr-o altă lume, dar se potriveau perfect, de parcă ar fi fost 
făcute special pentru casa aceasta. Tot ce vedea îl ademenea 
înăuntru şi-a descoperit că se poate mişca din nou. 

— Oau, a făcut. Da' chiar c-am vândut casa cui trebuia. 

— Mă bucur că-ţi place, a zis Jack. Trebuie să recunosc că 
şi mie îmi place. Arată şi mai bine decât mă aşteptam. 

— Eu ce trebuie să fac? Deja toate sunt la locul lor. 

— O să agățăm nişte tablouri, a zis Jack. Apoi or să fie 
toate la locul lor. 


Dale bănuia că se referea la portrete de familie. Nu înțelegea 
de ce î-ar trebui cuiva ajutor să agate câteva poze înrămate, 
dar dacă Jack avea nevoie de asistența sa, i-o va da. Pe 
deasupra, fotografiile aveau să-i spună destul de multe despre 
familia lui Jack, care încă reprezenta un subiect de mare 
interes pentru el. Totuşi, când Jack „a condus la un teanc de 
lăzi din lemn sprijinite de polița din bucătărie, Dale a avut din 
nou senzaţia că rămâne fără cuvinte, că a intrat într-o lume 
necunoscută. Lăzile fuseseră făcute manual; erau obiecte 
serioase construite să ofere protecție puternică, industrială. 
Unele erau înalte de un metru jumătate-doi metri şi aproape 
la fel de late. Monştrii aceia nu conţineau fotografi cu mami şi 
taţi. Înainte să le poată deschide, el şi cu Jack au trebuit să 
forțeze colțurile şi să desprindă cuiele de pe margini. A fost 
nevoie de-un efort considerabil să ridice capacele. Dale a 
regretat că n-a trecut pe acasă doar cât să-şi dea jos 
uniforma, care era leoarcă de sudoare pe când el şi Jack au 
scos din coconi cinci obiecte dreptunghiulare grele, învelite în 
straturi groase de stofă. Şi mai erau încă multe lăzi de 
desfăcut. 

O oră mai târziu, au dus lăzile goale în beci şi s-au întors să 
bea o bere. Apoi au tăiat straturile de pânză, scoțând la iveală 
tablouri şi desene într-o varietate de rame, inclusiv câteva care 
arătau ca şi când artistul le-ar fi bătut singur în cuie din 
scânduri de şopron. Tablourile lui Jack reprezentau o 
categorie pe care Dale o considera în termeni vagi drept „artă 
modernă”. Nu pricepea ce semnificație aveau unele dintre 
lucrurile acelea, deşi chiar îi plăceau aproape toate, mai ales 
vreo două peisaje. Ştia că nu auzise niciodată de artişti, dar 
numele lor, credea, ar fi fost recunoscute de genul de oameni 
care locuiau în oraşele mari şi frecventau muzeele şi galeriile. 
Toată acea artă - toate imaginile acelea mari şi mici aliniate 
acum pe podeaua bucătăriei - îl uluiau, nu toate în chip 
plăcut. Intrase într-adevăr într-o altă lume, şi nu recunoştea 
niciun reper din ea. Apoi şi-a amintit că el şi Jack Sawyer vor 
agăța imaginile acelea pe pereţii vechii sale case părinteşti. 
Imediat, o căldură neaşteptată a inundat această noţiune şi-a 


umplut-o până la refuz. De ce să nu se îmbine din când în 
când lumile învecinate? Şi această altă lume nu era oare 
lumea lui Jack? 

— Bine, bine, a zis el. Mi-ar plăcea ca Henry, unchiul de 
care-ţi povesteam? Care locuieşte puţin mai încolo pe drum? 
Mi-ar plăcea să vadă şi el chestiile astea. Henry, el ar şti să le 
aprecieze la adevărata lor valoare. 

— Dar de ce n-ar putea să le vadă? O să-l invit la mine. 

— Nu ţi-am spus? a întrebat Dale. Henry e orb. 

Tablourile au fost agățate pe pereţii din living, pe cel de 
lângă scări, de jos până sus, în dormitoare. Jack a pus două 
imagini mici în baia de la etaj şi-n micuța baie de serviciu de 
la parter. Pe Dale au început să-l doară braţele de la ţinutul 
ramelor cât timp Jack însemna locurile unde trebuiau bătute 
cuiele. După primele trei tablouri, îşi dăduse jos cravata şi-şi 
sumețise mânecile, şi simțea transpiraţia cum îi şiroia din păr 
şi-i curgea pe față. Gulerul descheiat se făcuse leoarcă. Jack 
Sawyer muncise la fel de greu sau mai greu ca el, dar arăta ca 
şi când n-ar fi făcut nimic mai istovitor decât să se gândească 
la cină. 

— Eşti un fel de colecționar de artă, nu? a întrebat Dale. Ţi- 
a trebuit mult timp să strângi toate tablourile astea? 

— Nu ştiu destule ca să fiu colecționar, a zis Jack. Tata a 
strâns mare parte din toate astea în anii cincizeci sau şaizeci. 
Şi mama a cumpărat câteva, atunci când vedea ceva ce-i 
stârnea interesul. Cum ar fi acel micuț Fairfield Porter de 
acolo, cu veranda şi peluza şi florile. 

Micuţul Fairfield Porter, nume care Dale bănuia că-i 
aparținea pictorului, îi reținuse atenția de-ndată ce el şi Jack 
îl scoseseră din ladă. Un tablou ca acela chiar că-l puteai 
agăța în living. Aproape că puteai păşi într-un tablou ca acela. 
Ciudat era, gândea Dale, că, dacă-l agăţțai în living, 
majoritatea celor care ar intra nici nu l-ar observa. 

Jack spusese ceva despre cum că e bucuros să scoată 
tablourile de la naftalină. 

— Deci, a zis Dale, pe astea ți le-au dat părinţii? 


— Le-am moştenit după ce a murit mama, a răspuns Jack. 
Tata a murit când eram mic. 

— O, fir-ar, scuze, s-a pleoştit Dale, ieşind brusc din lumea 
în care îi invitase domnul Fairfield Porter. Probabil că ţi-a fost 
greu să-ţi pierzi tatăl aşa de tânăr. 

Credea că Jack îi oferise explicația aurei de distanță şi 
izolare care Părea să-l învăluie mereu. Cu o secundă înainte 
ca Jack să apuce să răspundă, Dale şi-a spus că asta era 
aiurea. Habar n-avea cum putea cineva să ajungă precum 
Jack Sawyer. 

— Mda, a recunoscut Jack. Din fericire, mama era şi mai 
rezistentă. 

Dale a apucat ocazia asta cu ambele mâini. 

— Cu ce se ocupau ai tăi? Ai crescut în California? 

— M-am născut şi am crescut în Los Angeles, s-a confesat 
Jack. Părinţii mei lucrau în industria de divertisment, dar să 
nu-i judeci aspru pentru asta. Au fost nişte oameni deosebiți. 

Jack nu l-a invitat să rămână la cină - asta l-a uimit pe 
Dale. Într-o oră şi jumătate, cât le-a mai luat să agate restul 
tablourilor, Jack Sawyer şi-a păstrat aerul de prietenie şi 
bună dispoziție, însă Dale, care nu era degeaba polițist, a 
simțit ceva evaziv şi implacabil în afabilitatea prietenului său: 
o uşă se întredeschisese puțin, apoi se trântise. Expresia 
„oameni deosebiți” îi plasase pe părinţii lui Jack în afara 
discuţiei. Când au mai făcut pauză de-o bere, Dale a observat 
lângă cuptorul cu microunde două plase de la o băcănie din 
Centralia. Pe atunci era aproape ora opt, cu cel puţin două ore 
trecut de vremea cinei în districtul French. Jack ar fi putut 
bănui pe bună dreptate că Dale mâncase, dacă uniforma de pe 
el n-ar fi fost dovada clară a contrariului. 

I-a aruncat lui Jack într-o doară o întrebare despre cel mai 
greu caz pe care l-a rezolvat vreodată şi s-a dus la tejghea. 
Vârfurile roşii ca de marmură a două fleici de muşchi de vacă 
ieşeau din punga cea mai apropiată. Stomacul său a emis un 
vaier reverberant. Jack a ignorat zgomotul şi-a zis: 


— Cazul lui Thornberg Kinderling a fost din toate privințele 
ca orice alt caz din L.A. Mi-a prins cu adevărat bine ajutorul 
tău. 

Dale a priceput imediat. Încă o uşă încuiată. Aceasta 
refuzase să se deschidă şi numai cât să vâri un fir de păr. Aici 
nu avea să afle nimic din trecut; trecutul fusese bătut în 
scânduri. 

Şi-au terminat berile şi-au agăţat ultimele tablouri. În 
următoarele câteva ore, au discutat despre o sută de lucruri, 
dar mereu între limitele pe care le stabilise Jack Sawyer. Dale 
era convins că întrebarea sa despre părinții lui Jack scurtase 
durata serii, dar de ce să fi fost aşa? Ce ascundea omul? Şi de 
cine se ascundea? După ce şi-au terminat treaba, Jack i-a 
mulțumit cu căldură şi l-a condus afară la maşină, retezând 
astfel orice speranţă a unei răzgândiri de ultim moment, 

Caz închis, joc terminat, trage-ți fermoarul, folosind 
cuvintele nemuritorului George Rathbun. În vreme ce stăteau 
în întunericul înmiresmat sub milioanele de stele spuzite pe 
cer, Jack a suspinat de plăcere şi-a zis: 

— Sper că ştii cât îți sunt de recunoscător. Sincer, îmi pare 
rău că trebuie să mă întorc la LA. Uită-te cât de frumos e 
totul! 

Întorcându-se în French Landing, ale lui fiind singurele 
faruri cât e de lungă Autostrada 93, Dale s-a întrebat dacă 
părinţii lui Jack fuseseră implicaţi în cine ştie ce parte a lumii 
divertismentului care-l stânjenea pe fiul lor, cum ar fi 
pornografia. Poate că tata regiza pelicule sexy, iar mama juca 
în ele. Oamenii care făceau filme porcoase probabil că 
întorceau banii cu lopata, mai ales dacă făceau totul în 
familie. Înainte ca ceasul de kilometraj să mai bifeze o sută de 
metri parcurşi, amintirea micuțului Fairfield Porter îi făcu 
satisfacția pulbere. Nici-o femeie care-şi câştiga existența 
făcând sex în fața camerei de luat vederi cu străini n-ar da 
atâția bani pe-un tablou ca acela. 


Haideţi să intrăm în bucătăria lui Jack Sawyer. Herald-ul 
de dimineaţă zace desfăcut pe masă; o tigaie neagră stropită 


recent cu ulei Pam stă deasupra unui cerc de flăcări albastre 
iscate din ochiul stâng din față al aragazului. Un bărbat înalt, 
zvelt, cu aer distrat, îmbrăcat într-un tricou USC, jeanşi şi 
şlapi italieneşti de culoarea melasei bate cu telul câteva ouă 
crude într-un bol de oțel inoxidabil. 

Uitându-ne la el cum se încruntă în gol cu ochii ațintiți 
mult deasupra bolului strălucitor, observăm că frumuşelul 
băiat de doisprezece ani pe care l-am văzut ultima dată într-o 
cameră de la etajul al treilea al unui hotel părăsit din New 
Hampshire a devenit un bărbat ale cărui trăsături frumoase 
contribuie doar foarte puţin a ceea ce-l face interesant. Căci 
faptul că Jack Sawyer este interesant se vede din prima clipă. 
Până şi când cine ştie ce grijă lăuntrică îl face frustrat, cine 
ştie ce enigmă, am putea spune văzând acea încruntare 
contemplativă, Jack Sawyer nu poate să nu radieze o 
autoritate persuasivă. Numai uitându-te la el, ştii că e una 
dintre acele persoane la care ceilalți apelează atunci când se 
simt nedreptățiți, amenințați sau zădărniciți de soartă. 
Inteligența, tăria de caracter şi demnitatea i-au modelat atât 
de profund profilul trăsăturilor, încât farmecul lor este 
irelevant pentru semnificația pe care o poartă. Omul acesta nu 
stă niciodată să se admire în oglinda - vanitatea nu joacă 
niciun rol în caracterul său. Este absolut logic că a fost un 
agent în plină ascensiune în cadrul departamentului de poliție 
din Los Angeles, că dosarul îi dădea pe dinafară de 
recomandări şi că a fost ales pentru mai multe programe şi 
cursuri de instruire sponsorizate de FBI şi menite să ajute la 
perfecționarea agenților cu potenţial. (Câţiva dintre colegii şi 
superiorii lui Jack au ajuns în secret la concluzia că, în jurul 
vârstei de patruzeci de ani, va ajunge inspector general într-un 
oraş precum San Diego sau Seattle, iar după alți zece- 
cincisprezece ani, dacă totul mergea bine, va face pasul 
următor spre San Francisco sau New York.) Mai izbitor este 
faptul că vârsta lui Jack nu pare a fi mai relevantă ca 
farmecul său personal: are aerul cuiva care a trăit multe alte 
vieți înainte de aceasta, că a trecut prin locuri şi că a văzut 
lucruri ce depăşesc orizontul majorităţii celorlalți oameni. Nu- 


i de mirare că Dale Gilbertson îl admiră; nu-i de mirare că 
Dale îşi doreşte cu ardoare asistența lui Jack. În locul lui, şi el 
şi-ar dori-o, însă nici noi n-am avea mai mult noroc ca el. 
Omul acesta s-a pensionat, a ieşit din joc, scuze, mare păcat şi 
toate alea, dar omu' trebe să bată ouăle atunci când vrea să 
mănânce omletă, după cum i-a spus John Wayne lui Dean 
Martin în Rio Bravo. 

— Ş-aşa cum zisu-mi-a mămuca, rosteşte Jack cu voce tare 
pentru propriile-i urechi, mi-a zis: „Sonny băiete”, a zis, „cân' 
Ducele vorbea, tată lumea asculta, chiar ş-atunci când le zicea 
de-ngheţau apele”, da, tocm-aşa, aieste-s cuvintele iei iegzacte, 
iegzact cum mi le-o zis ea mie. 

După o jumătate de secundă, adaugă: 

— În dimineaţa aia frumoasă în Beverly Hills. 

Şi-n cele din urmă se concentrează la ceea ce face. 

Ce-avem aici e-un om impresionant de singur. Singurătatea 
i-e tovarăşă lui Jack Sawyer de atât de mult timp încât o ia 
de-a gata> însă ceea ce nu reuşeşti să repari în cele din urmă 
se transformă-o tapet, ne-am înțeles? O grămadă de lucruri, 
cum ar fi paralizia cerebrală şi boala Lou Gehrig, ca să 
amintim doar două, sunt mai rele ca singurătatea. 
Singurătatea face doar parte din program, atâta tot. Până şi 
Dale a observat aspectul acesta al caracterului prietenului 
său şi în pofida numeroaselor sale calități, şeful nostru de 
poliție nu poate trece drept o ființă umană deosebit de 
pătrunzătoare. 

Jack aruncă o privire la ceasul de deasupra aragazului şi 
vede că mai are patruzeci şi cinci de minute înainte să 
trebuiască să meargă în French Landing şi să-l ia pe Henry 
Leyden la terminarea turei sale. 

Asta-i bine; are timp berechet, nu se pierde cu firea, gând al 
cărui subtext este: Totu-i în ordine şi eu n-am nici-o problemă, 
mulțumesc foarte mult de interes. 

Dimineaţă, când s-a trezit, o voce mică i-a răsunat în cap 
anunțând: Sunt un țopilist. Ba nici vorbă, a gândit şi i-a spus 
vocii să-l lase în pace. Vocea micuță se putea duce la dracu. 
El renunțase la meseria aia, nu voia să mai audă de crime... 


„„luminile unui carusel reflectate pe tigva cheală a unui 
negru care zace mort pe cheiul Santa Monica... 

Nu. Nu începe cu asta. Nu... pur şi simplu n-o face, şi cu 
asta basta. 


Jack oricum n-ar fi trebuit să se afle în Santa Monica. 
Santa Monica avea ţopiliştii ei. Din câte ştia el, erau o 
adunătură bunicică de băieți, deşi poate nu se ridicau la 
înălțimea standardului stabilit de geniul acela, de asul ăla 
care era cel mai tânăr locotenent din cadrul Diviziei Omucideri 
din Los Angeles, adică el însuşi. Singurul motiv pentru care 
geniul şi asul se aflase prin părțile lor era recenta despărțire 
de extrem de simpatica, sau cel puţin relativ simpatica, 
domnişoară Brooke Greer din Malibu, o scenaristă bine cotată 
în genul pe care-l practica, adică al comediei romantice/de 
aventură, dar şi o Persoană de-o istețime, perspicacitate şi 
farmec fizic remarcabile, şi, în vreme ce gonea spre casă de-a 
lungul frumoasei porțiuni a Autostrăzii Pacific Coast de 
dinaintea ieşirii spre canionul Malibu, a căzut Pradă unui 
necaracteristic moment de tristeţe. 

La câteva secunde după ce-a cotit pe California încline către 
Santa Monica, a văzut inelul strălucitor al roții Ferris 
învârtindu-se deasupra şiragurilor de lumini şi-a mulțimii 
pline de viață de pe chei. Scena aceea i-a generat o emoție 
uşoară, sau o slăbiciune emoţionantă. Sub imperiul 
momentului, a parcat maşina şi-a mers pe jos spre marea de 
lumini care străluceau puternic în întuneric. Ultima oară 
când vizitase cheiul din Santa Monica, fusese un băiețel de 
şase ani agitat care o trăgea de mână pe Lily Cavanaugh 
Sawyer ca un câine care se zbate în lesă. 


Ce s-a întâmplat a fost un accident. A fost prea lipsit de 
sens ca să se cheme coincidență. Coincidenţa aduce laolaltă 
două elemente până atunci fără legătură între ele ale unei 
poveşti mai mari. Aici nu se lega nimic şi nu exista nici-o 
poveste mai mare. 


Ajunse la intrarea împodobită a cheiului şi observă că, 
totuşi, roata Ferris nu se învârtea. Deasupra gondolelor goale 
atârna un cerc de lumini statice. Preţ de-o clipă, uriaşa 
maşinărie semăna cu un invadator extraterestru, inteligent 
deghizat şi aşteptându-şi timpul să poată face maximum de 
pagube. Jack aproape că-l auzea cum toarce. Aşa-i, gândi, o 
roată Ferris malefică - revino-ți în fire. Eşti mai afectat decât ai 
vrea să recunoşti. Apoi cobori privirea înapoi la scena 
dinaintea sa şi observă în sfârşit că fantezia sa cu cheiul 
ascunsese un rău real, devenit mult prea familiar din cauza 
profesiei sale. Dăduse peste o anchetă criminalistică aflată în 
primele faze. 

Unele dintre luminile strălucitoare pe care le văzuse erau 
emise nu de roata Ferris, ci de girofarurile maşinilor de 
patrulă ale Poliţiei Santa Monica. Mai departe pe chei, patru 
ofițeri în uniformă împiedicau o mulțime de civili să treacă de 
cercul de siguranță marcat cu bandă galbenă în jurul unui 
carusel puternic luminat. Jack îşi spuse să lase totul baltă. 
Nu avea ce căuta acolo. Pe deasupra, caruselul îi trezea un 
sentiment nedesluşit, o gamă întreagă de sentimente deloc 
bine-venite. Caruselul era mai înfiorător decât roata Ferris 
oprită. Caruselele îl speriaseră întotdeauna, nu-i aşa? Cai 
pitici vopsiți încremeniți locului cu dinţii dezgoliți şi cu stâlpi 
de oțel înfipţi în măruntaie - kitsch sadic. 

Întoarce spatele, îşi zise. Te-a părăsit iubita şi ai o dispoziţie 
deplorabilă. 

Cât despre carusele... 

Coborârea bruscă a unei cortine mentale de plumb puse 
capăt discuţiei despre carusele. Simţindu-se parcă îndemnat 
dinlăuntru, Jack păşi pe chei şi începu să înainteze prin 
mulțime. Era pe jumătate conştient că făcea cel mai 
neprofesional lucru din cariera sa. 

Când ajunse în fața oamenilor adunaţi acolo, trecu pe sub 
banda galbenă aplecându-se de spate şi îşi arătă insigna unui 
polițist cu față de țânc care încercă să-l trimită în spate. 
Undeva în apropiere, un chitarist începu să cânte o piesă 
blues pe care Jack aproape c-o recunoscu; titlul ei îşi croi 


drum la suprafața minţii sale, după care ieşi afară din raza 
conştiinţei sale. Polițistul copil îi aruncă o privire nedumerită 
şi se duse să se consulte cu unul dintre detectivii care stăteau 
lângă o siluetă lungă la care Jack nu se prea simțea capabil 
să se uite atunci. Muzica îl supăra. Îl supăra foarte tare. De 
fapt, îl scotea din minți. lritarea sa era mult prea mare în 
comparaţie cu cauza ei, dar ce idiot credea că agenţii de la 
omucideri aveau nevoie de acompaniament muzical? 

Un cal vopsit ridicat pe picioarele din față, împietrit în 
lumina crudă. 

Lui Jack i se crispa stomacul şi, adânc în piept, ceva 
crâncen şi insistent, ceva ce cu niciun preț nu trebuia numit, 
se flexionă şi aruncă brațele în lături. Sau îşi întinse aripile. 
Acel ceva teribil îşi dorea să iasă la lumină şi să se facă ştiut. 
Pentru scurt timp, Jack se temu că va trebui să vomite. Când 
trecu această senzaţie, avu parte de un moment de-o claritate 
supărătoare. 

De bună voie şi nesilit de nimeni, păşise pe teritoriul 
nebuniei, iar acum era nebun. Altfel nu se putea spune. Spre 
el mărşăluia, cu o expresie minunat combinată de neîncredere 
şi furie, un detectiv pe nume Angelo Leone, înaintea 
transferului său fulger la Santa Monica un coleg de-al lui Jack 
cunoscut pentru apetitul său neostoit, înclinată spre violență 
şi corupție, dispreț față de civili indiferent de culoare, rasă, 
credință sau statut social, şi, să fim sinceri, curajul şi extrema 
sa loialitate față de toţi ofițerii de poliție care respectau 
regulile jocului şi lucrau în branşa lui, ceea ce însemna că se 
dedau la orice nu-i putea înfunda. Disprețul lui Angelo Leone 
față de Jack Sawyer, care nu respectase regulile jocului, îi 
egalase invidia pentru succesul acestuia din urmă. În câteva 
secunde, trogloditul ăsta avea să-i sufle-n nas. În loc să-ncerce 
să găsească o cale de-a se explica trogloditului, el abera despre 
carusele şi chitariști, punând în ordine amănuntele 
înnebunirii. Nu avea cum să se explice. Explicaţia era 
imposibilă. Nevoia lăuntrică ce-l împinsese în postura aceasta 
continua să se facă simțită, însă Jack nici că i-ar fi putut 
vorbi lui Angelo Leone despre nevoi lăuntrice. Şi nici nu i-ar fi 


putut oferi o explicaţie rațională căpitanului, în caz că Leone 
depunea plângere. 

Păi, vezi tu, a fost ca şi când m-ar fi împins cineva de la 
spate, de parcă s-ar fi aflat altă persoană la cârmă... 

Primele cuvinte care ieşiră pe gura spurcată a lui Angelo 
Leone îl salvară de la dezastru. 

„Nu-mi spune c-ai venit aici cu bună ştiinţă, puţoi ambițios 
ce eşti.” 

O carieră piraterească precum a lui Leone îl expunea 
inevitabil pe pirat la pericolul unei anchete oficiale. Un salt 
strategic la un departament dintr-un oraş vecin nu te ferea 
prea mult de săpăturile arheologice sub acoperire pe care 
poliția le făcea în dosare şi reputații atunci când presa nu-ți 
dădea de ales. O dată la zece sau douăzeci de ani, bine- 
intenționațţii, contestatorii, pârâcioşii, turnătorii, civilii iritați 
şi poliţiştii prea proşti să accepte regulile bine trasate ale 
jocului îşi uneau forțele, vârau o bombă în curul presei şi 
porneau o orgie cu băi de sânge. Paranoia radicală a lui Leone, 
alimentată de sentimentul său de vinovăţie, îi sugerase 
imediat ideea că geniul de la omucideri din L.A. ar vrea să-şi 
adjudece merite suplimentare. 

Aşa cum prevăzuse Jack, suspiciunile lui Leone sporiră 
când u spuse că fusese atras acolo ca o insectă de lumina 
becului. 

De-acord, s-a întâmplat să dai peste ancheta mea. Bine. 
Acum ascultă-mă. Dacă în următoarele şase luni, ba nu, dacă 
vreodată se-ntâmplă să-ţi aud numele într-un context care 
nu-mi place, o să te pişi printr-un tub tot restul vieţii tale. 
Acum cară-te dracului de aici şi lasă-mă să-mi fac meseria.” 

„Am şters-o, Angelo.” 

Partenerul lui Leone porni din cealaltă parte a cheiului 
strălucind de lumină. Leone făcu o grimasă şi-i făcu semn să 
se ducă înapoi. Fără intenţie, fără să se gândească la asta, 
Jack îşi lăsă ochii să alunece pe lângă detectiv şi-n jos la 
cadavrul din fața caruselului. Mult mai cu putere decât prima 
dată, creatura feroce din mijlocul pieptului său se flexionă, se 


desfăşură şi-şi întinse aripile, brațele, ghearele, orice ar fi fost, 
şi cu ajutorul unei grozave opintiri încercă să rupă hățurile. 

Aripile, braţele, ghearele zdrobiră plămânii lui Jack. Cleşti 
hidoşi i se împrăştiară în stomac. 

Există o faptă pe care un detectiv de omucideri, mai ales un 
locotenent de omucideri, nu trebuie s-o comită niciodată, iar 
aceea este următoarea: pus în fața unui corp neînsuflețit, nu 
trebuie să vomite. Jack se luptă să rămână de partea 
respectabilă a Interzisului. Bila îi arse gâtlejul şi el închise 
ochii. O constelație de puncte sclipitoare îi apăru fulgurant în 
dosul pleoapelor. Creatura, înflăcărată şi respingătoare, se 
zbătu în zăgazuri. 

Lumini reflectate pe scalpul unui om negru şi chel care zace 
mort lângă un carusel... 

Nu tu. Nu, nu tu. Bate cât vrei, dar nu poţi să intri. 

Aripile, brațele, ghearele se retraseră; creatura se micşoră, 
devenind o fărâmă inactivă. Reuşind să evite Fapta Interzisă, 
Jack descoperi că poate deschide ochii. Habar nu avea cât 
timp trecuse. Fruntea zbârcită a lui Angelo Leone, ochii săi 
întunecoşi şi gura carnivoră apărură în câmpul vizual şi, de la 
o distanță de cincisprezece centimetri, ocupau tot spaţiul 
disponibil. 

„Ce facem aici? Ne revizuim situaţia?” 

»Mi-aş dori ca idiotul ăla să-şi pună chitara înapoi în cutie.” 

Şi-aceea a fost una dintre cele mai ciudate turnuri ale serii. 

„Chitară? N-aud nici-o chitară.” 

Nici eu, îşi dădu seama Jack. 


O persoană întreagă la mine n-ar încerca oare să-şi scoată 
din cap un asemenea episod? Să arunce gunoiul ăsta peste 
bord? Nu puteai face nimic cu el, nu-l puteai folosi, şi-atunci 
de ce să-l mai ţii? Incidentul de pe chei nu însemna nimic. Nu 
se lega cu nimic altceva decât cu sine însuşi şi nu ducea 
nicăieri. Era de-a dreptul irelevant, că nu avusese nici-o 
relevanță. După ce iubita-i dăduse papucii, Jack se pierduse 
cu firea, suferise o aberaţie momentană şi călcase nejustificat 


pe locul crimei ce aparţinea unei alte jurisdicții. Nu era altceva 
decât o greşeală ruşinoasă. 

Peste cincizeci şi şase de zile şi unsprezece ore, geniul s-a 
strecurat în biroul căpitanului, şi-a pus pe masă insigna şi 
pistolul şi şi-a anunţat, spre totala surprindere a acestuia, 
imediata ieşire la pensie. Neştiind absolut nimic despre 
confruntarea cu detectivul Leone pe cheiul Santa Monica, 
căpitanul n-a întrebat dacă există vreo legătură între decizia 
locotenentului său şi un negru mort lângă un carusel oprit; 
dacă ar fi făcut-o, Jack i-ar fi spus că e ridicol. 


Nu începe cu asta, se sfătuieşte el, şi se descurcă de minune 
să nu înceapă cu asta. Primeşte câteva scăpărări involuntare, 
nimic mai mult, instantanee ca de stroboscop ale unui ponei 
de lemn dând din copite, ale mutrei indispuse a lui Angelo 
Leone, dar şi ale unui alt lucru, obiectul care ocupa centrul 
oricărei scene, cel care trebuie evitat mai presus ca orice... În 
clipa când apar aceste fulgere imagistice, le trimite înapoi. Pare 
un exercițiu de magie. El face exerciții de magie, magie bună. 
Ştie foarte bine că aceste isprăvi cu gonitul imaginilor 
reprezintă o formă de autoprotecție, iar dacă motivele din 
spatele nevoii sale pentru această, magie protectoare rămân 
neclare, nevoia e-un motiv suficient. Când tre să-ți faci 
omletă, tre' să baţi ouăle, ca să cităm acea autoritate 
supremă, Ducele Wayne. 

Jack Sawyer are mai multe pe cap decât irelevanțele 
sugerate de-o voce care a rostit în somn cuvântul „polițist” în 
forma lui copilărească. 

Şi pe aceste probleme îşi doreşte să le poată trimite înapoi 
prin executarea unui truc de magie, însă afurisitele probleme 
refuză să dispară; îi dau târcoale ca un trib de viespi. 

Una peste alta, nu se descurcă atât de bine, Jack al nostru. 
Măsoară timpul şi se holbează la ouă, care nu-i mai par 
tocmai în regulă, deşi n-ar putea spune de ce. Ouăle se opun 
interpretării. Ouăle sunt cele mai puțin importante. La 
periferia câmpului său vizual, titlul de pe prima pagină din La 
Riviere Herald pare să se ridice de pe foaia tipărită şi să 


plutească spre el. PESCARUL ÎNCĂ ÎN LIBERTATE ÎN... Nu, 
ajunge; se întoarce complet cu spatele, convins de 
îngrozitoarea idee că el însuşi a provocat toată treaba asta cu 
Pescarul. Cum ar fi să fie ÎN STATEN ISLAND sau ÎN 
BROOKLYN, unde adevăratul Albert Fish, un dezaxat chinuit 
cum altul nu s-a mai văzut, şi-a găsit două dintre victime? 

Treburile astea îl îngrețoşează. Doi copii morți, fata familiei 
Freneau dată dispărută şi probabil moartă, părți ale corpului 
mâncate, un lunatic care-l copiază pe Albert Fish... Dale a 
insistat să-l atace cu informaţii. Amănuntele i-au intrat în 
minte ca o infecţie. Cu cât află mai multe - şi pentru un om 
care vrea să rămână neatins de evenimente, Jack a aflat 
uimitor de multe lucruri -, cu atât mai multe otrăvuri îi 
plutesc prin sânge, distorsionându-i simțurile. Venise în valea 
Norway fugind de-o lume care se devenise brusc nestatornică 
şi elastică, parcă lichefiindu-se sub presiunea termică. În 
ultima sa lună la Los Angeles, presiunea termică devenise 
insuportabilă. Potenţiale lucruri groteşti pândeau în spatele 
geamurilor întunecate şi-n spaţiile dintre clădiri, amenințând 
să prindă formă. În zilele libere, senzaţia că zoaiele apei de 
spălat vase îi ung plămânii îl făcea să icnească după aer şi să 
se lupte cu greața, aşa că lucra fără oprire, rezolvând astfel 
mai multe cazuri ca niciodată. (Diagnosticul pe care şi-l 
pusese singur era că-l afecta munca pe care o făcea, însă nu 
putem nicicum da vina pe căpitan că a fost uluit aflând de 
demisia geniului.) 

Evadase în ungherul ăsta neştiut din inima ţării, acest 
adăpost, acest rai la marginea unei pajişti galbene, izolat de 
lumea amenințării şi-a nebuniei, izolat la distanță de mai bine 
de treizeci de kilometri de French Landing, izolat la o distanță 
bunicică până şi de drumul văii Norway. Totuşi, straturile de 
izolare nu reuşiseră să-şi îndeplinească menirea. Lucrurile de 
care încearcă să scape colcăie din nou în jurul său, aici în 
fortăreața sa. Dacă s-ar lăsa pradă fanteziilor egocentrice, ar 
trebui să tragă concluzia că lucrurilor de care a fugit le-au 
trebuit trei ani să-i ia urma şi că, în cele din urmă, îl găsiseră. 


În California, rigorile meseriei îl copleşiseră; acum, 
tulburările Wisconsinului de Vest trebuie ţinute la respect. 
Uneori, noaptea târziu, se trezeşte cu ecoul micuţei voci 
otrăvite care se vaită: Gata cu țopilia, nu mai vreau, prea 
aproape, prea aproape. Ce era prea aproape, la asta Jack 
Sawyer refuză să caute răspuns; ecoul dovedeşte că trebuie 
neapărat să evite orice altă contaminare. 

Veşti rele pentru Dale, o ştie bine, şi regretă deopotrivă 
neputința sa de-a ajuta la anchetă şi de a-şi explica refuzul 
prietenului său. Fundul lui Dale e la bătaie, nu încape 
îndoială în privința asta. E-un şef de poliție bun, mult prea 
bun pentru French Landing, însă a judecat greşit mişcările 
politice şi i-a lăsat pe cei de la centru să-i întindă o cursă. Cu 
toată aparența lor de respect pentru autoritatea locală, 
detectivii Brown şi Black se dăduseră la fund, făcuseră un pas 
în lateral şi-i dăduseră voie lui Dale Gilbertson, care credea că 
aceştia îi fac un favor, să-şi pună laţul de gât. Păcat, dar Dale 
tocmai a aflat că stă pe-un eşafod cu un sac negru tras peste 
cap. Dacă Pescarul mai omoară un singur copil... Ei bine, Jack 
Sawyer îşi trimite regretele sale cele mai profunde. Acum nu 
poate face un miracol, scuze. Jack are pe cap probleme mai 
presante. 

Penele roşii, de pildă. Din-acelea mici. Penele micuţe şi roşii 
îl preocupă mult mai mult pe Jack, şi l-au preocupat, în 
pofida încercărilor sale de-a le alunga prin magie, cu o lună 
înainte să înceapă crimele. Într-o dimineaţă, pe când ieşea din 
dormitor şi pornea pe scări în jos să-şi pregătească micul 
dejun, o singură pană roşie, una mai mică decât degeţelul 
unui bebeluş, a părut să plutească din tavanul înclinat din 
capul scărilor. În urma ei, au mai venit spre el alte două sau 
trei. O bucată ovală de tencuială lată de cinci centimetri a 
părut să clipească şi să se deschidă ca un ochi, iar ochiul a 
eliberat o jerbă densă şi groasă de pene care s-au desprins din 
tavan ca aruncate printr-un pai. O explozie de pene, un 
uragan de pene, i-a căzut peste piept, peste braţele ridicate, 
peste cap. 

Dar asta... 


Asta nu s-a întâmplat niciodată. 

S-a întâmplat altceva, şi-i luase un minut sau două să 
priceapă ce. Un neuron năbădăios a dat un rateu. Un receptor 
mental a înghițit substanța chimică nepotrivită sau a înghițit 
prea mult din substanța care trebuia. Comutatoarele care 
activau noaptea conductoarele de imagine au reacționat la un 
semnal fals şi-au produs un vis în stare de veche. Visul acesta 
a părut o halucinație, însă halucinaţii aveau beţivii cu creierul 
îmbibat de alcool, dependențţii de droguri şi nebunii, mai ales 
schizofrenicii paranoici, cu care Jack avusese de-a face de 
multe ori în cursul vieţii sale de ţopilist. El nu se încadra în 
niciuna dintre categoriile acestea, nici măcar în ultima. Ştia 
sigur că nu era schizofren-paranoic sau orice alt soi de nebun. 
Dacă credeai că Jack Sawyer era nebun, nebunul erai tu. El 
are sută la sută încredere (sau cel puțin nouăzeci şi nouă la 
sută) în sănătatea sa mentală. 

Deoarece nu suferă de halucinaţii, penele trebuie să-i fi 
căzut în cap într-un vis cu ochii deschişi. Singura altă 
explicație implică realitate, iar penele n-au avut nici-o 
legătură cu realitatea. Ce fel de lume ar fi asta dacă ni s-ar 
putea întâmpla asemenea lucruri? 

Pe nepusă masă, George Rathbun urlă: 

— Mă doare să spun asta, sincer mă doare, căci iubesc 
buna noastră echipă Brew, ştiţi bine c-o iubesc, dar vin 
vremuri când iubirea trebuie să strângă din dinţi şi să accepte 
o realitate dureroasa - să luăm ca exemplu starea deplorabilă 
a aruncătorilor noştri. Bud Selig, o, aici Houston. Poţi, rogu-te, 
să te întorci imediat pe pământ? Şi un orb ar putea arunca 
mai multe mingi valabile decât adunătura aia de TOLOMACI, 
RATAȚI ŞI AIURIŢI! 

Bunul şi bătrânul Henry. Henry îl joacă atât de bine pe 
George Rathbun încât chiar îi vezi petele de sudoare de la 
subsuori. Însă cea ai bună născocire a lui Henry - după 
părerea lui Jack - trebuie să e întruchiparea aia în ton cu 
vremurile, degajată şi influentă a lui Henry Shake („şeicul, 
şarmul, şocul Arabiei”), care poate, dacă are dispoziția 
necesară, să-ți spună ce culoare aveau şosetele lui Lester 


Young în ziua când a înregistrat Shoe Shine Boy şi Lady Be 
Good şi să descrie interiorul a două duzini de cluburi de jazz 
faimoase, dar majoritatea demult sucombate. 

„„Şi înainte să ne cufundăm în foarte răcoroasa, foarte 
frumoasa, foarte simpatica muzică şoptită într-o duminică la 
Village Vanguard de Bill Evans Trio, ar trebui să aducem un 
prinos de respect celui de-al treilea ochi, ochiul lăuntric. 
Haideţi să onorăm ochiul lăuntric, ochiul imaginaţiei. E târziu 
într-o după-amiază încinsă de iulie în Greenwich Village, New 
York City. Pe Seventh Avenue South inundată de soare, intrăm 
la umbra marchizei de la Vanguard, deschidem o uşă albă şi 
înaintăm de-a lungul unor scări lungi şi înguste spre o peşteră 
subterană încăpătoare. Muzicanţii urcă pe scenă. Bill Evans se 
aşază pe banca pianului şi înclină din cap spre public. Scott 
LaFaro îşi îmbrățişează basul. Paul Motian îşi ridică periuțele. 
Evans lasă capul jos, jos de tot, şi pune mâinile pe clape. 
Pentru cei care au privilegiul să se afle acolo, nimic nu va mai 
fi ca înainte. 

My Foolish Heart de Bill Evans Trio, live la Village 
Vanguard, pe 25 iunie 1961. Eu sunt gazda dumneavoastră, 
Henry Shake - şeicul, şarmul, şocul Arabiei. 

Zâmbind, Jack toarnă ouăle bătute în tigaie, le amestecă de 
două ori cu furculița şi reduce puţin flacăra aragazului. Îi 
trece prin gând că a uitat să pună de cafea. Ducă-se. Cafeaua 
e ultimul lucru de care are nevoie; poate bea suc de portocale. 
O privire spre prăjitorul de pâine îi spune că a uitat şi să 
prăjească pâinea de dimineață. Chiar are nevoie de pâine 
prăjită, să fie absolut necesară pâinea prăjită. Gândeşte-te la 
unt, gândeşte-te la bucăţile de colesterol care aşteaptă să-ţi 
înfunde arterele. Omleta e-un risc destul de mare; de fapt, are 
senzaţia că a spart mult prea multe ouă. Acum Jack nu-şi 
mai amin-teste nici de ce-a vrut să mănânce omletă. Rareori 
mănâncă omletă. De fapt, înclină să cumpere ouă dintr-un 
simț al datoriei trezit o cele două şiruri de adâncituri pentru 
ouă din partea de sus a uşii de la frigider. Dacă oamenii n-ar 
trebui să cumpere ouă, de ce erau dotate frigiderele cu suport 
pentru ouă? 


Strecoară o spatulă pe sub marginile omletei tot mai tare, 
dar încă lichidă, înclină tigaia să o trimită într-o parte, toarnă 
ciupercile şi arpagicul, după care rulează amestecul rezultat. 
Bun. Arată bine. Patruzeci de minune voluptuoase de libertate 
se întind înaintea sa. În ciuda tuturor lucrurilor, pare să 
funcționeze destul de bine. Controlul nu reprezintă o problemă 
în cazul de față. 

Desfăcut pe masa din bucătărie, La Riviere Herald îi reține 
privirea. A uitat de ziar. Ziarul însă n-a uitat de el şi-şi cere 
porția cuvenită de atenţie. PESCARUL ÎNCĂ ÎN LIBERTATE ÎN 
şi aşa mai departe. CERCUL ARCTIC ar fi frumos, dar nu, se 
apropie de masă şi vede că Pescarul rămâne cu încăpățânare o 
problemă locală. De sub titlu, numele lui Wendell Green sare 
şi-i rămâne în ochi ca o pietricică. Wendell Green e-un parazit 
inteligent şi omniprezent, o sursă neîntreruptă de iritare. 
După ce citeşte primele două paragrafe din articolul lui Green, 
Jack mormăie şi se loveşte cu mâna peste ochi. 

Sunt orb, faceţi-mă arbitru! 

Wendell Green are încrederea de sine a unui atlet-erou de 
provincie care n-a plecat niciodată de acasă. Înalt, expansiv, 
cu un ciuf de păr roş-blond cârlionțat şi-un pântece 
senatorial, Green se plimbă ţanţoş prin barurile, sălile de 
judecată şi tribunele publice din La Riviere şi comunitățile 
învecinate, împărțind din şarmul său spoit. Wendell Green e- 
un reporter care ştie să se poarte ca atare, un jurnalist de 
modă veche, marea podoabă a ziarului Herald. 

Cu ocazia primei lor întâlniri, marea podoabă i-a făcut lui 
Jack impresia unui fățarnic de mâna a treia şi, de atunci 
încoace, n-a găsit nici un motiv să-şi revizuiască impresia. 
Wendell Green nu-i inspiră încredere. După părerea lui Jack, 
fațada sociabilă a reporterului ascunde o capacitate limitată 
de înşelătorie. Green e-un lăudăros pozând în fața unei 
oglinzi, însă un lăudăros şiret, iar creaturile de genul ăsta ar 
face orice ca să-şi atingă scopul. 

După arestarea lui Thornberg Kinderling, Green i-a solicitat 
un interviu. Jack l-a refuzat, aşa cum a refuzat şi cele trei 
invitații care au urmat mutării sale pe drumul văii Norway. 


Refuzurile sale nu l-au împiedicat pe reporter să însceneze 
ocazionale întâlniri „accidentale”. 

În ziua de după descoperirea corpului lui Amy St Pierre, 
Jack a ieşit dintr-o curățătorie de pe Chase Street cu o cutie 
de cămăşi proaspăt spălate la subsuoară, a dat să se îndrepte 
spre maşină şi-a simțit o mână strângându-i cotul. A întors 
capul şi-a zărit, contorsionată într-un rânjet de falsă 
încântare, rumena mască publică a lui Wendell Green. 

„Hei, hei, Holly.” Un surâs afectat de ştrengar. „ Vreau să 
zic, locotenente Sawyer. Mă bucur c-am dat peste tine. Aici îşi 
aduci cămăşile la spălat? Lucrează bine?” 

„Dacă nu te deranjează nasturii rupţi.” 

„Bună poantă. Eşti un tip comic, locotenente. Lasă-mă să-ţi 
vând un pont. Spălătoria De încredere, pe Third Street în La 
Riviere? Sunt la înălțimea numelui. Nema rupt, nema stricat. 
Dacă vrei să ai cămăşile spălate ca la carte, du-te întotdeauna 
la un gălbejit. Sam Lee, încearcă la el, locotenente.” 

„Nu mai sunt locotenent, Wendell. Spune-mi Jack sau 
domnul Sawyer. Spune-mi şi Hollywood, nu-mi pasă. lar 
acum...” 

S-a dus spre maşină şi Wendell Green l-a însoțit. 

„Putem schimba câteva cuvinte, locotenente? Scuze, Jack? 
Şefu' Gilbertson ţi-e prieten apropiat, ştiu, dar cazul ăsta 
tragic... o fetiță, din câte se pare mutilată, oribile lucruri... nu 
ne-ai putea ajuta cu experiența ta, să te implici, să ne oferi 
privilegiul gândurilor tale?” 

„Vrei să ştii care sunt gândurile mele?” 

„Orice-mi poţi spune, amice.” 

O răutate pură şi iresponsabilă l-a împins pe Jack să-şi 
petreacă brațul pe după umerii lui Green şi să zică: 

„Wendell, bătrâne, vezi ce poţi să afli despre un tip pe nume 
Albert Fish. S-a petrecut în anii douăzeci.” 

„Fish>” 

„F-i-s-h. Dintr-o veche familie protestantă din New York. Un 
caz stupefiant. Vezi ce poţi să afli.” 

Până în clipa aceea, Jack abia dacă conştientizase că-şi 
amintea atrocitățile comise de bizarul domn Albert Fish. 


Măcelari mai recenți - Ted Bundy, John Wayne Gacy şi Jeffrey 
Dahmer - îl eclipsaseră pe Albert Fish, fără a mai pomeni de 
exoticul Edmund Emil Kemper al III-lea, care, după ce 
comisese opt crime, îşi decapitase mama, îi aşezase capul pe 
polița şemineului şi-l folosise ca ţintă de dans. (În chip de 
explicație, Edmund al III-lea a zis: „Mi s-a părut un lucru 
potrivit.”) şi totuşi, numele lui Albert Fish, un exemplar obscur 
din trecut, ieşise la suprafața minţii sale şi, când îl rostise, 
ajunsese la urechea avidă a lui Wendell Green. 

Ce să-l fi apucat? Păi, asta era întrebarea, nu? 

Hopa, omleta. Jack înşfacă o farfurie din dulap, tacâmuri 
dintr-un sertar, sare la aragaz, opreşte gazul şi răstoarnă 
amestecul amorf în farfurie. Se aşază şi deschide Herald-ul la 
pagina 5, unde citeşte despre Milly Kuby care aproape 
câştigase locul al treilea la marea fază statală a concursului 
de ortografie. Greşise să scrie un singur cuvânt: opopanax. 
Exact genul de ştire pe care te aştepţi s-o citeşti în ziarul local. 
Dar, în orice caz, cum te poți aştepta de la un copil să ştie 
cum se scrie opopanax? 

Jack ia două sau trei guri din omletă înainte ca straniul 
gust din gură să-i distragă atenția de la monstruoasa 
nedreptate de care avusese parte Milly Kuby. Gustul ciudat 
seamănă cu cel al gunoiului pe jumătate ars. Scuipă 
mâncarea şi vede un gogoloi de terci cenuşiu şi legume crude, 
pe jumătate mestecate. Partea nemâncată a micului său 
dejun nu arată nici ea mai apetisant. Ce să-şi prăjească 
omleta; a distrus-o de-a dreptul. 

Lasă capul în pământ şi bombăne. Ici şi colo prin corp e 
străbătut de-un tremur ca un fir de electricitate desfăcut, care 
scoate scântei ce-i ard gâtul, plămânii, organele ce-au început 
brusc să-i pulseze. Opopanax, şi spune. Mă duc de râpă. Chiar 
aici şi-acum. Nu, uită c-am zis asta. Sălbaticul opopanax m-a 
prins în gheare, m-a scuturat cu temutul opopanax al labelor 
sale de opopanax şi are de gând să mă arunce în turbulentul 
Râu Opopanax, unde o să-mi întâlnesc opopanaxul. 

— Ce mi se întâmplă? zice cu voce tare. Sunetul acut al 
vocii sale îl sperie. 


Lacrimi de opopanax îi înțeapă ochii de opopanax şi el se 
ridică mormăind de la opopanax, aruncă lăturile la gunoi, 
clăteşte farfuria şi se hotărăşte că a cam sosit vremea să pună 
lucrurile la punct pe aici. Gata cu opopanaxii. Toată lumea 
greşeşte. Examinează uşa frigiderului, încercând să-şi 
amintească dacă mai are un ou sau două pe-acolo. Sigur că 
are: sunt cu grămada, în jur de nouă sau zece, aproape 
suficiente să umple un rând al locaşurilor speciale din partea 
de sus a uşii. N-ar fi putut să le strice pe toate; n-o luase atât 
de mult pe arătură. 

Strânge uşa frigiderului. Absolut nepoftită, viziunea 
luminilor reflectate pe ţeasta pleşuvă a negrului. 

Nu tu. 

Persoana căreia i se adresează nu e acolo; persoana căreia i 
se adresează aproape că nici nu e o persoană în carne şi oase. 

Nu, nu, nu tu. 

Uşa se deschide sub presiunea degetelor sale; becul din 
frigider luminează rafturile pline. Jack Sawyer priveşte 
suportul pentru ouă. Pare să fie gol. O privire mai atentă 
scoate la iveală, adăpostit în ultima scobitură de la capătul 
primului rând, prezența unui obiect mic sub formă de ou, 
colorat într-o nuanță palidă şi delicată de albastru: un 
albastru nostalgic, blând, aproape întru totul posibil albastrul 
unui cer de vară aşa cum l-a văzut într-o după-amiază 
devreme un băiețel care stătea întins cu fața în sus pe iarba 
din spatele unei frumoase proprietăţi rezidenţiale de pe 
Roxbury Drive în Beverly Hills, California. Oricine deține 
această proprietate rezidențială, băiețaş, poţi paria tot ce ai 
pe-un singur lucru: lucrează în domeniul divertismentului. 

Jack ştie cum se numeşte nuanţa asta de albastru datorită 
unei atente cercetări a mostrelor de culoare făcută în 
tovărăşia lui Claire Evinrude, doctor în medicină, oncolog 
simpatic şi eficient, în perioada când plănuiau să revopsească 
bungalow-ul pe care-l împărțeau pe-atunci în Hollywood Hills. 
Claire, doctorița Evinrude, alesese această culoare pentru 
dormitorul principal; el, recent întors de la un superimportant 
şi absurd de selectiv curs de instruire pentru forțele speciale 


de poliție la Quantico, Virginia, şi proaspăt promovat la gradul 
de locotenent, o refuzase ca fiind, hm, ei bine, poate puţin prea 
rece. 

Jack, ai văzut vreodată un ou de măcăleandru? întrebase 
doctorița Evinrude. Ai idee cât sunt de frumoase? Ochii 
cenuşii ai doctoriței Evinrude s-au mărit în vreme ce se 
întindea după bisturiul său mental. 

Jack introduce două degete în scobitura pentru ou şi ia 
dinăuntru obiectul mic, sub formă de ou, de culoarea oului de 
măcăleandru. Ca să vezi, e chiar un ou de măcăleandru. Unul 
„de-adevăratelea”, folosind exprimarea  doctoriței Claire 
Evinrude, un ou de măcăleandru scos din corpul unui 
măcăleandru, numit uneori şi prihor cu pieptul roşu. Aşază 
oul în palma mâinii stângi. Acolo rămâne, ovalul ăsta 
albastru-pal de mărimea unui pecan. Capacitatea de gândire 
pare să-l fi părăsit. Ce dracu' a făcut, a cumpărat un ou de 
măcăleandru? Îmi pare rău, nu, relaţia asta nu merge, s-a zis 
cu opopanaxul, la magazinul lui Roy nu se vând ouă de 
măcăleandru, am uşchit-o de aici. 

Încet, rigid, sacadat ca un zombi, Jack traversează 
bucătăria şi ajunge la chiuvetă. Întinde mâna stângă 
deasupra scurgerii din mijlocul chiuvetei şi dă drumul oului 
de măcăleandru, care cade direct în dispozitivul de măcinat 
resturile alimentare, irecuperabil. Mâna dreaptă pune 
aparatul în mişcare, cu zgomotele obişnuite. Mâr, scrâş, har, 
un monstru se bucură de-o gustărică bună. Brr. Cablul 
electric viu se cutremură în el, răspândind scântei în vreme ce 
se zbate, însă el a devenit zombi şi abia dacă bagă de seamă 
şocurile lăuntrice. Una peste alta, luând totul în considerare, 
ceea ce Jack Sawyer are cel mai mare chef să facă acum... 

When the red, red...119. 

Din cine ştie ce motiv, nu şi-a sunat mama de mult, mult 
timp. Nu-şi dă seama de ce n-a făcut-o şi a cam sosit vremea 
s-o facă. Nu mă mai măcăi cu măcălendri tăi. Vocea lui Lily 
Cavanaugh Sawyer, regina filmelor de categorie B, cândva 
singurul său tovarăş într-o cameră de hotel din New 
Hampshire, o cameră plină de farmece, transcendent şi 


riguros dată uitării, e exact vocea pe care Jack simte nevoia s- 
o audă acum. Lily Cavanaugh e singura persoană din lume 
căreia îi poate vorbi despre ridicola confuzie de care se vede 
învăluit. În pofida vagii şi nedoritei conştientizări a trecerii 
dincolo de granițele raţiunii pure şi, prin urmare, aducând şi 
mai mult în discuție nesigura sa sănătate mentală, se duce la 
capătul tejghelei, îşi ia telefonul mobil şi formează numărul 
frumoasei proprietăți rezidenţiale de pe Roxbury Drive, Beverly 
Hills, California. 

Telefonul din vechea sa casă sună de cinci ori, de şase ori, 
de şapte. Ridică un bărbat şi, ai o voce furioasă, uşor ameţită, 
distorsionată de somn, zice: 

— Kimberley... despre orice ar fi vorba... pentru binele tău... 
sper să fie foarte, foarte important. 

Jack apasă butonul roşu şi închide telefonul. O, Doamne, o, 
la naiba, o, fir-ar să fie. E doar cinci noaptea în Beverly Hills, 
sau Westwood, sau Hancock Park, sau oriunde corespunde 
acum numărul acela. A uitat că mama lui e moartă. O, la 
naiba, o, fir-ar să fie, o, Doamne, îți vine să crezi? 

Durerea sa, care se tot ascuţise în străfundul ființei sale, se 
ridică din nou să-l înjunghie, ca pentru întâia oară, bang, fix 
în inimă. În acelaşi timp, ideea că până şi preţ de-o secundă a 
putut uita că mama lui e moarta i se pare, Dumnezeu ştie de 
ce, irezistibil şi extrem de comică. Cât de ridicol poţi fi? Joarda 
l-a lovit peste ceafă şi, fără să ştie dacă va izbucni în hohote de 
plâns sau în strigăte sau în râs, Jack simte un val scurt de 
amețeală şi se sprijină greu de tejghea. 

Orătanie beată de cap, îşi aminteşte cum spunea mama lui. 
Lily vorbea despre recent decedatul partener al răposatului ei 
soț în zilele de după ce contabilii bănuitori descoperiseră că 
partenerul, Morgan Sloat, îşi vârâse în propriile buzunare trei 
pătrimi din venitul realizat de numeroasele proprietăți 
imobiliare ale firmei Sawyer & Sloat. În fiecare an de la 
moartea lui Phil Sawyer într-un aşa-numit accident de 
vânătoare, Sloat furase milioane de dolari, multe milioane, de 
la familia răposatului său partener. Lily a direcționat 
scurgerile înapoi pe canalele potrivite şi-a vândut jumătate din 


companie noilor ei parteneri, garantându-i în acelaşi timp 
fiului său o colosală rezervă financiară, fără a mai pomeni de 
depunerea anuală care produce dobânda pe care fundația 
privată a lui Jack o direcţionează spre cauze nobile. Lily îl 
făcuse pe Sloat în feluri şi mai rele decât orâtanie beată de 
cap, însă aceasta e sintagma pe care vocea ei i-o rosteşte în 
urechea lăuntrică. 

Demult, în mai, îşi spuse Jack, probabil că a dat peste oul 
ăla de măcăleandru într-o plimbare pe pajişte, când nu se 
gândea la nimic în mod special, şi-l pusese în frigider ca să nu 
se strice. Ca să-l păstreze în siguranţă. Pentru că, în definitiv, 
avea o nuanţă delicată de albastru, un albastru frumos, ca s-o 
cităm pe doctorița Evinrude. Îl păstrase în siguranță atât de 
mult, că uitase complet de el. Motiv pentru care, îşi dă el 
seama recunoscător, visul acela cu ochii deschişi îi arătase 
viziunea unei explozii de pene roşii! 

Totul se întâmplă cu un temei, oricât de ascuns ar fi acela; 
detensionează-te şi relaxează-te destul cât să nu mai fii o 
orătanie beată de cap, şi temeiul s-ar putea să iasă din 
ascunzătoare. 

Jack se apleacă deasupra chiuvetei şi, de dragul unei 
împrospătări lăuntrice şi exterioare, îşi scufundă fața în două 
căuşe pline de apă rece. Pentru moment, şocul eliberator 
alungă micul dejun ruinat, telefonul ridicol şi flash-urile de 
imagini corozive. E timpul să-şi lege şireturile şi s-o ia din loc. 
În douăzeci şi cinci de minute, cel mai bun prieten şi singurul 
sfătuitor al lui Jack va ieşi, înconjurat de obişnuita-i aură a 
percepției multidirecțională, pe uşa din față a clădirii KDCU- 
AM din cărămidă arsă şi, ducând flacăra brichetei sale de aur 
la capătul unei ţigări, va înainta uşor pe trotuar spre 
Peninsula Drive. Dacă Percepția sa multidirecțională îi va da 
de veste că-l aşteaptă camioneta lui Jack Sawyer, Henry 
Leyden va găsi fără greş mânerul şi va urca aceasta 
demonstraţie a calmului unui orb e prea uluitoare ca s-o 
rateze. 

Şi nici n-o ratează, căci, în pofida dificultăților de 
dimineață, care, de la înălțimea perspectivei mature şi 


echilibrate oferite de drumul pe care-l parcurge prin 
încântătoarea natură sălbatică, par la urma urmei triviale, 
camioneta lui Jack opreşte la capătul Peninsula Drive, lângă 
trotuarul din fața clădirii KDCU-AM, la şapte cincizeci şi cinci, 
cu cinci minute bune înainte ca prietenul său să iasă în 
lumina soarelui păşind tacticos. Henry îi va prinde bine: 
numai să-l vadă pe Henry va fi ca o doză de fortifiant sufletesc. 
Cu siguranță, Jack nu poate fi primul bărbat (sau femeie) în 
istoria lumii care să-şi fi pierdut pe moment firea într-o 
situație stresantă şi să fi uitat oarecum că mama lui (sau a €i) 
a ieşit de pe scena celor vii şi-a plecat spre o sferă mai înaltă. 
Muritorii stresaţi se întorc în chip firesc spre mamele lor când 
au nevoie de confort şi mângâiere. Impulsul este implantat 
codificat în ADN. Când va auzi povestea, Henry va chicoti şi-l 
va sfătui să-şi tragă mai bine peruca pe cap. 

Dacă se gândeşte mai bine, de ce să înnoreze cerul lui Henry 
cu o poveste atât de absurdă? Acelaşi lucru e valabil şi pentru 
oul de măcăleandru, mai cu seamă fiindcă nu i-a vorbit lui 
Henry despre visul său cu ochii deschişi în care erupeau pene, 
şi nu se simte în stare să se apuce acum să reia, inutil, 
povestea de la începutul începutului. Trăieşte în prezent; lasă 
trecutul să se întindă în mormântul lui; ţine bărbia sus şi 
ocoleşte bălțile de noroi. Nu-ţi transforma prietenii în 
psihoterapeuți. 

Deschide radioul şi apasă butonul pentru KWLA-FM, postul 
UW-La Riviere, care-l găzduieşte deopotrivă pe şobolanul de 
Wisconsin şi pe Henry şeicul, şarmul, şocul. Ceea ce răsună 
din difuzoarele ascunse ale cabinei îi face pielea de găină: 
Glenn Gould, ochiul lăuntric luminos deschis, făcând o 
demonstrație de virtuozitate cu ceva compus de Bach, nu-şi 
dădea seama exact ce. Dar Glenn Gould, dar Bach, cu 
siguranță. Una dintre Partite, poate. 

Cu o carcasă de CD într-o mână, Henry Leyden iese cu pas 
țanțoş pe uşa umilă dintr-o parte a clădirii postului de radio, 
intră în lumina soarelui şi, fără ezitare, începe alene drumul 
de-a lungul trotuarului din lespezi de piatră, tălpile de 


cauciuc ale tenişilor săi din velur maro-ciocolată lovind 
mijlocul fiecărei lespezi, una după alta. 

Henry... Henry este o viziune. 

Astăzi, observă Jack, Henry e îmbrăcat într-un costum 
complet de proprietar de pădure malaisiană de tec, o cămaşă 
arătoasă fără guler, bretele scânteietoare şi-o pălărie fedora de 
pai cu borul îndoit a rămas-bun. Dacă Jack n-ar fi fost aşa 
bine-venit în viața lui Henry, n-ar fi ştiut că priceperea 
prietenului său de-a asorta fără cusur hainele depindea de 
extrema organizare a uriaşului său dulap-cameră stabilită cu 
mult timp în urmă de Rhoda Gilbertson Leyden, soția defunctă 
a lui Henry: Rhoda aranjase fiecare articol al garderobei 
soțului său pe sezon, stil şi culoare. Piesă cu piesă, Henry 
memorase întregul sistem. Deşi orb din naştere, şi prin 
urmare incapabil să facă distincția dintre nuanțele care se 
asortează şi cele care nu, Henry nu greşeşte niciodată. 

Henry scoate din buzunarul cămăşii o brichetă de aur şi-un 
pachet galben de ţigări American Spirit, aprinde una, scoate 
un nor radiant luminat de soare în culoarea laptelui şi îşi 
continuă înaintarea neabătută de-a lungul lespezilor de 
piatră. 

Majusculele roz şi înclinate pe spate ale TROY IUBĂŞTE PA 
MARYANN! DA! scrise cu sprayul peste anunţul instalat pe 
peluza goală sugerează că 1) Troy petrece mult timp ascultând 
KDCU-AM, şi 2) că Maryann îl iubeşte şi ea. Bravo lui Troy, 
bravo lui Maryann. Jack aplaudă declaraţiile de amor, chiar şi 
pe cele scrise cu sprayul roz, şi le doreşte iubiţilor fericire şi 
noroc. Îi trece prin gând că, dacă în etapa vieții în care se află 
s-ar putea spune că iubeşte pe cineva, persoana aceea ar 
trebui să fie Henry Leyden. Nu în sensul în care Troy iubăşte 
pă Maryann, sau viceversa, însă îl iubăşte cu adevărat, un 
lucru care n-a fost niciodată atât de clar aşa cum este în clipa 
de față. 

Henry păşeşte peste ultimele lespezi şi se apropie de 
bordură. Un singur pas mare îl aduce lângă portiera 
camionetei; strânge mâna pe tija metalică îngropată în 
caroserie; deschide portiera, puse piciorul sus pe prag şi se 


strecoară înăuntru. Înclină din cap, ciulind urechea dreaptă la 
muzică. Lentilele întunecate ale ochelarilor săi de aviator 
sclipesc. 

— Cum poţi face asta? întreabă Jack. De data asta te-a 
ajutat muzica, dar n-ai nevoie de muzică. 

— O pot face pentru că sunt absolut fenofantastic, zice 
Henry. Am învățat cuvântul ăsta minunat de la internistul 
nostru fumător de marijuana, Morris Rosen, care mi l-a 
atribuit din tot sufletul. Morris mă crede Dumnezeu, dar 
trebuie că are ceva la mansardă, pentru că şi-a dat seama că 
George Rathbun şi şobolanul de Wisconsin sunt una şi aceeaşi 
persoană. Sper să-şi ţină ciocu' puştiul. 

— Şi eu sper, zice Jack, dar n-o să-ți permit să schimbi 
subiectul. Cum reuşeşti întotdeauna să deschizi portiera din 
prima? Cum de găseşti mânerul fără să dibui după el? 

Henry suspină. 

— Mânerul singur îmi spune unde este. Evident. Eu nu 
trebuie decât să-l ascult. 

— Mânerul portierei scoate un sunet? 

— Nu ca radioul ăla tău ultraperformant sau ca 
Variaţiunile Goldberg, nici vorbă. Mai mult ca o vibraţie. 
Sunetul unui sunet. Sunetul dinăuntrul unui sunet. Nu-i aşa 
că Daniel Barenboim e-un excelent pianist? Mamă, ascultă 
aici - fiecare notă are-o altă culoare. Te face să-ți vină să-i 
săruţi capacul Steinwayului, copchilaş. Închipuie-ţi ce muşchi 
are la mâini. 

— Ăsta-i Barenboim? 

— Păi, cine altcineva ar putea fi? 

Încet, Henry întoarce capul spre Jack. Un zâmbet iritant îi 
ridica buzele la colțuri. 

— Aa! înțeleg, da. Din câte te cunosc, sărman ignorant, 
înțeleg că-ți imaginai că-l asculți pe Glenn Gould. 

— Ba nu, ripostează Jack. 

— Lasă gluma. 

— Poate că un minut m-am întrebat dacă nu-i Gould, dar... 

— Nu, nu, nu. Nici măcar nu încerca. Te trădează vocea. 
Fiecare cuvânt are o întorsătură plângăcioasă; e-aşa patetic. 


Ne întoarcem în valea Norway, sau ai de gând să stai aici şi să 
continui să mă minți? Vreau să-ți spun ceva în drum spre 
casă. Ridică CD-ul. 

— Hai să-ţi curmăm chinurile. Domnul marijuana mi-a dat 
asta - Dirtysperm cântă o piesă veche de-a celor de la 
Supreme. Eu, unul, disprețuiesc genul ăsta de lucru, dar s-ar 
putea să fie perfect pentru şobolanul de Wisconsin. Pune direct 
piesa a şaptea. 

Pianistul nu mai seamănă nici de departe cu Glenn Gould, 
iar muzica pare să-şi fi redus ritmul la jumătate. Jack îşi 
curmă chinurile şi introduce CD-ul în fanta de sub radio. 
Apasă un buton, apoi încă unu. Cu un tempo aiuritor de 
rapid, scrâşnetele unor nebuni supuşi la torturi inimaginabile 
răbufnesc din difuzoare. Jack sări în spătarul scaunului, 
speriat. 

— Dumnezeule, Henry, zice şi se întinde spre butonul de 
volum. 

— Să nu-ndrăzneşti să atingi butonul ăla, îl opreşte Henry. 
Dacă porcăria asta nu-ţi face urechile să sângereze, nu-şi 
atinge ţinta. 


În limbajul jazz-ului, „urechi”, Jack ştie, reprezintă 
capacitatea de-a auzi ce se întâmplă în muzică în vreme ce 
aceasta umple aerul. Un muzician cu urechi bune memorează 
piesele şi aranjamentele pe care i se cere să le cânte, 
recunoaşte sau ştie deja mişcarea armonică ce subliniază 
tema, şi urmează transformările şi înlocuirile aduse acelui 
tipar de către colegii săi muzicieni. Că ştie sau nu să citească 
notele scrise pe-un portativ, un muzician cu urechi excelente 
învață melodii şi aranjamente din prima clipă când le aude, 
prinde complexităţile armonice cu ajutorul unei intuiții fără 
cusur şi identifică imediat notele şi cheile specifice înregistrate 
de claxoanele taxiurilor, clopoțelele lifturilor şi mieunaturile 
pisicilor. Oamenii de felul acesta locuiesc într-o lume definită 
de particularităţile fiecărui sunet în parte, iar Henry Leyden se 
numără printre ei. În ceea ce-l priveşte pe Jack, urechile lui 
Henry sunt olimpiene, reprezintă o categorie proprie. Urechile 


lui Henry au fost cele care i-au oferit acces la marele său 
secret, rolul pe care mama lui, Lily Cavanaugh Sawyer, „Lily 
Cavanaugh”, l-a ocupat în viață, şi el e singura persoană care 
l-a aflat vreodată. La scurt timp după ce Dale le-a făcut 
cunoştinţă, Jack şi Henry Leyden au început o prietenie 
firească, surprinzătoare pentru amândoi. Fiecare răspunsul la 
singurătatea celuilalt, au petrecut două sau trei seri pe 
săptămână luând cina împreună, ascultând muzică şi 
discutând despre orice le venea în mințile bine dotate. Fie Jack 
venea cu maşina la casa excentrică a lui Henry, fie îl lua pe 
Henry şi-l ducea la el. După aproximativ şase sau şapte luni, 
Jack a întrebat dacă prietenului său nu i-ar face plăcere să-l 
asculte o oră sau aşa ceva cum citeşte cu voce tare din cărți 
agreate de amândoi. Henry a răspuns: Hodoronc-tronc, 
prietene, ce idee minunată. Ce zici dacă începem cu nişte 
romane polițiste sărite de pe fix? Au început cu Chester Himes 
şi Charles Willeford, au schimbat viteza cu o porție de romane 
contemporane, au trecut razant prin S.J. Perelman şi James 
Thurber, şi s-au aventurat plini de curaj în conace ficționale 
ridicate Ford Madox Ford şi Vladimir Nabokov. (Marcel Proust 
e undeva mai încolo, ştiu bine, dar Proust poate să aştepte; în 
momentul de față sunt pe cale să urce la bordul Casei 
umbrelor). 

Într-o seară, după ce Jack a terminat de citit porţia pe ziua 
aceea din Soldatul cel bun de Ford, Henry şi-a dres glasul şi-a 
zis: 

„Am aflat de la Dale că i-ai spus că părinții tăi au lucrat în 
industria de divertisment. În show-business.” 

„Aşa-l.” 

„Nu vreau să fiu indiscret, dar te deranjează dacă-ţi pun 
câteva întrebări? Dacă ai chef să răspunzi, spune doar da sau 
nu.” 

Deja alarmat, Jack a zis: 

„Despre ce-i vorba, Henry?” 

„Vreau să văd dacă am dreptate asupra unui lucru.” 

„Bine. Întreabă.” 


„Mulţumesc. Părinţii tăi au lucrat în zone diferite ale 
industriei? 

„Hă?” 

„A lucrat unul în partea administrativă şi celălalt în aia 
creativă?” 

„Hă>” 

„Mama ta a fost actriță?” 

shi 

O actriță celebră, într-un fel. N-a primit niciodată respectul 
pe care-l merita, dar a turnat o grămadă de filme în anii 
cincizeci şi până la mijlocul anilor şaizeci, iar la sfârşitul 
carierei a câştigat un Oscar pentru Cea mai bună actriță în 
rol secundar.” 

„Henry”, a zis Jack. „De unde ai...” 

„Tine-ţi clapa. Vreau să profit de momentul ăsta. Mama ta a 
fost Lily Cavanaugh. Asta-i minunat. Lily Cavanaugh a fost 
mereu mult mai talentată decât au ştiut s-o recunoască 
majoritatea oamenilor. De fiecare dată, ridica la un nou nivel 
rolurile pe care le juca, fetele alea, chelnerițele alea mărunțţele 
şi dure şi femeile fatale cu pistoale în poşetă. Frumoasă, 
deşteaptă, îndrăzneață, nepretenţioasă, intra doar în rol şi-l 
juca până la capăt. A fost cam deo sută de ori mai bună decât 
toţi cei care o înconjurau.” 

„Henry...” 

„Unele dintre filmele alea aveau şi coloană sonoră reuşită. 
Vara pierdută, Johnny Mandel? Sclipitor.” 

„Henry, de unde ai...” 

„Mi-ai spus tu; de unde altundeva să ştiu? Faci nişte chestii 
mici cu vocea, de-acolo ştiu. Aplatizezi sfârşitul r-urilor şi 
loveşti restul consoanelor într-un soi de cadență, iar cadența 
asta se imprimă şi propoziţiilor.” 

„Cadenţă?” 

„Ba bine că nu, junior. Un ritm subiacent, ca un toboşar 
personal. De la un capăt al altul al Soldatului cel bun am 
încercat să-mi amintesc unde am mai auzit asta. Apărea şi- 
apoi dispărea din nou. Acum vreo două zile, m-am prins. Lily 


Cavanaugh. Nu mă poți învinui că am vrut să văd dacă am 
dreptate, nu?” 

„Să te învinuiesc?” a zis Jack. „Sunt prea buimăcit ca să 
învinuiesc Pe cineva, dar lasă-mi câteva minute.” 

„Secretul tău e-n siguranţă. Când te văd oamenii, nu vrei ca 
primul lor gând să fie: Hei, uite-l pe fiul lui Lily Cavanaugh. Mi 
se pare întru totul firesc.” 

Henry Leyden are nişte urechi extraordinare, sigur că da. 

În vreme ce camioneta rulează prin French Landing, zarva 
care umple cabina face imposibilă orice conversație. 
Dirtysperm trage un găuroi prin miezul de marțipan al piesei 
Where Did Our Love Go şi, în acelaşi timp, comite atrocități 
îngrozitoare pişpireilor simpatici de la Supreme. Henry, care 
susține că disprețuieşte genul ăsta de lucru, stă tolănit în 
scaun, cu genunchii înfipţi în bord, cu mâinile strânse turn 
sub bărbie, rânjind de plăcere. Magazinele de pe Chase Street 
s-au deschis şi vreo şase maşini stau de-a curmezişul în 
locurile de parcare. 

Patru băieţi călare pe biciclete sar de pe trotuar în fața 
magazinului cu de toate al lui Schmitt şi intră pe drum cu 
douăzeci de metri în fața camionetei aflate în mişcare. Jack 
apasă brusc frâna; băieții se opresc într-o clipă şi se aliniază 
unul lângă altul, aşteptându-l să treacă. Jack porneşte 
poticnit mai departe. Henry se îndreaptă în scaun, îşi verifică 
misterioşii senzori şi se lasă înapoi în vechea poziție. Totu-i în 
ordine pentru Henry. Băieţii însă nu ştiu ce să înțeleagă din 
tămbălăul care, pe măsură ce se apropie camioneta, se aude 
tot mai tare. Se holbează la parbrizul lui Jack cu expresii de 
buimăcire amestecată cu dezgust, aşa cum s-au uitat 
odinioară stră-străbunicii lor la gemenii siamezi şi la omul- 
aligator, la spectacolul cu monştri din spatele bâlciului. Toată 
lumea ştie că şoferii de camionete ascultă doar două genuri de 
muzică, heavy metal şi country, aşa că ce-i cu ciudatul ăsta? 

Când Jack trece pe lângă băieți, primul, un gabarit depăşit 
încruntat cu fața aprinsă a unui şcolar bătăuş, arată un 
deget mijlociu ridicat. Următorii doi continuă imitaţiile stră- 
străbunicilor lor într-o seară caniculară din 1921 şi se 


holbează tâmpi, gură-cască. Al patrulea băiat, ale cărui păr 
blond-închis sub o şapcă Brewers, ochi luminoşi şi aerul 
general de inocenţă fac din el cel mai arătos din grup, se uită 
țintă la fața lui Jack şi-i oferă un zâmbet dulce, reţinut. 
Acesta este Tyler Marshall, ieşit la o tură cu bicicleta - deşi nu 
ştie câtuşi de puţin asta - în tărâmul nimănui. 

Băieții rămân în spate şi Jack aruncă o privire în oglinda 
retrovizoare ca să-i vadă pedalând furios pe stradă în sus, cu 
Dolofanul în față, cel mai mic şi mai chipeş rămânând deja în 
urmă. 

— O comisie de experţi şi-a exprimat părerea despre 
Dirtysperm, zice Jack. Patru puşti pe biciclete. 

Fiindcă abia dacă-şi aude propriile cuvinte, crede că Henry 
nu le va desluşi deloc. 

Henry, se pare, l-a auzit perfect şi răspunde cu o întrebare 
care se pierde în vacarm. Având o idee destul de vagă despre ce 
trebuie să fi fost, Jack totuşi răspunde. 

— Un vot clar negativ, două reţineri înclinând spre negaţie 
şi unul precaut pozitiv. 

Henry clatină din cap. 

Violenta distrugere de marțipan ajunge bubuind şi huruind 
la final pe Eleventh Street. Ca şi când o ceaţă s-ar fi spulberat 
din cabină, ca şi când parbrizul ar fi fost proaspăt spălat, 
aerul pare mai transparent, culorile mai vibrante. 

— Interesant, zice Henry. Întinde mâna imediat spre 
butonul EJECT, scoate discul din aparat şi-l vâră în carcasă. 
A fost foarte revelator, nu crezi? Ura crudă şi egocentrică n-ar 
trebui niciodată negată din principiu. Morris Rosen avea 
dreptate. E perfect pentru şobolanul de Wisconsin. 

— Hei, cred că ai putea fi mai mare ca Glenn Miller. 

— Apropo de asta, zice Henry. N-o să ghiceşti niciodată ce-o 
să iac mai târziu. O să ţin o cântare! Chipper Maxton, de fapt 
mâna sa dreaptă, o anume Rebecca Vilas, care sunt sigur că e 
la fel de splendidă precum vorbeşte, m-a angajat să pun nişte 
discuri la fulminantul punct culminant al marii Sărbători a 
Căpşunelor de la Maxton's. Ei, nu pe mine... ci pe-un vechi şi 


îndelung neglijat alter-ego de-al meu, Simfonic Stan, Omul 
Big-Band. 

— Ai nevoie să te duc cu maşina? 

— Nu. Minunata domnişoară Vilas s-a îngrijit de toate, 
adică îmi trimite o maşină cu o banchetă confortabilă pentru 
platanul meu şi-un portbagaj destul de spaţios pentru 
difuzoare şi cutiile cu discuri. Dar mulțumesc oricum. 

— Simfonic Stan? întreabă Jack. 

— O întruchipare aiurită şi scălâmbăiată din era big- 
band! şi, pe deasupra, un domn fermecător şi mieros în 
costum de scenă în genul anilor patruzeci. Pentru rezidenții de 
la Maxton's, va fi o evocare a zilelor lor de glorie şi-o bucurie 
pentru ochi. 

— Chiar ai un costum de scenă în stilul anilor patruzeci? 

De-o inexpresivitate cutremurătoare, fața lui Henry se 
întoarse spre el. 

— Scuze. Nu ştiu ce m-a apucat. Schimbând subiectul, ce- 
ai spus tu, adică ce-a spus George Rathbun, despre Pescar în 
dimineața asta probabil că a făcut mult bine. M-am bucurat 
s-o aud. 

Henry deschide gura şi-l aduce la viață pe George Rathbun 
în toată gloria sa bonomă. 

— Pescarul original, băieți şi fete, Albert Fish, e mort şi 
plecat dintre noi de şaizeci şi şapte de ani. 

E nefiresc să auzi vocea acelui grăsun umflat cu pompa 
ieşind din gâtul zvelt al lui Henry Leyden. Pe propria-i voce, 
Henry zice: 

— Sper că a ajutat la ceva. După ce am citit dimineaţă în 
ziar aiurelile amicului tău Wendell Green, m-am gândit că 
George trebuie să spună ceva. 

Henry Leyden adoră să folosească termeni precum am citit, 
citeam, am văzut, mă uitam la. Ştie că vorbele acestea îi 
deconcertează auditorii. Şi i-a spus lui Wendell Green „amicul 
tău” pentru că Henry e singura persoană față de care Jack a 
recunoscut că l-a pus în gardă pe reporter cu privire la crimele 
lui Albert Fish. Acum Jack îşi doreşte să nu se fi confesat 
nimănui. Prietenosul Wendell Green nu este amicul său. 


— Dacă tot ai dat o mână de ajutor presei, zice Henry, n-ar 
fi deplasată ideea să faci acelaşi lucru pentru băieții noştri în 
albastru. lartă-mă, Jack, dar tu ai deschis subiectul, şi n-o s- 
o spun decât o dată. În definitiv, Dale e nepotul meu. 

— Nu-mi vine să cred că-mi faci asta, spune Jack. 

— Ce-ţi fac, spun ce gândesc? Dale este nepotul meu, ţi- 
aminteşti? l-ar prinde bine experiența ta şi e cam de părere că- 
i datorezi o favoare. Nu ţi-a trecut prin gând că l-ai putea 
ajuta să-şi păstreze postul? Sau că dacă iubeşti French 
Landingul şi valea Norway atât de mult precum spui, le 
datorezi oamenilor de aici puţin din timpul şi talentul tău? 

— ie nu ţi-a trecut prin gând, Henry, că am ieşit la pensie? 
întreabă Jack printre dinți. Că ultimul lucru, repet, ultimul 
lucru din lume pe care vreau să-l fac e să anchetez crime? 

— Sigur că mi-a trecut, recunoaşte Henry. Dar - şi sper din 
nou să mă ierți, Jack - uită-te aici, persoana care ştiu că eşti, 
cu îndemânările pe care le ai, care le depăşesc cu mult pe ale 
lui Dale şi probabil pe ale tuturor celorlalți de prin părțile 
astea, şi nu mă pot opri să nu mă întreb care naiba e 
problema ta. 

— Nu am nici-o problemă, zice Jack. Sunt civil. 

— Cum zici tu. Mai bine să ascultăm cât a mai rămas din 
Barenboim. 

Henry plimbă degetele peste consolă şi apasă butonul 
radioului. 


În următoarele cincisprezece minute, singura voce care se 
aude în cabina camionetei este a pianului Steinway mare, de 
concert, meditând pe marginea Variațiunilor Goldberg în 
Teatro Colon din Buenos Aires. Şi ce voce splendidă este, îşi 
spuse Jack, şi-ar trebui să fii un ignorant ca s-o confuzi cu 
Glenn Gould. O persoană capabilă să comită greşeala asta 
probabil că nu poate să audă sunetul lăuntric, ca o vibraţie, 
produs de-un mâner de portieră General Motors. 

Când ies de pe Autostrada 93, virând la dreapta pe drumul 
văii Norway, Henry spune: 


— Nu mai sta bosumflat. Nu trebuia să te fac ignorant. Şi 
nu trema să te acuz că ai o problemă, pentru că eu sunt cel 
care are o Problemă. 

— Tu? 

Jack se uită la el, zăpăcit. Îndelungata-i experiență i-a 
sugerat imediat că Henry e pe cale să-i ceară puţin ajutor 
investigativ neoficial. Henry stă cu fața spre parbriz şi nu 
trădează nimic. 

— Ce fel de problemă poţi să ai tu? ţi s-au amestecat 
şosetele în dulap? 0... ai probleme cu vreunul dintre posturile 
de radio? 

— Cu asta m-aş putea descurca. 

Henry face o pauză, care se lungeşte şi devine o tăcere 
lunguţă. 

— Ce aveam de gând să spun e că simt că-mi pierd minţile. 
Cred că o cam iau razna. 

— Fii serios. 

Jack ridică puţin piciorul de pe pedala de acceleraţie şi 
reduce viteza la jumătate. Să fi asistat şi Henry la o explozie 
de pene? Sigur că nu; Henry nu vede nimic. lar explozia sa de 
pene n-a fost decât un vis cu ochii deschişi. 

Henry tremură ca un diapazon. Stă în continuare cu fața la 
parbriz. 

— Spune-mi ce se întâmplă, îl îndeamnă Jack. Încep să-mi 
fac griji pentru tine. 

Henry deschide gura doar atât cât să-i poţi introduce 
înăuntru o bucată de ostie, apoi o închide la loc. Îl mai 
străbate un tremur. 

— Hm, face el. E mai greu decât am crezut. 

Surprinzător, vocea sa uscată şi măsurată, adevărata voce 
a lui Henry Leyden, răsună cu un vibrato larg, imposibil de 
stăpânit. 

Jack încetineşte camioneta aproape de tot, dă să spună 
ceva, dar se hotărăşte să aştepte. 

— O aud pe soția mea, zice Henry. Noaptea, când stau în 
pat. Cam pe la trei, patru dimineaţa. Paşii Rhodei se mişcă 
prin bucătărie, urcă scările. Probabil că-mi pierd minţile. 


— Cât de des se întâmplă asta? 

— De câte ori? Nu ştiu exact. De trei sau de patru. 

— Te ridici s-o cauţi? O strigi pe nume? 

Vocea lui Henry urcă şi coboară din nou pe trambulina 
vibrato-ului. 

— Le-am făcut pe amândouă. Pentru că sunt sigur că am 
auzit-o. Paşii ei, mersul ei, felul în care călca. Rhoda nu mai e 
printre noi deja de şase ani. Comic, nu? Şi mie mi s-a părea 
comic dacă n-aş crede c-o iau pe arătură. 

— O strigi pe nume, repetă Jack. Şi te ridici din pat şi te 
duci la parter. 

— Ca un lunatic, ca un nebun. „Rhoda? Tu eşti?” Azi- 
noapte am făcut un tur al casei. „Rhoda? Rhoda?” Ai crede că 
mă aşteptam să-mi răspundă. 

Henry nu acordă deloc atenţie lacrimilor care i se scurg de 
sub ochelarii de aviator şi-i alunecă pe obraji în jos. 

— Şi chiar mă aşteptam, asta-i problema. 

— Nu mai era nimeni în casă, zice Jack. Nici-o urmă de 
dezordine. Nimic nelalocul lui ori lipsă, sau altceva de felul 
ăsta. 

— Nu, din câte mi-am dat seama. Totul era acolo unde 
trebuia să fie. Exact unde le-am lăsat eu. 

Ridică o mână şi se şterge la față. 

Intrarea pe aleea şerpuită a lui Jack trece prin partea 
dreaptă a cabinei. 

— Să-ţi spun ce cred eu, se oferă Jack, imaginându-şi-l pe 
Henry bântuind prin casa întunecată. Acum şase ani, ai 
trecut prin toate fazele durerii de care ai parte atunci când 
cineva iubit moare şi te lasă singur: negarea, târguirea, furia, 
durerea, ştiu eu, acceptarea, toată gama asta de emoții, dar, 
după aceea, tot ţi-a mai fost dor de Rhoda. 

Nimeni nu spune că nu încetezi niciodată să le duci dorul 
celor pe care i-ai iubit şi au murit, dar aşa e. 

— Ei, ce profund eşti, zice Henry. Şi liniştitor, pe deasupra. 

— Nu mă întrerupe. Chiar se întâmplă lucruri stranii. 
Crede-mă, 


Ştiu despre ce vorbesc. Mintea ţi se revoltă. Distorsionează 
dovezile, oferă mărturii false. Cine ştie de ce? Aşa e, şi basta. 

— Cu alte cuvinte, o iei razna, zice Henry. Cred că la faza 
asta ai intrat tu în scenă. 

— Ce vreau să zic, se explică Jack, e că oamenii pot avea 
vise cu ochii deschişi. Asta ţi se întâmplă ţie. N-ai de ce să-ţi 
faci griji. Bine, uite-ţi aleea, ai ajuns acasă. 

Intră pe drumeagul năpădit de iarbă şi se apropie încet de 
casa albă în care Henry şi Rhoda Leyden şi-au trăit cei 
cincisprezece ani de fericire dintre căsătoria lor şi descoperirea 
cancerului la ficat al Rhodei. Vreme de aproape doi ani după 
moartea ei, Henry s-a plimbat prin casă seară de seară, 
aprinzând luminile. 

— Vise cu ochii deschişi? De unde ai mai scos-o şi pe asta? 

— Visele cu ochii deschişi nu sunt ceva neobişnuit, zice 
Jack. Mai ales la oamenii care nu dorm niciodată destul, ca 
tine. 

Sau ca mine, adaugă în sinea sa. 

— Nu născocesc eu asta, Henry. Am avut şi eu unu sau 
două. Unu, în orice caz. 

— Vise cu ochii deschişi, rosteşte Henry pe-un alt ton, 
meditativ. Hodoronc-tronc. 

— Gândeşte-te. Trăim într-o lume rațională. Oamenii nu se 
întorc din morți. Totul se întâmplă cu un temei, iar temeiurile 
sunt întotdeauna raționale. E ceva ce ţine de reacții chimice şi 
coincidențe. Dacă n-ar fi raţionale, n-am pricepe niciodată 
nimic şi n-am şti niciodată ce se petrece. 

— Până şi un orb vede asta, zice Henry. Mersi. Cuvinte 
după care să te călăuzeşti în viaţă. 

Coboară din cabină şi închide portiera. Se îndepărtează, 
face un pas înapoi şi se apleacă înăuntru pe geam. 

— Vrei să începem Casa umbrelor deseară? Ar trebui să 
ajung acasă cam pe la opt treizeci, ceva de genul ăsta. 

— O să-mi fac apariţia pe la nouă. 

În semn de despărțire, Henry face: 

— Ding-dong. 


Se întoarce, se duce până la prag şi dispare în casă, care e, 
desigur descuiată. Prin părțile astea, numai părinţii încuie 
uşile, şi până Şi ăsta e-un lucru de dată recentă. 

Jack dă în marşarier, străbate înapoi aleea şi iese pe 
drumul văii Norway. Simte că a făcut o faptă bună cu efect 
dublu, căci, ajutându-l pe Henry, s-a ajutat şi pe sine. 
Interesant cum evoluează uneori lucrurile. 

Când intră pe propria sa alee, un zăngănit ciudat se aude 
din scrumiera de sub bord. Îl aude încă o dată la ultima 
curbă, chiar înainte să-i apară casa în câmpul vizual. 
Zgomotul nu-i atât un zăngănit, cât un dangăt înfundat, 
scurt. Un nasture, o monedă - ceva de genul ăsta. Opreşte din 
inerție pe-o parte a casei, învârte cheia în contact şi deschide 
portiera. Ca un gând de pe urmă, întinde mâna şi scoate 
scrumiera. 

Ceea ce găseşte în adânciturile de pe fundul scrumierei 
glisante, un ouşor de măcăleandru, un ou de măcăleandru de 
mărimea unei migdale M&M, îi scoate tot aerul din corp. 

Ougşorul e atât de albastru că până şi un orb l-ar vedea. 

Degetele sale tremurânde scot oul din scrumieră. Uitându- 
se ţintă la el, iese din cabină şi închide portiera. Continuând 
să privească fix oul, îşi aminteşte într-un târziu să respire. 
Mâna i se învârte de la încheietură şi eliberează oul, care cade 
în linie dreaptă pe iarbă. Cu bună ştiinţă, ridică piciorul şi-l 
coboară cu forță peste dezgustătoarea fărâmă albastră. Fără 
să întoarcă privirea, îşi vâră cheile în buzunar şi porneşte spre 
siguranța îndoielnică a casei sale. 


Ş Partea a doua - 
RAPIREA LUI TYLER MARSHALL 


5 


În turul-fulger pe care l-am făcut dis-de-dimineață la casa 
de bătrâni Maxton am zărit un om de serviciu - vă mai 


amintiți de el? Salopetă lălâie? Puțin cam gros în jurul 
mijlocului? ţigara din colțul gurii în pofida anunţurilor 
FUMATUL interzis! aici se RESPIRA CU plămânii! care au fost 
agățate din douăzeci în douăzeci de metri, sau cam aşa ceva, 
de-a lungul coridoarelor? Un mop care seamănă cu un 
ghemotoc de păianjeni morți? Nu? Nu vă cereţi scuze. E destul 
de uşor să-l treci cu vederea pe Pete Wexler, odinioară un 
tânăr cu nimic ieşit din comun (media generală la terminarea 
liceului French Landing: 79) care a trecut printr-o primă 
tinereţe cu nimic ieşită din comun şi a ajuns acum în pragul a 
ceea ce se aşteaptă să fie o vârstă de mijloc cu nimic ieşită din 
comun. Singurul lui hobby e să administreze din când în când 
ciupituri furtive şi crude bătrânilor decrepiți care-i umplu 
zilele cu bolboroselile, întrebările aiuristice şi mirosurile lor de 
pârțuri Şi pişat. Se ştie că are obiceiul să-şi mai stingă ţigara 
pe spinările şi lesele lor sfrijite. Îi plac strigătele lor gâtuite 
atunci când îi ajunge căldura şi durerea se face simțită. 
Această mică şi urâtă tortură are efect dublu: pe ei îi trezeşte 
puţin la realitate, iar lui îi satisface o nevoie lăuntrică. Îi 
luminează zilele, într-un fel.  Împrospătează vechea 
perspectivă. Şi, pe deasupra, cui ar putea să-l pârască? 

Şi, o, Doamne, iată-l pe cel mai rău dintre toți; acum se 
târşâieşte încet de-a lungul coridorului Daisy. Gura lui 
Charles Burnside e căscată, la fel ca şi turul pantalonilor săi 
de pijama. Pete vede mai bine decât şi-ar fi dorit vreodată 
fesele  scofâlcite şi mânjite de căcat ale lui Burnside. 
Dumnezeule, petele ciocolatii îi coboară până în spatele 
genunchilor. Se duce la baie, numai c-a întârziat puţintel. Un 
anumit cal maro - să-i spunem Tunetul Dimineţii - a țâşnit 
deja din grajd şi fără-ndoială a galopat peste cearşafurile lui 
Burny. 

Slavă Domnului că nu-i treaba mea să-i curăţ, gândeşte Pete 
şi surâde afectat pe după ţigară. Butch, ai legătura. 

Însă la biroul de lângă toaletele băieţeilor şi fetițelor nu este 
pentru moment nimeni. Butch Yerxa va rata încântătoarea 
privelişte a fundului murdar al lui Burny trecând alene pe- 
acolo. Se pare că Butch a ieşit puţin la o ţigară, deşi Pete i-a 


spus idiotului de-o sută de ori că toate anunţurile alea cu 
FUMATUL INTERZIS nu înseamnă nimic - lui Chipper Maxton 
puţin în pasă de cine unde fumează (sau unde sunt stinse 
țigările, la o adică). Anunţurile sunt puse pe pereţi doar 
pentru ca bătrânul Conac al Băloşilor să respecte anumite legi 
sâcâitoare emise de stat. 

Rânjetul afectat al lui Pete se lărgeşte şi, în clipa aceea, 
seamănă mult cu fiul său Ebbie, prietenul lui Tyler Marshall 
(de fapt, Ebbie Wexler a fost cel care le-a arătat degetul 
mijlociu lui Jack şi Henry). Pete se gândeşte dacă n-ar trebui 
să meargă afară şi să-i spună lui Butch că are de făcut puţină 
curățenie în D18 - plus ocupantul lui D18, desigur - sau dacă 
n-ar fi mai bine să-l lase pe Butch să descopere singur cea mai 
recentă porcărie comisă de Burny. Poate că Burny se va 
întoarce în cameră şi va picta puțin cu degetele, va împrăştia 
din bucuria sa, cum ar veni. Asta ar fi plăcut, dar ar mai fi 
plăcut şi să vadă cum îi cade fața lui Butch atunci când îi va 
spune că... 

— Pete. 

O, nu. A fost prins cu mâța-n sac de târfă. E-o târfă 
arătoasă, însă târfa tot târfă e. Pete rămâne locului o clipă, 
spunându-şi că, poate, dacă o ignoră, ea va pleca. 

Deşartă speranţă. 

— Pete; 

Se întoarce. lat-o pe Rebecca Vilas, pasiunea de-acum a 
marelui mahăr. Azi poartă o rochie roşie lejeră, poate în 
cinstea Sărbătorii Căpşunelor, şi pantofi negri cu toc cui, 
probabil în cinstea bulanelor ei delicioase. Pete îşi imaginează 
pentru o fracțiune de secundă acele bulane înfăşurate în jurul 
său, pantofii ăia negri cu toc cui încrucişaţi la baza spatelui 
lui, apoi vede cutia de carton pe care femeia o ţine în braţe. De 
lucru pentru el, fără-ndoială. Pete mai observă şi inelul 
scânteietor de pe degetul ei, un soi de nestemată de mărimea 
unui afurisit ou de măcăleandru, deşi considerabil mai palid. 
Se întreabă, nu pentru întâia oară, ce face mai exact o femeie 
ca să primească un asemenea inel. 


Ea stă acolo, bătând din picior, lăsându-l s-o soarbă din 
priviri, în spatele lui, Charles Burnside îşi continuă lenta şi 
bălăbănită înaintare spre toaleta bărbaților. Ai crede, 
uitându-te la epava aia bătrână cu picioare sfrijite şi păr de 
lăptucă plecat în vacanţă, că a lăsat de mult în urmă zilele 
când alerga ca vântul şi ca gândul. Dar ai greşi. Ai greşi 
amarnic. 

— Donşoară Vilas? zice Pete într-un târziu. 

— În sala de zi, Pete. În doi timpi şi trei mişcări. Şi de câte 
ori ţi-am spus să nu fumezi în sectorul pacienţilor? 

Înainte să poată răspunde, ea se întoarce cu o fluturare 
scurtă şi sexy a fustei şi porneşte spre sale de zi Maxton, unde 
se va ţine în după-amiaza aceasta Sărbătoarea Căpşunelor. 

Suspinând, Pete îşi propteşte mopul de perete şi o urmează. 


Charles Burnside este singur în capătul coridorului Daisy. 
Goliciunea îi dispare din ochii şi e înlocuită de-o sclipire 
puternică şi sălbatică de inteligență. Dintr-odată, pare mai 
tânăr. Dintr-odată, Burny, maşina umană de căcare, a 
dispărut. În locul lui este Carl Bierstone, care l-a violat pe 
tânărul din Chicago cu o eficiență atât de sălbatică. 

Carl... Şi încă cineva. Cineva neuman. 

EI - ea, arătarea — rânjeşte. 

Pe biroul la care nu se află nimeni e un teanc de hârtii 
ținute să nu zboare de o piatră rotundă de mărimea unei căni 
de cafea. Pe piatră scrie cu litere mici, groase, PIATRA DE 
COMPANIE A LUI BUTCH. 

Burny ia piatra de companie a lui Butch Yerxa şi, 
continuând să rânjească, porneşte cu pas vioi spre toaleta 
bărbaților. 


În sala de zi, mesele au fost puse de-a lungul pereţilor şi 
acoperite cu muşamale roşii. Mai târziu, Pete va adăuga 
beculețe roşii (alimentate de la baterie; băloşii n-au voie cu 
lumânări, - Doamne, nu). Pe pereţi, căpşune mari din carton 
au fost lipite peste tot, unele arătând cam terfelite - au fost 
folosite în fiecare iulie încă de când Herbert Maxton a deschis 


stabilimentul acesta la sfârşitul destrăbălaților ani şaizeci. 
Podeaua de linoleum e liberă. 

În după-amiaza asta şi-n primele ore ale serii, bătrânii 
decrepiţi care încă mai pot umbla singuri şi îi ține mintea s-o 
facă se vor bălăbăni pe-acolo pe sunetele ample ale muzicii din 
anii treizeci şi patruzeci, agățându-se unii de alții în timpul 
pieselor lente şi probabil umezindu-şi scutecele de surescitare 
la finalul pieselor alerte. (Acum trei ani, un boşorog decrepit pe 
nume Irvine Christie a făcut un infarct minor după ce-a 
executat o zbânțuială deosebit de solicitantă pe Dont Sit 
Under the Apple Tree with Anyone Else but Me.) O, da, ţopăiala 
de Sărbătoarea Căpşunelor e întotdeauna emoţionantă. 

Rebecca a unit de una singură trei platforme de lemn şi le-a 
acoperit cu pânză albă, creând astfel podiumul lui Simfonic 
Stan. În colț se află un strălucitor microfon cromat cu cap 
mare şi rotund, o antichitate veritabilă din anii treizeci care-a 
fost folosit la Cotton Club. Este unul dintre obiectele mult 
prețuite ale lui Henry Leyden. Lângă el este cutia înaltă şi 
îngustă în care a fost adus ieri. Pe podium, sub o bârnă 
decorată cu crep roşu şi alb şi alte căpşune de carton, este o 
scară mobilă. Văzând-o, Pete simte o clipă de gelozie posesivă. 
Rebecca Vilas a fost în debara. Târfă băgăreaţă! Dacă i-a furat 
ceva din iarbă, Domnul s-o apere... 

Rebecca pune cutia pe podium cu un icnet audibil, apoi se 
îndreaptă de spate. Îndepărtează o şuviță de păr castaniu 
mătăsos de pe-un obraz înflăcărat. Nu e decât mijlocul 
dimineții, însă va fi o z* caniculară tipică pentru ţinutul 
Coulee. Puneţi-vă aer condiționat la chiloți şi dați-vă de două 
ori cu deodorant, oameni buni, după cum mai spune uneori 
George Rathbun. 

— Credeam că n-o să mai vii, bunu' mieu domn, zice 
Rebecca. 

— Păi, aicea mi-s, răspunde Pete posomorât. Se pare că te 
descurci bine şi fără mine. Face pauză, apoi adaugă: Făr' de 
moi. 

Pentru Pete, asta-i o adevărată remarcă spirituală. 
Înaintează şi trage cu ochiul în cutie, care, asemenea celei de 


lângă microfon, poartă ştampila PROPRIETATEA LUI HENRY 
LEYDEN. În cutie se află un reflector mic, cu cordonul 
înfăşurat în jurul lui, şi o bucată circulară de folie 
transparentă roz care are menirea de-a face ca lumina să aibă 
culoarea acadelelor şi-a căpşunelor candel. 

— Ce-i porcăria asta? întreabă Pete. 

Rebecca îi oferă un zâmbet radios, periculos. Până şi pentru 
un tip relativ încet la minte precum Pete, mesajul acelui 
zâmbet este clar: eşti pe marginea bălții cu aligatori, amice; 
câţi paşi vrei să mai faci? 

— Reflector, zice ea. R-E-F-L-E-C-T-O-R. Vine agăţat acolo 
sus, în cârlig. C-Â-R-L-I-G. Digeiul insistă pentru asta. Zice 
că-i dă dispoziția corectă. D-I-S-P... 

— Ce s-a întâmplat cu Weenie Erickson? bodogăne Pete. Lui 
Weenie nu-i trebuiau căcaturi d-astea. Punea discurile alea 
blestemate vreme de două ore, trăgea de câteva ori la măsea 
din sticloanța lui, apoi punea punct. 

— S-a murat, răspunde Rebecca indiferentă. În Racine, 
cred. 

— Păi... Pete se uită-n sus, studiind bârna cu ciucureii ei 
împletiți din crep roşu şi alb. Nu văz niciun cârlig, donşoară 
Vilas. 

— Maică soare, zice ea şi urcă pe scara mobilă. Uite. Eşti 
orb? 

Pete, categoric deloc orb, a fost rareori mai recunoscător 
pentru poziția în care se află. De unde stă sub ea, are câmp 
liber spre coapsele femeii, spre spuma de danteluță roşie a 
chiloțeilor ei şi spre curburile îngemănate ale feselor, frumos 
încordate cum stă aşa pe prima treaptă a scării. 

Ea se uită în jos la el, îi vede expresia prostrată a feței, 
observă direcția privirii sale. Expresia lui se înmoaie puţin. 
Cum a remarcat odată scumpa ei mamă, unii bărbați, 
nătărăii, îşi pierd de-a dreptul mintea când văd o bucăţică 
dintr-un chilot. 

— Pete. Pământul către Pete. 

— Hă? 


Ridică ochii spre ea, cu gura căscată, cu o boabă de salivă 
pe buza de jos. 

— Pe chiloţii mei nu-i niciun fel de cârlig, îs mai sigură de 
asta ca de puţine alte lucruri în viață. Dar dacă-ţi ridici puţin 
privirea... Şi te uiţi la mâna, nu la curul meu... 

El ridică privirea, cu o mină încă zăpăcită, şi vede un cui cu 
vârful roşu (Rebecca are astăzi o obsesie cum scrie la carte 
pentru roşu-căpşună, nu-ncape îndoială în privința asta) 
susținând un cârlig care scânteiază slab printre hârtia 
creponată, ca un cârlig de pescar scăpărând criminal din 
momeala viu colorată. 

— Cârlig, zice ea. Lipeşte folia colorată pe reflector, agaţă 
reflectorul în cârlig. Lumina capătă o nuanţă caldă de roz, 
potrivit instrucţiunilor clare ale digeiului. Te-ai prins, Kemo 
sabei12.? 

— Îh... mda... 

— Atunci, dacă pot să zic aşa, vrei, te rog, să scoţi mâna din 
cur şi să treci la treabă? 

Coboară de pe scară, hotărându-se că Pete Wexler s-a ales 
cu cel mai mare spectacol gratis la care se poate aştepta 
pentru o trebuşoară de toată jena. lar Pete, care a ajuns deja 
la o erecţie, scoate din cutie reflectorul roz al lui Simfonic Stan 
şi se pregăteşte să mai ajungă la una. Când urcă pe scară, 
prohabul îi trece pe lângă fața Rebeccăi. Ea observă umflătura 
de acolo şi se muşcă de interiorul unui obraz pentru a-şi 
stăpâni un zâmbet. Bărbaţii sunt nătărăi, sigur că da. Nătărăi 
adorabili, unii dintre ei, dar nătărăi. Totul e că unii nătărăi îşi 
permit inele şi excursii şi cine în miez de noapte în localuri de 
noapte din Milwaukee, iar alții nu. 

Pe cei mai mulți nătărăi nu-i poţi pune să facă altceva decât 
să monteze un amărât de reflector. 


— Aşteptaţi, băieți! strigă Ty Marshall. Ebbie! Ronnie! T.J.! 
Aşteptaţi! 

Peste umăr, Ebbie Wexler (care într-adevăr seamănă cu 
iubitul nu prea treaz la minte al lui Nancy, Dolofanul) strigă 
îndărăt: 


— Prinde-ne, împiedicatule! 

— Da! ţipă şi Ronnie Metzger. Prinde-ne, împediatule! 
Ronnie, un puşti pe care-l mai aşteaptă încă multe ore de 
logopedie, se uită peste umăr, aproape că intră cu bicicleta 
într-un taxator de parcare şi reuşeşte în ultima clipă să-l 
ocolească. Apoi o rup la fugă, umplând toţi trei trotuarul cu 
bicicletele (Dumnezeu să-l ajute pe cel care se îndreaptă în 
cealaltă direcție), urmăriţi îndeaproape de umbrele lor. 

Tyler se gândeşte să facă un ultim sprint, apoi decide că i- 
au obosit prea tare picioarele. Mama şi tatăl lui spun că-i va 
prinde din urmă, cu timpul, că e pur şi simplu mic pentru 
vârsta sa, dar, frățioare, Ty se cam îndoieşte. Şi s-a îndoit tot 
mai mult cu privire la Ebbie, Ronnie şi T.J. Chiar merită să 
țină pasul cu ei? (Dacă Judy Marshall ar şti de aceste îndoieli, 
s-ar ridica în picioare şi ar aplauda - în ultimii doi ani s-a tot 
întrebat când fiul ei sclipitor şi inteligent se va sătura în 
sfârşit să-şi piardă vremea cu o asemenea adunătură de 
ratați... ceea ce ea numeşte „pierde-vară”.) 

— Luaţi d-aci, zice Ty neconsolat - a preluat această 
obscenitate inofensivă dintr-o reluare de pe Sci-Fi Channel a 
unui miniserial intitulat The 10th Kingdom - şi se dă jos de pe 
bicicletă. Oricum, n-are niciun rost să gonească după ei; ştie 
unde să-i găsească, în parcarea de la 7-Eleven, bând Slurpee 
şi făcând schimb de cartonaşe Magic. 

Asta e altă problemă pe care Tyler o are cu prietenii lui. În 
zilele vestea, lui i-ar plăcea mai mult să facă schimb cu 
cartonaşe de baseball. Lui Ebbie, Ronnie şi T.J. nici nu le pasă 
de Cardinals, Indians, Red Sox şi echipa Brew. Ebbie a ajuns 
chiar să spună că baseballul e pentru fătălăi, comentariu pe 
care Ty îl consideră stupid (aproape jalnic), mai mult decât 
scandalos. 

Merge încet pe lângă bicicletă pe trotuar, recăpătându-şi 
suflul. lată intersecția străzilor Chase şi Queen. Străzii Queen, 
Ebbie îi zice strada Queer'1*. Sigur că da. Nu-i de mirare. Şi 
nu cumva asta-i o mare parte din problemă? Tyler e un băiat 
căruia îi plac surprizele; Ebbie Wexler este un băiat căruia nu- 
i plac. Motiv pentru care şi reacțiile lor opuse la muzica ce se 


auzea din camionetă, puțin mai devreme în această 
dimineaţă, au fost perfect previzibile. 

Tyler se opreşte la colț, uitându-se de-a lungul Queen 
Street. Pe ambele părți sunt tufişuri neîngrijite. Deasupra 
acestora, pe dreapta, se înalță câteva acoperişuri roşii unite 
între ele. Casa de bătrâni. Lângă poarta principală, a fost 
aşezat un fel de anunţ. Curios, Tyler urcă înapoi pe bicicletă şi 
porneşte încet pe trotuar ca să arunce o privire mai 
îndeaproape. Ramurile cele mai lungi ale tufişului de lângă el 
şoptesc, lovindu-se de ghidonul bicicletei sale. 

Anunţul se dovedeşte a fi o căpşună uriaşă. ASTĂZI E 
SĂRBĂTOAREA CĂPŞUNELOR!!! stă scris sub ea. Ce, se 
întreabă Ty Marshall, o mai fi şi Sărbătoarea Căpşunelor? O 
petrecere, ceva exclusiv pentru bătrâni? E-o întrebare, însă nu 
una foarte interesantă. După ce se gândeşte câteva secunde, 
întoarce bicicleta şi se pregăteşte să pornească înapoi pe 
Chase Street. 


Charles Burnside intră în toaleta bărbaţilor din capătul 
coridorului Daisy, continuând să rânjească şi strângând în 
mână piatra de companie a lui Butch. În dreapta sa se află un 
şir de chiuvete cu câte o oglindă deasupra fiecăreia - sunt 
genul acela de oglinzi metalice pe care le găseşti în toaletele 
barurilor şi localurilor de joasă speţă. Într-una dintre acestea, 
Burny îşi vede reflexia rânjitoare. În alta, cea mai apropiată de 
fereastră, vede un băiețel într-un tricou Milwaukee Brewers. 
Băiatul stă lângă bicicleta sa, chiar în fața porţii, şi citeşte 
anunțul cu Sărbătoarea Căpşunelor. 

Burny începe să saliveze. Şi nici nu se fereşte s-o facă. 
Burny salivează ca un lup dintr-un basm, fuioare albe de 
salivă înspumată curgându-i de la colțurile gurii şi 
rostogolindu-se peste bordura flască şi maronie a buzei sale 
inferioare. Saliva i se prelinge pe bărbie într-un pârâu de zoaie. 
Se şterge absent cu dosul mâinii sale noduroase şi dă cu ea de 
podea, fără a-şi dezlipi ochii de la oglindă. Băiatul de acolo nu 
este unul dintre sărmanii copilaşi rătăciți ai acestei creaturi - 
Ty Marshall a trăit în French Landing de când s-a născut şi 


ştie exact unde se află - dar ar putea fi. S-ar putea rătăci 
foarte uşor şi să ajungă într-o anumită cameră. O anumită 
celulă. Sau să-şi târşâiască picioruşele însângerate spre un 
orizont straniu. 

Mai ales dacă Burny îşi face pe plac. Va trebui să se mişte 
cu iuțeală, dar, după cum am observat deja, Charles 
Burnside, dacă e îndeajuns de motivat, se poate mişca foarte 
repede. 

— Gorg, zice el spre oglindă. Rosteşte cuvântul fără sens cu 
un accent din Midwest perfect clar, perfect plat. Vino, Gorg. 

Şi, fără să aştepte ce urmează - ştie ce urmează - Burny se 
întoarce şi porneşte spre şirul de patru separeuri. Intră în al 
doilea din stânga şi închide uşa. 


Tyler tocmai a urcat înapoi în şaua bicicletei, când tufişul 
foşneşte la nici zece metri de anunțul Sărbătorii Căpşunelor. 
Un corb mare şi negru îşi croieşte drum afară din frunziş, 
apărând pe trotuarul Queen Street. Se uită la băiat cu un ochi 
viu, inteligent. Stă cu picioruşele negre depărtate, deschide 
ciocul şi rosteşte: 

— Gorg! 

Tyler se uită la el, începând să zâmbească, neştiind sigur 
dacă a auzit bine, dar pregătit să fie încântat (la zece ani, e 
întotdeauna pregătit să fie încântat, întotdeauna gata să 
creadă incredibilul). 

— Poftim? Ai spus ceva? 

Corbul flutură din aripile-i lucioase şi înclină capul în aşa 
fel încât uratul devine aproape fermecător. 

— Gorg! Ty! 

Băiatul râde. I-a rostit numele! Corbul i-a rostit numele! 

Coboară de pe bicicletă, o sprijină pe proptea şi face doi paşi 
către corb. Gândul la Amy St Pierre şi Johnny Irkenham e - 
din păcate - cel mai îndepărtat din mintea sa. 

Crede că, fără-ndoială, corbul îşi va lua zborul când se va 
apropia de el, însă acesta nu face decât să bată puţin din aripi 
şi să facă un pas lateral către întunecimea înfrunzită a 
gardului viu. 


— Mi-ai rostit numele? 

— Gorg! Ty! Abbalah! 

Pentru o clipă, zâmbetul lui Ty şovăie. Acest ultim cuvânt îi 
e aproape cunoscut, iar asocierile pe care le produce, deşi vagi, 
nu sunt tocmai plăcute. Din cine ştie ce motiv, îl duce cu 
gândul la mama sa. Apoi corbul îi rosteşte iar numele; fără 
doar şi poate că spune Ty. 

Tyler mai face un pas spre pasărea neagră, îndepărtându-se 
de Queen Street. Corbul face şi el un pas, apropiindu-se şi mai 
mult de tufişul des. Nu e nici ţipenie pe stradă; partea aceasta 
din French Landing visează sub soarele de dimineaţă. Ty mai 
face un pas spre soarta-i crudă şi toate lumile se cutremură. 


Ebbie, Ronnie şi T.J. ies cu paşi ţanţoşi din magazinul 7- 
Eleven, unde tolomacul din spatele tejghelei tocmai i-a servit 
cu Slurpee de afine (tolomac e doar unul dintre numeroasele 
cuvinte peiorative pe care Ebbie le-a învățat de la taică-său). 
Mai au şi pachete noi de cartonaşe Magic, câte două pachete 
de căciulă. 

Ebbie, cu buzele deja albăstrite, se întoarce spre T.J. 

— Du-te înapoi pe unde am venit şi adu-l pe împiedicam' 
ăla. 

T.J. pare jignit. 

— De ce eu? 

— Pentru că Ronnie a cumpărat cartonaşele, cap sec. Du-te 
repede. 

— De ce avem nevoie de el, Ebbie? întreabă Ronnie. Se 
sprijină de stativul pentru biciclete, înfulecând din bucăţile 
reci şi dulci de gheață. 

— Pentru că aşa zic eu, răspunde Ebbie cu trufie. Ideea e că 
Tyler Marshall, de obicei, are bani vinerea. De fapt, Tyler are 
bani aproape în fiecare zi. Părinţii lui sunt putrezi de bogați. 

Ebbie, care e crescut (dacă se poate spune aşa) doar de tatăl 
care ocupă un post de om de serviciu de toată jena, a nutrit 
deja o ură vagă față de Tyler din această pricină; primele acte 
de umilinţă nu sunt aşa departe, iar primele bătăi vor urma în 
scurt timp. Dar acum nu-i trebuie decât alte cartonaje Magic, 


un al treilea pachet pentru fiecare dintre ei. Faptul că lui Tyler 
nici nu-i plac aşa mult cartonaşele Magic nu va face decât să-i 
sporească încântarea de a-l vedea decartând. 

Dar mai întâi trebuie să-l aducă aici pe împiedicatul ăla 
mic. Sau pe micuțul împ'ediat, cum îi zice Ronnie gură- 
bleagă. Lui Ebbie îi place asta şi crede că va începe şi el să-i 
spună aşa. Împ'ediat. Bun cuvânt. Îi ia peste picior pe Ty şi 
Ronnie în acelaşi timp. Doi la preţ de unu. 

— Du-te, T.J. Numa' dacă nu vrei o urzică. 

T.J. nu vrea. Urzicile lui Ebbie Wexler dor ca dracu. 
Suspină teatral, îşi scoate bicicleta din stativ, urcă pe ea şi 
coboară panta uşoară, ţinând ghidonul cu o mână şi 
înghețata Slurpee cu cealaltă. Se aşteaptă să-l vadă pe Ty 
imediat, probabil mergând pe lângă bicicletă pentru că e aşa 
de... oooboo-siiit, însă Ty nu pare să fie pe Chase Street - ce să 
însemne şi asta? 

T.J. începe să pedaleze puţin mai repede. 


În toaleta bărbaţilor, ne uităm acum la şirul de separeuri. 
Uşa celui de-al doilea din stânga e închisă. Celelalte stau 
întredeschise pe balamalele lor cromate. Pe sub uşa închisă, 
vedem două glezne noduroase şi vânoase ieşind dintr-o 
pereche de şlapi mizerabili. 

O voce ţipă cu o forță surprinzătoare. E vocea unui tânăr, 
aspră, înfometată şi furioasă. Reverberează plat între pereţii 
faianțați: 

— Ab-balah!Abbalah-dun! Munşun gorg! 

Brusc, apa se trage la toate toaletele. Nu doar la cea din 
separeul închis, ci la toate. Se trage apa şi la toate pisoarele 
din încăpere, mânerele lor cromate coborând cu o sincronizare 
perfectă. Apa se scurge Pe suprafețele lor curbate de porțelan. 

Când întoarcem privirea de la pisoare la toalete, vedem că 
şlapii mizerabili - şi picioarele care erau în ei - au dispărut. Şi, 
pentru întâia oară, chiar am auzit sunetul produs de 
alunecare, genul de sunet pe care-l auzi ieşindu-ți din plămâni 
când te trezeşti dintr-un coşmar la două noaptea. 

Doamnelor şi domnilor, Charles Burnside a părăsit clădirea. 


Corbul a ajuns acum înapoi lângă tufiş. Îl priveşte în 
continuare pe Tyler cu ochii lui luminoşi, siniştri. Tyler 
păşeşte spre el, simțindu-se hipnotizat. 

—  Rosteşte-mi iar numele, şopteşte el. Rosteşte-mi iar 
numele şi poţi pleca. 

— Tyl croncăne corbul, făcându-i pe plac, apoi scutură 
scurt din aripi şi se strecoară în tufiş. 

Pentru o clipă, Tyler încă îl mai poate vedea, un amestec de 
negru lucios în verdele lucios, după care dispare. 

— Sfinte corbule! zice Tyler. Îşi dă seama ce-a spus şi scoate 
un râset scurt, tremurat. Chiar a fost aievea? A fost, nu-i aşa? 

Se apleacă mai mult spre locul pe unde corbul a reintrat în 
tufiş, spunându-şi că, dacă a pierdut cumva o pană, o va lua 
ca suvenir, iar când o face, un braț alb şi slăbănog țâşneşte 
din verdeață şi-l prinde de gât cu precizie. Tyler are timp să 
scoată un singur cârâit îngrozit, după care e tras în tufiş. Un 
tenis îi este scos din picior de ramurile scurte şi rigide. Din 
cealaltă parte se aude un singur strigăt gutural, lacom - s-ar 
putea să fie Bâiete! - şi apoi un bufnet, zgomotul unei pietre de 
companie lovind capul unui băiețel, poate. Apoi nu mai e 
nimic, decât huruitul îndepărtat al unei maşini de tuns iarba 
şi zumzetul mai apropiat al unei albine. 

Albina îşi face de lucru pe lângă florile aflate de cealaltă 
parte a tufişului, partea aparţinând azilului Maxton. Acolo nu 
mai e nimic de văzut decât iarbă verde şi, mai aproape de 
clădire, mesele la care locatarii vârstnici vor sta la prânz, la 
picnicul de Sărbătoarea Căpşunelor. 

Tyler Marshall a dispărut. 


T.J. Renniker opreşte la colțul lui Chase cu Queen. Din 
înghețată îi curge un suc albastru-nchis peste încheietura 
mâinii, dar el observă asta în treacăt. La jumătatea Queen 
Street vede bicicleta lui Ty, înclinată regulamentar pe proptea, 
nu însă şi pe Ty. 

Mişcându-se încet - cumva, are un presentiment rău în 
privința asta - T.J. se duce la bicicletă. Cumva, devine 


conştient că ceea ce-a fost o înghețată Slurpee s-a topit şi a 
devenit acum un cornet moale plin cu mucilagii. Îl aruncă în 
rigolă. 

E bicicleta lui Ty, asta-i clar. N-ai cum să confunzi 
Schwinnul ăla roşu de cincizeci de centimetri, cu ghidon 
curbat şi abțibildul Milwaukee Bucks verde pe lateral. 
Bicicleta şi... 

Lângă ea, lângă tufişul care trasează o graniţă între lumea 
bătrânilor şi cea a oamenilor normali, a oamenilor reali, T.J. 
vede un tenis Reebok. În jurul lui sunt împrăştiate câteva 
frunze verzi, lucioase. Din tenis se ițeşte o pană. 

Băiatul se holbează la tenis. N-o fi T.J. la fel de deştept ca 
Tyler, însă e puţin mai răsărit decât Ebbie Wexler, şi nu-i e 
greu să şi-l imagineze pe Tyler târât în tufiş, lăsându-şi 
bicicleta în urmă... un tenis... un singur tenis răsturnat... 

— Ty>2 strigă el. Te ţii de glume? Pentru că dacă-i aşa, ai 
face bine să încetezi. O să-i zic lui Ebbie să-ţi dea cea mai 
mare urzică pe care ai avut-o vreodată. 

Niciun răspuns. Ty nu se ţine de glume. Cumva, T.J. Ştie 
asta. 

Brusc, în mintea lui răsar gânduri legate de Amy St Pierre 
şi Johnny Irkenham. Aude (sau îşi închipuie că aude) paşi 
furişați în spatele tufişului: Pescarul, după ce şi-a asigurat 
cina, s-a întors după desert! 

T.J. încearcă să strige şi nu reuşeşte. Gâtul i s-a uscat. În 
loc să strige, se apleacă peste ghidonul bicicletei sale şi începe 
să pedaleze, doboară de pe trotuar şi continuă pe stradă, 
vrând să scape de silueta întunecată a tufişului aceluia cât 
mai repede posibil. Când coboară de pe bordură, roata din față 
a bicicletei sale Huffy calcă resturile înghețatei sale Slurpee. 
Pedalând spre Chase Street, aplecat peste ghidon ca un pilot 
de Grand Prix, lasă o dâră întunecată şi lucioasă pe Pavaj. 
Seamănă cu sângele. Undeva în apropiere, un corb croncăne. 
Seamănă cu un râset. 

Aleea Robin Hood nr. 16: am mai fost pe-aci, cum i-a spus 
corista arhiepiscopului. Dacă tragem cu ochiul prin geamul de 
la bucătărie, o vedem pe Judy Marshall dormind în 


balansoarul din colț. Are o carte în poală, romanul lui John 
Grisham pe care, ultima dată, l-am văzut pe noptiera ei. Pe 
podea, lângă ea, e o cană cu cafea rece. Înainte să ațipească, 
Judy a reuşit să citească zece pagini. Nu trebuie să dăm vina 
pe priceperea scriitoricească a domnului Grisham; Judy a 
avut o noapte grea, şi nu e prima. Au trecut peste două luni 
de când n-a mai reuşit să doarmă mai mult de două ore o 
dată. Fred ştie că soţia lui are o problemă, însă nu are habar 
cât de gravă este. Dacă ar şti, ar fi mult mai înspăimântat. 
Curând, Domnul fie cu el, îşi va forma o idee mai clară a stării 
ei mentale. 

Acum, ea începe să geamă răguşit şi să mişte capul dintr-o 
parte în alta. Cuvintele acelea aiuristice încep să-i iasă iar pe 
gură. Majoritatea sunt prea afectate de somn ca să fie 
inteligibile, dar recunoaştem abbalah şi gorg. 

Deschide brusc ochii. În lumina dimineţii care umple 
bucătăria cu auriul prăfuit al verii, aceştia sunt de-un 
albastru luminos, regal. 

— Tylicneşte ea, şi picioarele îi zvâcnesc. Se uită la ceasul 
de deasupra aragazului. Au trecut douăsprezece minute după 
nouă şi totul pare contorsionat, aşa cum pare deseori când 
dormim profund, dar nu bine sau pentru mult timp. A tras 
după ea un vis chinuitor, nu tocmai un coşmar, asemenea 
unor fuioare mucilaginoase după naştere: bărbaţi cu pălării 
fedora trase pe frunte ca să le umbrească fețele, umblând pe 
picioroange ca ale personajelor din desenele lui R. Crumb şi 
terminate în pantofi mari, cu bombeu rotund, ca aceia ai 
aceloraşi personaje, siluete sinistre care se mişcau cu iuțeală 
pe fundalul unui oraş - Milwaukee? Chicago? - şi în fața unui 
amenințător cer portocaliu. Coloana sonoră a visului a fost 
piesa King Porter Stomp interpretară de formaţia lui Benny 
Goodman, cea pe care o asculta întotdeauna tatăl ei atunci 
când o lua puţin pe ulei, iar senzația din vis fusese un 
îngrozitor amestec de spaimă şi durere: lucruri înfiorătoare se 
întâmplaseră, însă răul cel mai mare aştepta să se întâmple. 

Nu e niciun dram din uşurarea pe care oamenii o simt de 
obicei când se trezesc din vise rele - uşurarea pe care ea însăşi 


o simțise când era tânără şi... ŞI... 

— Întreagă la minte, zice ea pe-o voce croncănită, abia 
trezită. King Porter Stomp. Ca să vezi. 

Ei i se păruse întotdeauna că era genul de muzică pe care-l 
auzi în vechile desene animate, cele în care şoareci cu mănuşi 
albe alergau înăuntru şi afară din găuri în pereți cu o viteză 
ameţitoare. Odată, când tata o luase la dans pe piesa asta, 
simțise că o înțeapă ceva tare. Ceva din pantalonii lui. După 
aceea, când el punea muzica lui de dans, ea încerca să fie în 
altă parte. 

— Termină, zice pe aceeaşi voce croncănită. E vocea unui 
corb, şi-i trece prin gând că a văzut un corb în vis. Sigur, sută 
la sută. Corbul Gorg. 

— Gorg înseamnă moarte, spune, şi-şi linge buza 
superioară uscată fără să-şi dea seama. Limba îi iese mai 
mult ca de obicei şi, la întoarcere, vârful ei îi linge nările, caldă 
şi umedă şi cumva reconfortantă. Acolo, gorg înseamnă 
moarte. Acolo... 

Departe e cuvântul pe care nu-l rosteşte. Înainte să o facă, 
vede ceva pe masa din bucătărie care nu s-a aflat acolo 
înainte. E-o cutie de nuiele. Din ea iese un sunet, un sunet 
slab, adormit. 

Angoasa îi cuprinde pântecele, făcându-i viscerele să pară 
desprinse şi apoase. Ştie cum se numeşte o asemenea cutie: 
coş. E-un coş de pescar. 

În zilele acestea, în French Landing este un pescar. Un 
pescar rău. 

— Ty? strigă ea, dar sigur că nu primeşte răspuns. 

În afară de ea, nu mai e nimeni în casă. Dale e la serviciu, 
iar Ty trebuie că e la joacă afară - mai mult ca sigur. E 
mijlocul lui iulie, mijlocul vacanței de vară, şi Ty precis umblă 
hai-hui prin oraş, făcând toate lucrurile gen Ray Bradbury- 
August Derleth pe care le fac băieţii când au la dispoziție o 
întreagă, nesfârşită zi de vară. Dar nu e singur; Dale a 
discutat cu el şi i-a spus să rămână alături de amici până ce e 
prins Pescarul, măcar până atunci, şi i-a spus-o şi ea. Judy 
nu-l agreează cine ştie cât pe puştiul familiei Wexler (şi nici pe 


ai familiilor Metzger şi Renniker), dar unitatea dă putere. Ty 
probabil că n-o să se înalțe intelectual vara asta, dar cel 
puţin... 

— Cel puţin e în siguranţă, rosteşte ea cu vocea cârâită a 
Corbului Gorg. 

Şi totuşi, cutia care a apărut pe masa din bucătărie în 
timpul scurtului ei somn pare să nege asta, să nege întregul 
concept de siguranţă. De unde să fi apărut? Şi ce-i chestia aia 
albă de deasupra ei? 

— Un bilet, zice ea şi se ridică. Străbate porțiunea scurtă de 
podea dintre balansoar şi masă aidoma cuiva care se află încă 
într-un vis. 

Biletul e o bucată de hârtie împăturită. Pe jumătatea pe 
care o poate vedea scrie Dulce Judy ochi albaştri. La colegiu, 
înainte să-l cunoască pe Dale, a avut un iubit care-i spunea 
aşa. l-a cerut să n-o mai facă - era supărător, siropos - şi, 
când el a tot uitat (intenţionat, bănuia ea), l-a abandonat ca 
pe-o cârpă veche. lar acum, iat-o din nou, porecla aia idioată, 
luând-o în derâdere. 

Judy deschide robinetul fără să-şi dezlipească ochii de la 
bilet, îşi umple căuşul palmei cu apă rece şi bea. Câteva 
picături cad pe Dulce Judy ochi albaştri şi cerneala se întinde 
imediat. E scris cu stiloul? Ce demodat! Cine mai scrie cu 
stiloul în zilele astea? 

Întinde mâna după bilet, apoi o trage înapoi. Zgomotul 
dinăuntrul cutiei e mai puternic acum. E-un zumzet. E... 

— Sunt muşte, zice ea. Gâtul şi-a revenit de la apă şi nu 
mai are vocea croncănită, dar în urechi încă mai îi răsună 
vocea Corbului Gorg. Ştii cum fac muştele. 

Ia biletul. 

Nu vreau. 

Da, dar ai NEVOIE sa-l iei! Acum, ia-l! Unde ţi-e CURAJUL, 
fricoasă mică ce eşti? 

Bună întrebare. A dracu' de bună întrebare. Scoate limba, o 
trece iute peste buză şi despicătura de sub nas. Apoi ia biletul 
şi-l despătureşte. 


Scuze că n-a mai rămas decât un singur rinichi. Pe celălalt l-am prăjit şi 
l-am mâncat. A fost foarte bun! 
Pescarul 


Nervii din degetele, palmele, încheieturile şi antebraţele lui 
Judy Marshall se blochează brusc. Culoarea i se scurge atât 
de tare din fată că-i devin vizibile venele albastre din obraji. E- 
un adevărat miracol că nu leşină. Biletul îi cade dintre degete 
şi pluteşte în zigzag nană pe podea. Strigând numele fiului ei 
iar şi iar, aruncă în lături capacul coşului de pescar. 

Înăuntru sunt colaci roşii, sclipitori, de intestin, viermuind 
de muşte. Sunt săculeţii boțiți ai plămânilor şi pompa cât un 
pumn care a fost inima unui copil. E pernuța purpurie, 
groasă, a ficatului... Şi un rinichi. Amestecul acesta de viscere 
viermuieşte de muşte şi toată lumea e gorg, gorg, gorg. 

În nemişcarea însorită a bucătăriei sale, Judy Marshall 
începe acum să urle, şi e sunetul nebuniei în sfârşit eliberate 
din cuşca-i şubredă, nebunia dezlănțuită. 


Butch Yerxa a avut de gând să intre după prima ţigară - ai 
întotdeauna multe de făcut în zilele de Sărbătoarea 
Căpşunelor (deşi Butch cel bun la suflet nu urăşte micuța 
sărbătoare artificială aşa cum o urăşte Pete Wexler). Apoi 
Petra English, o femeie de serviciu de la Asphodel, a trecut pe- 
acolo şi-au început să discute despre motociclete şi, înainte 
să-şi dea seama, trecuseră douăzeci de minute. 

EI îi spune Petrei că trebuie să plece, ea îi spune lui să nu 
uite că orice tristețe aduce o bucurie, iar Butch se strecoară 
înapoi pe uşă şi dă de-o surpriză neplăcută. Acolo e Charles 
Burnside, gol-puşcă, stand lângă birou cu mâna pe piatra pe 
care Butch o foloseşte ca prespapier. (Fiul lui a făcut-o în 
tabără anul trecut - a vopsit cuvintele de pe ea, cel puţin - şi 
Butch crede că-i simpatică foc.) Butch n-are nimic cu 
rezidenții - cu siguranţă l-ar lua la trei păzeşte pe Pete Wexler 
dacă ar şti de chestia cu ţigările, nici vorbă numai să-l 
denunțe -, dar nu-i place ca ei să-i atingă obiectele personale. 
Mai ales individul asta, care e scârbos până la Dumnezeu 
atunci când are cât de cât minţile în cap. Aşa cum e acum. 


Butch i-o vede în ochi. Adevăratul Charles Burnside a ieşit la 
suprafață după aer, poate în cinstea Sărbătorii Căpşunelor. 

Şi că tot veni vorba de căpşune, Burny se pare c-a dat deja 
iama în ele. Are urme de roşu pe buzele şi în cutele adânci de 
la colțurile gurii. 

Butch însă abia dacă se uită la asta. Pe Burny sunt alte 
pete. Pete maronii. 

— Vrei să iei mâna de pe aia, Charles? întreabă el. 

— De pe ce? ripostează Burny, apoi adaugă: Cap pătrat. 
Butch nu vrea să spună „de pe piatra mea de companie”, 
pentru că asta sună aiurea. 

— De pe prespapierul meu. 

Burny coboară privirea spre piatra pe care tocmai a pus-o 
la loc (au fost câteva urme de sânge şi păr pe ea când a ieşit 
din separeul toaletei, însă chiuvetele de acolo pentru curățat 
sunt făcute, nu?), îşi lasă mâna să cadă de pe ea, dar rămâne 
acolo. 

— Curăţă-mă, bufonule. M-am căcat pe mine. 

— Văd. Dar mai întâi spune-mi dacă te-ai dus să-ţi 
împrăştii căcatul şi prin bucătărie. Şi ştiu ca-i fost acolo, aşa 
că să nu minți. 

— M-am spălat pe mâini mai întâi, zice Burny şi le arată. 
Sunt noduroase, dar, cu toate acestea, roz şi curate. Până şi 
unghiile sunt curate. Le-a spălat fără doar şi poate. Apoi 
adaugă: Labagiule. 

— Vino la baie cu mine, zice Butch. Labagiul cap pătrat te 
va curăța lună. 

Burny pufneşte, dar îl însoţeşte destul de ascultător. 

— Eşti pregătit pentru dansul de după-amiază? îl întreabă 
Butch, doar ca să spună ceva. Ţi-ai lustruit pantofii de dans, 
uriaşule? 

Burny, care te poate surprinde uneori când e într-adevăr în 
toate mințile, zâmbeşte, arătând câţiva dinți îngălbeniți. Ca şi 
buzele, pe ei sunt pete roşii. 

— Da', dom'le, îs gata să mă destrăbălez, zice. 


Deşi nu i se citeşte pe față, Ebbie ascultă cu o nelinişte 
crescândă povestea lui T.J. despre bicicleta şi tenisul lui Tyler 
Marshall. Pe fața lui Ronnie, pe de altă parte, se citeşte destulă 
nelinişte. 

— Ce-o să facem, Ebbie? întreabă TJ. când termină. În 
sfârşit şi recapătă suflul după rapida cursă pe deal în sus. 

— Cum adică, ce-o să facem? zice Ebbie. Aia ce oricum 
voiam să facem, să mergem la capătul străzii, să vedem ce 
sticle reciclabile găsim. Să mergem în parc şi să schimbăm 
cartonaşe Magic. 

— Dar... dar dacă... 

— Tacă-ţi clonțu', se răsteşte Ebbie. Ştie care sunt cele două 
cuvinte pe care T.J. e pe cale să le rostească, şi nu vrea să le 
audă. Tatăl lui spune că aduce ghinion să arunci o pălărie pe 
pat, iar Ebbie nu face niciodată asta. Dacă aia aduce ghinion, 
să pomeneşti numele unui ucigaş psihopat aduce de două ori 
mai mult ghinion. 

Atunci, pe idiotul ăla de Ronnie Metzger îl ia gura pe 
dinainte şi-o spune... oarecum. 

— Dar Ebbie, dacă-i Peşcalu? Dacă Ty a fo' plins de... 

— Taci dracului din gură! sare Ebbie şi trage pumnul în 
spate ca pentru a-l pocni pe gură-stricată ăla. 

În clipa aceea, vânzătorul tolomac se ițeşte din magazinul 
T-Eleven ca un spiriduş cu turban sărind dintr-o cutie- 
surpriză. 

— N-o să tolerez un asemenea limbaj aici! strigă el. Duceţi- 
vă acum, vorbiți ca derbedeii altundeva! Altfel sun la poliție! 

Ebbie începe să pedaleze încet, pornind pe-o direcţie care-l 
va duce mai departe de Queen Street (În barbă, bâiguie lunatic 
băşinos, alt termen fermecător pe care l-a învățat de la tatăl 
său), şi ceilalți doi băieți îl urmează. După ce au ajuns la 
distanță de-un cvartal de 7-Eleven, Ebbie se opreşte şi se 
întoarce spre ceilalți doi, cu burta Şi bărbia deopotrivă scoase 
în față. 

— S-a dus de capul lui acum o juma! de oră, zice. 

— Hă? face TJ. 

— Cine ce-a făcut? întreabă Ronnie. 


— Ty Marshall. Dacă întreabă cineva, s-a dus de capul lui 
acu' juma! de oră. Când noi eram... mm... 

Ebbie încearcă să-şi amintească, lucru care-i vine greu, 
pentru că a avut pane de foarte puţin antrenament. În 
împrejurări obişnuite, prezentul e tot ce-i trebuie lui Ebbie 
Wexler. 

— Când ne uitam în vitrină la magazinul lui Schmitt? 
întreabă T.J. cu fereală, sperând că asta nu-i va aduce una 
dintre fioroasele urzici ale lui Ebbie. 

Ebbie se uită la el cu ochi goi pentru o clipă, apoi zâmbeşte. 
T.J. se relaxează. Ronnie Metzger nu face decât să pară 
zăpăcit. Cu o crosă de baseball în mâini sau o pereche de 
patine de hochei în picioare, Ronnie e stăpânul tuturor. În 
restul timpului, pluteşte cel mai adesea în derivă. 

— Exact, face Ebbie. Mda! Ne uitam în vitrină la Schmitt, 
apoi a trecut camioneta aia, aia din care se auzea muzică 
punk în toți dracii, după care Ty a zis că tre' s-o şteargă. 

— Unde-a trebuit să se ducă? întreabă T.J. 

Ebbie nu e isteţ, însă deține ceea ce s-ar putea numi 
„viclenie elementară”. Ştie instinctiv că cea mai bună poveste e 
o poveste scurtă - cu cât sunt mai puţine amănunte, cu atât 
sunt mai mici şansele să te prindă cineva cu cioara vopsită. 

— Nu ne-a zis asta. A zis numa că tre' s-o şteargă. 

— Da' nu s-a dus nicăieri, intervine Ronnie. A rămas doar 
în urmă pentru că-i un... Face o pauză, aranjându-şi cuvântul 
în minte, şi de data asta îl rosteşte cum trebuie... împiedicat. 

— Lasă asta, zice Ebbie. Dacă... dacă tipu ăla l-a prins, 
prostovanilor? Vreţi să zică oamenii c-a fost pencă nu s-a 
putut ţine după noi? C-a fost ucis sau mai ştiu eu ce pencă |- 
am lăsat în urmă? Vreţi să zică oamenii c-a fost vina noastră? 

— Mamă! face Ronnie. Doar nu crezi că Peşcalu - Pescarul - 
l-a prins pe Ty, nu? 

— Nu ştiu şi nu-mi pasă, răspunde Ebbie, dar nu mă 
deranjează c-a dispărut. Începea să mă calce pe bătături. 

— Oh. 

Ronnie reuşeşte să pară deopotrivă nepăsător şi satisfăcut. 
Ce prostovan mai e, se minunează Ronnie. Ce prostovan de 


nota zece. lar daca nu credeţi asta, gândiți-vă doar la Ronnie, 
care-i tare ca un cal, cum îi permite lui Ebbie să-i facă urzică 
după urzică. Probabil că va veni ziua în care Ronnie îşi va da 
seama că nu mai trebuie să suporte asta, iar în ziua aceea s- 
ar putea să dea cu Ebbie de pământ ca şi c-un piron de cort, 
însă Ebbie nu-şi face griji despre asemenea lucruri, se 
descurcă chiar mai rău să-şi proiecteze mintea în viitor decât 
se descurcă s-o proiecteze în trecut. 

— Ronnie, zice Ebbie. 

— Ce-i? 

— Unde eram când a tulit-o Tyler? 

— Hmm... La magazinul cu de toate al lui Schmitt? 

— Aşa-i. Şi unde s-a dus el? 

— N-a zis. 

Ebbie vede că pentru Ronnie ăsta începe să fie adevărul şi e 
satisfăcut. Se întoarce spre T.J. 

— Ai priceput? 

— Am priceput. 

— Atunci să plecăm. 

Pornesc pe biciclete. Înaintând de-a lungul străzii mărginite 
de copaci, prostovanul o ia puţin înaintea lui Ebbie şi a lui T.J. 
Şi Ebbie nu se împotriveşte. Se apropie puţin mai mult de T.J. 
ŞI zice: 

— Ai mai văzut ceva acolo? Pe cineva? Pe vreun tip? T.J. 
clatină din cap. 

— Numa! bicicleta şi tenisul lui. 

Face o pauză, încercând să-şi amintească cât mai multe. 

— Erau câteva frunte împrăştiate în jur. De la tufiş. Şi cred 
că s-ar putea să fi fost şi o pană. Care semăna cu o pană de 
corb? 

Ebbie nu ia asta în seamă. El se luptă cu întrebarea dacă 
Pescarul chiar s-a apropiat sau nu de el în dimineața asta, 
dacă s-a apropiat destul cât să-i înşface unul dintre amici. 
Unei părți însetate de sânge din el îi place ideea asta, 
savurează gândul că un monstru întunecat, iară chip, l-a ucis 
pe tot mai sâcâitorul Ty Marshall şi că-l va mânca la prânz. 
Mai e însă o parte copilăroasă din el care e îngrozită de Omul 


Negru (partea aceasta se va afla la conducere la noapte, când - 
va sta treaz în camera sa, uitându-se la umbrele care par să 
alcătuiască forme şi să i se strângă tot mai aproape în jurul 
patului). Şi mai e partea „mai mare decât vârsta sa”, care a 
luat măsuri instinctive şi imediate de-a evita ochiul 
autorităţii, dacă se va întâmpla ca dispariția lui Tyler să se 
transforme în ceea ce tatăl lui numeşte „futelniță”. 

Dar în cea mai mare parte, aşa cum se întâmplă cu Dale 
Gilbertson şi cu tatăl lui Ty, Fred, înlăuntrul lui Ebbie Wexler 
există un continent întreg de neîncredere esențială. Pur şi 
simplu nu poate să creadă că lui Tyler i s-a întâmplat ceva, 
orice, fatal. Nici chiar după cele întâmplate cu Amy St Pierre şi 
Johnny Irkenham, care a fost tăiat bucăţi şi agăţat într-un 
coteț vechi. Aceştia sunt copii despre care Ebbie a auzit la 
ştirile de seară, ficțiuni din ţara Televizorului. Nu a cunoscut- 
o pe Amy şi nici pe Johnny nu-l ştia, aşa că puteau să moară, 
exact aşa cum oamenii inventați mureau mereu în filme. Ty e 
diferit. Ty tocmai a fost aici. A vorbit cu Ebbie, Ebbie a vorbit 
cu el. În mintea lui Ebbie, asta înseamnă nemurire. Sau ar 
trebui să însemne. Dacă Ty putea fi prins de Pescar, orice copil 
putea fi prins. Inclusiv el. Prin urmare, asemenea lui Dale şi 
Fred, el pur şi simplu nu crede. În adâncul fiinţei sale, partea 
aceea din el care asigură celelalte părți că totul e în ordine pe 
Planeta Ebbie, neagă existența Pescarului şi-a faptelor sale. 
T.J. zice: 

— Ebbie, crezi că... 

— Nu, sare el. O să apară. Haide să mergem în parc. Putem 
căuta conserve şi sticle mai târziu. 


xi 


Fred Marshall şi-a lăsat sacoul sport şi cravata în birou, şi- 
a sumețit mânecile şi-l ajută pe Rod Tisbury să despacheteze o 
nouă săpătoare motorizată Hiler. Este prima din noua linie 
Hiler şi e-o frumusețe. 


— Aştept o maşină ca asta de douăzeci de ani sau mai 
mult, zice, 

Rod. Introduce expert capătul lat al răngii sub capacul 
cutiei uriaşe şi un perete de lemn cade pe podeaua din ciment 
a garajului care serveşte drept service cu un pocnet sec. Rod 
este mecanicul-şef de la Goltz şi aici, în service, el e regele. O 
să fie bună pentru micul fermier; o să fie bună şi pentru 
grădinarul obişnuit. Dacă nu vinzi o duzină până la toamnă, 
nu ştii să-ți faci treaba. 

— O să vând douăzeci până la sfârşitul lui august, spune 
Fred cu o încredere absolută. 

Toate grijile i-au fost alungate temporar de această 
splendidă maşinuţă verde, care poate face mult mai mult 
decât doar să sape; e prevăzută cu câteva aparate secundare 
sexy care intră şi ies din corpul ei la fel de uşor ca o 
căptuşeală la o jachetă de toamnă. Vrea s-o pornească, s-o 
audă cum funcționează. Motorul ăla cu doi cilindri arată al 
naibii de bine. 

— Fred? 

Întoarce privirea nerăbdător. E Ina Gaitskill, secretara lui 
Ted Goltz şi recepţionera reprezentanţei. 

—Ge'ea 

— Ai un telefon pe linia unu. 

Arată cu degetul de cealaltă parte a garajului - plin de 
maşinării zăngănitoare şi bâzâitul zgomotos al şurubelnițelor 
pneumatice care strâng şuruburile unui vechi tractor Case - 
către telefonul de pe perete, pe care clipesc mai multe beculețe. 

— Nu poţi să preiei tu mesajul, Ina? Voiam să-l ajut pe Rod 
să pună bateria pe chestiuța asta frumoasă şi-apoi... 

— Cred că ar trebui să răspunzi. E-o femeie pe nume Enid 
Purvis. O vecină de-a ta? 

Pentru o clipă, Fred nu pricepe nimic, apoi mintea sa de 
vânzător, care înmagazinează nume automat, îi vine în ajutor. 
Enid Purvis. Soţia lui Deke. Colţul lui Robin Hood cu Domnița 
Marian. L-a văzut pe Deke de dimineaţă. Şi-au făcut cu mâna. 

În acelaşi timp, devine conştient că ochii Inei sunt prea mari 
şi ca gura ei de obicei generoasă e mult prea mică. Pare 


îngrijorată. 

— Care-i problema? întreabă Fred. Ina, care-i treaba? 

— Nu ştiu. Apoi, ezitând: Ceva despre soția ta. 

— Mai bine ai răspunde, amice, zice Rod, dar Fred 
traversează deja cimentul pătat cu ulei către telefon. 

Ajunge acasă la zece minute după ce a plecat de la Goltz's, 
ieşind valvartej din parcarea angajaților şi alergând ca un 
adolescent. Partea cea mai rea fusese felul calm şi grijuliu cu 
care-l abordase Enid Purvis, cât de tare încercase să nu pară 
speriată. 

O plimba pe Potsie pe lângă casa Marshall, a zis ea, când a 
auzit-o pe Judy strigând. Nu o dată, ci de două ori. Desigur, 
Enid făcuse ceea ce-ar fi făcut orice vecin bun, Dumnezeu s-o 
aibă în pază: se dusese la uşă, bătuse, apoi împinsese clapeta 
fantei de poştă şi strigase prin ea. Dacă n-ar fi primit niciun 
răspuns, i-a spus lui Fred, probabil că ar fi sunat la poliție. 
Nici măcar nu s-ar fi întors acasă s-o facă; ar fi traversat 
strada spre casa Plotsky şi-ar fi sunat de acolo. Dar... 

— Sunt bine, îi strigase Judy, apoi râsese. Râsetul era 
ascuțit, transformându-se într-un icnet hlizit. Enid găsise 
râsetul acesta cumva şi mai neliniştitor decât strigătele. Totul 
era un vis. Până şi Ty a fost un vis. 

— Te-ai tăiat, scumpo? strigase Enid prin fanta din uşă. Ai 
căzut? 

— N-a fost niciun coş, strigase Judy ca răspuns. E posibil 
să fi spus borş, însă Enid era cât se poate de sigură că spusese 
coş. Şi pe ăsta l-am visat. Apoi, i-a spus Enid lui Fred cu 
fereală, Judy Marshall începuse să plângă. Fusese foarte 
tulburător să audă sunetul acela venind prin fanta de poştă. Îl 
făcuse până şi pe câine să scâncească. 

Enid mai strigase o dată, întrebând dacă putea intra să se 
asigure că Judy n-a pățit nimic. 

— Pleacă! îi strigase Judy. În toiul plânsetului, râsese din 
nou - un râsct furios, tulburat. Şi tu eşti un vis. Toată lumea 
asta-i un vis. Apoi se auzise un zgomot de sticlă spartă, de 
parcă ar fi dat de podea cu o cană de cafea sau cu o carafă de 
apă. Sau ar fi azvârlit-o în perete. 


— N-am sunat la poliție, pentru că părea să nu fi pățit 
Nimic, i-a spus Enid lui Fred (Fred stând cu telefonul lipit de-o 
ureche şi cu mâna acoperindu-şi-o pe cealaltă ca să nu audă 
larma năucitoare a maşinilor agricole, care de obicei îi plăcea 
şi care-n momentul acela părea să-i intre în cap ca nişte 
țepuşe cromate). Că n-a păţit nimic fizic, cel puţin. Dar Fred... 
Cred c-ar trebui să te duci acasă şi să vezi ce s-a întâmplat. 

Toate ciudățeniile recente ale lui Judy i-au trecut prin 
minte într-un vârtej. La fel şi vorbele lui Pat Skarda: Disfuncție 
mentală. Auzim cum se spune „lui cutare sau cutare i-a sărit o 
doagă”, dar, de obicei, există semne prevestitoare... 

Iar el a văzut semnele, nu-i aşa? 

Le-a văzut şi n-a făcut nimic. 


Fred îşi parchează maşina, un Ford Explorer cuminte, pe 
alee şi se grăbeşte pe scări în sus, strigând deja numele soției 
sale. Nu primeşte niciun răspuns. Nu primeşte niciunul nici 
când a trecut pragul (împingând uşa în lături atât de tare 
încât fanta de alamă pentru poştă scoate un clămpănit scurt 
şi idiot). În interiorul casei prevăzute cu aer condiționat e prea 
frig, şi el îşi dă seama că transpiră. 

— Judy? Jude? 

Tot niciun răspuns. Aleargă pe hol spre bucătărie, unde 
sunt cele mai multe şanse s-o găsească dacă se întoarce acasă 
după ceva la mijlocul zilei. 

Bucătăria e scăldată în lumina soarelui şi goală. Masa şi 
tejgheaua sunt curate; aparatele scânteiază; două căni de 
cafea au fost puse în uscătorul de vase, soarele reflectându-se 
pe suprafețele lor proaspăt spălate. Soarele se mai reflectă şi 
într-o grămăjoară de sticlă spartă. Fred vede pe-un ciob 
desenul unei flori şi-şi dă seama că aceea a fost vaza de pe 
pervaz. 

— Judy? strigă din nou. Simte sângele cum îi bubuie în gât 
şi la tâmple. 

Ea nu-i răspunde, însă el o aude la etaj, începând să cânte. 

— Leagănă-te, copilaş... pe vârful copacului... când vântul 
suflă... 


Fred recunoaşte piesa şi, în loc să se simtă uşurat la auzul 
vocii €i pielea i se răceşte şi mai tare. Judy obişnuia să i-o 
cânte lui Tyler când fiul lor era mic. Cântecul de leagăn al lui 
Ty. Fred n-a mai auzit-o fredonând cântecelul ăla de câțiva 
ani. 

Străbate holul înapoi spre scări, văzând acum ce-a trecut 
cu vederea înainte. Stampa Andrew Wyeth, Lumea Christinei, 
a fost luată de pe perete şi sprijinită de calorifer. Tapetul de 
sub tablou a fost smuls în mai multe locuri, scoțând la iveală 
tencuiala de dedesubt. Fred, mai înfrigurat ca niciodată, ştie 
că Judy a făcut asta. Nu-i vorba de intuiție, nu tocmai; şi nici 
de deducție. Să-i spunem telepatia celor cu mulți ani de 
căsnicie în spate. 

De la etaj, frumos şi melodios, dar, în acelaşi timp, absolut 
golit de viață, se aude: 

— „„„leagănul se va legăna. Când creanga se rupe, leagănul 
se va legăna... 

Fred urcă scările câte două o dată, strigându-i numele. 

Holul de la etaj e un dezastru înspăimântător. Aici e locul 
unde şi-au agăţat ei galeria trecutului lor: Fred şi Judy în față 
la Madison Shoes, un club de blues la care mergeau uneori 
când nu se întâmpla nimic interesant la Chocolate 
Watchband; Fred şi Judy dansând dansul miresei la 
petrecerea lor de nuntă în vreme ce oaspeții îi priveau fericiți; 
Judy într-un pat de spital, epuizată, dar zâmbitoare, ţinând în 
brațe ghemotocul înfăşurat care era Ty; fotografia cu ferma 
familiei Marshall la care ea strâmbase întotdeauna din nas şi 
multe altele. 

Majoritatea acestor fotografii înrămate au fost date jos. 
Unele, cum ar fi cea cu ferma, au fost aruncate jos. Sticla 
spartă şi împrăștiată a format în hol grămăjoare 
scânteietoare. Şi Judy a sfâşiat tapetul din spatele a o duzină 
de poze. În locul unde se aflase poza lui Judy şi a lui Ty în 
spital, tapetul a fost aproape complet smuls, iar el vede unde 
ea a zgâriat placajul zidului de dedesubt. Unele zgârieturi 
sunt mânjite cu sânge aproape uscat. 

— Judy! Judy! 


Uşa camerei lui Tyler e deschisă. Fred sprintează pe toată 
lungimea holului de la etaj, sticla scrâşnindu-i sub tălpi. 

-...ți Tyler va cădea, cu leagăn cu tot. 

— Judy! Ju... 

Rămâne în prag, pe moment fără cuvinte. 

Camera lui Ty arată ca după o percheziţie violentă dintr-un 
film polițist. Sertarele au fost trase din birou şi sunt 
împrăştiate care pe unde, majoritatea cu fața în jos. Biroul 
însuşi a fost tras de lângă perete. Hainele de vară sunt 
aruncate claie peste grămadă - jeanşi şi tricouri şi chiloți şi 
şosete sport albe. Uşa dulapului e deschisă şi alte haine au 
fost smulse de pe umeraşe; aceeaşi telepatie izvorâtă dintr-o 
căsnicie îndelungă îi spune că ea tras de pantalonii şi cămăşile 
cu nasturi ale lui Ty pentru a se asigura că nu era nimic în 
spatele lor. Sacoul singurului costum al lui Tyler atârnă 
strâmb pe clanța uşii dulapului. Posterele lui au fost smulse 
de pe pereţi; Mark McGywire a fost rupt în două. Cu o singură 
excepție, ea a lăsat în pace tapetul din spatele posterelor, însă 
acea excepţie e-o frumuseţe. Acolo unde era agăţat posterul cu 
castelul (reveniți la auld SOD), tapetul a fost rupt aproape 
complet. Pe scândurile de dedesubt sunt alte dâre de sânge. 

Judy Marshall stă pe salteaua patului fiului său. 
Cearşafurile sunt îngrămădite într-un colț, împreună cu 
perna. Patul a fost tras de lângă perete. Judy ţine capul în 
pământ. El nu-i vede faţa - i-o ascunde părul -, însă femeia 
poartă pantaloni scurți şi el vede pete şi dâre de sânge pe 
coapsele ei bronzate. Judy îşi ţine mâinile împreunate sub 
genunchi, unde nu se văd, şi Fred e recunoscător pentru asta. 
Nu vreau să vadă cât de grav s-a rănit până când nu va fi 
absolut nevoie s-o facă. Inima îi bubuie în piept, sistemul său 
nervos vuieşte de adrenalină în exces şi-n gură are gust de 
siguranţă arsă. 

Ea reîncepe să cânte refrenul cântecului de leagăn al lui Ty 
şi el nu mai suportă. 

— Judy, nu, zice, ducându-se la ea prin câmpul minat care 
a fost, nu mai departe de aseară când a venit să-i dea lui Ty 


sărutul de noapte bună, camera destul de ordonată a unui 
băieţel. Încetează, iubire, e-n ordine. 

Ca prin minune, ea chiar încetează. Ridică fruntea, iar când 
el îi vede privirea îngrozită, rămâne şi fără puţina răsuflare 
care i-a mai rămas. E mai mult decât groază. E goliciune, ca şi 
când ceva dinlăuntrul ei ar fi alunecat în lături şi-ar fi lăsat în 
loc o gaură neagră. 

— Ty a dispărut, zice ea simplu. M-am uitat în spatele 
tuturor Pozelor la care am ajuns... Eram convinsă că va fi în 
spatele ăleia, aci e undeva, în spatele ăleia ar trebui să fie... 

Arată cu degetul spre locul unde s-a aflat posterul turistic 
înfățişând un colț al Irlandei, iar el vede că patru unghii de la 
mâna sa stângă au fost rupte parțial sau complet. Stomacul îi 
face un flic-flac. Degetele ei arată ca şi când ar fi fost muiate în 
cerneală roşie. Măcar de-ar fi vorba de cerneală, îşi spune 
Fred. Măcar de-ar fi asta. 

— „dar sigur că nu-i decât o poză. Toate nu-s decât poze. 
Acum înțeleg asta. Face o pauză, apoi strigă: Abbalah! 
Munşun! Abbalahgorg, Abbalah-dun! Limba îi iese din gură - 
iese pe-o lungime imposibilă, de desen animat - şi loveşte 
umedă peste nas. Fred o vede, dar nu-i vine să creadă. E ca şi 
când ai intra la un film horror la jumătatea lui, descoperind 
că e real şi neştiind ce să faci. Ce ar trebui să facă? Când 
descoperi că femeia pe care o iubeşti a înnebunit - a suferit o 
despărțire de realitate, cel puţin - ce ar trebui să faci? Cum 
naiba te descurci în situația asta? 

Dar o iubeşte şi a iubit-o din prima săptămână în care a 
cunoscut-o, irecuperabil şi complet şi fără cel mai mic regret 
niciodată după aceea, iar acum iubirea îl călăuzeşte. Se aşază 
lângă ea pe pat, îşi petrece braţul pe după umerii ei şi-o ține 
aşa. Simte cum tremură dinăuntru spre afară. Trupul ei 
vibrează ca o coardă. 

— Te iubesc, zice, surprins de propria-i voce. E uimitor că o 
părere de calm poate ieşi dintr-un asemenea amalgam aiuritor 
de confuzie şi teamă. Te iubesc şi totul va fi bine. 

Ea se uită la el şi-i revine ceva în ochi. Fred nu-i poate 
spune sănătate mentală (oricât de mult i-ar plăcea asta), însă 


e cel puţin un fel de conştiinţă periferică. Judy ştie unde se 
află şi cine e alături de ea. Pentru un moment, el vede 
gratitudine în ochii ei. Apoi fața 1 se schimonoseşte într-o 
nouă agonie de inimă rea şi începe să plângă. E-un sunet 
epuizat, rătăcit, care-l întoarce pe dos. Nervii, inima şi mintea, 
toate i se întorc pe dos. 

— Ty nu mai e, spune ea. Gorg l-a fascinat şi Abbalah i-a 
luat. Abbalah-dun! 

Lacrimile îi şiroiesc pe obraji. Când duce mâinile să le 
şteargă-degetele lasă dâre înfiorătoare de sânge. 

Chiar dacă ştie că Tyler e bine, sănătos (cu siguranță Fred 
n-a avut nici-o premoniție astăzi, doar dacă nu punem la 
socoteală predicția sa cu privire la vânzările-record ale noii 
motosăpătoare Hiler), simte că-l trece un fior la vederea acelor 
dâre, şi nu starea lui Judy e cea care i-l stârneşte, ci un lucru 
pe care tocmai l-a spus: Ty nu mai e. Ty e cu prietenii lui; i-a 
spus lui Fred tocmai aseară că el, Ronnie, T T. Şi mai puţin 
decât agreabilul băiat Wexler au de gând să-şi petreacă ziua 
„făcându-şi de cap”. Dacă ceilalți băieţi se duc undeva unde Ty 
nu vrea să meargă, i-a promis că va veni direct acasă. Toate 
lucrurile par în ordine, şi totuşi... oare nu există ceva numit 
intuiție maternă? Păi, îşi spune el, poate pe Fox Network. 

O ridică pe Judy în braţe şi e îngrozit din nou, de data asta 
de cât de uşoară este. A pierdut poate zece kilograme de ultima 
dată când am ridicat-o aşa, îşi spune. Cel puțin cinci. Cum e 
posibil să nu fi observat? Dar ştie cum. În parte a fost grija 
muncii; restul era refuzul încăpățânat de-a renunța la ideea 
că lucrurile erau, în esența lor, aşa cum trebuie să fie. Ei bine, 
îşi spune, ducând-o afară din cameră (braţele ei s-au furişat 
ostenite în sus şi i s-au agăţat pe după gât), am depăşit 
această mică neînțelegere. Şi chiar crede asta, în ciuda 
neabătutei lui încrederi oarbe în siguranța fiului său. 

În accesul ei de furie, Judy n-a răvăşit dormitorul, iar lui 
Fred acesta i se pare o oază răcoroasă de echilibru logic. 
Aparent, şi Judy e de aceeaşi părere. Scoate un suspin obosit 
şi brațele i se desprind de după gâtul soțului ei. Limba iese din 
gură, dar de data asta nu face decât să lingă uşor buza 


superioară. Fred se apleacă şi-o aşază pe pat. Ea ridică 
brațele, se uită la ele. 

— M-am tăiat... m-am zgâriat... 

— Da, zice el. Mă duc să aduc ceva să le îngrijim. 

— Cum?... 

Se aşază lângă ea pentru o clipă. Capul i s-a afundat în 
moliciunea roasă a celor două perne ale ei şi pleoapele i se 
închid, grele. El crede că dincolo de nedumerirea din ochii ei, 
încă mai poate vedea acea goliciune înspăimântătoare. Speră 
să se înşele. 

— Nu-ţi aduci aminte? o întreabă cu blândeţe. 

— Nu... Am căzut? 

Fred alege să nu răspundă. Începe din nou să gândească. 
Nu mult, nu e în stare de mult acum, dar puţin. 

— Draga mea, ce-i un gorg? Ce-i un abbalah? E-o 
persoană? 

— Nu... Ştiu... Ty... 

— Ty e bine, zice el. 

„NuU- 

— Ba da insistă el. Poate că insistă pentru amândouă 
persoanele din dormitorul acesta frumos, decorat cu gust. 
Dulceața mea, sta: acolo liniştită. Mă duc să aduc câteva 
lucruri. 

Ei i se închid ochii. El crede că va adormi, însă pleoapele se 
străduiesc să se ridice înapoi în berna. 

— Stai liniştită acolo, repetă el. Să nu te ridici şi să umbli 
aiurea. 

Ajunge câte ai făcut deja. Ai speriat-o pe sărmana Enid 
Purvis cat pentru un an întreg. Promiţi? 

— Promit... 

Pleoapele i se închid la loc. 

Fred intră în baia alăturată, cu urechile ciulite să prindă 
orice mişcare în urma sa. N-a mai văzut niciodată până acum 
pe cineva care să arate mai apatic decât arată Judy acum, 
însă oamenii nebuni sunt deştepţi şi, în pofida prodigioasei 
sale capacități de negare în unele privințe, Fred nu se mai 
poate păcăli cu privire la starea mentală de acum a soției sale. 


Nebună? Chiar nebună de legat? Probabil nu. Dar sărită de pe 
fix, cu siguranță. Temporar sărită de pe fix, completează el 
când deschide dulăpiorul cu medicamente. 

Ia flaconul cu Mercurocrom, apoi îşi plimbă privirea peste 
flacoanele de pe raftul de deasupra. Sunt multe la număr. Îl ia 
pe cel din extrema stângă. Sonata, Farmacia French Landing, 
o capsula înainte de culcare, a nu se folosi mai mult de patru 
seri la rând, medic emitent al rețetei: Patrick J. Skarda. 

În oglinda dulăpiorului cu medicamente, Fred nu poate tot 
patul, însă-i vede partea de la picioare... Şi, de asemenea, un 
pi al lui Judy. Tot pe pat. Bun, bun. Scoate o capsulă de 
Sonata, apoi aruncă periuţele de dinți din pahar - nu are de 
gând să se ducă până i parter după un pahar curat, nu vrea 
s-o lase singură atâta timp. 

Umple paharul, după care se înapoiază în dormitor cu apa, 
pastila şi sticla de Mercurocrom. Ea stă cu ochii închişi. 
Respiră atât de încet, că el trebuie să-şi lipească urechea de 
pieptul ei ca să se asigure că totuşi o face. 

Se uită la pastila de somnifer, cumpăneşte, apoi o scutură 
uşor pe soţia sa. 

— Judy! Jude! Trezeşte-te puţin, draga mea. Numai cât să 
iei o pastilă, bine? 

Ea nici măcar nu bolboroseşte, şi Fred lasă Sonata 
deoparte. N-o să fie nevoie de asta, totuşi. Simte o urmă vagă 
de optimism văzând cât de repede şi de adânc a adormit. E ca 
şi când s-ar fi spart cine ştie ce pungă infectă, şi-ar fi eliberat 
otrava, lăsând-o slăbită şi obosită, dar categoric din nou într-o 
stare bună. E posibil aşa ceva? Fred nu ştie, dar e convins că 
ea nu se preface doar că doarme. Toate chinurile actuale ale 
lui Judy au început cu insomnia, iar insomnia a fost o 
constantă de la un capăt la celălalt. Deşi n-a manifestat 
simptome neliniştitoare decât de vreo două luni - vorbea 
singură şi făcea treaba aia ciudată şi destul de dezgustătoare 
cu limba, ca să pomenim doar două - n-a mai dormit bine din 
ianuarie. De unde şi prezența pastilelor de Sonata. Acum pare 
că în sfârşit a capitulat. Şi e oare prea mult să spere că, 
atunci când se va trezi dintr-un somn normal, va fi din nou 


cea care a fost dintotdeauna? Că grijile pe care şi le-a făcut cu 
privire la siguranța fiului ei în vara Pescarului au împins-o 
dincolo de limita rezistenței? Poate da, poate nu... dar, cel 
puţin, i-a oferit lui Fred câtva timp să se gândească la ce-ar 
trebui să facă mai departe Şi-ar fi bine să-l folosească din plin. 
Un lucru i se pare absolut clar: dacă Ty va fi aici când mama 
lui se trezeşte, Ty va avea o mamă mult mai fericită. 
Întrebarea imediată e cum să-l găsească pe Tyler în cel mai 
scurt timp posibil. 

Primul său gând e să sune acasă la prietenii lui Ty. Ar fi 
uşor; umerele acelea sunt lipite pe frigider, scrise de mâna lui 
Judy, cu e aplecate, lângă numerele de la pompieri, poliție 
(inclusiv numărul personal al lui Dale Gilbertson, vechiul său 
prieten) şi Salvarea French Landing. Dar lui Fred îi trebuie 
numai un moment ca să-şi dea seama cât de proastă e ideea 
asta. Mama lui Ebbie e moartă şi tatăl lui e-un şomer cretin - 
Fred s-a întâlnit o dată cu el şi o dată e mai mult decât 
suficient. Lui Fred nu-i place faptul că soția sa îi numeşte pe 
unii „pierde-vară” (Tu ce crezi celeşti, o întrebase el odată, 
Regina tuturor care mişcă?), dar, în cazul lui Pete Wexler, asta 
se potriveşte ca o mănuşă. El n-o să ştie unde s-au dus băieții 
azi şi nici nu-i va păsa de asta. 

Doamnelor Metzger şi Ellen Renniker le-ar păsa, dar, fiindcă 
a fost el însuşi odinioară un băiat aflat în vacanţa de vară - cu 
lumea întreagă întinzându-i-se la picioare şi cel puţin două 
mii de locuri unde să se ducă -, se îndoieşte că ar şti ceva. S-ar 
putea ca băieţii să ia prânzul (nu mai e mult până la ora 
aceea) acasă la Metzger sau Renniker, dar merită ca, în 
numele acestei posibilități infime, să le sperie de moarte pe 
cele două femei? Pentru că primul lucru la care le-ar zbura 
gândul ar fi la ucigaş, asta-i sigur aşa cum sigur e că 
Dumnezeu a creat peştii ăi mici... Şi pescarii care să-i prindă. 

Aşezându-se din nou pe pat lângă soția sa, Fred simte 
primul puseu adevărat de teamă pentru fiul lui, şi-l alungă 
imediat. Acum nu e momentul să cadă pradă tremuricilor. 
Trebuie să țină minte că problemele psihice ale soției sale şi 
siguranța fiului său nu sunt legate între ele - decât în mintea 


lui. Datoria lui e să-l prezinte pe Ty, din față şi în plină 
lumină, dovedindu-i astfel că temerile ei sunt neîntemeiate. 

Se uită la ceasul de pe partea sa de pat şi vede că e 
unsprezece şi un sfert. Cum zboară timpul când te distrezi, îşi 
spune. Lângă el, Judy scoate un singur sforăit icnit. E-un 
sunet firav, foarte feminin, însă Fred tot tresare. Cum l-a 
speriat când a văzut-o în camera lui Ty. Încă mai e speriat. 

Ty şi prietenii lui ar putea veni aici la prânz. Judy spune că 
fac deseori asta pentru că familia Metzger nu prea are mare 
lucru de mâncare şi doamna Renniker le dă de obicei ceea ce 
băieții numesc „lături”, un meniu misterios constând din tăiței 
şi nişte carne cenuşie. Jeny le face supă Campbell şi 
sandviciuri cu şuncă, lucruri de felul asta. Dar Ty are destui 
bani să le facă tuturor cinste la McDonald's-ul de lângă mall- 
ul din partea de nord sau să meargă la Sonnys Cruisin' 
Restaurant, o bodegă ieftină cu decor încărcat în genul anilor 
cincizeci. lar Ty nu se dă înapoi de la a face cinste. E-un băiat 
generos. 

— O să aştept până la prânz, murmură el, fără să-şi dea 
seama că da glas gândurilor sale. Şi cu siguranță că n-o 
deranjează pe Judy: ea doarme buştean. Apoi... 

Apoi ce? Nu ştie exact. 

Coboară la parter, porneşte cafetiera Mr. Coffee şi sună la 
serviciu, îi cere Inei să-i spună lui Ted Goltz că-şi ia liber 
restul zilei - Judy e bolnavă. Are gripă, îi spune. Vomită şi 
toate cele. Face o listă a celor cu care trebuia să se întâlnească 
în ziua aceea şi-o roagă să-i spună lui Otto Eisman să se 
ocupe de ei. Otto o va face fără să comenteze. 

Cât discută cu ea, îi vine o idee, iar când încheie 
conversaţia, sună totuşi la Metzger şi Renniker. La Metzger îi 
răspunde robotul şi închide fără să lase vreun mesaj. Ellen 
Renniker, însă, ridică din prima. Vorbind normal şi vesel - îi 
vine de la sine, e-un vânzător dat naibii - îi cere să-i spună lui 
Ty să sune acasă dacă băieţii apar acolo la prânz. Fred zice că 
are ceva de discutat cu fiul său, făcând să pară că ar fi vorba 
despre ceva îmbucurător. Ellen zice c-o va face, dar adaugă că 
T.J. avea patru sau cinci dolari în buzunar când a plecat de 


acasă dimineaţă şi că nu crede că o să-l mai vadă până la ora 
cinei. 

Fred urcă din nou la etaj şi o priveşte pe Judy. Nu s-a 
mişcat nici un milimetru, iar el bănuieşte că asta-i de bine. 

Nu. Nu-i nimic de bine în toată povestea asta. 

În loc să-i scadă, acum că situaţia s-a stabilizat - oarecum 
-, teama ui pare să crească. Să-şi spună că Ty e cu prietenii 
lui nu mai pare sa fie de ajutor. Casa însorită şi tăcută îi dă 
fiori. Îşi dă seama că nu-l mai vrea pe Ty din față şi-n plină 
lumină doar spre binele soției sale. Unde s-ar putea duce 
băieții? Există oare un loc?... 

Sigur că există. Acolo de unde-şi pot cumpăra cartonaşe 
Magic. Jocul ăla prostesc şi de neînțeles pe care-l joacă ei. 

Fred Marshall coboară în grabă înapoi la parter, ia cartea 
de telefon, frunzăreşte Paginile Aurii şi sună la magazinul 7- 
Eleven. Ca majoritatea locuitorilor din French Landing, Fred 
merge la 7-Eleven de patru sau cinci ori pe săptămână -o 
sticlă de apă minerală o dată, o cutie de suc de portocale altă 
dată - şi recunoaşte accentul cadenţat al vocii indianului care 
e de serviciu în timpul zilei. Îşi aminteşte imediat numele lui: 
Rajan Patel. Asta din cauza acelui vechi truc al vânzătorilor 
de-a ţine cât mai multe nume posibil în dosarul de lucru. 
Fără-ndoială, asta îi e de ajutor în cazul de față. Când Fred îi 
spune omului domnul Patel, vânzătorul din tura de zi devine 
imediat prietenos, întru totul dispus să-l ajute. Din păcate, 
nu-l poate ajuta cine ştie cât. Vin o grămadă de băieți. 
Cumpără cartonaşe Magic, dar şi Pokemon şi de baseball. Unii 
fac schimb cu ele în fața magazinului, îşi aminteşte totuşi de 
trei care au venit dimineață cu bicicletele, zice el. Au 
cumpărat, pe lângă cartonaşe, înghețată Slurpee şi-apoi s-au 
certat din cine ştie ce motiv afară. (Rajan Patel nu pomeneşte 
de înjurături, deşi ăsta-i principalul motiv pentru care-şi 
aminteşte de băieții aceia.) După o vreme, zice el, s-au dus în 
legea lor. 

Fred bea cafea fără să-şi amintească măcar când şi-a 
turnat-o. Fire noi de nelinişte ţes pânze mătăsoase de păianjen 
în capul său. Trei băieți. Trei. 


Nu înseamnă nimic, ştii asta, nu? îşi spune. O ştie şi, în 
acelaşi, nu o ştie. Nici nu-i vine să creadă că s-a molipsit puţin 
de sperieciunea lui Judy, ca de-un virus al răcelii. Asta-i 
doar... ei bine... sperieciune de dragul sperieciunii. 

Îi cere lui Patel să-i descrie pe copii şi nu e foarte surprins 
când Patel n-o poate face. Crede că unul dintre ei era grăsuliu, 
dar nu e prea sigur de asta. 

— Scuze, dar văd aşa de mulți, zice. 

Fred îi spune că-l înțelege. Şi chiar o face, numai că nici 
toata înțelegerea din lume nu l-ar putea linişti. 

Trei băieți. Nu patru, ci trei. 

A sosit ora prânzului, însă lui Fred nu i-e foame deloc. 
Înfiorătoarea şi însorita tăcere se menţine. Pânzele de păianjen 
continuă să-se țeasă. 

Nu patru, ci trei. 

Dacă domnul Patel a văzut într-adevăr grupul lui Ty, 
grăsunelul era cu siguranță Ebbie Wexler. Întrebarea e cine 
erau ceilalți doi. Şi care dintre ei lipsea? Care fusese aşa de 
prost să se despartă de grup? 

Ty nu mai e. Gorg l-a fascinat şi abbalah l-a luat. 

Aiureli, fără-ndoială.... dar Fred simte că i se face pielea de 
găină, pune jos cana de cafea, zgomotos. O să adune cioburile 
de sticlă, asta o să facă. Ăsta-i următorul pas, nu încape 
discuție. 

Adevăratul pas următor, logicul pas următor, îşi şopteşte în 
gând în timp ce urcă scările, dar el alungă imediat ideea. E 
sigur că poliţiştii sunt în ultima vreme copleşiți de cereri din 
partea părinților isterici care au pierdut urma copiilor preţ de- 
o oră sau aşa ceva. Ultima dată când l-a văzut pe Dale 
Gilbertson, sărmanul om părea ros de griji şi posomorât. Fred 
nu vrea să fie identificat cu o parte din problemă. Vrea să fie o 
parte din soluţie. Şi totuşi... 

Nu patru, ci trei. 

Scoate făraşul şi mătura din debaraua de lângă spălătorie 
şi începe să strângă cioburile. După ce termină, se duce la 
Judy, vede că încă doarme (mai adânc ca niciodată, după cum 
arată) şi se duce în camera lui Ty. Dacă Ty ar vedea-o cum 


arată, s-ar supăra. Ar crede că mamei lui îi lipseşte mai mult 
de-o cola ca să fie un Happy Meal complet. 

Nu trebuie să-ți faci griji pentru asta, îi şopteşte mintea. N-o 
să-şi vadă camera. Nici în seara asta, nici altă dată. Gorg l-a 
fascinat şi abbalah l-a luat. 

— Încetează, îşi spune Fred. Încetează să te comporţi ca o 
babă. 

Însă casa e prea goală, prea tăcută, iar lui Fred Marshall îi 
e teamă. 


Să pună în ordine camera lui Tyler îi ia mai mult decât s-ar 
fi aşteptat; soţia lui a trecut prin ea ca un vârtej. Cum poate o 
femeie atât de mică să aibă atâta forță în ea? Să fie forța 
nebunilor? Poate, dar Judy nu are nevoie de forța nebunilor. 
Când îşi pune ceva în gând e-un motor de neoprit. 

Când a terminat de curăţat, au trecut aproape două ore şi 
singura cicatrice vizibilă e dreptunghiul zgâriat al tapetului 
acolo unde se afla posterul irlandez. Aşezându-se pe patul 
aranjat al lui Ty, Fred descoperă că, cu cât se uită mai mult la 
locul acela, cu atât poate suporta mai puţin scândurile albe 
ale peretelui, ițindu-se alarmante ca nişte oase frânte prin 
pielea crăpată. A spălat dârele de sânge, dar nu poate face 
nimic în privința zgârieturilor pe care Judy le-a făcut cu 
unghiile. 

Ba pot, îşi spune. Ba sigur capot. 

Dulapul lui Ty e din mahon, o piesă de mobilier care le-a 
parvenit din moştenirea unei rude îndepărtate din partea lui 
Judy. Să-l mişte din loc nu prea e-o treabă de-un singur om 
şi, date fiind împrejurările, asta e chiar pe placul lui Fred. 
Strecoară sub el o bucată de covor ca să nu lase urme pe 
podea, apoi îl trage prin cameră. Odată aşezat lângă peretele 
din cealaltă parte, acesta acoperă mare parte din suprafața 
zeâriată. Odată acel loc gol ascuns vederii, Fred se simte mai 
bine. Mai sănătos la minte. Ty nu s-a întors acasă la prânz, 
dar Fred nu se aştepta s-o facă. Se va înapoia până la patru, 
cel mai târziu. Va fi acasă la cină. Pe asta poţi pune pariu. 


Fred se duce alene înapoi în dormitor, masându-şi şalele din 
mers. Judy tot nu s-a mişcat şi, încă o dată, el îi aşază 
neliniştit mâna pe piept. Respirația îi e uşoară, dar regulată. 
Asta e bine. Se întinde lângă ea pe pat, dă să-şi slăbească 
nodul la cravată şi râde când simte gulerul desfăcut. Sacoul şi 
cravata, amândouă sunt la Goltzs. Ei bine, a fost o zi 
nebunească. Pentru moment, e bine să stea întins aici în 
răcoarea aerului condiționat şi să-şi odihnească spatele care-l 
doare. A fost un chin să mute dulapul, dar e bucuros că a 
făcut-o. Fără-ndoială, nu va adormi nici mort, e mult prea 
neliniştit. Pe deasupra, să tragă un pui de somn la mijlocul 
zilei e un lucru pe care nu l-a făcut niciodată. 

Gândind astfel, Fred adoarme. 

Lângă el, dormind şi ea, Judy începe să şoptească. Gorg... 
abbalah... Regele Purpuriu. Şi numele unei femei. 

Numele e Sophie. 


6 


În camera de odihnă a departamentului de poliție din 
French Landing, telefonul de pe birou sună. Bobby Dulac fora 
după aur în nas. Acum îşi lipeşte ultima comoară pe talpa 
pantofului şi ridică receptorul. 

— Alo, departamentul de poliţie, ofițerul Dulac la telefon, cu 
ce vă pot ajuta? 

— Salut, Bobby. Sunt Danny Tcheda. 

Bobby simte o strângere de inimă. Danny Tcheda - numele 
de familie se pronunţă Cita - este unul dintre cei paisprezece 
poliţişti PMR cu normă întreagă din French Landing. El e 
acum în exercițiul funcțiunii, iar procedura standard spune că 
ofițerii de serviciu trebuie să țină legătura prin staţia radio - 
asta şi înseamnă R-ul din PMR, în definitiv. Singura excepție 
de la regulă are legătură cu Pescarul. Dale a cerut ca ofițerii 
de patrule mobile să sune pe-un fir direct dacă cred că au 
informaţii legate de criminal. Prea mulți oameni ţin urechile 
ciulite la transmisiile radio pe frecvența poliției, fără-ndoială 
printre aceştia numărându-se şi Wendell „Cap sec” Green. 


— Danny, care-i treaba? 

— Poate nimic, poate ceva nu prea vesel. Am o bicicletă şi- 
un tenis în portbagaj. Le-am găsit pe Queen Street. Lângă 
casa de bătrâni Maxton. 

Bobby trage spre el un carneţel şi începe să ia notițe. 
Strângerea de inimă a devenit acum un sentiment angoasant. 

— Nu-i nimic în neregulă cu bicicleta, continuă Danny, 
stătea doar sprijinită pe proptea, dar pusă laolaltă cu 
tenisul... 

— Mda, mda, înţeleg ce zici, Danny, dar nu trebuia să te 
atingi de ceva ce-ar putea fi dovada unei crime. 

Te rog, Doamne, fă să nu fie dovada unei crime, îşi spune 
Bobby Dulac. Te rog, Doamne, nu lăsa să fie încă una. 

Mama Irmei Freneau tocmai a trecut pe acolo să discute cu 
Dale si deşi n-au fost deloc strigăte şi țipete, a ieşit plângând şi 
arătând ca dracu'. Încă nu pot fi siguri dacă fetița a fost a 
treia victimă a Pescarului, dar... 

— Bobby, trebuia s-o fac, zice Danny. Sunt de serviciu 
singur, nu voiam să anunț asta prin radio şi trebuia să găsesc 
un telefon. Dacă lăsam bicicleta acolo, s-ar fi prins altcineva 
de ea. La naiba, ar fi furat-o. E-o bicicletă de calitate, o 
Schwinn cu trei viteze. Mai bună ca aia pe care-o are pustiu 
meu, sincer să fiu. 

— Care-i poziția ta? 

— Magazinul 7-Eleven, sus pe deal, la 35. Ce-am făcut a fo' 
să marchez locul în care erau bicicleta şi tenisul c-un X de 
cretă pe trotuar. Am folosit mănuşi şi-am pus tenisul într-o 
pungă de dovezi. 

Danny pare din ce în ce mai anxios. Bobby ştie cum trebuie 
să se simtă, înțelege hotărârile pe care a trebuit să le ia 
Danny. Să fii singur de serviciu e-o pacoste, dar French 
Landing are şi aşa mai mulți poliţişti - cu normă întreagă şi 
cu jumătate de normă - decât poate suporta bugetul. Doar 
dacă, desigur, treaba asta cu Pescarul nu scapă complet de 
sub control; caz în care părinţii oraşului vor descoperi fără- 
ndoială că bugetul e puțin mai elastic. 

Poate că a scăpat deja de sub control, gândeşte Bobby. 


— Bine, Danny. Bine. Înţeleg ce zici. 

Dac-o să înțeleagă şi Dale e-o cu totu' altă problemă, îşi 
spuse Bobby. Danny coboară vocea: 

— Nu tre' să ştie nimeni că am rupt lanţul dovezilor, nu? 
Adică, dacă s-ar aduce vreodată vorba de asta. În sala de 
judecată sau mai ştiu eu. 

— Cred că asta hotărăşte Dale. 

O, Doamne, îşi spune Bobby. Tocmai şi-a dat seama că are o 
altă problemă. Toate apelurile care vin pe telefonul acesta sunt 
înregistrate automat. Bobby ajunge la concluzia că aparatul 
de înregistrare va avea o defecțiune, survenită în jurul orei 
două după-amiaza. 

— Şi vrei să mai ştii un lucru? întreabă Danny. Ăla 
important. 

N+am vrut s-o vadă oamenii. Cu o bicicletă abandonată în 
felul ăla, nu tre' să fii ditamai Sherlock Holmes ca să tragi o 
anumită concluzie. lar oamenii mai au puţin să dea-n panică, 
mai ales după articolu' ala iresponsabil din ziarul de 
dimineață. N-am vrut să sun de la Maxton's din acelaşi motiv. 

_O să te pun pe aşteptare. Ar fi mai bine să discuţi cu Dale. 

Pe-o voce deloc fericită, Danny zice: 

_ O, mamă! 


xă% 


În biroul lui Dale Gilbertson e un avizier pe care se află 
fotografii mărite cu Amy St. Pierre şi Johnny Irkenham. În 
curând va mai fi adăugată una, se teme el - aceea a Irmei 
Freneau. Sub cele două poze de acum, Dale stă la masa de 
lucru şi fumează Marlboro 100. A pornit ventilatorul. Acesta, 
sper să el, va da fumul afară. Sarah l-ar ucide dacă ar afla că 
s-a apucat din nou de fumat, dar, lisuse Hristoase, are nevoie 
de ceva. 

Discuţia sa cu Tansy Freneau fusese scurtă şi un adevărat 
purgatoriu. Tansy e-o sugativă, a clientă fidelă a Sand Bar, şi- 
n timpul discuţiei lor mirosul de cafea cu brandy fusese atât 
de puternic, încât aproape că părea să iasă din porii femeii 


(altă scuză pentru a porni ventilatorul). Era pe jumătate beată 
şi Dale fusese bucuros de asta. Îi menţinuse calmul, cel puţin. 
Nu-i adusese nici-o scânteiere în ochii morţi, cafeaua cu 
brandy nu ajuta la asta, dar fusese calmă. Cât se poate de 
hidos, spusese chiar şi „Mulţumesc de ajutor, domnule” 
înainte să plece. 


Fostul soț al lui Tansy - tată Irmei - locuieşte în cealaltă 
parte a statului, în Green Bay („Green Bay e oraşul 
diavolului”, obişnuia să spună tatăl lui Dale, Dumnezeu ştie 
de ce), unde lucrează la un service auto şi, după spusele lui 
Tansy, frecventează mai multe baruri cu nume precum Zona 
Finală şi Linia de 45 de metri. Până azi, a existat un motiv de- 
a crede - cel puţin de-a spera - că Richard „Cubby” Freneau şi- 
a răpit fiica. Un e-mail primit de la departamentul de la 
departamentul de Poliție din Green Bay a infirmat această 
supoziție. Cubby Freneau trtrăieşte cu o femeie care are doi 
copii şi-a fost la închisoare - conducere în stare de ebrietate - 
în ziua dispariției lrmei. Totuşi, încă nu există un cadavru, şi 
Tansy n-a primit vreo scrisoare de la Pescar, dar... 

Uşa se deschide. Bobby Dulac îşi vâră capul înăuntru. Dale 
stinge ţigara pe marginea interioară a coşului de gunoi, 
arzându-şi dosul palmei cu scânteile rezultate. 

— Bat-o s-o bată, Bobby, da' nu ştii să ciocăneşti? 

— Scuze, şefu'. 

Bobby se uită la fuioarele de fum care se ridică din coşul de 
gunoi nici cu surprindere, nici cu interes. 

— Danny Tcheda e la telefon. Cred c-ar trebui să vorbeşti 
tu. 

— Despre ce-i vorba? 

Dar ştie. Din ce alt motiv să fi folosit telefonul? 

Bobby nu face decât să repede, nu fără o urmă de 
compasiune: 

— Cred c-ar trebui să vorbeşti tu. 


XI 


Maşina trimisă de Rebecca Vilas îl aduce pe Henry la casa 
de bătrâni Maxton la trei treizeci, cu nouăzeci de minute 
înaintea orei programate pentru începerea dansului de 
Sărbătoarea Căpşunelor. Ideea e ca bătrânii să-şi stârnească 
pofta de mâncare pe ring, apoi să meargă încolonațţi în sala de 
mese - potrivit decorată pentru această ocazie - pentru o 
scandalos de târzie (şapte treizeci este cam târziu pentru 
Maxton's) cină. Cu vin, pentru cei cărora le place. 

Un Pete Wexler antipatic a fost ales de Rebecca Vilas să 
aducă înăuntru catrafusele digeiului (În sinea lui, Pete îi 
spune lui Henry „orbul zgârie-discuri”). Catrafuse care 
constau din două boxe (foarte mari), un platan (uşor, dar greu 
ca dracu' de purtat pe braţe), un preamplificator (foarte greu), 
cabluri de tot soiul (toate făcute ghem, dar asta-i problema 
orbului zgârie-discuri) şi patru cutii cu discuri de vinilin 
veritabile, care au ieşit din modă cam acum o sută de am-Pete 
crede că orbul zgârie-discuri n-a auzit niciodată în viață de 
CD-uri. 

Ultimul obiect e-un costum tras în țiplă cu umeraş cu tot. 
Pete tras cu ochiul înăuntru şi s-a asigurat că acesta este 
într-adevăr alb. 

— Agaţă-l acolo înăuntru, te rog, zice Henry, arătând cu 
precizie spre debaraua cu unelte care i-a fost oferită în chip de 
garderobă. 

— Bine, face Pete. Ce-i, mai exact, dacă nu te deranjează 
întrebarea? 

Henry zâmbeşte. Ştie foarte bine că Pete a tras deja cu 
ochiul. 

A auzit ţipla foşnind şi fermoarul zăngănind într-un duet 
care se produce doar atunci când cineva trage de plastic lângă 
umeraş. 

— În ţipla aia, prietene, Simfonic Stan, Omul Big-Band, 
abia aşteaptă să-l îmbrac şi să-l aduc la viaţă. 

— O, îhiî, face Pete, neştiind dacă a primit sau nu 
răspunsul. Tot ce-i foarte sigur pentru el e că discurile alea 
erau aproape la fel de grele ca şi preamplificatorul. Cineva 


chiar ar trebui să-i vândă orbului zgârie-discuri pontul cu 
CD-urile, următorul mare pas înainte. 

— Tu m-ai întrebat ceva; pot să-ți pun şi eu o întrebare? 

— Cum pofteşti, zice Pete. 

— Se pare c-a fost poliția pe la casa de bătrâni Maxton în 
această după-amiază, zice orbul zgârie-discuri. Acum s-au 
dus, dar aici au fost când am venit. Despre ce-i vorba? Sper că 
n-a avut loc vreun jaf sau vreo bătaie între bătrâni! 

Pete se opreşte sub o uriaşă căpşună de carton, ținând 
costumul în ţiplă şi uitându-se la orbul zgârie-discuri cu o 
uluire pe care Henry aproape c-o poate atinge. 

— De unde-ai ştiut c-au fost poliţiştii aici? 

Henry îşi atinge o nară cu degetul şi înclină capul pe-o 
parte. Răspunde într-o şoaptă aspră, conspirativă. 

— Am simțit miros de ceva albastru. 

Pete pare nedumerit, se gândeşte dacă să mai întrebe sau 
nu ceva,?' se hotărăşte să n-o facă. Reluându-şi marşul către 
debaraua-garderobă, zice: 

— Fac pe secretoşii, dar cred că mai caută un copil 
dispărut. Expresia de curiozitate amuzată dispare de pe fața 
lui Henry. 

— Hristoase, zice el. 

— Au venit şi au plecat în grabă. Aici nu-s copii, domnule... 
ăă, Lexden? 

— Leyden, confirmă Henry. 

— Un copil în locul ăsta ar ieşi-n evidenţă ca un trandafir 
într-o mare de urzici, dacă înţelegi ce vreau să zic. 

Henry nu-i consideră deloc pe bătrâni ca fiind asemenea 
urzicilor, însă pricepe într-adevăr încotro bate domnul Wexler. 

— Ce i-a făcut să creadă că?... 

— Cineva a dat peste ceva pe trotuar, zice Pete. 

Arată cu degetul pe geam afară, apoi îşi dă seama că orbul 
nu-l poate vedea încotro arată. Dhă! cum ar zice Ebbie. Lasă 
mâna jos. 

— Dac-a fo' răpit vun copil, probabil c-a venit cineva c-o 
maşină şi l-a luat. Aici nu-s răpitori, atâta lucru-ţi pot zice. 


Pete râde numai la ideea unui boşorog decrepit de la 
Maxton răpind un copil destul de mare să meargă pe bicicletă. 
Puştiul probabil că l-ar rupe pe bătrân peste genunchi ca pe- 
un băț uscat. 

— Nu, zice Henry serios, asta pare puţin probabil, nu-i aşa? 

— Da' ere' că polițaii tre să pună punctu' pe fiecare t şi să 
tragă linie pe fiecare i. 

Face o pauză. 

— Asta-i o glumită de-a mea. 

Henry zâmbeşte politicos, spunându-şi că-n privința 
anumitor oameni, Alzheimer ar putea fi de fapt un reviriment. 

— Când îmi pui costumul în garderobă, domnule Wexler, ai 
fi aşa bun să-l scuturi puţin? Doar ca să scape de orice cută 
incipientă. 

— Bine. Vrei să-l scot şi din pungă? 

— Mersi, dar nu e nevoie. 

Pete intră în debaraua de unelte, agaţă costumul şi-l 
scutură uşor. Incipient, ce dracu' mai înseamnă şi asta? La 
Maxton's există o bibliotecă rudimentară; poate c-o să-l caute 
în dicționar. Merită oricând să-şi sporeşti bagajul de cuvinte, 
cum se zice-n Reader's Digest, deşi Pete se îndoieşte că meritul 
se va răsfrânge şi asupra serviciului său. 

Când se duce înapoi în sala de zi, orbul zgârie-discuri - 
domnul Leyden, Simfonic Stan, oricine-ar mai fi - a început 
deja să descâlcească firele şi să le mufeze cu o viteză şi 
acuratețe pe care Pete le găseşte puţin cam neliniştitoare. 


Sărmanul Fred Marshall are un vis îngrozitor. Faptul că 
ştie că este un vis ar trebui să-l facă mai puţin oribil, dar, cine 
ştie de ce, nu e aşa. Se află într-o barcă, pe un lac, împreună 
cu Judy. Judy stă în partea din față. Pescuiesc. Cel puţin, el 
pescuieşte; Judy ţine doar de undiță. Pe față are o expresie 
goală. Pielea i-e albă ca varul. Are o privire pierdută, 
incredulă. El se luptă tot mai disperat să intre în contact cu 
ea, încercând un gambit conversaţional după altul. Nici-unul 
nu merge. Ca să folosim ceea ce, date fiind împrejurările, este 
o metaforă destul de potrivită, ea nu muşcă nici-o momeală. 


E] vede că ochii ei goi par să se fi fixat asupra coşului dintre ei, 
pe fundul bărcii. Printre nuielele împletite sângele se scurge în 
fâşii roşii, groase. 

Nu-i nimic, doar sânge de peşte, încearcă el s-o liniştească, 
dar ea nu răspunde. De fapt, nici Fred nu e atât de sigur. Se 
gândeşte că ar trebui să arunce o privire în coş, doar ca să se 
asigure, când undița sa se scutură puternic - de n-ar fi avut 
reflexe iuți, ar fi pierdut-o în apă. A înțepat unul mare! 

