Stephen King — Apocalipsul vol.2

STE 
PHE 
N 


POALIRSA 


La Hotare 
5 iulie - 6 septembrie, 1990 


Venim pe nava numită Mayflower 

Venim pe nava ce a fost pe Lună 

Venim în ora de cumpănă a evului 

Și cântăm un cântec american 

Dar e bine, e foarte bine 

Nu poți să fii mereu binecuvântat... 
Paul Simon 


Căutăm peste tot un drive-in 
Căutăm un loc de parcare 
Unde hamburgerii sfârâie pe grătare zi şi noapte 
Da! Tonomatul vibrează în ritmul discurilor în U.S.A. 
Sunt fericit că trăiesc în U.S.A. 
Orice-ţi doreşti găseşti chiar aici, în U.S.A. 

Chuck Berry 


CARTEA A DOUA 


CAPITOLUL 43 


CHIAR în mijlocul lui Main Street din May, Oklahoma, 
zăcea un mort. _ 

Nick nu era surprins. Întâlnise o mulţime de cadavre de 
când plecase din Shoyo şi presupunea că nu văzuse nici 


măcar o miime dintre toţi morţii prin apropierea cărora 
trecuse. Erau anumite locuri în care mirosul bogat al morţii 
era suficient să te aducă în pragul leşinului. Un mort în plus 
sau în minus nu mai însemna mare lucru. 

Dar când mortul se ridică, în el se dezlănţui o asemenea 
explozie de teamă, încât pierdu controlul asupra bicicletei. 
Omul şovăi, se poticni, apoi se prăbuşi, aruncându-l cu putere 
pe Nick pe pavajul lui Oklahoma Route 3. Se juli la mâini şi-şi 
zgârie fruntea. 

— Doamne sfinte, mister, dar ştiu c-ai căzut, i se adresă 
presupusul cadavru, apropiindu-se de Nick cu mers împleticit. 
Nu, pe bune! Dumnezeule! 

Nick nu auzi nimic din toate acestea. Se uita fix într-un 
punct de pe asfalt dintre mâinile lui, unde se scurgeau 
picături de sânge din tăietura de pe frunte, întrebându-se cât 
de rău se rănise. Când simţi atingerea pe umăr, îşi aduse 
aminte de cadavru şi încercă să se refugieze, târându-se; 
ochiul cel teafăr, neacoperit cu petic, îi sticlea de groază. 

— Nu e cazul să te necăjeşti chiar aşa, îl sfătui cadavrul, 
iar atunci Nick constată că nu era câtuşi de puţin vorba de un 
cadavru, ci de un tânăr care-i adresa priviri fericite. Ţinea în 
mână o sticlă de whisky aproape plină; asta îl ajută pe Nick să 
înţeleagă. Nu era un strigoi, ci un om care se îmbătase şi 
adormise în mijlocul drumului. 

Nick îi făcu un semn prietenos şi descrise un cerc cu 
degetul mare şi arătătorul. În acel moment, o picătură de 
sânge cald i se scurse în ochiul asupra căruia îşi revărsase 
furia Ray Booth, provocându-i durere. lşi ridică peticul şi se 
şterse. Astăzi părea să vadă ceva mai bine pe partea aceasta, 
dar când îşi închise ochiul bun, nu mai distinse din lumea 
înconjurătoare decât un amestec de culori. Puse peticul la loc 
şi apoi merse încet şi se aşeză pe marginea trotuarului, lângă 
un Plymouth cu număr de Kansas, care se lăsa încet pe 
cauciucuri. Reuşi să vadă crestătura din frunte reflectată în 
bara de protecţie a maşinii. Arăta urât, însă nu părea prea 
adâncă. Avea să se ducă la farmacia din localitate, se va 
dezinfecta şi va lipi un plasture deasupra rănii. După părerea 


lui, mai avea suficientă penicilină în organism ca să lupte 
împotriva oricărei infecţii, dar păţania cu rana de glonţ de pe 
picior îl făcuse extrem de precaut. Işi extrase pietricelele din 
palmă, tresărind de durere. 

Bărbatul cu sticla de whisky asistase impasibil la toate 
acestea. Dacă Nick şi-ar fi ridicat privirea spre el, ar fi 
constatat imediat comportamentul lui ciudat. Atunci când 
Nick se întorsese ca să-şi examineze rana în bara maşinii, 
interesul dispăruse total de pe figura fără nici un rid a 
bărbatului, care rămăsese senină. Purta o salopetă 
decolorată, dar curată, şi pantofi grei, de lucru. Era înalt cam 
de un metru şaptezeci şi cinci şi avea părul atât de blond, 
încât părea aproape alb. Ochii-i erau de un albastru intens şi 
gol, trădând, împreună cu părul, originea lui suedeză sau 
norvegiană. Nick urma să descopere mai târziu că avea în jur 
de patruzeci şi cinci de ani, pentru că reuşea să-şi aducă 
aminte de sfârşitul războiului din Coreea şi cum se întorsese 
tatăl său îmbrăcat în uniformă, o lună mai târziu. Nu exista 
nici cea mai mică şansă ca el să fi inventat povestea asta. 
Imaginaţia nu era punctul forte al lui Tom Cullen. 

Rămăsese nemişcat, cu privirea albă, ca un robot scos din 
priză. Apoi, treptat, figura i se animă din nou. Ochii înroşiţi de 
whisky începură să arunce licăriri. Zâmbi. Îşi adusese din nou 
aminte cum trebuia să se comporte într-o asemenea situaţie. 

— Doamne Dumnezeule, mister, dar ştiu c-ai căzut. Nu, pe 
bune! Doamne! 

Cercetă sângele adunat pe fruntea lui Nick. Nick avea un 
carnet şi un pix în buzunarul de la cămaşă, care rămăseseră 
la locul lor chiar şi după cădere. Scrise: "Pur şi simplu m-ai 
speriat. Am crezut că eşti mort, până în clipa în care te-ai 
ridicat de jos. Nu am păţit nimic. Există vreo farmacie în 
oraş?" 

Îi întinse notesul omului în salopetă. Acesta îl luă, se uită 
la cele scrise şi i-l întinse înapoi. Zâmbind, îi spuse: 

— Eu sunt Tom Cullen. Dar nu ştiu să citesc. N-am ajuns 
decât în clasa a treia, dar împlinisem deja şaisprezece ani şi 
taică-meu nu m-a mai dat la şcoală. A zis că sunt prea mare. 


Arierat, îi trecu lui Nick prin minte. Eu nu pot vorbi, iar el 
nu ştie să citească. Pentru o clipă, rămase perplex. 

— Doamne Dumnezeule, mister, dar ştiu c-ai căzut! 
exclamă Tom Cullen; într-un fel, acest mesaj era cu adevărat 
o premieră pentru ambii. Doamne, pe bune! 

Nick clătină din cap. Puse carnetul şi pixul la locul lor. Îşi 
duse o mână la gură şi clătină din cap. Işi puse palmele la 
urechi şi clătină din cap. Işi lipi mâna stângă de gât şi clătină 
încă o dată din cap. Cullen rânji, nedumerit: 

— Te doare un dinte? Am păţit şi eu odată. Vai, ce m-a 
mai durut. Pe bune! Doamne! 

Nick îşi execută încă o dată numărul de pantomimă. 
Cullen bănui că este vorba de o durere de urechi, de această 
dată. Nick îşi ridică braţele în sus şi se duse la bicicletă. 
Vopseaua sărise în câteva locuri, altfel părea întreagă. Se sui 
pe ea şi porni pe stradă. Da, reacţia era cea la care se 
aştepta. Cullen fugea alături de el, zâmbindu-i fericit. Ochii lui 
nu se dezlipeau de Nick. Nu mai văzuse pe nimeni, de 
aproape o săptămână. 

— De ce nu vrei să vorbeşti? întrebă el, dar Nick nu se în- 
toarse spre el şi nu dădu vreun semn că ar fi auzit. Tom îl 
trase de mânecă şi repetă întrebarea. 

Bărbatul de pe bicicletă îşi duse mâna la gură şi clătină 
din cap. Tom se posomori. Acum bărbatul îşi sprijinise 
bicicleta de suport şi se uita la fațadele magazinelor. Păru să 
găsească ceea ce căuta, pentru că urcă pe trotuar şi se 
îndreptă spre magazinul domnului Norton. Dacă ar fi vrut să 
intre înăuntru ar fi fost zadarnic, pentru că uşa era încuiată. 
Domnul Norton părăsise oraşul. Din câte văzuse el, toată 
lumea încuiase şi părăsise oraşul, cu excepţia maică-sii şi a 
prietenei ei, doamna Blakely, care muriseră, amândouă. 

Bărbatul-care-nu-vorbeşte încerca acum uşa. Tom ar fi 
putut să-i spună că nu are nici un rost, chiar dacă pe uşă 
rămăsese arborat anunţul DESCHIS. Anunţul DESCHIS era 
mincinos. Spre supărarea lui Tom, pentru că ar fi poftit o 
îngheţată cu sifon. Care i se părea cu mult mai gustoasă 
decât whiskyul, care la început îi plăcuse, apoi îi dăduse o 


senzaţie de somn şi în cele din urmă o teribilă durere de cap. 
Se culcase, cu gândul să scape de durerea de cap, dar 
avusese o mulţime de vise nebuneşti cu un om într-un costum 
negru, ca acela pe care-l purta mereu reverendul 
Deiffenbaker. Omul în costum negru îl fugărea în visele 
acelea. Tom avea impresia că era un om foarte rău. Singurul 
motiv pentru care Tom se pusese să bea era acela că nu avea 
voie, tăticul lui îi interzisese, şi maică-sa la fel, dar acum 
dispăruseră cu toţii, aşa că ce-l mai împiedica? Făcea ce avea 
chef. 

Dar ce l-a apucat pe bărbatul-care-nu-vorbeşte? Luase 
coşul pentru gunoaie de pe trotuar şi avea de gând să... ce? 
să spargă vitrina domnului Norton? ZBANG! Să mă bată 
Dumnezeu şi să fiu afurisit dacă n-a făcut tocmai aşa! lar 
acum îşi strecura mâna şi descuia uşa... 

— Hei, mister, cum poţi să faci una ca asta? ţipă Tom, cu 
vocea gâtuită de indignare şi emoție. Asta-i ilegal! Drogurile 
şi asta sunt ilegale. Nu ştii că... 

Dar omul intrase deja înăuntru şi nu-şi întorcea nici măcar 
capul. 

— Ce-i cu tine, eşti surd? strigă Tom cu indignare. 
Doamne! Nu cumva eşti... 

Se stinse. Animaţia şi interesul dispărură de pe figura lui. 
Devenise din nou un robot scos din priză. Locuitorii din May 
se obişnuiseră ca Tom Oligofrenul să treacă prin asemenea 
stări. De exemplu, străbătea străzile, privind vitrinele cu 
expresia aceea etern fericită pe faţa lui scandinavă uşor 
rotunjită, şi pe neaşteptate înţepenea şi se stingea. Atunci se 
găsea careva să strige: /ar l-a apucat pe Tom! şi toată lumea 
râdea. Dacă se întâmpla ca tatăl lui Tom să fie alături, se 
încrunta şi-i făcea semn cu cotul, sau poate chiar îl lovea pe 
umăr sau pe spate până ce-şi revenea. Dar tatăl lui Tom se 
afla din ce în ce mai rar prin preajma lui începând din prima 
jumătate a lui 1988, pentru că prefera compania unei 
chelneriţe cu părul roşu de la Boomer's Bar & Grille. Numele 
ei era DeeDee Packalotte (pe seama numelui ei se făceau 
cele mai deocheate bancuri), iar cam acum un an ea şi Don 


Cullen îşi luaseră tălpăşiţa. Nu mai fuseseră văzuţi decât o 
singură dată, nu foarte departe, într-un motel păduchios din 
Slapout, Oklahoma, iar de atunci dispăruseră. 

Majoritatea celor din jur considerau aceste momente de 
detaşare ale lui Tom doar nişte semne suplimentare ale 
retardării lui, deşi era vorba, de fapt, de perioade în care 
gândirea lui se desfăşura aproape normal. Procesele de 
gândire se bazează (din câte spun psihologii) pe deducție şi 
pe inducţie, iar persoanele arierate sunt incapabile să facă 
aceste salturi deductive şi inductive. Există nişte fire, nişte 
circuite întrerupte, nişte comutatoare deteriorate. Aderarea 
lui Tom Cullen nu era foarte gravă, el fiind în stare să facă 
conexiuni simple. Şi, din când în când — în timpul perioadelor 
lui de detaşare —, era capabil să stabilească câte o conexiune 
inductivă sau deductivă mai complicată. El simţea că poate 
stabili o asemenea conexiune aşa cum o persoană normală 
simte uneori că un nume îi "stă pe vârful limbii". Când i se 
întâmpla asta, Tom renunţa la lumea reală, care nu 
reprezenta decât un flux de informaţii senzoriale fragmentate, 
retrăgându-se în propriu-i cuget. Aici se comporta ca un om 
lăsat într-o încăpere întunecoasă şi necunoscută lui, care ţine 
în mână ştecherul unei lămpi şi se târăşte pe podele, lovindu- 
se de obiecte şi pipăind cu mâna liberă după priză. lar dacă o 
găsea — ceea ce nu se întâmpla întotdeauna — se făcea 
lumină şi vedea camera (sau ideea) cu limpezime. Tom era o 
fiinţă senzorială. O listă a lucrurilor sale favorite ar fi cuprins 
şi gustul unui sifon cu îngheţată de la domnul Norton, 
priveliştea unei fete frumoase, îmbrăcate în rochie scurtă, 
aşteptând la colţ ca să treacă strada, parfumul liliacului, 
senzaţia mătăsii. Dar mai mult decât toate aceste lucruri 
iubea intangibilul, iubea clipa aceea în care se stabilea 
conexiunea, se repara comutatorul (chiar şi pentru moment) 
şi se aprindea lumina în spaţiul cel întunecos. Nu se întâmpla 
întotdeauna; de multe ori, conexiunea refuza să apară. Nu şi 
de această dată. 

Ce-i cu tine, eşti surd? spusese el. 

Omul nu se comportase ca şi cum ar fi auzit ce-i spunea 


Tom, decât atunci când se uitase drept la el. Şi nu-i adresase 
nici un singur cuvânt, nici măcar de salut. Uneori oamenii nu-i 
răspundeau atunci când le punea întrebări, pentru că un 
anume lucru din fizionomia lui Tom îi avertiza că nu stătea 
prea bine cu mansarda. Dar când se petrecea asta, persoana 
care refuza să-i răspundă părea nebună, tristă sau se 
îmbujora la faţă. lar omul ăsta nu reacţionase astfel — ci-i 
făcuse lui Tom semnul acela cu degetul mare şi arătătorul, 
ceea ce Tom ştia că înseamnă Okey Dokey... şi cu toate 
astea, nu vorbea. 

Mâinile duse la urechi şi clătinatul din cap. 

Mâinile duse la gură şi clătinatul din cap. 

Mâinile duse la gât şi din nou acelaşi gest. 

Camera se lumină: conexiunea se stabilise. 

— Doamne! spuse Tom, înviorându-se. 

Ochii lui injectaţi de băutură sclipiră. Se năpusti în 
Norton's Drugstore, uitând că este ilegal. Bărbatul-care-nu- 
vorbeşte pulveriza ceva care mirosea a dezinfectant pe vată, 
iar apoi se ştergea cu tamponul la frunte. 

— Hei, mister! strigă Tom, în plină alergare. Bărbatul-care- 
nu-vorbeşte nu se întoarse. Tom rămase pentru moment 
uimit, apoi îşi aduse aminte. Îl bătu pe Nick pe umăr, iar 
acesta se întoarse. Eşti surdomut, corect? Nu auzi! Nu 
vorbeşti! Corect? 

Nick îi confirmă prin gest. Reacţia lui Tom îl uimi peste 
poate. Acesta sări în sus şi bătu din palme. 

— M-am gândit eu! Ura pentru mine! Mi-am dat seama 
singur! Ura pentru Tom Cullen! 

Nick începu să zâmbească. Nu-şi amintea ca infirmitatea 
lui să mai fi adus cuiva atâta bucurie. 


În faţa clădirii reşedinţei ținutului exista o piaţetă, în 
mijlocul căreia se înălța statuia unui soldat din infanteria 
marină înarmat şi echipat în uniforma din cel de-al doilea 
război mondial. Placa de dedesubt informa că acest 
monument era închinat amintirii băieţilor din Harper County 


care făcuseră SACRIFICIUL SUPREM PENTRU ŢINUTUL LOR. 
Nick Andros se aşezase în umbra monumentului, mâncând 
şuncă şi pui cu cartofi prăjiţi. Avea un bandaj în formă de x pe 
frunte, deasupra ochiului stâng. Citea spusele lui Tom pe 
buze (ceea ce nu era foarte simplu, pentru că Tom continua 
să mestece în timp ce vorbea), gândindu-se că se cam 
săturase de mâncat alimente conservate. Ceea ce şi-ar fi dorit 
era o friptură barosană, cu toate cele cuvenite. 

Tom nu mai contenise să vorbească de când se aşezaseră. 
Făcea foarte multe repetiţii şi-şi presăra discursul cu 
nenumărate exclamaţii de Dumnezeule! şi Pe bune! în chip de 
ingrediente. Pe Nick nu-l deranja. Nu-şi dăduse seama cât de 
mult îi lipsiseră ceilalţi oameni până ce-l întâlnise pe Tom, sau 
cât de mult se temuse — în secret — că era ultima fiinţă 
omenească rămasă pe faţa pământului. La un moment dat, îi 
trecuse prin minte că boala ucisese poate întreaga populaţie, 
cu excepţia surdomuţilor. Acum avea ocazia să facă speculaţii 
că nu-i lăsase în viaţă decât pe surdomuţi şi pe cei arieraţi 
mintal. Gândul acesta, care părea amuzant în lumina soarelui 
de vară, la ora 2 noaptea, nu avea să-i mai pară deloc vesel; 
avea să-l obsedeze. 

Se întrebă unde-şi închipuia Tom că plecaseră toţi 
oamenii. Urmărise deja relatarea despre tatăl lui Tom, care 
fugise acum câţiva ani cu o chelneriţă, şi despre munca lui ca 
ajutor la ferma Norbutt, şi cum domnul Norbutt hotărâse cu 
doi ani în urmă că Tom se "descurca destul de bine" ca să-i 
poată încredința un topor, şi despre "hăndarălăii" care-l 
atacaseră pe Tom într-o noapte, şi cum Tom se luptase cu ei 
până ce-i lăsase aproape morţi, "iar pe unu' dintre ei l-am 
băgat în spital cu fractură, îţi dai seama, omule, fractură, asta 
a făcut Tom Cullen", şi mai aflase cum o găsise Tom pe 
maică-sa acasă la doamna Blakely, zăcând moarte amândouă 
în salon şi cum le lăsase acolo şi plecase. Isus nu vine să-i ia 
pe oameni la Cer dacă stă cineva şi se uită, îi explicase Tom 
(Nick reflectă că Isus, aşa cum îl vedea Tom, era un fel de 
Moş Crăciun invers, care venea şi-i lua pe cei morţi prin coşul 
căminului, în loc să le aducă daruri pe aceeaşi cale). In 


schimb nu spusese nimic despre pustietatea totală din May 
sau despre şoseaua care străbătea localitatea şi pe care nu 
exista nici o mişcare. 

Îl atinse uşor pe Tom cu mâna pe piept, curmând şuvoiul 
de cuvinte. 

— Ce? întrebă Tom. 

Nick îşi roti braţele larg, cuprinzând tot cercul clădirilor din 
centru. Îşi compuse apoi o figură nedumerită, încreţindu-şi 
sprâncenele, înălţându-şi capul, scărpinându-se la ceafă. Apoi 
sugeră mersul, făcând mişcări cu degetele în iarbă, şi sfârşi 
prin a-i adresa o privire interogativă lui Tom. 

Reacţia îl alarmă. judecând după animația de pe figura lui, 
Tom ar fi putut să fie mort. Ochii, care până acum un moment 
îi sclipiseră de entuziasm, de-abia aşteptând să-i spună tot ce 
avea de spus, se transformaseră în nişte bile de un albastru- 
tulbure. Gura i se deschisese, dezvăluindu-i lui Nick 
firimiturile umede de cartofi de pe limbă. Mâinile îi zăceau 
moale în poală. g 

Îngrijorat, Nick se pregăti să vadă ce este cu el. Înainte de 
a-l atinge, trupul lui Tom se scutură. Pleoapele îi fluturară, iar 
vioiciunea îi reveni în ochi, ca apa ce umple o căldare. Incepu 
să zâmbească. Nici dacă deasupra capului său ar fi apărut un 
balon conţinând cuvântul EVRIKA, ca în benzile desenate, nu 
ar fi fost mai limpede ce se petrecuse. 

— Vrei să afli unde s-au dus toţi oamenii? exclamă Tom. 

Nick îi confirmă energic din cap. 

— Păi, cred că s-au dus la Kansas City, îi zise Tom. 
Dumnezeule, chiar aşa trebuie să fi fost. Toată lumea nu 
vorbea niciodată decât ce mic e oraşul ăsta. Nu se-ntâmplă 
nimic. Nu-i distracţie. Până şi terenul pentru patinaj pe rotile a 
dat faliment. Acu' nu mai există decât un drive-in, unde nu 
rulează decât filmele alea de două parale. Mama mea zicea 
că oamenii pleacă de aici, dar în locul lor nu vine nimeni. 
Exact ca taică-meu, el a fugit cu o chelneriţă de la Boomer's 
Cafe, numele ei era, dacă poţi să-ţi închipui, DeeDee 
Packalotte. Aşa că, după mine, toată lumea s-a plictisit şi s-a 
cărat în acelaşi timp. La Kansas City trebuie să se fi dus, 


Doamne, nu ţi se pare corect? Într-acolo trebuie c-au pornit. 
În afară de doamna Blakely şi de maică-mea. Isus le va înălța 
la Cer şi le va legăna în veşnicele armonii divine. 

Tom îşi reîncepuse monologul. 

S-au dus la Kansas City, gândi Nick. Păi din câte ştiu eu, s- 
ar putea să fie purul adevăr. Toţi cei rămaşi pe biata noastră 
planetă tristă, aleşi de Mâna Domnului, fie sunt legănaţi în 
veşnicele armonii divine ale Aceluiaşi, fie s-au mutat la 
Kansas City. 

Se lăsă pe spate şi pleoapele începură să se închidă, prin 
urmare discursul lui Tom începu să se fragmenteze, transfor- 
mându-se în echivalentul vizual al unui poem modern, fără 
litere mari, asemănător unei scrieri de-a lui e.e. cummings: 


mama zicea 

n-are nici o 

dar eu le-am zis lor le-am zis că mai bine să 
nu-i de joacă 


Avusese vise rele noaptea trecută, pe care şi-o petrecuse 
într-o şură, dar acum, cu burta plină, nu-şi dorea decât să... 


Doamne 
asta înseamnă chiar 
sigur că vreau 


Nick adormi. 


Când se trezi, se întrebă buimăcit, aşa cum păţeşti dacă 
dormi prea mult în miezul zilei, de ce transpirase în aşa hal. 
Se ridică şi înţelese. Era 4.45 după-amiaza; dormise mai bine 
de două ore şi jumătate, iar soarele ieşise de după 
monument. Dar asta nu era totul. Făcând exces de zel, Tom 
Cullen îl acoperise, ca să nu răcească. Cu două pături şi o 
plapumă. 

Le aruncă deoparte, se ridică şi se întinse. Tom nu se 


vedea nicăieri. Nick porni încet către intrarea principală a 
pieţei, întrebându-se dacă era cazul şi ce anume hotărâre să 
ia în ceea ce-l privea pe Tom... şi pe el însuşi. Arieratul se 
hrănise de la magazinul A&P, din partea opusă a pieţei. Nu-şi 
făcuse nici o problemă să intre şi să aleagă ce-şi dorea să 
mănânce, după etichetele de pe conserve, pentru că, 
mărturisise Tom, uşa magazinului universal rămăsese 
deschisă. 

Nick se întrebă ce s-ar fi făcut Tom dacă n-ar fi fost aşa. 
Probabil, când i s-ar fi făcut foarte foame, ar fi trecut peste 
orice scrupul. Dar ce s-ar fi întâmplat cu el o dată cu 
terminarea proviziilor? 

De fapt, alta era grija lui în legătură cu Tom. Era vorba de 
ardoarea patetică cu care-l întâmpinase. Chiar dacă nu era în 
toate minţile, se gândi Nick, sigur suferea şi el de singurătate. 
Atât maică-sa cât şi prietena ei, mătuşa lui de drept, 
muriseră. Taică-său fugise cu mult timp în urmă. Patronul lui, 
domnul Norbutt, şi toţi ceilalţi locuitori din May fugiseră la 
Kansas City într-o noapte, pe când Tom dormea, lăsându-l să 
bântuie pe Main Street ca o fantomă puţin ţicnită. lar el se 
apucase de nişte lucruri care nu aveau cum să-i facă bine — 
de exemplu băuse whisky. Dacă se îmbăta din nou, cine ştie 
ce i se putea întâmpla. lar dacă păţea ceva şi nu exista 
nimeni în jur ca să-l îngrijească, putea să moară. 