Fred mulinează, peştele de la celălalt capăt al firului 
luptându-se cu el fără-ncetare. Apoi, când în sfârşit îl aduce 
lângă barcă, îşi dă seama că nu are minciog. La naiba cu el, îşi 
spune, încearcă-ți norocul fără el. Trage de undiță în spate, 
punând la încercare rezistența vergelei, şi peştele - cel mai 
mare păstrăv de lac pe care ai spera vreodată să vezi - sare din 
apă şi zboară prin aer într-un arc scânteietor, lovind din 
înotătoare. Aterizează pe fundul bărcii (lângă coşul înroşit, de 
fapt) şi începe să se zbată. Mai începe şi să scoată oribile 
sunete gâtuite. Fred n-a auzit niciodată un peşte scoțând 
asemenea sunete. Se apleacă în iată şi e îngrozit să vadă că 
păstrăvul are chipul lui Tyler. Fiul lui a devenit cumva un 
„păstrăv de lună plină”, iar acum moare pe fundul bărcii. 
Sufocându-se. 

Fred îl apucă, vrând să-i scoată cârligul din gură şi să-l 
arunce apoi în apă cât încă mai este timp, însă arătarea aia 
teribilă îi tot lunecă printre degete, lăsând în urmă doar o 
pastă sclipitoare de solzi. Ar fi greu să-i scoată cârligul, în 
orice caz. Ty-peştele l-a înghiţit cu totul, iar vârful crestat îi 
iese de-a dreptul printr-o branhie, cu puţin mai jos de punctul 
unde dispare chipul uman. Gâjâitul lui Ty devine mai 
puternic, mai aspru, infinit mai oribil... 


Fred se ridică în şezut cu un țipăt slab, simțindu-se ca şi 
când s-ar sufoca şi el. Pentru o clipă, nu-şi dă seama unde se 
află şi cât e ceasul - e pierdut în alunecare, am putea spune -, 
după care realizează că e-n propriul dormitor, şezând în fund 
pe partea lui de pat, patul pe care-l împarte cu Judy. 


Observă că lumina aici e mult mai scăzută, pentru că 
soarele s-a mutat în partea cealaltă a casei. Dumnezeule, îşi 
spune, cât am dormit? Cum am putut să... 

O, dar iată încă un lucru: gâjâitul ăla hidos l-a urmat din 
vis, E mai puternic ca niciodată. O s-o trezească pe Judy, o s-o 
sperie... Judy însă nu mai e în pat. 

— Jude? Judy? 

Ea sade în colț. Are ochii larg căscațţi şi goi, exact cum erau 
în visul său. Din gură îi iese o hârtie mototolită. Gâtlejul îi e 
grotesc de umflat, lui Fred i se pare că seamănă cu un 
caltaboş ținut pe grătar până ce mațţul stă să plesnească. 

Tot hârtie, îşi spune. Hristoase, se sufocă. Se rostogoleşte de 
cealaltă parte a patului, se prăvăleşte şi aterizează în 
genunchi ca un gimnast care execută un truc. Întinde mâinile 
spre ea. Ea nu schițează niciun gest de-a se feri din calea lui. 
Măcar atât. Şi, deşi se sufocă, el tot nu vede nici-o expresie în 
ochii ei. Sunt două zerouri prăfoase. 

Fred îi smulge hârtia din gură. Mai e încă una. Fred îi vâră 
degetele între dinți, apucă al doilea cocoloş de hârtie între 
arătător şi degetul mare de la mâna sa dreaptă (spunându-şi: 
Te rog să nu mă muşti, Judy, te rog să n-o faci) şi-l scoate şi pe 
acesta. În spatele lui mai e un cocoloş de hârtie, adânc în 
fundul gâtului. Îl apucă şi pe acesta şi-l extrage. Deşi e 
mototolită, el vede cuvintele imprimate - IDEE MINUNATA - şi 
ştie ce-a înghiţit: foi din carneţelul pe care Ty i l-a făcut cadou 
de ziua ei. 

Încă se sufocă. Pielea îi devine cenuşie. 

Fred o prinde de partea superioară a braţelor şi-o trage în 
picioare. Ea se ridică uşor, dar, când el îşi slăbeşte priza, 
genunchii ei se îndoaie şi începe să alunece. S-a transformat 
în Ann păpuşa de cârpe. Gâjâitul continuă. Gâtul ei ca un 
caltaboş... 

— Ajută-mă, Judy! Ajută-mă, nenorocito! 

Nu-şi dă seama ce spune. O smuceşte de mână - la fel de 
tare cum a smucit undița în vis - şi-o învârte ca pe-o balerină 
ridicată pe poante. După care o apucă într-o strânsoare de 
urs, încheieturile sale atingându-i sânii, fundul ei lipindu-se 


tare de prohabul său, genul de poziție pe care ar găsi-o extrem 
de sexy dacă soția sa nu s-ar întâmpla să se sufoce de moarte. 

Îşi înfige degetul mare între sânii ei, ca un autostopist, apoi 
rosteşte cuvântul magic în vreme ce trage brusc în sus şi-n 
spate. Cuvântul magic este Heimlich, şi dă roade. Alte două 
cocoloaşe de hârtie zboară din gura lui Judy, propulsate de-un 
jet de vomă care-i aproape în întregime bilă - în ultimele 
douăsprezece ore, tot ce-a îngurgitat ea se rezumă la trei căni 
de cafea şi-o brioşă cu afine. 

Ea icneşte o dată, tuşeşte de două ori, apoi începe să respire 
aproape normal. 

El o aşază pe pat... o aruncă pe pat. Şalele îi sunt cuprinse 
de spasme violente, şi nu-i de mirare; mai întâi dulapul lui Ty, 
acum asta. 

— Ei, ce credeai că faci? o întreabă tare. Pentru numele lui 
Dumnezeu, ce credeai că faci? 

Îşi dă seama că a ridicat o mână deasupra feţei cu ochii în 
tavan a lui Judy, ca pentru a o plesni. O parte din el vrea s-o 
plesnească. O iubeşte, dar în momentul ăsta o şi urăşte. Şi-a 
imaginat o sumedenie de lucruri rele de-a lungul anilor cât au 
fost căsătoriți - Judy îmbolnăvindu-se de cancer, Judy 
paralizată într-un accident, Judy găsindu-şi mai întâi un 
amant şi apoi cerând divorţul -, dar nu şi-a imaginat niciodată 
că Judy va ceda într-un chip atât de laş, şi oare nu la asta se 
reduc toate cele petrecute acum? 

— Ce credeai ca faci? 

Ea se uită la el fără teamă... dar şi fără orice altceva. Ochii 
ei sunt morți. Soţul ei coboară mâna, gândind: Mai bine mi-aş 
tăia-o decât să te lovesc. Oi fi nervos pe tine, sunt nervos pe 
tine, dar mai bine mi-o tai decât să fac asta. 

Judy se rostogoleşte cu fața în jos pe cuvertură, cu părul 
răspândit în jurul capului ca o aură. 

— Judy? 

Nimic. Zace doar acolo. 

Fred o priveşte preţ de-o clipă, apoi despătureşte unul 
dintre cocoloaşele lipicioase de hârtie cu care ea a încercat să 
se sufoce. Foaia e acoperită cu un talmeş-balmeş de cuvinte 


mâzgălite. Gorg, abbalah, ilili, munşun, bas, lum, opopanax: 
astea n-au nici-o însemnătate pentru el. Altele - târâş, 
căcănar, negru, roşu, Chicago şi Ty - sunt cuvinte adevărate, 
dar nu apar în niciun context. În partea de sus a foii, într-o 
parte, Stă scris: DACĂ-ŢI MERGE FRIGIDERUL, DE CE NU 
FUGI DUPĂ EL SĂ-L PRINZI? În cealaltă parte a foii, sus, 
scrie: CASA NEAGRĂ REGELE PURPURIU CASA NEAGRĂ 
REGELE PURPURIU CASA 

Dacă-ţi pierzi vremea căutând logică în asta, eşti la fel de 
nebun ca ea, îşi spune Fred. Nu poți pierde timpul... 

Timp. 

Se uită la ceasul de pe partea sa de pat şi nu-i vine să-şi 
creadă ochilor: patru şi şaptesprezece minute după-amiaza. E 
posibil? Se uită la ceasul de la încheietura mâinii şi vede că e. 

Ştiind că-i o prostie, ştiind că l-ar fi auzit pe fiul său venind 
chiar şi dacă dormea profund, Fred se grăbeşte spre uşă cu 
paşi mari, fără a-şi simți picioarele. 

— Tyl strigă. Hei, Ty! TYLER! 

Aşteptând un răspuns care nu va veni, Fred îşi dă seama că 
totul s-a schimbat în viața sa, s-a schimbat probabil pentru 
totdeauna. Ti se spune că asta se poate întâmpla - cât ai clipi, 
zic oamenii, înainte să-ți dai seama, spun ei - dar tu nu crezi. 
Apoi vine o pală de vânt 

Să mă duc în camera lui Ty? Să verific? Să fiu sigur? 

Ty nu e acolo - Fred ştie asta - dar tot se duce. Camera e 
goală, aşa cum ştia că va fi. Şi pare ciudat de distorsionată, 
aproape sinistră, cu dulapul aşezat acum pe celălalt perete. 

Judy. Ai lăsat-o singură, idiotule. Acum probabil că iar 
ronțăie hârtie, oamenii nebuni sunt deştepţi... 

Fred dă fuga înapoi în dormitorul principal şi scoate un 
suspin de uşurare când o vede pe Judy zăcând aşa cum a 
lăsat-o, cu fața în jos, cu părul răvăşit în jurul capului. 
Descoperă că grijile sale față de soţia sa nebună sunt acum 
secundare grijilor sale față de fiul său dispărut. 

Se va înapoia până la patru, cel mai târziu.... Pe asta poți 
pune pariu. Aşa-şi spusese. Dar patru a venit şi-a trecut. Un 
vânt puternic s-a iscat şi-a făcut inutil orice pariu. Se duce de 


partea sa a patului şi se aşază lângă picioarele depărtate ale 
soției sale. Ridică receptorul şi formează un număr. E-un 
număr uşor, din doar trei cifre. 

— Alo, departamentul de poliție, ofițerul Dulac la telefon. 
Aţi format 911, aveţi o urgență? 

— Domnule ofițer Dulac, aici Fred Marshall. Vreau să 
vorbesc cu Dale, dacă mai e acolo. 

Fred e aproape sigur că Dale mai e acolo. Lucrează până 
târziu în majoritatea serilor, mai ales de când... 

Alungă restul, dar în mintea sa vântul suflă şi mai tare. Mai 
zgomotos. 

— Ah, domnule Marshall, e aici, dar e-ntr-o şedinţă şi nu 
cred că pot să... 

— Chemaţi-l. 

— Domnule Marshall, n-aţi auzit ce-am zis? E într-o 
şedinţă cu doi tipi de la poliția statului Wisconsin şi unul de la 
FBI. Dacă mi-aţi putea spune... 

Fred închide ochii. E interesant, nu-i aşa? E ceva interesant 
aici. A sunat pe linia de 911, dar idiotul de la celălalt capăt al 
firului pare sa fi uitat asta. De ce? Pentru că e cineva 
cunoscut. E bunul şi bătrânul Fred Marshall, a cumpărat un 
tractor Deere de la el acum doi ani. 

Probabil c-a format 911 pentru c-a fost mai uşor decât să 
caute numărul direct. Pentru că niciunul dintre cunoscuții lui 
Bobby nu poate avea într-adevăr o urgenţă. 

Fred îşi aminteşte că a avut el însuşi o idee asemănătoare 
dimineață - un alt Fred Marshall, unul care credea că 
Pescarul nu-i va putea atinge niciodată fiul. Nu pe fiul lui. 

Ty nu mai e. Gorg l-a fascinat şi abbalah l-a luat. 

— Alo? Domnule Marshall? Fred? Mai eşti... 

— Ascultaţi-mă, zice Fred, cu ochii tot închişi. La Goltz's, 
acum i-ar spune pe numele mic bărbatului cu care vorbeşte, 
dar Goltz's n-a părut niciodată mai departe; Goltz's se află-n 
sistemul stelar Opopanax, pe planeta Abbalah. Ascultaţi-mă 
cu atenţie. Luaţi notițe, dacă e nevoie. Soția mea a înnebunit 
şi fiul meu a dispărut. Pricepeţi lucrurile astea? Soţia nebună. 
Fiul dispărut. Acum faceți-mi legătura cu şeful! 


Dar Bobby Dulac n-o face, nu imediat. A făcut o deducție. 
Un ofițer de poliție mai diplomat (Jack Sawyer, aşa cum a fost 
în zilele sale de început, de pildă) ar fi ținut pentru el deducția 
cu pricina, însă Bobby nu poate face asta. Bobby a prins o 
captură babană. 

— Domnule Marshall? Fred? Fiul tău nu are o Schwinn, 
nu-i aşa? 

O Schwinn roşie, cu trei viteze? Are o plăcuță de 
înmatriculare haioasă pe care scrie... ăă... BIG MAC? 

Fred nu poate să răspundă. Preţ de câteva clipe lungi şi 
îngrozitoare nici măcar nu poate să respire. Între urechile lui, 
vântul suflă deopotrivă mai tare şi mai zgomotos. Acum e un 
uragan. 

Gorg l-a fascinat... abbalah l-a luat. 

În cele din urmă, exact când pare că se va sufoca, pieptul i 
se deblochează şi trage o gură de aer mare, sfâşietoare. 

— FĂ-MI IMEDIAT LEGĂTURA CU ŞEFUL GILBERTSONI! FĂ- 
O ACUM, NENOROCITULE! 

Deşi ţipă astea cât îl țin rărunchii, femeia care zace cu fața 
în jos pe cuvertură lângă el nu se mişcă deloc. Se aude un 
declic. E pus pe aşteptare. Nu pentru mult timp, dar e destul 
de mult ca el să vadă locul zgâriat şi gol de pe zidul camerei 
fiului său dispărut, stâlpul umflat al gâtului soției sale 
nebune şi sângele strecurându-se prin coşul de nuiele din vis. 
Spatele i se contractă fioros şi el întâmpină durerea cu brațele 
deschise. E ca şi când ar primi o telegramă din lumea reală. 

Apoi Dale vine la telefon, Dale îl întreabă care-i problema, 
iar pred Marshall izbucneşte în plâns. 


7 


Poate că Dumnezeu ştie unde a găsit Henry Leyden 
costumul acela uluitor, dar noi cu siguranţă nu ştim. La un 
magazin de costume? Nu, e prea elegant să fie un costum; 
asta-i o treabă veritabilă, nu o imitație. Dar ce fel de treabă 
veritabilă e? Reverele late se întind în jos până la doi 
centimetri sub brâu, iar pliurile duble ale cozii de rândunică 


ajung aproape până la gleznele pantalonilor bufanţi, plisaţi, 
care par, sub întinderea albă ca zăpada a vestei la doi piepţi, 
să urce aproape până la nivelul sternului. În picioarele lui 
Henry, ghetre albe, cu nasturi până sus, împodobesc pantofii 
albi din piele naturală; în jurul gâtului, un guler înalt, rigid, 
îşi întoarce vârfurile ascuţite peste un papion larg, curgător, 
din satin alb, perfect înnodat. Efectul general este de 
rafinament diplomatic de modă veche armonios îmbinat cu un 
costum extravagant în stilul anilor patruzeci: destrăbălarea 
costumației îi contrabalansează formalitatea, însă demnitatea 
fracului şi-a jiletcii oferă întregului o calitate regală de-un fel 
aparte, regalitatea deseori văzută la comedianții şi muzicienii 
afro-americani. 

Însoţindu-l pe Henry în sala de zi în vreme de posacul Pete 
Wexler îi urmează, împingând un cărucior plin de cutii cu 
discuri, Rebecca Vilas îşi aminteşte vag că l-a văzut pe Duke 
Ellington purtând un sacou alb ca acesta într-o secvență 
dintr-un film vechi... sau să fi fost Cab Calloway? Îşi aminteşte 
o sprânceană ridicată, un zâmbet scânteietor, un chip 
seducător, o siluetă dreaptă de spate aşezată în fața unei 
formații, şi cam atât. (Dacă ar trăi, domnul Ellington şi 
domnul Calloway deopotrivă ar putea-o informa pe Rebecca 
asupra faptului vestimentația lui Henry, inclusiv pantalonii 
„evazaţi” cu „plisaje ascuţite”, termeni care nu se află în 
vocabularul ei, a fost fără-ndoiala confecționată de unul dintre 
cei patru croitori aflați în cartierele cu negri din New York, 
Washington, D.C., Philadelphia sau Los Angeles, maeştri ai 
meseriei lor în anii treizeci şi patruzeci, croitori underground, 
oameni acum la fel de morți ca şi clienţii lor celebri. Henry 
Leydes ştie foarte bine cine i-a croit costumul, de unde provine 
şi ce senzație încearcă atunci când îl atinge, dar când vine 
vorba de persoane precum Rebecca Vilas, Henry nu 
împărtăşeşte mai multe informaţii decât e posibil să se ştie 
deja.) În coridorul care duce spre sala de zi, fracul alb pare să 
strălucească dinăuntru, impresie sporită doar de ochelarii 
întunecaţi ai lui Henry: uriaşi, cu rame de bambus, pe care 


ceea ce ar putea fi nişte safire mititele scânteiază la colțul 
lentilelor. 

Să existe oare vreun magazin unde să se vândă haine 
folosite de marii conducători de formaţii din anii treizeci? Oare 
moşteneşte vreun muzeu lucrurile astea şi-apoi le scoate la 
licitație? Rebecca nu-şi mai poate înfrâna curiozitatea nici 
măcar o clipă. 

— Domnule Leyden, de unde aţi luat costumațţia asta 
frumoasă? 

Din spate şi având grijă să pară că vorbeşte pentru sine, 
Pete Wexler opinează că pentru a obţine o atare vestimentaţie 
probabil că e nevoie să alergi după o persoană a cărei etnie 
începe cu litera n cale de cel puţin trei kilometri. 

Henry îl ignoră pe Pete şi surâde. 

— Totu-i să ştii unde să te uiţi. 

— Pun pariu că n-aţi auzit niciodată de CD-uri, zice Pete. 
Sunt o mare revoluție. 

— Tacă-ţi fleanca şi cară, pretinu' mieu, zice domnişoara 
Vilas. Aproape am ajuns. 

— Rebecca, draga mea, dacă-mi dai voie, intervine Henry, 
domnul Wexler are tot dreptul să se plângă. În definitiv, nu are 
de unde să ştie că deţin în jur de trei mii de CD-uri, nu-i aşa? 
lar dacă omul care a deținut primul aceste haine poate fi 
numit negrotei, aş fi mândru să pot fi numit şi eu aşa. Arfio 
onoare incredibilă. Mi-ar plăcea sa mă pot făli cu ea. 

Henry s-a oprit. Fiecare, într-un fel diferit, şocat de faptul că 
el rostise cuvântul interzis, Pete şi Rebecca trebuie să se 
oprească şi ei. 

— Şi, zice Henry, le datorăm respect celor care ne ajută să 
ne îndeplinim datoria. L-am rugat pe domnul Wexler să-mi 
scuture costumul înainte să-l agate în garderobă, iar el a 
făcut-o cu mare bunăvoință. 

— Mda, face Pete. În plus, v-ara mai instalat şi reflectorul şi 
platanul şi difuzoarele şi tot calabalâcu' exact unde-aţi vrut să 
fie puse. 

— Mulţumesc foarte mult, domnule Wexler, zice Henry. Îţi 
apreciez eforturile față de mine. 


— Păi, mama dracului, zice Pete, nu-mi făceam decât 
meseria, nu? Da' o să v-ajut la orice vreți după ce terminați. 

Fără a i se oferi şansa de-a zări în treacăt o frântură de 
chiloței sau o bucăţică de fund, Pete Wexler a fost complet 
dezarmat. Rebecca găseşte că asta-i uimitor. Una peste alta, 
cu sau fără văz, Henry Leyden, îşi dă ea seama, este de 
departe cea mai mişto ființă umană pe care a avut privilegiul 
s-o întâlnească în ai săi douăzeci şi şase de ani pe fața 
pământului. Lasă naibii hainele - de unde veneau tipii ca el? 

— Chiar crezi că un băiețel a dispărut de pe trotuarul de- 
aici din față în după-amiaza asta? întreabă Henry. 

— Poftim? zice Rebecca. 

— Mie aşa mi se pare, răspunde Pete. 

— Poftim? întreabă Rebecca din nou, de data asta 
adresându-se lui Pete Wexler, nu lui Henry. Ce tot spui? 

— Păi, el m-a-ntrebat, aşa că i-am zis, răspunde Pete. Atâta 
tot. 

Înfierbântându-se periculos de tare, Rebecca face un pas 
mare spre el. 

— Asta s-a întâmplat pe trotuarul nostru? Încă un copil, în 
fața clădirii noastre? Şi tu nu ne-ai spus nimic mie sau 
domnului Maxton? 

— N-am avut ce să zic, aruncă Pete în apărarea sa. 

— Poate ne-ai putea spune ce s-a întâmplat de fapt, zice 
Henry. 

— Sigur. Ce s-a-ntâmplat a fo' c-am ieşit să trag o ţigară, 
înţelegi? 

Asta nu-i tocmai adevărul adevărat. Având de ales să 
meargă zece metri pană la toaleta de pe coridorul Daisy ca să- 
şi arunce ţigara într-un vas de veceu sau să meargă trei metri 
până la intrarea în clădire şi s-o arunce în parcare, Pete 
alesese categoric a doua variantă. 

— Aşa c-ajung afară şi uite ce-mi văd ochii. O maşină de 
poliție, parcată chiar acolo. Aşa că m-am dus pân' la gardu' 
viu şi-acolo era un polițai, unu' tânăr, cred că-l cheamă Cita, 
sau aşa ceva, şi punea o bicicletă, una de copil, în portbagaj. 
Şi mai era ceva, numa că n-am putut să văd decât că era ceva 


Mic. Şi după ce-a făcut asta, a scos o bucată de cretă din 
torpedou şi s-a-ntors şi-a făcut nişte X-uri pe trotuar. 

— Ai stat de vorbă cu el? întreabă Rebecca. L-ai întrebat ce 
face? 

— Dongşoară Vilas, nu vorbesc cu polițaii decât dacă n-am 
de ales, 'țelegi ce vreau să zic? Cita ăla nici nu m-a văzut. Şi 
tipu' oricum n-ar fi zis nimic. Avea o expresie pe față - era ceva 
de genu', lisuse, sper s-ajung la căcăstoare înainte să-mi 
mânjesc pantalonii, genu' ăla de expresie. 

— Apoi a plecat pur şi simplu? 

— Pur şi simplu. După douăzeci de minute, au apărut alți 
doi copoi. 

Rebecca ridică mâinile, închide ochii şi-şi apasă fruntea cu 
buricele degetelor, oferindu-i lui Pete Wexler o ocazie excelentă, 
de care el nu ezită să profite la maximum, de a-i admira forma 
sânilor sub bluză. N-o fi la fel de minunată ca priveliştea de la 
baza scării, dar nu-i de lepădat, sigur că nu, nu-i deloc de 
lepădat. În ceea ce-l priveşte pe tatăl lui Ebbie, priveliştea 
balcoanelor Rebeccăi Vilas forțând pânza hainei e ca un foc 
bun într-o noapte răcoroasă. Sunt mai mari decât te-ai 
aştepta de la o ființă micuță şi zveltă ca ea, şi ştii ce? Când 
ridică brațele, şi balcoanele se ridică! Hei, dac-ar fi ştiut că va 
oferi un asemenea spectacol, i-ar fi spus de Cita şi de bicicletă 
imediat ce se petrecuseră faptele. 

— Bine, bine, face ea, încă apăsându-şi fruntea cu buricele 
degetelor. 

Ridică bărbia, mai înalță brațele câţiva centimetri şi se 
încruntă de concentrare, pentru o clipă semănând cu o efigie 
pe-un soclu de coloană. 

Ura şi aleluia, gândeşte Pete. Totu' are o latură bună. Dacă o 
mai fi înşfăcat vreun mucos mic de pe trotuar mâine dimineață, 
pentru mine n-o să fie prea curând. 

Rebecca zice: 

— Bine, bine, bine. 

Apoi deschide ochii şi lasă braţele jos. 

Pete Wexler se holbează neabătut la un punct deasupra 
umărului ei, cu fața animată de-o inocenţă falsă pe care ea o 


înțelege imediat. Dumnezeule mare, ce troglodit. 

— Nu-i aşa rău cum am crezut. În definitiv, tot ce-ai văzut 
a fost un polițist care lua o bicicletă. Poate că era furată. Poate 
că alt puşti a împrumutat-o, a abandonat-o şi-a fugit. Poate 
că polițistul o căuta. 

Sau puştiul a cărui era bicicleta a fost lovit de-o maşină sau 
altceva. 

Şi chiar dacă s-a întâmplat ce-i mai rău, nu văd cum ne-ar 
putea afecta pe noi. Maxton's nu e răspunzător de cele ce se 
petrec în afara perimetrului său. 

Se întoarce spre Henry, care arată ca şi când şi-ar dori să fie 
la o sută de kilometri depărtare. 

— Scuze, ştiu că asta a sunat îngrozitor de rece. Sunt la fel 
de mâhnită de treaba asta cu Pescarul ca toată lumea, cu ăia 
doi copii sărmani şi fetița dispărută. Suntem toţi aşa tulburațţi 
că abia mai gândim cum trebuie. Dar nu mi-ar plăcea să ne 
văd târâți în mizeria asta, vedeţi unde bat? 

— Văd perfect, zice Henry. Fiind unul dintre orbii aceia 
despre care tot urlă George Rathbun. 

— Ha! latră Pete Wexler. 

— Şi sunteţi de acord cu mine, nu? 

— Sunt un gentleman, aşa că sunt de-acord cu toată 
lumea, zice Henry. Sunt de-acord cu Pete că s-ar putea ca un 
alt copil să fi fost răpit de monstrul nostru. Ofiţerul Cita, sau 
cum l-o chema, părea Prea îngrijorat ca să recupereze doar o 
bicicletă pierdută. Şi sunt de acord cu tine că Maxton's nu 
poate fi învinuit pentru nimic din ce s-a întâmplat. 

— Bun, zice Rebecca. 

— Doar dacă, desigur, nu e implicat cineva de aici în 
uciderea acestor copii. 

— Dar asta-i imposibil! sare Rebecca. Majoritatea clienţilor 
noştri bărbați nu-şi amintesc nici măcar cum îi cheamă. 

— Şi o fată de zece ani ar putea veni de hac celor mai mulți 
dintre scorojiții ăştia, zice Pete. Până şi ăia care nu suferă de 
boala bătrânilor se fâțâie plini de propriile lor... Ştiţi ce. 

— Uiţi de personal, zice Henry. 


— O, nu, răspunde Rebecca, rămânând pentru moment 
aproape fără cuvinte. Să fim serioşi. Ăsta... ăsta-i un lucru 
absolut iresponsabil de zis. 

— Adevărat. Este. Dar dacă mai continuă aşa, nimeni nu va 
fi dincolo de orice bănuială. Asta-i ideea mea. 

Pete Wexler simte brusc un fior - dacă clovnii oraşului încep 
să-i ia la puricat pe rezidenții de la Maxton, distracţia lui 
secretă ar putea fi descoperită, iar Wendell Green nu-i aşa că 
s-ar folosi cu mare plăcere de treaba asta? Îi vine o sclipitoare 
idee nouă şi-i dă glas, sperând s-o impresioneze pe donşoara 
Vilas: 

— Ştiţi ce? Poliţaii ar trebui să discute cu tipu' ăla din 
California, detectivu' ăla barosan care l-a prins pe găozu' ăla 
de Kinderling acu' doi-trei ani. Locuieşte aici pe undeva, nu? 
Cineva de felul' lui, de-un aşa om avem nevoie acum. Polițaii 
de-aci-s depăşiţi complet de situație. Tipu' ăla, ăla-i ca o... 
cum naiba-i zice, o resursă. 

— Ciudat că spui asta, intervine Henry. Sunt absolut de- 
acord cu tine. E şi timpul ca Jack Sawyer să treacă la fapte. O 
să-l mai presez puţin. 

— Îl cunoaşteţi? întreabă Rebecca. 

— O, da, zice Henry. Îl cunosc. Dar nu e timpul să trec şi eu 
la fapte? 

— Curând. Toţi sunt încă afară. 

Rebecca îl conduce pe porțiunea rămasă din coridor şi în 
sala de zi, unde toţi trei traversează spre platforma. 
Microfonul lui Henry se afla lângă o masă pe care sunt aşezate 
difuzoarele şi platanul. Cu o precizie uluitoare, Henry zice: 

— E mult loc aici. 

— Vă puteți da seama de asta? întreabă ea. 

— Floare la ureche, zice Henry. Probabil că acum suntem 
aproape. 

— E chiar în fața dumneavoastră. Aveţi nevoie de ajutor? 

Henry întinde un picior şi loveşte marginea podiumului. 
Plimbă mâna pe muchia mesei, găseşte stativul microfonului 
Şi zice: 

— Acum nu, scumpo. 


Şi urcă fără greş pe platformă. Pe pipăite, se duce în spatele 
mesei şi localizează platanul. 

— Totu-i în bună regulă, zice. Pete, vrei să pui cutiile cu 
discuri pe masă? Cea de deasupra vine aici, iar cealaltă chiar 
lângă ea. 

— Cum e prietenul dumneavoastră Jack? întreabă Rebecca. 

— Un orfan al sorții. Un pisoiaş, dar un pisoiaş extrem de 
dificil. Trebuie să mărturisesc că poate fi o adevărată pacoste. 

Rumoare de mulțime, un murmur de discuţii întrepătruns 
cu voci de copii şi cântece cântate la un pian vechi şi trainic s- 
au auzit prin geamuri până să intre în cameră, iar după ce 
Pete a aşezat cutiile cu discuri pe masă, zice: 

— Mai bine mă duc afară, pen' că Chipper probabil că mă 
caută. 

O să fie-o groază de curățat după ce vin înăuntru. 

Pete se duce cu paşi târşâiți afară, împingând căruciorul 
înaintea sa. Rebecca întreabă dacă Henry nu mai vrea să-l 
ajute cu ceva. 

— Becurile din tavan sunt aprinse, nu? Te rog să le stingi şi 
să aştepţi să vină înăuntru primul val. Apoi aprinde reflectorul 
roz şi pregăteşte-te să dănțuieşti de să-ţi sară inima din piept. 

— Vreți să sting becurile? 

— O să vezi tu. 

Rebecca se duce înapoi spre uşă, stinge becurile din tavan şi 
vede într-adevăr exact ce i-a promis Henry. Dinspre şirul de 
geamuri Pluteşte în aer o lumină moale, difuză, înlocuind 
fosta strălucire cu o ceaţă suavă, vagă, de parcă încăperea s- 
ar afla în spatele unei cortine e pânză aspră. Reflectorul acela 
roz o să arate foarte bine aici, îşi spune Rebecca. 

Afară, pe peluză, sărbătoarea de dinaintea dansului se 
apropie de sfârşit. O mulțime de bătrâni şi bătrâne îşi înfulecă 
prăjiturelele cu căpşune şi sucurile gazoase la mesele de 
picnic, iar pianistul cu pălărie de pai şi bretele roşii ajunge la 
capătul piesei Heart and Soul, ba bum ba bum ba ba bum bum 
bum, nici urmă de rafinament, dar volum cu ghiotura, închide 
capacul pianului şi se ridică într-un ropot firav de aplauze. 
Nepoţii care până acum se plângeau că trebuie să vină la 


marea sărbătoare fac slalom printre mese şi scaune cu rotile, 
scăpând de privirile părinţilor şi sperând să mai şterpelească 
un ultim balon de la doamna cu baloane în costum de clovn şi 
perucă roşie, zburlită, o, bucuria bucuriilor. 

Alice Weathers aplaudă pianistul cât poate ea mai bine: 
acum patruzeci de ani, a învăţat de la ea principiile de bază 
ale cântatului la pian doar atât cât să mai strângă nişte bani 
la astfel de ocazii, atunci când nu e nevoit să-şi îndeplinească 
funcția de zi cu zi, aceea de-a vinde tricouri şi şepci de 
baseball pe Chase Street. Charles Burnside, care, după ce-a 
fost curățat lună de Butch Yerxa cel bun la suflet, s-a 
îmbrăcat într-o veche cămaşă albă şi-o pereche de pantaloni 
largi, mizerabili, stă puţin mai departe ţță de mulțimea de la 
umbra stejarului masiv, neaplaudând, dar  surâzând 
batjocoritor. Gulerul descheiat al cămăşii îi atârnă în jurul 
gâtului scurs. Din când în când, se şterge la gură sau se 
scobeşte între dinţi cu o unghie zimțată, dar cel mai adesea nu 
se mişcă deloc. Arată ca şi când cineva l-ar fi abandonat pe. 
marginea unui drum şi-ar fi plecat. Ori de câte ori nepoții 
zbuciumaţi aleargă pe lângă Burny, fac pe dată cale-ntoarsă, 
parcă respinşi de-un câmp de forță. 

Între Alice şi Burny, trei sferturi dintre rezidenții de la 
Maxton's s;e îngrămădesc la mese, şontâcăiesc cu cadrele 
metalice, şed sub copaci, stau în scaune cu rotile, 
şchiopătează ici-colo - trăncănesc, moțăie, chicotesc, se 
băşesc, scarmănă petele de culoarea căpşunelor proaspete de 
pe haine, se holbează la rudele lor, se holbează la mâinile care 
le tremură, se holbează în gol. O jumătate de duzină dintre cei 
mai inexpresivi poartă pălării conice de petrecere în tonuri de 
roşu şi albastru tare şi otova, nuanțele veseliei obligatorii. 
Femeile de la bucătărie au început să circule printre mese cu 
pungi mari şi negre de gunoi, căci în scurt timp vor trebui să 
se retragă în împărăţia lor ca să pregătească marele meniu 
sărbătoresc alcătuit din salată de cartofi, cartofi piure, fasole 
coaptă, salată de jeleu, salată de bezele şi salată de frişca, 
plus, desigur, şi mai multă prăjitură cu căpşune! 


Necontestatul şi moştenitorul suveran al acestui domeniu, 
Chipper Maxton, a cărui dispoziție seamănă de obicei cu aceea 
a unui sconcs blocat într-o groapă cu noroi, şi-a petrecut 
ultimele nouăzeci de minute preumblându-se zâmbitor şi 
strângând mâini, şi i-a ajuns până peste cap. 

— Pete, mârâie el, ce dracu' ţi-a luat atât de mult? Pune-te 
şi adună scaunele pliante, bine? Şi ajută la mutarea 
oamenilor ăstora în sala de zi. Să văd naibii puțină mişcare 
pe-aici. La treabă. 

Pete o ia din loc, iar Chipper bate de două ori din palme, 
puternic, apoi ridica braţele. 

— Hei, oameni buni, urlă el, vă vine să credeţi ce zi 
splendidă ne-a dat bunul Dumnezeu pentru sărbătoarea asta 
minunată? Nu-i aşa că-i deosebit? 

Vreo şase voci firave se înalță aprobator. 

— Haideţi, oameni buni, puteți mai mult de-atât! Vreau să 
vă aud uralele pentru ziua asta minunată, pentru cât de bine 
ne simțim cu toții şi pentru minunatul ajutor şi asistență pe 
care ni l-au oferit voluntarii şi personalul nostru! 

Eforturile îi sunt răsplătite de urale ceva mai exuberante. 

— Aşa da! Hei, ştiţi ce? Cum ar spune George Rathbun, 
până şi-un orb poate vedea ce bine ne simțim cu toţii. Eu ştiu 
că mă simt bine, 

Şi încă n-am pus punct! Îl avem pe cel mai bun digei pe care 
l-aţi auzit vreodată, un ins pe nume Simfonic Stan, Omul Big- 
Band, care aşteaptă să facă un spectacol de zile mari în sala 
de zi, muzică şi dans pană târziu la cina de Sărbătoarea 
Căpşunelor, şi l-am adus şi pe bani puţini - dar să nu-i 
spuneți c-am zis asta! Aşadar, prieteni şi membri ai familiei, e 
timpul să vă luaţi rămas-bun şi să-i lăsaţi pe cei dragi sa se 
zbânţuie pe piese nemuritoare, exact ca ei, ha-ha! Nemuritori 
pană la ultimul, asta suntem cu toţii cei de la Maxton's. Nici 
eu nu mai sunt atât de tânăr cum eram, ha-ha, aşa că s-ar 
putea să iau la dans pe-o doamnă norocoasă. 

Serios, oameni buni, e timpul să trecem la dans. Vă rog să-i 
sărutați de rămas-bun pe mama sau tata, bunica ori bunicul, 
şi, în drum spre ieşire, poate doriţi să lăsaţi o donaţie în coşul 


de pe pianul lui Willie Distracţie-garantată de-acolo, zece 
dolari, cinci dolari, oricât vă prisoseşte ne va ajuta să 
acoperim costurile pentru a-i oferi mamei sau tatălui vostru 
zile pline, pline de soare. Noi o facem din dragoste, dar 
jumătate din dragostea asta e dragostea voastră. 

ŞI în ceea ce nouă ni s-ar putea părea un timp surprinzător 
de scurt, nu însă şi lui Chipper Maxton, care înţelege că foarte 
puțini oameni îşi doresc să zăbovească în casele de bătrâni 
mai mult decât trebuie s-o facă, rudele acordă ultimele 
îmbrăţişări şi sărutări, strâng copiii epuizați şi se încolonează 
pe poteci în jos şi peste iarbă spre parcare, în drum destul de 
mulți depunând bancnote în coşul de pe pianul lui Willie 
Distracție-garantată. 

Nici nu începe bine acest exod, că Peter Wexler şi Chipper 
Maxton trec să-i convingă pe bătrâni, cu toată dibăcia de care 
pot da dovadă, să intre din nou în clădire. Chipper zice lucruri 
precum: „Ei, nu ştiţi cât de mult vrem cu toţii să vă vedem 
dansând de să vă sfârâie călcâiele, doamnă Syverson>” în 
vreme ce Pete adoptă o abordare mai directă: „Mişcă, amice, e 
timpu' să-ţi pui cioatele-n mişcare”, însă amândoi fac apel la 
tehnicile subtilelor şi nu chiar atât de subtilelor ghionturi, 
îmbrânceli, apucarea cotului şi împingerea scaunului cu 
rotile, pentru a-şi duce bătrânii tremurători dincolo de pragul 
Uşii. 

La locul ei, Rebecca Vilas îi priveşte pe rezidenţi cum intră 
în sala de zi obscură, unii dintre ei mergând într-un ritm prea 
iute pentru propriul lor bine. Henry Leyden stă nemişcat în 
spatele cutiilor sale cu discuri. Costumul lui licăreşte; capul 
său nu e decât o siluetă întunecată în fața geamurilor. De 
data aceasta prea ocupat ca să se mai binocleze la pieptul 
Rebeccăi, Pete Wexler trece pe lângă ea cu o mână pe cotul lui 
Elmer Jesperson, îl depune doi metri dincolo de uşă şi se 
roteşte ca să-l localizeze pe Thorvald Thorvaldson, cel mai 
aprig duşman şi colegul de cameră în D12 al lui Elmer. Alice 
Weathers intră alene de una singură şi-şi împleteşte mâinile 
sub bărbie, aşteptând să înceapă muzica. Înalt, deşirat, cu 
obraji scobiţi, în mijlocul unui spaţiu gol care-i aparține doar 


lui, Charles Burnside se strecoară pe uşă şi se mişcă iute pe-o 
distanță bună într-o parte. Când ochii lui morți îi întâlnesc 
indiferenți pe-ai ei, Rebecca se cutremură. Următoarea 
pereche de ochi care-i întâlnesc pe ai săi sunt ai lui Chipper, 
care împinge scaunul cu rotile al Florei Flostad de parcă ar 
ține o ladă cu portocale şi-i aruncă o privire nerăbdătoare 
absolut în contrast cu zâmbetul degajat de pe fața sa. Timpul 
înseamnă bani, poţi fi sigur, dar şi banii înseamnă bani, hai să 
punem spectacolul ăsta pe roate, pronto. Primul val, i-a spus 
Henry - asta să fie ceea ce au aici, primul val? Aruncă o privire 
prin cameră, întrebându-se cum să întrebe, şi vede că 
întrebarea a primit deja răspuns, căci, de-ndată ce ridică 
privirea, Henry îi face semnul de undă verde. 

Rebecca apasă comutatorul care acţionează reflectorul roz 
şi aproape toți cei prezenţi în încăpere, inclusiv câțiva boşorogi 
care de mult par să nu mai reacționeze la nimic, scot un aaa! 
moale. Cu costumul, cămaşa şi ghetrele scânteind în conul de 
lumină, Henry Leyden se apropie de microfon în vreme ce un 
disc apărut parcă prin magie i se roteşte pe podul palmei 
drepte. Dinţii îi strălucesc; părul neted îi luceşte; safirele trag 
cu ochiul de la colțul ochelarilor săi uriaşi. 

Henry pare că aproape dansează şi el, cu mişcările lui line, 
atente în lateral... doar că el nu mai este Henry Leyden; nici 
poveste, Renee, cum îi place lui George Rathbun să strige. 
Costumul, ghetrele, părul netezit pe spate, ochelarii de soare, 
chiar şi reflectorul roz care creează un efect minunat nu sunt 
decât simple obiecte de decor. Adevărata magie de-aici e 
Henry, creatura aceea deosebit de maleabilă. Când este George 
Rathbun, este tot numai George. La fel şi cu şobolanul 
Wisconsin; la fel şi cu Henry Shake. Au trecut optsprezece luni 
e când l-a scos pe Simfonic Stan din dulap şi i-a intrat în piele 
ca ana într-o mănuşă pentru a uimi mulțimea la o reuniune a 
veteranilor de război din Madison, însă hainele încă i se mai 
potrivesc, o, da, i se potrivesc, iar el se potriveşte în el, un 
dandy renăscut dintr-un trecut pe care el, personal, nu l-a 
trăit niciodată. 


Pe palma sa întinsă, discul care se roteşte seamănă cu o 
minge de plajă neagră, nemişcată, solidă. 

Ori de câte ori Simfonic Stan ţine o petrecere, de fiecare dată 
începe cu în the Mood. Chiar dacă nu-l detestă pe Glenn Miller 
aşa cum fac unii pasionaţi de jazz, de-a lungul anilor s-a cam 
săturat de piesa asta. Dar întotdeauna îşi îndeplineşte 
menirea. Chiar dacă petrecăreţii n-au de ales decât să danseze 
cu un picior în mormânt şi cu celălalt pe proverbiala coajă de 
banană, ei dansează. Pe deasupra, el ştie că, după ce a fost 
chemat la arme, Miller i-a spus aranjorului Billy May că are 
de gând „să vină din războiul ăsta ca erou”, şi, la naiba, se 
ținuse de cuvânt, nu-i aşa? 

Henry ajunge la microfon şi pune discul pe platan cu un 
gest nepăsător din mâna dreaptă. Mulțimea îl aplaudă cu un 
000! de uimire. 

— Bun venit, bun venit, prieteni şi prietene ale jazz-ului, 
zice Henry. Cuvintele ies din difuzoare înfăşurate în vocea 
suavă, uşor detaşată a unui adevărat prezentator de radio din 
anii 1938 sau 1939, unul dintre cei care transmiteau live 
departe de sălile de dans şi cluburile de noapte aflate între 
Boston şi Cătălina. Din gâtlejul lor curgea miere, acele muze 
ale nopţii, şi nu ratau niciodată nici-o bătaie. Spuneţi-mi un 
lucru, flăcăi şi fetişcane, vă puteți imagina un mod mai bun 
de-a scutura praful de pe călcâie decât cu Glenn Miller? 
Haideţi, fraţi şi surori, spuneţți-mi că daaoaa. 

Dinspre rezidenții de la Maxton's - dintre care unii deja au 
ieşit de pe ring, iar alții sunt blocaţi în scaune cu rotile pe 
margine în varii stadii de confuzie sau absenţă - vine un 
răspuns şoptit, mai mult un foşnet de vânt tomnatic prin 
crengi desfrunzite decât un strigăt de petrecere. Simfonic Stan 
rânjeşte ca un rechin şi ridică mâinile ca pentru a potoli o 
mulțime înflăcărată, apoi se roteşte pe călcâie ca un dansator 
de la Savoy inspirat de Chuck Webb. Poalele sacoului i se 
deschid ca nişte aripi, picioarele scânteietoare i se ridică-n aer 
şi calcă şi se ridică iar. Momentul se stinge şi două mingi de 
plajă negre apar pe palmele digeiului, una dintre ele intrând în 


rotire înapoi în plic, cealaltă coborând spre întâlnirea cu acul 
platanului. 

— Bine, bine, bine, scumpii mei iepuraşi şi iepuraşe, iată că 
vine sentimentalul prin excelență, domnul Tommy Dorsey, aşa 
că dați-vă drumul cât timp vocalistul Dick Haymes, mândria 
Buenos  Airesului, Argentina, vă adresează întrebarea 
muzicală How Am I to Know You? Frank Sinatra n-a intrat 
încă în clădire, fraţi şi surori, dar viața încă ne surâde. 

Rebeccăi Vilas nu-i vine să creadă ce vede. Tipul ăsta îi face 
aproape pe toţi să vină pe ring, până şi pe unii dintre cei în 
scaun cu rotile, care se înclină şi se învârt alături de cei mai 
zdraveni. Înveşmântat în costumul lui exotic şi uimitor, 
Simfonic Stan - Henry Leyden, îşi aminteşte ea - e răsuflat şi 
extraordinar, absurd şi convingător, toate deodată. E ca un... 
ca un fel de capsulă a timpului, prizonier deopotrivă al rolului 
său şi al muzicii pe care bătrânii aceştia vor s-o audă. l-a 
fermecat şi i-a readus la viață, le-a redat bruma de tinerețe 
care le-a mai rămas. Incredibil! Niciun alt cuvânt nu s-ar 
potrivit. Oameni pe care ea-i trecuse la categoria legumicolă se 
scălâmbăie chiar în fața ei. Cât despre Simfonic Stan, el îşi 
vede de treabă ca un derviş elegant, ducând-o cu gândul la 
cuvinte precum suav, lustruit, urban, destrăbălat, sexy, 
grațios, cuvinte care n-au legătură între ele decât în cazul său. 
Iar chestia aia pe care o face cu discurile! Cum e posibil aşa 
ceva? 


Nu-şi dă seama că bate din picior şi că se leagănă în ritmul 
muzicii pană când Henry nu pune Begin to Beguine, piesa lui 
Artie Shaw, când începe la propriu să danseze beguine de una 
singură. Swingul smucit al lui Henry, vederea atât de multor 
oameni cu păr alb, albastru sau fără păr deloc legănându-se 
pe ringul de dans, Alice Weathers radiind de fericire în brațele 
nimeni altului decât ale posacului de Thorvald Thorvaldson, 
Ada Meyerhoff şi „Tom Tom” Boettcher învârtindu-se unul în 
jurul celuilalt în scaunele lor cu rotile, ritmul cuceritor al 
muzicii acaparându-i pe toți cu strălucirea lichidă a 
clarinetului lui Artie Shaw, toate aceste lucruri se coagulează 
brusc si magic într-o viziune a frumuseții pământene care-i 
aduce lacrimi înțepătoare în ochi. Zâmbind, ridică braţele, se 
roteşte şi se trezeşte cât ai clipi în braţele fratelui geamăn al 
lui Tom Tom, Hermie Boettcher, în vârstă de optzeci şi şase de 
ani, profesorul de geografie pensionar din A17 considerat până 
acum o acritură, care, fără niciun cuvânt, o aduce în ritm de 
fox-trot până în mijlocul ringului. 

— Îi păcat să vezi o aşa fată faină că dansează singură 
singurică, zice Hermie. 

— Hermie, te-aş urma oriunde, îi zice ea. 

— Hai să ne apropiem mai mult de scenă, spune el. Vreau 
să-l văd mai bine pe barosanul în costum fistichiu. Se zice că-i 
orb ca un liliac, da' io nu cred. 

Cu mâna lipită ferm de baza spatelui ei, cu şoldurile 
legănându-se în ritmul lui Artie Shaw, Hermie o ghidează 
până la mai puţin de-un metru de platformă, unde Simfonicul 
îşi face deja trucul cu un nou disc în vreme ce aşteaptă să se 
isprăvească ultima piesă de pe cel de-acum. Rebecca ar putea 
jura ca Stan/Henry nu-i simte doar prezenţa în fața lui, ci că-i 
şi trage cu ochiul! Însă asta-i chiar imposibil... nu-i aşa? 

Simfonicul vâră discul cu Shaw în plic, îl pune pe cel nou pe 
platan şi zice: 

— Puteţi spune „chef'? Puteţi spune „extraordinar”? Acum 
că ne-am dezmorțit cu toţii, hai să ne facem de cap cu Woody 
Herman şi Wild Root. Piesa asta e dedicată tuturor doamnelor 
frumoase de aici, mai ales doamnei care miroase a Calyx. 


Rebecca râde şi spune: 

— O, mamă. 

Reuşeşte să-i simtă mirosul parfumului; l-a recunoscut! 

Nedescurajat de tempoul alert al Wild Root, Hermie 
Boettcher face un pas în spate, întinde braţul şi-o roteşte pe 
Rebecca. La prima bătaie a piesei următoare, o prinde în braţe 
şi schimbă direcția, învârtindu-se odată cu ea către celălalt 
capăt al platformei, unde Alice Weathers stă lângă de domnul 
Thorvaldson, uitându-se răpită în sus la Simfonic Stan. 

— Doamna specială trebuie că eşti tu, zice Hermie. Pentru 
că parfumul ăla al tău merită orice dedicație. 

Rebecca întreabă: 

— Unde ai învățat să dansezi aşa? 

— Eu şi fratele meu am crescut la oraş. Am învățat să 
dansăm în fața tonomatului de la Alouette's, în Arden. 

Rebecca ştie de Alouette's, pe strada principală din Arden, 
însă ceea ce-a fost odinioară un dozator de suc este acum o 
tejghea de servire a mâncării, iar tonomatul a dispărut cam pe 
când Johnny Mathis a ieşit din topurile muzicale. 

— Dacă vrei un dansator bun, găseşte-ți un orăşean. Tom 
Tom, el a fost mereu cel mai priceput dansator din părțile alea, 
şi-l poţi proțăpi-n scaunul ăla, dar nu-i poți răpi simţul 
ritmului. 

— Domnule Stan, iu-hu, domnule Stan? 

Alice Weathers a înclinat capul şi şi-a făcut mâinile căuş la 
gură. 

— Primiți cereri? 

O voce la fel de plată şi de dură ca sunetul produs de două 
pietre care se freacă între ele: 

— Eu am fost primul aici, babo. 

Grosolănia asta necruțătoare o face pe Rebecca să se 
oprească. Piciorul drept al lui Hermie coboară încet peste 
piciorul ei stâng, apoi se îndepărtează uşor, fără a o răni mai 
mult ar fi rănit-o cu o sărutare. Dominând-o pe Alice, Charles 
Burnside îi aruncă săgeți din ochi lui Thorvald Thorvaldson. 
Acesta face un pas în spate şi-o trage pe Alice de mână. 


— Sigur, draga mea, zice Stan, aplecându-se în faţă. 
Spune-mi cum te cheamă şi ce ai vrea să asculți. 

— Mă numesc Alice Weathers şi... 

— Eu am fost primul aici, repetă tare Burny. 

Rebecca se uită țintă la Hermie, care clatină din cap şi face 
o față acră. Orăşean sau nu, e la fel de intimidat ca şi domnul 
Thorvaldson. 

— Moonglow, vă rog. De Benny Goodman. 

— E rândul meu, tăntălăule. Vreau piesa aia a lu' Woody 
Herman, Lady Magowan's Nightmare. Asta-i una bună. 

Hermie se apleacă spre urechea Rebeccăi. 

— Nimeni nu-l place pe tipul ăla, dar obţine ceea ce vrea. 

— Nu şi acum, zice Rebecca. Domnule Burnside, vreau să... 
Simfonic Stan o reduce la tăcere cu o fluturare de mână. Se 
întoarce cu fața spre deținătorul deosebit de neplăcutei voci. 

— Nu pot face nimic, domnule. Cântecul se cheamă Lady 
Magowan's Dreami*, şi în după-amiaza asta n-am adus 
discul ăla energic cu mine, scuze. 

— Bine, amice, da' ce zici de I Cant Get Started, aia a lu 
Bunny Berigan? 

— O, o ador pe aia, zice Alice. Da, puneţi ] Cant Get Started. 

— Cu mare plăcere, răspunde Stan pe vocea normală a lui 
Henry Leyden. 

Fără a se sinchisi să facă o rotire sau să învârtă discurile pe 
palme, schimbă doar discul de pe platan cu unul din prima 
cutie. Pare ciudat de abătut când se apropie de microfon şi 
spune: 

— Am zburat în jurul lumii cu avionul, am potolit revoluții 
în Spania'1*. Cant Get Started. Dedicaţie pentru încântătoarea 
Alice Rochie-albastră şi Celui care hoinăreşte noaptea. 

— Nu eşti cu nimic mai bun decât o maimuţă beată, zice 
Burny. 

Muzica începe. Rebecca îl loveşte uşor pe Hermie peste braţ 
şi se duce lângă Charles Burnside, față de care n-a simţit 
niciodată altceva decât o uşoară repulsie. Acum că-l are în 
fața ochilor, furia şi dezgustul o fac să spună: 


> 


— Domnule Burnside, o să-ţi ceri scuze de la Alice şi de la 
oaspetele nostru aici de față. Eşti un bădăran necioplit şi 
necuviincios, şi după ce-ţi ceri scuze, vreau să te întorci în 
camera ta, acolo unde ţi-e locul. 

Cuvintele ei nu au niciun efect. Burnside a lăsat umerii jos. 
Pe față are un rânjet larg, ştrengăresc şi se uită cu ochi goi la 
nimic în mod special. Pare prea pierdut ca să-şi mai 
amintească propriul nume darămite al lui Bunny Berigan. În 
orice caz, Alice Weathers s-a îndepărtat dansând, iar Simfonic 
Stan, din nou în celălalt capăt al platformei şi afară din raza 
rozalie a reflectorului, pare cufundat adânc în gânduri. 
Cuplurile de bătrâni se clatină înainte şi-napoi pe ringul de 
dans. Pe margine, Hermie Boettcher mimează dansul şi-o 
strânge cu o privire. 

— Îmi pare rău pentru asta, îi zice ea lui Stan /Henry. 

— Nu-i nevoie să-ți ceri scuze. I] Cant Get Started a fost 
discul preferat al soţiei mele. În ultimele câteva zile m-am 
gândit des la ea. M-a cam luat prin surprindere. 

Îşi trece mâna prin părul neted şi îşi scutură braţele, 
reintrându-şi vizibil în rol. 

Rebecca se hotărăşte să-l lase în pace. De fapt, vrea să-i lase 
pe toți în pace pentru scurtă vreme. Făcându-i lui Hermie un 
semn de regret c-o cheamă datoria, îşi croieşte drum prin 
mulțime şi iese din sala de zi. Cine ştie cum, bătrânul Burny a 
ajuns înaintea ei pe coridor. Îşi târşâieşte absent paşii spre 
sectorul Daisy, cu bărbia în piept, trăgându-şi picioarele după 
el 

— Domnule Burnside, zice ea, prefăcătoria ta poate că-i 
păcăleşte pe ceilalți, dar vreau să ştii că pe mine mă lasă rece. 

Mişcându-se fragmentat, bătrânul se roteşte. Mai întâi se 
întoarce un picior, apoi un genunchi, mijlocul betegit, al doilea 
picior, în sfârşit trunchiul cadaveric. Corola urâtă a capului 
lui Burny stă aplecată pe lujeru-i subțire, oferindu-i Rebeccăi 
o privelişte a scalpului său pătat. Nasul lung iese în relief ca o 
cârmă încovoiată. Cu aceea lentoare înfiorătoare, capul i se 
ridică pentru a scoate la iveală ochi lăptoşi şi-o gură flască. O 


scăpărare răzbunătoare urcă în ochii opaci, iar buzele moarte 
tremură. 

Speriată, Rebecca face instinctiv un pas în spate. Gura lui 
Burny s-a lărgit până la capăt într-o rânjet oribil. Rebecca 
vrea să fugă, dar furia că a fost umilită de canalia asta 
mizerabilă o face să rămână pe Poziţie. 

— Doamna Magowan a avut un coşmar urât, urât, o 
informează Burny. Vorbeşte ca un drogat sau ca unul pe 
jumătate adormit. Şi doamna Sophie a avut un coşmar. 
Numai că al ei a fost mai rău. Chicoteşte. Regele era în 
vistierie, numărându-şi avuţia. Asta a văzut Sophie când a 
adormit. Chicotelile sale se ascut, şi spune ceva ce ar putea fi 
„Domnul Bunşun”. Buzele i se răsfrâng, dându-i la iveală 
dinţii galbeni, neregulați, iar fața-i scobită suferă o schimbare 
subtilă. Un nou soi de inteligență pare să-i ascută trăsăturile. 
Tu-l ştii pe domnul Munşun? Domnul Munşun şi pretinaşu' 
lui Gorg? Ştii ce s-a-ntâmplat în Chicago? 

— Termină imediat cu asta, domnule Burnside. 

— Jtii dă Fridz Haarman, ăl' de iera aşa fuuumos? Îi zişau, 
îi zişau, îi zişau Vampu', Vampu', Vampu' din Hanover, da, da, 
aja, aja, aja. Tătă lume, tătă lume, tătă-tătă lume are 
cojmaruri tăt timpu, timpu”, timpu, ha-ha, ho-ho. 

— Nu mai vorbi aşa! strigă Rebecca. Nu mă păcăleşti! 

O clipă, inteligența scapără în ochii pâcloşi ai lui Burny. 
Dar dispare imediat. Bărbatul se linge pe buze şi zice: 

— Tetejde-te, Burn-Burn. 

— Cum vrei tu, zice Rebecca. Cina e jos la şapte, dac-o vrei. 
Du-te şi trage-un pui de somn sau ceva, bine? 

Burny îi aruncă o privire iritată, sumbră, şi loveşte cu 
piciorul în podea, începându-şi anevoiosul proces care-l va 
întoarce din nou. 

— Ai putea nota. Fritz Haarman. În Hanover. 

Gura i se contorsionează într-un zâmbet de-o neliniştitoare 
viclenie. 

— Când va veni regele aici, poate că vom dansa împreună. 

— Nu, mulțumesc. 


Rebecca întoarce spatele bătrânei orori şi porneşte de-a 
lungul coridorului, pocnind din tocurile cui, neplăcut 
conştientă de ochii lui care-o urmăresc. 


Simpatica poşetuță Coach a Rebeccăi zace turtită pe masa 
ei de lucru din vestibulul fără geamuri al biroului lui Chipper. 
Înainte să intre, zăboveşte cât să rupă o foaie din carnețel, să 
scrie Fritz Harmann (?), Hanover (2), şi să strecoare hârtia în 
compartimentul din mijloc al poşetei. Poate că nu e nimic - 
probabil că nu e -, dar cine ştie? E furioasă că l-a lăsat pe 
Burnside s-o sperie şi, dacă poate găsi o cale de a-i folosi 
aiurelile împotriva lui, va face tot ce-i stă în puteri ca să-l dea 
afară de la Maxton's. 

— Puştoaico, tu eşti? strigă Chipper. 

— Nu, sunt doamna Magowan şi coşmaru' ei futut. 

Intră în biroul lui Chipper cu paşi grei şi-l găseşte în spatele 
mesei, numărând fericit bancnotele strânse în după-amiaza 
aceea de la fiii şi fiicele clienților săi. 

— Micuța mea Becky pare o ţâră şifonată, zice el. Ce s-a 
întâmplat, te-a călcat pe bătături vreunul dintre zombii 
noştri? 

— Nu-mi spune Becky. 

— Hei, hei, înveseleşte-te. N-o să-ţi vină să crezi cât a reuşit 
iubitul tău cu gură de aur să stoarcă azi de la rude. O sută 
douăzeci şi şase de biştari! Bani neimpozabili! Bine, ce n-a 
mers bine, totuşi? 

— M-a înfricoşat Charles Burnside, asta n-a mers. Locul lui 
ar trebui să fie la un sanatoriu de nebuni. 

— Glumeşti? Zombiul ăla face cât greutatea lui în aur. 
Atâta vreme cât Charles Burnside îşi trage suflul, va avea 
mereu un loc în sufletul meu. 

Rânjind, flutură un pumn de bancnote. 

— Iar dacă ai un loc în sufletul meu, dulceața mea, vei avea 
întotdeauna un loc la Maxton's. 

Amintirea lui Burnside spunând: Regele era în vistierie, 
numărându-şi avuția o face să se simtă necurată. Dacă 
Chipper n-ar rânji în felul ăla exaltat, cu toată gura, Rebecca 


bănuieşte că nu i-ar aminti atât de neplăcut de rezidentul lui 
preferat. Tată lume! are cojmaruri tat timpu, timpu, timpu- 
asta nu era o descriere rea a French Landingului Pescarului. 
Comic, n-ai fi crezut că Moş Burny bagă în seamă crimele alea 
mai mult ca Chipper. Rebecca nu l-a auzit niciodată Pomenind 
de crimele Pescarului, cu excepția acelei daţi când se plânsese 
că nu va putea spune nimănui că se duce la pescuit până 
când Dale Gilbertson nu-şi mişca în sfârşit curul ăla dolofan, 
şi ce porcărie mai e şi asta? 


8 


Două apeluri telefonice şi o altă problemă, una privată, una 
pe care se străduieşte din răsputeri s-o nege, au conspirat să-l 
scoată pe Jack Sawyer din coconul său din valea Norway şi 
să-l trimită pe drum spre French Landing, Sumner Street şi 
secția de poliție. Primul apel a fost din partea lui Henry, iar 
Henry, sunând din bufetul de la Maxton în timpul uneia dintre 
pauzele Simfonicului, insistase să-şi spună păsul. Aparent, 
mai devreme în ziua aceea, un copil fusese răpit de pe 
trotuarul din fața casei de bătrâni Maxton's. Oricare ar fi 
motivele pentru care Jack nu se implică în caz, pe care, 
apropo, nu le explicase niciodată, acestea nu mai aveau nici-o 
greutate, scuze. Cu acesta, numărul copiilor răpiți de Pescar 
se ridica la patru, pentru că Jack - nu credea cu adevărat că 
Irma Freneau se va mai întoarce vreodată acasă, nu-i aşa? 
Patru copii! 

„Nu”, a zis Henry, „n-am auzit-o la radio. S-a întâmplat în 
dimineața asta.” 

„De la un îngrijitor de la Maxton's”, a zis Henry. „A văzut un 
polițist cu o față îngrijorată ridicând o bicicletă şi punând-o în 
portbagajul său.” 

„Bine”, a zis Henry, „poate că nu ştiu sută la sută sigur, 
însă eu sunt sigur. Până deseară, Dale va afla identitatea 
sărmanului copil, iar mâine numele lui va apărea peste tot în 
ziar. Şi-atunci, tot districtul va începe să fiarbă. Nu pricepi? 
Numai aflând că eşti implicat, oamenii vor reuşi să-şi păstreze 


calmul. Nu te mai poţi bucura de luxul pensionării, Jack. 
Trebuie să-ţi joci rolul.” 

Jack i-a spus că a tras prea repede concluziile şi că vor 
discuta mai târziu despre asta. 

Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, Dale Gilbertson 
sunase pentru a-i spune că un băiat pe nume Tyler Marshall a 
dispărut din fața azilului Maxton's cândva în cursul acelei 
dimineţii, iar că tatăl lui Tyler, Fred Marshall, era acolo în 
clipa aceea, la secție, cerând să-l vadă pe Jack Sawyer. Fred 
era un tip nemaipomenit, un om dintr-o bucată şi adevărat 
familist, un cetățean de nădejde, un prieten de-al lui Dale, s-ar 
putea spune, dar în clipa aceea era la capătul răbdărilor. 
Aparent, Judy, soția lui, a avut unele probleme mentale chiar 
dinainte să înceapă necazul, iar dispariția lui Tyler o făcuse 
să-şi piardă minţile. Vorbea în păsărească, se automutila, 
distrugea totul în jur. 

„Şi-o cunosc destul de bine pe Judy Marshall”, a zis Dale. 
„Frumoasă, frumoasă femeie, o făptură pirpirie, dar cu o fire 
tare, cu picioarele pe pământ, o persoană minunată, o 
persoană extraordinară, un om care ai crede că niciodată nu 
şi-ar putea pierde minţile, orice ar fi. Şi se pare că a crezut, a 
ştiut, habar n-am cum, că Tyler a fost răpit încă dinainte să 
fie găsită bicicleta. Mai târziu în după-amiaza asta, starea ei 
s-a agravat aşa de tare că Fred a trebuit să-l sune pe doctorul 
Skarda şi s-o ducă la spitalul luteran al districtului French în 
Arden, unde au consultat-o rapid şi-au pus-o în Secţia D, 
secția bolnavilor mentali. Aşa că-ți dai seama în ce stare e 
Fred. Insistă să discute cu tine. N-am pic de încredere în tine, 
mi-a spus.” 

„Păi”, a mai zis Dale, „dacă nu vii aici, va veni Fred Marshall 
la tine, chiar aşa. Nu-l pot ţine pe om în lesă şi n-o să-l închid 
doar ca să-l ţin departe de tine. Pe lângă toate astea, avem 
nevoie de tine, Jack.” 

„Bine”, a încheiat Dale. „Ştiu că nu promiţi nimic. Dar ştii 
ce-ar trebui să faci.” 

Ar fi ajuns aceste discuţii ca să-l facă să urce în camionetă 
şi să plece spre Sumner Street? Foarte probabil, crede Jack, 


ceea ce face ca al treilea factor, cel secret, abia conştientizat, 
să fie lipsit de importanţă. Nu înseamnă nimic. Un caraghios 
atac de nervozitate, o anxietate sporită, absolut normală date 
fiind împrejurările. Genul de lucru care s-ar putea întâmpla 
oricui. Avea chef să iasă din casă, si ce dacă? Nu-l putea 
acuza nimeni că evadează. Călătorea spre, nu fugea de, ceea 
ce-şi dorea cel mai mult să scape - atracția întunecată a 
crimelor Pescarului. Şi nici nu se dedica vreunei datorii 
serioase. Un prieten de-al lui Dale şi tatăl unui copil care 
aparent a dispărut, cest Fred Marshall insista să discute cu el; 
bine, să discute. Dacă jumătate de oră petrecută împreună cu 
un detectiv ieşit la pensie îl putea ajuta pe Fred Marshall să-şi 
recapete controlul asupra problemelor sale, detectivul ieşit la 
pensie era dispus să-i acorde acest timp. 

Toate celelalte nu erau decât lucruri personale. Visele cu 
ochii deschişi şi ouăle de măcăleandru îşi făceau de cap cu 
mintea ta, însă astea erau doar nişte lucruri personale. 
Puteau fi depăşite, rezolvate. Nici-o persoană sănătoasă la cap 
n-ar lua aşa ceva în serios: ca o furtună de vară, veneau şi 
treceau. Acum, în vreme ce depăşea semaforul verde din 
Centralia şi observa, cu perspicacitatea reflexă a unui polițist, 
şirul de motociclete Harley aliniate în parcarea de la Sand Bar, 
simțea că intră în ritm cu dificultățile după-amiezii. Era 
absolut logic că nu reuşise - ei bine, să zicem că nu dorise - să 
deschidă uşa frigiderului. Surprizele neplăcute te făceau să 
gândeşti de două ori. Un bec din living se arsese şi, când se 
dusese la sertarul în care ţinea vreo şase becuri cu halogen 
noi, nu se putuse convinge să-l deschidă. De fapt, nu se 
putuse convinge să deschidă niciun alt sertar, dulap sau 
debara din casă, lucru care-l împiedicase să-şi facă o cană de 
ceai, să-şi schimbe hainele, să-şi pregătească prânzul sau 
orice altceva în afară de-a frunzări fără tragere de inimă cărți 
şi de-a se uita la televizor. Când clapeta cutiei poştale 
amenințase să ascundă o piramidă de ouşoare albastre, se 
hotărâse să amâne ridicarea corespondenței până-n ziua 
următoare. Oricum, tot ce primea erau formulare de declarații 
de venit, reviste şi poştă nesolicitată. 


Să nu facem să pară mai rău decât a fost, îşi spune Jack. Aş 
fi putut deschide fiecare uşă, sertar şi dulap din casă, dar n- 
am vrut s-o fac. Nu îmi era teamă că ouăle de măcăleandru se 
vor revărsa pe uşa frigiderului sau a dulapului - doar că nu 
voiam să-mi asum riscul de-a găsi una dintre blestemăţiile 
alea. Arată-mi un psihiatru care spune că ăsta-ii un 
comportament de nevrotic şi-ţi voi arăta un cretin care nu ştie 
cu ce se mănâncă psihologia. Toţi veteranii îmi spuneau că 
munca la omucideri îţi dă mintea peste cap. La naiba, ăsta-i 
primul motiv pentru care am ieşit la pensie! 

Ce trebuia să fac, să rămân în poliție până ce aveam să-mi 
vâr pistoli în gură? Eşti un tip deştept, Henry Leyden, şi te 
preţuiesc, dar sunt unele lucruri pe care nu le PRICEPI! 

Bine, se ducea pe Sumner Street. Toţi îi strigau să facă 
ceva, şi asta şi făcea. Îl va saluta pe Dale, îi va saluta pe băieţi, 
va sta de vorbă cu Fred Marshall, cetățeanul de nădejde al 
cărui fiu a dispărut, şi-i va spune balivernele obişnuite cu se 
face tot ce e omeneşte posibil, bla-bla, FBl-ul munceşte umăr 
la umăr cu noi la cazul ăsta, iar Biroul are cei mai buni 
anchetatori din lume. Balivernele astea. În ceea ce-l privea pe 
Jack, principala sa datorie era să-l calmeze pe Fred Marshall, 
aşa cum ai linişti o pisică rănită; după ce Fred se va fi calmat, 
presupusa obligaţie a lui Jack față de comunitate - o obligație 
ce exista doar în minţile celorlalți - avea să fie îndeplinită, 
oferindu-i libertatea de-a se întoarce în intimitatea pe care şi-o 
câştigase. Dacă lui Dale nu-i plăcea asta, putea să se-arunce 
bombă în Mississippi; dacă lui Henry nu-i plăcea, Jack va 
refuza să citească din Casa întunericului şi-l va forța să 
asculte în schimb Lawrence Welk, Vaughn Monroe sau ceva la 
fel de chinuitor. Bad Dixieland. Cu ani în urmă, cineva îi 
dăduse lui Jack un CD intitulat Fats Manassas & His Muskrat 
All Stars Stompin' the Ramble. Treizeci de secunde de Fats 
Manassas, şi Henry va cere îndurare. 

Imaginea asta îl face pe Jack să se simtă suficient de liniştit 
cât să demonstreze că ezitarea sa în fața dulapurilor şi-a 
sertarelor nu fusese decât o dovadă temporară de nesupunere, 
nu o neputinţă fobică. Chiar şi-n timp ce era cu atenţia în altă 


parte, cum se întâmpla cel mai des, scrumiera de sub bord l-a 
ademenit încă de când a urcat în camionetă. Un soi de 
sugestionare sinistră, o aură de răutate latentă împresoară 
micuțul panou plat al scrumierei. 

Se teme el că un ouşor albastru aşteaptă în spatele micului 
panou? 

Sigur că nu. Acolo nu e altceva decât aer şi plastic negru. 

În cazul ăsta, o poate trage afară. 

Clădirile de la periferia French Landingului trec pe lângă 
geamurile camionetei. Jack a ajuns aproape în punctul unde 
Henry a oprit CD-ul cu Dirtysperm. Evident, poate să deschidă 
scrumiera. Nimic nu poate fi mai simplu. Îţi vâri doar degetele 
acolo dedesubt şi tragi. Cel mai uşor lucru din lume. Întinde o 
mână. Înainte ca degetele să atingă panoul, îşi trage mâna 
înapoi. Broboane de sudoare i se rostogolesc pe frunte şi se 
opresc în sprâncene. 

— Nu-i mare brânză, zice cu voce tare. Ai vreo problemă cu 
asta Jacky-băiete? 

Din nou, întinde mâna spre scrumieră. Brusc conştient că 
acordă mai multă atenţie părții de jos a bordului decât 
drumului, ridică privirea şi reduce viteza la jumătate. Refuză 
să apese frâna. Nu e decât o scrumieră, pentru numele lui 
Dumnezeu. Degetele ating panoul, apoi se încovoiază sub 
buza lui. Jack mai aruncă o privire la drum. Apoi, cu viclenia 
unei infirmiere care smulge o fâşie de leucoplast de pe 
abdomenul păros al unui pacient, trage scrumiera glisantă. 
Bricheta ataşată, pe care o desprinsese fără să ştie pe alee în 
dimineaţa aceea, sare opt centimetri prin aer, semănând mult, 
pentru ochii îngroziți ai lui Jack, cu un ou negru cu argintiu 
zburător. 

lese de pe drum, sare peste marginea plină de buruieni şi se 
îndreaptă spre stâlpul înalt de telefon. Bricheta sare înapoi în 
scrumieră cu un dangăt puternic, metalic, pe care niciun ou 
din lume nu l-ar putea produce. Stâlpul de telefon se apropie 
şi mai mult şi umple aproape complet parbrizul. Jack calcă 
frâna şi opreşte brusc maşina, provocând un florilegiu de 
păcănituri şi zăngăneli dinspre scrumieră. Dacă n-ar fi redus 


viteza înainte să tragă scrumiera, ar fi intrat direct în stâlp, 
care se afla acum cam la un metru de capota camionetei. 
„Rahat pe băț.” Fixează ataşamentul în receptacul şi se 
prăbuşeşte pe spătarul scaunului. 

— Nu-i de mirare că se zice că fumatul poate să ucidă, 
rosteşte el. 

Gluma e prea palidă ca să-l amuze şi, pentru câteva 
secunde, nu face altceva decât să stea flasc în scaun şi să 
privească traficul rarefiat de pe Lyall Road. Când pulsul îi 
revine la normal, îşi aminteşte că, totuşi, a tras scrumiera. 


Tom Lund cel blond şi ciufulit a fost evident pus în gardă cu 
privire la sosirea lui, căci atunci când Jack trece pe lângă cele 
trei biciclete aliniate lângă uşă şi intră în secție, tânărul ofițer 
sare de după biroul său şi se avântă în față, şoptindu-i că 
Dale şi Fred Marshall îl aşteaptă în biroul lui Dale, şi că-l va 
conduce el înăuntru. Se vor bucura să-l vadă, asta-i sigur. 

— Şi eu sunt bucuros, locotenent Sawyer, adaugă Lund. 
Mamă, tre' s-o spun. Aveţi, cred, ceea ce ne trebuie. 

— Spune-mi Jack. Nu mai sunt locotenent. Nu mai sunt 
nici măcar polițist. 

Jack îl întâlnise pe Tom Lund în timpul anchetei Kinderling 
şi-i plăcuseră zelul şi dedicarea tânărului bărbat. Îndrăgostit 
de meseria sa, de uniformă şi de insignă, manifestând respect 
față de şef şi uimit peste poate de Jack, Lund petrecuse fără să 
se plângă sute de ore vorbind la telefon, în arhive şi-n maşina 
sa, verificând şi reverificând deseori contradictoriile amănunte 
iscate de coliziunea dintre un vânzător de asigurări agricole 
din Wisconsin şi două fete de pe Sunset Strip. În tot acest 
timp, Tom Lund îşi păstrase vioiciunea energică a unui fundaş 
de liceu care aleargă pe teren în primul său meci. 

Acum nu mai arată aşa, observă Jack. Sub ochi îi atârnă 
umbre întunecate şi oasele feţei sunt mai proeminente. În 
spatele aspectului lui Lund se ascunde mai mult decât lipsa 
somnului şi epuizarea: ochii lui poartă expresia neputincios 
speriată a celor care au suferit un mare şoc moral. Pescarul a 
răpit o bună parte din tinerețea lui Tom Lund. 


— Dar o să văd ce pot face, zice Jack, oferind promisiunea 
unei angajări mai mari decât are de gând să dea. 

— Ne prinde fără-ndoială bine orice ajutor ne poți oferi, 
răspunde Lund. Cuvintele lui exprimă prea mult servilism şi, 
când Tom se întoarce cu spatele şi-l conduce în birou, Jack îşi 
spune: N-am venit aici să fiu salvatorul vostru. 

Gândul îl face imediat să se simtă vinovat. 

Lund ciocăneşte, deschide uşa pentru a-l anunţa pe Jack, îi 
face semn să intre şi dispare ca o fantomă, neobservat de cei 
coi bărbaţi care se ridică din scaune şi-şi pironesc ochii la fața 
vizitatorului, unul cu o gratitudine vizibilă, celălalt cu un grad 
uriaş din acelaşi sentiment amestecat cu nevoie pură, ceea ce- 
] face pe Jack să se simtă şi mai incomod. 

Suprapunându-se introducerii bâiguite a lui Dale, Fred 
Marshall spune: 

— Mulţumesc că aţi fost de acord să veniţi, mulțumesc 
mult de tot. Mai mult nu pot să... 

Braţul său drept sare în față ca o manetă de pompă. Când 
Jack îi ia mâna, o cantitate şi mai mare de sentiment inundă 
fața lui Fred Marshall. Mâna lui o strânge tare pe-a lui Jack şi 
pare aproape s-o reclame, aşa cum un animal îşi reclamă 
prada.  Strânge, strânge tare, strânge de-un număr 
considerabil de ori. Ochii i se umezesc. 

— Nu pot să... 

Marshall îşi trage mâna înapoi şi-şi şterge lacrimile de pe 
față. Acum, ochii lui par cruzi şi foarte vulnerabili. 

— Mamă, mamă, zice el. Sunt foarte bucuros că sunteți 
aici, domnule Sawyer. Sau ar trebui să spun locotenent? 

— Jack e bine. Ce-ar fi să-mi spuneți amândoi ce s-a 
întâmplat azi? 

Dale indică un scaun liber; cei trei iau loc; dureroasa, dar în 
principal simpla poveste a lui Fred, Judy şi Tyler Marshall 
începe. Fred vorbeşte primul, destul de mult timp. În 
versiunea sa a poveştii, o femeie curajoasă şi cu inimă de leu, 
o soție devotată şi mamă cade pradă unor năucitoare şi 
multifațetate transformări şi dezordini, şi dezvoltă simptome 
misterioase trecute cu vederea de ignorantul, stupidul, 


egocentricul ei soț. Bălmăjeşte cuvinte fără sens; scrie lucruri 
nebuneşti pe foi de carnețel, îndeasă hârtiile în gură şi 
încearcă să le înghită. Vede tragedia dinainte şase întâmple şi 
asta îi rupe zăgazurile. Pare nebunie, dar soțul egocentric 
crede că ăsta e adevărul. Adică, el crede că crede că e 
adevărul, pentru că s-a gândit la asta de când a vorbit prima 
oară cu Dale şi, chiar dacă pare o nebunie, are sens într-un 
fel. Pentru că ce altă explicaţie ar putea exista? Aşa că asta 
crede el că crede - că soția lui a început să-şi piardă minţile 
pentru că a ştiut că Pescarul era pe drum. Astfel de lucruri 
sunt posibile, bănuieşte el. De exemplu, curajoasa soție 
degenerată a ştiut că minunatul fiu frumos a dispărut încă 
dinainte ca stupidul soț egoist, care s-a dus la serviciu ca şi 
când ar fi fost o zi normală, i-a spus despre bicicletă. Asta 
dovedea în linii mari lucrurile despre care vorbea ei. 

Băiețelul frumos s-a dus împreună cu cei trei prieteni ai lui, 
dar numai cei trei prieteni s-au întors, iar ofițerul Danny 
Tcheda a găsit bicicleta Schwinn şi unul dintre tenişii fiului pe 
trotuar în față la Maxton's. 

— Danny Cita? întreabă Jack, care, ca şi Fred Marshall, 
începe să creadă că crede o serie de lucruri alarmante. 

— Tcheda, îl corectează Dale şi silabiseşte numele. Dale 
spune propria sa versiune, mult mai scurtă, a poveştii. 

În povestea lui Dale Gilbertson, un băiat iese la o plimbare 
cu bicicleta şi dispare, poate ca rezultat al unei răpiri, de pe 
trotuarul din fața azilului Maxton. Mai mult Dale nu ştie din 
poveste şi speră că Jack Sawyer va reuşi să completeze mult 
din spaţiile rămase goale. 

Jack Sawyer, la care amândoi bărbaţii din cameră se uită 
țintă, îşi ia timp să se adapteze celor trei gânduri pe care crede 
că le crede. Primul nu e atât un gând, cât un răspuns care dă 
glas unui gând ascuns: din clipa în care Fred Marshall i-a 
strâns mâna şi-a spus „Mamă, mamă”, Jack a descoperit că-l 
place pe om, o turnură neaşteptată a evenimentelor serii. Fred 
Marshall i se pare că seamănă cu o efigie a vieții de provincie. 
Dacă i-ai pune poza pe panourile care fac reclamă la 
proprietăţile imobiliare din districtul French, ai putea vinde o 


mulțime de locuințe celor din Milwaukee şi Chicago. Chipul 
prietenos şi arătos al lui Marshall, corpul lui zvelt de alergător 
sunt ca un fel de mărturii ale responsabilității, bunei-cuviinţe, 
bunelor maniere şi bunei vecinătăţi, modestiei şi sufletului 
generos. Cu cât Fred Marshall se acuză singur de egoism şi 
stupiditate, cu atât Jack îi place mai mult. Şi cu cât îl place 
mai mult, cu atât empatizează mai mult cu teribilul său chin, 
cu atât îşi doreşte mai mult să-l ajute. Jack venise la secție 
aşteptându-se să-i răspundă prietenului lui Dale ca un 
polițist, însă reflexele sale de polițist au ruginit din lipsă de 
folosință. Reacționează ca un concetățean. Poliţiştii, după cum 
Jack Ştie bine, îi văd rareori pe civilii prinşi în trena unei crime 
ca pe nişte concetățeni şi cu siguranță niciodată în primele 
faze ale unei anchete. (Gândul ascuns în miezul reacției lui 
Jack la bărbatul din faţa lui este că Fred Marshall, fiind ceea 
ce este, nu poate bănui pe nimeni cu care se află în termeni 
buni.) 

Al doilea gând al lui Jack este acela deopotrivă al unui 
polițist şi-al unui concetățean, şi, în vreme ce continuă să se 
adapteze celui de-al treilea, care este în întregime produsul 
ruginitelor şi totuşi preciselor reflexe de polițist, îl face 
cunoscut. 

— Bicicletele pe care le-am văzut afară sunt ale prietenilor 
lui Tyler? îi chestionează cineva acum? 

— Bobby Dulac, răspunde Dale. Am vorbit cu ei când au 
venit, dar n-am ajuns nicăieri. După spusele lor, erau toți 
împreună pe Chase Street, şi Tyler a plecat singur. Susțin că 
ei n-au văzut nimic. Poate că aşa este. 

— Dar tu crezi că asta nu-i tot. 

— Sincer să fiu, da. Dar nu ştiu ce naiba mai poate fi şi 
trebuie să-i trimitem acasă înainte să se burzuluiască părinții 
lor. 

— Cine sunt, cum îi cheamă? 

Fred Marshall strânge degetele parcă în jurul unei bâte de 
baseball invizibile. 

— Ebbie Wexler, T.J. Renniker şi Ronnie Metzger. Sunt 
băieţii cu care Ty s-a jucat vara asta. 


Deasupra acestei ultime propoziții planează o sentință 
nerostită. 

— Am impresia că nu-i consideri cea mai bună companie 
posibilă pentru fiul tău. 

— Păi, nu, admite Fred, prins între dorința de-a spune 
adevărul şi înclinația înnăscută de-a evita aparența 
nedreptății. Nu dacă spui aşa. Ebbie pare genul unui bătăuş, 
iar ceilalți doi sunt poate puţin cam... săraci la mansardă? 
Sper... sau speram... că Ty îşi va da seama că merită mai mult 
şi-şi va petrece timpul cu copii care sunt puţin mai, ştii... 

— Puțin mai la nivelul lui. 

— Aşa-i. Problema-i că fiul meu e cam scund pentru vârsta 
lui, iar Ebbie Wexler e... ăă... 

— Grăsuliu şi înalt pentru vârsta lui, completează Jack. 
Starea perfectă pentru un bătăuş. 

— Vrei să spui că îl cunoşti pe Ebbie Wexler? 

— Nu, dar l-am văzut dimineaţă. Era împreună cu ceilalți 
doi băieți si cu fiul tău. 

Dale sare ca ars în scaun şi Fred Marshall lasă jos bâta 
invizibilă. 

— Când a fost asta? vrea să afle Dale. 

În acelaşi timp, Fred Marshall întreabă: 

— Unde? 

— Pe Chase Street, în jur de opt şi zece. Am venit să-l ia pe 
Henry Leyden şi să-l duc acasă. Când mă îndreptam spre 
ieşirea din oraş, băieții au ieşit cu bicicletele chiar în fața 
noastră. Am apucat să-l văd bine pe fiul tău, domnule 
Marshall. Pare un puşti nemaipomenit. 

Ochii căscaţi ai lui Fred Marshall par să indice că un soi de 
speranță, o urmă de promisiune, prinde formă în spatele lor; 
Dale se relaxează. 

— Asta se cam potriveşte cu povestea lor. Trebuie să fi fost 
chiar înainte ca Ty să plece singur. Dacă asta a făcut. 

— Sau au luat-o ei înainte şi l-au lăsat în urmă, zice tatăl 
lui Ty. Erau mai rapizi pe biciclete ca Ty şi uneori, ştii... Îl 
luau peste picior. 

— Gonind înainte şi lăsându-l singur, zice Jack. 


Încuviințarea sumbră a lui Fred Marshall vorbeşte despre 
umilințe din copilărie împărtăşite cu acest tată înțelegător. 
Jack îşi aminteşte fața buhăită şi ostilă şi degetul ridicat al lui 
Ebbie Wexler şi se întreabă dacă şi cum s-ar putea proteja 
băiatul. Dale a zis că a simțit mirosul prezenţei falsității în 
povestea băiatului, dar de ce să mintă? Orice motiv ar avea, 
minciuna aproape cu siguranță a început cu Ebbie Wexler. 
Ceilalți doi i-au urmat ordinele. 

Lăsând deocamdată deoparte al treilea gând, Jack spune: 

— Vreau să stau de vorbă cu băieţii înainte să-i trimiți 
acasă. Unde sunt? 

— În camera de interogatoriu, în capul scărilor. Dale 
îndreaptă un deget spre tavan. 

— O să te ducă Tom. 

Cu pereţii ei cenugşii ca ai unei nave de luptă, masa de metal 
cenuşiu şi singura fereastră îngustă ca o fantă într-un zid de 
castel, camera din capul scărilor pare proiectată pentru a 
obține mărturisiri prin plictiseală şi disperare, iar când Tom 
Lund îl conduce pe Jack peste prag, cei patru din camera de 
interogatoriu par să fi cedat atmosferei ei apăsătoare. Bobby 
Dulac se uită într-o parte, se opreşte din bătut darabana cu 
pixul în tăblia mesei şi spune: 

— Ei, salutări cordiale lui Hollywood. A zis Dale c-o să vii. 
Până şi Bobby pare mai puţin bătător la ochi în întunecimea 
asta. 

— Vrei să-i interoghezi pe golanii ăştia, locotenente? 

— Poate într-un minut. 

Doi dintre cei trei golani aflați de cealaltă parte a mesei îl 
urmăresc pe Jack cum vine lângă Bobby Dulac ca şi când s-ar 
teme că-i va arunca într-o celulă. Cuvintele „interoghezi” şi 
„locotenente” au avut efectul combinat al unui vânt înghețat 
din Canada. Ebbie Wexler se uită printre gene la Jack, 
încercând să pară dur, iar băiatul de lângă el, Ronnie Metzger, 
se foieşte în scaun, cu ochii cât farfuriile de cină. Al treilea 
băiat, T.J. Renniker, şi-a lăsat capul peste braţele încrucişate 
şi pare că doarme. 


— Trezeşte-l, zice Jack. Am ceva de spus şi vreau să auziţi 
toți. 

De fapt, nu are nimic de spus, dar vrea ca băieţii să-i acorde 
atenție. 

Ştie deja că Dale a avut dreptate. Dacă nu mint, ascund 
totuşi ceva. Din cauza asta i-a speriat brusca lui apariție pe 
scena lor amorțită. Dacă Jack ar fi fost la conducere, i-ar fi 
despărțit pe băieți şi i-ai fi chestionat separat, dar acum 
trebuie să accepte greşeala lui Bobby Dulac. Trebuie să-i 
trateze laolaltă, pentru început, şi trebuie să le alimenteze 
teama. Nu vrea să-i terorizeze, ci doar să le facă inimile să 
bată puţin mai repede; după aceea, îi poate despărți. Veriga 
cea mai slabă şi vinovată s-a făcut deja cunoscută. Jack nu 
are nici-o reținere să spună minciuni pentru a obține 
informații. 

Ronnie Metzger îl loveşte pe T.J. peste umăr şi spune: 

— Trezeşte-te, tâmiitule... tâmpitule. 

Băiatul adormit geme, ridică fruntea de pe masă, dă să se 
întindă. Ochii i se opresc asupra lui Jack şi, clipind şi 
înghițind în sec, sare în poziție de drepți. 

— Bun venit înapoi, zice Jack. Vreau să mă prezint şi să vă 
explic ce caut aici. Mă numesc Jack Sawyer şi sunt locotenent 
la Divizia Omucideri din cadrul Departamentului de Poliţie 
Los Angeles. Am un palmares excelent şi-o cameră plină de 
diplome şi medalii. Când pornesc pe urmele unui om rău, de 
obicei reuşesc să-l arestez. În urmă cu trei ani, am venit aici 
cu ocazia unui caz început în Los Angeles. După două 
săptămâni, un om pe nume Thornberg Kinderling a fost trimis 
înapoi în L.A. În lanţuri. Pentru că ştiu zona asta şi-am lucrat 
cu ofițerii care apără legea de aici, LAPD mi-a cerut să ofer 
ajutor forțelor locale de poliție la ancheta privitoare la crimele 
Pescarului. Coboară ochii pentru a vedea dacă Bobby Dulac 
surâde la aceste aiureli, însă Bobby se uită peste masă cu 
chipul împietrit. 

— Prietenul vostru Tyler Marshall a fost împreună cu voi 
înainte să dispară în dimineaţa asta. L-a prins oare Pescarul? 


Nu-mi place s-o spun, dar cred că da. Poate că vom reuşi să-l 
aducem înapoi pe 

Tyler, sau poate că nu vom reuşi, dar, ca să-l opresc pe 
Pescar, vreau să-mi spuneţi exact ce s-a întâmplat, până la 
ultimul amănunt. Trebuie să fiți absolut sinceri cu mine, 
pentru că dacă minţiţi sau păstraţi vreun secret, vă veţi face 
vinovaţi de obstrucționarea justiției. Obstrucţionarea justiției 
este o crimă extrem de serioasă. Ofiţere Dulac, care e pedeapsa 
minimă pentru crima asta în statul Wisconsin? 

— Cinci ani, sunt cât se poate de sigur, răspunde Bobby 
Dulac. 

Ebbie Wexler se muşcă de interiorul obrazului, Ronnie 
Metzger îşi fereşte privirea şi se încruntă către masă, T.J. 
Renniker contemplă inexpresiv fereastra îngustă. Jack se 
aşează lângă Bobby Dulac. 

— Din întâmplate, eu am fost tipul din camioneta spre care 
unul dintre voi a ridicat degetul mijlociu în dimineața asta. Nu 
pot spune că mă dă pe spate să vă revăd. 

Două capete se rotesc spre Ebbie, care se încruntă feroce, 
încercând să rezolve această problemă nou-apărută. 

— N-am făcut-o, zice el, abordând calea negării fățişe. Poate 
că aşa a părut, dar n-am făcut-o. 

— Minţi, şi încă nici n-am început să vorbim despre Tyler 
Marshall. Îţi mai acord o şansă. Spune-mi adevărul. 

Ebbie surâde superior. 

— Eu nu fac semne d-astea oamenilor pe care nu-i cunosc. 

— În picioare! zice Jack. 

Ebbie se uită în dreapta şi în stânga, dar prietenii lui nu 
sunt în stare să-i întâlnească privirea. Îşi împinge scaunul în 
spate şi, nesigur, se ridică. 

— Ofiţere Dulac, zice Jack, du-l pe băiatul ăsta afară şi 
ține-l acolo. 

Bobby Dulac îşi joacă foarte bine rolul. Se desprinde din 
scaunul său şi, ducându-se spre băiat, nu-l slăbeşte din ochi. 
Seamănă cu o panteră care se îndreaptă spre o masă 
copioasă. Ebbie Wexler sare în spate şi încearcă să-l oprească 
pe Bobby cu o palmă ridicată. 


— Nu, nu... îmi retrag cuvintele... am făcut-o, e bine? 

— Prea târziu, zice Jack. Priveşte cum Bobby îl apucă pe 
băiat de cot şi-l trage către uşă. Roşu la față şi transpirând, 
Ebbie îşi înfige picioarele în podea, dar presiunea aplicată 
asupra brațului său îl face să se aplece peste umflătura 
stomacului. Se împleticeşte în față, scâncind şi smiorcăindu- 
se. Bobby Dulac deschide uşa şi-l împinge în coridorul sumbru 
de la etaj. Uşa se trânteşte şi retează un strigăt de teamă. 

Cei doi băieți rămaşi au căpătat culoarea laptelui 
smântânit şi par incapabili să se mişte. 

— Nu vă faceţi griji pentru el, zice Jack. O să fie bine. În 
cincisprezece, douăzeci de minute, o să fiți liberi să mergeţi 
acasă. Nu cred că avea vreun rost să discut cu cineva care 
minte de la bun început, asta-i tot. Tineţi minte: până şi 
poliţiştii nepricepuţi ştiu când sunt minţiţi, iar eu sunt un 
polițist extraordinar. Aşa că iată ce-o să facem acum. O să 
discutăm despre ceea ce s-a întâmplat în dimineața asta, 
despre ce făcea Tyler, cum v-aţi despărțit de el, unde erațţi, ce 
ați făcut după aceea, pe cine aţi văzut, genul ăsta de lucruri. 

Se lasă pe spate şi îşi puse mâinile pe masă. 

— Daţi-i drumul, spuneţi-mi ce s-a întâmplat, 

Ronnie şi T.J. se uită unul la celălalt. T.J. bagă arătătorul 
de la mâna dreaptă în gură şi începe să-şi roadă unghia. 

— Ebbie v-a făcut semnul cu degetul, zice Ronnie. 

— Nu zău! Mai departe. 

— Ăă, Ty a zis că tre' să plece undeva. 

— Trebuia să plece undeva, repetă T.J. 

— Unde eraţi atunci? 

— Ăă... În faţă la Allsort Pomorium. 

— Emporium, îl corectează T.J. Nu-i „pomorium”, cap-sec, îi 
emporiu-um. 

— Şi? 

— Şi Tyler a zis... 

Ronnie îi aruncă o privire lui T.J. 

— Ty a zis că tre' să plece undeva. 

— În ce direcţie a plecat, est sau vest? 


Băieţii tratează întrebarea aceasta ca şi când ar fi într-o 
limbă străină, cugetând nehotărâțţi la ea, fără să sufle o vorbă. 

— Spre râu sau în direcția opusă râului? 

Se consultă din nou. Întrebarea a fost adresată în engleză, 
dar nu există niciun răspuns potrivit. În cele din urmă, Ronnie 
zice: 

— Nu ştiu. 

— Dar tu, T.J.? Tu ştii? 

T.J. scutură din cap. 

— Bine. Sunteţi sinceri. Nu ştiţi pentru că nu l-aţi văzut 
plecând, aşa-i? Şi n-a spus de fapt că trebuie să plece undeva, 
aşa-i? Pun pariu că Ebbie a inventat asta. 

T.J. se foieşte şi Ronnie se uită la Jack cu o mirare 
întrebătoare. Tocmai s-a dovedit a fi Sherlock Holmes. 

— Mai ţineţi minte când am trecut cu camioneta? Ei 
încuviințează la unison. 

— Tyler era cu voi. Încuviinţează din nou. 

— Plecaserăţi deja de pe trotuarul din fața lui Allsorts 
Emporium, si vă îndreptaţi spre est pe Chase Street - în 
direcția opusă râului. V-am văzut în oglinda retrovizoare. 
Ebbie pedala foarte repede. Voi doi abia puteţi ţine ritmul cu 
el. Tyler este mai pirpiriu ca voi ceilalți, si a rămas în urmă. 
Aşa că ştiu că nu a plecat singur. N-a putut ţine pasul. 

Ronnie Metzger strigă tânguitor: 

— Şi-a rămas mult, mult în urmă, şi Pişcalu a venit l-a 
luat. 

Izbucneşte brusc în lacrimi. 

Jack se apleacă înainte. 

— Ai văzut când s-a întâmplat? A văzut vreunul dintre voi? 

— Nuuu, suspină Ronnie. T.J. clatină încet din cap. 

— N-aţi văzut pe nimeni discutând cu Ty, sau o maşină 
oprind, sau pe el intrând într-un magazin, sau ceva de felul 
ăsta? 

Băieţii scot o bolboroseală incoerentă, suprapusă, vrând să 
spună că n-au văzut nimic. 

— Când v-aţi dat seama că a dispărut? 

T.J. deschide gura, apoi o închide. Ronnie spune: 


— Când mâncam înghețatele Slurpee. 

Cu faţa pungită de tensiune, T.J. Încuviinţează din cap. 

Alte două întrebări scot la iveală că băieții şi-au consumat 
înghețatele la magazinul 7-Eleven, de unde au cumpărat şi 
cartonaşele Magic, şi că probabil le luase nu mai mult de două 
minte să observe absenţa lui Tyler Marshall. 

— Ebbie a zis că Ty o să ne mai cumpere nişte cartonaşe, 
adaugă Ronnie, dornic să ajute. 

Au ajuns la momentul pe care-l aştepta Jack. Oricare ar fi 
secretul, se întâmplase la scurt timp după ce băieţii au ieşit 
din 7-Eleven şi au văzut că Tyler nu-i ajunsese încă din urmă. 
lar secretul este numai al lui T.J. Puştiul transpiră de-a 
dreptul sânge, în vreme ce amintirea îngheţatelor şi-a 
cartonaşelor Magic a pus stăpânire pe prietenul său într-o 
măsură remarcabilă. Mai vrea să le adreseze celor doi numai o 
singură întrebare. 

— Aşadar Ebbie a vrut să-l găsească pe Tyler. V-aţi urcat 
toți pe biciclete şi l-ați căutat, sau Ebbie l-a trimis doar pe 
unul dintre voi. 

— Hă? face Ronnie. 

T.J. lasă bărbia în piept şi-şi încrucişează brațele deasupra 
capului ca pentru a se feri de-o lovitură. 

— Tyler s-a dus undeva, zice Ronnie. Nu l-am căutat, ne- 
am dus în parc. Să facem schimb de cartonaşe Magic. 

— Înţeleg, spune Jack. Ronnie, mulțumesc. Ai fost de mare 
ajutor. Vreau să te duci afară şi să stai cu Ebbie şi ofițerul 
Dulac cât timp eu port o discuţie scurtă cu T.J. N-o să dureze 
mai mult de cinci minute, poate nici atât. 

— Pot să plec? 

La încuviințarea lui Jack, Ronnie se ridică cu fereală din 
scaun. Când ajunge la uşă, T.J. scoate un scâncet. Apoi 
Ronnie a plecat, iar T.J. sare în spate în scaun şi încearcă să 
se facă mic-mic, uitându-se în acelaşi timp la Jack cu ochi 
care au devenit sclipitori, plaţi şi perfect rotunzi. 

— T.J., spune Jack, n-ai de ce să-ţi faci griji, îţi promit asta. 

Acum, că e singur cu băiatul care şi-a declarat vinovăția 
adormind în camera de interogatoriu, Jack Sawyer vrea mai 


presus de orice să-l absolve de acea vină. Cunoaşte secretul lui 
T.J., iar secretul e nimic: e inutil. 

— Orice mi-ai spune, n-am să te arestez. Şi asta ţi-o promit. 
Nu ai dat de niciun bucluc, fiule. De fapt, mă bucur că tu şi 
prietenii tăi ați putut veni încoace ca să se ajutaţi să lămurim 
lucrurile. 

Continuă pe pista aceasta încă trei sau patru minute, în 
cursul cărora T.J. Renniker, înainte condamnat la moarte prin 
împuşcare, înțelege treptat că a fost amnistiat şi că scăparea 
de ceea ce amicul său Ronnie ar numi incurcerare este 
iminentă. Îi revine puţină culoare în obraji. Se întoarce la fosta 
sa dimensiune şi ochii lui pierd luciul acela indus de groază. 

— Spune-mi ce-a zis Ebbie, îl îndeamnă Jack. Rămâne între 
noi. N-o să-i spun nimic. Sincer. N-o să te pârăsc. 

— Voia ca Ty să mai cumpere cartonaşe Magic, zice TJ., 
croindu-şi calea pe-un teritoriu necunoscut. Dacă Ty era 
acolo, ar fi făcut-o. Ebbie poate fi destul de rău. Aşa că... aşa 
că mi-a zis: du-te înapoi şi adu-l pe împiedicat, altfel îţi dau o 
urzică. 

— Te-ai urcat pe bicicletă şi-ai mers înapoi pe Chase Street. 

— Îhî. Am căutat, da' nu l-am văzut pe Ty nicăieri. Credeam 
c-o să-l găsesc, ştiţi? Pentru că unde altundeva putea să fie? 

— ŞI2... 

Răsucind mâna în aer, Jack ademeneşte răspunsul care ştie 
că stă să vină. 

— Şi tot nu l-am văzut. Şi-am ajuns pe Queen Street, acolo 
unde-i casa aia de bătrâni, cu gardu' ăla mare-n față, de tufiş. 
Şi, ăă, acolo i-am văzut bicicleta. Pe trotuar în fața gardului- 
tufiş. Tot acolo era şi tenisul. Şi câteva frunze din gard. 

lată-l, secretul inutil. Poate că nu întru totul inutil: le oferă 
o informație destul de precisă asupra momentului dispariției 
băiatului: opt şi un sfert, să zicem, sau opt şi douăzeci. 
Bicicleta a zăcut pe trotuar lângă tenis preț de aproximativ 
patru ore până când le-a observat Danny Tcheda. Maxton's 
ocupă aproape tot terenul din acea secțiune a Queen Street şi 
n-a venit nimeni la Sărbătoarea Căpşunelor până la prânz. 


T.J. spune că i-a fost frică - dacă Pescarul l-a tras pe Ty în 
tufişul acela, poate că se va întoarce să mai ia pe cineva! Ca 
răspuns la ultima întrebare a lui Jack, băiatul spune: 

— Ebbie ne-a zis să zicem că Ty a plecat de capu ' lui din 
față de la Allsorts, pentru ca oamenii, ştiţi, să nu de vina pe 
noi. În caz că a fost omorât. Ty n-a fost omorât de fapt, nu? 
Copiii ca Ty nu sunt omorâți. 

— Sper că nu, răspunde Jack. 

— Şi eu. 

T.J. îşi suflă nasul şi se şterge cu mâna. 

— Hai să te trimitem acasă, spune Jack, ridicându-se de pe 
scaun. T.J. se ridică şi el şi începe să se mişte de-a lungul 
mesei. 

— O! Tocmai mi-am amintit! 

— Cep 

— Am văzut pene pe trotuar. 

Podeaua de sub picioarele lui Jack pare să se încline spre 
stânga, apoi spre dreapta, ca puntea unei nave. Îşi păstrează 
echilibrul apucându-se de spătarul scaunului. 

— Aşa deci. 

Ezită puţin, atât cât să-şi recapete stăpânirea, înainte să se 
întoarcă spre băiat. 

— Cum adică, pene? 

— Din-acela negre. Mari. Parcă i-ar fi căzut unui corb. Una 
era lângă bicicletă şi cealaltă era în tenis. 

— Ce ciudat, zice Jack, trăgând de timp ca să-şi revină în 
urma neaşteptatei apariții a penelor în discuţia sa cu TJ. 
Renniker. Faptul că a reacționat în vreun fel e ridicol; faptul că 
a simţit, fie şi pentru o secundă, că îi vine să leşine e grotesc. 
Penele lui T.J. erau pene adevărate de corb pe-un trotuar real. 
Ale lui erau pene din vis, pene provenite de la măcălendri 
ireali, iluzorii ca toate lucrurile dintr-un vis. Jack îşi spune o 
serie de lucruri ajutătoare ca acestea şi, curând, se simte din 
nou normal, dar noi ar trebui să fim conştienţi că, pentru tot 
restul nopţii şi mare parte din ziua următoare, cuvântul pene 
pluteşte, înconjurat de-o aură la fel de încărcată ca o furtună 


electrică, dedesubt şi prin toate gândurile sale, ici-colo ieşind 
la suprafaţă cu sfârâitul unui fulger. 

— Este ciudat, recunoaşte T.J. Adică, cum a ajuns o pană 
în tenisul lui? 

— Poate că a adus-o vântul acolo, propune Jack, ignorând 
convenabil faptul că în ziua aceea nu bătuse vântul. 
Reasigurat de stabilitatea podelei, îi face semn lui T.J. să iasă 
pe hol, apoi îl urmează. 

Ebbie Wexler se împinge de lângă perete şi vine numaidecât 
alături de Bobby Dulac. Încă jucându-şi rolul, Bobby ar putea 
fi cioplit dintr-un bloc de marmură. Ronnie Metzger se 
depărtează. 

— Îi putem trimite acasă pe băieţi, spune Jack. Şi-au făcut 
datoria. 

— T.J., ce ai spus? întreabă Ebbie, săgetându-l din priviri. 

— A spus clar că nu ştiţi nimic despre dispariția prietenului 
vostru, zice Jack. 

Ebbie se relaxează, nu însă fără a împărți încruntături de 
jur împrejur. Ultima şi cea mai înflăcărată încruntătură este 
pentru Jack, care ridică din sprâncene. 

— Nu am plâns, zice Ebbie. Eram speriat, dar nu am plâns. 

— Ai fost speriat, sigur că da, admite Jack. Data viitoare, să 
nu mă minți. Ai avut ocazia să ajuţi poliția şi ai dat cu băţul 
în baltă. 

Ebbie se luptă cu această noțiune şi izbuteşte, măcar 
parțial, s-o absoarbă. 

— Bine, da' nu v-am arătat dumneavoastră degetul 
mijlociu. Ci muzicii ăleia idioate. 

— Nici mie nu mi-a plăcut. Tipul care era cu mine a insistat 
s-o asculte. Ştii cine era? 

În faţa încruntăturii suspicioase a lui Ebbie, Jack spune: 

— George Rathbun. 

E ca şi când ai spune „Superman” sau „Arnold 
Schwarzenegger”; suspiciunea lui Ebbie se evaporă şi chipul i 
se transformă. O mirare inocentă îi umple ochii mici, 
apropiați. 

— Îl cunoaşteţi pe George Rathbun? 


— E unul dintre prietenii mei cei mai buni, recunoaşte 
Jack, neadăugând că majoritatea celorlalți prieteni buni ai 
săi, într-un fel, sunt tot George Rathbun. 

— Mişto, zice Ebbie. 

În fundal, T.J. şi Ronnie ţin isonul: 

— Mişto. 

— George este un tip mişto, întăreşte Jack. O să-i spun că 
ați zis asta. Hai să mergem la parter şi să vă luaţi bicicletele. 

Încă învăluiţi în gloria de a-l fi zărit pe marele, pe 
extraordinarul George Rathbun, băieții urcă pe biciclete, 
pedalează pe Sumner Street şi virează pe Second. Bobby Dulac 
zice: 

— A fost o şmecherie bună, ce-ai spus despre George 
Rathbun. I-ai trimis de-aici fericiți. 

— N-a fost o şmecherie. 

Aşa uluit că se împleticeşte înapoi în secție umăr la umăr 
cu Jack, Bobby spune: 

— George Rathbun ţi-e prieten? 

— Mda, răspunde Jack. Şi, uneori, poate fi o adevărată 
pacoste. 

Când Jack intră în birou, Dale şi Fred Marshall ridică 
privirea, Dale cu o nerăbdare precaută, Fred Marshall cu ceea 
ce Jack vede, sfâşiindu-i inima, ca fiind speranţă. 

— Ei bine? face Dale. 

(pene) 

— Ai avut dreptate, ascundeau ceva, dar nu-i cine ştie ce. 

Fred Marshall se prăbuşeşte pe spătarul scaunului, lăsând 
o parte din credința sa într-o speranţă viitoare să iasă din el 
ca aerul dintr-un pneu găurit. 

— Nu la mult timp după ce au ajuns la 7-Eleven, băiatul 
Wexler l-a trimis pe T.J. înapoi să-l caute pe fiul tău, zice 
Jack. Când T.J. a ajuns pe Queen Street, a văzut bicicleta şi 
tenisul zăcând pe trotuar. Sigur, toți s-au gândit la Pescar. 
Ebbie Wexler s-a gândit că vor fi învinuiți că l-au lăsat în 
urmă, şi-a născocit povestea pe care aţi auzit-o - că Tyler i-a 
părăsit, şi nu invers. 


— Dacă i-ai văzut pe toți patru băieţii la opt, asta înseamnă 
că Tyler a dispărut doar după câteva minute. Ce face individul 
ăsta, stă la pândă în boschete? 

— Poate că tocmai asta face, zice Jack. Ai pus oamenii să 
verifice gardul viu? 

(pene) 

— Cei de la centru au trecut peste el, prin el şi pe sub el. 
Frunze şi pământ, asta-i tot ce au găsit. 

Ca şi când ar înfige o țepuşă cu mâna, Fred Marshall 
loveşte cu pumnul în masă. 

— Fiul meu a lipsit vreme de patru ore înainte să-i observe 
cineva bicicleta. Acum e aproape şapte treizeci! E dispărut de 
peste jumate de zi! N-ar trebui să stau aici, ar trebui să 
umblu prin jur, să-l caut. 

— Toţi îl caută pe fiul tău, Fred, zice Dale. Oamenii mei, cei 
de la centru, chiar şi FBI-ul. 

— N-am deloc încredere în ei, spune Fred. N-au găsit-o pe 
Irma Freneau, nu? De ce l-ar găsi pe fiul meu? Din câte-mi 
dau seama, aici am o singură şansă. 

Când se uită la Jack, emoția îi transformă ochii în doi 
bulgări mari. 

— Şansa eşti tu, locotenente. Vrei să mă ajuţi? 

Al treilea şi cel mai neliniştitor gând al lui Jack, reținut 
până acum şi întru totul acela al unui polițist cu experienţă, îl 
face să spună: 

— Aş vrea să stau de vorbă cu soția ta. Dacă ai de gând să 
mergi mâine în vizită la ea, te-ar deranja dacă te-aş însoți? 

Dale clipeşte şi spune: 

— Poate ar trebui să discutăm despre asta. 

— Crezi că ar ajuta la ceva? 

— S-ar putea, răspunde Jack. 

— Să te vadă ar ajuta-o pe ea, în orice caz, completează 
Fred. Nu cumva locuieşti în valea Norway? Asta-i în drum 
spre Arden. Pot să te iau pe la nouă. 

— Jack, zice Dale. 

— Ne vedem la nouă, spune Jack, ignorând semnalele de 
nelinişte şi nervozitate pe care le emite prietenul său, dar şi 


vocea firavă care şopteşte 
(pene). 


—  Uimitor, zice Henry Leyden. Nu ştiu dacă să-ţi 
mulțumesc sau să te felicit. Amândouă, presupun. E prea 
târziu să fii un „fenofantastic”, ca mine, dar cred că ai putea 
încerca să fii un „tolomac”. 

— Nu te întrece cu măsura. Singurul motiv pentru care m- 
am dus acolo a fost ca tatăl băiatului să nu vină la mine 
acasă. 

— Nu ăsta a fost singurul motiv. 

— Ai dreptate. Mă simțeam cam tensionat şi închistat. 
Simțţeam nevoia să ies din casă, să schimb decorul. 

— Dara mai existat un motiv. 

— Henry, eşti îngropat până la brâu în balegă de porc, ştii 
asta. Vrei să crezi că am acționat dintr-un simţ de datorie 
civică, sau din onoare, sau compasiune, sau altruism, sau 
mai ştiu eu ce, dar n-a rost aşa. Nu-mi place să spun asta, 
dar nu sunt atât de inimos şi de responsabil cum crezi tu că 
sunt. 

— ”Îngropat până la brâu în balegă de porc”? Mamă, ce-ai 
mai nimerit-o. Am fost îngropat până la brâu în balegă de 
porc, fără a mai pomeni de până la piept şi chiar până la 
bărbie, mare parte din viață. 

— Frumos din partea ta s-o recunoşti. 

— Oricum, nu m-ai înțeles. Ai dreptate, cred într-adevăr că 
eşti o persoană bună şi cuviincioasă. Nu cred asta, o ştiu. Eşti 
modest, eşti milos, eşti cinstit, eşti responsabil - orice ai crede 
despre tine în clipa asta. Dar nu despre asta vorbeam. 

— Dar despre ce vorbeai, atunci? 

— Celălalt motiv pentru care te-ai hotărât să mergi la secția 
de poliție e legat de problema, de grija, de ce-o fi ea, care te-a 
sâcâit în ultimele două săptămâni. E ca şi când ai fi umblat 
sub o umbră. 

— Hm, face Jack. 

— Problema asta, secretul ăsta al tău, îți răpeşte jumătate 
din atenție, aşa încât nu eşti prezent decât pe jumătate; 


cealaltă parte din tine e altundeva. Scumpule, crezi că nu-mi 
dau seama când eşti îngrijorat şi preocupat? Oi fi eu orb, dar 
să ştii că văd. 

— Bine. Să presupunem că m-a preocupat ceva în ultima 
vreme. Ce legătură ar fi putut avea asta cu mersul la secție? 

— Există două posibilități. Fie te duceai să-ţi înfrunți 
problema, fie fugeai de ea. 

Jack nu spune nimic. 

— Ceea ce sugerează că problema asta are de-a face cu 
viața ta de polițist. Ar putea fi vreun caz vechi care s-a întors 
şi te bântuie. Poate vreun criminal psihopat pe care l-ai trimis 
la pârnaie a fost eliberat Şi te ameninţă cu moartea. Sau, la 
naiba, vorbesc numai aiureli şi ai aflat că ai cancer hepatic şi 
că mai ai de trăit trei luni. 

— Nu am cancer, cel puţin din câte ştiu acum, şi niciun fost 
condamnat nu vrea să mă omoare. Toate vechile mele cazuri, 
majoritatea, cel puţin, sunt depozitate-n siguranţă în arhiva 
LAPD. Desigur, m-a Preocupat ceva în ultima vreme, şi trebuia 
să mă aştept să-ți dai seama e asta. Dar n-am vrut, ştii, să te 
împovărez cu ea până ce nu aveam mi dau singur seama ce şi 
cum. 

— Spune-mi un singur lucru, dacă vrei. Mergeai în 
întâmpinarea ei sau fugeai de ea? 

— Nu există răspuns la întrebarea asta. 

— O să vedem. N-o fi gata mâncarea? Sunt lihnit, de-a 
dreptul lihnit. Găteşti prea încet. Eu aş fi terminat deja de zece 
minute. 

— Nu te ambala, zice Jack. Vine acum. Problema-i 
bucătăria asta aiurită a ta. 

— Cea mai rațională bucătărie din America. Poate din toată 
lumea. 

După ce se furişase afară din secţia de poliție destul de 
repede ca să evite o inutilă discuție cu Dale, Jack cedase 
impulsul şi-l sunase pe Henry cu oferta de-a pregăti cina 
pentru amândoi. Două fripturi bune, o sticlă frumoasă de vin, 
ciuperci prăjite, o salată mare. Putea cumpăra toate cele de 
trebuinţă în French Landing. Jack mai gătise pentru Henry în 


alte trei sau patru ocazii, iar Henry pregătise o cină copleşitor 
de bizară pentru Jack. (Femeia de serviciu luase toate 
ierburile şi mirodeniile de pe stativ ca să le spele şi pusese 
totul înapoi alandala.) Ce căuta el în French Landing? îi va 
explica asta la sosire. La opt treizeci oprise în fața spaţioasei 
case albe de fermă a lui Henry, îl salutase şi dusese 
cumpărăturile şi exemplarul său din Casa umbrelor în 
bucătărie. Aruncase cartea de cealaltă parte a mesei, 
destupase vinul, turnase un pahar pentru gazda sa şi unul 
pentru el, şi începuse să gătească. Îi trebuiseră câteva minute 
ca să se refamiliarizeze cu excentricitățile bucătăriei lui Henry, 
în care obiectele nu erau aranjate după fel - tigăile cu tigăile, 
cuțitele cu cuţitele, oalele cu oalele -, ci în funcție de genul de 
mâncare la care foloseau. Dacă Henry voia să amestece nişte 
păstrăv la grătar cu câţiva cartofi noi, trebuia doar să 
deschidă dulăpiorul potrivit ca să găsească toate ustensilele 
necesare. Acestea erau aranjate în trei grupuri fundamentale 
(carne, peşte, pasăre şi legume), cu multe subgrupuri şi 
subsubgrupuri în fiecare categorie. Sistemul de aranjare îl 
nedumerea pe Jack, care deseori trebuia să se uite bine în mai 
multe locuri haotice înainte să dea peste tigaia sau spatula pe 
care o căuta. În vreme ce Jack mărunţise, căutase pe rafturi şi 
gătise, Henry pusese pe masa din bucătărie farfurii Şi 
argintărie şi se aşezase ca să-şi chestioneze prietenul aflat la 
ananghie. 

Acum, fripturile, în sânge, sunt transportate la farfurii, 
ciupercile aranjate în jurul lor şi uriaşul bol de lemn pentru 
salată instalat în mijlocul mesei. Henry anunţă că mâncarea e 
delicioasă, ia o gură de vin şi zice: 

— Dacă tot nu vrei să vorbeşti despre problema ta, oricare 
ar fi ea, spune-mi mai bine ce s-a întâmplat la secție. 
Presupun că e aproape sigur că a mai fost răpit un copil. 

— Aşa este, îmi pare rău s-o spun. E vorba de un băiat pe 
nume Tyler Marshall. Pe tatăl lui îl cheamă Fred Marshall, şi 
lucrează la Goltz's. Îl cunoşti? 

— A trecut mult timp de când n-am mai cumpărat o 
combină, zice Henry. 


— Primul lucru care m-a frapat a fost că Fred Marshall este 
un tip foarte simpatic, zice Jack şi continuă să povestească, în 
amănunt şi fără să lase nimic deoparte, evenimentele şi 
revelațiile serii, cu excepția unui singur lucru, respectiv al 
treilea, cel nerostit, gând al său. 

— Chiar ai cerut s-o vizitezi pe soția lui Marshall? În secția 
de psihiatrie de la spitalul luteran al districtului French? 

— Da, zice Jack. Mă duc acolo mâine. 

— Nu înţeleg. 

Henry mănâncă vânându-şi mâncarea cu cuțitul, înfigând 
furculița în ea şi tăind o fâşie îngustă de friptură. 

— De ce vreo s-o vezi pe mamă? 

— Pentru că, într-un fel sau altul, cred că e implicată, 
spune Jack. 

— O, fii serios. Chiar mama băiatului? 

— Nu spun că ea e Pescarul, pentru că sigur că nu e. Dar, 
după spusele soțului ei, comportamentul lui Judy Marshall a 
început să se schimbe înainte de dispariţia lui Amy St Pierre. 
Lucrurile s-au agravat pe măsură ce au continuat crimele, iar 
în ziua dispariției fiului sau, şi-a pierdut cu totul controlul. 
Soțul ei a fost nevoit s-o interneze. 

— Nu crezi că a avut un motiv excelent să clacheze? 

— A clacat înainte să-i spună cineva despre fiul ei. Soţul 
crede că re capacități extrasenzoriale! Zice că ea a văzut 
crimele înainte, că ştia ca Pescarul e pe drum. Şi-a ştiut de 
dispariția fiului ei înainte să fie găsită bicicleta - când Fred 
Marshall s-a întors acasă, a găsit-o zgâriind pereţii şi vorbind 
aiurea. Cu totul scăpată de sub control. 

— Auzi de multe cazuri când o mamă devine brusc 
conştientă de mai ştiu eu ce amenințare sau rănire adusă 
copilului ei. O legătură psihică. Par baliverne, dar bănuiesc că 
se întâmplă. 

— Eu nu cred în percepţie extrasenzorială şi nu cred nici în 
coincidențe. 

— Şi-atunci, ce spui? 

— Judy Marshall ştie ceva şi, orice ar şti, e vorba de ceva cu 
adevărat şocant. Fred nu vede asta - e mult prea aproape - şi 


nici Dale. Trebuia să-l auzi cum vorbea despre ea. 

— ŞI ce s-ar presupune că ştie? 

— Cred că e posibil să ştie cine e făptaşul. Cred că trebuie 
să fie cineva apropiat de ea. Oricine ar fi, ea îi cunoaşte 
numele şi asta o scoate din minți. 

Henry se încruntă şi-şi foloseşte tehnica să mai apuce o 
bucată de friptură. 

— Aşa c-o să te duci la spital ca s-o descoşi, spune el în cele 
din urmă. 

— Da. În principiu. 

Această declaraţie e urmată de-o tăcere misterioasă. Henry 
taie încet din carne, mestecă şi-şi spală gâtul cu cabernet 
Jordan. 

— Cum ţi-a ieşit spectacolul de digei? A fost bine? 

— A fost ceva frumos. Toţi adorabilii ăia de dansatori 
bătrâni şi-au dat drumul pe ringul de dans, până şi cei în 
scaun cu rotile. Unul m-a cam călcat pe bătături. A fost 
necioplit cu o femeie pe nume Alice, şi mi-a cerut să pun Lady 
Magowan's Nightmare, care nu există, cum probabil că ştii... 

— E Lady Magowan's Dream. Woody Herman. 

— Bravo ţie. Ideea e că avea o voce cumplită. Părea ceva 
venit drept din iad! În orice caz, nu aveam discul cu Woody 
Herman, şi mi-a cerut Bunny Berigan cu [1 Cant Get Started. 
Care se întâmpla să ne discul preferat al Rhodei. Cu toate 
halucinațţiile mele auditive şi alte alea, m-a zdruncinat. Nu 
ştiu de ce. 

Preţ de câteva minute, se concentrează amândoi asupra 
farfuriilor. Jack spune: 

— Tu ce crezi, Henry? 

Henry înclină din cap, dând ascultare unei voci lăuntrice. 
Încruntându-se, lasă furculița jos. Vocea lăuntrică îi cere în 
continuare atenţia. Îşi potriveşte ochelari fumurii pe nas şi îşi 
îndreaptă fața spre Jack. 

— Orice ai spune tu, încă mai gândeşti ca un polițist. Jack 
tace, bănuind că Henry nu-i face un compliment. 

— Ce vrei să spui cu asta? 


— Poliţiştii văd altfel lucrurile decât cei care nu sunt 
poliţişti. Când un polițist se uită la cineva, se întreabă de ce s- 
a făcut vinovată persoana aceea. Posibilitatea nevinovăţiei nici 
nu-i trece prin gând. 

Pentru un polițist cu vechime, un tip care a lucrat zece sau 
mai mulți ani în branşă, toți cei care nu sunt poliţişti sunt 
vinovați. Numai că majoritatea n-au fost încă prinşi. 

Henry a descris gândirea a zeci de oameni cu care Jack a 
lucrat odinioară. 

— Henry, de unde ştii asta? 

— Le-o citesc în ochi, zice Henry. Ăsta-i modul în care 
poliţiştii abordează lumea. Tu eşti polițist. 

Jack izbucneşte: 

— Sunt un ţopilist. 

Îngrozit, se înroşeşte. 

— Scuze, cuvintele astea idioate mi se tot învârt în minte, 
şi-au ieşit pe nepusă masă. 

— Ce-ar fi strângem vesela şi să începem Casa umbrelor? 

După ce cele câteva farfurii au fost stivuite lângă chiuvetă, 
Jack ia cartea din cealaltă parte a mesei şi-l urmează pe 
Henry spre living, oprindu-se pe drum ca să arunce o privire, 
aşa cum face întotdeauna, ia studioul prietenului său. O uşă 
cu un panou mare de sticlă se deschide într-o încăpere mică şi 
izolată fonic, scânteind de aparate electronice: microfonul şi 
platanul aduse înapoi de la Maxton's şi reinstalate in fața 
scaunului rotativ, bine căptuşit, al lui Henry; un schimbător 
de discuri şi un convertor digital-analog asortat stau, la 
îndemână, lângă un panou de mixaj şi-un casetofon masiv 
alături de cealaltă, mai mare, fereastră, care dă spre 
bucătărie. Când Henry făcea planul studioului, Rhoda a cerut 
instalarea geamurilor, pentru că, spunea ea, voia să-l poată 
vedea când lucrează. Nu se vede niciun cablu. Întregul studio 
are ordonarea disciplinată a cabinei comandantului unei nave. 

— Se pare că ai de gând să lucrezi la noapte, spune Jack. 

— Vreau să mai pregătesc de expediere două emisiuni cu 
Henry Shakes, şi lucrez la ceva pentru un salut de aniversare 
pentru Lester Young şi Charlie Parker. 


— S-au născut în aceeaşi zi? 

— Aproape. 27 şi 29 august. Ştii, nu-mi dau seama dacă 
vrei să fie luminile aprinse sau nu. 

— Hai să le aprindem, spune Jack. 

Aşa că Henry Leyden aprinde cele două veioze de lângă 
fereastră, şi Jack Sawyer se duce la fotoliul capitonat de lângă 
şemineu, aprinde veioza înaltă de lângă unul dintre braţele lui 
rotunjite şi-şi priveşte prietenul cum înaintează direct spre 
becul de după uşa din față şi spre veioza decorată de lângă 
locul său preferat de odihnă, o sofa în stil colonial, 
aprinzându-l mai întâi pe primul, apoi pe celălalt, şi-apoi se 
aşază cu un picior întins pe toată lungimea sofalei. O lumină 
egală şi joasă se răspândeşte în încăperea lungă şi capătă mai 
multă putere în jurul fotoliului lui Jack. 

— Casa umbrelor, de Charles Dickens, spune el. Îşi drege 
glasul. 

— Bun, Henry, am pornit la drum. 

— "Londra. Sesiunea de toamnă pe terminate”, citeşte el şi 
intră într-o lume alcătuită din funingine şi noroi. Câini 
înnoroiați, cai înnoroiați, oameni înnoroiațţi, o zi fără lumină. 
În scurt timp, ajunge la al doilea paragraf: „Ceaţă 
pretutindeni. Ceaţă în susul Tamisei, ce se strecoară printre 
ostroave şi pajişti verzi; ceață în josul Tamisei ce se 
rostogoleşte întinată de navele rânduite în şiruri şi de 
scârnăviile unei metropole mari, dar murdare, aruncate pe 
malurile apei. Ceaţa pe mlaştinile Essexului, ceață pe culmile 
Kentului. Ceaţă târându-se în cabinele vapoarelor de cărbuni, 
ceață aşezându-se de-a lungul şantierelor, ceață plutind peste 
odgoanele marilor corăbii; ceață lăsându-se peste bordurile 
bărcilor şi ale luntrilor."27 

Vocea i se împiedică şi mintea îi zboară pentru moment în 
altă parte. Ceea ce citeşte îi aminteşte din nefericire de French 
Landing, de Sumner Street şi Chase Street, de lumina din 
geamul de la Oak Tree Inn, de Thunder Five făcându-şi veacul 
în Nailhouse Row şi de cenuşiul povârniş dinspre râu, de 
Queen Street şi gardurile vii de la Maxtons, căsuțele 
împrăştiindu-se în rețele, toate sufocate de ceața nevăzută - 


care înghite un anunț bătut de vreme eu TRECEREA 
INTERZISĂ pe autostradă şi Sand Bar, şi pluteşte hămesită şi 
căutătoare de-a lungul văilor. 

— Scuze, zice el. Mă gândeam doar la... 

— Şi eu, îl întrerupe Henry. Continuă, te rog. 

Cu excepția acelei scurte imagini a unui vechi anunţ cu 
TRECEREA INTERZISĂ absolut nepăsător față de casa neagră 
în care el va trebui să intre într-o bună zi, Jack se 
concentrează din nou asupra paginii şi continuă lectura din 
Casa umbrelor. Geamurile se întunecă pe măsură ce veiozele 
se încing. Cazul Jarndyce şi Jarndyce străbate curțile de 
judecată, ajutat sau împiedicat de avocaţii Chizzle, Mizzle şi 
Drizzle; lady Dedlock îl lasă pe sir Leicester Dedlock singur la 
întinsul lor domeniu cu capela lui plină de mucegai, râul 
stătător şi «Promenada fantomei”; Esther Summerson începe 
să sporovăiască la persoana întâi. Prietenii noştri hotărăsc că 
apariția lui Esther cere o mică libaţie, dacă e să mai îndure 
multă sporovăială. Henry se ridică de pe sofa, se duce alene în 
bucătărie şi se întoarce cu două pahare scunde şi grase pline 
de-un sfert cu whisky Balvenie Doublewood curat, dar şi cu 
un pahar de apă plată pentru cititor. Două sorbituri, câteva 
murmure de apreciere, şi Jack îşi reia lectura. Esther, Esther, 
Esther, dar dincolo de tortura cu picătura chinezească a 
voioşiei sale neobosite povestea adună forță şi-i poartă 
deopotrivă pe cititor şi ascultător de-a lungul firului ei. 

Când ajunge la un moment bun pentru a se opri, Jack 
închide cartea şi cască. Henry se ridică în picioare şi se 
întinde. Se duc la uşă, şi Henry îl urmează pe Jack afară sub 
necuprinsul cer al nopții scânteietor spuzit cu stele. 

— Spune-mi un lucru, zice Henry. 

— Ascult. 

— Când ai fost la secție, te-ai simțit cu adevărat ca un 
polițist? Sau te-ai simțit ca şi când te-ai preface că eşti unul? 

— De fapt, a fost cumva cam surprinzător, mărturiseşte 
Jack. Cât ai zice peşte, m-am simţit din nou ca un polițist. 

— Bine. 

— De ce-i bine asta? 


— Pentru că înseamnă că fugeai către acel misterios secret, 
nu departe de el. 

Clătinând din cap şi zâmbind, nedându-i intenționat lui 
Henry satisfacția unui răspuns, Jack urcă în maşina sa şi-şi 
ia rămas-bun din poziția uşor, dar evident înaltă a scaunului 
şoferului. Motorul tuşeşte şi porneşte, farurile se aprind şi 
Jack o ia spre casă. 


9 


După câteva ore, Jack se vede umblând pe aleea principală 
a unui parc de distracții pustiu sub un cer cenuşiu de 
toamnă. De-o parte şi de alta sunt dughene oblonite: standul 
cu hotdogi Fenway Franks, galeria de tir Annie Oakley, 
jocurile mecanice. A plouat şi încă va mai ploua; aerul e tăios, 
umed. Nu departe, aude tunetul singuratic al valurilor 
avântându-se spre pietrişul plajei pustii. De mai aproape vine 
sunetul pițigăiat al unei chitare ciupite. Ar trebui să fie un 
sunet vesel, dar pentru Jack este întruchiparea muzicală a 
spaimei. N-ar trebui să se afle aici. Asta-i un loc vechi, un loc 
periculos. Trece pe lângă un carusel oblonit şi el. Un anunţ din 
fața lui spune: SPEEDY OPOPANAX SE VA REDESCHIDE DE 
ZIUA EROILOR 1982 - NE VEDEM ATUNCI! 

Opopanax, îşi spune Jack, doar că nu mai este Jack; acum 
este Jacky. E Jacky-băiete, iar el şi mama lui sunt pe fugă. De 
cine fug? De Sloat, desigur. De arțăgosul şi nervosul unchi 
Morgan. 

Speedy, gândeşte Jack şi, ca şi când ar fi transmis un 
semnal telepatic, o voce caldă, uşor îngălată, începe să cânte: 
When the red red robin comes bob bob bobbin' along, / Thereil 
be no more sobbin' when he starts throbbin' his old sweet 
song... 

Nu, îşi spune Jack. Nu vreau să te văd. Nu vreau să-ţi aud 
cântecul vechi şi dulce. Oricum, nu poți fi aici, pentru că eşti 
mort. Ai murit pe cheiul Santa Monica. Un negru bătrân şi mort 
în umbra unui cal de carusel încremenit. 


O, dar nu. Când vechea logică de polițist se întoarce, preia 
controlul ca o tumoare, chiar şi în vise, şi nu e nevoie de multă 
ca să-ți dai seama că locul acesta nu e Santa Monica - e prea 
frig şi prea vechi. Acesta e tărâmul lui de demult, când Jacky 
şi Regina filmelor de serie B au fugit din California asemenea 
fugarilor care deveniseră. Şi nu s-au oprit din fugă până ce n- 
au ajuns la cealaltă coastă, locul unde Lily Cavanaugh 
Sawyer... 

Nu, nu mă gândesc la asta, niciodată nu mă gândesc la asta 

„„.venise ca să moară. 

— Trezeşte-te, somnorosule! 

Vocea vechiului său prieten. 

Prieten, pe dracu! El e cel care m-a trimis pe drumul 
încercărilor, cel care a intervenit între mine şi Richard, 
adevăratul meu prieten. El e cel din pricina căruia a fost cât pe 
ce să fiu omorât, cât pe ce să înnebunesc. 

— Trezeşte-te, trezeşte-te, dă-te jos din pat! 

T'ezejdă-te, te'zejdă-te, tezejdă-te. E timpu să dai piept cu 
temutu' opopanax. E timpu să te-ntorci în nu atât de dulcele 
tău trecut. 

— Nu, şopteşte Jacky, şi-atunci se sfârşeşte cărarea 
mediană. În fata e caruselul, cam ca acela de pe cheiul Santa 
Monica şi cam ca cela pe care şi-l aminteşte de... păi, de 
demult. E un hibrid, cu alte cuvinte, o specialitate a visului, 
nici aici, nici acolo. Dar nu ai cum să-l confunzi pe omul care 
stă, cu chitara pe genunchi, sub unul dintre caii încremeniți. 
Jacky-băiete ar recunoaşte acel chip oriunde, şi toată vechea 
iubire i se înalță în suflet. 1 se opune, însă e-o încercare din 
care puţini ies câştigători, mai ales nu cei care au fost întorşi 
înapoi la vârsta de doisprezece ani. 

— Speedy! strigă el. 

Bătrânul se uită la el şi fața lui maronie se deschide într-un 
zâmbet. 

— Jack Călătorul zice el. Ce dor mi-a fost de tine, fiule. 

— Şi mie mi-a fost dor de tine, răspunde el. Dar nu mai 
călătoresc. M-am stabilit în Wisconsin. Ăsta... 


Face un gest spre trupul său redevenit prin magie de băiat, 
îmbrăcat în jeanşi şi tricou. 

— Ăsta nu-i decât un vis. 

— Poate că da, poate că nu. În orice caz, mai ai o ţâră de 
călătorit, Jack. Îţi zic asta deja de ceva vreme. 

— Cum adică? 

Zâmbetul lui Speedy e viclean la mijloc, exasperat la colțuri. 

— Nu face pe prostul cu mine, Jacky. Ţi-am trimis pene, 
nu-i aşa? ţi-am trimis un ou de măcăleandru, nu-i aşa? ţi-am 
trimis mai mult de unul. 

— De ce oamenii nu mă pot lăsa în pace? întreabă Jack. 
Vocea lui e suspicios de-aproape de o tânguială. Deloc un 
sunet plăcut. 

— Tu... Henry... Dale... 

— Termină odată, zice Speedy, înverşunându-se. Nu mai 
am vreme să te rog frumos. Jocul s-a întețit. Nu-i aşa? 

— Speedy... 

— Tu ai datoria ta şi eu o am pe-a mea. Şi e-aceeaşi datorie. 
Să nu mi te tânguieşti, Jack, şi nu mă mai face să te 
urmăresc. Eşti un ţopilist, ca-ntotdeauna. 

— Sunt pensionar... 

— Mă cac pe pensionarea ta! Copiii pe care i-a omorât, asta- 
i cat se poate de rău. Copiii pe care i-ar mai putea omori dacă e 
lăsat să continue, asta-i şi mai rău. Da'ăl de l-a prins... 

Speedy se înclină în față, cu ochii întunecaţi scăpărându-i 
pe fața întunecată. 

— Băiatul trebuie adus înapoi, şi încă repede. Dacă nu-l 
poţi aduce înapoi, tre' să-l omori cu mâna ta, oricât demult 
mi-ar displăcea asta. Pentru că el e-un Spărgător. Unu' 
puternic. Încă unul s-ar putea să fie tot ce-i mai trebe ca să-l 
doboare. 

— Cui să-i trebuiască? întreabă Jack. 

— Regelui Purpuriu. 

— Şi ce vrea Regele ăsta Purpuriu să doboare? 

Speedy se uită la el un moment, apoi, în loc să răspundă, 
începe să cânte piesa aia săltăreață. 


— There!ll be no more sobbin' when he starts throbbin' his 
old sweet song... 

— Speedy, nu pot! 

Piesa se încheie într-o încâlceală discordantă de coarde. 
Speedy se uită la Jack Sawyer cel de doisprezece ani cu o 
răceală care-i îngheaţă măruntaiele băiatului până la sufletul 
ascuns al bărbatului care este. lar când vorbeşte din nou, 
vagul accent sudist al lui Speedy Parker e mai Pronunţat. S-a 
umplut de-un dispreț aproape lichid. 

— Treci la treabă acum, m-auzi? O să termini cu jelitu' şi 
plânsu' şi smiorcăitu'. O să-ţi aduni curaju' de unde l-ai lăsat 
şi-o să treci la treabă! 

Jack dă înapoi. O mână grea îi cade pe umăr şi el îşi spune: 
E unchiul Morgan. El sau poate Sunlight Gardener. E anul 1981 
şi trebuie s-o iau de la capăt... 

Însă acesta e gândul unui băiat, iar acesta e visul unui 
bărbat. Jack Sawyer aşa cum e acum alungă disperarea 
copilului. Nu, deloc. Neg asta. Am pus deoparte fețele şi 
locurile alea. A fost greu şi n-o să accept sa se destrame totul 
din cauza câtorva pene-fantomă, a câtorva ouă-fantoma şi-a 
unui singur vis urât. Găseşte-ţi alt băiat, Speedy. Acesta a 
crescut. 

Se întoarce, pregătit de luptă, dar nu e nimeni acolo. În 
spatele lui, pe promenadă, pe-o parte ca un ponei mort, zace o 
bicicletă de băiat. În spate are o plăcuță de înmatriculare pe 
care scrie BIG MAC. 

În jurul ei sunt împrăştiate pene strălucitoare de corb. Iar 
acum Jack aude altă voce, rece şi spartă, urâtă şi indubitabil 
malefică. Ştie că e vocea arătării care l-a atins. 

— Aşa-i, găozule. Nu te amesteca. Dacă te pui cu mine, îţi 
împrăştii maţele de la Racine până la La Riviere. 

Chiar în fața bicicletei, în lemnul promenadei se cască o 
gaură învârtejită. E largă ca un ochi speriat. Continuă să se 
lărgească, şi Jack sare către ea. E drumul de întoarcere. Calea 
de ieşire. Vocea amenințătoare îl urmează. 

— Aşa-i, muistule, zice ea. Fugi! Fugi de abbalah! Fugi de 
Rege! 


Fugi să-ţi salvezi viața mizerabilă şi futută! 

Vocea se dizolvă în râset, şi sunetul nebunesc al acelui râset 
este cel care-l urmăreşte pe Jack Sawyer în întunecimea 
dintre lumi. 


După alte câteva ore, Jack stă gol la fereastra dormitorului 
său, scărpinându-se absent în fund şi urmărind cerul cum se 
luminează înspre răsărit. E treaz încă de la patru. Nu-şi 
aminteşte mare lucru din vis (poate că sistemele sale de 
apărare se îndoaie, dar nici chiar acum nu s-au rupt de tot), şi 
totuşi destul din el încă zăboveşte pentru ca el să fie sigur de 
un lucru: cadavrul de pe cheiul Santa Monica l-a tulburat 
atât de tare, încât şi-a prezentat demisia pentru că-i amintea 
de cineva pe care-l cunoscuse odinioară. 

— Nimic din toate astea nu s-a întâmplat, spune el zorilor 
pe-o voce fals cumpănită. Am avut un fel de cedare nervoasă 
preadolescentină, provocată de stres. Mama credea că are 
cancer, m-a luat pe sus şi am fugit până pe Coasta de Est. 
Până în New Hampshire. Credea că se duce înapoi în Marele 
Loc al Fericirii ca să moară. S-a dovedit că, în mare parte, nu 
sunt decât iluzii, blestemata criză de la mijlocul vieții a unei 
actrițe, dar ce ştie un copil? Eram stresat. Aveam vise. 

Jack suspină. 

— Am visat că am salvat viața mamei mele. 

Telefonul începe să sune, un ţiuit ascuţit şi spart în 
încăperea umbrită. 

Jack Sawyer ţipă. 

— Te-am trezit, spune Fred Marshall, şi Jack ştie imediat că 
omul acesta a stat treaz toată noaptea, şezând în casa din 
care-i lipseau soția şi fiul. Uitându-se la albumele cu poze, 
poate, în vreme ce televizorul mergea. Ştiind că pune sare pe 
rană, dar neputându-se opri s-o facă. 

— Nu, zice Jack, de fapt eram... 

Se opreşte. Telefonul e lângă pat şi lângă telefon e un 
carnețel, în carneţel e scris un mesaj. Trebuie să-l fi scris el, 
deoarece el e singurul de acolo - elementar, futu-i, dragul meu 


Watson - însă nu e caligrafia lui. La un moment dat, în vis, a 
scris mesajul acesta cu caligrafia mamei sale moarte. 


Tumul. Grinzile. Daca Grinzile sunt rupte, Jacky-băiete, dacă 
Grinzile sunt rupte şi Turnul se prăbuşeşte. 


Asta e tot. Nu e decât sărmanul Fred Marshall, care a 
descoperit cât de repede se pot înrăutăţi lucrurile în cea mai 
însorită viață din Midwest. Gura lui Jack a încercat să spună 
câteva lucruri în vreme ce mintea sa e ocupată cu această 
plastografie a subconştientului său, probabil nu nişte lucruri 
foarte sensibile, dar asta nu-l deranjează pe Fred; el pur şi 
simplu continuă să turuie fără opririle şi inflexiunile pe care 
oamenii le folosesc de obicei pentru a indica sfârşitul de 
propoziție sau schimbarea ideii. Fred nu face decât să debiteze 
totul, să se descarce, şi până şi-n starea sa de tulburare Jack 
îşi dă seama că Fred Marshall de pe Aleea Robin Hood nr. 16, 
căsuţa aceea dulce în stil Cape Cod, a ajuns aproape la 
capătul puterilor. Dacă lucrurile nu se vor întoarce curând în 
favoarea sa, nu va mai trebui s-o viziteze pe soția lui în Secţia 
D de la spitalul luteran al districtului French; vor fi colegi de 
cameră. 

Şi tocmai despre plănuita lor vizită la Judy vorbeşte Fred, 
îşi dă seama Jack. Renunţă la încercarea de a-l mai întrerupe 
şi-l ascultă pur şi simplu, încruntându-se în acelaşi timp la 
biletul pe care şi l-a scris singur. Turnul si Grinzile. Ce fel de 
grinzi? Dulgheri, înălțaţi grinda acoperişului?!2% 

— „ştiu că am spus că te iau la nouă, dar doctorul 
Spiegleman care-i doctorul ei de-acolo Spiegleman aşa-l 
cheamă el a spus că a avut o noapte foarte grea cu multe 
țipete şi strigăte şi-apoi a încercat să desprindă tapetul de pe 
pereți şi să-l mănânce şi poate un fel de atac de apoplexie aşa 
că încearcă să-i aplice un nou tratament poate că a spus cu 
Pamizene sau Patizone n-am notat Spiegleman m-a sunat 
acum cincisprezece minute mă-ntreb dacă oamenii ăştia dorm 
vreodată şi-a spus că o vom putea vizita cam pe la patru crede 
că pe la patru starea ei va fi mult mai stabilă şi-atunci o vom 


putea vedea aşa că pot să vin după tine pe la trei sau poate ai 
altceva de... 

— La trei e bine, zice Jack încet. 

— „făcut alte planuri aş înțelege asta dar aş putea veni 
dacă nu ai nimic totul e că nu vreau să mă duc singur... 

— O să te aştept, spune Jack. O să mergem cu camioneta 
mea. 

— „am crezut că poate o să aflu ceva de la Ty sau de la 
oricine l-o fi răpit cum ar fi o cerere de recompensă dar n-a 
sunat nimeni numai Spiegleman care-i doctorul soției mele de- 
acolo de la... 

— Fred, o să-ţi găsesc băiatul. 

Jack e îngrozit de această curajoasă asigurare, de 
încrederea sinucigaşă pe care o aude în propria sa voce, însă 
reuşeşte cel puţin un lucru: opreşte năvala de cuvinte moarte 
a lui Fred. De la celălalt capăt al firului urmează o 
binecuvântată tăcere. 

În cele din urmă, Fred vorbeşte într-o şoaptă tremurătoare. 

— O, domnule. Dacă aş putea măcar să cred asta. 

— Vreau să încerci, spune Jack. Şi, dacă tot ne ocupăm de 
asta, poate reuşim să găsim şi minţile soției tale. 

Poate că amândouă sunt în acelaşi loc, gândeşte, dar nu 
spune asta cu voce tare. 

Sunete lichide vin de la celălalt capăt al firului. Fred a 
început să plângă. 

— Fred. 

— Da? 

— Vino să mă iei la trei. 

— Da. 

Un suspin zdravăn; un strigăt chinuit aproape complet 
reținut. Jack înțelege oarecum cât de goală trebuie că pare 
casa lui Fred Marshall acum, şi numai această slabă 
înțelegere e destul de rea. 

— Locuiesc în valea Norway. Treci de magazinul lui Roy, 
traversezi pârâul Tamarack... 

— Ştiu unde e. 


În vocea lui Fred şi-a făcut loc o urmă vagă de nelinişte. 
Jack e foarte bucuros s-o audă. 

— Bine. Ne vedem atunci. 

— Sigur. 

Jack aude o fantomă a voioşiei de vânzător a lui Fred, şi 
asta-i strânge inima. 

— La ce oră? 

— T-trei? 

Apoi, cu o certitudine marginală: 

— La trei. 

— Aşa e. O să luăm camioneta mea. Poate mâncăm ceva la 
Gertie's Kitchen la întoarcere. La revedere, Fred. 

— La revedere, domnule. Şi mulțumesc. 

Jack pune receptorul în furcă. Se mai uită o clipă la 
reproducerea din memorie a caligrafiei mamei sale şi se 
întreabă cum s-ar numi aşa ceva în limbaj polițienesc. 
Autoplastografie? Pufneşte, apoi mototoleşte biletul şi începe 
să se îmbrace. Va bea un pahar de suc, apoi va ieşi să se 
plimbe o oră sau aşa ceva. Să-şi alunge din cap toate visele 
urâte. Şi să alunge, dacă tot se ocupă de asta, sunetul 
îngrozitor de tărăgănatei voci a lui Fred Marshall. Apoi, după 
un duş, s-ar putea sau nu să-l sune pe Dale Gilbertson şi să-l 
întrebe dacă ancheta a progresat. Dacă se va implica într- 
adevăr în asta, va avea de recuperat multe, de citit multe 
hârţoage... va vrea să-i reinterogheze pe părinți... să arunce o 
privire la căminul de bătrâni aflat în apropierea locului de 
unde a dispărut băiatul familiei Marshall... 

Cu mintea plină de asemenea gânduri (gânduri plăcute, de 
fapt, deşi dacă i s-ar fi sugerat asta, ar fi negat-o cu tărie), 
Jack aproape că se împiedică de cutia aşezată pe covoraşul 
din fața uşii de la intrare. 

Acela e locul unde Buck Evitz, poştaşul, lasă pachetele 
atunci când are pachete de lăsat, însă n-a trecut încă de şase 
treizeci, iar Buck nu va pleca la drum în mica lui camionetă 
albastră decât peste alte trei ore, Jack se apleacă şi ridică 
precaut pachetul. Are dimensiunea unei cutii de pantofi, e 
împachetat în hârtie maro tăiată strâmb şi lipită nu cu bandă 


adezivă, ci cu bucăți mari de ceară de sigiliu. Pe lângă asta, e 
înfăşurat complicat în frânghie albă legată cu o fundă 
supradimensionată făcută parcă de un copil. În colțul de sus 
se văd mai multe timbre, zece sau o duzină, pe care apar 
păsări de tot felul. (Nu măcălendri, totuşi; Jack observă asta 
cu o uşurare firească.) Ceva nu e în regulă cu timbrele astea, 
dar la început Jack nu-şi dă seama ce. E prea concentrat 
asupra adresei, care este spectaculos greşită. Nu e niciun 
număr de cutie poştală, niciun oficiu poştal, niciun cod poştal. 
Niciun nume, nu cu adevărat. Adresa constă dintr-un singur 
cuvânt, mâzgălit în majuscule uriaşe: 


JACKY 


Uitându-se la literele acela alungite, Jack îşi imaginează o 
mână strânsă în pumn ţinând tare un marker Sharpie; ochi 
îngustațţi; o limbă ieşită pe la colțul gurii unui lunatic. Inima a 
început să-i bată de două ori mai repede. 

— Nu-mi place asta, suspină el. Nu-mi place deloc asta. 

Şi sigur că are motive foarte bune, motive de ţopilist, să nu-i 
placă. Este o cutie de pantofi; simte marginea capacului prin 
hârtia maro, iar descreierațţii se ştie că pun bombele în cutii de 
pantofi. Ar fi o dovadă de nebunie din partea lui s-o deschidă, 
însă îşi dă seama că o va deschide, totuşi. Dacă-l va arunca 
până-n înaltul cerului, cel puţin va putea să se retragă din 
ancheta cu privire la Pescar. 

Ridică pachetul să asculte dacă nu se aude vreun ticăit, 
conştient că bombele care ticăie sunt la fel de demodate ca 
desenele animate cu Betty Boop. Nu aude nimic, dar vede ce 
nu e-n regulă cu timbrele, care nu sunt deloc timbre. Cineva a 
tăiat cu grijă partea din față a unei duzini de pliculeţe cu 
zahăr de la bufet şi le-a lipit pe cutia asta de pantofi 
împachetată. Un icnet de râset lipsit de umor îi scapă lui Jack. 
Un dus cu pluta i-a trimis asta, sigur că da. Un dus cu pluta 
dintr-o unitate încuiată, cu acces mai uşor la pliculeţe cu 
zahăr decât la timbre. Dar cum a ajuns aici? Cine l-a lăsat (cu 
timbrele false neatinse) în vreme ce el îşi visa visul confuz? Şi 


cine, în partea asta de lume, ar putea să-l cunoască drept 
Jacky? Zilele când a fost Jacky s-au dus demult. 

Ba nu s-au dus, Jack Călătorule, şopteşte o voce. Nici pe 
departe. E timpu' să termini cu smiorcăitu' şi să te-apuci de 
treabă, băiete. Începe prin a vedea ce-i în cutia aia. 

Ignorându-şi cu hotărâre propria voce mentală, care-i 
spune că e periculos de prost, Jack rupe frânghia şi foloseşte 
unghia de la degetul mare ca să taie petele amorfe de ceară 
roşie. Cine mai foloseşte, totuşi, ceară de sigiliu astăzi? Pune 
hârtia de împachetat deoparte, încă ceva pentru băieții de la 
judiciar, poate. 

Nu e-o cutie de pantofi, ci una de tenişi. O cutie de tenişi 
New Balance, ca să fim exacți. Mărimea treizeci şi cinci. 
Mărimea unui copil. lar la asta, inima lui Jack îşi măreşte de 
trei ori bătăile. Simte broboane de sudoare rece apărându-i pe 
frunte. Stomacul şi sfincterul se strâng. Şi asta-i este familiar. 
E modul în care ţopiliştii se pregătesc să se uite la ceva 
îngrozitor. lar asta va fi îngrozitor. Jack nu se îndoieşte de 
asta şi nu se îndoieşte nici din partea cui e pachetul. 

Asta-i ultima mea şansă de-a da înapoi, îşi spune. După 
asta, nu mai există cale de-ntoarcere şi drumul duce... oriunde. 

Dar până şi asta-i o minciună, îşi dă el seama. Pe la prânz, 
Dale îi va căuta la secţia de poliție de pe Sumner Street. Fred 
Marshall vine la el acasă pe la trei şi se vor duce s-o viziteze pe 
Nevasta Nebună de pe Aleea Robin Hood. Punctul de 
întoarcere a venit deja şi-a plecat. Jack încă nu e sigur cum s- 
a întâmplat, dar se pare că şi-a reintrat în rol. lar dacă Henry 
Leyden va avea curajul să-l felicite Pentru asta, îşi spune Jack, 
probabil că-i va trage lui Henry un şut în curul ăla al lui de 
orb. 

O voce din visul său şopteşte de sub podeaua conştientului 
ca o adiere de aer putrid - O să-ți împrăştii maţele de la Racine 
până la La Riviere - dar asta-l deranjează mai puţin decât 
nebunia reflectată de timbrele făcute din pliculeţe de zahăr şi 
de literele laborios imprimate ale vechiului său nume de alint. 
A mai avut de-a face cu nebunia înainte. Fără a mai pomeni 
de amenințări. 


Se aşază pe scări cu cutia de tenişi pe coapse. În faţa lui, pe 
câmpia de nord, totul e nemişcat şi cenuşiu. Bunny Boettcher, 
fiul lui Tom Tom, a venit şi-a tăiat iarbă pentru a doua oară 
doar acum o săptămână, iar acum o ceaţă fină pluteşte peste 
țepii înalți până la glezne. Deasupra lor, cerul tocmai a 
început să se lumineze. Nici măcar un nor nu-i pătează încă 
non-culoarea calmă. Undeva, o pasăre cântă. Jack respiră 
adânc şi-şi spune: Dacă ăsta-i locul unde-o s-o sfeclesc, se 
putea şi mai rău. Mult mai rău. 

Apoi, foarte precaut, scoate capacul cutiei şi-l pune 
deoparte. Nu explodează nimic. Dar pare că cineva a umplut 
cutia de tenişi New Balance cu noapte. După care el îşi dă 
seama că a fost burduşită cu strălucitoare pene negre de corb, 
şi se-nfioară. 

Duce mâna spre ele, apoi ezită. Vrea să atingă penele acelea 
cam la fel de mult cum şi-ar dori să atingă cadavrul pe 
jumătate putrezit al unei victime a ciumei, dar e ceva sub ele. 
O vede bine. Ar trebui să-şi pună nişte mănuşi? Sunt nişte 
mănugşi în debaraua din holul din faţă... 

— La dracu' cu mănuşile, zice el, şi aruncă cutia pe hârtia 
maro de împachetat de lângă el, în verandă. Urmează un 
potop de pene, care se învârt puţin în aerul total nemişcat al 
dimineții. Apoi o bufnitură când obiectul în jurul cărora au 
fost îndesate penele aterizează în veranda lui Jack. Mirosul îi 
loveşte nasul o clipă mai târziu, o odoare ca de salam putred. 

Cineva a trimis tenisul pătat de sânge al unui copil la 
reşedinţa Sawyer de pe drumul văii Norway. Cineva l-a ronțăit 
destul de bine, şi-a ronţțăit şi mai bine ceea ce e-n el. Vede tivul 
unui bucăți de bumbac alb, însângerat - asta trebuie să fie o 
şosetă. Iar în şosetă, piele zdrențuită. Acesta-i unul din tenişii 
New Balance ai unui copil cu piciorul copilului în el, unul care 
a fost grav ros de cine ştie ce animal. 

EI l-a trimis, îşi spune Jack. Pescarul. 

Să-l întărâte. Să-i spună: Dacă vrei să intri, intră. Apa-i 
bună, Jacky băiete, apa-i bună. 

Jack se ridică în picioare. Inima îi bubuie în piept, cu bătăi 
prea apropiate ca să mai poată fi numărate. Broboanele de 


sudoare de pe frunte s-au umflat şi s-au desprins şi i s-au 
scurs pe față-n jos ca lacrimile, buzele şi mâinile şi picioarele 
sunt amorțite... Şi totuşi, el îşi spune că este calm. Că a văzut 
lucruri şi mai rele, mult mai rele, îngrămădite lângă 
terasamentele podurilor şi pasajelor subterane ale 
autostrăzilor din L.A. Şi aceasta nu este nici prima parte de 
corp retezată pe care o vede. Odată, în 1997, el şi partenerul 
lui Kirby Tessier au găsit un testicul aşezat pe capacul unui 
rezervor de toaletă în biblioteca publică din Culver City ca un 
străvechi ou fiert moale. Aşa că-şi spune că este calm. 

Se ridică şi coboară scările verandei. Trece pe lângă capota 
Dodge Ram-ului său roşu ca vinul de Bungurdia în care se 
află sistemul de sonorizare de ultimă generaţie; trece pe lângă 
cuşca de păsări pe care el şi Dale au instalat-o la marginea 
terenului de nord cu o lună sau două după ce Jack s-a mutat 
în această, cea mai perfectă casă din univers. Îşi spune că este 
calm. Îşi spune că e o dovadă, nimic mai mult. Doar un nou 
ochi de frânghie în lațul de spânzurat pe care Pescarul şi-l va 
pune în cele din urmă în jurul propriului gât. Îşi spune să nu 
se gândească la ea ca la o parte dintr-un copil, o parte dintr-o 
fetiță pe nume lrma, ci ca la proba A. Simte cum rouă îi udă 
gleznele goale şi manşetele pantalonilor, ştie că orice fel de 
plimbare îndelungă prin fânul mic va distruge o pereche de 
cinci sute de dolari de pantofi Gucci. Şi ce dacă? E suficient de 
bogat ca să depăşească punctul vulgarităţii; poate avea la fel 
de mulți pantofi ca Imelda Marcos, dacă vrea. Important este 
calmul său. Cineva i-a adus o cutie de pantofi cu un picior 
uman în ea, i-a aşezat-o în verandă la adăpostul întunericului 
nopții, însă el e calm. E-o dovadă, atâta tot. lar elP Ele un 
țopilist. Dovezile sunt specialitatea sa. Trebuie doar să ia 
puțin aer, trebuie să-şi curețe nasul de mirosul acela de salam 
putred care a ieşit din cutie... 

Jack scoate un sunet gâtuit, sec, şi începe să păşească 
puţin mai repede. În mintea sa (mintea mea calmă, îşi spune 
el) creşte sentimentul apropierii unui punct culminat. Cineva 
se pregăteşte să fugă... sau să se preschimbe... sau să se 
preschimbe înapoi. 


Ideea aceasta, în special, este alarmantă şi Jack începe să 
alerge peste câmp, ridicând genunchii mai mult, pompând din 
braţe. Trecerea lui trasează o linie prin ierburi, o diagonală 
care începe la aleea din fața casei şi s-ar putea sfârşi oriunde. 
În Canada, poate. Sau la Polul Nord. Fluturi albi, treziți din 
moțăiala lor îngreunată de rouă dimineţii, se ridică fâlfâind 
din aripi în spirale complicate şi-apoi se prăbuşesc înapoi în 
iarba tăiată. 

Aleargă mai repede, departe de tenisul ronțăit şi însângerat 
care zace în veranda casei perfecte, departe de propria sa 
oroare. Însă senzația aceea de apropiere a punctului 
culminant nu-l părăseşte. În mintea sa încep să se ridice feţe, 
fiecare cu propria-i frântură însoţitoare de coloană sonoră. 
Feţe şi voci pe care le-a ignorat vreme de douăzeci de ani sau 
mai mult. Când fețele acestea se înălțau sau când vocile 
acestea bolboroseau, el şi-a spus până acum vechea minciună, 
că odată a existat un băiat speriat care s-a molipsit de 
teroarea nevrotică a mamei sale ca de-o răceală şi-a inventat o 
poveste, o mare fantezie în mijlocul căreia se afla bătrânul şi 
bunul Jack Sawyer care-şi salva mama. Nimic din toate alea 
n-a fost real, şi-au fost toate date uitării până la vârsta de 
şaisprezece ani. Pe-atunci era calm. Aşa cum e calm şi acum, 
alergând peste câmpul său dinspre nord ca un lunatic, lăsând 
în spate acea dâră întunecată şi acei nori de fluturi speriați, 
dar făcând-o cu calm. 

Față îngustă, ochi înguşti sub o şapcă de hârtie albă, 
înclinată: Dacă. poți să-mi aduci un butoi când am nevoie, a ta 
e slujba. Smokey Updike, din Oatley, New York, unde au băut 
bere şi-apoi au mâncat paharul. Oatley, unde au fost undeva 
în tunelul din afara oraşului şi unde Smokey îl ținuse 
prizonier. Până când... 

Ochi iscoditori, zâmbet fals, costum alb scânteietor: Te ştiu 
de undeva, Jack... de unde? Spune-mi. Mărturiseşte. Sunlight 
Gardener, un predicator din Indiana al cărui nume a fost 
întotdeauna Osmond. Osmond într-o altă lume. 

Faţa lată şi păroasă şi ochii speriați ai unui băiat care nu 
mai era deloc băiat: ăsta-i un loc rău, Jacky, Wolf ştie. Şi era, 


era un loc foarte rău. L-au pus într-o cutie, l-au pus pe bunul 
şi bătrânul Wolf într-o cutie, şi-n cele din urmă l-au omorât. 
Wolf a murit de-o boală numită America. 

— Wolf! icneşte alergătorul din câmp. Wolf, a, Doamne, îmi 
pare rău! 

Feţe şi voci, toate acele fețe şi voci înălțându-se în fața 
ochilor săi, sfredelindu-i urechile, cerând să fie văzute şi 
auzite, umplându-l de acel sentiment al punctului culminant, 
fiecare sistem de apărare pe punctul de-a fi spulberat în fața 
unui val uriaş. 

Ameţeala face ravagii prin el şi înclină lumea. Scoate iar 
acel sunet gâjâit, şi de data aceasta îi umple fundul gâtului cu 
un gust pe care şi-l aminteşte: gustul vinului ieftin şi aspru. 
Şi, brusc, e din nou în New Hampshire, din nou în Arcadia 
Funworld. El şi Speedy stau din nou lângă carusel, toți caii 
ăia încremeniți („loţi caii de carusel au un nume, nu ştiai, 
Jack>?”), şi Speedy întinde o sticlă de vin şi-i spune că e suc 
magic, o singură sorbitură şi se va duce dincolo, va sări 
dincolo... 

— Nu! strigă Jack, ştiind că e deja prea târziu. Nu vreau să 
merg dincolo! 

Lumea se înclină în cealaltă parte şi el cade în iarbă pe 
mâini şi genunchi cu ochii strâns închişi. Nu e nevoie să-i 
deschidă; mirosurile mai bogate, mai profunde care-i umplu 
imediat nările îi spun tot ce are nevoie să ştie. Asta, şi senzaţia 
de întoarcere acasă după atât de mulți ani întunecațţi în care 
aproape fiecare mişcare şi decizie lucidă au fost într-un fel 
dedicate anulării (sau cel puţin amânării) sosirii chiar acestui 
moment. 

Acesta este Jack Sawyer, doamnelor şi domnilor, în 
genunchi intr-un câmp întins de iarbă dulce sub un cer de 
dimineață nepătat de nici o particulă de poluare. Plânge. Ştie 
ce s-a întâmplat, şi plânge. Inima îi explodează de teamă şi 
bucurie. 

Acesta e Jack Sawyer după douăzeci de ani, devenit bărbat 
în toată firea, şi în sfârşit întors în Teritorii. 


Vocea vechiului său prieten Richard - cunoscut uneori şi ca 
Richard Raţionalu - e cea care-l salvează. Richard aşa cum e 
acum, preşedintele propriei sale firme de avocatură (Sloat & 
Asociaţii, Ldt.), nu Richard aşa cum a fost când Jack poate că 
l-a cunoscut cel mai bine, în timpul lungilor zile de vacanţă pe 
insula Seabrook, în sudul Californiei. Richard cel din insula 
Seabrook a fost imaginativ, slobod la gură, iute de picior, 
repezit, uscățiv ca o umbră de dimineaţă. Richard cel de 
acum, Richard Avocatul Corporatist, e subțirel sus, gros la 
mijloc şi-i place mult să şadă şi să bea whisky Bushmills. De 
asemenea, şi-a distrus imaginaţia, atât de jucăuş sclipitoare 
în acele zile de pe insula Seabrook, ca pe-o muscă sâcâitoare. 
Viaţa lui Richard Sloat a fost una a reducerii, şi-a spus uneori 
Jack, însă un lucru i-a fost adăugat (probabil la facultatea de 
drept): sunetul pompos şi laş al ezitării, enervant în special la 
telefon, care este acum semnătura vocală a lui Richard. 
Sunetul acesta începe cu buzele strânse, apoi se deschide când 
buzele lui Richard se depărtează mult, făcându-l să arate ca o 
absurdă combinaţie dintre un corist vienez şi lordul Hau- 
Haui*. 

Acum, stând îngenuncheat cu ochii închişi în întinderea 
nemărginită şi verde a ceea ce obişnuia să fie propriul său 
câmp nordic, simțind mirosul noilor, profundelor mirosuri pe 
care şi le aminteşte atât de bine şi după care a tânjit atât de 
mult fără să-şi dea măcar seama, Jack îl aude pe Richard 
Sloat cum începe să vorbească în miezul minţii sale. Ce 
uşurare sunt cuvintele acestea! Ştie că nu e decât mintea sa 
care imită vocea lui Richard, dar tot e minunat. Dacă Richard 
ar fi aici, Jack crede că şi-ar îmbrățişa vechiul prieten şi ar 
spune: Fie să trăieşti o veşnicie, Richie-băiete. Cu tot cu fereala 
ta. 

Richard Raţionalu spune: Îți dai seama că visezi, Jack, nu-i 
aşa?... ba-haaaa... stresul provocat de deschiderea pachetului 
ăluia fără-ndoială... ba-haaaa... fără-ndoială că te-a făcut să 
leşini, iar asta, la rândul ei, a provocat... ba-HAAAA!... visul pe 
care-l ai acum. 


Jos în genunchi, cu ochii încă închişi şi părul atârnându-i 
peste față, Jack spune: 

— Cu alte cuvinte, e ceea ce noi numeam... 

Corect! Ceea ce noi numeam... ba-haaaa... „poveşti din 
insula Seabrook”. Dar insula Seabrook a fost acum mult timp, 
Jack, aşa că-ţi propun să deschizi ochii, să te ridici în picioare 
Şi să-şi reaminteşti că dacă ar fi să vezi ceva ieşit din comun... 
b'haa!... Înseamnă că nu e de fapt acolo. 

— Nu e de fapt acolo, murmură Jack. 

Se ridică în picioare şi deschide ochii. 

Ştie de la prima privire că este într-adevăr aici, însă 
păstrează vocea infatuată de „arăt de treizeci şi cinci de ani, 
dar am de fapt şaizeci” a lui Richard în minte, apărându-se cu 
ea. Astfel reuşeşte să menţină un echilibru precar în loc să 
leşine de-adevăratelea, sau - poate - să-şi piardă cu totul 
mințile. 

Deasupra lui, cerul senin este de-un albastru infinit. În 
jurul lui, fânul şi lucerna sunt înalte până la coaste, nu doar 
până la glezne; în această parte a creației n-a fost niciun 
Bunny Boettcher care să le taie. De fapt, de unde vine el nu 
există nici-o casă, numai un hambar vechi şi pitoresc cu o 
moară de vânt într-o parte. 

Unde sunt oamenii zburători? îşi spune Jack, ridicând ochii 
spre tării, apoi scutură energic din cap. Niciun om zburător; 
niciun papagal cu două capete; niciun lup de lună plină. Toate 
acelea erau poveşti din insula Seabrook, o nevroză pe care a 
luat-o de la mama lui şi pe care i-a dat-o chiar şi lui Richard 
pentru o vreme. Totul nu era nimic altceva decât... pa-haaa... 
bazaconii. 

Acceptă asta, ştiind în acelaşi timp că o bazaconie 
adevărată ar fi să nu creadă ce-i în jurul său. Mirosul de 
iarbă, acum atât de puternic e dulce, amestecat cu mireasma 
şi mai înflorată a trifoiului şi mai profundul, grosul miros al 
pământului negru. Sunetul nesfârşit al greierilor în iarba 
aceasta, trăindu-şi neştiutele lor vieţi de greieri, Fluturi albi de 
câmpie care bat din aripi. Obrazul nepătat al cerului, 


nemarcat de niciun fir de telefon sau cablu electric sau dâră 
de avion cu reacție. 

Ce-l izbeşte mai tare pe Jack, însă, este perfecțiunea 
câmpului din jurul său. Acolo unde a căzut în genunchi e un 
cerc încâlcit, iarba grea fiind culcată la pământ. Însă nu e 
nici-o cărare care să ducă la acel cerc, niciun semn al trecerii 
prin iarba udă şi plăpândă. Parcă ar fi căzut din cer. Asta e 
imposibil, desigur, o altă poveste din insula Seabrook, dar... 

— Am căzut într-adevăr parcă din cer, însă, zice Jack pe-o 
voce remarcabil de stăpânită. Am venit aici din Wisconsin. Am 
sărit aici. 

Vocea lui Richard se opune vehement acestei idei, explodând 
într-o serie de hrrumf-uri şi ba-haaa-uri, însă Jack abia dacă 
observă. Nu e decât bunul şi bătrânul Richard Raţionalu, 
făcând în mintea sa ceea ce Richard Raţionalu face de obicei. 
Richard mai supraviețuise unor asemenea lucruri şi ajunsese 
la capăt cu mintea mai mult sau mai puţin intactă... Însă 
avusese doisprezece ani. Amândoi avuseseră doisprezece ani în 
toamna aceea, iar când ai doisprezece ani, mintea şi corpul 
sunt mult mai elastice. 

Jack s-a învârtit încet în cerc, nevăzând nimic altceva decât 
câmpuri deschise (ceața de peste ele împrăştiindu-se acum 
într-o pâclă rară în căldura tot mai mare a zilei) şi, dincolo de 
ele, păduri albastru-cenuşii. Către sud-vest, cam la un 
kilometru şi jumătate, e un drum de pământ. Dincolo de el, la 
orizont sau poate puţin dincolo, cerul perfect de vară e puţin 
pătat de fum. 

Nu de la sobe, gândeşte Jack, nu în iulie, ci poate de la 
fabrici mici. Şi... 

Aude un fluierat - trei țârâituri lungi înfundate din cauza 
distanței. Inima pare să-i crească în piept, iar colțurile gurii i 
se ridică într-un soi de rânjet neputincios. 

— Dumnezeule, într-acolo e Mississippi, spune, şi-n jurul 
său fluturii de câmpie par să danseze în semn de aprobare, 
dantelăria dimineţii. Ăla-i Mississippi, sau cum l-or fi numind 
aici. lar fluieratul, prieteni şi vecini... 


Alte două țârâituri se rostogolesc prin ziua de început de 
vară. Sunt slabe din cauza depărtării, da, dar de aproape ar fi 
asurzitoare. Jack ştie asta. 

— E-un vas fluvial. Unul al naibii de mare. Poate unul cu 
elice. 

Jack porneşte către drum, spunându-şi că totul e doar un 
vis, necrezând nimic din asta, dar folosindu-se de ea aşa cum 
un acrobat se foloseşte de prăjină pentru echilibru. După ce-a 
făcut o sută de metri sau aşa ceva, se întoarce şi se uită 
înapoi. O dâră întunecată brăzdează lucerna, începând din 
locul unde a aterizat el şi venind drept spre locul unde se află 
acum. Aceasta e urma trecerii. Singura urmă. Departe în 
stânga (de fapt, aproape în spatele lui, acum) se află hambarul 
şi moara de vânt. Alea-s casa şi garajul meu, îşi spune. Cel 
puțin, asta sunt ele în lumea Chevroleturilor, războiului din 
Orientul Mijlociu şi-a emisiunii lui Oprah Winfrey. 

Merge mai departe şi aproape a ajuns la drum, când îşi dă 
seama că, la sud-vest, e mai mult decât fum. E şi un fel de 
vibraţie. Îi bate în cap ca începutul unei migrene. Şi e ciudat 
de variabilă. Dacă stă cu fața îndreptată fix spre sud, pulsația 
aceea neplăcută e mai slabă. Dacă se întoarce spre est, 
dispare. Spre nord, şi aproape dispare. Apoi, continuând să se 
rotească, îşi recapătă toată forța. Mai sâcâitor acum că a 
observat-o, aşa cum zumzetul unei muşte sau pocnetul unui 
calorifer într-o cameră de hotel e mai sâcâitor după ce începi 
cu adevărat să-l remarci. 

Jack se mai întoarce într-un cerc lent, complet. Sud, şi 
vibrația scade. Est, dispare. Nord, începe să revină. Vest, vine 
cu toată puterea. Sud-vest, şi e blocat ca butonul de căutare 
al unui radio de maşină. Bum, bum, bum. O vibraţie neagră şi 
dezgustătoare ca o migrenă, un miros ca de fum străvechi... 

— Nu, nu, nu, nu fum, spune el. Stă aproape până la piept 
în iarba văratică, cu pantalonii uzi leoarcă, cu fluturi albi 
fâlfâindu-i în jurul capului ca un halo distorsionat, cu ochii 
larg căscaţi, palid din nou obraji. În clipa aceasta, arată iar de 
doisprezece ani. E înfiorător cum şi-a regăsit şinele mai tânăr 
(şi poate mai bun). Nu e fum, miroase a... 


Din nou, scoate pe nepregătite gâjâitul acela. Pentru că 
mirosul - nu în nări, ci în miezul minţii - este de salam putred. 
Mirosul piciorului retezat şi pe jumătate putrezit al Irmei 
Freneau. 

— Simt mirosul lui, şopteşte Jack, ştiind că nu la miros se 
referă. 

Poate face pulsația aceea să fie orice doreşte el... inclusiv, îşi 
dă seama, să dispară. Simt mirosul Pescarului. Fie al lui, fie... 
nu ştiu. 

Porneşte la pas şi, peste o sută de metri, se opreşte iar. 
Pulsaţia din cap a dispărut, într-adevăr. S-a stins aşa cum se 
stinge transmisia radio când ziua se încălzeşte şi temperatura 
se îngroaşă. E-o uşurare. 

Aproape că a ajuns la drum, care fără-ndoială duce într-o 
direcție la o versiune anume a Ardenului şi în cealaltă la 
versiuni ale Centralia şi French Landing, când aude un ropot 
neregulat. Îl şi simte, urcându-i pe picioare ca un ritm 
întreținut la tobe de Gene Krupa. 

Se întoarce la stânga, apoi strigă într-un amestec de 
surprindere şi încântare. Trei uriaşe creaturi maronii cu 
urechi lungi şi fâlfâitoare trec în salturi pe lângă el, ridicându- 
se deasupra ierbii, scufundându-se înapoi în ea, apoi 
ridicându-se din nou deasupra. Seamănă cu nişte iepuri 
corciți cu nişte canguri. Ochii lor negri proeminenţi se uită cu 
o groază comică. Traversează drumul, picioarele lor plate (cu 
blană albă şi nu maronie) ridicând praful. 

— Hristoase! zice Jack, jumătate râzând şi jumătate 
plângând. Se plesneşte în mijlocul frunţii cu podul palmei. Ce- 
a fost asta, Richie băiete? Ai ceva de comentat la asta? 

Richie sigur că nu are. Îi spune lui-Jack că tocmai a suferit 
o extrem de vie... ba-haaa!... halucinație. 

— Sigur că da, spune Jack. lepuraşi uriaşi. Du-mă la cea 
mai apropiată întâlnire a Alcoolicilor Anonimi. 

Apoi, când păşeşte pe drum, se uită iar spre orizontul sud- 
vestic Şi spre pâcla de fum de acolo. Un sat. Şi oare localnicii 
se tem cano umbrele serii se apropie? Se tem de venirea 


nopţii? Se tem de creatura care le răpeşte copiii? Au ei nevoie 
de-un țopilist? Sigur că da. Sigur că... 

Ceva stă aruncat pe drum. Jack se apleacă şi ridică o şapcă 
de baseball Milwaukee Brewers, cu totul nelalocul ei în 
această lume a iepurilor uriaşi, dar indiscutabil reală. 
Judecând după banda plastică de potrivire a mărimii din 
spate, e şapca unui copil. Jack se uită înăuntru, ştiind ce va 
găsi, şi iat-o acolo, atent imprimantă pe cozoroc: TY 
MARSHALL. Şapca nu e aşa udă ca pantalonii săi, care sunt 
îmbibați de rouă dimineţii, însă nu e nici uscată. S-a aflat 
acolo, pe marginea drumului, crede el, încă de ieri. 
Presupunerea logică ar fi că răpitorul lui Ty l-a adus pe băiat 
pe aici, însă Jack nu crede asta. Poate că vibrația remanentă 
este cea care face să apară un alt gând, o altă imagine: 
Pescarul, după ce l-a ascuns bine pe Ty, umblând pe acest 
drum de ţară. La subsuoară e-o cutie de pantofi împachetată 
şi decorată cu timbre false. Pe cap are şapca de baseball a lui 
Ty, stând mai mult în echilibru, pentru că e prea mică pentru 
Pescar. Totuşi, el nu vrea să schimbe banda de potrivire. Nu 
vrea ca Jack s-o confunde cu şapca unui om în toată firea, nici 
măcar pentru o secundă. Pentru că-l ațâţă pe Jack, îl invită pe 
Jack să intre în joc. 

— L-a luat pe băiat în lumea noastră, bâiguie Jack. A fugit 
cu el în lumea asta. L-a ascuns undeva la loc sigur, ca un 
păianjen care pune o muscă deoparte. Viu? Mort? Viu, cred. 
Apoi s-a dus acolo unde-a ascuns-o pe Irma, oriunde ar fi 
asta. I-a luat piciorul şi mi l-a adus mie. L-a adus prin lumea 
asta, apoi a sărit înapoi în lumea mea ca să-l lase în verandă. 
A pierdut şapca pe drum, poate? I-a căzut de pe cap? 

Nu prea crede. Crede că futangiul ăsta, lepădătura asta, 
jegosul ăla ţopăitor dintr-o lume în alta, a lăsat basca 
intenționat. Ştia că, dacă Jack se va nimeri pe drumul acesta, 
o va găsi. 

Ţinând şapca la piept ca un fan al lui Miller Parker 
demonstrând respect pentru steag în timpul imnului naţional, 
Jack închide ochii?i se concentrează. E mai uşor decât s-ar fi 
aşteptat, dar bănuieşte că unele lucruri nu le uiţi niciodată - 


cum să decojeşti o portocală, cum să mergi pe bicicletă, cum 
să sari dintr-o lume în alta. 

La un băiat ca tine-şa oricum nu-i trăb-un vin ieftin, îl aude 
pe vechiul său prieten Speedy Parker şi-n vocea lui Speedy e-o 
notă de ironie. În acelaşi timp, senzaţia aceea de vertij se 
răsuceşte din nou prin Jack. După o clipă, aude sunetul 
alarmant al unei maşini care se apropie. 

Păşeşte în spate şi, în acelaşi timp, deschide ochii. Zăreşte o 
frântură dintr-un drum asfaltat - drumul văii Norway, dar... 

Un claxon tună şi-un Ford vechi şi prăfuit trece în trombă 
pe lângă el, oglinda laterală din partea pasagerului țâşnind la 
mai puțin de douăzeci de centimetri de nasul lui Jack Sawyer. 
Aer cald, din nou plin de vagul, dar înțepătorul iz al 
hidrocarburilor, îi scaldă obrajii şi fruntea, dimpreună cu 
vocea indignată a unui copil de fermier: 

— „dracului din drum, găoază... 

— Nu-mi place să fiu făcut găoază de-un absolvent de la 
coada vacii, zice Jack pe cea mai bună imitație a sa a vocii lui 
Richard Raţionalu şi, chiar dacă, pentru a fi sigur, adaugă un 
Ba-haaa! bombastic, inima îi bubuie puternic. Mamă, aproape 
c-a sărit înapoi chiar în fața timpului! 

Te rog, Jack, scuteşte-mă, zice Richard. Ai visat toata 
tărăşenia. 

Jack ştie mai bine. Chiar dacă se uită de jur împrejur 
absolut uluit, miezul sufletului său nu e deloc uluit, nu, nici 
cât negru sub unghie, încă are şapca, pentru început - şapca 
Brewers a lui Ty Marshall. Şi-apoi, podul de peste pârâul 
Tamarack e imediat după culmea următoare. În cealaltă 
lume, cea în care iepuri uriaşi țopăiau pe lângă tine, a mers pe 
jos poate un kilometru şi jumătate. În aceasta, a parcurs cel 
puţin şase jumate. 

Aşa a fost înainte, îşi spune, aşa a fost atunci când Jacky 
avea şase ani. Când toată lumea trăia în California şi nimeni 
nu trăia altundeva. 

Dar asta nu-i bine. Cumva, nu e bine. 

Jack stă pe marginea drumului care era de pământ cu 
câteva secunde în urmă şi care acum e de asfalt, stă şi se uită 


în jos la şapca de baseball a lui Ty Marshall şi încearcă să-şi 
dea seama ce mai exact nu e bine şi cum nu e bine, ştiind că 
probabil nu-i va reuşi şmecheria. Toate acestea au fost cu 
mult timp în urmă şi, pe deasupra, s-a străduit mult să-şi 
îngroape evident bizarele amintiri din copilărie încă de când 
avea treisprezece ani. Mai mult de jumătate din viața sa, cu 
alte cuvinte. O persoană nu-şi poate dedica aşa mult timp 
uitării, apoi să pocnească brusc din degete şi să se aştepte... 

Jack pocneşte din degete. Spune dimineţii călduroase de 
vară: 

— Ce s-a întâmplat când Jacky avea şase ani? Şi-şi 
răspunde singur la întrebare. 

— Când Jacky avea şase ani, taţi cânta la saxofon. Dar ce 
înseamnă asta; 

— Nu taţi, zice imediat Jack. Nu taţi al meu. Dexter 
Gordon. Piesa se numea Daddy Played the Horn, taţi cânta la 
saxofon. Sau poate albumul. 

Stă acolo, clatină din cap, apoi încuviințează. 

— Cântă. Taţi cântă. Taţi cântă la saxofon. 

Şi aşa, pur şi simplu, totu-i revine în amintire. Dexter 
Gordon cântând la combina stereo. Jacky Sawyer în spatele 
canapelei, jucându-se cu taxiul său londonez de jucărie, aşa 
de mulțumitor datorită greutății lui, care-l făcea cumva să 
pară mai real decât o jucărie. Tatăl lui şi tatăl lui Richard 
discutând. Phil Sawyer şi Morgan Sloat. 

Închipuie-ţi ce-ar fi tipul ăsta dincolo, spusese unchiul 
Morgan, iar aceea fusese prima aluzie pe care Jack Sawyer o 
prinsese despre Teritorii. Când Jacky avea şase ani, Jacky a 
prins de veste. ŞI... 

— Când Jacky a avut doisprezece ani, Jacky chiar s-a dus 
acolo, spune el. 

Ridicol! trâmbițează fiul lui Morgan. De-a dreptul... ba- 
haaa!... ridicol! Urmează să-mi spui că într-adevăr au fost 
oameni în cer! 

Dar înainte ca Jack să-i poată spune versiunii mentale a 
vechiului său amic asta sau orice altceva, soseşte o altă 
maşină. Aceasta opreşte lângă el. Uitându-se bănuitor pe 


geamul şoferului (expresia e una obişnuită, a aflat Jack, şi nu 
înseamnă nimic în sine) este Elvena Morton, menajera lui 
Henry Leyden. 

— Ce mama tuturor sfinților cauţi pe-acilea, Jack Sawyer? 
îl întreabă ea. 

EI îi oferă un zâmbet. 

— N-am dormit prea bine, doamnă Morton. M-am gândit să 
fac o plimbărică şi să-mi limpezesc gândurile. 

— Şi-ntotdeauna când vrei să-ți limpezeşti gândurile te 
plimbi prin rouă? întreabă ea, coborând privirea la jeanşii lui, 
care sunt uzi până la genunchi şi chiar puţin mai sus. Te- 
ajută asta? 

— Se pare că m-am pierdut în propriile-mi gânduri, se 
explică el. 

— Aşa se pare, zice ea. Urcă şi-o să te duc eu aproape până 
acasă. Doar dacă, desigur, nu mai ai nişte gânduri de 
limpezit. 

Jack simte nevoia să surâdă. A fost o poantă bună. Li 
aminteşte de răposata lui mamă, de fapt. (Când o întreba fiul 
ei nerăbdător ce aveau la cină şi când va fi servită, Lily 
Cavanaugh răspundea uneori: „Băşini prăjite cu ceapă, 
budincă de vânt şi sos de aer la desert, vino şi serveşte-le la o 
murătură jumate.”) 

— Cred că mai bine de-atât nu o să-mi limpezesc azi 
gândurile, zice el şi dă ocol bătrânei Toyota maro a doamnei 
Morton. Pe scaunul pasagerului ce-o pungă maronie din care 
ies lucruri înfrunzite. Jack o împinge în mijloc, apoi se aşază. 

— Nu ştiu dacă cine se trezeşte de dimineață departe 
ajunge, spune ea, pornind maşina, dar cumpărătorul care se 
trezeşte devreme ia cele mai bune verdețuri de la Roy's, asta ţi- 
o pot zice. Pe deasupra, îmi place s-ajung acolo înaintea 
tândăloşilor. 

— Tândăloşi, doamnă Morton? 

Ea îi aruncă cea mai bună privire suspicioasă, cu ochii 
oțeliți la colțuri, cu colțul drept al gurii lăsat în jos de parcă ar 
fi gustat ceva acru. 


— Ocupă locul de la tejghea şi discută despre Pescar 
încoace şi Pescar încolo. Cine ar putea fi, ce ar putea să fie - 
un suedez sau un polonez sau un irlandez - şi desigur ce-i vor 
face ei când va fi prins, lucru care s-ar fi întâmplat deja de 
mult dacă la cârma situației s-ar fi aflat oricine, numai cap- 
pătrat ăla de Dale Gilbertson nu. Aşa zic ei. E-uşor să vorbeşti 
când stai cu curu' la căldurică pe tabureţii lu” Rob Soderholm, 
c-o cană de cafea într-o mână şi-o gogoaşă-n cealaltă. Io aşa 
cred. Sigur, juma! dintre ei au în buzunaru' de la spate cecul 
de şomaj, da' despre asta nu vor să vorbească. Tata obişnuia 
să zică: 

„Arată-mi un om care-i prea bun să strângă fânu-n iulie şi- 
o să-ți arăt unu' care n-o să mişte-un deget nici tot restu' 
anului.” 

Jack se aşază în scaunul pasagerului, cu genunchii proptiți 
de bord, şi priveşte drumul cum le rămâne în urmă. Vor 
ajunge înapoi cât ai clipi. Pantalonii lui încep să se usuce şi el 
se simte ciudat de liniştit. Lucrul plăcut la Elvena Morton este 
că nu trebuie să participi la discuţie, pentru că ea-i bucuroasă 
să vorbească singură. Îi mai trece prin cam încă un lilysm. 
Despre o persoană foarte gureşă (unchiul Morgan, de pildă), 
era înclinată să spună că limba lui cutare este „prinsă la 
mijloc şi bate din ambele capete”. 

El rânjeşte slab şi ridică nepăsător mâna ca să-şi ascundă 
gura de doamna M. L-ar întreba ce e aşa comic, şi el ce i-ar 
putea răspunde? Că tocmai s-a gândit că limba ei e prinsă de 
la mijloc? însă mai e comic şi felul în care gândurile şi 
amintirile se revarsă înapoi. Nu ieri a încercat s-o sune pe 
mama lui, uitând că e moartă? Asta i se pare acum un lucru 
pe care l-ar fi făcut într-o altă viață. Poate că era o altă viaţă. 
Dumnezeu ştie că nu mai pare acelaşi om care a coborât 
dimineață din pat, temător şi dominat de-un sentiment cel 
mai bine descris ca fiind „osânditor”. Se simte cu adevărat în 
viață pentru întâia oară de când... ei bine, de când Dale 
Gilbertson l-a adus tocmai pe drumul acesta, presupune el, şi 
i-a arătat căsuţa frumoasă care-i aparținuse odinioară tatălui 
lui Dale. 


Între timp, Elvena Morton turuie mai departe. 

— Deşi recunosc şi că profit de orice scuză pentru a ieşi din 
casă atunci când începe cu Mongoloidul Nebun, zice ea. 

Mongoloidul Nebun e termenul cu care doamna Morton se 
referă la personajul şobolanul din Wisconsin al lui Henry. Jack 
încuviințează înțelegător din cap, neştiind că peste puţine ore 
va întâlni un individ a cărui poreclă este Ungurul Nebun. 
Micile coincidenţe ale vieții. 

— Întotdeauna dimineaţa devreme îşi pune-n cap să-l facă 
pe Mongoloidul Nebun, şi i-am spus: „Henry, dacă tre' să strigi 
aşa şi să spui lucruri îngrozitoare şi-apoi să pui muzica aia 
îngrozitoare cântată de puşti care n-ar fi trebui niciodată 
lăsaţi să se apropie de o tubă, darămite de-o chitara electrică, 
de ce-o faci dimineața, când ştii că-ţi strică tot restul zilei?” Şi 
aşa e, se alege c-o migrenă de patru ori din cinci când se 
preface că este Mongoloidul Nebun şi, până dup-amiază, stă 
întins în dormitor cu o pungă de gheaţă pe sărmana lui frunte 
şi, pe deasupra, în zilele alea nu îmbucă nimic la prânz. Când 
verific a doua zi, uneori masa de seară nu mai e - o las 
întotdeauna în acelaşi loc în frigider, decât dacă nu-mi spune 
el că vrea să gătească singur -, dar de cele mai multe ori e încă 
acolo şi chiar şi când nu mai e cred că uneori o aruncă doar la 
gunoi. 

Jack mormăie. Mai mult nu trebuie să facă. Cuvintele ei îl 
învăluie şi el se gândeşte la cum va pune tenisul într-o pungă 
pentru dovezi, îl va mânui cu cleştii pentru foc, iar când o să-l 
ducă la secția de poliție, lanțul dovezilor va începe. Se 
gândeşte la cum trebuie să se asigure că nu mai e nimic în 
cutia de tenişi, şi să arunce o privire la hârtia de împachetat. 
Mai vrea să verifice şi pliculețele alea de zahăr. Poate că e 
numele vreunui restaurant imprimat sub pozele cu păsări. 
Şansele sunt mici, dar... 

— Iar el zice: „Doamnă M., nu mă pot abţine. În unele zile 
mă trezesc pur şi simplu în pielea şobolanului. Şi, chiar dacă 
plătesc pentru asta mai târziu, am parte de atâta bucurie cât 
timp mă ţine pasa. O bucurie aşa mare!” Şi io l-am întrebat, i- 
am zis: „Unde-i bucuria într-o muzică despre copii care vor să- 


şi omoare părinții şi să mănânce fetuşi şi să facă sex cu 
animale” - despre asta era vorba într-unu' dintre cântecele 
alea, Jack, am auzit limpede ca bună ziua - "şi toate alea?” |- 
am întrebat, şi el a zis... Hopa, uite c-am ajuns. 

Au ajuns într-adevăr la aleea care oferă acces spre casa lui 
Henry. Mai departe cu cinci sute de metri se vede acoperişul 
locuinţei lui Jack. Camioneta sa Ram scânteiază senină în 
fața casei. Nu-şi vede veranda, cu siguranță nu poate vedea 
oroarea care zace pe scândurile ei, aşteptând să fie curățată 
de cineva. Să fie curățată în numele decenţei. 

— Te-aş putea duce chiar până acasă, zice ea. Chiar, ce-ar fi 
să te duc? 

Jack, gândindu-se la tenisul şi la mirosul de salam putred 
din jurul lui, zâmbeşte, clatină din cap şi deschide iute 
portiera pasagerului. 

— Se pare că totuşi mai am nişte gânduri de limpezit, 
spune. 

Femeia se uită la el cu acea expresie de suspiciune 
nemulțumită care de fapt este, suspectează Jack, iubire. Ea 
ştie că Jack a luminat viaţa lui Henry Leyden şi, fie şi numai 
pentru asta, el crede că ea îl iubeşte. Îi place să spere asta, în 
orice caz. Îi trece prin gând că femeia n-a spus nimic despre 
şapca de baseball pe care o are în mână, dar de ce s-o facă? În 
această parte de lume, oricine are cel puțin patru asemenea 
şepci. 

Porneşte de-a lungul drumului, cu părul fluturând (zilele 
când îşi făcea frizuri fistichii la Chez-Chet pe Rodeo Drive au 
trecut demult - aici suntem în ținutul Coulee şi, când îşi 
aminteşte totuşi de păr, se lasă tuns de bătrânul Herb Roeper 
de pe Chase Street, de lângă Amvets), cu pas lung şi nepăsător 
ca de băiat. Doamna Morton se apleacă pe geam şi strigă după 
el: 

— Schimbă-ţi jeanşii ăia, Jack! Imediat ce intri în casă! Nu- 
i lăsa să se uşte pe tine! Aşa începe artrita! 

El ridică o mână fără să se întoarcă şi strigă înapoi: 

— Aşa-i! 


Cinci minute mai târziu, merge din nou pe propria sa alee 
din fața casei. Cel puţin o vreme, teama şi depresia l-au 
părăsit. La fel şi surescitarea, ceea ce-i o uşurare. Ultimul 
lucru de care are nevoie un ţopilist e să intre valvârtej într-o 
anchetă în stare de surescitare. 

Când zăreşte cutia din verandă - şi hârtia de ambalaj, şi 
penele, şi tenisul de copil, să nu uităm de asta - Jack se 
întoarce cu gândul la doamna Morton citându-l pe acel mare 
înțelept Henry Leyden. 

Nu mă pot abţine. În unele zile mă trezesc pur şi simplu în 
pielea şobolanului. Şi, chiar dacă plătesc pentru asta mai 
târziu, am parte de atâta bucurie cât timp mă ține pasa. O 
bucurie atât de mare! 

O bucurie atât de mare. Jack a simțit şi el asta din când în 
când în calitate de detectiv, uneori în timp ce ancheta scena 
unei crime, cel mai adesea în vreme ce chestiona un martor 
care ştia mai mult decât el sau ea spunea... iar asta e ceva ce 
Jack Sawyer ştie aproape întotdeauna, ceva ce adulmecă. 
Presupune că şi dulgherii simt bucuria aceea când lucrează 
deosebit de bine, arhitecţii când liniile sunt trasate Pe plan 
exact cum trebuie. Singura problemă e că cineva din French 
Landing (poate din unul dintre oraşele dimprejur, dar Jack 
pariază pe French Landing) încearcă bucuria aceea ucigând 
copii şi mâncând părți din corpuşoarele lor. 

Cineva din French Landing, din ce în ce mai des, se trezeşte 
în pielea Pescarului. 


Jack intră în casă pe uşa din spate. Se opreşte în bucătărie 
să ia o cutie cu punguţe de mari dimensiuni, două pungi 
pentru gunoi, un făraş şi mătura de paie. Deschide 
compartimentul pentru făcut gheaţă al frigiderului şi umple 
una dintre pungile menajere cu jumătate dintre cuburi - în 
ceea ce-l priveşte pe Jack Sawyer, sărmanul picior al Irmei 
Freneau era aproape putrezit. 

Dă fuga în studioul său, de unde ia un carneţel cu foi 
galbene, un marker negru şi-un pix. În living, ia perechea mai 


scurtă de cleşti pentru foc. Şi, când se întoarce în verandă, şi-a 
lăsat în linii mari identitatea secretă de Jack Sawyer deoparte. 

Sunt un ŞOPILIST, îşi spune, zâmbind. Apărător al modului 
de viață american, prieten al ciungilor, ologilor şi morţilor. 

Apoi, uitându-se în jos la tenisul înconjurat de 
dezgustătorul lui norişor de putoare, zâmbetul i se şterge de 
pe față. Simte o doză din necuprinsul mister pe care l-am 
simțit şi noi atunci când am dat peste Irma în restaurantul 
abandonat dărâmat. Va face tot ce va putea să onoreze 
această rămăşiţă, exact cum am făcut şi noi tot ce am putut 
ca să onorăm copilul. Se gândeşte la autopsiile la care a 
asistat, la adevărata solemnitate care se ascunde în spatele 
glumelor şi cruzimilor de măcelărie. 

— Irma, tu eşti? întreabă cu voce joasă. Dacă eşti tu, ajută- 
mă acum. Vorbeşte-mi. E timpul ca morții să-i ajute pe cei vii. 

Fără să se gândească la ce face, Jack îşi sărută degetele şi 
aruncă sărutul în jos, spre tenis. Îşi spune: Mi-ar plăcea să-l 
omor pe omul - sau ființa - care a făcut asta. Să-l spânzur de 
mâini, viu şi urlând, în vreme ce-şi umple pantalonii. Să-l trimit 
pe cealaltă lume în putoarea propriei sale dejecții. 

Dar astfel de gânduri nu sunt onorabile, şi el le alungă. 

Prima punguţă e pentru tenisul cu rămăşița de picior 
înăuntru. Foloseşte cleştii. Sigilează punguţa. Scrie data pe ea 
cu markerul. Notează felul dovezii în carnețel cu pixul. Pune-l 
în punga menajeră în care se află gheața. 

A doua e pentru şapcă. Nu e nevoie de cleşti la asta; a atins 
deja obiectul. Îl pune în punguţă. O sigilează. Scrie data, 
notează felul dovezii în carnețel. 

A treia punguţă e pentru hârtia maro de împachetat. O ţine 
o clipă în lumină cu cleştii, examinând timbrele false. Sub 
fiecare imagine scrie PRODUS DE domino, nimic mai mult. 
Niciun nume de restaurant, nimic de felul ăsta. În punguţă cu 
ea. Sigileaz-o. Scrie data. Notează felul dovezii. 

Adună penele cu mătura şi făraşul şi le pune în a patra 
punguţă. În cutie mai sunt câteva pene. Ia cutia cu cleştii, 
aruncă penele dinăuntru în făraş, după care inima îi face un 
salt mare în piept, părând să se lovească de cutia toracică 


precum un pumn. E ceva scris pe fundul cutiei. A fost folosit 
acelaşi marker Sharpie pentru a alcătui aceleaşi litere 
nesigure. Şi oricine le-ar fi scris ştie cui se adresa. Nu lui Jack 
Sawyer cel din exterior; dacă ar fi fost aşa, el - Pescarul - i s-ar 
fi adresat fără-ndoială cu Hollywood. 

Mesajul acesta este adresat omului dinlăuntru şi copilului 
care a existat înainte ca Jack „Hollywood” Sawyer să fi fost 
măcar conceput ca idee. 


ÎNCEARCĂ LA ED'S EATS AND DOGS, ȚOPILISTULE. 
NEPRETINU' TĂU, 
PESCARUL. 


— Neprieten, murmură Jack. Da. 

Folosindu-se de cleşti, ridică de jos cutia şi-o pune în a doua 
pungă menajeră; nu are punguțe pentru dovezi suficient de 
mari pentru ea. Apoi strânge toate dovezile lângă el într-o 
grămăjoară ordonată. 

Treaba asta arată întotdeauna la fel, deopotrivă sinistră şi 
prozaică, fotografiile acelea pe care le vedeai în revistele despre 
crime adevărate. 

Se duce înăuntru şi formează numărul lui Henry. Se teme 
că-i va răspunde doamna Morton, însă cel care ridică 
receptorul e chiar Henry, slavă cerului. Pasa lui de-acum de 
şobolanism aparent i-a trecut, deşi nu întru totul; chiar şi la 
telefon, Jack aude bubuitul şi zăngănitul slab al „chitarelor 
electrice”. 

Cunoaşte bine Ed's Eats, spune Henry, dar de ce l-ar 
interesa pe Jack un loc ca acela? 

— Nu-i decât o dărâmătură acum; Ed Gilbertson a murit 
destul de demult şi unii oameni din French Landing ar spune 
că asta-i o binecuvântare, Jack. Locul ăla era un fief al 
ptomainei. O durere de stomac în aşteptare. Te-ai fi aşteptat 
să-l închidă comisia de sănătate publică, dar Ed avea relații. 
Pe Dale Gilbertson, de exemplu. 

— Erau rude? întreabă Jack şi, când Henry răspunde cu 
un: „Futu-i, sigur că da”, un lucru pe care prietenul lui nu l- 


ar spune niciodată în mod normal, Jack înțelege că, deşi 
Henry s-ar putea să fi scăpat de data asta de migrenă, 
şobolanul acela încă-i mai aleargă prin minte. Jack a mai 
auzit frânturi asemănătoare din George Rathbun ivindu-se 
din când în când, neaşteptate exultări rubiconde ieşite din 
gâtlejul slab al lui Henry, şi mai e şi felul în care Henry îşi ia 
deseori rămas-bun, aruncând câte-un Ding-dong sau 
Hodoronc-tronc peste umăr: acela nu-i decât şeicul, şarmul, 
şocul ieşind la suprafață pentru o gură de aer. 

— Unde se află, mai exact? întreabă el. 

— E greu de spus, răspunde Henry. 

Acum pare puţin iritat. 

— Pe lângă magazinul ăla cu unelte agricole... Goltz's? Din 
cate îmi amintesc, aleea e aşa lungă că ai putea-o numi de 
fapt drum de acces. lar dac-o existat vreodată un indicator, a 
dispărut demult. Când Ed Gilbertson şi-a vândut ultimul 
chili-dog plin de microbi, Jack, tu probabil că era în clasa 
întâi. Despre ce-i vorba? 

Jack ştie că ceea ce se gândeşte să facă este ridicol judecat 
după standardele investigatorii normale - nu poţi să-l inviți pe 
un civil la o scenă a crimei, mai ales nu la scena unui omor - 
însă aceasta nu-i o investigaţie normală. Are o dovadă pusă 
bine la păstrare pe care a recuperat-o dintr-o altă lume, cât de 
anormal e asta? Sigur că poate găsi demult sucombatul local 
Ed's Eats; cineva de la Goltz's îi va arăta fără-ndoială în ce 
direcție s-o ia. Dar... 

— Pescarul tocmai mi-a trimis unul dintre tenişii Irmei 
Freneau, spune Jack. Cu piciorul Ilrmei încă-n el. 

Prima reacție a lui Henry este o inspiraţie profundă, 
tăioasă. 

— Henry? Te simţi bine? 

— Da. 

Vocea bărbatului e afectată de şoc, dar stăpânită. 

— Ce îngrozitor pentru fată şi mama ei. Face o pauză. 

— Şi pentru tine. Pentru Dale. Altă pauză. 

— Pentru oraşul ăsta. 

— Da. 


— Jack, vrei să te duc eu la Ed's? 

Henry poate face asta, Jack ştie. Simplu ca bună ziua. 
Hodoronc-tronc. Şi să fim serioşi - de ce l-a sunat pe Henry? 

— Da, răspunde el. 

— Ai sunat la poliție? 

— Nu. 

O să mă întrebe de ce nu, iar eu ce-o să-i spun? Că nu vreau 
ca Bobby Dulac, Tom Lund şi toți ceilalți să se fâţâie pe-acolo, 
să-şi amestece mirosurile cu cel al făptaşului, până să am 
ocazia să-l miros eu însumi? Că nu am încredere că vreunul 
dintre ei nu va da totul peste cap, şi aici mă refer inclusiv la 
Dale? 

Dar Henry nu-l întreabă. 

— O să aştept la capătul aleii, spune el. Spune-mi doar 
când. 

Jack îşi calculează lucrurile pe care le mai are de făcut cu 
dovezile, lucruri care vor sfârşi prin dosirea tuturor în cutia 
căruciorului de Pe platforma camionetei sale. Îşi aminteşte să 
ia cu el mobilul, care de obicei nu face decât să stea pe 
suportul de încărcare din birou. O să trebuiască să anunţe 
despre cele întâmplate imediat ce va fi văzut rămăşiţele Irmei 
la fața locului şi va fi terminat acea vitală primă cercetare a 
scenei. Apoi, Dale şi băieţii lui n-au decât să vină. Să aducă şi 
fanfara liceului cu ei, dacă o să vrea. Aruncă o privire la 
ceasul de la încheietura mâinii şi vede că e aproape opt. Cum 
de s-a făcut atât de târziu aşa devreme? Distanţele sunt mai 
scurte în celălalt loc, asta-şi aminteşte, dar oare şi timpul se 
scurge mai repede? Sau, pur şi simplu, să fi pierdut el simţul 
trecerii lui? 

— Vin la opt şi un sfert, spune. lar când ajungem la Ed's 
Eats, tu o să rămâi în camioneta mea ca un băiat cuminte 
până ce-o să-ți spun că poți să cobori. 

— Am înţeles, mon capitaine. 

— Ding-dong. 

Jack pune receptorul în furcă şi se întoarce în verandă. 


Lucrurile nu vor merge aşa cum speră Jack. Nu va avea 
parte de acea primă privire clară şi nu va simţi mirosul. De 
fapt, până-n după-amiaza aceasta, situația în French 
Landing, deja volatilă, va fi pe punctul de-a scăpa de sub 
control. Deşi sunt mulți factori care acționează aici, principala 
cauză a acestei ultime escaladări va fi Ungurul Nebun. 

În această poreclă se regăseşte o doză bună de umor 
provincial, cum ar fi să-i spui funcţionarului costeliv de la 
bancă Joe Uriaşul sau proprietarului de librărie purtător de 
ochelari trifocali Ochi de Vultur. Arnold Hrabowski, la 
înălțimea sa de un metru şaptezeci şi la cele şaizeci şi opt de 
kilograme, este cel mai pirpiriu bărbat de pe statul de plată al 
lui Dale Gilbertson. De fapt, este cea mai pirpirie persoană de 
pe statul de plată al lui Dale, căci şi Debbie Anderson, şi Pam 
Stevens îl depăşesc în greutate şi în înălțime (la un metru 
optzeci şi cinci, Debbi ar putea mânca papară de pe capul lui 
Arnold Hrabowski). Ungurul Nebun este de asemenea un tip 
aproape inofensiv, genul de individ care-şi tot cere iertare că 
dă amenzi indiferent de câte ori Dale i-a spus că asta-i o 
politică foarte găunoasă, şi care se ştie că îşi începe 
interogatoriile cu expresii nefericite precum: Scuzați-mă, dar 
mă întrebam... Prin urmare, Dale îl ţine la birou cat mai mult 
posibil, sau în centru, unde-l cunoaşte toată lumea şi 
majoritatea îl tratează cu un respect absent. Face turul 
gimnaziilor din district în pielea Ofițerului Prietenos. Micuţii, 
neştiind că primesc primele lor lecţii despre efectele nocive ale 
drogurilor de la Ungurul Nebun, îl adoră. Când ţine discursuri 
mai grave despre droguri, băutură şi conducere imprudentă la 
liceu, puştii moțăie sau şi trimit bilețele, deşi cred că maşina 
pe care o conduce, cumpărată din banii programului DARE de 
instruire cetățenească în şcoli - un Pontiac jos, lucios, pe 
portierele căruia scrie SPUNEŢI NU - este foarte mişto. Una 
peste alta, ofițerul Hrabowski este cam la fel de captivant ca 
un sandvici cu ton, fără maioneză. 

Dar în anii şaptezeci, vedeţi voi, a fost un aruncător-minune 
la echipa St Louis şi-apoi la Kansas City Royals, un individ 
foarte înfiorător, nimic de zis, şi numele lui era Al Hrabosky. 


În loc să intre de pe tuşă cum fac toţi jucătorii, el intra cu paşi 
țanţoşi, şi, înainte să înceapă jocul (de obicei în repriza a 
noua, când bazele sunt pline-ochi şi jocul e la apogeu), Al 
Hrabosky se întorcea cu spatele la adversar, lăsa privirea în 
pământ, strângea pumnii şi lovea o dată, foarte tare, în aer cu 
ei, ridicându-şi moralul. Apoi se întorcea cu fața şi începea să 
arunce mingi cu adevărat rapide, dintre care multe la câțiva 
centimetri de bărbiile celor cu bâta în mână. Era desigur 
numit Ungurul Nebun, şi până şi un orb vedea că era cel mai 
bun aruncător din liga profesionistă. Şi desigur că Arnold 
Hrabowski e cunoscut acum, trebuie să fie cunoscut, drept 
Ungurul Nebun. În urmă cu câţiva ani, a încercat chiar şi să- 
şi lase o mustață a la Fu Manchu, aşa cum avea faimosul 
aruncător. Dar în vreme ce mustața lui Al Hrabosky era la fel 
de înfiorătoare ca însemnele de război Zulu, a lui Arnold 
provoca doar chicoteli - o asemenea mustață să apară pe 
chipul acela blajin de contabil, numai imaginaţi-vă! -, aşa că 
şi-a ras-o. 

Ungurul Nebun din French Landing nu e-un tip rău; face 
atât cat in stă în puteri şi, în împrejurări normale, asta 
înseamnă atât cât trebuie. Însă acestea nu sunt zile normale 
în French Landing, acestea sunt alunecoasele zile ale 
alunecării, zilele abbalah-opopanax, şi el este exact genul de 
ofițer de care se teme Jack. lar în această dimineaţă, el chiar 
dacă fără să vrea, va face dintr-o situație rea una mult mai 
rea. 

Apelul de la Pescar vine pe telefonul de urgenţe 911 la opt şi 
zece dimineața, în timp ce Jack termină de luat notițe în 
carnețelul său cu foi galbene şi Henry merge încet spre 
capătul aleii sale, mirosind dimineața de vară cu mare plăcere 
în pofida umbrei pe care veştile lui Jack a aruncat-o peste 
mintea sa. Spre deosebire de unii dintre ofițeri (Bobby Dulac, 
de pildă), Ungurul Nebun citeşte textul de lângă telefonul de 
urgenţe cuvânt cu cuvânt. 


ARNOLD HRABOWSKI: Bună, aici Departamentul de Poliție 
French Landing, ofițerul Hrabowski la telefon. Aţi format 911. 


Aveţi o urgență? 

[Sunet ininteligibil... dres de voce?] 

A.H.: Alo? Aici ofițerul Hrabowski, pe linia 911. Aveţi... 

APELANT: Salut, cur belit. 

A.H.: Cine vorbeşte? Aveţi o urgență? 

A.: Voi aveţi o urgenţă. Nu eu. Voi. 

A.H.: Cu cine vorbesc, vă rog? 

A.: Cu cel mai groaznic coşmar al tău. 

A.H.: Domnule, vă pot cere să vă declinați identitatea? 

A.: Abbalah. Abbalah-dun. [Transcriere fonetică.] 

A.H.: Domnule, nu... 

A.: Sunt Pescarul. 

[Tăcere.] 

A.: Care-i problema? Eşti speriat? Aşa şi trebuie. 

A.H.: Domnule. A, domnule. Există pedepse pentru false... 

A.: Există bice-n iad şi lanţuri în şaiol. /Apelantul s-ar putea 
să. spună Seol”.] 

A.H.: Domnule, dacă mi-aţi putea spune numele... 

A.: Numele meu este legiune. Numărul meu este mult. Sunt 
un şobolan sub podeaua universului. Robert Frost a spus 
asta. [Apelantul râde.] 

A.H.: Domnule, dacă rămâneţi la aparat, vi-l pot da pe şeful 
meu. 

A.: Taci şi cască urechile, cur belit. Se înregistrează ce zic? 
Sper că da. Aş putea beşteli /Apelantul s-ar putea să spună 
„bpruia”, dar cuvântul e indistinct.] dacă aş vrea, dar nu vreau 
asta. 

A.H.: Domnule, eu... 

A.: Linge-mi scrotu', maimuţă. Am lăsat una şi m-am 
săturat să aştept s-o găsiţi. Încercaţi la Ed's Eats and Dogs. S- 
ar putea să fie puţin putridă acu”, da' când era nouă, era 
foarte [Apelantul prelungeşte litera r, transformând cuvântul în 
„foarrrte”] gustoasă. 

A.H.: Unde sunteţi? Cine vorbeşte? E cumva o glumă... 

A.: Spune-i ţopilistului că-l salut. 


Când a început apelul, pulsul Ungurului Nebun îşi vedea 
perfect liniştit de cele şaizeci şi opt de bătăi normale pe minut. 
Când se încheie la opt şi douăsprezece minute, ceasornicul lui 
Arnold Hrabowski a lua-o razna. E palid. La jumătatea 
apelului, s-a uitat la afişajul cu identitatea apelantului şi a 
notat numărul de acolo cu o mână care îi tremura atât de 
tare, încât cifrele s-au lăbărțat în sus şi-n jos pe trei rânduri 
în carnețel. Când Pescarul închide şi el aude sunetul liniei 
libere, Hrabowski e atât de tulburat, că încearcă să sune 
înapoi de pe telefonul roşu, uitând că 91l permite doar 
primirea de apeluri. Degetele sale lovesc carcasa de plastic 
neted a telefonului şi aruncă receptorul în furcă, înjurând 
speriat. Se uită la el de parcă l-ar fi muşcat. 

Hrabowski apucă receptorul telefonului negru de lângă cel 
pentru 911, dă să formeze numărul de la care a fost sunat, 
însă degetele îl trădează şi nimeresc două cifre deodată. 
Bărbatul înjură din nou, şi Tom Lund, trecând pe-acolo cu o 
cană de cafea, spune: 

— Care-i problema, Arnie? 

— Cheamă-l pe Dale! strigă Ungurul Nebun, speriindu-l pe 
Tom atât de tare, că-şi varsă cafea peste degete. Spune-i să 
vină aici acuma! 

— Ce dracu ' te-a apu... 

— ACUMA, fir-ar să fie! 

Tom se mai uită o clipă la Hrabowski, cu ochi mari, cu 
sprâncenele ridicate, apoi se duce să-i spună lui Dale că 
Ungurul Nebun Pare să fi înnebunit de-adevăratelea. 

Când încearcă a doua oară, Hrabowski reuşeşte să formeze 
numărul. Sună. Şi mai sună de câteva ori. 

Dale Gilbertson apare, ţinând şi el în mână o cană de cafea. 
Sub ochi are umbre întunecate, iar liniile de la colțurile gurii 
sale sunt mult mai pronunţate ca de obicei. 

— Arnie? Care-l... 

— Ascultă ultima convorbire telefonică, zice Arnold 
Hrabowski. Cred că era... alo! 

Acest din urmă cuvânt iese lătrat. Bărbatul se apleacă în 
față în spatele mesei de dispecerat şi împrăştie hârtiile care 


încotro. 

— Alo, cu cine vorbesc? 

Ascultă. 

— E poliția, uite cine e. Ofițerul Hrabowski, FLPD. Acuma 
spune-mi tu. Cine eşti? 

Dale, între timp, şi-a pus căştile pe cap şi ascultă, cu groază 
crescândă, cel mai recent apel venit pe firul de 911 al French 
Landingului. Dumnezeule mare, îşi spune. Primul său impuls - 
primul absolut - este să-l sune pe Jack Sawyer şi să-i ceară 
ajutorul. Să-l ceară în gura mare, ca un copilaş cu mâna 
prinsă la uşă. Apoi îşi spune să-şi vină în fire, că asta e 
datoria lui, că-i place sau nu, şi-ar fi bine să-şi vină în fire şi 
să-ncerce s-o facă. Pe deasupra, Jack s-a dus la Arden cu Fred 
Marshall s-o viziteze pe soţia nebună a lui Fred. Cel puţin, 
ăsta era planul. 

Până una-alta, poliţiştii se adună în jurul biroului de 
recepție: Lund, Tcheda, Stevens. Ce vede Dale când se uită la 
ei e doar ochi mari şi fețe palide, uluite. Iar cei de pe teren? Cei 
aflați acum în afara serviciului? Deloc mai bine. Cu excepția 
lui Bobby Dulac, deloc mai bine. Simte disperare şi, totodată, 
oroare. O, ăsta-i un coşmar. Un camion fără frâne rulând pe 
deal în jos către curtea aglomerată a unei şcoli. 

Îşi dă jos căştile, făcându-şi o tăietură mică lângă ureche 
fără să simtă. 

— De unde a venit? îl întreabă pe Hrabowski. 

Ungurul Nebun a închis telefonul şi acum nu face decât să 
şadă acolo, înmărmurit. Dale îl prinde de umeri şi-l scutură. 
De unde a venit? 

— De la 7-Eleven, răspunde Ungurul Nebun, şi Dale îl aude 
pe Danny Tcheda cum icneşte. Nu foarte departe de locul unde 
a dispărut bicicleta băiatului familiei Marshall, cu alte 
cuvinte. Tocmai am discutat cu domnul Rajan Patel, 
vânzătorul din tura de zi. Spune că numărul corespunde cu 
telefonul public din fața magazinului. 

— A văzut cine a l-a folosit? 

— Nu. Era în spate, prelua o livrare de bere. 

— Eşti sigur că Patel însuşi nu a... 


— Mda. Omul are accent indian. Pronunţat. Tipul de la 
911... Dale, l-ai auzit şi tu. Părea să fie oricine. 

— Ce se întâmplă? întreabă Pam Stevens. Însă are o 
bănuială; cu toţii au. Totul e o chestiune de detalii. Ce s-a 
întâmplat? 

Pentru că e cea mai rapidă cale de a-i informa, Dale pune 
din nou înregistrarea convorbirii telefonice, de data asta pe 
difuzor. În tăcerea împietrită care urmează, Dale spune: 

— Mă duc la Ed's Eats. Tom, tu vii cu mine. 

— Da, domule! zice Tom Lund. Pare aproape bolnav de 
încântare. 

— Să mai vină după mine alte patru patrule. 

Mare parte din mintea lui Dale e înghețată; treburile 
acestea procedurale patinează ameţitor pe gheață. Mă descurc 
bine cu procedura şi organizarea, îşi spune. Am puține 
probleme numai cu prinderea blestematului ăluia de ucigaş 
psihopat. 

— Toate perechile. Danny, tu şi Pam în prima. Plecaţi la 
cinci minute după mine şi Tom. Cinci minute numărate la 
secundă, şi fără girofar sau sirenă. O să păstrăm tăcerea atât 
cât putem. 

Danny Tcheda şi Pam Stevens se uită unul la celălalt, 
încuviințează, apoi îl privesc din nou pe Dale. Dale se uită la 
Arnold „Ungurul Nebun” Hrabowski. Mai alege trei perechi, 
încheind cu Dit Jesperson si Bobby Dulac. Bobby e singurul 
de care într-adevăr e nevoie să fie acolo; ceilalți sunt doar ca o 
asigurare şi - să dea Domnul să nu fie necesar - pentru 
controlul mulțimii. Toţi vor trebui să pornească la intervale de 
cinci minute. 

— Lasă-mă şi pe mine să vin, se roagă Arnie Hrabowski. 
Haide, şefu', ce spui? 

Dale deschide gura să spună că vrea ca Arnie să rămână pe 
poziție, dar apoi vede privirea plină de speranţă din ochii aceia 
cafenii, apoşi. Până şi-n profunda sa nelinişte, Dale nu se 
poate opri să nu reacționeze la asta, măcar puţin. Pentru 
Arnie, viața de polițist înseamnă prea des să stea pe trotuar 
atunci când parada trece pe stradă. 


Halal paradă, îşi spune el. 

— Să-ţi zic cum facem, Am, spune el. Când termini cu 
telefoanele, sun-o pe Debbi. Dacă o convingi să stea în locul 
tău la secție, poţi veni la Ed's. 

Arnold clatină bucuros din cap şi Dale aproape că 
zâmbeşte. Ungurul Nebun o va aduce pe Debbi la secție până 
la nouă şi jumătate, bănuieşte el, chiar dacă va trebui s-o 
târască de păr ca Alley Oop, personajul de benzi desenate. 

— Cu cine fac pereche, Dale? 

— Vino singur, zice Dale. Cu maşina programului DARE, ce 
zici? Dar, Arnie, dacă părăseşti biroul ăsta fără să-ți țină 
cineva locul din clipa când ai plecat, de mâine poți să-ți cauţi 
alt serviciu. 

— O, nu-ţi face griji, zice Hrabowski şi, ungur sau nu, cu 
toată surescitarea lui vorbeşte ca un zve-dez. Şi nici nu-i 
surprinzător lucrul ăsta, dat fiind că Centralia, unde a 
crescut, a fost cunoscut odinioară ca Swede Town, Oraşul 
Suedez. 

— Haide, Tom, zice Dale. O să luăm trusa de dovezi în... 

— Ăă... Şefu'? 

— Ce-i, Arnie? 

Vrând să spună, desigur: Ce mai e acum? 

— Să-i sun pe tipii ăia de la poliția statală, Brown şi Black? 

Danny Tcheda şi Pam Stevens pufnesc. Tom zâmbeşte. Dale 
nu face nici una, nici alta. Inima sa, deşi micită, se micşorează 
şi mai mult. Suntem în casa piticilor, doamnelor şi domnilor - 
speranţele false sunt la stânga, cauzele pierdute la dreapta. 
Ultima oprire, toată lumea afară. 

Perry Brown şi Jeff Black. A uitat de ei, ce ciudat. Brown şi 
Black, care acum aproape cu siguranţă că-i vor lua cazul. 

— Sunt încă la Paradise Motel, continuă Ungurul Nebun, 
deşi cred că tipul de la FBI s-a întors în Milwaukee. 

— Eu... 

— Şi districtul, o ţine Ungurul una şi bună. Să nu uităm de 
ei. Vrei să sun mai întâi la medicina legală sau după 
furgoneta de prelevare a dovezilor? 


Furgoneta de prelevare a dovezilor e un Ford Econoline 
albastru, echipat cu de toate, de la ghips cu uscare rapidă 
pentru prelevarea amprentelor de roți şi până la un studio 
video ambulant. Lucruri la care Poliţia French Landing nu va 
avea niciodată acces. 

Dale rămâne locului, cu capul în pământ, uitându-se 
deprimat la podea. Îi vor lua cazul. Asta e limpede cu fiecare 
cuvânt pe care-l rosteşte Hrabowski. Şi, brusc, îşi doreşte să 
fie numai şi numai al lui. Oricât de mult îl urăşte şi oricât de 
tare îl sperie, vrea cazul din toată inima. Pescarul e un 
monstru, însă nu e un monstru al districtului, un monstru al 
statului sau un monstru al Biroului Federal de Investigaţii. 
Pescarul e un monstru al French Landingului, monstrul lui 
Dale Gilbertson, şi el vrea să păstreze cazul din motive ce n-au 
nici-o legătură cu prestigiul personal şi nici chiar cu problema 
practică a păstrării slujbei. Îl vrea pentru că Pescarul e o 
ofensă adusă tuturor lucrurilor pe care Dale le vrea şi de care 
are nevoie şi în care crede. E vorba de lucruri pe care nu le poți 
spune cu voce tare fără să sune dulceag şi stupid, dar, cu 
toate acestea, sunt lucruri adevărate. Simte o bruscă, 
prostească furie pe Jack. Dacă Jack ar fi venit la bord mai 
devreme, poate că... 

lar dacă dorinţele ar fi cai, pomanagiii ar fi călăreţi. Trebuie 
să anunţe districtul, fie şi numai pentru a-l aduce pe medicul 
legist la locul faptei, şi trebuie să anunţe şi poliția statală, prin 
reprezentanții ei, detectivii Brown şi Black. Nu însă înainte să 
arunce o privire la ce este acolo, pe câmpul din spatele 
magazinului lui Goltz. La ce a lăsat Pescarul. Pentru 
Dumnezeu, nu înainte de asta. Şi poate mai are o ultimă 
şansă împotriva bastardului. 

— Trimite-i pe băieți la drum la intervale de cinci minute - îl 
îndeamnă el -, aşa cum ţi-am spus. Apoi adu-o pe Debbi la 
dispecerat. 

Pune-o pe ea să sune la stat şi district. 

Chipul nedumerit al lui Arnold Hrabowski îl face pe Dale să- 
i vină să urle, dar, cumva, îşi păstrează calmul. 

— Vreau să am un avans. 


— O, face Arnie, după care, când chiar pricepe ideea: Oo! 

— Şi să nu spui nimănui altcuiva în afară de oamenii noştri 
despre apel sau despre reacția noastră. Nimănui. Nu trebuie să 
provocăm panică. Ai înțeles? 

— Absolut, şefu', zice Ungurul. 

Dale aruncă o privire la ceas: opt şi douăzeci şi şase de 
minute. 

— Haide, Tom, zice. Să ne punem în mişcare. Tempus fugit. 


Ungurul Nebun n-a fost niciodată mai eficient, iar lucrurile 
intră pe făgaşul lor ca într-un vis. Până şi Debbi Anderson nu 
obiectează când e chemată la dispecerat. Şi totuşi, în tot acest 
timp, vocea de la telefon nu-i mai iese din cap. Aspră, răguşită, 
cu o urmă vagă de accent - de genul celui pe care oricine 
locuieşte în partea asta de lume îl are. Nimic ieşit din comun 
cu asta. Şi totuşi nu-i dă pace. Nu faptul că tipul i-a spus cur 
belit - i s-au spus lucruri mult mai rele, lucruri venite din 
partea beţivilor de sâmbătă seară -, ci unelte dintre celelalte 
treburi. Există bice-n iad şi lanțuri în şaiol. Numele meu este 
legiune. Treburi de felul ăsta. Şi abbalah. Ce să fie un 
„abbalah”? Arnold Hrabowski nu ştie. Ştie doar că numai felul 
cum îi răsună în minte îl face să-i fie rău şi-l sperie. E ca un 
cuvânt dintr-o carte tainică, de genul acelora pe care le 
foloseşti pentru a invoca un demon. 

Când îl apucă tremuricii, numai o singură persoană poate 
să-l scape de ei, iar aceea este soția sa. Ştie că Dale l-a 
avertizat să nu spună nimănui despre cele ce se întâmplau, şi 
el înțelege de ce, dar cu siguranţă şeful nu se referea la Paula. 
Sunt căsătoriți de douăzeci de ani, şi ca Paula nu există alt 
om pe lume. Ea e completarea lui. Aşa că (mai mult ca să 
risipească gravul caz de tremurici decât ca să bârfească; să-i 
oferim lui Arnold măcar atâta credit) Ungurul Nebun face 
crunta greşeală de-a se încrede în discreția soției sale. O sună 
pe Paula şi-i spune că a vorbit cu Pescarul în urmă cu nici o 
jumătate de oră. Da, într-adevăr, cu Pescarul! îi spune despre 
cadavrul care se crede că-i aşteaptă pe Dale şi Tom Lund la 
Ed's Eats. Ea îl întreabă dacă se simte bine. Vocea îi tremură 


de uluire şi surescitare, iar Ungurul Nebun găseşte că ăsta e 
un lucru cât se poate de satisfăcător, dat fiind că şi el se simte 
surescitat şi uluit. Mai vorbesc o vreme, iar când Arnold 
închide, se simte mai bine. Teroarea provocată de vocea aceea 
hârşâită şi ciudat ştiutoare de la telefon a mai dispărut. 


Paula Hrabowski este discreţia întruchipată, sufletul însuşi 
al discreției. Le spune doar celor mai bune două prietene ale ei 
despre telefonul pe care Arnie l-a primit de la Pescar şi despre 
cadavrul de la Ed's Eats, şi le cere să jure că vor păstra 
secretul. Amândouă spun că nu vor sufla niciodată o vorbă 
nimănui, şi acesta e motivul pentru care, o oră mai târziu, 
chiar înainte ca poliția statală şi tipii de la departamentul de 
medicină legală al districtului să fi fost sunaţi, toată lumea 
ştie că poliția a găsit un măcel la Ed's Eats. Şase copii 
omorâți. 

Poate mai mulți. 


10 


În timp ce patrula la volanul căreia se află Tom Lund 
avansează de-a lungul Third Street către Chase - cu 
girofarurile adormite, cu sirena amuţită -, Dale îşi scoate 
portmoneul şi începe să scotocească prin amalgamul de acolo: 
cărți de vizită primite de la tot soiul de oameni, câteva 
fotografii cu urechi de măgar, fâşiuțe împăturite de hârtie. Pe 
una dintre acestea din urmă găseşte ce-l interesează. 

— Ce faci, şefu'? întreabă Tom. 

— Nu e problema ta. Tu condu acolo. 

Dale ia telefonul din stativul lui de pe consola de bord, face 
o grimasă şi şterge urmele de zahăr pudră căzut de pe 
gogoaşa cuiva, apoi, fără mari speranţe, formează numărul de 
mobil al lui Jack Sawyer. Când, la al treilea târâit, i se 
răspunde, începe să zâmbească, însă zâmbetul i se 
metamorfozează într-o încruntare de nedumerire. Cunoaşte 
vocea aceea şi-ar trebui s-o recunoască, dar... 


— Alo? zice persoana care se pare că a răspuns la mobilul 
lui Jack. 

Vorbeşte acum, oricine ai fi, ori pe veci să păstrezi tăcerea. 

Apoi Dale ştie. Ar fi ştiut imediat dacă s-ar fi aflat acasă sau 
la birou, însă în împrejurările de acum... 

— Henry? zice el, ştiind că sună aiurea, dar neputându-se 
înfrâna. Unchiule Henry, tu eşti? 


Jack îşi conduce camioneta peste podul Tamarack, când 
mobilul din buzunarul pantalonilor îşi începe ţiuitul lui 
sâcâitor. Îl scoate şi loveşte cu el dosul palmei lui Henry. 

— Ocupă-te tu de asta, zice. Telefoanele mobile îți dau 
cancer la creier. 

— Lucru care-i în ordine pentru mine, dar nu şi pentru tine. 

— Mai mult sau mai puţin, mda. 

— Asta-mi place mie la tine, Jack, zice Henry, şi deschide 
telefonul cu o mişcare nonşalantă din încheietură. Alo? Şi, 
după o pauză: Vorbeşte acum, oricine ai fi, ori pe veci să 
păstrezi tăcerea. 

Jack îi aruncă o privire, apoi întoarce ochii la drum. Se 
apropie de magazinul lui Roy, locul de unde cumpărătorul 
care se trezeşte de dimineaţă ia cele mai bune verdețuri. 

— Da, Dale. Sunt într-adevăr stimatul tău... 

Henry ascultă, încruntându-se puţin şi zâmbind puţin. 

— Sunt în maşina lui Jack, cu Jack, zice. George Rathbun 
nu lucrează în dimineața asta pentru că KDCU transmite 
Maratonul de Vară din La Riv... 

Mai ascultă o vreme, apoi spune: 

— Dacă-i un Nokia - şi aşa mi se pare, după cum se aude -, 
atunci e mai degrabă digital, nu analog. Aşteaptă. 

Se uită la Jack. 

— Mobilul tău, zice. E-un Nokia? 

— Da, dar de ce... 

— Pentru că telefoanele digitale se presupune că sunt mai 
greu de interceptat, spune Henry, şi se întoarce la aparat. E 
digital, şi-o să ţi-l dau pe el. Sunt sigur că Jack poate explica 
totul. 


Îi dă telefonul, îşi împreunează cuminte mâinile în poală şi 
se uită pe geam exact cum ar face-o dacă ar admira peisajul. 
Şi poate că asta face, gândeşte Jack. Poate că, în cine ştie ce 
fel ciudat, chiar asta face. 

Trage pe marginea Autostrăzii 93. Nu-i plac telefoanele 
mobile din principiu - brățări ale sclaviei de secol XXI, aşa le 
consideră -, însă disprețuieşte de-a dreptul să conducă şi, în 
acelaşi timp, să vorbească la unul. Pe deasupra, Irma Freneau 
nu pleacă nicăieri în dimineața asta. 

— Dale? zice el. 

— Unde eşti? întreabă polițistul, şi Jack ştie imediat că 
Pescarul şi-a mai făcut de lucru pe undeva. Sper numai să nu 
fie vorba de încă un copil mort, gândeşte el. Nu asta, nu deja, 
te rog. Cum de eşti cu Henry? E şi Fred Marshall cu voi? 

Jack îi spune despre schimbarea de plan şi e pe cale să 
meargă mai departe, când Dale îl întrerupe. 

— Orice faci acum, vreau să-ți mişti curu' la un loc pe 
nume Ed's 

Eats and Dawes, lângă Goltz's. Te poate ajuta Henry să-l 
găseşti. 

Pescarul a sunat la secţie, Jack. A sunat la 911. Ne-a spus 
că trupul Irmei Freneau e acolo. Ei, nu în atâtea cuvinte, dar 
a folosit totuşi genul feminin. 

Dale nu se bâlbâie, nu tocmai, dar nici departe nu e. Jack 
observă asta aşa cum orice bun clinician ar observa 
simptomele unui pacient. 

— Am nevoie de tine, Jack. Chiar am... 

— Într-acolo ne îndreptam şi noi, spune Jack încet, deşi în 
acest moment nu se îndreaptă spre nicăieri, ci stau doar pe 
marginea drumului în vreme ce, din când în când, mai trece 
câte-o maşină pe lângă ei. 

— Cum? 

Sperând că Dale şi Henry au dreptate cu privire la virtuțile 
tehnicii digitale, Jack îi spune şefului poliției din French 
Landing despre ce primise în acea dimineaţă, conştient că 
Henry, deşi încă se uită pe geam, stă cu urechile ciulite. Îi 


spune lui Dale că şapca lui Ty Marshall era deasupra cutiei în 
care se aflau penele şi piciorul Irmei. 

— Drăcia... zice Dale, cu răsuflarea tăiată. Drăcia dracului! 

— Spune-mi ce ai făcut tu, îl îndeamnă Jack, şi Dale îi 
spune. Sună destul de bine - până acum, cel puţin -, dar lui 
Jack nu-i place partea cu Arnold Hrabowski. Ungurul Nebun 
i-a lăsat impresia genului de individ care nu va reuşi niciodată 
să se comporte ca un polițist adevărat, oricât de mult s-ar 
strădui s-o facă. În Los Angeles, obişnuiau să-i numească pe 
cei ca Arnie Hrabowski gogoşi necoapte. 

— Dale, ce ştii despre telefonul de la magazinul 7-Eleven? 

— E-un telefon public, zice Dale, adresându-se parcă unui 
copil. 

— Da, dar ar putea exista amprente, spune Jack. Adică, vor 
fi catralioane de amprente, însă cei de la laborator le pot 
depista pe cele mai proaspete. Fără bătăi de cap. S-ar putea să 
fi purtat mănugşi, dar poate că n-a făcut-o. Dacă, pe lângă că 
le scrie părinților, mai lasă şi mesaje şi cărți de vizită, a trecut 
la Nivelul Doi. Nu-i mai ajunge doar să ucidă. Acum vrea să vă 
joace pe degete. Să se joace cu voi. Poate că vrea chiar să fie 
prins şi oprit, ca Fiul lui Sam!2%. 

— Telefonul. Amprente proaspete pe telefon. 

Dale pare grav umilit, iar asta îi face inima lui Jack să se 
strângă. 

— Jack, nu mă descurc. Sunt pierdut. 

Acesta-i un lucru care la Jack alege să nu răspundă. În 
schimb, spune: 

— Pe cine ai care se poate ocupa de telefon? 

— Dit Jesperson şi Bobby Dulac, cred. 

Bobby, îşi spune Jack, e prea bun ca să-l ţină prea mult 
timp ocupat la magazinul 7-Eleven din afara oraşului. 

— Pune-i doar să împrejmuiască telefonul cu panglică 
galbenă şi să discute cu tipul de serviciu. După aia pot veni şi 
ei la locul faptei. 

— Bine. 

Dale ezită, apoi pune o întrebare. Înfrângerea care se simte 
în ea, senzația de aproape completă anulare a autorității, îl 


întristează pe Jack. 

— Altceva? 

— Ai sunat la poliția statală? La district? Tipul ăla de la 
FBI ştie? Ăla care crede că seamănă cu Tommy Lee Jones? 

Dale pufneşte. 

— Ăă... de fapt, am hotărât să nu anunţ pe nimeni o vreme. 

— Bun aşa, zice Jack, şi satisfacția primară din vocea lui îl 
face pe Henry să abandoneze oarba sa contemplare a priveliştii 
şi să se întoarcă spre prietenul său, cu sprâncenele ridicate. 


Să ne înălțăm din nou - pe aripi ca de vultur, cum ar spune 
reverendul Lance Hovdahl, pastorul luteran din French 
Landing - şi să zburăm de-a lungul panglicii negre a 
Autostrăzii 93, înapoi spre oraş. Ajungem la Route 35 şi cotim 
la dreapta. Aproape, pe partea dreaptă, se află poteca 
năpădită de ierburi care nu duce la aurul ascuns al unui 
balaur sau la minele secrete ale piticilor, ci la acea deosebit de 
neplăcută casă neagră. Puțin mai departe vedem domul 
futurist al clădirii Goltz (ei bine... futurist, cel puţin, a părut în 
anii şaptezeci). Toate reperele noastre sunt la locul lor, inclusiv 
poteca năpădită de buruieni care se deschide brusc, la stânga, 
din drumul principal. Acesta e drumeagul care duce la ruinele 
demult defunctului palat al plăcerilor vinovate al lui Ed 
Gilbertson. 

Să ne aşezăm pe firul de telefon de cealaltă parte a potecii. 
Bârfele ie gâdilă picioruşele de pasăre: Myrtle Harrington, 
prietena Paulei Hrabowski, dă vestea despre cadavrul (sau 
cadavrele) de la Ed's lui Richie Bumstead, care, la rândul lui, 
i-o va da lui Beezer St Pierre, îndureratul tată şi conducătorul 
spiritual al Thunder Five. Aceste voci călătoare prin fir 
probabil că n-ar trebui să ne bucure, dar ne bucură. Bârfa e 
fără-ndoială o treabă urâtă, însă chiar înviorează spiritul 
uman. 

Acum, dinspre vest vine patrula cu Tom Lund la volan şi 
Dale Gilbertson în scaunul pasagerului. lar dinspre est vine 
camioneta Ram de culoarea vinului de Burgundia a lui Jack. 
Ajung în acelaşi timp la ieşirea de pe autostradă care duce la 


Ed's. Jack îi face semn lui Dale s-o ia înainte, apoi îl urmează. 
Noi ne ridicăm în aer, zburăm deasupra şi apoi înaintea lor. 
Ne aşezăm pe ruginita pompă de benzină Esso ca să urmărim 
desfăşurarea evenimentelor. 


Jack înaintează încet de-a lungul aleii către clădirea pe 
jumătate prăbuşită care se înalță într-un crâng de ierburi 
înalte şi splinuță. Caută un semn al trecerii cuiva şi nu vede 
decât urmele proaspete lăsate de maşina de poliție a lui Dale 
şi Tom. 

— Suntem singuri aici, îl informează pe Henry. 

— Da, dar pentru cât timp? 

Nu pentru mult, ar fi fost răspunsul lui Jack, dacă s-ar fi 
obosit să dea unul. În schimb, opreşte lângă maşina lui Dale 
şi se dă jos. Henry coboară geamul, dar rămâne pe poziţie, aşa 
cum i s-a ordonat. 

Ed's a fost odată o clădire simplă din lemn cam de lungimea 
unui vagon de marfă al Burlington Northern şi cu acoperişul 
plat al unui asemenea vagon. Din capătul sudic puteai 
cumpăra înghețată de la una dintre cele trei ferestruici. Din 
cel nordic puteai lua un hotdog scârbos sau o şi mai 
scârboasă porţie de peşte şi cartofi prăjiți la pachet. În mijloc 
era un mic restaurant cu o tejghea şi scaune fără spătar, cu 
şezutul roşu. Acum, capătul sudic e complet prăbuşit, 
probabil sub greutatea zăpezii. Toate geamurile au fost sparte. 
Sunt câteva graffitiuri - cutare sau cutare suge puia, am 
futut-o pe Patty Jarvis pân-a urlat, TROY IUBĂŞTE PÂ 
MARYANN - dar nu atât de multe cât s-ar fi aşteptat Jack. 
Toate scaunele, mai puţin unul, au fost furate. Greierii 
sporovăiesc în iarbă. Sunt zgomotoşi, însă nu la fel de 
zeomotoşi ca mugştele dinăuntrul restaurantului ruinat. Acolo 
sunt o mulțime de muşte, un adevărat congres al mugştelor în 
plină desfăşurare. ŞI... 

— Simţi mirosul? îl întreabă Dale. 

Jack încuviințează. L-a mai simţit o dată azi, dar acum e 
mai rău. Pentru că aici e mai mult din Irma care să împrăştie 


putoare. Mult mai mult decât ar încăpea într-o cutie de 
pantofi. 

Tom Lund a scos o batistă şi îşi şterge fața lată, 
contorsionată. E cald, dar nu destul de cald pentru ca asta să 
fie cauza transpiraţiei care-i şiroieşte de pe față şi frunte. lar 
pielea i-e lăptoasă. 

— Ofițere Lund, zice Jack. 

— Hă? sare Tom şi întoarcă capul spre Jack cu o privire 
cam zăpăcită. 

— S-ar putea să trebuiască să vomiţi. Dacă simţi că e 
absolut necesar, fă-o acolo. 

Jack arată spre o cărare plină de buruieni, mai veche şi 
nedefinită ca aceea care venea dinspre drumul principal. 
Aceasta pare să şerpuiască spre Goltz's. 

— O să fiu bine, zice Tom. 

— Ştiu c-o să fii. Da' dacă trebuie să dai la boboci, n-o face 
peste ceea ce s-ar putea dovedi că sunt probe. 

— Vreau să începi să întinzi panglică galbenă în jurul 
întregii clădiri, îi spune Dale ofițerului său. Jack? O vorbă? 

Dale pune mâna pe antebraţul lui Jack şi porneşte înapoi 
spre camionetă. Deşi are multe lucruri în gând, Jack observă 
cât de puternică e acea mână. Şi nu tremură câtuşi de puţin. 
Nu încă, în orice caz. 

— Ce este? întreabă Jack nerăbdător când ajung lângă 
geamul pasagerului. Vrem să aruncăm o privire înainte să 
ajungă toată lumea aici, nu-i aşa? Nu asta era ideea, sau 
mă... 

— Trebuie să aduci piciorul, Jack, zice Dale. Şi-apoi: Bună, 
unchiule Henry, arăţi de milioane. 

— Mersi, răspunde Henry. 

— Despre ce vorbeşti? întreabă Jack. Piciorul ăla-i o 
dovadă. 

Dale încuviințează. 

— Cred însă c-ar trebui să fie o dovadă găsită aici. Doar 
dacă, desigur, nu te tentează ideea de-a petrece douăzeci şi 
patru de ore sau aşa ceva răspunzând la întrebări în Madison. 


Jack deschide gura să-i spună lui Dale să nu piardă 
puţinul timp pe care-l au cu prostii mărunte, apoi o închide la 
loc. Brusc înțelege cum li se va părea unor deştepţi de 
categoria a doua precum detectivii Brown şi Black faptul că 
piciorul se află în posesia lui. Poate chiar şi unui deştept de 
categoria întâia precum John Redding de la FBI. Un polițist 
strălucitor se pensionează la o vârstă imposibil de fragedă şi 
într-un oraş imposibil de bucolic precum French Landing, 
Wisconsin. Are destui gologani, însă sursa de venit e neclară, 
ca să fim blânzi în exprimare. Şi ia uită-te aici, cât ai clipi prin 
apropiere operează un ucigaş în serie. 

Poate că polițistului strălucitor îi lipseşte o doagă. Poate că 
e ca pompierii ăia cărora la plac flăcările jucăuşe atât de mult, 
încât intră ei înşişi în jocul incendierii cu intenție. Cu 
siguranță, Potera Culorilor a lui Dale se va întreba de ce 
Pescarul i-ar trimite unui pensionar tânăr ca Jack o parte din 
cadavrul unei victime. Şi şapca, gândeşte Jack. Să nu uităm 
de şapca de baseball a lui Ty. 

Imediat ştie cum s-a simţit Dale atunci când el i-a spus că 
telefonul de la 7-Eleven trebuie izolat. Tocmai. 

— O, mamă! face el. Ai dreptate. 

Se uită la Tom Lund, care desfăşoară atent panglică 
galbenă cu înscrisul POLIŢIA NU TRECEŢI în vreme ce fluturii 
îi dănțuiesc pe lângă umeri şi mugştele îşi continuă zumzetul 
amețit în umbrele din Ed's Eats. 

— Şi el? 

— Tom o să-şi ţină fleanca, zice Dale, iar Jack se hotărăşte 
să-l creadă pe cuvânt. Dacă ar fi fost vorba de Ungur, nu l-ar 
fi crezut. 

— Îţi rămân dator, zice Jack. 

— Mda, aprobă Henry din scaunul pasagerului. Până şi un 
orb vede că-i rămâi dator. 

— Taci, unchiule Henry, se răsteşte Dale. 

— Da, mon capitaine. 

— Şi cu şapca ce facem? întreabă Jack. 

— Dacă mai găsim ceva ce să-i aparţină lui Ty Marshall... 
Dale se opreşte, apoi înghite. 


— „sau chiar pe Ty, o lăsăm. Dacă nu, păstreaz-o pentru 
moment. 

— Cred că m-ai scutit de multe neplăceri, zice Jack, 
conducându-l pe Dale în partea din spate a camionetei. 
Deschide cutia de oțel inoxidabil din spatele cabinei, pe care 
nu s-a deranjat s-o încuie, şi scoate una dintre pungile 
menajere. Din ea se aud clipocit de apă şi clinchetul celor 
câtorva cuburi de gheață rămase. Data următoare când simți 
c-ai pierdut trenul, ai face bine să-ți aminteşti asta. 

Dale ignoră asta complet. 

— Oh, Doamne, zice el, rostind totul într-un singur cuvânt. 
Se uită la punguţa care tocmai a fost scoasă din punga 
menajeră. Pe laturile transparente sunt lipite picături de apă. 

— Ce miros emană! zice Henry cu o neplăcere 
inconfundabilă. O, sărmanul copil! 

— Simţi mirosul chiar şi prin plastic? întreabă Jack. 

— Da. Şi de-acolo. 

Henry arată spre restaurantul ruinat, după care îşi scoate 
țigările. 

— Dacă ştiam, aduceam un borcan de Vicks şi un El 
Producto. 

În orice caz, nu e nevoie să ducă punguţa cu oribilul 
artefact înăuntru pe lângă Tom Lund, care acum a dispărut în 
spatele ruinelor cu rola sa de panglică galbenă. 

— Du-te înăuntru, îl îndrumă Dale pe Jack încet. Du-te şi 
aruncă o privire şi ocupă-te de chestia aia din punguţă dacă... 
Ştii tu... dacă o găseşti pe fată. Eu vreau să vorbesc cu Tom. 

Jack trece prin cadrul deformat al uşii şi pătrunde în 
putoarea deasă. De afară îl aude pe Dale cum îl instruieşte pe 
Tom să-i trimită pe Pam Stevens şi Danny Tcheda înapoi la 
capătul drumului de acces de-ndată ce vor sosi, unde vor avea 
grijă să nu lase pe oricine să intre. 

Până după-amiază, probabil că interiorul lui Ed's Eats va fi 
mai luminos, dar acum e umbros, luminat în mare parte de 
aiuritoare raze încrucişate de soare. Galaxii de praf se 
învârtejesc leneşe prin ele. Jack păşeşte cu băgare de seamă, 
dorindu-şi să fi avut o lanternă, nedorindu-şi să se întoarcă şi 


să ia una din maşina de patrulă până ce se va fi ocupat de 
picior. (Se gândeşte la operaţiunea aceasta ca la o „repunere în 
drepturi”.) Prin praf se văd urme lăsate de oameni, gunoaie şi 
valuri de pene cenuşii vechi. Urmele sunt mari cât ale unui 
bărbat. Şi sunt străbătute de urmele unor labe de câine. În 
stânga, Jack zăreşte un morman de excremente. Păşeşte pe 
după rămăşiţele ruginite ale unui grătar cu gaz răsturnat şi 
urmează ambele seturi de urme după tejgheaua mizerabilă. 
Afară, a doua patrulă a poliţiei din French Landing se apropie. 
Aici înăuntru, în această lume întunecoasă, zgomotul 
muştelor a devenit un vâjâit moale, iar putoarea... putoarea... 

Când merge după urme în bucătărie, Jack scoate o batistă 
din buzunar şi-o pune peste nas. Aici, urmele de labe se 
înmulțesc şi cele lăsate de picioarele unui om dispar complet. 
Jack se gândeşte dureros la cercul de iarbă culcată la pământ 
pe care l-a făcut în câmpul din cealaltă lume, un cerc fără 
nici-o potecă de iarbă culcată la pământ care să ducă la el. 

Lângă peretele din capăt, lângă o baltă de sânge uscat, se 
află ceea ce-a mai rămas din lrma Freneau. Chica de păr 
blond-căpşună murdar îi ascunde nemilos fața. Deasupra ei, 
pe-o bucată ruginită de tablă care probabil c-a servit odinioară 
ca scut împotriva căldurii pentru cuvele cu ulei încins, două 
cuvinte au fost scrise cu ceea ce Jack e convins că era un 
marker Sharpie negru: 


SALUTARE BĂIEȚI 


— A, futu-i, zice Dale Gilbertson aproape chiar din spatele 
lui, şi Jack abia îşi reține un strigăt. 


Afară, haosul se dezlănțuie aproape imediat. 

La jumătatea drumului de acces, Danny şi Pam (deloc 
dezamăgiţi că au fost însărcinaţi cu paza odată ce-au văzut 
ruina povârnită a lui Ed's şi-au simțit duhoarea care ieşea 
dinăuntru) aproape că se ciocnesc frontal cu o veche 
camionetă International Harvester care se avântă spre Ed's cu 
o viteză de şaizeci şi cinci de kilometri la oră. Din fericire, Pam 


virează la dreapta şi şoferul camionetei - Teddy Runkleman - o 
ia la stânga. Vehiculele trec unul pe lângă celălalt la câţiva 
centimetri şi ajung în iarbă, de-o parte şi de cealaltă a 
drumului aceluia jalnic. Bara de protecţie ruginită a 
camionetei se loveşte de-un mesteacăn mic. 

Pam şi Danny coboară din maşină, cu inima bubuindu-le în 
piept, cu adrenalina la maximum. Patru bărbați ies valvârtej 
din cabina camionetei ca nişte clovni dintr-o maşinuţă de circ. 
Doamna Mor-ton i-ar recunoaşte pe toţi ca fiind clienţi fideli ai 
magazinului lui Roy. Tândăloşi, aşa i-ar numi ea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce faceţi? răcneşte Danny 
Tcheda. 

Duce mâna la tocul pistolului şi-apoi se dă în spate puţin 
fără să vrea. 

Începe să-l doară capul. 

Bărbaţii (Runkleman e singurul pe care ofițerii îl cunosc pe 
nume, deşi amândoi recunosc fețele celorlalți trei) au ochii 
holbaţi de nervi. 

— Câţ aţi găsit? scuipă unul dintre ei. 

Pam vede saliva sărind de-a dreptul în aerul dimineţii, o 
privelişte de care s-ar fi putut lipsi. 

— Câţ a omorât nemernicu'? 

Pam şi Danny schimbă o privire disperată. Şi înainte să 
apuce să răspundă, Dumnezeule mare, uite că apare un vechi 
Chevrolet Bel Air cu alți patru sau cinci bărbaţi înăuntru. Nu, 
una dintre ei e femeie. Opresc motorul şi se revarsă afară, tot 
ca nişte clovni dintr-o maşinuţă. 

Dar noi suntem adevărații clovni, îşi spune Pam. Noi. 

Pam şi Danny sunt înconjurați de opt bărbaţi semiisterici şi 
de-o femeie semiisterică, toți aruncând cu întrebări. 

— La dracu', mă duc acolo să văd cu ochii mei! strigă Teddy 
Runkleman, aproape jubilând, şi Danny îşi dă seama că 
situația e pe punctul de-a scăpa de sub control. Dacă nebunii 
ăştia parcurg drumul de acces pană la capăt, Dale îi va 
perfora mai întâi înc-o gaură a curului şi-apoi va pune sare. 

— RĂMÂNEȚI PE LOC TOŢI! latră el şi chiar scoate pistolul. 


Asta-i o premieră pentru el, şi urăşte greutatea armei în 
mâna sa - aceştia sunt oameni obişnuiţi, în definitiv, nu nişte 
răufăcători -, însă le reține atenţia. 

— Asta-i o scenă a crimei, zice Pam, reuşind în sfârşit să 
vorbească pe-un ton normal. Ceilalți bodogănesc şi se uită 
unul la celălalt, cu cele mai groaznice temeri confirmate. 
Polițista se apropie de şoferul Chevroletului. Cine sunteţi, 
domnule? Un Saknessum? Arătaţi ca un Saknessum. 

— Freddy, recunoaşte el. 

— Ei, treci înapoi în vehicul, Freddy Saknessum, şi voi, 
ceilalți care ați venit cu el, treceţi şi voi înăuntru, şi plecați 
naibii de aici în marşarier. Nu vă deranjați să întoarceţi, c-o să 
vă împotmoliți. 

— Dar..., începe femeia. 

Pam crede că e o Sânger, un clan de nătărăi, dacă a existat 
vreodată aşa ceva. 

— Pofta-n cui şi valea, îi spune Pam. 

— Şi tu imediat după el, îi spune Danny lui Teddy 
Runkleman. 

Speră doar pe ce-are mai sfânt să nu mai vină şi alții, sau 
vor ajunge să pună-n practică o paradă în marşarier. Nu ştie 
cum s-a răspândit vestea şi, în clipa aceasta, nu-şi permite să- 
i pese. 

— Asta dacă nu vrei o citație pentru amestec în treburile 
poliției. Asta-ţi poate aduce cinci ani. 

Habar nu are dacă există o asemenea pedeapsă, dar îi pune 
pe oameni în mişcare chiar mai bine ca pistolul scos la vedere. 

Chevroletul dă în marşarier, spatele lui clătinându-se dintr- 
o parte în alta precum coada unui câine. Camioneta lui 
Runkleman îi urmează, cu doi dintre bărbați stând în picioare 
în spate şi uitându-se cu ochii mijiți pe deasupra cabinei, 
încercând să zărească măcar acoperişul vechiului restaurant. 
Patrula de poliţie vine ultima, mânând maşina veche şi 
camioneta şi mai veche ca un corgi irlandez mânând oile, cu 
girofarurile acum aprinse. Pam e nevoită să calce mai mult pe 
frână şi, în vreme ce conduce, scoate un şuvoi tăios de cuvinte 
pe care cu siguranță nu le-a învățat de la mama cei. 


— Cu gura aia îți săruți copiii de culcare? întreabă Danny, 
nu fără admiraţie. 

— Tacă-ți melița, zice ea. Apoi: Ai vreo aspirină? 

— Asta voiam să te întreb şi eu, zice Danny. 

Ajung la drumul principal chiar la timp. Alte trei vehicule 
vin din direcția French Landingului, două dinspre Centralia şi 
Arden. O sirenă se înalță în aerul tot mai cald. O altă patrulă, 
a treia în ceea ce trebuia să fie un şir nebătător la ochi, se 
apropie şi ea, trecând pe lângă curioşii din oraş. 

— O, mamă! 

Danny pare gata să plângă. 

— O, mamă, o, mamă, o, mamă. O să fie-un carnaval, şi 
pun pariu că cei de la poliția statală încă nu ştiu. O să-i apuce 
pandaliile. Pe Dale o să-l apuce pandaliile. 

— O să fie bine, spune Pam. Calmează-te. O să tragem de-a 
curmezişul drumului şi-o să parcăm. Şi pune-ţi dracului 
pistolul înapoi în toc. 

— Da, mămică. 

Îşi pune arma la loc în vreme ce Pam virează de-a latul 
drumului de acces, trăgând în spate ca să lase a treia patrulă 
să treacă, apoi trăgând iar în față ca să blocheze calea. 

— Mda, poate c-am reuşit să-i punem capac la timp. 

— Sigur că am reuşit. 

Se relaxează puţin. Amândoi au uitat vechiul drum care 
uneşte Ed's de Goltz's, însă în oraş sunt o sumedenie de 
oameni care ştiu de existența lui. Oameni cum ar fi Beezer St 
Pierre şi băieţii lui, de pildă. Şi deşi Wendell Green nu ştie, cei 
de teapa lui par a fi întotdeauna în stare să găsească drumul 
lăturalnic. Au un instinct pentru asta. 


11 


Călătoria lui Beezer a început cu Myrtle Harrington, soția 
iubitoare a lui Michael Harrington, care-i şuşotea la telefon lui 
Richie Bumstead, după care e-n limbă aşa cum scrie la carte 
în ciuda faptului că acesta a fost căsătorit cu prietena ei cea 
mai bună de-a doua, Glad, care a căzut lată, murind în 


bucătărie la uimitoarea vârstă de treizeci şi unu de ani. În 
ceea ce-l priveşte, Richie Bumstead a mâncat destule caserole 
de macaroane cu ton şi-a auzit destule şoapte la telefon din 
partea lui Myrtle încât să-i ajungă încă două vieţi, însă 
acestea sunt nişte şoapte care-l bucură, ba chiar îi oferă şi-o 
senzaţie stranie de uşurare, pentru că el e şofer la fabrica de 
bere Kingsland şi-a ajuns să-l cunoască pe Beezer St Pierre şi 
pe restul băieților măcar puţin-puţin. 

La început, Richie a crezut că Thunder Five sunt o gaşcă de 
mardeiaşi, tipii ăia masivi cu păr soios lung până la umeri şi 
bărbi încâlcite care duduie prin oraş călare pe motociclete 
Harley, însă într-o vineri s-a nimerit să stea lângă unul pe 
nume Mouse la rând la contabilitate, şi Mouse s-a uitat în jos 
la el şi-a spus ceva comic despre cum munca din plăcere n-a 
făcut niciodată cecul de salariu să pară mai mare, şi-au legat 
o discuție care lui Richie Bumstead i-a făcut capul să se 
învârtă. Două seri mai târziu i-a văzut pe Beezer St Pierre şi 
pe cel numit Doc arzând gazul în curte pe când el ieşea din 
tură şi, după ce şi-a parcat maşina, s-a dus la ei şi-a mai legat 
o discuţie care l-a făcut să se simtă ca şi când ar fi intrat într- 
o combinație de bar mizerabil cu muzici blues şi-o campionat 
de Cine ştie câştigă! Indivizii ăştia - Beezer, Mouse, Doc, Sonny 
şi Kaiser Bill - păreau întruchiparea zbuciumată, turbată şi 
cu ochi roşii a violenței, însă erau deştepţi. Beezer, se 
dovedise, era şeful secției de proiecte speciale de la Kingsland 
Ale, iar ceilalți erau subalternii lui imediaţi. Făcuseră cu toții 
colegiul. Îi interesa să facă bere de calitate şi să se distreze, iar 
Richie îşi dorea într-un fel să-şi cumpere şi el o motocicletă şi 
să renunțe la toate grijile ca ei, însă o după-amiază şi seară 
lungi de sâmbătă la Sand Bar au dovedit că linia dintre o 
distracție de pomină şi abandonul complet era prea subțire 
pentru el. Nu avea rezistența necesară să dea pe gât două 
halbe de Kingsland, să joace o duzină de meciuri de biliard, să 
mai bea două halbe şi să discute în acelaşi timp despre 
influențele lui Sherwood Anderson şi Gertrude Stein asupra 
tânărului Hemingway, să participe la o serioasă dezbatere 
filosofică, să mai dea pe gât două halbe, să iasă cu capul 


suficient de limpede ca să meargă la o tură cu motocicleta pe 
drumuri de țară, să agate vreo două fete din Madison, să 
fumeze o grămadă de căcaturi euforice şi să petreacă până-n 
zori. Trebuie să-i respecţi pe oamenii care pot face asta şi să-şi 
mai păstreze şi slujbele bune pe care le au. 

În ceea ce-l priveşte pe Richie, are datoria să-i spună lui 
Beezer că poliția a aflat în sfârşit ceva despre locul unde se 
află cadavrul Irmei Freneau. Băgăreaţa aia de Myrtle a spus 
că ăsta era un secret pe care Richie trebuie să-l păstreze 
pentru el, însă e aproape sigur că imediat după ce Myrtle i-a 
dat vestea, a sunat alți patru sau cinci oameni. Aceştia îşi vor 
suna prietenii cei mai buni şi, cât ai clipi, jumătate din French 
Landing se va îndrepta într-acolo pe 35 ca să participe la 
acțiune. Beezer are dreptul să se afle acolo mai mult ca 
majoritatea dintre ei, nu-i aşa? 

La mai puţin de treizeci de secunde după ce-a scăpat de 
Myrtle Harrington, Richard Bumstead îl caută pe Beezer St 
Pierre în cartea de telefon şi-i formează numărul. 

— Richie, sper să nu mă iei peste picior, zice Beezer. 

— A sunat el, da? Beezer vrea ca Richie să repete. Căcatul 
ăla nevolnic cu maşina DARE, Ungurul Nebun?... Şi unde a 
spus că e fata? 

— Futu-i, tot oraşul o să fie acolo, zice Beezer. Dar mersi, 
amice, mersi mult. Îţi rămân dator. 

În clipa dinainte ca receptorul să se trântească, Richie crede 
că-l aude pe Beezer începând să spună altceva, care se pierde 
într-o răbufnire răvăşitoare de emoții. 

Şi în căsuţa de pe Nailhouse Row, Beezer St Pierre îşi şterge 
lacrimile din barbă, împinge uşor telefonul cu câţiva 
centimetri mai încolo pe masă şi se întoarce cu fața la Bear 
Girl, soția lui, doamna lui bătrână, mama lui Amy, al cărei 
nume adevărat este Susan Osgood Şi care se uită în sus la el 
de după bretonul blond şi des, ţinând semn cu un deget într-o 
carte. 

— E fata Freneau, spune el. Tre' să plec. 

— Du-te, îi zice Bear Girl. la mobilul şi sună-mă imediat ce 
poţi. 


— Mda, face el, scoțând mobilul din încărcător şi 
îndesându-l în buzunarul din față al jeanşilor. În loc să se 
îndrepte spre uşă, trece o mână prin încâlceala brun-roşcată a 
bărbii sale mari şi-o piaptănă absent cu degetele. Picioarele i- 
au prins rădăcini în podea; ochii văd în ceață. Pescarul a 
sunat la 911, spune el. Îţi vine să crezi căcatul ăsta? Singuri 
n-au putut-o găsi pe fata Freneau, au avut nevoie să le spună 
el unde i se află corpul. 

— Ascultă la mine, zice Bear Girl, care se ridică în picioare 
şi străbate spaţiul care-i desparte mult mai repede decât pare 
că o face. Îşi lipeşte corpuşorul compact de trupul lui masiv, şi 
Beezer îşi umple plămânii de mireasma ei curată şi 
liniştitoare, o combinaţie de săpun şi pâine proaspătă. Când 
tu şi băieții veți ajunge acolo, de tine va depinde să-i ţii în frâu. 
Aşa că trebuie să te ţii pe tine în frâu, Beezer. Oricât ai fi de 
furios, n-o poţi lua razna şi să-ncepi să cotonogeşti oamenii. 
Mai ales pe polițist. 

— Bănuiesc că crezi că n-ar trebui să mă duc. 

— Trebuie să te duci. Doar că nu vreau să ajungi la 
răcoare. 

— Hei, face el, sunt fabricant de bere, nu de necazuri. 

— Să nu uiţi asta, zice ea şi-l mângâie pe spate. O să-i 
chemi? 

— Îi chem din stradă. 

Beezer se duce la uşă, se aplecă să-şi ia casca, după care 
iese în trombă. Transpirațţia i se rostogoleşte pe frunte şi i se 
strecoară prin barbă. Din doi paşi mari ajunge la motocicletă. 
Pune o mână pe şa, se şterge la frunte, apoi urlă: 

— PESCARUL ĂLA FUTUT I-A SPUS POLIȚISTULUI ĂLA 
FUTANGIU DE UNGUR UNDE SĂ CAUTE CADAVRUL IRMEI. 
CINE VINE CU MINE? 

Pe ambele părți ale Nailhouse Row, capete bărboase se ivesc 
la geamuri şi voci puternice strigă „Aşteaptă!”, „Drăcia 
dracului!” şi „Yo!”. Patru bărbaţi solizi în jachete de piele, 
jeanşi şi bocanci ies valvârtej pe patru uşi. Beezer aproape că 
zâmbeşte - îi iubeşte pe tipii ăştia, dar uneori îi amintesc de 
nişte personaje de desen animat, înainte să ajungă la el, 


Beezer începe să le vorbească despre Richie Bumstead şi 
apelul de la 911 şi, când termină, Mouse, Doc, Sonny şi Kaiser 
Bill sunt călare pe motociclete şi aşteaptă semnalul. 

— Dar uitaţi care-i treaba, zice Beezer. Două lucruri. 
Mergem acolo pentru Amy şi lrma Freneau şi Johnny 
Irkenham, nu pentru noi înşine. Vrem să ne asigurăm că totul 
se face aşa cum trebuie şi nu vom sparge nimănui capul, asta 
dacă nu şi-o caută cu lumânarea. Aţi priceput? 

Ceilalți se foşnesc, bodogănesc şi mormăie, aparent în semn 
de aprobare. Patru bărbi încâlcite flutură sus şi jos. 

— Şi numărul doi, când vom sparge capul cuiva, acela va fi 
al Pescarului. Pentru că am îndurat destul căcat pe-aici şi 
acum sunt destul de-al dracu' de sigur că e rândul nostru să-l 
vânăm pe cretinu' ăla futut care mi-a omorât fetița... 

Beezer rămâne fără glas şi, înainte să continue, ridică 
pumnul în aer. 

— Şi care a aruncat-o pe astalaltă fetiță în dărăpănătura 
aia futută de lângă 35. Pentru c-o să pun mâinile pe labagiu' 
ăla futut şi, când o s-o fac, o să-i dau CEAIUL! 

Băieţii lui, echipa lui, potera lui scutură pumnii în aer şi 
strigă. Cinci motociclete prind zgomotos viață. 

— O să aruncăm o privire la locul ăla din autostradă şi-o să 
ne întoarcem spre drumul din spatele lui Goltz's, strigă 
Beezer, şi porneşte în trombă pe drum, în susul dealului, pe 
Chase Street, ceilalți urmându-l îndeaproape. 

Trec prin centrul oraşului, Beezer în frunte, Mouse şi Sonny 
de-a dreptul în țeava lui de eşapament, Doc şi Kaiser imediat 
după, cu bărbile fluturând în vânt. Tunetul motocicletelor lor 
face să se zguduie geamurile de la Schmitt's Allsorts şi sperie 
graurii de pe marchiza cinematografului Agincourt. Aplecat 
peste ghidonul Harley-ului său, Beezer seamănă puţin cu 
King Kong pregătindu-se să facă praf o sală de forță în junglă. 
Odată trecuţi de 7-Eleven, Kaiser şi Doc vin lângă Sonny şi 
Mouse şi ocupă toată lățimea autostrăzii. Cei care merg spre 
vest pe 35 se uită la figurile care se apropie furtunos de ei şi 
trag pe margine; şoferii care-i văd în oglinzile retrovizoare se 


lipesc de terasamentul drumului, scot braţele pe geamuri şi le 
fac semn să treacă. 

Pe când se apropie de Cent ralia, Beezer trece pe lângă cam 
de două ori mai multe maşini decât ar trebui să se afle de fapt 
pe-o autostradă de provincie într-o dimineață de weekend. 
Situaţia e şi mai gravă decât a crezut el că va fi: Dale 
Gilbertson va pune doi poliţişti să blocheze traficul dinspre 35, 
dar doi poliţişti nu pot face față la mai mult de zece sau 
doisprezece curioşi hotărâți să vadă, chiar să vadă, opera 
Pescarului. French Landing nu are destui poliţişti să-i țină la 
distanță pe toți băgăreţii care se-ndreaptă spre Ed's Eats. 
Beezer înjură, văzându-se cu ochiul minţii cum îşi pierde 
controlul, transformând o ceată de admiratori săriți de pe fix 
ai Pescarului în piroane de cort. Să-şi piardă controlul este 
exact lucrul pe care nu-şi poate permite să-l facă, nu dacă se 
aşteaptă la vreo colaborare din partea lui Dale Gilbertson şi-a 
lacheilor săi. 

Beezer îşi conduce tovarăşii pe după o veche şi rablagită 
Toyota roşie şi are o idee atât de bună, încât uită să bage o 
teroare năucitoare în şoferul maşinii uitându-i-se în ochi şi 
mârâindu-i: „Eu fac Kingsland Ale, cea mai bună bere din 
lume, jigodie fără creier.” În dimineaţa asta, le-a făcut-o la doi 
şoferi şi niciunul nu l-a dezamăgit. Oamenii care-şi câştigă 
acest tratament fie din cauza unui şofat îngrozitor de prost, fie 
a maşinii lor cu adevărat urâte, îşi închipuie că-i ameninţă cu 
cine ştie ce formă grotescă de atac sexual, şi încremenesc ca 
iepurii, împietresc pe dată. O distracţie pe cinste, cum cântau 
cetățenii Oraşului de Smarald în Vrăjitorul din Oz. Ideea care 
l-a distras pe Beezer de la aceste inofensive plăceri are 
simplitatea majorității inspirațţiilor vii. Cea mai bună cale de-a 
obține cooperarea este să o oferi. Ştie exact cum să-l înmoaie 
pe Dale Gilbertson: răspunsul îşi pune o şapcă de baseball, îşi 
ia cheile de la maşină şi iese pe uşă - răspunsul e pretutindeni 
în jurul său. 


O parte infimă din acest răspuns stă la volanul unei Toyota 
roşu pe care Beezer şi echipa sa veselă tocmai o depăşeşte. 


Wendell Green şi-a câştigat falsa dojana pe care n-a reuşit s-o 
primească pe seama ambelor motive convenţionale. Maşinuţa 
lui poate că n-a fost urata la început, dar acum e atât de 
mutilată de multiple îndoituri şi zgârieturi, încât seamănă cu 
un rânjet batjocoritor; iar Green conduce cu o aroganță fermă 
pe care el o consideră „nimicitoare”. Trece ca fulgerul pe 
lumina galbenă a semaforului, schimbă necugetat benzile şi, 
cu scopul de-a intimida, stă foarte aproape de maşina din faţă. 
Sigur că mai şi claxonează la cea mai uşoară provocare. 
Wendell e-o amenințare. Felul în care-şi manevrează maşina îi 
defineşte perfect caracterul, care e nepăsător, egoist şi tot 
numai infatuare. În clipa de față, conduce şi mai prost ca de 
obicei, pentru că, în vreme ce încearcă să depăşească tot al 
doilea vehicul de pe drum, mare parte din concentrarea sa e 
ațintită asupra reportofonului de buzunar pe care-l ţine la 
gură şi-a cuvintelor poleite cu aur pe care gura sa la fel de 
poleită cu aur le revarsă în preţiosul aparat. (Wendell deseori 
regretă obtuzitatea posturilor locale de radio care dedică atât 
de mult spaţiu de emisie unor nebuni ca George Rathbun şi 
Henry Shake, când ar putea trece la un alt nivel doar lăsându- 
| pe el să ofere zilnic, preţ de o oră sau aşa ceva, un 
comentariu asupra ştirilor.) A, delicioasa combinaţie dintre 
cuvintele lui Wendell şi vocea lui Wendell - Edward R. 
Murrow2!' la apogeul carierei n-ar fi fost niciodată atât de 
elocvent, atât de sonor. 

lată ce spune el: 

În dimineața asta m-am alăturat unei caravane virtuale a 
celor şocaţi, îndurerați şi-a celor pur şi simplu curioşi porniţi 
într-un pelerina] funest ce se-ntindea spre est de-a lungul 
bucolicei Autostrăzi 35. Nu pentru prima dată, jurnalistul de 
față a fost izbit, şi izbit profund, de imensul contrast dintre 
duioşia şi pacea peisajului din ținutul Coulee şi urâțenia şi 
sălbăticia pe care o singură ființă umană dezechilibrată le-a 
făcut să înflorească fără ştirea sa la sân. Paragraf nou. 

Vestea se răspândise ca focul de pădure. Un vecin l-a sunat 
pe alt vecin, un prieten l-a sunat pe alt prieten. Potrivit unui 
apel primit dimineață la 911, la secția de poliție din French 


Landing, corpul mutilat al micuței Irma Freneau zace în ruinele 
unei foste gelaterii şi cafenele pe nume Ed's Eats and Dawgs. 
Şi cine a sunat? Cu certitudine un cetățean de bine. Nici pe 
departe, doamnelor şi domnilor, nici pe departe... 

Doamnelor şi domnilor, acesta e-un reportaj de primă 
pagină, acestea sunt ştirile care se scriu în vreme ce se 
întâmplă, un concept care nu poate decât să-i murmure 
„Premiul Pulitzer” unui jurnalist fără experiență. Wendell 
Green aflase vestea de la frizerul său, Roy Royal, care o auzise 
de la soția sa, Tillie Royal, care fusese pusă la curent chiar de 
Myrtle Harrington, iar Wendell Green şi-a făcut datoria față de 
cititorii săi: şi-a înşfăcat reportofonul şi aparatul foto şi-a dat 
fuga la maşinuţa sa infectă fără să se oprească să-şi sune 
editorii de la Herald. Nu are nevoie de-un fotograf, poate face el 
toate pozele de trebuinţă cu acel vechi şi vrednic Nikon F2A de 
pe scaunul pasagerului. O împletire fără cusur de cuvinte şi 
imagini - o examinare pătrunzătoare a celei mai hidoase crime 
a noului secol - o explorare serioasă a naturii răului - un 
portret înțelegător al suferinței unei comunități - un expozeu 
nemilos al inepţiei unui departament de poliție... 

Cu toate acestea învârtindu-i-se în minte în vreme ce 
cuvintele-i mieroase picură unul câte unul în microfonul 
reportofonului ţinut sus, e de mirare că Wendell Green nu 
aude zgomotul motocicletelor, sau că nu observă prezența 
Thunder Five din nici-o direcție, până când se întâmplă să se 
uite de la stânga la dreapta în căutarea frazei perfecte? Se 
uită de la stânga la dreapta, într-adevăr, şi observă cu un 
ghimpe de panică, la nu mai mult de un metrii în stânga sa, 
pe Beezer St Pierre călare pe Harley-ul duduitor, aparent 
cântând, judecând după mişcarea buzelor 

cântând 
hă? 

Nu se poate, nu. Din propria experiență, Wendell ştie că 
Beezer St Pierre e mult mai probabil să înjure ca un birjar. 
Când, după moartea lui Amy St Pierre, Wendell, care nu făcea 
decât să urmeze străvechile reguli ale meseriei sale, şi-a făcut 
apariția pe Nailhouse Row la numărul 1 şi l-a întrebat pe tatăl 


suferind cum e să ştie că fiica lui a fost măcelărită ca un porc 
şi parțial mâncată de un monstru cu chip uman, Beezer îl 
apucase de gât pe inocentul vânător de ştiri, dezlănțuise un 
torent de obscenități şi încheiase urlând că dacă-l va mai 
vedea vreodată pe domnul Green, îi va rupe capul de pe umeri 
şi va folosi ciotul ca orificiu sexual. 

Amenințarea aceasta e cea care-i provoacă lui Wendell un 
moment de panică. Aruncă o privire în oglinda retrovizoare şi 
vede cohorta lui Beezer întinsă pe toată lățimea drumului ca o 
armată invadatoare de gothi. În închipuirea sa, aceştia agită 
cranii pe frânghii făcute din piele umană şi strigă în gura 
mare ce vor face cu gâtul lui după ce-i vor smulge capul de pe 
umeri. Orice ar fi fost ceea ce avea de gând să dicteze în 
neprețuitul aparat se evaporă pe dată, dimpreună cu visele cu 
ochii deschişi de-a câştiga Premiul Pulitzer. Stomacul i se 
strânge şi transpirațţia îi iese prin toți porii de pe faţa lui lată, 
rumenă. Mâna stângă îi tremură pe volan, dreapta scutură 
reportofonul ca pe-o castanietă. Wendell ridică piciorul de pe 
acceleraţie şi se lasă jos în scaun, întorcând capul spre 
dreapta cât de mult îndrăzneşte. Dorinţa sa primară e să se 
încovrige în spaţiul de sub bord şi să pretindă că este un fetus. 
Huruitul uriaş din spatele său creşte în intensitate şi inima îi 
sare în piept ca un peşte. „Wendell scânceşte. Un set de 
tamburine bat aerul dincolo de pielea fragilă a portierei. 

Apoi motocicletele îl depăşesc în trombă şi gonesc mai 
departe pe autostradă. Wendell Green îşi şterge faţa. Încet, îşi 
convinge corpul să stea drept. Inima îşi încetează încercările 
de-a ieşi din piept. Lumea de cealaltă parte a parbrizului, care 
se contractase la mărimea unei muşte domestice, se extinde 
înapoi la dimensiunea ei normală. Lui Wendell îi trece prin 
gând că n-a fost mai speriat decât ar fi fost orice ființă umană 
normală, date fiind circumstanţele. Încrederea se sine îi umple 
aşa cum heliul umple un balon. Majoritatea bărbaţilor pe 
care-i cunoaşte ar fi ieşit cu maşina de pe drum, crede el; 
majoritatea s-ar fi căcat în pantaloni. Ce-a făcut Wendell 
Green? A încetinit puţin, atâta tot. S-a comportat ca un 
gentleman şi i-a lăsat pe găozarii din Thunder Five să-l 


depăşească. Când vine vorba de Beezer şi de maimuţele lui, 
crede Wendell, să fii gentleman e dovada supremă de curaj. 
Accelerează, urmărind motocicliştii cum gonesc în față. 

În mâna sa, reportofonul încă funcționează. Wendell îl duce 
la gură, îşi linge buzele şi descoperă că a uitat ce voia să 
spună. Bandă goală se-nvârte de pe-o bobină pe alta. 

— Fir-ar să fie, zice el, şi apasă butonul de oprire. 

O frază inspirată, o cadență melodioasă, a dispărut în eter, 
poate pe veci. Dar situația este mult mai frustrantă. Lui 
Wendell i se pare că o întreagă serie de conexiuni logice au 
dispărut odată cu fraza pierdută: îşi aminteşte că a văzut 
forma unui mare subiect pentru cel puţin şase articole 
pătrunzătoare care ar fi depăşit problema Pescarului şi ar fi 
dus la... la ce? La câştigarea Pulitzerului, cu siguranță, dar 
cum? Zona din mintea sa care îi oferise imensul crochiu al 
subiectului încă-şi mai păstrează forma, însă forma e goală. 
Beezer St Pierre şi haidamacii lui au ucis ceea ce acum pare a 
fi cea mai mare idee pe care Wendell Green a avut-o vreodată, 
iar Wendell nu are nici-o certitudine c-o va mai putea aduce 
vreodată la viață. 

Totuşi, ce caută aici motocicliştii ăştia blestemaţi? 

Întrebarea îşi răspunde singură: cine ştie ce tâmpit cu 
intenții bune a crezut că Beezer ar trebui să ştie despre apelul 
la 911 al Pescarului, iar acum motocicliştii blestemațţi se 
îndreaptă spre ruinele lui Ed's, exact ca el. Din fericire, atât de 
mulți alți oameni se duc în acelaşi loc, încât Wendell îşi face 
socoteala că-şi va putea ocoli duşmanul. Neasumându-şi 
niciun risc, rămâne cu două maşini în spatele moto-cicliştilor. 

Traficul se îndeseşte şi încetineşte; în față, motocicliştii 
alcătuiesc un şir şi trec în goană pe lângă coloana care se 
târăşte spre vechea şi prăfoasa alee care duce la Ed's. De la 
şaptezeci sau optzeci de metri în spate, Wendell poate vedea 
doi poliţişti, un bărbat şi o femeie, încercând să-i îndepărteze 
pe curioşi. De fiecare dată când o nouă maşină opreşte în fața 
lor, ei trebuie să execute aceeaşi pantomimă a întoarcerii 
ocupanților ei din drum şi îndemnându-i să meargă mai 
departe pe şosea. Pentru a sublinia mesajul, o maşină de 


poliție e parcată de-a curmezişul pe alee, blocând pe oricine ar 
vrea să încerce să facă pe şmecherul. Spectacolul acesta nu-l 
îngrijorează deloc pe Wendell, căci presa are acces automat la 
astfel de scene. Jurnaliştii sunt mediul, apertura, prin care 
locuri şi întâmplări altfel interzise ajung la marele public. 
Wendell Green e reprezentantul oamenilor aici şi, pe deasupra, 
e cel mai de seamă jurnalist din vestul Wisconsinului. 

După ce-a mai înaintat şontâc-şontâc alți zece metri, vede 
că sticleții care dirijează traficul sunt Danny Tcheda şi Pam 
Stevens, şi satisfacția sa scade. Cu două zile în urmă, Tcheda 
şi Stevens răspunseseră amândoi cererii sale de informații 
spunându-i să se ducă dracului. Pam Stevens, oricum, €-o 
târfă ştie-tot, o acritură cu acte în regulă. Din ce alt motiv şi- 
ar dori o madamă rezonabil de arătoasă să se facă polițistă? 
Stevens nu l-ar lăsa să ajungă la scena faptei doar de-al 
dracului - ar bucura-o asta! Probabil, îşi dă seama Wendell, 
probabil că va trebui să se furişeze cumva înăuntru. Se 
imaginează târându-se pe burtă printre ierburi şi dezgustul îl 
face să se cutremure. 


Cel puţin va avea plăcerea de-a vedea cum poliţiştii le arată 
degetul mijlociu lui Beezer şi cetei sale. Motocicliştii depăşesc 
huruind alte şase maşini fără să încetinească, aşa că Wendell 
presupune că plănuiesc să facă o spectaculoasă întoarcere 
prin alunecare, trecând drept pe lângă tăntălăii ăia doi în 
albastru, şi lăsând în urmă maşina de patrulă ca şi când nici 
n-ar exista. Ce-ar face atunci poliţiştii, se întreabă Wendell - 
ar scoate pistoalele şi-ar încerca să pară fioroşi? Ar trage 
focuri de avertizare şi s-ar nimeri unul pe celălalt în picior? 

Uimitor, Beezer şi coloana lui de motociclişti nu acordă nici- 
o atenție maşinilor care încearcă să se mişte pe banda de 
mers, lui Tcheda şi Stevens sau oricărui alt lucru de acolo. 
Nici măcar nu întorc capul să se holbeze la ruina barăcii, la 
maşina şefului poliției, la camionetă - pe care Wendell o 
recunoaşte imediat - şi la oamenii care stau pe iarba călcată 
în picioare, dintre care doi sunt Dale Gilbert-son şi 
proprietarul camionetei, Hollywood Jack Sawyer, înțepatul ăla 
din Los Angeles. (Al treilea individ, care poartă o pălărie ca de 
înghețată, ochelari de soare şi-o vestă mițoasă, nu are absolut 
nici-o logică, cel puţin nu pentru Wendell. Pare că a aterizat 
dintr-un vechi hlm cu Humphrey Bogart.) Nu, trec valvârtej pe 
lângă toată acea scenă dezordonată cu căştile întoarse drept 
în față, ca şi când nu s-ar gândi decât să intre în Centralia şi 
să spargă becurile din Sand Bar. Îşi văd mai departe de drum, 
toți cei cinci nemernici, indiferenți ca o haită de câini sălbatici. 
De-ndată ce ajung din nou la drum deschis, ceilalți patru trec 
în formaţie paralelă în spatele lui Beezer şi se întind pe toată 
autostrada. Apoi, în acelaşi timp, virează la stânga, ridică în 
aer cinci nori mari de praf şi pietriş, şi execută cinci întoarceri 
sub formă de U. Fără să-şi piardă ritmul - fără a părea măcar 
că încetinesc - se despart în aranjamentul lor de unu-doi-doi 
şi vin aţă înapoi către vest, către scena crimei şi French 
Landing. 

Blestemat să fie, îşi zice Wendell. Beezer a întors spatele şi- 
a renunțat. Ce papă-lapte. Ceata de motociclişti creşte din ce în 
ce mai mult în timp ce se apropie de el şi, curând, Wendell 


Green cel uluit desluşeşte fața sumbră a lui Beezer St Pierre, 
care, sub cască, creşte şi ea tot mai mult în timp ce se apropie. 

— Nu te-am crezut niciodată unul care renunță uşor, zice 
Wendell, privindu-l pe Beezer care se tot apropie. Vântul i-a 
despicat barba în două bucăţi egale care îi flutură în spate de- 
o parte şi de alta a capului. În spatele ochelarilor de protecţie, 
ochii lui Beezer arată ca şi când el s-ar uita de-a lungul ţevii 
unei arme. Gândul că Beezer ar putea întoarce ochii aceia de 
vânător asupra lui face viscerele lui Wendell să pară periculos 
de dezlegate. Ratatule, zice el, nu foarte tare. Cu un huruit 
asurzitor, Beezer țâşneşte pe lângă Toyota îndoită. Ceilalţi din 
Thunder Five lovesc aerul, apoi se întind mai departe la drum. 

Dovada aceasta a laşității lui Beezer îi saltă lui Wendell 
inima în timp ce-i urmăreşte pe motociclişti cum se 
micşorează în oglinda retrovizoare, însă un gând pe care nu-l 
poate ignora începe să-şi croiască drum în sus prin sinapsele 
creierului său. Poate că Wendell nu este un Edward R. 
Murrow al prezentului, însă e reporter de aproape treizeci de 
ani şi şi-a dezvoltat câteva instincte. Gândul care şerpuieşte 
pe canalele sale mentale declanşează o serie de alarme 
unduitoare care, în cele din urmă, îl împing în conştient. 
Wendell îl primeşte - şi vede planul ascuns; înțelege ce se 
petrece. 

— Ei, fir-aş ce n-aş fi, zice el şi, cu un rânjet larg, apasă 
claxonul, trage volanul spre stânga şi execută o întoarcere 
care se concretizează doar cu o minimă avariere a aripii sale 
de protecție şi a aceleia a maşinii din față. Nemernic viclean, 
spune, aproape chicotind de încântare. Toyota iese din coloana 
de vehicule care se îndreaptă spre est şi se încadrează pe 
contrasens. Zăngănind şi pârțâind, țâşneşte în urmărirea 
motocicliştilor şireţi. 

Wendell Green nu va avea parte de mers târâş prin lanurile 
de porumb: nemernicul ăla viclean de Beezer St Pierre 
cunoaşte o cale dosnică spre Ed's Eats! Tot ce are de făcut 
reporterul nostru vedetă e să rămână destul de în spate 
pentru a nu fi observat şi se va alege cu intrarea gratuită pe 
scenă. Frumos. A, ce ironie: Beezer dă o mână de ajutor presei 


- multe mulțumiri, huidumă arogantă. Wendell nici nu se 
aşteaptă ca Dale Gilbertson să-i ofere un tur al locului, însă 
va fi mai greu să-l alunge de acolo decât să-l întoarcă din 
drum. În timpul pe care-l are, poate pune câteva întrebări de 
încercare, poate face câteva poze sugestive şi - mai presus de 
toate! - poate absorbi destul din atmosfera locului pentru a 
produce unul dintre legendarele sale articole „colorate”. 

Cu sufletul înviorat, Wendell străbate autostrada cu optzeci 
de kilometri la oră, lăsând motocicliştii să gonească înaintea 
lui fără însă a-i scăpa din vedere. Numărul de maşini care vin 
spre el se micşorează până la grupuri extrem de rare de câte 
două sau trei, apoi la câte o maşină din când în când, apoi la 
niciuna. Ca şi când ar fi aşteptat să nu fie observați, Beezer şi 
prietenii lui traversează autostrada şi pornesc în plină viteză 
pe drumul de acces ce duce la domul de eră spaţială de la 
Goltz's. 

Wendell simte o furnicătură neplăcută de îndoială de sine, 
însă nu vrea să presupună că Beezer şi mocofanii lui au o 
bruscă nevoie de tractoare şi maşini de tuns iarba. Goneşte 
mai departe, întrebându-se dacă nu cumva l-au observat şi 
încearcă de fapt să-l atragă pe-o pistă greşită. Din câte ştie el, 
pe culmea aceea nu există altceva decât salonul de prezentate, 
garajul care ţine loc de service şi parcarea. Locul ăla afurisit 
pare pustiu. Dincolo de parcare... ce? Pe-o parte, îşi aminteşte 
un teren desțelenit întinzându-se spre orizont, iar pe cealaltă 
un pâlc de copaci, ca o pădurice, numai că nu atât de deasă. 
De unde se află acum, reuşeşte să vadă copacii, care urcă pe 
deal ca un paravânt. 

Fără să se sinchisească să semnalizeze, goneşte peste 
benzile de contrasens şi intră pe aleea care duce la Goltz's. 
Sunetul produs de motociclete e încă audibil, dar se stinge 
încet, şi Wendell simte un fulger de teamă la gândul că ei l-au 
păcălit cumva şi acum pleacă, râzând pe seama lui! în culmea 
ridicăturii, merge în fața salonului de prezentare şi intră în 
parcarea mare. Două uriaşe tractoare galbene stau în fața 
garajului de utilaje, dar maşina lui e singura de acolo. În 
celălalt capăt al parcării goale, un zid scund de ciment se 


ridică la înălțimea barei de protecţie între asfalt şi pajiştea 
mărginită de copaci. De cealaltă parte a liniei de pomi, zidul se 
sfârşeşte la cotul aleii asfaltate care vine din spatele salonului 
de prezentare. 

Wendell trage de volan şi goneşte spre celălalt capăt al 
zidului, încă mai aude motocicletele, dar sunetul lor e ca un 
zumzet îndepărtat de albine. Probabil că sunt la distanță de 
un kilometru, îşi spune el, şi sare din Toyota. Îndeasă 
reportofonul într-un buzunar al jachetei, îşi petrece panglica 
aparatului Nikon pe după gât şi dă fuga pe după zidul scund, 
pe pajişte. Chiar înainte să ajungă la linia copacilor, vede 
rămăşiţele unui vechi drum de macadam, spart şi năpădit de 
ierburi, care o taie drept pe deal în jos, printre copaci. 

Wendell îşi imaginează, supraestimând, că vechiul local Ed's 
e la distanță cam de un kilometru şi jumătate şi se întreabă 
dacă maşina lui ar putea străbate acea distanță pe suprafața 
aceea desfundată, sălbatică. În unele locuri, macadamul s-a 
fisurat în plăci tectonice; în altele, s-a fărâmițat, 
transformându-se în grohotiş negru. Afundături şi pârâiaşe 
ierboase radiază de la rădăcinile groase şi şerpuite ale 
copacilor. Un motociclist ar putea sări peste dezastrul ăsta 
fără prea mari probleme, dar Wendell vede că picioarele îl vor 
purta mai bine decât Toyota pe acest drum, aşa că porneşte pe 
vechiul traseu printre copaci. Din câte a aflat când era pe 
autostradă, încă mai are timp berechet până să apară medicul 
legist şi furgoneta de prelevare a dovezilor. Chiar şi cu ajutorul 
faimosului Hollywood Sawyer, sticleţții locali bâjbâie prin 
ceaţă. 

Zgomotul motocicletelor creşte în intensitate pe măsură ce 
Wendell îşi croieşte drum, ca şi când băieții s-ar fi oprit pentru 
a purta o discuţie atunci când au ajuns la capătul vechiului 
drum lăturalnic. Asta-i perfect. Wendell speră că vor continua 
să pălăvrăgească până ce-i va fi prins din urmă; sper să strige 
unul la celălalt şi să agite pumnii în aer. Vrea să-i vadă puşi 
pe jar de furie şi adrenalină, plus că Dumnezeu ştie ce altceva 
mai au sălbaticii ăia în desagi. Lui Wendell i-ar plăcea la 
nebunie să facă o fotografie cu Beezer St Pierre spărgându-i 


lui Dale Gilbertson dinţii din față cu o dreaptă bine ţintită sau 
să-l strângă pe gât pe amicul lui, Sawyer. Fotografia pe care 
Wendell şi-o doreşte cel mai mult, însă, şi de dragul căreia e 
pregătit să mitu-iască orice polițist, funcționar districtual, 
oficial statal sau trecător nevinovat capabil să țină mâna 
întinsă, e o imagine bună, clară, dramatică a cadavrului 
dezgolit al Irmei Freneau. De preferință una care nu lasă 
urmă de îndoială cu privire la mutilările făcute de Pescar, 
oricare ar fi acestea. Două ar fi ideale - una cu fața ei pentru 
inimoşi, cealaltă un instantaneu cu tot corpul pentru perverşi 
- dar s-ar mulțumi cu instantaneul cu tot corpul, dacă e 
nevoie. O astfel de imagine ar face înconjurul lumii, strângând 
milioane de dolari pe drum. Numai National Enquirer ar 
decarta, cât - două sute de mii, trei? - pentru o fotografie cu 
sărmana de Irma cea mică răşchirată în moarte, cu mutilările 
perfect vizibile. Asta da mină de aur, ăsta da corn al 
abundenței! 

Când Wendell a parcurs vreo două sute de metri din vechiul 
şi  mizerabilul drum, concentrarea i se împarte între 
contemplarea ideii tuturor banilor pe care micuța Irma i-i va 
vâri în buzunare şi teama de-a nu cădea şi a-şi scrânti glezna, 
tunetul provocat de Harley-urile membrilor Thunder Five 
încetează brusc. Tăcerea care se lasă pare imensă, apoi 
imediat se umple cu alte sunete, mai slabe. Wendell îşi aude 
respirația cum intră şi iese anevoie, dar şi alte zgomote, o 
combinație de zăngănit şi bufnet, venind din spatele său. Se 
întoarce şi vede, departe pe drumul distrus, o camionetă 
străveche avântându-se spre el. 

E aproape comic felul în care camioneta se clatină de pe-o 
parte pe alta în timp ce o roată, apoi alta, se afundă într-o 
depresiune invizibilă sau urcă pe-o porțiune înclinată a 
suprafeței drumului. Adică, ar fi comic dacă oamenii aceştia 
n-ar da buzna pe ruta sa privată de acces la trupul Irmei 
Freneau. Ori de câte ori camioneta urcă pe-o bucată de 
rădăcină, cele patru capete întunecate din cabină tresaltă ca 
marionetele. Wendell face un pas în față, intenționând să-i 
trimită pe ţărănoii ăştia înapoi de unde au venit. Suspensia 


camionetei se freacă de-o piatră plată şi de sub maşină sar 
scântei. Hardughia aia trebuie să aibă cel puţin treizeci de ani, 
îşi spune Wendell - este unul dintre puţinele vehicule de pe 
drum care arată şi mai rău ca maşina sa. Când camioneta se 
apropie, el vede că este o International Harvester. Ruginita 
bară de protecție e decorată cu buruieni şi rămurele. I.H. mai 
fabrică oare camionete? Wendell ridică mâna ca un jurat care 
depune jurământul, şi camioneta se zdruncină şi se mai 
clatină cale de câțiva metri desfundați înainte să se oprească. 
Partea ei stângă stă evident mai sus decât cea dreaptă. În 
întunecimea aruncată de copaci, Wendell nu reuşeşte să 
desluşească chipurile care se uită la el prin parbriz, însă are 
senzația că cel puţin două dintre ele îi sunt familiare. 

Bărbatul de la volan scoate capul pe geamul şoferului şi 
zice: 

— Saltare, domnu' reporter barosan. Şi dumitale ț-au 
trântit uşa-n nas? 

Acesta e Teddy Runkleman, peste care Wendell dă frecvent 
în timp ce trece în revistă rapoartele zilnice ale poliției. Ceilalți 
trei pasageri din cabină strigă ca măgarii la remarca haioasă 
a lui Teddy. Wendell îi cunoaşte pe doi dintre ei - Freddy 
Saknessum, membru al unui clan de zgârie-brânză care se 
scurge în şi din tot soiul de barăci părăginite de-a lungul 
râului, şi Toots Billinger, un puşti sfrijit care se întreține 
cumva strângând de la gunoi metal în La Riviere şi French 
Landing. Ca şi Runkleman, Toots a fost arestat pentru o serie 
de crime de gradul trei, însă n-a fost niciodată condamnat 
pentru ceva. 

Femeia soioasă şi ponosită dintre Freddy şi Toots îi trezeşte 
o amintire prea vagă pentru a fi identificată. 

— Salut, Teddy, zice Wendell. Şi vouă, Freddy şi Toots. Nu, 
după ce-am aruncat o privire la mizeria din față, m-am 
hotărât să intru prin spate. 

— Hei, Wendell, nu-ţ' aminteşti dă mine? zice femeia, puţin 
cam afectată. Doodles Sanger, în caz că ţi s-a dus memoria 
dracului. Am pornit c-o ceată-ntreagă de băieți în Bel Air-ul 
lui Freddy, iar Teddy era c-o altă ceată-ntreagă, da' după ce- 


am fost trimişi la plimbare de Miss Curvă, ceilalți or vrut să 
se-ntoarcă la bar. 

Sigur că-şi aminteşte de ea, deşi chipul înăsprit din faţa lui 
seamănă acum doar vag cu acela al fetişcanei petrecărețe şi 
insolente pe nume Doodles Sânger, care servea băuturi la 
Nelson Hotel acum un deceniu. Wendell crede că ea a fost 
concediată mai mult pentru că bea în timpul serviciului decât 
pentru că fura, dar Dumnezeu ştie ci le făcea pe amândouă. 
Pe-atunci, Wendell arunca o grămadă de bani la barul 
hotelului Nelson. Încearcă să-şi amintească dacă s-a dat 
vreodată în bărci cu Doodles. 

Joacă pe cartea siguranţei şi spune: 

— Fir-ar, Doodles, cum naiba să uit o mititică frumuşică 
aşa ca tine? 

Băieţii se dau de ceasul morții la dulcegăria asta. Doodles 
trage un cot în coastele vaporoase ale lui Toots Billinger, îi 
oferă lui Wendell un zâmbet mic şi țuguiat, şi spune: 

— Ei, mulțam frumos, bunule domn. 

Mda, a tras-o pe sfoară, sigur că da. 

Acesta ar fi momentul perfect să le ordone dobitocilor ăstora 
să se-ntoarcă în vizuinile lor, dar Wendell e vizitat de-o 
inspirație de primă clasă. 

— Nu v-ar plăcea, oameni fermecători, să dați o mână de 
ajutor unui gentleman din presă şi să câştigaţi în acelaşi timp 
cincizeci ie gologani? 

— Cincizeci de căciulă sau toţi laolaltă? întreabă Teddy 
Runkleman. 

— Haideţi, toţi laolaltă, zice Wendell. 

Doodles se apleacă în față şi spune: 

— Douăzeci de căciulă, e-n ordine, barosane? Dacă suntem 
de-acord să facem ce vrei tu. 

— A, îmi sfâşii inima, zice Wendell şi scoate portmoneul din 
buzunarul de la spate, după care scoate patru bancnote de 
douăzeci de dolari, lăsându-şi numai una de zece şi trei de un 
dolar pentru tot restul zilei. Ei îşi acceptă plata şi, cât ai clipi, 
îi pun la loc sigur. Ei, uite ce vreau să faceți, spune Wendell, şi 


se apleacă spre geam şi cele patru fețe ca nişte bostani de 
Halloween din cabină. 


12 


Câteva minute mai târziu, camioneta se opreşte cu un 
legănat între ultimii copaci, acolo unde macadamul dispare în 
buruieni şi iarbă înaltă. Motocicletele celor din Thunder Five 
stau înclinate într-un şir ordinat cu câțiva metri în față şi la 
stânga. Wendell, care i-a luat locul lui Freddy Saknessum pe 
scaun, coboară şi face câțiva paşi înainte, sperând ca nimic 
din mirosul de transpirație uscată, carne nespălată şi bere 
răsuflată care emană din colegii săi pasageri nu i-a intrat în 
haine. În spatele lui, îl aude pe Freddy cum sare din spatele 
camionetei în vreme ce ceilalți coboară şi închid portierele fără 
a face mai mult de două ori zgomotul necesar. Tot ce poate 
vedea Wendell din poziția sa este peretele incolor şi putred al 
Ed's Eats ridicându-se dintr-un amestec des de morcov 
sălbatic şi gura-leului. Voci joase, una dintre ele aparținându- 
i lui Beezer St Pierre, ajung până la el. Wendell face o scurtă 
inspecție Nikonului, scoate capacul obiectivului şi vâră la locul 
ei o rolă nouă de film, şi-abia apoi înaintează cu paşi încețţi, 
fără să facă zgomot, pe lângă motociclete, de-a lungul 
structurii ruinate. 

Curând, poate să vadă drumul de acces plin de buruieni şi 
patrula aşezată de-a curmezişul lui ca o barieră. Aproape de 
autostradă, Danny Tcheda şi Pam Stevens se luptă cu 
jumătate de duzină de bărbaţi şi femei care şi-au lăsat 
maşinile alandala, ca nişte jucării în spatele lor. Asta n-o să 
mai meargă mult timp: dacă Tcheda şi Stevens s-ar presupune 
că sunt un dig, digul e pe cale să sufere nişte spărturi 
serioase. Veşti bune pentru Wendell: o confuzie maximă i-ar 
oferi o posibilitate mai mare de acces şi-ar crea premisele unui 
articol mult mai colorat. Îşi doreşte să poată murmura în 
reportofon chiar acum. 

Lipsa de experiență a forțelor şefului Gilbertson a fost 
evidentă în încercările futile ale ofițerilor Tcheda şi Stevens de- 


a întoarce din drum cetățenii dornici să vadă cu ochii lor cea 
mai recentă dovadă a nebuniei Pescarului... A, ceva, ceva, apoi: 
insă jurnalistul de față a reuşit să ajungă în mijlocul scenei, 
unde s-a simțit mândru şi umil să fie ochii şi urechile cititorilor 
săi... 

Wendell urăşte să rateze un material atât de splendid, dar 
nu poate fi sigur că şi-l va aminti şi nu îndrăzneşte să-şi 
asume riscul de-a fi auzit. Se apropie mai mult de partea din 
față a Ed's Eats. 

Umilele urechi ale publicului îi aud pe Beezer St Pierre şi pe 
Dale Gilbertson purtând o discuţie surprinzător de amiabilă 
chiar în fața clădirii; umilii ochi ai publicului îl observă pe 
Jack Sawyer cum apare în câmpul vizual, cu o pungă goală de 
plastic şi-o şapcă de baseball legănându-se de degetele mâinii 
sale drepte. Umilul nas al publicului simte o miasmă cu 
adevărat îngrozitoare care garantează prezența unui corp în 
descompunere în mica şi părăginita structură din dreapta. 
Jack se mişcă puțin mai repede ca de obicei şi, deşi e clar că se 
duce doar până la camioneta sa, se uită întruna în stânga şi 
în dreapta. 

Ce se petrece aici? Băiatul de Aur pare mai mult decât 
circumspect. Se comportă ca un hoț din magazine care-şi 
îndeasă lucrurile furate sub haină, iar băieţii de aur n-ar 
trebui să aibă un asemenea comportament. Wendell ridică 
aparatul foto şi focalizează asupra țintei. lată-te, Jack 
băietane, bătrâne, amice, foşnitor ca o bancnotă nouă şi de 
două ori mai tăios. Stai frumos la poză, acum, şi lasă-ne să 
vedem ce ai în mână, bine? Wendell face o fotografie şi se uită 
prin obiectiv în vreme ce Jack se apropie de camionetă. Băiatul 
de Aur va dosi lucrurile alea în torpedou, crede Wendell, şi nu 
vrea să-l vadă nimeni când o face. Păcat, pustiu, eşti la 
Camera ascunsă. Şi păcat pentru mândrii şi totuşi umilii ochi 
şi urechi ai districtului French, pentru că, atunci când Jack 
Sawyer ajunge la camioneta sa, nu urcă în cabină, ci se 
apleacă peste margine şi-şi face de lucru cu ceva, arătându-i 
nobilului nostru jurnalist o imagine frumoasă a spatelui său 
şi nimic altceva. Nobilul jurnalist face totuşi o poză, pentru a 


stabili un lanţ al consecutivității cu următoarea fotografie, în 
care Jack Sawyer se întoarce cu spatele la camionetă, cu 
mâinile goale şi nemaipărând circumspect. Şi-a dosit comorile 
mizerabile acolo în spate şi le-a ascuns de văzul lumii, dar ce 
le făcea să fie comori? 

Apoi un fulger îl loveşte pe Wendell Green. Scalpul îi palpită, 
şi părul încreţit ameninţă să se îndrepte. O poveste minunată 
tocmai a devenit incredibil de minunată. Ucigaş diabolic, Copil 
mort şi mutilat şi Decăderea unui erou! Jack Sawyer iese din 
ruină aducând o pungă de plastic şi o şapcă Brewers, încearcă 
să fie sigur că nu e observat şi ascunde lucrurile în camioneta 
sa. A găsit lucrurile acelea în Ed's Eats, şi le-a pus la păstrare 
chiar sub nasul prietenului şi admiratorului său Dale 
Gilbertson. Băiatul de Aur a sustras dovezi de la locul unei 
crime! lar Wendell are dovada pe film, Wendell îl are la mână 
pe marele şi babanul Jack Sawyer, Wendell va da cu el de 
pământ de să se cutremure şi cerul. Mamă-mamă, lui Wendell 
îi vine să danseze, da, chiar aşa, şi nu se poate opri să nu 
execute un salt stângaci cu minunatul aparat foto în mână şi- 
un rânjet oblic pe faţă. 

Se simte atât de bine, triumfător, încât aproape că se 
hotărăşte să uite de cei patru idioţi care-i aşteaptă semnalul şi 
să se cărăbănească. Dar, hei, să nu punem carul înaintea 
boilor. Tabloidele de super-market icnesc după o frumoasă şi 
revoltătoare fotografie cu cadavrul Irmei Freneau, iar Wendell 
Green e omul care le-o va da. 

Wendell mai face un pas precaut către partea din față a 
clădim ruinate şi vede ceva care-l face să încremenească. 
Patru dintre motociclişti s-au dus la capătul aleii acoperite de 
iarbă, unde par să-i ajute pe Tcheda şi Stevens să-i întoarcă 
din drum pe cei care vor să arunce o privire la cadavre. Teddy 
Runkleman a auzit că Pescarul a pitit în dărăpănătura aia cel 
puţin şase, poate opt copii pe jumătate mâncaţi: vestea 
devenea din ce în ce mai senzațională pe măsură ce se cernea 
prin comunitate. Aşa că sticleților le prinde bine ajutorul 
suplimentar, dar Wendell îşi doreşte ca Beezer şi echipa să fi 
turnat gaz peste foc, nu să fi dat ajutor la menţinerea lui în 


limite rezonabile. Ajunge la capătul clădirii şi aruncă o privire 
pe după colț ca să vadă tot ce se petrece. Dacă e să obţină ce- 
şi doreşte, va trebui să aştepte momentul potrivit. 

O a doua maşină a poliției din French Landing se apropie 
încet printre vehiculele care merg la ralanti pe 35 şi trece pe 
lângă maşina lui Tcheda pentru a intra între buruienile şi 
mizeriile din fața vechiului magazin. Doi poliţişti mai tineri, cu 
jumătate de normă, pe nume Holtz şi Nestler, coboară din ea 
şi vin alene spre Dale Gilbertson, încercând din răsputeri să 
nu reacționeze la putoarea care devine mai ameţitoare cu 
fiecare pas pe care-l fac. Wendell vede că flăcăii aceştia 
întâmpină probleme şi mai mari în a-şi ascunde spaima şi 
uluirea la vederea şefului lor angajat într-o conversație 
aparent amiabilă cu Beezer St Pierre, pe care ei probabil că-l 
suspectează de-o sumedenie de crime fără nume. Ei sunt 
băieți de la fermă, studenţi la UW-River Falls care au renunțat 
la studii, care împart un singur salariu şi încearcă atât de 
tare să-şi dea examenul ca ofițeri de poliție, încât au tendința 
să vadă lucrurile într-un alb-negru rigid. Dale îi calmează, iar 
Beezer, care i-ar putea ridica pe fiecare cu câte-o mână şi să le 
zdrobească ţestele ca pe nişte ouă moi, zâmbeşte afabil. Ca 
răspuns la ceea ce trebuie să fi fost ordinele lui Dale, băieții 
se-ntorc repede şi cu paşi mărunți la autostradă, aruncând în 
drum priviri extrem de admirative la Jack Sawyer, sărmanii 
tonți. 

Jack se apropie de Dale pentru o scurtă discuție. Păcat că 
Dale nu ştie că amicul lui ascunde dovezi, ha! Sau, îşi spune 
Wendell, ştie - e implicat şi el în asta? Un lucru e sigur: totul 
va ieşi la lumină odată ce Herald va publica pozele 
edificatoare. 

Între timp, tipul cu pălărie de pai şi ochelari de soare stă 
acolo cu braţele încrucişate la piept, părând senin şi 
încrezător, ca şi când ar avea totul sub control, aşa încât nici 
mirosul nu-l poate atinge. 

Individul ăsta e evident un jucător-cheie, îşi spune Wendell. 
El ia deciziile. Băiatul de Aur şi Dale vor să nu-i calce 
cuvântul; se vede asta din limbajul lor corporal. O urmă de 


respect, de deferentă. Dacă muşamalizează ceva, o fac pentru 
el. Dar de ce? Şi cine naiba e? Individul e de vârstă mijlocie, 
undeva la cincizeci de ani, cu o generație mai mare ca Jack şi 
Dale; e prea fercheş ca să locuiască la ţară, aşa că e din 
Madison, poate, sau Milwaukee. E clar că nu e polițist, şi nu 
seamănă nici cu un om de afaceri. Ăsta e-un tătuc sigur de 
sine; lucrul ăsta se vede de la o poştă. 

Apoi încă o maşină de poliție pătrunde prin bariera de pe 35 
şi vine lângă patrula celor cu jumătate de normă. Băiatul de 
Aur şi Gilbertson se duc la ea şi-i întâmpină pe Bobby Dulac şi 
pe celălalt, grăsanul, Dit Jesperson, însă tipul cu pălărie nici 
măcar nu se uită în direcția aceea. Ei, asta-i tare. Stă acolo, 
singur singurel, ca un general care-şi supraveghează soldații. 
Wendell îl priveşte pe omul misterios cum scoate o ţigară, o 
aprinde şi scoate un nor de fum alb. Jack şi Dale îi conduc pe 
ultimii sosiți în vechiul magazin, iar păsăruica asta continuă 
să-şi fumeze ţigara, sublim detaşat de tot ce-l înconjoară. Prin 
peretele putred, Wendell reuşeşte să-i audă pe Dulac şi 
Jesperson cum se plâng de miros; apoi unul dintre noi 
mormăie îh! când vede cadavrul. 

— Hei, băieţi? zice Dulac. E de-adevăratelea căcatul ăsta? 
Hei, băieți? 

Vocile îi dau lui Wendell o idee bună asupra locului în care 
se află cadavrul, în spate lângă zidul îndepărtat. 

Înainte ca cei trei poliţişti şi Sawyer să înceapă să se- 
apropie încet de partea din față a magazinului, Wendell se 
apleacă în afară, îndreaptă Nikonul şi face o fotografie cu omul 
misterios. Spre groaza sa, Pisica din Pălărie se uită imediat în 
direcția lui şi spune: 

— Cine m-a fotografiat? 

Wendell se trage înapoi la adăpostul peretelui, dar ştie că 
tipul trebuie să-l fi văzut. Ochelarii ăia de oase erau îndreptațţi 
drept spre el! Tipul are urechi de liliac - a auzit sunetul 
obturatorului. 

— leşi la vedere, îl aude Wendell că spune. N-are rost să te 
ascunzi; ştiu că eşti acolo. 


Din locul său de observare cu siguranță redusă, Wendell 
tocmai reuşeşte să vadă o maşină a poliției statale, urmată de 
Pontiacul DARE din French Landing, apropiindu-se dinspre 
hărmălaia de la capătul aleii. Lucrurile par să fi ajuns la 
punctul de fierbere pe-acolo. Dacă Wendell nu se înşală, i se 
pare că-l zăreşte pe unul dintre motociclişti trăgând un bărbat 
pe geamul unui Olds verde, frumos. 

E timpul să cheme cavaleria, sigur că da. Wendell păşeşte în 
spate din fața clădirii şi face semn din mână soldaților. Teddy 
Runkleman ţipă: 

— Huu, mamă! 

Doodles chirăie ca o pisică în călduri şi cei patru asistenţi ai 
lui Wendell o iau la goană pe lângă el, făcând zarva pe care le- 
a cerut-o. 


13 


Danny Tcheda şi Pam Stevens sunt deja ocupați până peste 
cap cu cei care forțau intrarea, când aud zgomotul 
motocicletelor care gonesc spre ei, şi sosirea celor din Thunder 
Five e tot ce le trebuie pentru ca ziua să le fie cu adevărat 
plină. Să scape de Teddy Runkleman şi Freddy Saknessum a 
fost destul de uşor, dar după nici cinci minute benzile de mers 
spre est ale Autostrăzii 35 s-au umplut de oameni care 
credeau că au tot dreptul să se binocleze la toate micile 
cadavre care se presupunea că sunt stivuite în epava lui Ed's 
Eats. În locul fiecărei maşini pe care reuşesc în sfârşit s-o 
trimită înapoi apar alte două. Toată lumea cere o explicaţie 
detaliată a motivului pentru care ei, în calitate de 
contribuabili şi cetățeni îngrijoraţi, n-au voie să intre la scena 
crimei, mai ales când e vorba de o crimă aşa tragică, aşa 
sfâşietoare, aşa... ei bine, aşa tulburătoare. Majoritatea refuză 
să creadă că singurul cadavru din clădirea aceea dărăpănată 
e al Irmei Freneau; trei oameni, unul după celălalt, îl acuză pe 
Danny că se face complice la o muşamalizare şi unul dintre ei 
chiar foloseşte cuvântul „Fishergate”. Pfui. Într-un fel ciudat, 


mulți dintre aceşti vânători de cadavre aproape cred că forțele 
poliției locale îl protejează pe Pescar! 

Unii dintre ei arată rozarii în vreme ce-l toacă mărunt. O 
doamnă îi flutură un crucifix în față şi-i spune că are un 
suflet murdar şi că îl aşteaptă iadul. Cel puţin jumătate dintre 
oamenii pe care-i întoarce din drum au cu ei aparate de 
fotografiat. Ce fel de persoană pleacă de acasă într-o 
dimineață de sâmbătă ca să facă poze cu copii morți? Ce-l 
nedumereşte pe Danny e următorul lucru: cu toții se cred 
perfect normali. Cine-i nemernicul? El este. 

Soțul bătrân al unei femei bătrâne de pe Calea Domniței 
Marian spune: 

— Tinere, se pare că tu eşti singura persoană din districtul 
ăsta care nu înţelege că istoria se petrece de jur împrejurul 
nostru. Eu şi Madge credem că avem dreptul la un suvenir. 

Un suvenir? 

Asudat, bulversat şi sătul până peste cap, Danny îşi pierde 
cumpătul. 

— Amice, sunt absolut de-acord cu tine, zice el. Dacă ar fi 
după mine, tu şi încântătoarea ta soție ați putea pleca înapoi 
acasă cu tricoul pătat de sânge, poate chiar şi c-un deget 
retezat sau două, în portbagaj. Dar ce pot să spun? Şeful e-un 
tip inflexibil. 

Cei de pe Calea Domniței Marian dispar, prea şocaţi ca să 
mai spună ceva. Următorul din rând începe să ţipe din 
momentul în care Danny se apleacă pe geam afară. Arată 
exact aşa cum Danny şi-l imaginează pe George Rathbun, însă 
vocea lui e mai aspră şi puţin mai pițigăiată. 

— Să nu crezi că nu ştiu ce faci, amice! 

Danny spune bine, pentru că încearcă să protejeze locul 
unei crime, iar tipul care seamănă cu George Rathbun, care 
conduce o veche Dodge Caravan albastră căreia-i lipseşte bara 
de protecție din față şi oglinda retrovizoare laterală din 
dreapta, ţipă: 

— Stau p-aci de douăzeci de minute cât tu şi dama aia ați 
frecat menta! Sper că n-o să fii surprins când o să vezi aplicată 
un pic de JUSTIȚIE PROPRIE pe-aci! 


Aceasta e clipa de tandrețe în care Danny aude 
inconfundabilul huruit al celor din Thunder Five gonind spre 
el pe autostradă. Nu s-a simţit bine încă de când a găsit 
bicicleta lui Tyler Marshall în fața căminului de bătrâni, iar 
gândul de-a se lua la harță cu Beezer St Pierre îi umple 
creierul cu un fum negru uleios şi scântei roşii învârtejite. 
Coboară privirea şi se uită direct în ochii sosiei rumene la față 
a lui George Rathbun. Vocea îi iese într-un şuvoi monoton 
lipsit de vlagă. 

— Domnule, dacă-ți vei continua drumul, îţi voi pune 
cătuşele, te voi aşeza pe bancheta din spate a maşinii mele 
până ce voi putea părăsi locul şi-apoi te voi duce la secție şi te 
voi acuza de orice-mi va veni în gând. Asta ţi-o promit. Acum, 
fă-ți singur un serviciu şi cară-te naibii de aici. 

Gura bărbatului se deschide şi se închide, ca a unui peşte 
auriu. Pete de-un roşu şi mai aprins îi apar pe fața veselă, deja 
rumenă. Danny nu-l slăbeşte din ochi, aproape sperând să-i 
furnizeze un motiv de a-l arunca în cătuşe şi de a-l pune la 
frăgezit pe bancheta din spate a maşinii sale. Tipul îşi 
analizează opţiunile şi precauţia iese învingătoare. Coboară 
ochii, mută schimbătorul în marşarier şi aproape că intră în 
Miata din spatele său. 

— Nu-mi vine să cred ce se întâmplă, spune Pam. Ce tâmpit 
o fi scăpat porumbelul pe gură? 

Ca şi Danny, şi ea îi urmăreşte pe Beezer şi pe prietenii lui 
cum se apropie huruind de ei, trecând pe lângă coloana de 
maşini în aşteptare. 

— Nu ştiu, dar mi-ar plăcea să-i vâr pulanul pe gât în jos. 
Şi după el o să vină rândul lui Wendell Green. 

— N-o să fie nevoie să-l cauţi prea departe. E-n coloană, 
cam cu Şase maşini mai în spate. 

Pam arată cu degetul spre rânjetul pasager al lui Wendell. 

— Dumnezeule mare, zice Danny. De fapt, într-un fel mă 
bucur să-l văd pe trombonistul ăla mizerabil. Acum îi pot 
spune exact ce cred despre el. 

Zâmbind, se apleacă să-i vorbească adolescentului de la 
volanul Miatei. Băiatul pleacă, şi Danny îi face semn şoferului 


din spatele lui să plece şi el, urmărindu-i în acelaşi timp pe cei 
din Thunder Five cum se apropie din ce în ce mai mult. Îi 
spune lui Pam: 

— În clipa asta, dacă Beezer vine-n fața mea şi numai pare 
că ar vrea să ne măsurăm puterile, scot pistolul, pe cuvânt de 
onoare. 

— Hârţoage, hârțoage, zice Pam. 

— Mă doare chiar în cot. 

— Ei, uite că-i dăm drumul, spune ea, zicându-i că dacă 
scoate arma, ea îi va acoperi spatele. 

Până şi şoferii care încearcă să intre pe alee prin forța 
vorbelor dure se opresc o clipă pentru a-i urmări pe Beezer şi 
pe băieţii lui. În mişcare, cu părul şi bărbile în vânt, cu feţele 
severe, par gata să comită un dezastru cât mai mare posibil. 
Inima lui Danny Tcheda începe s-o ia la goană, şi îşi simte 
sfincterul cum se strânge. 

Însă motocicliştii din Thunder Five trec în trombă pe lângă 
el fără să întoarcă măcar capetele, unul după altul. Beezer, 
Mouse, Doc, Sonny şi Kaiser îşi văd mai departe de drum, 
părăsind scena. 

— Ei, fir-ar, zice Danny, neputându-se hotări dacă se simte 
uşurat sau dezamăgit. Puseul brusc de spaimă pe care-l 
încearcă atunci când motocicliştii, după treizeci de metri, fac o 
întoarcere strânsă în U, care ridică pietrişul în aer, îi spune că 
ceea ce-a simţit a fost uşurare. 

— O, te rog, nu, zice Pam. 

În automobilele oprite, toate capetele se-ntorc când 
motocicliştii trec ca fulgerul din nou pe lângă ei, întorcându-se 
pe unde au venit. Preţ de câteva secunde, singurul sunet care 
se aude este huruitul în scădere a cinci motociclete Harley- 
Davidson. Danny Tcheda îşi dă jos pălăria şi îşi şterge fruntea. 
Pam Stevens îşi arcuieşte spatele şi expiră. Apoi cineva 
claxonează, şi alte două claxoane se fac auzite, şi un tip cu o 
mustață căruntă de morsă şi-o cămaşă de dril ridică o insignă 
măricică într-o învelitoare de piele şi spune că e vărul unui 
judecător districtual şi membru de onoare al forțelor de poliție 
din La Riviere, ceea ce, în principiu, înseamnă că nu primeşte 


niciodată amenzi de parcare sau pentru depăşirea vitezei 
legale şi se poate duce unde vor muşchii lui. Mustaţa se 
lățeşte într-un rânjet mare. 

— Aşa că lasă-mă doar să trec şi te poţi întoarce la treaba 
ta, ofițere. 

Să nu-l lase să treacă este treaba lui, zice Danny, şi e nevoit 
să repete acest mesaj de mai multe ori înainte să poată trece 
la următorul caz. După ce trimite înapoi alți câțiva cetăţeni 
nemulțumiți, se uită să vadă cât mai are de aşteptat până să-i 
poată spune lui Wendell Green s-o şteargă de acolo. Cu 
siguranţă, reporterul nu poate fi la mai mult de două sau trei 
maşini în spate. De-ndată ce Danny ridică privirea, claxoanele 
sună şi oamenii încep să strige la el. Lasă-ne să intrăm! Hei, 
amice, eu îți plătesc salariul, ţii minte? Vreau să vorbesc cu 
Dale, vreau să vorbesc cu Dale! 

Câţiva bărbaţi au coborât din maşini. Arată cu degetul spre 
Danny, dau din gură, însă el nu reuşeşte să desluşească ce 
ţipă acolo. O dâră de durere îl străbate ca un drug de fier 
înroşit în foc din spatele ochiului stâng până în mijlocul 
creierului. Ceva nu e bine; nu vede urâta maşină roşie a lui 
Green. Unde naiba e? La dracu, la dracu' şi de două ori la 
dracu', Green trebuie să se fi strecurat din coloană şi să fi 
intrat pe câmpul de lângă Ed's. Danny se-nvârte pe loc şi 
inspectează câmpul. Voci furioase şi claxoane i se împletesc în 
spate. Nici-o Toyota roşie rablagită, niciun Wendell Green. Ca 
să vezi, a renunțat gură-spurcată! 

După câteva minute, traficul se subțiază, iar Danny şi Pam 
cred că treaba lor s-a cam terminat. Toate cele patru benzi ale 
Autostrăzii 35 sunt goale, aşa cum sunt de obicei într-o 
dimineaţă de sâmbătă. Singurul camion care rulează pe ea nu 
se opreşte, continuându-şi drumul spre Centralia. 

— Cred c-ar trebui să ne ducem acolo, spune Pam, dând din 
cap spre rămăşiţele magazinului. 

— Poate peste câteva minute. 

Danny nu e prea dornic să se apropie de mirosul acela. Ar fi 
întru totul fericit să rămână acolo până la venirea medicului 
legist şi-a echipei tehnice. Ce-i apucă pe oameni, totuşi? El ar 


renunța cu bucurie la plata pe două zile ca să nu fie nevoit să 
vadă corpul neînsuflețit al sărmanei lrma Freneau. 

Apoi el şi Pam aud două sunete distincte, şi niciunul nu-i 
face să se simtă în largul lor. Primul este al unui val nou de 
vehicule care gonesc pe autostradă către ei; al doilea, duduitul 
motocicletelor care se apropie de scena crimei de undeva din 
spatele vechiului magazin. 

— Există vreun drum care să ducă în spatele locului 
ăstuia? întreabă el incredul. 

Pam ridică din umeri. 

— Ala se pare. Dar uite ce-i... o să trebuiască să se ocupe 
Dale de haidamacii lui Beezer, pentru că noi o să fim ocupați 
până peste cap aici. 

— Ah, mamă, Dumnezeule, zice Danny. 

În jur de treizeci de maşini şi camionete converg la capătul 
scurtei alei, şi atât el, cât şi Pam îşi dau seama că oamenii 
aceştia sunt mai nervoşi şi mai hotărâți decât cei din prima 
tură. În faţa mulţimii, câţiva bărbaţi şi femei îşi lasă maşinile 
pe marginea drumului şi se îndreaptă pe jos spre cei doi 
ofițeri. Şoferii din fruntea cetei agită pumnii în aer şi strigă 
încă dinainte să-ncerce să intre pe alee. Incredibil, o femeie şi 
doi adolescenţi ţin ridicat un banner lung pe care scrie ÎL 
VREM PE PESCAR! Un bărbat într-un Caddy vechi şi prăfuit 
scoate brațul pe geam şi afişează o pancartă făcută manual: 
GILBERTSON TREBUIE DAT AFARĂ. 

Danny se uită peste umăr şi vede că membrii Thunder Five 
trebuie să fi găsit un drum dosnic, pentru că patru dintre ei 
stau în față la Ed's, semănând ciudat de tare cu nişte agenți 
de la serviciile secrete, în vreme ce Beezer St Pierre e adânc 
cufundat într-o discuţie cu şeful. Iar ei doi, îi trece lui Danny 
prin gând, seamănă cu doi şefi de stat care negociază un 
tratat comercial. Asta n-are absolut nici-o logică, şi Danny se 
întoarce înapoi la maşini, la lunaticii cu pancarte şi bărbații şi 
femeile care se apropie pe jos de el şi de Pam. 

Un bărbat de şaptezeci de ani, cu pieptul cât o butie şi cu o 
bărbiță albă, Hoover Dalrymple, se înființează în fața lui Pam 
şi începe să-şi ceară drepturile inalienabile. Danny îşi 


aminteşte numele lui pentru că Dalrymple a provocat o 
încăierare în barul hotelului Nelson cam cu şase luni în urmă, 
iar acum iată-l din nou, căutându-şi revanşa. 

— Nuo să discut cu partenerul tău, ţipă el, şi nuo să ascult 
nimic din ce spune el, pentru că partenerul tău nu are nici-o 
considerație pentru drepturile oamenilor din comunitatea 
aceasta. 

Danny trimite înapoi un Subaru portocaliu condus de-un 
adolescent posac cu un tricou Black Sabbath, apoi un 
Corvette negru cu plăcuţe de înmatriculare de La Riviere şi-o 
doamnă tânără izbitor de frumoasă şi cu o gură izbitor de 
spurcată la volan. De unde vin toți oamenii ăştia? El nu 
recunoaşte pe nimeni cu excepţia lui Hoover Dalrymple. 
Majoritatea celor din fața lui, presupune Danny, s-au strâns 
din afara oraşului. 

Se îndrepta s-o ajute pe Pam, când o mână îl prinde de 
umăr, iar el întoarce privirea şi-l vede pe Dale Gilbertson 
alături de Beezer St Pierre. Ceilalţi patru motociclişti aşteaptă 
la distanță de câțiva metri. Cel pe nume Mouse, care e desigur 
cam de mărimea unei căpițe de fân, prinde privirea lui Dale şi 
rânjeşte. 

— Ce faci? întreabă Danny. 

— Calmează-te, zice Dale. Prietenii domnului St Pierre s-au 
oferit voluntari să ne ajute la controlarea mulțimii şi cred că 
ne prinde bine tot ajutorul pe care ni-l pot da. 

Cu colțul ochiului, Danny îi zăreşte pe gemenii Neary ieşind 
în fața mulțimii, şi ridică o mână pentru a-i opri. 

— Şi cu ce se aleg în schimb? 

— Doar informaţii, răspunde şeful. Bine, băieți, treceţi la 
treabă. Prietenii lui Beezer se despart şi se apropie de mulțime. 
Şeful vine lângă Pam, care mai întâi se uită la el amuzată, 
apoi încuviințează. Mouse mârâie la Hoover Dalrymple şi zice: 

— În numele puterii cu care am fost învestit, îţi ordon să te 
cari dracului de-aici, Hoover. 

Bătrânul dispare atât de repede, de parcă s-ar fi 
dematerializat. 


Ceilalți motociclişti au acelaşi efect asupra curioşilor 
furioşi. Danny speră să-şi poată menţine calmul în fața 
abuzului constant: un bărbat de o sută patruzeci de 
kilograme care seamănă cu un membru al Hells Angels aflat 
pe muchie de cuțit între autocontrol şi-o furie crescândă face 
minuni asupra unei mulțimi de oameni răsculați. 
Motociclistul cel mai apropiat de Danny îi trimite de acolo pe 
Floyd şi Frank Neary doar ridicând pumnul la ei. Când aceştia 
dispar înapoi în maşina lor, motociclistul îi face cu ochiul lui 
Danny şi se prezintă drept Kaiser Bill. Amicului lui Beezer îi 
place să controleze mulțimea, şi un rânjet imens amenință să- 
i răzbată prin mina încruntată, deşi o furie lichidă fierbe 
dedesubt. 

— Cine-s ceilalți tipi? întreabă Danny. 

Kaiser Bill i-i arată pe Doc şi Sonny, care împrăştie 
mulțimea la dreapta lui Danny. 

— De ce faceți asta? 

Kaiser coboară capul astfel încât fața lui să se afle la cinci 
centimetri de cea a lui Danny. E ca şi când ai da ochii cu un 
taur. Căldură şi furie se revarsă din trăsăturile late şi din 
pielea hirsută. Danny aproape se aşteaptă să vadă cum iese 
fum din nările laţe ale bărbatului. Una dintre pupile e mai 
mică decât cealaltă; prin albul ochilor se încâlcesc fire roşii, 
radiante. 

— De ce? O facem pentru Amy. Nu ţi-e limpede asta, ofițere 
Tcheda? 

— Scuze, bâiguie Danny. 

Sigur că da. Speră ca Dale să poată să-i țină sub control pe 
monştrii ăştia. Urmărindu-l pe Kaiser Bill cum zdruncină un 
Mustang străvechi aparținând unui puşti prost care n-a reuşit 
să se dea la timp în spate, e extrem de fericit că motocicliştii 
nu au asupra lor niciun instrument bont. 

Prin locul gol ocupat înainte de Mustangul pugştiului, o 
maşină de poliție rulează spre Danny şi Kaiser. În timp ce-şi 
croieşte drum prin mulțime, o femeie îmbrăcată într-un tricou 
fără mâneci şi pantaloni Capri se loveşte cu capul de 
geamurile pasagerului. Când maşina ajunge lângă Danny, cei 


doi poliţişti cu jumătate de normă, Bob Holtz şi Paul Nestler, 
sar afară, se holbează la Kaiser şi întreabă dacă el şi Pam au 
nevoie de ajutor. 

— Duceţi-vă şi discutați şi şefu,, îi instruieşte Danny, deşi 
n-ar fi fost nevoie s-o facă. Holtz şi Nestler sunt tipi de treabă, 
însă au multe de învățat despre scara ierarhică, la fel ca şi 
despre toate celelalte lucruri. 

Cam după un minut şi jumătate, Bobby Dulac şi Dit 
Jesperson îşi fac apariția. Danny şi Pam le fac semn să treacă, 
în vreme ce motocicliştii se avântă în gloata revoltată şi trag 
cetățeni vocali de pe marginea şi capotele vehiculelor lor. 
Zgomote de luptă ajung la Danny peste strigăte mânioase 
provenind dinspre ceata din fața sa. 1 se pare că se află acolo 
de ore întregi. Alungând oamenii din calea cu lovituri 
puternice din braţe, Sonny iese la iveală şi se opreşte lângă 
Pam, care face tot ce-i stă în puteri. Mouse şi Doc ies la 
lumină. Cu o dâră de sânge curgându-i din nas, cu o pată 
roşie întunecându-i barba la colțul gurii, Kaiser vine în pas 
alergător lângă Danny. 

Tocmai când mulțimea începe să scandeze: „NOI DE-AICEA 
NU PLECĂM, NU PLECĂM ACASĂ!”, Holtz şi Nestler se întorc 
să întărească rândurile. Noi de-aicea nu plecăm, nu plecam 
acasă? se întreabă Danny. Asta nu se referea cumva la 
Vietnam? 

Doar vag conştient de sunetul unei sirene de poliție, Danny 
îl vede pe Mouse intrând în mulțime şi pocnindu-i pe primii 
trei oameni la care ajunge. Doc pune mâinile pe geamul 
deschis al unui Oldsmobile mult prea familiar şi-l întreabă pe 
micuțul şi cheliosul şofer ce naiba crede că face. 

— Doc, lasă-l în pace, zice Danny, dar sirena ţipă iar şi-i 
acoperă vorbele. 

Cu toate că omul mic de la volanul Olds-ului arată ca un 
profesor ineficient de matematică sau un funcționar public de 
nivel inferior, e animat de hotărârea unui gladiator. Acesta e 
reverendul Lance  Hovdahl, vechiul profesor de şcoală 
duminicală al lui Danny. 

— Mă gândeam că aş putea fi de folos, zice reverendul. 


— Cu tot tămbălăul ăsta, nu te aud prea bine. Hai să te 
ajut să ajungi mai aproape, zice Doc. 

Întinde mâinile pe geam în vreme ce sirena ţipă iar şi-o 
maşină a poliției statale trece încet pe cealaltă parte a 
drumului. 

— Stai aşa, Doc, OPREŞTE-TE! strigă Danny, văzându-i pe 
cei doi bărbaţi din maşina oficială, Brown şi Black, lungindu- 
şi gâturile ca să se uite la spectacolul oferit de-un bărbos cu 
constituția unui urs grizzly care trage un preot luteran pe 
geamul maşinii sale. În spatele lor, altă surpriză, Arnold 
Hrabowski, Ungurul Nebun, se apropie încet, uitându-se cu 
ochii mari prin parbrizul DAREmobilului, parcă îngrozit de 
haosul din jurul lui. 

Capătul benzii de circulaţie e acum ca o zonă de război. 
Danny păşeşte hotărât în mijlocul mulțimii zgomotoase şi 
împinge câţiva oameni în lături, îndreptându-se spre Doc şi 
fostul său profesor de şcoală duminicală, care pare 
zdruncinat, însă întru totul teafăr şi nevătămat. 

— Ei, Danny, Doamne Dumnezeule, zice preotul. Mă bucur 
mult să te văd aici. 

Doc se uită încruntat la cei doi. 

— Vă cunoaşteţi? 

— Domnule reverend Hovdahl, acesta e Doc, zice Danny. 
Doc, acesta e domnul reverend Hovdahl, pastorul de la biserica 
luterană Muntele Hebron. 

— Maică precistă, sare Doc, şi începe imediat să netezească 
reverele bărbatului mic şi să tragă de tivul jachetei lui, 
încercând parcă să-i redea forma inițială. Scuze, domnule 
reverend, sper că nu te-am rănit. 

Poliţiştii de la centru şi Ungurul Nebun reuşesc în cele din 
urmă să se strecoare prin mulțime. Nivelul de sunet scade şi 
devine un uruit slab - într-un fel sau altul, prietenii lui Doc i- 
au redus la tăcere pe cei mai zgomotoşi membri ai opoziţiei. 

— Din fericire, geamul e mai mare ca mine, zice reverendul. 

— Ce mă gândeam, poate că într-o zi aş putea veni să 
discutăm ceva, zice Doc. În ultimul timp am citit mult despre 
creştinismul din primul secol. Ştiţi, Geza Vermes, John 


Dominic Crossan, Paula Fredriksen, chestii de genul ăsta. Aş 
vrea să văd ce părere aveţi despre unele lucruri. 

Orice ar intenționa să spună reverendul Hovdahl e acoperit 
complet de brusca explozie de sunete venind din celălalt capăt 
al benzii de circulaţie. Vocea unei femei se înalță ca a unei 
banshee, într-un şuierat inuman care-i scoală părul pe ceafă 
lui Danny. 1 se pare că sună ca şi când nişte lunatici evadați 
de o mie de ori mai periculoşi decât membrii Thunder Five îşi 
fac de cap prin zonă. Ce dracu' s-o fi putut întâmpla acolo? 


— "Salutare băieți”? 

Neputându-şi stăpâni indignarea, Bobby Dulac se întoarce 
şi se uită ţintă mai întâi la Dale, apoi la Jack. Vocea i se 
ridică, se oțeleşte. 

— E de-adevăratelea tot căcatu' ăsta? „Salutare băieți”? 
Dale tuşeşte în pumn şi ridică din umeri. 

— A vrut s-o găsim. 

— Păi, sigur că da, spune Jack. El ne-a spus să venim aici. 

— Dar de ce să facă asta? întreabă Bobby. 

— E mândru de opera sa. 

De la o răspântie neclară din memoria lui Jack, o voce 
urâtă spune: Nu te amesteca. Dacă te pui cu mine, îți împrăştii 
mațele de la Racine până la La Riviere. A cui fusese vocea aia? 
Fără a avea alte dovezi decât convingerea sa, Jack înţelege că, 
dacă ar reuşi să identifice acea voce, ar putea afla numele 
Pescarului. Dar nu poate; tot ce Jack Sawyer poate să facă în 
clipa aceasta e să-şi amintească o putoare mai rea decât norul 
pestilențial care umple clădirea asta părăginită - un miros 
hidos care provenea din sud-vestul unei alte lumi. Şi acolo 
fusese mâna Pescarului, sau a orice-ar fi fost Pescarul în 
lumea aia. 

Un gând pe măsura fostei vedete în ascensiune a Diviziei 
Omucideri din cadrul Departamentului de Poliție din Los 
Angeles i se iveşte în gând, şi el spune: 

— Dale, cred că ar trebui să-l laşi pe Henry să asculte 
înregistrarea aia de la 911. 

— Nu înţeleg. De ce? 


— Henry aude lucruri pe care nici liliecii nu le pot auzi. 
Chiar dacă nu va recunoaşte vocea, va afla de o sută de ori 
mai multe lucruri decât ştim noi acum. 

— Păi, unchiul Henry nu uită niciodată o voce, asta-i 
adevărat. Bine, hai să plecăm de-aici. Medicul legist şi cei de la 
tehnic ar trebui să apară în câteva minute. 

Mergând în urma celorlalți doi bărbaţi, Jack se gândeşte la 
şapca Brewers a lui Tyler Marshall şi la locul unde a găsit-o - 
la lumea aceea în care şi-a petrecut mai mult de jumătate din 
viață s-o nege, şi la întoarcerea sa în ea, de dimineaţă, care 
continuă să-i trimită şocuri prin tot corpul. Pescarul a lăsat 
şapca pentru el în Teritorii, tărâmul de care a auzit prima 
oară când avea şase ani - când Jack avea şase ani, şi taţi 
cânta la saxofon. Îşi aminteşte totul, acea imensă aventură, 
nu pentru că şi-ar dori-o, ci pentru că trebuie să şi-o 
amintească: forțe străine de persoana lui îl ridică de ceafă şi-l 
poartă înainte. Înainte în propriul său trecut! Pescarul e 
mândru de lucrătura lui, da, Pescarul îi joacă intenţionat pe 
degete - un adevăr atât de evident, încât niciunul dintre cei 
trei bărbaţi nu trebuia să-l rostească - însă, de fapt, Pescarul 
îl momeşte doar pe Jack Sawyer, singurul care a văzut 
Teritoriile. lar dacă asta-i adevărat, aşa cum trebuie să fie, 
atunci... 

„atunci Teritoriile şi tot ce conţin ele sunt implicate cumva 
în crimele astea oribile, iar el a fost aruncat într-o dramă cu 
urmări enorme pe care, acum, nu reuşeşte să le pătrundă. 
Turnul. Grinda. A văzut asta în caligrafia mamei sale, ceva 
despre căderea Turnului şi ruperea Grinzilor: lucrurile astea 
fac parte din puzzle, orice ar însemna, la fel ca şi convingerea 
lui Jack că Tyler Marshall este încă în viață, ascuns în cine 
ştie ce colț al celeilalte lumi. Conştiinţa faptului că nu poate 
vorbi nimănui despre toate astea, nici măcar lui Henry 
Leyden, îl face să se simtă extrem de singur. 

Gândurile lui Jack se risipesc în haosul zgomotos care 
erupe pe partea laterală şi în fața barăcii. Sună ca un atac 
indian într-un film cu cowboy, strigăte de luptă şi ţipete şi 
zgomot de alergătură. O femeie scoate un țipăt ascuţit care 


seamănă straniu cu uiu-uiu-ul sirenei de poliție pe care n-a 
observat-o decât pe jumătate cu câteva momente în urmă. 
Dale mormăie: „lisuse”, şi-o rupe la fugă, urmat de Bobby şi 
Jack. 


Afară, ceea ce pare să fie un grup de şase oameni nebuni 
aleargă care-ncotro pe pietrişul buruienos din fața vechiului 
restaurant. Dit Jesperson şi Beezer, încă prea uluiți ca să 
reacționeze, îi privesc cum saltă de colo-colo. Nebunii fac o 
gălăgie de nedescris. Un bărbat ţipă: „OMORÂŢI-L PE 
PESCAR! OMORÂȚI-L PE NEMERNICUL ALA ÎMPUȚIT!” Altul 
strigă: „LEGE ŞI ORDINE ŞI BERE GRATIS!” Un personaj 
deşirat în salopetă preia: „BERE GRATIS! VREM BERE 
GRATIS!” O zgripţuroaică prea bătrână pentru bluza mulată 
şi jeanşii albaştri pe care-i poartă se-nvârte bezmetică 
fluturând din braţe şi chirăind din toţi bojocii. Rânjetele de pe 
fețele lor indică faptul că aceşti oameni pun în scenă o farsă de 
joasă speță. Se distrează cât pentru toată viața. 

Din capătul aleii se apropie o maşină a poliției statale, 
urmată imediat de Pontiacul DARE al Ungurului Nebun. În 
mijlocul haosului, Henry Leyden înclină capul şi zâmbeşte în 
barbă. 

Când îşi vede şeful c-o ia la goană după unul dintre bărbați, 
grăsanul Dit Jesperson se avântă în acțiune şi-o observă pe 
Doodles Sânger, împotriva căreia are un dinte încă de când l-a 
refuzat târziu într-o noapte în hotelul Nelson. Dit îl recunoaşte 
pe Teddy Runkleman, vlăjganul cu nasul spart după care fuge 
Dale; şi-l ştie pe Freddy Saknessum, însă Freddy este fără- 
ndoială prea rapid pentru el şi, pe deasupra, Dit are senzația 
că, dacă ar fi să pună mâna pe Freddy Saknessum, cam peste 
opt ore probabil că se va îmbolnăvi de ceva foarte neplăcut. 
Bobby Dulac se ocupă de tipul deşirat, aşa că Doodles e ţinta 
lui Dit, şi el abia aşteaptă s-o tragă jos în iarbă şi s-o facă să 
plătească pentru că i-a spus cum i-a spus, acum şase ani în 
infectul bar de la Nelson. (În fața a poate o duzină dintre cele 
mai ordinare personaje din French Landing, Doodles l-a 


comparat cu pe-atunci bătrâna şi puturoasa corcitură a 
şefului poliției, Tubby.) 

Dit o priveşte drept în ochi şi, preţ de o secundă, femeia se 
opreşte din țopăit şi rămâne cu picioarele înfipte în pământ, 
făcându-i un vag gest de vino-ncoace cu degetele de la ambele 
mâini. El se avântă spre ea, dar când ajunge la locul unde s-a 
aflat, femeia e cu doi metri la dreapta, sărind de pe-un picior 
pe celălalt ca un jucător de baschet. 

— Tubby-Tubby, zice ea. Vino şi ia-o, Tub-Tub. 

Furios, Dit se întinde, ratează şi aproape-şi pierde 
echilibrul. Doodles pleacă ţopăind ţanțoş, râzând, şi rosteşte 
odioasa expresie. Dit nu pricepe - de ce Doodles n-o ia pur şi 
simplu la sănătoasa. E ca şi când aproape că vrea să fie 
prinsă, dar că mai întâi trebuie să tragă de timp. 

După încă un plonjon serios care-şi ratează ţinta cu doar 
unul sau doi centimetri, Dit Jesperson îşi şterge fața de 
sudoare şi priveşte scena. Bobby Dulac îi pune cătuşele tipului 
deşirat, însă Dale şi Hollywood Sawyer se descurcă doar puţin 
mai bine ca el. Teddy Runkleman şi Freddy Saknessum se 
eschivează şi scapă de urmăritori, amândoi spărgându-se de 
râs ca nişte idioţi şi strigând sloganuri inepte. De ce troglodiții 
de speța asta joasă sunt întotdeauna atât de agili? Dit 
bănuieşte că prădătoarele ca Runkleman şi Saknessum au 
parte de mai mult exercițiu fizic decât oamenii normali. 

Goneşte după Doodles, care se strecoară pe lângă el şi 
izbucneşte într-un râs înfundat, gâlgâitor. Peste umărul ei, 
Dit îl vede pe Hollywood care-l fentează în sfârşit pe 
Saknessum, înfăşoară un braț pe după mijlocul lui şi-l 
trânteşte la pământ. 

— Nu era nevoie să te urci aşa pe mine, zice Saknessum. Îşi 
mută privirea şi înclină scurt din cap, aprobator. Hei, Runks. 

Teddy Runkleman întoarce ochii spre el, scurt, apoi îşi mută 
şi el privirea. Nu se mai mişcă. Şeful poliției spune: 

— Ce-i, ați rămas fără vlagă? 

— Petrecerea-i gata, zice Runkleman. Hei, nu făceam decât 
să ne distrăm, să ştii. 


— Oo, Runksie, eu vreau să mă mai joc puţin, zice Doodles, 
mişcând provocator din şolduri de câteva ori. 

Într-o străfulgerare, Beezer St Pierre îşi aruncă trupul 
mătăhălos între ea şi Dit. El păşeşte în față, huruind ca un 
camion care urcă o pantă abruptă. Doodles încearcă să 
danseze în spate, dar Beezer o cuprinde şi-o duce la şeful 
poliției. 

— Beezer, tu nu mă mai iubeşti? întreabă Doodles. 

Beezer mormăie dezgustat şi-o aşază în fața şefului. Cei doi 
poliţişti statali, Perry Brown şi Jeff Black, stau în spate, 
părând şi mai dezgustați decât motociclistul. Dacă procesele 
mentale ale lui Dit ar fi să fie transcrise din stenograma lor în 
limba vorbită curent, rezultatul ar fi următorul: Tre' să aibă 
ceva la mansardă dacă el face berea aia Kingsland Ale, pentru 
că-i o bere tare bună. Şi uită-te la şefu'! E-aşa pregătit să facă 
măcel, că nici măcar nu vede că suntem pe cale să pierdem 
cazul. 

— Vă DISTRAŢI? rage şeful. Care-i PROBLEMA cu voi, 
idioților? 

Nu aveți pic de respect pentru fata aia sărmană de-acolo? 

Când poliţiştii statali păşesc în față să preia conducerea, Dit 
îl vede pe Beezer cum se-mbăţoşează şocat pentru o clipă, apoi 
se îndepărtează cât mai ferit posibil de grup. Nimeni în afară 
de Dit Jesperson nu-i dă atenție - uriaşul motociclist şi-a 
făcut datoria şi acum rolul său s-a încheiat. Arnold 
Hrabowski, care a fost mai mult sau mai puţin ascuns în 
spatele lui Brown şi Black, îşi vâră mâinile în buzunare, 
strânge umerii şi-i aruncă lui Dit o privire de scuză patetică. 
Dit nu-i pricepe sensul: De ce să se simtă Ungurul Nebun atât 
de vinovat? La naiba, de-abia a ajuns aici. Dit se uită înapoi la 
Beezer, care înaintează greoi către lateralul barăcii şi - 
surpriză, surpriză! - amicul cel mai bun şi reporterul favorit al 
tuturor, domnul Wendell Green, apare acum puţin alarmant. 
Se pare c-a ieşit la suprafață mai mult decât un singur fel de 
jigodii, gândeşte Dit. 


Lui Beezer îi plac femeile deştepte şi cu capul pe umeri, ca 
Bear Girl; bulendrele fără creier ca Doodles îl scot din țâțâni. 
Întinde mâinile, apucă doi pumni de carne păstoasă, acoperită 
cu vâscoză, Şi-o aburcă pe Doodles cea zvârcolitoare la 
subsuoară. 

Doodles spune: 

— Beezer, tu nu mă mai iubeşti? 

O repune jos pe potaia tolomacă în fața lui Dale Gilbertson. 
Când Dale răbufneşte în cele din urmă la aceşti patru 
delincvenţi în toată firea, Beezer îşi aminteşte semnalul pe 
care Freddy i l-a dat lui Runskie, şi se uită peste umărul 
şefului spre partea din față a vechiului restaurant. În stânga 
intrării putrezite, Wendell Green îndreaptă aparatul foto spre 
grupul din faţa lui, căutându-şi liniştit poziția, aplecându-se 
şi înclinându-se, păşind într-o parte şi-n cealaltă în vreme ce 
face poze. Când vede prin obiectiv că Beezer se uită la el, îşi 
îndreaptă poziția şi lasă aparatul jos. Are pe față un zâmbet 
Mic, stângaci. 

Green trebuie să se fi furişat prin spate, îşi spune Beezer, 
pentru că în niciun caz poliţiştii din față nu l-ar fi lăsat să 
treacă. Dacă se gândeşte bine, Doodles şi frații Dodo trebuie să 
fi bătut acelaşi drum. Speră să nu fi aflat toți de drumul 
lăturalnic urmându-l pe el, dar e şi asta o posibilitate. 

Reporterul îşi lasă camera foto să atârne de curea şi, 
privindu-l pe Beezer, se îndepărtează de bătrâna cocioabă. 
Felul vinovat, speriat în care se mişcă îi aminteşte lui Beezer 
de furişarea unei hiene spre un stârv. Wendell Green se teme 
într-adevăr de Beezer, iar Beezer nu-l poate învinui. Green e 
norocos că Beezer nu i-a smuls capul de pe umeri, în loc doar 
să-l amenințe cu asta. Şi totuşi... mersul ferit ca de hienă al 
lui Green i se pare cam ciudat lui Beezer, date fiind 
împrejurările. Doar nu se teme că va fi bătut în fața atâtor 
poliţişti, nu? 

Neliniştea lui Green face o legătură în mintea lui Beezer cu 
vorbele nerostite pe care văzuse că le schimbaseră Runkleman 
şi Freddy. Când s-au privit, când s-au uitat în altă parte, se 
uitau de fapt la reporter! El a pregătit totul dinainte. Green se 


folosea de frații Dodo ca distragere a atenţiei de la orice-ar fi 
fost ceea ce făcea el cu aparatul foto, desigur. O aşa viclenie, o 
aşa urâţenie morală îl înfurie pe Beezer. Pus de jar de scârbă, 
se îndepărtează repede de Dale şi de ceilalți poliţişti şi se 
aproprie de Wendell Green, ţinându-şi ochii aţintiți asupra 
reporterului. 

Îl vede pe Wendell cum se gândeşte să dea bir cu fugiţii, apoi 
cum respinge ideea, cel mai probabil pentru că nu are şanse 
să scape. 

Când Beezer ajunge la câţiva metri de el, Green spune: 

— Nu vreau să am probleme, domnule St Pierre. Îmi fac 
doar meseria. Sunt sigur că puteți înțelege asta. 

— Înţeleg multe lucruri, zice Beezer. Cu cât i-ai plătit pe 
clovnii ăia? 

— Pe cine? Ce clovni? 

Wendell se prefacă să-i observe pe Doodles şi pe ceilalți 
pentru întâia oară. 

— O, pe ei? Eu sunt cei care făceau tot tămbălăul ăsta? 

— Şi de ce-ar face ei o aşa poznă? 

— Pentru că sunt animale, cred. 

Expresia feței lui Wendell comunică o mare dorință de-a se 
alia cu Beezer de partea ființelor umane, în opoziție față de 
animalele precum Runkleman şi Saknessum. 

Având grijă să fixeze ochii lui Green, şi nu aparatul lui foto, 
cu propriii lui ochi, Beezer se apropie şi mai mult şi spune: 

— Wendy, eşti un tip dat dracului, ştii asta? Wendell ridică 
mâinile ca să se păzească de Beezer. 

— Hei, poate că am avut noi nişte daraveri în trecut, dar... 
Continuând să-l privească în ochi, Beezer strânge mâna 
dreaptă pe camera foto şi-o înfige pe stânga în pieptul lui 
Wendell Green. Smuceşte mâna dreaptă în spate şi cu stânga 
îi dă lui Green un brânci zdravăn. Unul din două se va rupe, 
fie gâtul lui Green sau cureaua care ține camera, şi lui nu-i 
pasă cine ştie cât care va fi. 

Cu un zgomot ca pocnetul unui bici, reporterul se 
împleticeşte în spate, abia reuşind să rămână în picioare. 
Beezer trage camera foto din husa de care se bălăngănesc 


două fâşii de piele ruptă. Aruncă husa şi învârte aparatul în 
mâinile sale mari. 

— Hei, nu face asta! zice Wendell, pe-o voce mai puternică 
decât vorbirea normală, dar mai slabă ca un țipăt. 

— Ce-i ăsta, un F2A model vechi? 

— Dacă ştii asta, ştii că-i un clasic. Dă-mi-l înapoi. 

— N-o să-i fac nimic, ci doar o să-l golesc. 

Beezer desface capacul din spatele aparatului, vâră un 
deget gros sub bucata de film expusă şi smulge toată rola. Îi 
zâmbeşte reporterului şi aruncă filmul în iarbă. 

— Vezi ce bine e fără toate căcaturile alea înăuntru? E-un 
aparat mic şi frumos... n-ar trebui să-l umpli cu gunoaie. 

Wendell nu îndrăzneşte să arate cât e de furios. Frecându-şi 
locul dureros de la ceafă, mârâie: 

— Acel aşa-numit gunoi e modalitatea mea de trai, 
bădăranule, cretinule. Acum, dă-mi aparatul înapoi. 

Beezer i-l întinde nepăsător. 

— N-am înţeles tot ce-ai spus. Despre ce vorbeai? 

Wendell smulge aparatul din mâna lui Beezer, singurul lui 
răspuns fiind o privire sumbră. 


Când cei doi poliţişti statali păşesc în sfârşit înainte, Jack 
simte un amestec de dezamăgire şi uşurare. Ceea ce vor face ei 
este evident, aşa că lasă-i s-o facă. Perry Brown şi Jeff Black 
vor lua cazul Pescarului de la Dale şi vor derula propria 
investigație. De acum înainte, Dale va fi norocos să primească 
firimituri de la masa celor de la poliția statală. Cel mai mare 
regret al lui Jack e că Brown şi Black au trebuit să intre în 
casa asta de nebuni, în circul ăsta. Şi-au aşteptat de la 
început clipa de graţie - într-un fel, au aşteptat ca localnicul 
să-şi dovedească incompetenţa - dar ceea ce se întâmplă acum 
este o umilință publică pentru Dale, iar Jack îşi doreşte să nu 
se fi întâmplat. Nu şi-ar fi putut imagina că poate simți 
recunoştinţă pentru sosirea unei găşti de motociclişti la scena 
unei crime, însă uite cât de rea e situația. Beezer St Pierre şi 
tovarăşii lui țin mulțimea la distanță mai eficient decât ofițerii 
lui Dale. Întrebarea e cum de-au aflat toți oamenii ăştia? 


Pe lângă daunele aduse reputației şi încrederii de sine a lui 
Dale, însă, Jack simte puţine regrete pentru faptul că acest 
caz trece sub o altă jurisdicție. Lasă-i pe Brown şi Black să 
scotocească toate beciurile din districtul French: Jack are 
senzația că nu vor ajunge mai departe decât le va permite 
Pescarul. Ca să mergi mai departe, crede el, ar trebui să 
călătoreşti în direcţii pe care Brown şi Black nu le-ar înţelege 
niciodată, să vizitezi locuri despre care ei sunt convinşi că nu 
există. Să mergi mai departe înseamnă să te împrieteneşti cu 
opopanax, iar oamenii de teapa lui Brown şi Black n-au 
încredere în nimic ce miroase măcar a opopanax. Ceea ce 
înseamnă că, în ciuda tuturor lucrurilor pe care Jack şi le-a 
spus de la uciderea lui Amy St Pierre încoace, el însuşi va 
trebui să-l prindă pe Pescar. Sau poate că nu chiar numai el. 
Dale va avea mult mai mult timp liber la dispoziție, în 
definitiv, şi orice i-ar face poliția statală, Dale e prea implicat 
în cazul ăsta ca să-l abandoneze complet. 

— Şefule Gilbertson, zice Perry Brown. Cred că am văzut 
destule aici. Asta numeşti tu asigurarea perimetrului? 

Dale îl lasă-n pace pe Teddy Runkleman şi se întoarce 
frustrat spre poliţiştii statali, care stau umăr lângă umăr, ca 
nişte soldați ai miliției naziste. Pe fața sa, Jack citeşte că el 
ştie perfect ce se va întâmpla, şi că speră să nu fie umilitor de 
brutal. 

— Am făcut tot ce-mi stătea în puteri ca să asigur 
perimetrul aici, zice Dale. După apelul la 911, am vorbit cu 
oamenii mei față în față şi le-am ordonat să vină aici câte doi 
la intervale rezonabile, ca să prevenim trezirea vreunei 
curiozități. 

— Şefule, trebuie c-ai folosit radioul, zice Jeff Black. Pentru 
că sigur cineva a primit un pont. 

— Nu am folosit radioul, replică Dale. Şi oamenii mei au 
ştiut că nu-i cazul să răspândească vestea. Dar ştii ce, ofițere 
Black? Dacă Pescarul ne-a sunat pe noi la 911, poate că a mai 
dat câteva apeluri anonime la diverşi cetățeni. 

Teddy Runkleman a participat la discuția aceasta ca un 
spectator la o finală de tenis. Perry Brown spune: 


— Să ne ocupăm mai întâi de priorităţi. Ce ai de gând să 
faci cu omul ăsta şi cu prietenii lui? Ai de gând să-i pui sub 
acuzare? Mă calcă pe nervi să-i văd fața. 

Dale se gândeşte o secundă, apoi spune: 

— N-o să-i pun sub acuzare. Dispari de aici, Runkleman. 
Teddy se dă în spate, şi Dale zice: 

— Stai aşa o clipă. Cum ai ajuns aici? 

— Pe drumul din spate, răspunde Teddy. Vine drept pe 
după Goltz's. Thunder Five au venit pe-acolo. La fel ca şi 
reporteru' ăla baban, domnul Green. 

— Wendell Green e aici? 

Teddy arată cu degetul spre partea laterală a ruinei. Dale 
aruncă o privire peste umăr, şi Jack se uită în aceeaşi direcție 
şi-l vede pe Beezer St Pierre cum smulge filmul din camera foto 
în vreme ce Wendell Green priveşte uluit. 

— Încă o întrebare, spune Dale. Cum ai aflat că aici e 
cadavrul fetei Freneau? 

— Îs cinci sau şase cadavre la Ed's, io aşa am auzit. Frate- 
mio Erland m-a sunat şi mi-a zis. Ela auzit-o de la iubita lui. 

— Hai, şterge-o de aici, spune Dale, şi Teddy Runkleman se 
îndepărtează cu pas ţanţoş de parcă ar fi primit o medalie de 
cetățean model. 

— Prea bine, spune Perry Brown. Şefule Gilbertson, ai ajuns 
la capătul lesei. Din momentul de față, investigația aceasta va 
fi condusă de locotenentul Black şi de mine. Vreau copii ale 
înregistrării apelului de la 911 şi ale însemnărilor şi 
declarațiilor luate de tine şi de ofițerii tăi. Activitatea va fi 
întru totul subordonată anchetei statale, şi va trebui să 
cooperezi fără reţineri arunci când ţi se va solicita asta. Vei 
primi informări după cum vom dispune locotenentul Black şi 
eu. 

Dacă mă întrebi pe mine, şefule Gilbertson, primeşti mult 
mai mult decât meriți. N-am văzut niciodată o scenă a crimei 
mai dezorganizată. Ai încălcat siguranța acestui loc într-o 
măsură incredibila. Câţi dintre voi aţi intrat în... structură? 

— Trei, răspunde Dale. Eu, ofițerul Dulac şi locotenentul 
Sawyer. 


— Locotenentul Sawyer, zice Brown. Scuză-mă, dar ofițerul 
Sawyer a fost reîncadrat în LAPD? A devenit oficial membru al 
departamentului tău? Şi dacă nu, de ce i-ai oferit acces la 
structura aceea? De fapt, ce caută totuşi aici domnul Sawyer? 

— A elucidat mai multe cazuri de omucidere decât o vom 
face vreodată tu şi cu mine, oricât de mult am mai avea de 
trăit. 

Brown îi aruncă lui Jack o căutătură cruntă, iar Jeff Black 
priveşte înainte. În spatele celor doi poliţişti statali, Arnold 
Hrabowski se uită şi el la Jack Sawyer, dar nu atât de hotărât 
ca Perry Brown. Expresia lui Arnold este aceea a unui om 
care-şi doreşte profund să fie invizibil, iar când vede că privirea 
lui Jack e ațintită asupra lui, îşi fereşte repede ochii şi-şi 
schimbă greutatea de pe-un picior pe celălalt. 

Oh, îşi zice Jack. Sigur că da, Ungurul Nebun Nebun Nebun 
Nebun Nebun, iată cine eşti. 

Perry Brown îl întreabă pe Dale ce caută domnul St Pierre şi 
prietenii lui la locul faptei, iar Dale răspunde că-i ajută la 
controlul mulțimii. Dale l-a informat pe domnul St Pierre că, 
în schimbul acestui serviciu, va fi ținut la curent cu derularea 
anchetei. Aşa ceva, da. 

Jack păşeşte în spate şi porneşte în lateral într-un arc uşor 
care-l va aduce la Arnold Hrabowski. 

— Incredibil, pufneşte Brown. Spune-mi, şefule Gilbertson, 
tu ai hotărât să amâni puţin momentul de-a ne informa 
despre cele întâmplate pe mine şi pe locotenentul Black? 

— Am făcut totul conform procedurii, spune Dale. 

Ca răspuns la următoarea întrebare, el spune că da, a 
chemat medicul legist şi pe cei de la tehnic, pe care, apropo, îi 
vede chiar acum că se apropie pe alee. 

Încercările Ungurului Nebun de-a se controla reuşesc doar 
să-l facă să arate ca şi când ar avea o nevoie presantă de-a 
urina. Când Jack îi aşază o mână pe umăr, bărbatul 
înțepeneşte ca un indian dintr-un butic cu trabucuri. 

— Calmează-te, Arnold, spune Jack, apoi ridică vocea. 
Locotenente Black, dacă preluaţi cazul asta, sunt unele 
informaţii pe care ar trebui să le aflați. 


Brown şi Black îşi întorc privirea spre el. 

— Bărbatul care a sunat la 911 a folosit telefonul public de 
la magazinul 7-Eleven de pe Autostrada 35 din French 
Landing. Dale a pus să se sigileze telefonul, iar proprietarul 
ştie că nu are voie să lase pe nimeni să se atingă de el. S-ar 
putea să obţineţi nişte amprente folositoare de pe telefonul 
acela. 

Black notează ceva în carneţel şi Brown spune: 

— Domnilor, cred că rolul vostru s-a sfârşit aici. Şefule, 
pune-ți oamenii să-i împrăştie pe indivizii ăia de la capătul 
aleii. Când eu şi medicul legist vom ieşi din structura aceea, 
nu vreau să mai văd nici țipenie de om pe-aici, inclusiv pe tine 
şi pe ofițerii tăi. Vei primi un telefon mai spre sfârşitul 
săptămânii, dacă voi avea informaţii noi. Fără nici-o vorbă, 
Dale se întoarce şi arată cu degetul spre Bobby Dulac la 
capătul aleii, unde mulțimea s-a redus la câteva suflete 
încăpățânate care se sprijină de maşinile lor. Brown şi Black 
dau mâna cu medicul legist şi se sfătuiesc cu specialiştii care 
se ocupă de prelevarea probelor. 

— Ei, Arnold, spune Jack, îți place să fii polițist, nu-i aşa? 

— Mie? Ador să fiu polițist. 

Arnold nu prea reuşeşte să se forțeze să-l privească în ochi 
pe Jack. 

— Şi-aş putea fi unul bun, ştiu că aş putea, dar şeful nu 
are suficientă încredere în mine. 

Îşi vâră mâinile tremurătoare în buzunarele pantalonilor. 

Jack e frământat de sentimentele contrare de milă pentru 
acest fățarnic patetic şi impulsul de a-l lua la şuturi până la 
capătul aleii. Un polițist bun? Arnold n-ar putea fi nici măcar 
un şef bun de cercetaşi. Graţie lui, Dale Gilbertson s-a ales cu 
un perdaf public care probabil l-a făcut să se simtă ca şi pus 
la zidul infamiei. 

— Dar nu ai ascultat ordinele, nu-i aşa, Arnold? Arnold 
tremură ca un copac lovit de fulger. 

— Poftim? N-am făcut nimic. 

— Ai spus cuiva. Poate ai spus mai multor oameni. 


— Nu! Arnold scutură violent din cap. Mi-am sunat doar 
soția, asta-i tot. Se uită implorator la Jack. Pescarul a vorbit 
cu mine, mi-a spus mie unde a pus corpul fetei, şi voiam să 
ştie şi Paula asta. Sincer, Holl... locotenente Sawyer, nu 
credeam c-o să mai sune pe cineva, voiam doar să-i spun ei. 

— Proastă mişcare, Arnold, zice Jack. O să-i spui şefului ce 
ai făcut, şi o s-o faci chiar în clipa asta. Pentru că Dale merită 
să ştie ce n-a mers bine şi n-ar trebui să se învinovățească 
singur. Îl placi pe Dale, nu-i aşa? 

— Şeful? 

Vocea lui Arnold palpită de respect pentru şeful său. 

— Sigur că da. El e, el e... e minunat. Dar n-o să mă dea 
afară? 

— Asta hotărăşte el, Arnold, spune Jack. Dacă-mi ceri 
părerea, o meriţi, dar poate c-o să ai noroc. 

Ungurul Nebun se împleticeşte spre Dale. Jack le urmăreşte 
din priviri conversaţia preţ de o clipă, apoi trece pe lângă ei 
către lateralul vechiului restaurant, unde Beezer St Pierre şi 
Wendell Green stau față în față înfăşuraţți într-o tăcere 
nefericită. 

— Salut, domnule St Pierre, spune el. Şi salut şi ţie, 
Wendell. 

— Depun o plângere, zice Green. Mă documentam pentru 
cel mai important articol din viața mea şi mocofanu' ăsta îmi 
strică o rolă întreagă de film. Nu te poţi comporta aşa cu 
presa; avem dreptul să fotografiem ce naiba vrem. 

— Presupun c-ai fi spus că ai dreptul să fotografiezi şi 
cadavrul fiicei mele. 

Beezer se uită încruntat la Jack. 

— Căcatul ăsta cu ochi i-a plătit pe Teddy şi pe ceilalți 
zevzeci să facă tărăboi astfel încât nimeni să nu-l observe cum 
se furişează acolo înăuntru. A făcut poze cu fata. 

Wendell îndreaptă un deget spre pieptul lui Jack. 

— Nu are nici-o dovadă în privința asta. Dar să-ți spun 
ceva, Sawyer. Am făcut într-adevăr nişte poze. Ascundeai 
dovezi în camioneta ta şi eu te-am prins asupra faptei. Aşa că 


gândeşte-te de două ori înainte să-ncerci să te pui cu mine, 
pentru c-o să dai socoteală în fața tuturor. 

O periculoasă ceaţă roşie pare să-i umple capul lui Jack. 

— Aveai de gând să vinzi fotografii cu cadavrul fetei ăleia? 

— Ce te-a apucat? 

Un rânjet urât lățeşte gura lui Wendell Green. 

— Nici tu nu eşti tocmai imaculat, nu-i aşa? Poate ne-am 
putea face reciproc un bine, hă? 

Ceaţa roşie se întunecă la culoare şi-i umple lui Jack ochii. 

— Ne putem face reciproc un bine? 

Stând lângă Jack, Beezer St Pierre îşi încleştează şi 
descleştează pumnii enormi. Beezer, Jack ştie bine, îi pricepe 
bine tonul, însă imaginea dolarilor a pus stăpânire pe Wendell 
Green atât de puternic, încât aude amenințarea lui Jack ca 
pe-o simplă întrebare. 

— Mă laşi să pun iar film în aparat şi să fac pozele de care 
am nevoie, iar eu păstrez tăcerea despre tine. 

Beezer priveşte în pământ şi strânge iar pumnii. 

— Să-ţi zic cum facem. Sunt un tip generos - poate că ţi-aş 
putea chiar da o parte din mălai, să zicem zece la sută din 
total. 

Lui Jack i-ar plăcea să-i spargă nasul, dar se mulţumeşte 
cu un pumn zdravăn în stomacul reporterului. Green se 
prinde de pântece şi se încovoiază, apoi cade la pământ. La 
față a căpătat o nuanţă de rozaliu febril şi se luptă să-şi tragă 
răsuflarea. În ochii i se citesc şoc şi nedumerire. 

— Vezi, şi eu sunt un tip generos, Wendell. Probabil că te- 
am scutit de-o lucrare dentară în valoare de mii de dolari, plus 
un maxilar rupt. 

— Nu uita de chirurgia plastică, intervine Beezer, frecându- 
şi pumnul în palma celeilalte mâini. Arată ca şi când cineva i- 
ar fi furat desertul preferat de la masa de seară. 

Fața lui Wendell a devenit de-o nuanță roşiatică de 
purpuriu. 

— Pentru ştiinţa ta, Wendell, orice crezi că ai văzut, nu 
ascund dovezi. Dimpotrivă, le scot la iveală, deşi nu mă aştept 
să înţelegi asta. 


Green reuşeşte să tragă şuierător în piept un centimetru 
cub de aer. 

— Când o să-ncepi să-ţi recapeți răsuflarea, cară-te de aici. 
Târăşte-te, dacă va trebui. Du-te înapoi la maşină şi pleacă. 
Şi, pentru numele lui Dumnezeu, grăbeşte-te, altfel prietenul 
nostru aici de față s-ar putea să te bage într-un scaun cu 
rotile pentru tot restul vieţii tale. 

Încet, Wendell Green se ridică în genunchi, mai trage o gură 
zgomotoasă de oxigen şi se opinteşte într-o poziție pe jumătate 
dreaptă. Flutură o mână deschisă spre ei, însă nu e clar ce 
vrea să transmită. Ar putea să le spună lui Beezer şi Jack să 
nu se apropie de el sau că nu le va mai crea probleme, sau 
amândouă. Cu trunchiul aplecat peste curea, cu mâinile 
apăsându-şi stomacul, Green se împleticeşte după colțul 
clădirii. 

— Cred că ar trebui să-ți mulțumesc, spune Beezer. M-ai 
ajutat să-mi ţin promisiunea făcută doamnei mele. Dar tre să 
spun că Wendell Green e-un tip pe care chiar mi-ar plăcea să-l 
fac bucăți. 

— Amice, zice Jack, nu eram sigur dac-o să mă pot abţține 
mai mult ca tine. 

— E-adevărat că începeam să-mi pierd răbdarea. Amândoi 
bărbații zâmbesc. 

— Beezer St Pierre, zice Beezer, şi întinde mâna. 

— Jack Sawyer. 

Jack îi ia mâna şi nu simte decât o secundă de durere. 

— Ai de gând să-i laşi pe tipii de la poliția statală să facă 
toată munca sau o să continui pe cont propriu? 

— Tu ce crezi? întreabă Jack. 

— Dac-o să ai vreodată nevoie de ajutor, sau dacă îţi vor 
trebui întăriri, nu trebuie decât să ceri. Pentru că vreau într- 
adevăr să punem mâna pe nemernicul ăsta, şi-mi fac 
socoteala că tu ai şanse mai mari ca oricine să-l găseşti. 


Pe drumul de întoarcere în valea Norway, Henry spune: 
— O, Wendell a făcut o poză cu cadavrul, sigur că da. Când 
ai ieşit din clădire şi te-ai dus la camionetă, am auzit pe 


cineva că face două poze, dar am crezut că e vorba de Dale. 
Apoi am auzit din nou declicul aparatului când tu şi Dale 
erați înăuntru cu Bobby Dulac, şi mi-am dat seama că cineva 
îmi face mie poze! Ei bine, ca să vezi, mi-am spus, ăsta trebuie 
să fie domnul Wendell Green, şi i-am spus să iasă de după 
perete. Acela a fost momentul când oamenii ăia au venit în 
fugă, ţipând şi făcând ca toţi dracii. Imediat ce s-a întâmplat 
asta, l-am auzit pe domnul Green păşind greoi din lateralul 
clădirii, intrând şi făcând câteva poze. Apoi s-a furişat afară 
şi-a rămas lângă clădire, adică în locul unde prietenul tău 
Beezer l-a surprins şi a rezolvat problema. Beezer e-un tip 
remarcabil, nu crezi? 

— Henry, aveai de gând să-mi spui de asta? 

— Desigur, dar alergai de colo-colo, şi-am ştiut că Wendell 
Green nu va pleca până ce nu va fi făcut să plece. N-o să mai 
citesc niciun cuvânt din ce scrie. Niciodată. 

— Nici eu, spune Jack. 

— Dar n-o să renunți la treaba asta cu Pescarul, nu? În 
pofida a ceea ce-a spus infatuatul ăla de polițist statal. 

— Nu pot să renunţ acum. Sincer să fiu, cred că visele alea 
cu ochii deschişi de care ţi-am vorbit ieri au avut legătură cu 
cazul ăsta. 

— Hodoronc-tronc. Ei, hai să revenim la Beezer. Am auzit 
bine că a spus că vrea să-l „facă bucăţi” pe Wendell? 

— Da, aşa cred. 

— Trebuie să fie un om fascinant. Am înțeles de la nepotul 
meu că Thunder Five îşi petrec după-amiezile şi serile de 
sâmbătă la Sand Bar. Săptămâna viitoare, poate c-o să 
pornesc bătrâna maşină a Rhondei şi-o să merg în Centralia, 
să beau câteva beri şi să port o discuţie frumoasă cu domnul 
St Pierre. Sunt sigur că are gusturi muzicale interesante. 

— Vrei să mergi la Centralia cu maşina? 

Jack se uită ţintă la Henry, a cărui singură repliere în fața 
absurdității acestei sugestii este un zâmbet firav. 

— Orbii pot să conducă foarte bine, spune el. Probabil că 
pot să conducă mai bine ca majoritatea văzătorilor. Ray 
Charles poate, în orice caz. 


— Fii serios, Henry. De unde ţi-a venit că Ray Charles poate 
să conducă o maşină? 

— Mai întrebi? Pentru că într-o seară în Seattle, era acum, 
o, patruzeci de ani, pe când aveam un spectacol la KIRO, Ray 
m-a luat la o raită cu maşina. A mers ca uns. Absolut nici-o 
problemă. Am străbătut doar drumurile lăturalnice, desigur, 
dar Ray a atins pană la nouăzeci la oră, sunt aproape sigur de 
asta. 

— Presupunând că asta a avut într-adevăr loc, n-ai fost 
speriat? 

— Speriat? Sigur că nu. Eu îi eram copilot. În mod sigur nu 
cred că aş avea probleme să ajung la Centralia pe bucata asta 
adormită de autostradă de provincie. Singurul motiv pentru 
care orbii nu conduc este că ceilalți oameni nu vor să-i lase s-o 
facă. E-o problemă de putere. Vor să ne menţinem statutul 
marginal. Beezer St Pierre ar înțelege perfect. 

— Şi când mă gândesc că-n după-amiaza asta urmează să 
fac o vizită la casa de nebuni, zice Jack. 


14 


În vârful dealului abrupt dintre valea Norway şi Arden, 
şerpuielile zigzagate ale Autostrăzii 93, acum îngustată la 
două benzi, se îndreaptă pe-o lungă bucată care coboară ca o 
pârtie de schi în oraş, iar în partea de est a autostrăzii, 
culmea dealului se lățeşte şi devine un platou ierbos. Două 
mese de picnic roşi, bătute de vreme, îi aşteaptă pe cei care 
aleg să se oprească preț de câteva minute şi să aprecieze 
spectaculoasa privelişte. Un amestec pestriț de ferme se 
întinde pe-o distanță de peste douăzeci şi cinci de kilometri de 
peisaj blând, nu tocmai plat, presărat cu pâraie şi drumuri de 
țară. Un şir solid de dealuri cu hârtoape, de-un verde- 
albăstrui, alcătuiesc linia orizontului. Pe cerul necuprins, nori 
albi spălați de soare atârnă ca nişte rufe proaspăt puse la 
uscat. 

Fred Marshall trage Ford Explorerul pe pietrişul de pe 
marginea drumului, opreşte şi spune: 


— Hai să-ţi arăt ceva. 

Când a urcat în Explorer acasă la el, Jack avea o servietă de 
piele neagră uşor roasă, care acum îi stă turtită pe genunchi. 
Inițialele tatălui său, P.S.S., de la Philip Stevenson Sawyer, 
sunt înscrise cu auriu lângă mânerul din partea de sus a 
servietei. Fred a aruncat de câteva ori priviri curioase spre 
servietă, dar nu a întrebat ce e cu ea, iar Jack nu s-a oferit să- 
i spună din proprie inițiativă. Va veni ea vremea dezvăluirilor, 
gândeşte Jack, după ce va sta de vorbă cu Judy Marshall. 
Fred coboară din maşină şi Jack pune vechea servietă a 
tatălui său ui spatele picioarelor şi o sprijină de scaun, înainte 
să-l urmeze pe celălalt prin iarba moale. Când ajung la prima 
masă de picnic, Fred face semn spre peisaj. 

— Nu avem pe-aici multe aşa-zis atracții turistice, da' asta 
arată binişor, nu? 

— E foarte frumos, spune Jack. Însă mie totul de aici mi se 
pare frumos. 

— Lui Judy îi place mult priveliştea asta. De fiecare dată 
când mergem în Arden într-o zi suficient de bună, ea ţine să 
oprim aici şi coboară din maşină pentru a se relaxa şi a se 
uita puţin în jur. Ştii, să se încarce de lucrurile cu adevărat 
importante înainte să revină la monotonia cotidiană, aşa ceva. 
Cât despre mine, uneori devin nerăbdător şi-mi spun: Haide, 
ai văzut priveliştea asta de o mie de ori, trebuie să mă întorc la 
muncă, dar eu sunt bărbat, nu? Aşa că de fiecare dată când 
oprim aici şi stăm locului câteva minute, îmi dau seama că 
soția mea ştie mai multe decât mine şi că ar trebui să-i dau 
pur şi simplu ascultare. 

Jack zâmbeşte şi se aşază pe bancă, în aşteptarea 
continuării. De când a venit după el, Fred Marshall a rostit 
doar două sau trei propoziţii de recunoştinţă, însă e clar că a 
ales acest loc să-şi ia unele lucruri de pe suflet. 

— În dimineaţa asta m-am dus la spital şi ea... ei bine, e 
altfel. Ca să te uiţi la ea, ca să-i vorbeşti, ai spune că e într-o 
stare mult mai bună decât ieri. Chiar dacă e bolnavă de 
îngrijorare pentru Tyler, e altfel. Crezi că asta s-ar putea 
datora tratamentului? Nici măcar nu ştiu ce-i dau. 


— Poţi purta o discuţie normală cu ea? 

— Din când în când, da. De pildă, în dimineața asta mi-a 
vorbit despre un articol din ziarul de ieri despre o fetiță din La 
Riviere care aproape a ocupat locul trei la concursul de 
silabisire, faza statală, numai că n-a reuşit să silabisească un 
cuvânt aiuritor de care n-a auzit nimeni. Popoplax sau ceva de 
felul ăsta. 

— Opopanax, zice Jack. Vorbeşte ca şi când ar avea un os 
de peşte înțepenit în gât. 

— Ai văzut şi tu articolul? Interesant că aţi reținut 
amândoi cuvântul ăla. l-a dat un impuls, într-un fel. Le-a 
cerut infirmierelor să afle ce înseamnă şi una dintre ele l-a 
căutat în câteva dicționare. 

Nu l-a găsit. 

Jack găsise cuvântul în Concise Oxford Dictionary; sensul 
lui literar nu avea importanţă. 

— Probabil că tocmai asta e definiția opopanaxului, spune 
Jack. 1. Un cuvânt care nu se află în dicționar. 2. Un mister 
crâncen. 

— Hă! 

Până acum, Fred Marshall s-a mişcat agitat prin zona de 
recreere şi acum se opreşte lângă Jack, a cărui privire 
îndreptată în sus îl observă pe celălalt bărbat cum examinează 
lunga panoramă. 

— Poate că asta înseamnă. 

Ochii lui Fred rămân aţintiți asupra peisajului. Încă nu e pe 
deplin pregătit, însă face progrese. 

— Mi-a plăcut mult s-o văd interesată de aşa ceva, de-un 
articolaş apărut în Herald... 

Îşi şterge lacrimile şi face un pas spre orizont. Când se 
întoarce, se uită direct la Jack. 

— Ăă, înainte să o întâlneşti pe Judy, vreau să-ți spun 
câteva lucruri despre ea. Problema e că nu ştiu cum ţi se vor 
părea. Până şi mie mi se par... nu ştiu. 

— Fă o încercare, spune Jack. 

Fred zice: „Bine”, îşi împleteşte degetele şi lasă capul în 
pământ. Apoi ridică iar privirea şi ochii îi sunt la fel de 


vulnerabili ca ai unui copilaş. 

— Aăă... nu ştiu cum s-o spun. Bine, o s-o spun pe şleau. 
Cu o parte din creier, cred că Judy ştie ceva. În orice caz, 
vreau să cred asta. Pe de altă parte, nu vreau să mă păcălesc 
şi să cred că, doar pentru că ea pare să se simtă mai bine, a 
scăpat de nebunie. Dar chiar îmi doresc să cred asta. Mamă- 
mamă, cât îmi doresc. 

— Crezi că ştie ceva. 

Strania senzaţie stârnită de opopanax se diminuează 
înainte de această legitimare a teoriei sale. 

— Ceva ce nu-i e limpede nici măcar ei, zice Fred. Dar mai 
ţii minte? A ştiut că Ty a dispărut încă dinainte să-i fi spus eu. 

Întoarce spre Jack o privire chinuită şi se îndepărtează. Îşi 
loveşte pumnii unul de altul şi se uită ţintă în pământ. Încă o 
barieră mentală cade în fața nevoii sale de a-şi explica dilema. 

— Bine, uite ce e. Uite ce trebuie să înţelegi despre Judy. E- 
o persoană specială. Sigur, mulți bărbaţi ar spune despre 
soțiile lor că sunt speciale, dar Judy e specială într-un fel 
special. Întâi de toate, e de-o frumuseţe răpitoare, dar nu 
despre asta vreau să vorbesc. E foarte curajoasă, dar nici ăsta 
nu-i subiectul discuţiei. E ca şi când ar avea legături cu ceva 
pe care noi, ceilalți, nici nu putem încerca să înțelegem. Dar 
poate asta să fie real? Cât de mare e nebunia? Poate că atunci 
când o iei razna, la început te opui cu toate forțele şi faci 
istericale, dar apoi eşti prea nebun ca să te mai împotriveşti şi 
devii calm şi resemnat. Trebuie să discut cu doctorul ei, 
pentru că asta mă sfâşie. 

— Ce fel de lucruri spune? Explică de ce e atât de calmă? 

Ochii lui Fred Marshall îi sfredelesc pe-ai lui Jack. 

— Păi, pentru început, Judy pare să creadă că Ty e încă în 
viață şi că tu eşti singura persoană care-l poate găsi. 

— Bine, zice Jack, nevrând să spună mai multe până ce nu 
va fi vorbit cu Judy. A pomenit Judy vreodată de cineva pe 
care l-a cunoscut odată - sau vreun văr de-al ei, sau un vechi 
iubit - despre care ea crede că e posibil să-l fi răpit? 

Teoria sa pare mai puţin convingătoare decât a sunat în 
bucătăria ultrarațională şi extrem de bizară a lui Henry 


Leyden; răspunsul lui Fred Marshall o şubrezeşte şi mai tare. 

— Numai dacă numele lui e Regele Purpuriu, sau Gorg, sau 
Abbalah. Tot ce-ţi pot spune e că Judy crede că vede ceva şi, 
chiar dacă nu are niciun sens, îmi doresc mai mult decât orice 
pe lume să existe cu adevărat. 

O bruscă viziune a lumii în care a găsit şapca Brewers a 
unui băiat îl străpunge pe Jack Sawyer ca o lance cu vârf de 
oţel. 

— Şi acolo se află Tyler. 

— Dacă o parte din mine nu ar crede că asta s-ar putea să 
fie adevărat, mi-aş lua câmpii chiar aici şi-acum, spune Fred. 
Doar dacă nu m-am dus deja pe copcă. 

— Hai să mergem să vorbim cu soţia ta, propune Jack. 


Pe dinafară, spitalul luteran al districtului French aduce cu 
o casă de nebuni din secolul al XIX-lea din nordul Angliei: 
ziduri din cărămidă roşie murdare cu contraforturi înnegrite 
şi arcade ascuțite, un acoperiş țuguiat cu vârfuri prevăzute cu 
ornamente sub formă de frunză, turnuri bombate, geamuri 
meschine şi toată fațada cănită de-o mizerie ancestrală. 
Aşezată pe-un teren împrejmuit de ziduri, plin de stejari, la 
granița vestică a Ardenului, uriaşa clădire, gotică fără 
grandoarea specifică acestui stil arhitectonic, pare punitivă, 
lipsită de milă. Jack aproape că se aşteaptă să audă muzica 
şfichiuitoare de orgă dintr-un film cu Vincent Price. 

Trec printr-o uşă îngustă şi ţuguiată de lemn şi intră într- 
un antreu liniştitor familiar. Un bărbat plictisit, îmbrăcat în 
uniformă, postat la o masă centrală, îi dirijează pe vizitatori 
către lifturi; animale împăiate şi buchete de flori umplu vitrina 
magazinului cu daruri; pacienți îmbrăcaţi în halate şi legați 
de perfuzoare ocupă mese aşezate haotic alături de familiile 
lor, iar alţii stau cocoțaţi pe scaunele aliniate de-a lungul 
pereților; doi doctori în costume albe discută într-un colț. Mult 
deasupra, două candelabre prăfuite, ornate, împrăştie o 
lumină ocru blândă care pare pentru moment să poleiască 
măciuliile luxuriante ale lalelelor puse în vazele înalte de lângă 
intrarea în magazinul de daruri. 


— Oau, chiar că arată mai bine pe dinăuntru, spune Jack. 

— În cea mai mare parte, da, completează Fred. 

Se apropie de bărbatul din spatele biroului şi Fred spune: 

— Secţia D. 

Cu o slabă scăpărare de interes, bărbatul le dă două 
ecusoane dreptunghiulare pe care scrie VIZITATOR şi le face 
semn să treacă. Două lifturi coboară zornăitor şi-i primeşte 
într-un spațiu lambrisat de mărimea unei debarale pentru 
mături. Fred Marshall apasă butonul pe care e stanțată cifra 
4 şi liftul începe să urce hurducându-se. Aceeaşi lumină 
moale, aurie, stăpâneşte interiorul comic de mic. Acum zece 
ani, un lift remarcabil de asemănător cu acesta, deşi situat 
într-un mare hotel parizian, îi ţinuse pe Jack şi pe o 
absolventă de istoria artei la UCLA pe nume lliana Tedesco 
captivi vreme de două ore şi jumătate, în cursul cărora 
domnişoara Tedesco anunţase că relația lor ajunsese la 
destinația finală, mulțumesc, în pofida recunoştinței ei pentru 
ceea ce fusese măcar până în clipa aceea o călătorie comună 
plină de satisfacţii. După ce cumpăneşte la asta, Jack se 
hotărăşte să nu-l tulbure pe Fred Marshall cu această 
informaţie. 

Cu un comportament mai bun decât ruda sa franceză, liftul 
se opreşte cu un tremur şi, cu doar o uşoară manifestare de 
împotrivire, uşile i se deschid, iar Jack Sawyer şi Fred 
Marshall sunt eliberaţi la etajul al patrulea, unde frumoasa 
lumină pare cu puţin mai întunecată decât în lift şi antreu. 

— Din păcate, e taman în celălalt capăt, îi zice Fred lui 
Jack. 

Un coridor aparent nesfârşit se cască precum un exercițiu 
de perspectivă în stânga lor, şi Fred indică direcţia cu degetul. 

Trec prin două seturi de uşi mari, duble, pe lângă coridorul 
către Secţia B, pe lângă două camere mari mărginite de 
separeuri cu draperii, o iau iar la stânga la intrarea închisă în 
secția de gerontologie, străbat un hol foarte lung tapetat cu 
afişiere, trec de deschiderea spre Secţia C, apoi virează brusc 
la dreapta în fața toaletelor pentru bărbați şi femei, trec de 
oftalmologia ambulatorie şi anexa arhivei şi, în sfârşit, ajung 


la un coridor marcat Secţia D. Înaintând, lumina pare să 
scadă progresiv, pereţii să se contracte, geamurile să se 
restrângă. În coridorul Secţiei D pândesc umbrele şi pe podea 
scânteiază o baltă mică de apă. 

— Acum suntem în cea mai veche parte a clădirii, zice Fred. 

— Probabil că vrei s-o scoţi pe Judy de aici cât mai repede 
posibil. 

— Ei, sigur, imediat ce Pat Skarda crede că e pregătită. Dar 
o să fii surprins; lui Judy îi cam place aici. Cred că o ajută. 
Mi-a spus că se simte complet în siguranţă, iar cei care pot să 
vorbească... unu dintre ei sunt extrem de interesanți. E ca şi 
când ai fi într-o croazieră, aşa zice ea. 

Jack râde surprins şi neîncrezător, şi Fred Marshall îl 
atinge pe umăr şi spune: 

— Asta înseamnă că se simte mult mai bine sau mult mai 
rău? 

La capătul coridorului, intră direct într-o încăpere măricică 
care pare să fi rămas neatinsă vreme de o sută de ani. 
Lambriuri de-un maro-închis se înalță un metru şi jumătate 
de la podeaua de lemn maro-închis. Sus, în peretele cenuşiu 
din dreapta lor, două geamuri înalte şi înguste înrămate ca 
nişte tablouri lasă să intre o lumină cenuşie. Un bărbat aşezat 
în spatele unei tejghele de lemn lustruit apasă un buton care 
descuie o uşă metalică lată prevăzută cu o inscripție SECŢIA 
D şi un gemuleţ de sticlă securizată. 

— Dumneavoastră puteţi intra, domnule Marshall, dar 
dânsul cine este? 

— Numele lui e Jack Sawyer. A venit cu mine. 

— E rudă sau medic? 

— Nu, dar soția mea vrea să discute cu el. 

— Aşteptaţi aici o clipă. 

Îngrijitorul dispare pe uşa metalică şi-o încuie în urma lui 
cu un dangăt ca de închisoare. Un minut mai târziu, 
îngrijitorul reapare însoțit de-o infirmieră ale cărei față grea, 
ridată, braţe şi mâini mari şi picioare groase o fac să arate ca 
un bărbat în travesti. Se prezintă drept Jane Bond, infirmiera- 
şefă a Secţiei D, o combinaţie de cuvinte şi împrejurări care 


sugerează irezistibil cel puţin două porecle. Înainte să dispară 
din nou în spatele masivei uşi, infirmiera îi supune pe Fred şi 
Jack, apoi numai pe Jack, unui baraj de întrebări. 

— Secţia Bond, zice Jack, neputându-se înfrâna. 

— Noi îi spunem  Temnicerul Bond, mărturiseşte 
îngrijitorul. E dură, dar, pe de altă parte, e nedreaptă. 

Tugşeşte şi-şi îndreaptă privirea spre geamurile de sus. 

— Avem un om de serviciu care-i zice 007. 

Câteva minute mai târziu, Infirmiera-şefă Temnicerul Bond, 
Agentul 007, trage de uşa metalică şi spune: 

— Acum puteţi intra, dar aveţi grijă ce spuneţi. 