Însă... un surdomut şi un oligofren? Ce ajutor puteau ei să- 
şi ofere unul altuia? lată, un tip care nu poate să vorbească şi 
unul care nu poate să gândească. Cam incorectă chestia asta. 
E adevărat, Tom putea să gândească puţin, în schimb nu era 
în stare să citească, iar Nick nu-şi făcea nici o iluzie, avea să 
obosească repede ajutându-l pe Tom Cullen să dezlege 
şarade. În schimb pe Tom asta nu l-ar fi obosit niciodată. O, 
Doamne! 

Se opri pe trotuar, chiar în dreptul intrării în parc, cu 
mâinile înfipte în buzunare. Ei bine, se hotărî el, pot să petrec 
o noapte cu el, aici. O noapte nu contează. lar o masă ca 
lumea pot găti şi pentru el. 

Înveselit puţin de acest gând, se duse să-l caute pe Tom. 


În noaptea aceea, Nick dormi în parc. Nu ştia unde-şi 
petrecuse Tom noaptea, dar când se trezi a doua zi, puţin 
udat de rouă, însă altfel în cea mai bună formă, cel dintâi 
lucru pe care-l văzu traversând piaţa oraşului fu Tom, stând 
pe vine lângă o adevărată colecţie de maşini de jucărie marca 
Corgi şi o benzinărie Texaco din plastic. 

Ajunsese pesemne la concluzia că dacă era permis să intri 
în Norton's Drugstore, aveai voie să intri şi în alte magazine. 
Stătea pe trotuarul magazinului five-and-dime, cu spatele la 
Nick. Vreo patruzeci de maşini miniaturale erau aliniate la 
marginea trotuarului. Lângă ele se afla şurubelniţa de care se 
servise Tom ca să desfacă vitrina unde fuseseră expuse. 
Printre ele erau modele de Jaguar, Mercedes-Benz, Rolls- 
Royce, un Bentley cu o capotă lungă, verde ca lămâia, un 
Lamborghini, un Cord, un model special Pontiac Bonneville de 
zece centimetri, un Corvette, un Maserati şi, Doamne, apără- 
ne şi păzeşte-ne, un Moon 1933. Tom stătea aplecat asupra 
lor, scoţându-le şi vârându-le în garaj sârguincios, 
alimentându-le la benzinăria de jucărie. Unul dintre 
elevatoarele din atelierul de reparaţii funcţiona, constată 
Nick, şi, din când în când, Tom ridica câte o maşină şi se 
prefăcea că intervine cumva dedesubtul ei. Dacă n-ar fi fost 
surd, Nick ar fi auzit, în liniştea aproape perfectă, dovada 
imaginaţiei febrile a lui Tom Cullen; buzele îi vibrau, brrrrrr, 
când conducea automobilele pe pista Fisher-Price; cic-cic-cic- 
ding! făceau pompele de benzină în acţiune; sssșșşșş însoțea 
ridicarea elevatorului din garaj. Oricum, reuşi să prindă o 
parte a conversaţiei dintre proprietarul benzinăriei şi micuţii 
oameni din maşini: fi facem plinul, domnule? Regular? Păi 
sigur că da! Aduc imediat parbrizul acela, doamnă. Cred că e 
din cauza carburatorului. Hai s-o ridicăm şi să ne uităm la 
tobă. Toaletele? Sigur că da! Chiar după colț! 

lar deasupra acestei scene, întinzându-se pe zeci de 
kilometri în toate direcţiile, cerul pe care Dumnezeu îl 
repartizase acestui petic de Oklahoma. 


Lui Nick îi trecu prin minte: Wu pot să-l părăsesc. Nu pot 
face asta. Fu cuprins brusc de o tristeţe amară şi neaşteptată, 
un sentiment atât de adânc, încât pentru un moment crezu că 
va izbucni în plâns. 

Au plecat la Kansas City, gândi el. Asta s-a petrecut. Au 
plecat cu toții la Kansas City. 

Nick traversă strada şi-i atinse braţul. Tom tresări şi privi 
peste umăr. Pe buzele lui se lăţi un zâmbet vinovat şi se 
îmbujoră în obraji. 

— Ştiu că este pentru copii, nu pentru bărbaţi în toată 
firea, îi explică el. Doamne, ştiu asta, taică-meu mi-a zis. 

Nick ridică din umeri, zâmbi şi-şi întinse mâinile. Tom păru 
uşurat. 

— Acum sunt ale mele. Dacă le vreau, sunt ale mele. Dacă 
tu te-ai putut duce în farmacie ca să-ţi iei ceva, şi eu am voie 
să intru în five-and-dime. Doamne, n-am dreptate? Nu trebuie 
să le pun înapoi, pe bune? 

Nick clătină din cap. 

— Sunt ale mele, spuse Tom fericit, întorcându-se către 
garaj. Nick îl atinse din nou şi Tom se uită în urmă. Ce-i? 

Nick îl trase de mânecă şi Tom se ridică în picioare, fără 
proteste. Nick îl conduse până în locul unde-şi lăsase 
bicicleta. Făcu semn spre el însuşi, apoi către bicicletă. Tom 
făcu semn că a înţeles. 

— Sigur că da. Bicicleta este a ta. Garajul Texaco e al 
meu. Eu nu voi lua bicicleta ta şi nici tu nu-mi iei mie garajul. 
Doamne, nu! 

Nick clătină din cap. Repetă gesturile, arătând spre el 
însuşi şi spre bicicletă. Apoi de-a lungul lui Main Street. Apoi 
flutură mâna, în semn de rămas-bun. 

Tom deveni posac. Nick aşteptă. Tom i se adresă, 
şovăitor: 

— Vrei să pleci mai departe, mister? 

Nick îi confirmă. 

— Nu vreau să pleci! izbucni Tom. Ochii lui erau foarte 
mari şi albaştri, lucind din cauza lacrimilor. Îmi place de tine! 
Nu vreau să te duci şi tu la Kansas City! 


Nick îl trase pe Tom lângă el şi-şi puse braţul pe umărul 
lui. Arătă spre el. Spre Tom. Spre bicicletă. Spre ieşirea din 
oraş. 

— Nu te-nţeleg. 

Nick repetă cu răbdare gesturile. De această dată, adăugă 
şi semnul de despărţire şi, într-un acces de inspiraţie, ridică şi 
braţul lui Tom, obligându-l şi pe el să facă gestul. 

— Vrei să plec împreună cu tine? întrebă Tom. 

Un zâmbet în care se îmbina neîncrederea şi încântarea îi 
apăru pe figură. 

Nick îi confirmă, uşurat. 

— Sigur că da! strigă Tom. Tom Cullen vrea să plece! 
Tom... Se opri, de această dată mai puţin fericit, căutând spre 
Nick cu precauţie. Pot să-mi iau şi garajul? 

Nick se gândi o secundă, apoi îi făcu semn că da. 

— Okay! Zâmbetul lui Tom reapăru, ca soarele din spatele 
unui nor. Tom Cullen vrea să plece! 

Nick îl conduse lângă bicicletă. Arătă spre Tom, apoi către 
vehicul. 

— N-am mai mers niciodată pe o bicicletă ca asta, spuse 
Tom plin de îndoială, uitându-se la mecanismul de schimbare 
a vitezelor şi la şaua înaltă şi îngustă. Cred că mai bine nu. 
Tom Cullen ar cădea de pe o bicicletă ca asta. 

Nick se simţi încurajat. N-am mai mers niciodată pe o bici- 
cletă ca asta însemna că mersese pe altele. Nu era nevoie 
decât să găsească una simplă şi bună. Din cauza lui Tom va 
înainta mai încet, asta părea inevitabil, dar poate că nu mult 
mai încet. Pe urmă, avea vreo grabă anume? Visele nu 
rămâneau decât nişte vise. Cu toate acestea, simţea un 
imbold interior să se grăbească, un ordin venit din 
subconştient, pe cât de indefinibil, pe atât de puternic. 

Îl aduse pe Tom înapoi, la benzinăria lui. Îi făcu semn spre 
jucărie, apoi îi zâmbi. Tom se aplecă plin de zel şi apoi, 
înainte de a atinge maşinile, se opri. Işi ridică privirea spre 
Nick, tulburat şi vizibil bănuitor. 

— N-ai de gând să pleci fără Tom Cullen, pe bune? 

Nick clătină hotărât din cap. 


— Okay, spuse Tom, întorcându-se plin de încredere la 
jucăriile lui. 

Inainte de a-şi putea reţine gestul, Nick îi ciufuli părul. 
Tom îşi ridică privirile şi-i zâmbi timid. Nick îi răspunse la 
zâmbet. Nu, nu putea să-l părăsească, pur şi simplu. De asta 
era sigur. 


Se făcuse aproape de prânz înainte să găsească o 
bicicletă care probabil ar fi fost pe placul lui Tom. Nu se 
aşteptase să dureze aşa de mult, dar cea mai mare parte a 
oamenilor îşi încuiaseră casele, garajele şi dependinţele. În 
majoritatea cazurilor, se vedea nevoit să arunce câte o privire 
chinuită în garaje întunecoase prin ferestre murdare şi 
acoperite de pânze de păianjen, sperând să descopere 
bicicleta potrivită. Se chinui mai bine de trei ore, târându-şi 
picioarele pe nu ştiu câte străzi, cu transpiraţia scurgându-i- 
se pe trup şi cu soarele bătându-i continuu în ceafă. La un 
moment dat, se întoarse să se uite încă o dată în Western 
Auto, însă fără folos; cele două biciclete din vitrină erau nişte 
cursiere cu trei viteze pentru el-şi-ea, iar toate celelalte nu 
fuseseră montate. 

In cele din urmă, descoperi ceea ce căuta într-un garaj 
izolat de la capătul din sud al oraşului. Garajul rămăsese 
încuiat, însă fereastra era suficient de mare ca să se poată 
strecura înăuntru. Nick sparse geamul cu o piatră şi extrase 
cu grijă cioburile rămase în chitul vechi şi fragmentat. O dată 
intrat, garajul se dovedi îngrozitor de fierbinte şi impregnat de 
un miros de benzină amestecată cu praf. Bicicleta, o Schwinn 
bărbătească de modă veche, se afla lângă un Mercury station 
de zece ani, cu anvelope tocite şi arcuri scorojite. 

După cum îmi merg toate, nu m-aş mira ca afurisita de 
bicicletă să fie o rablă, gândi Nick. Fie îi lipseşte lanţul, fie e 
pe jantă, ceva trebuie să fie. Dar de această dată avea noroc. 
Bicicleta mergea uşor. Cauciucurile erau bune şi aveau profil 
suficient; toate şuruburile şi pinioanele păreau să fie la locul 
lor. Nu exista un coş special pentru bagaj, asta îi rămânea să 


remedieze, în schimb avea apărătoare de lanţ, iar pe perete, 
între o greblă şi o lopată pentru zăpadă, atârna un premiu 
nesperat: o pompă de mână Briggs, aproape nouă. 

Căută în continuare şi găsi un bidon cu 3-in-One Oil pe un 
raft. Nick se aşeză pe podeaua din ciment crăpat, fără să-i 
mai pese de căldură, şi unse cu grijă lanţul şi ambele roţi 
dinţate. Când termină, înşurubă cu grijă capacul pe bidon şi-l 
puse în buzunarul pantalonilor. 

Legă pompa de bicicletă la portbagajul de pe aripa din 
spate cu o bucată de sfoară de cânepă, apoi descuie uşa 
garajului şi o deschise. Nicicând nu i se păruse aerul proaspăt 
mai dulce ca acum. Inchise ochii, inspiră adânc, împinse 
bicicleta până în drum, se urcă pe ea şi porni agale pe Main 
Street. Bicicleta mergea bine. Era exact ceea ce-i trebuia lui 
Tom... cu condiţia să ştie cu adevărat să meargă pe bicicletă. 

O lăsă lângă Raleighul lui şi intră în five-ana-dime. Găsi un 
coş din sârmă pentru biciclete de mărime potrivită într-o 
grămadă de articole sportive din spatele magazinului şi se 
pregătea să plece cu obiectul sub braţ, când privirea îi fu 
atrasă de altceva: un claxon cu pâlnie cromată şi o pară 
mare, din cauciuc roşu. Zâmbind, Nick puse claxonul în coş, 
apoi se îndreptă către raionul de scule, de unde îşi alese o 
şurubelniţă şi o cheie franceză. leşi din magazin. Tom zăcea 
în piaţă, la umbra bătrânului marinar din al doilea război 
mondial, picotind. 

Nick fixă coşul pe coarnele Schwinnului, apoi montă 
claxonul cu pâlnie lângă coş. Intră iarăşi în five-ana-dime şi 
ieşi de acolo cu o sacoşă mare. 

Intră la A&P şi o umplu cu fructe, conserve de carne şi 
legume. Tocmai cerceta nişte conserve cu iahnie de fasole 
când zări cu coada ochiului o umbră trecând prin dreptul 
intervalului unde se găsea el. Dacă ar fi putut auzi, ar fi ştiut 
deja că Tom îşi descoperise bicicleta. Pe întreaga stradă 
răsuna ţipătul lung şi răguşit al claxonului, Houuuu-000O-gaa!, 
punctat de hohotele de râs ale lui Tom Cullen. 

Nick ieşi imediat din magazinul universal şi-l văzu pe Tom 
pedalând în mare viteză pe Main, cu părul blond şi cămaşa 


fluturându-i în vânt, storcând para claxonului din toată inima. 
Întoarse în dreptul benzinăriei Arco, de la capătul zonei 
comerciale, şi se apropie. Pe faţa lui se vedea un imens 
zâmbet triumfător. Garajul Fisher-Price se afla în coşul 
bicicletei. Buzunarele pantalonilor şi ale cămâăşii lui kaki erau 
umflate din cauza modelelor miniaturale de automobile. 
Soarele strălucea cu putere, reflectându-se în spiţele roţilor. 
Cuprins de o vagă melancolie, Nick şi-ar fi dorit să audă şi el 
sunetul claxonului, doar ca să constate dacă îl putea amuza şi 
pe el tot atât cât pe Tom. 

Tom îi făcu semn şi trecu pe lângă el, mergând mai 
departe. La celălalt capăt al zonei comerciale, întoarse iarăşi 
şi veni spre el, continuând să apese para de cauciuc. Nick îşi 
ridică braţul, imitând semnalul de oprire al unui poliţist. Tom 
frână brusc, oprindu-se chiar înaintea lui. Pe obraji i se 
adunaseră broboane de sudoare. Furtunul de cauciuc al 
pompei oscila. Tom gâfâia şi zâmbea fericit. 

Nick arătă spre drumul de ieşire din oraş şi făcu semnul de 
rămas-bun. 

— Chiar am voie să-mi iau şi garajul? 

Nick îi făcu semn că da şi agăţă sacoşa de grumazul 
puternic, ca de taur, al lui Tom. 

— Plecăm chiar acum? 

Nick confirmă din nou. Descrise un cerc cu degetul mare şi 
arătătorul. 

— La Kansas City? 

Nick clătină din cap. 

— Mergem oriunde avem chef? 

Nick înclină din cap. Da. Oriunde aveau chef, gândi el, dar 
acest oriunde avea să se dovedească aproape cu siguranţă 
un loc din Nebraska. 

— Ura! exclamă Tom fericit. Okay! Da, da! Ura! 


Porniră pe US 283 spre nord, dar după numai două ore şi 
jumătate de pedalat, spre vest începuse să se adune o ceată 
de nori negri. Furtuna se apropia iute de ei, purtată de o 


pânză subţire de ploaie. Nick nu auzea tunetele, în schimb 
vedea zigzagurile fulgerelor ţâşnind din nori. Acestea erau 
atât de luminoase, încât te orbeau, lăsând în urma lor, pe 
retină, imagini consecutive purpuriu-albăstrui. Pe când se 
apropiau de marginea Rosstonului, de unde Nick avea de 
gând să cotească spre est, pe US 64, vălul de ploaie de 
dedesubtul norilor dispăru, iar cerul căpătă o nuanţă gălbuie, 
încremenită, ciudată şi rău prevestitoare. Vântul, care până 
atunci îi răcorise obrazul stâng, muri cu totul. Incepu să se 
simtă extrem de agitat, fără să ştie de ce, şi inexplicabil de 
greoi. Nu-i spusese nimeni că unul dintre puţinele instincte pe 
care omul şi animalele le mai au în comun este tocmai 
această reacţie la o scădere bruscă şi importantă a presiunii 
atmosferice. 

Atunci Tom începu să-l tragă de mânecă, să-l tragă cu 
frenezie. Nick se uită la tovarăşul lui de drum. Spre uimirea 
lui, constată că orice urmă de culoare pierise din obrazul lui 
Tom, iar ochii lui căpătaseră dimensiuni uriaşe. 

— Tornadă! urlă Tom. Vine o tornadă! 

Nick căută zadarnic din priviri pâlnia specifică. Se întoarse 
spre Tom, gândindu-se care ar fi fost cea mai bună metodă 
să-l liniştească. Dar Tom dispăruse. leşise din şosea prin 
partea dreaptă şi traversa câmpul pe o potecă netedă, dar 
întortocheată, şerpuind prin iarba înaltă. 

Tâmpit afurisit, se enervă Nick. Ai să rupi nenorocita aia 
de furcă! 

Tom se îndrepta către o şură cu siloz, la capătul unui drum 
negru, lung de câteva sute de metri. Supărat încă, Nick porni 
în urmărirea lui, trecu pârleazul de la marginea şoselei, apoi 
pedală pe drumul negru de acces către şură. Bicicleta lui Tom 
zăcea aruncată neglijent, lângă clădire. Nu se învrednicise nici 
măcar să-i coboare piciorul de sprijin. Nick ar fi pus acest 
lucru pe seama simplei neglijenţe, dacă n-ar fi constatat până 
acum cât de grijuliu era Tom. Şi-a pierdut şi urma de minte pe 
care-o mai avea, gândi Nick. 

Neliniştea ce pusese stăpânire şi pe el îl împinse să 
arunce o ultimă privire peste umăr, iar ceea ce văzu îl făcu să 


încremenească. 

Dinspre vest se apropia o întunecime greu imaginabilă. 
Propriu-zis nu era un nor, ci mai degrabă o absenţă absolută a 
luminii. Avea forma unei pâlnii, mai mare în partea de sus şi, 
la prima vedere, ai fi zis că are o înălţime de vreo trei sute de 
metri. Marginea inferioară se afla foarte jos, dar nu atingea 
pământul. Deasupra, norii păreau să fugă din calea ei, de 
parcă ar fi posedat nişte puteri speciale de respingere. 

La un moment dat, atinse solul cam la un kilometru 
distanţă, iar o clădire lungă şi albastră cu acoperişul din tablă 
ondulată — probabil o magazie de mărfuri, sau poate un 
depozit de cherestea — explodă cu o imensă bubuitură. 
Desigur, el nu putu s-o audă, dar atunci când vibrația ajunse 
la el, îl scutură zdravăn, mai să-l dărâme. De fapt, clădirea 
suferise o implozie, de parcă tromba ar fi supt tot aerul din 
interiorul ei. În clipa următoare, acoperişul metalic se frânse 
în două. Cele două secţiuni fură smulse în sus, răsucindu-se 
ca un capac care a luat-o razna. Fascinat de privelişte, Nick îşi 
răsuci gâtul, urmărindu-le traiectoria. 

Am înaintea ochilor un coşmar, aşa cum îmi apare doar în 
cele mai rele vise, gândi Nick, şi văd că nu este vorba de un 
om, chiar dacă uneori se aseamănă cu o ființă omenească. De 
fapt, este o tornadă. Un vârtej atotputernic, imens şi negru, 
năpustindu-se dinspre vest, ridicând spre cer orice lucru sau 
ființă care ar avea ghinionul să-i stea în cale. Ca şi cum... 

În acel moment se simţi prins de ambele braţe, 
literalmente ridicat în sus şi tras în şură. Pentru o clipă, fu 
surprins să-l vadă pe Tom Cullen. In starea lui de fascinaţie, 
pur şi simplu uitase de existenţa lui Tom. 

— La subsol! îl îndemnă Tom, gâfâind. Repede! Repede! 
O, Doamne, Doamne! Tornadă! Tornadă! 

Nick deveni în sfârşit pe deplin înspăimântat, smuls din 
starea de semitransă în care se cufundase şi conştient unde 
se află şi împreună cu cine. In timp ce se lăsa condus de Tom 
spre scările ce coborau în beciul pentru furtuni al şurii, 
percepu o vibraţie stranie şi nesfârşită. Era fenomenul cel mai 
apropiat de sunet pe care îl trăise vreodată. Se asemăna cuo 


durere enervantă în mijlocul creierului. Apoi, coborând 
treptele în urma lui Tom, văzu o scenă pe care nu avea s-o 
uite niciodată: cum foile din placaj de pe pereţii laterali sunt 
desprinse bucată cu bucată, smulse şi ridicate de vârtej în 
văzduhul înnorat, ca nişte dinţi maronii, stricaţi, extraşi de 
nişte cleşti invizibili. Fânul răspândit pe duşumele începu să 
se ridice, prins în mrejele unei duzini de vârtejuri miniaturale, 
unduindu-se, sărind şi ţopăind. Vibraţia deveni chiar mai 
stăruitoare. 

Tom împinse o uşă grea de lemn, făcându-i vânt înăuntru. 
Nick simţi duhoarea de mucegai umed şi putreziciune. În cea 
din urmă geană de lumină văzu că împărțeau beciul cu o 
familie de cadavre din care roseseră şobolanii. Apoi Tom 
trânti uşa şi rămaseră în întuneric deplin. Vibraţia se mai 
potoli, însă nu încetă cu totul. 

Panica tăbări asupră-i cu mantia ei desfăcută, îl prinse şi-l 
strânse la piept. Bezna îl silea să ia contact cu ceea ce-l 
înconjura doar prin pipăit şi miros şi nici unul dintre aceste 
simţuri nu-i transmitea mesaje liniştitoare. Simţea vibrația 
constantă a podelelor sub tălpi, iar mirosul era îngrozitor. 

Tom îl strânse de mână orbeşte, iar Nick îl trase pe idiot 
lângă el. Simţea un frison în trupul lui şi se întreba dacă Tom 
plângea sau încerca să-i vorbească. Gândul acesta îl ajută să- 
şi potolească o parte a propriilor lui temeri şi-şi trecu un braţ 
peste umărul nebunului. Tom procedă identic şi rămaseră 
amândoi în întuneric, agăţându-se unul de celălalt. 

Intensitatea vibraţiei crescu sub picioarele lui Nick; până şi 
aerul părea să tremure uşor, la zona de contact cu obrajii. 
Tom îl strânse încă şi mai tare. Orb şi surd, aştepta ce urma 
să se mai întâmple, reflectând că dacă Ray Booth ar fi reuşit 
să-i distrugă şi celălalt ochi, toată viaţa lui aşa ar fi simţit. 
Dacă i s-ar fi întâmplat asta, probabil s-ar fi împuşcat în cap 
acum câteva zile şi ar fi terminat cu toată povestea. 

Ceva mai târziu, avea să-i fie aproape imposibil să dea 
crezare ceasului, potrivit căruia nu petrecuseră decât 
cincisprezece minute în întunericul din pivniţă, chiar dacă 
logica îi spunea că dacă ceasul încă mai mergea, chiar aşa 


trebuia să fie. Niciodată nu înţelesese atât de bine cât de 
subiectiv şi plastic este timpul. După impresia lui, trecuse cel 
puţin o oră, dar mai degrabă două sau trei. Şi, pe măsură ce 
se scurgea timpul, devenea tot mai convins că ei doi nu erau 
singuri în beci. Vai, desigur, mai existau şi hoiturile — un biet 
om care-şi adusese familia aici, când simţise că se apropie 
sfârşitul, sperând poate în delirul lui că, de vreme ce se 
salvaseră de la alte dezastre naturale aici, la adâncime, 
puteau să scape şi de această dată în acelaşi fel; nu, nu se 
gândea la cadavre. După părerea lui Nick, un trup mort nu 
reprezenta decât un obiect, ca un scaun, o maşină de scris 
sau un covor. Pur şi simplu un obiect lipsit de viaţă, care 
umplea un spaţiu anume. Ceea ce simţea el era prezenţa unei 
alte fiinţe; mai mult, devenea din ce în ce mai convins că ştie 
cine — sau ce este. 

Era Omul Intunecat, omul care prindea viaţă în visele lui, 
creatura al cărei spirit îl simţise în inima neagră a ciclonului. 

De undeva... din colţ sau poate chiar din spatele lor... efiîi 
urmărea. Şi aştepta. La momentul potrivit urma să-i atingă, şi 
atunci ei amândoi aveau să... ce? Să înnebunească de frică, 
desigur. Atât şi nimic mai mult. El îi vedea. Nick era sigur că 
poate să-i vadă. Avea ochi cu care reuşea să vadă în întuneric 
ca o pisică sau cine ştie ce altă vieţuitoare stranie, venită 
nimeni nu ştie de unde. Cum era aceea din filmul Predator, 
poate. Da... ca aceea. Omul Intunecat reuşea de bună seamă 
să distingă tonuri ale spectrului pe care ochiul omenesc nu le 
va percepe niciodată; totul i se părea scufundat în lentoare şi 
într-o nuanţă de roşu, ca şi cum întreaga lume fusese vopsită 
într-o cadă plină cu sânge închegat. 

La început, Nick era în stare să facă deosebirea între 
această plăsmuire şi realitate, dar pe măsură ce timpul se 
scurgea, devenea tot mai sigur că plăsmuirea era realitate. 
Aproape putea să simtă răsuflarea Omului Întunecat în ceafă. 