La început, secția seamănă cu un uriaş hangar de aeroport 
împărţit într-o secțiune cu un şir de bănci capitonate, o 
secțiune cu mese rotunde şi scaune de plastic şi-o a treia unde 
două mese lungi sunt stivuite cu hârtie de desen, cutii de 
creioane colorate şi seturi de acuarele. În acel spaţiu vast, 
aceste obiecte de mobilier seamănă cu mobilele dintr-o casă 
pentru păpuşi. Ici şi colo, pe podeaua de ciment, vopsită într-o 
nuanță netedă şi anodină de cenuşiu, zac covoraşe 
dreptunghiulare matlasate; la şase metri de podea, geamuri 
mici şi zăbrelite străpung zidul opus de cărămidă vopsită de 
mult cu câteva straturi de vopsea albă. Într-o gheretă de sticlă 
aflată în stânga uşii, o infirmieră aşezată la o masă ridică 
privirea dintr-o carte. Departe în dreapta, cu mult dincolo de 
mesele cu unelte pentru desen, trei uşi metalice încuiate dau 
spre lumi proprii. Senzaţia că te afli într-un hangar face 
treptat loc senzației unei benigne, dar inflexibile încarcerări. 

Un zumzet slab de voci vine dinspre cei între douăzeci şi 
treizeci de bărbaţi şi femei risipiţi prin încăperea enormă. 
Numai câţiva dintre aceştia vorbesc cu oameni vizibili. Se 
plimbă în cerc, stau încremeniţți locului, zac încovrigaţi ca 
bebeluşii pe covoraşe; numără pe degete şi mâzgălesc în 
carnețele; tresar, cască, scâncesc, se uită în gol şi-n şinele lor. 
Unii dintre ei poartă halate verzi de spital, alții haine civile de 
toate soiurile: tricouri şi pantaloni scurți, treninguri, cămăşi şi 
pantaloni largi, jerseuri şi pantaloni simpli. Nimeni nu poartă 
curea şi niciun pantof nu are şireturi. Doi bărbaţi musculoşi, 


cu păr tuns foarte scurt şi tricouri albe stau la una dintre 
mesele rotunde având aerul unor câini de pază răbdători. 
Jack încearcă s-o repereze pe Judy Marshall, dar nu o vede 
nicăieri. 

— V-am captat atenţia, domnule Sawyer. 

— Scuze, zice Jack. Nu mă aşteptam să fie atât de mare. 

— Şi e bine că e mare, domnule Sawyer. Deservim o 
populaţie în creştere. 

Femeia aşteaptă un semn de acceptare a spuselor sale, şi 
Jack încuviințează. 

— Prea bine. O să vă spun câteva reguli de bază. Dacă veţi 
da ascultare vorbelor mele, vizita dumneavoastră aici va fi cât 
mai plăcută posibil pentru noi toți. Nu vă uitaţi fix la pacienți 
şi nu vă arătaţi alarmat de ceea ce spun ei. Nu vă comportațţi 
ca şi când aţi găsi neobişnuit sau neliniştitor ceva din ceea ce 
fac sau spun ei. Fiți doar politicos şi, în mod normal, ei vă vor 
lăsa în pace. Dacă vă cer ceva, faceți cum poftiți, fără motiv. 
Dar vă rog să nu le daţi bani, obiecte ascuţite sau lucruri 
comestibile, fără să vă fi consultat în prealabil cu unul dintre 
doctori - unele medicamente au efecte adverse în combinaţie 
cu anumite alimente. La un moment dat, o femeie bătrână pe 
nume Estelle Packard probabil că vă va aborda şi vă va întreba 
dacă sunteţi tatăl ei. Răspundeţi cum poftiți, dar dacă spuneți 
nu, o veți dezamăgi, iar dacă spuneţi da, o veţi face fericită. 
Aveţi vreo întrebare, domnule Sawyer? 

— Unde este Judy Marshall? 

— E pe partea asta, cu spatele la noi, pe ultima bancă. O 
vedeți, domnule Marshall? 

— Am văzut-o din prima, spune Fred. Au avut loc 
schimbări de dimineață? 

— Din câte ştiu, nu. Doctorul care a internat-o, doctorul 
Spiegleman, va veni cam într-o jumătate de oră şi s-ar putea 
să vă poată oferi dânsul unele informații. Vreți să vă duc pe 
amândoi la soția dumneavoastră sau preferați să mergeţi 
singuri? 

— Ne descurcăm, spune Fred Marshall. Cât putem rămâne? 


— Vă dau cincisprezece minute, douăzeci, cel mult. Judy 
încă se află în stare de evaluare şi vreau ca nivelul ei de stres 
să se mențină la cote minime. Acum pare destul de liniştită, 
însă e profund deconectată de lume şi, sinceră să fiu, 
aiurează. Nu m-ar surprinde încă un acces de isterie, şi nu 
vrem să-i prelungim perioada de evaluare introducând în acest 
moment noi medicamente, nu? Aşa că, vă rog, domnule 
Marshall, discuția să nu provoace deloc stres, să fie lejeră Şi 
pozitivă. 

— Credeţi că aiurează? 

Infirmiera Bond zâmbeşte compătimitor. 

— După toate probabilitățile, domnule Marshall, soția 
dumneavoastră se află în această stare de ani întregi. O, a 
reuşit să se ascundă bine, însă un mod de gândire ca al dânsei 
nu apare peste noapte, nu, nu. Lucrurilor de felul ăsta le ia 
ani mulți să se formeze şi-n tot acel timp persoana poate 
părea să funcționeze normal ca ființă umană. Apoi ceva 
declanşează psihoza şi-o scoate complet la suprafață. În acest 
caz, de exemplu, a fost vorba de dispariţia fiului 
dumneavoastră. Apropo, vreau să vă transmit compasiunea 
mea. Ce s-a întâmplat a fost un lucru îngrozitor. 

— Da, a fost, zice Fred Marshall. Dar Judy a început să se 
comporte ciudat încă dinainte să... 

— Mă tem că asta nu contează. Simţea nevoia să fie 
mângâiată, iar închipuirile ei - lumea ei închipuită - a ieşit 
complet la suprafață, pentru că lumea aceea i-a oferit exact 
mângâierea de care avea nevoie. Probabil că ați auzit ceva în 
sensul ăsta dimineață, domnule Marshall. Soția 
dumneavoastră n-a vorbit cumva despre trecerea în alte lumi? 

— Trecerea în alte lumi? întreabă Jack, uimit. 

— O iluzie schizofrenică destul de tipică, spune infirmiera 
Bond. Mai bine de jumătate dintre oamenii din secția asta 
întrețin fantezii asemănătoare. 

— Credeţi că soția mea suferă de schizofrenie? 

Infirmiera Bond se uită pe după Fred ca să facă un inventar 
complet al pacienţilor din stăpânirea sa. 


— Eu nu sunt doctor, domnule Marshall, dar am o 
experiență de douăzeci de ani lungi în îngrijirea bolnavilor 
mental. Pe baza acestei experiențe, trebuie să vă spun că, 
după părerea mea, soția dumneavoastră manifestă simptome 
clasice de schizofrenie paranoică. Mi-ar plăcea să am veşti mai 
bine. 

Aruncă o privire înapoi la Fred Marshall. 

— Desigur, domnul doctor Spiegleman va pune diagnosticul 
final şi vă va putea răspunde la toate întrebările, vă va explica 
opțiunile de tratament şi aşa mai departe. 

Zâmbetul pe care i-l întoarce lui Jack pare să îngheţe din 
clipa când apare. 

— Întotdeauna le spun noilor vizitatori că e mai greu pentru 
familie decât e pentru pacient. Unii dintre aceşti oameni n-au 
nici-o grijă pe lume. De fapt, aproape că-ţi vine să-i invidiezi. 

— Sigur, zice Jack. Cine nu i-ar invidia? 

— Duceţi-vă, atunci, spune ea cu o urmă de irascibilitate. 
Să aveți o vizită plăcută. 

Câteva capete se întorc când ei străbat încet podeaua 
prăfuită de lemn spre primul şir de bănci; multe perechi de 
ochi le urmăresc înaintarea. Curiozitate, indiferență, confuzie, 
suspiciune, plăcere şi o mânie impersonală se citesc pe fețele 
palide. Lui Jack i se pare că fiecare pacient din secție se 
apropie de ei. 

Un bărbat durduliu între două vârste îmbrăcat într-un 
halat de baie a început să umble printre mese, arătând ca şi 
când s-ar teme că pierde autobuzul spre serviciu. La capătul 
băncii celei mai apropiate, o bătrână uscăţivă cu păr alb se 
ridică în picioare şi-l imploră pe Jack din priviri. Mâinile ei 
încleştate, ridicate în aer, tremură violent. Jack se străduieşte 
să nu-i întâlnească ochii. Când trece de ea, femeia pe jumătate 
fredonează, pe jumătate şopteşte: 

— Răţuşca mea era-n spatele uşii, da' io n-am ştiut-o, şi- 
acolo era ea, în toată, apa aia. 

— Hm, face Fred. Judy mi-a spus că băieţelul i s-a înecat în 
baie. 


Cu colțul ochiului, Jack l-a urmărit pe bărbatul cu păr 
zbârlit în halat de baie cum se grăbeşte spre ei, cu gura 
deschisă. Când el şi Fred ajung în spatele băncii lui Judy 
Marshall, bărbatul ridică un deget, ca pentru a face semn 
autobuzului să-l aştepte, şi grăbeşte pasul. Jack îl priveşte 
cum se apropie; ducă-se dracului sfatul Temnicerei Bond. N-o 
să-i dea voie lunaticului ăstuia să se uite la el, nici gând. 
Degetul ridicat ajunge la treizeci de centimetri de nasul lui 
Jack şi ochii nămoloşi ai bărbatului îi scrutează fața. Ochii se 
retrag; gura se închide brusc. Brusc, bărbatul se roteşte pe 
călcâie şi-o rupe la fugă, cu halatul fluturând, cu degetul încă 
în căutarea unei ținte. 

Ce-a fost asta? se întreabă Jack. A greşit autobuzul? 

Judy Marshall nu s-a mişcat. Trebuie să-l fi auzit pe bărbat 
trecând în goană pe lângă ea, respirația lui rapidă când s-a 
oprit, apoi întoarcerea lui fâlfâită, însă spatele ei e încă drept 
în halatul verde şi larg, încă stă cu capul întors în față, în 
acelaşi unghi ascendent. Pare detaşată de tot ce o înconjoară. 
Dacă părul i-ar fi spălat şi periat, dacă ar fi îmbrăcată normal 
şi dacă ar avea o valiză alături, ar arăta exact ca o femeie 
aşezată pe o bancă într-o gară, aşteptând ora plecării. 


Aşadar, încă dinainte ca Jack să vadă fața lui Judy 
Marshall, înainte ca ea să rostească un singur cuvânt, în jurul 
ei pluteşte senzația plecării, a călătoriilor începute şi 
reîncepute - o sugestie a drumului întins, o aluzie a unui 
posibil altundeva. 


— Îi spun că am venit, şopteşte Fred şi dă ocol băncii ca să 
îngenuncheze în fața soției sale. Ea lasă capul pe spate, peste 
coloana dreaptă, ca pentru a răspunde combinației amorfe de 
suferință sufletească, iubire şi anxietate care arde pe chipul 
frumos al soțului ei. Părul de-un blond-inchis înspicat cu 
auriu curge plat pe curbura juvenilă a capului lui Judy 
Marshall. În spatele urechii ei, zeci de şuvițe multicolore stau 
strânse într-un ghem ca o pânză de păianjen. 

— Cum te simţi, iubire? o întreabă Fred încet. 


— Reuşesc să mă distrez, zice ea. Ştii, dragul meu, ar trebui 
să rămân aici măcar puţin timp. Infirmiera-şefă e convinsă că 
sunt dusă de tot cu pluta. Nu-i aşa că-i convenabil? 

— E şi Jack Sawyer aici. Vrei să discuţi cu el? 

Judy întinde mâna şi-i mângâie genunchiul ridicat. 

— Spune-i domnului Sawyer să vină în față, iar tu aşază-te 
aici lângă mine, Fred. 

Jack vine deja în față, cu ochii aţintiți la capul iarăşi ridicat 
al lui Judy Marshall, care nu se întoarce. Îngenunchind, Fred 
i-a luat mâna întinsă în ambele sale mâini, ca şi când ar avea 
de gând să i-o sărute. Arată ca un cavaler părăsit în dragoste 
în fața unei regine. Când îşi apasă mâna ei pe obraz, Jack 
vede pansamentul alb înfăşurat în jurul vârfurilor degetelor ei. 
Obrazul lui Judy intră în câmpul lui vizual, apoi lateralul 
gurii sale grave, nezâmbitoare; după care ii e vizibil întregul 
profil, luminos ca pojghița de gheaţă în prima zi de primăvară. 
Este profilul regal, idealizat de pe un medalion sau o monedă: 
curbura uşor ridicată a buzelor, povârnişul brusc şi precis al 
nasului, rotunjimea maxilarului, fiecare unghi într-o armonie 
perfectă, blândă, straniu familiară cu întregul. 

Această neaşteptată frumuseţe îi taie răsuflarea; pentru o 
fracțiune de secundă îl nedumereşte cu profunda nostalgie a 
fragmentarei sale evocări a unui al chip. Grace Kelly? 
Catherine Deneuve? Nu, niciuna dintre acestea; îşi dă seama 
că profilul lui Judy îi aminteşte de o persoană pe care încă n-a 
întâlnit-o. 

Apoi, secunda de nedumerire trece: Fred Marshall se ridică 
în picioare, chipul lui Judy întors pe trei sferturi din profil îşi 
pierde calitatea regală când îşi priveşte soțul cum se aşază 
lângă ea pe bancă, şi Jack respinge ceea ce tocmai i-a venit în 
gând, considerând-o o absurditate. 

Ea nu ridică ochii până când el nu se află înaintea sa. Are 
părul mat şi încâlcit; pe sub haina de spital poartă o veche 
cămaşă de noapte albastră, cu margini brodate, care, când a 
fost nouă, era complet lipsită de gust. În ciuda acestor 
dezavantaje, Judy Marshall îl trage de partea sa din clipa când 
îi întâlneşte ochii. 


Un curent electric care porneşte din nervii săi optici pare să- 
i pulseze prin corp în jos şi trage neputincios concluzia că 
Judy trebuie să fie cea mai năucitor de frumoasă femeie pe 
care a văzut-o vreodată. Se teme că forța reacției sale la 
persoana ei îl va dobori din picioare, apoi - şi mai rău! - că ea 
va înțelege ce se întâmplă şi-l va considera un prost. Vrea cu 
disperare să nu-i lase impresia unui prost. Brooke Greer, 
Claire Evinrude, Iliana Tedesco, oricât de splendide ar fi fost 
fiecare dintre acestea în felul lor, lângă ea ar arăta ca nişte 
fetişcane în costume de Halloween. Judy Marshall le face de 
râs pe toate fostele sale iubite; le demască drept fățarnice şi 
mărunte, lipsite de personalitate şi animate de-o sută de 
sentimente şchioape, nesigure. Frumusețea lui Judy nu e 
aparentă, ca pusă în fața unei oglinzi, ci creşte, cu o simplitate 
care-ţi taie răsuflarea, drept din ființa sa cea mai lăuntrică: 
ceea ce vezi e doar mica, vizibila porţiune a unei mai mari, nai 
cuprinzătoare, radiante şi explicite calități lăuntrice. 

Lui Jack cu greu îi vine să creadă că Fred Marshall cel 
agreabil şi bun la suflet chiar a avut fantasticul noroc de-a se 
căsători cu această femeie. Ştie el oare cât de minunată, cât 
de literalmente fermecătoare este ea? Jack s-ar însura cu ea 
într-o clipă, dacă ar fi necăsătorită. I se pare că s-a îndrăgostit 
de ea de îndată ce i-a văzut capul din spate. 

Dar nu poate să fie îndrăgostit de ea. Ea e soţia lui Fred 
Marshall şi mama fiului lor, şi el va trebui pur şi simplu să 
trăiască fără ea. 

Judy rosteşte o propoziţie scurtă care trece prin el într-un 
val vibrant de sunet. Jack se apleacă în față bâiguind o scuză, 
şi Judy, zâmbind, îi oferă o fluturare din mână care îl invită să 
ia loc. El se lasă la podea şi îşi încrucişează gleznele în fața sa, 
încă reverberând de şocul de-a o vedea. 

Chipul ei se umple minunat de sentimente. A văzut exact 
ceea ce tocmai i s-a întâmplat lui, şi totul e în regulă. Nu-l 
desconsideră din cauza asta. Jack deschide gura să pună o 
întrebare. Deşi nu ştie ce întrebare va fi, trebuie s-o rostească. 
Natura întrebării e neimportantă. Cea mai cretină întrebare 


va fi bună; nu poate sta aici şi să se holbeze la acel chip 
fermecător. 

Înainte să vorbească, o versiune a realității se pocneşte 
zgomotos în alta şi, fără ezitare, Judy Marshall devine o femeie 
obosită, la treizeci şi cinci de ani, cu păr încâlcit şi cearcăne, 
care-l priveşte pieziş de pe-o bancă dintr-o secție încuiată 
pentru bolnavii mental. Asta ar trebui să pară ca o revenire la 
luciditate, însă pare ca un soi de truc, ca şi când Judy 
Marshall ar mai fi făcut ea însăşi asta, pentru a-i uşura lui 
întâlnirea dintre ei. 

Cuvintele care-i scapă sunt la fel de banale cum s-a temut 
că vor fi. Jack se aude cum spune că-i pare bine să o 
cunoască. 

— Şi mie-mi pare bine să vă cunosc, domnule Sawyer. Am 
auzit aşa multe lucruri minunate despre dumneavoastră. 

El caută un semn care să-i dea de veste că ea e conştientă 
de dimensiunea momentului care tocmai s-a scurs, dar nu 
vede decât căldura zâmbetului ei. Date fiind împrejurările, 
asta i se pare un semn suficient de bun al conştientizării. 

— Cum vă descurcaţi aici? întreabă el, şi echilibrul se 
deplasează şi mai mult în direcția sa. 

— Îţi ia puţin să te obişnuieşti cu colegii, însă oamenii de 
aici s-au rătăcit şi n-au mai putut găsi calea de întoarcere, 
atâta tot. Unii dintre ei sunt foarte inteligenți. Am purtat 
discuții aici care au fost mult mai interesante decât cele avute 
la grupul de la biserică sau la şedinţele cu părinții. Poate ar fi 
trebuit să vin mai repede în Secția D! Şederea aici m-a ajutat 
să învăţ unele lucruri. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi că sunt multe feluri în care te poți rătăci, de 
exemplu, şi că e mai uşor să te rătăceşti decât ar recunoaşte 
cineva vreodată. Oamenii de aici nu-şi pot ascunde 
sentimentele şi majoritatea dintre ei n-au învățat niciodată 
cum să-şi înfrângă teama. 

— Şi cum ar trebui s-o înfrângi? 

— Păi, o înfrângi înfruntând-o, cum altfel? Nu spui doar: 
Sunt pierdut şi nu ştiu să mă întorc - continui să mergi. Pui 


un picior înaintea celuilalt până când te pierzi şi mai mult. 
Toată lumea ar trebui să ştie asta. Mai ales tu, Jack Sawyer. 

— Mai ales... 

Înainte să poată încheia întrebarea, o femeie în vârstă cu o 
față ridată şi blândă apare lângă el şi-l atinge pe umăr. 

— lertaţi-mă. 

Îşi înfige bărbia în piept cu sfiala unui copil. 

— Vreau să vă pun o întrebare. Sunteţi tatăl meu? 

Jack îi zâmbeşte. 

— Întâi, daţi-mi voie să vă pun şi eu o întrebare. Vă numiţi 
cumva Estelle Packard? 

Cu ochii sclipind, bătrâna încuviințează. 

— Atunci da, sunt tatăl dumitale. 

Estelle Packard bate din palme în fața gurii, face o 
plecăciune din cap şi pleacă şontâcăind, radiind de fericire. 
Când a ajuns la trei sau patru meri, îi face lui Jack un semn 
de rămas-bun dintr-o mână, si întorcându-se pe călcâie, 
pleacă. 

Când Jack se uită din nou la Judy Marshall, e ca şi când 
femeia şi-ar fi dat la o parte vălul aparenţei destul cât să 
scoată la iveală o porţiune mică a sufletului său uriaş. 

— Eşti un om foarte amabil, nu-i aşa, Jack Sawyer? N-aş fi 
spus asta de la prima privire. Şi eşti un tip foarte bine. Sigur, 
eşti şi fermecător, însă farmecul şi amabilitatea nu merg 
mereu mână în mână. Să-ţi mai spun câteva lucruri despre 
tine? 

Jack ridică privirea spre Fred, care o ține de mână pe soția 
sa şi radiază. 

— Vreau să spui orice simţi nevoia să spui. 

— Sunt lucruri pe care nu le pot spune, indiferent ce aş 
simți, dar tu s-ar putea să le auzi chiar şi aşa. Pot spune 
totuşi asta: frumuseţea nu te-a făcut să te umfli în pene. Nu 
eşti superficial, şi asta s-ar putea să fie o parte din explicaţie. 
În principal, însă, ai avut şansa să fii crescut bine. Aş spune 
că ai avut o mamă minunată. Am dreptate, nu-i aşa? 

Jack râde, mişcat de această neaşteptată analiză de 
caracter. 


— Nu ştiam că se vede. 

— Ştii de unde se vede? Se vede din felul în care te comporți 
cu oamenii. Sunt aproape sigură că ai un trecut pe care cei 
din jur îl cunosc doar din filme, dar nu ţi s-a urcat la cap. Ne 
vezi ca pe nişte oameni normali, nu ca pe nişte țărănoi, şi 
datorită faptului ăstuia pot avea încredere în tine. E evident că 
mama ta a făcut o treabă bună. Şi eu am fost o mamă bună, 
sau cel puţin am încercat să fiu, şi ştiu despre ce vorbesc. Îmi 
dau seama. 

— Spui că ai fosto mamă bună? De ce foloseşti... 

— Timpul trecut? Pentru că vorbeam despre înainte. 

Zâmbetul lui Fred se topeşte într-o expresie de îngrijorare 
prost ascunsă. 

— Cum adică, „înainte”? 

— Domnul Sawyer s-ar putea să ştie, zice ea, oferindu-i lui 
Jack ceea ce el crede că este o privire de încurajare. 

— Scuze, nu cred că ştiu, spune el. 

— Vreau să spun înainte să ajung aici şi în sfârşit să încep 
să gândesc puţin. Înainte ca lucrurile care mi se întâmplau să 
înceteze să mă sperie de moarte - înainte să-mi dau seama că- 
mi pot scruta propria ființă şi să examinez sentimentele pe 
care le-am avut de când mă ştiu. Înainte să am timp să 
călătoresc. Cred că încă sunt o mamă bună, însă nu sunt 
tocmai aceeaşi mamă. 

— Draga mea, te rog, spune Fred. Eşti aceeaşi, doar că ai 
avut un fel de cădere. Ar trebui să discutăm despre Tyler. 

— Dar discutam despre Tyler. Domnule Sawyer, ştii locul 
acela de oprire de pe Autostrada 93, chiar unde ajunge culmea 
dealului înalt, cam la un kilometru şi jumătate sud de Arden? 

— L-am văzut astăzi, zice Jack. Mi l-a arătat Fred. 

— Ai văzut fermele alea care continuă să dăinuiască? Şi 
dealurile din depărtare? 

— Da. Fred mi-a spus că adori priveliştea de acolo. 

— Întotdeauna vreau să oprim şi să cobor din maşină. Îmi 
place totul la priveliştea aia. Vezi la kilometri depărtare, şi- 
apoi - hopa! - se termină, şi mai departe nu poți vedea. Dar 
cerul merge mai departe, nu? Cerul demonstrează că există o 


lume de cealaltă parte a dealurilor ălora. Dacă porneşti la 
drum, poţi ajunge acolo. 

— Da, poți. 

Dintr-odată, lui Jack i se face pielea de găină, iar ceafa îl 
gâdilă. 

— Eu? Eu nu pot să călătoresc decât cu mintea, domnule 
Sawyer, şi mi-am amintit cum să fac asta doar pentru că am 
aterizat în casa veselilor. Dar mi-a venit ideea că tu poți 
ajunge acolo - de cealaltă parte a dealurilor. 

Are gura uscată. Observă neliniştea tot mai pronunțată a 
lui Fred Marshall fără să fie capabil să o domolească. Vrând 
să-i adreseze lui Judy o mie de întrebări, începe cu cea mai 
simplă: 

— Cum ţi-a venit ideea asta? Ce vrei să spui cu asta? 

Judy Marshall îşi trage mâna din cea a soțului ei şi i-o 
întinde lui Jack, iar el o ia în ambele sale mâini. Dacă a arătat 
vreodată ca o femeie obişnuită, acum e acel moment. Arde ca 
un far, ca un foc in aer liber pe-o faleză îndepărtată. 

— Să spunem că... noaptea târziu, sau dacă eram singură 
mult timp, cineva îmi şoptea. Nu era ceva foarte concret, dar 
să spunem că era ca şi când o persoană mi-ar fi şoptit din 
cealaltă parte a unui zid gros. O fata ca mine, o fată de vârsta 
mea. Şi dacă adormeam atunci, aproape întotdeauna visam 
locul în care trăia fetița aia. Eu îi spuneam Lumea de Departe, 
şi semăna cu lumea asta, cu ţinutul Coulee, numai că era mai 
luminoasă şi mai curată şi mai magică. În Lumea de Departe, 
oamenii mergeau cu caleştile şi trăiau în corturi mari şi albe. 
În Lumea de Departe, erau oameni care puteau să zboare. 

— Ai dreptate, spune el. Fred îşi mută privirea de la soţia sa 
la Jack cu o nesiguranţă dureroasă, şi Jack zice: Sună aiurea, 
dar are dreptate. 

— Pe când lucrurile astea rele au început să se întâmple în 
French Landing, uitasem aproape complet de Lumea de 
Departe. Nu mă mai gândisem la ea de când aveam 
doisprezece sau treisprezece ani. Dar cu cât se apropiau mai 
mult lucrurile rele, de mine şi de Fred şi de Ty, vreau să spun, 
cu atât erau mai urâte visele mele, şi cu atât mai puțin reală 


mi se părea viața. Scriam cuvinte fără să ştiu că o fac, 
spuneam lucruri nebuneşti, mă destrămam. Nu înțelegeam că 
Lumea de Departe încerca să-mi spună ceva. Fata îmi şoptea 
din nou de cealaltă parte a zidului, numai că acum crescuse şi 
era speriată aproape de moarte. 

— Ce te-a făcut să crezi că aş putea fi de ajutor? 

— A fost doar un sentiment pe care l-am avut atunci când |- 
ai arestat pe Kinderling ăla şi ţi-a apărut poza în ziar. Primul 
lucru pe care mi l-am spus când m-am uitat la poza ta a fost: 
El ştie de Lumea de Departe. Nu m-am întrebat cum sau cum 
mi-am putut da seama uitându-mă la o poză; am înțeles pur 
şi simplu că ştii. Şi-apoi, când a dispărut Ty şi eu mi-am 
pierdut minţile şi m-am trezit în locul ăsta, mi-am spus că 
dacă poți vedea în minţile oamenilor ăstora, Secţia D nu va fi 
chiar aşa diferită de Lumea de Departe, şi mi-am amintit că ţi- 
am văzut poza. Şi atunci am început să înțeleg cum stă treaba 
cu călătoritul. Toată dimineața asta, m-am plimbat prin 
Lumea de Departe cu mintea. Am văzut-o, am atins-o. Am 
simțit mirosul aerului ăluia incredibil. Ştiai, domnule Sawyer, 
că acolo sunt iepuri de mărimea cangurilor? Te pufneşte râsul 
numai uitându-te la ei. 

Jack afişează un surâs larg şi se apleacă pentru a-i săruta 
mâna, într-un gest cam ca şi al soțului ei. 

Cu blândețţe, ea îşi trage mâna din strânsoarea lui. 

— Când Fred mi-a spus că te-a întâlnit, şi că dai o mână de 
ajutor poliției, am ştiut că eşti aici dintr-un motiv bine 
întemeiat. 

Ceea ce a făcut femeia aceasta îl uimeşte pe Jack. În cel mai 
cumplit moment al vieţii ei, când fiul i-a dispărut şi minţile i 
se năruie, s-a folosit de-un monumental efort de memorie ca 
să-şi strângă toate puterile şi, de fapt, să înfăptuiască un 
miracol. A găsit în sinea ei puterea de-a călători. Dintr-o secție 
încuiată, a străbătut jumătate din lumea aceasta şi-a intrat 
într-o alta, pe care o cunoştea doar din visele din copilărie. 
Nimic altceva decât imensul curaj pe care-l descrisese soțul ei 
nu i-ar fi putut permite să facă acest pas misterios. 


— Ai făcut ceva odată, nu-i aşa? îl întreabă Judy. Ai fost 
acolo, în Lumea de Departe, şi ai făcut ceva - ceva 
extraordinar. Nu trebuie să spui da, pentru că o văd în tine; e 
limpede ca lumina zilei. Dar trebuie să spui da, ca să o aud 
eu, aşa că spune-o, spune da. 

— Da. 

— Ce ai făcut? întreabă Fred. În ţara asta de vis? Cum poți 
să spui da? 

— Aşteaptă, îi zice Jack, am ceva să-ţi arăt mai târziu, şi se 
întoarce la extraordinara femeie care stă în fața sa. Judy 
Marshall e plină de cunoştinţe, curaj şi credință, şi, chiar 
dacă-i este interzisă lui, acum pare să fie singura femeie din 
lumea asta sau oricare alta pe care ar putea-o iubi pentru tot 
restul vieţii sale. 

— Ai fost ca mine, spune ea. Ai uitat complet de lumea 
aceea. Şi ţi-ai văzut de drum şi ai devenit polițist, ai devenit 
detectiv. De fapt, ai devenit unul dintre cei mai buni detectivi 
care au existat vreodată. Ştii de ce ai făcut asta? 

— Cred că m-a atras meseria. 

— Ce te-a atras în mod special? 

— Să-i ajut pe oameni. Să-i protejez pe nevinovaţi. Să-i 
prind pe cei răi. Era o treabă interesantă. 

— Şi ai crezut că nu va înceta niciodată să fie interesantă. 
Pentru că întotdeauna vei avea o problemă nouă de rezolvat, o 
nouă întrebare care necesită un răspuns. 

A nimerit drept într-o ţintă care, până în acest moment, el 
nu a ştiut că există. 

— Aşa-l. 

— Ai fost un foarte bun detectiv pentru că, deşi nu o ştiai, 
exista ceva - ceva vital - pe care trebuia să-l găseşti. 

Sunt un țopilist, îşi aminteşte Jack. Propria sa voce firavă 
din noapte, vorbindu-i de cealaltă parte a unui zid foarte gros. 

— Ceva ce trebuia să găseşti, pentru binele propriului tău 
suflet. 

— Da, spune Jack. Cuvintele ei au pătruns drept în miezul 
fiinţei sale, şi lacrimile îi izvorăsc în ochi. Întotdeauna am vrut 


să găsesc ceea ce s-a pierdut. Întreaga mea viaţă a fost 
dedicată căutării unei explicații secrete. 

Într-o amintire la fel de vie ca o peliculă de film, el vede un 
mare pavilion de cort, o cameră albă cu o frumoasă şi irosită 
regină zăcând pe patul de moarte, şi o fetiță cu doi sau trei ani 
mai tânără decât şinele său de doisprezece ani numărându-se 
printre cei de față. 

— Şi tu i-ai spus Lumea de Departe? întreabă Judy. 

— Eu i-am spus Teritoriile. 

Să rostească aceste cuvinte cu voce tare i se pare că 
seamănă cu deschiderea unui cufăr plin cu o comoară pe care 
în sfârşit o poate împărtăşi. 

— E-un nume bun. Fred nu va înţelege asta, dar pe când 
îmi făceam lunga plimbare în dimineaţa asta, am simţit că fiul 
meu se află undeva în Lumea de Departe - în Teritoriile tale. 
Undeva într-un loc nevăzut, ascuns. În mare pericol, dar încă 
în viață şi nevătămat. Într-o celulă. Dormind pe podea. Dar 
viu. Nevătămat. Crezi că asta ar putea fi adevărat, domnule 
Sawyer? 

— Stai o clipă, spune Fred. Ştiu că tu eşti convinsă de asta, 
şi vreau să cred şi eu ce spui, însă noi vorbim acum despre 
lumea reală. 

— Eu cred că sunt multe lumi reale, spune Jack. Şi da, cred 
că Tyler este undeva în Lumea de Departe. 

— Îl poţi salva, domnule Sawyer? Îl poţi aduce înapoi? 

— E aşa cum ai spus înainte, doamnă Marshall, răspunde 
Jack. Trebuie că mă aflu aici dintr-un motiv bine întemeiat. 

— Sawyer, sper că orice ar fi ceea ce-mi vei arăta va avea 
mai multă logică decât aveţi voi doi acum, zice Fred. În orice 
caz, am terminat pentru moment. Uite că vine temnicera. 


leşind din parcarea spitalului, Fred Marshall aruncă o 
privire la servieta care zace turtită în poala lui Jack, dar nu 
spune nimic. Păstrează tăcerea până când reintră pe 93, când 
spune: 

— Mă bucur că ai venit cu mine. 

— Mulţumesc, zice Jack. Şi eu mă bucur. 


— Mă simt puţin pe dinafară, ştii, dar aş vrea să-ţi aflu 
impresiile despre cele petrecute. Crezi că a mers binişor? 

— Cred că a mers foarte bine. Soţia ta este... nici nu ştiu 
cum s-o descriu. Nu am cuvintele necesare pentru a-ţi spune 
cât de minunată cred că este. 

Fred încuviințează şi aruncă pe furiş o privire la Jack. 

— Aşadar se pare că nu crezi că ar fi dusă cu pluta. 

— Dacă ea e nebună, vreau să fiu şi eu nebun ca ea. 

Autostrada cu două benzi care se întinde înaintea lor urcă 
pe panta abruptă a dealului şi, în vârful lui, pare să se extindă 
în albastrul fără dimensiune al cerului necuprins. 

Încă o privire precaută din partea lui Fred. 

— Şi tu spui că ai văzut treaba aia, locul ăla pe care ea-l 
numeşte Lumea de Departe. 

— Da, l-am văzut. Oricât ar fi de greu de crezut. 

— Fugi de-aici. Mă iei peste picior. Jură pe mormântul 
mamei tale. 

— Jur pe mormântul mamei mele. 

— Ai fost acolo. Şi nu doar într-un vis, ci chiar ai fost acolo. 

— În vara anului când aveam doisprezece ani. 

— Aş putea merge şi eu acolo? 

— Probabil că nu, spune Jack. 

Nu e adevărat, deoarece Fred s-ar putea duce în Teritorii 
dacă l-ar duce Jack, însă Jack vrea să închidă această uşă cât 
mai ferm posibil. Îşi poate imagina cum ar fi s-o ducă pe Judy 
Marshall în cealaltă lume; Fred e altă mâncare de peşte. Judy 
şi-a dobândit cu vârf şi îndesat meritul de-a face o călătorie în 
Teritorii; Fred în schimb este încă incapabil să creadă în 
existența lor. Judy s-ar simţi acasă acolo, dar soțul ei ar fi ca 
o ancoră pe care Jack ar trebui s-o tragă după el, ca Richard 
Sloat. 

— Nici nu mă gândeam altfel, zice Fred. Dacă nu te 
deranjează, aş vrea să opresc din nou când ajungem în vârf. 

— Mi-ar plăcea şi mie, spune Jack. 

Fred ajunge pe creasta dealului şi traversează autostrada 
îngustă pentru a opri pe pietrişul spaţiului de popas. În loc să 


coboare din maşină, arată cu degetul spre servieta care stă 
turtită pe genunchii lui Jack. 

— Ceea ce vrei să-mi arăţi se află acolo înăuntru? 

— Da, zice Jack. Aveam de gând să-ţi arăt mai devreme, dar 
după ce ne-am oprit aici prima dată, am vrut să aştept să aud 
ce avea de spus Judy. Şi mă bucur că am făcut-o. S-ar putea 
să ţi se pară mai logic, acum că ai auzit cel puţin o parte din 
explicația modului în care am găsit-o. 

Jack deschide servieta, ridică partea de sus şi din interiorul 
ei căptuşit cu piele deschisă la culoare scoate şapca Brewers 
pe care a găsit-o dimineaţă. 


— Uită-te bine, zice, şi i-o dă lui Fred. 

— Doamne-dumnezeule, zice Fred Marshall uimit, într-un 
singur flux de cuvinte. Asta e... este?... 

Se uită în interiorul şepcii şi expiră puternic la vederea 
numelui fiului său. Ochii îi sar la ai lui Jack. 

— E a lui Tyler. Dumnezeule mare, e a lui Tyler. O, 
Doamne! 

Strânge şapca la piept şi inspiră profund de două ori, 
nedezlipindu-şi ochii de la cei ai lui Jack. 

— Unde ai găsit-o? Când ai găsit-o? 

— Am găsit-o dimineaţă pe drum, zice Jack. În locul pe care 
soția ta îl numeşte Lumea de Departe. 

Cu un geamăn prelung, Fred Marshall deschide portiera şi 
sare din maşină. Când Jack îl ajunge din urmă, el se află în 
celălalt capăt al zonei de odihnă, ținând şapca la piept şi 
uitându-se ţintă la dealurile de-un verde-albăstrui de dincolo 
de pătura lungă a terenului agricol. Se întoarce şi se uită 
drept la Jack. 

— Crezi că mai e în viață? 

— Cred că mai e în viaţă, spune Jack. 

— În lumea aia. 

Fred arată spre dealuri. Lacrimile îi sar din ochi şi gura i se 
înmoaie. 

— Lumea care-i acolo undeva, cum spune Judy. 

— În lumea aia. 


— Atunci, du-te acolo şi găseşte-l! strigă Fred. 

Cu fața strălucindu-i de lacrimi, gesticulează sălbatic spre 
orizont cu şapca de baseball. 

— Du-te acolo şi adu-l înapoi, fir-ar să fie! Eu nu pot s-o fac, 
aşa că trebuie s-o faci tu. 

Păşeşte înainte ca pentru a-i da un pumn, apoi îl cuprinde 
pe Jack Sawyer în braţe şi plânge cu suspine. 

Când umerii lui Fred se opresc din tremurat şi îşi recapătă 
treptat respirația, Jack spune: 

— O să fac tot ceea ce pot. 

— Ştiu că o să faci. 

Se îndepărtează şi îşi şterge fața. 

— Îmi pare rău că am strigat aşa la tine. Ştiu că o să ne 
ajuţi. 

Cei doi bărbaţi se întorc şi se pornesc înapoi spre maşină. 
Departe înspre vest, o mânjeală mițoasă de-un cenuşiu-palid 
acoperă terenul de lângă râu. 

— Ce-i aia? întreabă Jack. Ploaie? 

— Nu, ceaţă, spune Fred. Se ridică de pe Mississippi. 


Partea a treia - 
TARMUL NOPŢII 


15 


Până spre seară, temperatura a scăzut cu zece grade din 
cauza unui minor front de aer rece care trece prin micuța 
noastră porțiune din ţinutul Coulee. Nu se înregistrează nici-o 
furtună cu tunete, însă în vreme ce văzduhul se colorează spre 
violet, ceața se ridică. S-a născut din fluviu şi urcă pe panta 
Chase Street, ascunzând vederii mai întâi rigolele, apoi 
trotuarele, apoi încețoşând clădirile. Nu le poate ascunde cu 
totul, aşa cum fac uneori cețurile de primăvară şi iarnă, însă 
încețoşarea e cumva mai rea: fură culorile şi înmoaie siluetele. 
Ceaţa face normalul să pară anormal. Şi mai e mirosul, 
străvechea odoare de pescăruş care-ţi intră adânc în nări şi-ţi 


trezeşte partea din spate a creierului, partea care e perfect 
capabilă să creadă în monştri atunci când linia vederii se 
scurtează şi inima e neliniştită. 

Pe Sumner Street, Debbi Anderson încă lucrează la 
dispecerat. Arnold „Ungurul Nebun” Hrabowski a fost trimis 
acasă fără insignă - de fapt, a fost suspendat - şi simte că 
trebuie neapărat să-i pună soției sale câteva întrebări 
punctuale (convingerea sa că ştie deja răspunsurile îi frânge şi 
mai mult inima). Debbi stă acum la geam, încruntată, cu o 
cană de cafea în mână. 

— Nu-mi place asta, îi zice ea lui Bobby Dulac, care, posac 
şi tăcut, scrie rapoarte. Îmi aminteşte de filmele studiourilor 
Hammer pe care le urmăream la televizor când eram la 
gimnaziu. 

— Filmele studiourilor Hammer? întreabă Bobby, ridicând 
privirea. 

— Filme de groază, zice ea, uitându-se afară în ceața tot 
mai deasă. Multe dintre ele erau despre Dracula. Dar şi despre 
Jack Spintecătorul. 

— Nici nu vreau să aud de Jack Spintecătorul, spune 
Bobby. Ascultă ce-ţi zic, Debster. 

ŞI reincepe să scrie. 

În parcarea magazinului 7-Eleven, domnul Rajan Patel stă 
lângă telefon (încă înconjurat de panglica galbenă a poliției, şi 
când va putea fi din nou folosit, domnul Patel nu ne-ar putea 
spune). Se uită spre centrul oraşului, care acum pare să se 
ridice dintr-un mare bol cu frişca. Clădirile de pe Chase Street 
coboară în acest bol. Cele din punctul cel mai jos al Chase 
sunt vizibile doar de la primul nivel în sus. 

— Dacă e acolo undeva, zice încet domnul Patel, şi nu se 
adresează nimănui altcuiva decât propriei sale persoane, astă- 
noapte va face tot ce-i vrea sufletul. 

Îşi încrucişează braţele pe piept şi se cutremură. 

Dale Gilbertson e acasă, ce minune! Plănuieşte să aibă o 
cină ca lumea alături de soția şi copilul său chiar de-ar fi ca 
lumea să se sfârşească din cauza asta. lese din birouaşul său 
(unde a petrecut douăzeci de minute vorbind cu ofițerul Jeff 


Black de la poliția statului Washington, o conversaţie în 
cadrul căreia a trebuit să-şi exerseze toată disciplina de care e 
capabil ca să se abțină să strige) şi-şi vede soţia stând la geam 
şi uitându-se afară. Poziţia ei e aproape exact aceeaşi ca a lui 
Debbi Anderson, numai că ea, în loc de-o cană de cafea, ţine 
un pahar de vin în mână. Încruntarea este identică. 

— Ceaţă de pe fluviu, zice Sarah pe-un ton sumbru. Ce 
convenabil. 

Dacă el e-acolo undeva... 

Dale ridică degetul spre ea. 

— N-o spune. Nici să n-o gândeşti. 

Dar el ştie că niciunul dintre ei nu se poate abţine să nu se 
gândească la asta. Străzile din French Landing - străzile 
încețoşate din French Landing - sunt pustii în clipa aceasta: 
nimeni nu face cumpărături în magazine, nimeni nu se plimbă 
alene pe trotuare, nimeni nu e în parcuri. Mai ales niciun 
copil. Părinţii îi țin în casă. Chiar şi pe Nailhouse Row, unde 
părinții grijulii sunt excepţia mai degrabă decât regula, toată 
lumea îşi ține copiii în casă. 

— N-o s-o spun, acceptă ea. Măcar atâta pot să fac. 

— Ce avem la cină? 

— Cum ţi se pare plăcinta cu pui şi legume? 

În mod normal, un asemenea meniu cald într-o seară de 
iulie i s-ar părea o alegere groaznică, dar în seara asta, cu 
ceața care se apropie, e extraordinar. Vine în spatele ei, o 
strânge scurt în braţe şi spune: 

— Minunat. Şi-ar fi mai bine dacă am mânca mai devreme. 
Ea se întoarce, dezamăgită. 

— Te întorci la secție? 

— N-ar trebui să mă duc, nu când Brown şi Black au 
furculița şi cuțitul... 

— Nemernicii ăia, zice ea. Niciodată nu mi-a plăcut de ei. 

Dale zâmbeşte. Ştie că fostei Sarah Asbury nu i-a păsat 
niciodată cine ştie cât de felul în care el îşi câştigă existenţa, 
iar asta face ca loialitatea ei furioasă să fie cu atât mai 
mişcătoare. Şi-n seara asta pare de asemenea vitală. A fost cea 
mai chinuitoare zi a carierei sale în cadrul forțelor de apărare 


a legii, care s-a terminat cu suspendarea lui Arnold 
Hrabowski. Arnie, Dale ştie, cred că se va întoarce la serviciu 
nu peste mult timp. lar adevărul neplăcut e că Arnie s-ar 
putea să aibă dreptate. Dat fiind felul în care merg lucrurile, 
Dale s-ar putea să aibă nevoie chiar şi de un asemenea 
exemplu cras de inepţie ca Ungurul Nebun. 

— Oricum, n-ar trebui să mă duc la secție, dar... 

— Al o presimţire. 

— Am. 

— Bună sau rea? 

Sarah a ajuns să respecte intuiţiile soțului ei, nu în ultimul 
rând datorită dorinței intense a lui Dale de a-l vedea pe Jack 
Sawyer aşezat suficient de aproape încât să-l poată suna 
formând un număr alcătuit nu din unsprezece cifre, ci din 
şapte. Astă-seară, asta i se pare ei că a fost o decizie foarte 
bună. 

— Amândouă, spune Dale, după care, fără să se explice sau 
să-i ofere lui Sarah ocazia de-a mai pune vreo întrebare: Unde- 
i Dave? 

— La masa din bucătărie, cu creioanele colorate. 

La vârsta de şase ani, tânărul David Gilbertson se bucură 
de-o violentă poveste de iubire cu creioanele colorate, a 
consumat două cutii de când a venit vacanța. Puternica 
speranță întreţinută de Dale şi Sarah, pe care şi-au 
mărturisit-o unul altuia numai noaptea, este că s-ar putea să 
crească un adevărat artist. Următorul Norman Rockwell, a 
spus Sarah odată. Dale - care l-a ajutat pe Jack Sawyer să-şi 
agate straniile şi minunatele tablouri - are speranțe mai mari 
pentru băiat. Prea mari pentru a fi exprimate, de fapt, până şi 
în patul conjugal după ce s-au stins luminile. 

Cu propriul pahar de vin în mână, Dale se duce cu paşi 
calmi spre bucătărie. 

— Ce desenezi, Dave? Ce... 

Se opreşte. Creioanele au fost abandonate. Imaginea - un 
desen pe jumătate terminat a ceea ce ar putea fi fie o farfurie 
zburătoare, fie poate doar o măsuţă rotundă pentru cafea - a 
fost abandonată şi ea. 


Uşa din spate e deschisă. 

Uitându-se afară la albeaţa care ascunde vederii leagănul şi 
celelalte jucării ale lui David, Dale simte cum o teamă teribilă 
îi urcă în gât, sufocându-l. Dintr-odată, simte din nou mirosul 
Irmei Freneau, mirosul acela îngrozitor de carne crudă 
stricată. Senzaţia că familia sa trăieşte într-un magic cerc 
protejat - li se poate întâmpla altora, dar niciodată, niciodată 
nu ni se poate întâmpla nouă - a dispărut acum. Ceea ce-a 
înlocuit-o este o convingere pură: David a dispărut. Pescarul 1- 
a ademenit afară din casă şi l-a tras în ceață. Dale poate vedea 
rânjetul de pe fața Pescarului. Poate vedea mâna înmănuşată 
- e galbenă - acoperind gura fiului său, nu însă şi ochii 
căscați, îngroziți ai copilului. 

În ceaţă şi afară din lumea cunoscută. 

David. 

Străbate bucătăria pe picioare care i se par lipsite de oase 
şi, totodată, de nervi. Îşi pune paharul de vin pe masă, piciorul 
lui aterizând pe-un creion, neobservând când se varsă şi 
acoperă desenul pe jumătate terminat al lui David cu ceva 
care seamănă oribil de mult cu sângele arterial. A ieşit pe uşă 
şi, chiar dacă vrea să ţipe, nu scoate decât un suspin slab 
aproape fără forță: 

— David?... David? 

Pentru un moment care pare să dureze o mie de ani, nu se 
aude nimic. Apoi aude bufnetul surd de picioare care aleargă 
pe iarba umedă. Jeanşi albaştri şi tricou de rugbi cu dungi 
roşii se materializează din supa tot mai groasă. O clipă mai 
târziu vede fața scumpă şi zâmbitoare a fiului său şi claia lui 
de păr blond. 

— Tată! Taţi! Mă dădeam în leagăn în ceață! Parcă aş fi fost 
într-un nor! 

Dale îl ridică de la pământ. Simte un impuls orb, rău, să-l 
pălmuiască pe băiat peste față, să-l rănească fiindcă şi-a 
speriat atât de tare tatăl. În schimb, îl sărută. 

— Ştiu, zice el. Probabil că a fost distractiv, dar acum e 
timpul să intrăm în casă. 

— De ce, taţi? 


— Pentru că, uneori, băiețeii se pierd în ceață, spune el, 
privind spre curtea albă. Mai poate să vadă masa de grădină, 
însă e doar o umbră: nu şi-ar da seama la ce se uită dacă n-ar 
fi văzut-o de o mie de ori. Îşi sărută iar fiul. Uneori, băieţeii se 
pierd, repetă el. 


O, am putea face o vizită unei mulțimi de prieteni, 
deopotrivă vechi şi noi. Jack şi Fred Marshall s-au întors de la 
Arden (niciunul nu a propus să se oprească la Gertie's Kitchen 
în Centralia atunci când au trecut pe acolo) şi amândoi sunt 
acum în casele lor altfel pustii. Tot restul drumului spre 
French Landing, Fred n-a dat drumul nici-o clipă şepcii de 
baseball a fiului său, şi ţine o mână pe ea chiar şi acum, când 
mănâncă o cină din semipreparate în livingul său prea gol şi 
urmăreşte ştirile de pe Channel Five. 

Ştirile din seara asta o privesc în mare parte pe Ilrma 
Freneau, desigur. Fred ia telecomanda atunci când se face 
trecerea de la o filmare tremurată din elicopter înfățişând 
localul Ed's Eats la un reportaj înregistrat în parcul de case 
mobile Holiday. Cameramanul a focalizat pe o anumită rulotă 
dărăpănată. Câteva flori, curajoase, dar damnate, ce cresc în 
praful de lângă verandă, trei scânduri aşezate pe două blocuri 
de ciment. 

— Aici, la periferia French Landingului, mama îndurerată a 
Irmei Freneau locuieşte singură, zice corespondentul de la fața 
locului. Nu putem decât să ne închipuim ce simte astă-seară 
această mamă. 

Reporterul e mai chipeş decât Wendell Green, dar împrăştie 
cam aceeaşi aură de surescitare scăpărătoare, nesănătoasă. 
Fred apasă butonul OFF al telecomenzii şi mârâie: 

— De ce n-o puteţi lăsa în pace pe sărmana femeie? 

Coboară privirea la carnea tocată de vită de pe felia de pâine 
prăjită, dar şi-a pierdut pofta de mâncare. 

Încet, ridică şapca lui Tyler şi şi-o pune pe cap. Nu i se 
potriveşte şi, pentru o clipă, se gândeşte să slăbească banda de 
plastic din spate. Ideea îl şochează. Dacă numai de atât e 
nevoie ca fiul său să moară? Această simplă, mortală 


modificare? Ideea i se pare deopotrivă ridicolă şi categoric 
verosimilă. Presupune că dacă lucrurile nu se vor schimba pe 
viitor, curând va fi la fel de nebun ca soția sa... sau ca Sawyer. 
Să aibă încredere în Sawyer e ceva la fel de nebunesc ca şi 
ideea că, schimbând mărimea şepcii fiului său, l-ar putea 
omori... Şi totuşi crede în ambele lucruri. Ridică furculița şi 
reîncepe să mănânce, şapca Brewers a lui Ty stându-i pe cap 
ca boneta lui Spanky în unul din vechile filme din seria Our 
Gang. 

Beezer St Pierre stă pe sofa în chiloţi, cu o carte deschisă în 
poală (este vorba, de fapt, despre o carte cu poezii de William 
Blake), fără să citească însă. Bear Girl doarme în cealaltă 
cameră şi el se opune pornirii de-a da o fugă la Sand Bar ca să 
tragă nişte metamfetamină, vechiul său viciu, la care a 
renunțat acum cinci ani. De când a murit Amy, se luptă cu 
această pornire zi de zi şi, în ultimul timp, iese învingător doar 
reamintindu-şi că nu va reuşi să-l găsească pe Pescar - şi să-l 
pedepsească aşa cum merită să fie pedepsit - dacă „praful 
diavolului” i-ar lua mințile. 

Henry Leyden e în studioul său cu o pereche uriaşă de căşti 
Akai pe urechi, ascultând cum Warren Vache, John Bunch şi 
Phil Flanigan îşi cârmesc nava viselor în I Remember April. 
Simte mirosul cetii chiar şi prin pereţi şi, pentru el, miroase ca 
aerul de la Ed's Eats. Ca o moarte crâncenă, cu alte cuvinte. 
Se întreabă cum s-a descurcat Jack la Secţia D a spitalului 
luteran al districtului French. Şi se gândeşte la soţia sa, care 
în ultimul timp (mai ales de când cu spectacolul pe care l-a 
dat la Maxton's, deşi nu înțelege asta la nivel conştient) pare 
mai aproape ca niciodată. Şi neliniştită. 

Da, într-adevăr, tot soiul de prieteni sunt pregătiți să ne 
primească vizita, dar cel puţin unul pare să fi dispărut din 
vedere. Charles Burnside nu e în sala de zi de la Maxtons 
(unde, în acest moment, rulează un vechi episod din Family 
Ties la străvechiul televizor color prins în şuruburi pe perete), 
nici în sala de mese, unde se servesc gustări la primele ore ale 
serii, nici în camera lui, unde aşternuturile sunt acum curate 
(dar unde aerul încă miroase vag a căcat vechi). Dar în baie? 


Nici. Thorvald Thorvaldson a trecut pe acolo să-şi golească 
vezica şi să se spele pe mâini, însă, altfel, locul e gol. O 
ciudățenie: într-unui dintre separeuri se află un papuc de 
casă mițos, întors pe-o parte. Cu dungile lui negre şi galbene, 
seamănă cu cadavrul unui bondar uriaş. Şi da, e al doilea 
separeu din stânga. Preferatul lui Burny. 

Ar trebui să-l căutăm? Poate că da. Poate că ne nelinişteşte 
să nu ştim exact unde se află pungaşul ăla. Haideţi să ne 
strecurăm prin ceață, apoi, pe tăcute ca un vis, să coborâm la 
capătul Chase Street. lată hotelul Nelson, cu parterul 
scufundat acum în ceața fluviului, dunga maronie care 
marchează nivelul maxim al apei la acea viitură de demult 
nefiind altceva decât o şoaptă de culoare în lumina vesperală. 
Într-o parte a lui se află Wisconsin Shoe, deja închis. În 
cealaltă e Lucky's Tavern, unde o femeie bătrână cu picioare 
crăcănate (numele ei e Bertha Van Dusen, dacă vreți să ştiţi) 
stă acum aplecată, cu palmele înfipte în genunchii uriaşi, 
vărsând în rigolă toată berea Kingsland Old-Time Lager care i- 
a încăput în pântece. Scoate sunete ca un şofer nepriceput 
care hârâie transmisia manuală. În poarta hotelului Nelson 
stă o corcitură bătrână, răbdătoare, care va aştepta până 
când Bertha se va fi întors în tavernă, apoi se va furişa într- 
acolo pentru a mânca fursecurile pe jumătate digerate care 
plutesc în bere. Din Lucky's se aude vocea obosită şi nazală a 
răposatului Dick Curless, bătrânul cântăreț de country cu un 
singur ochi, care cântă despre pădurile Hainesville, unde e 
câte-o lespede funerară la fiecare kilometru. 

Câinele mârâie o singură dată neinteresat când trecem pe 
lângă el şi ne strecurăm în antreul de la Nelson, unde capete 
mâncate de molii - un lupt, un urs, un elan şi un antic bizon 
pe jumătate chel, cu un singur ochi de sticlă - se uită la 
sofalele goale, scaunele goale, liftul care n-a mai funcționat 
din 1994 sau aşa ceva şi la masa de recepție goală. (Morty 
Fine, recepţionerul, e în birou cu picioarele sprijinite sus pe 
sertarul unui fişet gol, citind revista People şi scobindu-se în 
nas.) Antreul hotelului Nelson miroase întotdeauna de la 
fluviu - e impregnat în porii clădirii - însă în seara asta 


mirosul e mai greu ca de obicei. E-un miros care ne duce cu 
gândul la idei proaste, investiții ratate, cecuri falsificate, 
sănătate  şubrezită, rechizite furate, pensie alimentară 
neplătită, promisiuni goale, tumori de piele, ambiţii pierdute, 
valize cu mostre abandonate, pline cu nimicuri ieftine, 
speranțe deşarte, piele moartă şi arcade prăbuşite. Acesta e 
genul de loc în care nu vii decât dacă ai mai fost acolo înainte 
şi toate celelalte opțiuni îți sunt în linii mari închise. E-un loc 
în care bărbații care şi-au părăsit familiile de douăzeci de ani 
zac acum în paturi înguste cu saltele pătate de urină, tuşind 
şi fumând. Salonul vechi şi soios (unde bătrânul şi soiosul 
Hoover Dalrymple se întreținea odinioară şi se încaieră 
aproape în fiecare vineri şi sâmbătă seara) a fost închis prin 
vot unanim de consiliul orăşenesc la începutul lui iunie, când 
Dale Gilbertson a scandalizat elita politicii locale arătând o 
înregistrare video cu trei stripteuze ambulante care se 
autointitulaseră Tricoul Universității Anale, executând un 
număr de „sincron la castravete” pe micuța scenă 
(cameramanul poliției locale: ofițerul Tom Lund, să-l 
aplaudăm), însă rezidenții de la Nelson nu trebuie decât să se 
ducă vizavi ca să bea o bere; e convenabil. La Nelson plăteşti 
cu săptămâna. Poţi ţine o plită în cameră, dar numai cu 
permisiunea conducerii şi după ce i-a fost inspectat cablul de 
alimentare. La Nelson poţi muri cu venit fix, şi ultimul sunet 
pe care-l auzi s-ar putea foarte bine să fie scârțâitul arcurilor 
patului din camera de deasupra, în vreme ce un alt ratat 
bătrân şi-o ia la labă. 

Haideţi să urcă primul rând de scări, să trecem de vechiul 
furtun de pânză al hidrantului în cutia lui de sticlă. Cotim la 
dreapta pe palierul primului etaj (după telefonul public cu 
galbenul însemn DEFECT pe el) şi continuăm să urcăm. Când 
ajungem la etajul al doilea, mirosului cetii de pe fluviu i se 
alătură cel al supei de pui care se încălzeşte pe plita cuiva (cu 
cablul de alimentare atent inspectat de Morty Fine sau George 
Smith, managerul din tura de zi). 

Mirosul provine din camera 307. Dacă ne-am strecura prin 
gaura cheii (n-au existat niciodată cârduri pentru deschiderea 


uşilor la Nelson şi nu vor exista niciodată), ne-am afla în 
prezența lui Andrew Railsback, şaptezeci de ani, chilug, 
deşirat, vesel. Odinioară vindea aspiratoare Electrolux şi 
aparate de uz casnic Sylvania, însă acele zile au rămas acum 
în urmă. Aceştia sunt anii săi de aur. 

Un candidat pentru Maxton's, am putea crede, dar Andy 
Railsback cunoaşte locul acela, şi locuri de felul lui. Nu e 
pentru el, mulțumesc. E destul de sociabil, dar nu-i place să-i 
spună cineva când să se culce, când să se trezească şi când 
poate trage o duşcă de whisky Early Times. Are prieteni la 
Mazxton's, îi vizitează des şi, din când în când, s-a întâlnit şi cu 
Chipper, amicul nostru agitat, încet la minte, cu ochi de 
prădător. Şi-a spus nu o singură dată într-o asemenea ocazie 
că domnul Maxton pare genul de individ care ar transforma 
cadavrele „absolvențţilor” săi în săpun dacă ar crede că ar 
scoate vreun ban din asta. 

Nu, pentru Andy Railsback, etajul al doilea de la hotelul 
Nelson este suficient de bun. Are plita sa; are sticla sa de 
poşircă; are patru pachete de cărți de joc Bicycle şi joacă 
solitaire în nopțile când Moş Ene rătăceşte drumul. 

În seara aceasta şi-a făcut trei boluri de supă Lipton, 
gândindu-se să-l invite pe Irving Throneberry la un bol şi-o 
vorbă. Poate după aceea se vor duce alături la Lucky's ca să 
bea o bere. Verifică supa, vede că a început să fiarbă binişor, 
trage pe nări aburul aromat şi încuviințează. Are şi săratele, 
care merg bine cu supă. lese din cameră ca să urce la etaj şi 
să bată la uşa lui Irv, însă ceea ce vede în hol îl face să 
încremenească. 

E-un bătrân într-un halat albastru amorf, care se 
îndepărtează de el cu o iuțeală suspectă. Sub tivul halatului, 
picioarele străinului sunt albe ca burta unui crap, însemnate 
cu şerpişorii albaştri ai varicelor. În piciorul stâng are un 
papuc de casă miţos cu dungi negre şi galbene. În dreptul nu 
are nimic. Deşi noul nostru prieten nu-şi dă seama bine - nu 
când individul stă cu spatele la el - nu seamănă cu niciunul 
dintre cunoscuții săi. 


De asemenea, în vreme ce înaintează grăbit pe holul 
principat de la etajul al doilea, bărbatul încearcă clanțele. O 
scutură zdravăn pe fiecare în parte. Ca un temnicer. Sau un 
hoț. Un hoț afurisit. 

Mda. Deşi vârsta bărbatul e evident înaintată - e mai bătrân 
decât Andy, se pare - şi îmbrăcat ca pentru culcare, ideea că 
ar putea fi un hoț rezonează în mintea lui Andy cu o 
certitudine stranie. Până şi faptul că nu are decât un singur 
papuc, mărturie a faptului că probabil individul nu a venit din 
stradă, nu are nici-o putere asupra acestei puternice intuiții. 

Andy deschide gura să strige - ceva de genul Vă pot ajuta cu 
ceva? sau Căutaţi pe cineva? -, după care se răzgândeşte. 
Omul nu-i provoacă o senzație foarte plăcută. Asta are 
legătură cu felul furişat în care străinul aleargă şi în acelaşi 
timp încearcă clanţele, însă asta nu e tot. Nu e nici pe departe 
tot. E-o senzație care aminteşte de întuneric şi pericol. Halatul 
moşului are buzunare, Andy le vede bine, şi în unul dintre ele 
s-ar putea ascunde o armă. Hoţii nu au întotdeauna arme, 
dar... 

Bătrânul dă colțul şi dispare. Andy rămâne pe loc, gânditor. 
Dacă ar avea telefon în cameră, ar putea suna la parter ca să-l 
alerteze pe Morty Fine, dar nu are. Aşadar, ce să facă? 

După o scurtă deliberare interioară, merge pe vârfuri până 
la colț şi trage cu ochiul. Coridorul se înfundă acolo. Sunt trei 
uşi: camerele 312, 313 şi, chiar în capăt, 314, singura cameră 
din acea mică aripă care acum este ocupată. Bărbatul din 314 
se află acolo din primăvară, dar aproape tot ceea ce ştie Andy 
despre el e numele: George Potter. Andy i-a întrebat deopotrivă 
pe Irv şi Hoover Dalrymple despre Potter, dar Hoover nu ştie 
nici cât negru sub unghie, iar Irv a aflat doar puţine lucruri. 

— Trebuie să ştii, a obiectat Andy - discuția aceasta a avut 
loc la sfârşitul lui mai sau începutul lui iunie, cam pe când s- 
a închis Salonul Buckhead de la parter. Te-am văzut în 
Lucky's cu el, bând o bere. 

Irv ridicase o sprânceană stufoasă în felul acela critic al 


- 


sau. 


— M-ai văzut bând o bere cu el. Cine te crezi? s-a răstit el. 
Afurisita de nevastă-mea? 

— Spun doar. Dacă bei o bere cu un om, porţi o scurtă 
discuție... 

— De obicei, poate. Nu şi cu el. M-am aşezat, am cerut o 
halbă şi-n mare parte am avut îndoielnica plăcere de a-mi 
asculta propriile gânduri. Am zis: „Ce crezi despre Brewers 
anu' ăsta?” Şi el a răspuns: „Or să fie de căcat, ca şi anu' 
trecut. Seara-i prind pe Cubs la rha-dio...” 

— Aşa a zis el? Rha-dio? 

— Păi, io nu zic aşa, nu? M-ai auzit vreodată zicând rha- 
dio? Eu zic radio, ca orice om normal. Vrei s-auzi asta sau 
nu? 

— Nu mi se pare că am cine ştie ce de auzit. 

— Poţi fi sigur de asta, amice. El a zis: „Seara-i prind pe 
Cubs la rha-dio, şi asta-mi ajunge. Când eram copil, mergeam 
mereu la stadionu' Wrigley cu tata.” Aşa am aflat că-i din 
Chicago, da' altfel... nemet. 

Când l-a zărit pe hoțul ăla futut pe coridorul de la etajul 
doi, lui Andy i-a fugit prima dată gândul la Potter, dar domnul 
George „Pustnicul” Potter e-un lungan deşirat, probabil de 
unu nouăzeci şi cinci înălțime, cu scalpul plin încă de 
suficient păr grizonant. Domnul Picior-Desculţ era mai scund 
şi gârbovit ca o broască râioasă. (O broasca râioasă 
otrăvitoare, pe deasupra, e gândul care-i vine imediat în minte 
lui Andy.) 

E acolo înăuntru, gândeşte Andy. Scârba aia de hoț e-n 
camera lui Potter, poate că răscoleşte prin sertarele lui Potter, 
îi caută rezerva de bani. Cincizeci sau şaizeci de dolari făcuţi 
sul în vârful unei şosete, aşa cum îi țineam şi eu. Sau îi fură 
radioul. Rha-dioul lui futut. 

Ei, şi ce-i păsa lui de asta? Treceai pe coridor pe lângă 
Potter, îi dădeai un bună dimineața sau bună ziua civilizat şi 
te alegeai în schimb cu o mormăială necivilizată. Nema, cu 
alte cuvinte. Îl vedeai la Lucky's, bea singur, cât mai departe 
de tonomat. Andy bănuia că te-ai putea aşeza lângă el şi el ar 
împărți o halbă cu tine - scurta întrevedere a lui lrv cu el 


dovedise măcar atâta lucru -, dar la ce-ţi servea asta fără o 
mică flecăreală? De ce-ar trebui el, Andrew Railsback, să rişte 
să atragă asupra sa mânia unei broaşte râioase şi otrăvitoare 
în halat de baie doar de dragul unui posac bătrân care nu-ţi 
dă nici măcar bună ziua? 

Ei bine... 

Pentru că asta-i casa lui, oricât ar părea de siropos, de asta. 
Pentru că, atunci când vezi o jigodie bătrână şi nebună, 
încălțată doar cu un papuc de casă, pornită în căutarea unor 
bani prost ascunşi sau a unui rha-dio uşor de şterpelit, nu 
întorci pur şi simplu spatele şi îți vezi mai departe de drum. 
Pentru că senzaţia neplăcută pe care i-a lăsat-o gnomul ăla 
scofâlcit (vibrația negativă, ar fi spus nepoţii lui) probabil că 
nu însemna altceva decât un caz de „caca-n nădragi”. Pentru 
că... 

Brusc, Andy Railsback are o intuiţie care, deşi nu e-o 
lovitură drept la ţintă, nimereşte cel puţin aproape de adevăr. 
Şi dacă este un individ de pe stradă? Şi dacă este unul dintre 
bătrânii de la azilul Maxton? Instituţia nu e foarte departe şi 
el ştie sigur că, din când în când, câte unui bătrâior (sau 
bătrâioare) i-o iau minţile razna şi se îndepărtează de 
rezervaţie. În împrejurări obişnuite, persoana în cauză ar fi 
observată şi îndrumată înapoi înainte să ajungă aşa departe 
în centru - e cam greu să n-o observi pe stradă în halat şi cu 
un picior desculț -, însă în seara asta s-a lăsat ceața şi străzile 
sunt aproape complet pustii. 

Uită-te la tine, se apostrofează Andy. Faci pe tine de frică din 
cauza unui ins care probabil are cu zece ani mai mult ca tine şi- 
n loc de creier are melasă. A ajuns până aici trecând pe lângă 
masa goală de la recepţie - slabe şanse ca Fine să fie acolo; 
probabil că-i în spate, unde citeşte o revistă sau o carte porno - 
şi-acuma-şi caută camera de la Maxton 's, încercând fiecare 
clanță de pe coridoru' ăsta afurisit, neştiind unde se află mai 
mult decât o veveriță pe banda de avarie a unei autostrăzi. 
Potter probabil că bea o bere alături (asta, cel puţin, este 
adevărat) şi şi-a lăsat uşa neîncuiată (asta, putem sta liniștiți, 
nu este). 


Şi, deşi îi este încă frică, Andy dă complet colțul şi se 
apropie încet de uşa deschisă. Inima îi bate tare, pentru că 
jumătate din mintea sa e încă sigură că bătrânul poate fi 
periculos. A existat, totuşi, acea senzaţie neplăcută pe care a 
avut-o uitându-se la spatele străinului... 

Dar se duce. Domnul fie cu el, se duce. 

— Domnule? strigă, când ajunge la uşa deschisă. Hei, 
domnule, cred că ai greşit camera. Asta-i camera domnului 
Potter. Să nu... 

Se opreşte. Nu are rost să vorbească, fiindcă încăperea e 
goală. Cum e posibil aşa ceva? 

Andy se dă înapoi şi încearcă clanţele de la 312 şi 313. 
Amândouă încuiate bine, aşa cum ştia că vor fi. Odată 
asigurat de asta, intră în camera lui George Potter şi face o 
inspecție temeinică - curiozitatea a omorât pisica, dar 
satisfacția a înviat-o din morți. Spaţiul de locuit al lui Potter e 
puțin mai mare ca al său, dar altfel nu diferă cu cine ştie ce: e- 
o cutie cu tavan înalt (mai demult făceau camere în care omul 
să poată sta în picioare, măcar asta era sigur). Patul pentru o 
singură persoană e în mijloc, dar atent aranjat. Pe noptieră e- 
un flacon cu pastile (acestea sunt nişte antidepresive numite 
Zoloft) şi-o singură poză înrămată cu o femeie despre care 
Andy crede că a primit o lovitură serioasă cu un ciomag, însă 
Potter probabil că n-o vede aşa. În definitiv, el a pus poza într- 
un loc în care e primul lucru pe care-l vede dimineaţa şi 
ultimul pe care-l vede seara. 

— Potter? întreabă Andy. E cineva? Hei! 

E imediat copleşit de senzaţia că cineva stă în spatele său, 
şi se întoarce, cu buzele trase peste dantură într-un rânjet 
datorat pe jumătate fricii. Ridică o mână ca să-şi apere fața de 
lovitura care e convins că va veni... numai că nu e nimeni 
acolo. Oare stă la pândă după colțul de la capătul acestui 
scurt afluent al coridorului principal? Nu. Andy l-a văzut pe 
străin dând acel colț în pas alergător. Nici vorbă să fi ajuns din 
nou în spatele lui... doar dacă nu s-a târât pe tavan ca cine 
ştie ce muscă... 


Andy ridică ochii într-acolo, ştiind că e absurd, lăsându-se 
pradă fricii în stil mare, însă nu e nimeni aici care să-l vadă, 
aşa că ce naiba? Şi nici nu are ce să vadă acolo sus. Doar un 
tavan normal de tablă, acum îngălbenit de trecerea vremii şi 
de ani la rând de fum de ţigară şi trabuc. 

Radioul - o, mii de scuze, rha-dioul - stă pe pervazul 
geamului, neatins. Şi e-unul al naibii de frumos, un Bose, 
genul acelora despre care Paul Harvey vorbeşte întruna la 
emisiunea lui de prânz. 

Dincolo de el, de cealaltă parte a sticlei murdare, se află 
ieşirea în caz de incendiu. 

A-ha! îşi spune Andy, şi dă fuga la geam. O singură privire 
la maneta închisă şi expresia triumfătoare îi dispare de pe 
chip. Aruncă totuşi un ochi afară şi vede o bucată scurtă de 
fier negru şi ud coborând în ceață. Niciun halat albastru, nici- 
o scăfârlie cheală, solzoasă. Sigur că nu. Scuturătorul de 
clanțe n-a ieşit pe acolo decât dacă a ştiut vreun truc magic 
care să închidă maneta aflată pe interiorul geamului odată ce 
s-a văzut pe scările de incendiu. 

Andy se întoarce, rămâne locului pentru o clipă, gândindu- 
se, apoi se lasă în genunchi şi se uită sub pat. Ceea ce vede 
este o veche scrumieră mică, cu un pachet nedesfăcut de Pali 
Mall şi-o brichetă Kingsland Old-Time Lager de unică folosință 
în ea. Nimic altceva în afara rotocoalelor de praf. Înainte să se 
ridice, pune mâna pe cuvertură şi ochii i se ațintesc asupra 
uşii de la dulap. E întredeschisă. 

— Acolo, şopteşte Andy, aproape prea încet pentru ca el 
însuşi să se audă. 

Se ridică şi se duce la uşa dulapului. Ceaţa s-ar putea sau 
nu să vină pe picioruşe de pisicuță, după cum a spus Carl 
Sandburg, însă exact aşa se mişcă Andy Railsback prin 
camera lui George Potter. Inima îi bate iarăşi tare, destul de 
tare ca să-i facă vena proeminentă din mijlocul frunții să 
pulseze. Bărbatul pe care l-a văzut este în dulap. Aşa spune 
logica. Asta strigă intuiţia. lar dacă scuturătorul de clanţe nu 
e decât un bătrân suflet nedumerit care a intrat din greşeală 
în hotelul Nelson, venind din ceață, de ce nu i-a vorbit lui 


Andy? De ce s-a ascuns? Pentru că o fi el bătrân, însă nue 
confuz, din cauza asta. Nu mai confuz decât este Andy însuşi. 
Scuturătorul de clanțe e-un hoț afurisit, şi se află în dulap. 
Probabil că ţine în mână un cuţit pe care l-a scos din 
buzunarul vechiului şi răpciugosului halat. Poate un umeraş 
pe care l-a îndreptat şi l-a transformat în armă. Poate că stă 
doar acolo în întuneric, cu ochii căscați, cu degetele strânse ca 
nişte gheare. Lui Andy nu-i mai pasă. Îl poţi speria, sigur că 
da - e-un agent de vânzări ieşit la pensie, nu Superman -, dar, 
dacă pui suficientă tensiune peste frică, o transformi în furie, 
la fel cum suficientă presiune aplicată asupra cărbunelui îl 
transformă în diamant. lar în clipa aceasta Andy e mai mult 
enervat decât speriat. Strânge degetele pe clanța rece de sticlă 
a uşii de la dulap. O strânge tare. Respiră o dată... de două 
ori... Întărindu-se, pregătindu-se... Întărâtându-se, cum ar 
spune nepoții... încă o respiraţie, doar ca să-i aducă noroc, şi... 

Cu un sunet jos, plin de tensiune - jumătate mârâit şi 
jumătate urlet - Andy trage uşa dulapului, iscând o zarvă de 
umeraşe. Se repliază, cu pumnii ridicaţi, semănând cu un 
vetust luptător de la sala de gimnastică a celor uitaţi de timp. 

— leşi de-acolo, futangiu... 

Nu e nimeni acolo. Patru cămăşi, o jachetă, două cravate şi 
trei perechi de pantaloni atârnă ca nişte piei moarte. O valiză 
veche şi scâlciată care arată ca şi când ar fi fost purtată prin 
toate autogările Greyhound din America de Nord. Nimic 
altceva. Niciun afurisit de ho... 

Dar este. Este ceva pe jos, sub cămăşi. Mai multe ceva-uri. 
Aproape şase ceva-uri. La început, Andy Railsback fie nu 
înțelege ceea ce vede, fie nu vrea să înțeleagă. Apoi îşi dă 
seama, i se imprimă pe creier şi-n memorie ca o amprentă de 
copită, şi încearcă să strige. Nu poate. Încearcă din nou şi nu 
scoate nimic decât un şuierat ruginit din plămânii care nu i se 
par mai mari decât nişte prune uscate, încearcă să se întoarcă 
şi nu reuşeşte să facă nici asta. E sigur că George Potter va 
veni, iar dacă Potter îl găseşte acolo, viața lui Andy se va 
sfârşi. A văzut ceva despre care George Potter nu-l poate lăsa 
niciodată să vorbească. Dar nu se poate întoarce. Nu poate să 


strige. Nu-şi poate dezlipi ochii de secretul din dulapul lui 
George Potter. Nu se poate mişca. 


Din pricina cetii, întunericul aproape total a sosit în French 
Landing neobişnuit de devreme; e doar şase treizeci. Neclarele 
lumini galbene de la casa de bătrâni Maxton seamănă cu 
luminile unui vas de croazieră plutind pe-o mare liniştită. În 
sectorul Daisy, căminul minunatei Alice Weathers şi mult mai 
puțin minunatului Charles Burnside, Pete Wexler şi Butch 
Yerxa au aplecat amândoi acasă. O femeie lată în umeri, 
oxigenată, pe nume Vera Hutchinson, ocupă acum biroul. În 
faţa ei e-o carte intitulată Rebusuri uşurele. În clipa aceasta se 
gândeşte intens la 6 orizontal: Garfield, de exemplu. Şase 
litere, prima e F, a doua e L, a şasea e Ă. Urăşte cuvintele 
astea dificile. 

Se aude vâjâitul unei uşi de la baie deschizându-se. Ridică 
ochii şi-l vede pe Charles Burnside ieşind împleticit din toaleta 
bărbaților, în halatul său albastru şi-o pereche de papuci de 
casă cu dungi galbene şi negre care seamănă cu nişte uriaşi 
bondari mițoşi. Îi recunoaşte imediat. 

— Charlie? întreabă ea, punând creionul în cartea cu 
rebusuri şi închizând-o. 

Charlie se  împleticeşte mai departe, cu maxilarul 
atârnându-i, cu o dâră lungă de salivă atârnându-i şi ea. Însă 
are pe față un semirânjet neplăcut care n-o impresionează pe 
Vera. Poate că bătrânul ăsta şi-a pierdut mare parte din 
minți, dar puţinele care i-au mai rămas sunt minți 
răuvoitoare. Uneori ea ştie că Charlie Burnside n-o aude cu 
adevărat atunci când îi vorbeşte (sau nu o înțelege), însă e 
convinsă că alteori doar se preface că nu înțelege. Are o 
bănuială că aceasta e o situaţie care se încadrează la a doua 
categorie. 

— Charlie, ce cauţi cu papucii de casă ai lui Elmer? Ştii că 
i-a primit în dar de la strănepoata lui. 

Bătrânul - Burny pentru noi, Charlie pentru Vera - îşi vede 
mai departe de drum, într-o direcţie care-l va duce în cele din 


urmă înapoi în D18. Presupunând că nu va devia de la traseu, 
desigur. 

— Charlie, opreşte-te. 

Charlie se opreşte. Rămâne în capătul coridorului din 
sectorul Daisy ca un aparat care a fost scos din priză. 
Maxilarul îi atârnă. Dâra de salivă se desprinde şi, cât ai clipi, 
pe linoleum, lângă unul dintre papuceii ăia absurzi, dar 
comici, apare o pată mică şi udă. 

Vera se ridică, se duce la el, îngenunchează în fața lui. Dacă 
ar şti ceea ce ştim noi, probabil că ar fi mult mai puţin 
dispusă să-şi apropie gâtul alb şi neapărat la o distanţă de la 
care să poată fi apucat de mâinile acelea inerte, contorsionate 
de artrită, dar încă puternice. Însă, fireşte, ea nu ştie. 

Apucă de papucul sub formă de albină stâng. 

— Ridică, zice. 

Charles Burnside ridică piciorul drept. 

— O, nu mai face pe glumețul, spune ea. Celălalt. 

Burny ridică piciorul stâng puţin, doar atât cât femeia să-i 
dea jos papucul. 

— Acum pe cel drept. 

Nevăzut de Vera, care se uită la picioarele lui, Burny îşi 
scoate penisul prin prohabul pantalonilor lălâi de pijama şi se 
preface că urinează pe creştetul aplecat al Verei. Rânjetul lui 
se lăţeşte. În acelaşi timp, ridică piciorul drept şi femeia îi 
scoate celălalt papuc. Când ea ridică privirea, sculamentul 
bătrân şi încreţit al lui Burny e înapoi la locul lui. S-a gândit 
s-o boteze, chiar s-a gândit la asta, însă a făcut aproape 
destule neplăceri pentru o singură seară. Încă o trebuşoară şi 
va pleca spre tărâmul viselor vesele. Acum e-un monstru 
bătrân. Are nevoie de odihnă. 

— Bine, spune Vera. Vrei să-mi spui de ce unul e mai 
murdar decât celălalt? 

Niciun răspuns. Nici nu se așteptase să primească unul. 

— Bun, minunat. Înapoi în camera ta sau jos în sala de zi, 
dacă vrei. În seara asta cred că avem popcorn la microunde şi 
jeleu. La televizor e Sunetul muzicii. O să am eu grijă ca 


papucii ăştia să se întoarcă la locul lor, iar faptul că i-ai luat 
va fi micul nostru secret. 

Dar dacă-i mai iei o dată, va trebui să te spun. Capisce? 

Burny stă acolo, nemişcat... dar cu rânjetul acela scârbos 
ridicându-i colțurile ridate ale gurii. Şi cu lumina aceea în 
ochi. El capisce, sigur că da. 

— Du-te, spune Vera. Şi-ar fi bine să nu fi făcut caca pe jos, 
pezevenchi bătrân ce eşti. 

Nici acum nu se aşteaptă la un răspuns, dar de data asta 
primeşte unul. Vocea lui Burny e scăzută, dar perfect clară. 

— Vorbeşte civilizat, curvă grasă, sau o să-ţi mănânc limba 
din gură. 

Femeia tresare de parcă ar fi fost pălmuită. Burny stă acolo 
cu mâinile inerte pe lângă corp şi cu rânjetul acela mic pe 
faţă. 

— Cară-te de aici, spune ea. Sau chiar o să te spun. 

Şi asta ar ajuta într-adevăr la multe. Charlie e una dintre 
vacile de muls bani ale lui Maxton, şi Vera o ştie. 

Charlie îşi reia mersul lent (Pete Wexler a numit 
deambularea asta împleticitul Hârcilor Bătrâne), acum cu 
picioarele goale. Apoi se întoarce. Felinarele lăptoase ale 
ochilor săi o privesc. 

— Cuvântul pe care-l cauţi e felină. Garfield i-o felină. Ai 
reținut? 

Vacă proastă. 

Cu asta, îşi continuă drumul de-a lungul coridorului. Vera 
rămâne pe loc, uitându-se la el cu maxilarul, la rândul ei, 
lăsat în jos. A uitat complet de rebus. 


În camera lui, Burny se întinde pe pat şi-şi vâră mâinile la 
şale. Acolo îl doare de nu mai ştie de el. Mai târziu o va chema 
pe curva aia grasă şi bătrână şi-i va cere să-i aducă un 
antiinflamator. Pentru moment însă, trebuie să-şi păstreze 
luciditatea. Mai are de făcut o trebuşoară. 

— Te-am găsit, Potter, murmură el. Bunul şi... bătrânul... 
Potsie. 


Burny nu scutura clanțele (nu că Andy Railsback va şti 
asta vreodată). Încerca să-l simtă pe individul care-i furase o 
mică afacere imobiliară în Chicago la sfârşitul anilor şaptezeci. 
South Side, leagănul echipei White Sox. Oraşul negrilor, cu 
alte cuvinte. O grămadă de fonduri federale în partea aia şi, pe 
deasupra, câteva banițe de „măla!” din Illinois. Suficienți 
gologani să-i ajungă ani întregi, mai multe oportunități ca 
într-un magazin cu reduceri, însă George „Du-te-n Mă-ta” 
Potter ajunsese acolo primul, banii trecuseră dintr-o mână în 
alta pe sub proverbiala tejghea, iar Charles Burnside (sau 
poate că pe-atunci încă era Carl Bierstone; e greu să-ți aduci 
aminte) rămăsese afară în frig. 

Dar Burny a urmărit paşii hoțului în toți aceşti mulți ani. 
(Ei bine, de fapt nu Burny însuşi, dar, aşa cum trebuie să ne fi 
dat seama pe-acum, acesta e-un om cu prieteni puternici.) 
Moş Potsie - cum îi spuneau prietenii în zilele când încă avea 
puțini - a intrat în faliment în La Riviere, în anii nouăzeci, şi-a 
pierdut mare parte din ceea ce-şi pusese deoparte în timpul 
avântului informatic. Dar asta nu-i ajunge lui Burny. Potsie 
mai trebuie pedepsit, iar întâmplarea ca jigodia aia să ajungă 
în oraşul ăsta de căcat e mult prea bună ca să nu profite de 
ea. Principalul motiv al lui Burny - o dorință scelerată de-a 
continua să amestece în oala de pe foc, de-a se asigura că 
totul merge din rău în mai rău - nu s-a schimbat, însă şi asta 
îi va sluji acelui scop. 

Aşa că a călătorit la hotelul Nelson, făcând-o într-un fel pe 
care Jack îl înțelege şi pe care Judy Marshall l-a intuit, 
aterizând în camera lui Potsie ca un liliac bătrân. lar când l-a 
simțit pe Andy Railsback în spatele său, a fost bine-nţeles 
încântat. Railsback îl va scuti să mai dea un telefon anonim, 
iar Burny, sincer să fie, s-a cam săturat să facă toată treaba 
în locul lor. 

Acum, înapoi în camera lui, aşezat comod (cu excepția 
artritei, desigur), îşi întoarce gândurile de la George Potter şi 
începe să Invoce. 

Uitându-se sus în întuneric, ochii lui Charles Burnside 
încep să strălucească într-un fel deosebit de tulburător. 


— Gorg, sune el. Gorg tili. Dinit a abbalah. Asesse Tansy. 
Asesse a moma u Irma. Dinnit a abbalah, Gorg. Dinnit a Ram 
Abbalah. 

Gorg. Gorg, vino. Slujeşte pe abbalah. Găseşte-o pe Tansy. 
Găseşte-o pe mama Irmei. Slujeşte pe abbalah, Gorg. 

Slujeşte-l pe Regele Purpuriu. 

Ochii lui Burny se închid. Adoarme cu zâmbetul pe buze. Şi 
sub pleoapele ridate, ochii continuă să-i strălucească precum 
nişte felinare acoperite. 


Morty Fine, managerul din tura de noapte de la hotelul 
Nelson, e pe jumătate adormit peste revistă atunci când Andy 
Railsback dă buzna înăuntru, speriindu-l atât de tare că 
Morty aproape că se rostogoleşte din scaun. Revista cade la 
podea cu un pocnet plat. 

— Iisuse Hristoase, Andy, era să-mi provoci un atac de cord! 
strigă Morty. Nu ştii să baţi la uşă sau, cel puţin, să-ţi dregi 
blestemata aia de voce? 

Andy nu-l bagă în seamă şi Morty îşi dă seama că bătrânul 
e alb ca varul. Poate că ele cel care va face un atac de cord. N- 
ar fi prima oară când asta s-ar întâmpla la Nelson. 

— Tre' să suni la poliție, zice Andy. Sunt oribile. lisuse 
Hristoase, 

Morty, îs cele mai oribile poze pe care le-am văzut 
vreodată... Polaroiduri... Şi, mamă, am crezut c-o să se 
întoarcă în... c-o să se întoarcă în orice clipă... da' la început 
am fost încremenit şi am... am... 

— Încetişor, zice Morty, îngrijorat. Despre ce vorbeşti? Andy 
inspiră adânc şi face un efort vizibil de-a se controla. 

— L-ai văzut pe Potter? întreabă. Tipu' din 3147 

— Nu, zice Morty, dar în majoritatea serilor e la Lucky's la 
ora asta, unde bea câteva beri şi, poate, mănâncă un 
hamburger. Deşi habar n-am de ce-ar mânca cineva ceva în 
localul ăla. 

Apoi, poate asociind un palat al ptomainei cu altul: 

— Hei, ai auzit ce-au găsit poliţiştii la Ed's Eats? Trevor 
Gordon a trecut pe-aici şi-a spus că... 


— Nu contează. 

Andy se aşază în scaunul aflat de cealaltă parte a mesei şi 
se uită fix la Morty cu ochi umezi, îngroziți. 

— Sună la poliţie. Fă-o chiar acum. Spune-le că Pescarul e- 
un om pe nume George Potter şi că locuieşte la etajul al doilea 
de la hotelul Nelson. 

Fața lui Andy se încordează într-o grimasă, apoi se 
relaxează din nou. 

— La capătul coridorului pe care stă şi subsemnatul. 

— Potter? Visezi, Andy. Tipu' nu-i decât un constructor 
ieşit la pensie. N-ar face rău niciunei muşte. 

— Nu ştiu despre muşte, dar le-a făcut un rău al naibii de 
mare unor copilaşi. Am văzut polaroidele pe care le-a făcut. 
Sunt în dulapul lui. Lucruri mai urâte n-ai văzut în viaţa ta. 

Apoi Andy face ceva care-l uimeşte pe Morty şi-l convinge că 
nu e vorba despre o glumă şi, probabil, nici despre o greşeală: 
Andy Railsback începe să plângă. 


Tansy Freneau, alias mama îndurerată a Irmei Freneau, de 
fapt nu este încă îndurerată. Ştie că ar trebui să fie, dar 
durerea a fost amânată. În momentul de față se simte ca şi 
când ar pluti pe-un nor de lână luminoasă şi calmă. Doctorul 
(asociata lui Pat Skarda, Norma Whitestone) i-a administrat 
cinci miligrame de lorazepam acum patru sau cinci ore, dar 
ăsta nu-i decât începutul. Parcul de case mobile Holiday, unde 
Tansy şi Ilrma au locuit de când Cubby Freneau şi-a luat 
tălpăşița din Green Bay în '98, e aproape de Sand Bar, iar ea 
are o „tărăşenie” cu jumătate de normă cu Lester Moon, unul 
dintre barmani. Membrii Thunder Five l-au poreclit pe Lester 
Moon „Brânză Puturoasă” dintr-un motiv bine întemeiat, dar 
Tansy îi spune întotdeauna Lester, lucru pe care el îl apreciază 
aproape la fel de mult ca ocazionala tăvăleală bahică în 
dormitorul lui Tansy sau în spatele barului, unde este o saltea 
(şi-un bec vopsit în negru) în camera de depozitare. În jurul 
orei cinci astă-seară, Lester a dat o fugă la ea cu un sfert de 
brandy cu cafea şi patru sute de miligrame de OxyContin, 
gata zdrobit şi pregătit pentru tras pe nas. Tansy a rezolvat 


deja şase linii şi e în derivă. Se uită la poze vechi cu Irma şi 
pur şi simplu... Ştiţi voi... pluteşte în derivă. 

Ce copilaş frumos a fost, îşi spune ea, neştiind că, nu foarte 
departe, un îngrozit funcționar de hotel se uită la o fotografie 
foarte diferită a copilaşului ei frumos, un polaroid de coşmar 
pe care nu va reuşi niciodată să-l uite. Este o poză pe care 
Tansy, nu va trebui s-o vadă niciodată, lucru care sugerează 
că poate există un Dumnezeu în ceruri. 

Întoarce o pagină (AMINTIRI DE AUR a fost imprimat pe 
coperta clasorului ei) şi iată-le pe Tansy şi lrma în toiul 
picnicului organizat de Mississippi Electrix, pe-atunci pe când 
lrma avea patru ani şi Mississippi Electrix mai avea un an 
până la faliment şi totul era mai mult sau mai puţin în ordine. 
În fotografie, Irma stă împreună cu alți câţiva ţânci, şi are faţa 
surâzătoare mânjită cu îngheţată de ciocolată. 

Uitându-se fix la instantaneu, Tansy întinde mâna după 
paharul de brandy cu cafea şi soarbe puţin. Şi brusc, de 
nicăieri (sau din locul din care toate gândurile noastre mai 
rău prevestitoare şi irelevante ne ies în lumina atenţiei), se 
trezeşte că-şi aminteşte poezia aia idioată a lui Edgar Allan 
Poe pe care au trebuit s-o memoreze în clasa a noua. Nu s-a 
gândit la ea de ani întregi şi n-are niciun motiv s-o facă acum, 
însă cuvintele primei strofe îi revin fără efort şi perfect clare în 
minte. Uitându-se la lrma, le recită cu voce tare fără 
inflexiuni, fără pauze, care fără-ndoială că ar fi făcut-o pe 
doamna Normandie să se apuce de părul ei alb şi câlțos şi să 
mormăie. Felul în care Tansy recită nu are acelaşi efect 
asupra noastră; în schimb, ne face să ne înfiorăm adânc şi 
persistent. E ca şi când ai asculta un cadavru citind o poezie. 

"Odată, într-un îndepărtat miez de noapte, pe când 
ascultam truditele şoapte ale unor tomuri vechi şi uitate, ce- 
mi spuneau că totul e trecător, pe când picoteam aproape 
adormind, deodată mă îndreptai auzind o foarte înceată bătaie 
lovind în uşa camerei mele uşor..."!22: 

În exact acest moment se aude o bătaie uşoară în uşa 
ieftină din placaj a rulotei Airstream a lui Tansy Freneau. Ea 


ridică privirea, cu ochii plutind în lacrimi, cu buzele țuguiate 
şi umezite de brandy cu cafea. 

— Les'ser? Tu eşti? 

Ar putea fi, presupune. Nu oamenii de la televiziune, cel 
puţin aşa speră ea. N-a vrut să stea de vorbă cu oamenii de la 
televiziune, i-a trimis cu coada între picioare. Ştie într-o parte 
adâncă şi trist vicleană a minţii ei că aceştia ar încerca să-i 
aline durerea numai ca s-o facă să arate prost în lumina 
reflectoarelor lor, aşa cum oamenii ăia de la Jerry Springer 
Show ajung întotdeauna să arate prost. 

Niciun răspuns... Şi-apoi se aude din nou. Cioc. Cioc-cioc. 

— "E vreun călător»,, zice, ridicându-se în picioare. E ca şi 
când s-ar ridica în picioare într-un vis. „«E vreun călător,» zisei 
bombănind, «poate că el se trezi ciocănind în uşa camerei mele 
uşor. E numai atât, un călător.»,2*% 

Cioc. Cioc-cioc. 

Nu e ca şi când ar bate cineva cu încheieturile degetelor. E- 
un sunet mai subțire ca acela. Un sunet ca de-o singură 
unghie. 

Sau un Cioc. 

Traversează camera în ceața ei de droguri şi brandy, 
picioarele-i goale şoptind pe covorul care a fost odinioară mițos 
şi care acum e aproape chel: fosta mamă. Deschide uşa serii 
cețoase de vară şi nu vede nimic, pentru că se uită prea sus. 
Apoi ceva de pe covoraşul de la intrare foşneşte. 

Ceva, un ceva negru, se uită în sus la ea cu ochi luminoşi, 
iscoditori. E-un corb, o doamne-dumnezeule, e corbul lui Poe, 
venit să-i facă o vizită. 

— Iisuse, îmi pierd minţile, zice Tansy şi-şi trece degetele 
prin părul slab. 

— Iisuse! repetă corbul de pe covoraşul de la intrare. ŞI- 
apoi, mai ascuţit ca un pițigoi: Gorg! 

Dacă ar fi întrebat-o cineva, Tansy ar fi spus că era prea 
drogată ca să fie speriată, însă lucrul ăsta se pare că nu e 
adevărat, căci ea scoate un strigăt scurt de descumpănire şi 
face un pas în spate. 


Corbul ţopăie vesel peste prag şi păşeşte țanţțoş pe covorul 
purpuriu spălăcit, continuând să se uite în sus la ea cu ochii 
lui luminoşi. 

Pe pene îi scânteiază picături de apă condensate din ceaţă. 
Topăie pe lângă ea, apoi se opreşte să-şi ciugulească penele şi 
să şi le umfle. Se uită în jur ca pentru a întreba: Cum mă 
descurc, iubire? 

— Pleacă, zice Tansy. Nu ştiu cine dracu' eşti sau dacă eşti 
măcar aici, dar... 

— Gorg! insistă corbul, apoi deschide aripile şi zboară prin 
livingul rulotei, un fulg de cenuşă desprins din spinarea nopții. 
Tansy ţipă şi se crispează, apărându-şi instinctiv fața, însă 
Gorg nici nu s-a apropiat de ea. Pasărea aterizează pe masă 
lângă sticla ei, nefiind niciun bust cu Pallas la îndemână. 

Tansy îşi spune: şi-a pierdut direcția în ceață, atâta tot. Ar 
putea să aibă chiar şi rabie ori să aibă boala aia Laim2*. sau 
cum îi zice. Ar trebui să mă duc în bucătărie şi să iau mătura. 
Să-l dau afară înainte să se cace peste tot... 

Dar bucătăria e prea departe. În starea în care se află, 
bucătăria pare la sute de kilometri depărtare, undeva în 
apropiere de Colorado Springs. Şi probabil că aici nu există 
niciun corb. Faptul că s-a gândit la poezia aia blestemată a 
făcut-o să aibă halucinaţii, asta e tot... asta şi faptul că şi-a 
pierdut fiica. 

Pentru întâia oară, durerea străbate prin pâclă şi Tansy se 
crispează din cauza căldurii ei crude şi aspre. Îşi aminteşte 
mânuţele care uneori îi apăsau atât de delicat gâtul. Strigătele 
din noapte, trezind-o din somn. Mirosul ei, proaspăt îmbăiată. 

— Numele ei era Irma! strigă brusc la născocirea care stă 
atât de îndrăzneață lângă sticla de brandy. Irma, nu Lenore, 
futu-i, ce nume tâmpit mai e şi Lenore? Hai să te aud curii 
spui Irma! 

— Irma! croncăneşte ascultător vizitatorul, reducând-o la 
tăcere de uimire. 

Şi ochii lui. A! Ochii lui scânteietori o atrag, ca ochii 
bătrânului marinar în celălalt poem pe care ar fi trebuit să-l 
învețe, dar nu l-a învățat niciodată. 


— Ilrma-lrma-lrma-lrma... 

— Termină! 

Nu vrea să-i audă numele. A greşit. Numele fiicei ei ieşind 
din gâtul acela străin este respingător, insuportabil. Vrea să-şi 
acopere urechile cu mâinile şi nu poate. Sunt prea grele. 
Mâinile ei s-au dus, ca aragazul şi frigiderul (un aparat 
nenorocit, pe jumătate stricat), în Colorado Springs. Tot ce 
poate face este să se uite în ochii aceia negri, scăpărători. 

Îşi ciuguleşte penele negre ca abanosul şi netede ca satinul, 
umflându-le. Scot un foşnet scurt şi neplăcut, şi ea îşi spune: 
„Profetule! strigai, vestitor posac, totuşi, profet, de eşti pasare 
sau drac!” 

Fără doar şi poate, îi umple inima ca o apă rece. 

— Ce ştii tu? întreabă ea. De ce ai venit? 

— Ştiu! croncăneşte Corbul Gorg, plecându-şi şi ridicând 
iute ciocul. Venit! 

Şi-i trage oare cu ochiul? Dumnezeule mare, îi trage oare cu 
ochiul? 

— Cine a omorât-o? şopteşte Tansy Freneau. Cine mi-a 
omorât copilaşul? 

Ochii corbului sunt aţintiți asupra ei, transformând-o într-o 
gâză de insectar. Încet, simțindu-se într-un vis mai mult ca 
niciodată (însă asta este aievea, la un anumit nivel ea înțelege 
asta perfect), se apropie de masă. Corbul n-o slăbeşte din ochi, 
corbul o atrage în continuare pe Tărmul Nopții, crede ea. 

Tărmul fututei de Nopți. 

— Cine? Spune-mi ce ştii! 

Corbul îşi ridică spre ea ochii negri strălucitori. Ciocul se 
deschide şi se închide, arătându-şi interiorul roşu şi ud în 
fulgerări scurte. 

— Tansy! croncăneşte el. Vino! 

Picioarele i se moaie şi Tansy se prăbuşeşte în genunchi, 
muşcându-şi limba şi făcând-o să sângereze. Stropi purpurii îi 
pătează tricoul. Acum, ochii ei sunt la nivelul capului păsării. 
Vede o aripă frecându-se sus-jos, senzual, de sticla cu brandy 
de cafea. Gorg miroase a praf şi Cormane de muşte moarte şi 
urne străvechi cu mirodenii îngropate. 


Ochii lui sunt găvane negre, strălucitoare, dând în cine ştie 
ce altă lume. În Iad, poate. Sau în şeol. 

— Cine? şopteşte ea. 

Gorg îşi întinde spatele şi gâtul foşnitor până când ciocul 
negru îi intră de-a dreptul în pavilionul urechii. Începe să 
şoptească şi, în cele din urmă, Tansy Freneau începe să 
încuviințeze. Lumina sănătății mintale i-a părăsit ochii. Şi 
oare când se va întoarce? O, cred că ştim cu toții răspunsul. 

Puteţi spune „niciodată”? 


16 


Şase patruzeci şi cinci după-amiaza. French Landing e 
acoperit de ceaţă, complet acoperit de ceaţă, şi sufletul lui nu- 
şi află odihna, însă e tăcut. Tăcerea nu va dura. Odată ce a 
început, alunecarea nu se opreşte niciodată mult timp. 

La Maxton's, Chipper a rămas peste program şi, luând în 
considerare tacticoasa (şi cu adevărat senzaţionala) felație pe 
care i-o face Rebecca Vilas în vreme ce el stă tolănit în scaunul 
biroului său, hotărârea lui de-a face câteva ore suplimentare 
nu e chiar atât de surprinzătoare. 

În sala de zi, bătrânii stau înmărmuriţi de Julie Andrews şi 
Sunetul muzicii. Alice Weathers chiar plânge de fericire - 
Muzica e filmul ei preferat. Cântând în ploaie e pe locul doi, 
însă locul doi tot locul doi e, orice ai face. Dintre aceşti 
încarceraţi pe viață, numai Burny lipseşte... doar că niciunul 
de aici nu-i simte câtuşi de puţin lipsa. Burny doarme adânc. 
Spiritul care-l controlează acum - demonul, am putea foarte 
bine să-i spunem - are propria misiune în French Landing, şi 
s-a folosit mult de Burny în aceste ultime câteva săptămâni 
(nu că Burny s-ar plânge; el este un complice foarte docil). 

Pe drumul văii Norway, Jack Sawyer intră cu Dodge Ram-ul 
său pe aleea din fața casei lui Henry Leyden. Ceaţa e mai rară 
aici, însă tot transformă farurile camionetei în halouri blânde. 
Astă-seara va reîncepe lectura Casei umbrelor de la capitolul 7 
(Drumul Stafiei) şi speră să ajungă la finalul capitolului 8 
(Ascunzând o grămadă de păcate). Dar înainte de Dickens, a 


acceptat să asculte ultimul candidat al şobolanului de 
Wisconsin pentru promovare intensă, o piesă numită Gimme 
Back My Dog de Slobberbone. 

— Odată cam la cinci ani, din tumultul rock'n'roll iese câte- 
un cântec minunat, i-a spus Henry la telefon, şi Jack s-a 
întrebat dacă nu cumva îl aude pe şobolan strigând cu tonul 
vocii prietenului său, făcând vocalize acolo, la marginea 
întunericului. Ăsta-i un cântec rock'n'roll minunat. 

— Dacă spui tu, răspunde Jack cu îndoială. Ceea ce 
consideră el a fi un cântec rock'n'roll minunat e Runaround 
Sue de Dion. 

Pe Aleea Robin Hood la numărul 16 (în căsuţa aia simpatică 
în stil Cape Cod), Fred Marshall e la pământ în mâini şi 
genunchi, cu o pereche de mănuşi verzi de cauciuc trase peste 
mâini, şi spală podeaua, încă mai are şapca de baseball a lui 
Tyler în echilibru pe cap şi plânge înfundat. 

În parcul de case mobile Holiday, Corbul Gorg picură otravă 
în urechile lui Tansy Freneau. 

În casa robustă de cărămidă de pe Herman Street, unde 
locuieşte împreună cu frumoasa Sarah şi la fel de frumosul 
David, Dale Gilbertson tocmai se pregăteşte să se întoarcă la 
birou, mişcările sale fiind puțin mai lente din cauza celor două 
porții de plăcintă cu carne de pui şi-a farfuriei cu budincă de 
pâine pe care le-a mâncat. Când sună telefonul, nu e foarte 
surprins. În definitiv, a avut senzația aceea. Cea care-l sună e 
Debbi Anderson şi, de la primul cuvânt pe care-l rosteşte, el 
ştie că a apărut ceva nou. 

Ascultă, încuviințează, pune o întrebare retorică. Soţia lui 
stă în uşa de la bucătărie, urmărindu-l cu ochi îngrijorați. 
Dale se apleacă Şi notează ceva în carnețelul de lângă telefon. 
Sarah se apropie de el S1 citeşte două nume: Andy Railsback 
şi M. Fine. 

— Îl mai ai pe Railsback pe fir? întreabă el. 

— Da, stai aşa... 

— Fă-mi legătura cu el. 

— Dale, nu ştiu dacă ştiu cum se face asta. 


Debbi pare neobişnuit de agitată. Dale închise ochii o clipă, 
îşi reaminteşte că asta nu-i sarcina ei de zi cu zi. 

— N-a venit încă Ernie? 

— Nu. 

— Cine a venit? 

— Bobby Dulac... cred că Dit e la duş... 

— Dă-mi-l pe Bobby, zice Dale şi e uşurat când Bobby 
reuşeşte să-i facă repede şi fără probleme legătura cu Andy 
Railsback în biroul lui Morty Fine. Cei doi bărbaţi au fost sus 
în camera 314 şi o singură privire la polaroidurile risipite pe 
podeaua dulapului lui George Potter i-a fost de-ajuns lui 
Morty. Acum e palid ca şi Andy. Poate şi mai palid. 

În fața secţiei de poliţie, Ernie Therriault şi Reginald „Doc” 
Amberson se întâlnesc în parcare. Doc tocmai a venit cu 
bătrânul (dar perfect întreținutul) său Harley Fat Boy. Fac 
schimb amiabil de salutări în ceață. Ernie Therriault e şi el 
polițist - oarecum - dar relaxați-vă: el e ultimul pe care va 
trebui să-l întâlnim (ei, mai este un agent FBI care-şi face 
veacul pe-aici, dar să nu ne gândim deocamdată la el; e în 
Madison şi e-un cretin). 

Ernie e-un bărbat suplu, de şaizeci şi cinci de ani, pensionat 
din rândul forțelor de poliție de aproape doisprezece ani şi, 
totuşi, e-un polițist de patru ori mai bun decât va fi vreodată 
Arnold Hrabowski. Îşi suplimentează pensia ocupând postul 
de dispecer pe timp de noapte pentru Poliția French Landing 
(nu mai doarme aşa bine în ultima vreme, din cauza unei 
prostate capricioase) şi făcând pe agentul de pază la First 
Bank of Wisconsin vinerea, când cei din Wells Fargo vin la 
două şi cei din Brinks la patru. 

Doc seamănă leit cu un Hells Angel, cu barba lui lungă, 
înspicată (pe care uneori o împleteşte cu panglici în stilul 
piratului Edward Teach) şi îşi câştigă existența făcând bere, 
însă cei doi se înțeleg de minune. Pentru început, îşi recunosc 
reciproc inteligența. Ernie nu ştie dacă Doc chiar este doctor, 
dar ar putea fi. Poate că odinioară a fost. 

— S-a schimbat ceva? întreabă Doc. 

— Nu, din câte ştiu eu, prietene, zice Ernie. 


Unul din gaşca Thunder Five trece pe aici în fiecare seară, 
cu rândul, ca să verifice. În seara asta s-a nimerit să fie Doc. 

— Pot să intru cu tine? 

— Mda, zice Ernie. Atât timp cât respecţi regula. 

Doc încuviințează. Pe unii dintre ceilalți membri ai găştii îi 
enervează regula (mai ales pe Sonny, pe care-l enervează 
multe lucruri), însă Doc ţine seama de ea: o ceaşcă de cafea 
sau cinci minute, oricare e prima, apoi ţi-ai luat tălpăşița. 
Ernie, care a văzut mulți Hells Angels adevăraţi pe când era 
polițist în Phoenix prin anii şaptezeci, apreciază răbdarea de 
care au dat dovadă Beezer St Pierre şi echipa lui. Dar, sigur că 
da, ei nu sunt Hells Angels, sau Pagans, sau Beasts on Bikes, 
sau orice altă idioțenie d-asta. Ernie nu ştie cu exactitate ce 
sunt ei, dar ştie că-l ascultă pe Beezer, şi bănuieşte că 
răbdarea lui Beezer începe să scadă. Ernie ştie că a lui asta ar 
face acum. 

— Bine, atunci, intră, zice Ernie, lovindu-l pe uriaş peste 
umăr. 

Să vedem ce se mai întâmplă. 

Destul de multe, după cum dovedeşte. 


Dale descoperă că nu poate gândi repede şi limpede. Teama 
de dinainte l-a părăsit, în parte pentru că dezastrul a avut 
deja loc şi cazul - cazul oficial, cel puţin - i-a fost luat. În mare 
parte pentru că ştie că acum îl poate suna pe Jack dacă are 
nevoie şi Jack îi va răspunde. Jack e plasa lui de siguranţă. 

Ascultă descrierea făcută de Railsback polaroidelor - 
lăsându-l în principal pe bătrân să golească sacul şi să se 
liniştească puţin - şi apoi pune o singură întrebare cu privire 
la cele două fotografii cu băiatul. 

— Galben, răspunde Railsback fără ezitare. Cămaşa era 
galbenă. 

Puteam citi Kiwanis pe ea. Nimic altceva. Sâ... sângele... 

Dale zice că înțelege şi îi spune lui Railsback că, în scurt 
timp, va veni un ofițer acolo. 

Se aude zgomotul produs de receptor când trece dintr-o 
mână în alta, după care Fine îi vorbeşte în ureche - un individ 


pe care Dale îl cunoaşte şi față de care nu are cine ştie ce 
considerație. 

— Şi dacă se întoarce, şefule? Dacă Potter se întoarce aici la 
hotel? 

— Vezi holul de unde te afli? 

— Nu. 

Irascibil. 

— Suntem în birou. i-am spus-o deja. 

— Atunci, du-te la intrare. Prefă-te ocupat. Dacă intră... 

— Nu vreau să fac asta. Dacă ai vedea pozele alea, nici tu n- 
ai vrea s-o faci. 

— Nu trebuie să-i sari în spate, zice Dale. Numai să suni 
dacă trece pe acolo. 

— Dar... 

— Închide, domnule, telefonul. Am multe de făcut. 

Sarah a pus mâna pe umărul soțului ei. Dale pune mâna 
sa liberă peste a ei. Aude un clic suficient de puternic să 
exprime supărare. 

— Bobby, eşti pe fir? 

— Chiar aici, şefule. Sunt şi Debbi, şi Dit. O, şi Ernie tocmai 
a intrat. 

Coboară vocea: 

— E împreună cu unul dintre motocicliştii ăia. Ăla care-şi 
spune Doc. 

Dale gândeşte intens. Ernie, Debbi, Dit şi Bobby: toţi în 
uniformă. Nu e bine pentru ce vrea el. la o hotărâre pe 
moment şi spune: 

— Dă-mi-l pe motociclist la telefon. 

— Poftim? 

— Ai auzit bine. 

O clipă mai târziu, discută cu Doc Amberson. 

— Vrei să ne ajuţi să-l înşfăcăm pe căcatul care a omorât-o 
pe fetița lui Armand St Pierre? 

— La naiba, da. Fără urmă de ezitare. 

— Prea bine: nu pune întrebări şi nu mă face să repet. 

— Ascult, zice Doc dintr-o suflare. 


— Spune-i ofițerului Dulac să-ți dea mobilul albastru din 
camera dovezilor, ăla pe care l-am luat de la drogatul care a 
scăpat. O să ştie despre care vorbesc. 

Dacă cineva va încerca să depisteze semnalul emis de 
telefonul acela, Dale ştie, nu vor reuşi să-l identifice cu secția 
lui de poliție, şi asta-i foarte bine. În definitiv, s-ar presupune 
că el nu se mai ocupă de caz. 

— Mobilul albastru. 

— Apoi du-te pe jos la Lucky's Tavern, lângă hotelul Nelson. 

— Am venit cu motocicleta... 

— Nu. Mergi pe jos. Du-te înăuntru. Cumpără un bilet de 
loterie. Fii atent la un bărbat înalt, costeliv, păr grizonant, în 
vârstă cam de şaptezeci de ani, cu pantaloni kaki, poate şi cu 
o cămaşă kaki. Cel mai probabil singur. Locul lui preferat este 
între tonomat şi holul scurt care duce la toalete. Dacă-i acolo, 
sună la secție. Apasă doar 911. Ai priceput? 

— Mda. 

— Du-te. Să-ţi sfârâie călcâiele, doctore. 

Doc nici măcar nu se sinchiseşte să-şi ia rămas-bun. O 
clipă mai târziu, Bobby e înapoi la aparat. 

— Ce-o să facem, Dale? 

— Dacă omul e acolo, o să-l umflam pe nemernic, zice Dale. 

Încă îşi păstrează controlul, însă simte cum bătăile inimii i 
se accelerează, cum încep de-adevăratelea să bage gaz. Lumea 
din fața ochilor lui e de-o strălucire cum n-a mai avut de la 
prima crimă încoace. Pe umăr, simte fiecare deget al mâinii 
soţiei sale. Îi simte mirosul fardurilor şi-al fixativului. 

— la-l pe Tom Lund. Şi scoate trei veste antiglonț. Se 
gândeşte la asta, apoi spune: 

— Scoate mai bine patru. 

— O să-l suni pe Hollywood? 

— Da, zice el, dar n-o să-l aşteptăm. 

Cu asta, închide. Pentru că vrea s-o zbughească, se forțează 
să rămână locului pentru o clipă. Trage adânc aer în piept. Îi 
dă drumul, mai trage o dată. 

Sarah îl prinde de mâini. 

— Al grijă. 


— O, da, face Dale. De asta poți fi sigură. Porneşte spre uşă. 

— Cum rămâne cu Jack? strigă ea. 

— O să-l sun din maşină, răspunde el fără să încetinească 
pasul. 

Dacă Dumnezeu ţine cu noi, tipu' o să fie la răcoare înainte 
ca el să ajungă la jumătatea drumului spre secţie. 


Cinci minute mai târziu, Doc stă la bar în Luckys, îl 
ascultă pe Trace Adkins cum cântă ] Left Something Turned 
On at Home şi răzuieşte un bilet de loterie cu câştig instant. 
Chiar este unul câştigător - zece dolari - însă atenţia lui Doc e 
îndreptată spre tonomat. Clatină încet din capul hirsut, ca şi 
când s-ar da într-adevăr în vânt după piesa asta de rahat 
superior. 

La masa din colţ, cu o farfurie de spaghete în față (sosul e la 
fel de roşu ca sângele care-ţi curge din nas) şi-o halbă de bere 
la îndemână stă bărbatul pe care-l caută: înalt chiar şi aşezat, 
costeliv, cu riduri care-i marchează fața bronzată de ogar, păr 
grizonant pieptănat atent pe spate. Doc nu-i vede bine 
cămaşa, pentru că tipul şi-a prins un şervet la guler, însă 
piciorul lung care iese de sub masă e îmbrăcat în kaki. 

Dacă Doc ar fi absolut sigur că ăsta era ucigaşul ăla borât 
de copii care i-a luat viața lui Amy, l-ar aresta chiar acum în 
numele cetățenilor oraşului - şi ar fi o arestare extrem de 
dură. Ducă-se dracului poliţişti şi căcatul ăla cu cititul 
drepturilor. Dar poate că tipul nu e decât un martor, sau un 
complice, sau altceva. 

Îşi ia câştigul de la barman, respinge propunerea de-a 
rămâne pentru o bere şi iese din nou în ceață. După zece paşi 
pe deal în sus, scoate mobilul albastru din buzunar şi 
formează 911. De data aceasta îi răspunde Debbi. 

— E acolo, zice Doc. Ce fac acum? 

— Adu telefonul înapoi, spune ea şi închide. 

— Ei, mulțumesc din părți, zice Doc cu reținere. Dar va fi 
băiat bun. Va juca după regulile lor. Numai că mai întâi... 

Formează alt număr pe mobilul albastru (care mai are de 
îndeplinit o trebuşoară înainte să iasă pentru totdeauna din 


povestea noastră) şi Bear Girl răspunde. 

— Dă-mi-l la telefon, dulceaţă, zice el, sperând să nu-i 
spună că Beezer s-a dus la Sand Bar. Dacă Beez se duce 
vreodată singur acolo, înseamnă că urmăreşte un singur 
lucru. Un lucru rău. 

Dar, o clipă după aceea, vocea lui Beezer îi răsună în ureche 
- aspră, ca şi când bărbatul ar fi plâns. 

— Mda? Ce-i? 

— Strânge-i pe toți şi mişcă-ţi curu' ăla grăsan în parcarea 
secției de poliție, îi spune Doc. Nu-s sută la sută sigur, da' 
cred că se pregătesc să-l salte pe labagiu' care-a făcut-o. S-ar 
putea chiar să fi văzut... 

Beezer s-a pus în mişcare încă dinainte ca Doc să poată lua 
telefonul de la ureche şi să apese butonul OFF. Stă în ceaţă, 
uitându-se la luminile neclare ale secției poliției din French 
Landing, întrebându-se de ce nu i-a spus lui Beezer să vină cu 
băieţii în faţă la Lucky's. Bănuieşte că ştie răspunsul. Dacă 
Beezer ajunge la bătrânul ăla înaintea poliţiştilor, spaghetele 
s-ar putea să fie ultima masă a boşorogului. 

Mai bine să aştepte, poate. 

Să aştepte şi să vadă. 


Pe Herman Street nu e altceva decât o negură fină, însă 
pasta se îngroaşă aproape imediat ce Dale virează spre centrul 
oraşului. Porneşte farurile de întâmpinare, dar nu sunt de 
ajuns. Aprinde şi farurile de ceață, apoi îl sună pe Jack. Aude 
începutul mesajului  preînregistrat, întrerupe apelul şi 
formează numărul unchiului Henry. Şi unchiul Henry 
răspunde. În fundal, Dale aude ţipătul unei chitare ciudat 
acordate şi pe cineva mormăind Gimme back ma dog! iar şi 
iar. 

— Da, tocmai a ajuns, recunoaşte Henry. Acum ne aflăm în 
fața degustării muzicale a serii. Urmează literatura. Am ajuns 
la o răscruce importantă în Casa umbrelor - Chesney Wold, 
Drumul Stafiei, doamna Rouncewell, toate alea - aşa că dacă 
nevoia ta nu este cu adevărat urgentă... 

— Este. Dă-mi-l la telefon acum, unchiule. Henry suspină. 


— Oui, mon capitaine. 

După un moment, vorbeşte deja cu Jack, care sigur că e de 
acord să vină imediat. Asta-i bine, dar şeful poliției din French 
Landing găseşte că unele dintre reacțiile prietenului său sunt 
puţin cam neliniştitoare. Nu, Jack nu vrea ca Dale să aştepte 
cu arestarea până la venirea lui. Foarte frumos din partea sa 
că întreabă, aşa cum frumos e şi că Dale i-a păstrat o vestă 
antiglonţ (parte din belşugul cu care Poliţia French Landing şi 
mii de alte departamente de poliție mici au fost procopsite în 
timpul lui Reagan), dar Jack crede că Dale şi oamenii lui îl pot 
sălta pe George Potter fără mari probleme. 

Adevărul e că Jack Sawyer pare doar puţin interesat de 
George Potter. La fel şi de oribilele fotografii, deşi în mod sigur 
trebuie că sunt autentice; Railsback a identificat cămaşa 
galbenă cu însemnele Ligii de Juniori Kiwanis a lui Johnny 
Irkenham, un detaliu ce n-a fost încă furnizat presei. Nici 
măcar josnicul Wendell Green n-a aflat încă lucrul acesta. 

Jack întreabă însă - nu o dată, ci de mai multe ori - de tipul 
pe care Andy Railsback l-a văzut în hol. 

— Halat albastru, un papuc de casă şi asta-i tot ce ştiu! se 
vede Dale în cele din urmă obligat să recunoască. lisuse, Jack, 
ce importanţă aste? Ascultă, trebuie să închid. 

— Ding-dong, răspunde Jack, destul de nepăsător, şi 
închide. 

Dale intră în parcarea înceţoşată. Îi vede pe Ernie Therriault 
şi pe motociclist-berarul numit Doc stând în fața uşii din 
spate, discutând. Nu sunt altceva decât nişte umbre în ceața 
purtată de vânt. 

Discuţia pe care a purtat-o cu Jack l-a făcut să se simtă 
neliniştit, ca şi când ar exista indicii şi indicatori foarte 
importanți pe care el (aşa prostănac cum e el) nu i-a văzut. 
Dar ce indicii? Pentru numele lui Dumnezeu, ce indicatori? lar 
acum o urmă de resentiment ii pigmentează neliniştea. Poate 
că un tip sagace a la Lucas Davenport!2* precum Jack Sawyer 
pur şi simplu nu poate să creadă în ceea ce este evident. Poate 
că oamenii de felul lui sunt mereu mai interesați de câinele 
care nu latră. 


Sunetele se transmit mai bine prin ceaţă şi, la jumătatea 
drumului până în spatele secției, Dale aude motoare de 
motociclete prinzând zgomotos viaţă jos lângă fluviu. Jos pe 
Nailhouse Row. 

— Dale, zice Ernie. Înclină din cap în semn de salut, ca şi 
când asta ar fi o seară ca oricare alta. 

— Salut, şefule, sare şi Doc. Fumează o ţigară fără filtru, 
lui Dale i se pare că e o Pali Mall sau Chesterfield. Halal 
doctor, gândeşte Dale. Dacă mi se permite să-l parafrazez 
intenționat greşit pe MisteRogersi2*, continuă Doc, e-o seară 
frumoasă în cartier. Nu eşti de aceeaşi părere? 


— I-ai chemat tu, zice Dale, smucind din mână în direcția 
motocicletelor care-şi ambalează motoarele. Două perechi de 
faruri apar în parcare. Dale îl vede pe Tom Lund la volanul 
primei maşini. Al doilea vehicul este aproape cu siguranță 
maşina personală a lui Danny Tcheda. Soldaţii se adună din 
nou. Să sperăm că de data asta vor putea evita o catastrofă de 
proporții cosmice. Ar face bine. De data asta s-ar putea să 
joace pe cea mai mare miză. 

— Păi, nu pot răspunde direct la asta, zice Doc, dar aş 
putea întreba: dacă ar fi prietenii tăi, tu ce ai face? 

— Exact acelaşi lucru, recunoaşte Dale şi intră în secția de 
poliție. 


Henry Leyden stă din nou fercheş în scaunul din dreapta al 
camionetei Ram. Astă-seară e îmbrăcat într-o cămaşă albă 
descheiată la guler şi o pereche de pantaloni albaştri călcați la 
dungă. Slab ca un fotomodel masculin, cu părul argintiu 
pieptănat pe spate. Oare Sydney Carton arăta mai bine când 
mergea la ghilotină? Măcar în mintea lui Charles Dickens? 
Jack se îndoieşte. 

— Henry... 

— Ştiu, zice Henry. Să stau aici în camionetă ca un băiețel 
cuminte până sunt chemat. 

— Cu portierele încuiate. Şi să nu spui: Oui, mon capitaine. 
Asta-i deja fumată. 

— Afirmativ e bine? 

— E grozav. 

Pe măsură ce se apropie de oraş, ceața se îndeseşte, şi Jack 
aprinde farurile de ceață - farurile normale nu-l ajută la nimic 
în porcăria asta. Se uită la ceasul de bord. Şapte şi trei 
minute. Lucrurile încep să prindă viteză. Asta îl bucură. Mai 
multă acțiune, mai puţină gândire, asta-i rețeta lui Jack 
Sawyer pentru o bună întreținere a sănătăţii mentale. 

— O să-ţi fac semn să intri imediat ce l-au săltat pe Potter. 

— Crezi că vor avea ceva de obiectat la asta? 

— Nu, zice Jack, apoi schimbă subiectul. Să ştii că m-ai 
surprins cu discul ăla al Slobberbone. Nu poate să-i spună de- 


a dreptul cântec, nu când solistul vocal n-a făcut decât să ţipe 
versurile cât îl ţineau bojocii. A fost bun. 

— Chitaristul solo dă valoarea discului, zice Henry, 
preluând felul precaut în care Jack a folosit cuvântul. E 
surprinzător de sofisticat. De obicei, te poţi aştepta cel mult să 
țină ritmul. 

Coboară geamul, scoate capul ca un câine, apoi îl trage 
înapoi. Vorbind pe acelaşi ton degajat, spune: 

— Tot oraşul pute. 

— E din cauza cetii. Scoate la suprafață esența puturoasă a 
fluviului. 

— Nu, răspunde Henry tăios, e din cauza morţii. Îi simt 
mirosul şi cred că-l simţi şi tu. Numai că poate nu cu nasul. 

— Îi simt mirosul, recunoaşte Jack. 

— Potter nu e omul nostru. 

— Aşa cred şi eu. 

— Omul pe care l-a văzut Railsback a fost un ţap ispăşitor. 

— Omul pe care l-a văzut Railsback a fost aproape cu 
certitudine Pescarul. 

Merg în tăcere o vreme. 

— Henry? 

— Afirmativ. 

— Care-i cel mai bun disc? Cel mai bun disc şi cel mai bun 
cântec? Henry cade pe gânduri. 

— Îţi dai seama că întrebarea asta-i îngrozitor de 
personală? 

— Da. 

Henry se mai gândeşte puţin, apoi spune: 

— Stardust, poate. Hoagy Carmichael. Pentru tine? 

Bărbatul de la volan se duce cu gândul înapoi, înapoi 
taman când Jacky avea şase ani. Tatăl lui şi unchiul Morgan 
fuseseră pasionați de jazz; mama lui avea gusturi mai simple. 
Îşi aminteşte cum cânta ea acelaşi cântec iar şi iar într-o 
nesfârşită vară în L.A., stând şi uitându-se pe fereastră şi 
fumând. Cine-i doamna aia, mami? întreabă Jacky, iar mama 
lui zice: Patsy Cline. A murit într-un accident de avion. 


— Crazy Arms, spune Jack. Versiunea lui Patsy Cline. 
Scrisă de Ralph Mooney şi Chuck Seals. Ăla-i cel mai bun disc. 
Ăla-i cel mai bun cântec. 

Henry nu mai spune nimic tot restul drumului. Jack 
plânge. 

Henry îi simte mirosul lacrimilor. 


Să privim acum mai în ansamblu, după cum fără-ndoială 
ar spune un politician sau altul. Aproape că suntem nevoiţi s- 
o facem, pentru că lucrurile au început să se suprapună. În 
vreme ce Beezer şi restul găştii Thunder Five sosesc în 
parcarea Poliţiei French Landing, venind de pe Sumner Street, 
Dale şi Tom Lund şi Bobby Dulac - durdulii în vestele alea 
antiglonț - parchează în fața bodegii Lucky's. Parchează în 
stradă pentru că Dale vrea să aibă loc berechet ca să deschidă 
larg portiera maşinii de patrulă, aşa încât Potter să poată fi 
azvârlit înăuntru cât mai repede posibil. Alături, Dit 
Jesperson şi Danny Tcheda sunt la hotelul Nelson, unde vor 
împrejmui camera 314 cu panglică galbenă. Odată făcut asta, 
au ordine să-i aducă pe 

Andy Railsback şi Morty Fine la secție. La secție, Ernie 
Therriault îi sună pe ofițerii Brown şi Black, care vor sosi 
curând după aceea... şi dacă vor fi enervați de faptul ăsta, 
foarte bine. La Sand Bar, Tansy Freneau cea cu ochii morți 
tocmai a scos tonomatul din priză, reducându-i la tăcere pe 
cei de la Wallflowers. 

— Ascultaţi cu toții la mine! strigă ea pe-o voce care nu-i 
aparține. Au pus mâna pe el! L-au prins pe ucigaşu' ăla de 
copii futut! Numele lui e Potter! Până la miezul nopții or să-l 
ducă la Madison şi, dacă n-o să facem ceva, un avocat isteț îl 
va elibera până lunea viitoare! CINE VREA SĂ MĂ AJUTE SĂ 
FAC CEVA ÎN PRIVINȚA ASTA? 

Urmează o clipă de tăcere... apoi un vacarm. Clienţii 
obişnuiţi ai Sand Bar, pe jumătate drogațţi, pe jumătate beţi, 
ştiu exact ce vor să facă în privința asta. Jack şi Henry, între 
timp, fără să-i încetinească ceața înainte să ajungă în oraş, 
intră în parcarea secției de poliție chiar în spatele Thunder 


Five, care parchează în linie în jurul Fat Boy-ului lui Doc. 
Parcarea se umple cu rapiditate, în mare parte cu maşinile 
personale ale poliţiştilor. Vestea iminentei arestări s-a 
răspândit ca focul într-o păşune cu iarbă uscată. Înăuntru, 
unul din echipa lui Dale - nu e nevoie să ne deranjăm să-i 
dăm numele exact - zăreşte mobilul albastru pe care Doc l-a 
folosit în fața bodegii Lucky's. Polițistul în cauză îl apucă şi dă 
fuga în camera cât o debara purtând însemnul DEPOZIT 
DOVEZI. 

La Oak Tree Inn, unde s-a cazat pe durata cazului 
Pescarului, Wendell Green se îmbată cu amărăciune. În pofida 
a trei whisky-uri duble, încă îl doare gâtul de la cum imbecilul 
ăla de motociclist a tras de camera sa foto, iar pântecele încă-l 
doare de la pumnul pe care i l-a dat imbecilul ăla de 
Hollywood. Ce-l dor însă mai mult sunt mândria şi buzunarul. 
Sawyer a ascuns dovezi, asta-i sigur aşa cum sigur e că 
rahatul se prinde de orice. Wendell mai are puțin să se 
convingă de faptul că Sawyer însuşi este Pescarul... dar cum 
să dovedească asta când nu mai are filmul? Când barmanul 
spune că-l caută cineva la telefon, Wendell aproape că-i zice 
să-şi vâre telefonu-n cur. Însă el e-un profesionist, fir-ar să fie, 
un vânător profesionist de ştiri, aşa că se duce la bar şi 
răspunde la telefon. 

— Green, mormăie el. 

— Salut, tembelule, zice polițistul cu mobilul albastru. 
Wendell încă nu ştie că apelantul e polițist, ci doar că e cine 
ştie ce pezevenchi care-i răpeşte din valorosul său timp alocat 
băuturii. Vrei să publici o ştire bună? 

— Ştirile bune nu fac vânzare, amice. 

— Asta o să facă. L-am prins pe făptaş. 

— Cum? 

În ciuda celor trei whisky-uri duble, Wendell Green e pe 
dată cel mai lucid om de pe pământ. 

— M-am bâlbâit cumva? 

E clar că apelatul se umflă în pene, însă lui Wendell Green 
nu-i mai pasă. 


— L-am prins pe Pescar. Nu ăia de la centru, nu federalii, ci 
noi. 

Îl cheamă George Potter. Şaptezeci şi ceva de ani. 
Constructor pensionat. Avea fotografii cu toți cei trei copii 
morţi. Dacă te grăbeşti, poate că ajungi aici la timp să faci 
nişte poze când Dale îl aduce la secţie. 

Ideea asta - această eventualitate sclipitoare - explodează în 
mintea lui Wendell Green ca nişte focuri de artificii. O 
asemenea fotografie ar putea valora de cinci ori mai mult 
decât una cu cadavrul micuţei Irma, şi asta pentru că ar dori- 
o reviste de prestigiu. Şi televiziunile! De asemenea, gândeşte- 
te la asta: Dacă l-ar împuşca cineva pe nemernic în timp ce 
şeriful Dillon'2? îl aduce la secție? Dată fiind starea de spirit a 
locuitorilor, asta nu-i nici pe departe imposibil. În memoria lui 
Wendell apare pentru un scurt şi fulgerător moment imaginea 
lui Lee Harvey Oswald strângându-şi stomacul, cu gura 
deschisă într-un ultim icnet. 

— Cu cine vorbesc? bâiguie el. 

— Ofițerul Prieten La Nevoie, zice vocea de la celălalt capăt 
al firului şi închide. 

În Lucky's Tavern, Patty Loveless îi informează pe cei 
adunați acolo (mai în vârstă decât cei din mulțimea de la Sand 
Bar şi mult mai puţin interesaţi de băuturile fără alcool) că n- 
are pic de satisfacțiune şi că tractorul ei n-are pic de 
tracțiune. George Potter şi-a terminat spaghetele, şi-a 
împăturit frumos şervetul (care, în cele din urmă, a avut de 
prins doar un singur strop de sos roşu) şi s-a întors serios spre 
bere. Aşezat atât de aproape de tonomat, nu a observat că în 
încăpere s-a lăsat tăcerea odată cu intrarea a trei oameni, 
dintre care numai unul îmbrăcat în uniformă, dar toți trei 
înarmați şi purtând ceea ce seamănă prea mult cu nişte veste 
antiglonţ ca să fie altceva. 

— George Potter? zice cineva şi George ridică privirea. Cu 
paharul într-o mână şi cu halba de bere în cealaltă, e-o ţintă 
uşoară. 

— Mda, şi ce-i cu asta? întreabă el, după care e apucat de 
brațe şi umeri şi ridicat de pe scaun. Loveşte cu genunchii 


tăblia mesei, răsturnând-o. Farfuria de spaghete şi halba cad 
pe jos. Farfuria se face țăndări. Halba, fabricată din ceva mai 
rezistent, nu pățeşte nimic. O femeie strigă. Un bărbat face: 
„lou!” pe-o voce joasă şi plină de respect. 

Potter mai ţine o clipă paharul parțial umplut, apoi Tom 
Lund îi ia potențiala armă din mână. O secundă după aceea, 
Dale Gilbertson îi pune cătuşele şi Dale are timp să-şi spună 
că acesta e cel mai satisfăcător sunet pe care l-a auzit în viața 
sa. Tractorul lui în sfârşit a început să aibă ceva tracțiune, 
pentru Dumnezeu. 

Tărăşenia asta e la ani-lumină de dezastrul de la Ed's; asta- 
i o treabă curată şi ordonată. La mai puţin de zece secunde 
după ce Dale pune acea singură întrebare - „George Potter?” -, 
suspectul e scos pe uşă, afară în ceaţă. Tom îl ţine de un cot, 
Bobby de celălalt. Dale încă mai turuie lista cu drepturile, 
semănând cu un vânzător la licitaţie care a luat amfetamine, 
şi picioarele lui George Potter nici nu ating trotuarul. 


Jack Sawyer trăieşte din plin pentru prima dată de când a 
avut doisprezece ani şi se întorcea din California într-un 
Cadillac Eldorado condus de-un lup de lună plină. Are 
bănuiala că, mai târziu, va plăti un preț mare pentru 
recâştigarea acestei însuflețiri, dar speră că, în acel moment, 
îşi va pune doar pofta în cui şi se va abandona. Pentru că 
restul vieţii sale de adult pare acum atât de cenuşie... 

Stă lângă camionetă, uitându-se prin geam la Henry. Aerul 
e umed şi deja încărcat de surescitare. Aude becurile alb- 
albastre din parcare cum sfârâie, ca o mâncare ce se prăjeşte 
în sucuri încinse. 

— Henry. 

— Afirmativ. 

— Cunoşti imnul Amazing Grace? 

— Sigur că da. Toată lumea ştie Amazing Grace. Jack 
spune: 

— "Am fost orb, dar acum văd.” Acum înţeleg asta. 

Henry întoarce fața sa oarbă, înfiorător de inteligentă, către 
Jack. Zâmbeşte. Este al doilea cel mai dulce zâmbet pe care 


Jack l-a văzut vreodată. Premiul cel mare însă îi revine lui 
Wolf, acel scump prieten din rătăcitoarea sa a douăsprezecea 
toamnă. Bunul şi bătrânul Wolf, căruia îi plăcea ca totul să fie 
chiar aici şi-acum. 

— Te-ai întors, nu-i aşa? 

Stând în parcare, vechiul nostru prieten surâde. 

— Jack s-a întors, afirmativ. 

— Atunci, du-te să faci ceea ce te-ai întors să faci, spune 
Henry. 

— Vreau să ridici geamurile. 

— Şi să nu aud? Nu prea cred, îi zice Henry, fără mare 
arțag. Vin tot mai mulți poliţişti şi, de data aceasta, 
girofarurile maşinii din capul coloanei pâlpâie şi sirena şuieră. 
Jack distinge un ton sărbătoresc în şuierăturile acelea palide 
şi hotărăşte că n-are timp să stea aici şi să se certe cu Henry 
în legătură cu geamurile Ram-ului. 

Porneşte spre intrarea din spate a secției de poliție şi două 
dintre becurile alb-albăstrui îi proiectează umbra dublă în 
ceață, una la nord Şi una la sud. 


Ofițerii cu jumătate de normă Holtz şi Nestler opresc în 
spatele maşinii care-i aduce pe Gilbertson, Lund, Dulac şi 
Potter. Nu ne interesează cine ştie cât Holtz şi Nestler. 
Următorii la rând sunt Jesperson şi Tcheda, cu Railsback şi 
Morton Fine pe bancheta din spate (Morty se plânge că nu are 
loc pentru genunchi). Railsback ne interesează, dar poate să 
aştepte. Următorul care intră în parcare - o, asta-i interesant, 
dacă nu cu totul neaşteptat: Toyota roşie, rablagită, a lui 
Wendell Green, cu Wendell însuşi la volan. La gât îi atârnă 
aparatul foto de rezervă, o Minolta care va face poze atâta 
vreme când Wendell va ține apăsat butonul. Nu vine nimeni de 
la Sand Bar - nu încă - însă mai este o maşină care aşteaptă 
să intre în parcarea deja aglomerată. E-un Saab de-un verde 
discret, pe al cărui flaps stâng e lipit un abțibild cu PUTEREA 
POLIȚIEI şi pe cel drept unul pe care scrie PUPĂTURI NU 
DROGURI. La volanul Saabului, părând uluit, dar hotărât să 


facă ceea ce trebuie (orice ar însemna asta), este Arnold 
„Ungurul Nebun” Hrabowski. 


În şir, sprijiniți de zidul de cărămidă al secţiei de poliţie, 
stau membrii Thunder Five. Poartă veste de dril identice, cu 
câte o cifră 5 aurie pe reverul stâng. Cinci perechi de braţe 
cărnoase sunt încrucişate pe cinci piepturi late. Doc, Kaiser 
Bill şi Sonny au părul prins în coadă. Al lui Mouse, în seara 
asta, e împletit. lar al lui Beezer se revarsă peste umeri, 
făcându-l să i se pară lui Jack că seamănă cu Bob Seger în 
floarea vârstei. Cerceii licăresc. Tatuajele se umflă pe bicepşii 
uriaşi. 

— Armand St. Pierre, îi zice Jack celui aflat mai aproape de 
uşă. 

Jack Sawyer. De la Ed's. 

Întinde mâna şi nu e tocmai surprins când Beezer nu face 
decât să se uite la ea. Jack zâmbeşte afabil. 

— Ai fost de mare ajutor acolo. Mersi. 

Nimic din partea lui Beez. 

— Crezi că vor fi probleme cu aducerea prizonierului? 
întreabă Jack. 


La fel de bine putea să întrebe dacă Beezer crede c-o să 
plouă după miezul nopții. 

Beezer se uită peste umărul lui Jack cum Dale, Bobby şi 
Tom îl ajută pe George Potter să coboare de pe bancheta din 
spate a maşinii de patrulă şi se îndreaptă cu paşi repezi spre 
uşa din spate. Wendell Green ridică aparatul foto, apoi e 
aproape doborât din picioare de Danny Tcheda, care nu are 
nici măcar plăcerea să vadă peste ce nemernic a dat. 

— Ai grijă pe unde mergi, boule, urlă Wendell. 

Beezer, între timp, îi oferă lui Jack - dacă ăsta e cuvântul 
potrivit - o scurtă privire glacială. 

— Ei bine, zice el. Trebuie să vedem cum evoluează 
lucrurile, nu? 

— Chiar aşa, e de acord Jack. 


Pare aproape fericit. Se împinge între Mouse şi Kaiser Bill, 
făcându-şi loc: Thunder Five Plus Unu. Şi poate pentru că 
simt că nu se teme de ei, cei doi malaci îi fac loc. Jack îşi 
încrucişează şi el brațele peste piept. Dacă ar avea o vestă, un 
cercel şi un tatuaj, chiar s-ar potrivi în decor. 

Prizonierul şi paznicii săi se apropie repede de clădire. Cu 
puţin înainte să ajungă la ea, Beezer St Pierre, liderul spiritual 
al Thunder Five şi tatăl lui Amy, ale cărei ficat şi limbă au fost 
mâncare, păşeşte în fața uşii. Încă stă cu braţele încrucişate. 
În bătaia luminii necruțătoare a becurilor din parcare, bicepşii 
săi masivi sunt albaştri. 

Bobby şi Tom arată brusc ca nişte oameni care suferă de-o 
gripă în faza de mijloc. Dale pare de piatră. lar Jack continuă 
să zâmbească blând, cu braţele placid încrucişate, părând să 
se uite în toate părțile şi, totodată, nicăieri anume. 

— Fereşte-te, Beezer, zice Dale. Vreau să-l închid pe omul 
ăsta. 

Despre George Potter ce putem spune? E înmărmurit? 
Resemnat? Şi una, şi alta? E greu de spus. Dar când ochii 
albaştri, injectaţi, ai lui Beezer îi întâlnesc pe cei maronii ai lui 
Potter, acesta din urmă nu-şi fereşte privirea. În spatele lui, 
spectatorii din parcare rămân tăcuți. Stând între Danny 
Tcheda şi Dit Jesperson, Andy Railsback Şi Morty Fine se 
holbează. Wendell Green ridică aparatul şi-apoi îşi tine 
răsuflarea ca un lunetist care l-a prins în cătare pe general şi 
are la dispoziţie o singură încercare - doar una. 

— Tu mi-ai omorât fiica? întreabă Beezer. 

Felul blând în care a pus întrebarea e, cumva, mai 
îngrozitor decât orice țipăt bezmetic, şi lumea întreagă pare 
să-şi ţină răsuflarea. Dale nu se clinteşte din loc. În momentul 
acela pare la fel de încremenit ca toţi ceilalți. Lumea aşteaptă 
şi singurul sunet e uruitul jos, tânguitor al cine ştie cărui vas 
cu aburi de pe fluviu. 

— Domnule, n-am omorât niciodată pe nimeni, zice Potter. 

Vorbeşte cu blândețe şi fără apăsare. Deşi nu s-ar fi 
aşteptat la nimic altceva, cuvintele tot îl lovesc pe Jack drept 
în inimă. Se simte în ele o neaşteptată şi dureroasă demnitate. 


E ca şi când George Potter ar vorbi în numele tuturor 
oamenilor buni care s-au pierdut pe lumea asta. 

— Dă-te la o parte, Beezer, zice Jack încet. Nu vrei să-i faci 
rău omului ăsta. 

Şi Beezer, părând dintr-odată nesigur, se dă într-adevăr la o 
parte. 

Înainte ca Dale să-şi poată pune prizonierul din nou în 
mişcare, o voce înfiorător de veselă - nu-i poate aparține decât 
lui Wendell - ţipă: 

— Hei! Hei, Pescarule! Zâmbeşte la aparat! 

Întorc cu toţii privirea, nu doar Potter. Sunt nevoiţi s-o facă; 
strigătul acela e la fel de insistent ca nişte unghii care zgârie o 
tablă de şcoală. O lumină albă fulgeră în parcarea încețoşată - 
unu! doi! trei! patru! - şi Dale mormăie: 

— O, să-mi fut una! Haideţi, băieți! Jack! Jack, pe tine te 
vreau! Din spatele lui, unul dintre ceilalți poliţişti strigă: 

— Dale! Vrei să pun mâna pe jigodia asta? 

— Lasă-l în pace! răspunde Dale tot cu un strigăt şi-şi 
croieşte drum înăuntru cu umerii. Doar după ce uşa e închisă 
în urma lui şi se află pe coridor cu Jack, Tom şi Bobby, Dale 
îşi dă seama cât de sigur a fost că Beezer i-l va lua pur şi 
simplu pe bătrân din față. Şi că apoi ii va frânge gâtul ca pe- 
un os de pui. 

— Dale? strigă Debbi Anderson nesigură de la jumătatea 
scărilor. E totul în ordine? 

Dale se uită la Jack, care încă îşi ţine braţele încrucişate la 
piept şi încă zâmbeşte subţire ca înainte. 

— Cred că da, zice Dale. Pentru moment. 


Douăzeci de minute mai târziu, Jack şi Henry (cel din urmă 
gentleman recuperat din camionetă şi încă la patru ace) stau 
în biroul lui Dale. În spatele uşii închise, camera de recreere 
vuieşte de discuții şi râsete: acolo se află aproape toți poliţiştii 
forțelor locale şi fac un zgomot de parcă ar fi o petrecere 
afurisită de Revelion. Se aud ocazional strigăte şi plesnituri 
care nu pot proveni decât de la băieții (şi fetele) cu sufletul 
uşor, îmbrăcaţi în albastru, care se felicită reciproc. În scurt 


timp, Dale va pune capăt sarabandei, dar pentru moment se 
mulţumeşte să-i lase să-şi facă de cap. Înţelege ce simt ei, 
chiar dacă el, unul, nu mai simte asta. 

Lui George Potter i s-au luat amprentele şi-a fost băgat într- 
o celulă la etaj să regândească bine la cele întâmplate. Brown 
şi Black de la poliția statală sunt pe drum. Pe moment, asta e 
de-ajuns. Cât despre victorie... ei bine, ceva din zâmbetul şi 
privirea distantă ale prietenului său a alungat gândul 
victoriei. 

— Nu credeam c-o să-i dai voie lui Beezer să i se adreseze, 
zice Jack. Ai făcut un lucru bun. Ar fi putut apărea probleme 
chiar aici, în oraş, dacă ai fi încercat să-i ţii piept. 

— Presupun că, în seara asta, înțeleg mai bine ce simte, 
răspunde Dale. În seara asta mi-am scăpat şi eu copilul din 
ochi şi asta m-a speriat de moarte. 

— David? strigă Henry, aplecându-se în față. David e bine? 

— Da, unchiule Henry, David e bine. 

Dale întoarce privirea spre omul care acum locuieşte în casa 
tatălui său. Îşi aminteşte de prima dată când Jack a dat cu 
ochii de Thornberg Kinderling. În acel moment, Dale îl 
cunoştea pe Jack doar de nouă zile - suficient de mult timp ca 
să-şi formeze o părere favorabilă, dar nu destul ca să-şi dea 
seama ce extraordinar era de fapt Jack Sawyer. Aceea a fost 
ziua în care Janna Massengale de la Taproom i-a spus lui 
Jack despre trucul pe care îl făcea Kinderling atunci când se 
afuma, şmecheria aceea cu ciupitul nărilor, cu palma întoarsă 
în afară. 

Tocmai se întorseseră la secția de poliție după ce o 
chestionaseră pe Janna, Dale conducând atunci maşina de 
patrulă, şi-l atinsese pe Jack pe umăr exact când acesta se 
pregătea să coboare din maşină. 

— Dacă rosteşti un nume, până la cină vezi fața celui 
căruia îi aparține, asta obişnuia mama să spună. 

A arătat cu degetul de-a lungul Second Street, unde un 
chelios lat în umeri tocmai ieşea din Newsn Nations, cu un 
ziar la subsuoară şi-un pachet nedesfăcut de țigări în mână. 

— Ăla-i Thornberg Kinderling, el şi nimeni altul. 


Jack se aplecase în față fără să spună nimic, uitându-se cu 
cei mai pătrunzători (şi poate cei mai necruțători) ochi pe care 
Dale îi văzuse vreodată în viață. 

— Vrei să-l abordăm? întrebase Dale. 

— Nu. Linişte. 

Şi Jack rămăsese pur şi simplu cu un picior în maşina lui 
Dale şi unul pe trotuar, nemişcat, cu ochii îngustaţi. Din câte 
îşi dădea Dale seama, nici măcar nu respira. Jack l-a urmărit 
pe Kinderling cum îşi desface pachetul de ţigări, cum scutură 
una, cum o pune în gură şi cum o aprinde. L-a urmărit pe 
Kinderling cum aruncă o privire la titlurile de pe prima pagină 
a ziarului Herald şi cum, după aceea, se apropie alene de 
propria lui maşină, un Subaru cu tracțiune integrală. L-a 
urmărit cum urcă la volan. L-a urmărit cum pleacă. Şi pe- 
atunci, Dale şi-a dat seama că îşi ține răsuflarea. 

— Ei? întrebase el după ce maşina lui Kinderling plecase. 
Ce crezi? lar Jack spusese: 

— Cred că el e omul nostru. 

Numai că Dale ştiuse mai mult de atât. Chiar şi atunci 
ştiuse mai mult de atât. Jack spunea „cred” numai pentru că 
el şi şeful poliției, Dale Gilbertson din French Landing, 
Wisconsin, încă se aflau la începutul relaţiei, încă încercau să 
se cunoască reciproc, încă se obişnuiau unul cu celălalt. Ceea 
ce voise să spună de fapt era „ştiu”. Şi chiar dacă asta era 
imposibil, Dale aproape că-l crezuse. 

Acum, stând în biroul său cu Jack în fața mesei sale de 
lucru - adjunctul său fără voie, dar înfricoşător de dotat - Dale 
întreabă: 

— Ce crezi? EI e făptaşul? 

— Fii serios, Dale, de unde să... 

— Nu-mi irosi timpul, Jack, pentru că nemernicii ăia de la 
centru or să ajungă aici dintr-un minut în altul şi-or să-l ducă 
pe Potter peste mări şi ţări. Ai ştiut că Kinderling e făptaşul 
din clipa în care l-ai văzut, şi-ai fost la jumătate de cvartal de 
el. Când l-am adus pe Potter la secţie, ai fost destul de aproape 
de el încât să-i numeri firele de păr din nas. Aşadar, ce crezi? 


Jack e iute, măcar atât; îl scuteşte de suspans şi loveşte 
direct şi din plin. 

— Nu, zice el. Nu Potter. Potter nu e Pescarul. 

Dale a ştiut că Jack crede asta - i-a citit-o pe chip afară - 
dar s-o audă rostită este, totuşi, o lovitură nefericită. Se lasă 
pe spate, dezamăgit. 

— E-o deducere sau intuiție? întreabă Henry. 

— Ambele, spune Jack. Şi nu te mai uita de parcă ţi-aş fi 
regulat mama, Dale. S-ar putea ca încă să deţii cheia poveştii 
ăsteia. 

— Railsback? 

Jack face un gest ziezagat cu mâna - poate că da, poate că 
nu, spune gestul. 

— Railsback probabil a văzut ceea ce Pescarul a vrut ca el 
să vadă... deşi papucul acela de casă te pune pe gânduri, şi 
vreau să-l întreb pe Railsback despre el. Dar dacă domnul 
Picior-Gol era Pescarul, de ce l-ar conduce pe Railsback - şi pe 
noi - la Potter? 

— Ca să ne scoată de pe pistă, zice Dale. 

— O, dar am fost oare vreodată pe ea? întreabă Jack 
politicos şi, când niciunul dintre ei nu răspunde: Dar să 
spunem că el crede că suntem pe pista corectă. Aproape că-mi 
vine să cred asta, mai ales dacă el tocmai şi-a amintit de-o 
greşeală pe care poate a comis-o. 

— N-am primit niciun rezultat în legătură cu telefonul de la 
magazinul 7-Eleven, dacă la asta te gândeşti, îi spune Dale. 

Jack pare să ignore asta. Ochii lui privesc în gol. Zâmbetul 
acela firav i s-a întors pe buze. Dale se uită la Henry şi vede că 
Henry se uită la Jack. Zâmbetul unchiului său e mai uşor de 
citit: uşurare şi încântare. Ca să vezi, îşi zice Dale. Face ceea 
ce-a fost menit să facă. Pentru Dumnezeu, până şi un orb vede 
asta. 

— De ce Potter? repetă într-un târziu Jack. De ce nu unul 
dintre Thunder Five sau indianul de la 7-Eleven, sau Ardis 
Walker de la magazinul de pescuit? De ce nu reverendul 
Hovdahl? Ce motiv iese de obicei la iveală atunci când 
dovedeşti o înscenare? 


Dale se gândeşte la cele auzite. 

— Răzbunare, zice în cele din urmă. Răzbunare. 

În sala de recreere, telefonul sună. 

— Linişte, linişte! urlă Ernie la ceilalți. Hai să-ncercăm să 
ne comportăm ca nişte profesionişti pentru treizeci de secunde 
sau aşa ceva! 

Jack, între timp, încuviințează spre Dale. 

— Cred că e imperios necesar să-l chestionez pe Potter, şi 
asta cât mai atent posibil. 

Dale pare alarmat. 

— Atunci, ar fi bine să începi imediat, înainte ca Brown şi 
Black... 

Se opreşte brusc, încruntat, cu capul înclinat. Atenţia i-a 
fost reținută de-un huruit. E scăzut, dar creşte în intensitate. 

— Unchiule Henry, ce se aude? 

— Motoare, zice prompt Henry. Multe motoare. Sunt la est, 
dar vin încoace. De la marginea oraşului. Şi nu ştiu dacă ai 
observat, dar petrecerea de vizavi pare să se fi sfârşit, amice. 

Ca şi când asta ar fi o invitaţie, strigătul de năduf al lui 
Ernie Therriault se aude prin uşă. 

— Oooo, căcat. 

Dit Jesperson: 

— Ce-1... Ernie: 

— Cheamă-l pe şef. Ah, lasă, o să... 

Se aude un singur ciocănit slab, după care Ernie dă ochii cu 
strategii. E la fel de stăpân de sine şi de cazon ca întotdeauna, 
însă obrajii i-au pălit considerabil sub bronzul văratic şi o 
venă îi pulsează în mijlocul frunții. 

— Şefule, tocmai am primit un apel la 911, venit de la Sand 
Bar? 

— Spelunca aia, bâiguie Dale. 

— Cel care a sunat era barmanul. Zice că între cincizeci şi 
şaptezeci de oameni se îndreaptă încoace. 

Acum, sunetul motoarelor care se apropie e foarte puternic. 
Lui Henry i se pare că e ca la pista de raliu Indy 500 cu puţin 
înainte ca maşina de deschidere s-o ia la goană şi ca steagul în 
pătrăţele să fie coborât. 


— Nu-mi spune, zice Dale. Ce-mi trebuie ca ziua asta să fie 
memorabilă? Stai să mă gândesc. Vin să-mi ia prizonierul. 

— Hmm, da, domnule, aşa a spus barmanul, confirmă 
Ernie. 

În spatele lui, ceilalți poliţişti păstrează tăcerea. În acel 
moment, lui Dale nu i se pare că arată deloc ca nişte poliţişti. 
Nu arată decât ca nişte fețe îngrozite desenate stângaci pe-o 
duzină sau aşa ceva de baloane (printre care şi două negre - 
să nu uităm de Pat Stevens şi Bob Holtz). Zgomotul produs de 
motoare continuă să crească. 

— Ar mai trebui să ştii un lucru pe care l-a spus barmanul. 

— Hristoase, ce? 

— Aziscă...ă... 

Ernie caută un alt cuvânt, care să nu fie ceată. 

— Grupul de protestatari e condus de mama fetiţei ăleia, 
Freneau? 

— 0... Hristoase, zice Dale. 

Îi aruncă lui Jack o privire de panică bolnăvicioasă şi de 
frustrare extremă - privirea unuia care ştie că visează, dar nu 
reuşeşte să se trezească, oricât de mult ar încerca. 

— Dacă-l pierd pe Potter, Jack, French Landing va fi ştirea 
de primă oră la CNN mâine dimineaţă. 

Jack deschide gura să răspundă, dar mobilul din 
buzunarul său alege acest moment ca să-şi înceapă chițăitul 
lui sâcâitor. 

Henry Leyden îşi încrucişează imediat braţele şi-şi vâră 
palmele la subsuori. 

— Nu mi-l da mie, zice el. Mobilele te îmbolnăvesc de cancer. 
Am căzut de acord asupra lucrului ăstuia. 

Dale, între timp, a părăsit încăperea. În timp ce Jack dibuie 
după telefon (spunându-şi că cineva şi-a ales un moment dat 
naibii să-l întrebe ce rețele de televiziune preferă), Henry merge 
după nepotul său, păşind iute cu mâinile uşor depărtate, 
fluturând blând din degete în aer, părând să pipăie curenţii în 
căutarea obstacolelor. Jack îl aude pe Dale spunând că, dacă 
vede o singură armă scoasă, persoana care o va scoate i se va 
alătura lui Arnie Hrabowski pe lista de suspendare. Jack îşi 


spune un singur lucru: nimeni nu-l va duce pe Potter nicăieri 
până când Jack Sawyer nu va avea timp să-i pună câteva 
întrebări punctuale. Altfel nu se poate. 

Deschide mobilul şi zice: 

— Nu acum, oricine ai fi. Avem... 

— Saltare, Jack Călătoru, zice vocea din telefon, şi pentru 
Jack Sawyer anii se deşiră iar. 

— Speedy? 

— Întocmai, zice Speedy. După care accentul dispare. Vocea 
devine precisă şi oficială. Şi, vorbind ca de la un ţopilist la 
altul, fiule, cred că ar trebui să faci o vizită în baia şerifului 
Gilbertson. Chiar în clipa asta. 

Afară, sosesc destule vehicule încât să zguduie clădirea. 
Jack are un presentiment rău în privința asta; l-a avut de 
când l-a auzit pe Ernie spunând cine conducea parada 
zevzecilor. 

— Speedy, nu prea am timp să merg acum la toaletă şi... 

— Nu ai timp să mergi nicăieri altundeva, răspunde Speedy 
cu răceală. Numai că acum e celălalt. Băiatul muncit pe 
nume Parkus. Ce-o să găseşti acolo poți folosi de două ori. Dar 
dacă n-o foloseşti cât poţi de repede prima dată, n-o să-ți mai 
trebuiască a doua oară. Pentru că omu ăla o să fie sus pe-un 
felinar. 

Şi apoi, din senin, Speedy nu mai e. 


Când Tansy îi conduce pe clienţii docili în parcarea Sand 
Bar, nu e nici urmă din zarva carnavalescă, nota dominantă a 
tămbălăului de la Ed's Eats & Dawgs. Deşi majoritatea celor 
pe care i-am întâlnit la Ed'ss şi-au petrecut seara la Bar, 
afumându-se de la moderat la serios, sunt tăcuţi, chiar 
funeşti, pe când o urmează pe Tansy afară şi-şi pornesc 
maşinile. Însă caracterul acesta funest este de-o natură 
sălbatică. Femeia a preluat ceva de la Gorg - o otravă extrem 
de puternică - şi le-a transmis-o şi lor. 

La centura pantalonilor ei largi e o singură pană de corb. 

Doodles Sânger o ia de braț şi o conduce grijulie la 
camioneta International Harvester a lui Teddy Runkleman. 


Când Tansy dă să se îndrepte spre platforma camionetei (care 
ține deja doi bărbaţi şi o femeie mătăhăloasă în uniformă albă, 
din mătase artificială, de chelneriță), Doodles o împinge spre 
cabină. 

— Nu, draga mea, zice Doodles, tu stai acolo sus. Să fii 
comodă. 

Doodles vrea acel ultim loc pe platforma camionetei. A zărit 
ceva şi ştie exact cum să-l folosească. Doodles e îndemânatică 
şi iute, întotdeauna a fost. 

Aşa departe de fluviu, ceața nu e deasă, dar după ce două 
duzini de maşini au ieşit din parcarea neasfaltată a Sand Bar, 
mergând în urma camionetei îndoite şi cu un stop arsa lui 
Teddy Runkleman, abia dacă mai poţi vedea taverna. Înăuntru 
mai sunt doar vreo şase persoane - acestea, cine ştie cum, au 
rămas imune la vocea straniu de puternică a lui Tansy. Una 
dintre ele e Brânză Puturoasă, barmanul. Puturosul are o 
mulțime de băuturi de protejat acolo şi nu se duce nicăieri. 
Când va suna la 911 şi va vorbi cu Ernie Therriault, o va face 
în mare parte în spiritul impacienţei. Dacă nu-şi poate părăsi 
postul ca să se distreze, pentru Dumnezeu, poate doar ca să 
strice distracţia celorlalți idioţi. 

Douăzeci de vehicule pleacă de la Sand Bar. În timp ce 
convoiul trece de Ed's Eats (aleea care duce într-acolo e barată 
cu panglică galbenă) şi indicatorul cu TRECEREA INTERZISĂ 
de la marginea aleii năpădite de buruieni care duce la acea 
stranie casă uitată (nebarată în niciun fel; la o adică, nu e nici 
măcar observată), şirul a ajuns să he format din treizeci de 
vehicule. Pe ambele benzi ale Autostrăzii 35, când mulțimea 
ajunge la Goltz's, rulează cincizeci de maşini, iar când trece de 
T7-Eleven, trebuie că sunt optzeci de vehicule sau mai mult, şi 
poate două sute cincizeci de oameni. Meritul acestei 
neobişnuit de rapide creşteri în număr aparține ubicuelor 
telefoane mobile. Teddy Runkleman, cufundat într-o tăcere 
suspectă (de fapt, îi este teamă de femeia palidă care stă lângă 
el - de gura ei rânjită şi mare, de ochii ei care nu clipesc), 
opreşte bătrâna sa camionetă în fața intrării în parcarea 
Poliției French Landing. Sumner Street e abruptă aici şi Teddy 


trage frâna de mână. Celelalte vehicule se opresc în spatele lui, 
umplând strada de pe-o parte pe cealaltă, cu tobele ruginite 
huruind şi cu ţevile de eşapament sparte bubuind. Faruri 
prost aliniate străpung ceața ca nişte reflectoare la premiera 
unui film. Mirosului jilav, ca de peşte ud, al nopţii i s-au 
suprapus izurile de benzină arsă, ulei de motor fiert şi 
ambreiaje forjate. După un moment, portierele încep să se 
deschidă şi apoi se trântesc zgomotos. Dar nu se aude nici-o 
voce. Nimeni nu strigă. Nimeni nu urlă grosolanul îii-ha. Nu în 
seara asta. Nou-veniţii stau în grupuri în jurul vehiculelor 
care i-au adus, urmărind cum cei de pe platforma camionetei 
lui Teddy fie sar peste margini, fie coboară pe la trapă, 
urmărind cum Teddy dă ocol spre portiera pasagerului, în 
acest moment galant ca un tinerel care ajunge cu partenera 
sa la balul de absolvire a gimnaziului, urmărind cum o ajută 
să coboare pe tânăra femeie care şi-a pierdut fiica. Cumva, 
ceața pare să-i pună în evidenţă silueta şi-i oferă o bizară 
aură electrică, de-un albastru identic cu cel proiectat de 
becurile cu sodiu pe bicepşii lui Beezer. Când o văd, toți scot 
un suspin colectiv (şi straniu de senzual). Ea e legătura dintre 
ei. Toată viața sa, Tansy Freneau a fost cea dată uitării - până 
şi Cubby Freneau a uitat într-un final de ea, fugind la Green 
Bay şi lăsând-o aici să lucreze te miri ce şi să încaseze alocaţia 
pentru copil. Numai lrma îşi amintea de ea, numai Irmei îi 
păsa, iar acum lrma e moartă. Nu e aici să vadă (doar dacă nu 
se uită din rai, îşi spune Tansy într-o parte îndepărtată şi care 
continuă să se îndepărteze a minţii sale) cum mama ei e brusc 
idolatrizată. Tansy Freneau a devenit în seara asta cel mai 
fierbinte subiect în French Landing. Asta la nivel vizual şi 
emoțional. Nu însă şi la cel cognitiv, pentru că mintea 
colectivă a oraşului lipseşte temporar (poate că a plecat în 
căutarea conştiinţei proprii), dar la nivel vizual şi emoţional cu 
siguranță da. lar acum, delicat ca fata care a fost odinioară, 
Doodles Sânger se apropie de această femeie a orei. Ceea ce 
Doodles a observat pe podeaua platformei camionetei lui Teddy 
este o bucată veche de frânghie, mizerabilă şi uleioasă, însă 
destul de groasă pentru ce-i trebuie ei. Sub pumnul mititel al 


lui Doodles atârnă lațul pe care mâinile ei dibace l-au făcut în 
drum spre oraş. I-l întinde lui Tansy, care-l ridică la vedere în 
lumina cețoasă. 

Mulțimea scoate încă un suspin. 

Cu lațul ridicat, semănând cu un Diogene-femeie în 
căutarea cinstei omeneşti mai mult decât cu un canibal care 
încearcă să linşeze pe cineva, Tansy intră - delicat şi ea, în 
jeanşii şi tricoul ei pătat cu sânge - în parcare. Teddy, Doodles 
şi Freddy Saknessum merg în urma ei şi după aceştia vin 
ceilalți. Se apropie de secția de poliție ca un val. 


Membrii Thunder Five stau încă sprijiniți cu spatele de zidul 
de cărămidă şi cu brațele împreunate. 

— Ce dracu' facem? întreabă Mouse. 

— Nu ştiu ce faceţi voi, zice Beezer, dar eu o să stau aici 
până ce-or să mă prindă, lucru pe care probabil că-l vor face. 

Se uită la femeia care ţine laţul ridicat în aer. E băiat mare 
şi s-a aflat de multe ori la ananghie, însă puicuţa asta îl sperie 
cu ochi ei goi, largi, ca ai unei statui. Şi are ceva îndesat la 
centură. Ceva negru. Să fie oare un cuțit? Vreun fel de 
pumnal? 

— Şi n-am să mă lupt, pentru că n-o să meargă. 

— Or să încuie uşa, aşa-i? întreabă Doc nervos. Adică, 
polițaii or să încuie uşa. 

— Aşa-mi închipui, zice Beezer, neluându-şi ochii de la 
Tansy Freneau. Dar dacă oamenii ăştia îl vor pe Potter, or să-l 
aibă pe tavă. UVită-te la ei, pentru Dumnezeu. Sunt vreo două 
sute. 

Tansy se opreşte, ținând în continuare laţul în aer. 

— Aduceţi-l afară, zice ea. 

Vocea ei e mai puternică decât ar trebui să fie, ca şi când 
cine ştie ce doctor i-a ascuns cu viclenie un dispozitiv de 
amplificare în gât. 

— Aduceţi-l afară. Daţi-ne ucigaşul! Doodles scandează şi 
ea. 

— Aduceţi-l afară! Şi Teddy: 

— Daţi-ne ucigaşul! 


Şi Freddy: 

— Aduceți-l afară! Daţi-ne ucigaşul! 

Şi-apoi ceilalți. Ar putea foarte bine să fie coloana sonoră a 
emisiunii Tirada bursucului a lui George Rathbun, numai că 
în loc de „Blochează şutul ăla!” sau „Arată-le, Wisconsin!”, 
aceştia strigă: „ADUCEȚI-L AFARĂ! DAȚI-NE UCIGAŞUL!” 

— Or să pună mâna pe el, murmură Beezer. Se întoarce 
spre oamenii lui, cu ochii deopotrivă crânceni şi speriați. Pe 
frunte are broboane mari, perfecte de sudoare. După ce-o să-i 
întărâte bine de tot, femeia o să vină şi ei or s-o urmeze fără să 
ezite. Să nu fugiți, nici măcar să nu lăsați braţele jos. lar dacă 
vă apucă, să nu vă opuneți. 

Dacă vreți să vedeți lumina zilei de mâine, nu vă opuneți. 

Mulțimea stă cufundată până la genunchi într-o ceață 
deasă ca laptele covăsit, scandând: 

— ADUCEȚI-L AFARĂ! DAȚI-NE UCIGAŞUL! 

Wendell Green scandează alături de ei, dar asta nu-l 
împiedică să facă în continuare poze. 

Pentru că la dracu', un subiect ca ăsta se iveşte o dată-n 
viață. 


Dinspre uşa din spatele lui Beezer se aude un clic. Mda, au 
încuiat-o, îşi spune el. Mersi, potăilor. 

Dar e ivărul, nu încuietoarea. Uşa se deschide. Jack Sawyer 
păşeşte afară. Trece pe lângă Beezer fără să se uite sau să 
reacționeze când acesta mormăie: 

— Hei, amice, eu nu m-aş apropia de ea. 

Jack înaintează încet, dar fără să ezite în tărâmul nimănui 
dintre clădire şi ceata în fruntea căreia stă femeia aceea, 
Doamna Libertate, ţinând în mâna ridicată un ştreang şi nu o 
torță. În cămaşa lui simplă, gri, fără guler, şi pantaloni închişi 
la culoare, Jack seamănă cu un cavaler dintr-o veche poveste 
romantică înaintând pentru a face o cerere în căsătorie. Florile 
pe care le ţine în mână sporesc această impresie. Boboceii 
aceştia albi sunt ceea ce Speedy i-a lăsat lângă chiuveta din 
baia lui Dale, un buchet de flori albe imposibil de frumos 
mirositoare. 


Sunt lalele şi provin din Teritorii. Speedy nu i-a lăsat nici-o 
explicație despre modul în care să le folosească, însă lui Jack 
nici nu-i trebuie vreuna. 


Mulțimea se cufundă în tăcere. Numai Tansy, rătăcită în 
lumea pe care Gorg a fabricat-o pentru ea, continuă să 
scandeze: Aduceţi-l afară! Daţi-ne ucigaşul!Nu se opreşte 
până când Jack nu a ajuns chiar în faţa ei, iar el nu se 
amăgeşte singur crezând că chipul lui arătos sau figura sa 
neînfricată este cea care pune capăt acelor sloganuri prea 
puternic repetate. Mirosul florilor face asta, mirosul lor dulce 
şi vibrant, exact opusul putorii cărnoase care plana deasupra 
Ed's Eats. 

Ochii ei se curăţă... puţin, măcar. 

— Adu-l afară, îi spune lui Jack. Aproape o întrebare. 

— Nu, răspunde el, şi cuvântul e plin de-o tandreţe care-ţi 
sfâşie inima. Nu, draga mea. 

În spatele lor, Doodles Sânger se gândeşte brusc la tatăl ei 
pentru prima dată în, poate, douăzeci de ani şi începe să 
plângă. 

— Adu-l afară, imploră Tansy. Acum i se umplu şi ei ochii 
de lacrimi. Adu afară monstrul care mi-a omorât copilaşul. 

— Dacă l-aş avea, poate că aş face-o, zice Jack. Poate că 
atunci aş face-o. - Deşi ştie că nu e aşa. - Dar omul pe care-l 
avem nu e cel pe care-l vrei. Nu el e făptaşul. 

— Dar Gorg a spus... 

lată un cuvânt pe el îl ştie. Unul dintre cuvintele pe care 
Judy Marshall a încercat să le reprime. Jack, nu în Teritorii, 
dar nici cu totul în lumea asta, acum, întinde mâna şi scoate 
pana de la centura ei. 

— Gorg ţi-a dat asta? 

— Da... 

Jack o aruncă pe jos, apoi o calcă în picioare. Pentru o clipă, 
are impresia - ştie - că o simte cum zumzăie furioasă sub 
talpa pantofului lui, ca o viespe pe jumătate zdrobită. Apoi 
rămâne nemişcată. 


— Gorg minte, Tansy. Orice ar fi Gorg, minte. Omul 
dinăuntru nu e făptaşul. 

Tansy scoate un vaier prelung şi aruncă frânghia. În spatele 
ei, mulțimea suspină. 

Jack o cuprinde cu brațul şi se gândeşte din nou la 
demnitatea îndurerară a lui George Potter; se gândeşte la toți 
cei rătăciți, luptându-se să înainteze fără ca măcar o singură 
dată zorii clari ai Teritoriilor să le lumineze calea. O strânge în 
braţe, simțind miros de transpiraţie şi durere şi nebunie şi 
brandy cu cafea. 

Jack îi şopteşte la ureche: 

— O să-l prind eu pentru tine, Tansy. Ea se îndreaptă de 
spate. 

— Tu... 

— Da. 

— Tu... promiți? 

— Da. 

— Nu el e făptaşul? 

— Nu, draga mea. 

— Juri? 

Jack îi dă lalelele şi spune: 

— Pe numele mamei mele. 

Femeia îşi apropie fața de flori şi inspiră profund. Când 
ridică din nou capul, Jack vede că senzația de pericol a 
părăsit-o, nu însă şi nebunia. Ea se numără acum printre cei 
rătăciți. Ceva i-a venit de hac. Poate dacă e prins Pescarul, 
acest ceva o va lăsa în pace. Lui Jack i-ar plăcea să creadă 
asta. 

— Cineva trebuie s-o ducă pe doamna acasă, zice Jack. 
Vorbeşte cu o voce blândă, colocvială, însă tot ajunge la 
mulțime. 

— E foarte obosită şi tristă până peste cap. 

— O duc eu, zice Doodles. Obrajii ei sclipesc de lacrimi. O 
duc cu camioneta lui Teddy, iar dacă el n-o să-mi dea cheile, o 
să-i dau una de-o să se ducă de-a berbeleacul. O să... 

Şi-acela e momentul în care scandarea reîncepe, de data 
asta din spatele mulțimii: 


— Aduceţi-l afară! Daţi-ne ucigaşul! Daţi-ni-l pe Pescar! 
Aduceți-l afară pe Pescar! 

La început, se aude o singură voce, dar apoi alte câteva 
glasuri ezitante se alătură, creând o armonie. 

Stând tot cu spatele lipit de cărămizi, Beezer St Pierre zice: 

— A, căcat. Uite c-o luăm de la capăt. 


Jack i-a interzis lui Dale să vină în parcare cu el, spunând 
că la vederea uniformei lui mulțimea ar putea s-o ia razna. N- 
a pomenit de bucheţelul cu flori pe care-l primise, şi Dale nici 
nu l-a observat; era prea îngrozit de ideea că-l va pierde pe 
Potter în primul linşaj din Wisconsin din noul mileniu. L-a 
urmat pe Jack la parter, totuşi, şi a pus stăpânire pe vizorul 
uşii, având în fața celorlalți avantajul vârstei. 

Ceilalți membri ai Poliției French Landing sunt încă la etaj, 
uitându-se afară pe geamurile sălii de recreere. Henry i-a 
cerut lui Bobby Dulac să-i comenteze evenimentele pe măsura 
desfăşurării lor. Chiar şi aşa îngrijorat cum este pentru Jack 
(Henry crede că sunt cel puţin 40% şanse ca mulțimea fie să-l 
calce în picioare, fie să-l sfâşie de viu), Henry e amuzat şi flatat 
să vadă că Bobby îl imită pe George Rathbun fără să-şi dea 
seama. 

— Bine, Hollywood e-acolo afară... se apropie de femeie... 
niciun semn de teamă... restul păstrează tăcerea... Jack şi 
femeia par să vorbească... Şi Doamne Dumnezeule, Jack îi dă 
un buchet de flori! Ce tactică! 

„Tactică” e unul dintre termenii sportivi preferați ai lui 
George Kathbun, cum ar fi în: „Tactica echipei Brew de-a lovi 
şi-a fugi a dat „în nou greş ieri-seară în Miller Park.” 

— Femeia se întoarce din drum! ţipă Bobby, jubilând. Îl 
apucă pe Henry de umăr şi-l scutură. Fir-ar să fie, cred că s-a 
terminat! Cred că Jack i-a potolit! 

— Până şi un orb ar vedea că pe ea a potolit-o, zice Henry. 

— Şi tocmai la timp, completează Bobby. Uite-i pe cei de la 
Channel Five şi mai e un furgon cu un stâlp din-ăla portocaliu 
mare pe el... Fox-Milwaukee, cred... şi... 


— Aduceţi-l afară!începe să strige o voce din mulțime. Pare 
înşelată şi indignată. Daţi-ne ucigaşul! Daţi-ni-l pe Pescar! 

— O, nuuu! face Bobby, semănând chiar şi acum cu George 
Rathbun, spunându-le ascultătorilor de dimineaţă târziu cum 
încă un miting „bursucesc” a început să se fâsâie. Nu 
acuuuum, nu când ăştia de la TV sunt aici! Asta-i... 

— Aduceți-l afară pe Pescar! 

Henry ştie deja cine strigă. Chiar şi prin două straturi de 
sticlă ranforsată, țipătul ăla ascuţit, pițigăiat, e imposibil de 
confundat. 


Wendell Green îşi înțelege meseria - nu face nici măcar 
greşeala de-a se gândi că nu o înțelege. Meseria lui e să 
raporteze ştirile, să analizeze ştirile, uneori să fotografieze 
ştirile. Meseria lui nu este să facă ştirile. Dar în seara asta nu 
se poate abține. E pentru a doua oară în ultimele 
douăsprezece ore când o ştire care poate da tonul unei cariere 
strălucite i-a fost întinsă sub nasul vorace numai ca să fie 
trasă înapoi în ultima secundă. 

— Aduceţi-l afară! urlă Wendell. 

Forţa crudă a vocii sale îl surprinde, apoi îl înfiorează. 

— Daţi-ne ucigaşul! Daţi-ni-l pe Pescar! 

Sunetul altor voci care se alătură alei sale îi oferă un flux 
incredibil de adrenalină. Este, cum ar fi zis vechiul lui coleg de 
cameră, o adevărată buşeală la boaşe. Wendell face un pas în 
față, umflându-şi pieptul, înroşindu-se, încrederea crescând în 
el. E vag conştient că furgonul Action News Five încă rulează 
încet spre el prin mulțime. Curând, prin ceață vor străluci 
reflectoare puternice; curând, la lumina lor aspră aparatele de 
filmat vor filma. Şi ce dacă? Dacă femeia în tricou mânjit de 
sânge se dovedeşte în cele din urmă prea fricoasă ca să-şi 
apere propriul copil, o va face Wendell în locul ei! Wendell 
Green, un exemplu strălucit al responsabilității civice! Wendell 
Green, conducător al oamenilor! 

Începe să ridice şi să coboare aparatul foto. E surescitat. Ca 
şi când ar fi din nou în colegiu! La un concert Skynyrd! 
Drogat! E ca şi când... 


În faţa ochilor lui se produce o străfulgerare puternică. Apoi 
luminile se sting. Toate. 


— L-A LOVIT ARNIE CU LANTERNA! strigă Bobby. 

Îl apucă pe unchiul orb al lui Dale de umeri şi-l roteşte într- 
un cerc amețitor. O aromă grea de Aqua Velva coboară spre 
Henry, care ştie că Bobby îl va săruta pe ambii obraji, în stil 
franțuzesc, cu o secundă înainte ca Bobby chiar să o facă. lar 
când Bobby reîncepe să comenteze evenimentele, pare la fel de 
euforic ca şi George Rathbun în acele rare ocazii când echipa 
locală înfruntă soarta şi pune mâna pe aur. 

— Îți vine să crezi, Ungurul Nebun l-a lovit cu scumpa lui 
lanternă şi... GREENE LA PĂMÂNT! UNGURU ALA TICĂLOS L-A 
PUS LA PODEA PE CEL MAI CRETIN REPORTER! BRAVO ȚIE, 
HRABOWSKI! 

De jur împrejurul lor, poliţiştii ovaţionează cât îi ţin 
plămânii. Debbi Anderson începe să scandeze We Are the 
Champions şi alte voci îi vin imediat în ajutor. 

Astea sunt zile ciudate în French Landing, gândeşte Henry. 
Stă cu mâinile în buzunare, zâmbind, ascultând tărăboiul. 
Zâmbetul e absolut sincer; Henry e fericit. Dar, în suflet, mai e 
şi neliniştit. Se teme pentru Jack. 

Se teme, de fapt, pentru ei toți. 


— Bine lucrat, omule, îi zice Beezer lui Jack. Adică, jos 
pălăria. Jack încuviințează. 

— Mersi. 

— N-o să te mai întreb o dată dacă ăla e făptaşul. Dacă tu 
spui că nu-i, atunci nu-i. Dar orice am putea face ca să te 
ajutăm să-l găseşti pe adevăratul făptaş, doar spune-ne. 

Ceilalți membri ai Thunder Five mormăie în semn de 
aprobare; Kaiser Bill îl loveşte pe Jack prieteneşte peste umăr. 
Probabil că locul se va învineți. 

— Mersi, zice Jack din nou. 

Înainte să apuce să bată la uşă, aceasta se deschide. Dale îl 
apucă şi-i oferă o îmbrățişare zdrobitoare. Când piepturile li se 
ating, Jack simte inima lui Dale cum bate tare. 


— M-ai scăpat de belea, îi zice Dale la ureche. Orice pot să 
fac pentru tine... 

— Poţi să faci ceva, da, zice Jack, trăgându-l înăuntru. Am 
văzut încă o maşină de poliție în spatele microbuzului TV. Nu 
sunt sigur, dar cred că era albastră. 

— O-ho, face Dale. 

— O-ho, chiar aşa. Îmi trebuie cel puţin douăzeci de minute 
cu Potter. S-ar putea să nu ne alegem cu nimic, dar s-ar putea 
să ne alegem cu multe. Îi poţi reţine pe Brown şi Black 
douăzeci de minute? 

Dale îi oferă prietenului său un zâmbet mic şi sumbru. 

— O să mă asigur că ai o jumătate de oră. Minimum. 

— Minunat. Şi mai ai înregistrarea apelului dat de Pescar la 
911? 

— S-a dus cu restul dovezilor pe care le aveam după ce 
Brown şi Black au preluat cazul. A luat-o un ofițer în 
dimineaţa asta. 

— Dale, nu! 

— Uşurel, băiete. Am o copie pe casetă; e-n siguranţă în 
biroul meu. 

Jack îşi mângâie pieptul. 

— Să nu mă mai sperii aşa. 

— Scuze, zice Dale, gândind: După ce te-am văzut acolo 
afară, n-aş fi spus că te poţi teme de ceva. 

La jumătatea scărilor, Jack îşi aminteşte că Speedy i-a spus 
că se poate folosi ceea ce-i fusese lăsat în baie de două ori... 
Însă i-a dat florile lui Tansy Freneau. Căcat. Apoi îşi face 
mâinile căuş la nas, inspiră şi miroase. 

Poate că, totuşi, le mai are. 


17 


George Potter stă pe prici în a treia celulă de arest de pe 
coridorul scurt care miroase a urină şi dezinfectant. Se uită pe 
geam în parcarea care a fost în ultimul timp scena atât de 
multor dovezi de surescitare şi care este încă plină de oameni 


debusolaţi. Nu se întoarce când aude paşii lui Jack 
apropiindu-se. 

Mergând într-acolo, Jack trece pe lângă două pancarte. UN 
APEL ÎNSEAMNĂ UN APEL, spune prima. ÎNTÂLNIREA A.A. 
LUNI LA 7. P.M., ÎNTÂLNIREA N.A. MARŢI LA 8 P.M., spune a 
doua. Mai sunt o țâşnitoare prăfuită şi-un stingător de 
incendii antic, pe care un glumeț l-a etichetat cu GAZ 
ILARIANT. 

Jack ajunge la zăbrelele celulei şi loveşte în una cu cheia sa 
de la casă. Potter se întoarce în sfârşit cu spatele la geam. 
Jack, încă în starea de hiperconştientizare pe care acum o 
recunoaşte ca fiind un soi de reziduu Teritorial, ştie adevărul 
esențial al omului dintr-o singură privire. 1 se citeşte în ochii 
afundaţi şi-n cearcănele negre de sub ei; i se citeşte în obrajii 
supți şi-n tâmplele uşor scobite cu ale lor delicate cuibuşoare 
de vene; i se citeşte în proeminenţa ascuţită a nasului. 

— Salut, domnule Potter, zice el. Vreau să stăm de vorbă şi 
trebuie să ne grăbim. 

— Mă vor, remarcă Potter. 

— Da. 

— Poate-ar fi trebuit să-i laşi să mă ia. Încă trei-patru luni 
şi oricum ies din cursă. 

În buzunarul de la piept are cartela magnetică pe care i-a 
dat-o Dale şi Jack se foloseşte de ea ca să deschidă uşa celulei. 
Se aude un scrâşnet aspru atunci când aceasta se mişca pe 
şinele ei scurte. Când Jack scoate cartela, scrâşnetul 
încetează. Jos, în sala de recreere, un beculeț chihlimbariu 
marcat CA. 3 se aprinde. 

Jack intră şi se aşază pe capătul priciului. A pus inelul cu 
chei în buzunar, nedorindu-şi ca izul metalic să afecteze 
parfumul lalelelor. 

— La ce-l ai? 

Fără să întrebe de unde ştie Jack, Potter ridică o mână 
mare şi noduroasă - mână de tâmplar - şi se atinge la plex. 
Apoi o lasă să cadă. 

— A început în burtă. Asta era acum cinci ani. Am luat 
pastilele şi am făcut injecţiile ca un băiat cuminte. La Riviere, 


acolo eram. Chestiile alea... omule, vomitam prin tot locul. În 
colțuri şi cam peste tot. O dată am vomitat în pat şi nici nu 
mi-am dat seama. M-am trezit a doua zi dimineață cu vomă 
uscată pe piept. Ştii ceva despre asta, fiule? 

— Mama a avut cancer, zice Jack încet. Când eu avem 
doisprezece ani. Apoi a dispărut. 

— A mai trăit cinci ani? 

— Mai mult. 

— Ce noroc, zice Potter. Dar, în cele din urmă, a răpus-o, 
nu? 

Jack încuviințează. 

Potter încuviințează şi el. Nu sunt ei încă buni prieteni, dar 
într-acolo se îndreaptă. Aşa operează Jack, aşa a operat 
mereu. 

— Căcatul ăla îţi intră-n corp şi aşteaptă, îi spune Potter. 
Teoria mea e că niciodată nu pleacă, nu cu adevărat. În orice 
caz, am terminat-o cu injecțiile. Am terminat-o şi cu pastilele. 
Mai puțin una care-mi ia durerea. Am venit aici pentru final. 

— De ce? 

Ăsta nu e-un lucru pe care Jack are nevoie să-l ştie şi 
timpul e scurt, însă asta e tehnica lui şi nu va renunța la ceea 
ce dă roade doar pentru că sunt două capete pătrate de la 
poliția statală la parter, aşteptând să-i ia materialul de lucru. 
Dale va trebui să-i ţină la respect, atâta tot. 

— Pare un orăşel frumuşel. Şi-mi place fluviul. Mă duc 
acolo în fiecare zi. Îmi place să privesc soarele în apă. Uneori 
mă gândesc la toate muncile pe care le-am făcut - Wisconsin, 
Minnesota, Illinois -, alteori nu mă gândesc la nimic. Alteori 
stau doar pe mal şi mă simt liniştit. 

— În ce domeniu ai lucrat, domnule Potter? 

— Am început ca dulgher, exact ca lisus. Am avansat la 
constructor, apoi m-am îngrăşat de nu mă mai încăpeau sacii. 
Când i se întâmplă asta unui constructor, de obicei începe să 
se prezinte drept contractor. Am făcut trei-patru milioane de 
dolari, aveam un Cadillac, aveam o femeie tânără care mă 
ducea în cârcă acasă în serile de vineri. O femeiuşcă 
frumuşică. Nu aveam probleme. Apoi am pierdut totul. Cel 


mai mult am simţit lipsa Cadillacului. Îmi producea plăcere 
mai repede ca femeia. După aia am primit vestea proastă şi 
am venit aici. Se uită la Jack. 

— Ştii ce cred uneori? Că French Landing e aproape de-o 
lume mai bună, una în care lucrurile arată şi miros mai bine. 
Unde oamenii poate că se comportă mai bine. Nu mă învârt în 
jur cu oamenii - nu-s genul de persoană prietenoasă -, dar 
asta nu înseamnă că nu simt unele lucruri. Mi-a intrat în cap 
ideea că nu e prea târziu să fiu cumsecade. Crezi că-s nebun? 

— Nu, îi spune Jack. În linii mari, pentru asta am venit şi 
eu aici. Să-ţi spun cum stau lucrurile cu mine. Ştii cum, 
atunci când pui o pătură subţire într-un geam, soarele încă 
mai trece prin ea? 

George Potter se uită la el cu ochi care, brusc, au prins 
viață. Jack nici măcar nu trebuie să-şi termine ideea, ceea ce-i 
bine. A găsit lungimea de undă - aproape întotdeauna o 
găseşte, ăsta-i darul lui - şi acum e timpul să treacă la treabă. 

— Tu chiar ştii, zice Potter simplu. Jack încuviințează. 

— Ştii de ce eşti aici? 

— Ei cred că am omorât copilul doamnei ăleia. Potter 
înclină din cap către geam. 

— Aia de-afară care ţinea ştreangul în aer. Nu am făcut-o. 
Asta-i ceea ce ştiu. 

— Bine, e-un început. Acum, ascultă-mă. 

Foarte încet, Jack prezintă înşiruirea de întâmplări care au 
făcut ca Potter să ajungă în această celulă. Fruntea lui Potter 
se încruntă în timp ce Jack vorbeşte şi mâinile sale mari se 
frâng. 

— Railsback! zice el într-un final. Trebuia să ştiu! Bătrân 
băgăreţ, care-ntotdeauna pune întrebări, te întreabă dacă nu 
vrei să joci cărți sau poate nişte biliard sau, ştiu eu, 
Parcheesi2 pentru numele lui Dumnezeu! Nu ştie decât să 
pună întrebări. Băgăreț afurisit... 

Mai are de spus multe în sensul ăsta, şi Jack îl lasă să 
continue o vreme. Cu sau fără cancer, bătrânului acestuia i s- 
a întrerupt rutina zilnică fără prea multă milă şi are nevoie 
să-şi verse puţin năduful. Dacă Jack îl întrerupe pentru a 


câştiga timp, îl va pierde ca aliat. E greu să fii răbdător (cum îi 
reține Dale pe nemernicii ăia doi? Jack nici măcar nu vrea să 
ştie), însă răbdarea e necesară. Când Potter începe să-şi 
lărgească ţinta atacului, însă (Morty Fine e vinovat de abuz, la 
fel ca şi Irv Throneberry, amicul lui Andy Railsback), Jack 
intervine. 

— Ideea, domnul Potter, e că Railsback a urmărit pe cineva 
în camera ta. Nu, nu aşa trebuie spus. Railsback a fost condus 
în camera ta. 

Potter nu răspunde. Stă doar acolo şi îşi priveşte mâinile. 
Dar încuviințează. E bătrân, e bolnav şi boala i se agravează, 
dar nu e nici pe departe prost. 

— Persoana care l-a condus pe Railsback este aproape cu 
certitudine aceeaşi persoană care a pus pozele cu copiii morți 
în dulapul tău. 

— Mda, pare logic. lar dacă avea poze cu copiii morți, 
probabil că el e ăl' de i-a omorât. 

— Aşa-i. Aşa că trebuie să-ntreb... 

Potter flutură nerăbdător mâna. 

— Cre' că ştiu ce tre' să-ntrebi. Cui de prin părțile astea i-ar 
plăcea să-l vadă pe Chicago Potsie atârnat de gât în ştreang. 
Sau de boagşe. 

— Exact. 

— Nu vreau să-ți bag bătu la roată, băiete, dar nu mă pot 
gândi la nimeni. 

— Nu? Jack ridică sprâncenele. N-ai făcut niciodată afaceri 
pe-aici, n-ai construit o casă sau un teren de golf? 

Potter ridică fruntea şi-i oferă lui Jack un rânjet. 

— Sigur că am făcut. De unde crezi că ştiam cât de frumos 
e-aici? Mai ales vara? Ştii partea aia din oraş pe care-o 
numesc Libertyville? Aia cu toate străzile alea vechi cu nume 
cum ar fi Camelot şi Avalon? 

Jack încuviințează. 

— Eu am construit jumate din alea. Prin anii şaptezeci. Pe- 
atunci era un tip pe-aici... un păcălici pe care-l ştiam din 
Chicago... sau credeam că-l ştiu... Era şi el în branşă? 


Această ultimă întrebare pare să şi-o fi adresat sieşi. În 
orice caz, scutură scurt din cap. 

— Nu-mi amintesc. Oricum, nu contează. Cum să conteze? 

Tipului îi mergea bine pe-atunci; probabil că acum e mort. 
A fost cu mult timp în urmă. 

Dar Jack, care interoghează aşa cum Jerry Lee Lewis cânta 
odinioară la pian, crede că, din contră, contează. În porţiunea 
de obicei slab luminată a minţii sale, unde intuiţia şi-a făcut 
cartier general, becurile prind viață. Nu multe încă, dar nici 
puţine. 

— Un păcălici, zice el, ca şi când n-ar mai fi auzit niciodată 
cuvântul. Ce-i asta? 

Potter îi aruncă o privire scurtă, iritată. 

— Un cetățean care... păi, nu tocmai un cetățean. Cineva 
care cunoaşte oameni cu legături. Sau poate pe care, uneori, 
oamenii cu legături îl sună. Poate că-şi fac reciproc favoruri. 
Un păcălici. Nu-i cea mai bună poziţie din lume. 

Nu, îşi spune Jack, dar păcălicind te alegi c-un Cadillac 
care-ţi aduce plăceri imediate. 

— Şi tu erai un păcălici, George? 

Acum trebuie să se apropie mai mult. Aceasta nu-i o 
întrebare pe care Jack să o poată adresa „domnului” Potter. 

— Poate, zice Potter după o pauză de gândire intensă. Poate 
că eram. Pe când mă aflam în Chicago. În Chicago, trebuia să 
te faci luntre şi punte dacă voiai să pui mâna pe marile 
contracte. Nu ştiu cum merg acum lucrurile acolo, dar pe- 
atunci un contractor nepătat era un contractor sărac. 
Înţelegi? 

Jack încuviințează. 

— Cea mai mare afacere pe care am dus-o la bun sfârşit a 
fost un cartier rezidenţial în partea de sud a Chicagoului. 
Exact ca-n cântecul ăla despre Leroy Brown cel rău, rău. 

Potter chicoteşte aspru. Pentru o clipă, nu se gândeşte la 
cancer sau la acuzaţii false sau la faptul că mai lipsise puţin 
să fie linşat. Trăieşte în trecut şi, deşi s-ar putea să fie puţin 
cam neîngrijit, trecutul este totuşi mai bun decât prezentul - 


priciul prins cu lanţuri de zid, toaleta de fier, cancerul care i se 
răspândeşte prin mațe. 

— Mamă, aia a fost mare, nu te aburesc. O grămadă de 
bani federali, dar mahării locului hotărau unde să se ducă 
mălaiul. lar eu şi tipu' ăstălalt, păcăliciul, noi eram prinşi în 
horă... 

Se opreşte, uitându-se la Jack cu ochii larg deschişi. 

— Căcat împrăştiat, ce-i cu tine, eşti magician? 

— Nu ştiu la ce te referi. Nu fac decât să stau aici. 

— Tipu' ăla a fost tipu' care-a apărut aici. Ăla a fost 
păcăliciul! 

— Te-am pierdut, George. 

Dar Jack crede că nu e chiar aşa. Şi, deşi începe să se simtă 
emoționat, nu lasă să se vadă mai mult decât a lăsat-o să se 
vadă atunci când barmaniţa i-a spus despre trucuşorul cu 
ciupitul nasului al lui Kinderling. 

— Probabil că nu-i nimic, zice Potter. Omu' avea destule 
motive să nu-i placă de mine, da' tre' că-i mort acum. Ar avea 
optzeci şi ceva de ani, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Vorbeşte-mi despre el, zice Jack. 

— Era un păcălici, repetă Potter, ca şi când asta ar explica 
totul. Şi probabil că a dat de belea în Chicago sau undeva pe 
lângă Chicago, pentru că, atunci când a venit aici, sunt 
aproape sigur că folosea un alt nume. 

— Când i-ai suflat afacerea cu locuinţele, George? 