Tocmai se pregătea să facă un salt spre uşă, s-o deschidă 
şi să fugă de acolo, indiferent de consecinţe, dar Tom i-o luă 
înainte. Mai întâi îşi luă braţul de pe umărul lui Nick. În 
secunda următoare, uşa pivniţei de refugiu se dădu de 


perete, lăsând să pătrundă un val neaşteptat de lumină albă 
orbitoare; Nick îşi ridică o mână, protejându-şi ochiul sănătos. 
Văzu ca prin vis umbra spectrală a lui Tom Cullen urcând 
scările. Începu să urce şi el, pipăindu-şi drumul. Înainte să 
ajungă sus, ochiul lui se adaptase din nou la lumină. 

Se gândi că lumina nu fusese atât de strălucitoare înainte 
de a cobori şi înţelese imediat de ce. Acoperişul fusese smuls 
de pe şură. Ai fi zis că avusese loc o operaţie chirurgicală; 
treaba fusese executată aşa de curat, încât nu exista nici 
măcar o aşchie sau vreo urmă de gunoi pe podeaua pe care o 
protejase odată acoperişul. Trei bârne de sprijin atârnau în 
părţile laterale ale podului, iar din pereţi nu mai exista 
aproape nici un panou. In ceea ce mai rămăsese din această 
clădire aveai senzaţia că te-ai găsi în interiorul scheletului 
unui monstru preistoric. 

Tom nu se mai oprise ca să treacă în revistă dezastrul din 
şură. Fugea de parcă ar fi fost diavolul pe urmele lui. Nu se 
uită în urmă decât o singură dată, cu ochii imenşi şi speriaţi. 
Nick nu se putu abţine să nu arunce şi el o privire peste umăr, 
în beci. Scara — făcută din lemn vechi, cu trepte cioplite pe 
măsură şi fixate în mijlocul fiecărui montant — cobora abrupt 
şi întortocheat spre umbre. Mai distinse pe podea câteva paie 
şi două perechi de mâini ieşind din întuneric. Carnea de pe 
degete fusese mâncată până la os de şobolani. 

Nick nu văzu dacă mai era şi altcineva acolo, jos. 

Nici nu-şi dorea. 

leşi afară, urmându-l pe Tom. 


Tom stătea lângă bicicletă şi tremura. Pentru moment, 
Nick îşi permise să se amuze pe seama caracterului dement şi 
năzuros al tornadei, care luase cu sine mai toată şura, în 
schimb tratase cu dispreţ bicicletele, apoi văzu că Tom 
plângea. Se duse la el şi-i puse mâna pe umăr. Tom se holba 
cu ochii căscaţi la porţile duble ale şurii, pe jumătate 
dărâmate. Nick făcu semnul cu degetul mare şi arătătorul. 
Tom îi acordă atenţie, în schimb zâmbetul la care se 


aşteptase Nick nu-i apăru pe faţă. Pur şi simplu îşi întoarse 
din nou către şură privirea aceea fixă şi goală. 

— Acolo era cineva, spuse Tom pe neaşteptate. 

Nick zâmbi, simțind răceala acelui zâmbet pe buze. Nu 
avea habar cât de autentică părea tentativa lui de a mima 
detaşarea, însă nu-şi făcea mari speranţe. Arătă spre Tom şi 
către el însuşi, apoi execută un gest brusc, ca şi cum ar fi 
tăiat aerul cu muchia palmei. 

— Nu, îi răspunse Tom. Nu numai noi. Mai era cineva. 
Cineva care a coborât din vârtej. 

Nick ridică din umeri. 

— Nu vrei să plecăm? Te rog! 

Nick îi făcu semn că da. 

Îşi împinseră bicicletele înapoi spre şosea, folosindu-se de 
pârtia de ierburi scoase din rădăcini şi de pământ răscolit 
lăsată în urmă de tornadă. Aceasta coborâse la sol în partea 
vestică a Rosstonului, traversase US 283 dinspre vest spre 
est, aruncând în aer gardurile şi cablurile de conectare de 
parcă ar fi fost nişte corzi de pian, distrusese şura din stânga 
lor şi se năpustise direct prin casa ce se înălța — se înă/țase, 
de fapt — în faţa ei. La nici patru sute de metri mai încolo, 
urma ei înceta brusc în câmp. Incepuseră să se spargă şi norii 
(deşi ploaia continua să stropească, încet şi înviorător), iar 
păsările cântau fără grijă. 

Nick urmări muşchii puternici ai lui Tom jucându-i sub 
cămaşă atunci când îşi ridică bicicleta peste grămada 
anarhică de sârme rămase din gardul dărâmat la marginea 
autostrăzii. Băiatul ăsta mi-a salvat viaţa, îi trecu prin minte. 
Astăzi am văzut pentru prima oară în viaţa mea un vârtej. 
Dacă l-aş fi lăsat la May, după cum îmi făcusem socoteala, în 
clipa asta aş fi fost mort. 

Îşi săltă la rândul lui bicicleta peste sârmele destrămate 
şi-l bătu pe Tom pe spinare, zâmbindu-i. 

Trebuie să mai găsim pe cineva, gândi Nick. Trebuie 
neapărat, ca să pot să-i mulţumesc. Şi să-i spun şi cum mă 
cheamă. El nici măcar nu-mi cunoaşte numele, din cauză că 
nu ştie să citească. 


Rămase în loc o clipă, luptându-se cu acest gând, apoi 
încăle-cară pe biciclete şi-şi văzură de drum. 


Îşi petrecură noaptea în jumătatea din stânga a terenului 
lui Rosston Jaycees' Little League. Noaptea era limpede şi 
înstelată. Nick adormi repede şi nu avu vise. Se trezi a doua zi 
dimineaţă gândind cât de bine era să ai pe cineva alături de 
tine; viaţa părea cu totul alta. 

Polk County, Nebraska, exista cu adevărat. La început, nu 
reuşise să stabilească nici o conexiune logică, deşi în ultimii 
câţiva ani călătorise foarte mult. Probabil avusese o 
conversaţie cu o persoană care îi vorbise despre Polk County 
sau care venea chiar din Polk County, iar mintea lui uitase 
totul, la nivelul conştient. Exista şi US 30. In schimb nu putea 
crede nici în ruptul capului — cel puţin nu în strălucirea acelei 
dimineţi — că vor descoperi cu adevărat o bătrână negresă 
aşezată pe verandă, în mijlocul unui lan de porumb, cântând 
vechi imnuri religioase şi acompaniindu-se la chitară. Nu 
credea în prevestiri sau în viziuni. Însă i se părea important să 
meargă undeva anume, să caute nişte oameni. Intr-un fel, 
împărtăşea şi el imboldul lui Fran Goldsmith şi al lui Stu 
Redman de a se uni. Până ce nu se înfăptuia lucrul acesta, 
toate aveau să rămână străine şi dezarticulate. Primejdia te 
pândea de peste tot. Chiar dacă nu puteai s-o vezi, o simţeai, 
în schimb, exact cum crezuse ieri că simte prezenţa Omului 
Întunecat, în beciul acela. Pretutindeni domnea senzaţia de 
primejdie, în interiorul caselor, dincolo de următoarea cotitură 
a şoselei, poate chiar ascunsă dedesubtul maşinilor şi 
camioanelor rămase pe toate drumurile principale. lar dacă 
nu era acolo, atunci se afla în calendar, ascunsă printre filele 
lui. Primejdie, fiecare particulă a trupului său părea să 
şoptească acest cuvânt. ATENŢIUNE! PE URMATORII 60 KM 
DRUMUL ESTE STRICAT. NU SUNTEM RASPUNZATORI DE CEEA 
CE LI SE POATE ÎNTÂMPLA PERSOANELOR CARE TREC 
DINCOLO DE ACEST PUNCT. 

În parte, asta se datora teribilului, imensului şoc 


psihologic al pustietăţii. Atât timp cât rămăsese la Shoyo, 
fusese în mare parte protejat. Nu conta foarte mult dacă 
Shoyo era gol sau nu, pentru că Shoyo era o localitate 
minusculă şi lipsită de importanţă. Dar când o porneai la 
drum, era ca şi cum... ei bine, îşi aminti de un film despre 
natură, al lui Walt Disney, pe care-l văzuse când era puşti. Tot 
ecranul era ocupat de o lalea, de o singură lalea atât de 
minunată, încât te făcea să-ţi ţii respiraţia. Apoi aparatul de 
luat vederi se retrăgea cu o viteză ameţitoare şi vedeai un 
câmp întreg de lalele. Te dădea gata. Se producea o 
suprasarcină senzorială totală şi siguranţa unui anume circuit 
interior se ardea, tăind alimentarea cu energie. Era prea mult. 
La fel i se păruse şi călătoria asta. Shoyo era pustiu şi se 
adaptase la realitatea respectivă. Dar şi McNab rămăsese 
pustiu, ca şi Texarcana şi Spencerville; Ardmore arsese până 
la temelii. Mersese către nord, pe Highway 81, şi nu întâlnise 
decât căprioare. În două rânduri văzuse semne lăsate 
probabil de fiinţe omeneşti: urmele unui foc de tabără vechi 
de vreo două zile şi o căprioară împuşcată şi tranşată cu grijă. 
Dar nu şi oameni. Chestia asta era suficientă ca să te dărâme, 
pentru că enormitatea întâmplării te copleşea încetul cu 
încetul. Nu era vorba doar de Shoyo, de McNab sau de 
Texarcana, ci de America, zăcând ca o imensă conservă din 
tablă, pe fundul căreia n-au mai rămas decât câteva boabe de 
mazăre uitate. lar dincolo de America se afla întreaga lume, 
gând care-l ameţea şi-i dădea o asemenea senzaţie de 
greață, încât renunţă să se mai gândească. 

Se aplecă în schimb asupra atlasului. Dacă îşi continuau 
drumul, puteau spera că vor reuşi să işte un efect de bulgăre 
de zăpadă coborând spre vale şi crescând din ce în ce. Cu 
puţin noroc, aveau să mai culeagă câţiva oameni de aici până 
în Nebraska (sau să fie ei înşişi culeşi, dacă întâlneau un grup 
mai mare). După Nebraska, se vor îndrepta într-altă direcţie. 
Era ca o călătorie la capătul căreia nu te aştepta vreun odor 
mult căutat — fie el Graalul sau spada împlântată în nicovală. 

O s-o luăm spre nord-est, îşi făcu el socoteala, şi intrăm în 
Kansas. Highway 35 îi va scoate la o altă versiune de 81, care 


îi va conduce apoi tot amarul de drum până la Swcdeholm, 
Nebraska, unde se intersecta cu US 92 în unghi absolut drept. 
O altă şosea, US 30, le lega pe cele două, devenind ipotenuză 
a unui triunghi dreptunghic. Undeva, în interiorul acelui 
triunghi, se afla ţara visurilor lui. 

Gândul la ea îi dădea un fior ciudat, de nerăbdare. 

O mişcare surprinsă cu coada ochiului îl făcu să-şi ridice 
privirile. Tom se ridicase şi se freca la ochi cu ambii pumni. 
Un căscat cavernos făcu să-i dispară toată jumătatea de jos a 
feţei. Nick îi zâmbi, iar Tom îi răspunse şi el cu un zâmbet. 

— Azi o pornim mai departe? întrebă Tom, iar Nick îi făcu 
semn că da. Piii, nemaipomenit! Îmi place să merg pe 
bicicletă. Doamne, da! Sper să nu ne mai oprim niciodată! 

Lăsând atlasul deoparte, Nick se gândi: Cine ştie? S-ar 
putea să ţi se îndeplinească dorinţa. 


În dimineaţa respectivă se îndreptară spre est şi mâncară 
de prânz la o răscruce, nu departe de graniţa dintre 
Oklahoma şi Kansas. Erau în data de 7 iulie, o zi fierbinte. 

Cu puţin înainte de a face popasul pentru masă, Tom 
frână brusc, după obiceiul lui, şi cercetă semnul fixat pe 
stâlpul de beton pe jumătate îngropat în pământul moale de 
la marginea drumului. Nick citi pe indicator următoarele 
cuvinte: IEŞIŢI DIN HARPER COUNTY, OKLAHOMA - INTRAŢI ÎN 
WOODS COUNTY, OKLAHOMA. 

— Semnul ăsta pot să-l citesc şi eu, îl asigură Tom şi, dacă 
Nick ar fi fost în stare să audă, ar fi fost amuzat şi 
impresionat, în acelaşi timp, de tonul devenit deodată înalt, 
strident şi emfatic: Acum ieşiţi din Harper County. Intrati în 
Woods County. | se adresă apoi lui Nick: Ştii ceva, mister! 

Nick clătină din cap. 

— Eu, Tom Cullen, n-am ieşit din Harper County niciodată, 
pe crucea mea. Dar odată m-a adus tata până aici şi mi-a 
arătat semnul ăsta. Şi mi-a zis că dacă mă prinde vreodată de 
cealaltă parte a lui, o să scoată untu' din mine. Sper să nu 
pună cumva mâna pe noi dincolo, în Woods County. Crezi că 


s-ar putea să dea peste noi? 

Nick clătină din cap cu toată hotărârea. 

— Dar Kansas City se află în Woods County? 

Nick mai clătină o dată din cap. 

— Dar înainte de a merge într-altă parte, trebuie să 
trecem prin Woods County, nu? 

Nick îi făcu semn că da. Lui Tom îi sticliră ochii. 

— Înseamnă că e lumea largă? 

Nick nu pricepu. Se încruntă... ridică din sprâncene... dădu 
din umeri. 

— Lumea largă, asta voiam să zic, îi explică Tom. Noi ple- 
căm în lumea largă, mister? Tom ezită, apoi îl întrebă cu 
gravitate şovăitoare: Woods înseamnă lume? 

Încet, Nick făcu un semn afirmativ din cap. 

— Okay. 

Tom se uită la indicator încă o dată, apoi se şterse la 
ochiul drept, din care se prelinsese o singură lacrimă. Apoi 
sări din nou pe bicicletă. 

— Okay, să mergem. 

Trecu peste graniţa ținutului fără a mai scoate o vorbă, iar 
Nick îl urmă. 


Pătrunseră în Kansas chiar înainte să se facă prea 
întuneric ca să poată merge mai departe. După cină, Tom se 
arătase morocănos şi obosit; ar fi vrut să se joace cu garajul. 
Ar fi vrut să se uite la televizor. Nu avea chef să mai plece 
nicăieri, pentru că-l durea fundul din cauza mersului pe 
bicicletă. Nu avea idee ce înseamnă o frontieră de stat şi nu 
simţi nimic din uşurarea lui Nick atunci când trecură pe lângă 
un alt indicator, pe care scria ACUM INTRAŢI IN KANSAS. In 
momentul respectiv, se făcuse atât de întuneric, încât literele 
albe păreau să plutească deasupra semnului de culoare 
maronie, ca nişte spirite. 

Îşi făcură tabără la vreo jumătate de kilometru de graniţă, 
la poalele unui turn de apă înălţat pe picioare lungi, de oţel, 
ca un marțian de-al lui H.G. Wells. Tom adormi de îndată ce 


se strecură în sacul lui de dormit. Nick mai rămase treaz o 
vreme, urmărind răsăritul stelelor. Tot pământul din jur era în 
beznă şi, din punctul lui de vedere, absolut tăcut. Cu puţin 
înainte de a se culca şi el, o cioară cobori pe stâlpul unui gard 
din apropiere, părând să-l urmărească. Ochii ei mici şi negri 
erau înconjurați de semicercuri sângerii — reflectare a razelor 
portocalii ale lunii buhăite ce răsărise pe nesimţite. Ceva 
anume îl deranja pe Nick la cioara respectivă şi-i dădea o 
senzaţie de nelinişte. Găsi un bulgăre de pământ şi-l aruncă 
spre ea. Pasărea flutură din aripi, păru să-l fixeze cu o privire 
funestă şi dispăru. 

In noaptea aceea îl visă pe omul fără faţă, cocoţat pe 
acoperişul înalt, cu braţele întinse spre est, iar apoi porumbul 
— porumb mai înalt decât el — şi sunetul muzicii. Doar că de 
această dată ştia că este vorba de muzică şi ştia că este o 
chitară. Se trezi aproape în zori, cu vezica plină şi cu vocea 
femeii răsunându-i încă în urechi: Mi se spune Mother 
Abagail... poți să-mi faci oricând o vizită. 


Spre sfârşitul acelei după-amieze, traversând către răsărit 
Comanch County de-a lungul lui Highway 160, văzură o scenă 
care-i făcu să rămână înmărmuriţi: o mică turmă de bizoni — 
poate doisprezece — traversând calm şoseaua încolo şi 
încoace, în căutarea unei păşuni bune. În partea nordică a 
drumului existase un gard din sârmă ghimpată, dar se pare 
că bizonii îl doborâseră, izbindu-l cu coarnele. 

— Ce sunt ăştia? se interesă Tom, cu teamă. Vaci în nici 
un caz nu sunt! 

lar pentru că Nick nu putea vorbi, iar Tom nu putea citi, 
Nick nu reuşi să-i comunice. Asta se întâmpla pe 8 iulie, 1990; 
noaptea respectivă şi-o petrecură sub cerul liber, printre 
ogoare netede ca-n palmă, la şaizeci de kilometri vest de 
Deerhead. 


Era 9 iulie, iar ei mâncau la umbra unui ulm bătrân şi 


grațios din faţa curţii unei ferme care arsese în parte. Tom 
înfuleca nişte cârnaţi dintr-o conservă şi în acelaşi timp se 
juca cu o maşină, intrând şi ieşind cu ca din service. Repeta 
mereu refrenul unui cântec foarte la modă. Nick ştia deja pe 
dinafară formele pe care le luau cuvintele pe buzele lui Tom: 
"Dragă, poţi să-l înţelegi pe bărbatul tău... el e un om drept... 
dragă, poţi să-l înţelegi pe bărbatul tău?" 

Nick era deprimat şi întrucâtva copleşit de dimensiunile 
teritoriului pe care îl aveau de străbătut; de-abia acum îşi 
dădea seama cât de uşor fusese să ridice degetul mare, ştiind 
că, mai devreme sau mai târziu, legea probabilităților avea 
să-i vină în ajutor. Până la urmă oprea o maşină, de obicei cu 
un bărbat la volan, care, aproape de fiecare dată, ţinea o 
cutie de bere la îndemână, între picioare. Îl întreba unde vrea 
să meargă şi atunci îi întindea o bucată de hârtie pe care-o 
tinea mereu la îndemână, în buzunarul de la piept, şi pe care 
scria: "Hello, mă numesc Nick Andros. Sunt surdomut, fapt 
pentru care îmi cer scuze. Merg spre „Vă mulţumesc 
foarte mult pentru că mă luaţi cu maşina. Pot să citesc 
cuvintele pe buze." Şi cu asta, basta. Numai dacă individul nu 
avea cumva ceva personal împotriva surdomuţilor (ceea ce se 
mai întâmpla, chiar dacă asemenea oameni reprezentau o 
minoritate), te lăsa să urci şi maşina te ducea acolo unde 
voiai să ajungi, sau măcar o bucată bună de drum în direcţia 
respectivă. Maşina înghiţea drumul şi scotea kilometrii pe 
ţeava de eşapament. Maşina era ca o formă de teleportare. 
Maşina se juca cu distanţele de pe hartă. Dar de această dată 
nu exista nici o maşină, chiar dacă pe multe dintre drumurile 
acestea ar fi fost un mijloc practic de deplasare, pe distanţe 
de câte o sută până la o sută cincizeci de kilometri, dacă 
mergeai atent. lar când se întâmpla să te vezi blocat, nu-ți 
rămânea decât să-ţi abandonezi vehiculul, să mergi o bucată 
pe jos, apoi să-ţi alegi altul. Fără maşină însă, arătau ca nişte 
furnici străbătând pieptul unui uriaş prăbuşit, rostogolindu-se 
neîncetat de la un sfârc la celălalt. Prin urmare, Nick pe 
jumătate dorea, pe jumătate visa cu ochii deschişi că, atunci 
când vor întâlni, în sfârşit, pe altcineva (presupunând că acest 


lucru se va întâmpla cu adevărat), va fi aidoma zilelor, în 
general fericite, ale mersului cu autostopul: mai întâi se ivea 
sclipirea familiară a cromului, de pe creasta dealului următor, 
raza aceea care te orbea şi în acelaşi timp bucura ochiul. 
Avea să fie o maşină americană absolut obişnuită, un Chevy 
Biscayne sau un Pontiac Tempest, una dintre fierotăniile alea 
vechi şi dragi produse la Detroit. In visele lui nu era niciodată 
vorba de o Honda sau Mazda, sau de un Yugo. Frumoasa 
americancă va trage la bordură şi el va vedea la volan un 
bărbat, un bărbat ţinându-şi cotul bronzat scos cu mândrie pe 
geam. lar omul acela va zâmbi şi va spune: "Pe Dumnezeul 
meu, băieţi! Nici nu ştiţi ce bucuros sunt să vă văd! la, urcați 
în maşină! Veniţi în maşină şi să hotărâm încotro mergem!" 

Dar în ziua aceea nu văzură pe nimeni, iar pe 10 iulie se 
întâlniră cu Julie Lawry. 


Ziua respectivă se dovedi iarăşi caniculară. Pedalară 
aproape întreaga după-amiază, cu cămăşile legate în jurul 
taliei; amândoi începuseră să se bronzeze ca nişte indieni. Nu 
înaintaseră foarte mult, din cauza merelor. A merelor verzi. 

Descoperiseră într-o fermă un măr bătrân, cu fructe verzi, 
mici şi acre, dar amândoi nu mai mâncaseră fructe proaspete 
de multă vreme, iar gustul lor li se păruse asemănător cu al 
ambro-ziei. Nick se oprise după cel de-al doilea, dar Tom, 
lacom, mâncase şase, unul după celălalt, până la cotor. Nu 
luase în seamă semnele lui Nick că ar trebui să se abţină; 
când îi intra o idee în cap, Tom Cullen se purta exact ca un 
copil capricios, în vârstă de patru ani. 

Prin urmare, începând de la ora 11 şi tot restul după- 
amiezei, Tom a tot trebuit să se pună pe vine. Sudoarea se 
scurgea de pe el în mici pârâiaşe. Gemea. Era nevoit să se 
dea jos de pe bicicletă şi s-o împingă chiar şi când aveau de 
traversat dealuri puţin abrupte. Cu toate că-l enerva 
pierderea de vreme, Nick nu-şi putea reţine un anume 
amuzament, combinat cu milă. 

Când ajunseră în oraşul Pratt, pe la ora 4 după-amiază, 


Nick hotărî să nu plece mai departe. Tom se prăbuşi 
recunoscător pe banca dintr-o staţie de autobuz, la umbră, 
adormind de îndată. Nick îl lăsă acolo şi plecă de-a lungul 
străzii cu magazine, în căutarea unei farmacii. Trebuia să facă 
rost de nişte Pepto-Bismol şi să-l pună pe Tom să înghită 
medicamentul când se trezea, cu sau fără voia lui. lar dacă 
era nevoie de o sticlă întreagă ca să-l lege la mate pe Tom, 
asta era situaţia. Nick avea de gând să recupereze mâine o 
parte din timpul pierdut azi. 

Descoperi un Rexall între Pratt Theater şi magazinul local 
aparţinând lanţului Norge. Se strecură prin uşa deschisă şi 
rămase pentru un moment nemişcat, adulmecând aerul acela 
familiar, fierbinte, stătut şi vechi, în care se mai strecuraseră 
şi alte mirosuri, puternice până la a deveni greţoase. Parfumul 
era cel mai strident dintre ele. Poate că se spărseseră nişte 
sticle, din pricina căldurii. 

Nick cercetă în jur, căutând medicamentele pentru stomac 
şi încercând să-şi amintească dacă Pepto-Bismolul se strica la 
temperatură ridicată. Oricum, asta avea să găsească scris şi 
pe etichetă. Privirile lui se strecurară pe lângă un manechin 
şi, două rafturi spre dreapta, descoperi ceea ce-i trebuia. 
Făcuse doi paşi în direcţia respectivă, când îşi dădu seama că 
nu mai pomenise niciodată un manechin într-o farmacie. 

Se uită în urmă şi o văzu pe Julie Lawry. 

Stătea absolut nemişcată, cu un flacon de parfum într-o 
mână şi cu mica baghetă din sticlă folosită la parfumat în 
cealaltă. Din ochii ei albaştri şi imenşi, ca de porțelan, se 
ghicea cât era de surprinsă. Părul castaniu era pieptănat pe 
spate şi legat cu o splendidă eşarfă din mătase, care-i atârna 
până la jumătatea spatelui. Purta un pulover roz şi pantaloni 
scurţi din material de bluejeans atât de mici, încât ai fi putut 
să-i confunzi cu o pereche de bikini. Pe frunte îi apăruse o 
erupție de coşuri, iar în mijlocul bărbiei avea o bubă mare. 

Se holbară unul la celălalt, de la o distanţă de câţiva 
metri, de această dată împietriţi amândoi. Apoi sticla de 
parfum îi scăpă fetei dintre degete, se sparse ca o bombă şi 
duhoarea iute umplu magazinul, de-ai fi zis că ai nimerit într-o 


instituţie de pompe funebre. 

— Isuse, eşti de-adevăratelea? întrebă ea cu voce 
tremurătoare. 