Potter zâmbeşte, şi ceva în privința mărimii dinţilor săi şi-a 
felului în care par să-i iasă din gingii îi permite lui Jack să 
vadă cât de repede moartea aleargă spre acest om. Simte un 
uşor fior, însă îi răspunde cat mai degajat la zâmbet. Şi asta 
face parte din modul în care operează el. 

— Dac-o să vorbim despre păcăleli şi suflări, mai bine 
spune-mi Potsie. 

— Bine, Potsie. Când ai dat peste tipu' ăsta în Chicago? 

— Asta-i uşor, zice Potter. Când s-a ţinut licitaţia era vară, 
dar mahării încă mai vociferau despre cum hipioții au venit în 
oraş cu un an înainte şi le-au învinețit ochii poliţiştilor şi 
primarului. Aşa că aş zice 1969. Ce s-a întâmplat a fo că îi 


făcusem licitantului un mare favor şi-i mai făcusem unul şi 
bătrânei care trăgea la cântat în Comisia pentru Apărarea 
Egalităţii de şanse pe care o înființase primarul Daley. Aşa că, 
atunci când a început licitația, oferta mea a avut parte de 
tratament special. Tipu' ăstălalt - păcăliciul - n-am nici-o 
îndoială că oferta lui a fost mai proastă. Ştia cum să se-nvârtă 
şi probabil că avea propriile lui contacte, dar de data asta eu 
eram privilegiatul. 

Zâmbeşte. Dinţii aceia oribili apar, apoi dispar din nou. 

— Oferta păcăliciului? S-a pierdut cumva. A ajuns prea 
târziu. 

Ghinion. Chicago Potsie primeşte contractul. Apoi, după 
patru ani, păcăliciul îşi face iar apariţia, ofertând pentru 
contractul Libertyville. 

Numai că atunci când l-am înfrânt, totul a fost la vedere. N- 
am tras nici-o sfoară. L-am întâlnit în barul hotelului Nelson 
în seara de după atribuirea contractului, din pură întâmplate. 
Şi-mi zice: „Tu eşti ăla din Chicago.” Şi eu zic: „Sunt mulți 
oameni în Chicago.” Ei, tipu' ăsta era un păcălici, da' era un 
păcălici înfricoşător. Emana un miros urât. Mai bine de atât 
nu ştiu să spun. Oricum, în zilele alea eram mare şi puternic, 
puteam să fiu rău, dar de data aia am fost destul de paşnic. 

„Mda”, zice el, „Îs mulţi oameni în Chicago, da' numa' unu' 
care m-a păcălit. Încă mă resimt de pe urma faptei ăleia, 
Potsie, şi am o memorie lungă.” 

Oricând altcândva, oricine altcineva ar fi fost, l-aş fi întrebat 
cât de bună i-ar fi rămas memoria după ce era dat cu capul de 
podea, da' cu el... doar am înghițit-o. N-am mai schimbat 
niciun cuvânt. El a ieşit din bar. Nu cred că l-am mai văzut 
vreodată, dar am auzit despre el din când în când cât am 
lucrat la contractul Libertyville. 

Cel mai adesea de la subordonații mei. Se pare că păcăliciul 
îşi construia şi el o casă în French Landing. Pentru pensie. Nu 
c-ar fi fost aproape de pensionare pe-atunci, da' nici în floarea 
vârstei nu mai era. Cincizeci, aş zice... Şi asta se-ntâmpla în 
72, 

— Construia o casă aici, în oraş, zice Jack meditativ. 


— Mda. Ş-avea şi un nume, ca una dintre casele alea 
englezeşti. The Birches, Lake House, Beardsley Manor, aşa 
ceva. 

— Ce nume? 

— La naiba, nu-mi amintesc nici măcar numele 
păcăliciului, cum te-aştepţi să-mi amintesc numele casei pe 
care-a construit-o? Da' un lucru îmi amintesc: niciunuia 
dintre subalternii mei nu-i plăcea. Avea o reputaţie... 

— Proastă? 

— Cea mai proastă. Au avut loc accidente. Un tip şi-a 
retezat mâna la un fierăstrău electric, aproape că a murit de 
hemoragie înainte să-l ducă la spital. Un altul a căzut de pe-o 
schelă şi-a paralizat... e ceea ce ei numesc cvadriplegic. Ştii ce- 
i asta? 

Jack încuviințează. 

— Singura casă despre care i-am auzit pe oameni zicând 
că-i bântuită încă dinainte să fie construită de tot. Am 
impresia c-a trebuit să termine mare parte din ea el însuşi. 

— Ce se mai spune despre casa asta? 

Jack pune întrebarea într-o doară, ca şi când nu i-ar păsa 
cine ştie cât, însă-i pasă mult de tot. N-a auzit până acum de- 
o aşa-numită casă bântuită în French Landing. Ştie că nu 
locuieşte aici de destul timp să audă toate poveştile şi 
legendele, dar ceva de felul ăsta... ai crede că ceva de felul ăsta 
ar ieşi printre primele la iveală. 

— A, omule, nu-mi amintesc. Doar că... 

Face o pauză, cu ochii uitându-se departe. În fața clădirii, 
mulțimea începe în sfârşit să se risipească. Jack se întreabă 
cum se descurcă Dale cu Brown şi Black. Timpul pare să 
gonească şi el încă n-a obținut ceea ce-i trebuie de la Potter. 
Ce are până acum abia ajunge să-i stârnească dorinţele. 

— Un individ mi-a spus că soarele nu străluceşte niciodată 
acolo nici chiar atunci când străluceşte, zice Potter dintr-o 
suflare. A zis că se află la scurtă distanță de drum, într-un 
luminiş, şi că ar trebui să aibă soare cel puţin cinci ore pe zi 
vara, dar, cine ştie cum... nu are. Zicea că oamenii îşi pierdeau 
umbrele, exact ca într-un basm, şi că nu le plăcea. Şi uneori 


auzeau un câine mârâind în pădure. Părea a fi unul mare. 
Unul rău. Dar nu l-au văzut niciodată. Ştii cum e, cred. 
Poveştile încep să circule şi-apoi se alimentează cumva cu 
propria lor substanţă... 

Umerii lui Potter se prăbuşesc brusc. Lasă capul în pământ. 

— Hei, asta-i tot ce-mi amintesc. 

— Cum îl chema pe păcălici pe când era în Chicago? 

— Nu-mi aduc aminte. 

Jack îşi bagă într-o clipă palmele desfăcute sub nasul lui 
Potter. Cu capul în pământ, Potter nu le vede până ce nu sunt 
acolo şi se trage în spate, icnind. Trage tare pe nas mirosul 
evanescent de pe pielea lui Jack. 

— Ce?... lisuse, ce-i asta? 

Potter apucă una din mâinile lui Jack şi miroase din nou, 
lacom. 

— Mamă, ce bine miroase. Ce-i? 

— Lalele, zice Jack, dar nu asta şi gândeşte. Ceea ce 
gândeşte este: Memoria mamei mele. Cum îl chema pe păcălici 
pe când era în Chicago? 

— E... ceva care sună ca un nume nemţesc. Beerstein. Nu-i 
tocmai ăsta, dar nici pe departe. Mai mult nu ştiu. 

— Beerstein, zice Jack. Şi cum îl chema când a ajuns în 
French Landing trei ani mai târziu? 

Imediat, pe scări se aud voce puternice, înflăcărate. 

— Nu-mi pasă! strigă cineva. 

Jack crede că e Black, cel mai oficios. 

— E cazul nostru, e prizonierul nostru şi-l luăm de aici! 
Acum! 

Dale: 

— Nu mă împotrivesc. Spun doar că hârtiile... 

Brown: 

— A, mă fut pe hârtii. Îl luăm cu noi. 

— Cum îl chema în French Landing, Potsie? 

— Nu pot să... 

Potsie ia din nou mâinile lui Jack. Mâinile lui Potsie sunt 
uscate şi reci. Miroase palmele lui Jack, cu ochii închişi. Când 
expiră prelung, zice: 


— Burnside. Grăsuliul Burnside. Nu c-ar fi fost grăsuliu. 
Porecla era o glumă. Cred că adevăratul lui prenume e posibil 
să fi fost Charlie. 

Jack îşi trage mâinile. Charles „Grăsuliul” Burnside. 
Cunoscut odinioară drept Beer Stein. Sau ceva ca Beer Stein. 

— ŞI casa? Cum îi zicea casei? 

Brown şi Black se apropie acum pe coridor, Dale urmându-i 
grăbit. Nu mai e timp, îşi spune Jack. Fir-ar să, fie, dacă aş 
mai fi avut măcar cinci minute... 

Si atunci Potsie zice: 

— Casa întunericului. Nu ştiu dacă aşa a botezat-o el sau 
dacă aşa au început s-o numească muncitorii, dar ăsta era 
numele, da-da. 

Ochii lui Jack se măresc. Imaginea livingului comod al lui 
Henry Leyden îi trece prin minte: stând cu un pahar lângă cot 
şi citind despre Jarndyce şi Jarndyce. 

— Ai spus cumva Casa umbrelor? 

— A întunericului, repetă Potsie cu iuțeală. Pentru că într- 
adevăr aşa era. Era... 

— O, Hristoase, fiu ceresc, zice unul dintre poliţiştii statali 
cu o voce țâfnoasă de „uite ce-a adus pisica-n casă” care-l face 
pe Jack să-i vină să-i rearanjeze fața. E vorba de Brown, dar 
când Jack ridică privirea, ochii săi dau de partenerul lui 
Brown. Coincidenţța numelui celuilalt ofițer îl face pe Jack să 
zâmbească!22. 

— Salut, băieţi, zice Jack, ridicându-se de pe prici. 

— Ce cauţi aici, Hollywood? zice Black. 

— Ardeam doar gazul şi vă aşteptam, spune Jack, şi surâde 
scânteietor. Presupun că-l vreţi pe omul ăsta. 

— Mare dreptate ai, mârâie Brown. lar dacă ne-ai stricat 
cazul... 

— Doamne, nu cred, zice Jack. 

E-o luptă, dar reuşeşte să atingă un ton de amabilitate. 
Apoi, lui Potsie: 

— O să fiți mai în siguranţă cu ei decât aici în French 
Landing, domnule. 

George Potter pare din nou pierdut. Resemnat. 


— Nu-mi pasă cine ştie cât, spune el, apoi zâmbeşte când îi 
vine un gând. Dacă bătrânul Grăsuliu e încă-n viaţă şi-o să 
dai peste el, poate-l întrebi dacă se mai resimte de pe urma 
păcălelii pe care i-am tras-o în '69. Şi transmite-i că Chicago 
Potsie îl salută. 

— Despre ce dracu' vorbeşti? întreabă Brown, încruntându- 
se. A scos cătuşele şi e clar că abia aşteaptă să le pună la 
încheieturile lui George Potter. 

— Despre vremuri demult apuse, zice Jack. 

Îşi îndeasă mâinile plăcut mirositoare în buzunare şi iese 
din celulă. Le zâmbeşte lui Brown şi Black. 

— Nu merită să vă ocupați mintea cu asta, băieți. 

Ofițerul Black se întoarce spre Dale. 

— Ai terminat-o cu cazul ăsta, zice el. Cuvintele astea-s 
destul de clare. Mai simplu nu ştiu cum să-ți explic. Aşa că 
spune-mi o dată pentru totdeauna, şerifule: Ai înțeles? 

— Sigur că da, zice Dale. Luaţi cazul şi spălați-vă cu el pe 
cap. Dar nu mai face pe ăla pe cal alb, bine? Dacă te aştepţi să 
stau pur şi simplu deoparte şi să las o mulțime de beţivi de la 
Sand Bar să-l scoată pe omul ăsta din Lucky's şi să-l linşeze... 

— Nu te pune într-o lumină mai proastă decât aia în care te 
afli deja, ripostează Brown. l-au aflat numele de pe frecvența 
radio a poliției. 

— Mă îndoiesc de asta, zice Dale încet, gândindu-se la 
mobilul drogatului luat cu împrumut din magazia cu dovezi. 

Black îl apucă pe Potter de umărul îngust, îl răsuceşte 
violent, apoi îi împinge atât de tare spre uşa de la capătul 
coridorului, că omul aproape cade la pământ. Potter îşi 
recapătă echilibrul, cu fața ridată plină de durere şi 
demnitate. 

— Ofițeri, zice Jack. 

Nu vorbeşte tare sau cu furie, însă amândoi ofițerii se 
întorc. 

— O singură dată să-l mai bruscațţi pe prizonier şi, din clipa 
când ați plecat, o să sun la Madison şi credeți-mă, ofițeri, 
baştanii de-acolo or să mă asculte. Aveţi o atitudine arogantă, 
coercitivă şi contraproductivă pentru rezolvarea acestui caz. 


Abilităţile voastre de cooperare interdepartamentală sunt 
inexistente. Aveţi un comportament lipsit de profesionalism, 
care aruncă o lumină foarte rea asupra statului Wisconsin. 
Aveţi două variante: fie o să vă comportați frumos, fie de 
vinerea viitoare o să căutați să vă angajaţi ca agenţi de pază 
pe undeva. 

Chiar dacă vocea lui rămâne egală de la început până la 
sfârşit, Black şi Brown par să se micşoreze pe măsură ce 
cuvintele îi ies pe gură. Când termină, statalii arată ca doi 
copii pedepsiți. Dale îl priveşte pe Jack cu admirație. Numai 
Potter pare neafectat; el se uită la mâinile sale încătuşate cu 
ochi ce ar putea fi la distanță de o mie de kilometri. 

— Acum, plecaţi, zice Jack. Luaţi-vă prizonierul, luați 
dosarele cazului şi căraţi-vă. 

Black deschide gura să vorbească, apoi o închide la loc. 
Pleacă. Când uşa se închide în urma lor, Dale se uită la Jack 
şi zice foarte încet: 

— Oau! 

— Ce? 

— Dacă nu ştii, spune Dale, eu n-o să-ţi spun. 

Jack ridică din umeri. 

— Potter îi va ţine ocupați, ceea ce nouă ne va da ocazia să 
facem puțină muncă adevărată. Dacă seara de-acum are o 
parte bună, asta este. 

— Ce ai aflat de la el? Ai aflat ceva? 

— Un nume. S-ar putea să însemne ceva. Charles Burnside. 
Poreclit Grăsuliul. Ai auzit de el? 

Dale scoate în afară buza de jos şi se trage gânditor de ea. 
Apoi îi dă drumul şi scutură din cap. 

— Numele în sine mi se pare vag cunoscut, dar asta s-ar 
putea să fie doar pentru că e aşa comun. Porecla, nu. 

— Era constructor, contractor în Chicago acum mai bine de 
treizeci de ani. După ce spune Potsie, cel puţin. 

— Potsie, zice Dale. 

Banda adezivă se desprinde pe la un colț al afişului cu UN 
APEL ÎNSEAMNĂ UN APEL şi Dale o netezeşte cu aerul unuia 
care nu ştie prea bine ce face. 


— V-aţi împrietenit binişor, nu? 

— Nu, zice Jack. Burnside e Grăsuliul. lar ofițerul Black nu 
e stăpânul Casei întunericului. 

— Ţi-ai pierdut minţile. Ce casă a întunericului? 

— Întâi de toate, e-un nume propriu. Casă, cu C mare. 
Casa întunericului. Ai auzit vreodată de-o casă numită aşa 
prin apropiere? 

Dale râde. 

— Doamne, nu. 

Jack îi întoarce zâmbetul, dar pe dată e vorba de zâmbetul 
pe care-l foloseşte la interogatorii, nu acela care spune „discut 
ceva cu prietenul meu”. Asta pentru că acum e-un ţopilist. ŞIi- 
a văzut o scânteiere ciudată în ochii lui Dale Gilbertson. 

— Eşti sigur? Nu te grăbi. Gândeşte-te bine. 

— Ti-am spus că nu. Prin părţile astea, oamenii nu dau 
nume caselor. O, mi se pare că bătrâna doamnă Graham şi 
doamna Pentle îi spun locuinţei lor de cealaltă parte a 
bibliotecii orăşeneşti Caprifoi, din pricina tufelor de caprifoi 
care împânzesc gardul din față, dar asta-i singura de prin 
părțile astea de care am auzit să aibă un nume. 

Din nou, Jack vede acea scânteiere. Potter e cel care va fi 
acuzat de crimă de către Poliția Statului Wisconsin, însă Jack 
n-a văzut acea scăpărare profundă în ochii lui Potter nici 
măcar o singură dată în timpul discuţiei lor. Asta pentru că 
Potter fusese sincer cu el. 

Dale nu este sincer. 

Dar trebuie să fiu blând cu el, îşi spune Jack. Pentru că el nu 
ştie că nu e sincer. Cum e posibil aşa ceva? 

Ca un răspuns, aude vocea lui Chicago Potsie: Un individ 
mi-a spus că soarele nu străluceşte niciodată acolo nici chiar 
atunci când străluceşte... Zicea că oamenii îşi pierdeau 
umbrele, exact ca într-un basm. 

Memoria e o umbră; orice polițist care încearcă să 
reconstituie o crimă sau un accident pe baza relatărilor 
contradictorii ale martorilor oculari ştie asta foarte bine. Oare 
aşa să fie Casa întunericului a lui Potsie? Ceva ce nu aruncă 
nici-o umbră? Răspunsul lui Dale (s-a întors acum drept cu 


fața la posterul care se desprinde şi lucrează la el la fel de 
serios cum ar lucra cu o victimă a unui atac de cord în stradă, 
făcându-i respirație gură la gură aşa cum scrie la carte, până 
la sosirea ambulanței) îi sugerează lui Jack că s-ar putea să 
fie ceva exact aşa. Acum trei zile nu şi-ar fi permis să ia în 
calcul o asemenea idee, dar în urmă cu trei zile nu se întorsese 
în Teritorii. 

— După spusele lui Potsie, locul ăsta şi-a dobândit 
reputația de casă bântuită încă dinainte să fie complet 
construit, spune Jack, forțând puţin nota. 

— Nu. 

Dale trece la afişul despre întâlnirile Alcoolicilor Anonimi şi 
Drogaţilor Anonimi. Examinează grav banda adezivă, fără să-l 
privească pe Jack. 

— Nu-mi sună deloc cunoscut. 

— Sigur? Un om aproape că a murit din cauza hemoragiei. 
Altul a căzut şi a paralizat. Oamenii s-au plâns - ascultă asta, 
Dale, că-i bună - aşa spune Potsie, oamenii s-au plâns că şi- 
au pierdut umbrele. Nu le vedeau nici la miezul zilei, când 
soarele strălucea cu putere maximă. Nu-i aşa că-i ciudat? 

— Ba cum să nu, dar eu nu-mi amintesc să fi auzit 
asemenea poveşti. 

Când Jack se apropie de Dale, acesta se îndepărtează. 
Aproape că spală putina, deşi şeriful Gilbertson nu e de obicei 
omul care să spele putina. E puţin comic, puţin trist, puţin 
oribil. Nu ştie că o face, Jack e sigur de asta. Există o umbră. 
Jack o vede şi, la un anumit nivel, Dale ştie asta. Dacă Jack I- 
ar forța prea tare, Dale va trebui să o vadă şi el... Şi Dale nu 
vrea asta. Pentru că e o umbră rea. E oare mai rău decât un 
monstru care ucide copii şi apoi mănâncă anumite părți din 
corpurile lor? Aparent, o parte din Dale aşa crede. 

L-aş putea face să vadă umbra aia, îşi spune Jack cu 
răceală. Să-i pun mâinile sub nas - mâinile mele mirosind a 
lalele - şi să-l fac să o vadă. O parte din el chiar vrea să o 
vadă. Partea de țopilist. 

Apoi o altă parte a minţii lui Jack se face auzită pe vocea 
tărăgănată a lui Speedy Parker pe care acum şi-o aminteşte 


din copilărie. L-ai putea face să aibă o cădere nervoasă, Jack. 
Dumnezeu ştie că e aproape de una, după toate prin câte a 
trecut de cân' a fo' răpit băiatu' Irkenham. Vrei să rişti asta? Şi 
pentru ce? N-a ştiut numele, în privința asta a fost sincer. 

— Dale? 

Dale îi aruncă lui Jack o privire iute şi luminoasă, apoi îşi 
fereşte ochii. Acea scurtă privire îi frânge inima lui Jack. 

— Ce-i? 

— Hai să mergem să bem o cafea. 

La această schimbare de subiect, pe fața lui Dale se vede o 
veselă uşurare. Îl loveşte pe Jack peste umăr. 

— Bună idee! 

A naibii de bună idee, chiar aici şi-acum, îşi zice Jack, apoi 
zâmbeşte. Sunt mai multe feluri de-a beli o pisică şi mai multe 
feluri de-a găsi o Casă a întunericului. A fost o zi lungă. E mai 
bine, poate, să lase asta deoparte. Cel puţin pentru seara asta. 

— Cum rămâne cu Railsback? întreabă Dale în vreme ce 
coboară scările. Mai vrei să vorbeşti cu el? 

— Absolut, răspunde Jack, cât poate de însufleţit, dar are 
puţine speranţe în legătură cu Andy Railsback, un martor ales 
care a văzut exact ceea ce Pescarul a vrut ca el să vadă. Cu o 
singură mică excepţie... poate. Papucul de casă. Jack nu ştie 
dacă asta va duce la ceva, dar e posibil. În sala de judecată, de 
pildă... ca legătură identificatoare... 

Asta n-o să ajungă niciodată în instanță şi-o ştii bine. S-ar 
putea chiar sa nu se termine săptămâna as... 

Gândurile îi sunt întrerupte de un val de sunet vesel când 
păşesc în combinaţia de cameră de recreere şi centru de 
dispecerat. Membrii Departamentului de Poliţie French 
Landing stau în picioare şi aplaudă. Henry Leyden stă şi el în 
picioare şi aplaudă. Dale se alătură curentului dominant. 

— Iisuse, băieți, încetaţi, zice Jack, râzând şi înroşindu-se 
în acelaşi timp. Dar n-o să încerce să se mintă, să-şi spună că 
nu-i face plăcere acel ropot de aplauze. Le simte căldura, simte 
lumina privirii lor. Lucrurile astea nu-s importante. Dar te fac 
să te simţi ca acasă, şi asta e important. 


Când Jack şi Henry ies din secția de poliție după o oră sau 
aşa ceva, Beezer, Mouse şi Kaiser Bill sunt încă acolo. Ceilalţi 
doi s-au întors pe Row să le pună la curent pe bătrânele 
doamne de acolo cu privire la evenimentele serii. 

— Sawyer, zice Beezer. 

— Da, răspunde Jack. 

— Orice putem face, omule. Pricepi asta? Orice. 

Jack se uită intens la motociclist, întrebându-se care o fi 
povestea lui... alta în afară de durere, adică. Durerea unui 
tată. Ochii lui Beezer rămân ațintiți asupra ochilor săi. Puțin 
într-o parte, Henry Leyden stă cu capul ridicat pentru a mirosi 
ceața de fluviu, murmurând din adâncul gâtului. 

— O să trec să văd ce face mama lrmei mâine pe la 
unsprezece, zice Jack. Crezi că tu şi prietenii tăi mă puteți 
aştepta la Sand Bar în jurul prânzului? Femeia locuieşte prin 
apropiere, am înțeles. O să vă fac cinste cu un rând de 
limonada. 

Beezer nu zâmbeşte, dar ochii i se încălzesc uşor. 

— Acolo o să fim. 

— Bine, zice Jack. 

— Vrei să-mi spui de ce? 

— Trebuie să găsim un loc. 

— Are legătură cu ucigaşul lui Amy şi al celorlalți copii? 

— Poate. 

Beezer încuviințează. 

— Mă mulțumesc cu „poate”. 


Jack conduce înapoi spre valea Norway încet, dar nu doar 
din cauza cetii. Deşi e încă seara devreme, e obosit ca un câine 
şi are o bănuială că Henry e şi el obosit. Nu pentru că e tăcut; 
Jack s-a obişnuit că ocazionalele perioade de latenţă ale lui 
Henry. Nu, e vorba de tăcerea din maşină. În împrejurări 
normale, Henry e-un neobosit ascultător de radio, reglând 
aparatul, pe rând, pe toate posturile din La Riviere, verificând 
KDCU de-aici din oraş, apoi extinzând aria, căutând prin 
Milwaukee, Chicago, poate chiar Omaha, Denver şi St Louis, 
dacă o permit condițiile meteorologice. Un aperitiv bop aici, o 


salată gospel acolo, poate o frântură de Perry Como taman la 
capătul scalei de reglaj: hot-diggity, dog-diggity, boom what-ya- 
do-to-me. Nu şi-n seara asta, însă. În seara asta, Henry stă 
doar tăcut pe partea lui de maşină, cu mâinile împreunate în 
poală. În cele din urmă, când nu mai au mai mult de trei 
kilometri până la aleea casei sale, Henry spune: 

— În seara asta îl lăsăm pe Dickens, Jack. Mă duc direct la 
culcare. 

Oboseala din vocea lui Henry îl uimeşte pe Jack, îl 
nelinişteşte. 

Henry nu pare în apele lui sau în ale vreunui alt personaj 
radiofonic de-al său; în momentul acesta pare doar bătrân şi 
obosit, aproape ajuns la capătul puterilor. 

— Asta am să fac şi eu, zice Jack, încercând să nu-şi lase 
îngrijorarea să i se citească în voce. Henry sesizează fiecare 
nuanţă a glasului. Asta-i ciudățenia lui. 

— Pot să întreb ce ai de gând să faci cu Thunder Five? 

— Nu-s tocmai sigur, zice Jack şi, poate pentru că e obosit, 
Henry înghite minciuna. Are de gând să-i pună pe Beezer şi 
amicii lui să caute locul despre care i-a spus Potsie, locul unde 
umbrele au obiceiul de-a dispărea. Asta cel puţin în anii 
şaptezeci. A mai avut de gând Şi să-l întrebe pe Henry dacă a 
auzit vreodată de o locuinţă din French Landing numită Casa 
întunericului. Dar nu acum. Nu după ce-a auzit ce frânt pare 
Henry. Mâine, poate. Aproape sigur, de fapt, pentru că Henry 
e-o resursă prea bună ca să n-o folosească. Însă e mai bine să- 
l lase să-şi încarce mai întâi bateriile. 

— Ai caseta, nu? 

Henry scoate puţin din buzunarul de la piept caseta cu 
înregistrarea apelului Pescarului la 911, apoi o vâră la loc. 

— Da, mamă. Dar nu cred că în seara asta pot asculta ce 
spune un ucigaş de copilaşi, Jack. Nici dacă intri şi asculți 
împreună cu mine. 

— Mâine va fi bine, spune Jack, sperând că, zicând asta, nu 
condamnă la moarte alți copii din French Landing. 

— Nu eşti prea sigur. 


— Nu, recunoaşte Jack, dar să asculți caseta cu urechi 
obosite ar putea face mai mult rău decât bine. Sunt sigur de 
asta. 

— Mâine la prima oră. Promit. 

Casa lui Henry e deja în față. Pare singură doar cu un bec 
aprins deasupra garajului, însă, sigur, Henry nu are nevoie de 
lumini înăuntru ca să-şi găsească drumul. 

— Henry, o să fii bine? 

— Da, zice Henry, însă lui Jack nu i se pare întru totul 
sigur. 

— Să-l laşi pe şobolan în seara asta, îi zice Jack cu 
fermitate. 

— Da. 

— La fel şi pe şeicul, şarmul, şocul. 

Buzele lui Henry se ridică într-un zâmbet uşor. 

— Nici măcar un promo făcut de George Rathbun pentru 
French Landing Chevrolet, unde preţul e rege şi tu nu plăteşti 
niciun ban dobândă în primele şase luni de la aprobarea 
creditului. Direct în pat. 

— Şi eu, zice Jack. 


Dar după o oră după ce s-a întins şi-a stins veioza de pe 
noptieră, Jack încă nu reuşeşte să adoarmă. Feţe şi voci i se 
rotesc în minte ca nişte minutare nebune de ceas. Sau ca un 
carusel într-un bâlci pustiu. 

Tansy Freneau: Adu afară monstrul care mi-a omorât 
copilaşul Beezer St Pierre: Trebuie să vedem cu evoluează 
lucrurile, nu? 

George Potter: Căcatul ăia îţi intră-n corp şi aşteaptă. Teoria 
mea e că niciodată nu pleacă, nu cu adevărat. 

Speedy, o voce din trecutul îndepărtat la genul de telefon 
care era de domeniul SF-ului atunci când Jack l-a întâlnit 
pentru întâia oară: Saltare, Jack Călătoru.... vorbind ca de la 
un țopilist la altul, fiule, cred că ar trebui să faci o vizită în baia 
şerifului Gilbertson. Chiar în clipa asta. 

Ca de la un ţopilist la altul, aşa-i. 


Şi mai mult ca orice, iar şi iar, Judy Marshall: Nu spui doar: 
Sunt pierdut şi nu ştiu să mă întorc - continui să mergi... 

Da, dar încotro continui să mergi? Încotro? 

Până la urmă, se ridică şi iese pe verandă cu perna la 
subsuoară. Noaptea e călduţă; în valea Norway, unde ceața a 
fost rară încă de la început, ultimele rămăşiţe ale ei au 
dispărut acum, purtate de-un blând vânt dinspre est. Jack 
ezită, apoi coboară scările, doar în chiloţi. Veranda nu e bună, 
însă. E locul unde a găsit cutia aia diavolescă cu timbre 
decupate din pliculeţe de zahăr. 

Merge pe lângă camionetă, pe lângă cuşca păsărilor şi intră 
pe terenul dinspre nord. Deasupra lui sunt un miliard de stele. 
Greierii zumzăie moale în iarbă. Poteca pe care a croit-o prin 
fân şi timoftică a dispărut sau poate că acum el intră pe teren 
printr-un alt loc. 

Puțin mai încolo, se întinde pe spate, îşi pune perna sub cap 
şi se uită în sus la stele. Dar pentru puțin timp, îşi spune. Doar 
până când vocile alea fantomă îmi pleacă din cap. Doar pentru 
puțin timp. 

Gândind asta, începe să moțăie. 

Gândind asta, trece dincolo. 

Deasupra sa, tiparul stelelor se schimbă. El vede cum se 
formează noile constelații. Ce-i aia, acolo unde cu o clipă 
înainte s-a aflat Carul Mare? Să fie oare Sacrul Opopanax? 
Poate că este. Aude un scârțâit jos, plăcut, şi ştie că e moara 
de vânt pe care a văzut-o când a trecut în dimineața asta, în 
urmă cu o mie de ani. Nu e nevoie să se uite « ea ca să fie 
sigur, cum nu e nevoie să se uite nici unde s-a aflat casa lui 
pentru a vedea că a devenit din nou un hambar. 

Scârț... scârț... scârț: mari vane de lemn rotindu-se în 
acelaşi vânt dinspre est. Numai că acum vântul e infinit mai 
dulce, infinit mai pur. Jack îşi atinge chiloţii şi simte o 
țesătură dură. În lumea asta nu există boxeri Jockey. Şi perna 
s-a schimbat. Buretele s-a transformat în pene de gâscă, însă 
tot comodă e. Mai comodă ca niciodată, de fapt. Dulce sub 
cap. 


— O să-l prind, Speedy, şopteşte Jack Sawyer în sus spre 
noile forme ale noilor stele. Cel puţin, o să încerc. 

Adoarme. 

Când se trezeşte, e dimineaţă devreme. Briza a dispărut. În 
direcția din care a venit, la orizont e o luminoasă linie 
portocalie - soarele e pe drum. E înţepenit şi-l doare fundul şi e 
ud de la rouă, însă e odihnit. Scârțâitul egal, ritmic, nu se mai 
aude, dar asta nu-l surprinde. A ştiut din momentul când a 
deschis ochii că se află iar în Wisconsin. Şi mai ştie ceva: se 
poate duce înapoi. Oricând pofteşte. Adevăratul ţinut Coulee, 
profundul ţinut Coulee, este la distanță de doar o dorinţă şi-o 
mişcare. Asta îl umple în egală măsură de bucurie şi spaimă. 

Jack se ridică şi se întoarce spre casă în picioarele goale, cu 
perna la subsuoară. Estimează e că cam cinci dimineaţa. Încă 
trei ore de somn îl vor pregăti pentru orice. Pe scările verandei, 
atinge bumbacul boxerilor săi Jockey. Deşi are pielea umedă, 
boxerii sunt aproape uscați. Sigur că sunt. Mare parte din 
orele pe care le-a petrecut dormind în natură (aşa cum a 
petrecut multe nopți în toamna aceea când avea doisprezece 
ani), aceştia nici măcar nu erau pe el. Erau în altă parte. 

— În ţara Opopanaxului, zice Jack şi intră în casă. 

Trei minute mai târziu, doarme din nou, în propriul său 
pat. Când se trezeşte la opt, cu soarele sensibil strecurându-se 
înăuntru pe geam, aproape că-i vine să creadă că ultima sa 
călătorie a fost un vis. 

Dar, în străfundul inimii, ştie că nu este aşa. 


18 


Vă mai amintiți microbuzele alea de la ştiri care au intrat în 
parcarea din spatele secției de poliție? Şi contribuţia lui 
Wendell Green la tărăboi, înainte ca uriaşa lanternă a 
ofițerului Hrabowski să-l trimită în ţara lui Nod? Odată ce 
echipele din microbuze au observat aparent inevitabila revoltă 
populară, putem fi siguri că s-au ridicat la înălțimea situației, 
căci a doua zi dimineaţă filmările realizate de ele domină 
ecranele televizoarelor din tot statul. Până la ora nouă, 


locuitorii din Racine şi Milwaukee, cei din Madison şi Delafield 
şi oamenii care locuiesc atât de departe în nordul statului, 
încât au nevoie de antene parabolice pentru a recepționa o 
brumă de semnal, ridică privirile de la clătite, bolurile cu 
cereale Special K, ouăle prăjite sau brioşele englezeşti cu unt, 
pentru a urmări un polițist scund cu aer nervos punând capăt 
înfloritoarei cariere de demagog a unui masiv reporter când îl 
pocneşte în cap cu un instrument bont. Şi-am putea fi de 
asemenea siguri de încă un lucru: că nicăieri reportajul nu 
este mai urmărit ca în French Landing şi-n comunitățile 
învecinate, Centralia şi Arden. 

Gândindu-se la mai multe lucruri deodată, Jack Sawyer 
urmăreşte totul la un mic televizor portabil aşezat pe polița 
din bucătărie. Speră ca Dale Gilbertson să nu-i retragă 
suspendarea lui Arnold Hrabowski, deşi bănuieşte că în scurt 
timp Ungurul Nebun va îmbrăca din nou uniforma. Dale 
numai crede că-l vrea definitiv afară din forțele de poliție: e 
prea bun la suflet să asculte rugile lui Arnie - şi după seara 
trecută, până şi un orb vede că Arnie o să se roage - fără să 
cedeze. Jack mai speră că îngrozitorul Wendell Green va fi 
concediat sau va pleca, în sfârşit căzut în dizgrație. Reporterii 
nu trebuie să se arunce în mijlocul evenimentelor despre care 
scriu şi uite-l pe bunul şi bătrânul Wendell gură spurcată, 
cerând sânge ca un lup pe lună plină. Totuşi, Jack are 
deprimanta senzație că Wendell Green va scăpa din problema 
aceasta cu ajutorul vorbelor mieroase (adică, va minți ca să 
scape) şi va continua să fie un junghi puternic. lar Jack se 
gândeşte la descrierea pe care Andy Railsback a făcut-o 
bătrânului înfiorător care apăsa pe clanţele de la etajul doi al 
hotelului Nelson. 

lată-l, Pescarul, în sfârşit prinzând formă. Un bătrân în 
halat albastru şi-un papuc de casă, cu dungi negre şi galbene, 
ca un bondar. Andy Railsback se întrebase dacă individul ăsta 
bătrân şi dizgraţios nu se rătăcise cumva de la casa de bătrâni 
Maxton. Asta era o chestie interesantă, credea Jack. Dacă 
„Grăsuliul” Burnside este omul care a pus fotografiile în 


camera lui George Potter, Maxton's ar fi o ascunzătoare 
perfectă pentru el. 

Wendell Green se uită la ştiri la televizorul Sony din camera 
sa de hotel. Nu-şi poate dezlipi ochii de la ecran, deşi ceea ce 
vede îl bombardează cu o sumedenie de sentimente - furie, 
ruşine şi umilință - care-i fac stomacul să fiarbă. Cucuiul de 
la cap îi pulsează şi, de fiecare dată când vede acea jalnică 
scuză de polițist furişându-se în spatele lui cu lanterna 
ridicată, împinge cu degetele în părul des şi buclat de la ceafă 
şi îl palpează blând. Afurisenia aia pare să aibă mărimea unei 
roşii coapte şi pare să fie la fel de pregătită să explodeze. E 
norocos că nu a făcut o comoţie. Pişorcosul ăla putea să-l 
omoare. 

Bine, poate că a depăşit puțin măsura, poate că a trecut cu 
un pas peste granița profesionalismului, dar nu a susținut 
niciodată că este perfect. Tipii de la ştirile locale îl calcă pe 
bătături cu atâta gargară despre Jack Sawyer. Cine-i 
reporterul principal care urmăreşte zilnic povestea Pescarului? 
Cine s-a ocupat de ea de la început, spunându-le cetățenilor 
ceea ce trebuiau să ştie? Cine îşi pune curul la bătaie zi după 
nenorocită de zi? Cine i-a dat făptaşului nume? Nu capetele 
alea seci de Bucky şi Stacey, reporterii ăia şi prezentatorii de 
ştiri aspiranţi care zâmbesc în obiectiv ca să-şi arate dinţii 
plombați, asta-i sigur. Wendell Green e-o legendă prin părțile 
astea, o vedetă, singurul gigant - aproape - al jurnalismul care 
a trăit vreodată în vestul Wisconsinului. Până şi în Madison, 
numele Wendell Green ţine loc de... ei bine, de excelență 
neîndoielnică. lar dacă numele Wendell Green e ca un stindard 
de aur acum, aşteptaţi să-l vedeți călărind pe umerii pătaţi de 
sânge ai Pescarului hăt, până la un Premiu Pulitzer. 

Aşa că luni dimineaţă trebuie să se ducă la birou şi să-şi 
calmeze editorul. Mare scofală. Nu e prima dată şi nu va fi nici 
ultima. Reporterii buni fac valuri; nimeni nu recunoaşte asta, 
dar aşa stau lucrurile, asta e legea scrisă cu litere mărunte pe 
care nimeni n-o citeşte decât după ce e prea târziu. Când va 
intra pe uşa editorului, ştie ce va spune: Cea mai mare ştire a 
zilei, şi-ai mai văzut vreun alt reporter acolo? lar când editorul 


îi va mânca iar din palmă, lucru pentru care va trebui să 
muncească în jur de zece minute, are de gând să treacă pe la 
un vânzător de la Goltz's pe nume Fred Marshall. Una dintre 
cele mai valoroase surse ale lui Wendell a sugerat că domnul 
Marshall deține nişte informaţii interesante despre copilaşul 
lui special foc, şi anume cazul Pescarului. 

Arnold Hrabowski, acum un erou în ochii scumpei sale soţii, 
Paula, urmăreşte ştirile într-o aură postcoitală şi îşi spune că 
ea are dreptate: chiar ar trebui să-l sune pe şeriful Gilbertson 
şi să-i ceară să-i retragă suspendarea. 

Întrebându-se cu jumătate de minte unde l-ar putea căuta 
pe vechiul competitor al lui George Potter, Dale Gilbertson îi 
urmăreşte pe Bucky şi Stacey prezentând din nou imagini de 
la spectacolul oferit de Ungurul Nebun când s-a ocupat de 
Wendell Green şi se gândeşte că ar trebui să-l readucă pe 
micuț la serviciu. Uită-te ce lovitură frumoasă a aplicat Arnie! 
Dale nu se poate abține - pălitura aia chiar îi luminează ziua. 
E ca şi cum l-ai vedea pe Mark McGwire, ca şi cum l-ai vedea 
pe Tiger Woods. 

Singură în căsuţa întunecată de lângă autostradă, Wanda 
Kinderling, la care ne-am referit în trecere din când în când, 
ascultă radioul. De ce ascultă ea radioul? În urmă cu câteva 
luni, a trebui să hotărască dacă să plătească factura la cablu 
sau să mai cumpere o jumătate de galon de votcă Aristocrat, 
şi scuze, Bucky şi Stacey, dar Wanda şi-a urmat impulsul de 
moment, şi-a ascultat inima. Fără cablu, televizorul ei nu 
arată mare lucru în afară de-o mulțime de purici şi-o dungă 
neagră groasă care urcă pe ecran într-un circuit continuu. 
Wanda oricum i-a urât întotdeauna pe Bucky şi Stacey, 
dimpreună cu aproape toți ceilalți care apar la televizor, mai 
ales dacă arată satisfăcuţi Şi bine îngrijiţi. (Nutreşte un 
dispreț special pentru gazdele programelor de ştiri matinale şi 
pentru prezentatorii marilor rețele de televiziune.) Wanda n-a 
fost satisfăcută sau bine îngrijită de când soțul ei, Thorny, a 
fost acuzat de crimele acelea teribile pe care nici în ruptul 
capului nu le-ar fi putut comite, a fost acuzat de către 


fanfaronul ăla de Jack Sawyer. Jack Sawyer i-a distrus viața, 
şi Wanda nu e înclinată să ierte şi să uite. 

Omul ăla i-a prins bărbatul în cursă. l-a înscenat totul. A 
mânjit numele inocent al lui Thorny şi l-a trimis la pârnaie 
doar ca să apară el într-o lumină bună. Wanda speră să nu-l 
prindă niciodată pe Pescar, pentru că Pescarul este exact ceea 
ce merită ei, nemernicii ăia murdari. Dacă joci murdar, eşti 
murdar, iar oamenii de felul ăsta pot ajunge drept în cele mai 
adânci hrube ale iadului - asta crede Wanda Kinderling. 
Pescarul e-un semn de răzbunare - asta crede Wanda. N-are 
decât să omoare o sută de plozi, n-are decât să omoare o mie 
şi, după aia, n-are decât să înceapă cu părinţii lor. Thorny n- 
ar fi putut omori târfele alea în Los Angeles. Alea au fost crime 
de natură sexuală, iar pe Thorny nu-l interesa deloc sexul, 
slavă Domnului. Restul din el creştea, însă partea lui 
bărbătească niciodată; trebuşoara lui era cam de mărimea 
degetului lui mic. Îi era imposibil să-l intereseze femeile 
dezmăţate şi chestiile legate de sex. Însă Jack Sawyer locuia în 
Los Angeles, nu-i aşa? Aşadar, de ce să nu fi putut el să le 
omoare pe târfele alea, pe curvele alea, şi să dea vina pe 
Thorny? 

Prezentatorul de ştiri descrie acţiunile fostului locotenent 
Sawyer din seara precedentă, şi Wanda Kinderling îşi scuipă 
bila, apucă paharul de pe noptieră şi-şi stinge focul din 
pântece cu cinci centimetri de votcă. 

Gorg, care ar părea drept un vizitator natural celor de 
seama Wandei, nu acordă deloc atenţie ştirilor, căci el e 
departe în Lumea de Departe. 

În patul său de la Maxton's, Charles Burnside se bucură de 
vise care nu-i aparțin tocmai lui, căci ele emană dinspre o altă 
ființă, de altundeva, şi descriu o lume pe care el nu a văzut-o 
niciodată cu ochii lui. Copii zdrențuiți, înrobiți, umblă pe 
picioruşele lor însângerate pe lângă flăcări săltătoare, 
rostogolind roți uriaşe care întorc roți şi mai mare oho aha 
puterea flumoaşele motoale ale distrugerii urcând urcând spre 
cerul negru şi roşu. Marea Combinaţie! O putoare râncedă de 


carne putredă şi ceva cu adevărat scârbos, ceva ca urina de 
balaur, parfumează aerul, la fel ca şi izul greu al disperării. 

Deruoni-şopârlă cu cozi groase îi biciuiesc pe copii să 
înainteze. O larmă de zăngănituri şi bubuituri, de zdrobituri şi 
bufnituri enorme chinuieşte urechile. Acestea sunt visele celui 
mai bun prieten şi stăpân iubit al lui Burny, domnul Munşun, 
o ființă de-o nesfârşită şi perversă desfătare. 

Dincolo de capătul sectorului Daisy, de cealaltă parte a 
antreului fercheş şi după ce treci de separeul mic al Rebeccăi 
Vilas, Chipper Maxton e preocupat de probleme considerabil 
mai lumeşti. Micuţul televizor de pe raftul de deasupra seifului 
difuzează minunata imagine a Ungurului Nebun Hrabowski 
zvântându-l pe Wendell Green cu o frumoasă, precisă lovitură 
cu lanterna sa din dotare, însă Chipper abia dacă observă 
splendidul moment. El trebuie să scoată de undeva cei 
treisprezece mii de dolari pe care-i datorează agentului său de 
pariuri şi nu are decât aproximativ jumătate din sumă. leri, 
încântătoarea Rebecca s-a dus la Miller să retragă mare parte 
din ceea ce depozitase el acolo, şi poate folosi cam două mii de 
dolari din contul său propriu, atâta vreme cât îi pune la loc 
înainte de sfârşitul lunii. Aşa că mai rămân în jur de şase 
miare, o sumă care va necesita o şmecherie contabilă al naibii 
de creativă. Din fericire, contabilitatea creativă e-o specialitate 
a lui Chipper, şi când începe să-şi analizeze opţiunile, 
consideră dificultatea de acum o oportunitate. 

În definitiv, a intrat în afacere în primul rând ca să fure cât 
mai mulți bani posibil, nu-i aşa? Pe lângă farmecele 
domnişoarei Vilas, furtul e cam singura activitate care-l face 
cu adevărat fericit. Suma e aproape irelevantă: după cum am 
văzut, Chipper găseşte la fel de multă plăcere în stoarcerea de 
bani de la rudele venite în vizită după Sărbătoarea Căpşunelor 
ca şi din fentarea guvernului cu zece sau cincisprezece mii de 
dolari. Fiorul apare atunci când scapă basma curata. Aşa că 
are nevoie de şase mii; de ce să nu ia zece mii? În felul asta, îşi 
poate lăsa contul propriu neatins şi să rămână cu două mii ui 
plus cu care să jongleze. În computer are două rânduri de 
registre contabile şi poate cu uşurinţă să extragă banii din 


contul bancar al companiei fără să declanşeze clopoței în 
timpul următoarei inspecții contabile din partea statului, care 
e programată peste aproximativ o lună. Doar dacă inspectorii 
nu vor cere extrasele bancare, dar chiar şi atunci sunt vreo 
două trucuri pe care le poate folosi. Păcat de treaba cu 
inspecția, însă - lui Chipper i-ar plăcea să mai aibă puţin timp 
să acopere găurile cu hârtii. Problema nu a fost că a pierdut 
cei treisprezece mii de dolari, crede el. Problema a fost că i-a 
pierdut într-un moment nepotrivit. 

Pentru ca totul să-i fie limpede în minte, Chipper trage 
tastatura spre el şi-i cere computerului să printeze declarațiile 
complete ale ambelor seturi de registre contabile din ultima 
lună. Când vor apărea inspectorii, drăguță, paginile alea vor fi 
fost introduse în aparatul de distrus documente şi vor fi ieşit 
sub formă de macaroane. 


Haideţi să trecem de la o formă de nebunie la alta. După ce 
proprietarul parcului de case mobile Holiday a întins un 
arătător tremurând ca să-i indice reşedinţa Freneau, Jack 
conduce spre ea pe poteca prăfuită cu îndoieli tot mai mari. 
Rulota Airstream a lui Tansy este ultima şi cea mai prost 
întreținută dintr-un şir de patru. Două dintre celelalte au flori 
care alcătuiesc o graniță luminoasă în jurul lor, iar a treia a 
fost festonată cu umbrare verzi dungate care o fac să semene 
mai mult cu o casă. A patra rulotă nu arată niciun semn de 
decorare sau îmbunătăţire. Flori uscate şi buruieni calice se 
luptă în pământul bătătorit din jurul ei. Draperiile sunt trase. 
Un aer de mister şi paragină planează deasupra ei, împreună 
cu o calitate pe care Jack ar defini-o, dacă ar sta să se 
gândească, drept alunecare. În niciun fel evident, rulota nu 
pare în regulă. Nefericirea a schimonosit-o, aşa cum poate 
schimonosi o persoană, şi când Jack coboară din camioneta sa 
şi se-ndreaptă spre blocurile de zgură aflate la intrare, 
îndoielile sale sporesc. Nu mai poate fi sigur de ce a venit aici. 
Îi trece prin minte că nu poate să-i dea lui Tansy Freneau 
decât mila sa, iar gândul ăsta îl nelinişteşte. 


Apoi îi trece prin gând că aceste îndoieli ascund adevăratele 
sale sentimente, care au legătură cu disconfortul pe care 
rulota îl trezeşte în el. Nu vrea să intre acolo. Tot restul ţine de 
raționalizare; nu are de ales decât să înainteze. Ochii săi 
găsesc covoraşul de la uşă, o liniştitoare tuşă a lumii normale 
pe care el o simte deja că dispare din jurul lui. Păşeşte pe 
scândura de sus şi bate la uşă. Nu se întâmplă nimic. Poate că 
femeia într-adevăr mai doarme şi ar prefera să continue s-o 
facă. Dacă ar fi în locul lui Tansy, ar rămâne în pat cât mai 
mult posibil. Dacă ar fi în locul lui Tansy, ar rămâne în pat 
săptămâni întregi. Alungându-şi încă o dată reținerea, Jack 
bate iarăşi la uşă şi întreabă: 

— Tansy? Eşti sus? 

O voce slabă dinăuntru spune: 

— Sus unde? 

Oho, gândeşte Jack, şi zice: 

— Sus în picioare. Te-ai trezit? Sunt Jack Sawyer, Tansy. 
Ne-am întâlnit aseară. Ajut poliția şi ţi-am spus c-o să vin 
astăzi. 

Aude paşi apropiindu-se de uşă. 

— Tu eşti cel care mi-a dat florile? A fost un om drăguţ. 

— Eu sunt acela. 

O încuietoare păcăneşte şi butonul clanţei se roteşte. Uşa se 
întredeschide. O frântură de față vag măslinie şi-un ochi 
strălucesc în întunericul dinăuntru. 

— Tu eşti. Intră repede. Repede. 

Femeia se dă înapoi, deschizând uşa doar atât cât să treacă 
el. De-ndată ce Jack e înăuntru, ea o trânteşte şi-o încuie din 
nou. 

Lumina lichidă care arde la marginile perdelelor şi 
draperiilor întunecă interiorul lung al rulotei. O veioză palidă 
e aprinsă deasupra chiuvetei şi o alta, la fel de slabă, 
iluminează o măsuţă altfel ocupată de-o sticlă de brandy cu 
cafea, un pahar mânjit decorat cu poza unui personaj de 
desen animat şi un clasor. Cercul de lumină aruncat de veioză 
se extinde pentru a cuprinde jumătate din scaunul scund, 
acoperit cu pânză, de lângă masă. Tansy Freneau se împinge 


de lângă uşi şi face doi paşi uşori, delicaţi, spre el. Înclină 
capul şi îşi împreunează mâinile sub bărbie. Expresia 
nerăbdătoare, uşor scăpărătoare a ochilor ei îl îngrozeşte pe 
Jack. După cea mai largă, cea mai cuprinzătoare definiție a 
sănătății mentale, femeia aceasta nu e sănătoasă. Nu ştie ce 
să-i spună. 

— Nu vrei să... stai jos? 

Cu o fluturare de mână, ea indică un scaun de lemn cu 
spătar înalt. 

— Dacă nu ai nimic împotrivă. 

— Ce să am împotrivă? Eu o să stau jos în scaunul meu, tu 
de ce să nu stai jos în ăla? 

— Mulţumesc, spune Jack şi se aşază, privind-o cum se 
întoarce încet la uşă ca să verifice dacă a încuiat-o. 
Satisfăcută, Tansy îi oferă un zâmbet luminos şi se întoarce la 
scaun, mişcându-se aproape cu graţia săltată a unei balerine. 
Când se lasă în scaun, el zice: Te temi că ar putea intra 
cineva, Tansy? Vrei să ţii pe cineva încuiat afară? 

— O, da, zice ea şi se apleacă în față, unindu-şi sprâncenele 
într-o mină exagerată de seriozitate infantilă. Însă nu e 
cineva, e ceva. Şi n-am să-l mai las niciodată, niciodată să-mi 
intre în casă. Dar pe tine o să te las, pentru că tu eştiun om 
foarte drăguţ şi mi-ai dat florile alea frumoase. Şi eşti şi foarte 
chipeş. 

— Gorg e lucrul pe care vrei să-l ţii afară, Tansy? Te temi de 
Gorg? 

— Da, zice ea, cu afectare. Vrei o ceaşcă de ceai? 

— Nu, mulțumesc. 

— Ei, euo să beau o ceaşcă. E-un ceai foarte, foarte bun. 
Are gust cam ca de cafea. 

Ridică din sprâncene şi-i aruncă o privire luminoasă, 
întrebătoare. El scutură din cap. Fără să se mişte din scaun, 
Tansy toarnă două degete de brandy în pahar şi pune sticla 
înapoi pe masă. Personajul de pe pahar, vede Jack, este 
Scooby-Doo. Tansy soarbe din pahar. 

— Miam. Ai o iubită? Aş putea fi iubita ta, ştii, mai ales 
dacă mi-ai mai da nişte flori din-alea încântătoare. Le-am pus 


într-o vază. 

Pronunță cuvântul ca o parodie la adresa unei matroane 
bostoneze: wazzz. 

— Vezi? 

Pe tejgheaua din bucătărie, lalelele se veştejesc într-un 
borcan umplut pe jumătate cu apă. Scoase din Teritorii, nu 
mai au mult de trăit. Lumea asta, bănuieşte Jack, le otrăveşte 
mai repede decât pot face față. Fiecare fărâmă de bunătate pe 
care o răspândesc împrejur le slăbeşte esența. Tansy, îşi dă el 
seama, a fost ţinută pe linia de plutire de reziduurile 
Teritoriilor din lalele - când acestea vor muri, ființa ei 
protectoare de fetiță se va nărui în praf, iar nebunia s-ar putea 
să o sufoce. Acea nebunie venită de la Gorg; şi-ar pune viaţa la 
bătaie pentru asta. 

— Eu am un iubit, dar asta nu contează. Numele lui e 
Lester Moon. Beezer şi prietenii lui îi spun Brânză Puturoasă, 
dar nu ştiu de ce. Lester nu-i deloc aşa puturos, cel puţin nu 
când e lucid. 

— Vorbeşte-mi despre Gorg, zice Jack. 

Depărtându-şi degetul mic de paharul cu Scooby-Doo, 
Tansy mai ia o gură de brandy cu cafea. Se încruntă. 

— O, ăsta-i un lucru cam scârbos despre care să vorbim. 

— Vreau să ştiu ce-i cu el, Tansy. Dacă mă ajuţi, pot avea 
grijă să nu te mai deranjeze niciodată. 

— Adevărat? 

— Iar tu mei vei ajuta astfel să-l găsesc pe cel care ţi-a ucis 
fiica. 

— Nu pot vorbi despre asta acum. E prea tulburător. 

Tansy flutură mâna liberă deasupra poalei ca pentru a 
îndepărta o firimitură. Faţa i se contractă şi-n ochi îi apare o 
nouă expresie. Pentru o secundă, disperata, neprotejata Tansy 
se ridică la suprafață, amenințând să explodeze într-o nebunie 
de durere şi furie. 

— Gorg arată ca o persoană sau are altă înfăţişare? 

Tansy scutură încet din cap dintr-o parte în cealaltă. Se 
reculege din nou, reconstruieşte o personalitate care să-i 
poată ignora adevăratele sentimente. 


— Gorg nu arată ca o persoană. Deloc aşa. 

— Ai spus că el ţi-a dat pana pe care o purtai. Arată cumva 
ca o pasăre? 

— Gorg nu arată ca o pasăre, el este o pasăre. Şi ştii ce fel 
de pasăre? 

Se apleacă în față şi chipul ei adoptă expresia unei fetițe de 
şase ani care e pe cale să spună cel mai urât lucru pe care-l 
ştie. 

— Un corb. Asta-i el, un corb mare şi bătrân. Tot negru. Dar 
nu negru strălucitor. 

Ochii i se măresc datorită seriozității celor pe care le are de 
spus. 

— A venit de pe ţărmul Nopţii. Asta-i dintr-un poem pe care 
doamna Normandie ni l-a predat în clasa a şasea. Corbul, de 
Edgar Allan Poe. 

Tansy se îndreaptă de spate, acum că a spus această perlă 
de istorie literară. Jack bănuieşte că doamna Normandie avea 
probabil aceeaşi expresie satisfăcut-pedagogică care se vede 
acum pe fața lui Tansy, însă fără sclipirea luminoasă, 
nesănătoasă din ochii lui Tansy. 

— Tărmul Nopţii nu face parte din lumea asta, continuă 
Tansy. 

Ştiai asta? E alături de lumea asta şi în afara ei. Trebuie să 
găseşti o uşă, dacă vrei să mergi acolo. 

E ca şi când ar vorbi cu Judy Marshall, îşi dă brusc seama 
Jack, însă cu o Judy fără profunzimea sufletului şi 
incredibilul curaj care au salvat-o de la nebunie. Din clipa în 
care Judy Marshall i-a venit în minte, vrea s-o revadă, vrea 
atât de mult, încât Judy pare a fi singura cheie, cea esențială, 
a puzzle-ului din jurul său. lar dacă ea este cheia, ea este şi 
uşa pe care o deschide cheia. Jack vrea să iasă din atmosfera 
întunecoasă şi apăsătoare a rulotei Airstream a lui Tansy; 
vrea să amâne întâlnirea cu Thunder Five şi să gonească pe 
autostradă şi peste deal la Arden şi în sumbrul spital unde 
radianta Judy Marshall şi-a găsit libertatea într-un sector 
încuiat pentru bolnavii mental. 


— Dar nici măcar nu vreau să găsesc uşa aia, pentru că nu 
vreau să merg acolo, zice Tansy pe-o voce melodioasă. Ţărmul 
Nopţii e-o lume rea. Totul e în flăcări acolo. 

— De unde ştii asta? 

— Mi-a spus Gorg, şopteşte ea. 

Privirea lui Tansy fuge de la el şi se fixează asupra 
paharului cu Scooby-Doo. 

— Lui Gorg îi place focul. Dar nu pentru că îl încălzeşte. 
Pentru că arde totul, iar asta îl face fericit. Gorg a spus... 

Scutură din cap şi duce paharul la gură. În loc să bea din 
el, înclină lichidul spre buza paharului şi îl loveşte cu limba ca 
un căţel. Ridică ochii pentru a se uita din nou la el. 

— Cred că ceaiul meu e magic. 

Pun pariu pe asta, îşi spune Jack şi aproape că i se frânge 
inima pentru delicat pierduta Tansy. 

— Nu poţi să plângi aici, îi spune ea. Mi s-a părut că-ţi vine 
să plângi, dar nu poţi. Doamna Normandie n-o permite. Dar 
mă poţi săruta. Vrei să mă săruți? 

— Sigur că vreau, spune el. Dar doamna Normandie nu 
permite nici asta. 

— O, asta e. 

Tansy lipăie din nou din lapte. 

— O putem face mai târziu, când ea va pleca din cameră. Şi 
mă poți lua în brațe, ca Lester Moon. Şi orice mai face Lester 
poți face şi tu. Cu mine. 

— Mulţumesc, zice Jack. Tansy, îmi poţi spune ce ţi-a mai 
zis Gorg? 

Ea lasă capul într-o parte şi împinge buzele înăuntru şi 
afară. 

— A zis că a venit aici printr-o gaură făcută de foc. Cu 
margini răsfrânte înapoi. Şi-a spus că sunt mamă şi că 
trebuie să-mi ajut fiica. În poemul ăla, numele ei e Lenore, dar 
numele ei adevărat e Ilrma. Şi-a spus... a spus că un om 
bătrân şi rău i-a mâncat piciorul, dar că sunt lucruri şi mai 
rele care i s-ar fi putut întâmpla Irmei mele. 

Câteva secunde, Tansy pare să se cufunde în sine, să 
dispară dincolo de suprafața ei imobilă. Gura îi rămâne pe 


jumătate deschisă; nici măcar nu clipeşte. Când se întoarce 
din locul în care s-a dus, e ca şi cum ai vedea o statuie care 
prinde încet viață. Vocea e aproape prea slabă ca să o auzi. 

— Trebuia să-l rezolv pe bătrânul ăla, să-l rezolv pentru 
totdeauna. Numai că tu mi-ai dat lalelele alea frumoasă şi el 
nu era făptaşul, nu-i aşa? 

Lui Jack îi vine să strige. 

— A spus că sunt lucruri mai rele, zice Tansy într-o şoaptă 
de neincredere. Dar n-a spus ce anume. Mi-a arătat, în 
schimb. lar când am văzut, am crezut că mi-au ars ochii. 
Chiar dacă încă mai puteam să văd. 

— Ce ai văzut? 

— Un loc mare, mare, făcut tot numai din foc, zice Tansy. 
Urcând mult, mult. 

Se afundă în tăcere şi un cutremur lăuntric o străbate, 
începând cu fața, coborând şi ieşindu-i prin degete. 

— Irma nu e acolo. Nu, nu e. A murit şi un om bătrân şi rău 
i-a mâncat piciorul. Mi-a trimis o scrisoare, dar n-am primit-o 
încă. Aşa că mi-a citit-o Gorg. Nu vreau să mă gândesc la 
scrisoarea aia. 

Pare o fetiță care descrie ceva ce a auzit de la prietena unei 
prietene, sau ceva ce a inventat. O cortină groasă se află între 
Tansy şi ceea ce a văzut şi auzit, iar cortina aceea îi permite să 
funcționeze. Jack se întreabă din nou ce se va întâmpla cu ea 
când vor muri lalelele. 

— Şi acum, spune ea, dacă nu ai de gând să mă săruți, e 
timpul să pleci. Vreau să fiu singură o vreme. 

Surprins de fermitatea ei, Jack se ridică şi dă să spună ceva 
politicos şi lipsit de sens. Tansy îi face semn să plece. 


Afară, aerul pare îngreunat de izuri neplăcute şi chimicale 
nevăzute. Lalelele din Teritorii păstrează mai multă putere 
decât şi-a închipuit Jack, destulă să îndulcească şi să purifice 
aerul lui Tansy. Pământul de sub picioarele lui Jack a fost 
uscat ca iasca şi în aer pluteşte o acreală înfierbântată. Jack, 
în vreme ce se îndreaptă spre camionetă, trebuie aproape să se 
forțeze să respire şi, cu cât respiră mai mult, cu atât se va 


reobişnui mai repede cu lumea normală. Cu lumea lui, deşi 
acum aceasta pare otrăvită. Vrea să mai facă un singur lucru: 
să o ia pe Autostrada 93 spre punctul de observare al lui Judy 
Marshall şi să meargă mai departe, să străbată Ardenul şi să 
intre în parcare, apoi să treacă de uşile spitalului, de barierele 
doctorului Spiegleman şi Temnicerului Jane Bond, până ce se 
va afla încă o dată în prezența dătătoare de viaţă a lui Judy 
Marshall însăşi. 

Aproape îşi spune că o iubeşte pe Judy Marshall. Poate că o 
iubeşte cu adevărat. Ştie că are nevoie de ea: Judy e uşa şi 
cheia lui. 

Uşa lui, cheia lui. Orice ar însemna asta, e adevărat. Bine, 
femeia de care are nevoie e căsătorită cu extrem de simpaticul 
Fred Marshall, însă el nu vrea să o ia de soaţă; de fapt, nu 
vrea nici măcar să se culce cu ea, nu tocmai - vrea doar să 
stea în fața ei şi să vadă ce se întâmplă. Ceva se va întâmpla, 
asta-i sigur, însă când încearcă să-şi imagineze ce, tot ceea ce 
vede e o explozie de pene mici şi roşii, nici pe departe imaginea 
pe care o spera. 

Simţindu-se nesigur, Jack se sprijină de cabina camionetei 
cu o mână în vreme ce cu cealaltă apucă de mânerul portierei. 
Ambele suprafețe îi ard mâinile şi el le flutură scurt în aer. 
Când urcă în cabină, şi scaunul e încins. Lasă geamul jos şi, 
cu o undă de regret, observă că lumea i se pare din nou 
normală. Miroase bine. Miroase a vară. Unde se va duce? Asta- 
i o întrebare interesantă, îşi spune, dar după ce ajunge înapoi 
pe drum şi parcurge nu mai mult de o sută de metri, silueta 
joasă de lemn cenuşiu a Sand Bar apare la stânga lui şi, fără 
ezitare, virează în absurd de întinsa parcare, ca şi când ar fi 
ştiut din capul locului unde se ducea. Căutând din priviri un 
loc umbrit, Jack rulează încet spre spatele clădirii şi vede 
singura aluzie de amenajare peisagistică a clădirii, un arțar 
mare care se înalță din asfalt în capătul îndepărtat al parcării. 
Parchează Ram-ul la umbra arțarului şi coboară, lăsând 
geamul întredeschis. Valuri de căldură se ridică tremurat 
dinspre singurele două maşini care mai sunt în parcare. 


Este ora unsprezece douăzeci dimineața. 1 se face şi lui 
foame, dat fiind că la micul dejun a băut doar o cană de cafea 
şi a mâncat doar o felie de pâine prăjită mânjită cu 
marmeladă, iar asta se întâmpla acum trei ore. Jack are 
senzația că după-amiaza va fi una lungă. Mai bine să 
mănânce ceva cât timp îi aşteaptă pe motociclişti. 

Uşa din spate a Sand Bar se deschide într-un alcov îngust 
care duce într-un spaţiu lung, dreptunghiular, cu un bar 
luminos într-o Parte şi un şir de separeuri din lemn în 
cealaltă. Două mese mari de biliard ocupă mijlocul încăperii şi 
un tonomat se află lângă perete, intre ele. În faţa camerei, un 
ecran mare de televizor atârnă astfel încât să poată fi văzut de 
toată lumea, suspendat la doi metri şi Jumătate deasupra 
podelei curate de lemn. Sunetul a fost redus la minim în 
timpul unui spot publicitar care nu dezvăluie nici-o clipă 
întrebuințarea produsului pe care-l promovează. După lumina 
puternică din parcare, localul pare liniştitor de întunecat şi, în 
timp ce ochii lui Jack se adaptează, puţinele lămpi joase par 
să emane raze cețoase de lumină. 

Barmanul, pe care Jack îl ia drept faimosul Lester „Brânză 
Puturoasă” Moon, ridică privirea imediat ce Jack intră, apoi se 
întoarce la exemplarul din Herald deschis pe bar. Când Jack 
ocupă un taburet la câțiva metri în dreapta sa, ridică din nou 
privirea. Brânză Puturoasă nu e atât de îngrozitor cum s-a 
aşteptat Jack. Poartă o cămaşă curată doar cu câteva tonuri 
mai albă decât fața sa rotundă, cu trăsături neconturate şi 
țeasta rasă. Moon are inconfundabilul aer, jumătate 
profesionist, jumătate indignat, a cuiva care a preluat 
afacerea familiei şi bănuieşte că s-ar fi descurcat mai bine în 
altă parte. Intuiţia îi spune lui Jack că această senzaţie de 
frustrare istovitoare este sursa poreclei sale printre 
motociclişti, pentru că-i oferă aerul unuia care se aşteaptă să 
dea din clipă-n clipă peste un miros pestilenţial. 

— Pot lua ceva de mâncare? îl întreabă Jack. 

— Meniul e scris pe tablă. 

Barmanul se întoarce din profil şi arată tabla albă şi literele 
mobile care alcătuiesc meniul. Hamburger, cheesburger, 


hotdog, bratwurst, kielbasa, sandviciuri, cartofi prăjiți, rondele 
de ceapă. Gestul bărbatului e menit să-l facă pe Jack să se 
simtă aiurit, şi reuşeşte. 

— Scuze, nu am văzut anunţul. Barmanul ridică din umeri. 

— Un cheesburger mediu, cu cartofi prăjiți, te rog. 

— Prânzul nu se serveşte decât după unşpe treizeci, aşa 
cum scrie şi pe tablă. Vezi? 

Un alt gest aproape batjocoritor spre anunţ. 

— Dar mama se pregăteşte în spate. I-aş putea da comanda 
acum şi-o să se apuce de ea când e gata. 

Jack îi mulţumeşte şi barmanul ridică ochii spre ecranul 
televizorului, se duce la capătul barului şi dispare după colț. 
Câteva secunde mai târziu, se întoarce, ridică ochii spre ecran 
şi-l întreabă pe Jack ce-ar vrea de băut. 

— Suc de ghimbir, zice Jack. 

Uitându-se la ecran, Lester Moon toarnă suc de ghimbir 
dintr-un robinet într-un pahar de bere şi împinge paharul spre 
Jack. Apoi întinde mâna pe tejghea pentru a lua telecomanda 
şi spune: 

— Sper că nu te superi, dar mă uitam la filmul ăsta vechi. E 
comic, într-un fel. 

Apasă un buton de pe telecomandă şi, de deasupra 
umărului său drept, Jack aude vocea mamei sale spunând: Se 
pare că Smoky vine mai târziu azi. Ce mi-ar plăcea ca. 
prăpăditul ăla să înveţe să ţină băutura sub control! 

Înainte să se poată întoarce cu faţa la ecran, Lester Moon îl 
întreabă dacă o ţine minte pe Lily Cavanaugh. 

— O, da. 

— Mi-a plăcut mult în copilărie. 

— Şi mie, spune Jack. 

După cum a ştiut imediat, filmul este The Terror of 
Deadwood Gulch, un western comic din 1950 în care pe atunci 
celebrul şi încă adoratul Bill Towns, un fel de Bob Hope al 
săracilor, juca rolul unui cartofor laş care ajunge în micuța 
comunitate potemkin din Deadwood Gulch, Arizona, şi e 
curând confundat cu un notoriu pistolar. În calitate de 
frumoasă proprietară cu mintea brici a unui saloon numit 


Lazy 8, centrul vieţii sociale, Lily Cavanaugh e foarte apreciază 
de mulțimea de văcari, pierde-vară, fermieri, neguțători, 
avocaţi şi terchea-berchea care-i umplu localul în fiecare 
seară. Îşi pune clienţii să-şi lase revolverele la intrare şi să 
aibă grijă la maniere, care au o înclinaţie spre opopanax. În 
scena de acum, care se desfăşoară cam la jumătate de oră 
după începutul filmului, Lily e singură în saloon, încercând să 
scape de-o albină insistentă. 

O albină pentru Regina filmelor de categorie B, îşi spune 
Jack şi zâmbeşte'%. 

Lily loveşte în pacostea aia zumzăitoare cu o cârpă, un plici, 
un mop, o mătură, o curea de pistol. Albina scapă de fiecare 
dată, țâşnind de ici-colo, de pe bar la masa de jucat cărți, pe 
capacul unei sticle de whisky, pe capacele altor trei sticle 
aşezate în rând, pe un pian, deseori aşteptând cât adversarul 
ei se furişează uşor pe ocolite, apoi luându-şi zborul o secundă 
înainte ca ultima armă să lovească. E-o secvenţă încântătoare 
aflată la granița bufoneriei şi, când Jack avea şase, şase, şase 
sau poate şapte ani, pe jumătate înnebunit de râs la vederea 
mamei sale dibace ratând în repetate rânduri să alunge 
insecta aia sâcâitoare şi pe dată curios cum reuşiseră cei care 
turnau filmul să convingă albina să facă toate treburile alea, 
mama lui îi explicase că nu era o albină adevărată, ci una 
falsă, fabricată de departamentul care se ocupa cu efectele 
speciale. 

Lester Moon spune: 

— Nu mi-am dat seama niciodată cum au convins albina să 
meargă acolo unde voiau ei. Adică, ce-au făcut, au dresat-o? 

— Mai întâi au filmat-o pe ea singură în platou, zice Jack, 
ajungând la concluzia că, în definitiv, Brânză Puturoasă e-un 
om cumsecade cu gusturi bune la actrițe. Albina a fost 
adăugată mai apoi prin efecte speciale. Nu-i o albină 
adevărată, e-un desen - o animaţie. Chiar nu-ți dai seama, 
aşa-1? 

— Nici vorbă. Eşti sigur? Totuşi, de unde ştii asta? 

— Am citit-o într-o carte undeva, zice Jack, folosindu-şi 
răspunsul bun la toate întrebările de genul ăsta. 


Strălucind în straie dichisite de cartofor, Bill Towns intră 
şăgalnic pe uşile batante şi priveşte pofticios la proprietara 
saloon-ului fără să observe că ea se apropie acum de albina 
aşezată din nou pe barul sclipitor. Mintea îi stă la chestii 
romantice şi, când păşeşte, se clatină falnic. 

Văd că te-ai întors, viteazule, zice Lily. Înseamnă că-ţi place 
locul Iubire, ăsta-i cel mai fain local de la vest de Missouri. Mi- 
aminteşte de locul unde l-am bătut pe Black Jack McGurk la 
mustață. Sărmanul Black Jack. N-a ştiut niciodată când să 
dubleze miza. 

Cu un sunet ca huruitul unui B-52, albina fermecată, o 
creatură fictivă înăuntrul unei ficțiuni, se avântă asupra tigvei 
acoperite cu pălărie a lui Billy Towns. Faţa comediantului se 
scurge de-o teroare comică. Flutură din braţe, saltă de pe-un 
picior pe altul, chirăie. Albina fermecată execută cascadorii 
aeronautice în jurul pseudopistolarului panicat. Splendida 
pălărie a lui Towns cade; părul i se răvăşeşte. Se apropie încet 
de masa şi, cu o ultima fluturare de mână, sare sub ea şi cere 
ajutor. 

Cu ochii ațintiți asupra albinei care merge agale, Lily se 
duce la bar şi ia un pahar şi un ziar împăturit. Se apropie de 
masă, privind albina cum se plimbă în cerc. Sare în față şi 
lasă paharul jos, prinzând insecta în capcană. Aceasta zboară 
în sus şi se loveşte de fundul paharului. Lily înclină paharul, 
strecoară ziarul împăturit sub el şi ridică mâinile, ținând 
ziarul peste gura paharului. 

Obiectivul se trage în spate şi-l vedem pe cartoforul poltron 
trăgând cu ochiul de sub masă în vreme ce Lily împinge uşile 
şi dă drumul albinei. 

În spatele lui, Lester Moon zice: 

— E gata cheesburgerul, domnule. 

În următoarea oră şi jumătate, Jack îşi mănâncă burgerul 
şi încearcă să se piardă în film. Burgerul e minunat, de 
calitate superioară, cu gustul acela zemos pe care-l obţii doar 
de la un grătar bine uns, iar cartofii prăjiți sunt perfecţi, aurii 
şi crocanţi pe dinafară, dar nu reuşeşte să fie atent la The 
Terror of Deadwood Gulch. Problema nu este că a văzut filmul 


de poate o duzină de ori; problema e Tansy Freneau. Anumite 
lucruri pe care le-a spus îl tulbură. Cu cât se gândeşte mai 
mult la ele, cu atât mai puţin înţelege ce se întâmplă. 

După spusese lui Tansy, cioara - corbul - numit Gorg a 
venit dintr-o lume aflată alături şi în afara celei pe care o ştim. 
Probabil că vorbea despre Teritorii. Folosind o sintagmă din 
Corbul lui Poe, ea a numit această altă lume „țărmul Nopţii”, 
ceea ce era binişor pentru cineva ca Tansy, însă nu părea în 
niciun fel să se aplice magicelor teritorii. Gorg i-a spus lui 
Tansy că totul în acea lume este în flăcări şi nici măcar 
ținuturile Spulberate nu se potrivesc acestei descrieri. 

Jack îşi aminteşte de ţinuturile Spulberate şi de straniul 
tren care-i purtase pe el şi pe Richard Raţionalu, atunci un 
Richard Raţionalu bolnav şi istovit, peste întinsul deşert roşu. 
Creaturii stranii trăiau acolo, oameni-aligator şi păsări cu fețe 
de maimuțe cu barbă, însă în mod cert nu fuseseră în flăcări. 
Ținuturile Spulberate erau produsul unui dezastru din trecut, 
nu locul unei conflagrații prezente. Ce spusese Tansy? Un loc 
mare, mare, făcut tot numai din foc... urcând mult, mult. Oare 
ce văzuse ea, spre ce peisaj îi deschisese oare Gorg ochii? 
Părea a fi un mare turn arzător sau o înaltă clădire 
consumată de foc. Un turn arzător, o clădire arzătoare într-o 
lume arzătoare - cum ar putea lumea aceea să fie Teritoriile? 

Jack a fost în Teritorii de două ori în ultimele patruzeci şi 
opt de ore şi ceea ce a văzut a fost frumos. Mai mult decât 
frumos - purificator. Cel mai profund adevăr pe care Jack îl 
ştie despre Teritorii este că acestea conțin un soi de magie 
sacră: magia pe care a văzut-o la Judy Marshall. Datorită 
acelei magii, Teritoriile pot conferi o minunată binecuvântare 
ființelor umane. Viața acelei extraordinar de puternice femei 
care îl ia peste picior pe Bill Towns pe ecranul cel mare din 
fața lui a fost salvată de un obiect din Teritorii. Pentru că Jack 
a fost în Teritorii - şi poate pentru că a ţinut Talismanul în 
mână - aproape fiecare cal pe care pariază iese primul, fiecare 
acțiune pe care o cumpără îşi triplează valoarea, fiecare mână 
de pocher pe care o joacă câştigă potul cel mare. 


Aşadar, despre ce lume vorbeşte Tansy? Şi ce-i toată treaba 
asta cu Gorg care vine printr-o gaură făcură de foc? 

Când Jack sărise dincolo ieri, simțise ceva nefericit, ceva 
nesănătos, departe înspre sud-vest, şi bănuise că acolo era 
locul în care-l va găsi pe îngemănând Pescarului. Ucide 
Pescarul, ucide îngemănarul; pe care l-ar rezolva întâi, 
puterile celuilalt ar slăbi. Dar... 

Tot nu avea sens. Când călătoreşti între lumi, pur şi simplu 
sari - nu pui foc la marginea lumii şi alergi prin el în altă 
lume. 

Câteva minute mai târziu, huruitul de motociclete acoperă 
vocile de pe ecran. 

— Îh, domnule, poate că ai vrea să pleci, zice Moon. Ăştia- 
s... 

— Thunder Five, zice Jack. Ştiu. 

— Bine. Doar că-i sperie de moarte pe unii dintre clienții 
mei. Da' atâta vreme cât te comporți bine cu ei, îs de treabă. 

— Ştiu. Nu ai de ce să-ţi faci griji. 

— Adică, dacă le cumperi bere sau ceva, or să creadă că eşti 
în regulă. 

Jack coboară de pe scaun şi se întoarce spre barman. 

— Lester, n-ai de ce să fii agitat. Vin aici să se întâlnească 
cu mine. 

Lester clipeşte. Pentru întâia dată, Jack observă că 
sprâncenele lui sunt două fuioare subțiri şi curbate, ca acelea 
ale unei vampe din anii douăzeci. 

— Mai bine să-ncep să torn o halbă de Kingsland. 

la o halbă de sub bar, o pune sub robinetul de Kingsland 
Ale şi deschide valva. Un şuvoi gros de lichid chihlimbariu 
năvăleşte în halbă şi se transformă în spumă. 

Sunetul motocicletelor creşte şi devine un vuiet în fața 
clădirii, apoi se opreşte. Beezer St Pierre tropăie pe uşă 
înăuntru, urmat îndeaproape de Doc, Mouse, Sonny şi Kaiser 
Bill. Seamănă cu nişte vikingi şi Jack e foarte bucuros să-i 
vadă. 

— Puturosule, închide dracului televizorul ăla, rage Beezer. 
Şi n-am venit aici să bem, aşa că goleşte halba aia în chiuvetă. 


Aşa cum o torni tu, oricum e toată răsuflată. lar după ce-ai 
terminat, du-te înapoi în bucătărie la maică-ta. Treaba 
noastră cu omu' ăsta n-are nici-o legătură cu tine. 

— Bine, Beezer, zice Moon cu o voce tremurată. Nu-mi 
trebuie decât o secundă. 

— Atunci atâta o să şi primeşti, zice Beezer. 

Beezer şi ceilalți se aliniază în fața barului, unii dintre ei 
uitându-se la Brânză Puturoasă, alții, mai blânzi, la Jack. 
Mouse încă mai are părul împletit, ca un jucător de fotbal 
american. Kaiser Bill şi Sonny şi-au strâns lațele în coadă. 
Bere şi spumă curg din halbă şi se scurg în chiuvetă. 

— Bine, băieți, spune Moon. 

Paşii lui se retrag în spatele barului. O uşă se închide. 

Membrii Thunder Five se despart şi se răspândesc în fața lui 
Jack. Majoritatea şi-au încrucişat braţele la piept şi muşchii le 
ies în evidență. 

Jack îşi împinge farfuria mai încolo pe tejghea, se ridică şi 
spune: 

— Înainte de aseară, a auzit careva dintre voi de George 
Potter? 


Stând pe marginea mesei de biliard aflate cel mai aproape 
de uşa din față, Jack stă cu fața la Beezer şi Doc, care se 
apleacă înainte pe scaunele lor de la bar. Kaiser Bill, cu un 
deget lipit de buze şi cu capul aplecat, stă lângă Beezer. Mouse 
e întins pe a doua masă de biliard, sprijinindu-şi capul cu o 
mână. Lovind cu pumnii unul de altul şi încruntându-se, 
Sonny păşeşte de colo-colo între bar şi tonomat. 

— Eşti sigur că n-a spus Casa umbrelor, ca romanul lui 
Dickens? zice Mouse. 

— Sunt sigur, răspunde Jack, amintindu-şi că n-ar trebui 
să fie surprins de fiecare dată când unul dintre indivizii ăştia 
demonstrează că a urmat colegiul. A spus Casa întunericului. 

— Iisuse, aproape cred că... Mouse clatină din cap. 

— Cum îl chema pe constructor? întreabă Beezer. 

— Burnside. Numele mic probabil că era Charles, cunoscut 
uneori ca „Grăsuliul”. Cu mult timp în urmă, şi l-a schimbat 


din ceva de genul „Beer Stein”. 

— Beerstein? Bernstein? 

— Aşa ceva, zice Jack. 

— Şi tu crezi că el e Pescarul. 

Jack încuviințează. Beezer se uită drept la el, ca şi când ar 
încerca să-i vadă ceafa. 

— Cât eşti de sigur? 

— Nouăzeci şi nouă la sută. El a pus pozele alea în camera 
lui Potter. 

— Fir-ar să fie. 

Beezer se împinge de pe scaun şi se duce în spatele tejghelei. 

— Vreau să mă asigur că nimeni nu uită ceea ce e evident. 

Se apleacă şi se ridică ținând într-o mână o carte de telefon. 

— Ştii la ce mă refer? 

Beezer deschide cartea pe bar, întoarce câteva pagini, le dă 
înapoi şi trece degetul său gros în josul unei coloane de nume. 

— Niciun Burnside. Păcat. 

— Bună idee, însă, zice Jack. În dimineața asta, am 
încercat şi eu acelaşi lucru. 

Sonny se opreşte locului pe când se îndepărtează de 
tonomat şi arată cu degetul spre Jack. 

— Cu cât timp în urmă a fost construită casa asta 
afurisită? 

— Cu aproape treizeci de ani. În anii şaptezeci. 

— La naiba, pe-atunci eram toţi copii, în Illinois. De unde să 
ştim noi de casa asta? 

— Voi vă plimbaţi prin preajmă. Credeam că sunt şanse 
bune s-o fi văzut. lar locul e înfiorător. Oamenii au tendința să 
vorbească despre casele de felul ăsta. 

Aşa se întâmplă în cazurile normale, cel puţin, îşi spune 
Jack. În cazurile normale, casele înfiorătoare ajungeau aşa 
pentru că au stat goale câţiva ani sau pentru că în ele s-a 
întâmplat ceva groaznic. În cazul de față, credea el, casa în 
sine era groaznică, iar oamenii care altfel ar fi vorbit despre ea 
abia îşi amintesc că au văzut-o. Judecând după descrierea lui 
Dale, Casa întunericului a dispărut în propria-i umbră 
inexistentă. 


Zice: 

— Gândiţi-vă la asta. Încercaţi să vă aduceţi aminte. De 
când locuiți în French Landing, aţi auzit vreodată de o casă 
care părea să fie blestemată? Casa întunericului a provocat 
rănirea oamenilor care au lucrat la ea. Muncitorii o urau; se 
temeau de ea. Spuneau că nu-ţi poţi vedea umbra când te 
apropiai de ea. Susțineau că era bântuită în vreme ce lucrau 
la ea! În cele din urmă, au renunţat cu toţii şi Burnside a 
trebuit s-o termine singur. 

— E izolată, zice Doc. Evident, casa asta nu-i undeva la 
vedere. Nu-i într-un cartier rezidențial ca Libertyville. N-o s-o 
găseşti pe Aleea Robin Hood. 

— Aşa-i, spune Jack. Trebuia să menţionez asta înainte. 
Potter mi-a spus că a fost construită puțin mai încolo de ceea 
ce el a numit „drum”, într-un soi de luminiş. Aşa că-i în 
pădure, Doc, ai dreptate. E izolată. 

— Hei, hei, hei, face Mouse, legănându-şi picioarele peste 
marginea mesei de biliard şi ridicându-se anevoie în şezut. 

Îşi ţine ochii bine închişi şi se loveşte cu o mână cărnoasă 
peste frunte. 

— Dacă mi-aş putea aduce aminte... 

Scoate un strigăt de frustrare. 

— Ce? 

Vocea lui Beezer are de două ori volumul ei normal şi 
cuvântul sună ca o piatră de pavaj lovindu-se de un trotuar de 
ciment. 

— Ştiu că am văzut casa aia futută, spune el. Imediat ce ai 
început să vorbeşti despre ea, am avut sentimentul că totul 
pare cumva familiar. Mi-a tot stat gândul la asta, dar n-am 
găsit nimic concret. Când am încercat să mă concentrez la 
asta - ştii, să încerc să-mi amintesc - am văzut doar lumini 
scânteietoare. Când Jack a spus că e-n pădure, am ştiut 
despre ce vorbeşte. Am văzut o imagine clară a clădirii. 
Înconjurată de toate luminile alea scânteietoare. 

— Nu prea sună a Casă a întunericului, zice Jack. 

— Ba cum să nu! Luminile nu erau cu adevărat acolo, doar 
că le-am văzut. 


Mouse spune asta ca şi când ar fi fost ceva absolut rațional. 
Sonny începe să râdă şi Beezer clatină din cap, spunând: 

— Căcat. 

— Nu pricep, zice Jack. 

Beezer se uită la el, ridică un deget şi-l întreabă pe Mousse: 

— Vorbim cumva de iulie, august, acum doi ani? 

— Desigur, răspunde Mouse. Vara Super Acidului. 

Se uită la Jack şi zâmbeşte. 

— Acum doi ani, am pus mâna pe-un acid extraordinar. O 
doză mică şi vreme de cinci sau şase ore aveai pare de-o 
călătorie incredibila. Nimeni n-a avut vreodată o experiență 
negativă cu treaba aia. Era o pură plăcere, ştii ce zic? 

— Îmi pot imagina, zice Jack. 

— Puteai şi să lucrezi cât îl aveai la bord. Fără-ndoială 
puteai să conduci, amice. Săreai în maşină şi te duceai unde 
voiai. Era floare la ureche să faci orice lucru normal. Nu erai 
dat peste cap, ci funcționai cu mult peste limitele tale maxime. 

— Timothy LearyS!: nu s-a înşelat complet, zice Doc. 

— Doamne, aia era treabă de calitate, zice Mouse. Am luat- 
o până când n-am mai avut, şi-apoi totul s-a terminat. Toată 
treaba cu acidul. Dacă nu puteai lua treaba aia, nu avea rost 
să iei nimic altceva. N-am ştiut niciodată de unde provenea. 

— N-ai vrea să ştii de unde provenea, zice Beezer. Crede-mă. 

— Aşadar, erai sub efectul acidului ăstuia când ai văzut 
Casa întunericului, zice Jack. 

— Sigur. Din cauza asta am văzut luminile. Foarte încet, 
Beezer întreabă: 

— Unde-i casa, Mouse? 

— Nu ştiu cu precizie. Dar stai aşa, Beezer, lasă-mă să 
vorbesc. Aia a fost vara în care eram cu Mititica Nancy Hale, 
ți-aminteşti? 

— Sigur, spune Beezer. Mare păcat. Aruncă o privire la 
Jack. Micuța Nancy a murit la sfârşitul verii ăleia. 

— Asta m-a dat peste cap, zice Mouse. Parcă ar fi devenit 
alergică la aer şi lumina soarelui, cât ai clipi. Îi era rău tot 
timpul. Avea iritații pe tot corpul. Nu suporta să stea afară, 
pentru că lumina îi rănea ochii. Doc nu şi-a putut da seama 


care era problema cu ea, aşa că ara dus-o la spitalul cel mare 
din La Riviere, dar nici ei n-au putut afla ce nu era în regulă 
cu ea. Am vorbit cu doi indivizi de la Mayo, dar n-au fost de 
niciun ajutor. A murit greu, omule. Ţi se rupea inima să vezi 
cum se stingea. Pe-a mea a rupt-o, asta-i sigur. 

Rămâne tăcut un moment îndelungat, în care se uită țintă 
în jos la pântecele şi genunchii săi şi nimeni altcineva nu mai 
spune un cuvânt. 

— Bine, rosteşte într-un târziu Mouse, ridicând capul. Uite 
ce-mi amintesc eu. În sâmbăta aia, Micuța Nancy şi cu mine 
aveam acid la bord şi ne plimbam fără țintă, doar să vedem 
nişte locuri care ne plăceau. Ne-am dus în parcul de lângă 
râu, în La Riviere, ne-am dus la Dog Island şi Lookout Point. 
Ne-am întors în direcția asta şi-am urcat pe faleză - frumos, 
omule. După aia, n-am prea avut chef să ne întoarcem acasă, 
aşa că am hoinărit aiurea. Micuța Nancy a observat un 
indicator cu TRECEREA INTERZISĂ pe lângă care probabil că 
trecusem de o mie de ori fără să-l văd. 

Se uită la Jack Sawyer. 

— Nu ştiu sigur, dar cred că era pe 35. 

Jack încuviințează. 

— Dacă n-am fi luat acid, cred că nici ea n-ar fi văzut 
indicatorul. 

O, mamă, mi-amintesc totul acum. „Ce-i aia?” zice ea şi jur 
c-a trebuit să mă uit de două sau trei ori înainte să văd 
indicatorul ăla - era tot zgâriat şi îndoit, cu vreo două găuri 
ruginite de gloanţe în el. Stătea pe-o rână între copaci, cam 
aşa ceva. „Cineva vrea să nu intrăm pe drumul ăla”, zice 
Micuța Nancy. „Ce a ascuns oare acolo?” Ceva de felul ăsta. 
„Ce drum?” întreb eu, apoi îl văd. Nici măcar nu-i un drum 
adevărat. E lat doar cât să încapă o singură maşină, iar asta 
numai dacă ai una mică şi compactă. Copaci groşi pe ambele 
părți. La naiba, n-am crezut că acolo se ascunde ceva 
interesant, doar dacă nu era o baracă veche. Pe deasupra, nu- 
mi plăcea cum arăta. 

Aruncă o privire la Beezer. 


— Cum adică, nu-ţi plăcea cum arăta? întreabă Beezer. Te- 
am văzut intrând în locuri care ştiai al naibii de bine că nu-s 
bune. Sau începi să faci pe misticul cu mine, Mouse? 

— Spune-i cum dracului vrei, eu îţi zic cum era. Era aşa 
cum zicea indicatorul ăla PĂSTREAZĂ DISTANȚA DACĂ ŞTII 
CE-I BINE PENTRU TINE. Mi-a lăsat o impresie rea. 

— Şi asta pentru că era un loc malefic, intervine Sonny. Am 
văzut eu locuri malefice. Nu te vor acolo şi îţi spun asta. 

Beezer îi aruncă o privire echilibrată şi zice: 

— Nu-mi pasă cât de malefic e locul ăsta rău; dacă acolo 
locuieşte pescarul, acolo mă duc. 

— Şi eu mă duc cu tine, zice Mouse, dar ascultă odată. 
Voiam s-o şterg de acolo şi să iau nişte pui prăjit sau ceva, 
care combinat cu acid ar fi fost ca şi când ai mânca hrana 
Paradisului, ori cum naiba a spus Coleridge, dar Micuța 
Nancy voia să mergem pe acolo pentru că avea şi ea impresia 
pe care o aveam eu. Era o muiere de acțiune, omule. Şi 
căpoasă, pe deasupra. Aşa că am intrat pe drum, iar Micuța 
Nancy îmi stă pe cap şi zice: „Nu fi aşa un fătălău, Mouse, dă-i 
pedală”, aşa că-i dau puţin pedală şi totu' pare ciudat ca 
naiba, dar tot ce văd e poteca aia care şerpuieşte printre 
copaci şi căcatul care ştiu că nu-i acolo. 

— Cum ar fi? întreabă Sonny, în ceea ce pare a fi spiritul 
interesului ştiinţific. 

— Nişte siluete întunecate venind la marginea drumului şi 
uitându-se printre copaci. Două au fugit spre mine, dar am 
trecut drept prin ele ca prin fum. Nu ştiu, poate că erau fum. 

— La dracu' cu asta, acidul era de vină, zice Beezer. 

— Poate, dar nu aşa aveam impresia. Pe deasupra, acidul 
nu te afecta niciodată în felul ăsta, ţii minte? Nu făcea să te 
cuprindă întunericul. În orice caz, chiar înainte ca totul s-o ia 
razna, dintr-odată m-am gândit la Kiz Martin. Mi-amintesc 
asta foarte bine. Era ca şi când o puteam vedea de-a dreptul, 
chiar în fața mea - aşa cum arăta când au urcat-o în 
ambulanţă. 

— Kiz Martin, repetă Beezer. 

Mousse se întoarce spre Jack. 


— Kiz era o fată cu care am ieşit pe când eram cu toții la 
universitate. Ne implora s-o lăsăm să vină cu noi pe 
motociclete şi, într-o zi, Kaiser a zis, bine, putea să împrumute 
motorul lui. Kiz s-a bucurat la culme, omule, a fost foarte 
fericită. Şi-apoi a dat peste-o crenguţă afurisită, cred... 

— Era mai mare ca o crenguţă, zice Doc. Era mai mult o 
ramură, cu diametru poate cam de cinci centimetri. 

— Exact cât trebuie ca să-ți pună echilibrul la încercare, 
mai ales dacă nu eşti obişnuit cu motoarele mari, zice Mouse. 
A dat peste ramura aia şi motocicleta s-a dat peste cap, iar Kiz 
a zburat şi-a căzut pe şosea. Aproape că mi-a stat inima în 
piept, omule. 

— Am ştiut că s-a dus din secunda în care m-am apropiat 
destul cât să văd unghiul în care-i stătea capul, zice Doc. Nici 
nu mai avea rost să încerc manevre de resuscitare. Am 
acoperit-o cu jachetele noastre şi eu m-am dus să chem o 
ambulanţă. Zece minute mai târziu o urcau în maşină. Unul 
dintre băieți m-a recunoscut de la orele de practică la Urgenţe, 
altfel ne-ar fi făcut probleme. 

— Chiar mă întrebam dacă eşti cu adevărat doctor, zice 
Jack. 

— Mi-am făcut rezidenţiatul în chirurgie la Universitatea 
din Illinois, apoi am renunțat la tot. 

Doc îi zâmbeşte. 

— Să stau cu băieții ăştia şi să mă dedic producerii de bere 
mi s-a părut mai distractiv decât să-mi petrec toată ziua tăind 
oameni. 

— Mouse, zice Beezer. 

— Mda. Tocmai ajungeam la curba drumeagului şi Kiz 
parcă stătea drept în fața mea, aşa era de viu totul. Cu ochii 
închişi şi capul atârnând ca o frunză gata să cadă. O, mama, 
mi-am zis, în clipa asta numai aşa ceva nu vreau să văd. Am 
simțit totul din nou - aşa cum m-am simțit când Kiz a căzut 
în drum. O spaimă bolnăvicioasă. Asta-i ce-am simțit: o 
spaimă bolnăvicioasă. 

Şi am luat curba şi-am auzit un câine mârâind undeva în 
pădure. Nu doar mârâind, mârâind. Ca douăzeci de câini mari 


şi toți nebuni ca dracu. Am început să-mi simt capul ca şi 
cum era gata să explodeze. Şi m-am uitat înainte ca să văd că 
o haită de lupi sau ceva fuge spre noi şi mi-a luat o vreme să- 
mi dau seama că treaba aia ciudată, umbroasă, pe care-o văd 
înainte e-o casă. O casă neagră, întunecată. 

Micuța Nancy m-a lovit peste spate şi cap, strigând să 
opresc. Crede-mă, ştiu ce-i bine pentru mine, pentru că 
ultimul lucru pe care-l voiam era să mă apropii mai tare de 
casa aia. Am oprit motocicleta şi Micuța Nancy a sărit jos şi-a 
vomitat pe marginea drumeagului. S-a ţinut de cap şi a mai 
vomitat o dată. Eu simțeam că picioarele mi s-au făcut de 
gumă, aveam impresia că ceva greu mă apăsa pe piept. Treaba 
aia, orice ar fi, încă-şi făcea de cap în pădure şi se apropia tot 
mai mult. M-am mai uitat o dată spre capătul drumului şi 
casa aia urâtă se întindea în spate în pădure, ca şi când s-ar fi 
târât în ea, numai că stătea nemişcată. Cu cât mă uitam mai 
mult, cu atât mai mare părea! Apoi am văzut luminile 
scânteietoare plutind în jurul ei şi păreau periculoase - 
Păstrează distanța, îmi spuneau, dispari de aici, Mouse. De 
verandă mai era sprijinit un anunţ cu TRECEREA INTERZISĂ, 
iar anunțul ăla, omule... anunțul ăla parcă a scăpărat, ca şi 
când ar fi spus DE DATA ASTA VORBESC SERIOS, AMICE. 

Simţeam că-mi crapă capul în două, dar am urcat-o pe 
Micuța Nancy pe motor şi ea s-a lăsat pe mine, ca şi când ar fi 
fost moartă, numai că nu era, şi-am pornit motorul şi-am 
întors şi am tulit-o. Când am ajuns înapoi la mine acasă, ea s- 
a dus în pat şi-a rămas acolo trei zile. Mie mi s-a părut că 
abia-mi amintesc ce s-a întâmplat. Toată tărăşenia s-a cam 
întunecat, cumva. În mintea mea. Oricum, abia am avut timp 
să mă gândesc la ea, pentru că Micuța Nancy s-a îmbolnăvit 
şi-a trebuit să am grijă de ea ori de câte ori nu eram la 
serviciu. Doc i-a dat ceva ca să-i scadă temperatura şi s-a 
simțit mai bine, dar n-a mai fost cu adevărat aceeaşi 
niciodată. La sfârşitul lui august, starea ei a reînceput să se 
agraveze şi a trebuit să o internez în spital. În a doua 
săptămână din septembrie, în ciuda îndârjirii ei, Micuța Nancy 
a plecat dintre noi. 


— Cât de mare era Micuța Nancy? întreabă Jack, 
imaginându-şi o femeie cam de mărimea lui Mouse. 

— Micuța Nancy Hale era cam de mărimea şi constituţia lui 
Tansy Freneau, zice Mouse, părând surprins de întrebare. 
Dacă-mi stătea pe palmă, o puteam ridica doar cu o mână. 

— Şi n-ai vorbit niciodată cu cineva despre asta, zice Jack. 

— Cum să vorbesc? întreabă Mouse. Întâi de toate, eram 
înnebunit de griji pentru Micuța Nancy, după care mi s-a şters 
complet din minte. Aşa fac chestiile ciudate, omule. În loc să-ţi 
rămână în minte, se Şterg singure. 

— Ştiu exact ce vrei să spui, întăreşte Jack. 

— Cred că şi eu ştiu, zice Beezer, dar aş zice că acidul ăla 
ţi-a dat o vreme peste cap simţul realității. Dar ai văzut casa 
aia... Casa întunericului. 

— Absolut, zice Mouse. Beezer se concentrează la Jack. 

— Şi spui că Pescarul, jigodia asta de Burnside, a construit- 
o. Jack încuviințează. 

— Deci poate că locuieşte acolo şi-a pregătit o grămadă de 
dispozitive ca să-i sperie pe oameni ca să nu se apropie. 

— S-ar putea. 

— Numai că mă gândesc să-l las pe Mouse să ne ducă pe 
Autostrada 35 şi să vedem dacă reuşeşte să găsească 
drumeagul despre care vorbea. Vii cu noi? 

— Nu pot, zice Jack. Trebuie să mă întâlnesc întâi cu cineva 
în Arden, cineva care cred că ne poate ajuta. La ea se află altă 
piesă a puzzle-ului, dar nu vă pot explica nimic până ce n-o 
văd. 

— Femeia asta ştie ceva? 

— O, da, zice Jack. Ştie ceva. 

— Bine, spune Beezer şi se ridică din scaun. Tu alegi. Dar o 
să vrem să discutăm cu tine după aceea. 

— Beezer, vreau să fiu lângă tine când vei intra în Casa 
întunericului. Orice va trebui să facem acolo, orice o să 
vedem... 

Jack face o pauză, încercând să-şi găsească vorbele 
potrivite. Beezer se leagănă pe călcâie, de-a dreptul ieşindu-şi 
din piele de nerăbdare să dibuiască bârlogul Pescarului. 


— O să vrei să fiu acolo cu tine. În treaba asta sunt mai 
multe lucruri implicate decât îți poţi imagina, Beezer. O să ştii 
despre ce vorbesc în scurtă vreme şi-o să te poți bizui pe asta - 
cred că voi toți o să puteți face asta - dar dacă aş încerca să vă 
descriu acum situația, nu m-aţi crede. Când va veni timpul, 
vei avea nevoie de mine ca să te călăuzesc, dacă voi răzbi până 
la capăt. O să fii bucuros că am fost acolo. Ne aflăm într-un 
punct periculos aici şi niciunul dintre noi nu vrea să stricăm 
totul. 

— Ce te face să crezi că o să stric totul? întreabă Beezer cu 
o blândețe amăgitoare. 

— Oricine ar strica totul dacă n-ar avea ultima piesă a 
puzzle-ului. Du-te acolo. Vezi dacă Mouse poate găsi casa pe 
care a văzut-o acum doi ani. Inspecteaz-o. Nu intra - pentru 
asta ai nevoie de mine. După ce o inspectezi, întoarce-te aici 
şi-o să vin şi eu cât de repede pot. Ar trebui să mă întorc 
înainte de două treizeci, trei, cel târziu. 

— Unde te duci în Arden? Poate c-o să vreau să te sun. 

— Spitalul luteran al districtului French. Secţia D. Dacă nu 
dai de mine, lasă un mesaj la doctorul Spiegleman. 

— Secţia D, hă? zice Beezer. Bine, bănuiesc că toți sunt 
nebuni în ziua de azi. Şi bănuiesc că m-aş putea mulțumi 
doar cu o privire aruncată casei alea, atâta vreme cât ştiu că 
la un moment dat în după-amiaza asta mă pot bizui pe tine că 
vei explica toate bucăţile astea pe care sunt prea prost să le 
înțeleg singur. 

— Nu mai e mult, Beezer. Suntem aproape. Şi prost e 
ultimul calificativ pe care ţi l-aş da. 

— Bănuiesc că ai fost un polițist dat naibii, zice Beezer. 
Chiar dacă cred că jumătate din lucrurile pe care le spui sunt 
prostii, nu pot decât să le cred. 

Se întoarce şi loveşte cu pumnii în bar. 

— Brânză Puturoasă! Acum e sigur. Scoate-ţi curul ăla 
palid din bucătărie. 


19 


Jack iese din parcare pe urmele Thunder Five şi, pentru 
moment, îl lăsăm să se ducă singur la nord pe Autostrada 93 
către locul de popas al lui Judy Marshall şi, mai departe, spre 
secția ei încuiată. Asemenea lui Jack, motocicliştii se 
îndreaptă spre necunoscut, însă necunoscutul lor se află la 
vest de Autostrada 35, în tărâmul trecutului care se adună 
fără încetare, şi vrem să aflăm ce vor găsi acolo. Oamenii 
aceştia nu par să fie agitaţi; încă mai emană enorma încredere 
cu care au dat buzna în Sand Bar. De fapt, ei nu afişează 
niciodată semne de agitație, căci situațiile care pe alţii i-ar 
îngrijora sau le-ar da o stare de nerăbdare de obicei pe ei îi 
întărâtă. Şi teama îi afectează altfel decât pe ceilalți oameni: în 
rarele momente când au simţit teamă, au fost înclinați pe de- 
a-ntregul să se bucure de ea. În ochii lor, teama reprezintă o 
ocazie divină de-a se concentra. Datorită remarcabilei lor 
solidarităţi, concentrarea aceasta este formidabilă. Pentru 
aceia dintre noi care nu sunt membrii unei găşti de 
motociclişti sau nu fac parte din Marina Militară, solidaritatea 
nu înseamnă mai mult decât impulsul de milostenie care ne 
face să alinăm suferința unui prieten; pentru Beezer şi vesela 
lui gaşcă, solidaritatea înseamnă să te asiguri că cineva îţi 
acoperă întotdeauna spatele. Viața unuia e în mâinile 
celorlalți şi o ştiu bine. Pentru Thunder Five, siguranța ţine 
într-adevăr de strângerea rândurilor. 

Şi totuşi, întâlnirea spre care zboară ca vântul şi ca gândul 
nu are niciun precedent sau termen de comparaţie în 
experiența lor de până acum. Casa întunericului e ceva nou şi 
noutatea ei - absoluta ciudățenie a poveştii lui Mouse - le 
provoacă cârcei în pântece, tuturor, fără excepţie. 

La treisprezece kilometri vest de Centralia, unde terenul 
plat din jurul cartierului rezidenţial vechi de treizeci de ani al 
lui Potsie face loc unei bucăți întinse de pădure care ajunge 
chiar până la Maxton's, Mouse şi Beezer merg unul lângă altul 
în fața celorlalți. Beezer se uită din când în când la prietenul 
său, punând o întrebare mută. A treia oare când Mouse 
clatină din cap, completează gestul cu o fluturare de mână 
care spune Nu mă mai sâcâi, o să-ţi spun când ajungem. acolo. 


Beezer rămâne în urmă; Sonny, Kaiser Bill şi Doc presupun 
imediat că Beezer le dă un semnal şi se întind pe un singur 
Şir. 

În fruntea coloanei, Mouse îşi ia încontinuu ochii de la 
autostradă pentru a inspecta partea dreaptă a drumului. 
Drumeagul e greu de observat, Mouse ştie, şi acum va fi şi mai 
mult acoperit de ierburi decât în urmă cu doi ani. Încearcă să 
zărească albul rablagitului anunţ cu TRECEREA INTERZISĂ. 
Şi acesta s-ar putea să fie parţial ascuns de buruieni noi. 
Încetineşte până la cincizeci şi cinci de kilometri la oră. Cei 
patru din urma lui îşi potrivesc viteza după el cu îndemânarea 
dată de-o practică îndelungată. 

Singurul din Thunder Five, Mouse a văzut deja destinația 
lor şi, în cele mai ascunse unghere ale sufletului său, abia îi 
vine să creadă că se duce acolo din nou. La început, uşurinţa 
şi iuțeala cu care amintirile s-au revărsat din hruba lor 
întunecată l-au surprins plăcut; acum, în loc să simtă că şi-a 
redobândit fără efort o parte pierdută a vieţii sale, simte că 
este la mila acelei după-amiezi pierdute. Un mare pericol 
atunci - şi nu se îndoieşte că o uriaşă şi periculoasă forță l-a 
atins cu o mână prevenitoare - este un pericol sporit acum. 
Amintirea i-a redat o chinuitoare concluzie de care se scăpase 
cu mult timp în urmă: că hidoasa structură pe care Jack 
Sawyer o numea Casa întunericului o omorâse pe Micuța 
Nancy Hale la fel de sigur ca şi când grinzile ei i-ar fi căzut în 
cap. Morală mai mult decât fizică, urâţenia Casei 
întunericului împrăştie aburi toxici. Micuța Nancy fusese 
ucisă de otrăvurile invizibile aduse de mâna aceea 
prevenitoare; acum Mouse trebuie să contemple aceste fapte 
fără să cârtească. Simte mâinile ei pe umeri şi oasele lor 
subțiri sunt acoperite de carne putredă. 

Dacă aş fi avut un metru şaizeci şi patruzeci şi şapte de 
kilograme în loc de unu nouăzeci şi o sută treizeci de 
kilograme, acum mi-ar putrezi şi mie oasele, îşi spune el. 

S-o fi uitând Mouse după drumeag şi anunțul de lângă el 
cu ochii unui pilot de luptă, dar altcineva trebuie să le vadă, 


pentru că el n-o va face niciodată. Subconştientul său a supus 
la vot şi decizia a fost unanimă. 

Fiecare dintre ceilalți, Sonny, Doc, Kaiser şi până şi Beezer, 
a făcut legătura dintre moartea Micuţei Nancy şi Casa 
întunericului Şi prin gând i-au trecut aceleaşi speculații cu 
privire la diferența de greutate şi înălțime. Totuşi, Sonny 
Cantinaro, Doc Amberson, Kaiser Bill Strassner şi în special 
Beezer St Pierre presupun că orice otravă ar înconjura Casa 
întunericului a fost inventată într-un laborator de către nişte 
ființe umane care ştiau ce fac. Aceşti patru oameni îşi extrag 
vechea şi primitiva încredere de sine din compania celorlalți, 
de care s-au bucurat încă din colegiu; dacă ceva îi face să se 
simtă cât de cât neliniştiți, acesta e faptul că Mouse 
Baumann, nu Beezer, se află în fruntea coloanei. Chiar dacă 
Beezer i-a permis lui Mouse să-l trimită în spate, poziția 
acestuia din urmă conține o fărâmă de insurecție, de 
răzvrătire: universul a fost uşor distorsionat. 

La douăzeci de metri de spatele proprietăţii Maxton, Sonny 
hotărăşte să pună capăt acestei farse, accelerează motocicleta 
sa Softail, trece în trombă pe lângă prietenii săi şi se 
poziţionează paralel cu Mouse. Acesta se uită la el cu o urmă 
de îngrijorare şi Sonny face semn spre marginea drumului. 

Când au tras toți pe dreapta, Mouse zice: 

— Care-i problema cu tine, Sonny? 

— Tu eşti problema, zice Sonny. Fie ai trecut de drumeag, 
fie toată povestea ta-i o cacealma. 

— Am spus că nu-s sigur unde se află. 

Observă cu o aproape incomensurabilă uşurare că mâinile 
moarte ale Micuţei Nancy nu-l mai strâng de umeri. 

— Sigur că nu. Pluteai pe aburi de acid! 

— Acid bun. 

— Ei, nu e niciun drumeag în față, atâta ştiu şi eu. Nu-s 
decât copaci tot drumul până la căminul ăla de babalâci. 

Mouse scrutează bucata de drum din față ca şi când 
drumeagul ar putea, în definitiv, să fie acolo, deşi ştie că nu 
este. 


— La dracu', Mouse, aproape c-am ajuns în oraş. Văd 
Queen Street de aici. 

— Mda, zice Mouse. Bine. 

Dacă reuşeşte să ajungă pe Queen Street, îşi spune, mâinile 
alea nu-l vor mai prinde niciodată. 

Beezer îşi împinge Electra Glide-ul până la ei şi spune: 

— Bine ce, Mouse? Eşti de acord că e mai în spate sau 
drumeagul se află altundeva? 

Încruntându-se, Mouse întoarce capul pentru a se uita 
înapoi de-a lungul autostrăzii. 

— Fir-ar să fie. Cred că-i aici pe undeva, doar dacă în ziua 
aia n-am feştelit-o rău de tot. 

— Doamne, cum s-o fi făcut? zice Sonny ironic. Am cercetat 
fiecare centimetru de pământ pe lângă care am trecut şi-s 
sigur ca naiba că n-am văzut un drumeag. Tu ai văzut, 
Beezer? Dar un anunţ cu TRECEREA INTERZISĂ, ai văzut 
cumva aşa ceva? 

— Nu pricepi, zice Mouse. Rahatu' ăsta nu vrea să fie văzut. 

— Poate-ar fi trebuit să te duci la Secţia D cu Sawyer, zice 
Sonny. Oamenilor de-acolo le plac mult vizionarii. 

— Ciocu' mic, Sonny, sare Beezer. 

— Eu am fost acolo înainte, nu tu, zice Mouse. Care dintre 
noi ştie despre ce vorbeşte? 

— V-am ascultat destul, intervine Beezer. Mai crezi că e aici 
pe undeva, Mouse? 

— Din câte-mi pot aduce aminte, mda. 

— Atunci am trecut pe lângă el. O să ne întoarcem şi-o să 
verificăm din nou, iar dacă nu-l vom putea găsi, o să căutăm 
în altă parte. Dacă nu-i aici, e între două dintre văile de-a 
lungul Autostrăzii 93 sau în pădurea de pe dealul care duce la 
locul de observare. Avem timp berechet. 

— Ce te face să fii atât de sigur? întreabă Sonny. 

Uşoara nelinişte cu privire la ceea ce ar putea întâlni îl face 
să scoată colții. Mai degrabă s-ar întoarce la Sand Bar şi ar da 
pe gât o halbă de Kingsland în vreme ce s-ar lua de Puturosul 
decât să-şi piardă timpul pe autostrăzi. 

Beezer se uită la el şi ochii îi scapără. 


— Ştii cumva unde altundeva mai sunt destui copaci ca să 
poţi spune că-i o pădure? 

Sonny dă imediat înapoi. Beezer nu va renunța niciodată şi 
nu se va întoarce la Sand Bar. Beezer a investit în asta trup şi 
suflet. În principal, asta se datorează lui Amy, însă i se 
datorează şi lui Jack Sawyer. Sawyer l-a impresionat foarte 
tare pe Beezer în seara precedentă, asta s-a întâmplat, iar 
acum Beezer ia de-a gata tot ce spune tipul. Pentru Sonny, 
asta n-are niciun sens, însă Beezer e cel care ia hotărârile, aşa 
că acum, bănuieşte Sonny, vor alerga toţi în cerc o vreme, ca 
nişte soldăţeii începători. Dacă programul ăsta de „polițist la 
domiciliu” continuă mai mult de două zile, Sonny plănuieşte 
să poarte o scurtă discuție cu Mouse şi cu Kaiser. Doc va fi 
întotdeauna de partea lui Beezer, orice-ar fi, însă ceilalți doi 
sunt capabili să plece urechea la vocea raţiunii. 

— Bine, atunci, zice Beezer. Nu-i nimic de aici şi până la 
Queen Street. Ştim că nu-i niciun drumeag afurisit pe bucata 
asta de drum. O să ne întoarcem pe unde am venit, o să mai 
facem o încercare. Mergem în coloană tot drumul. Mouse, treci 
din nou în față. 

Mouse încuviințează şi se pregăteşte să simtă din nou 
mâinile acelea pe umeri. Turând motorul Fat Boy-ului său, o 
ia în față şi-şi ocupă locul în fruntea coloanei. Beezer se aşază 
după el, iar Sonny după Beezer. Doc şi Kaiser ocupă ultimele 
două poziții. 

Cinci perechi de ochi, gândeşte Sonny. Dacă nu-l vedem de 
data asta, n-o să-l vedem niciodată,. Şi n-o să-l vedem, pentru 
că autostrada asta afurisită străbate jumătate din stat. Când 
Mouse şi femeia lui s-au drogat cu acid, poate că au făcut sute 
de kilometri crezând că au dat o raită prin cartier. 

Toată lumea scrutează partea opusă a drumului şi liziera 
pădurii. Cinci perechi de ochi, cum a spus Sonny, zăresc un 
şir neîntrerupt de stejari şi pini. Mouse a stabilit o viteză de 
parcurs undeva între o plimbare iute şi-o alergare medie, şi 
copacii trec încet pe lângă ei. La această viteză, observă şi 
muşchii care parazitează trunchiurile stejarilor şi petele de 
lumină solară pe podeaua pădurii, care e de-un cenuşiu- 


maroniu şi seamănă cu un strat de fetru şifonat. O lume 
ascunsă de copaci semeți, trâmbe de lumină şi uscăciuni se 
întinde dincolo de primul rând de apărare. În acea lume, 
poteci ce nu sunt poteci şerpuiesc ca într-un labirint printre 
trunchiurile groase şi duc spre luminişuri misterioase. Sonny 
devine brusc conştient de-un trib de veverițe care execută 
gimnastică  veverițească pe harta de crengi care se 
întrepătrund într-o boltă intermitentă. Şi, odată cu veveriţele, 
la vedere apar o sumedenie de păsări. 

Toate astea îi amintesc de adâncile păduri din Pennsylvania 
pe care le cercetase în copilărie, înainte ca părinții lui să vândă 
casa şi să se mute în Illinois. Pădurile acelea avuseseră o vrajă 
pe care n-o mai găsise nicăieri altundeva. Convingerea lui 
Sonny că Mouse nu are reperele potrivite şi că ei caută în locul 
greşit câştigă o şi mai mare densitate lăuntrică. Mai devreme, 
Sonny a vorbit despre locuri malefice, dintre care a văzut 
măcar unul de natura căruia era absolut convins. Judecând 
după experiența sa, locurile malefice, cele care-ţi dădeau de 
veste că nu eşti bine-venit, aveau tendința să se afle la sau 
aproape de graniţe. 

În vara de după absolvirea liceului, el şi cei mai buni doi 
prieteni ai săi, toți pasionați de motociclete, îşi luaseră 
motoarele şi merseseră la Rice Lake, Wisconsin, unde el avea 
două verişoare destul de frumugşele ca să le arate prietenilor. 
Sal şi Harry au fost încântați de fete, iar fetele erau de părere 
că motocicliştii erau sexy şi exotici. După vreo două zile 
petrecute ca o literală a cincea roată (sau a cincea şi a şasea 
roată, în funcție de ce luai la socoteală), Sonny a propus saşi 
lungească excursia cu o săptămână şi, în scopul de a-şi 
extinde cunoştinţele, să ia calea Chicagoului şi să cheltuiască 
restul banilor pe bere şi prostituate până când trebuiau să se 
întoarcă acasă. Lui Sal şi Harry le-a plăcut ideea la nebunie 
şi, în a treia seară la Rice Lake, şi-au făcut bagajele şi-au 
tulit-o spre sud, făcând cât mai multă gălăgie posibil. Până la 
zece seara, reuşiseră să se piardă complet. 

De vină poate că a fost berea, poate că a fost neatențţia, dar, 
oricare ar fi fost, ieşiseră de pe autostradă şi, în negrul adânc 


al unei nopți la ţară, se treziseră la marginea unui oraş 
aproape inexistent pe nume Harko. Harko nu era de găsit pe 
harta lor rutieră cumpărată de la benzinărie, însă trebuia să 
fie aproape de granița cu Illinois, de-o parte sau de alta. Harko 
părea să constea dintr-un motel abandonat, un magazin 
general în curs de prăbuşire şi-o moară de cereale goală. Când 
băieții au ajuns la moară, Sal şi Harry au bombănit că sunt 
epuizați şi înfometați şi că vor să se întoarcă pentru a rămâne 
peste noapte la motel. 

Sonny, care nu era nici el mai puţin istovit, i-a însoțit; de- 
ndată ce au intrat în curtea din fața motelului, a avut un 
presentiment râu în privința locului. Aerul părea mai greu, 
întunericul mai întunecat decât ar fi trebuit să fie. Lui Sonny i 
se părea că locul era bântuit de prezențe maligne, invizibile. 
Aproape că le desluşea cum fâlfâiau printre cabane. Sal şi 
Harry au râs de reținerile lui: era un laş, un papă-lapte, o 
fată. Ei doi au spart o uşă şi şi-au desfăcut sacii de dormit 
într-o cameră dreptunghiulară goală şi plină de praf. El s-a 
dus de cealaltă parte a străzii şi a dormit pe câmp. 

L-au trezit zorii şi avea fața udă de rouă. A sărit în picioare, 
a urinat în iarba înaltă şi-a aruncat o privire spre 
motocicletele de peste drum. Acolo erau toate trei, înclinate pe 
proptele în fața unei uşi sparte. Pe firma arsă de neon de la 
intrarea în curte scria: ALCOVUL  PROASPEŢILOR 
ÎNSURĂȚEI. A traversat drumul îngust şi-a dat cu mâna peste 
umezeala care strălucea neagră pe şeile motocicletelor. Un 
sunet straniu a ieşit din camera în care dormeau prietenii lui. 
Simţind deja un puseu de spaimă, Sonny a împins uşa spartă. 
Dacă n-ar fi refuzat la început să considere logic ceea ce se 
afla în fața lui, ce-a văzut în camera aia l-ar fi făcut să leşine. 

Cu fața şiroind de sânge şi lacrimi, Sal Turso şedea pe 
podea. Capul retezat al lui Harry Reilley i se odihnea în poală 
şi un ocean de sânge îmbiba podeaua şi pereţii, corpul lui 
Harry zăcea lălâu peste sacul lui de dormit plin de sânge. 
Trupul era gol; Sal purta doar un tricou roşu de sânge. Sal a 
ridicat ambele mâini - cea în care ţinea cuțitul său cu lamă 
lungă şi cea în care ţinea doar un pumn de sânge - şi-a înălțat 


chipul contorsionat spre privirea încremenită a lui Sonny. Nu 
ştiu ce s-a întâmplat. Vocea lui era ascuţită şi şuierătoare, nu 
a sa. Nu-mi amintesc să fi făcut asta, cum să o pot face! Ajută- 
mă, Sonny. Nu ştiu ce s-a întâmplat. 

Neputând să vorbească, Sonny ieşise din cameră cu spatele 
şi fugise cu motocicleta. Habar nu avea unde se ducea, ştia 
doar că trebuia să iasă din Harko. După trei kilometri 
parcurşi, a ajuns într-un un orăşel, unul adevărat, locuit de 
oameni, şi cineva l-a dus într-un sfârşit la biroul şerifului. 

Harko: ăla a fost un loc malefic. Într-un fel, amândoi 
prietenii săi din liceu muriseră acolo, pentru că Sal Turso s-a 
spânzurat la şase luni după ce a fost închis pe viață într-un 
penitenciar statal sub acuzaţia de omor de gradul doi. În 
Harko, nu vedea nici țipenie de mierle sau ciocănitori. Până şi 
vrăbiile ocoleau Harko. 

Bucata asta mică din Autostrada 35? Nimic altceva decât o 
frumoasă zonă împădurită. Daţi-mi voie să vă spun, domnule 
senator, Sonny Cantinaro a văzut Harko, iar asta nu seamănă 
deloc cu Harko. Asta nu e nici pe departe ca Harko. La fel de 
bine ar putea fi într-o altă lume. Ceea ce reține ochiul vigilent 
şi spiritul tot mai neliniştit al lui Sonny se află cam la doi 
kilometri de minunat peisaj forestier. l-ai putea spune 
minipădure. Crede că ar fi fain să vină aici singur într-o zi, să 
ascundă Harlevul şi doar să se plimbe printre impunătorii 
stejari şi pini, călcând pe covorul ăla mare de pâslă, observând 
păsările şi veverițele nebune. 

Sonny se uită la şi prin copacii santinelă de pe partea 
îndepărtată a drumului, bucurându-se de sentimentul de 
anticipare a plăcerii ce va să vie şi, din întunericul de lângă un 
stejar uriaş, ceva alb scapără spre el. Prins în viziunea unei 
plimbări solitare pe sub bolta aceea verde, aproape că o 
alungă drept un truc al luminii, o scurtă iluzie. Apoi îşi 
aminteşte ce ar trebui să caute şi încetineşte. Se apleacă într-o 
parte şi vede, ieşind din încâlceala de ierburi de la baza 
stejarului, o gaură ruginită de glonț şi o mare şi neagră literă 
T. Trage de cealaltă parte a drumului şi T devine TR. Nu-i vine 
să creadă, dar uite-l acolo, afurisitul ăla de indicator al lui 


Mouse. Mai face jumătate de metru şi tot avertismentul apare 
la vedere. 

Sonny scoate motocicleta din viteză şi pune un picior pe 
pământ, întunericul de lângă stejar se întinde ca o plasă la 
copacul următor de pe marginea drumului, care este tot un 
stejar, deşi nu la fel de masiv. În spatele lui, Doc şi Kaiser 
traversează drumul şi se opresc, ii ignoră şi se uită la Beezer şi 
Mouse, care sunt deja cu zece metri mai în față, scrutând cu 
atenție copacii. 

— Hei, strigă el. Beezer şi Mouse nu-l aud. Hei! Staţi! 

— L-ai găsit? strigă Doc. 

— Du-te la zevzecii ăia şi adu-i înapoi, zice Sonny. 

— E aici? întreabă Doc, uitându-se printre copaci. 

— Ce, crezi că am găsit un cadavru? Sigur că-i aici. 

Doc vine iute, se opreşte chiar în spatele lui Sonny şi se 
holbează la pădure. 

— Doc, tu-l vezi? strigă Kaiser Bill şi vine şi el repede. 

— Nu, face Doc. 

— Nu-l vezi de acolo, îi spune Sonny. Vrei, te rog, să-ţi pui 
fundu-n mişcare şi să-i spui lui Beezer să vină aici? 

— Da' de ce n-o faci tu? zice Doc. 

— Pentru că, dacă plec din locul ăsta, s-ar putea să nu mai 
reuşesc să-l găsesc dracului, zice Sonny. 

Mouse şi Beezer, acum cam cu douăzeci de metri mai în 
față pe drum, îşi văd nestingheriți de căutare. 

— Ei, eu tot nu-l văd, zice Doc. Sonny suspină. 

— Vino lângă mine. 

Doc îşi împinge Fat Boy-ul paralel cu motocicleta lui Sonny, 
apoi face câţiva centimetri în față. 

— Acolo, zice Sonny, arătând spre indicator. 

Doc strânge ochii şi se apleacă în față, cu capul deasupra 
ghidonului lui Sonny. 

— Unde? O, acum îl văd. E îndoit ca vai de el. 

Jumătatea de sus a indicatorului e îndoită în față şi 
umbreşte partea de jos. Cine ştie ce puşti cu porniri 
antisociale a trecut pe acolo şi i-a tras indicatorului o lovitură 
de bâtă. Fraţii lui mai mari, mai inițiați în problema 


criminalității, încercaseră deja să-l omoare folosind puşti de 
calibru 22, iar el nu făcea decât să-i aplice lovitura de grație. 

— Şi unde ar trebui să fie drumeagul? întreabă Doc. 

Sonny, pe care-l nedumereşte puţin problema asta, arată 
dâra plată de întuneric din dreapta indicatorului, care se 
întinde la următorul stejar, mai mic. Uitându-se la el, 
întunericul îşi pierde cele două dimensiuni şi se afundă ca o 
peşteră sau ca o gaură neagră perforată prin aer. Peştera, 
gaura neagră, se topeşte şi se lărgeşte devenind drumeagul de 
pământ, lat cam de un metru şi jumătate, care trebuie că a 
fost încă de la început. 

— Ăl a-i cum te văd şi cum mă vezi, zice Kaiser Bill. Nu ştiu 
cum de am trecut toți pe lângă el prima dată. 

Sonny şi Doc aruncă o privire unul spre celălalt, dându-şi 
seama că Kaiser a venit prea târziu ca să vadă drumul părând 
să se materializeze dintr-un zid negru de grosimea unei foi de 
hârtie. 

— E cam aiurea, zice Sonny. 

— Trebuie să ţi se adapteze ochii, spune Doc. 

— Bine, zice şi Kaiser Bill, dar dacă voi doi vreţi să vă certaţi 
despre cine le zice lui Mouse şi Beeze, dați-mi voie să vă 
scutesc de chinuri. 

Ambalează motocicleta şi-o taie din loc ca un mesager din 
Primul Război Mondial cu un răvaş ultraimportant de pe 
front. Acum cu mult în față pe drum, Mouse şi Beezer se 
opresc şi întorc privirea, auzind zgomotul motocicletei sale. 

— Cred că asta-i, zice Sonny, privindu-l înfrigurat pe Doc. 
Trebuia să ni se adapteze ochii. 

— Altceva nu poate să fie. 

Mai puţin convinşi decât le-ar plăcea, amândoi 
abandonează subiectul şi-l privesc pe Kaiser Bill cum discută 
cu Beezer şi Mouse. Kaiser arată cu degetul spre Sonny şi Doc, 
arată şi Beezer. Apoi Mouse arată spre ei şi Kaiser arată din 
nou. Pare a fi o discuţie într-o versiune extrem de rudimentară 
de limbaj al semnelor. Când toată lumea a prins ideea, Kaiser 
Bill învârte motocicleta şi se întoarce huruind, urmat 
îndeaproape de Beezer şi Mousse. 


Planează în continuare senzația aceea de dezordine, de 
neorânduială, când Beezer nu se află în față. 

Kaiser se opreşte pe marginea drumeagului. Beezer şi 
Mouse se opresc lângă el, iar Mouse ajunge să pună frână 
chiar în fața deschiderii dintre copaci. 

A - Nu trebuia să fie aşa greu de văzut, zice Beezer. Dar 
uite-l, totuşi, începeam să am îndoieli, Mouse. 

— Îhî, face Mouse. 

Atitudinea sa obişnuită, aceea a unui țărănoi intelectual cu 
vederi ludice asupra lumii, şi-a pierdut tot optimismul. Sub 
tenul lui bronzat de motociclist, pielea îi pare palidă şi 
încreţită. 

— Vreau să vă spun adevărul, băieți, zice Beezer. Dacă 
Sawyer are dreptate în legătură cu locul ăsta, jigodia care l-a 
construit ar fi putut instala capcane şi tot soiul de surprize. 
Asta a fost acum mult timp, dar dacă el este într-adevăr 
Pescarul, are mai multe motive ca niciodată să-i țină pe 
oameni departe de bârlogul lui. Aşa că tre să ne păzim 
spatele. Cel mai bun mod de-a face asta e să intrăm valvârtej 
şi să fim pregătiți. Puneţi-vă armele undeva de unde să le 
puteți scoate repede, bine? 

Beezer deschide o desagă şi scoate un pistol Colt de 9 
milimetri, cu mâner de ivoriu şi ţeava din oţel albastru. Bagă 
un glonț pe ţeava şi coboară siguranţa. Sub privirea lui, Sonny 
scoate masivul său Magnum 357 din geantă, Doc un Colt 
identic cu al lui Beezer, iar Kaiser Bill o veche S&W 38 Special 
pe care o are de la sfârşitul anilor şaptezeci. Pun armele (care, 
până în acest moment, au văzut lumina doar în poligoanele de 
tir) în buzunarele jachetelor lor de piele. Mouse, care nu are 
armă, atinge cuţitele pe care le-a dosit la spate, la şold şi în 
buzunarele din față ale jeanşilor şi, puse-n teci, în bocanci. 

— Bun, zice Beezer. Oricine ar fi acolo înăuntru o să ne 
audă orice am face, şi poate că deja ne-a auzit, aşa că n-are 
rost să mergem furişându-ne. Vreau o intrare rapidă şi 
agresivă - exact genul de lucru la care vă pricepeți, băieți. 
Putem folosi viteza în avantajul nostru. 


În funcţie de ce se întâmplă, ne apropiem de casă cât mai 
mult posibil. 

— Şi dacă nu se întâmplă nimic? întreabă Kaiser. Cum ar 
fi, dacă ne ducem într-acolo şi continuăm pur şi simplu să 
mergem până ce ajungem la casă? Adică, nu văd vreun motiv 
clar să fim speriaţi. Bine, ceva rău i s-a întâmplat lui Mouse, 
dar... ştiţi voi. Asta nu-nseamnă c-o să se întâmple din nou. 

— Atunci o să ne bucurăm de călătorie, zice Beezer. 

— Nu vrei să arunci o privire înăuntru? întreabă Kaiser. S- 
ar putea să aibă copii acolo. 

— El s-ar putea să fie acolo, îi zice Beezer. Dacă este, orice i- 
aş fi spus lui Sawyer, îl scoatem la lumină. Viu ar fi mai bine 
decât mort, dar nu m-ar deranja să-l cotonogim de să nu se 
vadă. 

Primeşte un murmur de aprobare. Mouse nu contribuie la 
această încuviințare mută, dar altfel universală; el îşi lasă 
capul în pământ şi strânge mai tare ghidonul motocicletei. 

— Pentru că Mouse a mai fost aici, el va deschide drumul. 
Eu şi cu Doc venim după el, iar Sonny şi Kaiser ne apără 
cururile. 

Beezer se uită la ei şi zice: 

— Staţi la doi-trei metri mai în spate, bine? 

Nu-l pune pe Mouse să deschidă coloana; tu trebuie să mergi 
primul, spune Sonny în gând, dar cu voce tare zice: 

— Bine, Beeze. 

— Alinierea, comandă Beezer. 

Îşi aşază motocicletele în poziţiile specificate de Beezer. 
Oricine ar conduce cu viteză pe Autostrada 35 va trebui să 
frâneze ca să evite să dea peste cel puțin doi bărbaţi solizi pe 
motociclete, însă drumul rămâne gol. Toţi, inclusiv Mouse, 
turează motoarele şi se pregătesc să pornească. Sonny loveşte 
cu pumnul peste pumnul lui Kaiser şi se uită în spate la acel 
tunel întunecat prin pădure. 

Un corb mare se aşază pe-o creangă ce atârnă jos, înclină 
capul şi pare să-l privească pe Sonny. Corbul probabil că se 
uită la ei toţi, Sonny ştie asta, dar nu poate alunga iluzia că 
pasărea se uită drept la el şi că ochii ei negri nesătui sunt plini 


de răutate. Incomoda senzație că pasărea e amuzată de 
vederea lui aplecat peste motocicletă îi face pe Sonny să se 
gândească la Magnumul său. 

Te fac terci de pene cu sânge, scumpo. 

Fără să-şi strângă aripile, corbul ţopăie în spate şi dispare 
între frunzele stejarului. 

— STARI! strigă Beezer. 


Din momentul în care Mouse accelerează, mâinile putrede 
ale Micuţei Nancy îi cad peste umeri. Oasele ei subțiri apasă 
pielea destul de tare ca să-i lase vânătăi pe piele. Deşi ştie că 
asta e imposibil - nu te poţi descotorosi de ceva ce nu există - 
brusca fulgerară de durere îl face să încerce să se scuture de 
mâinile ei. Smuceşte din umeri şi trage de ghidon, iar 
motocicleta se poticneşte. Când motocicleta se hurducă, 
Micuța Nancy îl strânge şi mai tare. Când Mousse se îndreaptă, 
ea se apleacă în față, îşi înfăşoară brațele ei osoase în jurul 
pieptului său şi-şi lipeşte corpul de spatele lui. Craniul ei se 
freacă de ceafa lui; dinţii ei îl muşcă de piele. 

Asta e prea mult. Mouse a ştiut că va reapărea, dar nu şi 
că-l va strânge la menghină. Şi, în pofida vitezei cu care 
merge, are senzaţia că trece printr-o substanță mai grea şi 
mai vâscoasă decât aerul, un soi de sirop care-l încetineşte, îl 
ține în spate. Atât el, cât şi motocicleta par nenatural de denşi, 
ca şi când gravitația ar exercita o atracție mai puternică pe 
drumeagul acela decât oriunde altundeva. Capul îi bubuie şi 
aude deja câinele acela cum mârâie în pădure, în dreapta lui. 
Ar putea suporta toate astea, bănuieşte, dacă n-ar fi ceea ce l- 
a oprit ultima dată când a străbătut cărarea asta: o femeie 
moartă. Atunci era Kiz Martin; acum femeia moartă este 
Micuța Nancy, şi-l călăreşte ca un derviş, lovindu-l cu palmele 
peste cap, trăgându-i pumni în coaste, plesnindu-i urechile. Îi 
simte dinţii cum se desprind de gât şi se afundă în umărul 
stâng al jachetei. Un braţ al ei îi sare în față şi, când îşi dă 
seama că acest braț e vizibil, Mouse intră într-un stadiu mai 
profund de şoc şi oroare. Fâşii de piele flutură peste oase 


lungi; observă viermi albi care se zvârcolesc în cele câteva 
urme de carne rămase. 

O mână care pare deopotrivă spongioasă şi osoasă îl loveşte 
peste obraz şi i se urcă pe față. Mouse nu se mai poate 
stăpâni: mintea i se umple de-o panică albă şi pierde controlul 
motocicletei. Când intră în curba care duce la Casa 
întunericului, roţile se înclină deja periculos, iar brusca 
mişcare laterală a lui Mouse, generată de repulsie, îi împinge 
pe-o rână fără nici-o şansă de a se mai redresa. 

Când motocicleta se prăvăleşte la pământ, el aude câinele 
mârâind de la doar câţiva metri depărtare. Harley-ul îi 
aterizează peste piciorul stâng, apoi alunecă în față şi el şi 
înfiorătorul lui pasager îl urmează. Când Mouse vede Casa 
întunericului desprinzându-se din ungherul ei de beznă dintre 
copaci, o mână putredă i se lipeşte peste ochi. Strigătul lui e- 
un fir luminos, subțire împotriva furiei câinelui. 


La câteva secunde după ce intră în pădure, Beezer simte 
cum aerul se îngroaşă în jurul său. Mişto truc, îşi spune, o 
iluzie produsă de toxinele psihedelice ale Pescarului. Sperând 
că ceilalți nu se vor lăsa păcăliți de această iluzie, ridică 
privirea şi se uită peste spatele lat şi capul cu păr împletit al 
lui Mouse ca să vadă drumul făcând o curbă la stânga cam 
peste cincisprezece metri. Aerul gros pare să îi apese braţele şi 
umerii, şi simte începutul unei migrene date naibii, o durere 
surdă, insistentă care începe sub forma unui junghi ascuţit în 
spatele ochilor şi-i avansează tot mai mult în creier. Beezer îi 
acordă lui Doc o jumătate de secundă de atenţie şi, din ceea ce 
vede, Doc se descurcă foarte bine. O privire spre vitezometru îi 
spune că merge cu cincizeci şi cinci de kilometri la oră şi încă 
accelerează, aşa că ar trebui să aibă nouăzeci şi cinci când vor 
ajunge în curbă. 

La stânga lui, un câine mârâie. Beezer scoate pistolul din 
buzunar şi ascultă cum mârâitul ţine pasul cu ei în vreme ce 
gonesc spre curbă. Chinga de durere din cap se lățeşte şi se 
intensifică; pare să-i împingă ochii în afară, făcându-i să se 
bulbuce în orbite. Câinele cel mare - trebuie să fie un câine, ce 


altceva ar putea fi? - se apropie, iar furia zgomotelor pe care le 
scoate îl face pe Beezer să vadă un cap gigantic, agitat, cu ochi 
roşii scăpărători şi funii de bale atârnând dintr-o gură 
deschisă, plină de dinţi de rechin. 

Două lucruri distincte îi captează atenţia: primul este că-l 
vede pe Mouse dându-se pe spate şi-n față pe motocicletă în 
vreme ce se intră în curbă, de parcă ar încerca să se scarpine 
pe spate frecându-se de aerul dens; al doilea este că prezența 
din spatele ochilor săi îşi triplează forța şi, imediat după ce-l 
vede pe Mouse făcând primele mişcări ale ceea ce e cu 
siguranţă o cădere, vasele din sânge din ochi i se sparg. De la 
un roşu-aprins, vederea i se schimbă repede în negru absolut. 
O voce urâtă se face auzită în minte, spunând: Amy a jezut în 
puoala mea ji m-a îmbrăzijat. M-am hotălăât ş-o mănââânc. Cat 
s-a mai jbătut ş-a zzzgăâr'at. Am zugrumat-o ş-a mulit... 

— Nu! strigă Beezer, şi vocea care-i împinge ochii izbucneşte 
într-un chicot aspru. Pentru mai puţin de-o secundă, vede 
imaginea unei creaturi înalte, umbroase şi-a unui singur ochi, 
scăpărarea unui dinte sub o pălărie sau o glugă... 

„.„şi lumea începe brusc să se învârtă în jurul lui, şi el 
sfârşeşte întins pe spate, cu motocicleta apăsându-i pieptul. 
Tot ceea ce vede are-un ton roşu întunecat, clocotit. Mouse 
ţipă, şi când Beezer întoarce capul în direcția ţipetelor, vede 
un Mouse roşu zăcând pe-un drum roşu şi un uriaş câine 
roşu năpustindu-se asupra lui. Beezer nu-i găseşte pistolul; a 
zburat în pădure. Țipete, strigăte şi huruit de motociclete, 
toate îi umplu urechile. Se târăşte de sub motocicletă ţipând 
nici el nu ştie ce. Un Doc roşu trece valvârtej pe lângă el pe 
motocicleta lui roşie şi aproape că-l trânteşte din nou la 
pământ. Aude o împuşcătură, apoi încă una. 


Doc îl vede pe Beezer că ridică privirea spre el şi încearcă să 
nu arate cât de rău se simte. În stomac îi fierb zoaie şi maţele i 
se revoltă. 

I se pare că merge cu zece kilometri la oră, atât e aerul de 
gros şi de dezgustător. Din cine ştie ce cauză, capul îi 
cântăreşte cincisprezece sau douăzeci de kilograme, 


blestemăţia dracului; ar fi aproape interesant dacă ar putea 
pune capăt dezastrului dinăuntrul său. Aerul pare să se 
concentreze, să se solidifice, şi-apoi bum, capul i se transformă 
într-o bilă de biliard de categorie supergrea pe care el vrea s-o 
lase pe piept. Un mârâit puternic se aude lângă el, din pădure, 
şi Doc aproape îmbrățişează impulsul de-a vomita. E vag 
conştient că Beezer îşi scoate pistolul şi bănuieşte că asta ar 
trebui să facă şi el, însă o parte a problemei sale e că 
amintirea unei copile pe nume Daisy Temperly i-a venit în 
gând, iar această amintire îi paralizează voința. 

Ca medic chirurg rezident la spitalul universitar din 
Urbana, Doc efectuase, sub supraveghere, aproape o sută de 
operații de toate felurile şi ajutase la tot atâtea. Până când 
Daisy Temperly a fost adusă în sala de operaţie, toate 
decurseseră bine. Complicat, dar nu deosebit de dificil sau 
periculos pentru viața ei, cazul fetiţei implica unele grefe de os 
şi alte operaţii reparatorii. Daisy era reconstruită după un 
grav accident rutier şi suferise deja alte două intervenții 
chirurgicale. La două ore după începutul operaţiei, şeful 
departamentului, supervizorul lui Doc, a fost chemat pentru o 
intervenţie de urgenţă şi Doc a rămas să conducă intervenția. 
În parte pentru că nu mai dormise de patruzeci şi opt de ore, 
în parte pentru că, în oboseala lui, se imaginase hoinărind pe 
autostradă cu Beezer, Mouse şi ceilalți noi prieteni ai săi, a 
făcut o greşeală - nu în timpul operaţiei, ci după aceea, în 
timp ce scria o rețetă, a calculat greşit doza şi, două ore mai 
târziu, Daisy Temperly era moartă. Şi-ar fi putut salva 
cariera, dar nu a făcut nimic pentru asta. | s-a permis să-şi 
încheie rezidenţiatul, după care a renunţat la medicină. În 
discuția cu Jack Sawyer simplificase mult motivele. 

Revolta din mijlocul corpului său nu mai poate fi stăpânită. 
Doc întoarce capul şi vomită în vreme ce goneşte mai departe. 
Nu e prima dată când vomită pe motocicletă din mers, însă e 
cea mai mizerabilă şi dureroasă dată. Greutatea capului său 
ca o bilă de popice nu-i permite să întindă gândul, aşa că 
voma îi împroaşcă umărul şi brațul drept; iar ceea ce iese în 
valuri din el pare însuflețit şi dotat cu dinţi şi gheare. Nu e 


surprins să vadă sânge amestecat cu voma care-i erupe pe 
gură. Stomacul i se chirceşte de durere. 

Fără să vrea, Doc a încetinit şi, când accelerează şi se uită 
iar în față, îl vede pe Mouse căzând pe-o rână şi alunecând în 
spatele motocicletei sale în curba dinainte. Urechile lui aud un 
vuiet, ca acela al unei cascade îndepărtate. Vag, Mouse ţipă; la 
fel de vag, Beezer strigă „Nu!” Imediat după aceea, Beeze intră 
de-a dreptul într-o stâncă mare sau cine ştie ce alt obstacol, 
căci Electra Glide-ul lui se desprinde de sol, face o rotaţie 
completă în aerul compact şi cade peste el. Lui Doc îi trece 
prin gând că misiunea asta a luat-o complet razna. Lumea 
întreagă s-a dus pe copcă şi, acum, ei sunt în rahat până la 
gât. Face singurul lucru logic: scoate pistolul de 9 milimetri 
din buzunar şi încearcă să-şi dea seama în ce să tragă mai 
întâi. 

I se desfundă urechile şi sunetele din jur prind viaţă. Mouse 
încă mai chirăie. Doc nu reuşeşte să înțeleagă cum de n-a 
auzit înainte câinele, pentru că şi cu huruitul motoarelor şi 
strigătele lui Mouse, mârâitul ăla în mişcare e cel mai 
puternic sunet din pădure. Afurisitul Câine din Baskervilles 
aleargă pe urmele lor, şi în acelaşi timp Mouse şi Beezer sunt 
scoşi din funcțiune. După zgomotul pe care-l face, animalul 
trebuie să fie de mărimea unui urs. Doc îndreaptă pistolul în 
față şi conduce cu o mână. Trece pe lângă Beezer, care se 
târăşte de sub motocicletă. Sunetul acela necuprins - Doc îşi 
imaginează un câine cât un urs deschizând fălcile să poată 
apuca scăfârlia lui Mouse, dar alungă imediat imaginea. 
Lucrurile se întâmplă prea repede şi, dacă nu e atent, fălcile 
alea au să-l prindă pe el. 

Are timp doar cât să-şi spună: ăla nu-i un câine obişnuit, 
nici măcar unul uriaş... 

„„„când ceva enorm şi negru țâşneşte din pădure în dreapta 
sa şi aleargă pe diagonală spre Mouse. Doc apasă pe trăgaci, şi 
la auzul împuşcăturii, animalul se întoarce pe jumătate şi 
mârâie la el. Tot ce Doc poate vedea clar sunt doi ochi roşii şi o 
gură roşie deschisă, cu o limbă lungă şi-o mulțime de dinți 
câineşti ascuțiți. Tot restul e ceţțos şi indistinct, lipsindu-i 


definiția ca şi când ar fi fost înfăşurat într-o pelerină umflată 
de vânt. Un fulger de teroare pură cu gust la fel de clar şi de 
tăios ca al votcii ieftine îl străbate pe Doc din gâtlej şi până în 
testicule, şi roata din spate a motocicletei sale derapează şi 
înţepeneşte - a oprit-o doar din reflex. Brusc, pare că e miezul 
nopții. Sigur că nu-l poate vedea - cum să vezi un câine negru 
în crucea nopții? 

Creatura se întoarce înapoi şi o zbugheşte către Mouse. 

Nu vrea să mă atace din cauza armei şi pentru că ceilalți doi 
sunt chiar în spatele meu, îşi spune Doc. Capul şi brațele par 
să mai fi dobândit fiecare câte douăzeci de kilograme, însă el 
se luptă cu greutatea muşchilor, îndreaptă braţele şi trage din 
nou. De data asta ştie că nimereşte arătarea, dar singura ei 
reacţie e să se clatine o clipă. Capul mare şi neclar se întoarce 
spre Doc. Mârâitul e şi mai puternic, şi fuioare lungi, argintii 
de bale îi țâşnesc din gura deschisă. Ceva ce aduce cu o coadă 
loveşte dintr-o parte în alta. 

Când Doc se uită în gura aia roşie deschisă, hotărârea îi 
slăbeşte, braţele i se îngreunează şi abia dacă-şi mai poate 
ține capul drept. Are impresia că pică în gâtlejul ăla roşu; 
pistolul îi tremură în mana vlăguită. Într-o clipă suspendată 
în eternitate, aceeaşi mână scrie o rețetă postoperatorie 
pentru Daisy Temperly. Creatura se furişează spre Mouse. Doc 
aude vocea lui Sonny, înjurând cu furie. O explozie 
zgomotoasă în dreapta sa îi astupă ambele urechi, şi lumea 
cade într-o tăcere perfectă. Ca să vezi, îşi spune Doc. Întuneric 
la prânz. 


Pentru Sonny, întunericul cade deodată cu durerea 
pârjolitoare din cap şi stomac. O singură undă agonică îi 
sfâşie corpul în două, un fenomen atât de nemaiintâlnit şi de 
extrem, încât el bănuieşte că asta a şters şi lumina zilei. El şi 
Kaiser Bill sunt la doi metri în spatele lui Beezer şi Doc, şi cam 
la patru de la intrarea pe drumeagul de pământ. Kaiser lasă 
ghidonul şi se prinde cu mâinile de cap. Sonny înţelege perfect 
ce simte: o bucată de ţeava încinsă, lungă de un metru, i-a 


fost înfiptă prin creştetul capului şi împinsă înspre măruntaie, 
arzând tot ce atinge în cale. 

— Hei, omule, zice el, în chinul său observând că aerul a 
devenit mâlos, ca şi când atomii de oxigen şi dioxid de carbon 
ar fi suficient de gumoşi încât să i se lipească de piele. Apoi 
Sonny observă că ochii lui Kaiser se dau peste cap şi înțelege 
că omul leşină chiar aici, lângă el. Aşa rău cum îi este, trebuie 
să facă ceva pentru a-l proteja pe Kaiser. Sonny întinde mâna 
după motocicleta lui, urmărind cât de bine poate dispariția 
irişilor lui Kaiser sub pleoape. Din nări îi ţâşneşte sânge şi 
corpul i se prăvăleşte în spate şi se rostogoleşte pe-o parte. 
Pentru câteva secunde, e târât de-un bocanc prins la desagi, 
însă bocancul îi iese din picior şi motocicleta se opreşte uşor. 

Drugul de fier înroşit pare să-i spargă stomacul şi Sonny nu 
are de ales; lasă cealaltă motocicletă să cadă şi scoate un vaier 
şi se apleacă într-o parte şi vomită parcă toată mâncarea pe 
care a mâncat-o vreodată. Când n-a mai rămas nimic în el, se 
simte mai bine la stomac, însă John Henry s-a hotărât să-i 
înfigă uriaşe traverse de cale ferată in craniu. Braţele şi 
picioare îi sunt făcute din cauciuc. Sonny se concentrează 
asupra motocicletei. Aceasta pare să stea în loc. Nu înţelege 
cum poate să meargă mai departe, însă urmăreşte o mână 
plină de sânge cum turează motorul şi reuşeşte să stea drept 
în şa atunci când vehiculul o ia din loc. Ala-i sângele meu? se 
întreabă şi-şi aminteşte de cele două fuioare lungi şi roşii care- 
au ieşit din nările lui Kaiser. 

Un zgomot care acumula forță în fundal se transformă în 
sunetul unui Boeing 747 apropiindu-se de pista de aterizare. 
Sonny îşi spune că ultimul lucru pe care vrea să-l facă astăzi e 
să vadă animalul capabil să scoată un asemenea sunet. 
Mouse avea perfectă dreptate: ăsta-i un loc malefic, se poate 
lua de mână cu fermecătorul oraş Harko, Illinois. Sonny nu-şi 
mai doreşte să întâlnească alte asemenea locuri, bine? Unul i- 
a fost de ajuns. Aşadar, de ce se duce înainte în loc să întoarcă 
şi să alerge spre pacea însorită a Autostrăzii 35? De ce scoate 
pistolul ăla masiv din buzunar? E simplu. Nu are de gând să-l 


lase pe câinele-ăla-avion-cu-reacţie să-i facă tovarăşii terci, 
indiferent cât de tare l-ar durea capul. 

John Henry continuă să înfigă traversele alea de doi bani în 
vreme ce Sonny prinde viteză şi priveşte cu ochii mijiți la 
drumul din fața lui, încercând să-şi dea seama ce se întâmplă. 
Cineva strigă, nu-şi dă seama cine. Printre mârâituri, aude 
inconfundabilul sunet al unei motociclete aterizând la pământ 
după o rotire prin aer şi inima îi tresare. Beezer ar trebui să 
stea mereu în fruntea noastră, îşi spune, altfel ne-o căutăm cu 
lumânarea. O armă se declanşează într-o explozie puternică. 
Sonny se forțează să înainteze prin atomii lipicioşi din aer şi, 
după alte cinci sau şase secunde, îl zăreşte pe Beezer, care se 
chinuie să se ridice în picioare, răscolit de dureri, lângă 
motocicleta răsturnată. La câţiva metri în spatele lui Beezer, 
silueta mătăhăloasă a lui Doc prinde formă, şezând călare pe 
motocicletă şi îndreptând pistolul spre ceva de pe drum, în 
fața lui. Doc trage şi flăcări roşii țâşnesc din ţeava pistolului. 

Simțindu-se mai frânt şi neputincios ca niciodată în viaţă, 
Sonny sare de pe motocicleta în mişcare şi aleargă spre Doc, 
încercând să se uite pe lângă el. Primul lucru pe care-l vede 
este o fulgerare de lumină reflectată de motocicleta lui Mouse, 
care apare în câmpul vizual culcată pe-o parte cam la şase 
metri mai încolo pe drum, chiar in curbă. Apoi îl găseşte pe 
Mouse, în fund şi târându-se în spate, apărându-se de-un 
animal pe care Sonny abia dacă-l poate desluşi, cu excepția 
ochilor şi-a dinţilor. Fără să conştientizeze şuvoiul de 
obscenităţi care i se revarsă din gură, Sonny ridică pistolul 
spre creatură şi trage tocmai când aleargă pe lângă Doc. 

Doc rămâne locului; Doc a luat-o pe câmpii. Ciudatul 
animal de pe drumeag strânge maxilarele pe piciorul lui 
Mouse. Va rupe o bucată de muşchi cât să faci un hamburger 
din ea, însă Sonny îl loveşte cu un afurisit de proiectil cu vârf 
scobit pornit din Magnumul său, o mişcare puţin cam 
exagerată pentru trasul la ţintă, dar, în situația de faţă, 
nicicum altcumva decât prevăzătoare, mulțumesc foarte mult. 
În pofida tuturor aşteptărilor şi-a legilor fizicii, minunatul 
glonţ fermecat al lui Sonny nu face o gaură de mărimea unei 


mingi de fotbal în blana creaturii. Glonţul fermecat împinge 
animalul într-o parte şi-i distrage atenţia de la piciorul lui 
Mouse; nici măcar nu-l doboară pe-o rână. Mouse scoate un 
urlet de durere. 

Câinele se întoarce brusc şi-l ţintuieşte pe Sonny cu doi ochi 
roşii, mari cât nişte mingi de baseball. Deschide gura dezvelind 
dinți albi, zimțaţi, şi muşcă în aer. Funii de bale țâşnesc din 
ea. Creatura se lasă la pământ şi păşeşte înainte. Uimitor, 
mârâitul creşte în volum şi ferocitate. Sonny e avertizat: dacă 
nu face cale-ntoarsă şi nu fuge, el urmează în meniu. 

— Să te fut, zice Sonny şi trage drept spre gura animalului. 
Tot capul ar trebui să-i zboare într-o ploaie de sânge şi oase, 
dar pentru o secundă după ce Magnumul se declanşează, nu 
se întâmplă nimic. 

O, căcat, gândeşte Sonny. 

Ochii arătării-câine scapără, iar capul ei ascuţit, fioros, 
pare să se adune din întunericul înconjurător şi să iasă la 
vedere. Ca şi când o mantie glacială ar fi fost parțial trasă de-o 
parte, Sonny poate vedea un gât gros coborând spre umeri 
cărnoşi şi labe posterioare vânjoase. Poate că se schimbă 
roata, poate că monstrul ăsta va dovedi că este totuşi 
vulnerabil. Sonny se prinde de încheietura mâinii drepte cu 
mana stângă, ţinteşte spre pieptul arătării-câine şi mai trage 
un glonț. Explozia pare să-i umple urechile cu vată. Toate 
traversele de cale arată din cap se încălzesc ca nişte electrozi şi 
o durere luminoasă îi vibrează între tâmple. 

Din pieptul creaturii ţâşneşte sânge negru. În miezul fiinţei 
lui Sonny Cantinaro, un sentiment pur şi primitiv de triumf 
prinde viață. Monstrul iese şi mai mult la vedere; acum e clar 
un spate lat şi sunt aproape clare labele din spate. 
Neaparţinând niciunei rase anume şi înalt de un metru şi 
jumătate, arătarea-câine are aproximativ dimensiunile unui 
lup uriaş. Când se îndreaptă spre el, Sonny trage din nou. Ca 
un ecou, sunetul armei sale se repetă undeva aproape în 
spate; un glonț ca o viespe super-rapidă şuieră pe lângă 
pieptul său. 


Creatura se împleticeşte în spate, şontâcăind pe un picior 
rănit. Ochii ei înfuriaşi îi sfredelesc pe ai lui Sonny. El riscă o 
privire peste umăr şi-l vede pe Beezer ghemuit în mijlocul 
drumeagului. 

— Nu te uita la mine, trage! ţipă Beezer. 

Vocea lui pare să-l aducă la viaţă pe Doc, care ridică braţul 
şi ocheşte. Apoi toți trei apasă pe trăgaci şi drumeagul sună 
ca un poligon de tir într-o zi aglomerată. Arătarea-câine 
(ogarul iadului, îi spune Sonny) şchioapătă un pas în spate şi 
deschide larg gura ei teribilă ca să urle de furie şi frustrare. 
Înainte să se sfârşească urletul, creatura îşi strânge labele din 
spate sub corp, țâşneşte peste drum şi dispare în pădure. 

Sonny se opune impulsului de-a se prăbuşi sub valul de 
uşurare şi istovire care-l năpădeşte. Doc se întoarce şi trage 
mai departe în întunericul din spatele copacilor, până când 
Beezer pune o mână pe brațul său şi-i cere să înceteze. În aer 
miroase a cordită şi-a animal, un iz de mosc, deosebit de 
dulce. Fum de-un cenuşiu palid tremură aproape alb în vreme 
ce urcă în aerul întunecat. 

Beezer se întoarce spre Sonny cu o față răvăşită şi albul 
ochilor săi e stacojiu. 

— Ai nimerit animalul ăla futut, nu? 

Prin dopurile de vată din urechile sale, vocea lui Beezer pare 
firavă. 

— Da, fir-ar să fie. Cel puţin de două ori, probabil de trei. 

— Şi eu şi Doc l-am nimerit fiecare câte o dată. Ce dracu-i 
arătarea aia? 

— "Ce dracu',, bine zis, completează Sonny. 

Plângând de durere, Mouse repetă a treia oară strigătul de 
„Ajutor!” şi ceilalți, în sfârşit, îl aud. Mişcându-se încet şi 
apăsându-şi cu mâinile părțile corpului care-i dor mai tare, 
țopăie în susul drumului şi îngenunchează în fața lui Mouse. 
Cracul drept al jeanşilor lui e sfâşiat şi îmbibat cu sânge, iar 
fața îi e schimonosită. 

— Sunteţi surzi, cretinilor? 

— Aproape, zice Doc. Spune-mi că n-ai încasat un glonţ în 
picior. 


— Nu, dar probabil doar prin minune. 

Se crispează şi inspiră tare. Aerul îi şuieră printre dinţi. 

— După cum trăgeaţi voi... Păcat că n-aţi putut trage 
niciun pârț înainte să mă muşte de picior. 

— Eu am tras, zice Sonny. Din cauza asta încă mai ai 
piciorul. Mouse se uită atent la el, apoi scutură din cap. 

— Ce s-a întâmplat cu Kaiser? 

— A pierdut cam un litru de sânge pe nas şi-a leşinat, îi 
spune Sonny. 

Mouse suspină parcă la gândul fragilităţii speciei umane. 

— Cred că ar trebui să încercăm să plecăm din locul ăsta de 
căcat. 

— Ţi-e bine piciorul? întreabă Beezer. 

— Nu e rupt, dacă asta vrei să ştii. Dar nu-i nici bine. 

— Ce-i? întreabă Doc. 

— Nu-mi dau seama, îi zice Mouse. N-am răspuns niciodată 
întrebărilor unui doctor plin de vomă. 

— Poţi să conduci motocicleta? 

— Cum dracu' nu, Beezer? Spune-mi tu când n-am putut 
eu să merg pe motor. 

Beezer şi Sonny se aşază de-o parte şi de alta a lui şi, cu un 
efort chinuitor, îl ridică pe Mouse în picioare. Când îi dau 
drumul la braţe, Mouse se împleticeşte în lateral câțiva paşi. 

— Asta nu-i bine, zice el. 

— Excelent, spune Beezer. 

— Beeze, bătrâne, ştii că ochii ţi-s cam roşii? Arăţi ca 
afurisitul de Dracula. 

Se grăbesc atât cât le stă în puteri. Doc vrea să inspecteze 
piciorul lui Mouse; Beezer vrea să se asigure că Kaiser Bill e 
încă în viață; şi toți vor să plece din locul ăsta înapoi unde 
aerul e normal şi soarele străluceşte. Capetele le bubuie şi 
muşchii îi dor de efort. Niciunul nu e sigur că arătarea-câine 
nu se pregăteşte de un alt atac. 

Cât au vorbit, Sonny a ridicat Fat Boy-ul lui Mouse şi l-a 
adus lângă al său. Mouse apucă ghidonul şi îşi împinge 
motorul înainte, crispându-se. Beezer şi Doc îşi recuperează 


motocicletele şi, doi metri mai în față, Sonny şi-o ridică pe a sa 
dintr-o încâlceală de buruieni. 


Beezer îşi dă seama că, atunci când s-a aflat în curbă, nu s- 
a uitat la Casa întunericului. Îşi aminteşte că Mouse a spus: 
Căcatul ăsta nu vrea să fie văzut, şi e de părere că Mouse a 
nimerit-o la fix: Pescarul nu-i vrea acolo şi Pescarul nu vrea 
să-i fie văzută casa. Tot restul i se învârte în cap aşa cum 
Electra Glide-ul s-a rotit în aer după ce vocea aceea urâtă a 
prins viaţă în mintea sa. Beezer e convins de un lucru, totuşi; 
Jack Sawyer nu va mai face pe secretosul cu el. 

Apoi un gând teribil îl loveşte şi întreabă: 

— Vi s-a întâmplat ceva ciudat - ceva cu adevărat bizar 
înainte să iasă din pădure câinele iadului? în afară de chestiile 
fizice, vreau să zic. 

Se uită la Doc, şi Doc roşeşte. Ca să vezi! îşi spune Beezer. 
Mouse zice: 

— Du-te-n mă-ta. N-o să vorbesc despre asta. 

— Sunt de acord cu Mouse, zice Sonny. 

— Se pare că răspunsul e da, spune Beezer. 

Kaiser Bill zace pe marginea drumului cu ochii închişi şi cu 
partea din faţă a corpului, de la gură până la brâu, plină de 
sânge. Aerul e încă cenuşiu şi lipicios; corpurile lor par să 
cântărească cinci sute de kilograme, iar motocicletele par că 
merg pe roți de plumb. Sonny ocoleşte motocicleta şi se 
apropie de corpul culcat pe spate al lui Kaiser şi-l loveşte cu 
piciorul, nu tocmai blând, în coaste. 

Kaiser deschide ochii şi mormăie. 

— Futu-i, Sonny, zice el. M-ai lovit. 

Clipeşte, ridică fruntea şi observă sângele care-i îmbibă 
hainele. 

— Ce s-a întâmplat? Sunt împuşcat? 

— Te-ai comportat ca un erou, spune Sonny. Cum te simţi? 

— Jalnic. Unde am fost lovit? 

— De unde să ştiu eu? zice Sonny. Haide, plecăm de-aici. 
Ceilalți trec pe lângă în şir indian. Kaiser Bill izbuteşte să se 
ridice în picioare şi, după încă o sforțare de proporții biblice, îşi 
ridică motocicleta lângă el. O împinge pe drum după ceilalți, 
minunându-se de durerea pe care o simte în cap şi de 
cantitatea de sânge care-i mânjeşte corpul. Când iese de după 


ultimii copaci şi se alătură prietenilor săi pe Autostrada 35, 
neaşteptata lumină îi înțeapă ochii, îşi simte corpul destul de 
uşor ca să fie luat de vânt şi aproape că leşină din nou. 

— Nu cred că am fost împuşcat, spune. 

Nimeni nu-i acordă atenţie. Doc îl întreabă pe Mouse dacă 
vrea să meargă la spital. 

— Să nu aud de spital, omule. Aia de la spital te omoară. 

— Măcar lasă-mă să mă uit la picior. 

— Bine, uită-te. 

Doc îngenunchează pe marginea drumului şi ridică jeanşii 
lui Mouse până sub genunchi. Apasă cu degete surprinzător 
de delicate şi Mousse se crispează. 

— Mouse, zice el, n-am mai văzut niciodată o muşcătură de 
câine ca asta. 

— Nici eu n-am mai văzut niciodată un câine ca ăla. Kaiser 
Zice! 

— Ce câine? 

— Ceva nu-i în regulă cu rana asta, spune Doc. Îţi trebuie 
antibiotice şi îți trebuie chiar acum. 

— Tu nu ai antibiotice? 

— Sigur că am. 

— Atunci, hai să ne întoarcem acasă la Beezer şi te las să 
mă-mpungi cu câte ace vrei. 

— Cum zici tu, acceptă Doc. 


20 


Cam pe când Mouse şi Beezer trec pentru prima dată pe 
lângă drumeag şi indicatorul cu TRECEREA INTERZISA de 
lângă el fără să le vadă, Jack Sawyer răspunde la sâcâitorul 
semnal al mobilului, sperând ca persoana care-l apelează să 
fie Henry Leyden cu informaţii despre vocea de pe caseta cu 
înregistrarea apelului efectuat la 911. Deşi ar fi minunat să o 
identifice, nu se aşteaptă la asta din partea lui Henry; 
Pescarul-Burnside e de vârsta lui Potsie, şi Jack nu crede că 
bătrânul răufăcător are cine ştie ce viață socială, aici sau în 
Teritorii. Ceea ce Henry poate să facă, totuşi, e să asculte cu 


urechile-i bine acordate nuanțele vocii lui Burnside şi să 
descrie ce aude. Dacă nu am şti că încrederea lui Jack în 
capacitatea prietenului său de a percepe tipare sonore 
inaudibile altora este justificată, încrederea aceasta ar părea 
la fel de iraţională ca şi credinţa în magie: Jack e convins că 
un Henry Leyden împrospătat şi înviorat va sesiza cel puţin 
unul sau două detalii cruciale de caracter sau trecut care va 
restrânge aria căutării. Orice ar depista Henry va fi folositor 
pentru Jack. 

Dacă-l sună altcineva, are de gând să scape repede de el sau 
de ea. 

Vocea care-i răspunde la salut îl face să-şi schimbe 
planurile. Fred Marshall vrea să discute cu el, iar Fred e atât 
de surescitat şi de incoerent, încât Jack trebuie să-i ceară s-o 
lase mai moale şi să o ia de la capăt. 

— Judy o ia din nou razna, zice Fred. Doar... bolboroseşte şi 
aiurează, şi face pe nebuna ca înainte, încearcă să treacă prin 
pereţi, rupându-i - o, Doamne, au băgat-o în cămaşă de forță 
şi ea urăşte asta, vrea să-l ajute pe Ty, totu-i din cauza casetei 
ăleia. Hristoase, lucrurile încep să se înrăutățească prea mult, 
Jack, domnule Sawyer adică, şi ştiu că-mi merge gura ca o 
moară stricată, dar sunt cu adevărat îngrijorat. 

— Nu-mi spune că i-a trimis cineva caseta cu apelul de la 
911, zice Jack. 

— Nu, nu... ce casetă, ce apel de la 911? Vorbesc despre aia 
care a fost adusă la spital astăzi. Adresată lui Judy. Îţi vine să 
crezi că au lăsat-o să o asculte? Îmi vine să-i strâng de gât pe 
doctorul Spiegleman şi pe infirmiera aia, Jane Bond. Ce-i cu 
oamenii ăştia? A venit caseta, zic ei, o, ce bine, uite ce casetă 
frumoasă ai să asculți, doamnă Marshall, stai aşa, mă întorc 
imediat cu casetofonul. În secția de boli mentale? Nici nu se 
sinchisesc să o asculte înainte? Uite, orice ai face acum, ți-aş 
fi recunoscător pe veci dacă ai fi de acord să vin după tine şi să 
te duc acolo. Ai putea să discuţi cu ea. Eşti singura persoană 
care o poate calma. 

— Nu e nevoie să vii după mine, pentru că sunt deja pe 
drum într-acolo. Ce era pe casetă? 


— Nu pricep. 

Fred Marshall a devenit considerabil mai lucid. 

— De ce te duci acolo fără mine? 

După o secundă de gândire, Jack îi spune o minciună 
sfruntată: 

— Mă gândeam că te voi găsi acolo. Păcat nu eşti. 

— Eu aş fi avut prezenţa de spirit să verific caseta înainte 
să o las pe ea să o asculte. Ştii ce era pe ea? 

— Pescarul, spune Jack. 

— De unde ştii? 

— E-un om slobod la gură, zice Jack. Cât de grav e? 

— Spune-mi tu asta, şi-atunci o să ştim amândoi. Eu pun 
lucrurile cap la cap din ce am înţeles de la Judy şi din ce mi-a 
spus doctorul Spiegleman mai târziu. 

Vocea lui Fred Marshall începe să tremure. 

— Pescarul o necăjeşte. Îţi vine să crezi? A spus: Băieţelul 
tău se simte foarte singur. Apoi a zis ceva de genul: S-a tot 
rugat să sune acasă fi să-şi salute mămica. Numai că Judy 
zice că avea un ciudat accent străin, sau o problemă de 
vorbire, sau ceva, aşa că nu era uşor să-l înţelegi din prima. 
Apoi a zis: Salut-o pe mămica ta, Tyler, şi Tyler... 

Vocea lui Fred se frânge şi Jack îl aude înăbuşindu-şi 
agonia înainte să reînceapă. 

— Tyler... Tyler se pare că era prea disperat şi n-a reuşit 
decât să strige după ajutor. 

O lungă, nesigură inspiraţie se aude la telefon. 

— Şi a plâns, Jack, a plâns. 

Nemaiputându-şi ţine sentimentele în frâu, Fred plânge fără 
să se mai ascundă. Respirația îi hârâie în gât; Jack ascultă 
toate sunetele ude, lipsite de demnitate, neputincioase pe care 
la scot oamenii când durerea anulează toate celelalte 
sentimente, şi sufletul îi plânge pentru Fred Marshall. 

Suspinele se potolesc. 

— Scuze. Uneori cred că ar trebui să mă bage pe mine în 
cămaşa de forță. 

— Aşa se sfârşeşte caseta? 

— A reînceput el să vorbească. 


Fred respiră zgomotos pentru o clipă, limpezindu-şi 
gândurile. 

— Se lăuda cu ce voia să facă. Orr ză hie şiii mai muuulte 
crrrime, Juuu-dii, o ză ne diztrrrăm ajaa bine - Spiegleman mi- 
a reprodus gunoiul ăsta! Copiii din French Landing vor fi 
strânşi ca grâul. Zdrrrrânşi ca grrâu. Cine vorbeşte aşa? Ce fel 
de persoană e asta? 

— Aş vrea şi eu să ştiu, zice Jack. Poate că vorbea cu accent 
ca să pară mai înfricoşător. Sau ca să-şi mascheze vocea. 

Nu şi-ar masca niciodată vocea, gândeşte Jack, e prea plin 
de sine ca să se ascundă în spatele unui accent. 

— O să trebuiască să iau caseta de la spital şi s-o ascult şi 
eu. Şi-o să te sun imediat ce am informații. 

— Mai e ceva, zice Marshall. Probabil că am făcut o 
greşeală. Wendell Green a trecut pe la mine acum o oră. 

— Orice are legătură cu Wendell Green e automat o 
greşeală. Ce s-a întâmplat? 

— Parcă ar fi ştiut totul despre Tyler şi avea nevoie doar de 
confirmarea mea. Am crezut că a auzit de la Dale sau de la cei 
din poliţia statală. Însă Dale nu a făcut încă publică povestea 
noastră, nu? 

—  Wendell are o rețea de nevăstuici care-i livrează 
informaţii. Dacă ştie ceva, aşa a aflat. Tu ce i-ai spus? 

— Mai mult sau mai puţin totul, recunoaşte Marshall. 
Inclusiv despre casetă. O, Doamne, sunt un idiot! Dar am 
crezut că e-n ordine... am crezut că oricum o să se afle. 

— Fred, i-ai spus ceva despre mine? 

— Numai că Judy are încredere în tine şi că îți suntem 
amândoi recunoscători pentru ajutor. Şi cred că am spus că 
probabil o să mergi să-i faci o vizită în dup-amiaza asta. 

— Ai pomenit de şapca lui Ty? 

— Crezi că-s nebun? în ce mă priveşte, treaba asta-i între 
tine şi Judy. Dacă eu n-o pricep, n-am de gând să vorbesc 
despre ea cu Wendell Green. Cel puţin l-am făcut să-mi 
promită că nu se va apropia de Judy. Are o bună reputaţie, 
dar am impresia că nu se ridică deloc la înălțimea ei. 

— Ai spus prea multe, zice Jack. Ţinem legătura. 


Când Fred Marshall închide, Jack formează numărul lui 
Henry. 

— S-ar putea să întârzii puţin, Henry. Sunt în drum spre 
spitalul districtului French. Judy Marshall a primit o casetă 
de la Pescar şi, dacă mi-o vor da, o să ţi-o aduc. Se întâmplă 
ceva ciudat - pe caseta lui Judy se pare că are un accent 
străin, ceva. 

Henry îi spune lui Jack că nu e nici-o grabă. Încă nu a 
ascultat prima casetă şi acum va aştepta până se va întoarce 
el cu a doua. S-ar putea să audă ceva folositor dacă le ascultă 
una după cealaltă. Cel puţin, i-ar putea spune dacă vocea îi 
aparţine aceleiaşi persoane. 

— Şi nu-ţi face griji pentru mine, Jack. În scurt timp, 
doamna Morton o să treacă pe aici ca să mă ducă la KDCU. 
George Rathbun îmi ţine azi companie - şase sau şapte 
reclame radiofonice. „Până şi-un orb ştie că vrei să-ți tratezi 
scumpetea, dulceaţa, frumusețea de soție, cel mai bun prieten 
la bine şi la rău, cu o mm-mmm delicioasă cină deseară, şi 
nu-i loc mai bun să-ţi arăţi aprecierea față de cine ţine frâiele 
decât s-o duci la Cousin Buddy's Rib Crib de pe South Wabash 
Street în frumosul centru al La Riviere!” 

— "Cine ţine frâiele”? 

— Când plăteşti pentru George Rathbun, te alegi cu George 
Rathbun, cu toate defectele lui. 

Râzând, Jack îi spune lui Henry că se vor întâlni mai târziu 
şi accelerează până la o sută zece kilometri. Ce-o să-i facă 
Dale, o să-i dea amendă pentru depăşirea vitezei? 

În loc să meargă în parcarea din spate, parchează în fața 
spitalului şi străbate cimentul cu gândul doar la Teritorii şi 
Judy Marshall. Lucrurile se precipită, se accelerează, şi Jack 
are senzația că totul converge spre Judy - nu, spre Judy şi el. 
Pescarul i-a ales mai conştient decât şi-a ales primele trei 
victime: Amy St Pierre, Johnny Irkenham şi lrma Freneau 
aveau pur şi simplu vârsta potrivită - oricare alți trei copii ar fi 
fost buni -, însă Tyler era fiul lui Judy Marshall, şi asta-l făcea 
special. Judy a văzut crâmpeie din Teritorii, Jack a călătorit 
prin ele, iar Pescarul trăieşte acolo aşa cum o celulă 


canceroasă trăieşte într-un organism sănătos. Pescarul i-a 
trimis lui Judy o casetă şi lui Jack un cadou oribil. La Tansy 
Freneau acasă, i-o trimisese pe Judy în chip de cheie a sa şi 
uşa pe care o deschidea, şi unde dădea uşa aceea dacă nu în 
Lumea de Departe a lui Judy? 

Lumea de Departe. Doamne, ce frumos e. Splendid, de fapt. 

Aaa... cuvintele astea evocă fața lui Judy Marshall, iar când 
el vede acel chip, o uşă în mintea sa, o uşă care-i aparține lui 
şi numai lui, se deschide şi, pentru un moment, Jack Sawyer 
rămâne complet nemișcat şi, cuprins de şoc, spaimă şi veselă 
nerăbdare, încremeneşte pe ciment la doi metri de intrarea în 
spital. 

Prin uşa din mintea sa curge un şuvoi de imagini disparate: 
o roată Ferris împietrită, poliţişti din Santa Monica agitându- 
se în spatele unei benzi galbene de izolare a perimetrului, 
lumină reflectată pe tigva chilugă a unui negru. Da, capul 
negru al unui chelios, ceea ce cu toată ființa şi hotărârea, de 
fapt cu toată disperarea, îşi dorise să nu vadă, aşa că uită-te 
bine, puştiule, iată-l din nou. Mai fusese şi o chitară, însă 
chitara era altundeva; chitara îi aparținea magnificului 
exigentului încurajatorului neconsolatului Speedy Parker, 
Dumnezeu să-l binecuvânteze Dumnezeu să-i afurisească 
ochii Dumnezeu să-l iubească pe Speedy, care atingea corzile 
şi cânta 


Jack Călătoru, moş Jack Călătoru 
Cale lungă are de făcut, uite-aşa, 
Şi mai lungă cale spre a se-napoia. 


Lumi se învârt în jurul său, lumi în lumi şi alte lumi pe 
lângă ele, separate de-o membrană subțire compusă dintr-o 
mie de mii de uşi, numai să ştii cum să le găseşti. O mie de mii 
de pene roşii, mititele, pene de la un măcăleandru, sute de 
măcălendri au zburat prin una dintre acele uşi, a lui Speedy. 
Măcăleandru, cum ar veni albastru ca oul de măcăleandru, 
mulțumesc, Speedy, şi un cântec care spunea: Scoală-te, 
scoală-te, adormitule. 


Sau: Scoală-te, scoală-te, NĂTĂRĂULE! 

Cât se poate de nebunesc, Jack aude acum nu chiar atât de 
genialul strigăt al lui George Rathbun: Până şi-un ORB ar fi 
prevăzut-o pe ASTA, CAP SEC! 

— O, mda? zice Jack cu voce tare. 

Bine că infirmiera-şefă Jane Bond, Temnicera Bond, Agenta 
OO Zero, nu-l aude. E-o femeie dură, dar, pe de altă parte, e 
incorectă, iar dacă ar fi să apară lângă el acum, probabil că l- 
ar lega fedeleş, l-ar seda şi l-ar târi înapoi pe domeniul ei. 

— Ei bine, eu ştiu ceva ce tu nu ştii, bătrâne: Judy Marshall 
are un îngemănar, iar îngemănarul ei şopteşte prin zid deja de 
foarte mult timp. Nu-i de mirare că ea în sfârşit a început să 
strige. 

Un adolescent roşcovan într-un tricou ARDEN S.B. 
BASEBALL deschide brusc uşa palpabilă aflată la doi metri de 
Jack şi-i aruncă o privire circumspectă. Mamă, ciudați mai 
sunt oamenii mari, spune privirea; cât mă bucur că-s copiii 
Deoarece e-un elev de liceu şi nu un specialist în sănătate 
mentală, nu-l leagă fedeleş pe eroul nostru şi nu-l trage sedat 
în camera capitonată. Are doar grijă să-l ocolească mult pe 
nebun şi îşi vede mai departe de drum, chiar dacă în pas i se 
intuieşte o uşoară rigiditate conştientă de sine. 

Totul se reduce la îngemănări, desigur. Mustrându-se 
pentru stupiditatea de care a dat dovadă, Jack se loveşte în 
tâmplă cu încheieturile degetelor. Trebuia să fi înțeles mai 
repede; trebuia să fi înțeles imediat. Dacă are vreo scuză, 
aceasta e că la început a refuzat să ia cazul în calcul în pofida 
încercărilor lui Speedy de a-l trezi, apoi a rost atât de prins să 
se concentreze la Pescar, încât, până în dimineaţa asta, când 
şi-a văzut mama la televizorul cel mare din Sand Bar, 
neglijase să ia în considerare îngemănarul monstrului. În 
copilăria lui Judy Marshall, îngemănarul ei îi vorbise prin acea 
membrană dintre cele două lumi; devenind din ce în ce mai 
alarmat în ultima lună, îngemănarul aproape că-şi trecuse 
mâinile prin membrană şi-o zgâlțâise pe Judy. Pentru că Jack 
are o singură natură şi îi lipseşte îngemănarul, această 
sarcină a căzut în seama lui Speedy. Acum că totul pare să 


aibă un sens, lui Jack nu-i vine să creadă că i-a luat atât de 
mult să vadă tiparul. 

Şi ăsta e motivul pentru care l-a enervat tot ce-l împiedica 
să stea față în față cu Judy Marshall: Judy este uşa către 
îngemănarul ei, către Tyler şi către distrugerea deopotrivă a 
Pescarului şi-a  corespondentului său în Teritorii, 
constructorul satanicei, înflăcăratei construcții pe care un 
corb pe nume Gorg i-a arătat-o lui Tansy Freneau. Orice s-ar 
întâmpla astăzi în Secţia D, va afecta într-un fel lumea. 

Cu inima trepidându-i de anticipare, Jack trece din lumina 
intensă a soarelui în vastul spaţiu ocru al holului. Aceiaşi 
pacienți în halate de baie par să ocupe numeroasele scaune; 
într-un colț îndepărtat, aceiaşi doctori discută un caz 
îngrijorător sau, cine ştie, acea dificilă a zecea gaură de la 
terenul de golf Arden Country Club; aceleaşi lalele aurii îşi 
ridică luxuriantele, atentele capete din magazinul cu cadouri. 
Această repetiție îl reasigură pe Jack, îi grăbeşte pasul, căci 
asta înconjoară şi protejează întâmplările imprevizibile care-l 
aşteaptă la etajul patru. 

Acelaşi funcționar plictisit răspunde la rostirea aceleiaşi 
parole cu un identic, chiar dacă nu acelaşi, ecuson verde pe 
care e imprimat cuvântul VIZITATOR. Liftul surprinzător de 
asemănător cu cel de la Ritz Hotel din Place Vendome se 
cutremură ascultător în sus, dincolo de primul, al doilea şi al 
treilea etaj, oprindu-şi mersul tărăgănat pentru a lăsa 
înăuntru un tânăr doctor deşirat care-i aminteşte de Roderick 
Usher, apoi îl lasă pe Jack să coboare la patru, unde frumoasa 
lumină ocru pare cu un ton sau două mai întunecată decât 
jos, în holul uriaş. De la lift, Jack reface paşii pe care i-a 
parcurs împreună că Fred Marshall, ghidul său, de-a lungul 
coridorului, trecând prin cele două uşi duble şi cabinetele de 
geriatrie şi oftalmologie ambulatorie şi anexa arhivei, 
apropiindu-se tot mai mult de imprevizibilul imprevizibil în 
timp ce coridoarele devin tot mai înguste şi mai întunecate, şi 
ajunge ca şi data trecută în camera veche de-un secol, cu 
geamuri înalte şi subțiri, şi-o mulțime de lemn de culoarea 
nucului. 


Şi-acolo vraja se spulberă, căci îngrijitorul care stă la 
tejgheaua lustruită, persoana care slujeşte acum drept 
gardian al acestui domeniu, e mai înalt, mai tânăr şi 
considerabil mai ursuz decât omologul lui din ziua 
precedentă. Când Jack cere s-o vadă pe doamna Marshall, 
tânăra persoană aruncă o privire disprețuitoare la ecusonul 
de VIZITATOR şi întreabă dacă e cumva rudă sau - încă o 
privire la ecuson - medic. Nici una, nici alta, recunoaşte Jack, 
dar dacă tânăra persoană s-ar putea deranja s-o informeze pe 
Infirmiera Bond că domnul Sawyer doreşte să discute cu 
doamna Marshall, Infirmiera Bond e aproape sută la sută 
sigur că va deschide ameninţătoarele uşi metalice şi-i va face 
semn să intre, deoarece asta e ceea ce, mai mult sau mai 
puțin, a făcut ieri. 

Asta-i bine mersi, dacă se-ntâmplă să fie adevărat, concede 
tânăra persoana, însă Infirmiera Bond nu va deschide nici-o 
uşă şi nu va face niciun semn astăzi, căci astăzi Infirmiera 
Bond are zi liberă. E oare posibil ca domnul Sawyer, când a 
venit ieri s-o vadă pe doamna Marshall, să fi fost însoțit de un 
membru al familiei, să zicem de domnul Marshall? 

Da. lar dacă domnul Marshall ar fi întrebat, să zicem la 
telefon, ar îndemna tânăra persoană care discută acum 
problema, într-un mod lăudabil de responsabil, cu domnul 
Sawyer să permită numaidecât accesul domnului. 

S-ar putea să fie aşa, acceptă tânăra persoană, dar regulile 
spitalului cer ca personalul nemedical aflat în poziții precum 
aceea a tinerei persoane să obțină autorizaţie pentru orice 
apel telefonic cu exteriorul. 

Şi din partea cui, doreşte să ştie Jack, ar trebui obținută 
această autorizaţie? 

Din partea infirmierei-şefe de serviciu, Infirmiera Rack. 

Jack, căruia începe să-i cam sară, cum se spune, muştarul, 
sugerează în cazul acesta ca tânăra persoană s-o caute pe 
excelenta Infirmieră Rack şi să obțină autorizația necesară, 
aşa încât lucrurile să decurgă în maniera pe care domnul 
Marshall, soțul pacientei, ar dori-o. 


Nu, tânăra persoană nu vede niciun motiv de-a acționa în 
felul acesta, motivul fiind că a face asta ar însemna o mare 
risipă de timp şi efort. Domnul Sawyer nu este membru al 
familiei doamnei Marshall; prin urmare, excelenta Infirmieră 
Rack nu i-ar oferi sub nici-o formă autorizaţia. 

— Bine, zice Jack, dorindu-şi să-l poată strânge de gât pe 
pricăjitul ăsta nesuferit, hai să urcăm cu o treaptă scara 
administrativă, ce zici? E doctorul Spiegleman undeva prin 
apropiere? 

— S-ar putea, zice tânăra persoană. De unde să ştiu eu? 
Doctorul Spiegleman nu-mi spune ce face. 

Jack arată spre telefonul de la capătul tejghelei. 

— Nu mă aştept să ştii, mă aştept să afli. Treci la telefonul 
ăla acum. 

Tânărul bărbat se întinde pe tejghea după telefon, îşi dă 
ochii peste cap, formează două numere şi se sprijină de 
tejghea cu spatele la cameră. Jack îl aude cum murmură ceva 
despre Spiegleman, suspină, apoi spune: 

— Bine, fă-mi legătura, cum o fi. 

Odată făcută legătura, bolboroseşte ceva care include 
numele lui Jack. Orice aude ca răspuns îl face să sară drept şi 
să arunce o privire furişă peste umăr la Jack. 

— Da, domnule. E-aici acum, da. Îi spun. Pune receptorul 
în furcă. 

— Doctorul Spiegleman va veni imediat. 

Băiatul - nu are mai mult de douăzeci de ani - păşeşte în 
spate şi-şi vâră mâinile în buzunare. 

— Tu eşti polițistul ăla, hă? 

— Ce polițist? întreabă Jack, încă iritat. 

— Ăla din California care a venit aici şi l-a arestat pe 
domnul Kinderling. 

— Da, eu sunt. 

— Eu sunt din French Landing şi, mamă, ce şoc a fost ăla 
pentru tot oraşul. Nimeni n-ar fi bănuit. Domnul Kinderling? 
Glumeşti? N-ai fi crezut niciodată că cineva ca el ar... Ştii tu, 
ar omori oameni. 

— L-ai cunoscut? 


— Păi, într-un oraş ca French Landing, toți se cam ştiu 
între ei, dar eu nu l-am cunoscut cu adevărat pe domnul 
Kinderling, numa' că ne salutam. Eu o ştiam pe soţia lui. Îmi 
era profesoară la şcoala duminicală la biserica luterană 
Muntele Hebron. 

Jack nu se poate abține; râde de absurditatea situației în 
care soția ucigaşului predă cursuri de şcoală duminicală. 
Amintirea unei Wanda Kinderling radiind ură spre el în timpul 
condamnării soțului ei îl opreşte din râs, însă e prea târziu. 
Vede că l-a ofensat pe tânăr. 

— Cum era ea? întreabă. Ca profesoară. 

— Doar o profesoară, răspunde băiatul. Vocea lui e lipsită 
de inflexiuni, indignată. 

— Ne-a pus să memorăm toate evangheliile din Biblie. 

Se întoarce şi murmură: 

— Unii cred că nu el e făptaşul. 

— Ce ai spus? 

Băiatul se întoarce din profil spre Jack, însă se uită la 
peretele maroniu din fața lui. 

— Am spus că unii cred că nu el e făptaşul. Domnul 
Kinderling. Cred că a fost trimis la pârnaie pentru că era un 
locuitor dintr-o orăşel de provincie care nu avea nici-o 
cunoştinţă în oraşul cel mare. 

— Mare păcat, zice Jack. Vrei să ştii motivul adevărat 
pentru care domnul Kinderling a mers la închisoare? 

Băiatul se întoarce complet spre Jack şi se uită la el. 

— Pentru că era vinovat de crimă şi a mărturisit-o. Asta e, 
asta-i tot. Doi martori l-au recunoscut de la locul faptei şi alți 
doi oameni l-au văzut într-un avion spre L.A., când el le-a 
spus tuturor că pleacă la Denver. După aia, a spus: bine, eu 
am făcut-o. Întotdeauna am vrut să ştiu cum e să omori o fată 
şi, într-o zi, n-am mai răbdat, aşa că m-am dus şi am omorât 
două târfe. Avocatul a încercat să-l scape invocând nebunia, 
însă juriul, la audiere, l-a găsit sănătos, aşa că a ajuns la 
închisoare. 

Băiatul lasă capul în pământ şi mormăie ceva. 

— Nu te-am auzit, zice Jack. 


— Sunt multe feluri să-l faci pe un om să mărturisească. 
Băiatul repetă propoziţia atât de tare cât să fie auzit. 

Apoi zgomot de paşi răsună pe hol şi un bărbat durduliu, 
îmbrăcat în alb, cu ochelari cu ramă de oţel şi barbişon, se 
apropie de Jack cu paşi mari şi mâna întinsă. Băiatul se 
întoarce în altă parte. Ocazia de a-l convinge pe îngrijitor că n- 
a obținut mărturisirea lui Thornberg Kinderling cu bătaia i-a 
scăpat. Bărbatul zâmbitor cu jachetă albă şi barbişon prinde 
mâna lui Jack, se prezintă drept doctorul Spiegleman şi 
declară că e o plăcere să întâlnească un personaj atât de 
celebru. (Personaj, persiflaj, gândeşte Jack.) De la un pas în 
spatele doctorului, un om neobservat până în clipa aceasta 
păşeşte în față şi spune: 

— Hei, doctore, ştii ce-ar fi perfect? Dacă domnul 
Celebritate şi cu mine am intervieva-o astăzi pe doamnă. De 
două ori mai multe informații în jumătate din timpul stabilit - 
perfect. 

Lui Jack i se strânge stomacul. Wendell Green a intrat în 
joc. 


După ce-l salută pe doctor, Jack se întoarce spre reporter. 

— Ce cauţi aici, Wendell? I-ai promis lui Fred Marshall că o 
s-o laşi în pace pe soția lui. 

Wendell Green ridică mâinile şi dansează în spate pe 
bombeuri. 

— Suntem mai calmi astăzi, locotenente Sawyer? Nu 
suntem înclinați să dăm cu pumnul în presa muncitoare, nu? 
Trebuie să spun, încep să mă cam satur să fiu atacat de 
poliție. 

Doctorul Spiegleman se încruntă la el. 

— Ce tot vorbiţi, domnule Green? 

— Ieri, înainte ca polițistul ăla să-mi tragă una cu lanterna, 
locotenentul Sawyer aici de față m-a lovit cu pumnul în 
stomac fără niciun motiv. Bine că sunt un om rezonabil, altfel 
i-aş fi dat deja în judecată. Dar, doctore, ştii ce? Eu nu aşa 
procedez. Eu cred că totul iese mai bine atunci când 
cooperăm. 


La jumătatea acestui discurs egolatru, Jack îşi spune: O, 
căcat, şi aruncă o privire la tânărul îngrijitor. Ochii băiatului 
ard de dispreţ. O cauză pierdută: acum, Jack nu-l va mai 
convinge niciodată pe băiat că nu i-a forțat mâna lui 
Kinderling. Pe când Wendell Green termină să se felicite 
singur, Jack e sătul până peste cap de lingugşelile lui ipocrite. 

— Domnul Green mi-a oferit un procent din câştigul său 
dacă-l las să vândă fotografii cu cadavrul Irmei Freneau, îi 
spune el doctorului. Ceea ce cere acum este la fel de 
incalificabil. Domnul Marshall m-a îndemnat să vin aici şi să 
mă întâlnesc cu soția sa, iar pe domnul Green l-a făcut să 
promită că nu va veni. 

— Teoretic, asta s-ar putea să fie adevărat, zice Green. În 
calitate de jurnalist cu experiență, ştiu că oamenii spun 
deseori lucruri pe care nu le cred şi pe care mai târziu le 
regretă. Fred Marshall înțelege că povestea soţiei sale va ieşi la 
iveală mai devreme sau mai târziu. 

— Chiar aşa? 

— Mai cu seamă în lumina celei mai recente comunicări din 
partea Pescarului, spune Green. Caseta asta dovedeşte că 
Tyler Marshall este cea de-a patra victimă a sa şi că, minune, 
este încă în viață. Cât de mult crezi că lucrul ăsta va putea fi 
ascuns de public? Şi nu eşti de acord că mama băiatului ar 
trebui să aibă ocazia să explice situaţia cu propriile-i cuvinte? 

— Refuz să fiu hărțuit în felul ăsta. 

Doctorul se încruntă la Green şi-i aruncă lui Jack o privire 
de avertizare. 

— Domnule Green, mai am puţin şi-o să pun să fiți dat 
afară din spital. Am de discutat câteva lucruri cu locotenentul 
Sawyer, în particular. Dacă dumneata şi locotenentul puteți 
cădea la vreo înțelegere, asta-i treaba voastră. Eu cu 
siguranță n-am să permit un dublu interviu cu pacienta mea. 
Nu sunt deloc sigur nici dacă ar fi bine ca ea să discute cu 
locotenentul Sawyer. E mai calmă decât dimineaţă, dar e încă 
fragilă. 

— Cea mai bună metodă de-a rezolva problema ei este să o 
lăsăm sa-şi spună părerea, zice Green. 


— Dumneata să taci acum, domnule Green, zice doctorul 
Spiegleman. Bărbia dublă care i se pliază sub barbişon devine 
de-un roz cald. 

Se uită grav la Jack. Mai exact, ce ceri, locotenente? 

— Ai un birou în spitalul ăsta, doctore? 

— Da. 

— Ar fi perfect dacă aş putea discuta în jur de o jumătate 
de oră, poate mai puţin, cu doamna Marshall într-un mediu 
sigur, liniştit, unde conversaţia noastră ar putea fi absolut 
confidențială. Biroul dumitale ar fi, probabil, perfect. În secţie 
sunt prea mulți oameni şi nu poți vorbi fără să fii întrerupt 
sau ca alți pacienţi să tragă cu urechea. 

— Biroul meu, zice Spiegleman. 

— Dacă nu ai nimic împotrivă. 

— Vino cu mine, zice doctorul. Domnule Green, dumneata o 
să rămâi în spate lângă tejghea cât timp eu şi locotenentul 
Sawyer ieşim pe hol. 

— Cum spuneți dumneavoastră. 

Green execută o plecăciune exagerată şi se apropie încet, cu 
mişcări aluzive de dans, de tejghea. 