Inima lui Nick începu să galopeze şi simţi sângele 
zbătându-i-se nebuneşte în tâmple. Până şi vederea i se 
tulbură puţin, în câmpul vizual apărându-i steluțe luminoase. 

Îi făcu semn că da. 

— Nu eşti stafie? 

El clătină din cap. 

— Atunci spune ceva. Dacă nu eşti stafie, spune ceva. 

Nick îşi puse o mână în dreptul gurii, apoi o duse la gât. 

— Ce mai înseamnă şi asta? 

În vocea ei se strecurase un ton vag isteric. Nick nu avea 
cum să-l audă... În schimb îl putea simţi şi vedea pe faţa ei. Îi 
era teamă să se apropie, pentru că, dacă ar fi făcut-o, ea ar fi 
luat-o la fugă. După părerea lui, nu-i era teamă din cauză că 
vedea o altă fiinţă; ea se temea să nu fie vorba de o 
halucinație, semn că mintea ei o ia razna. Din nou simţi un val 
de frustrare. Vai, dacă ar fi putut vorbi... 

În lipsă de ceva mai bun, îşi repetă numărul de 
pantomimă. Era, de altfel, singurul lucru care îi rămânea de 
făcut. De această dată, reuşi să se facă înţeles. 

— Nu poţi vorbi; Eşti mut! 

Nick îi confirmă bănuiala. 

Fata reacţionă cu un râs ascuţit, semn al propriei ei 
frustrări. 

— Adică până la urmă a apărut cineva, dar individul e 
mut? 

Nick ridică din umeri şi o învrednici cu un zâmbet pieziş. 

— Ei, îl consolă ea, apropiindu-se, nu arăţi rău. E şi asta 
ceva. 

Îşi puse o mână pe braţul lui, aproape atingându-l cu sânii. 
Nick distingea cel puţin trei tipuri diferite de parfum, iar dede- 
subtul lor aroma neplăcută a transpiraţiei ei. 

— Mă numesc Julie, îi spuse ea. Julie Lawry. Pe tine cum te 
cheamă? Chicoti. Nu poţi să-mi zici, este? Bietul de tine. 

Se aplecă puţin, frecându-şi uşor sânii de el. Lui Nick i se 


făcu foarte cald. Ce naiba, îi trecu prin minte, nu-i decât o 
puştoaică. 

Se îndepărtă de ea, scoase carnetul din buzunar şi începu 
să noteze. După ce scrisese primul rând al mesajului său, fata 
i se aplecă peste umăr, ca să vadă. Nu avea sutien. Isuse! 
Trecuse nemaipomenit de repede peste spaima ei. Scrisul lui 
deveni puţin neclar. 

— O-la-la, comentă ea citind — ca şi cum Nick ar fi fost o 
maimuţă capabilă de un număr extrem de complicat. Nick 
rămăsese cu ochii în notes şi, chiar dacă nu "citea" cuvintele 
fetei, simţea în schimb căldura excitantă a respirației ei. 

"Mă numesc Nick Andros. Sunt surdomut. Călătoresc îm- 
preună cu un tip puţin arierat, numit Tom Cullen. El nu ştie să 
citească şi nici nu înţelege cele mai multe dintre lucrurile pe 
care încerc să i le explic prin gesturi, dacă nu sunt foarte 
simple. Ne aflăm în drum spre Nebraska, pentru că am 
impresia că acolo s-ar putea să existe oameni. Vino cu noi, 
dacă vrei." 

— Desigur, îi răspunse ea imediat, apoi, amintindu-şi că 
este surd, îl întrebă, pronunţând cuvintele cu multă grijă: Ştii 
să citeşti pe buze? 

Nick îi făcu semn că da. 

— Okay. Mă bucur nespus să văd pe cineva şi nu-mi pasă 
că sunteţi unul surdomut şi celălalt arierat. Aici e sinistru. De 
când nu mai există curent electric, nici nu mai pot să dorm 
noaptea. Pe figura ei apăru masca însăşi a durerii şi 
martiriului, mai potrivite pentru o eroină de vodevil decât 
pentru o persoană în carne şi oase. Ştii, mama şi tatăl meu au 
pierit acum două săptămâni. Am fost îngrozitor de singură. 

Suspinând, se aruncă în braţele lui Nick şi începu să se 
unduiască, într-o parodiere obscenă a suferinţei. 

Când se îndepărtă puţin, constată că ochii ei rămăseseră 
uscați şi străluceau. g 

— Hei, ştii ceva, hai să facem amor, îi propuse ea. Imi 
place de tine. 

Nick se holbă la ea. Aşa ceva nu există, îi trecu prin minte. 
Dar situaţia era cât se poate de reală. Fata îl trăgea deja de 


centură. 

— Haide. Eu iau pilule. Nu e nici o problemă. Făcu o mică 
pauză înainte de a continua. Poţi, nu? Adică, din cauză că nu 
poţi să vorbeşti, nu înseamnă că... 

Nick îşi întinse mâinile, poate cu intenţia de a o prinde de 
umeri, dar îi nimeri în schimb sânii. Cu asta pieri şi ultima 
urmă de eventuală rezistenţă a lui. Gândirea coerentă îl 
părăsi cam în acelaşi timp. O trase la podea şi o posedă. 


După aceea, se duse la uşă şi, în timp ce se încheia la 
centură, se uita să vadă ce face Tom. Acesta se afla încă pe 
bancă şi habar n-avea ce se întâmpla în jurul lui. Julie veni 
alături, jucându-se cu o altă sticlă de parfum. 

— Ăla-i oligo? întrebă ea. 

Nick îi făcu semn că da. Cuvântul folosit de ea nu-i plăcea, 
i se părea că e prea crud. 

Fata începu să-i povestească despre ea; spre uşurarea lui, 
Nick află că avea şaptesprezece ani, deci nu era cu mult mai 
mică decât el. Maică-sa şi prietenii ei îi spuseseră întotdeauna 
Angel-Face sau Angel, pur şi simplu, pentru că părea atât de 
tânără. În ora următoare îi povesti multe alte lucruri, iar lui 
Nick îi venea din ce în ce mai greu să deosebească adevărul 
de minciună... sau de ceea ce ea ar fi vrut să fie adevăr, dacă 
preferaţi. Era ca şi cum ea ar fi aşteptat pe cineva exact ca el, 
care să nu-i poată întrerupe firul monologului întreaga viaţă. 
Nick obosi doar urmărind cum buzele ei trandafirii dădeau 
formă cuvintelor. Dar dacă ochii lui porneau haihui chiar şi 
pentru un moment, ca să vadă ce făcea Tom sau ca să 
cerceteze vitrina spartă a magazinului de haine de vizavi, îl 
atingea imediat pe obraz cu mâna, obligându-l să-i acorde 
întreaga atenţie. Ea dorea neapărat ca el să "audă" totul, să 
nu ignore nimic din ceea ce avea să-i comunice. La început fu 
supărat de purtarea ei, apoi pur şi simplu plictisit. In decurs 
de doar o oră — incredibil! — se surprinse gândind că mai 
bine n-ar fi găsit-o sau că mai bine se răzgândeşte şi renunţă 
să-i mai însoţească. 


Se omora după muzica rock şi marijuana, dar nu se dădea 
în lături nici de la droguri mai tari. Avusese un prieten, care 
se supărase atât de rău pe sistemul după care era condus 
liceul din localitate, încât în aprilie trecut părăsise şcoala şi se 
înrolase în Marină. De atunci nu-l mai văzuse, însă continua 
să-i scrie în fiecare săptămână. Ea şi cele două prietene ale 
ei, Ruth Honinger şi Mary Beth Gooch, mergeau la toate 
concertele rock de la Wichita şi făcuseră tot drumul până la 
Kansas City cu autostopul, anul trecut în septembrie, ca să-i 
vadă pe Van Halen şi pe Monsters of Heavy Metal în concert. 
Afirmă că "a făcut-o" şi cu basistul de la Dokken şi că fusese 
"a mai grozavă şi teribilă experienţă din viaţa ei"; după 
moartea al or ei, la interval de doar douăzeci şi patru de ore 
"plânsese şi iar plânsese", deşi maică-sa fusese o "putoare 
făţarnică", iar taică-său "avea un băț în cur" din cauza lui 
Ronnie, prietenul ei care plecase din oraş să intre în Marină; 
îşi făcea planuri fie să devină cosmeticiană la Wichita, când 
termină liceul, fie să "plece cu autostopul la Hollywood şi să-şi 
facă rost de o slujbă la una din firmele alea care le aranjează 
vedetelor locuinţele, mă pricep ce n-ai pomenit la decoraţiuni 
interioare, iar Mary Beth a promis că va veni cu mine." 

În acest moment, îşi aduse brusc aminte că Mary Beth 
Gooch a murit, iar ocazia ca ea să devină cosmeticiană sau 
specialistă în decoraţiuni interioare pentru staruri murise o 
dată cu ea... ca şi toţi şi toate celelalte. Chestia asta păru să-i 
provoace un acces mai autentic de durere. Dacă nu o furtună, 
măcar o mică tulburare trecătoare. 

Atunci când şuvoiul de cuvinte păru să mai sece — cel 
puţin pentru moment — ea-şi manifestă din nou dorinţa "să 
facă amor" (după cum se exprima ea, timid). Nick clătină din 
cap, iar ea se bosumflă imediat. 

— Poate că nici nu mai vreau să vin cu voi, dacă stau şi 
mă gândesc. 

Nick ridică din umeri. 

— Mutu-mutu-mutu, pronunţă ea cu neaşteptată răutate. 
Ochii îi luceau de ură. Apoi îi zâmbi. N-am vrut să spun aşa. 
Glumeam, pur şi simplu. 


Nick o măsură, lipsit de expresie. | se adresaseră şi 
cuvinte mai grele, dar ceva anume din ea îi displăcea 
profund. O anumită instabilitate şi agitaţie. Dacă se enerva, 
fata asta nu ţipa şi nu te pălmuia; nu, ea proceda cu totul 
altfel. Ea te sfâşia cu unghiile. În acel moment fu convins că-l 
minţise în legătură cu vârsta ei. Nu avea şaptesprezece, 
paisprezece sau douăzeci şi unu de ani. Avea exact vârsta pe 
care doreai tu să o aibă... atât timp cât o doreai mai mult 
decât ea pe tine, atât timp cât aveai mai multă nevoie de ea 
decât ea de tine. Ea se ivise înaintea lui ca o făptură 
senzuală, dar Nick cugetă acum că senzualitatea ei nu era 
decât manifestarea unui alt lucru din personalitatea ei... un 
simptom. Totuşi, simptom era un termen folosit pentru 
opersoană bolnavă, nu? Era cumva de părere că este 
bolnavă? Intr-un fel, da, şi începu să se teamă, deodată, de 
efectul pe care-l putea avea asupra lui Tom. 

— Hei, prietenul tău se trezeşte! îl anunţă Julie. 

Nick se întoarse. Da... Tom, palid la faţă, şedea pe bancă, 
scărpinându-se în părul lui nepieptănat şi căutând împrejur. 
Nick îşi aminti de Pepto-Bismol. 

— Salut, amice! rosti Julie melodios, traversând strada în 
fugă spre Tom, cu sânii jucându-i dulce sub puloverul strâmt. 

Tom, care avea ochii cât cepele de la bun început, acum îi 
căscase încă şi mai mult. 

— Bună? îi răspunse el încet, pe ton de întrebare, privind 
spre Nick, în aşteptarea unei confirmări sau a unei explicaţii. 

Ascunzându-şi propria-i nelinişte, Nick ridică din umeri şi 
făcu semn din cap. 

— Eu sunt Julie. Ce mai faci, dragule? 

Adâncit în gândurile şi frământarea lui, Nick se întoarse în 
farmacie, ca să aducă medicamentul pentru Tom. 


— Mmm... mm, mormăia Tom, clătinând din cap şi retră- 
gându-se. Mmm... mm, nu vreau. Lu' Tom Cullen nu-i plac 
medicamentele. Doamne, nu, au gust rău. 

Nick îl măsură supărat şi dezgustat, ţinând sticla triun- 


ghiulară de Pepto-Bismol în mână. Privi spre Julie, care i se 
uita în ochi, dar nu detectă în ei decât aceeaşi strălucire rău 
prevestitoare, ca atunci când îl ocărăsc — nu o scânteie, ci o 
lucire dură şi lipsită de veselie. Acea privire pe care o capătă 
orice persoană lipsită de simţul umorului, când este pe cale 
să şicaneze. 

— Ai dreptate, Tom, interveni ea. Nu bea, e otravă. 

Nick se uită la ea cu gura căscată. Ea-i răspunse zâmbind, 
cu mâinile în şolduri, ca şi cum l-ar fi poftit să încerce să-l 
convingă pe Tom că nu are dreptate. Acesta era poate modul 
ei meschin de a se răzbuna pentru că-i respinsese cea de a 
doua rundă de avansuri amoroase. 