— În lipsa domniilor voastre sunt sigur că tânărul acesta 
chipeş şi cu mine vom găsi ceva despre care să schimbăm o 
vorbă. 

Zâmbind, Wendell Green se sprijină cu cotul pe tejghea şi-i 
urmăreşte pe Jack şi pe doctorul Spiegleman cum ies din 
cameră. Pagşii lor se aud pe dalele de gresie până când sunetul 
anunţă că au ajuns la jumătatea coridorului. Apoi se lasă 
tăcerea. Încă zâmbind, Wendell face stânga-mprejur şi-l vede 
pe îngrijitor holbându-se fără fereală la el. 

— Vă citesc întotdeauna, zice băiatul. Scrieţi foarte bine. 

Zâmbetul lui Wendell de lărgeşte. 

— Chipeş şi inteligent. Ce combinaţie uluitoare. Spune-mi 
cum te cheamă. 

— Ethan Evans. 

— Ethan, nu avem mult timp la dispoziţie, aşa că trebuie să 
fim rapizi. Crezi că reprezentanţii responsabili ai presei ar 


trebui să aibă acces la informaţii de care publicul este 
interesat? 

— Ba bine că nu. 

— Şi nu eşti de acord că o presă informată este una dintre 
armele noastre cele mai bune împotriva monştrilor precum 
Pescarul? 

O singură cută verticală apare între sprâncenele lui Ethan 
Evans. 

— Arme? 

— Să-ţi explic altfel. Nu e adevărat că, cu cât ştim mai 
multe despre Pescar, cu atât avem mai multe şanse să-l 
oprim? 

Băiatul încuviinţează şi cuta dispare. 

— Spune-mi, crezi că doctorul o să-l lase pe Sawyer să-i 
folosească biroul? 

— Probabil da, zice Evans. Da' nu-mi place cum lucrează 
Sawyer ăsta. E-un polițist brutal. Ca ăia care lovesc oamenii 
ca să-i facă să mărturisească. Asta-i brutal. 

— Mai am o întrebare pentru tine. Două întrebări, de fapt. 
Există vreo debara lângă biroul doctorului Spiegleman? Şi ai 
cum să mă duci acolo fără să trecem prin coridor? 

— O! 

Ochii şterşi ai lui Evans strălucesc o clipă de lumina 
înțelegerii. 

— Vreţi să ascultați. 

— Să ascult şi să înregistrez. 

Wendell Green loveşte uşor buzunarul în care are 
reportofonul. 

— Pentru binele marelui public, Dumnezeu să-i 
binecuvânteze pe toţi laolaltă şi pe fiecare-n parte. 

— Păi, poate că da, zice băiatul. Dar doctorul Spiegleman... 

O bancnotă de douăzeci de dolari împăturită a apărut ca 
prin magie pe degetul mijlociu al mâinii drepte a lui Wendell 
Green. 

— Mişcă-te repede şi doctorul Spiegleman n-o să ştie nimic. 
Aşa-i, Ethan? 


Ethan Evans înşfacă bancnota din mâna lui Wendell şi face 
semn spre spatele tejghelei, unde deschide o uşă şi spune: 

— Haideţi repede. 

Becuri slabe ard la ambele capete ale coridorului întunecos. 
Doctorul Spiegleman spune: 

— Să înțeleg că soțul pacientei mele ţi-a vorbit despre 
caseta pe care a primit-o în dimineața asta. 

— Da. Ştii cumva cum a ajuns aici? 

— Crede-mă, locotenente, după ce am văzut efectele pe care 
caseta aia le-a avut asupra doamnei Marshall şi după ce am 
ascultat-o şi eu, am încercat să aflu cum a ajuns la pacienta 
mea. Toată corespondența noastră trece prin sala de poştă a 
spitalului înainte să fie livrată, toată, la pacienţi, personalul 
medical sau în birourile administrative. De acolo, doi voluntari 
o trimit la destinatari. Am înțeles că pachetul care conţinea 
caseta se afla în camera de poştă a spitalului când un 
voluntar s-a uitat acolo dimineaţă. Pentru că pe pachet scria 
doar numele pacientei mele, voluntarul s-a dus la biroul 
nostru de informații generale. Una dintre fete l-a adus sus. 

— Nu trebuia să se consulte cineva cu tine înainte să-i dea 
caseta şi un casetofon lui Judy? 

— Sigur că da. Infirmiera Bond ar fi făcut asta imediat, însă 
ea are liber astăzi. Infirmiera Rack, care e de serviciu, a 
presupus că adresa se referea la o poreclă din copilărie şi-a 
crezut că unul dintre vechii prieteni ai doamnei Marshall i-a 
trimis nişte muzică pentru a o înveseli. În sala infirmierelor 
este un casetofon, aşa că doamna Rack a pus caseta în el şii l- 
a dat doamnei Marshall. 

În întunecimea din coridor, ochii doctorului capătă o 
scânteiere sardonică. 

— Atunci, aşa cum îți poţi imagina, s-a dezlănțuit iadul pe 
pământ. 

Doamna Marshall a recăzut în starea pe care o avea la 
internare, care se manifestă printr-o gamă întreagă de 
comportamente alarmante. 

Din fericire, s-a întâmplat să fiu în spital şi, când am auzit 
ce s-a întâmplat, am cerut să fie sedată şi pusă într-o cameră 


sigură. O cameră sigură, locotenente, are pereții capitonațţi - 
doamna Marshall şi-a redeschis rănile cu degetele şi nu voiam 
să-şi mai provoace şi altele. 

Odată ce sedativul şi-a făcut efectul, m-am dus şi am 
discutat cu ea. 

Am ascultat caseta. Poate că ar fi trebuit să chem imediat 
poliția, dar prima mea responsabilitate este față de pacienți 
aşa că l-am sunat în schimb pe domnul Marshall. 

— De unde? 

— Din camera sigură, de pe mobil. Domnul Marshall, 
desigur, a insistat să discute cu soţia sa, iar ea voia să discute 
cu el. În timpul discuţiei, ea a devenit foarte agitată şi a 
trebuit să-i mai administrez un sedativ uşor. Când s-a calmat, 
am ieşit din cameră şi l-am sunat din nou pe domnul 
Marshall, ca să-i descriu mai în amănunt conținutul casetei. 
Vrei să o asculți? 

— Nu acum, doctore, mulțumesc. Dar vreau să te întreb cu 
privire la un aspect legat de ea. 

— Atunci, întreabă. 

— Fred Marshall a încercat să imite felul în care ai reprodus 
accentul omului care a înregistrat caseta. Ţi s-a părut că e un 
accent recognoscibil? German, poate? 

— M-am gândit şi eu la asta. Era un fel de pronunție 
germanică a englezei, dar nu până la capăt. Dacă suna a ceva 
recognoscibil, atunci era engleza vorbită de un francez care 
încerca să imite accentul unui neamț, dacă asta are sens 
pentru tine. Dar, sincer, n-am auzit niciodată aşa ceva. 

De la începutul discuţiei, doctorul Spiegleman l-a măsurat 
pe Jack, comparându-l cu standarde pe care Jack nici măcar 
nu le poate ghici. Expresia lui rămâne la fel de neutră şi 
impersonală ca aceea a unui polițist de la circulație. 

— Domnul Marshall mi-a spus că are de gând să te sune. 
Se pare că dumneata şi doamna Marshall ați stabilit o 
legătură de-a dreptul extraordinară. Ea îți respectă priceperea 
în meserie, lucru de aşteptat, dar pare de asemenea să aibă 
încredere în tine. Domnul Marshall a cerut să ţi se dea voie să 


discuți cu soția lui, iar soţia lui mi-a sus că trebuie neapărat 
să vorbească cu dumneata. 

— Atunci, n-ar trebui să fie probleme să mă laşi să stau de 
vorbă cu ea între patru ochi o jumătate de oră. 

Zâmbetul doctorului Spiegleman dispare de îndată ce apare. 

— Pacienta mea şi soțul ei şi-au demonstrat încrederea pe 
care o au în dumneata, locotenente Sawyer, dar nu asta e 
problema. Problema e dacă eu pot sau nu să am încredere în 
dumneata. 

— Să ai încredere în mine în ce sens? 

— În mai multe sensuri. În primul rând, că acţionezi strict 
în interesul pacientei mele. Că te fereşti s-o îndurerezi inutil, 
dar şi să-i dai speranţe false. Pacienta mea a dezvoltat o serie 
de iluzii concentrate asupra existenţei unei alte lumi cumva 
alăturate alei noastre. Crede că fiul ei e ţinut captiv în această 
lume separată. Trebuie să-ți spun, locotenente, că deopotrivă 
pacienta mea şi soțul ei cred că dumneata nu eşti străin de 
această lume fantastică - adică, pacienta mea acceptă această 
idee pe de-a-ntregul, iar soțul ei doar temporar, spunându-şi 
că asta o linişteşte pe soția sa. 

— Nu înţeleg. 

Jack nu-i poate spune doctorului acum decât un singur 
lucru şi îl spune: 

— lar ceea ce ar trebui să înţelegi este că în toate discuțiile 
pe care le-am purtat cu soții Marshall, am acţionat în numele 
funcției mele neoficiale de consultant pentru Departamentul 
de Poliție French Landing pentru şeful acestei instituţii, Dale 
Gilbertson. 

— Funcţia ta neoficială. 

— Şeriful Gilbertson mi-a tot cerut să-l asist la anchetarea 
cazului Pescarului şi, acum două zile, după dispariţia lui Tyler 
Marshall, am acceptat în cele din urmă să mă implic. Nu am 
un statut oficial. Îi ajut doar pe şerif şi pe ofițerii săi punându- 
le la dispoziție experiența mea. 

— Stai să văd dacă am priceput bine, locotenente. I-ai 
păcălit pe soţii Marshall cu privire la familiaritatea ta cu 
lumea fantastică a lui Judy? 


— Îţi pot răspunde în felul următor, doctore. Ştim datorită 
casetei că Pescarul îl ţine într-adevăr captiv pe Tyler Marshall. 
Am putea spune că el nu se mai află în lumea aceasta, ci în a 
Pescarului. 

Doctorul Spiegleman ridică sprâncenele. 

— Crezi că monstrul ăsta e de găsit în acelaşi univers cu 
noi? întreabă Jack. Eu nu, şi nici tu. Pescarul trăieşte într-o 
lume proprie, una condusă după nişte reguli fantastic de 
amănunțite pe care el le-a născocit sau le-a inventat în 
decursul anilor. Cu tot respectul cuvenit, dar experiența m-a 
făcut să fiu mult mai familiar cu structuri de felul ăsta decât 
soții Marshall, poliția şi, doar dacă nu ai lucrat mult cu 
criminali psihopaţi, chiar decât tine. Scuze dacă par arogant, 
fiindcă nu vreau să fiu. 

— Vorbeşti despre stabilirea profilului ucigaşilor? Ceva de 
genul ăsta? 

— Cu ani în urmă, am fost invitat într-o unitate specială a 
FBI de stabilire a profilului ucigaşilor şi am învățat multe 
acolo, dar ceea ce spun acum depăşeşte cu mult stabilirea 
profilului psihologic al ucigaşilor. 

Iar asta-i declarația anului, îşi spune Jack. Acum mingea-i în 
terenul tău, doctore. 

Spiegleman încuviințează cu mişcări lente din cap. Lumina 
îndepărtată scapără în lentilele ochelarilor săi. 

— Cred că înțeleg, da. 

Cade pe gânduri. Suspină, îşi încrucişează braţele la piept 
şi mai cugetă o vreme. Apoi ridică ochii spre Jack. 

— Bine. Te las să o vezi. Singur. În biroul meu. Treizeci de 
minute. Nu vreau să împiedic o avansată procedură 
investigativă. 

— Mulţumesc, spune Jack. O să ne fie extrem de folositor, 
te asigur. 

— Sunt medic de prea mult timp ca să mai cred în 
asemenea asigurări, locotenente Sawyer, dar sper să reuşiți 
să-l salvaţi pe Tyler Marshall. Să te duc la biroul meu. Poţi 
aştepta acolo până îmi aduc pacienta pe un alt hol. E ceva mai 
repede aşa. 


Doctorul Spiegleman se îndreaptă cu paşi iuți spre capătul 
coridorului şi o ia la stânga, apoi iar la stânga, scoate din 
buzunar o legătură groasă de chei şi deschide o uşă fără 
însemne. Jack îl urmează într-o cameră care arată ca şi când 
ar fi fost creată prin alipirea a două birouri mici. Jumătate e 
ocupată de-o masă lungă de lemn, un scaun, o măsuţă pentru 
cafea cu tăblie de sticlă, doldora de reviste medicale, de fişete; 
cealaltă jumătate e dominată de o canapea şi un fotoliu din 
Piele aşezat la capătul ei. Pereţii sunt decoraţi cu postere care 
reproduc tablouri de Georgia O'Keeffe. În spatele mesei e o uşă 
care Jack presupune că dă într-o debara mică; uşa opusă ei, 
în spatele fotoliului şi aflată chiar în mijlocul jumătăţilor de 
birou, pare că ar da într-o cameră alăturată. 

— După cum vezi, explică doctorul Spiegleman, folosesc 
spaţiul acesta deopotrivă ca birou şi cameră suplimentară de 
consultație. 

Majoritatea pacienţilor mei intră din sala de aşteptare şi pe 
acolo o voi aduce şi pe doamna Marshall. Dă-mi două sau trei 
minute. 

Jack îi mulţumeşte şi doctorul iese degrabă pe uşa care 
duce în sala de aşteptare. 


În micuța debara, Wendell Green scoate reportofonul din 
buzunarul jachetei şi-l lipeşte, împreună cu urechea sa, de 
uşă. Degetul mare i se odihneşte pe butonul RECORD şi inima 
îi goneşte. Din nou, cel mai distins jurnalist din vestul 
Wisconsinului îşi face datoria față de cetățeanul obişnuit. 
Păcat că-n debara e-un întuneric ca-n nucă, însă a fi 
înghesuit într-o gaură neagră nu e primul sacrificiu pe care l- 
a făcut el în numele chemării sale sacre; pe deasupra, tot ce 
are cu adevărat nevoie să vadă e beculețul roşu al 
reportofonului. 

Apoi, o surpriză: deşi doctorul Spiegleman a părăsit 
încăperea, iată-i vocea, întrebând de locotenentul Sawyer. 
Cum a reuşit şarlatanul ăla freudian să se întoarcă fără să 
deschidă sau să închidă o uşă, şi ce s-a întâmplat cu Judy 
Marshall? 


Locotenente Sawyer, trebuie să vorbesc cu dumneata. 
Ridică receptorul. Ai un apel şi pare a fi urgent. 

Sigur că da - vorbeşte la interfon. Gine l-ar putea suna pe 
Jack Sawyer şi de unde urgenţa asta? Wendell speră că 
Băiatul de Aur va apăsa butonul SPEAKER al telefonului, dar, 
iată, Băiatul de Aur n-o face, şi Wendell trebuie să se 
mulțumească să audă doar o parte din conversație. 

— Un apel? întreabă Jack. De la cine? 

— Refuză să se identifice, zice doctorul. Cineva căruia i-ai 
spus că vei fi la Secţia D. Beezer, cu veşti despre Casa 
întunericului. 

— Cum fac să preiau apelul? 

— Apasă butonul care pâlpâie, îl instruieşte doctorul. Linia 
unu. 

O s-o aduc în cabinet pe doamna Marshall când văd că ai 
închis telefonul. 

Jack apasă butonul şi spune: 

— Jack Sawyer. 

— Slavă Domnului, face Beezer St Pierre cu vocea lui 
tabagică. Hei, omule, tre' să vii aci la mine-acasă, cu cât mai 
repede cu atât mai bine. Totu' a luat-o razna. 

— Aţi găsit-o? 

— O, da, am găsit Casa întunericului, sigur că da. Nu ne-a 
primit tocmai cu brațele deschise. Locul ăla vrea să rămână 
ascuns şi îți spune asta. Câţiva dintre băieţi au avut de 
suferit. Majoritatea o să fim bine, dar Mouse... nu ştiu. A luat 
ceva groaznic de la o muşcătură de câine, dacă a fost într- 
adevăr câine, lucru de care mă îndoiesc. Doc a făcut tot cea 
putut, dar la naiba, tipu' şi-a ieşit din minţi şi nu vrea să ne 
lase să-l ducem la spital. 

— Beezer, de ce nu-l duceţi oricum, dacă de asta are 
nevoie? 

— Noi nu acţionăm aşa. Mouse n-a mai călcat într-un 
spital de când babacul lui a crăpat într-unui. E de două mai 
speriat de spitale decât de ceea ce i se întâmplă cu piciorul. 
Dacă l-am duce la La Riviere General, probabil că ar muri pe 
loc la Urgenţe. 


— lar dacă nu-l duceţi, nu v-ar ierta niciodată. 

— Ai prins ideea. Cât de repede poţi ajunge aici? 

— Încă mai trebuie să vorbesc cu femeia despre care v-am 
povestit. Poate într-o oră, nu mai mult, oricum. 

— Ai auzit ce am spus? Mouse ne moare în brațe. Avem o 
grămadă de lucruri să ne spunem unul altuia. 

— De-acord, spune Jack. Ajută-mă cu treaba asta, Beez. 

Închide telefonul, se întoarce spre uşa de lângă fotoliul de 
consultații şi aşteaptă să i se schimbe lumea. 


Ce dracu a fost asta? se întreabă Wendell. A irosit două 
minute de bandă pe-o conversație între Jack Sawyer şi 
netrebnicul idiot care 'a stricat filmul cu care şi-ar fi putut 
cumpăra o maşină frumoasă şi o casă cochetă pe-o faleză de 
lângă râu, şi nu s-a ales decât cu un rahat inutil. Wendell 
merită maşina frumoasă şi casa cochetă, le-a muncit de trei 
ori mai mult, şi senzația de privare îl face să fiarbă de 
ranchiună. Băieţii de Aur primesc de toate pe tăvi bătute în 
diamante, oamenii dau buzna peste ei să le ofere lucruri de 
care nici măcar nu au nevoie, însă pentru un altruist 
muncitor în breasla presei precum Wendell Green cum stau 
lucrurile? Pe Wendell Green îl costă douăzeci şi dolari să se 
ascundă într-o debara mică, înghesuită şi întunecată, doar ca 
să-şi facă meseria! 

Urechile îi țiuie când aude uşa deschizându-se. Beculețul 
roşu e aprins, vrednicul reportofon trece banda de pe-un 
mosor pe celălalt şi orice se întâmplă acum va schimba totul: 
pântecele lui Wendell, acel infailibil organ, cel mai bun prieten 
al său, se încinge, încredințat că, în curând, dreptatea va fi de 
partea sa. 

Vocea doctorului Spiegleman e filtrată prin uşa debaralei şi 
se înregistrează pe banda magnetică: „Vă las singuri acum.” 

Băiatul de Aur: „Mulţumesc, doctore. Îţi sunt foarte 
recunoscător.” 

Doctorul Spiegleman: „Treizeci de minute, bine? Asta 
înseamnă c-o să mă întorc la... hm... două şi zece.” 

Băiatul de Aur: „Bine.” 


Uşoară închidere a uşii, declicul ivărului. Apoi lungi 
secunde de tăcere. De ce nu discută între ei? Dar sigur că da... 
întrebarea e retorică. Aşteaptă ca grăsanul de Spiegleman să 
fie destul de departe, încât să nu-i mai poată auzi. 

O, asta-i chiar delicios, exact aşa e! Şoapta paşilor 
Băiatului de Aur mişcându-se spre uşă aproape confirmă 
intuiţia reporterului veritabil. O, instinct al lui Wendell Green, 
o, Instrument Minunat şi Loial, aduci încă o dată bunătăţile 
jurnalistice! Wendell aude, aparatul înregistrează, inevitabilul 
sunet următor: declicul încuietorii. 

Judy Marshall: „Nu uita de uşa din spatele tău.” 

Băiatul de Aur: „Cum te simţi?” 

Judy Marshall: „Mult, mult mai bine, acum că eşti aici. 
Uşa, Jack. 

Încă o tură de paşi, încă o inconfundabilă glisare în tocul 
uşii a unei limbi de încuietoare. 

Băiatul În-Curând-Ruinat: „M-am gândit la tine toată ziua. 
M-am gândit la asta.” 

Otreapă, Târfa, Curva: „Ajunge o jumătate de oră?” 

EI, Cel Cu Piciorul în Capcana de Urs: „Dacă nu ajunge, va 
trebui să bată cu pumnii în uşi.” 

Wendell abia se înfrânează să nu cârâie de încântare. 
Oamenii ăştia doi chiar or să facă sex, or să-şi sfâşie hainele 
şi-o să şi-o pună ca animalele. Mamă, asta da răzbunare! 
Când Wendell Green o să termine cu el, reputaţia lui Jack 
Sawyer o să fie mai proastă ca a Pescarului. 


Ochii lui Judy par obosiţi, părul îi e lipsit de viață şi 
buricele degetelor poartă uimitorul alb al pansamentului 
proaspăt, însă chipul, pe lângă că-i exprimă profunzimea 
sentimentelor, radiază de frumusețea clară, greu dobândită, a 
forței imaginative la care a apelat pentru a vedea ceea ce a 
văzut. Pentru Jack, Judy Marshall arată ca o regină 
întemnițată pe nedrept. În loc să ascundă înnăscuta nobleţe 
spirituală, halatul de spital şi cămaşa de noapte spălăcită o 
scot şi mai mult în evidență. Jack îşi desprinde ochii de la ea 
atât cât să încuie a doua uşă, apoi face un pas spre Judy. 


Înţelege că nu-i poate spune nimic ce să nu ştie deja. Judy 
completează mişcarea începută de el; vine spre el şi întinde 
mâinile ca să-i fie prinse. 

— M-am gândit la tine toată ziua, zice el, luându-i mâinile. 
M-am gândit la asta. 

Răspunsul ei însumează tot ce a venit să vadă, tot ceea ce ei 
trebuie să facă împreună. 

— Ajunge o jumătate de oră? 

— Dacă nu ajunge, va trebui să bată cu pumnii în uşi. 
Zâmbesc; ea creşte presiunea asupra mâinilor lui. 

— Atunci n-are decât să bată. 

Cu o mişcare slabă, îl trage în față şi inima lui Jack bubuie, 
tunată de aşteptarea unei îmbrățişări. 

Ceea ce face ea e de departe mai extraordinar decât o simplă 
îmbrăţişare: îşi pleacă fruntea şi cu două atingeri uşoare, 
uscate, ale buzelor, îi sărută mâinile. Apoi apasă dosul mâinii 
lui drepte de obrazul său şi păşeşte în spate. Ochii îi scapără. 

— Ştii de casetă. 

EI încuviințează. 

— Am înnebunit când am auzit-o, dar a fost o greşeală să 
mi-o trimită. M-a împins prea tare. Pentru că am redevenit 
copilul acela care ascultă alt copil cum şopteşte printr-un zid. 
Am luat-o razna şi-am încercat să sfâşii zidul. Mi-am auzit 
fiul strigând după ajutor. Şi era acolo... de cealaltă parte a 
zidului. Unde trebuie să te duci tu. 

— Unde trebuie să ne ducem noi. 

— Unde trebuie să ne ducem noi. Da. Dar eu nu pot trece 
de zid, dar tu poți. Aşa că ai o misiune, cea mai importantă 
misiune care poate exista. Trebuie să-l găseşti pe Ty şi trebuie 
să-l opreşti pe abbalah. Nu ştii ce-i asta, exact, dar să-l opreşti 
e de datoria ta. O spun cum trebuie: eşti un ţopilist? 

— O spui cum trebuie, zice Jack. Sunt un ţopilist. De asta-i 
de datoria mea s-o fac. 

— Atunci şi asta-i cum trebuie. Trebuie să scapi de Gorg şi 
de stăpânul lui, domnul Munşun. Nu ăsta-i numele lui 
adevărat, dar aşa sună: domnul Munşun. Când am înnebunit 


şi am încercat să ies sfâşiind din lume, ea mi-a spus, iar ea-mi 
putea şopti direct în ureche. Am fost atât de aproape! 


Ce pricepe Wendell Green, cu urechea şi reportofonul pornit 
lipite de uşă, din conversaţia asta? Nu-i nici pe departe ceea ce 
se aştepta să audă: gâfâieli şi gemete animalice de dorințe 
degrabă satisfăcute. Wendell Green scrâşneşte din dinți, îşi 
schimonoseşte fața într-o grimasă de frustrare. 


— Îmi place la nebunie că ţi-ai îngăduit să vezi, zice Jack. 
Eşti o ființă umană uimitoare. Nici într-o mie de oameni nu 
găseşti pe cineva care măcar să. Înțeleagă ce înseamnă asta, 
darămite s-o facă. 

— Vorbeşti prea mult, spune Judy. 

— Vreau să zic că te iubesc. 

— În felul tău, mă iubeşti. Dar ştii ce? Doar venind aici, ai 
făcut din mine mai mult decât eram. Din tine iese un fel de 
rază. Şi eu n-am făcut decât s-o captez. Jack, tu ai trăit acolo, 
iar eu n-am putut decât să trag cu ochiul puţin timp. Dar 
asta e destul. Sunt mulțumită. Tu şi Secţia D, voi mă lăsați să 
călătoresc. 

— Ceea ce ai înăuntru te lasă să călătoreşti. 

— Bine, de trei ori ura pentru un bine-examinat acces de 
nebunie. Acum e timpul. Trebuie să fii țopilist. Nu poţi ajunge 
decât până la jumătatea drumului, dar o să ai nevoie de toate 
forțele. 

— Cred că o să te surprindă ce forțe ai. 

— la-mă de mâini şi fă-o, Jack. Treci pragul. Ea aşteaptă şi 
trebuie să te predau ei. Ştii cum o cheamă, nu-i aşa? 

Jack deschide gura, dar nu reuşeşte să vorbească. O forță 
care pare să vină din mijlocul pământului îi urcă prin corp, 
pulsându-i electricitate prin fluxul sangvin, strângându-i 
scalpul, lipindu-i degetele tremurătoare de ale lui Judy 
Marshall, care tremură şi ele. Un sentiment de colosală 
uşurătate şi mobilitate se strânge în toate spaţiile goale ale 
corpului său; în acelaşi timp, niciodată n-a mai fost atât de 
conştient de rigiditatea corpului său, de rezistența lui la zbor. 


Când vor pleca, îşi spune, va fi ca o lansare de rachetă. 
Podeaua pare să-i vibreze sub picioare. 

Reuşeşte să se uite de-a lungul braţelor la Judy Marshall, 
care stă înclinată pe spate cu capul paralel cu podeaua care se 
zdruncină, cu ochii închişi, zâmbind într-o transă a împlinirii. 
O bandă de lumină albă pâlpâitoare o înconjoară. Frumoşii ei 
genunchi, picioarele ei strălucind sub vechiul halat albastru, 
labele picioarelor ei lipite de podea. Lumina aceea pâlpâie şi în 
jurul lui. Toate astea vin de la ea, îşi spune Jack, şi de la... 

Un vâjâit umple aerul şi imitaţiile după Georgia O'Keeffle 
zboară de pe pereţi. Canapeaua joasă se depărtează de perete 
cu mişcări parcă de dans; hârtii se ridică într-un turbion de pe 
masa cuprinsă de trepidaţii. O mică veioză cu halogen se 
zdrobeşte de podea. În tot spitalul, la fiecare etaj, în fiecare 
cameră şi secție, paturile vibrează, televizoarele se întunecă, 
instrumentele zăngănesc în tăvițele lor zdrăngănitoare, 
luminile pâlpâie. Jucăriile cad de pe rafturile magazinului de 
cadouri şi lalelele înalte alunecă pe marmura pardoselii în 
vazele lor. La etajul al patrulea, becurile explodează într-o 
ploaie de scântei aurii. 

Zgomotul de uragan creşte, creşte şi, cu un puternic 
şuierat, devine o perdea lată şi albă de lumină, care se strânge 
imediat într-un vârf de ac şi dispare. Dispare odată cu ea şi 
Jack Sawyer; şi dispare din debara şi Wendell Green. 

Absorbit în Teritorii, expulzat dintr-o lume şi absorbit în 
alta, împins şi tras, mamă, suntem cu o sută de niveluri mai 
sus de simplul, bine cunoscutul salt. Jack zace jos, uitându-se 
în sus la perdeaua albă ruptă care flutură ca o velă sfâşiată. 
În urmă cu un sfert de secundă, a văzut o altă perdea albă, 
una făcută din lumină pură şi nu palpabilă, ca aceasta. 
Moalele, aromatul aer îl binecuvântează. La început, e 
conştient doar că e ţinut de mâna dreaptă, apoi că o femeie 
răpitoare zace lângă el. Judy Marshall. Nu, nu Judy Marshall, 
pe care o iubeşte cu adevărat, în felul lui, ci o altă femeie 
răpitoare, care i-a şoptit cândva lui Judy printr-un zid de 
noapte şi care în ultima vreme s-a apropiat extrem de mult. 
Era pe cale să-i rostească numele, când... 


În câmpul său vizual apare o față încântătoare deopotrivă 
asemănătoare şi deosebită de a lui Judy. A fost făurită la 
acelaşi strung, coaptă în acelaşi cuptor, cioplită de acelaşi 
sculptor genial, însă cu mai multă delicateţe, cu o atingere 
mai uşoară, mai mângâietoare. Fermecat, Jack nu se poate 
mişca. Abia dacă poate respira. Femeia aceasta al cărei chip se 
află acum deasupra lui, zâmbindu-i cu o nerăbdare blândă, n- 
a adus niciodată pe lume un copil, n-a călătorit niciodată 
dincolo de Teritoriile ei natale, n-a zburat niciodată cu 
avionul, n-a condus o maşină, n-a deschis un televizor, n-a 
luat înghețată din frigider şi nici n-a folosit cuptorul cu 
microunde: şi radiază de spirit şi graţie lăuntrică. Ea este, 
vede el, luminată dinlăuntru. 

Voioşia, blândețea, compasiunea, inteligența, forța îi 
strălucesc în ochi şi vorbesc de la comisura gurii ei, din chiar 
trăsăturile chipului ei. Jack îi cunoaşte numele şi numele i se 
potriveşte perfect. I se pare că s-a îndrăgostit de femeia 
aceasta într-o clipă, că s-a alăturat cauzei ei imediat şi, în cele 
din urmă, descoperă că-i poate rosti perfectul nume: Sophie. 


21 


— Sophie. 

Ținând-o în continuare de mână, se ridică de la pământ. 
Odată cu el, o ridică şi pe ea. Îi tremură picioarele. Îşi simte 
ochii încinşi şi prea mari pentru orbitele în care stau. E 
îngrozit şi exaltat în egală măsură, perfect egală. Inima îi 
bubuie, dar, o!, ce plăcute sunt bătăile ei. A doua oară când 
încearcă, reuşeşte să-i rostească numele puţin mai tare, dar 
tot nu are cine ştie ce voce, iar buzele îi sunt aşa de amorțite, 
încât parcă au fost frecate cu gheaţă. Vorbeşte ca un om care 
tocmai îşi revine după o lovitură puternică în plex. 

— Da. 

— Sophie. 

— Da. 

— Sophie. 

— Da. 


Ceva e ciudat de familiar în toată treaba asta, el care 
rosteşte numele iar şi iar şi ea care răspunde cu acea simplă 
afirmaţie. Familiar şi comic. Şi îşi dă seama: este o scenă 
aproape identică acesteia în The Tenor of Deadwood Gultch, 
după ce unul dintre clienţii saloon-ului Lazy 8 l-a lovit pe Bill 
Towns cu o sticlă de whisky de a leşinat. Lily, în rolul 
adorabilei Nancy O'Neal, îi aruncă o găleată cu apă în față, iar 
când el se ridică în şezut, ei... 

— Ce ciudat e, zice Jack. E-o bucată bună. Ar trebui să 
râdem. 

Cu un zâmbet foarte firav, Sophie zice: 

— Da. 

— Să râdem de să ne plesnească burţile. 

— Da. 

— Să ne plesnească afurisitele de burți. 

— Da. 

— Nu mai vorbesc engleza, nu-i aşa? 

— Nu. 

Vede două lucruri în ochii ei albaştri. Primul e că ea nu 
cunoaşte cuvântul engleză. Al doilea e că ştie cu precizie ce 
vrea să spună el. 

— Sophie. 

— Da. 

— Sophie-Sophie-Sophie. 


Încearcă să-i simtă realitatea. Încearcă să-l ţintuiască 
precum un cui. 

Un surâs luminează fața femeii şi-i înfrumusețează gura. 
Jack se gândeşte la cum ar fi să sărute gura aceea şi îşi simte 
genunchii moi. Dintr-odată, are din nou paisprezece ani şi se 
întreabă dacă are curaj să-i dea fetei un sărut mic de noapte 
bună după ce o conduce acasă. 

— Da-da-da, spune ea, zâmbetul mărindu-se. Şi-apoi: Ai 
priceput? 

Înţelegi că eşti aici şi cum ai ajuns aici? 

Deasupra şi în jurul lui, falduri de pânză albă diafană 
fâlfâie şi suspină ca o răsuflare vie. O jumătate de duzină de 


adieri contrare îi ating blând faţa şi-l fac conştient că a adus o 
peliculă de sudoare din cealaltă lume, şi că miroase urât. Îşi 
şterge fruntea şi obrajii cu brațul, cu gesturi iuți, nedorind să 
o piardă din vedere mai mult de o clipă. 

Se află într-un fel de cort. E uriaş - cu multe încăperi - şi 
Jack se gândeşte pentru scurt timp la pavilionul în care 
Regina Teritoriilor, îngemănarul mamei lui, zăcea pe patul de 
moarte. Locul acela fusese bogat în culori, plin de camere, 
radiind miasme şi durere (căci moartea Reginei păruse 
inevitabilă, sigură - doar o problemă de timp). Acesta este 
şubred şi zdrențuit. Pereţii şi tavanul sunt plini de găuri, iar 
acolo unde materialul alb e intact, e atât de subțire că Jack 
poate chiar să vadă înclinația terenului de afară şi copacii care 
îl acoperă. Când suflă vântul, de la marginile unora dintre 
găuri flutură franjuri. Chiar deasupra capului său vede o 
umbroasă formă maronie. Un soi de cruce. 

— Jack, înţelegi cum ai... 

— Da. Am sărit. 

Deşi nu acesta este cuvântul care-i iese pe gură. Sensul 
literal al cuvântului pe care îl rosteşte pare să fie drum la 
orizont. 

— Şi se pare că am tras după mine câteva din accesoriile lui 
Spiegleman. 

Se apleacă şi ridică o piatră plată în care e cioplită o floare. 

— Cred că în lumea mea, asta era o reproducere George 
O'Keeffle. Şi că... 

Arată spre o torță înnegrită, stinsă, care stă sprijinită de 
unul dintre fragilii pereţi ai pavilionului. 

— Şi cred că aia era o... 

Dar nu există cuvinte pentru ea în lumea aceasta, iar ceea 
ce-i iese pe gură sună la fel de urât ca o înjurătură în 
germană: 

— .„.o lampă cu halogen. Ea se încruntă. 

— Limpă? Lempă... cu hal-do-jen? 

Jack îşi simte buzele amorțite cum se ridică într-un surâs 
uşor. 

— Nu contează. 


— Dar tu eşti bine. 

Înţelege că ea are nevoie ca el să fie bine, aşa că va spune că 
este, dar nu e aşa. Se simte rău şi asta îl bucură. E-un 
cățelandru amorezat, şi altfel nici că vrea să fie. Dacă nu pui 
la socoteală ce a simţit pentru mama lui - o iubire de-o cu 
totul altă natură, în ciuda a ce-ar putea crede freudienii - asta 
e prima oară pentru el. O, sigur că a crezut că a mai fost 
îndrăgostit şi că i-a trecut, dar asta se întâmpla înainte de 
ziua de azi. Înaintea ochilor ei de-un albastru răcoros, a 
zâmbetului ei şi chiar a felului în care umbrele aruncate de 
cortul şubrezit i se mişcă pe față ca un banc de peşti. În clipa 
aceasta, dacă i-ar cere, ar încerca să se arunce de pe un 
munte pentru ea, sau să treacă printr-un incendiu de pădure, 
sau să-i aducă gheață polară ca să-i răcească ceaiul, iar 
lucrurile asta nu înseamnă că este bine. 

Însă ea are nevoie ca el să fie. 

Tyler are nevoie de asta. 

Sunt un țopilist, îşi spune. La început, conceptul pare lipsit 
de substanță în comparaţie cu frumuseţea ei - cu simpla ei 
realitate - dar apoi începe să câştige teren. Aşa cum face 
mereu. Ce altceva l-a adus aici, în definitiv? L-a adus 
împotriva voinţei şi-a intențţiilor sale cele mai bune? 

— Jack? 

— Da, sunt bine. Am mai sărit înainte. 

Dar niciodată în prezența unei asemenea frumuseți, 
gândeşte el. Asta-i problema. Tu eşti problema, doamna mea. 

— Da. Să vii şi să pleci e talentul tău. Unul dintre talentele 
tale. Aşa mi s-a spus. 

— De către cine? 

— Ai răbdare, zice ea. Ai răbdare. Sunt multe de făcut şi, 
totuşi, cred că-mi trebuie o clipă. Tu... îmi cam tai răsuflarea. 

Jack e grozav de mulțumit să afle asta. Vede că încă o mai 
ține de mână, şi o sărută, aşa cum Judy i-a sărutat lui 
mâinile în lumea de cealaltă parte a zidului, iar când o face, 
vede cea mai fină faşă pe buricele a trei dintre degetele ei. Îşi 
doreşte să aibă îndrăzneala de-a o lua în brațe, însă ea îl 
intimidează: frumuseţea şi prezența ei. E puţin mai înaltă 


decât Judy - cu vreo cinci centimetri, nu mai mult - şi are 
părul mai deschis la culoare, nuanța aurie a mierii nerafinate 
revărsându-se de sub un pieptene rupt. Poartă o rochie simplă 
de bumbac, albă împodobită cu un albastru care se asortează 
cu ochii ei. Gulerul în formă de V îi încadrează gâtul. Tivul 
ajunge chiar sub genunchi. E desculță, însă la glezna unui 
picior poartă o brățară de argint, atât de subţire că abia e 
vizibilă. Are sâni mai plini decât ai lui Judy, şolduri puţin mai 
late. Surori, ai fi tentat să crezi, numai că au aceeaşi puzderie 
de pistrui pe nas şi aceeaşi cicatrice pe dosul palmei stângi. 
Cicatricea a fost cauzată de întâmplări diferite, Jack nu se 
îndoieşte, însă nu se îndoieşte nici că întâmplările acelea au 
avut loc la aceeaşi oră din aceeaşi zi. 

— Tu eşti îngemănară ei. Îngemănară lui Judy Marshall. 

Numai că vorba care-i iese din gură nu este îngemănară,; 
incredibil, aiuritor, pare să fie harpă. Mai târziu, el se va gândi 
la cât de apropiate sunt corzile unei harpe, la distanță de-o 
mişcare de deget, şi va ajunge la concluzia că, în definitiv, 
cuvântul nu e aşa aiurea. 

Ea coboară privirea, cu gura întredeschisă, apoi ridică din 
nou capul şi încearcă să zâmbească. 

— Judy. De cealaltă parte a zidului. Când eram copile, 
Jack, vorbeam deseori împreună. Chiar şi după ce am crescut, 
deşi atunci ne vorbeam reciproc în vise. 

Jack e alarmat să vadă cum i se formează lacrimi în ochi şi 
apoi cum i se scurg pe obraji. 

— Am făcut-o să înnebunească? Am împins-o în nebunie? 
Te rog, spune că nu-i aşa. 

— Nu, zice Jack. Umblă pe-un fir de aţă, dar n-a căzut încă 
de pe el. E-o femeie călită. 

— Trebuie să i-l duci pe Tyler înapoi, îi spune Sophie. 
Pentru amândouă. Eu n-am avut niciodată un copil. Eu nu 
pot să am copii. Am fost... maltratată, înţelegi? în tinereţe. 
Maltratată de cineva pe care-l cunoşti bine. 

O certitudine teribilă prinde formă în mintea lui Jack. În 
jurul lor, pavilionul distrus se zbate şi suspină în minunat de 
aromata briză. 


— Morgan a făcut-o? Morgan de Orris? 

Ea lasă capul în pământ şi poate că-i mai bine aşa. Faţa lui 
Jack este, în clipa aceea, schimonosită într-o grimasă urâtă. 
În clipa aceea îşi doreşte să-l poată omori din nou pe 
îngemănarul lui Morgan Sloat. Dă să o întrebe cum a fost 
maltratată, apoi înțelege că nu e nevoie. 

— Câţi ani aveai? 

— Doisprezece, spune ea... aşa cum Jack ştiuse că va 
spune. 

S-a întâmplat în exact acelaşi an, anul în care Jack avea 
doisprezece am şi a venit aici să-şi salveze mama. Sau oare a 
venit aici? Să fie acestea într-adevăr Teritoriile? Cumva, nu 
par la fel. Aproape... dar nu tocmai. 

Nu-l surprinde că Morgan e în stare să violeze o copilă de 
doisprezece ani şi s-o facă într-un fel care să o împiedice să 
facă vreodată copii. Absolut deloc. Morgan Sloat, cunoscut 
uneori drept Morgan de Orris, voia să domine nu doar o lume 
sau două, ci întreg universul. Ce înseamnă câțiva copii violați 
pentru un om care nutreşte asemenea ambiții? 

Ea îşi trece blând degetele mari peste pielea de sub ochii lui. 
Parcă l-ar atinge nişte pene. Sophie se uită la el cu un soi de 
mirare. 

— De ce lăcrimezi, Jack? 

— Trecutul, zice el. Nu el ne aduce întotdeauna lacrimi în 
ochi? Şi se gândeşte la mama sa, şezând la fereastră, fumând 
o țigară şi ascultând cum la radio cântă Crazy Arms. Da, 
întotdeauna trecutul e de vină. Acolo se află toată suferința, 
toate lucrurile peste care nu poți trece. 

— Poate că da, acceptă ea. Dar astăzi nu e timp să ne 
gândim la trecut. Astăzi trebuie să ne gândim la viitor. 

— Da, dar dacă aş putea pune doar câteva întrebări?... 

— Bine, dar nu multe. 

Jack deschide gura, încearcă să vorbească şi, când nu iese 
nimic, adoptă o mică şi comică expresie tâmpă. Apoi râde. 

— Şi tu îmi tai răsuflarea, îi spune el. Nu pot să te mint în 
privința asta. 


O urmă vagă de culoare urcă în obrajii Sophiei, şi ea lasă 
privirea-n jos. Desface buzele pentru a spune ceva... apoi le 
strânge. Jack îşi doreşte să fi spus ce voia să spună şi, în 
acelaşi timp, e bucuros că nu a făcut-o. O strânge uşor de 
mâini şi, cu ochii albaştri larg deschişi, ea ridică privirea spre 
el 

— Ne-am cunoscut cumva? Când aveai doisprezece ani? Ea 
scutură din cap. 

— Dar te-am văzut. 

— Poate. În marele pavilion. Mama a fost una dintre 
slujnicele Reginei celei Bune. Şi eu la fel... cea mai tânără. 
Poate că m-ai văzut atunci. Chiar cred că m-ai văzut. 

Jack pregetă o clipă pentru a cugeta la această minunăţie, 
apoi continuă. Timpul e scurt. O ştiu amândoi. Aproape că-l 
simte cum zboară. 

— Tu şi Judy sunteți îngemănări, dar niciuna dintre voi nu 
călătoreşte - ea n-a fost niciodată în capul tău aici şi tu n-ai 
fost niciodată în capul ei, acolo. Voi... discutaţi printr-un zid. 

— Da. 

— Când ea a scris lucrurile alea, tu ai fost, de fapt, i-ai 
şoptit prin zid. 

— Da. Ştiam cât de tare o forțam, dar trebuia s-o fac. 
Trebuia neapărat s-o fac! Nu e doar o chestiune de a-i aduce 
înapoi copilul, oricât ar fi asta de important. Sunt probleme 
mult mai mari. 

— Cum ar fi? 

Ea clatină din cap. 

— Nu eu trebuie să-ți spun asta. Cel care trebuie s-o facă e 
mult mai mare ca mine. 

Jack studiază bandajele mici care acoperă buricele 
degetelor ei şi se gândeşte la cât de mult au încercat Sophie şi 
Judy să treacă de zidul acela una la cealaltă. Morgan Sloat se 
pare că putea deveni Morgan de Orris când poftea. La 
doisprezece ani, Jack întâlnise şi alții cu acest talent. Nu şi el; 
el avea o singură natură şi fusese întotdeauna Jack în ambele 
lumi. Judy şi Sophie, pe de altă parte, se dovediseră incapabile 
să sară dintr-un loc în altul. N-au fost înzestrate cu ceva şi nu 


pot decât să-şi şoptească prin zidul dintre lumi. Probabil că 
există lucruri şi mai triste, însă în clipa aceasta nu se poate 
gândi la niciunul. 

Jack se uită în jur la cortul distrus, care pare să respire de 
lumină solară şi umbre. Pânza ruptă fâlfâie. În camera 
alăturată, printr-o gaură în peretele de material diafan, vede 
câteva paturi răsturnate. 

— Ce-i locul ăsta? întreabă el. Ea zâmbeşte. 

— Pentru unii spital. 

— Hă? 

El ridică privirea şi mai observă o dată crucea. Maronie 
acum, dar fără-ndoială odinioară roşie. O cruce roşie, prostule, 
îşi spune. 

— O! Dar nu e puţin cam... ei bine... bătrân? 

Zâmbetul Sophiei se lățeşte şi Jack îşi dă seama că e ironic. 
Orice soi de spital ar fi aceasta, sau ar fi fost, aduce puţin sau 
chiar deloc cu cele din Spitalul general sau Spitalul de urgențe. 

— Da, Jack. Foarte bătrân. Cândva erau zece sau mai 
multe corturi de felul ăsta în Teritorii, în Lumea de Sus şi 
Lumea de Mijloc; acum nu mai sunt decât câteva. S-ar putea 
să fie doar ăsta. Astăzi e aici. 

Mâine... 

Sophie ridică mâinile, apoi la lasă jos. 

— Oriunde! Poate chiar de partea lui Judy a zidului. 

— E un fel de clinică ambulantă. 

Asta ar trebui să fie o glumă şi e uimit când ea, mai întâi, 
încuviințează din cap, apoi râde şi bate din palme. 

— Da! Da, chiar aşa! Deşi nu ţi-ai dori să fii tratat aici. 

Mai exact, ce încearcă ea să spună? 

— Presupun că nu, se arată el de acord, uitându-se la 
pereţii putrezi, la panourile franjurate ale tavanului şi la 
străvechii stâlpi de susținere. 

Nu prea arată a fi steril! 

Cu seriozitate (deşi ochii îi scapără), Sophie zice: 

— Şi totuşi, dacă ai fi pacient, l-ai crede foarte frumos. Şi ai 
crede că infirmierele tale, Surioarele, sunt cele mai frumoase 
pe care le-a avut vreodată vreun pacient. 


Jack se uită în jur. 

— Ce sunt ele? 

— Surioarele nu ies la iveală când străluceşte soarele. Iar 
dacă vrem să ne continuăm vieţile în bună pace, Jack, o să ne 
vedem fiecare de drumul lui cu mult înainte de lăsarea 
întunericului. 

Îl doare să o audă vorbind despre căi separate, chiar dacă 
ştie că asta e inevitabil. Durerea nu-i satisface curiozitatea, 
totuşi; dacă ai fost ţopilist, se pare, rămâi ţopilist până la 
moarte. 

— De ce? 

— Pentru că Surioarele sunt vampiri, iar pacienţii lor nu se 
întremează niciodată. 

Uluit, tulburat, Jack se uită în jur după semne care să le 
vestească. Nici nu-i trece prin gând să nu creadă asta - o lume 
care poate naşte lupi de lună plină poate naşte orice, 
presupune. 

Ea îl atinge pe încheietura mâinii. Îl străbate un mic tremur 
de dorință. 

— Nu te teme, Jack - şi ele slujesc Grinda. Toate lucrurile 
slujesc Grinda. 

— Ce grindă? 

— Nu contează. 

Mâna de pe încheietura sa strânge mai tare. 

— Cel care-ţi poate răspunde la întrebări va ajunge în scurt 
timp, dacă n-a ajuns deja. 

Îi aruncă o privire piezişă, care conţine sâmburele unui 
zâmbet. 

— După ce-l vei asculta, vei putea pune mai bine întrebări 
cu importanţă. 

Jack îşi dă seama că a fost aproape mustrat, dar, venind 
din partea ei, nu-l doare. Se lasă dus dintr-o cameră în alta a 
marelui şi străvechiului spital. Pe drum, începe să priceapă 
cât de mare e de fapt locul ăsta. Mai pricepe şi că, în ciuda 
palelor de aer proaspăt, simte un vag şi neplăcut miros, ceva 
care ar putea fi un amestec de vin fermentat şi carne stricată. 
Cât despre ce fel de carne e vorba, Jack se teme că poate ghici 


destul de bine. După ce a vizitat peste o sută de locuri ale 
unor crime, ar trebui s-o poate face. 


Ar fi fost o dovadă de impolitețe să plecăm în timp ce Jack 
îşi întâlnea iubirea vieţii (fără a mai pomeni de-o tehnică 
narativă deficitară), aşa că n-am făcut-o. Acum, însă, haideţi 
să trecem prin pereţii subțiri ai cortului-spital. Afară e un 
peisaj arid, dar nu neplăcut, de pietre roşii, salvie, flori de 
deşert care seamănă puţin cu gura-leului, Pini pitici şi câțiva 
cactuşi bondoci. Undeva nu departe se aude susurul răcoros 
şi egal al unui râu. Pavilionul spitalului foşneşte şi fâlfâie la 
tel de molcom ca velele unui vas care pluteşte împins de-un 
vânt dulce. În timp ce planăm în felul nostru uşor şi straniu 
de plăcut de-a lungul părții estice a marelui cort distrus, 
observăm câteva lucruri împrăştiate de-a valma. Sunt multe 
pietre pe care sunt gravate desene este un trandafir de cupru 
minunat lucrat, dar care a fost contorsionat parcă de-o 
căldură uriaşă, e o bucată mică de covor ros care pare să fi 
fost tăiată în două cu un satâr. Mai sunt şi alte lucruri, 
lucruri care s-au opus oricărei schimbări în ciclonica lor 
trecere dintr-o lume în alta. Vedem carcasa înnegrită a unui 
televizor zăcând într-o mare de cioburi de sticlă, mai multe 
baterii AA Duracell, un pieptene şi - poate cel mai ciudat lucru 
- o pereche de chiloţei din nailon cu Duminica scris pe-o parte 
într-o caligrafie timidă, roz. A avut loc o ciocnire de lumi; aici, 
de-a lungul părții estice a pavilionului de spital, se află un 
amalgam de reziduuri care atestă forța acelei coliziuni. 

La capătul acestui nor de eşapare - în capul cometei, am 
putea spune - stă un om pe care-l recunoaştem. Nu suntem 
obişnuiţi să-l vedem într-un halat maro atât de urât (şi e clar 
că nici el nu ştie cum să poarte un asemenea veşmânt, pentru 
că, dacă ne uităm la el dintr-un unghi greşit, putem vedea 
mult mai mult decât vrem) sau purtând sandale în loc de 
pantofi de gală, sau cu părul prins la spate într-o coadă 
neglijentă strânsă cu o fâşie de piele, însă acesta este fără 
îndoială Wendell Green. Bolboroseşte în barbă. Pe la colțurile 
gurii îi curg bale. Se uită fix la ghemotocul mototolit de hârtii 


din mâna sa dreaptă. Ignoră toate schimbările cataclismice 
care s-au petrecut în jurul său şi se concentrează doar asupra 
acesteia. Dacă reuşeşte să priceapă cum reportofonul său 
Panasonic s-a transformat într-o grămăjoară de hârtie veche, 
poate că va trece la alte lucruri. Nu înainte de asta. 

Wendell (vom continua să-i spunem Wendell, bine, şi nu ne 
vom încurca cu vreun alt nume pe care l-ar putea avea în 
colțişorul acesta al existenței, dat fiind că nici el nu-l ştie şi 
nici nu vrea să-l ştie) zăreşte bateriile AA Duracell. Se târăşte 
până la ele, le ia şi începe să-ncerce să le vâre în cocoloşul de 
hârtii. Nu reuşeşte, desigur, dar asta nu-l împiedică să-şi 
continue încercările. După cum ar spune George Rathbun: 
„Dacă-i dai băiatului ăstuia un plici, o să-ncerce să-şi prindă 
cina cu el.” 

— Tre, zice cel mai apreciat reporter de investigaţii din 
ținutul Coulee, lovind în mod repetat cu bateriile în hârtii. 
Tre... nauntru. Tre... nauntru! Fir s hie, tre nauntru... 

Un sunet - un clinchet de ceea ce nu pot fi, Dumnezeu să ne 
apere, decât pinteni - întrerupe concentrarea lui Wendell, şi 
bărbatul ridică ochii larg căscaţi, holbaţi. Poate că nu şi-a 
pierdut sănătatea mentală pe vecie, însă cu siguranţă aceasta 
a plecat cu căţel, cu purcel la Disney World. lar ceea ce vede în 
fața ochilor n-o va convinge să se-ntoarcă în viitorul apropiat. 

Cândva, în lumea noastră trăia un bun actor de culoare pe 
nume Woody Strode. (Lily l-a cunoscut; a jucat cu el, de fapt, 
într-o maimuțăreală produsă de American International la 
sfârşitul anilor şaizeci numită Execution Express.) Omul care 
se apropie acum de locul unde Wendell Green stă ghemuit cu 
bateriile într-o mână şi cu hârtiile în cealaltă seamănă 
surprinzător de mult cu acel actor. Poartă jeanşi spălăciţi, o 
cămaşă ecosez albastră, o eşarfă şi un revolver masiv la o 
cingătoare lată de piele în care scapără patru duzini, sau aşa 
ceva, de cartuşe. E chel şi are ochii înfundațţi în orbite. Peste 
un umăr, de-o curea cu model complicat, îi atârnă o chitară. 
Pe celălalt umăr stă ceea ce pare să fie un papagal. Papagalul 
are două capete. 


— Nu, nu, zice Wendell pe-o voce uşor aspră. Nu. Nu văd. 
Nu văd. Asta. 

Lasă capul jos şi-şi reîncepe încercările de-a îndesa bateriile 
în pumnul de hârtii. 

Umbra nou-sositului cade peste Wendell, care refuză cu 
încăpățânare să ridice privirea. 

— Bună să-ţi fie inima, străine, zice nou-venitul. 

Wendell continuă să stea cu ochii plecați. 

— Numele meu este Parkus. Eu reprezint legea prin părțile 
astea. 

Pe tine cum te cheamă? 

Wendell refuză să răspundă, doar dacă nu putem numi 
răspuns Mormăiturile acelea surde care-i ies printre buzele 
pline de bale. - Am întrebat care ţi-e numele. 

— Wen, zice vechea noastră cunoştinţă (nu prea putem să-l 
numim prieten) fără să ridice fruntea. Wen. Dell. Grec... Green. 
Ele CU CU aaa 

— Nu te pripi, zice Parkus (nu fără compasiune). Pot să 
aştept pân ţi se-ncinge morişca. 

— Eu... vânător de ştiri! 

— 02 Asta eşti? 

Parkus se lasă pe vine; Wendell se trage în spate lângă 
peretele fragil al pavilionului. 

— Ei, asta le-ntrece pe toate! Sincer să fiu, am văzut 
vânători de căprioare, şi-am văzut vânători de fazani, şi-am 
văzut vânători de potârnichi, da' tu eşti primu' vânător de ştiri 
pe care-l întâlnesc. 

Wendell ridică privirea, clipind repede. 

Pe umărul stâng al lui Parkus, un cap al papagalului 
spune: 

— Dumnezeu e dragoste. 

— Du-te-n pizda mă-tii, replică celălalt cap. 

— Toţi trebuie să caute râul vieţii, spune primul cap. 

— Suge-mi cariciu', zice al doilea. 

— Ne înălțăm spre Dumnezeu, răspunde primul. 

— Pişă-te contra vântului, îl invită al doilea. 


Deşi ambele capete vorbesc cu calm - chiar pe tonurile unui 
discurs rațional - Wendell se trage şi mai mult în spate, apoi 
coboară privirea şi îşi reîncepe furios munca inutilă cu 
bateriile şi mâna de hârtii, care dispar acum în tubul mânjit 
de sudoare al pumnului său. 

— Nu-i lua în seamă, spune Parkus. Eu sigur n-o fac. Abia 
dacă-i mai aud, şi ăsta-i adevărul adevărat. Gura, băieți. 

Papagalul tace. 

— Un cap e Sacru, celălalt Profan, zice Parkus. Îi ţin cu 
mine numa' ca să-mi aducă aminte că... 

E întrerupt de sunetul unor paşi care se apropie şi se ridică 
în picioare dintr-o singură mişcare sprintenă şi uşoară. Jack 
şi Sophie se apropie, ţinându-se de mână cu perfecta 
inconştiență a copiilor care se întorc de la şcoală. 

— Speedy! strigă Jack, numai un zâmbet. 

— Ei, Jack Călătoru! zice Parkus, zâmbind şi el. Bine te-am 
găsit! Uită-te la tine, dom'le... te-ai făcut mare. 

Jack dă fuga şi-l prinde în brațe pe Parkus, care-l 
îmbrăţişează la rândul său, şi încă din tot sufletul. După un 
moment, Jack îl ţine pe Parkus la distanţă cu brațele întinse 
şi-l studiază. 

— Erai mai bătrân... mie îmi păreai mai bătrân, cel puţin. 
În ambele lumi. 

Încă zâmbind, Parkus clatină din cap. lar când vorbeşte din 
nou, foloseşte accentul tărăgănat al lui Speedy Parker. 

— Cre' că arătam d-adevăratelea mai bătrân, Jack. Nu erai 
decât un copil, ţine minte. 

— Dar... 

Parkus flutură o mână prin aer. 

— Uneori arăt mai bătrân, alteori nu aşa bătrân. Totu 
depinde de... 

— Vârsta ţine de înțelepciune, spune pios un cap al 
papagalului, la care celălalt răspunde: Futangiu bătrân şi 
senil. 

— „.„„depinde de loc şi de împrejurări, încheie Parkus, apoi 
spune: şi v-am zis, băieți, să vă ţineţi pliscu. De mai 
continuaţi, o să vă sucesc gâtu' ăla cât un pai. 


Îşi întoarce atenţia spre Sophie, care se uită la el cu ochii 
măriți de mirare, timidă ca o căprioară. 

— Sophie, zice el. Tare mă bucur să te văd, scumpo. Nu ţi- 
am zis c-o să vină? Şi uite-l aici. I-a luat puţin mai mult decât 
mă aşteptam, atâta tot. 

Ea face o scurtă reverență în fața lui, o plecăciune până la 
genunchi, cu bărbia în piept. 

— Mulţumescu-ţi, sai, zice ea. Vino-n pace, pistolarule, şi 
du-te mai departe de-a lungul Grinzii însoţit de iubirea mea. 

La aceasta, Jack simte un fior ciudat şi profund, ca şi când 
multe lumi ar fi vorbit pe-un ton armonic, jos, dar răsunător. 

Speedy - aşa continuă Jack să se gândească la el - o ia de 
mână si o îndeamnă să se ridice în picioare. 

— Ridică-te, fată, şi uită-te în ochii mei. Eu nu-s pistolar 
nici aici, nici în zonele de frontieră, chiar dacă, din când în 
când, mai port cu mine pistolul cel vechi. În orice caz, avem 
multe de discutat. Nu-i timp pentru solemnități. Veniţi 
amândoi cu mine dincolo de deal. Avem ceva de sporovăit, cum 
zic pistolarii. Sau cum spuneau, înainte ca lumea să se mişte 
din loc. Am vânat câteva potârnichi bune şi ere' c-or să se frigă 
tare fain. 

— Dar cu... 

Jack face un gest spre mormanul mormăitor, ghemuit, care 
e Wendell Green. 

— Păi, el pare cam ocupat, zice Parkus. Mi-a zis că-i 
vânător de ştiri. 

— Cred că s-a cam umflat în pene, replică Jack. Bătrânul 
Wendell aici de față-i doar un vânătoraş de ştiri. 

Wendell întoarce puțin capul. Refuză să ridice ochii, însă 
buza i se răsuceşte într-un rânjet care-ar putea fi mai mult 
reflexiv decât real. 

— Auzit. Asta. 

Se opinteşte. Buza i se răsuceşte din nou şi, de data 
aceasta, rânjetul pare mai puțin reflexiv. Este, de fapt, un 
mârâit. 

— Aur. Aur. Băiatule de aur. Holly. Wood. 


— A reuşit să-şi păstreze măcar o parte din şarmul şi 
bucuria lui de viață, zice Jack. O să fie-n siguranţă aici? 

— Nimeni c-o fărâmă de creier nu-ndrăzneşte să se apropie 
de cortul Surioarelor, zice Parkus. O să se descurce. lar dac-o 
să simtă-n aer ceva gustos şi-o să vină s-arunce o ocheadă, 
păi, cre' că-i putem da ceva de mâncare. 

Se întoarce spre Wendell. 

— Nu mergem departe. Dacă vrei să ne vii în vizită, n-ai 
decât. S-a-nţeles, domnule Vânător de ştiri? 

— Wen. Dell. Green. 

— Wendell Green, da, dom le. Parkus se uită la ceilalți. 

— Haideţi. Să-mbucăm ceva. 

— Să nu uităm de el, murmură Sophie, aruncând o privire 
în spate. 

În câteva ore se lasă întunericul. 

— Nu, acceptă Parkus când ajung în creasta dealului. Nu-l 
putem lăsa lângă cortul ăla după venirea întunericului. Chiar 
nu-l putem lăsa. 


Versantul opus al deluşorului e plin de verdeață - şi e până 
şi un pârâiaş care probabil se varsă în râul pe care Jack îl 
aude în depărtare - însă tot seamănă mai mult cu nordul 
Nevadei decât cu vestul Wisconsinului. Şi totuşi, într-un fel, 
crede Jack, asta nu e chiar lipsit de logică. Ultima sa săritură 
nu a fost una obişnuită. Se simte ca o piatră care a fost 
aruncată peste suprafața unui lac, cât despre sărmanul 
Wendell... 

La poalele deluşorului, în dreapta, un cal a fost priponit la 
umbra a ceea ce Jack crede că este o yucca. Douăzeci de metri 
mai încolo e un cerc de pietre erodate, înăuntrul căruia au fost 
pregătite cele necesare pentru aprinderea unui foc. Lui Jack 
nu-i place prea mult locul acesta - pietrele îi amintesc de nişte 
dinți străvechi. Şi nu e singurul care simte asta. Sophie se 
opreşte, strângându-l mai puternic de mână. 

— Parkus, chiar trebuie să mergem acolo? Spune-mi că nu, 
te rog. 


Parkus se întoarce spre ea cu un zâmbet blând pe care Jack 
îl cunoaşte bine: e-un zâmbet tipic pentru Speedy Parker. 

— Diavolul Vorbitor s-a dus de aici din timpuri imemoriale, 
scumpo, zice el. Şi ştii că alea toate-s numai legende. 

— Dar... 

— Nu e momentul să cazi pradă tremuriciului, îi spune 
Parkus. 

Vorbeşte cu o urmă de nerăbdare, iar „tremurici” nu e 
tocmai cuvântul pe care-l foloseşte, ci doar acela în care-l 
traduce mintea lui Jack. 

— În definitiv, tu l-ai aşteptat în cortul Surioarelor... 

— Numai pentru că ea era de cealaltă parte a... 

— „jar acum vreau să vii cu noi. 

Pe dată, lui Jack i se pare că e mai înalt. Ochii îi scapără. 
Jack îşi spune: Un pistolar. Da, cred că ar putea ți un pistolar. 
Ca în unul dintre vechile filme ale mamei, numai că de- 
adevăratelea. 

— Bine, zice Sophie, încet. Dacă e necesar. Apoi se uită la 
Jack: 

Nu vrei să mă cuprinzi cu brațul? 

Jack, putem fi siguri, e fericit să se supună. 

Când păşesc între două dintre pietre, lui Jack i se pare că 
aude o rumoare de voci şoptite. Între ele, o voce e pe moment 
clară, părând să lase o dâră de mâl în urma ei când îi intră în 
ureche: Tâlâş tâlâş tâlâş, ol, pe pişoruşe-nzânjerate, imădiat o 
ză vină, bunu mieu pretin Munşun, ji ce cadou am pentu iei, o, 
0... 
Jack se uită la vechiul său prieten Parkus, care se lasă pe 
vine lângă un sac şi-i desface nojițele de la gură. 

— E aproape, nu-i aşa? Pescarul. Şi Casa întunericului, şi 
ea e aproape. 

— Mda, face Parkus şi, din sac, răstoarnă corpurile 
eviscerate ale unei duzini de păsări durdulii. 


La vederea potârnichilor, gândurile lui Jack se întorc la 
Irma Freneau şi crede că nu va fi în stare să mănânce. Nu-l 
ajută nici să-i vadă pe Parkus şi pe Sophie cum înfig bețe verzi 


în păsări. Dar, după ce e aprins focul şi păsările încep să 
capete o nuanță maronie, stomacul îşi intră în drepturi, 
insistând că potârnichile miros minunat şi că gustul probabil 
că va fi şi mai bun. Aici, îşi aminteşte el, totul e aşa 
întotdeauna. 

— Uită-ne aici, în cercul vorbelor, zice Parkus. 

A renunțat deocamdată la zâmbete. Se uită cu o gravitate 
sobră la Jack şi Sophie, care stau unul lângă altul şi încă se 
țin de mână. Şi-a proptit chitara de o piatră din apropiere. 
Alături de ea, Sacru şi Profan doarme cu cele două capete ale 
lui pitite sub pene, visându-şi visele fără-ndoială bifurcate. 

— Demonul o fi plecat demult, însă legendele spun că 
lucrurile de felul ăsta lasă urme care pot să dezlege limba. 

— Aşa cum sărutând faimoasa Piatră din Blarney, în 
Irlanda, primeşti darul elocvenţei, sugerează Jack. 

Parkus scutură din cap. 

— Azi nu e nici-o piatră din Blarney. 

Jack spune: 

— Măcar dacă am avea de-a face cu un criminal de rând. 
Cu asta m-aş descurca. 

Sophie se uită nedumerită la el. 

— Se referă la un recidivist, îi spune Parkus. La un criminal 
greu de prins. 

Se uită la Jack: 

— ŞI, într-un fel, cu asta ai de-a face. Carl Bierstone nu-i 
cine ştie ce... e-un monstru de rând, să spunem. Ceea ce nu 
înseamnă că nu-i place să ucidă. Cât despre cele care se petrec 
în French Landing, el a fost folosit. A fost posedat, ai spune în 
lumea ta, Jack. A fost luat de spirite, am spune noi în 
Teritorii... 

— Sau tras în jos de porci, adaugă Sophie. 

— Da. Parkus încuviințează din cap. În lumea de dincolo de 
zona asta de graniță - Lumea de Mijloc - s-ar spune că a fost 
infestat de un demon. Însă de un demon cu mult mai mare 
decât sărmanul spirit care a trăit cândva în cercul ăsta de 
pietre. 


Jack abia îi aude. Ochii îi strălucesc. Ceva care sună ca un 
nume nemţțesc. Beerstein, i-a spus George Potter cu o seară în 
urmă, acum o mie de ani. Nu-i tocmai ăsta, dar nici departe. 

— Carl Bierstone, zice el. Ridică un pumn, apoi îl scutură în 
semn de triumf. Ăsta era numele lui în Chicago. Burnside aici, 
în French Landing. Caz închis, joc terminat, trage-ţi 
fermoarul. Unde-i, Speedy? Ajută-mă să economisesc nişte ti... 

— Taci... din gură, zice Parkus. 

Tonul e jos şi aproape feroce. Jack o simte pe Sophie 
crispându-se lângă el. Se crispează puţin şi el. Ăsta nu e tonul 
pe care vorbeşte vechiul său prieten, nici pe departe. Trebuie 
să încetezi să-l mai identifici cu Speedy, îşi spune Jack. Nu e el 
şi nici n-a fost vreodată. Nu era decât un personaj pe care-l 
juca, cineva care putea deopotrivă să calmeze H să farmece un 
puşti speriat aflat pe fugă împreună cu mama lui. 

Parkus întoarce păsările, care acum au căpătat un maroniu 
frumos pe-o parte şi scuipă grăsime în foc. 

— Îmi pare rău să te reped, Jack, dar trebuie să înţelegi că 
Pescarul tău este un peşte destul de mic în comparație cu ceea 
ce se întâmplă de fapt. 

Ce-ar fi să-i spui lui Tansy Freneau că-i un peşte mic? Ce-ar 
fi să-i spui lui Beezer St Pierre? 

Jack gândeşte aceste lucruri, dar nu le rosteşte cu voce 
tare. Lumina pe care a văzut-o în ochii lui Parkus l-a speriat. 

— Şi nu e o chestiune care să ţină nici de îngemănări, zice 
Parkus. Trebuie să-ţi scoţi ideea asta din cap. Asta-i ceva ce 
ține doar de lumea ta şi de lumea Teritoriilor - o legătură. Nu 
poţi să omori un criminal aici şi să închei cariera canibalului 
tău acolo. lar dacă-l omori acolo, în Wisconsin, lucrul care e în 
el nu va face decât să sară într-un alt organism-gazdă. 

— Lucrul?... 

— Când era în Albert Fish, el îi spunea Omul Luni. Tipu' pe 
care-l cauţi tu îi spune domnul Munşun. Ambele nume 
reprezintă doar o încercare de-a exprima ceva ce nu se poate 
pronunța în nici-o limbă pământeană, în nici-o lume 
pământeană. 

— Câte lumi există, Speedy? 


— Multe, zice Parkus, uitându-se în flăcări. lar povestea 
asta le implică pe toate. Dacă n-ar fi aşa, de ce crezi că te-aş fi 
căutat cu atâta obstinaţie? Trimițându-ţi pene, trimițându-ți 
ouă de măcăleandru, făcând tot posibilul să te trezesc. 

Jack se gândeşte la Judy, zgâriind pereţii până când 
vârfurile degetelor ei sângerau, şi se simte ruşinat. Din câte se 
pare, Speedy a făcut acelaşi lucru. 

— Scoală-te, scoală-te, nătărăule, spune el. 

Parkus pare prins între reproş şi surâs. 

— Cu siguranţă trebuie să mă fi văzut în cazul care te-a 
făcut să fugi din L.A. 

— A, omule... de ce crezi că am fugit? 

— Ai fugit ca lona când Dumnezeu i-a spus să se ducă să 
predice împotriva ticăloşiei din Ninive. Mă temeam c-o să 
trebuiască să trimit o balenă care să te înghită. 

— Mă simt înghiţit, îi spune Jack. 

Cu o voce firavă, Sophie zice: 

— ŞI eu- 

— Cu toţii am fost înghiţiți, spune omul cu pistol la şold. 
Suntem în pântecele bestiei, fie că ne place, fie că nu. Acesta e 
ka, adică destinul şi soarta. Pescarul tău, Jack, este acum ka- 
ul tău. Ka-ul nostru. 

E ceva ce depăşeşte cu mult crimele. 

Şi Jack vede ceva care-l sperie de moarte. Lester Parker, 
alias Speedy, alias Parkus, este la rândul lui speriat de 
moarte. 

— Treaba asta priveşte Turnul întunecat, spune. 

Lângă Jack, Sophie scoate un strigă jos şi disperat de 
groază şi coboară ochii în pământ. În acelaşi timp, ridică o 
mână şi face semnul de deochi spre Parkus, iar şi iar. 

Pe acesta nu pare să-l deranjeze. Îşi reia doar datoria de-a 
roti păsările în frigărui. 

— Acum ascultaţi-mă, zice el. Ascultaţi şi puneţi cât mai 
puţine întrebări posibile. Încă mai avem şansa să-l recuperăm 
pe fiul lui Judy Marshall, dar timpul ne scapă printre degete. 

— Vorbeşte, îl îndeamnă Jack. 


Parkus vorbeşte. Într-un anumit punct al poveştii, 
consideră că păsările sunt prăjite şi le serveşte pe pietre plate. 
Carnea e fragedă, aproape desprinsă de pe oasele mici. Jack 
mănâncă înfometat, bând multă apă dulce din plosca lui 
Parkus de fiecare dată când aceasta ajunge la el. Nu-şi mai 
iroseşte timpul comparând copiii morți cu potârnichile moarte. 
Burdihanul trebuie pus la cale şi el îl pune cu 
conştiinciozitate. La fel face şi Sophie, care mănâncă 
folosindu-şi degetele şi lingându-le fără cea mai mică urmă de 
reținere sau stânjeneală. La fel face, în cele din urmă, şi 
Wendell Green, chiar dacă el refuză să intre în cercul de pietre 
vechi. Când Parkus îi aruncă o potârniche brun-aurie, însă, 
Wendell o prinde cu o abilitate remarcabilă şi-şi îngroapă fața 
în carnea ei moale. 

— Ai întrebat câte lumi există, începe Parkus. Răspunsul, 
în Limba 'naltă, este da/an: lumi fără număr. 

Cu un băț înnegrit desenează un opt întors pe-o rână, pe 
care Jack îl recunoaşte ca fiind simbolul grecesc pentru infinit. 

— Există un Turn care le leagă şi le ţine în loc. Gândeşte-te 
la el ca la un ax pe care se învârt multe roți, dacă vrei. Şi 
există o entitate care vrea să dărâme acest Turn. Ram 
Abbalah. 

La aceste cuvinte, flăcările par să se întunece o clipă, apoi 
încep să ardă mai roşii ca niciodată. Jack îşi doreşte să creadă 
că acesta nu e decât un joc al minţii sale ostenite, dar nu 
poate. 

— Regele Purpuriu, zice el. 

— Da. Entitatea lui fizică e închisă într-o celulă din vârful 
Turnului, însă mai are o formă de manifestare, la fel de reală, 
şi aceasta trăieşte în Can-tah Abbalah - Curtea Regelui 
Purpuriu. 

— În două locuri deodată. 

Datorită călătoriilor sale între lumea Americii şi lumea 
Teritoriilor, lui Jack nu-i vine greu să creadă această idee. 

— Da. 

— Dar dărâmarea Turnului nu ar însemna şi distrugerea 
lui fizică? 


— Dimpotrivă: va fi liber să hoinărească prin ceea ce atunci 
va fi haos... din-tah... gheena. Unele părți din Lumea de Mijloc 
au căzut deja în gheena asta. 

— Cât din asta e neapărat nevoie să ştiu? întreabă Jack, 
conştient că timpul zboară şi de partea sa a zidului. 

— E greu de spus ce trebuie să ştii şi ce nu, zice Parkus. 
Dacă voi lăsa deoparte o informaţie esențială, poate că stelele 
se vor stinge. Nu doar aici, ci într-o mie de mii de universuri. 
Asta-i partea îngrozitoare. Ascultă, Jack... Regele a încercat să 
distrugă Turnul şi să se elibereze din vremuri imemoriale. 
Poate dintotdeauna. E-o muncă lentă, pentru că Turnul e 
ținut în loc de grinzi încrucişate care acționează asupra lui ca 
nişte sârme de ancorare. Grinzile au rezistat milenii la rând şi 
ar trebui să mai reziste alte milenii, dar în ultimele două 
secole... asta ţinând cont de modul în care masori timpul tu, 
Jack; pentru tine, Sophie, ar fi aproape cinci sute de 
Pământuri Pline. 

— Aşa mult? zice ea aproape într-un suspin. E foarte mult. 

— În marea schemă a lucrurilor, e la fel de puţin ca 
scăpăratul unui chibrit într-o cameră întunecată. Dar, deşi 
lucrurilor bune le ia mult timp să se dezvolte, răul are un mod 
de-a apărea gata crescut şi bun de trimis în lume, ca o jucărie 
cu arcuri care sare din cutie. Ka e prietenul răului, dar şi al 
binelui. Le îmbrățișează pe amândouă. Tu, Jack, zice Parkus 
întorcându-se spre el, tu sigur ai auzit de Epoca Fierului şi de 
cea a Bronzului, nu? 

Jack încuviințează. 

— La nivelurile superioare ale Turnului, sunt cei care 
numesc ultimele două sute de ani ai lumii noastre Epoca 
Gândirii Otrăvitoare. Asta înseamnă... 

— Nu trebuie să-mi explici, zice Jack. Îl cunosc pe Morgan 
Sloat, ţi-aminteşti? Ştiu ce planuri avea pentru lumea lui 
Sophie. 

Da, chiar aşa. Planul de bază fusese să transforme cele mai 
dulci locuri ale universului la început în locuri de vacanţă 
pentru cei bogaţi, apoi într-un izvor de muncă necalificată şi, 
în cele din urmă, într-o groapă de gunoi, probabil gunoi 


radioactiv. Dacă ăsta nu e un exemplu de gândire otrăvitoare, 
Jack nu ştie ce altceva e. 

Parkus spune: 

— Printre ființele raționale s-au numărat întotdeauna 
creaturi dotate cu calități telepatice; lucrul ăsta e adevărat în 
toate lumile. Dar creaturile acestea sunt de obicei rare. 
Miracole, ai putea spune. Însă, de când a început Epoca 
Gândirii Otrăvitoare în lumea ta, Jack - de când a infestat-o 
ca un demon - aceste ființe au devenit din ce în ce mai 
obişnuite. Nu la fel de comune ca şi mutanțţii înceți din 
ținuturile Spulberate, dar comune, da. 

— Vorbeşti despre cititorii de gânduri, zice Sophie, dorind 
parcă să fie sigură. 

— Da, confirmă Parkus, dar nu doar despre cititorii de 
gânduri. Clarvăzători. Fiinţe capabile să se teleporteze - 
persoane care sar dintr-o lume în alta, ca al nostru Jack 
Călătoru, cu alte cuvinte - şi ființe care stăpânesc telekinezia. 
Cititorii de gânduri sunt cei mai comuni, iar telekineticii cei 
mai rari... şi cei mai valoroşi. 

— Pentru el, vrei să spui, completează Jack. Pentru Regele 
Purpuriu. 

— Da. În ultimii două sute de ani, sau aşa ceva, abbalah şi- 
a petrecut mare parte din timp strângând o echipă de sclavi 
telepaţi. Mulţi dintre ei provin de pe Pământ şi din Teritorii. 
Toţi telekineticii vin de pe Pământ. Adunătura aceasta de 
sclavi - acest gulag - este realizarea lui de vârf. Noi le spunem 
Spărgători. Fi... 

Lasă propoziția neterminată, căzând pe gânduri. Apoi: 

— Ştiţi cum înaintează o galeră? 

Sophie încuviințează, dar Jack, la început, nu are nici-o 
idee despre ce vorbeşte Parkus. Are o scurtă, nebunească 
viziune a unei bucătării complet utilate rulând de-a lungul lui 
Route 66. 

— Cu ajutorul multor vâslaşi, zice Sophie, apoi face o 
mişcare ca de vâslire care-i scoate în relief minunații sâni. 

Parkus dă afirmativ din cap. 


— Care, de obicei, sunt slavi înlănțuiți. Ei... Din afara 
cercului, Wendell îşi vâră brusc coada. 

— Spart. Cus. 

Face o pauză, încruntându-se, apoi mai încearcă o dată. 

— Spart-a-cus. 

— Despre ce aiurează? întreabă Parkus, încruntându-se. Ai 
idee, Jack? 

— Despre un film numit Spartacus, explică Jack, şi te înşeli 
ca de fiecare dată, Wendell. Cred că vrei să spui Ben-Hur. 

Îmbufnat, Wendell întinde mâinile sale murdare de grăsime. 

— Mai multă. Carne. 

Parkus scoate ultima potârniche de pe băţul sfârâitor şi-o 
aruncă între două pietre, acolo unde stă Wendell, fața-i palidă, 
mânjită cu grăsime, ițindu-i-se dintre genunchi. 

— Pradă proaspătă pentru vânătorul de ştiri, zice el. ŞI- 
acum, fă-ne o favoare şi taci din gură. 

— Altfel. Ce-mi. Faci. 

Vechea scânteiere sfidătoare răsare în ochii lui Wendell. 

Parkus îşi scoate pe jumătate pistolul din toc. Mânerul, 
făcut din lemn de santal, este ros, însă ţeava luceşte criminal. 
Altceva nu mai trebuie să spună; ţinându-şi a doua pasăre 
într-o mână, Wendell Green îşi ridică halatul şi se avântă în 
spate peste deal. Jack se simte extrem de uşurat să-l vadă 
plecat. Spartacus, într-adevăr, îşi spune el, şi pufneşte. 

— Aşadar, Regele Purpuriu vrea să-i folosească pe 
Spărgătorii ăştia ca să distrugă Grinzile, zice el. Asta-i 
schema, nu? ăsta-i planul lui. 

— Parcă ai vorbi despre viitor, răspunde Parkus blajin. Asta 
se întâmplă acum, Jack. Dacă vrei să vezi continua 
dezintegrare, uită-te doar la lumea din care vii. Dintre cele 
şase Grinzi, doar una mai stă încă în picioare. Alte două 
asigură în continuare ceva putere de susținere. Celelalte trei 
sunt moarte. Una dintre ele s-a stins cu mii de ani în urmă, în 
cursul normal al lucrurilor. Celelalte... au fost ucise de 
Spărgători. Toate în două secole sau chiar mai puţin. 

— Hristoase, zice Jack. 


Începe să înțeleagă cum Speedy a putut să spună despre 
Pescar că-i un peşte mic. 

— Datoria de-a proteja Turnul şi Grinzile i-a revenit 
întotdeauna străvechii ghilde războinice de Gilead, numiți 
pistolari în lumea asta şi-n multe altele. Aceştia generează de 
asemenea o puternică forță psihică, Jack, una întru totul 
capabilă să le țină piept Spărgătorilor Regelui Purpuriu, dar... 

— Pistolarii au dispărut cu toţii, mai puţin unul, zice 
Sophie, uitându-se la pistolul mare de la şoldul lui Parkus. Şi, 
cu o speranţă slabă: Doar dacă nu eşti şi tu unul, Parkus. 

— Eu nu, scumpo, zice el, însă există mai mult de unul. 

— Credeam că Roland e ultimul. Aşa spun poveştile. 

— Ela mai făcut cel puţin trei, îi spune Parkus. Habar n- 
am cum poate fi posibil aşa ceva, dar cred că este adevărat. 
Dacă Roland ar fi tot singur, Spărgătorii ar fi dărâmat de mult 
Turnul. Însă cu forța acestora adăugată forței lui... 

— N-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşti, zice Jack. 
Am avut, oarecum, dar m-ai pierdut de câteva fraze încoace. 

— Nu e nevoie să înţelegi totul ca să-ţi poţi face treaba, îl 
informează Parkus. 

— Mulţumesc Domnului pentru asta. 

— Cât despre ce trebuie să înţelegi, lasă galerele şi vâslaşii 
şi gândeşte în termenii filmelor western pe care le turna mama 
ta. Pentru început, închipuie-ți un fort în deşert. 

— Turnul ăsta întunecat despre care tot vorbeşti. Ăla-i 
fortul. 

— Da. Şi-n jurul fortului, în locul indienilor sălbatici... 

— Spărgătorii. Condugşi de Marea Căpetenie Abbalah. 

Sophie murmură: 

— Regele e-n Turnul lui, mănâncă pâine şi miere. 
Spărgătorii-s în subsol, fac bani bătând fiere. 

Jack simte un uşor, dar deosebit de neplăcut fior 
străbătându-i şira spinării: se gândeşte la labe de şobolani 
alergând pe cioburi de sticlă. 

— Cum? De ce spui asta? 

Sophie se uită la el, se înroşeşte, coboară privirea. 

— Asta spune ea uneori. Judy. Aşa o aud eu uneori. 


Parkus apucă unul dintre beţele înnegrite şi desenează în 
pragul pietros lângă simbolul infinitului. 

— Fortul e aici. Indienii puşi pe jaf sunt aici, conduşi ce 
căpetenia lor nemiloasă, malefică - şi cel mai probabil nebună. 
Dar aici... 

În stânga, desenează o săgeată. Indică formele rudimentare 
care reprezintă fortul şi indienii asediatori. 

— Ce soseşte mereu în ultimul moment în toate 
westernurile bune cu Lily Cavanaugh? 

— Cavaleria, zice Jack. Ăştia suntem noi, presupun. 

— Nu, spune Parkus. Are un ton răbdător, însă Jack 
bănuieşte că-l obține cu preţul unui mare efort. Cavaleria 
sunt Roland de Gilead şi noii lui pistolari. Sau aşa îndrăznesc 
să spere aceia dintre noi care vor ca Turnul să rămână în 
picioare - sau să cadă la timpul lui. Regele Purpuriu speră să-i 
pună piedici lui Roland şi să termine cu distrugerea Turnului 
cât timp el şi ai lui sunt încă la depărtare. Asta înseamnă să 
adune toți Spărgătorii pe care-i poate aduna, mai ales pe 
telekinetici. 

— Tyler Marshall este... 

— Nu mă mai întrerupe. Şi aşa e destul de dificil. 

— Erai mult mai vesel, Speedy, zice Jack pe-un ton de 
reproş. Pentru un moment, crede că vechiul său prieten îi va 
trage încă un perdaf - sau poate îşi va pierde complet 
cumpătul şi-l va transforma într-o broască - însă Parkus se 
relaxează puţin şi râde. 

Sophie ridică privirea, uşurată, şi-l strânge pe Jack de 
mână. 

— O, poate ai dreptate să mă tragi puţin de mânecă, zice 
Parkus. 

Nu ajută la nimic să ne ambalăm, nu-i aşa? 

Atinge pistolul de la şold. 

— Nu m-ar surprinde dacă treaba asta nu mi-a dat câteva 
puseuri de grandoare. 

— E-un pas sau doi mai sus de funcția de îngrijitor al unui 
parc de distracții, admite Jack. 


— Atât în Biblie - în lumea ta, Jack -, cât şi în Cartea 
Bunului Fermier - în a ta, scumpă Sophie - este o scriptură în 
care se spune ceva de genul: „Căci în regatul meu multe 
locaşuri sunt.” Ei bine, la Curtea Regelui Purpuriu mulți 
monştri sunt. 

Jack aude un râset scurt şi aspru ieşindu-i pe gură. Vechiul 
său prieten a făcut o tipică glumă nesărată de polițist, se pare. 

— Ei sunt curtenii Regelui... cavalerii lui rătăcitori. Au tot 
soiul de misiuni, îmi închipui, dar în ultimii ani principala lor 
datorie a fost să găsească Spărgători talentaţi. Cu cât sunt 
Spărgătorii mai talentaţi, cu atât e recompensa mai mare. 

— Sunt vânători de capete, murmură Jack şi nu-şi dă 
seama ce rezonanţă are termenul până ce nu-i iese pe gură. El 
l-a folosit în sensul lui comun, dar sigur că mai are unul, mult 
mai propriu. Vânătorii de capete sunt canibali. 

— Da, e de acord Parker. Şi au angajaţi din rândul 
muritorilor, care lucrează din... nu-mi place să spun că din 
pură plăcere, dar cum altfel am putea să-i spunem? 

Jack are atunci o viziune de coşmar: un Albert Fish de 
desen animat stând pe un trotuar newyorkez cu o pancartă pe 
care scrie LUCREZ PENTRU MÂNCARE. Strânge braţul mai 
tare în jurul lui Sophie. Ochii ei albaştri se întorc spre el şi el 
se uită bucuros în ei. Îl calmează. 

— Câţi Spărgători i-a trimis Albert Fish amicului său, 
domnul Luni? vrea Jack să ştie. Doi? Patru? O duzină? Şi ei 
mor, în cele din urmă, aşa încât abbalah trebuie să-i 
înlocuiască, nu-i aşa? 

— Nu mor, răspunde Parkus cu gravitate. Sunt ținuți într- 
un loc - un subsol, da, sau o peşteră - unde timpul nu există. 

— În purgatoriu. Hristoase! 

— Şi nu contează. Albert Fish e mort demult. Domnul Luni 
e acum domnul Munşun. Târgul pe care domnul Munşun l-a 
încheiat cu criminalul tău e unul simplu: Burnside ăsta poate 
să omoare şi să mănânce câţi copii vrea, atâta vreme cât sunt 
copii netalentați. Dacă ar fi să găsească vreunul care este 
talentat - vreun Spărgător - trebuie predat numaidecât 
domnului Munşun. 


— Care-i va duce lui abbalah, murmură Sophie. 

— Aşa e, zice Parkus. 

Jack simte că s-a întors pe un teren relativ stabil şi e 
extrem de bucuros că e acolo. 

— Deoarece Tyler nu a fost omorât, înseamnă că e talentat. 

— "Talentat” nu e nici pe departe cuvântul potrivit. Tyler 
Marshall este, poate fi, unul dintre doi cei mai puternici 
Spărgători din întreaga istorie a tuturor lumilor. Dacă mă pot 
întoarce scurt la analogia fortului înconjurat de indieni, 
atunci am putea spune că Spărgătorii sunt ca nişte săgeți 
aprinse trase peste ziduri... un nou fel de armă de luptă. Însă 
Tyler Marshall nu-i o banală săgeată aprinsă. E o rachetă 
teleghidată. 

— Sau o armă nucleară. Sophie zice: 

— Nu ştiu ce-i asta. 

— Nici nu vrei să ştii, răspunse Jack. Crede-mă. 

Se uită-n jos la desenele mâzgălite în praf. E oare surprins 
că Tyler poate fi atât de puternic? Nu, nu cu adevărat. Nu 
după ce a simțit aura de forță care o înconjoară pe mama 
băiatului. Nu după ce a întâlnit-o pe îngemănară lui Judy, ale 
cărei veşminte simple şi purtare nu pot ascunde un caracter 
care lui i se pare a fi aproape regal. E frumoasă, însă el simte 
că frumuseţea este una dintre calitățile ei cel mai puţin 
importante. 

— Jack? îl întreabă Parkus. Te simţi bine? 

Nu avem timp să te simți altfel, sugerează tonul lui. 

— Dă-mi un minut, zice Jack. 

— Nu avem mult t... 

— Am înțeles asta foarte bine, spune Jack, retezând 
cuvintele, şi o simte pe Sophie cum tresare surprinsă de tonul 
vocii sale. Acum, dă-mi un minut. Lasă-mă să-mi fac treaba. 

De sub un şomoiog de pene verzi, unul dintre capetele 
papagalului bombăne: 

— Dumnezeu iubeşte muncitorul sărman. Celălalt 
răspunde: 

— Din cauza asta a făcut dracului atât de mulți? 

— Bine, Jack, zice Parkus şi ridică ochii către cer. 


Bun, care sunt datele problemei? gândeşte Jack. Avem un 
băiețel valoros, iar Pescarul ştie că e valoros. Dar domnul 
Munşun nu-l are încă în mână, altfel Speedy n-ar fi aici. Ce 
deducem? 

Sophie îl priveşte cu anxietate. Parkus încă se uită înspre 
neprihănitul cer albastru de deasupra terenului de graniță 
dintre Teritorii - ceea ce Judy Marshall numeşte Lumea de 
Departe - şi Ceea Ce Vine După. Mintea lui Jack lucrează mai 
repede acum, acumulând viteză ca un tren express care pleacă 
din gară. E conştient că negrul cel chel Scrutează cerul în 
căutarea unui anumit corb malefic. E conştient că femeia cu 
piele albă de lângă el îl contemplă cu genul acela de fascinație 
care, cu timpul şi în lumea potrivită, ar putea deveni iubire. 
Cel mai mult, însă, e pierdut în propriile gânduri. Acestea 
sunt gândurile unui ţopilist. 

Acum Bierstone e Burnside şi e bătrân. Bătrân şi, în zilele 
astea, nu se descurcă aşa bine la departamentul cognitiv. Cred 
că e posibil să se fi prins între ceea ce-şi doreşte, adică să-l 
păstreze pentru el pe Tyler, şi ceea ce i-a promis lui Munşun 
ăsta. Mintea lui amețită, prăfuită şi periculoasă încearcă să se 
decidă. Dacă se hotărăşte să-l omoare pe Tyler şi să-l văâre în 
oala de supă ca vrăjitoarea din Hansel şi Gretel, pentru Judy şi 
Fred nu e deloc bine. Fără a mai pomeni de Tyler, care s-ar 
putea să fi, văzut deja lucruri care l-ar înnebuni până şi pe-un 
veteran din marina americană. Dacă Pescarul i-l predă pe băiat 
domnului Munşun, e de rău pentru toți din univers. Nu-i de 
mirare că Speedy a spus că timpul ne scapă printre degete. 

— Ştiaţi amândoi c-o să se întâmple asta, nu? întreabă el. 
Trebuie să fi ştiut. Pentru că Judy a ştiut. Dă semne de 
dezechilibru de multe luni, cu mult înainte să fi început 
crimele. 

Parkus îşi schimbă poziția şi îşi fereşte privirea, incomodat. 

— Ştiam că o să se întâmple ceva, da - au avut loc mari 
schimbări de partea asta - dar eram ocupat cu altceva. lar 
Sophie nu poate trece în cealaltă lume. A venit aici cu oamenii 
zburători şi la fel se va întoarce când vom fi terminat de 
sporovăit. 


Jack se întoarce spre ea. 

— Eşti cine a fost cândva mama, sunt sigur de asta. 
Bănuieşte că nu s-a exprimat foarte clar, dar mai bine nu 
poate; mintea lui încearcă să meargă în prea multe direcții 
deodată. 

— Eşti succesoarea Laurei DeLoessian. Regina lumii ăsteia. 

Acum Sophie e cea care pare incomodată. 

— Nu eram nimeni în marea schemă a lucrurilor, chiar nu 
eram, şi asta îmi plăcea. Cel mai adesea, scriam scrisori de 
laudă şi le mulțumeam oamenilor că au venit să mă vadă... 
numai că, ocupând o funcție oficială, trebuia să spun 
întotdeauna „noi”. Îmi plăcea să mă plimb şi să desenez flori şi 
să le cataloghez. Îmi plăcea să merg la vânătoare. Apoi soarta 
potrivnică, vremurile grele şi acțiunile rele au făcut în aşa fel 
încât să mă trezesc ultima din stirpea regală. Regină a ăstei 
lumi, cum spui tu. M-am căsătorit cu un bărbat bun şi 
simplu, însă al meu Fred Marshall a murit şi m-a lăsat 
singură. Sophie cea Stearpă. 

— Nu, te rog, zice Jack. E surprins cât de mult îl doare să o 
audă vorbind despre ea în felul acesta aspru, glumeț. 

— Dacă nu ai avea o singură natură, Jack, îngemănarul 
tău ar fi vărul meu. 

Îşi întoarce degetele subțiri aşa încât acum ea îl strânge pe 
el, şi nu invers. Când vorbeşte din nou, vocea ei e joasă şi 
pasională. 

— Să lăsăm deoparte toate marile probleme. Tot ce ştiu eu e 
că Tyler Marshall este copilul lui Judy, că o iubesc pe femeia 
aceea şi că n-aş suporta să o văd suferind pentru toată lumile 
din lume. El e copilul pe care nu-l voi avea niciodată. Pe lângă 
asta, mai ştiu doar un lucru: că tu eşti singurul care-l poate 
salva. 

— De ce? 

Deşi a intuit deja acest adevăr - altfel de ce Dumnezeu s-ar 
afla aici? - asta îl lasă totuşi perplex. 

— De ce eu? 

— Pentru că tu atins Talismanul. Şi, deşi o parte din 
puterile lui s-au scurs din tine de-a lungul anilor, multe au 


rămas. 

Jack se gândeşte la lalelele pe care Speedy i le-a lăsat în 
baia lui Dale. La parfumul care i-a rămas pe mâini chiar şi 
după ce-i dăduse buchetul lui Tansy. Şi îşi aminteşte cum a 
arătat Talismanul în întunericul şoptitor din Pavilionul 
Reginei, ridicându-se luminos, schimbând totul înainte să 
dispară. 

Gândeşte: încă mai schimbă totul. 

— Parkus. 

E pentru prima dată când îl strigă pe acel bărbat - pe 
celălalt țopilist - pe numele acesta? Nu ştie sigur, dar crede că 
e posibil. 

— Da, Jack. 

— Ce-a rămas din Talisman e suficient? O să-mi ajungă 
pentru a-l înfrunta pe Regele ăsta Purpuriu? 

Oricât ar încerca să se ascundă, Parkus pare şocat. 

— Nici în ruptul capului, Jack. Nici în ruptul a orice. 
Abbalah te-ar stinge ca pe-o lumânare. Dar s-ar putea să-ţi 
ajungă pentru a-l înfrunta pe domnul Munşun - ca să te duci 
în tărâmurile de foc şi să-l scoţi pe Tyler de acolo. 

— Sunt maşinării, zice Sophie. Pare prizonieră într-un vis 
întunecat şi nefericit. Maşinării roşii şi maşinării negre, toate 
pierdute-n fum. 

Sunt curele mari şi copii fără număr peste ele. Se târăsc şi 
se târăsc, învârtind curelele care pun maşinăriile în mişcare. 
Jos în vizuini. Jos în văgăuni, unde soarele nu răzbate 
niciodată. Jos în marile peşteri unde sunt tărâmurile de foc. 

Jack e zdruncinat până în străfundul minţii şi spiritului 
său. Se trezeşte că gândul îi zboară la Dickens - nu la Casa 
umbrelor, ci la Oliver Twist. Şi sigur că se gândeşte la discuţia 
purtată cu Tansy Freneau. Măcar Irma nu e acolo, îşi spune. 
Nu e în tărâmurile de foc, nu ea. Ea a murit, iar un bătrân rău i- 
a mâncat piciorul. Tyler, însă... Tyler... 

— Se târăsc până ce picioarele le sângerează, murmură el. 
Şi intrarea acolo?... 

— Cred că o ştii, zice Parkus. Când vei găsi Casa 
întunericului, vei găsi calea de intrare în tărâmurile de foc... la 


maşinării... la domnul Munşun... şi la Tyler. 

— Băiatul e în viață. Sunteţi siguri de asta. 

— Da. 

Parkus şi Sophie vorbesc deodată. 

— Şi unde e Burnside acum? Informaţia asta ar putea grăbi 
lucrurile. 

— Nu ştiu, răspunde Parkus. 

— Hristoase, dacă ştii cine a fost... 

— Aia a fost datorită amprentelor, spune Parkus. 
Amprentele de pe telefon. Prima ta idee din cazul ăsta. Poliția 
Statală Wisconsin a primit numele lui Bierstone din baza de 
date a FBI. Ai numele lui Burnside. Ar trebui să-ți fie de- 
ajuns. 

Poliția Statală Wisconsin, FBI, bază de date: termenii 
aceştia ies într-o engleză americană inteligibilă, dar în locul 
acesta sună neplăcut şi străini în urechile lui Jack. 

— De unde ştii toate astea? 

— Am sursele mele în lumea ta; țin urechea ciulită. După 
cum ştii din experiență personală. Şi cu certitudine trecutul 
tău de polițist te va ajuta să descoperi restul. 

— Judy cred că ai un prieten care te poate ajuta, zice 
Sophie pe neaşteptate. 

— Dale? Dale Gilbertson? 

Lui Jack îi vine cam greu să creadă asta, dar presupune că 
Dale ar putea să fi descoperit ceva. 

— Nu-i ştiu numele. Judy cred că e ca mulţi de aici din 
Lumea de Departe. Un om care vede multe pentru că nu vede 
NIMIC. 

Nu Dale, la urma urmei. Sophie vorbeşte despre Henry. 

Parkus se ridică în picioare. Capetele papagalului ies la 
iveală, arătând patru ochi luminoşi. Sacru şi Profan zboară şi 
1 se aşază pe umăr. 

— Cred că sporovăială noastră a luat sfârşit, spune Parkus. 
Trebuie să ia sfârşit. Eşti pregătit să te duci înapoi, prietene? 

— Da. Şi presupun c-ar fi mai bine să-l iau şi pe Green, 
oricât de puțin aş vrea s-o fac. Nu cred că ar rezista mult aici. 

— Cum vrei. 


Jack şi Sophie, ţinându-se în continuare de mână, sunt la 
jumătatea versantului, când Jack îşi dă seama că Parkus încă 
mai stă în cercul vorbelor cu papagalul pe umăr. 

— Nu vii? 

Parkus clatină din cap. 

— Acum drumurile noastre se despart, Jack. S-ar putea să 
ne revedem. 

Dacă supraviețuiesc, gândeşte Jack. Dacă vreunul dintre noi 
supravieţuieşte. 

— Între timp, fă ceea ce trebuie să faci. Şi nu te abate din 
drum. Sophie mai face o reverență adâncă. 

— Sai. 

Parkus îşi pleacă atunci capul spre ea, iar lui Jack Sawyer 
îi face un semn scurt de salut. Jack se întoarce şi-o conduce 
pe Sophie înapoi la cortul ruinat de spital, întrebându-se 
dacă-l va mai vedea vreodată pe Speedy Parker. 


Wendell Green - reporter de top, investigator netemător, 
interpretul binelui şi răului pentru masele ignorante - şede în 
fostul său loc, ținând teancul de hârtie mototolită într-o mână 
şi bateriile în cealaltă. Şi-a reluat bolboroseala şi nici nu ridică 
privirea când Sophie şi Jack se apropie. 

— O să faci tot ce-ţi stă în puteri, nu-i aşa? întreabă 
Sophie. Pentru ea. 

— Şi pentru tine, zice Jack. Ascultă-mă bine. Dacă toată 
povestea asta se va sfârşi fără ca noi să pățim nimic grav... şi 
dacă ar fi să mă întorc aici... 

Descoperă că mai mult nu poate spune. E îngrozit de 
cutezanța sa. Aceasta e o regină, în definitiv. O regină. lar el... 
ce? El încearcă să-i ceară o întâlnire? 

— Poate, spune ea, uitându-se la el cu ochii ei albaştri, 
neabătuți. 

Poate. 

— Un poate e ceea ce vrei? întreabă el încet. 

— Da. 

Jack se apleacă şi-i atinge buzele cu buzele sale. E-un sărut 
scurt, ceva ce cu greu poate trece drept sărut. Şi totuşi este cel 


mai bun sărut din viaţa lui. 

— Îmi vine să leşin, îi spune ea, când el se îndreaptă înapoi 
de spate. 

— Nu glumi cu mine, Sophie. 

Ea îi ia mâna şi o apasă de umflătura sânului său stâng. El 
îi simte bătăile inimii. 

— E asta o glumă? Dacă ar fi să gonească mai repede, s-ar 
împiedica în propriile picioare şi ar cădea. 

Sophie îi dă drumul, însă el rămâne cu mâna acolo încă un 
moment, cu palma curbată pe acea rotunjime caldă. 

— Aş veni cu tine dacă aş putea, zice ea. 

— Ştiu. 

Se uită la ea, ştiind că dacă nu se pune în mişcare acum, 
imediat, n-o va mai face niciodată. Nu vrea să se desprindă de 
lângă ea, însă asta nu e tot. Adevărul e că niciodată în viață n- 
a fost mai speriat. Caută ceva concret care să-l aducă pe 
pământ, care să încetinească bătăile furibunde ale propriei 


sale inimi - şi găseşte obiectul perfect în creatura 
bolborositoare care este Wendell Green. Se lasă într-un 
genunchi. 

— Eşti gata, uriaşule? Vrei să faci o călătorie pe măreţul 
Mississippi? 


— Nu. Mă. Atinge. 

ŞI-apoi, într-un şuvoi aproape poetic: 

— Hollywood, găozar futut! 

— Crede-mă, dacă n-ar fi nevoie, n-aş face-o. Şi am de gând 
să mă spăl pe mâini imediat ce am ocazia. 

Ridică privirea spre Sophie şi o vede în ea pe Judy. Toată 
frumusețea ei. 

— Te iubesc, spune el. 

Înainte ca ea să poată răspunde, Jack apucă mâna lui 
Wendell, închide ochii şi sare în cealaltă lume. 


22 


De data aceasta percepe ceva ce nu e tocmai tăcere: un 
încântător vâjâit alb pe care l-a mai auzit înainte. In vara lui 


1997, Jack s-a dus hăt în nord la Vacaville cu un club de 
paraşutişti din cadrul Departamentului de Poliție din Los 
Angeles numit P.F. Flyers. Era un fel de încercare a curajului, 
una dintr-acelea în care te implici după o seară în care ai băut 
prea multe beri şi din care nu mai poţi să ieşi. Nu într-un mod 
decent. În fine, nu fără să fii considerat laşul pământului. Se 
aştepta să-i fie frică; în schimb, fusese exaltat. Şi totuşi, n-o 
mai făcuse niciodată după aceea, iar acum ştie de ce: fusese 
prea aproape să-şi aducă aminte şi o parte înspăimântată din 
el trebuie că o ştiuse. De vină era sunetul de dinainte să tragi 
de şnur - vâjâitul acela alb, singuratic, al vântului în urechi. 
Nu auzeai altceva decât bătăile rapide şi moi ale inimii şi - 
poate - pocnetul din urechi atunci când înghițeai saliva aflată 
în cădere liberă, exact ca tot restul corpului tău. 

Trage de şnur, Jack, îşi spune. E timpul să tragi de şnur, 
altfel aterizarea o să fie a naibii de dură. 

Acum se aude un sunet nou, slab la început, devenind 
curând un scrâşnet care-ţi dă dureri de dinți. Alarma 
antiincendiu, îşi spune, dar apoi: Nu, e o simfonie de alarme 
antiincendiu. În aceeaşi clipă, mâna lui Wendell Green îi scapă 
din prinsoare. Aude un strigăt vag, cârâit, când colegul său de 
salt e tras de lângă el, după care se simte un miros... 

Caprifoi... 

Nu, e părul ei... 

„„.ŞI Jack inspiră, luptându-se cu o presiune pe piept şi 
diafragmă, cu senzaţia că a fost lovit în plex şi a rămas fără 
aer. Pe corpul lui sunt mâini, una pe umăr, cealaltă pe spate. 
Păr care-i gâdilă obrazul. Sunet de alarme. Sunet de oameni 
care ţipă nedesluşit. Paşi care aleargă, precişi şi reverberanți. 

— Jack jack jack te simţi bine 

— Ceri întâlnire unei regine şi te trezeşti la mijlocul 
săptămânii viitoare, murmură el. 

De ce-i aşa întuneric? A fost cumva orbit? E oare pregătit 
pentru funcția aia intelectual satisfăcătoare şi financiar 
profitabilă de arbitru la Miller Park? 

— Jack! 

O palmă îi plesneşte, obrazul. Tare. 


Nu, nu e orb. Doar că are ochii închişi. Îi deschide brusc şi-o 
vede pe Judy aplecată deasupra lui, cu fața la câțiva 
centimetri de a sa. Fără să se gândească, strânge mâna 
stângă în părul de la ceafa ei, îi coboară fața şi o sărută. Ea îi 
exală în gură - un surprinzător icnet inversat care-i umflă 
plămânii cu electricitatea ei - după care îi răspunde la sărut. 
Jack n-a fost niciodată în viață sărutat cu atâta intensitate. 
Duce mâna la sânul femeii, sub cămaşa de noapte, şi simte 
galopul nebunesc al inimii - Dacă ar fi să gonească mai 
repede, s-ar împiedica în propriile picioare şi ar cădea, 
gândeşte Jack - sub ridicătura lui fermă. În acelaşi timp, 
mâna ei i se strecoară sub cămaşă, căreia, cine ştie cum, i s- 
au desfăcut nasturii, şi-i răsuceşte sfârcul. Îl răsuceşte tare, 
dureros ca şi palma. Limba ei îi intră brusc în gură, o mişcare 
rapidă, intrat şi ieşit, ca o albină într-o floare. El strânge mai 
tare mâna pe ceafa ei şi Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat 
mai departe, dacă în clipa aceea n-ai fi căzut ceva în coridor 
cu un bufnet puternic de sticlă şi cineva n-ar fi strigat. Vocea e 
ascuțită şi aproape asexuată din pricina panicii, însă Jack 
cred că-i aparţine lui Ethan Evans, posacul domn tânăr din 
hol. 

— Întoarce-te aici! Nu mai alerga, afurisenia naibii! 

Sigur că este Ethan; numai un absolvent al şcolii 
duminicale de pe lângă biserica luterană Muntele Hebron ar 
folosi cuvântul afurisenie, chiar şi în situaţii de forță majoră. 

Jack se desprinde de lângă Judy. Ea se desprinde de lângă 
el. Sunt pe podea. Cămaşa ei de noapte e ridicată în jurul 
mijlocului, expunând o pereche de chiloți albi, simpli, din 
nailon. Cămaşa lui Jack e descheiată, la fel şi pantalonii. Încă 
mai are pantofii în picioare, dar, după cum îi simte, sunt luaţi 
invers. Măsuţa pentru cafea cu tăblie de sticlă e răsturnată şi 
revistele care se aflau pe ea sunt împrăştiate peste tot. Unele 
par să fi fost de-a dreptul rupte dintre coperte. 

Se aud noi strigăte din coridor, plus câteva chicoteli şi 
uguituri nebuneşti. Ethan Evans continuă să țipe la pacienții 
care au luat-o la fugă şi, acum, ţipă şi o femeie - infirmiera- 
şefă Rack, poate. Alarmele ţiuie neîntrerupt. 


Dintr-odată, o uşă se deschide şi Wendell Green intră 
valvârtej în cameră. În spatele lui e o debara în care hainele 
sunt împrăştiate peste tot. Garderoba de schimb a doctorului 
Spiegleman e un dezastru. Într-o mână, Wendell ţine un 
reportofon Panasonic. În cealaltă are mai multe obiecte 
tubulare lucioase. Jack e dispus să facă pariu că sunt baterii 
AA Duracell. 

Hainele lui Jack au fost descheiate (sau poate desfăcute de 
vânt), însă Wendell a avut şi mai mult de suferit. Cămaşa lui e 
toată franjuri. 

Burta îi atârnă peste o pereche de boxeri albi, pătați de 
urină în față. Târâie de-un crac pantalonii săi maronii de 
gabardină. Aceştia alunecă pe covor ca o piele năpârlită de 
şarpe. Şi chiar dacă are şosetele în picioare, cea stângă pare să 
fi fost întoarsă pe dos. 

— Ce ai făcut? tună Wendell. O, Hollywood, fiu de curvă, CE 
MI-AI FĂCUT? 

Se opreşte. Rămâne cu gura căscată. Holbează ochii. Jack 
observă că părul reporterului pare să stea ridicat ca ţepii unui 
porc spinos. 

Wendell, între timp, îi observă pe Jack Sawyer şi Judy 
Marshall, îmbrățişaţi pe podeaua plină de sticlă şi hârtii, cu 
hainele răvăşite. Nu sunt tocmai în flagrant delict, dar dacă 
Wendell a văzut vreodată doi oameni cât pe ce s-o facă, ăştia 
d-aci-s ăia. Mintea i se învârte, plină de amintiri imposibile, 
echilibrul îi este periclitat, stomacul îi chiorăie ca o maşină de 
spălat supraîncărcată cu haine şi zoaie; are nevoie disperată 
de-un reper stabil. Are nevoie de ştiri. Şi mai mult, are nevoie 
de scandal. lar aici, zăcând pe podea în fața lui, le găseşte pe 
amândouă. 

— VIOL! urlă Wendell din toți rărunchii. Un rânjet 
nebunesc, de fericire, îi curbează colțurile gurii. SAWYER M-A 
BĂTUT ŞI-ACUM VIOLEAZĂ O PACIENTĂ! 

Sincer să fie, lui Wendell nu i se pare că asta arată a viol, 
dar cine a strigat vreodată SEX CONSIMȚIT! cât îl ţineau 
bojocii şi-a atras atenţia cuiva? 


— Fă-l să tacă pe idiotul ăla, spune Judy. Îşi trage în jos 
cămaşa de noapte şi se pregăteşte să se ridice. 

— Ai grijă, zice Jack. Sunt cioburi peste tot. 

— N-are nimic, ripostează ea. Apoi, întorcându-se spre 
Wendell cu acea perfectă temeritate pe care Fred o cunoştea 
atât de bine: „Taci din gură! Nu ştiu cine eşti, dar termină cu 
urletele alea! Nu e nimeni...” 

Wendell se fereşte de Hollywood Sawyer, trăgându-şi 
pantalonii după el. De ce nu vine cineva? se întreabă. De ce nu 
vine cineva înainte să mă împuşte sau ceva? Cuprins de 
frenezie şi aproape isteric, Wendell fie n-a observat alarmele şi 
zarva generală, fie crede că acestea se desfăşoară în mintea sa, 
doar încă o falsă informaţie care să se alăture „amintirilor” 
sale absurde legate de-un pistolar negru, o frumoasă femeie 
îmbrăcată în rochie şi Wendell Green însuşi ghemuit în praf şi 
mâncând o pasăre pe jumătate prăjită, ca un om al 
cavernelor. 

— Nu te apropia de mine, Sawyer, zice el, dând înapoi cu 
mâinile întinse în față. Am un avocat extrem de infometat. 
Hămesit ca un lup, cretinul; atinge-mă numai cu un deget şi 
el şi cu mine o să te despuiem de tot ce... AU! AU! 

Wendell a călcat într-un ciob de sticlă, vede Jack - probabil 
de la unul dintre tablourile care decorau înainte pereţii şi care 
acum decorează podeaua. Mai face un pas dezechilibrat în 
spate şi de data asta calcă pe propriii pantaloni şi se 
prăbuşeşte în fotoliul de piele în care doctorul Spiegleman 
probabil stă când îşi chestionează pacienţii cu privire la 
copilăriile lor dificile. 

Cel dintâi căutător de scandaluri din La Riviere se uită țintă 
la neanderthalul care se apropie, se uită cu ochi mari, 
îngroziți, apoi aruncă în el cu reportofonul. Jack vede că 
aparatul e plin de zgârieturi. Se fereşte de el. 

— VIOL! guiţă Wendell. VIOLEAZĂ O LUNATICĂ! VIO... 

Jack îl păleşte în vârful bărbiei, retrăgând pumnul puţin în 
ultimul moment, lovindu-l cu o forță aproape ştiinţific 
calculată. Wendell tresare în fotoliul doctorului Spiegleman, 
dându-şi ochii peste cap, smucind din picioare parcă într-un 


ritm pe care numai cei semiconştienți îl pot aprecia cu 
adevărat. 

— Ungurul Nebun nu s-ar fi putut descurca mai bine, 
murmură Jack. Îi trece prin gând că Wendell ar trebui să-şi 
facă un control neurologic complet în viitorul nu foarte 
îndepărtat. Capul lui a încasat câteva lovituri serioase în 
ultimele câteva zile. 

Uşa dinspre hol se deschide violent. Jack păşeşte în fața 
fotoliului pentru a-l ascunde pe Wendell, îndesându-şi cămaşa 
în pantaloni (la un moment dat şi-a ridicat fermoarul, slavă 
Domnului). O voluntară a spitalului îşi vâră capul pufos în 
biroul doctorului Spiegleman. Deşi are probabil optsprezece 
ani, panica ce o stăpâneşte o face să arate cam de doisprezece. 

— Cine urlă aici? întreabă ea. Cine e rănit? 

Jack habar nu are ce să spună, dar Judy se descurcă de 
minune. 

— A fost un pacient, zice ea. Domnul Lackley, cred. A intrat, 
a ţipat c-o să fim violați cu toţii, apoi a dat fuga înapoi afară. 

— Trebuie să plecaţi imediat, le spune voluntara. Nu-l 
ascultați pe idiotul ăla de Ethan. Şi nu folosiţi liftul. Credem 
că a fost un cutremur. 

— Numaidecât, spune Jack dintr-o suflare şi, chiar dacă nu 
se mişcă, pentru voluntară e de-ajuns; îşi trage capul înapoi. 
Judy merge cu paşi iuți la uşă. Aceasta se închide, dar nu 
vrea să se încuie. Rama a fost uşor strâmbată. 

Pe perete era un ceas. Jack se uită spre el, însă a căzut cu 
fața în jos pe podea. Se duce la Judy şi-o ia de braţe. 

— Cât timp am fost plecat? 

— Nu mult, răspunde ea, dar ce mai ieşire ţi-ai făcut! Ca- 
bum! Ai aflat ceva? 

Ochii ei îl imploră. 

— Destul ca să ştiu că trebuie să mă întorc în French 
Landing imediat, îi spune el. 

Destul ca să ştiu că te iubesc - că te voi iubi mereu, în lumea 
asta sau în oricare alta. 

— Tyler... e încă în viață? 


Acum ea îl strânge de brațe. Sophie a făcut exact acelaşi 
lucru în Lumea de Departe, îşi aminteşte Jack. 

— E-n viaţă fiul meu? 

— Da. Şi am să ţi-l aduc înapoi. 

Ochii îi cad peste masa lui Spiegleman, care a avansat cu 
mişcări ritmice spre mijlocul camerei şi stă cu toate sertarele 
deschise. Vede ceva interesant în unul dintre ele şi se grăbeşte 
într-acolo, cioburile de sticlă scrâşnindu-i sub picioare şi 
lovind un tablou cu bombeul. 

În sertarul din stânga sus aflat în spaţiul pentru genunchi 
se află un reportofon, considerabil mai mare decât vrednicul 
Panasonic ai lui Wendell Green, şi-o bucată ruptă de hârtie 
maro de ambalaj. Jack înşfacă întâi hârtia. Pe ea, cu litere 
alungite pe care le-a văzut deopotrivă la Ed's Eats şi în propria 
verandă, scrie următoarele: 


De livrat lui JUDY MARSHALL 
cunoscută şi ca SOPHIE 


În colţul de sus al paginii rupte se văd ceea ce par să fie 
timbre. Nu e nevoie ca Jack să le cerceteze mai îndeaproape ca 
să ştie că sunt de fapt decupate din pliculeţe de zahăr şi că au 
fost lipite de-un bătrân periculos pe nume Charles Burnside. 
Însă identitatea Pescarului nu mai are cine ştie ce importanţă, 
iar Speedy a ştiut-o. Aşa cum nu mai contează nici locul unde 
se află, căci Jack bănuieşte că Grăsuliul Burnside poate sări 
dintr-unul în altul cam după cum îl taie capul. 

Dar nu poate lua cu el adevărata poartă. Poarta de intrare în 
tărâmurile de foc, spre domnul Munşun, spre Ty. Dacă Beezer 
şi amicii lui au găsit-o... 

Jack aruncă hârtia de ambalaj înapoi în sertar, apasă 
butonul EJECT al reportofonului şi scoate caseta din el. O 
vâră în buzunar şi porneşte către uşă, 

— Jack. 

Se întoarce spre ea. Dincolo de ei, alarmele antiincendiu 
urlă, lunatici ţipă şi râd, personalul aleargă care-ncotro. 
Privirile li se întâlnesc. În ochii de-un albastru clar ai lui Judy, 


Jack aproape că poate atinge cealaltă lume, cu mirosurile ei 
dulci şi constelații ciudate. 

— E frumos acolo? La fel de frumos ca în visele mele? 

— E foarte frumos, îi spune el. Şi tu eşti frumoasă. Rezistă, 
bine? 


La jumătatea holului, Jack dă peste o privelişte urâtă: 
Ethan Evans, tânărul căruia Wanda Kinderling i-a fost cândva 
profesoară la şcoala duminicală, a apucat o bătrână 
dezorientată de partea superioară a brațelor grase şi-o 
scutură încoace şi-ncolo. Părul rar îi zboară femeii în jurul 
capului ca puful de păpădie. 

— Tacă-ți gura! strigă la ea tânărul domn Evans. Tacă-ţi 
gura, vacă bătrână şi nebună ce eşti! Nu te duci nicăieri, ci te 
întorci imediat în camera ta de nebună! 

Ceva în privința rânjetului său spune clar că până şi acum, 
când lumea s-a întors cu susul în jos, tânărul domn Evans 
simte mare plăcere deopotrivă în puterea de-a comanda şi-n 
datoria sa de creştin de-a brutaliza. Astea ajung să-l enerveze 
pe Jack. Ceea ce-l înfurie, însă, este expresia de neînțelegere 
îngrozită de pe faţa bătrânei. Îl duce cu gândul la băieţii cu 
care a locuit el cu mult timp în urmă, într-un loc numit 
Sunlight Home. 

Îl duce cu gândul la Wolf. 

Fără să se oprească sau măcar să schimbe ritmul (au intrat 
acum în faza finală a festivităților şi, cumva, el o ştie), Jack 
loveşte cu pumnul în tâmpla tânărului domn Evans. Sufletul 
acela nobil dă drumul victimei sale durdulii şi urlătoare, se 
izbeşte de perete, apoi se prelinge pe el, cu ochii căscați şi 
aiuriți. 

— Sunt două explicaţii: fie nu ai fost atent la lecţiile de 
catehism, fie soția lui Kinderling nu te-a învăţat ce trebuie, 
zice Jack. 

— M-ai... lovit, şopteşte tânărul domn Evans. Îşi încheie 
scurta alunecare cu picioarele depărtate pe podeaua holului la 
jumătatea distanței dintre anexa arhivei şi aftalmologie 
ambulatorie. 


— Dacă mai maltratezi un pacient - pe aceasta, pe cea cu 
care tocmai discutam, pe oricare dintre ei - o să-ți fac mai 
mult de-atât, îi promite Jack tânărului domn Evans. Apoi 
coboară scările câte două o dată, neobservând un grup de 
pacienți îmbrăcaţi în pijamale care se holbează la el cu 
expresii nedumerite, de mirare amestecată cu teama. Se uită 
la el ca la un spectru care trece pe lângă ei înfăşurat într-un 
nimb de lumină, o minune strălucitoare şi, totodată, 
misterioasă. 


Zece minute mai târziu (cu mult după ce Judy Marshall a 
intrat calmă înapoi în camera ei fără ajutorul vreunei 
infirmiere), alarmele se opresc. O voce amplificată - poate nici 
chiar mama doctorului Spiegleman nu ar fi recunoscut-o ca 
aparținându-i fiului ei - începe să tune din difuzoarele 
suspendate de tavan. La aceste neaşteptate răcnete, pacienții 
care s-au calmat cât de cât reîncep să ţțipe şi să plângă 
Bătrâna a cărei maltratare l-a înfuriat atât de tare pe Jack stă 
ghemuită sub tejgheaua de la internări, cu mâinile deasupra 
capului, bâiguind ceva despre ruşi şi apărarea civilă. 

— STAREA DE URGENŢA A LUAT SFÂRŞIT! îşi asigură 
Spiegleman personalul şi pacienții. NU E NICIUN INCENDIU! 
PACIENȚII SUNT RUGAŢI SĂ SE PREZINTE ÎN SALA DE ZI DE 
LA FIECARE ETAJ! VĂ VORBEŞTE DOCTORUL SPIEGLEMAN 
ŞI REPET CĂ STAREA DE URGENŢĂ A LUAT SFÂRŞIT! 

lată-l pe Wendell Green cum îşi croieşte legănat drum spre 
scări şi, în acelaşi timp, îşi masează încet falca. Îl vede pe 
tânărul domn Evans şi-i dă o mână de ajutor. Pentru o clipă, 
se pare că Wendell va fi tras peste el, dar apoi tânărul domn 
Evans îşi lipeşte fesele de perete şi izbuteşte să-şi înfigă 
picioarele în pământ. 

— STAREA DE URGENŢĂ A LUAT SFÂRŞIT! REPET, 
STAREA DE URGENŢĂ A LUAT SFÂRŞIT!  INFIRMIERE, 
ÎNGRIJITORI ŞI DOCTORI, VĂ ROG ESCORTAŢI TOŢI 
PACIENȚII ÎN SĂLILE DE ZI DE LA FLECARE ETAJ! 

Tânărul domn Evans zăreşte vânătaia care prinde formă pe 
bărbia lui Wendell. 


Wendell zăreşte vânătaia de la tâmpla tânărului domn 
Evans. 

— Sawyer? întreabă tânărul domn Evans. 

— Sawyer, confirmă Wendell. 

— Nemernicul m-a lovit din senin, mărturiseşte tânărul 
domn Evans. 

— Cretinul m-a atacat pe la spate, zice Wendell. Femeia aia, 
Marshall. O ţinea jos. 

Coboară vocea: 

— Se pregătea să o violeze. 

Întreaga atitudine a tânărului domn Evans spune că-i pare 
rău, dar că nu e surprins. 

— Trebuie făcut ceva, zice Wendell. 

— Ba bine că nu. 

— Oamenii trebuie să afle. 

Treptat, vechea flacără se întoarce în ochii lui Wendell. 
Oamenii ar afla. De la el! Pentru că asta e meseria lui, pentru 
Dumnezeu! El informează oamenii! 

— Mda, face tânărul domn Evans. Lui nu-i pasă la fel de 
mult ca lui Wendell - îi lipseşte angajamentul arzător al lui 
Wendell - însă unei persoane îi va spune şi el. O persoană care 
merită să fie consolată în orele ei de singurătate, care a fost 
abandonată pe-un munte al Măslinilor numai al ei. O 
persoană care va sorbi fărădelegea lui Jack Sawyer ca pe-un 
elixir al vieţii. 

— Genul ăsta de comportament nu poate fi pur şi simplu 
ascuns sub covor, spune Wendell. 

— Nici vorbă, e de acord tânărul domn Evans. Nici nu 
încape vorbă. 


Jack abia a ieşi pe poarta spitalului luteran al districtului 
French, când telefonul său mobil târâie. Se gândeşte să tragă 
pe dreapta şi să răspundă, aude sunetul maşinilor de 
pompieri şi se hotărăşte ca măcar de data asta să vorbească la 
telefon în timp ce conduce. Vrea să iasă din zonă înainte ca 
brigada locală de pompieri să-şi facă apariția şi să-l 
încetinească. 


Deschide micuțul Nokia. 

— Sawyer. 

— Unde dracu' eşti? urlă Beezer St Pierre. Omule, am 
apăsat pe butonul de reformare a numărului atât de tare, că 
aproape l-am făcut să sară din telefon! 

— Am fost... 

Dar nu are cum să termine fraza şi să păstreze în acelaşi 
timp distanța față de adevăr. Sau poate că are. 

— Cred că am intrat în una dintre zonele alea moarte unde 
telefoanele mobile pur şi simplu nu au... 

— Lasă lecţia de ştiinţă, bătrâne. Mişcă-ţi curu' aici chiar 
acum. Adresa exactă e Nailhouse Row 1 - pe County Road Ov, 
la sud de Chase. E casa căcănie cu etaj de pe colț. 

— O găsesc eu, zice Jack şi apasă puţin mai tare pedala 
Ram-ului. Acum vin încolo. 

— Unde eşti, omule? 

— Tot în Arden, dar sunt pe drum. Ajung într-o jumătate de 
oră, poate. 

— Futu-il 

La urechea lui Jack ajunge un alarmant zăngănit când, 
undeva pe Nailhouse Row, Beezer loveşte cu pumnul în ceva. 
Probabil în peretele de lângă telefon. 

— Ce dracu-i cu tine, omule? Mouse se stinge şi încă 
repede. Facem tot ce putem - ăia dintre noi care încă-s aici - 
dar se stinge. 

Beezer gâfâie şi Jack crede că încearcă să nu plângă. 
Gândul că Armand St Pierre s-ar putea afla în starea aceasta 
e alarmant. Jack se uită la vitezometrul camionetei, vede că 
indică o sută zece şi încetineşte puţin. N-o să ajute nimănui 
dac-o mierleşte într-un accident de maşină între Arden şi 
Centralia. 

— Ce vrei să spui cu „ăia dintre noi care încă-s aici”? 

— N-are importanţă, numa' mişcă-ţi curu! aici, dacă vrei să 
discuți cu Mouse. Iar el îs sigur că vrea să discute cu tine, 
pentru că-ţi tot repetă numele. 

Beezer coboară vocea. 


— Asta când nu aiurează de nu-l pricepe nici dracu. Doc 
face tot posibilul - la fel şi eu şi Bear Girl - da' ne luptăm cu 
morile de vânt. 

— Spune-i să reziste, zice Jack. 

— Pe dracu', omule... asta să i-o spui tu. 

La urechea lui Jack mai ajunge un zăngănit, apoi un 
murmur slab de voci. Apoi o altă voce, una care abia dacă mai 
pare omenească: 

— Grăbeşte-te... tre' să ajungi aici, omule. Treaba... m-a 
muşcat. O simt înăuntru. Ca un acid. 

— Rezistă, Mouse, îi spune Jack. Degetele lui sunt de-un 
alb cadaveric pe telefon. Se miră cum de carcasa lui nu îi 
crapă în pumn. Vin cât pot de repede. 

— Ar fi bine. Ceilalți... au uitat deja. Nu şi eu. 

Mouse chicoteşte. Sunetul întrece cu mult orice închipuire, 
o pală de aer ieşită direct dintr-un mormânt deschis. 

— Eu am... serul memoriei, ştii? Mă mănâncă pe 
dinăuntru... mă mănâncă de viu... dar îl am. 

Se aude foşnetul receptorului trecând din nou în altă mână, 
apoi o nouă voce. O voce de femeie. Jack bănuieşte că este 
Bear Girl. 

— Tu i-ai pus să meargă acolo, zice ea. Tu i-ai adus în 
starea asta. 

Nu lăsa să fie degeaba. 

Aude un clic. Aruncă mobilul pe scaun şi se hotărăşte că, 
poate o sută zece nu este prea mult, totuşi. 


Câteva minute mai târziu (lui Jack i se par a fi minute 
foarte lungi), strânge ochii în strălucirea puternică a soarelui 
în pârâul Tamarack. De aici aproape că-şi poate vedea casa. 
Şi-o poate vedea şi pe a lui Henry. 

Henry. 

Loveşte cu degetul mare în buzunarul de la piept şi aude 
zăngănitul casetei pe care a luat-o din aparatul din biroul lui 
Spiegleman. Acum nu prea mai are rost să i-o dea lui Henry; 
după ce i-a spus Potter aseară şi ce aşteaptă Mouse să-i 
spună astăzi, caseta asta şi înregistrarea de la 911 au devenit 


aproape redundante. Pe deasupra, trebuie să se grăbească pe 
Nailhouse Row. Un tren se pregăteşte să plece din gară şi e 
foarte posibil că Mouse Baumann va fi la bordul lui. 

ŞI totuşi... 

— Îmi fac griji pentru el, zice Jack încet. Până şi un orb vede 
că-mi fac griji pentru Henry. 

Strălucitorul soare de vară, coborând acum spre apus, se 
reflectă în apa pârâului şi trimite valuri tremurătoare de 
lumină care-i dansează pe față. De fiecare dată când lumina îi 
trece peste ochi, aceştia par să ardă. 

Henry nu e singurul pentru care Jack îşi face griji. Are un 
presentiment rău referitor la toți noii săi prieteni şi la toate 
cunoştinţele din French Landing, de la Dale Gilbertson şi Fred 
Marshall până la jucători de categorie uşoară precum Steamy 
McKay, un domn vârstnic care-şi duce traiul lustruind pantofi 
în fața bibliotecii publice, şi Ardis Walker, care conduce 
dărăpănatul magazin pescăresc de lângă fluviu. În închipuirea 
sa, toți oamenii aceştia par acum făcuți din sticlă. Dacă 
Pescarul s-ar hotări să scoată un sunet acut, toți ar vibra şi s- 
ar face praf. Doar că acum nu de Pescar îşi face el griji. 

Ăsta e un caz, îşi reaminteşte. Chiar şi cu componenta 
extraordinară a Teritoriilor, e vorba tot de un caz, şi nu este 
primul la care lucrezi când, brusc, totul începe să pară prea 
mare. Când toate umbrele par să fie prea lungi. 

Adevărat, dar de obicei senzaţia aceea de falsă perspectivă 
se risipeşte odată ce începe să stăpânească lucrurile. De data 
asta e mai rău, mult mai rău. Şi ştie de ce. Lunga umbră a 
Pescarului este un lucru numit domnul Munşun, un căutător 
nemuritor de talente dintr-un alt plan al existenţei. lar ăsta 
nici nu e sfârşitul, căci domnul Munşun aruncă şi el o umbră. 
Una roşie. 

— Abbalah, murmură Jack. Abbalah-doon şi domnul 
Munşun şi Corbul Gorg, doar trei vechi prieteni care se plimbă 
împreună pe țărmul Nopţii. 

Din cine ştie ce motiv, asta îl duce cu gândul la Morsa şi la 
Tâmplarul din Alice. Ce luau ei la plimbare sub clar de lună? 
Moluşte? Midii? Afurisit să fie dacă-şi aminteşte, deşi o replică 


anume iese la suprafață şi îi rezonează în minte, rostită pe 
vocea mamei sale: „/l sosit clipa”, zise Morsa, „să vorbim 
despre multe lucruri.” 

E de presupus că abbalah îşi petrece vremea la curtea sa 
(partea din el care nu e întemnițată în Turnul întunecat 
despre care vorbea Speedy, adică), dar Pescarul şi domnul 
Munşun ar putea fi oriunde. Oare ştiu ei că Jack Sawyer şi-a 
vârât nasul? Sigur că ştiu. De-acum ăsta e-un lucru unanim 
cunoscut. Vor încerca ei să-i pună bețe în roate făcându-i ceva 
neplăcut unuia dintre prietenii lui? Unui anumit comentator 
sportiv şi disc-jochei orb, de pildă? 

Da, chiar aşa. lar acum, poate pentru că a fost sensibilizat 
în privința asta, simte din nou pulsația aceea sâcâitoare 
venind dinspre sud-vest, cea pe care a simţit-o când a trecut 
pragul prima oară în viața de adult. Când drumul coteşte spre 
sud-est, aproape că-l pierde. Apoi, când Ram-ul îşi reîndreaptă 
botul către sud-vest, zvâcnetul otrăvitor îşi recapătă forțele, 
bubuindu-i în cap ca începutul unei migrene. 

Aia pe care o simți e Casa întunericului, numai că nu e o 
casă, nu cu adevărat. E o gaură de vierme în mărul existenţei, 
ducând taman pană în tărâmurile de foc. E o uşă. Poate că 
până acum stătea doar întredeschisă, până când Beezer şi 
amicii lui şi-au făcut apariția acolo, dar acum e larg deschisă şi 
lasă să intre un curent de aer dat naibii. Ty trebuie adus 
înapoi, dar... dar şi uşa aceea trebuie închisă. Înainte ca 
Dumnezeu ştie ce lucruri oribile să treacă prin ea. 

Jack virează brusc camioneta pe Tamarack Road. Pneurile 
scrâşnesc. Centura de siguranță se blochează şi un moment 
îşi spune că maşina s-ar putea răsturna. Rămâne însă pe 
poziție şi el continuă în trombă spre drumul văii Norway. 
Mouse va trebui să mai reziste puțin; nu are de gând să-l lase 
pe Henry singur aici. Amicul lui n-o ştie, dar îl aşteaptă o 
scurtă călătorie pe Nailhouse Row. Până când situaţia se va 
stabiliza, lui Jack i se pare că cel mai bine e ca prietenii să 
rămână uniți. 


Ceea ce ar fi fost bine şi frumos, dacă Henry ar fi fost acasă, 
însă nu e. Elvena Morton, cu pămătuful de praf în mână, vine 
să răspundă la bătăile repetate ale lui Jack în uşă. 

— E plecat la KDCU să facă nişte reclame, spune Elvena. L- 
am dus eu însămi. Nu ştiu de ce nu le face direct aici, în 
studioul lui. Ceva legat de efectele sonore, cred că a spus. Mă 
surprinde că nu te-a anunţat şi pe tine. 

Culmea e că Henry l-a anunţat. Cousin Buddy's Rib Crib. 
Vechea treabă cu ţinutul frâielor. Frumosul centru al La 
Riviere. Toate astea. I-a spus chiar şi că Elvena Morton o să-l 
ducă acolo. Lui Jack i s-au întâmplat câteva lucruri de la 
discuția aceea încoace - şi-a reîntâlnit vechiul prieten din 
copilărie, s-a îndrăgostit cu îngemănară lui Judy Marshall şi 
aşa, din întâmplare, a aflat Secretul cel Mare - însă nimic din 
toate astea nu-l opreşte să strângă pumnul stâng şi să se 
lovească drept între ochi cu el. Dată fiind viteza cu care se 
derulează lucrurile, ocolul acesta inutil i se pare o greşeală 
aproape impardonabilă. 

Doamna Morton îl priveşte cu ochii larg deschişi de panică. 

— Te duci dumneata să-l aduci, doamnă Morton? 

— Nu, se duce la un pahar cu cineva de la ESPN. Henry a 
zis că-l va aduce tipul acela. 

Femeia coboară vocea până la tonul confidenţial pe care, 
cine ştie cum, secretele sunt cel mai bine comunicate. 

— Henry n-a spus-o pe şleau, dar cred că pe George 
Rathbun îl aşteaptă lucruri măreţe. Lucruri foarte măreţe. 

Tirada bursucului se va transmite la scară națională? Jack 
n-ar fi întru totul surprins, dar nu are timp să se bucure 
acum pentru Henry. Îi dă doamnei Morton caseta, mai mult ca 
să nu simtă că ăsta a fost un drum complet de pomană. 

— Lasă-i asta unde... 

Se opreşte. Doamna Morton se uită la el cu un amuzament 
ştiutor. Unde s-o vadă fără greş, aproape că a spus Jack. Încă 
o greşeală mentală. Detectiv de metropolă, într-adevăr. 

— O las lângă tabloul de sunet din studio, spune el. Acolo o 
s-o găsească. Jack, poate că nu-i treaba mea, dar nu arăţi 


bine. Eşti foarte palid şi bag mâna în foc că ai pierdut cinci 
kilograme de săptămâna trecută. Pe deasupra... 

Pare puţin stânjenită. 

— Ţi-ai pus pantofii invers. 

Într-adevăr. Face schimbul necesar, stând mai întâi într-un 
picior şi apoi în celălalt. 

— Au fost două zile grele, dar nu mă dau bătut, doamnă M. 

— E vorba de Pescarul ăla, nu? El încuviințează. 

— Şi trebuie să plec. Uleiul, cum se spune, dă în foc. Dă să 
plece, se răzgândeşte, se întoarce. 

— Lasă-i un mesaj pe casetofonul din bucătărie, bine? 
Spune-i să mă sune pe mobil. Imediat ce ajunge acasă. 

Apoi, de la un gând la altul, arată spre caseta fără nimic 
scris pe ea din mâna ei. 

— Să nu asculți aia, bine? 

Doamna Morton pare şocată. 

— N-aş face niciodată una ca asta! Ar fi ca şi când aş 
deschide corespondenţa altcuiva! 

Jack clatină afirmativ din cap şi-i oferă un zâmbet firav. 

— Bine. 

— Este cumva... el pe casetă? Pescarul? 

— Da, zice Jack. El este. 

Şi ne aşteaptă lucruri şi mai rele, gândeşte, dar nu spune 
nimic. Lucruri mult mai rele. 

Se îndreaptă repede spre maşină, dar nu chiar în pas 
alergător. 


Douăzeci de minute mai târziu, Jack parchează în fața 
clădirii căcănii cu etaj de pe Nailhouse Row nr. 1. Nailhouse 
Row şi rețeaua de străzi murdare din jurul ei i se par 
neobişnuit de tăcute sub soarele acestei călduroase după- 
amiezi de vară. Un căţel corcit (este, de fapt, cățelandrul pe 
care l-am văzut aseară la intrarea în hotelul Nelson) 
traversează şchiopătând intersecţia lui Ames cu Country Road 
Oo, dar cam ăsta e tot traficul din zonă. Jack are o neplăcută 
viziune cu Morsa şi Tâmplarul şontâcăind pe malul estic al 


Mississippiului urmaţi îndeaproape de rezidenții hipnotizaţi de 
pe Nailhouse Row. Şontâcăind către foc. Şi spre oala de gătit. 

Respiră de două sau de trei ori adânc, încercând să-şi 
revină. Nu la mult timp după ce a ieşit din oraş - aproape de 
drumul care duce la Ed's Eats, de fapt - zumzetul ăla urât din 
cap a atins tonalitatea maximă, transformându-se în ceva ca 
un strigăt întunecat. Preţ de câteva momente, a fost atât de 
puternic, încât Jack s-a întrebat dacă n-o să iasă cu maşina 
de pe drum şi-a redus viteza la şaizeci şi cinci. Apoi, din 
fericire, a început să i se retragă din partea din față a 
creierului şi să se estompeze. N-a văzut indicatorul cu 
TRECEREA INTERZISĂ care marchează drumeagul plin de 
ierburi ce duce la Casa întunericului, nici nu s-a uitat după 
el, dar a ştiut că este acolo, întrebarea este dacă va reuşi sau 
nu să se apropie de ea la momentul oportun fără să explodeze 
pur şi simplu. 

— Haide, îşi spune. Nu-i timp pentru porcăriile astea. 

Coboară din camionetă şi porneşte pe trotuarul de ciment 
crăpat. 

Pe el se întrevede desenul şters al unui şotron şi Jack îl 
ocoleşte fără să se gândească măcar la asta, ştiind că este 
unul dintre puținele artefacte rămase care stau mărturie că o 
fetiță pe nume Amy St Pierre a făcut cândva pentru scurt timp 
umbră pământului. Scările verandei sunt uscate şi aspre. Îi e 
extraordinar de sete şi-şi spune: Mamă, aş ucide pentru un 
pahar de apă sau pentru o bună... 

Uşa se deschide brusc, izbindu-se de perete ca un pistol 
declanşat în tăcerea însorită a zilei, şi Beezer iese alergând. 

— Hristoase atotputernice, credeam că n-o să mai ajungi 
niciodată! 

Uitându-se în ochii alarmațţi şi agonici ai lui Beezer, Jack 
înțelege că nu-i va spune niciodată omului acestuia că s-ar 
putea să dea de Casa întunericului fără ajutorul lui Mouse, că 
grație timpului petrecut în Teritorii are un fel de telemetru în 
cap. Nu, nici dacă ar continua tot restul vieții să fie prieteni 
apropiaţi, de genul care de obicei îşi spun totul. Beez a suferit 


ca Iov şi nu are nevoie să afle că suferința prietenului său s-ar 
putea să nu fi avut niciun rost. 

— Mai e în viaţă, Beezer? 

— Se ţine de-un fir de pai. Poate de un fir şi jumătate. Am 
mai rămas doar eu, Doc şi Bear Girl. Sonny şi Kaiser Bill s-au 
speriat şi-au fugit ca doi câini bătuţi. Vino-năuntru, mare om. 

Nu că Beezer i-ar da lui Jack de ales; îl apucă de umeri şi-l 
împinge în micuța locuință cu etaj de pe Nailhouse Row ca şi 
când ar fi o valiză. 


23 


— Încă una! zice tipul de la ESPN. 

Pare mai degrabă un ordin decât o cerere şi, chiar dacă 
Henry nu-l vede pe individ, ştie că mămosul ăsta n-a practicat 
niciodată vreun sport, la nivel profesionist sau nu. Emană 
aroma unsuroasă, uşor uleioasă a cuiva care a fost 
supraponderal aproape de când a venit pe lume. Sporturile 
sunt poate o compensare care are puterea de-a bloca 
amintirea hainelor cumpărate de la raionul pentru obezi al 
Sears şi-a tuturor umilințelor din copilărie, când era strigat 
„Grasu' Contrabasu',. 

Numele lui este Penniman. 

— Exact ca Little Richard! i-a spus lui Henry când au dat 
mâna la studioul radio. Faimosul star al rockn'roll-ului din 
anii cincizeci? Poate vi-l aduceţi aminte. 

— Vag, a zis Henry, ca şi când n-ar fi deținut la un moment 
dat toate single-urile pe care Little Richard le-a lansat 
vreodată. Cred că a fost unul dintre părinții fondatori. 

Penniman a râs zgomotos şi în râsetul acela Henry a 
surprins un posibil viitor pentru el. Însă era oare un viitor pe 
care şi-l dorea? Oamenii râdeau şi de Howard Stern*2, iar 
Howard Stern era un tâmpit. 

— Încă o băutură! repetă Penniman acum. 

Se află în barul lui Oak Tree Inn, unde Penniman i-a dat 
barmanului bacşiş cinci dolari să mute canalul de pe ABC, 
unde se transmitea un meci de popice, pe ESPN, chiar dacă ei 


nu transmit nimic la ora asta din zi cu excepţia unor ponturi 
cu privire la golf şi la pescuitul de bibani. 

— Încă o băutură, ca să pecetluim afacerea! 

Însă ei nu au o afacere şi Henry nu e sigur că vrea să 
încheie una. Să transmită la nivel național în persoana lui 
George Rathbun ca parte dintr-un pachet radio al ESPN ar 
trebui să fie atractiv şi el nu are nici-o problemă serioasă să 
schimbe numele emisiunii din Tirada bursucului în Tirada 
sporturilor ESPN - s-ar concentra cu precădere tot asupra 
zonelor centrale şi nordice ale ținutului - dar... 

Dar ce? 

Înainte să apuce să se gândească măcar la un răspuns, 
simte din nou mirosul: My Sin, parfumul cu care se dădea 
soția lui în unele seri, când voia să transmită un semnal 
anume. Ciocârlie obişnuia el să-i spună în acele seri, când era 
întuneric în cameră şi amândoi erau orbi pentru orice, mai 
puţin pentru mirosuri şi texturi şi unul pentru celălalt. 

Ciocârlie. 

— Ştiţi, cred că o să zic pas la băutură, se hotărăşte Henry. 
Am ceva de lucru acasă. Dar am să mă gândesc la oferta pe 
care mi-ați făcut-o. Mă voi gândi foarte serios. 

— A-a-a, face Penniman, şi Henry îşi dă seama după 
anumite mişcări imperceptibile ale aerului că omul scutură 
un deget pe sub nas. Henry se întreabă cum ar reacționa 
Penniman dacă şi-ar azvârli brusc capul înainte şi i-ar muşca 
primele două falange ale degetului ofensator. Dacă Henry i-ar 
arăta puţină ospitalitate locală în stilul Pescarului. Cât de 
tare ar urla Penniman? La fel de tare ca Little Richard 
înaintea secțiunii instrumentale din Tutti Frutti, poate? Sau 
nu chiar atât de tare? 

— Nu puteți pleca până ce eu nu sunt pregătit să vă duc, îi 
spune domnul Sunt-Gras-Dar-Asta-Nu-Mai-Contează. Eu 
sunt şoferul, mai ştiţi? 

E la al patrulea pahar de băutură şi cuvintele-i sunt puţin 
bâlbâite. Prietene, gândeşte Henry, decât să urc într-o maşină 
care te are la volan mai bine-mi vâr un dihor în cur. 

— De fapt, pot, zice Henry afabil. 


Nick Avery, barmanul, are o după-amiază excepţională: 
grăsanul i-a strecurat cinci dolari ca să schimbe canalul la 
televizor, iar orbul i-a strecurat cinci ca să sune la Skeeter's 
Taxi în timp ce grăsanul era la baie, unde se uşura. 

— Hă? 

— Am spus: „De fapt, pot.” Barman? 

— E afară, domnule, îi zice Avery. A ajuns acum două 
minute. 

Se aude un pârâit zdravăn când Penniman se roteşte pe 
scaunul de la bar. Henry nu vede încruntarea bărbatului când 
zăreşte taxiul care merge acum la ralanti în fața hotelului, dar 
o simte. 

— Ascultă, Henry, spune Penniman. Cred că nu pricepi prea 
bine în ce situație te afli în prezent. Există stele pe 
firmamentul radioului sportiv, poţi fi al dracu' de sigur că 
există - oameni precum Fabulous Sports Babe şi Tony 
Kornheiser câştigă sume din şase cifre pe an din comentarii 
sportive, şase cifre ca ochiul - da' tu n-ai ajuns încă acolo. Uşa 
asta ţi-e închisă pentru moment. Însă eu, prietene, sunt un 
portar dat dracului. Chestia-i că dacă spun c-ar trebui să mai 
bem una mică, atunci... 

— Barman, zice Henry încet, apoi scutură din cap. Nu pot 
să te strig doar cu „barman”; o fi mergând pentru Humphrey 
Bogart, însă nu şi pentru mine. Cum te cheamă? 

— Nick Avery, domnule. 

Ultimul cuvânt iese automat, dar Avery nu l-ar fi folosit 
niciodată adresându-se celuilalt, nici într-un milion de ani. 
Amândoi indivizii i-au dat bacşiş câte cinci dolari, însă cel cu 
ochelari fumurii este de calitate. Asta n-are legătură cu faptul 
că e orb; pur şi simplu aşa este. 

— Nick, cine mai este la bar? 

Avery se uită în jur. În unul dintre separeurile din spate, doi 
bărbaţi beau bere. În hol, un angajat al hotelului vorbeşte la 
telefon. Chiar la bar, nimeni în afară de cei doi indivizi - unul 
suplu, degajat şi orb, celălalt gras, asudat şi începând să se- 
nfurie. 

— Nimeni, domnule. 


— Nu e cumva 0... doamnă? 
Ciocârlie, aproape că a spus. Nu e cumva o ciocârlie? 
— Nu. 

— Ascultă la mine, zice Penniman, iar Henry îşi spune că n- 
a auzit niciodată pe cineva aşa de deosebit de „Little Richard” 
Penniman în toată viața sa. Tipul ăsta e mai alb decât Moby 
Dick... şi probabil de aceeaşi talie. Mai avem multe de discutat. 
(Mu'te dă 'is'utat, se aude.) 

Numai dacă (Uma acă) nu vrei să-mi spui că nu te 
interesează. 

Nici într-un milion de ani, spune vocea lui Penniman 
urechilor educate ale lui Henry. Aici e vorba să-ți punem un 
aparat de făcut bani în sufragerie, scumpule, un bancomat 
numai al tău, şi nici în ruptul capului n-ai cum sa refuzi asta. 

— Nick, nu simţi miros de parfum? Ceva foarte uşor şi de 
modă veche? My Sin, poate? 

O mână durdulie cade pe umărul lui Henry ca o sticlă cu 
apă caldă. 

— Păcat, amice, ar fi să refuzi încă un pahar cu mine. Până 
şi un orb vede că... 

— Îţi sugerez să iei mâna de pe el, zice Avery şi poate că 
urechile lui Penniman nu sunt complet surde la nuanţe, căci 
mâna se ridică numaidecât de pe umărul lui Henry. 

Apoi o altă mână îi ia locul, mai sus. Atinge ceafa lui Henry 
într-o mângâiere rece pe care o simte şi-apoi dispare. Henry 
trage aer în piept. Mirosul de parfum pluteşte pe el. De obicei, 
miresmele se risipesc după o perioadă de expunere, pe când 
receptorii care le-au simțit amuțesc o vreme. Nu însă şi de 
data asta. Nu mirosul ăsta. 

— Niciun parfum? 

Henry aproape că imploră. Atingerea mâinii ei pe gât o 
poate considera o halucinație tactilă. Însă nasul nu-l înşală 
niciodată. Niciodată până acum, în orice caz. 

— Îmi pare rău, spune Avery. Simt miros de bere... alune... 
ginul bărbatului ăstuia şi aftershave-ul cu care s-a dat... 

Henry clatină din cap. Când coboară grațios de pe scaun, 
luminile de deasupra rafturilor cu sticle mângâie lentilele 


întunecate ale ochelarilor săi. 

— Eu cred că-ţi mai trebuie un pahar, prietene, zice 
Penniman pe-un ton care fără-ndoială e încredințat că 
transmite o politicoasă ameninţare. Încă un pahar, doar ca să 
sărbătorim, apoi o să te duc acasă cu Lexus-ul meu. 

Henry simte parfumul soţiei sale. E convins de asta. Şi pare 
să simtă atingerea mâinii sale pe ceafă. Şi totuşi, la pirpiriul şi 
costelivul de Morris Rosen i se întoarce gândul - Morris, care l- 
a rugat să asculte Where Did Our Love Go, versiunea cântată 
de Dirtysperm. Şi, desigur, ca Henry, în pielea şobolanului de 
Wisconsin, s-o transmită la radio. Morris Rosen, care are mai 
multă integritate într-o singură unghie roasă de la degetul 
mic decât are măscăriciul ăsta în tot corpul. 

Pune o mână pe antebraţul lui Penniman. Zâmbeşte la fața 
nevăzută a lui Penniman şi simte muşchii de sub palmă 
relaxându-se. Penniman e convins că i se va face vrerea. Din 
nou. 

— Ia băutura mea, zice Henry pe-un ton prietenos, pune-o 
peste băutura ta şi-apoi vâră-ţi-le pe amândouă în curul ăla 
gras şi plin de coşuri. Dacă-ţi trebuie ceva care să le împiedice 
să iasă, ei, îți poţi îndesa slujba imediat după ele. 

Henry se întoarce şi merge cu pas iute către uşă, 
orientându-se cu obişnuita sa precizie şi ținând o mână 
întinsă înainte, în caz de nevoie. Nick Avery a izbucnit în 
aplauze spontane, dar Henry abia dacă aude asta, iar pe 
Penniman şi l-a alungat deja din minte. Ceea ce-l preocupă e 
mirosul de parfum My Sin. Se risipeşte puţin când păşeşte 
afară în căldura după-amiezii... dar nu e oare un suspin de 
amor ceea ce aude lângă urechea stângă? Genul de suspin pe 
care-l scotea uneori soția lui cu puţin înainte să adoarmă 
după ce făceau dragoste? Rhoda a lui? Ciocârlia lui? 

— Hei, taxi! strigă el de pe trotuar, de sub marchiză. 

— Îs aici, amice... ce-i, eşti orb? 

— Ca un liliac, recunoaşte Henry şi se apropie de sunetul 
vocii. Se va duce acasă, îşi va pune picioarele pe masă, va bea 
un pahar de ceai şi-apoi va asculta afurisita aia de 
înregistrare de la 911. Acea îndatorire încă nedusă la bun 


sfârşit s-ar putea să fie cauza încordării sale de-acum, faptul 
că va trebui să stea în întuneric şi să asculte vocea unui 
canibal ucigaş de copii. Cu siguranță asta trebuie să fie, 
pentru că n-are niciun motiv să se teamă de Ciocârlia sa, nu? 
Dacă ar fi să se întoarcă - să se întoarcă şi să-l bântuie - cu 
certitudine l-ar bântui cu dragoste. 

Nu-i aşa? 

Da, îşi spune şi se lasă pe bancheta din spate a taxiului. 

— Încotro, amice? 

— Pe drumul văii Norway, zice Henry. E-o casă albă cu 
bordură albastră, puțin mai în spate față de drum. O s-o vezi 
nu cu mult după ce-o să trecem pârâul. 

Henry se lasă pe spătarul banchetei şi îşi întoarce chipul 
chinuit spre geamul deschis. French Landing i se pare ciudat 
astăzi... îngreunat. Ca un obiect care a alunecat şi-a alunecat 
până ce, acum, e pe punctul de-a cădea pur şi simplu de pe 
masă şi de-a se face fărâme pe podea. 

Să spunem că ea s-a întors. Să spunem că e aşa. Dacă a 
venit mânată de dragoste, de ce mirosul parfumului ei mă 
agită atât de tare? De ce aproape mă revoltă? Şi de ce 
atingerea ei (atingerea ei închipuită, se linişteşte el) a fost atât 
de neplăcută? 

De ce-a fost atingerea ei atât de rece? 


După lumina puternică de afară, camera zi a bârlogului lui 
Beezer a atât de întunecată, încât, la început, Jack nu 
reuşeşte să distingă nimic. Apoi, când ochii i se adaptează 
puţin, înțelege de ce: pături -din-acelea duble, după cum arată 
- au fost atârnate la ambele geamuri din camera de zi, iar uşa 
de la cealaltă încăpere de la parter, aproape cu siguranță 
bucătăria, a fost închisă. 

— Nu suportă lumina, spune Beezer. Vorbeşte pe-un ton 
scăzut, astfel încât să nu fie auzit din cealaltă parte a camerei, 
unde silueta unui om zace pe-o canapea. Cineva stă 
îngenuncheat lângă el. 

— Poate câinele care l-a muşcat era turbat, sugerează Jack, 
deşi nici el n-o crede. 


Beezer scutură hotărât din cap. 

— Nu-i o reacție fobică. Doc zice că-i fiziologică. Acolo unde- 
l atinge lumina, pielea începe să i se topească. Ai auzit 
vreodată de aşa ceva? 

— Nu. 

Jack n-a simţit niciodată ceva asemănător cu putoarea din 
camera asta. Se aud zumzăind nu unul, ci două ventilatoare 
de masă, iar el simte curenţii încrucişați, însă putoarea aceea 
e prea lipicioasă ca să poată fi alungată. E izul de carne 
stricată - de cangrenă în plagă deschisă - însă Jack a mai 
simțit asta înainte. Celălalt miros e cel care-l sâcâie, ceva ca 
de sânge şi flori funerare şi fecale amestecate. Scoate un 
horcăit sec, nu se poate abţine, şi Beezer îl priveşte cu o 
anumită compasiune trecătoare. 

— Teribil, da, ştiu. Dar e ca şi cu cuşca maimuţelor de la 
zoo, omule... după o vreme, te obişnuieşti. 

Uşa batantă de la cealaltă cameră se deschide şi apare o 
femeie îngrijită, scundă, cu păr blond până la umeri. Aduce un 
bol. Când lumina cade peste figura întinsă pe canapea, Mouse 
strigă. E-un sunet gros, oribil, ca şi când plămânii omului ar fi 
început să se lichefieze. Ceva - poate fum, poate aburi - începe 
să se ridice de pe fruntea sa. 

— Nu te lăsa, Mouse, spune bărbatul îngenuncheat. E Doc. 

Înainte ca uşa de la bucătărie să se închidă complet, Jack 
reuşeşte să vadă ce scrie pe geanta lui neagră. Într-o altă 
parte a Americii poate că mai există un medic pe a cărui 
geantă cu ustensile să fie lipit un abțibild care să spună 
STEPPENWOLF SUNT TARI, dar probabil nu în Wisconsin. 

Femeia îngenunchează lângă Doc, care ia o cârpă din 
lighean, o stoarce şi o pune pe fruntea lui Mouse. Acesta 
scoate un geamăt sacadat şi reîncepe să tremure. Apa îi curge 
pe obraji şi-i ajunge în barbă. Barba pare să-i cadă pe bucăţi 
ca de scabie. 

Jack păşeşte în față, spunându-şi că se va obişnui cu 
mirosul, sigur că da. Poate că asta-i chiar adevărat. Între 
timp, îşi doreşte să aibă puţină soluție mentolată Vicks 
VapoRub pe care majoritatea detectivilor de la omucideri din 


LA o au în torpedou pentru orice eventualitate. Câte-un pic 
sub fiecare nară ar fi ceva bine-venit în clipa asta. 

În camera de zi se află un sistem hi-fi (neîngrijit) şi două 
difuzoare în colțuri (uriaşe), însă niciun televizor. Lăzi de lemn 
aşezate una peste alta şi umplute cu cărți sunt aliniate de-a 
lungul fiecărui perete care nu e prevăzut cu uşă sau geam, 
făcând spaţiul să pară şi mai mic decât este, aproape ca o 
criptă. Jack suferă puţin de claustrofobie, iar acum circuitul 
care o declanşează se încinge, sporindu-i disconfortul. 
Majoritatea cărților par să trateze teme religioase şi filozofice - 
vede Descartes, C.S. Lewis, Bhagavad-Gita, cartea lui Steven 
Avery Tenets of Existence - însă mai sunt şi multe de ficțiune, 
cărți despre fabricarea berii şi (deasupra unui difuzor gigantic) 
cărțoiul lui Albert Goldman despre Elvis Presley. Pe cealaltă 
boxă este fotografia unei fetițe cu un surâs splendid, cu pistrui 
şi oceane de păr blond-roşcat. Văzând-o pe fata care a desenat 
şotronul din fața casei, Jack Sawyer se simte copleşit de furie 
şi durere. Poate că există ființe şi cauze dintr-o altă lume, însă 
există şi un descreierat bătrân care umblă-n voie şi care 
trebuie oprit. Ar face bine să țină minte asta. 

Bear Girl îi face loc lui Jack în fața canapelei, mişcându-se 
cu grație chiar dacă stă în genunchi şi încă ţine bolul în 
mână. Jack vede că în el sunt alte două cârpe ude şi câteva 
cuburi de gheață. Văzându-le, se simte mai însetat ca 
niciodată. la un cub şi-l azvârle în gură. Apoi îşi întoarce 
atenția spre Mouse. 

O pătură simplă i-a fost trasă până la gât. Fruntea şi 
pomețţii - locurile neacoperite de barba aceea decrepită - sunt 
de-un alb bolnăvicios. Ţine ochii închişi. Buzele îi sunt trase în 
spate, lăsând la vedere dinţii de-un alb uluitor. 

— Este... 

— Începe Jack, şi-apoi ochii lui Mouse se deschid. Orice ar fi 
intenționat Jack să întrebe îi fuge complet din minte. În jurul 
irişilor castanii, ochii lui Mouse au căpătat un purpuriu 
schimbător, neliniştitor. E ca şi când omul s-ar uita la un 
teribil apus radioactiv. De la colțurile interioare ale ochilor se 
scurge un soi de mâzgă neagră. 


— Cartea transformărilor filozofice vorbeşte despre mare 
parte dintre dialecticile actuale, spune Mouse, vorbind molcom 
şi lucid, dar şi Machiavelli se ocupă de chestiuni 
asemănătoare. 

Jack aproape şi-l închipuie într-o sală de curs. Asta, adică, 
până când dinţii nu-i încep să clănțănească. 

— Mousse, sunt Jack Sawyer. 

Nici-o urmă de recunoaştere în acei ciudați ochi roşu- 
castanii. Mâzga neagră de la colțurile lor pare să se mişte, 
însă, ca şi când ar avea un soi de conştiinţă. Ca şi când l-ar 
asculta. 

— E Hollywood, murmură Beezer. Polițistul. Ţi-aminteşti? 

O mână a lui Mouse zace pe pătura în carouri. Jack o ia şi- 
şi înăbuşă un strigăt de surprindere când aceasta îl strânge 
cu o forță uimitoare. Şi e şi caldă. La fel de caldă ca un biscuit 
tocmai scos din cuptor. Mouse scoate un suspin prelung, 
vlăguit, şi-un miros fetid - carne stricată, flori ofilite. 
Putrezeşte, gândeşte Jack. Putrezeşte dinăuntru în afară. O, 
Hristoase, ajută-mă să trec prin asta. 

Hristos poate că nu-l va ajuta, însă amintirea Sophiei da. 
Jack încearcă să-şi fixeze ochii ei în memorie, privirea aceea 
încântătoare, semeaţă şi clară. 

— Ascultă, zice Mousse. 

— Te ascult. 

Mouse pare să-şi adune forțele. Sub pătură, corpul lui se 
cutremură într-un fel dezordonat care Jack crede că-i aproape 
un atac de apoplexie. Undeva, un câine latră. O barcă îşi sună 
sirena pe Mississippi. În afară de aceste sunete, totul e tăcere. 
Jack îşi aminteşte doar de o singură alte asemenea 
suspendare a activității lumii în toată viața sa, iar asta era pe 
când se afla într-un spital din Beverly Hills, aşteptând ca 
mama lui să-şi termine îndelungata călătorie spre moarte. 
Undeva, Ty Marshall aşteaptă să fie salvat. Speră să fie salvat, 
cel puțin. Undeva, Spărgătorii lucrează din greu, încearcă să 
distrugă axul pe care se învârte întreaga existență. Aici nu e 
decât o cameră imuabilă cu ventilatoare slabe şi miasme 
pestilențiale. 


Ochii lui Mouse se închid, apoi se redeschid. Se aţintesc 
asupra noului-venit şi Jack e pe dată convins că un mare 
adevăr va fi rostit. Cubul de gheaţă i-a dispărut din gură; Jack 
bănuieşte că l-a sfărâmat şi l-a înghiţit fără să-şi dea seama, 
dar nu îndrăzneşte să mai ia unul. 

— Dă-i drumul, prietene, îl îndeamnă Doc. Spune tot şi- 
apoi o să-ți mai bag ceva în venă. Treabă de calitate. Poate c-o 
să dormi. 

Mouse nu-l ia în seamă. Ochii lui schimbători îi fixează pe- 
ai lui Jack. Mâna lui o ţine pe-a lui Jack, strângând-o şi mai 
tare. Jack aproape că-şi simte oasele degetelor sfărâmându-se 
unul de celălalt. 

— Nu... te duce să cumperi echipament de ultimă generaţie, 
zice Mouse şi mai scoate, cu un suspin, o gură de aer cumplit 
de urât mirositoare din plămânii putrezi. 

— Nu?... 

— Majoritatea oamenilor renunţă la fermentare după... un 
an sau doi. Până şi cei dedicați... trup şi suflet. Să faci bere nu 
este... nu este pentru fătălăi. 

Jack întoarce ochii la Beezer, care îl priveşte impasibil. 

— Delirează cu intermitențe. Ai răbdare. Aşteaptă. 

Strângerea lui Mouse devine şi mai puternică, apoi slăbeşte 
tocmai când Jack îşi spune că nu mai poate suporta. 

— Ia o oală mare, îl sfătuieşte Mouse. Ochii îi ies din orbite. 
Umbrele roşietice vin şi dispar, vin şi dispar, alergând peste 
suprafața curbată a corneelor lui, şi Jack îşi spune: Asta e 
umbra lui. Umbra Regelui Purpuriu. Mouse a pus deja un picior 
în curtea lui. Douăzeci de litri... cel puţin. Pe cele mai bune le 
găseşti în... magazinele cu fructe de mare. Cât despre un vas 
de fermentație... carafele alea de plastic sunt bune... sunt mai 
uşoare decât sticla şi... ard. Hristoase, Beez, ard! 

— Ducă-se naibii, o să-i fac injecţia, zice Doc şi deschide 
geanta. Beezer îl apucă de braț. 

— Nu încă. 

Din ochii lui Mouse încep să curgă lacrimi de sânge. Mâzga 
neagră pare să ia forma unor firişoare, care se scurg lacome ca 
şi când ar vrea să prindă umezeala şi s-o bea. 


— Filtrul de fermentare, şopteşte Mouse. Thomas Merton e 
de căcat, să nu-i crezi pe cei care spun altceva. Îi lipseşte 
profunzimea intelectuală. Trebuie să laşi gazele de iasă fără să 
laşi să intre praful. 

Jerry Garcia nu era Dumnezeu. Kurt Cobain nu era 
Dumnezeu. 

Parfumul pe care-l simte nu este al defunctei sale soții. 
Regele a pus ochii pe el. Gorg-ten-abbalah, ii-lii-lii. Opopanaxul 
e mort, viață lungă opopanaxului. 

Jack se apleacă mai mult spre Mouse. 

— Cine simte miros de parfum? Cine a atras atenția 
Regelui? 

— Regele nebun, Regele rău, Regele trist. Să-l aclamăm cu 
toții pe Rege. 

— Mouse, cine a atras atenţia Regelui? Doc zice: 

— Credeam că vrei să afli despre... 

— Cine? 

Jack n-are idee de ce asta i se pare aşa important, dar aşa 
este. Să fie oare din cauza a ceva ce i-a spus cineva recent? 
Dale, oare? Tansy? Să fie, Dumnezeu să ne aibă-n pază, 
Wendell Green? 

— După fermentare şi maturare trebuie s-o filtrezi, zice 
Mouse încrezător. Asta trebuie să faci! Şi nu poţi pune bere în 
sticle cu capac cu filet! Trebuie... 

Mouse îşi fereşte capul, îl aşază în scobitura umărului, 
deschide gura şi vomită. Bear Girl ţipă. Voma e galbenă ca 
puroiul şi conţine fragmente negre asemănătoare cu mâzga de 
la colțurile ochilor. Se mişcă, are viață. 

Beezer părăseşte degrabă încăperea, nu tocmai în pas 
alergător, iar Jack îl apără cât poate mai bine pe Mouse de 
scurta scăpărare de lumină venită din bucătărie. Mâna care-l 
ține slăbeşte puţin strânsoarea. 

Jack se întoarce spre Doc. 

— Crezi că se stinge? Doc clatină din cap. 

— Iar a leşinat. Sărmanul Mouse, nu scapă el aşa uşor. Îi 
aruncă lui Jack o privire sumbră, chinuită. 


— Sper doar să merite, domnule polițist. Fiin'că, dacă nu-i 
aşa, îţi arăt eu ţie. 

Beezer se întoarce cu un morman mare de cârpe. Şi-a pus o 
pereche de mănuşi verzi de bucătărie. Fără o vorbă, strânge 
balta de vomă dintre umărul lui Mouse şi spătarul canapelei. 
Fragmentele negre au încetat să se mişte şi asta-i bine. Să nu 
le vadă mişcându-se de la început ar fi fost şi mai bine. Voma, 
observă Jack uluit, a ars pânza roasă a canapelei ca acidul. 

— O să trag pătura în jos o secundă sau două, spune Doc, 
şi Bear Girl se ridică imediat în picioare, ţinând în continuare 
bolul cu gheață aproape topită. Se duce la un raft al bibliotecii 
şi stă acolo întoarsă cu spatele, tremurând. 

— Doc, chiar trebuie să văd asta? 

— Cred că da. Nu cred că ştii despre ce-i vorba nici măcar 
acum. 

Doc apucă pătura şi-o trage încet de sub mâna moale a lui 
Mouse. 

Jack vede că treaba aia neagră a început să se scurgă şi de 
sub unghiile muribundului. 

— Ține minte că asta s-a întâmplat doar acum câteva ore, 
domnule polițist. 

Trage pătura în jos. Cu spatele la ei, Susan „Bear Girl” 
Osgood se uită la marile opere ale filozofiei occidentale şi 
începe să plângă în tăcere. Jack încearcă să-şi oprească 
strigătul şi nu poate. 


Henry plăteşte cursa, intră în casă, trage adânc în piept o 
gură liniştitoare de aer răcoros, condiționat. Se simte o aromă 
vagă - dulce - şi îşi spune că e de la florile proaspăt tăiate, una 
dintre specialităţile doamnei Morton. Ştie că nu e aşa, dar 
acum nu vrea să mai aibă de-a face cu fantomele. Chiar se 
simte mai bine şi presupune că ştie motivul: faptul că i-a spus 
tipului de la ESPN să-şi ia slujba şi să şi-o bage undeva. Nimic 
nu poate însenina mai bine ziua cuiva, mai ales când tipul 
despre care vorbim are o slujbă bănoasă, deţine două cărți de 
credit cu limită mare de împrumut şi are în frigider o carafă 
cu ceai. 


Henry o ia acum spre bucătărie, înaintând pe coridor cu o 
mână întinsă în față, căutând prin aer obstacole sau lucruri 
aflate nelalocul lor. Nu se aude niciun sunet în afară de 
şoapta aerului condiționat, zumzetul frigiderului, pocănitul 
tocurilor sale pe scândurile podelei... 

„ŞI un suspin. 

Un suspin de iubire. 

Henry rămâne locului o clipă, apoi se întoarce precaut. E 
oare aroma dulce puţin mai puternică acum, îndeosebi cum 
stă întors cu fața spre camera de zi şi uşa de la intrare? Crede 
că da. Şi nu e miros de flori; nu are rost să se păcălească în 
felul ăsta. Ca întotdeauna, nasul ştie. E aroma parfumului My 
Sin. 

— Rhoda? spune, apoi mai încet: Ciocârlie? 

Niciun răspuns. Sigur că nu. Are doar nişte tremurici, atâta 
tot; e speriat din cale-afară, şi de ce nu? 

— Pentru că eu sunt şeicul, iubire, zice Henry. Şeicul, 
şarmul, şocul. 

Niciun miros. Niciun suspin sexy. Şi totuşi e obsedat de 
ideea că soția sa se află din nou în camera de zi, că a stat 
acolo înfăşurată în lințoliul parfumat cu care a fost 
înmormântată, privindu-l în tăcere cum a intrat în casă şi-a 
trecut orbeşte prin fața ei. Ciocârlia lui, întoarsă de la Noggin 
Mound Cemetery pentru o scurtă vizită. Poate să asculte 
ultimul CD al Slobberbone. 

— Termină, zice el încet. Termină, tăntălăule. 

Intră în bucătăria mare şi bine organizată. Când trece 
pragul, apasă un buton de pe panoul de acolo fără să-şi dea 
seama. Vocea doamnei Morton se aude din difuzoarele din 
tavan, care sunt atât de performante, încât pare că ea s-ar 
afla în cameră. 

„A trecut Jack Sawyer pe aici şi v-a mai lăsat o casetă pe 
care vrea s-o ascultați. A spus că este... ştiţi, omul ăla. Omul 
ăla rău.” 

— Om rău, chiar aşa, murmură Henry, deschizând 
frigiderul şi bucurându-se de pala de aer rece. Duce mâna fără 


greş la cele trei cutii de Kingsland Lager de pe uşă. Ceaiul să 
rămână pentru altă dată. 

„Ambele casete sunt în studioul dumneavoastră, lungă 
tabloul de sunet. De asemenea, Jack vrea să-l sunați pe 
mobil.” Vocea doamnei Morton adoptă un vag ton dojenitor. 
„Dacă veţi vorbi cu el, sper să-i spuneţi să fie cu băgare de 
seamă. Şi fiți şi dumneavoastră cu băgare de seamă.” O 
pauză. „De asemenea, nu uitaţi să mâncaţi de cina. E totul 
pregătit. Al doilea raft din frigider, în stânga.” 

— Bla, bla, bla, face Henry, dar zâmbeşte când deschide 
berea. 

Se duce la telefon şi formează numărul lui Jack. 


Pe scaunul Dodge Ram-ului parcat în fața casei de la 
Nailhotise Row nr. 1, telefonul mobil al lui Jack prinde viaţă. 
De data asta nu e nimeni în cabină să fie sâcâit de firavul, dar 
pătrunzătorul lui ţârâit. 


— Abonatul nostru pe care încercaţi să-l contactaţi nu 
răspunde. Vă rugăm să reveniți. 

Henry închide, se întoarce la uşă şi mai apasă un buton de 
pe panou. Vocile care anunţă ora şi temperatura sunt toate 
versiuni ale propriei sale voci, însă el le-a programat în sistem 
aleatoriu, aşa încât niciodată nu ştie care-i va vorbi. De data 
aceasta e şobolanul de Wisconsin, care ţipă ca nebunul în 
tăcerea însorită şi aer-condiționată a casei, care nicicând n-a 
părut mai departe de oraş ca astăzi: 

— Ora patru douăzeci şi doi după-amiaza! Afară e-o 
temperatură de douăzeci şi opt de grade! Ce naiba-ţi pasă? Ce 
naiba-i pasă oricui? Mestec-o, înghite-o, ud-o bine, că 
Oricuuum... 

„„toată iese prin acelaşi loc. Corect. Henry apasă din nou 
butonul, întrerupând strigătul care l-a făcut celebru pe 
şobolan. Cum de s-a făcut atât de târziu aşa repede? Doamne, 
nu mai înainte era la prânz? în aceeaşi ordine de idei, nu mai- 
nainte era tânăr, avea douăzeci de ani şi era aşa plin de viață 
că-i ieşea efectiv pe urechi? Cum... 


Suspinul acela se aude din nou, deviindu-l de la 
autoironicul flux al gândurilor. Un suspin? Adevărat? Mai 
degrabă  compresorul aparatului de aer condiționat, 
decuplându-se. Asta îşi poate spune lui, în orice caz. 

Asta îşi poate spune lui dacă vrea. 

— E cineva aici? întreabă. 

În voce i se simte un tremur pe care-l urăşte, nesiguranța 
decrepită a unui bătrân. 

— E cineva în casă cu mine? 

Preţ de-o secundă îngrozitoare, e aproape convins că cineva 
îi va răspunde. Asta nu se întâmplă - sigur că nu se întâmplă - 
şi termină jumătate de cutie de bere din trei înghiţituri lungi. 
Se hotărăşte să se ducă înapoi în camera de zi şi să citească o 
vreme. Poate c-o să sune Jack. Poate că o să-şi recapete puţin 
controlul odată ce va avea puţin alcool în organism. 

Şi poate că lumea se va sfârşi în următoarele cinci minute, 
îşi spune. În felul ăsta, nu va trebui niciodată să asculți vocea 
de pe casetele alea afurisite care te aşteaptă în studio. 
Casetele alea afurisite care zac acolo pe tabloul de sunet ca 
nişte bombe neexplodate. 

Henry străbate încet holul înapoi spre camera de zi cu o 
mână întinsă în față, spunându-şi că nu-i e frică, nu-i este 
câtuşi de puţin frică să atingă fața moartă a soției sale. 


Jack Sawyer a văzut multe la viaţa lui, a călătorit în locuri 
de unde nu poți închiria maşini de la Avis şi unde apa are gust 
de vin, dar n-a dat niciodată peste ceva care să semene cu 
piciorul lui Mouse Baumann. Sau, mai degrabă, cu 
pestilențialul, apocalipticul spectacol horror care a fost 
piciorul lui Mouse Baumann. Primul impuls al lui Jack odată 
ce şi-a recăpătat iluzia unui control este să-l ia la rost pe Doc 
fiindcă i-a dat lui Mouse pantalonii jos. Lui Jack, gândul îi 
zboară încontinuu la cârnaţi şi la cum mațţul îi forțează să-şi 
păstreze forma chiar şi după ce tigaia sfârâie pe-un arzător 
roşu de căldură. Asta-i o comparație fără-ndoială prostească, 
extrem de prostească, însă mintea omenească aflată sub 
presiune face glume tare ciudate. 


Se mai vede forma unui picior - oarecum -, însă carnea s-a 
desprins de pe os. Pielea a dispărut aproape cu desăvârşire, 
topindu-se într-o substanță vâscoasă care seamănă cu un 
amestec de lapte şi untură. Reţeaua de muşchi de sub ceea ce- 
a mai rămas din piele e lărgită şi suferă aceeaşi metamorfoză 
cataclismică. Piciorul infectat se află într-un soi de mişcare 
haotică în vreme ce solidul devine lichid şi lichidul sfârâie fără 
încetare arzând canapeaua pe care Mouse stă întins. Pe lângă 
aproape insuportabila odoare de putreziciune, Jack simte şi- 
un miros de haine pârlite şi de stofă topită. 

La capătul acestei mase în descompunere e o labă care, 
surprinzător, pare neafectată. Dacă aş vrea, aş putea-o smulge 
de acolo... exact ca un dovlecel de pe lujer. Gândul acesta îl 
loveşte şi mai puternic decât vederea piciorului şi, pentru un 
moment, Jack nu poate decât să lase capul în pământ, icnind 
şi încercând să nu vomite pe pieptul cămăşii. 

Ceea ce probabil că-l salvează este o mână care i se aşază 
pe spate. E Beezer, care încearcă să-i dea tot confortul de care 
e în stare. Şi-a pierdut complet obişnuita roşeață din obraji. 
Arată ca un motociclist întors din mormânt în cine ştie ce 
legendă urbană. 

— Vezi? întreabă Doc şi vocea lui pare să vină de la mare 
depărtare. Asta nu-i varicelă, prietene, deşi la început aşa a 
arătat. Au început deja să-i apară pete roşii pe piciorul 
stâng... pe burtă... şi boaşe. Cam aşa arăta pielea în jurul 
muşcăturii când l-am adus aici, doar puţin înroşită şi 
umflată. Mi-am zis: „Căcat, nu-i mare brânză. Îl dau cu nişte 
Zithromax şi până deseară o să-şi revină.” Ei, uite la ce-a 
ajutat Zithro-ul ăla. Uite la ce-a ajutat orice am încercat. Arde 
canapeaua şi cred că, după ce termină cu ea, o să ardă şi 
podeaua.  Porcăria asta-i înfometată. Deci a meritat, 
Hollywood? Se pare că numai tu şi Mouse ştiţi răspunsul la 
întrebarea asta. 

— EL încă mai ştie unde e casa, zice Beezer. Eu, unul, n-am 
nici-o idee, deşi tocmai am venit de acolo. Tu-ţi aminteşti, 
Doc? 

Doc clatină din cap. 


— Dar Mouse... el ştie. 

— Susie, iubito, i se adresează Doc lui Bear Girl. Mai adu o 
pătură, bine? Asta-i aproape complet arsă. 

Bear Girl se execută fără să cârtească. Jack se ridică în 
picioare, îşi simte picioarele moi, dar reuşeşte totuşi să se țină 
pe ele. 

— Protejează-l de lumină, îi spune lui Doc. Mă duc în 
bucătărie. Dacă nu beau ceva, crap. 


Jack bea direct de la robinet, înghițind până când o săgeată 
i se instalează în mijlocul frunții şi el râgâie ca un porc. Apoi 
rămâne acolo, uitându-se afară în curtea din spatele casei lui 
Beezer şi Bear Girl. În spaţiul acela năpădit de buruieni a fost 
instalat un leagăn. Deşi îl doare imaginea aceea, Jack nu-şi 
fereşte privirea. După oroarea nebunească a piciorului lui 
Mouse, pare important să-şi aducă aminte că a venit aici 
dintr-un motiv bine întemeiat. Dacă asta-l doare, cu atât mai 
bine. 

Soarele, devenind acum auriu în vreme ce coboară încet 
spre Mississippi, îi străluceşte în ochi. Timpul se pare că n-a 
stat în loc. Nu în afara acestei case, cel puţin. Dimpotrivă, pe 
Nailhouse Row timpul pare să-şi fi grăbit curgerea. E bântuit 
de ideea că venirea sa aici a fost la fel de inutilă ca şi ocolul pe 
la casa lui Henry; e chinuit de gândul că domnul Munşun şi 
şeful lui, abbalah, îl fac să se învârtă aiurea ca o jucărie cu 
cheiță cât timp ei îşi văd de treabă. Ar putea urmări semnalul 
care, în capul său, îi indică drumul către Casa întunericului 
şi-atunci de ce nu urcă pur şi simplu în maşină şi a-o face? 

Parfumul pe care-l simte nu este al defunctei sale soții. 

Ce înseamnă asta? De ce ideea că cineva simte miros de 
parfum îl agită aşa tare şi-l sperie? 

Beezer bate în uşa de la bucătărie, făcându-l să tresară. 
Ochii lui Jack cad peste un peretar pus deasupra mesei. În loc 
de DUMNEZEU SĂ NE BINECUVÂNTEZE CASA, pe acesta 
scrie HEAVY METAL THUNDER. Cu un HARLEY-DAVIDSON 
grijuliu brodat dedesubt. 

— Vino înapoi, omule, zice Beez. Şi-a revenit. 


Henry se află pe o potecă în pădure - sau poate e-un 
drumeag - şi ceva e în spatele lui. De fiecare dată când se 
întoarce să vadă - în visul acesta are vedere, însă asta nu e-o 
binecuvântare - acel ceva creşte şi prinde formă. Pare să fie un 
bărbat în haine de seară, însă bărbatul este alungit înfiorător, 
cu dinți ascuțiți care se ițesc peste buza de jos, roşie şi 
zâmbitoare. Şi pare - e oare posibil? - să aibă un singur ochi. 

Prima dată când Henry se uită înapoi, silueta nu e decât o 
pâclă lăptoasă printre copaci. Data următoare desluşeşte 
faldurile negre ale hainei sale şi-o pată roşie plutitoare care ar 
putea fi o cravată sau o lavalieră. În față se află bârlogul 
arătării, o gaură puturoasă care doar întâmplător arată ca o 
casă. Prezenţa ei face capul lui Henry să zumzăie. În loc de 
pin, pădurea care-l înconjoară miroase puternic a parfum 
dulce: My Sin. 

Mă mână, îşi spune cu spaimă. Orice ar fi arătarea aia din 
spate, mă mână ca pe-un mânz spre abator. 

Se gândeşte să părăsească drumeagul în stânga sau în 
dreapta, să se folosească de miraculoasa redobândire a vederii 
pentru a fugi prin pădure. Numai că şi acolo sunt unele 
lucruri. Contururi întunecate şi plutitoare ca nişte fuioare de 
funingine. Aproape c-o vede pe cea mai apropiată. E-un soi de 
câine gigantic cu o limbă lungă şi roşie aidoma cravatei şi 
ochilor holbațţi ai apariţiei. 

Nu-lpot lăsa să mă ducă la casă, îşi spune. Trebuie să scap 
înainte să mă ducă acolo... dar cum? Cum? 

Soluţia i se arată în toată simplitatea ei. Tot ce trebuie să 
facă e să se trezească. Pentru că ăsta e un vis. Ăsta e doar... 

— E-un vis! strigă vocea şi sare înainte. Nu umblă, ci stă, 
stă în propriu-i fotoliu şi nu peste mult timp o să-şi ude 
pantalonii pentru că a adormit cu o cutie de Kingsland Lager 
aşezată în echilibru între picioare şi... 

Dar nu se varsă nimic, pentru că nu există nici-o cutie de 
bere. Pipăie precaut în dreapta şi mda, acolo e, pe masă lângă 
carte, o ediție în Braille a Răsfrângerilor într-un ochi de aurs*. 


Probabil că a pus-o acolo înainte să adoarmă şi să aibă 
coşmarul acela oribil. 

Numai că Henry e cât se poate de sigur că nu a făcut un 
asemenea lucru. Ţinea cartea, iar berea era aşezată între 
picioare, aşa încât să aibă mâinile libere pentru a atinge 
punctuleţele care alcătuiau povestea. Ceva foarte prevăzător 
luase deopotrivă cartea şi cutia după ce el capitulase şi le 
pusese pe masă. Ceva care mirosea a parfum My Sin. Aerul e 
impregnat de parfum. Henry inspiră lung şi încet cu nările 
ridicate şi gura uşor închisă. 

— Nu, spune el, vorbind foarte clar. Simt miros de flori... şi 
şampon pentru covor... şi ceapa prăjită de aseară. Foarte vag, 
dar încă prezent. Nasul ştie. 

Adevărat. Pentru că mirosul fusese prezent. Acum a 
dispărut pentru că a dispărut ea, dar se va întoarce. Şi, brusc, 
el îşi doreşte să se întoarcă. Dacă e speriat, în mod cert e 
speriat de necunoscut, nu? Doar de asta şi de nimic altceva. 
Nu vrea să fie singur aici, să nu-i ţină companie decât 
amintirea visului ăluia revoltător. 

Şi casetele. 

Trebuie să asculte casetele. I-a promis lui Jack. 

Se ridică pe picioarele nesigure şi se duce la panoul de 
control din camera de zi. De data aceasta e întâmpinat de 
vocea lui Henry Shake, un individ placid cum nu s-a mai 
văzut pe lume. 

— Sal'tare vouă, pisoiaşi şi pisoiaşe, la semnalul următor va 
fi ora şapte şi paisprezece după-amiaza, după cum ne 
informează un ceas Bulova. Afară se înregistrează o 
temperatură răcoroasă de douăzeci şi patru de grade, iar aici 
în Sala de Bal închipuită sunt exact douăzeci şi unu de grade. 
Aşa că ce-ar fi să laşi totul baltă, să-ţi iei iubita şi să dați 
naştere unui strop de magie? 

Şapte şi paisprezece? Când s-a întâmplat ultima dată să 
doarmă în timpul zilei aproape trei ore? Şi, mai mult, când a 
avut ultima dată un vis în care să poată vedea? Răspunsul la 
cea de-a două întrebare, din câte-şi aduce el aminte, e 
niciodată. 


Unde era drumeagul acela? 

Ce era arătarea din spatele lui? 

Ce era locul dinaintea lui? 

— Nu contează, rosteşte Henry în camera goală - dacă este 
într-adevăr goală. A fost un vis, atâta tot. Casetele, pe de altă 
parte... 

Nu vrea să le asculte, niciodată în viață n-a vrut mai puţin 
să asculte ceva (poate doar cu excepția celor de la Chicago 
cântând Does Anybody Really Know What Time It is?), dar 
trebuie s-o facă. Dacă asta ar putea salva viața lui Ty 
Marshall sau măcar a unui alt copil, trebuie s-o facă. 

Încet, atent la fiecare pas, Henry Leyden se îndreaptă 
orbeşte spre studio, unde două casete îl aşteaptă pe tabloul de 
sunet. 


— În Rai nu există bere, fredonează Mouse pe-o voce 
tărăgănată, atonă. 

Obrajii lui sunt acoperiți acum de pete roşii urâte, iar nasul 
pare să i se lase într-o parte pe față, ca un atol după un 
cutremur submarin. 

— Din cauza asta o bem aici. lar când... vom pleca... de 
aici... prietenii noştri vor bea toată berea. 

O ţine aşa deja de câteva ore: perle de filozofie, instrucțiuni 
pentru începătorii într-ale fermentării berii, frânturi de 
cântece. Lumina care pătrunde prin păturile care acoperă 
geamurile a scăzut apreciabil. 

Mouse face o pauză, cu ochii închişi. Apoi mai începe un 
cântecel. 

— O sută de sticle de bere sau mai bine, o sută de sticle de 
bere... dacă una dintre ele-ar fi s-ajungă la mine... 

— Trebuie să plec, spune Jack. 

A rămas acolo cât de mult a putut, convins că Mouse îi va 
oferi vreo informaţie, dar acum nu mai poate aştepta. Undeva, 
Ty Marshall îl aşteaptă pe el. 

— Stai aşa, zice Doc. 

Scormoneşte în geanta sa şi scoate o seringă cu ac 
hipodermic. O ridică în semiîntuneric şi loveşte sticla ei cu 


unghia. 

— Ce-i aia? 

Doc le oferă lui Jack şi Beezer un zâmbet scurt, sumbru. 

— Amfetamina, zice el şi-o injectează în braţul lui Mouse. 

Pentru un minut nu se întâmplă nimic. Apoi, când Jack 
deschide gura să le spună că trebuie să plece, ochii lui Mouse 
se deschid brusc, larg. Acum sunt în întregime roşii - un roşu- 
intens, sângeriu. Şi totuşi, când ei se întorc în direcţia lui, 
Jack ştie că Mouse îl vede. Poate că-l vede cu adevărat pentru 
prima dată de când a ajuns el acolo. 

Bear Girl fuge din cameră, lăsând în urmă o dâră de cuvinte 
evanescente: 

— Nu mai vreau nu mai vreau nu mai vreau... 

— Futu-i, zice Mouse pe-o voce răguşită. Futu-i, îs futut. 
Nu-i aşa? Beezer atinge scurt, dar cu blândeţe creştetul 
prietenului său. 

— Da, omule. Cred că eşti. Ne poţi ajuta? 

— M-a muşcat o dată. Doar o dată şi acum... acum... 
Hidoasa lui privire roşie se întoarce spre Doc. 

— Abia te văd. Ochii ăştia futuți se duc pe copcă. 

— O să te stingi, spune Doc. N-am de gând să te mint, 
omule. 

— Nu încă, zice Mouse. Dă-mi ceva pe care să scriu. Pe care 
să desenez o hartă. Repede. Nu ştiu ce injecție mi-ai făcut, 
Doc, da' chestia aia pe care am luat-o de la câine e mai 
puternică. N-o să rămân mult timp lucid. Repede! 

Beezer dibuie la piciorul canapelei şi găseşte un roman în 
ediție de masă cu coperte mari. Dată viind seriozitatea cărților 
din bibliotecă, lui Jack aproape că-i vine să râdă - cartea se 
numeşte Cele 7 obiceiuri ale oamenilor foarte eficienţi. Beezer 
rupe coperta din spate şi i-o dă lui Mouse cu partea albă în 
sus. 

— Creion, cârâie Mouse. Repede. Am totul în minte, omule. 
Am totul... aici sus. 

Îşi atinge fruntea. O bucată de piele cât un bănuţ se scurge 
la atingerea sa. Mouse o şterge de pătură ca şi când ar fi un 
muc scos din nas. 


Din buzunarul vestei sale, Beezer scoate un ciot de creion 
ronțăit. Mouse îl ia şi face o încercare jalnică de-a zâmbi. 
Mâzga neagră care i se scurge de la colțurile ochilor a 
continuat să se adune şi acum îi stă pe obraji ca nişte pete de 
jeleu întărit. Tot mâzgă îi iese şi prin porii de pe frunte, în 
punctulețe care-i amintesc lui Jack de cărțile în Braille ale lui 
Henry. Când Mouse, concentrat, se muşcă de buza de jos, 
carnea fragedă se despică imediat. Sângele începe să i se 
scurgă în barbă. Jack bănuieşte că mirosul de carne stricată e 
încă prezent, însă Beezer avusese dreptate: s-a obişnuit cu el. 

Mouse întoarce coperta de-a lungul, apoi desenează o serie 
de bucle rapide. 

— Uite-aci, îi zice lui Jack. Asta-i Mississippi, da? 

— Da, spune Jack. 

Când se apleacă, începe să simtă din nou mirosul. De- 
aproape nu e nici măcar o putoare; e-o miasmă care încearcă 
să i se furişeze pe gât în jos. Însă Jack nu se îndepărtează. Ştie 
ce greu îi este lui Mouse. Cel mai neînsemnat lucru pe care-l 
poate face este să-şi joace rolul. 

— Ăsta-i centrul oraşului: hotelul Nelson, Lucky's Tavern, 
cinematograful Agincourt, Taproom... aici Chase Street intră 
în Lyall Road, apoi Autostrada 35... aici e Libertyville... VFW... 
Goltz's... a, Hristoase... 

Mouse începe să se zvârcolească pe canapea. Băşicile de pe 
față şi partea superioară a corpului se sparg şi conţinutul lor 
începe să curgă. El strigă de durere. Mâna în care nu ţine 
creionul se duce la față şi-o loveşte zadarnic. 

Atunci, ceva se face auzit în Jack - vorbeşte pe-o voce 
sclipitoare, imperativă pe care şi-o aminteşte din vremea în 
care călătorea, cu atâţia ani în urmă. Presupune că este vocea 
Talismanului ori a cat mai rămăsese din el în mintea şi în 
sufletul său. 

Nu vrea ca el să vorbească, încearcă să-l omoare înainte să 
apuce să vorbească, e-n mâzga neagră, poate că este măâzga 
neagră, trebuie să scapi de ea... 

Unele lucruri nu pot fi făcute fără amestecul ipocrit al 
minții, când treaba e murdară, instinctul e deseori mai de 


nădejde. Aşadar, fără să gândească întinde Jack mâna, apucă 
între degete mucilagiile negre care se scurg din ochii lui Mouse 
şi trage. La început, materia doar se întinde, de parcă ar fi fost 
făcută din cauciuc. În acelaşi timp, Tack o simte cum i se 
răsuceşte în strânsoare, încercând poate să-l ciupească sau 
să-l muşte. Apoi cedează cu un zbârnâit. Cu un strigăt, Jack 
aruncă la podea materia neagră, fremătătoare. 

Mâzga încearcă să alunece sub canapea - Jack vede asta 
chiar în vreme ce-şi şterge mâinile pe cămaşă, scos din minți 
de scârbă. Doc îşi aruncă geanta pe o bucată din materia 
aceea şi Beezer o striveşte pe cealaltă cu tocul unui bocanc de 
motociclist. Se aude un ţiuit. 

— Ce dracu-i căcatu' ăla? întreabă Doc. Vocea lui, de obicei 
hârşâită, a crescut la un ton aproape de falsetto. Ce dracu... 

— Nu e din lumea noastră, zice Jack, şi nu are importanţă. 
Uitaţi-vă la el! Uitaţi-vă la Mouse! 

Roşeaţa din ochii lui Mouse a dispărut; pentru moment 
arată aproape normal. Cu certitudine îi vede pe ei, şi pare să 
nu mai aibă durere. 

— Mersi, zice, scoțând aerul din plămâni. Mi-aş dori să-l 
poţi elimina complet, dar simt deja cum se reformează. Fii 
atent. 

— Sunt numai urechi, zice Jack. 

— Ai face bine, replică Mouse. Crezi că ştii. Crezi că poți 
găsi locul din nou, chiar dacă ei doi nu pot, şi poate că aşa 
este, dar poate că nu ştii atât de multe câte crezi că... a, futu-i. 

De undeva de sub pătură se aude o explozie slabă când ceva 
cedează. Pe fața lui Mouse şiroieşte sudoarea, amestecându-se 
cu otrava neagră care-i iese prin pori, dându-i bărbii sale un 
ton cenuşiu umed şi murdar. Ridică ochii spre Jack, iar Jack 
vede cum roşeața reîncepe să-i acopere. 

— Asta-i de căcat, gâfâie Mouse. Nu m-am gândit niciodată 
că o s-o sfârşesc aşa. Uite-aci, Hollywood... 

Muribundul desenează un dreptunghi mic pe harta sumar 
schițată. 

— Ăsta... 

— Ed's Eats, unde am găsit-o pe Irma, zice Jack. Ştiu. 


— Bine, şopteşte Mouse. Bun. Acum uite... pe cealaltă 
parte... partea cu Schubert şi Gale... şi spre vest... 

Mouse trasează o linie care, de la Autostrada 35, o ia spre 
nord. Face cerculețe de-o parte şi de alta a ei. Jack le 
interpretează ca fiind copaci. Apoi, la începutul liniei, ca o 
poartă: TRECEREA INTERZISĂ. 

— Mda, intervine Doc. Acolo era, sigur. Casa întunericului. 

Mouse nu bagă de seamă. Privirea sa tot slabă e aţintită 
doar spre Jack. 

— Ascultă-mă, polițistule. Mă asculți? 

— Da. 

— Hristoase, ar fi bine să fie aşa, îi spune Mouse. 


Cum se întâmplă mereu, munca îl acaparează pe Henry, îl 
absoarbe, îl duce departe. Plictiseala şi durerea n-au reuşit 
niciodată să se opună acestei vechi pasiuni pentru sunet şi 
rumori. Din câte se pare, nici teama n-o poate învinge. 
Momentul cel mai greu nu e să asculte casetele, ci să-şi adune 
curajul pentru a o pune pe prima în aparatul TEAC uriaş. În 
acea clipă de ezitare e convins că simte parfumul soţiei sale 
până şi-n spaţiul izolat fonic şi cu aer filtrat al studioului. În 
acel moment de ezitare e absolut convins că nu este singur, că 
cineva (sau ceva) stă chiar în fața uşii studioului, uitându-se 
la el prin panoul de sticlă din jumătatea ei de sus. Şi acesta 
este, de fapt, adevărul adevărat. Binecuvântaţi cu darul 
vederii cum suntem, noi putem vedea ceea ce Henry nu poate. 
Am vrea să-i spunem ce se află acolo, să încuie uşa studioului, 
pentru numele lui Dumnezeu, s-o încuie acum, dar nu putem 
decât să privim. 

Henry întinde mâna după butonul PLAY. Apoi degetul său 
îşi schimbă traseul şi apasă în schimb butonul interfonului. 

— Hei, e cineva acolo? 

Silueta care stă în camera lui de zi şi se uită la el aşa cum 
s-ar uita cineva la singurul peşte dintr-un acvariu, nu scoate 
niciun sunet. Cat a mai rămas din strălucirea soarelui e acum 
în cealaltă parte a casei şi camera de zi este acum destul de 
întunecată, Henry având fireasca înclinaţie de-a uita să 


aprindă becurile. Amuzanţii papuci de casă sub formă de 
albină ai lui Elmer Jesperson (nu că ne-ar amuza cine ştie cât 
în împrejurările de față) sunt cam singurele lucruri deschise la 
culoare de acolo. 

— Hei! E cineva? 

Silueta care se uită prin sticla uşii de la studio rânjeşte. 
Într-o mână ţine foarfecă de tuns gardul viu pe care a luat-o 
din garajul lui Henry. 

— Ultima şansă, zice Henry şi când tot nu primeşte un 
răspuns, devine şobolanul de Wisconsin, țipând în interfon, 
încercând să îndemne persoana care se află acolo să se dea de 
gol:  Haide-acu,  scumpule,  haide-acu', cretinu' dracului, 
vorbeşte cu şobo! 

Silueta care se uită la Henry dă înapoi - aşa cum dă înapoi 
un şarpe când prada lui simulează un atac -, dar nu scoate 
niciun sunet. Dintre dinții rânjiți iese o limbă bătrână şi 
uscată, fluturând în batjocură. Creatura s-a jucat cu 
parfumul pe care doamna Morton nu s-a îndurat încă să-l ia 
din masa de toaletă a Rhodei Leyden şi acum emană un 
puternic iz de My Sin. 

Henry decide că e doar rodul imaginaţiei sale - ai, ce 
greşeală, i-ar spune Morris Rosen dacă ar fi aici - şi apasă 
PLAY cu vârful degetului. 

Aude o tuse ca de dregere a vocii, apoi Arnold Hrabowski se 
prezintă. Pescarul îl întrerupe: Salut, cur belit. 

Henry derulează banda înapoi, ascultă din nou: Salut, cur 
belit. Derulează şi ascultă încă o dată: Salut, cur belit. Da, a 
mai auzit vocea asta. E sigur. Dar unde? Răspunsul va veni, 
răspunsurile de genul ăsta vin întotdeauna - într-un târziu - 
şi jumătate din plăcere e să ajungă la ele. Henry ascultă, 
răpit. Degetele sale dansează înainte şi înapoi peste butoanele 
casetofonului precum cele ale unui pianist peste clapele unui 
Steinway. Senzaţia că este privit îl părăseşte, cu toate că 
silueta de după uşa studioului - arătarea cu pantofi-albină şi 
cu foarfecă de grădinărit în mână - nici nu se clinteşte. 
Zâmbetul i-a dispărut intru câtva. Pe fața-i îmbătrânită i-a 
apărut o expresie mohorâtă, în care se citeşte şi confuzie şi, 


poate, prima urmă vagă de teamă. Bătrânului monstru nu-i 
place că peştele orb din acvariu a pus stăpânire pe vocea lui. 
Sigur că asta nu are importanţă; poate că e chiar distractiv, 
dar dacă e aşa, cel care se distrează este domnul Munşun, nu 
el. Voi aveți o urgență. Nu eu. Voi. 

— Nu eu, voi, spune Henry. 

Imitaţia e atât de reuşită că e de speriat. 

— Pun puţină sauerkraut în salată, mein prieten, ja? 

Cel mai groaznic coşmar al tău... cel mai groaznic coşmar. 

Abbalah. 

Sunt Pescarul. 

Henry ascultă, concentrat la maximum. Lasă caseta să 
meargă o vreme, apoi ascultă aceeaşi bucată de patru ori: 
Linge-mi  scrotu, maimuţă... linge-mi scrotu, maimuță... 
maimuță... maimuță... 

Nu, nu maimuţă. Vocea spune de fapt maimucă. MAI-mucă. 

— Nu ştiu unde eşti acum, dar ai crescut în Chicago, 
murmură 


Henry. South Side. Şi... 

Căldură pe față. Dintr-odată îşi aminteşte căldură pe față. 
De ce oare, prieteni şi vecini? De ce oare, o, marilor înţelepţi? 
Nu eşti cu nimic mai bun decât o maimuță beată. Maimuţă 
beată. Maimuţă... 

— Maimuţă, zice Henry. Acum îşi masează tâmplele cu 
buricele degetelor. Maimuţă beată. MAl-mucă bii-ată. Cine-a 
spus asta? 

Ascultă caseta: Linge-mi scrotu', maimuţă. 

Ascultă amintirea: Nu eşti cu nimic mai bun decât o 
maimuță beată. 

Căldură pe față. 

Căldură? Lumină? 

Amândouă? 

Henry scoate caseta cu apelul la 911 şi-o pune în loc pe cea 
adusă de Jack astăzi. 

Salut, Judy. Astăzi eşti judy sau eşti Sophie? Abbalah îţi 
trimită calde salutări şi Gorg zice „Cra-cra-cra!” |Râset aspru, 
flegmatic| şi Ty te salută. Băieţelul tău se simte foarte singur... 

Când vocea îngrozită şi plânsă a lui Tyler Marshall răsună 
în difuzoare, Henry se crispează şi derulează înainte. 

Orr ză hie şiii mai muuulte crrrime. 

Accentul nemţesc e mult mai pronunțat acum, o parodie, o 
glumă, şniţi ist zergut, dar, cumva, din aceasta pricină e şi 
mai grăitor. Copiii or ză vie... zdrrrrânsi ca grrâu. Ca grrâu. 
Zdrrrânşi ca... 

— Strânşi ca o maimuţă beată, zice Henry. MAl-mucă. 
ZDR-ânşi. 

Cine eşti, nemernic ordinar? 

Înapoi la înregistrarea 911. 

Există bice-n iad şi lanţuri în şeol. Dar aproape că-i vice-n 
iad, aproape că-i lanzuri în şaiol. 

Vice. Lanzuri. MAl-mucă beată. Bii-ată. 

— Nu eşti cu nimic mai bun decât... începe Henry, apoi, 
dintr-odată, îşi aminteşte încă o replică. 

Lady Magowan's Nightmare. Asta-i una buna. 

Ce coşmar? Vice în iad? Lanzuri în şaiol? Mai-muci bete? 


— Dumnezeule, zice Henry încet. 0... Dumnezeule. Balul. 
Era la bal. 

Acum începe totul să se ordoneze. Ce proşti au fost! Au fost 
de o prostie criminală! Bicicleta băiatului... fusese chiar acolo. 
Chiar acolo, pentru numele lui Hristos! Au fost cu toţii orbi, să 
fie făcuți arbitri. 

— Dar era aşa bătrân, şopteşte Henry. Şi senil! Cum să 
ghicim că un asemenea om poate fi Pescarul? 

Întrebarea aceasta e urmată de altele. Dacă Pescarul e 
rezident la casa de bătrâni Maxton, unde Dumnezeu să-l fi 
putut ascunde pe Ty Marshall? Şi cum face nemernicul de se 
plimbă nestingherit prin French Landing? Are o maşină pe 
undeva? 

— Nu contează, murmură el. Nu acum, în orice caz. Cine 
este şi unde este? Iată lucrurile care contează. 

Căldura de pe fața lui - prima încercare a minții sale de-a 
localiza vocea Pescarului în timp şi spaţiu - fusese reflectorul, 
desigur, reflectorul lui Simfonic Stan, de rozul căpşunelor 
pârguite. Şi-o femeie, o bătrânică simpatică... 

Domnule Stan, iu-hu, domnule Stan? 

„„„Îl întrebase dacă ia cereri. Numai că, înainte ca Stan să 
apuce să răspundă, o voce la fel de plată şi de dură ca două 
pietre frecate una de cealaltă... 

Eu am fost primul aici, babo. 

„Îl întrerupsese. Plată... Şi dură... Şi cu acea vagă asprime 
germanică care amintea de South Side din Chicago, probabil a 
doua sau chiar a treia generaţie. Nu vost primul aici, însă acel 
v grăitor stătuse pitit după colț, nu-i aşa? A, da. 

— Mai-mucă, zice Henry, uitându-se drept în față. Uitându- 
se drept la Charles Burnside, dacă ar şti-o măcar. Biiată. 
Zădrrrrmşi. Hasta la vista... baby. 

La asta se reduce toată povestea? Un bătrân maniac care 
vorbea puţin ca Arnold Schwarzenegger? 

Cine era femeia? Dacă reuşeşte să-şi amintească numele ei, 
îl poate suna pe Jack... sau pe Dale, dacă Jack tot nu 
răspunde la telefon... şi să pună capăt urâtului vis al French 
Landingului. 


Lady Magowan's Nightmare. Asta-i una bună. 

— ”Nightmare”, spune Henry, după care îşi modifică vocea: 
„Nahht-mare.” 

Din nou, imitaţia e izbutită. Fără-ndoială, prea izbutită 
pentru gustul boşorogului care stă în fața uşii de la studio. 
Acum se încruntă urât şi face foarfecă de grădinărit să 
scrâşnească în fața sticlei. Cum poate orbul de acolo să-l imite 
atât bine? Nu-i a bună; e complet aiurea. Bătrânul monstru 
tânjeşte să-i taie lui Henry corzile vocale. Curând, îşi promite, 
curând o va face. 

Şi le va mânca. 

Şezând în scaunul rotativ, bătând agitat darabana cu 
degetele pe stejarul lucios din fața lui, Henry îşi aduce aminte 
scurta întâlnire de la podium. Asta fusese nu la mult timp 
după începerea Sărbătorii Căpşunelor. 

Spune-mi cum te cheamă şi ce ai vrea să asculți. 

Mă numesc Alice Weathers şi... Moonglow, vă rog. De Benny 
Goodman. 

— Alice Weathers, zice Henry. Asta era numele ei, iar dacă 
ea nu ştie numele tău, prietenul meu asasin, atunci eu sunt o 
maimuţă beată. 

Dă să se ridice şi-n clipa aceea cineva - ceva - începe să 
bată, foarte încet, în geamul de sticlă al uşii. 


Bear Girl s-a apropiat, aproape fără să vrea, şi acum ea, 
Jack, Doc şi Beez sunt strânşi în jurul sofalei. Mouse s-a 
afundat pe jumătate în ea. Arată ca o persoană care moare în 
chinuri groaznice în nisipuri mişcătoare. 

Ei bine, gândeşte Jack, nu-i nici urmă de nisipuri 
mişcătoare, însă el moare în chinuri groaznice. Nu încape 
îndoială în privința asta. 

— Ascultaţi, le spune Mouse. Mucilagiile negre au reînceput 
să i se formeze la colțurile ochilor. Mai rău, îi curg şi de la 
colțurile gurii. 

Mirosul de putreziciune e mai puternic ca niciodată, căci 
organele lui Mouse au început să renunţe la luptă. Jack e 
sincer uimit că au rezistat atât de mult. 


— Tu vorbeşte, spune Beezer. Noi ascultăm. 

Mouse se uită la Doc. 

— Când termin, dă-mi ce ai mai puternic. Drogul de calitate 
superioară. Înţeles? 

— Vrei să iei fața a ceea ce s-a înstăpânit pe tine. 

Mouse încuviințează din cap. 

— N-am nimic împotrivă, acceptă Doc. O să te stingi cu 
zâmbetul pe buze. 

— Mă-ndoiesc de asta, frate, dar o să-mi dau silința. 

Mouse îşi mută ochii înroşiți spre Beezer. 

— După ce-o să fie gata, înfăşoară-mă într-un cort din-ăla 
de nailon de care ai în garaj. Pune-mă în cadă. Pun pariu că 
până la miezul nopții o să-mi poţi da drumul pe scurgere-n jos 
ca... ca spuma de bere. Numai să ai grijă. Să nu atingi... ce 
rămâne din mine. 

Bear Girl izbucneşte în lacrimi. 

— Nu plânge, scumpo, zice Mouse. O să-i iau fața. Mi-a 
promis Doc. Beez? 

— Sunt aici, amice. 

— O să-mi ţii o scurtă ceremonie funerară. Bine? Citeşte o 
poezie€... aia a lui Auden... aia care-ţi făcea întotdeauna coaiele 
să îngheţe... 

— "Să nu citiți Biblia adliteram”S*, zice Beezer, plângând. 
S-a făcut, Mouse. 

— Pune să cânte ceva de Grateful Dead... Ripple, poate... şi 
ai grijă să ai destulă Kingsland în tine ca să-mi poţi 
binecuvânta trecerea în cealaltă lume. Îmi închipui că n-o să 
fie un mormânt pe care să te pişi, dar... descurcă-te cum poți 
mai bine. 

La asta, Jack râde. Nu se poate abţine. Şi de data asta e 
rândul lui să primească întreaga forță a ochilor purpurii ai lui 
Mouse. 

— Promite-mi c-o să aştepţi până mâine să te duci acolo, 
polițistule. 

— Mouse, nu-s sigur că pot face asta. 

— Trebe s-o faci. Dacă te duci în seara asta, nu de câinele 
ăla blestemat o să trebuiască să-ți faci griji... celelalte ființe 


din pădurea care împrejmuieşte casa... celelalte ființe... 

Ochii lui roşii se dau oribil peste cap. Mâzga neagră îi curge 
în barbă ca smoala. Apoi se forțează cumva să continue. 

— Celelalte ființe din pădure or să te mănânce ca pe-o 
bomboană. 

— Cred că riscul ăsta trebuie să mi-l asum, zice Jack, 
încruntându-se. E un băiețel undeva... 

— La loc sigur, şopteşte Mouse. 

Jack ridică din sprâncene, desigur dacă l-a auzit bine pe 
Mouse. Şi dacă ar fi aşa, poate avea încredere în ce a auzit? 
Mousse are în el o otravă puternică, malefică. Până acum i s-a 
putut opune, a putut să comunice în ciuda ei, dar... 

— E-n siguranță pentru puţin timp, spune Mouse. Nu de 
orice lucru... sunt lucruri care-l pot distruge, presupun... dar 
pentru moment e ferit de domnul Muson. Ăsta e numele lui? 
Muson? 

— Munşun, cred. De unde ştii? 

Mousse îi oferă lui Jack un zâmbet neînchipuit de sinistru. E 
zâmbetul unei sibile muribunde. Reuşeşte încă o dată să-şi 
atingă fruntea şi Jack observă cu groază că degetele omului se 
topesc acum unul în celălalt şi se înnegresc de la unghii în jos. 

— Am totul aici, omule. Ţi-am spus. Şi ascultă: e mai bine 
ca pe puşti să-l mănânce cine ştie ce gândac uriaş sau crab de 
piatră acolo... unde este... decât să mori tu încercând să-l 
salvezi. Dacă ţi se întâmplă asta, copilul va ajunge sigur în 
mâinile lui abbalah. Aşa spune... prietenul tău. 

— Ce prieten? întreabă Doc bănuitor. 

— Nu contează, răspunde Mouse. Hollywood ştie. Nu-i aşa, 
Hollywood? 

Jack încuviințează fără tragere de inimă. E vorba de Speedy, 
desigur. Sau Parkus, dacă preferați. 

— Aşteaptă până mâine, zice Mouse. La prânz, când soarele 
luminează cel mai tare în ambele lumi. Promite. 

La început, Jack nu poate spune nimic. E răvăşit, cuprins 
de ceva care pare a fi agonie. 

— Oricum, când o să ajungi înapoi pe Autostrada 35 o să fie 
întuneric aproape complet, zice Bear Girl încet. 


— Şi-s porcării nasoale în pădurea aia, de-acord, zice Doc. 
Fac ca Blair Witch Project să pară o joacă de copii. Nu cred că 
vrei să-ți încerci norocul pe întuneric. Asta doar dacă nu-ţi 
doreşti moartea. 

— Când terminați... şopteşte Mouse. Când terminați... dacă 
a mai rămas vreunul dintre voi în viață... ardeţi casa aia din 
temelii. Văgăuna aia. Mormântul ăla. Ardeţi-l din temelii, mă 
auziți? închideți uşa. 

— Mda, zice Beezer. Am auzit şi-am înțeles, amice. 

— Un ultim lucru, spune Mouse. Acum i se adresează direct 
lui Jack: Poate că vei reuşi să o găseşti... dar cred că eu am 
ceva de care mai ai nevoie. E-un cuvânt. E puternic pentru 
tine datorită unui lucru pe care... l-ai atins. Cândva, cu mult 
timp în urmă. Nu înţeleg partea asta, dar... 

— Nu face nimic, îi spune Jack. Eu o înțeleg. Care-i 
cuvântul, Mouse? 

Pentru o clipă, crede că Mouse, în cele din urmă, nu va 
apuca să i-l spună. Ceva e clar că se luptă să-l împiedice să 
rostească acel cuvânt, dar în lupta aceasta Mouse iese 
învingător. Este foarte probabil ultima sa victorie, crede Jack. 

— Dyamba, răspunde Mouse. Acuma tu, Hollywood. 
Spune-l. 

— D'yamba, repetă Jack şi, la piciorul canapelei, un rând de 
cărți grele ies de pe unul dintre rafturile încropite. Plutesc în 
lumina difuză... plutesc... plutesc... şi-apoi cad zgomotos la 
podea. 

Bear Girl scoate un țipăt scurt. 

— Să nu-l uiţi, zice Mouse. O să ai nevoie de el. 

— Cum? Cum o să am nevoie de el? Mouse clatină obosit 
din cap. 

— Nu... Ştiu. 

Beezer se întinde peste umărul lui Jack şi ia harta desenată 
de Mouse. 

— O să ne întâlnim cu toții mâine dimineaţă la Sand Bar, îi 
spune lui Jack. Vino acolo pe la unsprezece şi jumătate şi-o să 
pornim pe drumeagul ăla în jurul prânzului. Până atunci, o să 


țin eu asta. O poliţă de asigurare ca să fiu sigur că vom 
proceda cum zice Mouse. 

— Bine, spune Jack. 

Nu are nevoie de hartă pentru a găsi Casa întunericului a 
Grăsuliului Burnside, însă Mouse are perfectă dreptate: nu e 
genul de loc de care să te apropii noaptea. Urăşte să-l lase pe 
Ty Marshall în tărâmurile de foc - i se pare greşit într-un fel 
aproape de păcat - ar trebui să ţină minte că la mijloc sunt 
mai multe decât un băiețel pierdut. 

— Beezer, eşti sigur că vrei să te întorci acolo? 

— Nu, sigur că nu vreau asta, zice Beezer, aproape cu 
indignare. Dar ceva mi-a ucis fiica - fiica mea! - şi-a venit aici 
de acolo! Vrei să-mi spui că nu ştii dacă asta-i adevărat? 

Jack nu răspunde. Sigur că e adevărat. Şi sigur că vrea ca 
Doc şi Beez să fie cu el când va porni pe drumeagul spre Casa 
întunericului. Asta dacă se îndură să vină. 

D'yamba, îşi spune. Dyamba. Nu uita. 

Se întoarce spre canapea. 

— Mouse, vrei să... 

— Nu, zice Doc. Se pare că, totuşi, nu-i mai trebuie niciun 
drog. 

— Hă? 

Jack se uită năuc la uriaşul motociclist fabricant de bere. 
Se simte năuc. Năuc şi epuizat. 

— Nu-i mai bate decât ceasul de la mână, zice Doc, apoi 
începe să cânte. După o clipă, încep şi Beezer şi Bear Girl. 
Jack se îndepărtează de canapea, spunându-şi ceva straniu de 
asemănător cu ce şi-a spus Henry: Cum de s-a făcut atât de 
târziu atât de devreme? Cum naiba s-a întâmplat asta? 

— În Rai, nu există bere... din cauza asta o bem aici.... iar 
când... vom pleca... de aici... 

Jack străbate camera pe vârfuri. În cealaltă parte este un 
ceas de bar cu lumini Kingsland Premium Golden Pale Ale. 
Vechiul nostru prieten - care în sfârşit îşi arată anii până la 
ultimul şi şi-a pierdut mult din noroc - se uită la el cu 
neîncredere, neacceptând ceea ce spune până când nu-l 


compară cu ceasul său de la mână. Aproape opt. E aici de ore 
întregi. 

E aproape întuneric şi Pescarul e tot în libertate. Fără a mai 
pomeni de colegii lui de joacă din cealaltă lume. 

D'yamba, îşi spune din nou când deschide uşa. Şi, păşind în 
verandă şi închizând uşa în urma sa, vorbeşte cu voce tare şi 
cu totală sinceritate, întors spre cerul care întunecat: 

— Speedy, îmi vine să-ți sucesc gâtul. 


24 


D'yamba e-un cuvânt magic puternic şi luminos; 
ramificaţiile sale alcătuiesc o rețea care se întinde la infinit. 
Când Jack Sawyer îndepărtează otrava vie de la ochii lui 
Mouse, dyamba străluceşte prima oară în mintea 
muribundului şi mintea lui se deschide spre cunoaştere; de-a 
lungul firelor rețelei curge parte din forța lui luminoasă şi, 
curând, o fărâmă de dyamba ajunge la Henry Leyden. Pe 
drum, d'yamba o atinge pe Tansy Freneau, care, stând într-un 
colț la geam în Sand Bar, observă o tânără femeie frumoasă şi 
neclară prinzând formă în lumina din celălalt capăt al parcării 
şi-şi dă seama, cu o clipă înainte ca tânăra femeie să dispară, 
că i s-a oferit o scurtă viziune a persoanei care ar fi devenit 
Irma ei; şi-l atinge pe Dale Gilbertson, care, întorcându-se 
acasă de la secție, simte o profundă şi bruscă nevoie de 
prezența lui Jack Sawyer, o nevoie ca o durere de inimă, şi 
jură să rezolve cazul Pescarului împreună cu el, indiferent ce 
piedici ar apărea; dyamba întinde un filament spre Judy 
Marshall şi deschide o fereastră spre Lumea de Departe, unde 
Ty doarme într-o celulă de culoarea fierului, aşteptând 
salvarea şi încă în viață, înlăuntrul lui Charles Burnside, îl 
atinge pe adevăratul Pescar, domnul Munşun, cunoscut 
cândva ca Omul Luni, exact când încheieturile degetelor lui 
Burny lovesc în sticla uşii. Domnul Munşun simte un vag 
curent de aer rece intrându-i în piept ca un avertisment şi, la 
această violare, încremeneşte de furie şi ură; Charles 
Burnside, care nu ştie nimic despre dyamba şi nu poate s-o 


urască, preia sentimentele stăpânului său şi-şi aminteşte data 
când, în Chicago, un băiat pe care-l crezuse mort se târâse 
afară dintr-un sac de pânză şi-i mânjise bancheta din spate cu 
sânge. O urmă incriminantă de sânge, o substanță care 
continuase să-l sâcâie mult după ce-i spălase urmele vizibile. 
Dar Henry Leyden, cu care am început acest lanț de 
evenimente, nu simte nici uşurare şi nici furie; ceea ce-l atinge 
pe Henry este un fel de iluminare. 

Vizitele  Rhodei, înțelege el, au fost toate produsul 
singurătăţii sale. Singurul lucru pe care l-a auzit când urca 
scările era nesfârşitul dor după soţia sa. Iar ființa din cealaltă 
parte a uşii studioului este oribilul om de la Maxton's, care are 
de gând să-i facă lui Henry acelaşi lucru pe care l-a făcut celor 
trei copii. Cine altcineva ar apărea la ora asta şi ar bate la 
geamul studioului? Nu Dale, nici Jack şi, cu siguranţă, nu 
Elvena Morton. Oricine altcineva ar rămâne afară şi-ar suna 
la sonerie. 

Lui Henry nu-i ia mai mult de câteva secunde să-şi 
analizeze opțiunile şi să întocmească un plan schematic. Se 
crede deopotrivă mai rapid şi mai puternic decât Pescarul, 
care părea a fi om între optzeci şi cinci şi nouăzeci de ani, iar 
Pescarul nu ştie că dorita lui victimă îi cunoaşte identitatea. 
Pentru a profita de această situaţie, Henry trebuie să pară 
nedumerit, dar degajat, ca şi când ar fi doar curios cine este 
vizitatorul său. Şi odată ce va deschide uşa studioului, pe care 
din păcate a lăsat-o descuiată, va trebui să acționeze cu 
iuțeală şi hotărâre. 

Suntem oare în stare de asta? se întreabă Henry şi îşi 
răspunde: Am face bine să fim. 

Sunt aprinse becurile? Nu; pentru că se aştepta să fie 
singur, nu s-a deranjat cu şarada de-a le aprinde. Întrebarea 
devine, atunci: Cât de întuneric este afară? Poate că nu 
complet întuneric, îşi imaginează Henry - peste o oră, se va 
putea mişca prin casă absolut nevăzut şi să scape pe uşa din 
spate. Acum, şansele lui probabil că nu sunt mai bune de 
jumi-juma, dar soarele apune în spatele casei şi fiecare 


secundă pe care o poate amâna îi mai aduce o fărâmă de 
întuneric în camera de zi şi bucătărie. 

Au trecut poate două secunde de când silueta pitită a lovit 
cu degetele în geam şi Henry, care şi-a păstrat perfect 
stăpânirea unuia care n-a auzit sunetul făcut de vizitatorul 
său, nu mai poate trage de timp. Prefăcându-se rătăcit în 
gânduri, cu o mână prinde postamentul unui premiu greu de 
Excelenţă în Transmisii Radio primit in absentia de George 
Rathbun cu câţiva ani în urmă şi cu cealaltă ia dintr-o tavă 
puţin adâncă din faţa lui un briceag pe care un admirator i l-a 
lăsat odată la postul radio de la universitate ca tribut pentru 
şobolanul de Wisconsin. Henry foloseşte cuțitul ca să desfacă 
celofanul de pe carcasele de CD-uri şi, nu cu mult timp în 
urmă, căutând ceva de făcut cu mâinile, a învățat cum să-l 
ascută. Cu lama ascunsă, cuțitul seamănă cu un ciudat 
stilou plat. Două arme sunt de două ori mai bune decât una 
singură, crede el, mai ales dacă adversarul tău îşi imaginează 
că a doua armă e inofensivă. 

Acum s-au scurs patru secunde de când s-au auzit bătăile 
în uşa din stânga sa şi, fiecare în felul lui, deopotrivă Burny şi 
domnul Munşun au devenit considerabil mai neliniştiți. 
Domnul Munşun se crispează la ideea de dyamba care, cine 
ştie cum, a contaminat această altfel încântătoare scenă. 
Apariţia ei nu poate însemna decât un singur lucru, că o 
persoană pe care orbul o cunoaşte a reuşit să se apropie 
destul de mult de Casa întunericului încât să experimenteze 
otrăvurile ferocelui ei gardian. lar asta, la rândul ei, înseamnă 
că acum odiosul Jack Sawyer ştie fără-ndoială de existența 
Casei întunericului şi are de gând să-i spargă sistemele de 
apărare. A sosit timpul să-l distrugă pe orb şi să se întoarcă 
acasă. 

Burny simte doar un amestec incipient de ură şi-un 
sentiment surprinzător de asemănător cu teama radiind din 
stăpânul său. Burny e înfuriat de faptul că Henry Leyden s-a 
înstăpânit pe vocea lui, căci ştie că asta reprezintă o 
amenințare; chiar mai mult decât acest impuls de 
autoconservare, simte o dorință arzătoare pentru simpla, dar 


profunda plăcere a vărsării de sânge. După ce Henry va fi 
măcelărit, Charles Burnside îşi doreşte să mai pretindă o 
singură victimă înainte să zboare spre Casa întunericului şi 
să intre într-un tărâm pe care el îl numeşte şeol. 

Încheieturile mari şi deformate ale degetelor sale lovesc din 
nou în sticla uşii. 

Henry întoarce capul spre geam într-o perfectă imitație a 
surprinderii uşoare. 

— Mi s-apărut mie că e cineva acolo. Cine e?... Haide, 
vorbeşte. 

Apasă un buton şi vorbeşte în microfon: 

— Dacă spui ceva, să ştii că nu te aud. Dă-mi o secundă 
sau două ca să mă organizez aici şi ies imediat. 

Se întoarce din nou în față şi se apleacă deasupra mesei. 
Mâna sa stângă pare să atingă neatentă frumosul premiu; 
mâna dreaptă e ascunsă. Henry pare profund concentrat. De 
fapt, ascultă cu urechile mai ciulite ca niciodată. 

Aude mânerul uşii de la studio cum se roteşte în direcția 
acelor de ceasornic cu o lentoare încântătoare. Uşa se deschide 
cu o şoaptă cale de doi centimetri, patru, şase. Aroma florală 
de My Sin invadează studioul, părând să aştearnă un strat 
chimic subțire peste microfon, cutiile benzilor, toate butoanele 
şi ceafa voit expusă a lui Henry. 

Talpa a ceea ce par a fi papuci de casă foşneşte pe podea. 
Henry strânge mai tare mâinile pe arme şi aşteaptă acel sunet 
tare, grăitor, semnalul său. Mai aude un pas aproape surd, 
apoi încă unul, şi ştie că Pescarul a trecut în spatele lui. Are şi 
el o armă, ceva care străpunge negura de parfum cu mirosul 
unsuros al peluzelor şi netezimea uleiului de motor. Henry nu 
reuşeşte să-şi dea seama despre ce este vorba, însă mişcările 
aerului îi spun că e mai greu decât un cuţit. Până şi un orb 
vede asta. Stânjeneala cu care Pescarul face următorul pas îi 
sugerează lui Henry că bătrânul ţine arma cu ambele mâini. 

O imagine s-a format în mintea lui Henry, aceea a 
adversarului stând în spatele lui gata să lovească, iar acestei 
imagini îi adaugă acum mâini întinse, ridicate. Mâinile ţin un 
instrument care aduce cu foarfecă de grădinărit. Henry are 


armele lui, cea mai bună dintre acestea fiind elementul- 
surpriză, însă surpriza trebuie să fie bine sincronizată pentru 
a fi eficientă. De fapt, dacă Henry vrea să evite o moarte rapidă 
şi mizerabilă, sincronizarea sa trebuie să fie perfectă. Întinde 
şi mai mult gâtul peste masă şi aşteaptă semnalul. Calmul de 
care dă dovadă îl surprinde. 

Un om care stă neobservat în spatele unei victime aşezate în 
scaun şi ţine în mâini un obiect asemănător cu foarfecă de 
grădinărit sau o pereche grea de foarfeci normale, înainte să 
lovească, va pierde o secundă lungă pentru a-şi arcui spatele 
şi a ridica mâinile, pentru a obţine forța maximă. Când va 
ridica braţele şi-şi va arcui spatele, hainele i se vor mişca pe 
corp. Pânza se va freca de piele; un fel de material s-ar putea 
freca de un alt fel de material; o curea ar putea să pârâie. S-ar 
auzi şi o inspirație. O persoană normală ar auzi puţin sau 
nimic din aceste lucruri grăitoare, însă Henry Leyden le poate 
auzi pe toate. 

Apoi, în sfârşit le aude. Hainele se freacă de piele şi foşnesc 
una de cealaltă; aerul fâşâie în nările lui Burny. Pe dată, 
Henry îşi aruncă scaunul în spate şi, din aceeaşi mişcare, se 
roteşte şi, în vreme ce se ridică în picioare, aruncă trofeul spre 
atacator. Funcţionează! Simte forța loviturii scurgându-i-se pe 
braț în jos şi aude un icnet de şoc şi durere. Mirosul de My Sin 
îi umple nările. Scaunul îl loveşte în genunchi. Henry apasă 
butonul briceagului, simte lama lungă cum iese şi-o îndreaptă 
înainte. Cuţitul se înfige în carne. De la douăzeci de centimetri 
de fața sa se aude un strigăt de furie. Din nou, Henry loveşte 
cu trofeul în atacator, apoi smulge cuțitul şi-l înfige încă o 
dată. Braţe uscățive, se încolăcesc în jurul gâtului şi umerilor, 
umplându-l de scârbă, şi-o respirație urât mirositoare îi 
năpădeşte fața. 

Henry devine conştient că a fost rănit, căci o durere tăioasă 
la suprafaţă şi surdă în profunzime se face simțită în partea 
stângă a spatelui. Afurisita aia de foarfecă de grădinărit, îşi 
spune şi înfige din nou cuțitul. De data asta, înjunghie doar 
aerul. O mână aspră i se strânge pe cot şi o alta îl prinde de 
umăr. Mâinile îl trag în față şi, pentru a rămâne în picioare, el 


îşi sprijină genunchiul pe şezutul scaunului. Un nas lung îl 
loveşte peste puntea nasului şi-i strâmbă ochelarii. Ceea ce 
urmează îl umple de dezgust: două şiruri de dinți ca nişte 
cochilii rupte de moluşte îl apucă de obrazul stâng şi-i 
pătrund prin piele. Sângele i se revarsă pe față în jos. Şirurile 
de dinți se întâlnesc şi rup o bucată ovală din pielea lui Henry 
şi, dincolo de fulgerul alb de durere, care e incredibil, cu mult 
mai rea decât durerea de la spate, el îşi aude sângele 
împroşcând fața monstrului bătrân. Teama şi repulsia, 
împreună cu o cantitate uimitoare de adrenalină, îi dau forța 
să lovească în lături cu cuțitul în vreme ce se roteşte şi scapă 
din strânsoarea celuilalt. Lama ia contact cu o parte din 
corpul Pescarului - cu un braţ, crede el. 

Înainte să apuce să simte ceva (satisfacţie, poate), aude 
şuieratul foarfecii de grădinărit care taie aerul înainte să-l 
prindă de mâna în care ţine cuțitul. Se întâmplă aproape 
înainte ca el să priceapă ceva: lamele foarfecii îi pătrund prin 
piele, îi taie oasele şi-i retează ultimele două degete de la mâna 
dreaptă. 

După care, ca şi când foarfecă ar fi fost ultimul contact al 
Pescarului cu el, e liber. Găseşte cu piciorul marginea uşii, o 
dă în lături şi-şi împinge corpul prin spaţiul deschis. 
Aterizează pe-o podea atât de lipicioasă, încât picioarele îi 
alunecă atunci când încearcă să se ridice. E oare posibil ca tot 
acel sânge să fie al lui? 

Vocea pe care a studiat-o într-o altă epocă, într-o altă eră, 
răsună din uşa studioului. 

— M-ai înjunghiat, cur belit ce eşti. 

Henry nu stă să asculte; Henry e-n mişcare, dorindu-şi să 
nu simtă că lasă în urmă o dâră clară şi lată de sânge. 
Cumva, pare îmbibat până la piele de sânge; cămaşa şi dosul 
pantalonilor îi sunt ude leoarcă. Sângele continuă să i se 
reverse pe față şi, în ciuda adrenalinei, Henry simte că-i scade 
energia. Cât timp mai are până să sângereze de moarte - 
douăzeci de minute? 

Se furişează pe hol şi dă buzna în camera de zi. 


N-o să scap cu viaţă din treaba asta, îşi spune el. Am pierdut 
prea mult sânge. Dar măcar pot ajunge până la uşă şi să mor 
afară, unde aerul e proaspăt. 

Vocea Pescarului ajunge la el din hol. 

— Ti-am mâncat o bucată din obraz şi acum o să-ţi 
mănânc degetele. Mă asculți, cretin împuţit? 

Henry ajunge la uşă. Mâna îi alunecă şi-i alunecă pe clanţță; 
clanța i se opune. Pipăie după butonul ivărului, care a fost 
ridicat. 

— Am spus, mă asculți? 

Pescarul se apropie şi vocea lui e plină de furie. 

Tot ce trebuie să facă Henry este să apese butonul care 
descuie uşa şi să rotească clanța. Ar putea fi afară din casă 
într-o secundă, însă degetele care i-au mai rămas nu vor să se 
supună ordinelor. Bine, o să mor, îşi spune. O s-o urmez pe 
Rhoda, o să-mi urmez Ciocărlia, frumoasa mea Ciocărlie. 

Un sunet de ronţțăit, cu tot cu plescăit de buze şi trosnete de 
ros. 

— Ai un gust de căcat. Îţi mănânc degetele şi au gust de 
căcat. Ştii ce-mi place? Ştii care-i mâncarea mea preferată? 
Fesele unui copilaş fraged. Şi lui Albert Fish i-a plăcut asta, o, 
da, aşa-i. Mmm-mmm! CUR DE COPIL! Asta da MÂNCARE 
BUNĂ! 

Henry îşi dă seama că, cine ştie cum, a alunecat până la 
baza uşii închise şi că acum stă, respirând mult prea greu, în 
mâini şi genunchi. Se împinge în față şi se târăşte în spatele 
sofalei în stil colonial, din moliciunea căreia l-a ascultat pe 
Jack Sawyer citind o mulțime de cuvinte meşteşugite scrise de 
Charles Dickens. Printre lucrurile pe care acum nu le va mai 
putea face niciodată, îşi dă seama, se numără şi să afle ce se 
întâmplă până la urmă în Casa umbrelor. Altul e să-l revadă 
pe prietenul său Jack. 

Paşii Pescarului intră în camera de zi şi se opresc. 

— Aşa, unde dracu' eşti, căcănarule? Nu te poţi ascunde de 
mine. 

Lamele foarfecii de grădinărit fac hrşt-hrşt. 


Fie Pescarul a devenit la fel de orb ca şi Henry, fie e prea 
întuneric în cameră pentru a vedea. O fărâmă de speranţă, o 
scăpărare de chibrit, se aprinde în sufletul lui Henry. Poate că 
adversarul său nu va vedea comutatoarele. 

—  Căcănarule! (Canana-rhule.) Fir-ar să fie, unde te 
ascunzi? (Fiurharh ză vie, unde te-azgunzi?) 

Ce fascinant, îşi spune Henry. Cu cât e mai nervos şi 
frustrat Pescarul, cu atât i se topeşte accentul mai mult în 
non-germana aia ciudată. Acum nu mai aminteşte de South 
Side din Chicago, însă nu mai aminteşte nici de altceva. Cu 
certitudine nu este vorba de germană, nu tocmai. Dacă Henry 
ar fi auzit cum descrisese doctorul Spiegleman acest accent, 
ca al unui francez care încearcă să vorbească engleza ca un 
neamț, ar fi încuviințat cu zâmbetul pe buze. E-un accent 
nemțesc din spațiul extraterestru, ceva care s-a preschimbat în 
germană fără s-o fi auzit vreodată vorbită. 

— M-ai rănit, porc împuţit! 

Mh-ai lănit, polc împuzit! 

Pescarul sare spre fotoliu şi-l aruncă într-o parte. Pe vocea 
lui de Chicago, spune: 

— O să te găsesc, amice, şi-atunci o să-ţi tai capu' de pe 
umeri. 

O veioză cade la pământ. Paşii târşâiți se mişcă greoi spre 
partea dreaptă a camerei. 

— Orbul se ascunde în întuneric, hă? O, frumos, foarte 
frumos. 

Să-ţi zic io ceva. N-am mai mâncat de mult o limbă, da' cre 
c-o s-o încerc pe-a ta. 

O măsuţă şi veioza de pe ea pocnesc şi se zdrobesc de podea. 

— Am o informație pentru tine. Limbile-s ciudate. A unui 
bătrân nu prea diferă la gust de a unuia tânăr - deşi, sigur, 
limba unui copil e de două ori mai bună ca amândouă. Cân' 
eram Fridz Mahhmun am mângat mu'te limbi, ha-ha. 

Ciudat: versiunea extraterestră a accentului german se 
desprinde din accentul Pescarului ca o a doua voce. Un pumn 
loveşte în perete şi paşii bocănesc mai aproape. Folosindu-şi 
coatele, Henry se târăşte pe după capătul sofalei şi se 


furişează spre adăpostul unei mese lungi şi joase. Paşii 
pleoscăie în sânge şi, când Henry îşi aşază capul pe mâini, 
sânge cald îi țâşneşte în față. Crâncena agonie din degete 
aproape că înghite durerea din obraji şi spate. 

— Nu te poţi ascunde la infinit, zice Pescarul. Imediat, trece 
la accentul acela ciudat şi răspunde: Gata ku azta, Burn-Burn. 
Awem lugruri mhai imbordande dă văgut. 

— Hei, tu eşti ăla care l-a făcut găgănar. Şi el m-a rănit pe 
mine! 

— Vupi 'n vizuini, oho, zobolan n văgăuni, zi ei îş lăniți. 
Zălmanii miei gobilaşi îş lăniţi, aha, mai tale tale tale ca noi. 

— Şi cu el ce facem? 

— Zânjelează dă moalte, zânjelează dă moalte, aha. Lază-l 
ză moală. 

În întuneric, abia dacă desluşim ce se întâmplă. Charles 
Burnside pare să execute o stranie imitație a celor două capete 
ale papagalului lui Parkus, Sacru şi Profan. Când vorbeşte pe 
vocea sa, întoarce capul către stânga; când vorbeşte cu 
accentul unui extraterestru, se uită în dreapta. Urmărindu-i 
capul cum se mişcă dintr-o parte în alta, avem impresia că 
vedem un actor de comedie ca Jim Carrey sau Steve Martin 
prefăcându-se că are dublă personalitate - numai că omul 
ăsta nu e comic. Ambele personalități ale sale sunt 
îngrozitoare, iar vocile lor ne rănesc auzul. Cea mai mare 
diferență dintre ele este acel cap stâng, extraterestrul gutural, 
care e la conducere: mâinile lui ţin volanul maşinii celuilalt, 
iar capul drept - Burny al nostru - este de fapt un sclav. 
Deoarece diferența dintre ei a devenit atât de clară, începem să 
ne formăm impresia că nu va trece mult până când domnul 
Munşun se va descotorosi de Charles Burnside ca de-o şosetă 
purtată. 

— Dar VREAU să-l omor! scrâşneşte Burny. 

— Deza e molt, molt, molt. Lu' Ciack Zawyer oză i se vlângă 
inima. Ciack Zawyer n-o ză mai plijjeapă nimic. Ză melgem a 
Maxdon 's ză-l omolâm pe Chipper, da? Viei ză-l omoli pă 
Chipper, ni? 

Burny chicoteşte. 


— Mda. Vleau să-l omor pe Chipper. Vleau să-i fac felii pe 
cretinul ăla şi să-i ronțăi oasele. lar dacă târfa aia a lui e- 
acolo, vreau să-i tai capul şi să-i înghit limba suculentă. 

Lui Henry Leyden, această discuţie i se pare o dovadă de 
nebunie, de posedare demonică sau de amândouă la un loc. 
Sângele continuă să-i şiroiască din spate şi de la capetele 
degetelor mutilate, iar el nu poate face nimic să oprească 
şuvoiul. Mirosul sângelui din jurul său îl îngrețoşează, însă 
greața e ultima lui problemă. O senzație de plutire, de 
amorțeală plăcută - asta-i adevărata lui problemă, iar cea mai 
bună armă de-a o combate este propria durere. Trebuie să-şi 
păstreze cunoştinţa. Cumva, trebuie să-i lase un mesaj lui 
Jack. 

— Aja gă ză melem, Burn-bBurn, ji ză ne diztlăm cu Chipper, 
da? Apoi... oho, apoi, poi, poi, melem la vlumoaza Caza 
întunelicului, Burn-Burn, şi-n Caza-ntunelicului ne plegătim 
pentru Legele Pulpuliu! 

— Vreau să-l întâlnesc pe Regele Purpuriu, zice Burny. Un 
fir gros de salivă îi atârnă de la gură şi, pentru o clipă, ochii îi 
scânteiază în întuneric. O să i-l dau Regelui Purpuriu pe 
puştiul ăla Marshall, iar Regele Purpuriu o să mă iubească, 
pentru că n-o să mănânc decât un obrăjor mic din dos, o 
mânuţă, ceva de felul ăsta. 

— Oză te iubeazcă de dlagu mieu, Burn-Burn, pen' gă Legele 
mă iubăjde muuult, pă mine, mine mine, domnu' Munjun! J- 
apoi, Legele e mai male păste tăț, vupile-n vizuini pâng ji pâng, 
zdrigd, zdrigd, zdrigd din tăț lălunghi, pen că tuji io, io, io, noi 
o ză mâcăm mâcăm mâcăm mâcăm mâcăm, mâcăm, 
mâ'căm pân' când lumile dă tăte părzle nu-z aljeva degăât coji 
d-alune goale! 

—  Coji de alune goale, chicoteşte Burny şi îşi trage 
zgomotos nasul. Avem al naibii de mult de mâncat. 

Din clipă-n clipă, îşi spune Henry, oribilul moş Burn-Burn o 
să tragă un scuipat cât o ploaie torențială. 

— Aide. 

— Vin, zice Burnside. Mai întâi vreau să las un mesaj. 

Tăcere. 


Următorul lucru pe care-l aude Henry e-un vâjâit straniu şi 
un lipa-lipa făcut de papucii uzi când se desprind de podeaua 
lipicioasă. Uşa debaralei de sub scări se deschide zgomotos; 
uşa studioului se închide zgomotos. Un miros de ozon vine şi 
pleacă. Au dispărut; Henry nu ştie ce s-a întâmplat, dar e 
convins că a rămas singur. Cui îi pasă cum s-a întâmplat? Are 
lucruri mai importante la care să se gândească. 

— Lugruri mhai imbordande, spune el cu voce tare. Tipu' 
ăla-i neamţ cât sunt eu o găină pestriță. 

lese târâş de sub masa lungă şi se foloseşte de ea pentru a 
se opinti în picioare. Când se îndreaptă de spate, mintea i se 
încețoşează şi, pentru a rămâne în picioare, se prinde de 
piciorul unei lămpi. 

— Să nu leşini, spune. Nu ai voie să leşini, nu. 

Henry poate să meargă pe jos, e sigur de asta. În definitiv, a 
mers pe jos mare parte din viață. Dacă tot veni vorba, poate şi 
să conducă o maşină; să conducă e chiar mai uşor decât să 
meargă pe jos, numai că nimeni n-a avut vreodată curajul să-l 
lase să-şi demonstreze talentele la volan. La naiba, dacă Ray 
Charles putea să conducă - şi putea, poate, Ray Charles 
probabil că iese la stânga de pe autostradă chiar în clipa asta 
-, de ce nu şi Henry Leyden? Păi, Henry se întâmplă să nu aibă 
un automobil la dispoziție acum, aşa că Henry va trebui să se 
mulțumească cu o plimbare sprintenă. Ei, cât de sprintenă 
posibil, în orice caz. 

Şi oare unde vrea Henry să ajungă cu această fermecătoare 
plimbărică prin livingul plin de sânge? 

— Păi, îşi spune el, răspunsul e evident. Mă duc în studio. 
Am chef să fac o plimbărică în frumosul meu studio. 

Mintea i se înnegurează din nou, iar asta trebuie evitat. 
Avem un antidot pentru senzația aceasta, nu-i aşa? Da, aşa e: 
antidotul e-o porție bună de durere. Henry loveşte cu mâna 
teafără peste cioatele degetelor retezate - o, mamă, într- 
adevăr, parcă i-a luat foc tot brațul. Un braţ în flăcări, asta e 
bine. Scânteile care sar albite de căldură din degetele 
arzătoare ne vor ajuta să ajungem în studio. 

Lasă lacrimile să curgă. Oamenii morți nu plâng. 


— Mirosul sângelui e ca râsul, zice Henry. Cine a spus 
asta? Cineva. E-ntr-o carte. „Mirosul sângelui era ca râsul.” 
Frumoasă propoziţie. 

Acum, pune un picior în fața celuilalt. 

Când ajunge la micul hol care duce la studio, se sprijină de 
perete o clipă. Un val mare de oboseală începe în mijlocul 
pieptului şi-i cuprinde tot corpul. Ridică brusc capul, sângele 
din obrazul rupt împroşcând peretele. 

— Continuă să vorbeşti, zevzecule. Nu-i dovadă de nebunie 
să vorbeşti cu tine însuți. E-un lucru minunat. Şi ghici ce? 
Din asta îți câştigi traiul - vorbeşti cu tine însuți cât e ziulica 
de lungă! 

Se împinge de la perete, păşeşte în față şi George Rathbun 
preia controlul corzilor sale vocale. 

— Prieteni, şi voi SUNTEŢI prietenii mei, dați-mi voie să o 
spun pe şleau, noi cei de aici, de la KDCU-AM, avem nişte 
probleme tehnice. 

Nivelul de energie scade şi s-au înregistrat căderi bruşte de 
tensiune, da, chiar aşa. Dar nu vă temeţi, dragii mei. Nu vă 
temeți! Chiar în timp ce vorbesc, ne aflăm la patru paşi jalnici 
de uşa studioului şi, cât ai zice peşte, o să fim din nou pe cai, 
da-da. Niciun canibal zbârcit, cu tot cu amicul lui 
extraterestru, nu poate scoate din undă postul acesta, na-na, 
nu înainte să facem o ultimă transmisie. 

E ca şi când George Rathbun i-ar da viaţă lui Henry Leyden, 
şi nu invers. Spatele îi e mai drept şi îşi ține capul semeţ. Doi 
paşi îl aduc la uşa închisă a studioului. 

— E-o mişcare grea, prieteni, iar dacă Pokey Reese are de 
gând să prindă mingea, mănugşa lui ar fi bine să fie curată ca 
becul. Ce caută el aici, oameni buni? Ne vine să ne credem 
ochilor? E posibil să-şi vâre o mână în buzunarul de la 
pantaloni? Scoate oare ceva? Mamă-mamă, ne pune mintea în 
mişcare... Pokey foloseşte VECHIUL ŞIRETLIC CU BATISTA! 
Exact! Îşi ŞTERGE mănuşa, îşi ŞTERGE mâna cu care aruncă, 
ARUNCĂ batista, APUCA mânerul... Şi uşa e DESCHISĂ! 

Pokey Reese a reuşit din nou, este ÎN STUDIO! 


Henry înfăşoară batista în jurul degetelor ciuntite şi dibuie 
după scaun. 

— Şi Rafael Furcal pare pierdut, omul DIBUIE după 
minte... Staţi, staţi, a găsit-o? A prins de-o margine? DA! A 
prins BRAŢUL mingii, a prins SPĂTARUL mingii, şi o RIDICĂ, 
doamnelor şi domnilor, mingea e ÎN PICIOARE! Furcal se 
aşază, se trage spre consolă. Avem în față mult sânge, dar 
baseballul e-un joc sângeros atunci când eşti atacat CU O 
FOARFECĂ. 

Cu degetele de la mâna stângă, de pe care aproape tot 
sângele a fost curățat, Henry apasă butonul ON al 
casetofonului şi trage microfonul mai aproape. Stă în 
întuneric, ascultă fâsâitul benzii care trece de pe-o bobină pe 
alta şi se simte ciudat de satisfăcut că se află aici, făcând ceea 
ce-a făcut noapte de noapte vreme de mii de nopți. O osteneală 
de catifea îi cuprinde corpul şi mintea, întunecând tot ce 
atinge. E prea uşor să-i cedeze. Se va preda curând, dar mai 
întâi trebuie să-şi facă meseria. Trebuie să-i vorbească lui 
Jack Sawyer vorbind cu el însuşi, iar pentru a face asta invocă 
spiritele familiare care-i dau voce. 

George Rathbun: 

— Finalul reprizei a noua şi echipa gazdă se îndreaptă spre 
duşuri, amice. Dar jocul nu se TERMINĂ până când şi ultimul 
ORB este MORT! 

Henry Shake: 

— Cu tine vorbesc, Jack Sawyer, şi nu vreau să-mi sari în 
cap sau mai ştiu eu ce. Stai calm şi ascultă-l pe vechiul tău 
prieten Henry şeicul, şarmul, şocul, bine? Pescarul mi-a făcut 
o vizită şi, când a plecat, s-a dus la Maxton's. Vrea să-l omoare 
pe Chipper, proprietarul. Sună la poliție, salvează-l dacă poți. 
Pescarul locuieşte la Maxton's, ştiai asta? E-un bătrân 
posedat de-un demon. Voia să mă oprească să-ţi spun că i-am 
recunoscut vocea. Voia să te dea peste cap - crede că te poate 
bulversa ucigându-mă. Nu-i da satisfacția asta, bine? 

Şobolanul de Wisconsin? 

— PENTRU CĂ ASTA AR FI CU ADEVĂRAT AIUREA! PEŞTE- 
ÎMPUŢIT O SĂ TE AŞTEPTE ÎNTR-UN LOC NUMIT CASA 


ÎNTUNERICULUI ŞI TREBUIE SĂ FII PREGĂTIT PENTRU 
BASTARD! SMULGE-I BOAŞELE! 

Vocea nazală a şobolanului se pierde într-un acces de tuse. 
Henry Shake, respirând greu: 

— Prietenul nostru şobolanul a fost chemat pe neaşteptate. 
Băiatul are tendința să se emoţioneze excesiv. 

George Rathbun: 

— FIULE, încerci să-mi spui MIE că... 

Henry Shake: 

— Calmează-te. Da, are dreptul să fie emoţionat. Dar Jack 
nu vrea să ne audă cum strigăm la el. Jack vrea informații. 

George Rathbun: 

— Atunci, cred că ar trebui să te grăbeşti şi să îi le dai. 

Henry Shake: 

— Uite cum stau lucrurile, Jack. Pescarul nu e foarte isteț 
şi nici demonul ăla al lui, aşa-numitul domn Muson, nu e. Pe 
deasupra, e incredibil de înfumurat. 

Henry Leyden se lasă pe spătarul scaunului şi se uită în gol 
o secundă sau două. Nu simte nimic de la mijloc în jos şi 
sângele scurs din mâna dreaptă s-a strâns baltă în jurul 
microfonului. Cioturile degetelor pulsează ritmic, evanescent. 

George Rathbun: 

— Nu acum, Hazliule! 

Henry Leyden scutură capul şi spune: 

— Înfumurat şi prost; pe ăsta-l poţi face şah-mat, prietene. 
Eu trebuie să mă retrag acum. Jack, să nu-ți faci probleme 
din pricina mea. Am avut o viaţă fantastică şi acum o să fiu 
alături de scumpa mea Rhoda. 

Zâmbeşte în întuneric; zâmbetul i se lățeşte. 

— A, Ciocârlie. Te salut. 

Uneori, e posibil ca mirosul sângelui să fie ca râsul. 


Ce-i aia de la capătul Nailhouse Row? O hoardă, un roi de 
ființe grase, bâzâitoare care se învârt în jurul lui Jack Sawyer, 
în lumina slabă părând aproape iluminate, ca paginile 
radiante ale unui text sacru. Prea mici să fie colibri, par să 
aibă propria lumină lăuntrică. Dacă sunt viespi, Jack o să 


aibă mari probleme. Şi totuşi, nu înțeapă; corpurile lor 
rotunde îi ating fața şi mâinile, frecându-se încet de corpul 
său aşa cum se freacă o pisică de piciorul stăpânului, 
deopotrivă dând şi primind mângâiere. 

Acum, mai multă mângâiere oferă decât primesc, şi nici 
măcar Jack nu-şi poate explica asta. Creaturile care îl 
înconjoară nu sunt viespi, colibri sau pisici, ci sunt albine, 
albine de miere, şi-n mod normal s-ar speria dacă ar fi prins 
într-un roi de albine. Mai ales dacă păreau a fi membrii unui 
grup superior de albine, mai mari decât orice alte albine a 
văzut el vreodată, cu părțile aurii mai aurii, cu părțile negre 
de-un negru mai vibrant. Şi totuşi, Jack nu e speriat. Dacă 
aveau de gând să-l înțepe, l-ar fi înțepat deja. Şi din prima 
clipă a înţeles că nu-i voiau răul. Atingerea corpurilor lor e 
surprinzător de netedă şi moale; zumzetul lor colectiv este jos 
şi armonios, la fel de liniştitor ca un imn protestant. După 
primele câteva secunde, Jack se lasă pur şi simplu în voia 
lucrurilor. 

Albinele se apropie şi mai mult şi zgomotul lor jos îi 
pulsează în urechi. Sună ca un limbaj sau ca un cântec. O 
clipă, tot ce vede este o rețea deasă de albine mişcându-se de 
colo-colo; apoi albinele i se aşază pe tot corpul, mai puţin pe 
ovalul feței. Îi acoperă capul ca o cască. Îi înfăşoară braţele, 
corpul, spatele, picioarele. Aterizează pe pantofi şi-i ascund 
vederii. În ciuda numărului lor, sunt aproape imponderabile. 
Părțile expuse ale copului lui Jack, mâinile şi gâtul, par ca 
înfăşurate în caşmir. Un dens costum de albine scânteiază 
negru şi auriu pe Jack Sawyer. El ridică braţele şi albinele se 
mişcă odată cu el. 

Jack a văzut poze cu apicultori plini de albine, însă aceasta 
nu €e-o poză, iar el nu e un apicultor. E uimit; mai mult, e 
fericit de această neaşteptată vizită. Atâta vreme cât albinele 
se ţin agățate de el, uită teribila moarte a lui Mouse şi 
misiunea îngrozitoare de mâine. Nu uită în schimb de Sophie; 
îşi doreşte ca Beezer şi Doc să iasă din casă, aşa încât să vadă 
ce se întâmplă, dar mai mult decât atât, îşi doreşte ca Sophie 
să vadă. Poate, graţie lui d'yamba, ea vede. Cineva îl mângâie 


pe Jack Sawyer, cineva îi vrea binele. O iubitoare, invizibilă 
prezenţă îi oferă sprijin. Pare o binecuvântare, acest sprijin. 
Înveşmântat în gloriosul costum negru-galben de albine, lui 
Jack îi vine ideea că, dacă ar fi să păşească spre cer, ar putea 
călca pe aer. Albinele l-ar purta peste văi. L-ar purta peste 
dealuri încreţțite. Ca oamenii înaripaţi din Teritorii care au 
purtat-o pe Sophie, va zbura şi el. În loc de două, însă, el ar 
avea două mii de aripi care să-l ţină în văzduh. 

În lumea noastră, îşi aminteşte Jack, albinele se întorc în 
stupi înainte de lăsatul serii. Ca şi când li s-ar aduce aminte 
rutina zilnică, albinele se ridică de pe capul lui Jack, de pe 
trunchiul, braţele şi picioarele lui, nu toate o dată, ca un covor 
viu, ci fiecare în parte şi în grupuri de câte cinci şi şase, se 
îndepărtează puţin de el, apoi se învârt, țâşnesc ca nişte 
gloanţe către est, peste casele de pe Nailhouse Row, şi dispar 
până la ultima în acelaşi întuneric infinit. Jack devine 
conştient de sunetul pe care-l scoteau numai când acesta 
dispare odată cu ele. 

În secundele de dinainte ca el să se poată mişca din nou 
către camionetă, are senzația că cineva îl păzeşte de sus. A 
fost... ce? Când întoarce cheia în contactul Ram-ului şi apasă 
accelerația, îşi dă seama: a fost luat în brațe. 

Jack n-are idee cât de mult îi va trebui căldura acelei 
îmbrăţişări şi nici în ce chip o va primi din nou în cursul nopții 
care stă să vină. 


Întâi de toate, e epuizat. A avut genul acela de zi care ar 
trebui să se încheie cu o întâmplare ireală cum ar fi 
îmbrăţişarea unui roi de albine: Sophie, Wendell Green, Judy 
Marshall, Parkus - cataclismul acela, potopul ăla! - şi ciudata 
moarte a lui Mouse Baumann, toate lucrurile astea l-au sleit 
de puteri, i-au întins nervii la maximum. Corpul său tânjeşte 
după odihnă. Când iese din French Landing şi intră în întinsa 
şi întunecata regiune rurală, e tentat să tragă pe dreapta şi să 
doarmă o jumătate de oră. Noaptea tot mai adâncă promite 
un somn revigoram, dar tocmai asta e problema: ar putea să 
doarmă toată noaptea în maşină, ceea ce l-ar face să se simtă 


confuz şi înțepenit într-o zi în care trebuie să fie în cea mai 
bună formă posibilă. 

În clipa de faţă, nu e în cea mai bună formă posibilă - nici 
pe departe, cum obişnuia să spună tată lui, Phil Sawyer. În 
clipa de față funcţionează la cota de avarie, o altă expresie 
preferată de Phil Sawyer, dar crede că poate rămâne treaz 
destul cât să-i facă o vizită lui Henry Leyden. Poate că Henry a 
bătut palma cu tipul de la ESPN - poate că Henry se va adresa 
unei audiențe mai mari şi va face mult mai mulți bani. Lui 
Henry nu-i trebuie mai mulți bani decât are, căci viaţa lui 
Henry pare perfectă, însă lui Jack îi place ideea că bunul său 
prieten Henry se va trezi brusc îngropat în bani. Un Henry cu 
bani pe care să-i poată arunca în stânga şi-n dreapta este un 
Henry pe care lui Jack i-ar plăcea să-l vadă. Să vezi ce haine 
minunate şi-ar permite! Jack îşi imaginează cum ar fi să 
meargă la New York cu el, să stea la un hotel frumos, cum ar 
fi Carlyle sau St Regis, să-l plimbe prin mai multe magazine 
mari pentru bărbaţi, să-l ajute să-şi aleagă ce-i trebuie. 

Aproape orice îi stă bine lui Henry. Pare să ridice în rang 
toate hainele pe care le poartă, indiferent de felul lor, însă are 
gusturi foarte alese. Lui Henry îi place un anumit stil clasic, 
chiar demodat. Se îmbracă deseori în dungi, stofă ecosez, 
tweed cu model în zigzag. Îi plac bumbacul, olanda şi lâna. 
Poartă uneori cravate, lavaliere şi batistuţe care-i ies ca nişte 
flori din buzunarul de la piept. În picioare, încalță pantofi de 
gală de toate soiurile, făcuți neapărat din piele de calitate. Nu 
poartă niciodată tenişi sau jeanşi, şi Jack nu l-a văzut 
niciodată într-un tricou cu ceva scris pe el. Întrebarea era cum 
face un orb din naştere să dezvolte gusturi atât de clare în ce 
priveşte vestimentația. 

O, înțelege Jack, mama lui trebuie să fi fost. Sigur. A 
moştenit gusturile de la mama lui. 

Din cine ştie ce motiv, conştientizarea acestui fapt amenință 
să-l facă să plângă. Când sunt obosit devin prea emotiv, îşi 
spune. Ai grijă să nu exagerezi. Însă diagnosticarea unei 
probleme nu înseamnă şi rezolvarea ei şi nu-şi poate urma 
propriul sfat. Faptul că Henry Leyden a ţinut toată viața 


seama de ideile mamei lui cu privire la îmbrăcăminte i se pare 
un lucru frumos şi emoționant. Implică un gen de loialitate pe 
care el o admiră - o loialitate tacită. Henry probabil că a 
moştenit multe de la mama lui: mintea ageră, dragostea 
pentru muzică, cumpătarea, faptul că nu se plânge. Ultimele 
două calități sunt o combinaţie minunată, crede Jack; 
definesc în foarte mare măsură ideea de curaj. 

Căci Henry este curajos, îşi reaminteşte Jack. Henry este 
de-a dreptul neînfricat. Ciudat cum spune el că poate să 
conducă o maşină, dar Jack e convins că, dacă i s-ar permite, 
prietenul lui ar sări fără ezitare la volanul celui mai apropiat 
Chrysler, ar porni motorul şi-ar demara spre autostradă. N-ar 
exulta şi nici nu s-ar făli, un atare comportament fiind străin 
firii sale; Henry ar înclina din cap spre parbriz şi-ar spune 
lucruri precum: „Se pare că porumbul e înalt şi frumos pentru 
perioada asta” şi „Mă bucur că Duane a reuşit în sfârşit să-şi 
vopsească pereţii casei.” lar porumbul ar fi înalt şi Duane 
Updahl cu siguranţă şi-ar fi vopsit casa, informaţii pe care 
Henry le-ar fi primit grație misterioaselor lui sisteme 
senzoriale. 

Jack se hotărăşte că, dacă va fi să iasă viu din Casa 
întunericului, îi va da lui Henry ocazia să iasă cu Ram-ul la o 
tură. Poate că vor ajunge într-un şanţ, însă expresia de pe fața 
lui Henry va face toţi banii. Într-o după-amiază de sâmbătă, o 
să-l scoată pe Henry pe Autostrada 93 şi-o să-l lase să 
conducă până la Sand Bar. Dacă Beezer şi Doc nu vor fi 
sfâşiați de câinii de lună plină şi supraviețuiesc călătoriei la 
Casa întunericului, ar fi posibil să aibă ocazia să se bucure de 
vorbele lui Henry, care, oricât ar părea de ciudat, sunt exact 
pe măsura vorbelor lor. Dacă Beezer şi Doc ar fi să-l cunoască 
pe Henry Leyden, l-ar îndrăgi pe dată. După vreo două 
săptămâni, îl vor urca pe-o Harley şi-l vor pune să gonească 
din Centralia spre valea Norway. 

Măcar dacă Henry ar putea veni cu ei în Casa întunericului. 
Acest gând îl străpunge pe Jack cu tristeţea unei idei inspirate 
care nu poate fi niciodată pusă în practică. Henry ar fi curajos 
şi neşovăitor, Jack ştie, însă ce-i place mai mult la idee este că 


el şi Henry vor putea discuta despre ce au făcut oricând după 
aceea. Discuţiile lor - stând amândoi într-un living, al său sau 
al lui Henry, cu zăpada adunându-se pe acoperiş - ar fi 
minunate, însă Jack nu-l poate pune pe Henry în pericol în 
felul acesta. 

— Ce gând prostesc! spune Jack cu voce tare şi-şi dă seama 
că regretă că nu a fost complet deschis cu Henry - din asta 
vine stupida sa îngrijorare, din tăcerea lui încăpățânată. Nu e 
vorba despre ceea ce nu va putea spune în viitor; este vorba 
despre ceea ce n-a spus în trecut. Ar fi trebuit să fie sincer cu 
Henry de la bun început. Trebuia să-i fi spus de penele roşii şi 
de ouăle de măcăleandru şi de neliniştea lui tot mai mare. 
Henry l-ar fi ajutat să-şi deschidă ochii; l-ar fi ajutat să-şi 
depăşească propria orbire, care era mai dăunătoare decât a lui 
Henry. 

Toate astea sunt de domeniul trecutului, decide Jack. Gata 
cu secretele. Pentru că are norocul să fie prietenul lui Henry, îi 
va demonstra că pune preț pe prietenia lor. De acum înainte, îi 
va spune totul lui Henry, inclusiv lucruri din trecut: Teritorii, 
Speedy Parker, mortul de pe cheiul Santa Monica, şapca de 
baseball a lui Tyler Marshall. Judy Marshall. Sophie. Da, 
trebuie să-i spună lui Henry de Sophie - cum de n-a făcut-o 
încă? Henry se va bucura alături de el şi Jack abia aşteaptă 
să-l vadă făcând-o. Bucuria lui Henry nu va semăna cu 
bucuria nimănui; Henry îşi va exprima încântarea într-un 
mod ingenios, sporind prin asta încântarea lui Jack. Ce 
prieten incredibil, de-a dreptul incredibil! Dacă ar fi să-l descrii 
pe Henry cuiva care nu l-a întâlnit niciodată, ar părea de 
necrezut. Cineva de felul ăsta, care să trăiască în mijlocul 
sălbăticiei? Dar uite-l, singur-cuc în complet obscura zonă a 
văii Norway, districtul French, Wisconsin, aşteptând 
următoarea porţie de Casa umbrelor. Acum, aşteptându-l pe 
Jack, trebuie să fi aprins becurile în bucătărie şi camera de zi, 
aşa cum făcuse ani la rând în cinstea mult iubitei sale soții 
decedate. 

Jack îşi spune: Trebuie că nu-s aşa de rău, dacă am un 
asemenea prieten. 


Şi-şi mai spune: îl ador cu adevărat pe Henry. 

Acum, chiar şi în întuneric, totul i se pare frumos. Sand 
Bar, luminat de neoane în parcarea lui necuprinsă; copacii 
fusiformi, intermitenți, scoţi la lumină de farurile lui după ce 
iese pe Autostrada 93; câmpiile lungi şi invizibile; becurile 
aprinse care atârnă ca nişte decoraţiuni de Crăciun în 
veranda magazinului lui Roy. Răpăitul care se aude când 
traversează primul pod şi curba bruscă ce-l îndreaptă spre 
vale. Pe partea stângă a drumului, mai în spate, primele case 
scânteiază în întuneric, luminile de la geamurile lor arzând ca 
nişte lumânări votive. Totul pare atins de-un sens mai înalt, 
totul pare să vorbească. El călătoreşte, la o şoaptă distanță 
de-o tăcere sacră, printr-un crâng sacru. Jack îşi aminteşte 
când Dale l-a adus prima oară în valea aceasta, şi amintirea 
aceea este şi ea sacră. 

Jack nu o ştie, dar îi curg lacrimi pe obraji. Sângele îi cântă 
în vene. Casele palide strălucesc pe jumătate ascunse de 
întuneric şi din acel întuneric iese bancul de gura-leului care 
l-a întâmpinat prima dată când a coborât în vale. Florile de 
gura-leului scapără în bătaia farurilor sale, apoi rămân 
murmurând în urmă. Vorbirea lor pierdută se alătură vorbirii 
roților care se învârt neobosite, încet, în drum spre casa 
călduroasă a lui Henry Leyden. Mâine s-ar putea să moară, 
Jack o ştie, iar asta ar putea fi ultima noapte care o va mai 
vedea vreodată. Faptul că trebuie să câştige nu înseamnă că 
va câştiga; imperii mândre şi epoci nobile s-au năruit înfrânte, 
iar Regele Purpuriu ar putea să scape din Turn şi să facă 
ravagii dintr-o lume în alta, răspândind haosul. 

Ar putea să moară cu toţii în Casa întunericului: el, Beezer 
şi Doc. Dacă va fi aşa, Tyler Marshall va fi nu doar un 
Spărgător, un sclav înlănțuit de o vâslă într-un Purgatoriu 
atemporal, ci un super-Spărgător, un Spărgător care 
funcționează pe bază de energie nucleară pe care abbalah îl va 
folosi să transforme toate lumile în gheene pline de cadavre 
arzătoare. Numai peste cadavrul meu, îşi spune Jack şi râde 
puţin nebunesc - e-o expresie atât de literală! 


Ce moment extraordinar; râde în timp ce-şi şterge lacrimile 
de pe față. Paradoxul îl face imediat să se simtă ca şi când ar fi 
rupt pe din două. Frumuseţe şi teroare, frumuseţe şi durere - 
nu ai cum să ieşi din dilema asta. Epuizat, Jack nu se poate 
abține să nu conştientizeze esenţiala fragilitate a lumii, 
constanta, neoprita apropiere de moarte sau şi mai profunda 
conştientizare a faptului că în acea apropiere rezidă sursa 
întregului ei sens. Vezi toată această frumuseţe copleşitoare? 
Uită-te bine, pentru că într-o clipă inima ți se va opri. 

În următoarea secundă, îşi aminteşte roiul de albine aurii 
care s-a pogorât asupra lui: de toate acestea l-au apărat ele, l- 
au mângâiat, exact de astea, îşi spune el. Binecuvântarea 
binecuvântărilor care dispar. Ceea ce iubeşti trebuie să iubeşti 
cu atât mai tare, pentru că într-o zi va dispărea. E adevărat, 
însă nu ăsta e tot adevărul. 

Pe fundalul infinit al nopţii, vede uriaşul contur al Regelui 
Purpuriu care ţine un copil, care va fi folosit ca torță pentru a 
da foc tuturor lumilor. Parkus avusese dreptate: nu va putea 
distruge uriaşul, dar poate va reuşi să salveze copilul. 

Albinele au spus: Salvează-l pe Ty Marshall. 

Albinele au spus: lubeşte-l pe Henry Leyden. 

Albinele au spus: lubeşte-o pe Sophie. 

Jack e de acord cu toate astea. Pentru albine, toate astea 
au fost una şi aceeaşi propoziţie. Presupune că albinele e 
posibil să mai fi spus şi: Fă-ţi datoria, țopilistule, iar propoziția 
aceasta nu era decât cu puţin diferită. Ei bine, îşi va face 
datoria, sigur. După ce i s-a oferit un asemenea miracol, 
altceva nu poate face. 

Când intră pe aleea lui Henry, inima i se încălzeşte. Ce era 
Henry dacă nu un alt fel de miracol? 

În seara asta, concluzionează Jack cu bucurie, îi va da lui 
Henry Leyden nişte fiori pe care nu-i va uita niciodată. În 
seara asta, îi va spune lui Henry toată povestea, toată lunga 
sa poveste a călătoriei pe care a făcut-o în al doisprezecelea an 
al vieţii lui: ţinuturile Spulberate, Richard Raţionalu, 
Agincourt şi Talismanul. Nu va uita Crâşma Catley şi 
Sunlight Home, căci aceste episoade îl vor stârni mult pe 


Henry. Şi Wolf! Henry o să fie pe spate când o să audă de Wolf; 
Wolf o să-i gâdile interesul până în tălpile papucilor lui de 
velur maro-ciocolată. În vreme ce va vorbi, fiecare cuvânt pe 
care-l va rosti va fi o scuză pentru că păstrase tăcerea atât de 
mult timp. 

lar când va fi terminat de spus întreaga poveste, după ce o 
va fi spus cât de bine se va pricepe, lumea, lumea aceasta, se 
va fi transformat, căci o persoană din ea, în afară de el, va şti 
tot ce s-a întâmplat. Jack abia îşi poate imagina cum va fi să 
distrugă în felul acesta barajul singurătăţii sale, însă numai 
gândul la asta îl umple de bucuria uşurării care va veni. 

Ei, asta-i ciudat... Henry nu a aprins luminile, şi casa lui 
pare întunecată şi goală. Probabil că a adormit. 

Zâmbind, Jack opreşte motorul şi coboară din cabina 
camionetei. Din experienţă ştie că nu va face mai mult de trei 
paşi în living înainte ca Henry să se ridice şi să pretindă că a 
fost treaz tot timpul. Odată, când Jack l-a găsit aşa în 
întuneric, a spus: 

— Îmi odihneam doar ochii. 

Aşadar, ce scuză va avea în seara asta? Că pregătea o 
emisiune în cinstea lui Lester Young şi Charlie Parker şi că a 
preferat să se concentreze în felul ăsta? Se gândea se 
prăjească nişte peşte şi voia să vadă dacă mâncarea are alt 
gust când e pregătită pe întuneric? Orice ar fi, va fi distractiv. 
Şi poate că vor sărbători noul contract cu cei de la ESPN! 

— Henry? 

Jack bate la uşă, apoi o deschide şi se apleacă înăuntru. 

— Henry, prefăcutule, dormi? 

Henry nu răspunde şi întrebarea lui Jack cade într-un vid 
surd. Nu vede nimic. Camera e-un plan bidimensional de 
întunecime. 

— Hei, Henry, sunt aici. Şi, mamă, ce poveste am să-ţi 
spun! 

Din nou tăcere mormântală. 

— Hă, face Jack, şi păşeşte înăuntru. Imediat, instinctele 
sale strigă că ar trebui să iasă, să spele putina, să-şi ia 
picioarele la spinare. Dar de ce să simtă asta? Nu e decât casa 


lui Henry, şi atât; a fost în ea de o sută de ori şi ştie că Henry 
fie a adormit pe sofa, fie ş-a dus acasă la el, ceea ce, dacă se 
gândeşte mai bine, este exact lucrul pe care l-a făcut. Henry a 
primit o ofertă senzațională din partea reprezentatului ESPN 
şi, în culmea euforiei - căci până şi Henry poate fi euforic, doar 
că trebuie să fii puțin mai atent ca s-o observi -, s-a hotărât 
să-i facă o surpriză venind la el acasă. Când Jack nu a ajuns 
până la cinci sau şase, s-a hotărât să-l aştepte. Iar în clipa 
asta, probabil că doarme tun nu pe propria lui sofa, ci pe a lui 
Jack. 

Toate acestea sunt plauzibile, însă nu schimbă cu nimic 
mesajul pe care-l transmit la intensitate maximă terminaţiile 
nervoase ale lui Jack. Du-te! Pleacă! Nu e bine să fii aici! 

Îl mai strigă o dată pe Henry şi-i răspunde, cum s-a 
aşteptat, tăcerea. 

Starea visătoare care l-a însoțit pe drum a dispărut deja, 
însă el nici nu i-a observat lipsa, ci doar că e-un lucru care 
aparține trecutului. Dacă ar mai fi detectiv de omucideri, 
acesta e momentul în care şi-ar scoate pistolul din toc. Jack 
intră pe tăcute în camera de zi. Două izuri puternice îl atacă. 
Primul este cel de parfum, iar celălalt... 

Ştie care este celălalt. Prezenţa lui aici înseamnă că Henry 
este mort. Partea din el care nu e polițist susține că mirosul de 
sânge nu înseamnă aşa ceva. Poate că Henry a fost rănit într-o 
luptă şi Pescarul e posibil să-l fi dus în cealaltă lume, aşa cum 
a făcut cu Tyler Marshall. Henry ar putea fi aruncat într-un 
ungher al Teritoriilor, pus la sărat pentru a fi folosit ca bun de 
schimb sau ca momeală. El şi Ty s-ar putea să se afle unul 
lângă celălalt, aşteptând să fie salvați. 

Jack ştie că nimic din toate astea nu e adevărat. Henry e 
mort, ucis de Pescar. E de datoria lui acum să-i găsească 
trupul neînsuflețit. E-un ţopilist; trebuie să se comporte în 
consecință. Faptul că ultimul lucru pe care vrea să-l facă este 
să caute cadavrul lui Henry nu schimbă cu nimic natura 
sarcinii sale. Durerea îmbracă multe forme, însă genul de 
durere care s-a acumulat în el pare făcută din granit. Îi 
încetineşte pasul şi-i încleştează maxilarul. Când se mişcă în 


stânga şi întinde mâna după comutator, durerea aceasta de 
piatră îi îndrumă mâna spre locul corect de pe perete la fel de 
sigur ca şi când el ar fi Henry. 

Pentru că, atunci când se aprinde lumina, el se uită la 
perete, surprinde restul încăperii doar cu vederea periferică, şi 
dezastrul nu pare la fel de cuprinzător cât s-a temut. O veioză 
a fost răsturnată, un scaun doborât. Dar când întoarce capul, 
două lucruri din livingul lui Henry i se lipesc de retină. Primul 
este un slogan scris cu roşu de pe peretele opus, alb ca laptele; 
al doilea, cantitatea mare de sânge de pe podea. Petele de 
sânge sunt ca o hartă a intrării şi ieşirii lui Henry din cameră. 
Urme de sânge ca acelea lăsate de-un animal rănit încep în 
antreu şi duc, însoțite de multe bucle şi bălți mici, în spatele 
sofalei coloniale, unde sângele a format o baltă mare. O altă 
baltă mare acoperă podeaua de lemn de sub masa lungă şi 
joasă, unde Henry obişnuia uneori să-şi pună CD-player-ul 
portabil şi teancul de CD-uri pe care voia să le asculte într-o 
seară anume. De la masă, o altă serie de pete mici şi mari duc 
înapoi în antreu. Lui Jack i se pare că Henry trebuie să fi avut 
foarte puţin sânge în organism atunci când se simțise destul 
de în siguranţă să se târască afară de sub masă. Dacă aşa se 
derulaseră evenimentele. 

În vreme ce Henry zăcea mort sau în agonie, Pescarul luase 
ceva făcut din pânză - cămaşa lui? batista lui? - şi-o folosise 
ca pe-o pensulă groasă, greu de mânuit. O muiase în sângele 
din spatele sofalei, o ridicase picurând spre perete şi mâzgălise 
câteva litere. Apoi repetase şi repetase acțiunea până când 
desenase şi ultima literă a mesajului pe perete. 


SALUT HOLLYWOOD VIN-O DUPĂ MIINE 
RP RP RP RP 


Însă nu Regele Purpuriu scrisese inițialele acelea 
batjocoritoare, şi nici Charles Burnside n-o făcuse. Fuseseră 
mâzgălite pe perete de către stăpânul Pescarului, al cărui 
nume, în urechile noastre, sună ca domnul Munşun. 


Nici-o grijă, o să vin după tine nu peste mult timp, gândeşte 
Jack. 

În acest moment, nu putem să-l criticăm pentru că se duce 
afară, unde aerul nu duhneşte a sânge şi parfum, şi pentru 
că-şi foloseşte mobilul ca să sune pe Sumner Street. Poate că 
Bobby Dulac e de serviciu. S-ar putea să-l găsească la secție 
chiar pe Dale. Pentru a-şi îndeplini toate obligațiile cetăţeneşti, 
nu trebuie să rostească decât opt sau nouă cuvinte. După 
aceea, poate pune mobilul în buzunar şi să stea pe scările din 
fața casei lui Henry până când apărătorii legii şi ordinii vor 
veni de-a lungul aleii lungi. Vor fi mulți la număr, cel puţin 
patru maşini, poate cinci. Dale va trebui să sune la poliția 
statală, iar Brown şi Black poate că se vor simţi obligaţi să 
anunțe FBI. În aproximativ patruzeci şi cinci de minute, 
livingul lui Henry va fi plin de oameni care fac măsurători, 
scriu în carnețele, etichetează probele şi fotografiază petele de 
sânge. Vor fi prezenți medicul legist şi cei de la tehnic. Iar când 
prima etapă a datoriei fiecăruia în parte va lua sfârşit, doi 
oameni în haine albe vor ieşi cu o targa pe uşa din faţă şi-o vor 
urca în maşina pe care o conduc. 

Jack nu se gândeşte la asta pentru mai mult de câteva 
secunde. Vrea să vadă ce i-au făcut Pescarul şi domnul 
Munşun lui Henry - trebuie să vadă, nu are de ales. I-o cere 
durerea apăsătoare pe care o simte, iar dacă nu se supune 
comenzilor acestei dureri, nu se va mai simți niciodată întreg. 

Durerea lui, care închide ca într-un seif de oţel iubirea sa 
pentru Henry Leyden, îl face să înainteze şi mai adânc în 
cameră. Se mişcă încet, păşind aşa cum păşeşte de pe-o piatră 
pe alta un om care traversează un râu. Caută locurile goale 
unde să poată pune piciorul. Din cealaltă parte a camerei, 
litere roşii scurse, mari de douăzeci de centimetri, râd de 
progresul său. 


SALUT HOLLYWOOD 


Pare să pâlpâie ca o firmă cu neon. SALUT HOLLYWOOD 
SALUT HOLLYWOOD. 


VIN-O DUPÂ MIINE 
VIN-O DUPÂ MIINE 


Îi vine să înjure, dar povara durerii sale nu-l lasă să 
rostească cuvintele care-i plutesc în minte. La capătul 
coridorului care duce la studio şi bucătărie, păşeşte peste o 
pată mare de sânge şi se întoarce cu spatele la living şi la 
îndepărtatele pâlpâiri de neon. Lumina pătrunde doar cale de 
un metru în hol. Bucătăria e-un bloc solid şi amorf de 
întuneric. Uşa studioului stă pe jumătate deschisă şi în 
geamul ei de sticlă se reflectă slab lumina. 

Sângele e împrăştiat pe toată podeaua holului. Nu se mai 
poate feri să calce în el, ci înaintează cu ochii ațintiți la uşa 
întredeschisă a studioului. Henry Leyden nu lăsa niciodată 
uşa dinspre coridor deschisă; o ţinea închisă. Henry era 
ordonat. Trebuia să fie: dacă lăsa uşa studioului deschisă, 
dădea drept în ea data următoare când se ducea în bucătărie. 
Dezastrul, dezordinea rămasă în urma asasinării lui Henry îl 
tulbură pe Jack mai mult decât ar recunoaşte, poate chiar 
mai mult decât îşi dă seama. Această brambureală reprezintă 
o adevărată violare şi, în numele prietenului său, Jack se 
simte ofensat până la cer şi înapoi. 

Ajunge la uşă, o atinge, o deschide până la capăt. În aer 
pluteşte un miros puternic de parfum şi sânge. Aproape la fel 
de întunecat ca bucătăria, studioul îi dezvăluie lui Jack doar 
silueta vagă a consolei şi dreptunghiurile neclare ale 
difuzoarelor prinse în perete. Geamul care dă în bucătărie 
planează ca o pânză neagră, invizibilă. Cu mâna încă pe uşă, 
Jack se apropie şi vede, sau crede că vede, spătarul unui 
scaun înalt şi-o siluetă întinsă peste masa din fața consolei. 
Numai atunci aude vup-vup-vup-ul benzii ajunse la capătul 
rolei. 

— Odumnezeulemare, zice el, totul într-un singur cuvânt, 
ca şi când până acum nu s-ar fi aşteptat deloc la ceea ce se 
află acum în fața lui. Cu o teribilă, insistentă certitudine, 
sunetul benzii întăreşte convingerea că Henry e mort. Durerea 


lui Jack depăşeşte dorința sa laşă de-a ieşi de acolo şi de-a 
chema toți poliţiştii din statul Wisconsin, şi-l împinge să 
dibuie după comutator. Nu poate să plece; trebuie să vadă 
totul, aşa cum a făcut cu cadavrul Irmei Freneau. 

Degetele sale ating comutatorul de plastic şi rămân acolo. 
În fundul gâtului îi urcă un gust metalic, acid. Apasă butonul 
şi lumina inundă studioul. 

Corpul lui Henry, în scaunul înalt de piele, stă aplecat peste 
masă, cu mâinile de-o parte şi de cealaltă a prețuitului său 
microfon, cu fața lipită de tăblia mesei în stânga lui. Poartă în 
continuare ochelarii fumurii, însă una dintre arcadele subțiri 
de metal e îndoită. La început, totul pare să fi fost vopsit în 
roşu, căci aproape uniformul strat de sânge care acoperă 
masa i-a picurat în poală lui Henry de ceva vreme, şi tot 
echipamentul a fost stropit cu roşu. O parte din obrazul lui 
Henry a fost muşcată, smulsă. Îi lipsesc două degete de la 
mâna dreaptă. În ochii lui Jack, care au făcut inventarul 
tuturor lucrurilor din cameră, mare parte din sânge s-a scurs 
din Henry printr-o rană la spate. Rana e ascunsă vederii de 
hainele îmbibate cu sânge, dar la fel de mult sânge stă adunat 
în bălți, picurând, lângă speteaza scaunului, ca şi pe masă. 
Aproape tot sângele de pe podea s-a scurs de pe scaun. 
Pescarul trebuie că a atins un organ intern sau a retezat o 
arteră. 

Foarte puţin sânge, pe lângă o spuzeală rară peste comenzi, 
a atins magnetofonul. Jack abia îşi mai aminteşte cum 
funcționează aparatele de felul acela, însă l-a văzut deseori pe 
Henry schimbând rolele, aşa încât ştie cât de cât ce e de făcut. 
Închide magnetofonul şi prinde capătul benzii în rola goală. 
Apoi deschide aparatul şi apasă REWIND. Banda trece lin 
peste capetele de înregistrare, derulându-se de pe o rolă pe 
alta. 

— Ai făcut o înregistrare pentru mine, Henry? întreabă el. 
Pun pariu că ai făcut, dar sper că nu ai murit spunându-mi 
ceea ce ştiu deja. 

Banda se opreşte. Jack apasă PLAY şi îşi ţine răsuflarea. În 
toată gloria lui rumenă-n obraji, George Rathbun tună din 


difuzoare. 

— Finalul reprizei a noua şi echipa gazdă se îndreaptă spre 
duşuri, amice. Dar jocul nu se TERMINĂ până când şi ultimul 
ORB este MORT! 

Jack se sprijină de perete. 

Henry Shake intră în scenă şi-i spune să sune la Maxton's. 
Şobolanul de Wisconsin îşi ițeşte şi el capul şi strigă în gura 
mare despre Casa întunericului. Şeicul, şarmul, şocul şi 
George Rathbun poartă o scurtă discuţie în contradictoriu, pe 
care o câştigă şarmul. E prea mult pentru Jack; nu-şi poate 
opri lacrimile şi nici nu se străduieşte să încerce. Le lasă să 
curgă. Ultima reprezentație a lui Henry îl emoţționează 
incredibil de mult. Este atât de frumoasă, atât de pură - atât 
de caracteristică lui Henry. Henry Leyden a rămas în viață 
apelând la personajele pe care le-a creat şi acestea au vorbit în 
locul său. Formau o echipă unită, George şi şarmul şi 
şobolanul, şi s-au dus la fund odată cu vasul, nu că ar fi avut 
de ales. Henry Leyden reapare, pe o voce care se stinge cu 
fiecare nouă frază, spune că Jack poate înfrânge îngâmfarea şi 
prostia. Vocea muribundă a lui Henry spune că a avut o viață 
minunată. Vocea lui devine o şoaptă şi rosteşte trei cuvinte 
pline-ochi de-o surpriză încântătoare: A, Ciocârlie. Bună. Jack 
aude zâmbetul din acele cuvinte. 

Plângând, Jack părăseşte studioul împleticindu-se. Vrea să 
se prăbuşească într-un scaun şi să plângă până ce-i vor seca 
lacrimile, dar nu poate greşi atât de mult nici față de el însuşi, 
nici față de Henry. Înaintează pe coridor, îşi şterge lacrimile şi 
aşteaptă ca durerea de piatră să-l ajute să facă față chinului 
sufletesc. Îl va ajuta să facă faţă şi Casei întunericului. 
Durerea nu trebuie împiedicată sau abătută; e ca o tijă de oţel 
care-i susține coloana vertebrală. 

Fantoma vocii lui Henry Shake şopteşte: Jack, durerea asta 
nu te va părăsi niciodată. Te-ai consolat cu asta? 

Altfel nici nu-mi doresc s-o simt. 

Ajunge că o ştii. Oriunde ai merge, orice ai face. Trecând 
orice prag. Cu orice femeie. Dacă vei avea copii, cu fiii tăi. O s-o 
auzi în orice muzică ai asculta, o s-o vezi în orice carte ai citi. 


Va fi parte din mâncarea pe care o mănânci. Alături de tine 
pentru totdeauna. În toate lumile. În Casa umbrelor. 

Eu sunt durerea şi durerea sunt eu. 

Şoapta lui George Rathbun e de două ori mai puternică 
decât a şeicului: Ei, fir-ar să fie, fiule, vrei să spui D'YAMBA? 

D'yamba. 

Presupun că ştii de ce te-au îmbrățişat albinele. Nu ai de dat 
un telefon? 

Ba da, are. Dar nu mai suportă să stea în casa asta 
îmbibată de sânge; simte nevoia să fie afară, în călduroasa 
noapte de vară. Păşind la voia întâmplării, Jack străbate 
livingul distrus şi calcă pragul. Durerea umblă împreună cu 
el, căci el e ea şi ea e el. Cerul necuprins stă deasupra lui, 
înțesat de stele. Scoate fidelul telefon mobil. 

Şi cine răspunde la telefonul secției de poliție din French 
Landing? Arnold „Lanternă” Hrabowski, desigur, repus în 
funcție şi cu o nouă poreclă. Cele spuse de Jack îl aruncă pe 
„Lanternă” Hrabowski într-o stare de agitaţie extremă. Ce? 
Doamne! O, nu. O, cine-ar fi crezut? Mamă. Da, dom le. Mă 
ocup imediat de asta, sigur că da. 

Aşadar, în timp ce fostul Ungur Nebun încearcă să-şi 
împiedice deopotrivă mâinile şi vocea să nu tremure cât 
formează numărul de acasă al şefului şi transmite mesajul lui 
Jack, Jack se îndepărtează de casă, de alee şi de camioneta sa, 
se îndepărtează de orice-i aduce aminte de ființele umane şi 
intră pe-o pajişte plină de ierburi înalte, galben-verzi. Durerea 
îl călăuzeşte, căci durerea ştie mai bine decât el ce are nevoie. 

Mai presus de orice, are nevoie de odihnă. De somn, dacă e 
posibil. Un loc moale pe teren drept, departe de girofarurile 
roşii şi sirenele şi poliţiştii furioşi şi hiperactivi care se apropie. 
Departe de toată disperarea aceea. Un loc unde un om îşi 
poate odihni capul şi să vadă cum trebuie cerul. După 
aproape un kilometru, Jack ajunge la un asemenea loc între 
un lan de porumb şi începuturile stâncoase ale dealurilor 
împădurite. Mintea sa îndurerată îi spune corpului său 
îndurerat, epuizat, să se întindă pe jos şi să stea comod, iar 
corpul se supune. Deasupra, stelele par să vibreze şi să devină 


neclare, deşi, desigur, stelele de pe familiarul cer adevărat nu 
fac asta, aşadar trebuie să fie o iluzie optică. Corpul lui Jack 
se întinde, iar stratul de iarbă şi pământ de sub el pare să se 
muleze după forma sa, deşi şi asta trebuie că este o iluzie, căci 
toată lumea ştie că, în lumea reală, pământul are tendința să 
fie rigid, inflexibil şi pietros. Mintea îndurerată a lui Jack 
Sawyer îi spune corpului său îndurerat să adoarmă şi, oricât 
ar părea de imposibil, exact asta şi face. 

În câteva minute, corpul adormit al lui Jack Sawyer suferă 
o vagă transformare. Unghiurile lui par să se înmoaie, culorile 
lui - părul lui auriu, jacheta deschisă la culoare, pantofii 
maronii - devin mai palide. O stranie transparenţă, o 
încețoşare sau înnorare, intervine în acest proces. E ca şi când 
ne-am putea uita prin masa noroasă, indistinctă, a corpului 
său care respiră uşor pentru a vedea frunzele moi şi zdrobite 
ale ierbii care alcătuiesc salteaua pe care stă aşezat. Cu cat ne 
uităm mai mult, cu atât vedem mai clar iarba de sub el, căci 
corpul lui devine din ce în ce mai vag. În cele din urmă, nu mai 
e decât o licărire deasupra ierbii şi, pe când covorul de 
verdeață care '-a susținut începe să se îndrepte, corpul care i-a 
dat formă a dispărut de mult. 


25 


A, s-o lăsăm baltă. Ştim unde s-a dus Jack Sawyer când a 
dispărut de la marginea lanului de porumb şi ştim pe cine e 
posibil să întâlnească atunci când va ajunge acolo. Gata cu 
asta. Vrem distracție, vrem emoții puternice! Spre norocul 
nostru, bătrânul acela fermecător de Charles Burnside, pe 
care ne putem baza oricând să pună gumă de mestecat pe 
scaunul cuiva, să ungă clanța cu cremă de dinţi, să se 
băşească în biserică, iese în clipa aceasta dintr-un vas de 
toaletă în secțiunea Daisy de la Maxton's. Observăm că moş 
Burny, Burn-Burn al nostru, strânge la pieptul scobit foarfecă 
de grădinărit a lui Henry Leyden, legănând-o, ca şi când ar 
ține un copilaş. Pe ososul lui braț drept, sângele iese dintr-o 
rană urâtă şi curge către cot. Când pune un picior - încălțat 


în papucii-albină ai altui rezident - pe buza vasului, se 
împinge în sus şi păşeşte afară, clătinându-se puţin. Are gura 
răsucită într-un rictus şi ochii îi seamănă cu nişte găuri de 
gloanţe, însă nu putem bănui că şi el poartă povara unei 
dureri grele. Partea de jos a pantalonilor şi pieptul cămăşii 
sunt îmbibate cu sânge, aceasta din urmă fiind înnegrită de 
sângele scurs dintr-o rană de cuţit în abdomen. 

Crispându-se, Burny deschide uşa separeului şi păşeşte în 
toaleta goală. Neoanele din tavan se reflectă în oglinda lungă 
de deasupra şirului de chiuvete; mulțumită lui Butch Yerxa, 
care face un schimb dublu pentru că cel care trebuie să 
lucreze de noapte a sunat şi-a spus că e beat, dalele albe de 
gresie strălucesc. În toată această albeață scânteietoare, 
sângele de pe hainele şi corpul lui Charles Burnside pare a fi 
de-un roşu radiant. Îşi dă jos cămaşa şi-o aruncă într-o 
chiuvetă, după care se împleticeşte în celălalt capăt al băii 
spre un dulăpior marcat cu o bucată de bandă adezivă pe care 
cineva a scris BANDAJE. Bătrânii au tendința să cadă în baie 
şi tatăl lui Chipper, precaut, a instalat dulăpiorul acolo unde 
a crezut că va fi de folos. Picături de sânge mânjesc dalele albe 
de gresie. 

Burny rupe un pumn de prosoape de hârtie dintr-un 
distribuitor, le umezeşte cu apă rece şi le pune pe marginea 
celei mai apropiate chiuvete. Apoi deschide dulăpiorul cu 
bandaje, scoate o rolă mare de leucoplast şi un teanc de 
bandaje din tifon. Rupe o bucată de cincisprezece centimetri de 
leucoplast. Şterge sângele de pe pielea din jurul rănii de pe 
abdomen şi apasă prosoapele de hârtie udă peste 
deschizătură. la prosoapele şi apasă pe tăietură un tampon de 
pansament. Cu  stângăcie,  lipeşte  leucoplastul peste 
pansament. În acelaşi fel îşi doftoriceşte şi rana de cuțit de la 
braț. 

Acum, cârcei şi cheaguri de sânge acoperă gresia albă. 

Se întoarce pe lângă chiuvete şi dă drumul la apă peste 
cămaşă. Apa se înroşeşte în vasul chiuvetei. Burny continuă 
să frece vechea cămaşă sub jetul de apă rece până ce aceasta 
devine de-un trandafiriu palid cu doar câteva nuanțe mai 


deschis ca pielea sa. Satisfăcut, stoarce cămaşa, o scutură o 
dată sau de două ori şi-o îmbracă la loc. Faptul că îi se lipeşte 
de corp nu-l deranjează câtuşi de puţin. Ţelul său e-o versiune 
foarte rudimentară a decenţei, nu a eleganței: pe cât posibil, 
vrea să treacă neobservat. Manşetele îi sunt îmbibate cu sânge 
şi papucii lui Elmer Jesperson sunt de-un roşu-închis şi uzi, 
însă crede că majoritatea oamenilor nu se gândi să se uite la 
picioarele sale. 

Înlăuntrul său, o voce aspră continuă să spună: Mhai 
rrepedi, Burn-Burn, mhai rrepedi! 

Singura greşeală a lui Burny este că, în timp ce închide 
nasturii cămăşii umede, se uită în oglindă. Ceea ce vede îl face 
să înmărmurească de şoc. În pofida urâţeniei, Charles 
Burnside a fost întotdeauna mulțumit de imaginea pe care i-o 
arătau oglinzile. După părerea sa, arată ca un tip care ştie 
cum stau lucrurile - viclean, imprevizibil şi isteț. Bărbatul 
care se holbează la el din cealaltă parte a oglinzii nu seamănă 
defel cu bătrânul şiret pe care şi-l aminteşte Burny. Bărbatul 
care-l priveşte pare slab la minte, epuizat şi grav bolnav. Ochi 
afundaţi în orbite şi înroşiți, obraji ca nişte cratere, vene care i 
se târăsc pe tigva cheală... până şi nasul îi pare mai osos şi 
mai răsucit ca altă dată. E genul de bătrân care-i sperie pe 
Copii. 

Da! tre' ză-i zberii, Burn-Bunr. E timbu' z-o iei la pişor. 

Nu e posibil să arate aşa rău, nu? Dacă ar fi aşa, ar fi 
observat cu mult timp înainte. Nee, nu aşa dădea Charles 
Burnside ochii cu lumea. Baia-i prea a naibii de albă, asta-i 
tot. lar un alb ca ăsta te face să pari spălăcit. Te face să pari 
jupuit, ca un iepure. Oroarea bătrână şi muribundă din 
oglindă se apropie şi petele decolorate de pe piele par să se 
întunece. Imaginea dinților săi îl face să închidă gura. 

Apoi stăpânul lui e ca un cârlig de pescuit în mintea sa: îl 
trage către uşă şi bâiguie: timbu, timbu. 

Burny ştie de ce e timbu: domnul Munşun vrea să ajungă 
înapoi la Casa întunericului. Domnul Munşun vine dintr-un 
loc aflat la o distanță incredibilă de French Landing şi 
anumite părți din Casa întunericului, pe care le-au construit 


împreună, lasă impresia lumii din care vine - părțile cele mai 
adânci, pe care Charles Burnside le vizitează rareori, şi care-l 
fac să se simtă hipnotizat, slăbit de jinduire şi cu dureri de 
stomac atunci când le calcă pragul. Când încearcă să-şi 
imagineze lumea care i-a dat naştere domnului Munşun, vede 
un peisaj întunecat, stâncos, plin de cranii. Pe pantele şi 
piscurile sterpe stau case ca nişte castele care-şi modifică 
dimensiunea, sau dispar, atunci când clipeşti. Din trecătorile 
pâlpâitoare vine o larmă industrială amestecată cu strigătele 
unor copii torturați. 

Burnside abia aşteaptă şi el să se întoarcă la Casa 
întunericului, dar pentru plăcerile mai simple oferite de 
primul set de camere, unde se poate odihni, poate mânca 
hrană conservată şi să citească clasoare cu tăieturi din ziare. 
Îi place în mod deosebit mirosul din acele camere, o duhoare 
de putreziciune, transpiraţie, sânge uscat, must, canalizare. 
Dacă ar putea distila acea mireasmă, s-ar da cu ea ca şi cu o 
apă de colonie. De asemenea, o îmbucătură mică şi dulce pe 
nume Tyler Marshall stă încuiat într-o încăpere localizată 
într-un alt strat al Casei întunericului - şi într-o altă lume -, 
iar Burny abia aşteaptă să-l chinuiască pe micuțul Tyler, să-şi 
plimbe mâinile zbârcite peste pielea frumoasă a băiatului. 
Tyler Marshall îi dă fiori lui Burny. 

Însă există plăceri ce mai trebuie culese din lumea asta şi 
este timbu să se ocupe de ele. Burny se uită printr-o crăpătură 
a uşii de la baie şi vede că Butch Yerxa s-a lăsat pradă oboselii 
şi-a fripturii de la bufet. Stă pe scaun ca o păpuşă 
supradimensionată, cu brațele pe masă şi cu bărbia grasă 
sprijinită în ceea ce, la o persoană normală, ar fi gâtul. 

Acea folositoare piatră vopsită se află la câţiva centimetri de 
mâna dreaptă a lui Butch, însă lui Burny nu-i trebuie piatra, 
căci s-a ales cu un instrument mult mai ofertant. Îşi doreşte 
să fi descoperit potenţialul foarfecii de grădinărit cu mult timp 
în urmă. În loc de-o singură lamă, aveai două. Una sus, una 
jos, clanc-clanc! Şi ascuţite! Nu avusese de gând să-i taie 
orbului degetele. Pe-atunci considera foarfecă drept un soi de 
cuțit mare şi primitiv, dar când a fost înjunghiat în braţ, a 


smucit foarfecă către orb şi aceasta, mai mult sau mai puțin, 
i-a retezat singură degetele, şi a făcut-o la fel de uşor şi de iute 
cum măcelarii din Chicago feliau mai demult şunca. 

Cu Chipper Maxton o să se distreze de minune. Omul 
merită ce-o să primească. Burny crede că Chipper e 
răspunzător pentru felul în care s-a deteriorat el. Oglinda i-a 
spus că are cam cu zece kilograme mai puţin decât ar trebui, 
poate chiar cu cincisprezece, şi nu-i de mirare: uită-te ce lături 
le dau la bufet. Chipper şterpeleşte din mâncare, crede Burny, 
la fel cum şterpeleşte din toate celelalte lucruri. De la stat, de 
la guvern, de la Sănătate; Chipper fură de la toţi. De vreo două 
ori când credea că Charles Burnside e prea dus cu pluta ca să 
ştie ce se întâmplă, Maxton îl pusese să semneze formulare 
care spuneau că a suferit o operație, o intervenţie la prostată, 
una la plămâni. După cum vede Burny lucrurile, jumătate din 
banii de la Sănătate care achitau operaţii neefectuate 
trebuiau să fie ai lui. Doar pe formular apărea numele lui, nu? 

Burnside se strecoară pe coridor şi şontâcăieşte către 
antreu, lăsând amprente sângerii cu papucii umezi. Pentru că 
va trebui să treacă pe lângă sala infirmierelor, vâră foarfecă 
după betelia pantalonilor şi o acoperă cu cămaşa. Burnside 
vede peste tejgheaua sălii infirmierelor obrajii flasci, ochelarii 
cu rame aurii şi părul de culoarea levănţicii ai unei hoaşte 
inutile pe nume Georgette Porter. Se putea şi mai rău, îşi 
spune. De când femeia a intrat în D18 şi l-a surprins gol- 
puşcă, încercând să se masturbeze în mijlocul camerei, 
Georgette Porter e îngrozită de el. 

Se uită în direcţia lui, pare să-şi reprime un fior şi coboară 
privirea înapoi la orice-ar fi ceea ce face cu mâinile. 
Croşetează, probabil, sau citeşte genul de roman polițist în 
care o pisică rezolvă misterul. Burny se apropie şi mai tare şi 
se gândeşte să-i taie fața lui Georgette cu foarfecă, dar 
hotărăşte că n-are rost să-şi irosească forțele. Când ajunge la 
tejghea, se uită peste ea şi vede că femeia ține în mâini o carte 
în ediție de masă, exact cum şi-a imaginat el. Cu o profundă 
suspiciune, ea ridică ochii spre el. 

— Da' ştiu că arăţi delicios în noaptea asta, Georgie. 


Femeia se uită de-a lungul holului, apoi la antreu şi îşi dă 
seama că trebuie să-i țină piept singură. 

— Ar trebui să fii în camera dumitale, domnule Burnside. E 
târziu. 

— Vezi-ţi de treaba ta, Georgie. Am dreptul să fac o 
plimbare. 

— Domnului Maxton nu-i place ca rezidenții să intre în 
celelalte secţii, aşa că te rog să rămâi în Daisy. 

— E pe-aici şefu' ăl mare? 

— Aşa cred, da. 

— Bun. 

Se întoarce cu spatele şi merge mai departe spre antreu. 
Infirmiera îl strigă: 

— Stai! 

El întoarce capul. Femeia stă în picioare, semn sigur de 
mare îngrijorare. 

— Doar nu ai de gând să-l deranjezi pe domnul Maxton, 
nu? 

— Dacă mai spui ceva, te deranjez pe tine. 

Femeia duce mâna la gât şi în sfârşit observă podeaua. Lasă 
bărbia în piept şi ridică brusc sprâncenele. 

— Domnule Burnside, ce ai pe papuci? Şi pe manşetele 
pantalonilor? Laşi urme peste tot! 

— Chiar nu poți să-ți ţii fleanca? 

Încruntat, se împleticeşte înapoi la camera infirmierelor. 
Georgette Porter se lipeşte eu spatele de perete şi, când înţelege 
că ar fi putut încerca să scape, Burny e deja în faţa ei. la 
mâna de la gât şi-o ţine în față în semn de oprire. 

— Curvă proastă. 

Burnside scoate foarfecă de la betelia pantalonilor, o apucă 
şi-i retează degetele la fel de uşor ca şi când ar fi nişte 
rămurele. 

— Cretino. 

Georgette a intrat într-o stare de neîncredere şocată care-o 
paralizează. Se holbează la sângele care-i țâşneşte din ce-i mai 
rămăsese din degete. 

— Tâmpită afurisită. 


Desface foarfecă şi-i înfige o lamă în gât. Georgette scoate 
un sunet gâlgâit, gâtuit. Încearcă să prindă foarfecă, dar 
Burny o trage şi o ridică la nivelul capului ei. Mâinile femeii se 
zbat, împrăştiind sânge. Expresia de pe faţa lui Burny este cea 
a unui om care recunoaşte în sfârşit că trebuie să schimbe 
nisipul la pisică. Îndreaptă lama udă în faţa ochiului ei drept 
şi-o înfige, iar Georgette e moartă înainte ca trupul ei să se 
prelingă pe lângă perete şi să se adune grămadă la podea. 

La zece metri mai încolo, Butch Yerxa mormăie în somn. 

— Nu ascultă niciodată, bâiguie Burny în barbă. Încerci şi 
iar încerci, dar întotdeauna şi-o cer până la urmă. Se pare că 
O vor... ca şi căcaţii ăia proşti din Chicago. 

Smulge lama foarfecii din capul Georgettei şi-o şterge de 
umărul bluzei ei. Amintirea căcațţilor ălora din Chicago îi face 
mădularul să-l furnice, şi membrul începe să i se scoale în 
pantalonii largi şi vechi. Sa-lut! A... magia blândelor amintiri. 
Deşi, aşa cum am văzut, Charles Burnside se bucură din când 
în când de erecţții în timpul somnului, în stare de veghe 
acestea sunt atât de rare, încât sunt aproape inexistente, şi el 
se simte tentat să-şi dea jos pantalonii şi să vadă ce-i iese. Dar 
dacă se trezeşte Yerxa? Ar presupune că Georgette Porter, sau 
măcar cadavrul ei, a stârnit poftele trupeşti îndelung 
reprimate ale lui Burny. Asta n-ar fi bine - n-ar fi bine deloc. 
Până şi un monstru are o mândrie de apărat. Mai bine să-şi 
continue drumul spre biroul lui Chipper Maxton şi să spere că 
ciocanul nu se va muia înainte să vină vremea să bată cuiul. 

Burny pune foarfecă la spatele pantalonilor şi trage de 
cămaşa udă, îndepărtând-o de corp. Se împleticeşte de-a 
lungul coridorului secției Daisy, străbătând antreul gol şi 
îndreptându-se spre uşa şlefuită cu tăbliță de aramă pe care 
scrie WILLIAM MAXTON, DIRECTOR. Pe aceasta o deschide cu 
reverență, chemând în minte imaginea unui băiat de zece ori 
mort cu mult timp în urmă pe nume Herman Flagler, 
cunoscut şi ca „Poochie”, una dintre primele sale cuceriri. 
Poochie! Fragedul Poochie! Ce lacrimi, ce suspine de durere şi 
bucurie amestecate, ce abandon în brațele neputinței extreme: 
stratul subțire de praf de peste genunchii zgâriaţi şi 


antebrațele suple ale lui Poochie. Lacrimi încinse; un jet de 
urină din bobocelul lui îngrozit. 

Chipper nu-i va provoca o asemenea plăcere divină, dar 
putem fi sigur că-i va provoca ceva. În orice caz, Tyler 
Marshall e legat şi aşteaptă în Casa întunericului mai 
neajutorat decât de neajutorat poate să fie. 

Charles Burnside îşi târâie picioarele prin cămăruța fără 
geamuri a Rebeccăi Vilas, cu fundulețul palid şi plin de gropiţe 
al lui Poochie Flagler luminându-i mintea. Pune mâna pe 
următoarea clanță, zăboveşte o clipă pentru a se calma şi o 
răsuceşte fără zgomot. Uşa se deschide doar atât cât să-l arate 
pe Chipper Maxton, singur monarh al acestui tărâm, aplecat 
peste masa de lucru, cu capul sprijinit în pumn şi folosind un 
creion galben pentru a nota ceva pe două seturi de hârtii. 
Umbra unui zâmbet îi înmoaie buzele strânse; ochii lui umezi 
trădează sugestia unei sclipiri; creionul neostenit sare de la un 
teanc de hârtii la celălalt, făcând semne mititele. Atât de 
absorbit e Chipper în muncă, încât nu observă că nu mai este 
singur până când vizitatorul său nu păşeşte înăuntru şi nu 
loveşte uşa cu piciorul. 

Când uşa se închide zgomotos, Chipper ridică ochii cu o 
surprindere iritată şi se uită printre gene la silueta din fața sa. 
Atitudinea sa se transformă aproape imediat într-o bonomie 
vicleană, neplăcută, pe care el o crede dezarmantă. 

— De unde vii dumneata, domnule Burnside, nu se bate la 
uşă? Daţi pur şi simplu buzna, nu? 

— Dăm pur şi simplu buzna, zice vizitatorul său. 

— Nu contează. Adevărul e că voiam să-ți vorbesc. 

— Să-mi vorbiți? 

— Da. Intră, te rog. Ia loc. Mă tem că avem o mică problemă 
şi vreau să discutăm câteva variante de rezolvare a ei. 

— O, face Burny. O problemă. 

Îşi îndepărtează cămaşa de piept şi se împleticeşte mai 
aproape, lăsând în spate urme tot mai slabe de paşi, pe care 
Maxton nu le observă. 

— Stai jos, zice Chipper, făcând semn cu mâna spre 
scaunul din fața mesei lui. Trage-ţi un bolard şi odihneşte-ţi 


oasele. 

Expresia aceasta a luat-o de la Franky Shellbarger, agentul 
de împrumuturi de la First Farmer Bank, care o folosea mereu 
la întâlnirile locale ale clubului Rotary şi, deşi Chipper Maxton 
habar nu are ce ar putea fi un bolard, e de părere că sună al 
naibii de fain. 

— Bătrâne, noi doi trebuie să purtăm o discuţie cu sufletul 
deschis. 

— A, face Burny şi se aşază, cu spatele drept şi rigid, din 
cauza foarfecii. Cu zuvletu' dezghiz. 

— Mda, asta-i ideea. Hei, ţi-e udă cămaşa? Este! Nu putem 
permite asta, bătrâne - s-ar putea să răceşti şi să mori, şi 
niciunuia dintre noi nu i-ar plăcea asta, nu? îţi trebuie o 
cămaşă uscată. Stai să văd cu ce te pot ajuta. 

— Nu te obosi, maimuţă futută. 

Chipper Maxton e deja în picioare şi-şi îndreaptă cămaşa, şi 
cuvintele bătrânului îl descumpănesc o clipă. Îşi revine fără 
probleme, rânjeşte şi spune: 

— Să nu te mişti de acolo, Chicago. 

Deşi pomenirea oraşului său natal îi trimite un fior pe şira 
spinării, Burnside nu schițează niciun gest când Maxton dă 
ocol mesei şi străbate biroul. Îl urmăreşte pe director cum iese 
din cameră. Chicago. Unde Poochie Flagler şi Sammy Hooten 
şi Ferd Brogan şi toți ceilalți au trăit şi au murit, Dumnezeu 
să-i aibă în pază. Grăunţe de praf, fire de iarbă, aşa murdar 
aşa frumos aşa ispititor. Cu zâmbetele lor şi cu strigătele lor. 
Ca toți copiii caucazieni de mahala, de-un alb pur de ivoriu 
sub crusta de mizerie, albul ca burta unui peşte al săracilor 
din oraş, al celor ce curând se vor pierde. Oasele zvelte ale 
omoplațţilor lor, ieşind în relief parcă să străpungă stratul 
subțire de carne. 

Organul bătrân al lui Burny se mişcă şi se întăreşte ca şi 
când el şi-ar aminti şotiile de mai an. Tyler Marshall, îngână 
în sinea sa, frumosul şi mititelul de Ty, o să ne distrăm bine 
înainte să te predăm şefului, da o să ne distrăm da chiar aşa 
da da. 


Uşa se trânteşte în spatele lui, smulgându-l din această 
reverie erotică. Dar mădularul lui bătrân, mătărânga lui 
bătrână rămâne trează şi pe poziție, mai zdravănă decât în 
zilele ei de glorie. 

— Nu-i nimeni în antreu, se plânge Maxton. Hoaşca aia 
bătrână, cum o cheamă, Porter, Georgette Porter, pun pariu 
că-i în bucătărie şi se-ndoapă ca o gâscă, iar Butch Yerxa 
doarme tun în scaun. Ce să fac eu, să scotocesc prin camere 
ca să găsesc o cămaşă uscată? 

Trece cu paşi mari pe lângă Burnside, ridică mâinile şi se 
trânteşte în scaun. Totu-i o fanfaronadă, dar Burny a asistat 
la unele mai reuşite. Chipper nu-l poate intimida pe Burny, 
nici chiar dacă ştie câteva lucruri despre Chicago. 

— Nu-mi trebuie o cămaşă nouă, zice el. Cur belit. 

Chipper se lasă pe spate în scaun şi îşi prinde mâinile la 
ceafă. Rânjeşte - pacientul ăsta îl amuză, e dat naibii. 

— Ei, ei. Nu-i nevoie să ne vorbim urât. Nu mă mai 
păcăleşti, moşule. Nu cred în jocul tău de-a Alzheimerul. De 
fapt, nu cred nimic din ce faci. 

E bine-mersi relaxat şi radiază încrederea de sine a unui 
cartofor cu patru aşi în mână. Burny crede că i se înscenează 
cine ştie ce mârşăvie sau şantaj, ceea ce face ca momentul să 
fie cu atât mai delicios. 

— Dar tre' să-ți recunosc meritele, continuă Chipper. l-ai 
păcălit pe toți, inclusiv pe mine. Probabil că e nevoie de-o 
disciplină incredibilă ca să imiți ultima fază de Alzheimer. Să 
stai atâta vreme pleoştit în scaun, să ţi se dea hrană de nou- 
născut, să te căci în pantaloni. Să te prefaci că nu înţelegi ce 
spun oamenii. 

— Nu m-am prefăcut, tâmpitule. 

— Aşa că nu-i de mirare că ai imitat o revenire - când a fost 
asta, acum un an? Şi eu aş fi făcut la fel. Adică, una e să 
acționezi sub acoperire şi alta e s-o faci ca legumă. Aşa că ne 
alegem cu un miracol minor, nu? Alzheimerul îşi revine 
treptat, vine şi se duce, ca o răceală de rând. Una peste alta, e- 
o afacere bună. Apuci să te plimbi şi să te comporți ca un 
rahat, şi personalul are mai puţin de muncit. Încă eşti unul 


dintre pacienții mei preferaţi, Charlie. Sau ar trebui să-ți spun 
Carl? 

— Mă doare în cur cum îmi spui. 

— Dar Carl e numele tău adevărat, nu? 

Burny nici măcar nu ridică din umeri. Speră ca Chipper să 
ajungă la subiect înainte să se trezească Butch Yerxa, să 
observe urmele de sânge şi să descopere corpul Georgettei 
Porter, pentru că, deşi îl interesează povestea lui Maxton, vrea 
să ajungă la Casa întunericului fară prea multe probleme. Iar 
Butcii Yerxa probabil că ar reprezenta o piedică mare. 

Stăpânit de iluzia că joacă un joc de-a şoarecele şi pisica în 
care el este pisica, Chipper îi zâmbeşte bătrânului în cămaşă 
roz udă şi-şi continuă tirada. 

— Astăzi m-a sunat un ofițer de la poliția statală. A spus că 
a primit de la FBI identificarea unei amprente locale. 
Aparținea unui om foarte rău pe nume Carl Bierstone, care e 
căutat de aproape patruzeci de ani. În 1964 a fost condamnat 
la moarte pentru că a ucis câţiva copii pe care i-a molestat, 
numai că a scăpat din maşina care îl ducea la închisoare - a 
omorât doi paznici cu mâinile goale. De atunci nu se mai ştie 
nimic despre el. Acum ar avea optzeci şi cinci de ani, iar 
detectivul era de părere că Bierstone s-ar putea să se numere 
printre rezidenții noştri. Ce ai de spus, Charles? 

Nimic, evident. 

— Charles Burnside e destul de asemănător ca nume cu 
Carl 

Bierstone, nu-i aşa? Şi nu avem absolut nici-o informaţie 
despre trecutul tău. Asta face ca tu să fii un rezident unic aici. 
Căci toți ceilalți avem aproape un arbore genealogic, însă tu vii 
cam de nicăieri. Singura informaţie pe care o avem despre tine 
e vârsta. Când ai apărut la spitalul general din La Riviere în 
1996, susțineai că ai şaptezeci şi opt. Asta face să ai aceeaşi 
vârstă cu fugarul ăla. 

Burnside îi oferă un zâmbet cu adevărat neliniştitor. 

— Presupun că, atunci, trebuie că sunt şi Pescarul. 

— Ai optzeci şi cinci de ani. Nu cred că eşti în stare să 
târăşti nişte copii cale de jumătate din district. Cred însă că 


eşti Carl Bierstone ăsta, iar poliţiştii sunt încă nerăbdători să 
pună mâna pe tine. Lucru care mă aduce la o scrisoare pe 
care am primit-o acum câteva zile. 

Am avut de gând s-o discut cu tine, dar ştii cât de multe 
lucruri se petrec pe-aici. 

Deschide sertarul biroului şi scoate o foaie de hârtie ruptă 
dintr-un carnețel galben. Poartă un mesaj scurt, îngrijit scris 
la maşină. 

"De Pere, Wisconsin”, spune. Fără dată. „Celor 
interesaţi”, aşa începe. „Regret să vă informez că nu mai pot 
continua să achit suma lunară pentru întreținerea nepotului 
meu, Charles Burnside.” Asta-i tot. În loc să se semneze, şi-a 
scris numele. „Althea Burnside.” 

Chipper pune hârtia galbenă în fața lui şi-şi împreunează 
mâinile deasupra ei. 

— Care-i treaba, Charles? Nu există nici-o Althea Burnside 
în De Pere, asta ştiu. Şi nu-ţi poate fi mătuşă. Câţi ani ar 
trebui să aibă? Cel puţin o sută. Mai degrabă o sută zece. Nu 
cred asta. Însă cecurile au venit cu regularitate de ceasornic 
încă din prima ta lună aici, la Max-ton's. Vreun vechi amic, 
vreun vechi partener de-al tău, a vegheat asupra ta, prietene. 
Şi vrem să continue s-o facă, nu-i aşa? 

— Mi-e totuna, cur belit. 

Asta nu-i tocmai adevărat. Tot ce ştie Burny despre plata 
întreținerii lui e că domnul Munşun a rezolvat-o cu mult timp 
în urmă, iar dacă aceasta ar fi să se oprească, ei bine... ce 
altceva se va mai sfârşi? El şi domnul Munşun sunt implicați 
împreună în povestea asta, nu-i aşa? 

— Haide, şmechere, zice Chipper. Eşti în stare de mai mult. 
Mă interesează puţină cooperare. Sunt sigur că nu vrei să 
treci prin toate neplăcerile arestării, amprentării, plus cine ştie 
ce vine după aia. lar eu, vorbind în nume personal, eu nu 
vreau să te văd trecând prin toate astea. Pentru că adevăratul 
şobolan în cazul ăsta e prietenul tău. 

Oricine ar fi el, sunt sigur că a uitat că probabil îl ai la 
mână cu ceva din trecut, corect? Şi-şi spune că nu mai trebuie 
să aibă grijă ca tu să ai tot confortul necesar. Numai că asta-i 


o greşeală. Pun pariu că l-ai putea pune la punct, că l-ai 
putea face să înțeleagă situația. 

Mădularul lui Burny, mătărânga lui, s-a înmuiat şi s-a 
chircit ca un balon înțepat, lucru care-i sporeşte 
amărăciunea. De când a intrat în biroul escrocului ăsta uns 
cu toate alifiile, a pierdut ceva vital: un sentiment al scopului, 
o senzație de imunitate, un zvâc. Vrea să se întoarcă la Casa 
întunericului. Casa întunericului îl va readuce la normal, căci 
Casa întunericului înseamnă magie, magie neagră. Ce-a avut 
el mai amar în suflet s-a consumat în construirea «i; 
întunecimea inimii lui s-a infiltrat în fiecare bârnă şi-n fiecare 
grindă. 

Domnul Munşun l-a ajutat pe Burny să vadă posibilitățile 
Casei întunericului şi a contribuit cu foarte multe idei 
personale. Există porţiuni din Casa întunericului pe care 
Charles Burnside nu le-a înțeles niciodată cu adevărat, iar 
asta l-a speriat, l-a speriat tare: o aripă subpământeană pare 
să conțină cariera sa secretă în Chicago şi, când s-a apropiat 
de partea aceea a casei, a auzit scâncetele imploratoare şi 
strigătele pătrunzătoare ale o sută de băieți damnați, 
împreună cu propriile lui ordine aspre, icnetele lui de extaz. 
Din cine ştie ce motiv, apropierea reuşitelor sale de mai 
devreme îl face să se simtă mic şi chinuit, un proscris în loc 
de-un lord. Domnul Munşun îl ajutase să-şi amintească 
dimensiunea înfăptuirii lui, însă domnul Munşun nu-i fusese 
de niciun ajutor cu o altă porţiune a Casei întunericului, una 
mică, cel mult o cameră, mai degrabă o criptă, care 
adăposteşte întreaga lui copilărie şi pe care el n-a vizitat-o 
niciodată. Simplul gând la acea cameră îl face pe Burny să se 
simtă ca un bebeluş lăsat afară să moară de frig. 

Vestea retragerii din joc a fictivei Althea Burnside are o 
versiune mai slabă a aceluiaşi efect. E intolerabil, iar el nu 
trebuie şi, de fapt, nu poate să îndure asta. 

— Mda, face el. Hai să punem puţin lucrurile la punct. Hai 
să înțelegem situația. 

Se ridică din scaun şi, odată cu el, se ridică un sunet care 
pare să provină din mijlocul French Landingului. Este vuietul 


sirenelor de poliție, cel puţin două, poate trei. Burny nu ştie 
sigur, dar bănuieşte că Jack Sawyer a descoperit cadavrul 
prietenului său Henry, numai că Henry era doar în agonie şi-a 
reuşit să spună că a recunoscut vocea criminalului. Aşa că 
Jack a sunat la poliție şi uite-i că vin. 

Următorul pas îl aduce în fața mesei de scris. Aruncă o 
privire la hârtiile de pe ea şi pricepe imediat despre ce este 
vorba. 

— Măsluieşti registrele contabile, hă? Nu eşti doar un cur 
belit, mai eşti şi un escroc jigărit. 

Într-un număr extrem de mic de secunde, faţa lui Chipper 
Maxton reflectă o gamă uimitoare de stări sufleteşti. Iritare, 
surprindere, confuzie, mândrie rănită, furie şi incredulitate se 
succed pe peisajul trăsăturilor sale când Burnside duce mâna 
la spate şi scoate foarfecă de grădinărit. În birou, aceasta pare 
mai mare şi mai agresivă decât în camera de zi a lui Henry 
Leyden. 

Lui Chipper, lamele i se par lungi cât două coase. lar când 
îşi smulge ochii de la ele şi-i ridică la bătrânul care stă în fața 
lui, vede o față mai mult demonică decât umană. Ochii lui 
Burnside ard roşii şi buzele se răsucesc de pe dinţii înfiorători, 
scânteietori, asemănători cu nişte cioburi de oglindă. 

— Stai pe loc, amice, cârâie Chipper. Poliția va ajunge aici 
dintr-o clipă în alta. 

— Nu-s surd. 

Burny vâră o lamă în gura lui Chipper şi strânge foarfecă pe 
obrazul lui asudat. Sângele țâşneşte peste masă şi ochii lui 
Chipper se măresc. Burny smuceşte foarfecă şi mai mulți dinți 
şi o bucată din limba lui Chipper zboară din rana căscată. 
Chipper se opinteşte în picioare şi se apleacă în față ca să 
apuce lamele. Burnside face un pas în spate şi-i retează 
jumătate din mâna dreaptă. 

— Fir-ar să fie, da' ascuţite mai îs, zice el. 

Apoi Maxton se împleticeşte pe după birou, împroşcând 
sânge peste tot şi urlând ca un elan. Burny se fereşte, 
fandează şi împinge lamele în umflătura cămăşii albastre cu 
nasturi de peste burta lui Chipper. Când le smulge, Chipper se 


încovoiază, icneşte, cade în genunchi. Sângele curge din el ca 
dintr-o sticlă întoarsă cu gura în jos. Cade în față pe coate. N- 
a mai rămas nimic comic în Chipper 

Maxton; scutură din cap şi mormăie ceva ca o rugă de-a fi 
lăsat în pace. Un ochi sângeriu, ca de taur, se întoarce spre 
Charles Burnside şi exprimă pe tăcute o ciudat de 
impersonală cerere de îndurare. 

— Maică a Domnului, zice Burny, ăsta să fie sfârşitul lui 
Rico? 

Ce comic - nu s-a mai gândit la filmul ăla de ani buniS*. 
Chicotind de propria-i remarcă spirituală, se apleacă, aşază 
lamele de-o parte şi de alta a gâtului lui Chipper şi aproape 
reuşeşte să-i taie capul. 

Sirenele intră urlând pe Queen Street. Curând, poliţiştii vor 
alerga pe trotuar; curând, vor da buzna în antreu. Burnside 
aruncă foarfecă pe spatele lat al lui Chipper şi regretă că nu 
are timp să urineze pe cadavru sau să se uşureze pe cap, dar 
domnul Munşun bodogăneşte despre timb, timb, timb. 

— Nu-s prost, nu trebuie să-mi spui, zice Burny. 

lese din birou şi trece prin cămăruţa domnişoarei Vilas. 
Când ajunge în hol, vede girofarurile pornite a două maşini de 
poliție mişcându-se de cealaltă parte a gardului viu. Se opresc 
nu departe de locul unde el l-a prins pe Tyler Marshall de 
gâtul lui zvelt de băiat. Se furişează puţin mai departe. Când 
ajunge în capul coridorului Daisy, doi poliţişti cu față de copii 
intră valvârtej prin deschizătura din gard. 

La capătul holului, Butch Yerxa se ridică şi-şi freacă fața. 
Se holbează la Burnside şi spune: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Du-te acolo, se răsteşte Burny. Du-i la birou. Maxton e 
rănit. 

— Rănit? 

Incapabil să se mişte, Butch se uită prostit la hainele 
însângerate şi la mâinile lui Burnside de pe care picură sânge. 

— Du-te! 

Butch se împleticeşte în față şi cei doi poliţişti tineri intră în 
grabă pe uşa mare de sticlă, de pe care posterul Rebeccăi Vilas 


a fost îndepărtat. 

— În birou! ţipă Butch, arătând cu degetul în dreapta. Şeful 
e rănit! 

În vreme ce Yerxa indică uşa biroului fluturând cu mâna 
spre perete, Charles Burnside se furişează pe lângă el. O clipă 
mai târziu, intră în toaleta bărbaţilor din sectorul Daisy şi 
fuge mâncând pământul spre un separeu. 


Cum mai stau lucrurile cu Jack Sawyer? Ştim deja. Adică, 
ştim că a adormit într-un loc primitor dintre marginea unui 
lan de porumb şi un deal din partea de vest a văii Norway. 
Ştim că trupul i-a devenit mai uşor, mai puţin substanţial, 
cețos. Că a devenit vag şi translucid. Putem presupune că, 
înainte ca trupul lui să dobândească transparență, Jack a 
intrat într-un anumit vis grăitor. lar în acel vis, am putea 
presupune, un cer albastru ca oul de măcăleandru sugerează 
o infinitate a spaţiului locuitorilor unei frumoase proprietăți 
rezidențiale de pe Roxbury Drive, Beverly Hills, unde Jacky are 
şase, şase, şase ani sau doisprezece, doisprezece, doisprezece, 
sau poate ambele vârste în acelaşi timp, iar taţi cânta la 
saxofon, saxofon, saxofon. (Darn That Dream“, ar putea 
spune Henry Shake, este ultimul cântec de pe Daddy Plays the 
Horn, de Dexter Gordon - un album dat naibii.) în visul acela, 
toată lumea pleca în călătorie şi nimeni nu pleca altundeva, 
iar un băiat călător prindea un premiu cât se poate de 
minunat, şi Lily Cavanaugh Sawyer prindea un bondar într-o 
sticlă. Zâmbind, l-a dus la uşile batante şi l-a eliberat în aer. 
Aşa că bondarul a călătorit departe, departe de Lumea de 
Departe, şi-n călătoria lui lumi după lumi tremurau şi se 
clătinau, şi Jack a călătorit şi el urmând misteriosul său 
traseu în albastrul infinit ca oul de măcăleandru şi, pe urmele 
insectei, s-a întors în Teritorii, unde a rămas adormit pe-un 
câmp tăcut. Aşa că în acelaşi vis afurisit, Jack Sawyer, o 
persoană mai tânără de doisprezece ani şi mai bătrână de 
treizeci, înmărmurit deopotrivă de durere şi iubire, e vizitat în 
somn de-o femeie cu privire blândă. Şi ea se întinde lângă el pe 
patul lui de iarbă dulce şi-l ia în brațe şi corpul lui 


recunoscător cunoaşte beatitudinea atingerii ei, sărutului ei, 
binecuvântării ei profunde. Ceea ce fac ei, departe în Teritoriile 
îndepărtate, nu e treaba noastră, dar ne alăturăm 
binecuvântarea celei a Sophiei şi-i lăsăm să-şi vadă de ceea ce 
este, în definitiv, cu cea mai mare urgență posibilă, treaba lor, 
care binecuvântează acest băiat şi această fată, acest bărbat 
şi această femeie, acest scump cuplu, cum nimic n-o poate 
face, fără-ndoială nu noi. 


Întoarcerea are loc aşa cum trebuie, cu mirosuri curate şi 
bogate de pământ şi porumb, şi cu cântecul vestitor al unui 
cocoş de la ferma verilor Gilbertson. O pânză de păianjen 
strălucind de rouă leagă pantoful din piciorul stâng al lui Jack 
de-o piatră plină de muşchi. O furnică ce se căzneşte să 
înainteze pe încheietura mâinii lui drepte poartă un fir de 
iarbă care, în V-ul pliului din mijloc, adăposteşte o picătură 
luminoasă şi tremurătoare de apă proaspăt creată. Simţindu- 
se la fel de minunat împrospătat ca şi când şi el ar fi fost 
proaspăt creat, Jack dă la o parte truditoarea furnică de pe 
încheietura mâinii, îşi desprinde pantoful de pânza 
păianjenului şi se ridică în picioare. Rouă îi scânteiază în păr 
şi sprâncene. Cam la un kilometru distanță, se vede peluza 
casei lui Henry. În briza răcoroasă a dimineţii tremură florile 
de gura-leului. 

Florile de gura-leului tremură... 

Când vede capota camionetei sale ițindu-se de după casă, 
totul îi revine în minte. Mouse şi cuvântul pe care i l-a spus el. 
Casa lui Henry, studioul lui Henry, mesajul lui lăsat cu gură 
de moarte. Acum, toți poliţiştii şi anchetatorii trebuie să fi 
plecat şi casa ar trebui să fie goală, plină de ecourile petelor de 
sânge. Dale Gilbertson - şi probabil ofițerii Brown şi Black - îl 
caută, cel mai sigur. Pe Jack nu-l interesează deloc ofițerii, 
însă cu Dale vrea să discute. E timpul să-i destăinuiască lui 
Dale câteva lucruri uimitoare. Ceea ce are să-i spună îl va 
descumpăni pe Dale, însă trebuie să ne amintim ce i-a spus 
Ducele lui Dean Martin despre bătutul ouălor şi pregătitul 
omletei. Folosind cuvintele lui Lily Cavanaugh, cân' Ducele 


vorbea, tată lumea asculta, şi aşa trebuie să facă şi Dale 
Gilbertson, căci Jack vrea să aibă credincioasa şi neabătuta sa 
tovărăşie în timpul călătoriei prin Casa întunericului. 

Trecând pe lângă casa lui Henry, Jack duce vârfurile 
degetelor la buze şi apoi atinge lemnul, trimițând sărutul. 
Henry. Pentru toate lumile, pentru Tyler Marshall, pentru Judy, 
pentru Sophie şi pentru tine, Henry Leyden. 

Telefonul mobil din cabina Ram-ului spune că are trei 
mesaje salvate, toate din partea lui Dale, pe care el de şterge 
fără să le asculte. Acasă, beculețul roşu al robotului telefonic 
pâlpâie 4-4-4, repetându-se cu nemiloasa insistență a unui 
nou-născut înfometat. Jack apasă PLAYBACK. De patru ori, 
un Dale Gilbertson tot mai nefericit imploră să afle unde este 
prietenul său Jack Sawyer şi îşi comunică marea dorință de-a 
discuta cu domnul în cauză, în principal în legătură cu 
uciderea unchiului său şi-a prietenului lor, Henry, dar n-ar fi 
rău să vorbească despre afurisitul de măcel de la Maxton's, 
nu-i aşa? lar numele de Charles Burnside îi sună cunoscut? 

Jack se uită la ceasul de la mână şi, spunându-şi că nu 
poate merge bine, ridică ochii la ceasul din bucătărie. Al său 
avea totuşi dreptate. Este cinci patruzeci şi doi dimineața şi 
cocoşul încă mai cântă în spatele hambarului lui Randy şi 
Kent Gilbertson. Oboseala îl năpădeşte brusc, mai grea decât 
gravitația. Cineva fără-ndoială stă lângă telefonul de pe 
Sumner Street, dar Dale cu siguranță doarme, iar Jack vrea 
să discute doar cu Dale. Cască tare, ca o pisică. Ziarul nici nu 
i-a fost încă adus! 

Îşi dă jos jacheta şi-o aruncă pe un scaun, apoi cască din 
nou, mai tare ca înainte. Poate că lanul ăla de porumb nu a 
fost, totuşi, aşa comod: simte că-l înțeapă gâtul şi-l doare 
spatele. Se luptă cu scările, îşi azvârle hainele pe-un taburet 
din dormitor şi se trânteşte în pat. Pe perete, deasupra 
taburetului, atârnă însoritul lui tablou de Fairfield Porter şi îşi 
aminteşte cum a reacționat Dale la vederea lui, în seara când 
au scos din cutii şi au agăţat toate tablourile. Îi plăcuse din 
clipa în care dăduse cu ochii de el - probabil că fusese o 
noutate pentru Dale să găsească o asemenea satisfacție într- 


un tablou. Bine, îşi spune Jack, dacă reuşim să ieşim din 
Casa întunericului în viață, o să i-l dăruiesc. Şi-o să-l conving 
să-l accepte: o să ameninț că-l fac bucăți şi-l ard în sobă dacă 
nu-l ia. O să-i spun că i-l dau lui Wendell Green! 

Deja i se închid ochii; se afundă în hainele de pat şi dispare, 
deşi de data asta nu la propriu, din lumea noastră. Visează. 

Merge de-a lungul unei anevoioase poteci povârnite de 
pădure către o clădire în flăcări. Bestii şi monştri se zvârcolesc 
şi urlă de ambele părți, în mare parte a timpului nevăzute, dar 
când şi când ițind câte o mână noduroasă, o coadă țepoasă, o 
aripă neagră, scheletică. Pe acestea, el le retează cu o sabie 
grea. Îl dor braţele şi îşi simte tot corpul istovit. Sângerează pe 
undeva, dar nu vede şi nici nu simte rana, ci doar lenta 
mişcare a sângelui care-i curge pe picioare. Oamenii care au 
fost cu el la începutul călătoriei sunt toți morți, iar el este - ar 
putea să fie - pe moarte. Îşi doreşte să nu fie atât de singur, 
căci e îngrozit. 

Clădirea în flăcări devine din ce în ce mai înaltă pe măsură 
ce se apropie de ea. Strigăte şi planşete se aud din ea şi, în 
jurul ei, se întinde un perimetru grotesc al morții, copaci 
înnegriți şi cenuşă fumegândă. Perimetrul se lățeşte cu fiecare 
secundă, ca şi când clădirea devorează întreaga natură, câte 
un pas o dată. Totul e pierdut, iar clădirea în flăcări şi 
creatura fără suflet care-i este deopotrivă stăpân şi prizonier 
vor triumfa, spulberând în vecii vecilor, amin. Din-tah, marea 
gheenă, înghițind tot ce-i iese în cale. 

Copacii de pe partea dreaptă se apleacă şi îşi contorsionează 
crengile chinuite, şi o mişcare amplă are loc între frunzele 
negre, bine ascuțite. Pârâind, trunchiurile uriaşe se îndoaie şi 
crengile se împletesc ca şerpii între ele, făcând să apară un 
perete solid de frunze cenugşii, ascuţite. Din acel perete iese, cu 
o lentoare teribilă, mulajul unei feţe supte, osoase. Înaltă de 
un metru şi jumătate din creştet până-n barbă, fața presează 
stratul de frunze, mişcându-se dintr-o parte în alta în 
căutarea lui Jack. 

Aceasta reprezintă tot ce l-a îngrozit, rănit, i-a dorit răul, fie 
în lumea aceasta, fie în Teritorii. Uriaşa față seamănă vag cu 


un monstru uman pe nume Elroy, care a încercat cândva să-l 
violeze pe Jack într-un loc infect numit Crâşma Oatley, apoi 
aminteşte de Morgan de Orris, apoi de Sunlight Gardener, apoi 
de Charles Burnside, dar în vreme ce-şi continuă căutarea 
oarbă dintr-o parte în alta, aminteşte de toate aceste fețe 
maligne suprapuse şi topindu-se într-una singură. O teamă 
extremă îl împietreşte pe Jack. 

Faţa alcătuită din frunze cercetează poteca povârnită, apoi 
se retrage şi îşi încetează mişcare constantă. E îndreptată 
drept spre el. Ochii orbi îl văd, nasul fără nări îl miroase. Un 
tremur de plăcere străbate frunzele şi fața se profilează în față, 
devenind din ce în ce mai mare. Neputându-se mişca, Jack se 
uită în spate peste umăr pentru a vedea un om putred 
ridicându-se pe coate într-un pat îngust. Omul deschide gura 
şi strigă: „DYAMBA!” 

Cu inima zbătându-i-se în piept, cu un strigăt murind 
înainte să-i iasă pe gură, Jack sare din pat şi aterizează în 
picioare înainte să-şi dea bine seama că s-a trezit din vis. Tot 
corpul lui pare să tremure. Transpiraţia îi curge pe frunte şi-i 
umezeşte pieptul. Treptat, pe măsură ce înțelege lumea 
înconjurătoare, tremurul încetează: nu e vorba de-o față 
uriaşă profilându-se dintr-un perete urât de frunte, ci de 
propriul lui dormitor. Pe peretele opus atârnă un tablou pe 
care are de gând să i-l dăruiască lui Dale Gilbertson. Se şterge 
pe față, se calmează. Simte nevoia să facă un duş. Ceasul îi 
spune că acum este nouă patruzeci şi şapte dimineața. A 
dormit patru ore şi e timpul să pună lucrurile cap la cap. 

Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, curat, îmbrăcat şi 
cu burta pusă la cale, Jack sună la secţia de poliţie şi cere să 
vorbească cu şeriful Gilbertson. La unsprezece şi douăzeci şi 
cinci, el şi cu un Dale neîncrezător, tocmai pus la curent - un 
Dale care vrea cu toată ființa să vadă nişte dovezi ale 
aiuritoarei poveşti a prietenului său - lasă maşina şerifului 
parcată sub singurul copac din parcarea de la Sand Bar şi 
străbat asfaltul încins, trecând pe lângă două Harley-uri 
înclinate pe proptele şi îndreptându-se spre intrarea din spate. 


_ Partea a patra - 
CASA INTUNERICULUI ȘI DINCOLO DE 
EA 


26 


Am purtat deja o discuţie scurtă despre alunecare şi e prea 
târziu să mai elaborăm mult pe marginea subiectului, dar nu- 
i aşa că majoritatea caselor sunt o încercare de împiedicare a 
alunecării? Gândiţi-vă la Libertyville, cu străzile lui cu nume 
siropoase, dar afectuoase - Camelot şi Avalon şi Calea 
Domniței Marian. Şi gândiți-vă la căsuţa aceea simpatică din 
Libertyville în care Fred, Judy şi Tyler Marshall locuiau 
cândva împreună. Ce altfel ați spune că este casa de pe Aleea 
Robin Hood nr. 16 dacă nu o odă închinată cotidianului, un 
imn al prozaicului? Am putea spune acelaşi lucru despre casa 
lui Dale Gilbertson, sau a lui Jack, sau a lui Henry, nu-i aşa? 
Despre majoritatea caselor din apropierea French 
Landingului, de fapt. Uraganul distructiv care a suflat prin 
oraş nu schimbă faptul că locuinţele stau ca nişte curajoase 
stavile în calea alunecării, nobile în aceeaşi măsură în care 
sunt umile. Sunt locuri ale sănătății mentale. 

Casa întunericului - ca şi Casa dintre dealuri a lui Shirley 
Jackson, ca şi monstruozitatea fin de siecle din Seattle 
numită Rose Red - nu este sănătoasă. Nu aparține în 
întregime acestei lumi. E greu s-o priveşti de afară - ochii îţi 
joacă încontinuu feste - dar dacă cineva poate privi drept 
câteva secunde, vede o locuinţă cu două etaje de-o mărime 
perfect normală. Culoarea e neobişnuită, da - exteriorul acela 
negru ca smoala, până şi geamurile vopsite în negru - şi are 
un aspect povârnit, înclinat, care ar trezi neliniştea cu privire 
la integritatea ei structurală, dar dacă cineva o poate aprecia 
făcând abstracţie de magoria celorlalte lumi, ar părea aproape 
la fel de normală ca şi casa lui Fred şi Judy... chiar dacă nu la 
fel de bine întreținută. 


Înăuntru, însă, altfel stau lucrurile. 

Înăuntru, Casa întunericului este mare. 

Casa întunericului este, de fapt, aproape infinită. 

Cu certitudine, nu este un loc unde să te pierzi, deşi din 
când în când oamenii au făcut-o - boschetari şi câte-un 
nefericit copil fugit de acasă, dar şi victimele lui Charles 
Burnside/Carl Bierstone - şi relicvele presărate ici-colo le 
marchează trecerea: bucăți de haine, jalnice zgârieturi pe 
pereţii camerelor gigantice cu forme ciudate, câte un morman 
de oase. Ici şi colo, vizitatorul s-ar putea să vadă o tigvă 
asemănătoare cu cele scoase la mal de apele râului Hanover în 
timpul dominației de teroare a lui Fritz Haarman la începutul 
anilor douăzeci. 

Acesta nu este un loc unde să vrei să te pierzi. 


Haideţi să trecem prin camere şi unghere şi coridoare şi 
firide, simțindu-se siguri căci ştim că ne putem întoarce în 
lumea de afară, în sănătoasa lume antialunecare, oricând 
poftim (şi totuşi suntem neliniştiți când coborâm scări ce par 
nesfârşite şi străbatem coridoare care se pierd în zare). Auzim 
un etern zumzet grav şi zăngănitul ciudat al unor maşinării 
ciudate. Auzim fluieratul idiot al unui vânt ce bate neîncetat 
fie afară, fie la etajele de sus şi de sub noi. Uneori auzim un 
lătrat slab, viguros, care-i aparține fără îndoială câinelui 
diavolesc al abbalahului, cel care i-a curmat viața sărmanului 
Mouse. Uneori auzim croncănitul sardonic al unui corb şi 
înțelegem că şi Gorg e aici - undeva. 

Trecem prin camere ruinate şi camere încă mobilate cu o 
grandoare palidă şi decăzută. Multe dintre acestea sunt cu 
siguranță mai mari decât întreaga casă în care se ascund. ŞI- 
n cele din urmă ajungem la un salonaş umil, mobilat cu o sofa 
bătrână din păr de cal şi fotolii de catifea roşie spălăcită. În 
aer pluteşte mirosul unei mâncări vătămătoare. (Undeva în 
apropiere se află o bucătărie pe care nu trebuie s-o vizităm 
niciodată... asta, desigur, dacă dorim să mai dormim vreodată 
fără coşmaruri.) Prizele de aici sunt vechi de cel puțin 
şaptezeci de ani. Cum e posibil aşa ceva, ne întrebăm, dacă 


edificiul, Casa întunericului, a fost construită în anii 
şaptezeci? Răspunsul e simplu: mare parte din Casa 
întunericului se află aici de mult mai mult timp. Draperiile din 
camera aceasta sunt grele şi decolorate. Cu excepția 
tăieturilor din ziare îngălbenite care au fost lipite pe tapetul 
urât şi verde, este o cameră ce n-ar fi nelalocul ei la parterul 
hotelului Nelson. E un loc deopotrivă sinistru şi ciudat de 
banal, o oglindă pe măsura imaginaţiei bătrânului monstru 
care s-a refugiat aici, care doarme pe sofaua din păr de cal cu 
pieptul cămăşii căpătând un roşu sinistru. Casa întunericului 
nu este a lui, chiar dacă în grandoarea lui patologică crede că 
aşa este [iar domnul Munşun nu l-a contrazis în această 
privință). Camera asta, însă, îi aparţine. 

Tăieturile din ziare ne spun tot ce trebuie să ştim despre 
fascinaţiile mortale ale lui Charles „Grăsuliul” Burnside. 


DA, AM MÂNCAT-O, DECLARĂ FISH: New York Herald 
Tribune 


AVERS, PRIETENUL DE JOACĂ AL LUI BILLY GAFFNEY: 
„UN OM CENUȘIU L-A LUAT PE BILLY, UN BAUBAU”: World 
Telegram din New York 


OROAREA LUI GRACE BUDD CONTINUĂ: FISH 
MĂRTURISEŞTE!: Long Island Star 


FISH RECUNOAŞTE CĂ L-A „PRĂJIT ŞI MÂNCAT” PE WM 
GAFFNEY: New York American 


FRITZ  HAARMAN,  AŞA-NUMITUL „MĂCELAR DIN 
HANOVRA”, EXECUTAT PENTRU 24 DE CRIME: World din 
New York 


LUPUL DE LUNĂ PLINĂ DECLARĂ: „MĂ ÎMPINGEA 
IUBIREA, NU POFTA TRUPEASCĂ.” HAARMAN MOARE FĂRĂ 
REMUȘCĂRI: The Guardian 


ULTIMĂ SCRISOARE A CANIBALULUI DIN HANOVRA: „NU 
MĂ PUTEŢI OMORI, O SĂ FIU PRINTRE VOI PÂNĂ LA 
CAPĂTUL ZILELOR”: World din New York 


Wendell Green s-ar da în vânt după treburile astea, nu-i 
aşa? Şi mai sunt şi altele. Dumnezeu să ne ajute, sunt atât de 
multe. Până şi Jeffrey Dahmer e aici, declarând VREAU 
ZOMBIE. Silueta de pe canapea începe să mormăie şi să se 
mişte. 

— Tezejdă-de, Burny! 

Asta pare să se audă din eter, nu din gura lui... deşi buzele i 
se mişcă, aidoma celor ale unui ventriloc de mâna a doua. 
Burny mormăie. Întoarce capul spre stânga. 

— Nu... nevoie să dorm. Totul... doare. ' 

Capul se întoarce spre dreapta într-un gest de negare şi 
domnul Munşun vorbeşte din nou: 

— Tezejdă-de, or za vină. Thre' ză muzi băiadu.. 

Capul se mişcă în cealaltă parte. Dormind, Burny crede că 
domnul Munşun este încă la loc sigur, în capul său. A uitat că 
altfel stau lucrurile aici, în Casa întunericului. Nesăbuitul 
Burny, apropiindu-se acum de capătul misiunii sale! Dar mai 
are puțin. 

— Lasă-mă...-n pace... mă doare stomacu.... orbul... orbu' 
ăla futut m-o rănit la stomac... 

Dar capul se întoarce în cealaltă parte şi vocea vorbeşte din 
nou din aerul de lângă urechea lui dreaptă. Burny îi se opune, 
nevrând să se trezească şi să înfrunte ferocele impact al 
durerii. Orbul l-a rănit mult mai rău decât a crezut atunci, în 
focul momentului. Burny insistă în fața vocii sâcâitoare că 
băiatul e în siguranţă, că nu-l vor găsi niciodată chiar dacă 
reuşesc să intre în Casa întunericului, că se vor pierde în 
profunzimea ei necunoscută de camere şi coridoare şi vor 
rătăci până când, mai întâi, vor înnebuni şi apoi vor muri. 
Domnul Munşun, însă, ştie că unul dintre ei e diferit de toți 
ceilalți care au intrat în acest loc. Jack Sawyer e obişnuit cu 
infinitul, iar asta este o problemă. Băiatul trebuie dus prin 
spate în Lumea din Capăt, chiar în umbra Din-tah-ului, 


marea gheenă. Domnul Munşun îi spune lui Burny că s-ar 
putea să mai primească o parte din băiat înainte să-l predea 
abbalahului, dar nu aici. E prea periculos. Scuze. 

Burny continuă să se opună, însă aceasta e o luptă pe care 
nu o va câştiga, şi noi o ştim. Deja, aerul stătut, de carne 
gătită, din cameră a început să se mişte odată cu sosirea 
proprietarului vocii. Vedem la început un vârtej negru, apoi o 
pată roşie - o lavalieră - şi apoi începutul unei imposibil de 
lungi fețe albe, dominată de un singur ochi negru de rechin. 
Acesta este adevăratul domn Munşun, creatura care nu poate 
trăi decât în mintea lui Burny în afara Casei întunericului şi-a 
împrejurimilor ei fermecate. Curând, va fi întru totul aici, îl va 
trezi pe Burny (îl va trezi chiar torturându-l, dacă va fi nevoie) 
şi-l va pune la lucru cât bărbatul mai este încă în stare de 
asta. Căci domnul Munşun nu-l poate muta pe Ty din celula 
lui din Casa întunericului. 

Odată ajuns în Lumea din Capăt - şeolul lui Burny - 
lucrurile vor sta altfel. 

Într-un târziu, ochii lui Burny se deschid. Mâinile lui 
noduroase, care au vărsat atât de mult sânge, se duc acum 
jos pentru a atinge umezeala propriului său sânge care se 
scurge prin cămaşă. Se uită, vede ce a înflorit acolo şi scoate 
un strigăt de groază şi laşitate. Nu i se pare corect ca, după ce 
a ucis atâţia copii, să fie rănit mortal de-un orb; i se pare 
hidos, nedrept. 

Pentru prima dată, e vizitat de-o idee extrem de neplăcută: 
şi dacă are de plătit mai mult pentru lucrurile pe care le-a 
făcut de-a lungul vieţii sale? A văzut Lumea din Capăt; a 
văzut Conger Road, care o străbate şerpuit până în Din-tah. 
Peisajul spulberat, arzător, care înconjoară Conger Road e ca 
iadul, şi cu siguranță Antak, Marea Combinaţie, este iadul 
însuşi. Dacă un asemenea loc îl aşteaptă? Dacă... 

Simte o durere oribilă, paralizantă, în pântece. Domnul 
Munşun, acum aproape complet materializat, s-a întins şi a 
răsucit o mână de fum, nu tocmai transparentă, în rana pe 
care Henry a făcut-o cu briceagul. 


Burny urlă. Lacrimile se revarsă pe obrajii bătrâni ai 
ucigaşului de copii. 

— Nu-mi face răul 

— Adunci vă cum îzi zic. 

— Nu pot, se smiorcăie Burny. Sunt pe moarte. Uite cât 
sânge! Crezi că pot trece peste aşa ceva? Am optzeci şi cinci de 
ani, futu-i mama ei! 

— Ghin'on, Burn-Burn... da' îz unii de parhtea ailaltă carhe 
îzi pot vindeca rhănile. 

Domnul Munşun, ca însăşi Casa întunericului, e greu de 
privit. Imaginea lui se focalizează şi apoi se încețoşează. 
Uneori, fața aceea hidos de lungă (îi ascunde mare parte din 
corp, ca şi capul umflat al unei caricaturi de pe pagina cu 
opinii a unui ziar) are doi ochi, alteori doar unul. Uneori, din 
craniul lui încreţit par să iasă smocuri răzlețe de păr 
portocaliu, iar alteori domnul Munşun pare la fel de chel ca şi 
Yul Brynner. Numai buzele roşii şi dinţii ascuţiţi ca nişte colți 
care stau la pândă în spatele lor rămân destul de clari. 

Burny se uită la complicele său cu o urmă de speranţă. 
Mâinile lui, între timp, continuă să exploreze stomacul, care 
acum este tare şi umflat de gâlme. Bănuieşte că gâlmele sunt 
cheaguri. O, să-l rănească cineva aşa de tare! Asta nu trebuia 
să se întâmple! Asta niciodată nu trebuia să se întâmple! 
Trebuia să fie protejat! Trebuia să fie... 

— Nu-i grheu de crhezut, zice domnul Munşun, nişi că anii 
zi-ar pudea vi împuzinazi. 

— Să fiu din nou tânăr, spune Burny şi scoate un suspin 
jos, aspru. Respirația îi miroase a sânge şi putreziciune. Da, 
asta mi-ar plăcea. 

— Zigur că da! Ji-s pozibile lugruri d-aztea, zice domnul 
Munşun, clătinând din fața sa grotesc de instabilă. Dharuri d- 
aztea faşe abbalah. Da' nu-z bromize, Charles, migu mieu 
mângător de copchii. Da' io-zi pot faceş o promiziune. 

Creatura în costum de seară negru şi lavalieră roşie sare în 
față cu o agilitate înfiorătoare. Mâna lui cu degete lungi se 
avântă din nou în cămaşa Grăsuliului Burnside, de data asta 
strânsă în pumn, şi produce o durere care depăşeşte orice a 


visat vreodată bătrânul monstru... deşi el, unul, a provocat-o 
altora. 

Chipul urât mirositor al domnului Munşun se apropie de al 
lui Burny. Ochiul scânteiază. 

— Zimți azta, Burny? Zimţi, grhămadă mizerhabilă de 
căcat ji durhere? Hp-ho, ha-ha, zigur că zimţi! Ce-am în 
mână-z indezdinele tale! larh dacă nu de mijdi acu, 
schweinhund, o ză ţi le zmulg din corp, ho-ho, ha-ha, ji-o ză ţi 
le învăjor în juru gâdului! O ză mori jdiind că te zugrumă 
propriile-zi mazel E-un truc pe carhe l-am învăzat de la Fritz 
însuji, Friz Haarman, care iera aja dânăr şi vrumujel! Ei! Je 
zbui? O ză-l aduci sau o ză te zgrumi? 

— O să-l aduc! strigă Burny. O să-l aduc, numai opreşte-te, 
opreşte-te, că mă faci bucăți! 

— Adă-l la stazie, La stazie, Burn-Burn. Nu aia pendru 
văgăunile de jobolani, pendru vizuinile de vulpi - nu aia 
pendru Com-bin-wez-zie. Fărhă pişoruşe-nzânjerate pendru 
Dyler; iei lugrează pendru abbalah cu azta. 

Un deget lung prevăzut cu o unghie neagră, brutală, se 
duce la fruntea uriaşă şi loveşte deasupra ochilor (pentru 
moment, Henry vede doi, apoi al doilea dispare din nou). 

— Za-nţelez? 

— Da! Da! 

Măruntaiele îi ard. lar mâna din cămaşa sa continuă să se 
răsucească. Teribila față a domnului Munşun atârnă în fața 
lui. 

— La zdație - acolo unde i-ai aduz p-ăilalț spejali. 

— DA! 

Domnul Munşun îi dă drumul. El păşeşte în spate. Din 
fericire pentru  Burny, monstrul reîncepe să devină 
transparent, acorporal. Tăieturile îngălbenite din ziare îşi fac 
apariția nu în spatele lui, ci prin el. Şi totuşi, ochiul continuă 
să plutească deasupra petei palide a lavalierei. 

— Ai griză ză poarhde şapca. Azta-n zbejal tre ză poarde 
şapcă. 

Burnside încuviințează prompt. Încă miroase vag a parfum 
My Sin. 


— Şapca, da, am şapca. 

— Ai grrhijă, Burny. Ejdi bădrhân ji rhănit. Băiadu e dânăr 
ji dizberat. Ilude de pijor. Dacă-l laji ză-ţi zgape... 

În pofida durerii, Burny zâmbeşte. Să scape de el unul 
dintre copii! Chiar unul dintre cei speciali! Ce idee! 

— Nici-o grijă, zice. Numai că... dacă vorbeşti cu el... cu 
Abbalahdoon... spune-i că n-am terminat încă. Dacă mă face 
mai bine, n-o să regrete. lar dacă mă face tânăr din nou, o să-i 
aduc o mie de tineri. O mie de Spărgători. 

Tot mai translucid. Acum, domnul Munşun este din nou 
doar o strălucire, un vertij lăptos în aerul salonaşului lui 
Burny adânc în casa pe care a abandonat-o doar când şi-a dat 
seama că, de fapt, are nevoie să-i poarte cineva de grijă în 
ultimii ani de viaţă. 

— Adu-i-l doar pe aista, Burn-Burn. Adu-i-l doarh pe aista, 
ji-o ză fii recompenzat. 

Domnul Munşun a dispărut. Burny se ridică şi se apleacă 
peste sofaua din păr de cal. Asta face să i se strângă stomacul 
şi durerea rezultată îl face să-i vină să strige, dar nu se 
opreşte. Întinde mâna în întuneric şi scoate un sac de piele 
neagră, roasă. lese din cameră, şchiopătând şi apăsându-şi 
burta însângerată, umflată. 


Ce se mai întâmplă cu Tyler Marshall, care a existat de-a 
lungul atât de multor pagini doar sub forma unui zvon? Cât 
de grav a fost rănit? Cât de speriat este? A reuşit să-şi 
păstreze sănătatea minţii? 

Cât despre starea lui fizică, are o contuzie, însă deja i se 
vindecă. În rest, Pescarul nu i-a făcut altceva decât să-i 
mângâie brațul şi fesele (o atingere înfiorătoare care l-a dus pe 
Tyler cu gândul la vrăjitoarea din Hansel şi Gretel). Din punct 
de vedere mental... aţi fi şocați să auziți că, în vreme ce 
domnul Munşun îl îmboldeşte pe Burny să ducă treaba la 
capăt, băiatul lui Fred şi Judy este fericit? 

Este. Este fericit. Şi de ce n-ar fi? Se află la stadionul Miller 
Park. 


Anul ăsta, Milwaukee Brewers i-a uimit pe toţi ştiutorii, pe 
toți mefienţii care au proclamat eşecul echipei până în 4 iulie. 
Ei, e încă relativ devreme, dar 4 iulie a venit şi-a plecat şi 
echipa Brew s-a întors la Miller în luptă pentru primul loc cu 
Cincinnati. Sunt pe cai mari, în principal datorită lui Richie 
Sexson, jucătorul cumpărat de la Cleveland Indians, dar în 
ultima vreme „a făcut scântei”, ca să folosim terminologia lui 
George Rathbun. 

Sunt pe cai mari, iar Ty asistă la meci! EXCELENT! Nu doar 
că e acolo, dar are şi loc în primul rând. Lângă el - mare, 
asudat, rumen la față, cu o bere Kingsland într-o mână şi cu 
încă una pitită sub scaun în caz de urgență - se află 
Magnificul George în persoană, care urlă ca un descreierat. 
Jeromy Burnitz de la Brewers a fost ales să lovească primul şi, 
chiar dacă nu încape îndoială că jucătorul dintre a doua şi a 
treia bază al celor de la Cincinnati s-a descurcat bine cu 
mingea şi-a scăpat repede de ea, nu încape îndoială (cel puţin 
în mintea lui George Rathbun) nici că Burnitz e liber! Se ridică 
în crepuscul, tigva lui cheală şi transpirată strălucind sub 
cerul dulce de culoarea levănțţicii, cu un fir de bere înspumată 
urcându-i pe-un braț ridicat în aer, cu ochii lui albaştri 
scânteind (îți dai seama că vede multe cu ochii ăia, aproape 
totul) şi Ty aşteaptă, cu toții aşteaptă, şi uite-l, acel avatar o 
verii în ținutul Coulee, acel minunat fluier care înseamnă că 
totul e în ordine, că teroarea a fost alungată şi că alunecarea 
a fost anulată. 

— HAIDE, ARBITRE, LASĂ-NE! MAI LASĂ-NE NAIBII ÎN 
PACE! PÂNĂ ŞI UN ORB A VĂZUT CĂ ERA LIBER! 

Mulțimea de pe partea primei baze o ia razna la acel sunet 
de fluier, însă nu la fel de tare ca şi cei paisprezece sau aşa 
ceva de oameni care stau în spatele pancartei pe care scrie 
MILLER PARK îl SALUTĂ PE GEORGE RATHBUN ŞI PE 
CÂŞTIGĂTORII GALH BREWER KDCU DE ANUL ACESTA. Ty 
țopăie de fericire, râde, îşi flutură în aer şapca Brewers. Ceea 
ce face ca asta să fie de două ori mai mişto e faptul că a crezut 
că a uitat să se înscrie la concursul din anul acesta. 
Bănuieşte că tatăl lui (sau poate mama) l-a înscris... şi a 


câştigat! Nu marele premiu, care consta din ocuparea postului 
de îngrijitor al echipamentului în toată stagiunea, însă ceea ce 
a primit (în afara excelentului loc alături de ceilalți câştigători, 
desigur) este, după părerea lui, şi mai bine. Sigur că Richie 
Sexson nu este Mark McGwire - nimeni nu face zgura să iasă 
dintr-o minge aşa cum face Big Mac -, dar, anul ăsta, Sexson 
a făcut miracole pentru Brewers, de-a dreptul miracole, şi 
Tyler Marshall a câştigat... 

Cineva îl scutură de picior. 

Ty încearcă să se ferească, nedorind să-şi piardă visul (acest 
excelent refugiu de oroarea care i s-a întâmplat), dar mâna nu 
se opreşte. Scutură şi tot scutură. 

— T'ezeştă-te, mârâie o voce, şi visul începe să se întunece. 

George Rathbun se întoarce spre el şi băiatul vede un lucru 
uimitor: ochii care erau de-un albastru atât de clar şi de tăios 
cu doar câteva secunde în urmă s-au opacizat, devenind 
lăptoşi. Mamă soare, e orb, îşi spune Ty. George Rathbun e de 
fapt un... 

— T'ezeştă-te, spune vocea mârâită. Acum e mai aproape. 
Într-un moment, visul se va stinge complet. 

Înainte de asta, George îi vorbeşte. Vocea e înceată, complet 
diferită de obişnuitul urlet aspru al comentatorului sportiv. 

— Vin ajutoare, zice el. Aşa că stai liniştit, pisoiaş. Fii... 

— T'ezeştă-TE, căcat cu ochi! 

Mâna care-l strânge de gleznă e zdrobitoare, paralizantă. 
Cu un strigăt de protest, Ty deschide ochii. Aşa revine el în 
haume şi-n povestea noastră. 


Îşi aminteşte imediat unde se află. E-o celulă cu drugi de 
fier roş-cenuşii la jumătatea unui coridor de piatră luminat cu 
becuri electrice înfăşurate în pânze de păianjen. Într-un colț e 
un vas cu un soi de tocană. În celălalt e-o găleată în care ar 
trebui să urineze (sau să se defecheze, dacă simte nevoia - 
până acum nu a simțit-o, slavă Cerului). Singurul alt lucru 
din cameră e salteaua veche de pe care tocmai l-a târât Burny. 

— Bine, zice bătrânul. În sfârşit te-ai trezit. Asta-i bine. 
Acuma ridică-te. În picioare, cur belit. N-am timp de pierdut 


cu tine. 

Tyler se ridică. Un val de ameţeală îl străbate şi pune mâna 
pe creştetul capului. Acolo e un loc buretos, acoperit cu 
crustă. Atingerea lui îi trimite un fulger de durere până în 
maxilare, care se încleştează. Dar, în acelaşi timp, îi înlătură 
ameţeala. Se uită la mână. În palmă are fulgi de crustă şi 
sânge uscat. Acolo m-a lovit cu piatra aia afurisita. Un pic mai 
tare să mă fi lovit şi acum cântam la harpă. 

Dar şi bătrânul, cine ştie cum, a fost rănit. Cămaşa lui e 
plină de sânge; fața lui ridată de căpcăun este albă ca varul. 
În spatele lui, uşa celulei e deschisă. Ty măsoară din priviri 
distanța până în coridor, sperând să nu se observe că o face. 
Dar Burny joacă jocul acesta de mult timp. Mai mult de un 
migutz a-njergat ză fugă pe-a lui pițo-ruşe-ntânjerate, o, da. 

Bagă mâna în sac şi scoate un dispozitiv negru cu mâner de 
pistol şi duză din oţel inoxidabil în vârf. 

— Ştii ce-i asta, Tyler? întreabă Burny. 

— Un taser'?, zice Ty. Nu-i aşa? 

Burny rânjeşte, scoțând la vedere cioturile dinţilor. 

— Isteț băiat! Te uiţi mult la televizor, să-nţeleg. Da, e-un 
taser. 

Dar e-un model special - aruncă o vacă la treizeci de metri. 
Ai înțeles? 

Dacă încerci să fugi, băiete, te dărâm ca pe-o tonă de 
cărămizi. Vino aici. 

Ty iese din celulă. Nu are idee unde vrea să-l ducă bătrânul 
ăsta oribil, dar simte o anumită uşurare numai să se vadă 
ieşit din celulă. Salteaua era cea mai rea parte. Ştie, cumva, 
că nu a fost singurul copil care a adormit plângând pe ea cu 
sufletul sfâşiat şi cu o durere crâncenă de cap, dar nici al 
zecelea. 

Nu, probabil, al cincizecilea. 

— La stânga. 

Ty se supune. Acum, bătrânul e în spatele lui. După o clipă, 
simte degetele osoase prinzându-l de fesa dreaptă. Nu e prima 
dată când bătrânul face asta (de fiecare dată când se întâmplă 
îşi aminteşte de vrăjitoarea din Hăânsel şi Gretel, cerându-le 


copiilor să scoată braţele printre zăbrelele cuştii), dar de data 
asta atingerea lui e diferită. Slabă. 

Mori repede, gândeşte Ty şi gândul - stăpânirea lui rece - 
este foarte, foarte specific lui Judy. Mori repede, moşule, ca, sii 
nu mor eu. 

— Asta-i a mea, spune bătrânul... dar pare fără vlagă, ca şi 
când n-ar mai fi aşa sigur pe el. Jumătate o s-o coc şi 
jumătate o să prăjesc. Cu şuncă. - Nu cred că o să poți mânca 
prea mult, zise Ty, surprins de calmul din vocea sa. Se pare că 
cineva ţi-a făcut o gaură de aerisire în stomac... 

Se aude un pârâit, însoțit de-o hidoasă, neaşteptată 
senzație de ars în umărul său stâng. Ty strigă şi se 
împleticeşte lângă peretele din cealaltă parte a coridorului, 
departe de celula lui, încercând să se ţină de locul rănit, 
încercând să nu plângă, încercând să mai păstreze măcar 
puțin din visul că este la meci împreună cu George Rathbun şi 
ceilalți câştigători ai Galei Brewers KDCU. Ştie că, de fapt, a 
uitat să se înscrie anul acesta, dar în vise asemenea lucruri 
nu au importanţă. Asta le face atât de frumoase. 

O, dar îl doare atât de rău. Şi, în ciuda tuturor eforturilor 
sale, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le-a moştenit de la 
Judy Marshall, lacrimile încep să curgă. 

— Mai vrei o dată? icneşte bătrânul. Pare deopotrivă bolnav 
şi isteric şi chiar şi un copil de vârsta lui Ty ştie că asta-i o 
combinaţie periculoasă. Mai vrei o dată, aşa, să-ți aducă 
noroc? 

— Nu, spune Ty fără suflu. Te rog să nu mă mai curentezi. 

— Atunci începe să umbli! Şi gata cu remarcile deştepte! 

Ty începe să umble. Undeva aude picurat de apă. Undeva, 
foarte slab, aude cârâitul ca un râset al unui corb - probabil 
acelaşi care l-a păcălit, şi ce mult i-ar plăcea să aibă pistolul 
de calibru 22 al lui Ebbie şi să-i spulbere penele alea negre, 
strălucitoare şi malefice. Dar George Rathbun i-a spus că 
ajutorul e pe drum şi, uneori, lucrurile pe care le auzi în vis se 
împlinesc. Chiar mama lui i-a spus asta odată, i-a spus cu 
mult înainte s-o ia complet pe arătură. 


Ajung la o scară care pare să şerpuiască în jos la infinit. Din 
adâncimi vin un miros de sulf şi-o căldură ca de cuptor. Vag, 
aude ceea ce ar putea fi strigăte şi gemete. Zăngănitul 
maşinăriilor e mai puternic. Se aud scârțâieli rău 
prevestitoare care ar putea proveni de la curele sau lanțuri. 

Ty se opreşte, spunându-şi că bătrânul nu-l va curenta din 
nou decât dacă va fi absolut nevoit s-o facă. Pentru că Ty ar 
putea cădea pe scările astea lungi în spirală. S-ar putea lovi la 
locul din cap pe care bătrânul l-a frăgezit deja cu piatra sau 
ar putea să-şi rupă gâtul. lar bătrânul vrea să rămână în 
viață, cel puţin pentru moment. Ty nu ştie de ce, dar ştie că 
aşa e. 

— Unde mergem, domnule? 

— O să vezi, zice Burny pe-o voce frântă, fără suflu. lar 
dacă crezi că n-o să te curentez cât suntem pe scări, te înşeli 
amarnic. Acum, mişcă-te. 

Tyler Marshall porneşte pe scări în jos, coborând pe lângă 
vaste galerii şi balcoane, ocolind şi coborând, ocolind şi 
coborând. Uneori aerul miroase a varză putredă. Alteori 
miroase a lumânări aprinse. Uneori a mucegai ud. Numără o 
sută cincizeci de trepte, apoi renunţă. Îl ard coapsele. În 
spatele lui, bătrânul gâfâie şi de două ori se împiedică, 
înjurând şi ţinându-se de balustrada străveche. 

Cazi, moşule, spune Ty în gând. Cazi şi mori, cazi şi mori. 

Dar, într-un târziu, ajung la capătul scării. Ajung într-o 
încăpere circulară cu tavan murdar de sticlă. Deasupra lor, 
cerul cenuşiu atârnă ca o geantă soioasă. Din ghivece sparte 
se revarsă plante, trimițând tentacule lacome pe podeaua de 
cărămizi portocalii crăpate. În fața lor, două uşi - glasvanduri, 
crede Ty că se numesc - sunt deschise. Dincolo de ele e un 
patio distrus împrejmuit de copaci antici. Unii sunt palmieri. 
Alţii - cei cu lujeri pleoştiți, ca nişte frânghii - ar putea fi 
copaci banyan'**. Ceilalţi nu ştie cine sunt. De un lucru este 
sigur: nu se mai află în Wisconsin. 

Pe patio stă un obiect pe care-l cunoaşte foarte bine. Ceva 
din lumea lui. Ochii lui Tyler Marshall se umplu din nou de 


lacrimi la vederea lui, care este aproape ca şi vederea unei fețe 
de acasă într-o loc străin. 

— Opreşte-te, maimuţică. Bătrânul de-abia mai respiră. 

— Întoarce-te. 

Când Ty se întoarce, e bucuros să vadă că pata de pe 
cămaşa bătrânului s-a mărit. Degete de sânge i se întind 
acum până la umeri, iar betelia jeanşilor lui lălâi a devenit de- 
un negru mâlos. Dar mâna în care ţine taserul e fermă. 

Blestemat să fii, gândeşte Tyler. Blestemat să fii până-n 
viața de apoi. 

Bătrânul şi-a pus sacul pe-o măsuţță. Rămâne pur şi 
simplu pe loc pentru un moment, încercând să-şi recapete 
suflul. Apoi scotoceşte în sac (ceva de acolo scoate un slab 
clinchet metalic) şi scoate o şapcă maronie. E de felul celor pe 
care tipii ca Sean Connery le poartă uneori în filme. Bătrânul 
i-o întinde. 

— Pune-o pe cap. lar dac-o să încerci să mă prinzi de mână, 
o să te curentez. 

Tyler ia şapca. Degetele sale, aşteptând să simtă textura 
velurului, sunt surprinse de ceva metalic, aproape ca 
staniolul. Simte un zumzet neplăcut în mână, ca o versiune 
uşoară a electroşocului dat de taser. Se uită rugător la 
bătrân. 

— Chiar trebuie? 

Burny ridică taserul şi-şi dezgoleşte dinţii într-un rânjet 
tăcut. 

Fără tragere de inimă, Ty pune şapca pe cap. 

De data aceasta, zumzetul îi umple capul. Pentru o clipă, 
nu poate gândi... şi-apoi senzaţia trece, lăsându-i un straniu 
sentiment de slăbiciune a muşchilor şi o pulsațţie la tâmple. 

— Băieţii speciali au nevoie de jucării speciale, zice Burny şi 
cuvintele se aud: bâiezii speceali, jugării speceale. Ca 
întotdeauna, accentul ridicol al domnului Munşun s-a 
imprimat puţin, întărind vorbirea specifică sudului din 
Chicago pe care Henry a detectat-o pe înregistrarea de la 911. 
Acum putem ieşi. 


Pentru că sunt în siguranță cu şapca pe cap, gândeşte Ty, 
dar ideea se spulberă aproape imediat ce vine. Încearcă să se 
gândească la al doilea său nume şi-şi dă seama că nu poate. 
Încearcă să se gândească la numele corbului cel rău şi nici 
asta nu-i reuşeşte - să fi fost oare Corgi? Nu, ăsta-i un fel de 
câine. Şapca îl dă peste cap, înţelege el, şi exact asta trebuie să 
facă ea. 

Acum trec prin uşile deschise şi ies în patio. Aerul e 
înmiresmat puternic de copacii şi arbugştii care înconjoară 
partea din spate a Casei întunericului, un miros greu şi dens. 
Cărnos, cumva. Cerul cenuşiu pare aproape destul de jos să-l 
poţi atinge. Ty simte miros de sulf şi ceva amar şi electric şi 
suculent. Zgomotul maşinăriilor este mult mai puternic aici, 
afară. 

Lucrul care stă pe cărămizile crăpate şi pe care Ty îl 
recunoaşte este o maşinuţă de golf E-Z-Go. Modelul Tiger 
Woods. 

— Tata vinde din-alea, zice Ty. La Goltz's, acolo unde 
lucrează. 

— Şi de unde crezi că-i asta, cur belit? Urcă. La volan. 

Ty se uită la el, uimit. Ochii lui albaştri, poate şi datorită 
efectului şepcii, s-au înroşit şi-au devenit destul de confuzi. 

— Nu am vârsta legală pentru a conduce. 

— O, n-are importanţă. Şi un bebeluş ar putea conduce 
chestia asta. La volan cu tine. 

Ty se supune. De fapt, a condus o maşinuţă ca asta în 
parcarea de la Goltz's, cu tatăl lui stând atent în scaunul de 
alături. Acum, bătrânul hidos se strecoară în acelaşi scaun, 
icnind şi ținându-şi pântecele perforat. Taserul e însă în 
cealaltă mână şi vârful lui de oţel rămâne îndreptat spre Ty. 

Cheia e în contact. Ty o răsuceşte. Se aude un clic dinspre 
bateria de sub ei. Lumina de bord care spune ÎNCĂRCARE 
străluceşte într-un verde puternic. Acum, tot ce are de făcut e 
să calce pedala de acceleraţie. Şi să manevreze volanul, 
desigur. 

— Până acum e bine, spune bătrânul. Îşi ia mâna dreaptă 
de la burtă şi arată cu un deget pătat de sânge. Ty vede o 


potecă de pietriş decolorat - cândva, înainte ca pomii şi 
arboretul să pună stăpânire pe teren, probabil că era o alee de 
acces - îndepărtându-se de casă. 

Acum, du-te. Şi du-te încet. Accelerează şi te curentez. 
Încearcă să ne accidentezi şi-o să-ți rup încheietura mâinii. 
Apoi o să poţi conduce cu o singură mână. 

Ty apasă pedala de acceleraţie. Maşinuţă de golf sare 
înainte. Bătrânul se smuceşte, înjură şi flutură taserul 
amenințător. 

— Ar fi mai uşor dacă mi-aş da jos şapca, spune Ty. Te rog, 
sunt sigur că dacă m-ai lăsa să... 

— Nu! Şapca rămâne! Condu! 

Ty apasă uşor accelerația. Maşinuţă rulează peste patio, 
cauciucurile ei nou-nouţe scrâşnind pe bucăţile de cărămidă 
spartă. Când ies de pe pavaj şi pornesc, pe drumul de acces e 
un dâmb. Ramuri grele - par umede, transpirate - mângâie 
braţele lui Tyler. Se crispează. Maşinuţa de golf se clatină. 
Burny, încruntat, loveşte cu taserul prin aer către băiat. 

— Data viitoare primeşti curent! Ţi-o promit! 

În față, un şarpe trece printre ierburile crescute prin pietriş 
şi Ty, cu dinţii încleştaţi, scoate un strigăt scurt. Nu-i plac 
şerpii, n-a vrut să atingă nici măcar inofensivul şerpişor cu 
corn pe care doamna Locher l-a adus la şcoală, iar acesta e 
mare cât un piton, cu ochi rubinii şi colți care-i ţin gura 
deschisă într-un rânjet continuu. 

— Dă-i drumul! Condu! 

Îi flutură taserul în față. Şapca face să simtă un bâzâit slab 
în urechi. În spatele urechilor. 

Aleea coteşte la stânga. Un fel de copac împovărat cu ceea 
ce par a fi tentacule se apleacă asupra lor. Vârfurile 
tentaculelor ating umerii şi ceafa înfiorată a lui Ty. 

Băiatu nost...... 

Aude asta în cap în pofida şepcii. E slab, e îndepărtat, dar e 
prezent. 

Băiatu nostr'... daaaa... al nost.... 

Burny rânjeşte. 


— l-auzi, nu? Te plac. La fel şi eu. Aici suntem toţi prieteni, 
înţelegi? 

Rânjetul devine o grimasă. Bătrânul îşi apasă din nou 
abdomenul însângerat. 

— Orb cretin şi blestemat! icneşte el. 

Apoi, brusc, copacii dispar. Maşinuţa de golf intră pe o 
câmpie stearpă, desfundată. Tufişurile se răresc şi Ty vede că 
mai departe fac complet loc unui taluz pietros: copacii se 
înalță şi coboară sub cerul acela posac. Câteva păsări de 
dimensiuni uriaşe se învârt leneşe. O creatură păroasă, 
gârbovită, se împleticeşte într-un defileu îngust şi dispare din 
raza vizuală înainte ca Ty să priceapă despre ce anume este 
vorba... nu că ar fi vrut să ştie asta. Bufnetul şi bubuitul 
maşinăriilor este mai puternic. Zguduie pământul. Bocănitul 
ritmic al unor sonete; zăngănitul unor angrenaje străvechi; 
scrâşnetul unor roţi dințate. Tyler simte cum volanul 
maşinuţei de golf îi vibrează în mâini. În faţa lor, aleea se 
sfârşeşte într-un drum larg de pământ tasat. De cealaltă parte 
a lui se află un zid de pietre albe, rotunde. 

— Ceea ce auzi e sunetul centralei Regelui Purpuriu, 
explică Burny. 

Vorbeşte cu mândrie, însă dincolo de asta se simte frică, şi 
nu puțină. 

Marea Combinaţie. Un milion de copii au murit în curelele 
ei de transmisie şi alte miliarde vor veni, din câte ştiu eu. Dar 
locul tău nu e acolo, Tyler. Tu s-ar putea să ai totuşi un viitor. 
Însă, înainte de asta, o să gust o bucăţică din tine. A, da. 

Mâna lui mânjită de sânge îl mângâie pe Ty pe-o fesă. 

— Un agent bun are dreptul la zece procente. Până şi un 
bătrân sărman ca mine ştie asta. 

Mâna se retrage. Bine face. Ty a fost pe punctul să strige şi 
l-a reținut doar gândul la Miller Park alături de bătrânul 
George Rathbun. Dacă m-aş fi înscris la Gala Brewer, îşi 
spune, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. 

Dar crede că asta s-ar putea să nu fie tocmai adevărat. 
Unele lucruri sunt menite să se întâmple, atâta tot. Sunt 
menite. 


Speră doar ca printre ele să nu se numere şi ceea ce vrea 
creatura asta bătrână şi oribilă. 

— La stânga, mârâie Burny, lăsându-se pe spate. Cinci 
kilometri. 

Mai mult sau mai puțin. 

Şi, când Tyler ia curba, îşi dă seama că fuioarele de ceață 
care se ridică din pământ nu sunt deloc de ceață. Sunt fuioare 
de fum. 

— Şeol, zice Burny, parcă citindu-i gândurile. lar ăsta, 
Conger Road, e singurul drum care-l traversează. Dacă ieşi de 
pe el, nimereşti în ghearele unor lucruri care te sfâşie în bucăţi 
doar ca să te audă cum ţipi. Prietenul meu mi-a spus unde să 
te duc, dar planul ar putea suferi o mică schimbare. 

Faţa lui schimonosită de durere adoptă o mină posomorâtă. 
Ty crede că-l face să pară extraordinar de prost. 

— M-a rănit. M-a tras de maţe. Nu am încredere în el. 

Şi, într-o tărăgăneală oribilă ca de copil: 

— Carl Bierstone nu are încredere în domnul Munşun! Nu 
mai are! Nu mai are! 

Ty nu spune nimic. Se concentrează la menţinerea 
maşinuţei de golf pe mijlocul Conger Road. Riscă o privire în 
urmă, dar casa, cu toată verdeaţa tropicală care o înconjura, 
a dispărut, ascunsă vederii de primul deal erodat. 

— O să primească ce-i al lui, dar eu o să primesc ce-i al 
meu. Mă auzi, băiete? 

Pentru că Ty nu spune nimic, Burny scoate la înaintare 
taserul. 

— Mă auzi, maimuţă cu curul belit? 

— Mda, zice Ty. Mda, sigur. 

De ce nu mori? Dumnezeule, dacă exişti, de ce nu pui 
degetul pe inima lui putredă şi n-o opreşti? 

Când Burny vorbeşte din nou, vocea lui e vicleană. 

— Te-ai uitat la zidul din partea ailaltă, da' nu cred că te-ai 
uitat destul de atent. Mai bine aruncă încă o privire. 

Tyler se uită pe după bătrânul năruit. Pentru un moment 
nu înțelege... dar apoi totul e clar. Pietrele mari şi albe care se 


întind la infinit de cealaltă parte a Conger Road nu sunt în 
niciun caz pietre. Sunt cranii. 

Ce-i locul ăsta? O, Doamne, ce dor i-e de mama! Ce mult îşi 
doreşte să meargă acasă! 

Reîncepând să plângă, cu creierul amorțit şi zumzăind sub 
şapca ce pare făcută din pânză, dar nu e aşa, Ty conduce 
maşinuţa de golf tot mai departe în pământurile de foc. În 
şeol. 

Ajutorul - de orice fel - nu i s-a părut niciodată atât de 
îndepărtat. 


27 


Când Jack şi Dale păşesc în răcoarea menținută de 
aparatele de aer condiționat, Sand Bar este gol cu excepția a 
trei oameni. Beezer şi Doc stau la bar, cu băuturi răcoritoare 
în față - un semn al Timpurilor din Urmă mai bun ca oricare 
altul, îşi spune Jack. Departe în umbre (puţin mai departe şi 
s-ar afla în bucătăria primitivă a localului) se vede Brânză 
Puturoasă. Dinspre cei doi motociclişti se simte o vibraţie, una 
negativă, şi Puturosul nu vrea să se amestece. Pentru început, 
nu i-a văzut niciodată pe Beezer şi Doc fără Mouse, Sonny şi 
Kaiser Bill. Apoi... o, Doamne, uite-l pe detectivul din 
California şi pe afurisitul ăla de şef al poliţiei. 

Tonomatul nu are luminile aprinse, e mort, însă televizorul 
e deschis şi Jack nu e tocmai surprins să vadă că, la AMC, în 
filmul de matineu al zilei de astăzi joacă mama lui şi Woody 
Strode. Încearcă să-şi amintească numele filmului şi, după un 
moment, reuşeşte: Execution Express. 

„Nu te implica în treaba asta, Bea”, spune Woody - în filmul 
acesta, Lily joacă rolul unei moştenitoare bostoneze pe nume 
Beatrice Lodge, care pleacă în Vest şi devine bandită, în 
principal ca să-i facă în ciudă tatălui prea sever. „Aş zice că 
asta e ultima faptă de curaj a bandei.” 

„Bun”, zice Lily. Are voce dură, iar ochii îi sunt şi mai duri. 
Filmul e-o porcărie, dar, ca întotdeauna, interpretarea ei e 
impecabilă. Jack nu izbuteşte să-şi rețină un surâs. 


— Ce-i? îl întreabă Dale. Toată lumea a luat-o razna, aşa că 
ce găseşti de râs? 

La televizor, Woody Strode spune: „Ce vrei să spui cu bun? 
Toată lumea asta afurisită a luat-o razna.” Jack Sawyer 
spune foarte încet: 

— O să doborâm cât de mulți putem. O să le dăm de veste 
că am fost aici. 

Pe ecran, Lily îi spune acelaşi lucru lui Woody. Amândoi 
sunt pe cale să facă un carnaj şi multe capete vor cădea... 
bunii, răii şi urâţii. Dale se uită descumpănit la prietenul său. 

— Îi ştiu cam toate replicile, spune Jack aproape ca o 
scuză. A fost mama mea, înţelegi? 

Înainte ca Dale să poată răspunde (presupunând că i-ar fi 
venit vreun răspuns în minte), Jack se alătură lui Beezer şi 
Doc la bar. 

Ridică privirea spre ceasul Kingsland Ale de lângă televizor: 
unsprezece patruzeci. Ar trebui să fie în toiul amiezii - în astfel 
de situaţii, întotdeauna se presupune că este în toiul amiezii, 
nu-i aşa? 

— Jack, zice Beezer şi înclină din cap spre el. Ce mai faci, 
amice? 

— Nu prea rău. Sunteţi înarmați, băieți? Doc îşi ridică 
vesta, arătând patul unui pistol. 

— E-un Colt 9. Beez are şi el unul la fel. Arme de calitate şi 
înregistrate aşa cum trebuie. Aruncă o privire spre Dale. Vii cu 
Noi, nu? 

— E oraşul meu, spune Dale, şi Pescarul tocmai mi-a ucis 
unchiul. Nu înţeleg prea mult din ce mi-a spus Jack, dar asta 
o înțeleg. lar dacă el spune că avem o şansă de a-l aduce 
înapoi pe băiatul lui Judy Marshall, cred că ar fi bine să n-o 
ratăm. Îl priveşte pe Jack. Ți-am adus un revolver de la secţie. 
Un Ruger automatic. E în maşină. 

Jack încuviințează absent. Nu-i pasă cine ştie cât de arme, 
pentru că, odată ajunşi de cealaltă parte, aproape cu 
siguranță se vor transforma în altceva. Săbii, probabil sulițe. 
Poate chiar praştii. Va fi o reglare de conturi - ultima faptă de 
curaj a bandei Sawyer - dar se îndoieşte că va semăna prea 


mult cu aceea din filmul turnat de mama lui în anii şaizeci. 
Dar va lua Rugerul. l-ar putea fi de folos în lumea asta. Nu se 
ştie niciodată, nu? 

— Suntem gata de drum? îl întreabă Beezer pe Jack. Ochii 
lui sunt afundaţi în orbite, bântuiţi. Jack bănuieşte că Beez n- 
a prea avut parte de somn azi-noapte. Ridică iar privirea spre 
ceas şi hotărăşte - din niciun alt motiv în afară de-o pură 
superstiție - că, totuşi, nu vrea încă să pornească spre Casa 
întunericului. Vor pleca din Sand Bar când ceasul Kingsland 
vor indica ora doisprezece, nu mai devreme. Ora vrăjitoarelor 
lui Gary Cooper. 

— Aproape, spune el. Ai harta, Beez? 

— O am, dar maiam şi-o bănuială că nu-ţi serveşte la mare 
lucru, nu-i aşa? 

— Poate că nu, recunoaşte Jack, dar paza bună trece 
primejdia rea. 

Beezer încuviințează. 

— De-acord cu tine. Eu mi-am trimis nevasta la maică-sa 
în Idaho. 

După ce s-a întâmplat cu săracul de Mousie, n-a fost nevoie 
de prea multă muncă de convingere. N-am mai trimis-o 
niciodată până acuma, omule. Nici chiar atunci când am avut 
marea încleştare cu motocicliştii de la Pagans. Dar am un 
presentiment îngrozitor cu privire la asta. Ezită, apoi o spune 
verde-n față: Am senzaţia că nici-unul dintre noi n-o să se mai 
întoarcă acasă. 

Jack pune mâna pe antebraţul cărnos al lui Beezer. 

— Nu e târziu să te retragi. N-o să te desconsider pentru 
asta. 

Beezer reflectează, apoi scutură din cap. 

— Uneori, Amy mă vizitează în vis. Stăm de vorbă. Cum o 
să-i mai vorbesc dacă nu fac acuma ceva pentru ea? Nu, 
omule, vin. 

Jack se uită la Doc. 

— Sunt de-acord cu Beez, zice Doc. Uneori trebuie pur şi 
simplu să rămâi pe poziție. Pe deasupra, după ce i s-a 
întâmplat lui Mouse... 


Ridică din umeri. Dumnezeu ştie de ce ne-am molipsit de la 
el. Sau din preajma casei ăleia futute. S-ar putea ca, 
indiferent ce facem, viitorul să ne fie scurt. 

— Cum a mers cu Mouse? întreabă Jack. 

Doc scoate un râset scurt. 

— Exact cum a spus el. Pe la trei dimineața, am spălat pur 
şi simplu vana de rămăşiţele lui. N-au mai rămas decât 
spumă şi păr. 

Face o grimasă ca şi când stomacul ar încerca să i se 
revolte, apoi îşi goleşte repede paharul de cola. 

— Dacă vrem să facem ceva, sare Dale, atunci hai s-o facem 
şi gata. Jack ridică ochii spre ceas. E unsprezece cincizeci. 

— În curând. 

— Mie nu mi-e frică de moarte, spune Beezer pe nepusă 
masă. Nu mi-e frică nici chiar de câinele ăla malefic. Poate fi 
rănit dacă scuipi în el destule gloanţe, măcar asta am aflat. 
Mai rău e felul în care casa aia te face să te simți. Aerul se 
îngroaşă. Te doare capul şi muşchii îți slăbesc. 

Şi-apoi, cu un accent britanic surprinzător de bun: 

— Şi nu-i ca o mahmureală, bătrânii mei. 

— Stomacul era cel mai rău, zice Doc. Asta şi... 

Dar tace. Nu vrea să vorbească despre Daisy Temperly, fata 
pe care a ucis-o cu mâzgăleală de cerneală greşit aplicată pe-o 
rețetă, dar o vede acum mai clar decât pe cowboy-ii falşi de la 
televizorul din Sand Bar. Era blondă. Cu ochi căprui. Uneori, 
el o făcea să zâmbească (în pofida durerii) cântându-i cântecul 
acela, cântecul lui Van Morrison despre fata cu ochi căprui. 

— Eu mă duc pentru Mouse, zice Doc. Trebuie s-o fac. Dar 
locul ăla... e-un loc bolnăvicios. Nu ştiu, omule. Poate crezi că 
înţelegi, dar nu-i aşa. 

— Înţeleg mai mult decât crezi, spune Jack. Acum e rândul 
lui să se oprească şi să reflecteze. Oare Beezer şi Doc îşi mai 
amintesc cuvântul pe care Mouse l-a rostit înainte să moară? 
Îşi mai amintesc de d'yamba? Ar trebui, erau chiar acolo, au 
văzut cărțile cum au ieşit de pe raft şi au plutit în aer când 
Jack a spus cuvântul acela cu voce tare... dar Jack e aproape 
sigur că, dacă i-ar întreba în clipa asta, îi vor arunca priviri fie 


nedumerite, fie de-a dreptul goale. În parte pentru că d'yamba 
e greu de reținut, ca locul precis al drumeagului care duce de 
la antialunecarea „sănătoasă” a Autostrăzii 35 la Casa 
întunericului. În cea mai mare parte, însă, deoarece cuvântul 
îi fusese menit lui, Jack Sawyer, fiul lui Phil şi Lily. Ele 
căpetenia bandei Sawyer pentru că el e diferit. El a călătorit, 
iar călătoria îți deschide orizonturile. 

Cât din toate acestea ar trebui să le spună şi lor? Nimic, 
probabil. Dar ei trebuie să creadă, iar pentru asta el trebuie să 
folosească cuvântul lui Mouse. Ştie în străfundul sufletului că 
va trebui să-l folosească cu băgare de seamă - dyamba e ca o 
armă; ai un număr fix de cartuşe - şi urăşte să-l folosească 
aici, atât de departe de Casa întunericului, dar o va face. 
Pentru că ei trebuie să creadă. Dacă nu, curajoasa lor 
întreprindere de salvare a lui Ty are şanse să se încheie cu ei 
toți îngenuncheați în curtea Casei întunericului, cu nasurile 
însângerate, cu ochii însângeraţi, vomitând şi scuipându-şi 
dinţii în aerul otrăvit. Jack le poate spune că mare parte din 
otravă provine din propriile lor minţi, dar asta n-ar prea ajuta. 
EI trebuie să creadă. 

În plus, nu e decât unsprezece cincizeci şi trei. 

— Lester, spune el. 

Barmanul a stat, uitat, lângă uşa batantă a bucătăriei. Nu 
trăgea cu urechea - e prea departe pentru asta -, însă nu voia 
să se mişte şi să atragă atenţia. Acum se pare că, totuşi, a 
atras-o. 

— Ai miere? întreabă Jack. 

— M-miere? 

— D-aia făcută de albine, Lester. Bancherii fac bani şi 
albinele fac miere. 

În ochii lui Lester pare o urmă de înţelegere. 

— Mda, sigur. O folosesc la plăcinte. Dar şi... 

— Pune-o pe bar, îi spune Jack. Dale se fâțâie. Nu-şi 
găseşte locul. 

— Dacă timpul e atât de scurt cum crezi, Jack... 

— E-un lucru important. 


Îl urmăreşte pe Lester Moon cum pune pe bar un flacon mic 
de plastic cu miere şi gândul îl duce la Henry. Ce mult i-ar fi 
plăcut lui Henry micul miracol pe care e pe cale să-l 
înfăptuiască! Dar, desigur, pentru Henry nu ar fi fost nevoie să 
înfăptuiască un asemenea miracol. N-ar fi trebuit să irosească 
o parte din prețioasă putere a cuvântului. Pentru că Henry ar 
fi crezut pe dată, exact cum crezuse că poate conduce de la 
Trempealeau până la French Landing - la naiba, până la lună - 
dacă cineva ar îndrăzni să-i ofere şansa şi cheile de la maşină. 

— Vi-l aduc acolo, zice Lester curajos. Nu mi-e frică. 

— Lasă-l doar la capătul barului, îi spune Jack. E bine aşa. 
Barmanul se conformează. Flaconul are formă de urs. Stă 
acolo în bătaia unei raze de soare, a soarelui care mai are şase 
minute până la zenit. La televizor, schimbul de focuri a 
început. Jack îl ignoră. Ignoră totul, concentrându-şi mintea 
la fel de puternic ca un punct de lumină printr-o lupă. Pentru 
un moment, lasă ca acea intensă concentrare să rămână 
goală, după care o umple cu un singur cuvânt: 

(DYAMBA) 

Pe dată, aude un zumzet jos. Devine un bâzâit. Beezer, Doc 
şi Dale se uită în jur. Pentru un moment, nu se întâmplă 
nimic, după care intrarea însorită se întunecă. E aproape ca şi 
când un nor foarte mic de ploaie ar fi intrat în Sand Bar... 

Brânză Puturoasă scoate un scâncet strangulat şi se 
împleticeşte în spate. 

— Viespi! strigă el. Sunt viespi! Feriți-vă! 

Dar nu sunt viespi. Doc şi Lester Moon ar putea să nu ştie 
asta, dar Beezer şi Dale Gilbertson s-au născut amândoi la 
țară. Ei ştiu să recunoască nişte albine atunci când le văd. 
Jack, între timp, se uită doar la roi. Fruntea îi era plină de 
broboane de sudoare. Se concentrează cu toată puterea 
asupra a ceea ce vrea el să facă albinele. 

Insectele se adună în jurul flaconului de miere într-un strat 
atât de gros, că acesta aproape dispare. Apoi zumzetul lor se 
îngroaşă şi sticla începe să se ridice, clătinându-se dintr-o 
parte în alta ca o rachetă mică prevăzută cu un sistem de 
ghidare neperformant. Apoi, încet, îşi croieşte drum către 


banda Sawyer. Flaconul pluteşte pe-o pernă de albine la 
cincisprezece centimetri deasupra barului. 

Jack întinde mâna, cu palma desfăcută. Flaconul i se aşază 
în ea şi Jack strânge degetele. Andocare încheiată. 

O clipă, albinele i se ridică în jurul mâinii, zumzetul lor 
concurând cu Lily, care strigă: „Lasă-mi-l mie la lungan! El a 
violat-o pe Stella!” 

După aceea ies pe uşă şi duse sunt. 

Ceasul Kingsland Ale indică unsprezece cincizeci şi şapte. 

— Maică Precistă, şopteşte Beezer. Are ochii larg căscați, 
aproape să-i iasă din orbite. 

— Mi se pare că ai fost cam modest în privința 
numeroaselor tale talente, spune Dale cu o voce nesigură. 

De la capătul barului se aude o bufnitură înfundată. Lester 
„Brânză Puturoasă” Moon, pentru prima oară în viaţa lui, a 
leşinat. 

— Acum putem pleca, zice Jack. Beez, tu şi Doc deschideţi 
drumul. 

Noi vă urmăm îndeaproape, cu maşina lui Dale. Când 
ajungeţi la drumeagul cu indicatorul TRECEREA OPRITĂ, nu 
intrați. Parcaţi-vă motocicletele şi aşteptaţi. Restul drumului îl 
facem cu maşina, dar mai întâi o să ne dăm cu puţină din- 
asta sub nas. 

Ridică flaconul în aer. E-o versiune de plastic a Ursuleţului 
Winnie, murdar la mijloc, acolo unde Lester îl apucă şi-l 
strânge de obicei. 

— Am putea chiar să ne vârâm puţin în nări. E cam lipicios, 
dar e mai bine decât să vomităm convulsiv. 

În ochii lui Dale se conturează ideea confirmării şi-a 
aprobării. 

— Aşa cum te dai sub nas cu loțiune mentolată Vicks când 
te afli la locul unei crime, zice el. 

Nu e deloc aşa, dar Jack încuviințează. Pentru că, aici, 
ideea e să crezi. 

— O să meargă? întreabă Doc cu îndoială. 

— Da, răspunde Jack. Tot o să simţiţi o stare de disconfort, 
nu mă îndoiesc deloc de asta, dar o să fie uşor. Apoi o să 


trecem în... ei bine, într-un alt loc. După aceea, totul e posibil. 

— Credeam că puştiul se află în casă, zice Beez. 

— Cred că a fost mutat. lar casa... e-un fel de gaură de 
vierme. Se deschide spre o altă... 

Lume este primul cuvânt care-i vine în minte, dar, cumva, 
nu crede că este o lume, nu aşa cum sunt Teritoriile. 

— Spre un alt loc. 

La televizor, Lily tocmai a încasat primul din cele 
aproximativ şase gloanţe. În filmul acesta moare şi, în 
copilărie, Jack l-a urât mereu, dar măcar îşi dă duhul 
apăsând pe trăgaci. la destul de mulți nemernici cu ea, 
inclusiv pe lunganul care i-a violat prietena, iar asta-i bine. 
Jack speră să poată face acelaşi lucru. Mai mult ca orice, însă, 
speră să-l poată aduce pe Tyler Marshall înapoi la mama şi 
tatăl lui. 

Lângă televizor, acele ceasului trec de la unsprezece 
cincizeci şi nouă la doisprezece. 

— Haideţi, băieți, spune Jack Sawyer. Pe cai şi la drum. 


Beezer şi Doc urcă pe caii lor de fier. Jack şi Dale se duc cu 
paşi lenți către maşina şefului poliției, dar se opresc când un 
Ford Explorer intră valvârtej în parcarea Sand Bar, derapând 
pe pietriş şi grăbindu-se spre ei, ridicând în aerul de vară o 
trâmbă de praf. 

— O, Hristoase, murmură Dale. 

Jack îşi dă seama după şapca de baseball prea mică de pe 
capul şoferului că acesta este Fred Marshall. Dar dacă tatăl 
lui Ty crede că va lua parte la misiunea de salvare, ar face bine 
să se mai gândească o dată. 

— Slavă Cerului că v-am prins! strigă Fred când aproape se 
prăvăleşte din camionetă. Slavă Cerului! 

— Cine urmează? întreabă Dale încet. Wendell Green? Tom 
Cruise? George W. Bush, la braţ cu Miss Univers, futu-i? 

Jack abia îl aude. Fred se căzneşte să dea jos un pachet 
mare de pe platforma camionetei şi, dintr-odată, Jack e 
interesat. În pachetul acela ar putea fi o puşcă, dar, cine ştie 
de ce, nu crede că asta este. Jack se simte brusc ca un flacon 


ridicat de albine; simte că, în loc să facă el acțiunea, acțiunea 
este făcută asupra lui. Porneşte înainte. 

— Hei, să-i dăm bice! ţipă Beezer. Sub el, Harley-ul prinde 
viață cu o explozie. Hai să... 

Apoi Beezer urlă. La fel face şi Doc, care tresare aşa tare că 
aproape scapă motocicleta care merge la ralanti între coapsele 
sale. Jack simte ceva asemănător unui fulger trecându-i prin 
cap şi se avântă asupra lui Fred, care ţipă şi el incoerent. 
Pentru un moment, amândoi par fie să danseze cu obiectul 
lung, împachetat, pe care Fred li l-a adus, fie să se lupte 
pentru el. 

Numai Dale Gilbertson - care nu a fost în Teritorii, n-a fost 
aproape de Casa întunericului şi nu este tatăl lui Ty Marshall 
- nu e afectat. Şi totuşi, până şi el simte că i se ridică ceva în 
cap, ceva ca un țipăt lăuntric. Lumea se cutremură. Dintr- 
odată, totul pare mai strălucitor, mai profund. 

— Ce-a fost asta? strigă el. E bine sau rău? E bine sau rău? 
Ce naiba se întâmplă aici? 

Un moment, niciunul nu-i răspunde. Sunt prea uluiți 
pentru asta. 

În timp ce un roi de albine poartă pe sus un flacon de miere 
de-a lungul unui bar într-o altă lume, Burny îi spune lui Ty 
Marshall să se întoarcă cu fața la perete, blestemăţie, să se- 
ntoarcă odată cu fața la perete. 

Se află într-o cocioabă mică şi urât mirositoare. Zgomotele 
metalice de maşinării sunt mult mai aproape. Ty aude şi 
strigăte şi suspine şi ţipete aspre şi ceea ce pot fi numai 
şuierături şi pocnete de bice. Acum sunt foarte aproape de 
Marea Combinaţie. Ty a văzut-o, un mare amalgam zigzagat 
de metal înălțându-se în nori dintr-o groapă fumegândă aflată 
cam la un kilometru spre est. Pare a fi ideea de zgârie-nori a 
unui nebun, o adunătură a la Rube Goldberg de jgheaburi 
şi cabluri şi curele şi platforme, totul pus în mişcare de copii 
ce aleargă împleticit ca să învârtă curele şi să tragă de 
manivele uriaşe. Un fum roşiatic se ridică din ea în fuioare 
pestilențiale. 


De două ori în timp ce maşinuţa de golf rula încet, cu Ty la 
volan şi Burny stând strâmb în scaunul pasagerului cu 
taserul îndreptat spre el, pe lângă ei au trecut grupuri de 
înfiorători oameni verzi. Trăsăturile lor erau răvăşite; pielea 
era solzoasă, reptiliană. Purtau tunici de piele semi-tăbăcită, 
pe care, ici-colo, încă se mai vedeau smocuri de blană. 
Majoritatea aveau săbii; destul de mulţi aveau bice. 

Supraveghetorii, i-a explicat Burny. Eu țin în mişcare roțile 
progresului. A început să râdă, dar râsetul s-a transformat 
într-un geamăt şi geamătul într-un strigăt aspru şi fără suflu 
de durere. 

Bun, şi-a spus Ty cu sânge rece. Şi-apoi, folosind pentru 
prima dată un cuvânt preferat de-a lui Ebbie Wexler: Mori 
repede, futangiu cretin. 

Cam la trei kilometri de Casa întunericului, au ajuns la o 
uriaşă platformă de lemn, aflată în stânga lor. Pe ea era 
instalată un soi de schelă, din vârful căreia se întindea 
aproape până la drum un stâlp lung. De stâlp atârnau mai 
multe frânghii roase, care se legănau în briza caldă şi 
sulfuroasă. Sub platformă, pe terenul pe care lumina soarelui 
nu cădea niciodată, erau mormane străvechi de oase şi de 
pulbere albă. Într-o parte era o movilă mare de încălțări. De ce 
să ia hainele şi să lase încălțările era un mister pe care Ty 
probabil că nu l-ar fi rezolvat nici dacă nu ar fi purtat şapca 
(jugării speceale bendru băiezi speceali), dar o expresie 
neaşteptată i-a apărut în minte: obiceiul pământului. Avea o 
bănuială că asta era ceva ce tatăl lui spunea uneori, dar nu 
era sigur. Nu-şi putea aminti nici măcar chipul tatălui său, 
nu cu claritate. 

Spânzurătoarea era înconjurată de corbi. Se loveau unul de 
celălalt şi s-au întors să urmărească înaintarea maşinuţei. 
Niciunul nu era corbul cel special, cel cu nume pe care Ty nu 
şi-l mai amintea, dar ştia de ce sunt acolo. Aşteptau carne 
proaspătă de ciugulit, asta făceau. Aşteptau ochi morți de 
curând pe care să-i înfulece. Fără a mai pomeni de torsurile 
goale ale morților desculți. 


Dincolo de mormanul de încălțări putrede, o cale ferată 
defectă ducea înspre nord, traversând un deal fumegător. 

— Station House Road, a zis Burny. 

Atunci părea să vorbească mai mult pentru sine decât 
pentru Ty. Probabil că intra uşor-uşor în delir. Şi totuşi, 
taserul rămânea îndreptat spre gâtul lui Ty, neabătut. 

— Acolo ar trebui să-l duc pe băiatul special. (Dug be 
bâiadu sbejal.) 

Acolo ajung cei speciali. Domnul Munşun s-a dus după 
mono. Monoul Lumii din Capăt. Cândva erau doi. Patricia... şi 
Blaine. S-au dus. 

Au înnebunit. S-au sinucis. 

Ty a condus maşinuța şi-a păstrat tăcerea, dar era de 
părere că bătrânul Burn-Burn era cel care înnebunise 
(înnebunise şi mai mult, îşi reaminti). Ştia de existența 
monoraiurilor, chiar se plimbase cu unul la Disney World din 
Orlando, dar monoraiuri pe nume Blaine şi Patricia? Asta era 
aiurea. 

Station House Road a rămas în urma lor. În faţă, roşul- 
ruginiu şi cenuşiul de fier al Marii Combinații se apropia tot 
mai mult. Ty vedea furnici care se mişcau pe curele înclinate 
într-un unghi crud. Copii. Unii din alte lumi, poate - lumi 
alăturate acesteia - dar mulți dintr-a lui. Copii ale căror feţe 
apăreau pentru o vreme pe cutiile de lapte şi apoi dispăreau 
pentru totdeauna. Mai rămâneau puţin în sufletele părinților, 
desigur, dar în cele din urmă praful se aşternea chiar şi acolo, 
transformându-i din amintiri vii în fotografii vechi. 

Copii presupuşi morți, îngropaţi undeva în morminte 
superficiale de perverşi care-i folosiseră şi apoi scăpaseră de ei. 
În schimb, ei erau aici. Unii dintre ei, în orice caz. Mulţi dintre 
ei. Luptându-se să tragă de manete şi să întoarcă roțile şi să 
mişte curelele în vreme ce supraveghetorii cu ochi galbeni şi 
piele verde pocneau din bice. 

În timp ce Ty privea, una dintre furnicuţe a căzut de pe-o 
latură a clădirii întortocheate, înfăşurate în aburi. ] s-a părut 
că aude un strigăt slab. Sau poate că a fost un țipăt de 
uşurare? 


— Ce zi frumoasă, a zis Burny încet. O să-mi placă şi mai 
mult după ce-o să îmbuc ceva. Întotdeauna... mă înveselesc 
după ce îmbuc ceva. 

Ochii lui bătrâni îl studiază pe Ty, strângându-se puţin pe 
la colțuri de-o căldură bruscă. 

— Fundul de copilaş e cea mai bună mâncare, dar nici al 
tău n-o să fie rău. Mnu, n-o să fie deloc rău. El mi-a spus să te 
duc la staţie, dar nu-s sigur că mi-ar da porţia care mi se 
cuvine. Comisionul meu. 

Poate e cinstit... poate că încă-mi e prieten... dar mă 
gândesc să-mi iau mai întâi porţia, aşa, ca să fiu sigur. 
Majoritatea agenților îşi primesc cele zece procente din capul 
locului. 

Întinde mâna şi-l împunge pe Ty puţin sub mijloc. Chiar şi 
prin jeanşi, băiatul simţi muchia dură şi boantă a unghiei 
bătrânului. 

— Eu mă gândesc să-mi iau porţia din fundul locului. 

Un râset şuierat, dureros, şi Ty n-a fost tocmai neplăcut 
surprins să vadă o bulă luminoasă de sânge apărând între 
buzele crăpate ale bătrânului. 

— Din fundul locului, pricepi? 

Unghia împunse din nou lateralul fesei lui Ty. 

— Pricep, a zis Ty. 

— O să poţi trage pârțuri la fel de uşor, a zis Burny. Doar 
că atunci o să trebuiască să faci şmecheria cu strânsul dintr-o 
bucă de fiecare dată! 

Tot un râset şuierat. Da, părea să delireze, sigur că da - să 
delireze sau pe punctul de-a o face - şi totuşi, vârful taserului 
rămânea nemişcat. 

— Mergi mai departe, băiete. Încă un kilometru pe Conger 
Road. 

O să vezi o cocioabă cu acoperiş de tinichea, jos într-o 
viroagă. E pe dreapta. E-un loc special. Special pentru mine. 
Intră acolo. 

Ty, neavând de ales, s-a supus. lar acum... 

— Fă ce-ţi spun! Stai cu faţa la peretele ăla afurisit! Ridică 
mâinile şi bagă-le în inelele alea! 


Ty nu poate defini cuvântul eufemism pe loc, dar ştie că a le 
spune cerculețelor acelora de metal „inele” e-o subapreciere. 
De peretele din spate atârnă, de fapt, cătuşe de tortură. 

Panica îi fâlfâie în creier ca un stol de păsări mici, 
amenințând să-i ascundă gândurile. Se luptă să reziste - se 
luptă cu o intensitate feroce. Dacă cedează panicii, dacă 
începe să strige ca din gură de şarpe, va fi terminat. Fie 
bătrânul îl va omori în timp ce-l ciopleşte, fie prietenul 
bătrânului îl va duce într-un loc oribil pe care Burny îl 
numeşte Din-tah. În orice caz, Ty nu-şi va revedea niciodată 
părinții. Sau French Landingul. Dar dacă îşi poate păstra 
cumpătul... dacă poate aştepta ocazia potrivită... 

A, dar e greu. Şapca pe care o poartă chiar îl ajută puţin la 
asta - are un efect de amorțţire care îl ajută să țină panica în 
frâu - însă tot greu este. Pentru că el nu este primul copil pe 
care bătrânul l-a adus aici, aşa cum n-a fost primul care a 
stat lungi şi lente ore în celula aceea din casa bătrânului. În 
colțul din stânga barăcii, sub o gaură pentru ieşirea fumului 
acoperită cu tinichea, se află un set de barbecue înnegrit şi 
mânjit de grăsime întărită. Grătarul e legat la două sticle cu 
combustibil pe care scrie LA RIVIERE PROPAN. Pe perete sunt 
agățate mănugşi de bucătărie, spatule, cleşti, perii de sârmă şi 
furculițe pentru grătare. Sunt foarfeci şi ciocane pentru carne 
şi cel puţin patru cuțite de măcelărie cu lame bine ascuţite. 
Unul dintre acestea din urmă pare aproape la fel de lung cât o 
sabie de paradă. 

Lângă acesta este atârnat un şorț mizerabil pe care e 
imprimat mesajul PUTEŢI PUPA BUCĂTARUL. 

Mirosul din aer îi aminteşte lui Ty de picnicul VFW*% la 
care l-au dus mama şi tata cu ocazia ultimei Zile a Muncii. 
Maui Wowie, aşa i se spunea, şi asta pentru că oamenii care 
mergeau acolo trebuiau să se simtă ca şi când s-ar fi aflat în 
Hawaii. În mijlocul parcului La Follette, lângă râu, era o 
groapă mare pentru barbecue, îngrijită de femei în fuste verzi 
şi bărbaţi în cămăşi ţipătoare pline de păsări şi copaci 
tropicali. Porci întregi se perpeleau deasupra unei găuri 
scăpărătoare din pământ şi mirosul se asemăna cu acesta din 


baracă. Numai că mirosul de aici este stătut... şi vechi... şi... Şi 
nu tocmai de porc, îşi spune Ty. Este... 

— Trebuie să stau aici şi să mă holbez toată ziua la tine, 
păduche? 

Taserul scoate un sfârâit electric. O durere gâdilitoare îi 
paralizează gâtul lui Ty. Vezica îi cedează şi îşi udă pantalonii. 
Nu se poate abţine. De fapt, abia dacă îşi dă seama. Undeva 
(într-o galaxie foarte îndepărtată), o mână care tremură, dar 
care încă mai deţine o forță teribilă îl aruncă pe Ty spre 
peretele din spate şi spre cătuşele ce-au fost sudate de plăcile 
de oțel dispuse la înălțime de un metru şaizeci de sol. 

— Poftim! strigă Burny şi scoate un al treilea râset obosit, 
isteric. 

Ştiam c-o să te alegi până la urmă cu una care să-ți aducă 
noroc! Te crezi deştept, n-aşa? Un mic geniu! Acuma, vâră 
mâinile prin inelele alea şi hai să terminăm cu prostiile! 

Ty a întins brațele pentru a nu se lovi cu fața de peretele din 
spate al barăcii. Are ochii la mai puţin de treizeci de centimetri 
de lemn şi are ocazia să vadă bine straturile vechi de sânge 
care-l acoperă. Care-l îmbracă. Sângele emană o duhoare 
metalică străveche. Sub picioare, solul pare spongios. Ca 
jeleul. Scârbos. S-ar putea ca asta să fie o iluzie de ordin fizic, 
dar Ty ştie că ceea ce simte este, cu toate acestea, destul de 
real. Acesta e un loc al morţii. Bătrânul s-ar putea să nu-şi 
pregătească aici teribilele mese de fiecare dată - s-ar putea să 
nu-şi permită acest lux - dar ăsta e locul care-i place. Cum a 
spus: e special pentru el. 

Dacă-l las să-mi prindă mâinile în cătuşele alea, gândeşte 
Ty, s-a zis cu mine. O să mă facă bucăţi. Şi, odată ce-o să 
înceapă să taie, s-ar putea să nu reuşească să se mai oprească 
- nici pentru domnul Muson ăsta, nici pentru nimeni. Aşa că 
pregăteşte-te. 

Acesta din urmă nu seamănă deloc cu unul dintre 
gândurile sale. E ca şi cum ar auzi vocea mamei lui în minte. 
Mama lui sau cineva ca ea. Ty îşi recapătă echilibrul. Stolul de 
păsări ale panicii dispare brusc şi are capul limpede atât cât îi 
permite şapca. Ştie ce trebuie să facă. Sau să încerce să facă. 


Simte vârful taserului alunecându-i între picioare şi se 
gândeşte la şarpele care a străbătut aleea năpădită de ierburi, 
şarpele acela cu gura plină de colți. 

— Vâră-ți mâinile prin inelele alea chiar acum, altfel o să-ți 
prăjesc boaşele ca pe nişte stridii. 

Zdridii, aşa sună. 

— Bine, zice Ty. 

Vorbeşte pe-o voce pițigăiată, plângăreață. Speră să pară 
speriat de moarte. Dumnezeu ştie că n-ar trebui să fie greu de 
lăsat impresia asta. 

— Bine, bine, numa! nu mă răni, o fac acuma, vezi? Vezi? 
Îşi vâră mâinile prin inele. Acestea sunt mari şi lăbărțate. 

— Mai sus! 

Vocea mârâită încă-i răsună în ureche, dar taserul măcar i- 
a dispărut dintre picioare. 

— Vâră-le cât poţi de departe! 

Ty face cum i s-a poruncit. Cătuşele alunecă până mai sus 
de încheieturile mâinilor sale, mâini care, în semiîntuneric, 
seamănă cu nişte stele de mare. În spatele lui aude din nou 
clincul acela moale când Burny scotoceşte prin sac. Ty 
înțelege. Şapca îi bruiază puţin gândurile, dar asta e prea 
evident ca s-o rateze. Bătrânul are acolo cătuşe adevărate. 
Cătugşe care au fost folosite de multe, multe ori. Le va prinde la 
încheieturile lui Ty deasupra cătuşelor de tortură şi acolo va 
sta Ty - sau va atârna, dacă va leşina - câtă vreme bătrânul 
monstru îl va ciopârți. 

— Acum ascultă, zice Burny. 

Pare cu răsuflarea tăiată, dar mai pare şi din nou însuflețit. 
Gândul la masă i-a redat forțele, i-a adus un plus de vitalitate. 

— Îndrept spre tine treaba asta cu o singură mână. Cu 
cealaltă o să-ți pun o cătuşă la încheietură. Dacă te mişti... şi 
numai dacă tresari, băiete... primeşti curent. Înţeles? 

Ty încuviințează spre peretele pătat de sânge. 

— N-o să mă mişc, bâiguie el. Sincer o spun. 

— Mai întâi o mână, apoi cealaltă. Aşa procedăm. 

În vocea lui se simte o satisfacţie revoltătoare. Taserul îl 
apasă pe Ty între omoplațţi destul de tare ca să-l doară. Iecnind 


de efort, bătrânul i se apleacă peste umărul stâng. Ty simte 
miros de transpiraţie şi sânge şi bătrânețe. Chiar este ca în 
Hansel şi Gretel, îşi spune, numai că el nu are un cuptor în 
care să-şi împingă torționarul. 

Ştii ce să faci, îi spune Judy cu răceală. S-ar putea să nu-ți 
ofere el ocazia, iar dacă aşa va fi, aşa să fie. Dar dac-o va 
face... 

O cătuşă i se strecoară la încheietura mâinii stângi. Burny 
îi geme încet, revoltător, în ureche. Bătrânul întinde mâna... 
taserul se mişcă... dar nu destul de departe. Ty stă nemişcat 
cât timp Burny închide o cătuşă şi-o strânge bine. Acum, 
mâna lui stângă e legată de peretele barăcii. De la încheietura 
acelei mâini, la capătul lanţului de oțel, atârnă cătuşa pe care 
Burny are de gând să i-o pună la încheietura mâinii drepte. 

Bătrânul, încă gâfâind de efort, se duce în dreapta. Se 
întinde prin fața lui Ty, dibuind după cătuşa liberă. Taserul îl 
apasă din nou tare în spate. Dacă bătrânul prinde cătuşa, 
soarta lui Ty probabil că e pecetluită (şi nu doar într-un 
singur fel). Şi aproape că o prinde. Dar cătuşa îi scapă din 
mână şi, în loc să aştepte să-i penduleze înapoi în palmă, 
Burny se apleacă după ea. Latura osoasă a feţei lui e lipită de 
umărul drept al lui Ty. 

lar când se apleacă să prindă cătuşa care se leagănă, Ty 
simte cum atingerea taserului mai întâi slăbeşte, apoi dispare. 

Acum! strigă Judy în mintea lui. Sau poate că e Sophie. Sau 
poate că sunt amândouă laolaltă. Acum, Ty! Asta e ocazia pe 
care o aşteptai, alta nu va mai fi! 

Ty trage braţul drept în jos, eliberându-se din cătuşa de 
tortură. Nu-l va ajuta la nimic să încerce să-l împingă pe 
Burny de lângă el - bătrânul monstru îl depăşeşte în greutate 
cu treizeci de kilograme sau mai mult - şi Ty nici nu încearcă. 
Se trage în schimb în stânga, exercitând o presiune 
chinuitoare asupra umărului şi-a încheieturii de la mâna 
stângă, care s-a blocat în cătuşa care o ţine captivă. 

— Ce... începe Burny, iar apoi mâna dreaptă a lui Ty prinde 
ceea ce urmărea să prindă: săculețul moale, bălăbănit al 
boaşelor bătrânului. Strânge cu toată forța corpului său. 


Simte testiculele monstrului cum se strivesc unul de celălalt; 
simte cum unul se sparge şi se dezumflă. Ty strigă, un sunet 
de disperare şi oroare şi triumf sălbatic, toate amestecate. 

Burny, luat cu totul prin surprindere, ţipă. Încearcă să se 
tragă în spate, dar Ty l-a apucat zdravăn. Mâna lui - atât de 
mică, atât de incapabilă (sau aşa ai fi tentat să crezi) de orice 
apărare serioasă - s-a transformat într-o gheară. Dacă există 
un moment când trebuie să folosească taserul, acesta este... 
dar în uimirea sa, mâna lui Burny s-a relaxat. Taserul zace pe 
pământul străvechi şi impregnat de sânge al podelei barăcii. 

— Dă-mi drumul! Mă DOARE! Mă, doarrr... 

Înainte să termine, Ty trage în față de săculețul spongios şi 
dezumflat din pantalonii de bumbac ai bătrânului; trage cu 
toată forța generată de panică şi ceva de-acolo se rupe. 
Cuvintele lui Burny se dizolvă într-un urlet lichid de agonie. 
E-o durere mai mare decât şi-a închipuit el vreodată că 
există... cu siguranţă nu în ceea ce-l priveşte pe el. 

Dar nu este suficient. Vocea lui Judy spune că nu este şi Ty 
s-ar putea s-o ştie oricum şi el. L-a rănit pe bătrân - i-a dat 
ceea ce Ebbie Wexler ar numi fără-ndoială „o ruptură futută” - 
dar nu este suficient. 

Îi dă drumul şi se întoarce la stânga, pivotând pe mâna 
încătuşată. Îl vede pe bătrân cum se clatină înaintea lui în 
umbre. În spatele lui, maşinuţa de golf stă în uşa deschisă, 
profilată pe un cer plin de nori şi fum. Ochii bătrânului 
monstru sunt uriaşi şi increduli, umflați de lacrimi. Se 
holbează la băieţelul care i-a făcut asta. 

Curând îşi va reveni în simţiri. Când asta se va întâmpla, 
Burny va apuca unul dintre cuţitele de pe perete - sau poate 
una dintre furculițele pentru grătare - şi-şi va omori prin 
înjunghiere prizonierul înlănțuit, strigându-i înjurături în 
timp ce-o va face, spunându-i maimuţă, bastard, cur belit 
nenorocit. Orice gând referitor la marele talent al lui Ty va fi 
dispărut. Orice teamă de ce i s-ar putea întâmpla lui Burny 
însuşi dacă domnului Munşun - şi abbalahului - ar fi privat 
de premiul lui va fi dispărut şi ea. De fapt, Burny nu e decât 
un animal psihopat şi, într-o clipă, adevărata lui fire va fi 


eliberată şi-l va face să se năpustească asupra copilului 
încătuşat. 

Tyler Marshall, fiul lui Fred şi-al formidabilei Judy, nu-i dă 
lui Burny şansa asta. În ultima parte a drumului încoace s-a 
gândit în repetate rânduri la cele spuse de bătrân despre 
domnul Munşun - m-a rănit, m-a tras de mațe - şi-a sperat să 
aibă şi el ocazia să tragă de ceva. Acum ocazia a venit. 
Atârnând de cătuşă cu mâna stângă trasă crud în sus, avântă 
mâna dreaptă în față. Prin gaura din cămaşa lui Burny. Prin 
gaura pe care a făcut-o Henry cu briceagul. Brusc, Ty prinde 
de ceva umed, asemănător cu o frânghie. Apucă bine şi trage 
prin spărtura din cămaşă o bucată din intestinele lui Charles 
Burnside. 

Capul lui Burny se ridică spre tavanul cocioabei. Clănțăne 
convulsiv din maxilar, muşchii gâtului său ridat ies în relief şi 
scoate un răcnet puternic, agonic. Încearcă să se îndepărteze, 
lucru care s-ar putea să fie cel mai rău pe care-l poate face 
cineva care e ținut de măruntaie. O bucată albastru-cenuşie 
de maț, moale ca un cârnat şi probabil încă încercând să 
digere ultima masă luată de Burny la cantina de la Maxton, 
iese cu pocnetul audibil al unui dop de şampanie sărind din 
gâtul sticlei. 

Ultimele cuvinte ale lui Charles „Grăsuliul” Burnside: 

— DĂ-MI DRUMU, POR C MIIIC CE EŞTI! 

Tyler nu-i dă drumul. În schimb, smuceşte furios de intestin 
într-o parte şi-n alta ca un terier cu un şobolan între dinți. 
Sânge şi lichid gălbui țâşnesc din gaura din burta lui Burny. 

— Mori! se aude Tyler cum strigă. Mori, jigodie bătrâna, 
MORI ODATĂ! 

Burny mai face un pas împleticit în spate. Gura i se cască 
involuntar şi o parte din proteza dentară superioară cade la 
pământ. Se uită cu ochi mari la doi colaci din propriile sale 
viscere, care se întind ca nişte cartilaje de la gaura roş-neagră 
a cămăşii sale şi până la mâna dreaptă a copilului ăluia 
infect. Şi vede un alt lucru şi mai teribil: un soi de strălucire 
albă l-a înconjurat pe băiat. Îi dă mai multă putere decât ar fi 
avut altfel. Îi dă puterea de-a trage măruntaiele lui Burny din 


corpul lui însuflețit şi ce tare doare, ce tare doare, cât de tala 
tale tale doaleeee... 

— Mori! strigă băiatul pe-o voce ascuțită şi spână. O, te rog, 
NU VREI SĂ MORI ODA TĂ? 

Şi-n cele din urmă - după mult, mult timp - Burny se 
prăbuşeşte în genunchi. Privirea lui slabă se fixează asupra 
taserului şi întinde o mână tremurândă spre el. Înainte să 
ajungă prea departe, lumina conştiinţei îi părăseşte ochii. N-a 
îndurat destulă durere pentru a egala măcar a o suta parte 
din suferința pe care a provocat-o, însă mai mult nu suportă 
corpul său bătrân. Scoate un muget aspru din gât, apoi se 
prăvăleşte pe spate, mişcare care face să-i iasă şi mai multe 
intestine din abdomen. E inconştient de asta sau de orice 
altceva. 

Carl Bierstone, cunoscut şi drept Charles Burnside, 
cunoscut şi drept „Grăsuliul” Burnside, este mort. 

Pentru mai bine de treizeci de secunde, nimic nu se mişcă. 
Tyler Marshall este în viață, dar la început atârnă doar de axul 
brațului său stâng încătuşat, strângând în continuare un 
colac din intestinele lui Burny în mâna dreaptă. Strângându-l 
cu toată forţa. Într-un târziu, un fel de însufleţire îi animă 
trăsăturile. Îşi trage picioarele sub el şi se ridică împleticit, 
îndepărtând aproape intolerabila presiune exercitată asupra 
umărului stâng. Devine imediat conştient că brațul drept e 
împroşcat cu sânge până la biceps şi că pumnul i-e plin de 
măruntaiele unui mort. Le dă drumul şi țâşneşte către uşă, 
neamintindu-şi că e încă legat de perete decât când e tras în 
spate, umărul urlându-i din nou de durere. 

Te-ai descurcat bine, şopteşte vocea lui Judy-Sophie. Dar 
trebuie să ieşi cât mai repede de aici. 

Lacrimile reîncep să-i curgă pe fața murdară şi palidă. Cât 
îl ţine vocea, începe să strige: 

— Ajutor! Să mă ajute cineva! Sunt în baracă! SUNT ÎN 
BARACĂ! 

În faţa Sand Bar, Doc stă pe loc, cu motocicleta huruindu-i 
între picioare, însă Beezer o opreşte pe-a sa, coboară 
propteaua cu călcâiul bocancului şi se duce la Jack, Dale şi 


Fred. Jack a pus stăpânire pe obiectul împachetat adus de 
tatăl lui Ty. Fred, între timp, a pus stăpânire pe cămaşa lui 
Jack. Dale încearcă să-l imobilizeze, dar, în ceea ce-l priveşte 
pe Fred Marshall, doar două persoane există pe lume: el şi 
Hollywood Jack Sawyer. 

— El a fost, nu-i aşa? A fost Ty. A fost băiatul meu, l-am 
auzit! 

— Da, zice Jack. Cu siguranţă el a fost şi cu siguranţă l-ai 
auzit. Şi-a cam pierdut culoarea feței, vede Beezer, dar altfel e 
calm. Nu-l deranjează absolut deloc că tatăl băiatului 
dispărut i-a smuls cămaşa din pantaloni. Nu, întreaga atenţie 
a lui Jack e îndreptată asupra pachetului. 

— Pentru Dumnezeu, ce se petrece aici? întreabă Dale 
tânguitor. Se uită la Beezer. Tu ştii? 

— Pugştiul e într-o baracă undeva, spune Beezer. Am 
dreptate? 

— Da, răspunde Jack. 

Fred dă brusc drumul cămăşii lui Jack şi se împleticeşte în 
spate, suspinând. Jack nu-i acordă nici-o atenție şi nu face 
niciun efort de-a îndesa în pantaloni poalele cămăşii sale 
şifonate. Încă se uită la pachet. Aproape că se aşteaptă să 
vadă timbre rupte din pliculeţe de zahăr, dar nu, acesta e un 
colet clasic. Orice ar fi, a fost trimis cu poşta rapidă domnului 
Tyler Marshall, Aleea Robin Hood nr. 16, French Landing. 
Adresa expeditorului a fost scrisă cu roşu: domnul George 
Rathbun, KDCU, Peninsula Drive nr. 4, French Landing. Sub 
asta, cu litere negre, mari: 


PÂNĂ ŞI UN ORB VEDE CĂ ȚINUTUL COULEE IUBEŞTE 
GALA BREWER! 


— Henry, nu te dai niciodată bătut, aşa-i? murmură Jack. 
Lacrimile îi înțeapă ochii. Ideea unei vieți fără vechiul său 
prieten îl loveşte din nou, făcându-l să se simte neputincios şi 
pierdut şi nesăbuit şi rănit. 

— Ce-i cu unchiul Henry? întreabă Dale. Jack, unchiul 
Henry e mort. 


Cine ştie cum, Jack nu mai e atât de sigur de asta. 

— Să mergem, spune Beezer. Trebuie să-l aducem pe băiat. 
E-n viaţă, dar nu e-n siguranţă. Ştiu asta limpede ca lumina 
zilei. Să pornim la drum. Putem lămuri restul mai târziu. 

Dar Jack - care n-a făcut doar să audă strigătul lui Tyler, 
ci, pentru nu moment, chiar a văzut prin ochii lui - nu are 
cine ştie ce de lămurit. De fapt, înțelegerea se reduce acum la 
un singur lucru. lgnorându-i pe Beezer şi Dale, se apropie de 
tatăl înlăcrimat al lui Ty. 

— Fred. 

Fred continuă să plângă. 

— Fred, dacă vrei să-ți revezi băiatul, revino-ţi în fire chiar 
acum şi ascultă-mă. 

Fred ridică privirea, cu ochii roşii şiroind. Are încă pe cap 
şapca de baseball ridicol de mică. 

— Ce-i asta, Fred? 

— Trebuie să fie un premiu la concursul pe care George 
Rathbun îl organizează în fiecare vară - Gala Brewer. Dar nu 
ştiu cum de-a putut Ty câştiga ceva. Acum vreo două 
săptămâni se smiorcăia că a uitat să se înscrie. M-a întrebat 
chiar dacă nu l-am înscris eu şi eu m-am cam... ei bine, m-am 
răstit la el. 

La această amintire, noi lacrimi încep să curgă pe obrajii 
țepoşi ai lui Fred. 

— Asta se întâmpla cam pe când Judy începea să se 
comporte... 

ciudat... îmi făceam griji pentru ea şi pur şi simplu... m-am 
răstit la el. Ştii? 

Pieptul lui Fred tresaltă. Scoate un sunet apos ca de sughiț 
şi mărul lui Adam i se mişcă în sus şi-n jos. Se şterge cu 
braţul la ochi. 

— Iar Ty... tot ce-a spus el a fost: „Nu face nimic, tati.” Nu s- 
a supărat pe mine, nu s-a bosumflat sau altceva. Pentru că 
genul ăsta de băiat era. Este. 

— De unde ai ştiut să-l aduci la mine? 

— M-a sunat prietenul tău, zice Fred. Mi-a spus că poştaşul 
a adus ceva şi că eu trebuie să-l aduc aici numaidecât. Înainte 


să pleci. S-a referit la tine ca la... 

— S-a referit la mine ca la Jack Călătoru. Fred Marshall se 
uită la el întrebător. 

— Exact. 

— Bine, spune Jack blând, aproape absent. Acum o să 
mergem să-ți aducem băiatul. 

— Vin şi eu. Am puşca de vânat căprioare în maşină... 

— Şi acolo o să şi rămână. Du-te acasă. Pregăteşte casa 
pentru el. Pregăteşte casa pentru soția ta. Şi lasă-ne pe noi să 
facem ce avem de făcut. 

Jack se uită mai întâi la Dale, apoi la Beezer. 

— Haideţi, spune. Să pornim la drum. 


Cinci minute mai târziu, maşina şefului poliției din French 
Landing goneşte spre vest pe Autostrada 35. Direct în față, ca 
o gardă de onoare, Beezer şi Doc merg unul lângă celălalt, 
soarele strălucind pe ornamentele cromate ale motocicletelor 
lor. Copacii înfrunziți se îngrămădesc aproape de drum pe 
ambele părți. 

Jack simte zumzetul care e semnul distinctiv al Casei 
întunericului cum începe să-i răsune în cap. A descoperit că 
poate bloca acel sunet dacă e nevoit s-o facă, să-l împiedice să 
se răspândească şi să-i acopere întregul proces intelectual cu 
bruiaj static, însă tot e al naibii de neplăcut. Dale i-a dat unul 
dintre Rugerele 357 - armele de serviciu ale departamentului 
de poliție - acum o are îndesată la betelia jeanşilor. A fost 
surprins de cât de mult i-a plăcut greutatea lui în mână, 
aproape ca o întoarcere acasă. Armele s-ar putea să nu fie cine 
ştie de ce mare ajutor în lumea din spatele Casei 
întunericului, însă trebuie să ajungă mai întâi acolo, nu? Şi, 
după spusele lui Beezer şi Doc, calea de acces nu este tocmai 
neapărată. 

— Dale, ai un cuţit de buzunar? 

— Uită-te în torpedou, zice Dale. Aruncă o privire la 
pachetul lung din poala lui Jack. Presupun că vrei să desfaci 
aia. 

— Presupui corect. 


— Îmi poţi explica nişte lucruri între timp? Cum ar fi dacă, 
odată intrați în Casa întunericului, ne putem aştepta ca 
Charles Burnside să sară de după o uşă secretă cu toporul în 
mână şi să înceapă să... 

— Zilele Grăsuliului Burnside de-a sări la oameni s-au 
terminat, zice Jack. E mort. Ty Marshall l-a ucis. Asta ne-a 
izbit în fața Sand Bar. 

Maşina şerifului virează aşa tare - până pe partea stângă a 
drumului - încât Beezer se uită în spate pentru un moment, 
uimit de ceea ce tocmai a văzut în oglinda retrovizoare. Jack îi 
face iute şi scurt cu mâna - Du-te, nu te gândi la noi - şi Beez 
se întoarce înapoi în față. 

— Ce-i? icneşte Dale. 

— Bătrânul nemernic era rănit, dar am o bănuială că Ty tot 
a făcut o treabă a naibii de curajoasă. Curajoasă şi 
îndemânatică, totodată. 

Jack se gândeşte că Henry l-a început pe Burnside şi că Ty 
l-a terminat. Ceea ce George Rathbun ar fi numit fără-ndoială 
un minunat joc dublu. 

— Cum... 

— L-a eviscerat. Cu mâinile goale. Cu mâna. Sunt sigur că 
cealaltă e înlănţuită sus, cumva. 


Dale rămână tăcut o clipă, urmărindu-i pe motocicliştii din 
față cum se înclină într-o curbă cu părul fluturându-le în 
spate de sub căştile regulamentare în Wisconsin. Jack, între 
timp, desface ambalajul de hârtie maro şi scoate la iveală o 
cutie lungă şi albă. Ceva se rostogoleşte înainte şi-napoi în ea. 

— Vrei să-mi spui că un băiat de zece ani a eviscerat un 
ucigaş în serie? Un canibal în serie. Că ştii cumva lucrul ăsta. 

— Da. 

— Asta mi se pare extrem de greu de crezut. 

— Gândindu-mă la tatăl lui, înțeleg asta. Fred e... 

Un pămpălău, asta-i vine în gând, însă asta e deopotrivă 
nedrept şi neadevărat. 

— Fred e milos, zice Jack. Judy, însă... 

— E tare pe poziţie, zice Dale. Aşa am auzit. 

Jack îi oferă prietenului său un surâs lipsit de umor. A 
reuşit să limiteze zumzetul la o porțiune mică din creier, însă 
în acea bucăţică urlă ca o alarmă de pompieri. Aproape au 
ajuns la destinaţie. 

— Întocmai, fără doar şi poate, îi spune lui Dale. Şi la fel şi 
băiatul. El e... curajos. 

Ceea ce Jack aproape că a spus este: Ele un prinț. 

— Ştie în viaţă. 

— Da. 

— Înlănţuit într-o baracă undeva. 

— Corect. 

— În spatele casei lui Burnside. 

— Înî. 

— Dacă mi-e clară geografia în cap, asta înseamnă că e 
undeva în pădure lângă Schubert şi Gale. 

Jack zâmbeşte şi nu spune nimic. 

— Bine, zice Dale apăsat. Cu ce am greşit? 

— Nu contează. Ceea ce-i bine, pentru că-i imposibil de 
explicat. 

Jack speră doar ca mintea lui Dale să fie bine înfiptă în loc, 
pentru că în următoarea oră sau aşa ceva o să încaseze câteva 
lovituri date naibii. 


Taie cu unghia banda adezivă cu care e lipită cutia. O 
deschide. Dedesubt e o folie cu bule de aer. Jack o scoate, o 
aruncă pe jos şi se uită la premiul Galei Brewer al lui Ty 
Marshall - un premiu pe care l-a câştigat chiar dacă, se pare, 
nici nu s-a înscris în concurs. 

Jack scoate un suspin slab de uimire. A mai rămas în el 
destul din copilul care a fost odată pentru a reacționa la 
obiectul pe care-l vede, chiar dacă n-a mai jucat niciodată 
după ce-a fost prea mare pentru Liga de Juniori. Pentru că o 
bâtă de baseball are ceva aparte, nu-i aşa? Ceva care 
stârneşte credințele noastre primitive cu privire la puritatea 
luptei şi-a puterii echipei din care facem parte. Echipa gazdă. 
Cu privire la ce e drept şi ce e alb. Cu certitudine, Bernand 
Malamud ştia asta; Jack a citit The National de mai multe ori, 
de fiecare dată sperând că se va sfârşi altfel (iar când 
versiunea cinematografică i-a oferit alt final, nu i-a plăcut de 
nici-o culoare), de fiecare dată plăcându-i faptul că Roy Hobbs 
şi-a numit bâta Wonderboy. Cine să-i bage în seamă pe critici, 
cu toată vorbăria lor despre legenda arthuriană şi simbolurile 
falice? Uneori, un trabuc e doar un trabuc şi uneori o bâtă e 
doar o bâtă. Un băț mare. Ceva cu care să marchezi un tur 
complet. 

— Maică soare, zice Dale, aruncând o privire într-acolo. 
Până şi el pare mai tânăr. Ca un băiat. Cu ochii larg căscați. 
Aşadar, Jack nu e singurul, se pare. A cui e bâta? 

Jack o ridică încet din cutie. Pe mâner, scris cu un magic 
marker negru, se află mesajul: 


PENTRU TYLER MARSHALL NU TE DA BĂTUT! AMICUL TĂU, 
RICHIE SEXSON 


— A lui Richie Sexson, zice Jack. Cine e Richie Sexson? 

— Cel mai tare jucător de la Brewers, îi explică Dale. 

— E la fel de bun ca şi Roy Hobbs? 

— Roy... Apoi Dale surâde. O, din filmul ăla! Cu Robert 
Redford, aşa-i? Nu, nu cred... Hei, ce faci? 


Ținând în continuare bâta în mână (de fapt, aproape că-l 
loveşte pe Dale în obrazul drept cu capătul ei), Jack se întinde 
şi apasă claxonul. 

— Trage pe dreapta, zice el. Aici e. Aiuriţii ăia au fost aici 
doar ieri şi uite cum trec pe lângă. 

Dale trage pe marginea drumului, făcând maşina să se 
oprească brusc, şi scoate schimbătorul de viteze la liber. Când 
întoarce privirea spre Jack, fața i s-a albit uimitor de tare. 

— O, Jack... Nu mă simt prea bine. Poate din cauza micului 
dejun. Hristoase, sper să nu încep să vomit. 

— Tot de la micul dejun se trage şi zumzetul pe care-l auzi 
în cap? întreabă Jack. 

Ochii lui Dale se măresc. 

— De unde... 

— Pentru că şi eu îl aud. ŞI-l simt în stomac. Nu-i din vina 
micului dejun. E din vina Casei întunericului. 

Jack ridică flaconul cu miere. 

— Dă-i drumul. Mai dă-ți puţină în jurul nărilor. Bagă ceva 
şi înăuntru. O să te simți mai bine. 

Afişează o siguranţă absolută. Pentru că aici nu e vorba de 
arme secrete sau de formule mistice; şi cu siguranță nu e 
vorba de miere. E vorba de credință. Au părăsit tărâmul 
raționalului şi au intrat în tărâmul alunecării. Jack ştie asta 
sută la sută de-ndată ce deschide portiera maşinii. 

Înainte, motocicliştii virează şi fac cale întoarsă. Beezer, cu 
o expresie nerăbdătoare pe față, scutură din cap: Nu, nu, nu 
Qici. 

Dale vine lângă Jack în fața maşinii. E tot palid la față, însă 
pielea din jurul şi de sub nas străluceşte de miere, şi pare că 
se ține destul de bine pe picioare. 

— Mersi, Jack. E mult mai bine. Nu ştiu cum nişte miere 
aplicată în jurul nasului mi-ar putea afecta auzul, dar 
zumzetul e mai slab. Nu mai e decât un bâzâit surd. 

— Ai greşit locul! strigă Beezer oprind Harley-ul în fața 
maşinii de patrulă. 

— Mnu, zice Jack calm, uitându-se la pădurea deasă. 
Lumina soarelui căzând pe frunzele verzi contrastează cu 


nebuneşti zigzaguri negre de umbră. Totul tremură şi e 
instabil: joacă feste perspectivei. Ba aici e. Ascunzătoarea 
domnului Munşun şi-a Bandei Casei întunericului, după cum 
n-a spus niciodată Ducele. 

Acum, când motocicleta lui Doc se opreşte lângă a lui 
Beezer, larma creşte. 

— Beez are dreptate! De-abia ieri am fost aici! Doar nu crezi 
că am şi uitat locul? 

— Aici nu e decât pădure, pe ambele părți ale drumului, 
intervine şi Dale. Arată cu degetul dincolo de şosea, unde, cam 
la cincizeci de metri sud-est de locul unde stau ei, bandă 
galbenă de poliție fâlfâie legată de câţiva copaci. Ăla-i drumul 
care duce la Ed's Eats. Pe noi ne interesează un loc care 
probabil e dincolo de el... 

Cu toate astea, ştii că aici este, gândeşte Jack. Se 
minunează, de fapt. Altfel de ce te-ai fi mânjit cu miere ca 
ursulețul Pooh într-o zi norocoasă? 

Îşi mută privirea la Beezer şi Doc, care nici ei nu arată prea 
bine. Jack deschide gura să le vorbească... şi ceva fâlfâie în 
partea de sus a câmpului său vizual. Îşi înfrânează impulsul 
natural de-a ridica privirea şi de-a identifica sursa acelei 
mişcări. Ceva - probabil vechea parte Jack Călătoru din el - 
crede că ar fi o idee foarte proastă să facă asta. Ceva îi priveşte 
deja. E mai bine să nu ştie că a fost observat. 

Lasă jos bâta lui Richie Sexson, sprijinind-o de maşina 
pornită la ralanti. la mierea de la Dale şi i-o întinde lui Beez. 

— Poftim, zice, unge-te bine. 

— Nu are niciun rost, nătărău fără minte! strigă Beezer 
exasperat. Nu... Asta este... locul! 

— Îţi sângerează nasul, spune Jack cu blândeţe. Doar 
puţin. Şi ţie, Doc. 

Doc dă cu un deget pe sub nas şi se uită uimit la pata roşie. 
Începe: 

— Dar ştiu că nu ăsta-i... 

Din nou fâlfâitul acela în partea de sus a câmpului vizual al 
lui Jack. Îl ignoră şi arată cu degetul înainte. Beezer, Doc şi 
Dale se uită în acea direcţie şi Dale e primul care-l vede. 


— Fir-aş să fiu, zice el încet. Un indicator cu TRECEREA 
INTERZISĂ. Acolo a fost până acum? 

— Mda, spune Jack. E acolo de treizeci de ani sau mai bine, 
cred. 

— Futu-i, sare Beez şi începe să se dea cu miere în jurul 
nasului, îndeasă cantităţi generoase şi în nări; picături 
răşinoase îi scânteiază în barba roş-brună de viking. Am fi 
mers liniştiți mai departe, Doctore. Taman până în oraş. La 
naiba, poate taman până în Rapid City, Dakota de Sud. 

Îi dă mierea lui Doc şi face o grimasă spre Jack. 

— Îmi pare rău, omule. Trebuia să ştim. Nu avem scuze. 

— Unde-i drumeagul? întreabă Dale, apoi: O! Uite-l acolo. 
Puteam şi. jur... 

— Că nu era nimic acolo. Ştiu, spune Jack. 

Zâmbeşte. Se uită la prietenii lui. La Banda Sawyer. În cel 
mai sigur mod nu se uită la zdrențele negre care fâlfâie 
neîncetat la periferia superioară a vederii sale, nici în jos la 
brâu, unde mâna sa scoate încet Rugerul 357 de la betelia 
pantalonilor. A fost întotdeauna unul dintre cei mai buni. A 
câştigat medalii doar de câteva ori la tragerea din punct fix, 
dar la concursul de viteză s-a descurcat foarte bine. Se situa 
între primii cinci, de obicei. Nu ştie dacă şi-a păstrat 
îndemânarea asta, dar crede că va afla chiar acum. 

Zâmbindu-le, privindu-l pe Doc cum îşi vâră miere în nări, 
Jack zice cu o voce degajată: 

— Ceva se uită la noi. Nu ridicaţi privirea. O să încerc să-l 
îimpuşc. 

— Ce este? întreabă Dale, zâmbind la rândul lui. Nu ridică 
privirea, se uită drept înainte. Acum vede cât se poate de clar 
drumeagul umbros care trebuie că duce la casa lui Burnside. 
Nu era acolo, putea să jure că nu era, dar acum este. 

— E-o pacoste, spune Jack şi, brusc, scoate Rugerul, 
apucându-l de mâner cu ambele mâini. Deschide focul 
aproape înainte să poată vedea cu ochii lui şi prinde corbul 
mare şi negru aşezat pe creanga de sus a unui stejar complet 
prin surprindere. Acesta scoate un singur țipăt puternic, şocat 
- „AOOOO!” - apoi e spulberat pe loc. Sângele zboară pe 


profilul cerului albastru de vară, la apus. Penele planează în 
ghemotoace la fel de întunecate ca umbrele nopţii. Şi un corp. 
Cade la marginea drumului, în față, cu un bufnet puternic. 
Un singur ochi negru, lucios, se uită la Jack Sawyer cu o 
expresie de surpriză. 

— Ai tras cinci sau şase gloanţe? întreabă Beezer pe-un ton 
de mirare profundă. A fost atât de rapid, că nu mi-am dat 
seama. 

— Le-am tras pe toate, spune Jack. Se pare că, totuşi, nu 
mi-am ieşit din mână. 

— Ce corb mare! zice Doc. 

— Nu-i un corb ca oricare altul, îi spune Jack. E Gorg. 
Înaintează spre corpul spulberat care zace în praf. 

— Ce mai faci, amice? Cum te mai simţi? Scuipă pe Gorg, o 
hârcă mare şi groasă. 

— Asta-i pentru că i-ai ademenit pe copii, spune el. 

Apoi, brusc, loveşte cu bocancul cadavrul corbului, care, 
într-un arc slab, cu aripile înfăşurate în jurul corpului ca un 
linţoliu, ajunge între ierburi. 

— lar asta-i pentru că ţi-ai bătut joc de mama Irmei. 

Toţi trei se uită la el la fel de uimiţi. Aproape temători. Sunt 
priviri care-l obosesc pe Jack, deşi presupune că trebuie să le 
accepte, îşi aminteşte că vechiul său prieten Richard Sloat s-a 
uitat la el în acelaşi fel, odată ce Richard şi-a dat seama că 
ceea ce el numea „poveşti din insula Seabrook” nu se limita 
doar la insula Seabrook. 

— Haideţi, zice Jack. Toată lumea în maşină. Să trecem la 
treabă. 

Da, şi trebuie să se mişte repede, pentru că un domn cu un 
singur ochi va începe în scurt timp să-l caute pe Ty. Domnul 
Munşun. Ochiul Regelui, îşi spune Jack. Ochiul abhalahului. 
La asta se referea Judy - la domnul Munşun. Oricine sau orice 
ar fi el de fapt. 

— Nu-mi place că trebuie să lăsăm motocicletele aici, pe 
marginea drumului, omule, zice Beezer. Oricine ar putea veni 
şi să le... 


— N-o să le vadă nimeni, îl linişteşte Jack. De când ne-am 
oprit, au trecut trei sau patru maşini şi nimeni nici măcar n-a 
întors capul spre noi. Şi ştii de ce. 

— Pentru că am început deja să trecem pragul, nu-i aşa? 
întreabă Doc. Asta-i marginea. Granița. 

— Opopanax, zice Jack. Cuvântul îi iese pur şi simplu pe 
gură. 

Jack ia bâta de baseball câştigată de Ty şi se urcă pe 
scaunul pasagerului. 

— Asta înseamnă să mergem, explică el. Hai să terminăm 
odată. 

Aşadar, Banda Sawyer porneşte în ultima aventură - de-a 
lungul drumeagului împădurit, otrăvit, care duce la Casa 
întunericului. Lumina puternică a  după-amiezii se 
estompează repede şi devine o strălucire mată a unei seri 
noroase de noiembrie. Printre copacii deşi de pe-o parte şi 
cealaltă a drumului, siluete întunecate se împletesc şi se 
târăsc şi uneori zboară. Nu au cine ştie ce importanţă, 
consideră Jack; nu sunt decât fantome. 

— Ai de gând să-ți încarci „Rugelatorul” ăla? întreabă 
Beezer de pe bancheta din spate. 

— Mnu, răspunde Jack, uitându-se la Ruger fără mare 
interes. Cred că şi-a încheiat misiunea. 

— Pentru ce ar trebui să ne pregătim? întreabă Dale pe-o 
voce firavă. 

— Pentru orice, răspunde Jack. 

Îi oferă lui Dale Gilbertson un rânjet lipsit de umor. Înainte 
îi aşteaptă o casă care nu-şi păstrează forma, ci se-nvârte şi se 
unduieşte în cel mai neliniştitor fel. Uneori nu pare mai mare 
decât o umilă casă de fermă; o clipire de ochi, şi pare un 
monolit care ascunde vederii tot cerul; încă o clipire şi pare să 
fie o construcție joasă, inegală, întinzându-se în spate sub 
bolta pădurii cale de, probabil, kilometri întregi. Emană un 
zumzet slab care seamănă cu nişte voci. 

— Fiţi pregătiți pentru absolut orice. 


28 


Dar, la început, nu se întâmplă nimic. 

Toţi patru coboară şi rămân în fața maşinii lui Dale, 
arătând până la ultimul ca nişte oameni care pozează pentru 
fotografia de grup care va ajunge în cele din urmă pe peretele 
cuiva. Numai că fotograful s-ar afla pe veranda Casei 
întunericului - într-acolo stau ei cu fața - iar veranda e goală 
cu excepția celui de-al doilea indicator cu TRECEREA 
INTERZISA, care stă sprijinit de un stâlp scorojit. Cineva a 
desenat pe el un craniu cu un magic marker sau creion 
chimic. Burny? Vreun adolescent intrepid care a venit până la 
casă într-o demonstraţie de curaj? Dale a făcut unele lucruri 
nebuneşti în adolescenţă, şi-a riscat viața cu un tub de vopsea 
sub presiune nu doar o singură dată, însă varianta aceasta 
tot i se pare greu de crezut. 

Atmosfera e apăsătoare şi tăcută, ca înaintea unei furtuni 
cu fulgere. Aerul miroase urât, însă mierea pare să acționeze 
ca un filtru bun. În pădure, ceva scoate un sunet gros pe care 
Dale nu l-a mai auzit niciodată până acum. Gruu-uuu. 

— Ce-i aia? îl întreabă pe Jack. 

— Nu ştiu, răspunde acesta. Doc spune: 

— Am auzit cum fac aligatorii în călduri şi aşa sună. 

— Dar aici nu suntem în Everglades, zice Dale. Doc îi oferă 
un zâmbet subţire. 

— Nici în Wisconsin nu mai suntem, Toto. Sau poate nu ai 
observat. 

Dale a observat foarte bine. Pentru început, e felul în care 
casa nu vrea să-şi menţină forma - felul în care pare uneori 
enormă, ca şi când ar fi mai multe case cumva suprapuse. Un 
oraş poate de mărimea Londrei împăturit sub un singur 
acoperiş straniu. Şi-apoi mai sunt copacii: stejari bătrâni şi 
pini, mesteceni care seamănă cu nişte fantome uscățive, arțari 
roşii - toţi specifici acestei zone - dar mai vede şi plante 
răsucite, rădăcinoase, care seamănă cu nişte copaci banyan 
mutanți. Şi se mişcă oare aceştia? Hristoase, Dale speră că 
nu. Dar, că e aşa sau nu, aceştia şoptesc. E aproape sigur de 


asta. Le aude cuvintele cum i se înfiripă prin zumzetul din 
cap, şi nu sunt cuvinte încurajatoare, nu, nici pe departe. 

Ucidtine... mânctine... urăsctine... 

— Unde-i câinele? întreabă Beezer. Ţine pistolul de 9 
milimetri într-o mână. Vino, cuțu-cuţu! Am ceva bun pentru 
tine! Vino repede să-l iei! 

În schimb, din pădure se aude din nou mârâitul acela 
gutural, de data asta mai aproape: GRUU-UUUU! Şi copacii 
şoptesc. Dale ridică privirea spre casă, care creşte, etaj după 
etaj, până la cerul alb şi rece, şi brusc e asaltat de ameţeală ca 
de un val vâscos de căldură. Are vaga senzație că Jack îl 
apucă de cot ca să-l împiedice să cadă. Asta-l ajută puţin, dar 
nu destul; şeful poliției din French Landing se întoarce spre 
stânga şi vomită. 

— Bun, zice Jack. Dă afară. Scapă de tot. Dar tu, Doc? 
Beez? 

Thunder Two spun că sunt în regulă. Pentru moment aşa 
este, dar Beezer nu ştie cât va putea rezista. Stomacul i se 
agită. Ei, şi ce dacă aş da la boboci? gândeşte el. După spusele 
lui Jack, Bumside e mort şi n-o să-l deranjeze. 

Jack îi conduce pe scările verandei, oprindu-se să arunce 
indicatorul cu TRECEREA INTERZISĂ cu graffitiul lui cu cap 
de mort într-un boschet care-l înghite pe dată, ca o gură 
vorace. Asta îi aminteşte lui Dale cum Jack a scuipat pe corb. 
Prietenul lui pare diferit, cumva, mai tânăr şi mai în putere. 

— Dar noi o să încălcăm indicaţia şi-o să trecem, spune 
Jack. O să trecem cât ne vor muşchii. 

La început, însă, pare că nu o vor face. Uşa din față a Casei 
întunericului nu e doar încuiată. Între uşă şi canat nu e nici 
urmă de crăpătură. De fapt, odată ajunşi sus, uşa pare 
desenată, un trompe-loeil. 

În spatele lor, în pădure, ceva strigă. Dale tresare. Strigătul 
se ridică până la o notă dureros de ascuţită, se transformă 
într-un acces de râs maniacal şi dispare brusc. 

— Indigenii sunt al naibii de agitați, comentează Doc. 

— Vrei să încercăm un geam? îl întreabă Jack pe Beezer. 

— Nu. O să intrăm prin faţă. 


Rostind acestea, Jack ridică bâta de baseball a lui Richie 
Sexson. Când termină, o lasă jos, părând nedumerit. Din 
spatele lor se aude un huruit surd, care creşte repede în 
intensitate. Iar lumina zilei, deja slabă în această ciudată 
pădure deasă, pare să se micşoreze tot mai mult. 

— Acum ce mai e? întreabă Beezer, întorcându-se înapoi 
spre drumeag şi spre maşina parcată. Ține pistolul ridicat 
lângă urechea dreaptă. Ce mamă... 

După care tace. Arma coboară. El cască gura. 

— Maică Precistă, zice Doc imediat. Dale, şi mai încet: 

— Tu ai făcut asta, Jack? Dacă da, chiar că ţi-ai ascuns 
bine talentele. Lumina a scăzut în intensitate pentru că în 
luminişul din fața Casei întunericului a apărut acum o boltă 
de albine. Dinspre drum se revarsă altele, o auriu-maronie 
coadă de cometă. Produc un bâzâit somnoros, benefic, dar 
acoperă complet ţiuitul aspru, de alarmă antiincendiu, al 
casei. Arătarea-aligator răguşită din pădure tace şi siluetele 
pâlpâitoare dintre copaci dispar. 

Mintea lui Jack e imediat plină de gânduri şi imagini ale 
mamei sale: Lily dansând, Lily plimbându-se de colo-colo în 
spatele uneia dintre camerele de luat vederi înaintea unei 
scene importante cu o ţigară între dinţi, Lily stând în fața 
geamului din living şi uitându-se afară în vreme ce Patsy Cline 
cântă Crazy Arms. 

Într-o altă lume, desigur, ea a fost un alt fel de regină, şi ce 
este o regină fără un cortegiu loial? 

Jack Sawyer se uită la uriaşul nor de albine - milioane, 
poate miliarde; toți stupii din Midwest trebuie că sunt goi în 
după-amiaza aceasta - şi zâmbeşte. Asta face să i se schimbe 
forma ochilor şi lacrimile care s-au strâns acolo i se revarsă pe 
obraji. Salut, gândeşte el. Salutare, băieți. 

Zumzetul surd, plăcut, al albinelor pare să se schimbe uşor, 
parcă răspunzându-i. Sau poate că asta se întâmplă doar cu 
imaginaţia lui. 

— La ce folosesc ele, Jack? întreabă Beezer. În vocea lui se 
simte accentul de venerație. 


— Nu ştiu precis, spune Jack. Se întoarce înapoi spre uşă, 
ridică bâta şi loveşte o dată, tare, cu ea în lemn. Deschide! 
strigă el. O cer în numele reginei Laura DeLoessian! Şi în 
numele mamei mele! 

Se aude un scârțâit ascuţit, atât de tare şi de pătrunzător, 
încât Dale şi Beez se trag amândoi în spate, crispându-se. 
Beezer chiar îşi acoperă urechile. În partea de sus a uşii apare 
o crăpătură, care se lungeşte apoi în ambele părți. În colţul 
din dreapta sus al uşii, crăpătura coteşte şi continuă drept în 
jos, lărgindu-se destul cât prin ea să iasă un aer muced. Jack 
surprinde o pală de ceva deopotrivă acru şi familiar: mirosul 
morții pe care l-au întâlnit prima dată la Ed's Eats. 

Întinde mâna spre clanță şi o încearcă. Aceasta se roteşte 
fără probleme. Jack deschide uşa de la intrarea în Casa 
întunericului. 

Dar, înainte să-i poată invita pe ceilalți înăuntru, Doc 
Amberson începe să strige. 


Cineva - poate Ebbie, poate T.J., poate pezevenchiul de 
Ronnie Metzger - îl trage pe Ty de braţ. Îl doare de nu se vede, 
dar nu asta e partea cea mai rea. Cel care-l trage scoate şi un 
zumzet ciudat care pare să vibreze adânc în capul lui. Se aude 
şi un zăngănit 

(Marea Combinaţie, asta-i de la Marea Combinaţie) 

dar zumzetul ăla!... Mamă, zumzetul ăla doare. 

— Termină, bâiguie Ty. Termină, Ebbie, sau o să... Strigăte 
slabe pătrund prin zumzetul acela electric şi Ty Marshall 
deschide ochii. Nu există nici-o perioadă de graţie când să fie 
nesigur de locul unde se află şi ce i se întâmplă. Îşi aminteşte 
totul cu forța unor imagini teribile - un accident de maşină cu 
oameni morți întinşi peste tot, să spunem - care-ţi sunt puse 
sub ochi înainte să-ți poţi feri privirea. 

Se ţinuse tare până când bătrânul murise; dăduse 
ascultare vocii mamei lui şi îşi păstrase cumpătul. Dar odată 
ce începuse să strige după ajutor, panica se întorsese şi-l 
înghițise. Sau poate că fusese vorba despre şoc. Sau 
amândouă. În orice caz, leşinase în timp ce încă striga după 


ajutor. Cât timp a stat atârnat aici de braţul încătuşat, 
inconştient? E imposibil de spus după lumina care se revarsă 
înăuntru prin uşa barăcii; aceasta pare neschimbată. La fel şi 
feluritele zăngănituri şi mormăituri ale uriaşei maşinării, şi Ty 
înțelege că aceasta nu se opreşte niciodată, că ţipetele copiilor 
şi pocnetele de bici ale paznicilor cumpliți care insistă să nu 
înceteze munca sunt veşnice. Marea Combinaţie nu stă 
niciodată în loc. Funcționează cu sânge şi teroare şi nu-şi ia 
nici-o zi liberă. 

Dar zumzetul acela - acel suculent zumzet electric, aidoma 
celui mai mare aparat de ras Norelco din lume -, ce naiba e 
ăla? 

Domnul Munşun s-a dus după mono. Vocea lui Burny în 
capul lui. O şoaptă abjectă. Monoul Lumii din Capăt. 

O spaimă groaznică se furişează în inima lui Ty. Nu se 
îndoieşte absolut deloc că ceea ce aude este tocmai monoraiul 
acela, trăgând chiar acum sub bolta de la capătul Station 
House Road. Domnul Munşun îşi va căuta băiatul, băiadu 
zbejial, iar când nu-l va vedea (când nu-l va vedea nici pe 
Burn-Burn), va veni oare să-l caute? 

— Sigur că da, croncăneşte Ty. O, mamă. Pun prinsoare că 
va veni. 

Ridică privirea spre mâna stângă. Dacă n-ar avea cătuşa, i- 
ar fi atât de uşor s-o scoată prin inelul de fier din perete. Trage 
în jos de mai multe ori, totuşi, însă cătuşa nu face decât să se 
lovească de inel. Cealaltă cătuşă, cea după care se întindea 
Burny când Ty l-a prins de boaşe, se bălăngăne, făcându-l pe 
băiat să se gândească la spânzurătoarea de la capătul Station 
House Road. 

Zumzetul acela care-i aduce lacrimi în ochi şi care-i face 
dinţii să clănțăne dispare brusc. 

EL l-a făcut să dispară. Mă caută la stație, se asigură că nu 
sunt acolo. lar când va fi sigur, ce se va întâmpla atunci? Ştie 
oare de locul ăsta? Sigur că ştie. 

Spaima lui Ty se transformă într-un fior rece de oroare. 
Burny ar nega-o. Burny ar spune că baraca din văgăuna asta 
este secretul lui, un loc special de-al lui. În aroganţa lui 


lunatică, nu i-a trecut niciodată prin gând cât de bine această 
idee greşită ar putea sluji scopurilor presupusului său prieten. 

Mama lui îi vorbeşte din nou în minte şi, de data asta, Tye 
cât se poate de sigur că este într-adevăr mama lui. Nu te poți 
baza pe nimeni. S-ar putea să ajungă la timp, dar s-ar putea să 
nu ajungă. Trebuie să presupui că nu o vor face. Trebuie să ieşi 
singur din încurcătură. 

Dar cum? 

Ty se uită la corpul contorsionat al bătrânului, întins pe 
pământul însângerat cu capul aproape ieşit pe uşă. Gândul la 
domnul Munşun încearcă să vină nepoftit, prietenul lui Burny 
grăbindu-se chiar în clipa aceasta pe Station House Road (sau 
poate la volanul propriei sale maşinuţe de golf E-Z-Go), dorind 
să-l recupereze şi să-l ducă la abbalah. Tyler alungă imaginea. 
Îl va face să intre din nou în panică şi nu-şi permite asta. Nu 
mai are deloc timp. 

— Nu ajung la el, zice băiatul. Dacă cheia e în buzunarul 
lui, sunt terminat. Caz închis, joc terminat, trage-ţi fer... 

Ochii îi cad pe ceva de pe podea. E vorba de sacul pe care l-a 
adus bătrânul. Cel în care era şapca. Şi cătuşele. 

Dacă acolo erau căâtuşele, poate că tot acolo e şi cheia. 

Ty întinde piciorul stâng, îl întinde cât de mult poate. Nu 
ajunge. Nu reuşeşte să ajungă la sac. Îl despart cel puţin zece 
centimetri. Zece centimetri şi domnul Munşun vine, vine. 

Ty aproape că-i simte mirosul. 


Doc urlă şi urlă, vag conştient că ceilalți strigă la el să 
înceteze, că totul e-n ordine, că nu are de ce să fie speriat, vag 
conştient că-şi răneşte gâtul, că probabil îl face să sângereze. 
Lucrurile astea nu contează. Ceea ce contează este că, atunci 
când Hollywood a deschis uşa din față a Casei întunericului, î- 
a apărut o viziune înaintea ochilor. 

Viziunea este Daisy Temperly, iubita cu ochi căprui a lui 
Doc. Poartă o rochie roz frumoasă. Are pielea albă ca varul, cu 
excepția părții drepte a frunţii, unde o bucată de piele atârnă, 
expunând craniul roşu de dedesubt. 


— Intră, Doc, spune Daisy. Putem discuta despre cum m-ai 
omorât. Şi poţi să cânţi. Îmi poţi cânta. 

Fata zâmbeşte. Zâmbetul devine un rânjet. Rânjetul scoate 
la iveală o gură plină de dinţi mari de vampir. 

— Îmi poţi cânta o eternitate. 

Doc face un pas împleticit în spate, se întoarce ca să fugă şi 
acela e momentul când Jack îl apucă şi-l scutură. Doc 
Amberson e un individ bine făcut - o sută douăzeci de 
kilograme tocmai ieşit de sub duş, mai bine de o sută treizeci 
când e îmbrăcat în costumul de motociclist, cum e acum -, dar 
Jack îl scutură cu uşurinţă, făcând capul huidumei să sară 
din față în spate. Părul lung al lui Doc zboară prin aer. 

— Sunt iluzii, zice Jack. Imagini create să ţină la distanță 
musafirii nedoriți ca noi. Nu ştiu ce ai văzut, Doc, dar nu 
există. 

Doc se uită precaut pe după umărul lui Jack. O clipă, vede 
un vârtej roz, evanescent - e ca şi venirea câinelui malefic, 
numai că invers - şi-apoi dispare. Ridică privirea spre Jack. 
Lacrimile îi curg încet pe fața arsă de soare. 

— N-am vrut s-o omor, spune el. O iubeam. Dar eram obosit 
în noaptea aia. Foarte obosit. Ştii cum e când eşti obosit, 
Hollywood? 

— Da, recunoaşte Jack. Şi dacă scăpăm din asta, am de 
gând să dorm o săptămână întreagă. Dar pentru moment... 

Se uită de la Doc la Beezer. De la Beezer la Dale. 

— O să vedem şi alte lucruri. Casa va folosi împotriva ta 
amintirile tale cele mai rele: greşelile pe care le-ai făcut, 
oamenii pe care i-ai rănit. Una peste alta, însă, sunt 
încrezător. Cred că mare parte din otravă s-a scurs din locul 
ăsta odată cu moartea lui Burny. Tot ce avem de făcut este să 
găsim calea care să ne ducă de cealaltă parte. 

— Jack, zice Dale. Stă în cadrul uşii, chiar în locul din care 
Daisy şi-a întâmpinat fostul medic curant. Are ochii larg 
deschişi. 

— Geer 

— Să ne găsim calea de trecere... asta s-ar putea să fie mai 
uşor de zis decât de făcut. 


Se adună toți în jurul lui. Dincolo de uşă se află un uriaş 
foaier circular, un loc atât de mare încât pe Jack îl duce cu 
gândul în treacăt la bazilica Sfântul Petru. Pe podea e-un acru 
de covor verde-otravă ţesut cu scene de tortură şi blasfemie. 
Din această încăpere se deschid uşi spre toate locurile. Pe 
lângă asta, Jack numără patru seturi de scări încrucişate. 
Clipeşte şi acum sunt şase. Clipeşte din nou şi acum sunt o 
duzină, la fel de uluitor pentru ochi ca un desen de Escher. 

Aude murmurul idiot şi profund care este vocea Casei 
întunericului. Dar mai aude ceva: un râset. 

Intraţi, le spune Casa întunericului. Intraţi şi rătăciţi prin 
camerele astea pentru totdeauna. 

Jack clipeşte şi vede o mie de scări, unele mişcându-se, 
umflându-se şi dezumflându-se. Uşi stau deschise spre galerii 
cu tablouri, galerii cu sculpturi, spre vortexuri în mişcare, 
spre goliciune. 

— Ce facem acum? întreabă Dale sumbru. Ce dracu' facem 
acum”? 

Ty nu l-a văzut niciodată pe prietenul lui Burny, dar cum 
atârnă de inelul de fier, descoperă că şi-l poate imagina destul 
de uşor. În lumea aceasta, domnul Munşun este o creatură 
reală... Însă nu o ființă umană. Ty vede o siluetă agitată, 
împleticită, într-un costum negru şi-o cravată roşie 
curgătoare grăbindu-se de-a lungul Station House Road. 
Creatura aceasta are o mare față albă dominată de o gură 
roşie şi-un singur ochi încețoşat. Emisarul şi mâna dreaptă a 
abbalahului arată, în ochiul imaginaţiei lui Ty, ca un 
Humpty-Dumpty înnebunit. Poartă o vestă cu nasturi făcuți 
din oase. 

Trebuie să ies de etici. Trebuie să ajung la sacul ăla... dar 
cum? 

Se uită iar la Burny. La hidoasa încâlceală de maţe scoase a 
lui Burny. Şi, cât ai clipi, răspunsul vine. Întinde din nou 
piciorul, dar de data asta nu către sac. În schimb, prinde cu 
vârful tenisului un colac plin de pământ de intestine. Îl ridică, 
pivotează şi-apoi loveşte încet. Colacul de intestine părăseşte 
vârful tenisului său. 


Şi se agaţă după sacul de piele. 

Până aici totul bine. Acum dacă ar reuşi să-l tragă destul de 
aproape ca să poată pune piciorul pe el. 

Încercând să nu se gândească la silueta îndesată, agitată, 
cu acea grotescă față lungă, Ty dibuie din nou cu piciorul. 
Reuşeşte să-l pună sub şarpele murdar de intestine şi începe 
să tragă încet şi cu o grijă infinită. 


— E imposibil, zice Beezer plat. Nimic nu poate fi atât de 
mare. 

Ştii asta, nu? 

Jack inspiră adânc, expiră, mai inspiră o dată şi rosteşte un 
singur cuvânt cu o voce fermă, joasă. 

— Di-vamber? întreabă Beez bănuitor. Ce naiba e di- 
yamber? 

Jack nu se oboseşte să-i răspundă. Din vastul nor 
întunecat al albinelor zumzăitoare care planează deasupra 
luminişului (maşina lui Dale nu mai e acum decât o movilă 
păroasă, negru-aurie, în fața verandei), se desprinde o singură 
albină. Aceasta - ea, căci este fără-ndoială o regină - zboară 
între Dale şi Doc, se opreşte o clipă în fața lui Beezer, ca 
pentru a-l analiza (sau analizând mierea cu care el s-a uns 
generos), după care planează în fața lui Jack. E durdulie şi 
aerodinamică, fragilă şi absurdă, şi cumva de-a dreptul 
minunată. Jack ridică un deget ca un profesor care e pe cale 
să sublinieze o idee sau un dirijor care se pregăteşte să 
puncteze o schimbare de notă. Albina se aşază pe vârful lui. 

— Ea te trimite? 

Jack pune întrebarea aceasta pe-o voce joasă - prea joasă 
ca să-l audă ceilalți, nici măcar Beezer, care stă chiar în 
dreapta lui. Jack nu ştie foarte sigur la cine se referă. La 
mama lui? La Laura DeLoessian? La Judy? La Sophie? Sau să 
mai existe oară o altă Ea, o forță opusă Regelui Purpuriu? S- 
ar putea să fie aşa, dar presupune că nu va şti niciodată 
sigur. 

În orice caz, albina doar se uită la el cu ochii ei negri şi 
largi, bătând repede din aripi. Şi Jack înțelege că acestea sunt 


întrebări la care nu are nevoie de răspuns. Înainte a fost 
confuz, dar acum e cu totul treaz. Casa aceasta e uriaşă şi 
adâncă, un loc care geme de răutate şi plin de secrete, dar ce 
dacă? El are bâta câştigată de Ty, el are prieteni, el are 
d'yamba, şi iat-o aici pe Regina Albinelor. Aceste lucruri sunt 
suficiente. Poate merge mai departe. Mai bine - poate cel mai 
bine - e bucuros să meargă mai departe. 

Duce vârful degetului la gură şi suflă albina încet în 
foaierul Casei întunericului. Pentru un moment, aceasta 
zboară fără ţintă în cerc, după care țâşneşte spre stânga şi 
intră pe-o uşă cu o ciudată formă umflată, burtoasă. 

— Haideţi, zice Jack. Suntem pe cai. 

Ceilalți trei schimbă priviri neliniştite, apoi îl urmează spre 
ceea ce e clar că le-a rezervat încă de la început destinul. 


E imposibil de spus cât timp petrece Banda Sawyer în Casa 
întunericului, gaura aceea prin care s-au revărsat lucruri 
alunecoase în French Landing şi-n oraşele dimprejur. E la fel 
de imposibil de spus cât de cât sigur ce văd ei acolo. Într-un 
sens foarte real, să umbli prin Casa întunericului e ca şi cum 
ai umbla prin creierul unui scelerat, iar într-o asemenea 
dispoziție mentală nu ne putem aştepta să găsim vreun plan 
pentru viitor sau vreo amintire a trecutului. În creierul unui 
nebun există doar prezentul aburind, cu nesfârşitele lui nevoi 
presante, speculații paranoice şi presupuneri grandioase. 
Aşadar, nu e surprinzător că lucrurile pe care le văd în Casa 
întunericului le dispar din minte aproape de-ndată ce le trec 
prin fața ochilor, lăsând în urmă doar şoapte vagi de nelinişte 
care ar putea fi strigătul îndepărtat al opopanaxului. Această 
amnezie e bine-venită. 

Regina albinelor îi conduce, iar celelalte albine îi urmează 
într-un roi care decolorează aerul cu vastitatea lui şi tremură 
prin camerele în care tăcerea a domnit secole la rând (căci cu 
siguranţă înțelegem - intuitiv, dacă nu logic - că locul acesta a 
existat cu mult înainte ca Burny să-i construiască cel mai 
recent tentacul în French Landing). La un moment dat, 
cvartetul coboară pe o scară de sticlă verde. În abisul de sub 


scări, văd păsări care zboară în cerc ca nişte vulturi cu fețe 
albe, schimonosite, de copilaşi rătăciţi. Într-o cameră lungă şi 
îngustă ca un vagon Pullman, desene animate în viață - doi 
iepuri, o vulpe şi o broască parcă de piatră cu mănuşi albe - 
stau în jurul unei mese prinzând şi mâncând ceea ce par să fie 
păduchi. Sunt într-adevăr personaje de benzi desenate, din- 
acelea în alb-negru din anii patruzeci, şi pe Jack îl dor ochii să 
se uite la ele, pentru că sunt de asemenea reale. Când Banda 
Sawyer trece pe lângă ei, iepurele îi face ştiutor din ochi, iar în 
ochiul care rămâne deschis Jack citeşte o pură intenţie 
criminală. Întâlnesc un salon gol, plin cu voci care strigă într- 
o limbă străină ce seamănă cu franceza, dar nu este. Maieo 
cameră plină cu o junglă verde-vomă şi luminată de-un soare 
tropical dogoritor. De unul dintre copaci atârnă un cocon 
mare care pare să conțină un pui de dragon încă înfăşurat în 
propriile-i aripi, „ăla nu poate fi un dragon”, zice Doc 
Amberson cu o voce ciudat de rezonabilă. „les fie din ouă, fie 
din dinții altor dragoni. Poate din amândouă.” Merg de-a 
lungul unui coridor nesfârşit care se rotunjeşte încet, devine 
un tunel, după care îi aruncă pe-o pantă lungă şi unsuroasă 
în vreme ce, din difuzoare nevăzute, se aude o bătaie 
nebunească de tobe. Lui Jack i se pare că sună a Cozy Cole 
sau poate Gene Krupa. Pereţii dispar şi, pentru un moment, ei 
alunecă deasupra unei prăpăstii care pare de-a dreptul să nu 
aibă fund. „Ghidaţi-vă cu mâinile şi picioarele!” strigă Beezer. 
„Dacă nu vreţi să săriți peste margine, GHIDAŢI-VĂP Sunt în 
cele din urmă aruncaţi în ceea ce Dale numeşte Camera 
Mizeriilor. Se luptă se treacă peste mormane de pământ 
puţind a gunoi sub un tavan de tinichea ruginită festonat cu 
becuri goale. Armate de păianjeni verzi-albicioşi se plimbă de 
colo-colo ca nişte peşti. Când ajung în cealaltă parte, gâfâie cu 
toții cu răsuflarea tăiată, au încălțările pline de noroi şi 
hainele murdare. Sunt trei uşi acolo. Conducătorul lor 
zumzăie şi face lupinguri în fața celei din mijloc. „Nici poveste”, 
zice Dale. „Prefer să văd ce e în spatele cortinei.” Jack îi spune 
că-l aşteaptă un viitor strălucit ca măscărici, nu încape 
îndoială în privința asta, după care deschide uşa pe care 


albina le-a ales-o. În spatele ei e o uriaşă spălătorie automată, 
pe care Beezer o intitulează imediat Sala Curăţeniei. Strânşi 
laolaltă, merg după albină pe-un coridor jilav mărginit de 
maşini de spălat pline de zoaie şi de uscătoare huruitoare, 
care trepidează. În aer miroase a pâine coaptă. Maşinile de 
spălat - fiecare cu câte-un ochi căscat de hublou - sunt 
stivuite pe-o distanță de cincisprezece metri sau mai mult. 
Deasupra lor, într-un ocean de aer prăfos, porumbeii plutesc 
pe curenți. Din când în când, păşesc pe lângă mormane de 
oase sau pe lângă alte semne ale trecerii (sau aducerii) pe- 
acolo a altor ființe umane. Într-un hol găsesc un scuter 
năpădit de pânze de păianjen. Mai departe, o pereche de patine 
pentru fete, pline de praf. Într-o necuprinsă sală de bibliotecă, 
cuvântul RÂS a fost alcătuit din oase de om pe-o masă de 
mahon. Într-un salonaş bogat mobilat (chiar dacă evident 
neglijat) prin care-i conduce albina într-o aiuritoare linie 
dreaptă, Dale şi Doc observă că obiectele de artă de pe un 
perete par să constea din fețe omeneşti tăiate de pe os, tratate 
şi apoi întinse pe bucăţi pătrate de lemn. Uriaşi ochi uimiți au 
fost pictați în găvanele goale. Lui Dale i se pare că recunoaşte 
cel puțin una dintre fețe: Milton Wanderly, un profesor care a 
dispărut cu trei sau patru ani în urmă. Toată lumea a 
presupus că fratele mai mic al lui Don Wanderly pur şi simplu 
plecase din oraş. Ei bine, gândeşte Dale, a plecat, asta-i sigur. 
La jumătatea unui coridor de piatră mărginit de celule, albina 
intră brusc într-o cămăruţă infectă şi zboară în cerc deasupra 
unei saltele jerpelite. La început, niciunul dintre ei nu spune 
nimic. Nu e nevoie s-o facă. Ty a fost acolo şi asta nu cu mult 
timp în urmă. Aproape că-i simt mirosul, îi simt teama. Apoi 
Beezer se întoarce spre Jack. Ochii albaştri de deasupra 
luxuriantei bărbi brun-roşcate sunt îngustați de furie. 

— Nemernicul ăla bătrân l-a ars cu ceva. Sau l-a curentat. 

Jack încuviințează. Simte şi el mirosul acela, deşi dacă o 
face cu nasul sau cu mintea nu ştie şi nici nu-i pasă. 

— Burnside n-o să mai curenteze pe nimeni, zice el. 

Regina albinelor țâşneşte între ei şi se învârte nerăbdătoare 
în coridor. La stânga, înapoi pe unde au venit, coridorul este 


negru de albine. Ei se întorc în schimb spre dreapta şi, curând, 
albina îi conduce în jos pe-o altă scară aparent nesfârşită. La 
un punct, trec printr-o scurtă burniță - undeva deasupra 
părții ăsteia de scări, o ţeava din inimaginabilul pântece al 
Casei întunericului probabil că a cedat. O jumătate de duzină 
de trepte sunt ude şi toți văd urme acolo. Sunt prea şterse 
pentru o analiză lămuritoare (Jack şi Dale se gândesc la 
acelaşi lucru), dar Banda Sawyer se simte încurajată: se vede 
o pereche de urme mare şi una mică, iar ambele perechi sunt 
relativ proaspete. În sfârşit au o ţintă, pentru Dumnezeu! 
încep să se mişte mai repede şi, în spatele lor, albinele coboară 
într-un uriaş nor zumzăitor, ca o ciumă din Vechiul 
Testament. 


Timpul poate că a încetat să existe pentru Banda Sawyer, 
însă pentru Ty Marshall a devenit o prezenţă chinuitoare. Nu 
mai e sigur dacă senzaţia apropierii domnului Munşun ţine de 
imaginaţie sau de precogniție, dar se teme foarte tare că este 
vorba despre cea din urmă. Trebuie să iasă din baraca asta, 
trebuie, însă afurisitul ăla de sac continuă să i se 
împotrivească. A reuşit să-l tragă aproape de el ajutându-se 
de colacul de intestine; ironic, aceea a fost partea cea mai 
uşoară. Partea grea este chiar să apuce blestemăţia aia. 

Nu ajunge la el; oricât de tare s-ar întinde şi oricât de mult 
şi-ar forța umărul stâng şi încheietura încătuşată a mânii 
stângi, îl mai desparte încă un metru. Lacrimi de durere i se 
rostogolesc pe obraji. 

Orice lichid pierdut în felul acesta este repede înlocuit de 
sudoarea care-i curge de pe fruntea unsuroasă şi-i înțeapă 
ochii. 

— Loveşte-l cu piciorul, zice el. Exact ca la fotbal. 

Se uită la corpul desfigurat şi lăbărțat în uşă - fostul lui 
torționar. 

— Exact ca la fotbal, nu, Burn-Burn? 

Lipeşte lateralul piciorului de sac, îl împinge la perete, apoi 
începe să-l tragă pe lemnul pătat de sânge. În acelaşi timp, se 


întinde în jos... acum mai are patruzeci de centimetri... acum 
doar treizeci... se întinde... 

„„.ŞI sacul de piele îi alunecă de pe vârful tenisului şi cade în 
praf. Pleosc. 

— Stai de şase după el, nu-i aşa, Burny? gâfâie Ty. Trebuie 
s-o faci, pentru că eu sunt cu spatele la uşă. Tu eşti 
observatorul, corect? Tu eşti... Futu-i! 

De data aceasta, sacul i-a căzut de pe picior înainte să 
apuce să-l ridice. Loveşte cu mâna dreaptă în perete. 

De ce faci asta? întreabă o voce cu răceală. Este cea care 
pare a-i aparține mamei lui, dar nu este a ei, nu tocmai. Te 
ajuta cu ceva? 

— Nu, răspunde Ty oțărât, dar mă face să mă simt mai 
bine. 

O să te simți mai bine când o să fii liber. Acum, încearcă, 
din nou. 

Ty trage din nou sacul de piele la perete. Îl apasă cu 
piciorul, pipăind după ce-ar mai putea fi în el - o cheie, de 
pildă - dar nu-şi dă seama. Nu încălțat. Reincepe să tragă 
sacul pe perete în sus. Cu grijă... nu prea repede... ca 
împingerea mingii către poartă... 

— Nu-l lăsa să intre, Burny, gâfâie el spre omul mort din 
spatele lui. Îmi eşti dator cu asta. Nu vreau să merg cu 
monoul. Nu vreau să merg în Lumea din Capăt. Şi nu vreau 
să devin un Spărgător. Nu vreau să fiu asta, orice ar însemna. 
Eu vreau să fiu explorator... poate subacvatic, ca Jacques 
Cousteau... sau pilot în Air Force... sau poate... FUTU-I! 

De data asta nu simte iritare când sacul îi cade de pe picior, 
ci furie şi aproape panică. 

Domnul  Munşun,  opintindu-se şi  împleticindu-se. 
Apropiindu-se. Vrând să-l ia de acolo. Din-tah. Abbalah-dun. În 
vecii vecilor. 

— Cheia aia afurisită probabil că nici nu-i acolo. Vocea îi 
tremură, aproape un suspin. 

— Nu-i aşa, Burny? 

„Grăsuliul” Burnside nu-şi spune părerea. 


— Pun pariu că nu e nimic acolo. Poate doar... ştiu eu... 
nişte pastile antiacid sau altceva. Când mănânci oameni 
trebuie că faci indigestie. 

Cu toate acestea, Ty prinde din nou sacul cu piciorul şi din 
nou începe laborioasa încercare de a-l ridica pe perete atât cât 
degetele sale întinse să îl poată apuca. 


Dale Gilbertson a locuit în ţinutul Coulee toată viaţa şi e 
obişnuit cu verdeața. Pentru el, copacii şi peluzele şi câmpiile 
care se întind până la orizont sunt ceva obişnuit. Poate din 
cauza asta se uită la pământul ars şi fumegând care 
înconjoară Conger Road cu un asemenea dezgust şi oroare 
crescândă. 

— Ce este locul ăsta? îl întreabă pe Jack. Cuvintele ies în 
răbufniri scurte. Banda Sawyer nu are maşinuță de golf şi 
trebuie să grăbească pasul. De fapt, Jack a stabilit un ritm 
puţin mai rapid decât a mers Ty cu E-Z-Go-ul. 

— Nu ştiu exact, spune Jack. Am văzut un loc asemănător 
cu mult timp în urmă. Îi spunea ţinuturile Spulberate. Erau... 

Un om verzui cu piele solzoasă sare brusc la el din spatele 
unui bolovan uriaş. Într-o mână ţine un bici scurt - ceea ce 
Jack crede că se numeşte de fapt cravaşa. 

— Bahhrrrl face apariţia aceasta, semănând ciudat de tare 
cu Richard Sloat atunci când râdea. 

Jack ridică bâta lui Ty şi se uită întrebător la apariţie - Vrei 
o bucată? Din câte se pare, apariția nu vrea. Rămâne pe loc o 
clipă, apoi se întoarce şi fuge. Când dispare înapoi în labirintul 
de bolovani, Jack vede că, din ambele tendoane ale lui Ahile, îi 
cresc spini răsuciţi într-o linie zigzagată. 

— Nu le place de Wonderboy, zice Beezer, uitându-se 
apreciativ la bâtă. Încă este o bâtă, exact cum pistoalele de 9 
milimetri şi Rugerul 357 sunt încă pistoale şi ei sunt încă e: 
Jack, Dale, Beezer, Doc. Şi Jack decide că nu e foarte surprins 
de asta. Parkus i-a spus că aici nu era vorba de îngemănări, i- 
a spus asta în timpul sporovăielii lor de lângă cortul-spital. 
Locul ăsta trebuie să fie alături de Teritorii, însă nu este 
Teritoriile. Jack a uitat asta. 


Ei bine, da... dar am mai avut câteva lucruri pe cap. 

— Nu ştiu dacă voi v-aţi uitat bine la peretele din cealaltă 
parte a acestui fermecător drum de ţară, spune Doc, dar 
pietrele alea mari şi albe par să fie de fapt cranii. 

Beezer aruncă zidului de cranii o privire fugară, apoi se uită 
din nou înainte. 

— Ce mă îngrijorează pe mine este lucrul ăla, spune el. 

Deasupra dinţilor rupţi ai orizontului se înalță un amestec 
gigantic de oţel, sticlă şi maşinării. Dispare între nori. Reuşesc 
să vadă siluetele mici care urcă şi se luptă acolo, aud 
pocnetele de bici. De la distanța aceasta seamănă cu pocnetele 
unor puşti de calibru 22. 

— Ce-i aia, Jack? 

Primul gând la lui Jack e că se uită la Spărgătorii Regelui 
Purpuriu, dar nu... sunt prea mulți la număr. Clădirea de 
acolo e un soi de fabrică sau de centrală, pusă în funcțiune de 
sclavi. De copii nu destul de talentați să se califice la statutul 
de Spărgători. În sufletul lui se ridică o revoltă necuprinsă. 
Parcă simţind-o, zumzetul albinelor devine mai puternic în 
spatele lui. 

Vocea lui Speedy, şoptindu-i în minte: Lasă furia deoparte, 
Jack - datoria ta principală e să-l salvezi pe băiețel. Iar timpul 
a devenit foarte, foarte scurt. 

— O, Hristoase, spune Dale şi arată cu degetul. Aia-i ce 
cred eu că este? 

Spânzurătoare atârnă ca un schelet deasupra drumului în 
pantă. Doc spune: 

— Dacă te gândeşti la o spânzurătoare, cred că primeşti 
setul de farfurii din oţel inoxidabil şi poţi trece la runda 
următoare. 

— Uită-te câţi pantofi, spune Dale. De ce să adune pantofii 
într-un morman? 

— Dumnezeu ştie, zice Beezer. O fi obiceiul pământului, 
cred. 

Cât mai avem de mers, Jack? Ai cât de cât idee? 

Jack se uită la drumul din faţa lor, apoi la cel care duce în 
stânga, cel cu spânzurătoarea veche la capăt. 


— Suntem aproape, spune. Cred că suntem... 
Apoi, în fața lor, se aud strigăte. Sunt ţipetele unui copil 
împins la granița nebuniei. Sau poate dincolo de ea. 


Ty Marshall aude zumzetul albinelor care se apropie, dar 
crede că e doar în mintea sa, că nu e decât sunetul neliniştii 
sale tot mai mari. Nu mai ştie de câte ori a încercat să ridice 
sacul de piele al lui Burny pe peretele barăcii; a pierdut 
socoteala. Nu-i trece prin gând că, dacă şi-ar da jos ciudata 
şapcă - cea care pare făcută din pânză şi, la atingere, pare de 
metal - coordonarea i-ar putea spori, căci a uitat complet de 
şapcă. Tot ce ştie este că e obosit şi transpirat şi că tremură 
probabil din cauza şocului şi că, dacă nu reuşeşte să prindă 
sacul la timp, probabil că va renunţa pur şi simplu. 

Probabil că m-aş duce cu domnul Munşun dacă mi-ar 
promite doar un pahar cu apă, gândeşte el. Însă are într-adevăr 
duritatea lui Judy în oase, la fel cum are şi stăruința regală a 
Sophiei. Şi, ignorând durerea din coapsă, începe din nou să 
tragă sacul pe perete, întinzând în acelaşi timp mâna dreaptă 
în jos. 

Douăzeci şi cinci de centimetri... douăzeci... cel mai aproape 
de până acum... 

Sacul alunecă în stânga. Îi va cădea de pe picior. Din nou. 

— Nu, zice el încet. Nu şi de data asta. 

Apasă tenisul şi mai tare în lemn, apoi începe să-l ridice din 
nou. Cincisprezece centimetri... zece centimetri... şapte şi 
sacul începe să se încline mai tare spre stânga, o să cadă... 

— Nu! ţipă Ty şi se apleacă în față cu toată forța. Spatele îi 
pârâie. 

La fel şi chinuitul umăr stâng. Dar degetele ating sacul... şi- 
apoi îl apucă. Îl aduce spre el şi-apoi aproape că-l scapă! 

— Nici vorbă, Burny, gâfâie el, mai întâi apucând bine sacul 
de piele şi-apoi strângându-l la piept. N-o să mă păcăleşti cu 
trucul ăla bătrân, nici într-o mie de ani nu mă păcăleşti cu el. 

Prinde cu dinţii colțul sacului. Acesta emană o putoare 
îngrozitoare, putredă - eau de Burnside. O ignoră şi desface 
sacul. La început crede că e gol şi scoate un strigăt scurt, 


tânguit. Apoi vede un singur licăr argintiu. Plângând cu dinții 
încleştați, Ty bagă mâna dreaptă în sac şi scoate cheia. 

Să n-o scap, îşi spune. Dacă o scap, o să-mi pierd minţile. 
Chiar o să mi le pierd. 

N-o scapă. O ridică deasupra capului, o vâră în găurica din 
lateralul cătuşei care-i ţine strânsă încheietura stângă şi-o 
învârte. Cătuşa se desface. 

Încet, încet, Ty îşi trage mâna prin inelul de fier. Cătuşa 
cade pe podeaua de pământ a barăcii. Stând acolo, o idee 
ciudat de convingătoare îi vine lui Ty: se află de fapt încă în 
Casa întunericului, doarme pe saltea cu găleata de zoaie într- 
un colț al celulei şi cu farfuria de tocană de carne Dinty Moore 
reîncălzită în celălalt. Toate astea nu sunt decât exercițiul 
minții sale epuizate care-i dă puţină speranţă. O ultimă 
vacanță înainte să ajungă el însuşi în cazanul cu tocană. 

De afară se aud zăngănitul Marii Combinații şi strigătele 
copiilor care mărşăluiesc, mărşăluiesc, mărşăluiesc pe 
picioruşele lor însângerate, menţinând-o în funcțiune. Undeva 
se află domnul Munşun, care vrea să-l ducă într-un loc şi mai 
rău ca acesta. 

Nu este un vis. Ty nu ştie unde o să se ducă de aici sau cum 
o să se întoarcă vreodată în lumea lui, dar primul pas e să 
iasă din baraca aceasta şi să plece din preajma ei. Mişcându- 
se pe picioarele-i care-i tremură, ca o victimă a unui accident 
care se dă jos din pat pentru prima dată după o perioadă 
lungă de convalescență, Ty Marshall păşeşte peste cadavrul 
lăbărțat al lui Burny şi iese din baracă. Ziua e noroasă, 
peisajul steril şi până şi aici acel zgârie-nori şubred al durerii 
şi caznelor domină privirea, însă Ty tot simte o imensă fericire 
doar pentru că e din nou la lumină. Pentru că e liber. Doar 
după ce a lăsat baraca în urmă îşi dă cu adevărat seama cât 
de mult s-a aşteptat să moară acolo. Pentru un moment, 
închide ochii şi întoarce faţa spre cerul cenuşiu. În felul 
acesta, nu vede deloc silueta care a stat într-o parte a barăcii, 
aşteptând prudent să se asigure că Ty, când va ieşi, încă mai 
poartă şapca. Odată convins de asta, Lord Malşun - acesta e 
numele cel mai apropiat de numele lui adevărat - păşeşte în 


față. Faţa lui grotescă este ca şi cupa unei uriaşe linguri 
adânci trase în piele. Singurul lui ochi iese oribil în evidenţă. 
Buzele roşii rânjesc. Când îşi lasă braţele în jurul băiatului, 
Ty începe să strige - nu doar de teamă şi surprindere, ci şi de 
disperare. S-a străduit aşa de tare să fie liber, atât de-al naibii 
de tare. 

— Linişte, şopteşte Lord Malşun şi, când Ty continuă să 
scoată acele strigăte sălbatice (la nivelurile de sus ale Marii 
Combinații, unii dintre copii se întorc spre acele strigăte până 
când căpcăunii troglodiți care îi supraveghează îi conving cu 
biciul să-şi reia munca), lordul abbalahului vorbeşte din nou, 
un singur cuvânt în Vorbirea întunecată: Pnung. 

Ty se moaie. Dacă Lord Malşun nu l-ar fi ţinut din spate, ar 
fi căzut. Gemete guturale de protest continuă să iasă din gura 
moale a copilului, dar strigătele au încetat. Lord Malşun 
înclină fața sa lungă, ca o lingură, spre Marea Combinaţie şi 
rânjeşte. Viaţa e bună! Apoi trage cu ochiul în baracă - scurt, 
dar cu mare interes. 

— I-ai făcut-o, zice Lord Malşun. Şi, pe deasupra, cu şapca 
pe cap. 

Uimitor băiat! Regele vrea să te cunoască în persoană 
înainte să mergi în Din-tah, să ştii. S-ar putea să-ți dea 
prăjitură şi cafea. Imaginează-ţi, tinere Tyler! Prăjitură şi 
cafea cu abbalah! Prăjitură şi cafea cu Regele! 

— ...nu vrea merg... vreau să merg acasă... la maaaa.... 

Cuvintele acestea se revarsă nearticulate şi joase, precum 
sângele dintr-o rană mortală. 

Lord Malşun pune degetul peste buzele lui Ty, care se 
strâng la atingerea lui. 

— Taci, zice din nou căutătorul de talente al abbalahului. 
Puţine lucruri în viață sunt mai sâcâitoare decât un tovarăş 
de călătorie gălăgios. lar pe noi ne aşteaptă un drum lung. 
Departe de casă şi prieteni şi familie... a, dar nu plânge. 

Căci Malşun a observat lacrimile care au început să se 
reverse pe la colțul ochilor băiatului şi să se rostogolească pe 
obrajii lui netezi. 


— Nu plânge, micuţule Ty. O să-ţi faci prieteni noi. 
Spărgătorul-şef, de pildă. Toţi copiii îl plac pe Spărgătorul-şef. 
Numele lui e domnul Brautigan. Poate c-o să-ți povestească 
despre numeroasele lui evadări.i*!: Ce comice sunt! De-a 
dreptul hilare! lar acum trebuie să mergem! Prăjitură şi cafea 
cu Regele! Să nu uiţi asta! 

Lord Malşun e corpolent şi crăcănat (picioarele lui sunt, de 
fapt, mult mai scurte decât fața grotesc de lungă), însă e 
puternic. Îl ia pe Ty la subsuoară ca şi când băiatul n-ar 
cântări mai mult decât două sau trei foi de hârtie prinse 
laolaltă. Se uită înapoi la Burny o ultimă dată, fără mult 
regret - e un flăcău în nordul New Yorkului care pare foarte 
promițător, iar Burny era oricum destul de uzat. 

Lord Malşun lasă capul pe-o parte şi scoate un râset hidos, 
mut. Apoi o ia la picior, fără a neglija să dea şepcii băiatului 
un bobârnac zdravăn. Băiatul nu este doar un Spărgător; este 
poate cel mai puternic care a trăit vreodată. Din fericire, încă 
nu-şi dă seama de propriile puteri. Probabil că nu s-ar 
întâmplat nimic dacă şapca chiar ar cădea, însă e mai bine să 
nu-ți asumi niciun risc. 

Grăbindu-se - chiar fredonând ceva în barbă - Lord Malşun 
ajunge la capătul drumului, o ia la stânga pe Conger Road pe- 
o distanţă de un kilometru spre Station House Road şi rămâne 
încremenit locului. În calea lui stau patru oameni din ceea ce 
Lord Malşun ar defini drept Ter-tah. E-un termen argotic, şi 
încă nu unul măgulitor. În Cartea Bunului Fermier, Ter este 
acea perioadă a Pământului Plin în care se realizează 
înmulțirea vitelor. Lord Malşun vede lumea de dincolo de 
intrarea în Casa întunericului ca un fel de mare caldo largo, o 
supă vie în care el poate vâri lingura când pofteşte - 
întotdeauna în numele abbalahului, desigur! 

Patru oameni din Ter? Buza lui Malşun se răsfrânge de 
mulțumire, provocând un tremur pe toată lungimea feței sale. 
Ce caută ei aici? Oare ce speră să înfăptuiască aici? 

Zâmbetul începe să ezite când vede băţul pe care-l are în 
mână unul dintre ei. Străluceşte de-o lumină schimbătoare cu 
multe culori, dar care, cine ştie cum, e întotdeauna albă în 


mijloc. O lumină orbitoare. Lord Malşun cunoaşte doar un 
lucru care a strălucit vreodată de-o asemenea lumină, iar 
acela e Globul Veşniciei, cunoscut de cel puțin un băiețel 
rătăcitor drept Talismanul. Băiatul acela l-a atins cândva şi, 
aşa cum Laura DeLoessian i-ar fi putut spune - aşa cum Jack 
însuşi ştie acum -, atingerea Talismanului nu dispare 
niciodată de tot. 

Zâmbetul se şterge complet când Lord Malşun înțelege că 
bărbatul cu bâta în mână a fost acel băiat. S-a întors acum ca 
să le strice jocul, dar dacă crede că va lua înapoi marele 
premiu, se înşală amarnic. În definitiv, nu e decât în băț şi nu 
Globul însuşi; poate că puţin din puterea reziduală a Globului 
încă mai sălăşluieşte în bărbat, dar cu siguranţă nu mult. Cu 
siguranță nu poate fi mai mult decât praf, după atâţia ani 
scurşi de atunci. 

Şi praful s-ar alege de viața mea dacă-i voi lăsa să-mi ia 
băiatul, gândeşte Lord Malşun. Trebuie să... 

Singurul lui ochi e atras de norul negru de furtună care 
pluteşte în spatele oamenilor din Ter. Emană un murmur 
vast, adormitor. Albine? Albine cu ace? Albine cu ace între el şi 
Station House Road? 

Ei bine, o să le arată el. Cu timpul. Întâi trebuie să se ocupe 
de oamenii ăştia sâcâitori. 

— O zi bună, domnilor, spune Lord Malşun pe vocea sa cea 
mai afabilă. Falsul accent german a dispărut; acum vorbeşte 
ca un fals aristocrat englez într-o comedie West End din anii 
cincizeci. Sau poate ca Lord Haw-Haw, propagandistul nazist 
din al Doilea Război Mondial. Mă bucur enorm că aţi bătut 
atâta drum pentru a face o vizită, mă bucur nespus de mult, 
şi încă într-o zi atât de mohorâtă. Dar mă tem că majoritatea 
zilelor sunt mohorâte aici, Din-urile Lumii din Capăt au fost 
pur şi simplu făcute pentru posacii incurabili, ştiţi, şi - fir-ar 
să fie - nu pot rămâne cu domniile voastre. Mă tem că marfa 
pe care o am cu mine are un timp de livrare bine stabilit. 

Lord Malşun îl ridică pe Ty şi-l scutură. Deşi ochii băiatului 
sunt deschişi şi e evident conştient, braţele şi picioarele lui se 
bălăngăne aidoma picioarelor unei păpuşi de cârpă. 


— Pune-l jos, Munşun, zice cel cu bâta, şi Lord Malşun îşi 
dă seama cu o uluire crescândă că ar putea să aibă probleme 
cu acesta. Chiar ar putea. Şi totuşi, zâmbetul lui se lățeşte, 
expunând un rând neîntrerupt de dinţi de hienă. Sunt ascuțiți 
şi întorşi cu vârful înăuntru. Orice ar muşca s-ar rupe în 
bucăţi dacă ar încerca să-i iasă din capcana aceea de oase. 

— Munşun? Munşun? Nu e nimeni aici cu numele acesta. 
Sau cu cel de Domnul Luni, la o adică. Toţi au plecat, saltare, 
pa-pa, ciao. Cât despre să-l pun jos pe puşti, nu pot face asta, 
scumpul meu, pur şi simplu nu pot. Mi-am luat angajamente, 
să ştii. Şi sincer, oameni buni, ar trebui să vă considerați 
fericiți. Domnia terorii în care ați trăit s-a sfârşit! Caput! 
Pescarul e mort - l-a rezolvat chiar băiatul aici de față, de fapt 
băieţelul ăsta absolut adorabil. 

Îl mai scutură o dată pe Ty, având iarăşi grijă să-i ţină 
capul ridicat. Nu vrea să-i cadă şapca aia, nu, nici vorbă. 
Albinele îl neliniştesc. Cine a trimis albinele? 

— Mama băiatului e într-un azil de nebuni, zice bărbatul 
cu bâta. 

Bâta aceea străluceşte mai tare ca niciodată, îşi dă seama 
Lord Malşun cu o teamă tot mai mare. Acum este foarte 
speriat şi odată cu teama vine furia. E oare posibil să-l ia? 
Chiar să-l ia pe băiat? - E într-un azil şi îşi vrea fiul înapoi. 

În cazul ăsta, în schimbul eforturilor lor vor primi un 
cadavru. 

Speriat sau nu, rânjetul Lordului Malşun se lărgeşte şi mai 
tare. (Dale Gilbertson are o bruscă viziune coşmarescă: 
William F. Buckley Jr.!*2, cu un singur ochi şi-o faţă lungă de 
un metru şi jumătate.) Ridică trupul flasc al lui Ty aproape de 
gură şi muşcă de câteva ori aerul la mai puţin de doi 
centimetri de gâtul lui expus. 

— Pune-l pe soțul ei să-şi vâre puţa-n ea şi să mai facă 
unul, bătrâne - sunt sigur că-i în stare de asta. Locuiesc în 
Ter-tah, la urma urmei. 

Femeile rămân gravide în Ter-tah doar plimbându-se pe 
stradă. 

Unul dintre bărbaţii bărboşi spune: 


— Ea-l vrea pe băiatul ăsta. 

— Dar la fel şi eu, dragul meu. La fel şi eu. 

De data aceasta, Lord Malşun chiar ciupeşte pielea lui Ty şi 
sângele începe să curgă, ca de la o tăietură de ras. În spatele 
lor, Marea Combinaţie macină în continuare, dar strigătele au 
încetat. E ca şi când copiii care acționează maşinăria îşi dau 
seama că ceva s-a schimbat sau s-ar putea schimba; că lumea 
a ajuns într-un punct de echilibru. 

Bărbatul cu băţul luminos face un pas în față. Lord Malşun 
se trage în spate fără voia lui. E-o greşeală să dea semne de 
slăbiciune şi teamă, ştie asta, dar nu se poate abține. Pentru 
că acesta nu-i un tah ca oricare altul. Acesta e cineva aidoma 
vechilor pistolari, acei războinici ai înaltului. 

— Mai fă un pas şi-o să-i sfâşii gâtul, dragul meu. N-o să- 
mi facă plăcere, o să-mi displacă mult, dar să nu te gândeşti 
că n-o voi face. 

— Două secunde după aia vei fi tu însuți mort, zice 
bărbatul cu bățul. Pare complet netemător, nici pentru el, nici 
pentru Ty. Asta vrei? 

De fapt, dacă are de ales între moarte şi să se întoarcă la 
Regele Purpuriu cu mâna goală, moartea este alegerea 
Lordului Malşun, da. Dar s-ar putea să nu se ajungă la asta. 
Cuvântul fermecat a avut efect asupra băiatului şi va avea 
efect asupra a cel puţin trei dintre aceştia - cei trei care sunt 
normali. Odată ce ei vor sta cu ochii căscați şi lipsiți de 
simțuri în drum, Lordul Malşun se poate ocupa de al patrulea. 
E Sawyer, desigur. Acesta e numele lui. Cât despre albine, cu 
siguranță ştie destule cuvinte de apărare ca să ajungă pe 
Station House Road până la mono. lar dacă va fi înțepat de 
câteva, ce-i cu asta? 

— Asta vrei? insistă Sawyer. 

Lord Malşun zâmbeşte. 

— Pnung! strigă el şi, în spatele lui Jack Sawyer, Dale, 
Beezer şi Doc se cufundă în tăcere. 

Zâmbetul Lordului Malşun devine un rânjet larg. 

— Acum ce-o să faci, prietenul meu băgăreț> Ce-o să faci 
fără ca prietenii tăi să te aju... 


Arman „Beezer” St Pierre păşeşte în față. Primul pas 
reprezintă un efort, dar după aceea e mai uşor. Propriul său 
zâmbet mic şi rece expune dinţii de după barbă. 

— Tu eşti răspunzător pentru moartea fiicei mele, spune el. 
Poate că n-ai făcut-o cu mâna ta, dar l-ai îndemnat pe 
Burnside s-o facă. 

Nu-i aşa? Eu sunt tatăl ei, potaie. Crezi că mă poţi opri cu 
un singur cuvânt? 

Doc sare lângă prietenul lui. 

— Mi-ai distrus oraşul, mârâie Dale Gilbertson. 

Păşeşte şi el în față. 

Lord Malşun se uită la ei fără să-i vină să creadă. Vorbirea 
întunecată nu i-a oprit. Pe niciunul dintre ei. Blochează 
drumul! Îndrăznesc să-i ațină calea! 

— O să-l omor! mârâie el spre Jack. O să-l omor. Aşadar, ce 
spui, frumosule? Ce alegi? 


Aşadar, iată-ne ajunşi în sfârşit la înfruntarea finală. N-o 
putem urmări de sus, din păcate, căci corbul cu care am făcut 
atâtea drumuri (toate neştiute de Gorg, vă putem asigura) 
este mort, dar chiar şi stând deoparte, recunoaştem această 
scenă arhetipală din zece mii de filme - în cel puţin o duzină 
dintre ele a jucat Lily Cavanaugh. 

Jack ridică bâta, cea pe care până şi Beezer a recunoscut-o 
ca fiind Wonderboy. O ţine cu mânerul lipit de partea 
inferioară a antebraţului şi cu măciulia îndreptată direct spre 
capul Lordului Malşun. 

— Pune-l jos, spune el. Ultima ocazie, prietene. 

Lordul Malşun ridică băiatul mai mult. 

— Dă-i drumul! strigă el. Trage o salvă de energie din 
treaba aia! 

Ştiu că o poţi face! Dar o să nimereşti şi băiatul! O să 
nimereşti şi baia... 

O linie de foc pur alb sare din capătul bâtei lui Richie 
Sexson; e la fel de subțire ca mina unui creion. Loveşte 
singurul ochi al Lordului Malşun şi-l prăjeşte în orbită. 
Arătarea scoate un țipăt - n-a crezut nici-o clipă că Jack nu 


va ține cont de jocul lui, nu o creatură din ter, oricât de 
temporar elevată ar fi - şi sare în față, deschizând fălcile să 
muşte, chiar şi în moarte. 

Înainte să apuce, altă jerbă de lumină albă, izvorâtă din 
inelul de argint de la mâna stângă a lui Beezer St Pierre, 
țâşneşte şi-l loveşte pe emisarul abbalahului drept în gură. 
Buzele roşii ale Lordului Malşun izbucnesc în flăcări... şi el tot 
continuă să se împleticească în drum, cu scheletul de zgârie- 
nori al Marii Combinații în spate, încercând să muşte, 
încercând să pună capăt vieţii dotatului fiu al lui Judy 
Marshall. 

Dale sare înainte, îl prinde pe băiat de mijloc şi umeri şi-l 
trage spre marginea drumului. Chipul său cinstit e palid şi 
umbrit şi hotărât. 

— Termină-l, Jack! urlă Dale. Termină-l pe nemernic! 

Jack păşeşte în față spre locul unde arătarea orbită, 
urlătoare, arzătoare se bălăbăne înainte şi-napoi pe Conger 
Road, cu vesta lui osoasă fumegând, cu mâinile albe şi lungi 
dibuind. Jack sprijină bâta pe umărul drept şi o apucă de la 
capătul mânerului. Astăzi nu va da greş; astăzi mânuieşte o 
bâtă care scapără de-o lumină albă şi puternică şi-ar fi păcat 
să nu dea tot ce poate. 

— Capul sus, iubire, zice el şi aplică o lovitură de care ar fi 
fost mândru şi Richie Sexson. Sau Big Mac. Se aude un sunet 
cărnos, apos, când bâta, încă în accelerație, intră în contact 
cu lateralul uriaşului cap al Lordului Malşun. Acesta se 
afundă ca un pepene putred şi-o ploaie purpurie izbucneşte. 
Un moment mai târziu, capul pur şi simplu explodează, 
împroşcându-i pe toţi cu substanţa oribilă din el. 

— Se pare că Regele va trebui să-şi găsească alt băiat, zice 
Beezer încet. Se şterge pe față, se uită la palma plină de sânge 
şi țesut gelatinos, apoi şi-o şterge nepăsător de jeanşi. Tur 
complet, Jack. Până şi un orb ar vedea asta. 

Dale, strângându-l pe Tyler la piept, spune: 

— Joc terminat, caz închis, trage-ţi fermoarul. 


Şeful poliției din French Landing îl pune pe Ty cu grijă în 
picioare. Băiatul ridică privirea spre el, apoi spre Jack. În ochii 
lui începe să apară o lumină ceţțoasă. S-ar putea să fie lumina 
uşurării; s-ar putea să fie chiar lumina înțelegerii. 

— Bâta, zice el. Vocea lui e răguşită, aproape imposibil 
pentru ei de înţeles. Îşi drege glasul şi încearcă din nou: Bâta. 
Am visat-o. 

— Chiar aşa? 

Jack îngenunchează în fața băiatului şi întinde bâta. Ty nu 
dă niciun semn că ar vrea să ia bâta-minune a lui Richie 
Sexson, dar o atinge cu o mână. Mângâie măciulia mânjită de 
sânge a bâtei. Ochii lui îl privesc doar pe Jack. E ca şi când ar 
încerca să priceapă cine este. Să vadă cât e de adevărat. Să 
înțeleagă că, în cele din urmă, a fost salvat. 

— George, spune băiatul. George. Rathbun. Chiar este orb. 

— Da, confirmă Jack. Dar uneori orbirea nu te orbeşte. Ştii 
asta, Tyler? 

Băiatul încuviinţează. Jack n-a văzut niciodată în viața sa 
pe cineva care să arate atât de epuizat, atât de şocat şi 
pierdut, atât de uzat. 

— Vreau, zice băiatul. Se linge pe buze şi-şi drege iar glasul. 
Vreau... de băut. Apă. Vreau mama. Să văd mama. 

— Mi se pare un plan bun, zice Doc. Se uită stingherit la 
rămăşiţele creaturii pe care încă o consideră domnul Munşun. 
Să-l ducem pe tânăr înapoi în Wisconsin, înainte să apară mai 
ştiu eu ce prieten de-al Bătrânului Ochi de Ciclop. 

— Aşa-i, întăreşte Beezer. Să ardem din temelii Casa 
întunericului; şi asta figurează pe agenda mea. Eu arunc 
primul chibrit. Sau poate-o să reuşesc să arunc iar foc din 
inel. Mi-ar plăcea asta. Mai întâi, însă, trebuie s-o luăm la 
picior. 

— Sunt întru totul de acord, zice Dale. Oricum, nu cred că 
Ty o să poată umbla mult sau foarte repede, dar putem să-l 
ducem cu rândul în câr... 

— Nu, zice Jack. 

Se uită la el cu grade diferite de surprindere şi consternare. 


— Jack, zice Beezer. Vorbeşte cu o ciudată blândețe. Omule, 
să ştii că nu e bine să abuzezi de ospitalitatea cuiva. 

— Nu am terminat, îi spune Jack. Apoi clatină din cap şi se 
corectează: Ty nu a terminat. 


Jack Sawyer îngenunchează în Conger Road şi-şi spune: Nu 
eram mult mai în vârstă decât puştiul ăsta când am pornit de-a 
latul Americii - şi Teritoriilor - ca să salvez viața mamei mele. 
Ştie că acesta este adevărul şi, în acelaşi timp, nu-i vine deloc 
să creadă. Nu-şi aminteşte cum e să ai doisprezece ani, să fii 
mic şi terorizat, ignorat de lume şi să fugi de umbrele ei. Totul 
ar trebui să se fi sfârşit; Ty a trecut prin nouă feluri de iad şi 
merită să ajungă acasă. 

Din păcate, nu s-a sfârşit. Mai e un lucru de făcut. 

— Ty. 

— Vreau. Acasă. 

Dacă a existat lumină în ochii băiatului, acum s-a stins. 
Are pe chip expresia şocată a refugiaților la punctele de trecere 
a frontierei şi la porțile lagărelor de concentrare. Are privirea 
goală a cuiva care a petrecut prea mult timp în alunecosul 
peisaj opopanax al alunecării. Şi este un copil, fir-ar să fie, 
doar un copil. Merită mai mult decât ceea ce Jack Sawyer e pe 
cale să-i ofere. Dar, la fel, Jack Sawyer a meritat odată mai 
mult decât ceea ce a primit şi-a supraviețuit. Asta nu-i o 
justificare, desigur, însă îi dă totuşi curajul de-a acţiona ca un 
nemernic. 

— Ty. 

Îl prinde pe băiat de umăr. 

— Apă. Mamă. Casă. 

— Nu, zice Jack. Nu încă. 

Întoarce băiatul cu faţa spre el. Petele de sânge al Lordului 
Malşun de pe chipul lui sunt foarte aprinse. Jack îi vede pe 
oamenii cu care a venit - oamenii care şi-au riscat viaţa şi 
sănătatea mentală pentru el - cum încep să se încrunte. Nu 
contează. El are o datorie de îndeplinit. El e un ţopilist şi o 
crimă încă se află în desfăşurare. 

SE 2 ge 


Nimic. Băiatul stă pleoştit. Încearcă să se transforme într-o 
bucată de carne care nu face altceva decât să respire. 

Jack arată spre amalgamul urât de stâlpi şi curele şi grinzi 
şi coşuri fumegânde. Arată spre furnicile ajunse la capătul 
puterilor. Marea Combinaţie dispare sus între nori şi jos în 
pământul mort. Cât de departe în fiecare direcție? Un 
kilometru? Doi? Oare sunt copii şi deasupra norilor, 
tremurând cu măştile de oxigen pe față în vreme ce trag de 
manete şi pun maşinăria în mişcare? Copii sub pământ care 
fierb în căldura focurilor subterane? Acolo jos în vizuinile de 
vulpe şi-n văgăunile de şobolani unde soarele nu pătrunde 
niciodată? 

— Ce-i aia? îl întreabă Jack. Cum îi spune? Cum i-a spus 
Burny? 

Nimic din partea lui Ty. 

Jack îl scutură puţin, dar nu foarte blând. 

— Cum îi spune? 

— Hei, sare Doc. Vocea lui e dezaprobatoare. Nu-i nevoie să 
faci asta. 

— Taci, ripostează Jack fără să se uite la el. Se uită la Ty. 
Încearcă să vadă altceva în ochii aceia albaştri în afară de 
golul lăsat de şoc. Are nevoie ca Ty să vadă maşinăria 
gigantică din zare. S-o vadă cu adevărat. Căci, până atunci, 
cum s-o poată detesta? Ce este aia? 

După o pauză lungă, Ty spune: 

— Mare. Marea. Marea Combinaţie. 

Cuvintele ies încet şi tărăgănate, de parcă ar vorbi în somn. 

— Marea Combinaţie, da, spune Jack. Acum opreşte-o. 

Beezer icneşte. Dale spune: 

— Jack, ai luat-o ra... Apoi rămâne tăcut. 

— Nu. Pot. 

Ty îi aruncă o privire rănită, ca pentru a spune că Jack ar 
trebui să ştie asta. 

— Ba poţi, insistă Jack. Poţi şi-o vei face. Ce crezi, Ty? C-o 
să le întoarcem spatele şi-o să te ducem înapoi la mama ta şi 
ea o să-ţi facă un pahar de lapte cu cacao şi toţi vor trăi fericiți 
până la adânci bătrâneți? 


Vocea lui se ridică şi nu încearcă deloc s-o oprească, chiar şi 
când vede că Tyler plânge. Îl scutură din nou pe băiat. Tyler se 
crispează, dar nu schițează niciun gest de scăpare. 

— Crezi că vei avea parte de asta cât timp copiii ăia vor 
munci până la capătul puterilor şi-apoi vor fi înlocuiți cu alții? 
O să le vezi chipurile în somn, Tyler. O să le vezi chipurile şi 
mânuțţele murdare şi picioarele însângerate în visele tale 
afurisite. 

— Încetează! zice Beezer tăios. Încetează chiar acum sau îţi 
trag una! 

Jack se întoarce şi, văzând văpaia feroce din ochii lui, 
Beezer face un pas în spate. Să-l vadă pe Jack Sawyer în 
starea asta e ca şi cum s-ar uita direct în din-tah. 

— Tyler. 

Gura lui Tyler tremură. Lacrimile i se rostogolesc pe obrajii 
murdari, însângerați. 

— Termină. Vreau să merg acasă! 

— Imediat ce faci Marea Combinaţie să se oprească. Apoi 
mergi acasă. Nu înainte. 

— Dar nu pot! 

— Ba da, Tyler. Poţi. 

Tyler se uită la Marea Combinaţie şi Jack simte cum 
băiatul face o încercare ezitantă. Nu se întâmplă nimic. 
Curelele continuă să se învârtă; bicele continuă să pocnească; 
din partea sudică a clădirii se revarsă (sau sar) țipete prelungi. 

Tyler se uită din nou la el, iar Jack urăşte golul idiot din 
ochii băiatului, îl disprețuieşte. 

— Nu pooot, se tânguieşte Tyler şi Jack se întreabă cum de 
a reuşit un copil atât de plăpând să supraviețuiască aici. Să-şi 
fi folosit toate puterile într-o singură încercare disperată de 
evadare? Asta să fie? 

Nu, Jack nu acceptă asta. Furia se ridică în el şi-l 
pălmuieşte pe Tyler. 

Tare. Dale icneşte. Capul lui Ty sare într-o parte, ochii 
căscându-se de surprindere. 

Şi şapca îi zboară de pe cap. 


Jack a stat îngenuncheat în fața băiatului. Acum e dat pe 
spate, stând în fund în mijlocul Conger Road. Puştiul l-a... ce? 

M-a împins. M-a împins cu mintea. 

Da. lar Jack e brusc conştient de-o nouă forță luminoasă în 
locul acesta mohorât, un ghem puternic de lumină care îl 
pune-n umbră pe cel care a iluminat bâta lui Richie Sexson. 

— Oau, căcat, ce s-a întâmplat? strigă Doc. 

Şi albinele o simt, o simt poate mai bine decât oamenii. 
Zumzetul lor somnoros se înalță şi devine un țipăt strident, şi 
norul se întunecă când corpurile lor se strâng laolaltă. Acum 
arată ca un pumn uriaş sub norii grei, pântecoşi. 

— De ce m-ai lovit? strigă Ty la Jack, şi Jack e conştient pe 
dată că băiatul l-ar putea ucide dintr-o lovitură, dacă asta ar 
vrea. În Wisconsin, puterea aceasta a stat ascunsă (cu 
excepția ochilor învățați s-o vadă). Aici, însă... aici... 

— Ca să te trezesc, strigă Jack. Se opinteşte să se ridice în 
picioare. Aia a fost de vină? şi arată spre şapcă. 

Ty se uită la ea, apoi încuviințează. Da. Şapca. Dar nu ştii, 
nu poți să ştii, cât de tare te secătuieşte şapca până ce n-o dai 
jos. Sau până când nu ţi-o dă cineva jos. Întoarce privirea spre 
Jack. Ochii îi sunt mari şi semeţi. Acum nu e nici urmă de şoc 
în ei, nici-o goliciune. Biatul nu străluceşte, nu tocmai, însă 
emană o lumină interioară pe care o simt cu toţii - cu o forță 
care-o întrece pe-a Lordului Malşun. 

— Ce vrei să fac? întreabă el. Tyler Marshall: puiul leoaicei. 

Din nou, Jack arată spre Marea Combinaţie. 

— Despre tine a fost vorba în toată povestea asta, Ty. Tu 
eşti un Spărgător. 

Inspiră adânc şi-apoi şopteşte în pavilionul roz al urechii 
băiatului: 

— Sparge-o. 

Tyler Marshall întoarce capul şi se uită adânc în ochii lui 
Jack. Spune: 

— S-o sparg? 

Jack încuviințează şi Ty se uită din nou la Marea 
Combinație. 


— Bine, zice el, vorbindu-i nu lui Jack, ci lui însuşi. 
Clipeşte, înfige bine picioarele în pământ şi îşi pune mâinile în 
şolduri. O cută mică îi apare între sprâncene şi colțurile gurii 
se ridică într-o iluzie de zâmbet. Bine, şopteşte Ty. 

Pentru o secundă, nu se întâmplă nimic. 

Apoi un huruit iese din pântecele Marii Combinații. 
Porțiunea superioară se unduieşte ca un miraj de căldură. 
Pilonii ezită şi strigătele de metal chinuit străpung aerul. 
Vizibil nedumeriți, copiii munciți ridică privirea, se uită în 
toate direcţiile. Ţipătul mecanic se intensifică, apoi se separă 
într-o sută de versiuni diferite de chin. Angrenajele dau 
îndărăt. Roţile dințate se blochează scoțând fum; roțile dințate 
accelerează şi-şi rup dinţii. Întreaga Mare Combinaţie se 
cutremură. În adâncul pământului, cazanele explodează şi 
trâmbe de foc şi abur țâşnesc în sus, oprind, alteori rupând 
curele care s-au învârtit mii de ani, puse-n mişcare de 
miliarde de picioruşe însângerate. 

E ca şi când într-un uriaş ulcior de metal ar fi apărut sute 
de spărturi deodată. Jack vede copiii cum sar de la nivelurile 
inferioare şi se cațără pe exteriorul structurii în coloane lungi, 
continue. Copiii se revarsă din clădirea trepidantă în zeci de 
şuvoaie neîntrerupte. 

Înainte ca acei mânuitori de bice cu piele verde să poată 
face o încercare organizată de a-şi împiedica sclavii să evadeze, 
albinele se adună în masă în jurul masivei centrale. Când 
paznicii încep să se întoarcă împotriva copiilor, albinele 
coboară într-un val furios de aripi zumzăitoare şi ace 
înţepătoare. O parte din puterea lui Ty a trecut asupra lor şi 
înțţepăturile lor sunt fatale. Paznicii îşi pierd echilibrul şi cad 
de pe curelele inerte şi angrenajele tremurătoare. Alţii se 
întorc înnebuniți asupra semenilor lor, lovind din bici şi fiind 
loviți până când cad prin aerul întunecat. 

Banda Sawyer nu zăboveşte să vadă sfârşitul carnajului. 
Regina albinelor vine către ei ieşind din haosul viermuitor, 
planează deasupra fețelor lor ridicate şi-i conduce înapoi spre 
Casa întunericului. 


Într-un caleidoscop de lumi - alăturate la infinit în direcţii 
multiple - răul se chirceşte şi se împrăştie: despoți se îneacă 
cu oase de pui; tirani cad pradă gloanțelor asasinilor, 
otrăvurilor pregătite de amantele lor trădătoare; torționari 
mascaţi se prăbuşesc morți pe podele de lespezi din piatră 
însângerată. Fapta lui Ty se răspândeşte prin marele lanţ 
nesfârşit de universuri, distrugând răul în calea ei. La 
distanță de trei lumi de-a noastră şi în marele oraş cunoscut 
acolo drept Londinorium, Turner Topham, vreme de două 
decenii un respectat membru al Parlamentului şi vreme de trei 
un pedofil sadic, izbucneşte din senin în flăcări pe când se 
plimbă de-a lungul bulevardului aglomerat cunoscut drept 
Puck-a-Derry. Două lumi mai încolo, un tânăr şi chipeş sudor 
pe nume Freddy Garver din insula Irse, un alt membru mai 
puțin răsărit al clanului Topham, întoarce lampa de sudură 
spre propria-i mână stângă şi incinerează toată carnea până 
la os. 

Sus, sus de tot, în celula lui îndepărtată, Regele Purpuriu 
simte o durere intensă în stomac şi cade într-un scaun, 
schimonosit. Ceva, ştie el, ceva fundamental s-a schimbat în 
oribilul său regat. 

Pe urmele Reginei albinelor, Tyler Marshall, cu ochii 
luminați şi fără nici-o urmă de teamă pe față, stă pe umerii lui 
Jack ca un băiat-rege. În spatele lui Jack şi-al prietenilor lui, 
sute şi sute de copii care fug din clădirea năruită a Marii 
Combinații se revarsă în Conger Road şi pe câmpiile pustiite 
de lângă el. Unii dintre aceşti copii sunt din lumea noastră; 
mulți nu sunt. Copiii se deplasează pe câmpiile întunecate şi 
goale în armate neordonate, înaintând spre intrarea în 
propriile lor universuri. Batalioane târşâite de copii se 
împleticesc înainte asemenea unor coloane de furnici bete. 

Copiii care urmează Banda Sawyer nu sunt mai puţin 
jerpeliți decât ceilalți. Jumătate dintre ei sunt goi sau aproape 
goi. Copiii aceştia au fețe pe care le-am văzut pe cutiile de 
lapte şi pe fluturaşii cu cuvântul DISPĂRUT pe ei şi pe site- 
urile celor care-şi caută copiii, fețe din visele mamelor cu 
sufletul frânt şi-ale taților neconsolați. Unii dintre ei râd, alții 


plâng, iar alții le fac pe amândouă. Cei mai în puteri îi ajută 
pe cei slabi să meargă. Nu ştiu încotro se îndreaptă şi nici nu 
le pasă. Le ajunge că merg. Tot ce ştiu este că sunt liberi. 
Uriaşa maşinărie care le-a furat puterile şi bucuriile şi 
speranțele e în spatele lor şi deasupra lor se află o boltă 
mătăsoasă, protectoare, de albine, şi sunt liberi. 


La exact patru şi şaisprezece după-amiaza, Banda Sawyer 
iese pe uşa Casei întunericului. Tyler stă acum pe umerii 
masivi ai lui Beezer. Coboară scările şi rămân în fața maşinii 
de patrulă a lui Dale Gilbertson (pe capotă sunt câteva albine 
moarte, la fel şi în locaşul ştergătoarelor de parbriz). 

— Uită-te la casă, Hollywood, murmură Doc. 

Jack se uită. Nu e decât o casă acum - o construcție cu 
două etaje care, cândva, poate că a fost o casă respectabilă de 
fermă, dar care a căzut pradă neglijenței de-a lungul anilor. 
Pentru a înrăutăți şi mai mult lucrurile, cineva a vopsit-o în 
negru de sus până jos - până şi geamurile au fost mânjite cu 
acea vopsea. Efectul de ansamblu e trist şi excentric, dar nici 
pe departe sinistru. Forma ei alunecoasă a prins substanţă şi, 
cu magoria abbalahului dispărută, ceea ce rămâne este doar 
casa abandonată a unui bătrân care a fost cam nebun şi 
extrem de periculos. Un bătrân care se poate lua de mână cu 
monştrii umani ca Dahmer, Haarman şi Albert Fish. Răul 
lacom care a locuit cândva în această clădire s-a risipit, a fost 
spulberat, şi ceea ce rămâne e la fel de trivial ca un bătrân 
care bâiguie neînțeles într-o celulă din aripa condamnaților la 
moarte. Jack trebuie să facă ceva cu clădirea asta jalnică - 
ceva ce Mouse, pe patul de moarte, l-a pus să-i promită. 

— Doc, zice Beezer. Uite acolo. 

Un câine mare - mare, dar nu monstruos - se împleticeşte 
încet pe drumeagul care duce înapoi la Autostrada 35. Pare o 
corcitură între un boxer şi un dog german. O parte din cap şi 
una din labele din spate i-au fost spulberate. 

— Ăla-i câinele drăcesc, zice Beez. Doc rămâne gură-cască. 

— Cum, ăla? 

— Ăla, confirmă Beezer. 


Scoate pistolul, intenționând să-i curme animalului 
suferința, dar înainte s-o poată face, acesta se prăbuşeşte pe-o 
rână, trage o singură gură poticnită de aer, apoi rămâne 
nemişcat. Beezer se întoarce spre Jack şi Dale. 

— Totul e mult mai mic odată ce maşinăria a fost oprită, 
nu-i aşa? 

— Vreau s-o văd pe mama, spune Ty încet. Te rog, se poate? 

— Da, răspunde Jack. Nu vrei să trecem pe acasă şi să-l 
luăm şi pe tatăl tău? Cred că şi el ar vrea să vină. 

Tyler afişează un zâmbet obosit. 

— Ba da, zice el. Să mergem. 

— S-a făcut, îi spune Jack. 

Dale întoarce atent maşina în curte şi tocmai ajunge la 
capătul drumeagului, când Ty strigă: 

— Uite! Uite, băieți! Uite-le că vin! 

Dale se opreşte, se uită în oglinda retrovizoare şi şopteşte: 

— O, Jack. Sfântă Maică Precistă. 

Scoate schimbătorul la liber şi coboară. Coboară toți şi se 
uită la Casa întunericului. Forma ei rămâne comună, dar se 
pare că nu şi-a pierdut totuşi toată magia. Undeva, o uşă - 
poate în pivniță sau la un dormitor sau la o bucătărie 
murdară şi neglijată, dar altfel perfect normală - rămâne 
deschisă. De partea aceasta este ţinutul Coulee; de cealaltă 
este Conger Road, carcasa fumegândă, de curând scoasă din 
funcţiune a Marii Combinații, şi Din-tah. 

Albinele ies în veranda Casei întunericului. Albinele şi copiii 
pe care albinele îi conduc. les în cete, râzând şi plângând şi 
ținându-se de mână. Jack Sawyer are o scurtă şi luminoasă 
viziune cu animalele care ieşeau din Arca lui Noe după potop. 

— Maică Sfântă! şopteşte Dale din nou. 

Curtea se umple de copii care râd, plâng, murmură. Jack se 
duce lângă Beezer, care se întoarce spre el cu un zâmbet 
luminos. 

— După ce ies toți copiii, trebuie să închidem uşa, spune 
Jack. Pentru totdeauna. 

— Ştiu, zice Beezer. 

— Ai cumva vreo idee strălucită? 


— Păi, face Beezer, să spunem în felul următor: dacă-mi 
promiți solemn că nu vei pune nici-o întrebare cu subințeles şi 
că nu vei spune nimic despre asta mai târziu, înainte de 
miezul nopții s-ar putea să reuşesc să pun mâna pe-o 
cantitate substanțială de ceva al naibii de eficient. 

— Ce? Dinamită? 

— Te rog, spune Beezer. Am spus cumva eficient? 

— Te referi la?... 

Beezer zâmbeşte şi ochii i se îngustează. 

— Mă bucur că eşti de partea mea, spune Jack. Ne vedem 
pe drum înainte de miezul nopții. O să trebuiască să intrăm 
pe furiş, dar nu cred c-o să avem vreo problemă. 

— Cu siguranţă n-o să avem niciuna la ieşire, completează 
Beezer. 

Doc îl bate pe Dale peste umăr. 

— Sper că aveți vreo organizație de asistență a copiilor prin 
părțile astea, şefule. Cred c-o să vă prindă bine. 

— Maică... 

Dale se întoarce spre Jack cu o privire disperată. 

— Ce-o să mă fac? Jack rânjeşte. 

— Cred c-ar fi bine să-i suni... cum le spune Sarah? Potera 
Culorilor? O scânteiere de speranță apare în ochii lui Dale 
Gilbertson. Sau poate că e lumina victoriei. John P. Redding de 
la FBI, ofițerii Perry Brown şi Jeffrey Black de la Poliția 
Statului Wisconsin. Îşi imaginează acest trio de nătărăi puşi 
în fața apariției unei cruciade medievale de copii în vestul 
Wisconsinului. Îşi imaginează teancurile dickensiene de acte 
pe care un asemenea eveniment fără precedent trebuie să le 
producă. Or să aibă de lucru luni sau ani la rând. S-ar putea 
să le provoace căderi nervoase. Cu siguranţă le va da altceva 
la care să se gândească în afară de şeriful Dale Gilbertson din 
French Landing. 

— Jack, spune el. Ce propui, mai exact? 

— În linii mari, zice Jack, propun să cadă toată munca în 
cârca lor şi tu să primeşti toţi laurii. Cum ţi se pare asta? 

Dale cumpăneşte o clipă. 


— Foarte corect, spune. Hai să-l ducem pe puşti la tatăl lui, 
apoi îi ducem pe amândoi la Arden să-şi vadă mama şi soția? 

— Bine, spune Jack. Îmi doresc numai ca Henry să fi fost şi 
el aici. 

— Înseamnă că suntem doi, zice Dale şi urcă înapoi la 
volan. 

O clipă mai târziu, merg de-a lungul drumeagului. 
lunetă. O să-i lăsați acolo, aşa, pur şi simplu? 

— Imediat ce ajungem pe autostradă, sun la poliția statală, 
spune Dale. Cred că trebuie să treacă imediat la treabă, nu-i 
aşa, băieți? La fel şi federalii, desigur. 

— Corect, spune Beezer. 

— Bine zici, întăreşte Doc. 

— Excelentă decizie administrativă, zice Jack şi-l aşază pe 
Tyler în poala sa. Între timp, or să fie bine, îi spune băiatului 
la ureche. Au văzut lucruri mai rele decât Wisconsinul. 


Haideţi să ne strecurăm afară pe geamul şoferului ca o 
boare de vânt (ceea ce şi suntem) şi să-i urmărim cum pleacă - 
patru oameni curajoşi şi un copil curajos care nu va mai fi 
niciodată la fel de tânăr (sau la fel de inocent). În spatele lor, 
curtea acum inofensivă şi lipsită de magie a Casei 
întunericului e plină de copii cu fețe murdare, cu ochii măriți 
de mirare. Engleza e-o limbă minoritară aici şi unele dintre 
limbile care se vorbesc i-ar pune în dificultate pe cei mai buni 
lingviști din lume în anii ce vor veni. Acesta este începutul 
unei poveşti care va face senzație în întreaga lume (articolul de 
primă pagină al Time din următoarea săptămână va fi 
Miracolul copiilor veniți de nicăieri) şi, aşa cum Dale a 
presupus deja, al unui coşmar birocratic. 

Totuşi, copiii sunt în siguranță. În siguranță sunt şi eroii 
noştri. Toţi s-au întors nevătămaţi din cealaltă parte, iar la 
asta cu siguranță nu ne-am aşteptat; majoritatea încercărilor 
de felul acesta cer de obicei măcar un sacrificiu (al unui 
personaj relativ minor, ca Doc, de pildă). Totul e bine când se 
termină cu bine. lar acesta poate fi sfârşitul, dar vreți să fie 


aşa; niciunul dintre scriitoraşii care v-au adus până aici nu v- 
ar nega alegerea aceasta. Dar dacă preferați să mergeţi mai 
departe, să nu spuneți că nu aţi fost preveniţi: n-o să vă placă 
ce se întâmplă în continuare. 


XXXXX RAPORT OFICIAL XXXXX 


ŞEFUL POLIŢIEI DIN FRENCH LANDING REFUZĂ SĂ ANULEZE 
CONFERINȚA DE PRESĂ ŞI AFIRMĂ CĂ A CERUT SUPORTUL 
AUTORITĂȚILOR LOCALE; UNELE SURSE CONFIRMĂ PREZENŢA 
CELEBRULUI INVESTIGATOR DIN LOS ANGELES; FBI ŞI POLIŢIA 
STATULUI ÎŞI EXPRIMĂ PUTERNIC DEZAPROBAREA 


** Exclusiv ** 


Unul dintre ei, Tyler Marshall, este chiar din French Landing. Alta, Josella 
Rakine, este din Bating, un sătuc din sudul Angliei. Un al treilea e din 
Baghdad. În săptămâna scursă de la descoperirea aşa-numiţilor Copii ai 
Miracolului de-a lungul unei autostrăzi rurale (Route 35) din vestul 
Wisconsinului, au fost identificaţi şaptesprezece. 


Şi totuşi, aceştia şaptesprezece nu sunt decât vârful aisbergului. 


Surse apropiate echipei de cercetare alcătuite de FBI şi poliția statului 
Wisconsin (cărora probabil li s-a alăturat CIA) vorbesc de cel puţin 750 de 
copii, un număr mult mai mare decât cel comunicat presei. Cine sunt 
aceştia? Cine i-a luat şi unde i-a dus? Cum au ajuns în French Landing, 
oraş care a fost victima unui criminal în serie (declarat acum decedat) în 
ultimele săptămâni? Ce rol a jucat Jack Sawyer, detectivul din Los Angeles 
care a atins celebritatea şi s-a pensionat la vârsta de doar treizeci şi unu 
de ani? Şi cine e răspunzător pentru uriaşa explozie care a distrus o 
locuință misterioasă din pădure, punct central, se pare, în cazul 
Pescarului? 


Unele dintre aceste întrebări ar putea primi răspunsuri mâine în parcul 
La Follette din French Landing, când şeful poliției locale, Dale Gilbertson, 
va ține o conferință de presă. Bunul său prieten Jack Sawyer - care se 
spune că a rezolvat singur cazul Pescarului - îi va fi alături pe podium. Se 
aşteaptă să fie prezenți şi doi adjuncţți de poliție, Armand St Pierre şi 
Reginald Amberson, care au participat la misiunea de salvare de 
săptămâna trecută. 


Conferința de presă va avea loc în pofida puternicelor - aproape 
stridentelor - obiecţii ale grupului operativ FBI/PSW condus de agentul 
FBI John P. Redding şi detectivul Jeffrey Black de la poliţia statului 
Wisconsin. „Cred că aceasta nu e decât o ultimă încercare disperată din 
partea lui Gilbertson de a-şi salva postul”, a declarat o sursă. „A comis o 
serie de grave erori, dar, din fericire, are un prieten foarte priceput în 
probleme de relaţii cu publicul.” 


Membrii administraţiei locale din French Landing sunt de-o cu totul altă 
părere. „Vara aceasta a fost un coşmar pentru locuitorii din French 
Landing”, afirmă trezorierul municipal Beth Warren. „Şeriful Gilbertson 
vrea să-i asigure pe oameni că acest coşmar a luat sfârşit. Dacă ne poate 
oferi şi unele răspunsuri despre copii, cu atât mai bine.” 


Interesul e concentrat asupra lui Jack „Hollywood” Sawyer, care a făcut 
cunoştinţă cu şeriful Gilbertson şi cu oraşul French Landing în timpul 
anchetării cazului lui Thomberg Kinderling, aşa-numitul Ucigaş de 
Prostituate. Sawyer a fost rugat de Gilbertson să-şi asume un rol activ în 
cazul Pescarului şi, din câte se pare, a reprezentat un element 
fundamental în derularea evenimentelor care au urmat. 


Despre ce evenimente discutăm, mai exact? Asta aşteaptă lumea să afle. 
Primele răspunsuri ar putea veni mâine, în parcul La Follette, pe malurile 
tumultuosului Mississippi. 

Vă vom ţine la curent cu cele ce se întâmplă. 


29 


— Sunteţi pregătiți? întreabă Dale. 

— Ăă, nu ştiu, omule, ezită Doc. 

Aceasta nu a cincea oară când spune asta, poate nici măcar 
a cincisprezecea. E palid, aproape că a intrat în hiperventilaţie. 
Toţi patru se află într-o rulotă Winnebago - un soi de cameră 
verde pe roţi - care a fost montată la marginea parcului La 
Follette. În apropiere este podiumul pe care vor sta ei 
(presupunând, desigur, că Doc va reuşi să stea în picioare) şi 
de pe care vor oferi răspunsurile îndelung ticluite. Pe panta 
care duce-n jos spre fluviu lat sunt adunaţi aproape patru 
sute de reporteri, plus echipe de filmare de la şase rețele 
americane şi Dumnezeu ştie câți corespondenți străini. 
Domnii de la presă nu sunt în cea mai bună dispoziţie, pentru 
că locul din fața podiumului a fost rezervat unui număr 
reprezentativ (tras la sorți) de locuitori ai French Landingului. 
Aceasta a fost cerința fermă a lui Dale pentru susținerea 
conferinței de presă. 

Ideea conferinței de presă în sine i-a aparținut lui Jack 
Sawyer. 

— Calmează-te, Doc, zice Beezer. 


Pare mai mare ca niciodată în pantalonii lui cenugşii largi şi 
cămaşa albă descheiată la gât - aproape ca un urs în frac. A 
făcut chiar efortul de a-şi pieptăna hectarele de păr. 

— lar dacă chiar crezi c-o să faci o treabă jenantă - să te 
pişi pe tine, să vomiţi sau să leşini - rămâi aici. 

— Nee, face Doc chinuit. Dacă te-ai încins în horă, trebuie 
să joci. Dacă am început cu asta, hai s-o ducem la capăt. 

Dale, radiind în uniforma sa cea bună, se uită la Jack. 
Acesta e la fel de radiant în costumul lui cenuşiu de vară şi 
cravată de mătase albastru-închis. O batistă asortată i se 
ițeşte din buzunarul de la piept al sacoului. 

— Eşti sigur că asta trebuie să facem? 

Jack e absolut sigur. Ideea nu e să evite ca Potera Culorilor 
a lui Sarah Gilbertson să-şi aroge toate meritele; ideea e să se 
asigure că vechiul său prieten se află într-o poziție inatacabilă. 
Şi poate face asta spunând o poveste foarte simplă, pe care 
ceilalți trei o vor susține până la capăt. Ty va face şi el acelaşi 
lucru, Jack e convins. Povestea e asta: celălalt vechi prieten al 
lui Jack, răposatul Henry Leyden, a descoperit identitatea 
Pescarului pe baza înregistrării de la 911. Caseta i-a fost dată 
de Dale, nepotul său. Pescarul l-a ucis pe Henry, dar nu 
înainte ca eroicul domn Leyden să-l rănească mortal şi să-i 
divulge numele poliției. (Celălalt scop pe care Jack îl 
urmăreşte cu această conferință de presă, înțeles perfect şi 
susținut complet de Dale, este să se asigure că Henry va primi 
laurii pe care-i merită.) O cercetare a registrelor cadastrale ale 
French Landingului a scos la iveală faptul că Charles 
Burnside deținea o casă pe Autostrada 35, nu departe de oraş. 
Dale le-a oferit statutul de ajutor de polițist lui Jack şi altor 
doi voluntari care se întâmpla să se afle în apropiere (aceştia 
ar fi domnii Amberson şi St Pierre) şi s-au dus împreună acolo. 

— Din acel moment, le-a spus Jack prietenilor săi în 
repetate rânduri în zilele de dinaintea conferinței de presă, e 
vital să ţineţi minte cele trei cuvintele care duc la majoritatea 
achitărilor în procesele criminalilor. Şi care sunt aceste 
cuvinte? 

— "Nu îmi amintesc”, a zis Dale. 


Jack încuviință. 

— Aşa-i. Dacă nu ai o poveste pe care să ţi-o aminteşti, 
nemernicii nu te pot prinde niciodată cu ocaua mică. Era ceva 
în aer în casa aia... 

— Nu zău, a hohotit Beezer cu o grimasă pe față. 

— ...ŞI ne-a întunecat minţile. Ceea ce ne amintim este că: 
Ty Marshall era în curtea din spate, încătuşat de turnichetul 
sârmei pentru uscat rufe. 

Înainte ca Beezer St Pierre şi Jack Sawyer să se furişeze pe 
lângă baricadele poliției şi să arunce în aer Casa întunericului 
folosind exploziv plastic, un reporter a ajuns acolo şi-a făcut 
numeroase fotografii. Ştim despre ce reporter este vorba, 
desigur; Wendell Green şi-a materializat în sfârşit visul de a 
deveni celebru şi bogat. 

— Iar Burnside era mort la picioarele lui, zise Beezer. 

— Aşa-i. Cu cheia de la cătuşe în buzunar. Dale, tu ai 
găsit-o şi l-ai eliberat pe băiat. În curte mai erau câţiva copii, 
însă câţi erau... 

— Nu ne amintim, zise Doc. 

— Cât despre sexele lor... 

— Câţiva băieți, câteva fete, completă Dale. Nu ştim exact 
câţi din fiecare. 

— Cât despre Ty, cum a fost luat, ce s-a întâmplat cu el... 

— A spus că nu-şi aminteşte, zise Dale, zâmbind. 

— Am plecat. Poate le-am spus ceva celorlalți copii... 

— Dar nu ne amintim precis... intervine Beez. 

— Aşa-i, şi în orice caz păreau destul de-n siguranță unde 
se aflau pentru moment. Doar când l-am urcat pe Ty în 
maşină i-am văzut pe toţi ieşind încolonațţi din curte. 

— Şi-am sunat la Poliția Statului Wisconsin după întăriri, 
zise Dale. Asta chiar mi-o amintesc. 

— Sigur că da, zise Jack binevoitor. 

— Dar habar n-avem cum de locul ăla blestemat a fost 
aruncat în aer şi nu ştim cine a făcut-o. 

— Unii oameni, zise Jack, sunt mult prea dornici să-şi facă 
singuri dreptate. 


— Norocul lor că nu s-au aruncat şi pe ei în aer, spuse 
Dale. 

— Bine, le spune Jack acum. 

Stau la uşa rulotei. Doc a scos jumătate de joint şi, după 
patru inhalări rapide şi adânci, s-a calmat vizibil. 

— Ţineţi doar minte de ce facem asta. Mesajul este că noi 
am ajuns acolo primii, noi l-am găsit pe Ty, noi am văzut doar 
câțiva alți copii, am considerat că sunt în siguranță, având în 
vedere că Charles Burnside, cunoscut şi drept Carl Bierstone, 
Monstrul din South Side, sau Pescarul, murise. Mesajul e că 
Dale s-a comportat adecvat - cu toţii ne-am comportat aşa - şi 
că apoi a predat frâiele anchetei FBI-ului şi poliției statale, cei 
care se ocupă acum de situație. Mesajul este că French 
Landing e din nou un loc sigur. În ultimul rând, dar nu cel 
mai puţin important, mesajul e că Henry Leyden este 
adevărata vedetă. Eroul orb care l-a identificat pe Charles 
Burnside şi-a rezolvat cazul Pescarului, rănind mortal 
monstrul şi, în acelaşi timp, pierzându-şi viața. 

— Amin, zice Dale. Bunul unchi Henry. 

De dincolo de uşa rulotei aude vuietul ca de valuri produs 
de sutele de oameni. Poate chiar mii. Îşi spune: Asta aud 
cântăreții rock înainte să urce pe scenă. Un nod i se ridică 
brusc în gât şi el face tot posibilul să-l înghită. Crede că dacă 
va continua să se gândească la unchiul Henry se va descurca 
bine. 

— Altceva, zice Jack, întrebările prea precise... 

— Nu ne amintim, spune Beezer. 

— Pentru că aerul era rău, e de acord Doc. Mirosea a eter 
sau cloroform sau ceva de felul ăsta. 

Jack îl priveşte pe fiecare în parte, încuviințează, zâmbeşte. 
Una peste alta, asta va fi o ocazie fericită, crede. O sărbătoare 
a iubirii. Fără doar şi poate, ideea că ar putea să moară în 
următoarele câteva minute nu i-a trecut prin cap. 

— Bine, zice el, să mergem pe scenă şi să-i dăm drumul. În 
după-amiaza asta suntem politicieni, politicieni la o conferință 
de presă, iar politicienii care sunt aleşi sunt cei care se 
concentrează asupra mesajului. 


Deschide uşa rulotei. Vuietul mulţimii creşte în aşteptare. 


Se apropie de podium în această ordine: Beezer, Dale, Jack 
şi bunul Doctor. Se mişcă într-o strălucire de lumină albă 
caldă de blițuri şi reflectoare de televiziune. Jack n-are idee la 
ce le trebuie aşa ceva - ziua e luminoasă şi caldă, o adevărată 
minunăţie - dar se pare că le trebuie. Se pare că întotdeauna 
le trebuie. Voci strigă: „Aici!” în mod repetat. Se aud şi 
întrebări răzlețe, pe care ei le ignoră. Vor răspunde - cât de 
bine posibil - la ele la timpul cuvenit, dar pentru moment sunt 
pur şi simplu uluiți de mulțime. 

Rumoarea începe cu două sute sau aşa ceva de locuitori ai 
French Landingului care stau pe scaune pliante într-o zonă 
împrejmuită cu frânghie chiar în fața podiumului. Aceştia se 
ridică în picioare, unii bătând din palme, alţii fluturând pumni 
încleştați în aer ca nişte boxeri câştigători. Presa le preia 
uralele şi, când cei patru prieteni ai noştri urcă scările 
podiumului, zarva devine un tunet. Noi suntem alături de ei, 
sus pe podium, şi Dumnezeule, vedem atât de multe fețe 
cunoscute care se uită la noi. Îl vedem pe Morris Rosen, care i- 
a dat lui Henry CD-ul cu Dirtysperm în prima noastră zi în 
oraş. În spatele lui e un contingent venit de la acum defuncta 
casă de bătrâni Maxton: încântătoarea Alice Weathers e 
înconjurată de Elmer Jesperson, Ada Meyerhoff (în scaun cu 
rotile), Flora Flostad şi fraţii Boettcher, Hermie şi Tom Tom. 
Tansy Freneau, părând puţin buimacă, dar nu complet 
nebună, ca înainte, stă lângă Lester Moon, care şi-a petrecut 
brațul pe după ea. Arnold „Lanternă” Hrabowski, Tom Lund, 
Bobby Dulac şi ceilalți membri ai departamentului lui Dale 
sunt în picioare, țţopăind şi scandând ca nebunii. Uitaţi-vă 
acolo - iată-l pe Enid Purvis, vecina care l-a sunat pe Fred la 
serviciu în ziua în care Judy a luat-o în cele din urmă razna. 
Acolo e Rebecca Vilas, semănând cu o călugăriță în rochia aia 
cu guler înalt (dar să nu verşi lacrimi pentru ea, Argentina; 
Becky şi-a pus deoparte o rezervă frumuşică de bani, 
mulțumim foarte mult). Butch Yerxa e lângă ea. În spatele 
mulțimii, ascunzându-se ruşinați, dar neputând lipsi de la 


victoria prietenilor lor, sunt William Strassner şi Hubert 
Cantinaro, cunoscuți mai bine drept Kaiser Bill şi Sonny. Uite 
acolo! Herb Roeper, frizerul lui Jack, stă lângă Buck Evitz, 
poştaşul lui. Cunoaştem atât de mulți şi de toţi trebuie să ne 
despărțim în împrejurări atât de fericite. În primul rând, 
Wendell Green ţopăie ca o găină în apă fiartă (Dumnezeu ştie 
cum a ajuns în zona împrejmuită, el fiind din La Riviere şi nu 
din French Landing, dar uite-l acolo) şi face poze. De două ori 
se loveşte de Elvena Morton, menajera lui Henry. Când o face a 
treia oară, ea îl pocneşte zdravăn peste cap. Wendell nici nu 
pare să observe. În timpul anchetei asupra cazului Pescarului 
a primit în cap bobârnace mult mai tari. lar într-o parte 
vedem pe altcineva pe care s-ar putea sau nu să-l 
recunoaştem. Un domn vârstnic, cu pielea tuciurie, cu 
ochelari fumurii pe nas. Seamănă puţin cu un vechi cântăreț 
de blues. Seamănă puţin şi cu un actor de film pe nume 
Woody Strode. 

Aplauzele bubuie şi bubuie. Oamenii ovaţionează. Pălării 
sunt aruncate în aer şi purtate de briza verii. Salutul lor 
devine un fel de miracol în sine, o afirmare, poate chiar o 
acceptare a copiilor, care se presupune că au fost supuşi unei 
ciudate perversiuni sexuale legate de Internet. (Oare nu toate 
chestiile alea ciudate sunt legate de Internet?) şi sigur că 
aplaudă pentru că s-a sfârşit cosmarul. Baubaul a murit în 
curtea lui din spate, a murit la un pas de un prozaic turnichet 
de aluminiu pentru întins rufe, acum dispărut, iar ei sunt din 
nou în siguranţă. 

O, cum sună uralele în aceste ultime momente ale vieţii lui 
Jack Sawyer pe Pământ! Păsările se înalță speriate de pe 
malul râului şi urcă spre cer cârâind, căutând un loc mai 
liniştit. Pe râu, un cargobot răspunde la urare - sau poate li se 
alătură - sunând iar şi iar din sirenă. Alte vase prind ideea şi 
sporesc tărăboiul. 

Fără să se gândească ce face, Jack ia mâna dreaptă a lui 
Doc în mâna sa stângă şi mâna stângă a lui Dale în dreapta 
sa. Dale ia mâna lui Beezer şi Banda Sawyer ridică brațele 
împreună, cu fața la mulțime. 


Mulţime care, desigur, o ia razna. Dacă n-ar fi ceea ce se va 
întâmpla în scurt timp, aceasta ar fi imaginea deceniului, 
poate chiar a secolului. Ei stau acolo triumfători, simboluri vii 
ale victoriei, cu mâinile unite către cer, mulțimea scandând, 
videocamerele rulând, aparatele Nikon scăpărând, şi acela e 
momentul în care femeia din al treilea rând începe să se mişte. 
Şi pe ea o cunoaştem, dar ne ia o secundă sau două ca s-o 
recunoaştem, pentru că ea n-a avut nici-o legătură cu cazul 
pe care l-am urmărit. Ea doar a... dat târcoale. Două sute de 
locuri din față au fost atribuite prin tragere la sorți cetățenilor 
din French Landing, câştigătorii fiind anunţaţi de Debbi 
Anderson, Pam Steven şi Dit Jesperson. Femeia aceasta a fost 
numărul 199. Când trece pe lângă ei, mai mulți oameni se fac 
mici, deşi în frenezia fericirii care i-a cuprins nici nu sunt 
conştienţi că o fac; această femeie cu şuvițe de păr de culoarea 
paiului lipite de obraji miroase a transpirație şi-a nesomn şi-a 
vodcă. Are cu ea o poşetuță. Poşetuţa e deschisă. Ea duce 
mâna înăuntru. lar noi, care am trăit în a doua jumătate a 
secolului XX şi, grație miracolului reprezentat de televizor, am 
fost martorii a zeci de asasinate şi tentative de asasinat, ştim 
exact după ce duce ea mâna. Vrem să-i avertizăm cumva pe 
cei patru bărbaţi care stau cu mâinile unite spre cer, dar nu 
putem decât să privim. 

Numai negrul cu ochelari de soare vede ce se întâmplă. Se 
întoarce şi începe să umble, conştient că femeia i-a luat-o 
probabil înainte, că probabil el va ajunge prea târziu. 

Nu, gândeşte Speedy Parker. Nu se poate sfârşi aşa, nu se 
poate. 

— Jack, lasă-te jos! strigă el, dar nu-l aude nimeni din 
cauza aplauzelor, a uralelor, a strigătelor frenetice. Mulțimea 
pare să-i blocheze intenționat calea, închizându-i drumul ori 
de câte ori încearcă o altă rută. Pentru un moment, Wendell 
Green, care continuă să ţopăie ca un epileptic în criză, e în 
calea asasinei. Apoi ea îl aruncă în lături cu forța unei 
nebune. Şi de ce nu? Ea este nebună. 

— Oameni buni... 


Dale aproape că şi-a lipit gura de microfon şi difuzoarele 
cocoțate în copacii din apropiere ţiuie puternic. Încă mai ţine 
ridicată mâna dreaptă a lui Jack în mâna sa stângă şi pe-a lui 
Beezer în cea dreaptă. Pe față are un zâmbet slab, năuc. 

— Mulţumesc, oameni buni, apreciem sincer susținerea 
dumneavoastră, dar dacă aţi putea să faceți linişte... 

Acela e momentul în care Jack o vede. 

A trecut mult timp, ani întregi, dar o recunoaşte imediat. 
Aşa şi trebuie; ea l-a scuipat în față într-o zi când ieşea din 
tribunalul Los Angeles. L-a scuipat şi l-a făcut nemernic dus 
cu pluta. A pierdut douăzeci de kilograme de atunci, îşi spune 
Jack. Poate mai mult. Apoi vede că ţine mâna în poşetă şi, 
chiar înainte ca femeia s-o scoată, el ştie ce se întâmplă aici. 

Mai rău e că nu poate face nimic în privința asta. Doc şi 
Dale îi țin mâinile prinse tare. Trage adânc aer în piept şi 
strigă aşa cum a fost învățat să facă în asemenea situații — 
„Armă!” - iar Dale Gilbert-son încuviințează din cap ca pentru 
a spune: Da, lumea ne aclamă. În spatele ei, croindu-şi drum 
prin mulțimea fremătătoare, îl vede pe Speedy Parker, dar, 
dacă Speedy nu are cumva în mânecă un truc magic deosebit 
de bun... 

Nu are. Speedy Parker, cunoscut în Teritorii drept Parkus, 
tocmai se luptă să ajungă pe culoarul din mijloc, când femeia 
din fața platformei scoate arma. E-un pistolaş urât, de calibru 
32, cu mânerul înfăşurat în bandă adezivă neagră, şi Jack are 
exact jumătate de secundă să-şi spună că poate îi va exploda 
în mână. 

— Armă! strigă Jack din nou şi Doc Amberson e cel care-l 
aude şi o vede pe femeia rânjitoare ghemuită chiar în fața lor. 

— O, futu-i, zice Doc. 

— Wanda, nu! strigă Jack. 

Doc i-a dat drumul la mână (Dale încă-i mai ţine dreapta 
ridicată în aerul văratic) şi Jack o întinse spre ea ca un agent 
de trafic. Primul glonț al Wandei Kinderling îi trece drept prin 
palmă, se înclină uşor, începe să trepideze şi-i pătrunde în 
scobitura umărului stâng. 


Wanda îi vorbeşte. E prea mare larma ca Jack s-o audă, dar 
ştie ce-i spune: Poftim, cretin dus cu pluta - Thorny îti 
transmite salutări. 

Goleşte restul de cinci gloanţe în pieptul şi gâtul lui Jack 
Sawyer. 


xi 


Nimeni nu aude pocnetele nesemnificative scoase de 
pistolaşul Wandei, nu peste toate aplauzele şi uralele, dar 
Wendell Green şi-a ridicat aparatul foto şi, când detectivul 
sare în spate, degetul reporterului nostru preferat apasă 
butonul Nikonului din simplu reflex. Aparatul face opt 
instantanee. A treia e Poza cu „p' mare, cea care va ajunge la 
fel de cunoscută ca fotografia puşcaşilor marini înălțând 
steagul pe Iwo Jima şi aceea cu Lee Harvey Oswald 
strângându-se de burtă în garajul secției de poliție din Dallas. 
În fotografia lui Wendell, Jack Sawyer se uită calm în jos spre 
trăgător (care e doar o ceaţă în partea inferioară a cadrului). 
Expresia feței lui ar putea fi una de iertare. Lumina zilei e clar 
vizibilă prin gaura din palma mâinii sale întinse. Picături de 
sânge roşu ca rubinul plutesc încremenite în aer lângă gâtul 
lui rănit. 

Uralele şi aplauzele încetează brusc, parcă amputate. 
Urmează un moment de îngrozitoare şi perplexă tăcere. Jack 
Sawyer, împuşcat de două ori în plămâni şi o dată în inimă, 
dar şi în mână şi în gât, rămâne locului, uitându-se atent la 
gaura de sub degetele răşchirate şi deasupra încheieturii. 
Wanda Kinderling se holbează la el cu dinții înnegriți dezgoliți. 
Speedy Parker se uită la Jack cu o expresie de pură oroare pe 
care ochelarii de soare n-o pot ascunde. La stânga lui, urcat 
pe unul dintre cele patru turnuri de control care înconjoară 
platforma, un cameraman tânăr leşină şi cade la pământ. 

Apoi, pe nepusă masă, instantaneul pe care Wendell l-a 
prins fără să ştie se spulberă şi totul îşi reia mişcarea. 

Wanda Kinderling strigă: Ne vedem în iad, Hollywood - mai 
mulți oameni vor confirma asta - şi-apoi îşi pune pistolul la 


tâmplă. Expresia ei de satisfacție malefică face loc uneia mai 
tipice de neînțelegere năucă atunci când zvâcnetul degetului 
nu produce decât un declic sec. Pistolaşul e gol. 

Un moment mai târziu este aproape complet spulberată - 
gâtul rupt, umărul drept rupt, patru coaste rupte - când Doc 
sare de pe scenă peste ea şi-o lățeşte la pământ. Papucul său 
stâng loveşte capul lui Wendell Green, însă de data aceasta 
Wendell nu se alege decât cu o ureche însângerată. Ei, mai 
devreme sau mai târziu trebuia să-i surâdă şi lui norocul, nu- 
1 aşa? 

Pe podium, Jack Sawyer se uită incredul la Dale, încearcă 
să vorbească şi nu reuşeşte. Se iîmpleticeşte, rămâne în 
picioare încă un moment, apoi se prăbuşeşte. 

Faţa lui Dale a trecut într-o frântură de secundă de la 
încântare la şoc extrem şi spaimă. Apucă microfonul şi strigă: 

— A FOST ÎMPUȘCAT! NE TREBUIE UN DOCTOR! 

Difuzoarele țiuie şi de data asta. Niciun doctor nu se arată. 

Mulţi oameni din mulțime intră în panică şi o rup la fugă. 
Panica se răspândeşte. 

Beezer e în genunchi, îl întoarce pe Jack cu fața în sus. 
Jack îl priveşte, încercând în continuare să vorbească. De la 
colțurile gurii îi curge sânge. 

— O, futu-i, e grav, Dale, e chiar grav, strigă Beezer, după 
care e lățit la pământ. 

Nimeni n-ar crede că bătrânul negru şi costeliv care a sărit 
pe scenă ar putea dobori la pământ o huidumă ca Beezer, însă 
acesta nu e-un om ca oricare altul. După cum ştim cu toții. Îl 
înconjoară o aură subțire, dar perfect vizibilă de lumină albă. 
Beezer o vede. Ochii i se măresc. 

Mulțimea, între timp, fuge spre cele patru zări. Panica le 
cuprinde şi pe doamnele şi domnii de la presă. Nu însă şi pe 
Wendell Green; el rămâne ferm pe poziție ca un erou, făcând 
poze până când Nikonul îi e la fel de gol ca şi pistolul Wandei 
Kinderling. Îl surprinde în cadru pe negru când stă cu Jack 
Sawyer în braţe; îl surprinde pe Dale Gilbertson punând o 
mână pe umărul negrului; îl surprinde pe negru întorcându- 
se şi vorbindu-i lui Dale. Când Wendell îl va întreba mai târziu 


pe şeful poliției din French Landing ce i-a spus bătrânul, Dale 
îi zice că nu-şi aduce aminte - pe deasupra, în tot haosul ăla, 
abia dacă a deslugşit vreun cuvânt. Aiureli, desigur, dar putem 
fi siguri că, dacă Jack Sawyer ar fi auzit răspunsul lui Dale, 
ar fi fost mândru. Când ai îndoieli, spune-le că nu-ţi 
aminteşti. 

Ultima poză a lui Wendell îi înfăţişează pe Dale şi Beezer 
privind cu expresii la fel de împietrite cum bătrânul urcă 
scările rulotei Winnebago cu Jack Sawyer în braţe. Wendell 
habar nu are cum de un aşa boşorog poate căra un om aşa de 
voinic - Sawyer are un metru nouăzeci şi cântăreşte optzeci şi 
şase de kilograme - însă bănuieşte că e aceeaşi treabă ca 
atunci când o mamă în suferință ridică maşina sau camioneta 
sub care e prins copilul ei. Şi nici nu contează. E-o nimica 
toată în comparaţie cu ce urmează. Pentru că atunci când un 
grup de oameni condus de Dale, Beez şi Doc dau buzna în 
rulotă (Wendell e în spatele grupului), nu găsesc altceva decât 
un singur scaun răsturnat şi mai multe pete de sânge lăsate 
de Jack Sawyer în chicineta în care le-a dat membrilor bandei 
sale restrânse ultimele instrucțiuni. Dâra de sânge duce către 
spate, unde se află un pat pliant şi-o toaletă mică. Şi acolo, 
picăturile şi petele pur şi simplu se opresc. 

Jack şi bătrânul care l-a dus în braţe aici înăuntru au 
dispărut. 

Doc şi Beezer se bâlbâie, aproape isterici. Sar de la întrebări 
despre unde s-ar fi putut duce Jack la amintirile chinuite ale 
ultimelor momente petrecute pe podium înainte să înceapă 
împuşcăturile. Nu reuşesc să accepte situația şi Dale are o 
bănuială că va trece destul de mult timp până să reuşească şi 
el s-o accepte. Îşi dă seama acum că Jack a văzut-o pe femeie 
venind, că încerca să-şi elibereze mâna dintr-a lui ca să poată 
reacționa. 

Dale crede că poate e totuşi momentul să renunţe la slujba 
de şerif, să-şi găsească o altă meserie. Nu chiar acum, însă. 
Acum vrea să-i scape pe Beezer şi Doc de Potera Culorilor şi 
vrea să-i calmeze. Are să le spună ceva care s-ar putea să 
ajute la asta. 


Tom Lund şi Bobby Dulac vin lângă el şi toți trei îi 
escortează pe Beezer şi Doc departe de rulotă, unde agentul 
special Redding şi detectivul Black de la poliția statului 
Wisconsin stabilesc deja perimetrul. Odată ajunşi în spatele 
podiumului, Dale se uită la fețele uluite ale celor doi 
motociclişti masivi. 

— Ascultaţi-mă, spune el. 

— Trebuia să păşesc în fața lui, zice Doc. Am văzut-o 
venind, de ce n-am păşit în fața... 

— Taci din gură şi ascultă! 

Doc tace. Tom şi Bobby ascultă şi ei cu ochii căscați. 

— Negrul mi-a spus ceva. 

— Ce? întreabă Beezer. 

— A spus: „Lasă-mă să-l iau eu... s-ar putea să mai aibă o 
şansă.” 

Doc, care a tratat destule răni prin împuşcare la viaţa lui, 
scoate un chicotit incredul. 

— Şi tu l-ai crezut? 

— Nu atunci, nu în întregime, zice Dale. Dar când am intrat 
în rulotă şi rulota era goală... 

— Şi nu e prevăzută cu vreo ieşire secundată, adaugă 
Beezer. Scepticismul lui Doc s-a mai diminuat. 

— Chiar crezi că?... 

— Da, zice Dale Gilbertson şi se şterge la ochi. Trebuie să 
sper. 

Iar voi, băieţi, trebuie să mă ajutați. 

— Bine, spune Beezer. Aşa o să facem. 

Şi credem că aici trebuie să-i părăsim cu adevărat, stând 
acolo sub cerul albastru de vară, aproape de Părintele Apelor, 
stând lângă un podium cu scândurile mânjite de sânge. 
Curând, viața îi va prinde din urmă şi-i va trage înapoi în 
vâltoarea ei, dar pentru câteva momente sunt împreună, uniți 
de speranța față de prietenul nostru comun. 

Haideţi să-i lăsăm aşa, bine? 

Haideţi să-i lăsăm sperând. 


A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ ÎN 
TERITORII... 


A fost odată ca niciodată (cum începeau toate vechile 
poveşti frumoase pe când trăiam cu toţii în pădure şi nimeni 
nu trăia altundeva) un Căpitan al Avangărzilor cu o cicatrice 
mare pe față pe nume Farren, care a condus un băieţel speriat 
pe nume Jack Sawyer prin Pavilionul Reginei. Băiețelul acela 
n-a văzut însă curtea Reginei; nu, a fost dus printr-un labirint 
de coridoare în spatele scenei, în locuri secrete şi rareori 
vizitate unde păianjenii ţeseau pânze în colțurile înalte şi 
curenții calzi de aer miroseau puternic a mâncare. 

În cele din urmă, Farren a pus mâinile la subsuorile 
băiatului şi l-a ridicat. E un panou în fața ta acum, i-a şoptit el 
- vă amintiți? Cred că eraţi acolo. Cred că amândoi eram, deşi 
eram mai tineri pe-atunci, nu-i aşa? Împinge-l către stânga. 

Jack a făcut cum i s-a spus şi s-a trezit că trage cu ochiul 
în camera Reginei, încăperea în care aproape toţi se aşteptau 
ca ea să moară... exact cum Jack se aştepta ca mama lui să 
moară în camera ei din Alhambra Inn and Gardens din New 
Hampshire. Era o cameră albă, luminoasă, plină de infirmiere 
agitate care adoptaseră o stare neastâmpărată pentru că nu 
aveau nici-o idee clară despre cum să-şi ajute pacienta. 
Băiatul s-a uitat prin vizor în această cameră, la o femeie care 
la început a crezut că este mama lui transportată cumva, 
magic, în locul acesta, iar noi ne-am uitat odată cu el, 
niciunul dintre noi bănuind că la mulți ani după, devenit 
bărbat în toată firea, Jack Sawyer va zace în acelaşi pat în 
care a văzut-o pentru întâia oară pe îngemănară mamei lui. 

Parkus, care l-a adus din French Landing în Baroniile 
Interioare, stă acum la panoul prin care Jack, adus de 
Căpitanul Farren, s-a uitat odinioară. Lângă el este Sophie de 
Canna, cunoscută acum în Teritorii deopotrivă ca Tânăra 
Regină şi Sophie cea Bună. Astăzi, în camera de dormit nu 
este nici-o infirmieră; Jack zace tăcut sub un ventilator care 
se roteşte încet. Acolo unde nu e înfăşurat în bandaje, pielea îi 


e palidă. Pleoapele închise sunt spuzite cu o delicată pudră 
purpurie. Mişcarea sus-jos a cearşafului fin de olandă tras 
până sub bărbie abia dacă se observă... dar există. Jack 
respiră. 

Pentru moment, cel puţin, Jack trăieşte. 

Vorbind încet, Sophie spune: 

— Dacă n-ar fi atins Talismanul... 

— Dacă n-ar fi atins Talismanul, dacă nu l-ar fi ţinut în 
braţe, ar fi murit acolo pe podium înainte să mă pot apropia 
de el, spune Parkus. Dar, sigur, dacă n-ar fi fost Talismanul, 
nici nu s-ar fi aflat pe scena aceea. 

— Ce şanse are? 

Femeia se uită la el. Undeva, într-o altă lume, Judy 
Marshall a reînceput deja să-şi reia ritmul normal de viaţă. 
Pentru îngemănară ei, însă, o asemenea viață nu va exista - 
vremurile grele au venit din nou în partea asta de univers - şi 
în ochi îi scânteiază o lumină regală, imperială. 

— Spune-mi adevărul, sir, nu accept o minciună. 

— Şi nici n-am să te mint, doamna mea, îi spune el. Cred 
că, graţie protecţiei reziduale oferite de Talisman, îşi va reveni. 
Veţi sta alături de el într-o dimineață sau seară şi ochii i se 
vor deschide. Nu astăzi şi probabil că nici săptămâna asta, dar 
curând. 

— Şi cu întoarcerea în lumea lui? Lumea prietenilor lui? 

Parkus a adus-o în locul acesta pentru că spiritul băiatului 
care a fost Jack încă mai dăinuie, fantomatic şi cu dulceața 
copilăriei. Aici a fost înainte ca drumul încercărilor să i se 
deschidă în față şi, în unele feluri, să-l întărească. A fost aici 
când inocența-i era încă neatinsă. 

Ce l-a surprins la Jack ca om matur - şi l-a emoţionat într- 
un fel în care Parkus nu s-a aşteptat niciodată să mai fie 
emoționat - este cât de mult din acea inocență a rămas încă în 
bărbatul care s-a născut din băiat. 

Şi aceasta, desigur, se datorează Talismanului. 

— Parkus? Rătăceşti cu mintea. 

— Nu departe, doamna mea, nu departe. Întrebi dacă se va 
putea întoarce în lumea lui după ce-a fost rănit mortal de trei, 


poate chiar de patru ori - după ce i-a fost străpunsă inima, de 
fapt. L-am adus aici pentru că toată magia care l-a atins şi i-a 
schimbat viața e mai puternică aici; la bine şi la rău, 
Teritoriile au fost un izvor al vieţii pentru Jack Sawyer încă 
din copilărie. Şi a funcționat. Încă trăieşte. Dar când se va 
trezi va fi altfel. Va fi ca... 

Parkus pregetă, căzând pe gânduri. Sophie aşteaptă tăcută 
lângă el. De departe, din bucătărie, se aude urletul unui 
bucătărese care se răsteşte la un ucenic. 

— Sunt animale care trăiesc în mare şi respiră prin branhii, 
zice Parkus într-un târziu. Şi, de-a lungul timpului, unele 
dintre el îşi dezvoltă plămâni. Astfel de creaturi pot trăi 
deopotrivă sub apă şi pe uscat. Aşa-i? 

— Aşa am învăţat în copilărie, aprobă Sophie cu răbdare. 

— Dar unele dintre aceste creaturi îşi pierd branhiile şi nu 
mai pot trăi decât pe uscat. Acum, Jack Sawyer cred că e 
genul ăsta de creatură. Tu sau cu putem sări în apă şi să 
înotăm la adâncime puțin timp, iar el s-ar putea întoarce să-şi 
viziteze lumea pentru perioade scurte... cu timpul, desigur. 
Dar dacă tu sau eu ar fi să încercăm să trăim sub apă... 

— Ne-am îneca. 

— Întocmai. lar dacă Jack ar încerca să trăiască din nou în 
lumea lui, să se întoarcă la căsuţa lui din valea Norway, de 
pildă, rănile i-ar reapărea în câteva zile sau săptămâni. Poate 
sub altă formă - pe certificatul lui de deces ar putea figura un 
infarct, de pildă - însă, chiar şi aşa, tot glonțul Wandei 
Kinderling ar fi cauza morții sale. Glonțul Wandei Kinderling 
care i-a străpuns inima. 

Parkus îşi dezgoleşte dinții. 

— Odioasă femeie! Cred că abbalah nu ştia de ea cum nu 
ştiam nici eu, dar uite ce pagube a produs! 

Sophie ignoră asta. Ea se uită la bărbatul tăcut, care 
doarme în camera alăturată. 

— Condamnat să trăiască într-un tărâm plăcut ca ăsta... 

Se întoarce spre el. 

— Este un tărâm plăcut, nu-i aşa, sir? E tot un tărâm 
plăcut, în ciuda tuturor lucrurilor? 


Parkus zâmbeşte şi se închină. În jurul gâtului, un dinte de 
rechin atârnă la capătul unui colier fin de aur. 

— Întocmai. 

Ea încuviințează rapid. 

— Aşadar, să trăiască aici s-ar putea să nu fie atât de 
îngrozitor. 

El nu spune nimic. După un moment sau două, viociciunea 
ei conştientă dispare şi umerii îi cad. 

— Nu mi-ar plăcea deloc, zice ea pe-o voce firavă. Să fiu 
alungată din propria lume şi să-mi fie permise doar scurte 
vizite sporadice... eliberări condiționate... să trebuiască să plec 
la prima tuse sau primul junghi în piept... nu mi-ar plăcea 
deloc. 

Parkus ridică din umeri. 

— Va trebui să accepte lucrurile aşa cum sunt. Că-i place 
sau nu, branhiile i-au dispărut. Acum ce-o creatură a 
Teritoriilor. Şi Dumnezeu Dulgherul ştie că este de lucru 
pentru el aici. Povestea Turnului se apropie de punctul 
culminant. Cred că Jack Sawyer ar putea avea un rol de jucat 
în ea, deşi nu pot spune sigur care. În orice caz, când se va 
vindeca, va vrea să lucreze. E-un ţopilist şi pentru ei e 
întotdeauna de lucru. 

Sophie se uită prin despicătura din perete şi minunatu-i 
chip exprimă suferinţă. 

— Trebuie să-l ajuţi, draga mea, spune Parkus. 

— Îl iubesc, spune ea, vorbind foarte încet. 

— Şi el te iubeşte pe tine. Dar ceea ce urmează va fi greu. 

— De ce trebuie să fie aşa, Parkus? De ce viața trebuie 
întotdeauna să ceară atât de mult şi să ofere atât de puţin? 

El o ia în braţe şi ea nu se opune, lipindu-şi fața de pieptul 
lui. 

În întunericul de dincolo de camera în care Jack Sawyer 
doarme, Parkus răspunde la întrebarea ei cu un singur 
cuvânt: 

Ka. 


Epilog 


Ea stă lângă patul lui în prima noapte a Lunii Pământului 
Plin, la zece zile după discuţia ei cu Parkus în pasajul secret. 
În fața pavilionului, aude copiii cum cântă E ziua porumbului 
verde. În poală are o broderie mică. Este vară, încă este vară, 
şi în aer pluteşte dulce misterul verii. 

lar în camera învolburată în care îngemănară mamei lui a 
zăcut cândva, Jack Sawyer deschide ochii. 

Sophie pune broderia deoparte, se apleacă în față şi duce 
buzele sale moi lângă ghiocul urechii lui. 

— Bine-ai revenit, spune ea. Sufletul meu, viața mea, 
iubirea mea: bine-ai revenit. 


WD.  Aluzie la numele cântărețului amintit, Johnny Paycheck, unde pay-check 
inseamnă „cec de salariu" (n. tr.). 

12) „peşte", de unde şi porecla Pescarul (n. tr.). 

(3) Wigger, derivat de la Wiggins, înseamnă în argou un alb care imită 
comportamentul, vorbirea şi moda asociate de obicei cu afro-americanii din 
centrele urbane, în general membrii mişcării hip-hop (n. tr.). 

ii Dirtysperm se traduce prin „spermă murdară”, iar Jane Wyatt's Clit prin 
„Clitorisul lui Jane Wyatt" (n. tr.). 

(5. James Warren Jim" Jones (1931-1978) - fondatorul grupării Templul 
Poporului, care a devenit sinonim cu sinuciderea în grup după 18 noiembrie 
1978, când toţi membrii grupării (913) s-au sinucis prin otrăvire cu cianură 
după ce Jones le-a ordonat să-l ucidă pe Leo Ryan, membru al Congresului SUA 
(n. tr.). 

'S. Maro, negru şi roşu (n. tr.). 

ID, Spinosul (n. tr.). 

18. Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, celebrele personaje ale lui Mark TVain, 
căror aventuri se desfăşurau tot pe malul fluviului Mississippi 

(8; Lup (n.tr.). 

410), Începutul piesei When the red, red robin comes bob, bob, bobbin' along, 
compusă Harry Woods în 1926 şi cântată de-a lungul timpului de mai mulți 
cântăreți celebri, printre care şi Louis Armstrong, Bing Crosby şi Clarence 
Williams (n. tr.). 

WI Formaţiile „big-band" erau alcătuite în special din numeroşi dansatori sau 
cântăreți de jazz care se bazau mult pe improvizație (n. tr.). 

112). în dialectul Yavapai, vorbit în Arizona de către vechii indieni, „cel cu p» albă" 
(n. tr.). 

113. Homosexual (n. tr.) 

Ei Coşmarul doamnei Magowan" (n. tr.). 

(15) „Visul doamnei Magowan' (n. tr.). 

16. re flown around the world on a plane, 1 settled revolutions in Spain - versuri 
din piesa I Cant Get Started (n. tr.). 

“17: De Charles Dickens (n. tr.). 

418) Beam, în original, care înseamnă deopotrivă „grindă /bârnă, şi „rază, (de 
soare, lumină etc.) - element central în seria Dark Tower (n. tr.). 

(19; porecla mai multor crainici din cadrul programului radio de propagandă în 
limba engleză intitulat Germany Calling, transmis de Germania nazistă în 
timpul celui Doilea Război Mondial (n. tr.). 

120; porecla lui David Berkowitz, criminal în serie american care a ucis şase 
oameni şi a rănit mulți alții în New York între anii 1976 şi 1977 (n. tr.). 

(21 Edward R. Murrow (1908-1965) - jurnalist american care a ajuns celebru cu 
o sene de emisiuni radiofonice de ştiri în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial. 

422) Corbul, de Edgar Allan Poe, traducere de Emil Gulian, în Scrieri alese, 
Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, p. 605 (n. tr.). 

123; Corbul, de Edgar Allan Poe, traducere de Emil Gulian, idem (n. tr.). 


124 Boala Lyme este o boală infecțioasă produsă de o bacterie transmisă omului 
ui special prin muşcătura de căpuşă (n. tr.). 

(25) Personajul principal al unei serii de romane polițiste scrise de romancierul 
american John Sandford (n. tr.). 

126) Personajul care dă titlul serialului de televiziune MisteRogers' Neighborhood, 
difuzat între anii 1968 şi 2001 (n. tr.). 

(27), Şeriful Mart Dillon - personaj fictiv, protagonistul serialului radiofonic şi, 
deopotrivă, televizat Gunsmoke (n. tr.). 

(28 Joc de origine indiană, care se joacă pe o tablă cu pioni roşii, galbeni, 
albaştri şi verzi (n. tr.). 

129: Numele ofițerului este Black, iar în original Casa întunericului este Black 
House (n.tr.). 

180 în limba engleză, „albină" se spune bee, care se pronunţă ca litera „b' (n. 
ti); 

Eat Timothy Leary (1920-1996) - scriitor american, psiholog şi adept al folosirii 
drogurilor cu efect psihedelic (n. tr.). 

132. Howard Stern (1954), personalitate radio şi TV americană, mogul media, 
umorist, actor şi scriitor, autoproclamat „Rege al întregii mass-media" (n. tr.). 

133 Roman al scriitoarei americane Carson McCullers (1917-1967) (n. tr.). 

13%. E vorba de poemul Under Which Lyre, scris de W.H. Auden în 1946 (n. tr.). 

135 £ vorba de filmul Little Caesar, din 1931, în care rolul gangsterului Caesar 
Enrico »Rko” Bandello e jucat de Edward G. Robinson. „Maică a Domnului, ăsta 
să fie sfârşitul lui Rico?" este celebra replică pe care personajul, amintindu-şi 
clipele de glorie, o rosteşte pe patul de moarte (n. tr.). 

138; visul ăla afurisit (n. tr.). 

137. Pistol care transmite electroşocuri; după numele firmei producătoare (n. tr.). 

(38) Specie de copaci tropicali, indieni, caracterizați prin numeroasele lor 
rădăcini aeriene care coboară dinspre ramuri şi formează alte trunchiuri (n. 
11.) 

139 Ruben Garret L. Goldberg (1883-1970) - caricaturist american care şi-a 
câştigat renumele grație aşa-numitelor „maşinării Rube Goldberg”, aparate 
complexe care îndeplinesc sarcini simple în feluri indirecte şi alambicate. În 
1948 a primit Premiul Pulitzer pentru caricaturile sale politice (n. tr.). 

I%0;  Acronim pentru Veterans of Foreign Wars (aprox. Veteranii Războaielor 
Externe) (n. tr.). 

“41 Una dintre aceste poveşti poate fi citită în nuvela Low Men în Yellow Coats, 
din volumul Hearts in Atlantis publicat de King în 1999 (n. tr.). 

142. William F. Buckler Jr. (n. 1925) - scriitor american şi comentator de factură 
conservatoare (n. tr.).