Nick se întoarse demonstrativ către Tom şi trase o gură 
din sticla de Pepto-Bismol. Din cauza enervării, simţea cum i 
se zbătea pulsul în tâmple. Îi întinse medicamentul lui Tom, 
dar acesta nu se lăsase convins de atâta lucru. 

— Nu, mmm... mm, Tom Cullen nu bea otravă, îi spuse el, 
iar Nick constată, din ce în ce mai pornit, că Tom era foarte 
speriat. Tata mi-a zis să nu. Tata mi-a zis că dacă-i omoară pe 
şobolani în hambar, nu scapă nici Tom! Nu vreau otravă! 

Agasat de zâmbetul ei îngâmfat şi incapabil să-l mai 
suporte, Nick se răsuci brusc în direcţia fetei şi o pălmui 
zdravăn, cu mâna deschisă. Tom se sperie, dar nu scoase nici 
un sunet. 

— Băi..., începu ea, nereuşind să-şi găsească cuvintele, în 
primă instanţă. Se înroşi în obraji şi se transformă brusc, 
părând uscată, răvăşită şi rea. /diot mut şi nenorocit ce eşti! 
Nu era decât o glumă, căcănarule! Cum e posibil să mă 
loveşti? Cum e posibil să mă loveşti, fir-ai afurisit! 

Se pregăti să-l izbească, dar el o îmbrânci cât colo. Căzu 
pe turul pantalonilor ei scurţi şi rămase cu ochii aţintiţi asupra 
lui, rânjind cu ură imensă. 

— Am să-ţi smulg fuduliile, şuieră ea. Nu scapi nepedepsit. 

Cu mâini tremurânde, Nick îşi scoase pixul şi măzgăli 
câteva litere mari şi neregulate pe o filă de hârtie. O smulse 
din blocnotes şi i-o întinse. Cu ochii sticlindu-i de furie, ea lovi 
foaia de hârtie, aruncându-i-o din mână. El ridică fila de la 


pământ, o apucă pe fată de ceafă şi-i vâri biletul sub nas. 
Tom se dăduse deoparte, smiorcăindu-se. 

— Mă predau! urlă ea. O citesc! Citesc biletul ăla al tău 
căcăcios! 

Nu erau decât patru cuvinte: "Nu avem nevoie de tine." 

— Să te ia toţi dracii! ţipă ea. 

Smulgându-se din strânsoarea lui, se retrase câţiva paşi 
pe trotuar. Ochii ei erau la fel de mari şi de albaştri ca în 
farmacie, atunci când fusese la un pas să se împiedice de ea, 
dar acum din ei ţâşnea ura. Nick se simţi obosit. Din atâtea 
posibilităţi, cum de se nimerise s-o întâlnească tocmai pe ea? 

— Nu rămân aici, îi declară Julie Lawry. Vin şi eu. lar tu n- 
ai să mă poţi opri. 

Se înşela. Oare nu fusese în stare să înţeleagă până acum 
că putea, de fapt? Nu, gândi Nick, nu era capabilă să 
priceapă. Pentru ea, toată întâmplarea nu era decât un fel de 
scenariu de Hollywood, un film cu dezastre trăite, în care ea 
juca rolul principal. Era un film în care Julie Lawry, cunoscută 
şi sub numele de Angel-Face, obținea întotdeauna ceea ce-şi 
dorea. 

Işi scoase revolverul din toc şi-l îndreptă spre picioarele 
fetei. Aceasta încremeni, iar îmbujorarea din obraji i se stinse. 
Se schimbă total la faţă, transformându-se într-un personaj 
oarecum real, pentru prima oară de când o cunoştea. In 
lumea ei pătrunsese un lucru pe care, după mintea ei, nu-l 
putea manipula spre folosul propriu. O armă. Pe lângă 
oboseală, Nick se simţea acum încurcat şi dezgustat. 

— N-am vrut, pronunţă ea repede. Fac tot ce vrei tu, pe 
cuvânt. 

li făcu semn cu arma să se care. 

Ea îi întoarse spatele şi o luă din loc, privind din timp în 
timp peste umăr. Merse din ce în ce mai repede, până ceo 
luă la fugă. 

La următoarea intersecţie coti şi dispăru. Nick îşi puse 
arma la loc. Tremura din tot trupul. Se simţea deprimat şi 
murdar, ca şi cum Julie Lawry ar fi fost o prezenţă inumană, 
semănând mai degrabă cu gândacii impasibili ce mişună pe 


sub copacii morţi decât cu o fiinţă omenească. 

Se întoarse, căutându-l pe Tom, dar acesta nu se vedea 
nicăieri . 

O porni pe strada scăldată în soare, cu dureri monstruoase 
de cap şi junghiuri în ochiul pe care i-l scosese Ray Booth. Avu 
nevoie de aproape douăzeci de minute ca să-l descopere pe 
Tom. Se ascunsese pe veranda din spate a unei case aflată la 
două străzi de centrul comercial. Se aşezase pe un leagăn 
ruginit şi strângea garajul Fisher-Price la piept. Când îl văzu 
pe Nick, începu să plângă. 

— Te rog să nu mă obligi s-o beau, nu-l pune pe Tom 
Cullen să bea otravă, Doamne, nu! Tata a zis că dacă-i 
omoară pe şobolani mă omoară şi pe mine... te rooog! 

Nick constată că mai ţinea în mână sticla de Pepto-Bismol. 
O aruncă şi-i arătă lui Tom palmele goale. Diareea acestuia 
trebuia să se vindece şi fără ajutorul medicamentului. Iți 
mulţumesc foarte mult, Julie. 

Tom cobori treptele verandei, bolborosind: 

— Te rog să mă ierţi. Te rog să mă ierţi, lu' Tom Cullen îi 
pare rău. 

Se întoarseră împreună pe Main Street... şi se opriră în loc, 
sideraţi. Ambele biciclete fuseseră răsturnate, iar cauciucurile 
tăiate. Conţinutul sacilor lor fusese împrăştiat de la un capăt 
al străzii la celălalt. 

In acea clipă, ceva trecu în viteză foarte mare chiar pe 
lângă obrazul lui Nick — simţi doar suflul — iar Tom ţipă şi-o 
rupse la fugă. Nick rămase o secundă nedumerit, cercetând în 
jur şi, din întâmplare, văzu flacăra celei de a doua 
împuşcături. Venea de la una dintre terestrele primului etaj 
ale Hotelului Pratt. Un obiect asemănător unui ac de cusut îl 
ciupi de gulerul cămăşii. 

O porni în viteză pe urmele lui Tom. 

Nu avea de unde şti dacă Julie continuase să tragă; când îl 
ajunse pe Tom, singurul lucru de care putea fi sigur era acela 
că nici unul dintre ei nu fusese rănit. Cel puţin aşa am scăpat 
de nebuna aia, gândi el, lucru care avea să se dovedească 
adevărat doar pe jumătate. 


Înnoptară într-un hambar aflat la cinci kilometri nord de 
Pratt, Tom trezindu-se mereu din cauza coşmarurilor, după 
care îl deştepta şi pe Nick, ca să se asigure că totul este în 
regulă. Ajunseră la luka a doua zi de dimineaţă, pe la 11, şi 
găsiră două biciclete bune într-un magazin ce se numea 
Lumea Sportului şi a Ciclismului. Nick, care începuse în sfârşit 
să-şi revină după întâlnirea cu Julie, îşi făcu socoteala că 
putea să-şi completeze restul echipamentului la Great Bend, 
unde aveau să ajungă pe 14 iulie, în cel mai rău caz. 

Dar în după-amiaza zilei de 12 iulie, pe la ora 2.45, văzu o 
licărire în oglinda retrovizoare montată lângă mânerul din 
stânga. Se opri (Tom, care pedala în spatele lui total neatent, 
îl călcă peste picior, dar Nick aproape nu băgă de seamă 
acest incident) şi se uită peste umăr. Strălucirea ce răsărise 
pe creştetul dealului din spatele lor, aidoma unui luceafăr-de- 
dimineaţă, te orbea şi-n acelaşi timp îţi bucura ochiul... 
aproape că nu-i venea să creadă. Era o camionetă Chevy 
venerabilă, fier de Detroit de cea mai bună calitate, alegându- 
şi drumul cu grijă şi făcând slalomuri largi când pe o parte, 
când pe cealaltă a lui US 281, ocolind vehiculele oprite în 
drum, împrăştiate peste tot. 

Maşina încetini (Tom flutura din mâini cu toată energia, în 
schimb Nick rămăsese neclintit, cu bara bicicletei între 
picioare) şi se opri lângă ei. Ultimul gând al lui Nick înainte de 
apariţia capului şoferului fu acela că aveau să se trezească cu 
Julie Lawry, arborând rânjetul ei răutăcios şi triumfător, ţinând 
în mână arma aceea cu care mai încercase să-i omoare. lar 
de la o distanţă atât de mică, n-avea cum să rateze. Furiile 
iadului sunt mai blânde decât femeia batjocorită. 

Dar figura care apăru aparţinea unui bărbat în jur de vreo 
patruzeci de ani, purtând o pălărie de pai cu o pană înfiptă în 
banda din catifea albastră la un unghi de-a dreptul îndrăzneţ, 
iar atunci când le zâmbi, figura lui bonomă căpătă aspectul 
unei pânze necălcate, din pricina nenumăratelor riduri. 

lată cum li se adresă el: 


— Sfinte Dumnezeule, băieţi! Nici nu ştiţi ce bucuros sunt 
să vă văd! la urcați în maşină şi să hotărâm încotro mergem! 
Aşa făcură cunoştinţă Nick şi Tom cu Ralph Brentner. 


CAPITOLUL 44 


O LUA RAZNA... Dragul meu, nu-ți dai seama?... 

Dacă se gândea bine, ăsta era unul din versurile lui Huey 
"Piano" Smith. Cine mai ştie cât de vechi. O amintire de 
demult. Huey "Piano" Smith, oare mai ştiu cântecul? Ah-ah- 
ah-ah, daaaay-0o... gooba-gooba-gooba-gooba... ah-ah-ah-ah. 
Etcetera. Ironia, înţelepciunea şi comentariul social al lui Huey 
"Piano" Smith. 

— Să-l bag în mă-sa de comentariu social, zise el. Huey 
"Piano" Smith a trăit înainte de era mea. 

Mulţi ani mai târziu, Johnny Rivers înregistrase unul dintre 
cântecele lui Huey, intitulat "Rockin Pneumonia and the 
Boogie-Woogie Flu". 

Pe acesta Larry Underwood şi-l aducea aminte limpede şi-l 
considera foarte potrivit situaţiei. Bietul Johnny Rivers. Bietul 
"Piano" Smith. 

— S-o bag în mă-sa de treabă, izbucni încă o dată Larry, 
care arăta îngrozitor, ca o fantomă palidă şi străvezie 
poticnindu-se pe o şosea din New England. Mie să-mi daţi anii 
şaizeci. 

Sigur că da, anii şaizeci, alea au fost nişte vremuri 
adevărate. Mijlocul anilor şaizeci, sfârşitul anilor şaizeci. 
Flower Power. Getting clean for Gene. Andy Warhol, cu 
ochelarii cei roz şi afurisitele de cutii Brillo. Velvet 
Underground. The Return of the Creature from Yorba Linda. 
Norman Spinrad, Norman Mailer, Norman Thomas, Norman 
Rockwell şi bietul Norman Bates de la Bates Motel, he-he-he. 
Dylan şi-a frânt gâtul. Barry McGuire croncănea despre "The 
Eve of Destruction". Diana Ross a format conştiinţele tuturor 
puştilor albi din America. Toate formaţiile acelea minunate, 


cugetă Larry, buimăcit, mie daţi-mi anii şaizeci, iar deceniul al 
nouălea puteţi să vi-l vărâţi în cur. Dacă discutăm despre rock 
and roll, anii şaizeci au reprezentat un soi de summum a tot 
ceea ce a existat mai bun. Cream. Rascals. Spoonful. Airplane 
cu Grace Slick la voce, Norman Mailer la chitară solo şi bietul 
Norman Bates la tobe. Beatles. Who. Grateful Dead... 

Se prăbuşi pe o parte şi se lovi la cap. 

Lumea dispăru într-o ceaţă neagră, apoi se întoarse la el 
în mai multe fragmente pline de culoare. Îşi trecu mâna pe la 
tâmplă şi constată că se mânjise de sânge pe degete. Nu 
conta câtuşi de puţin. Ce mama mă-sii, după cum obişnuia să 
se spună pe la mijlocul gloriosului şi luminosului deceniu al 
şaptelea. Păi sigur că nu mai reuşea să se ţină pe picioare şi 
se lovea la cap dacă, de o săptămână încoace, nu reuşise să 
doarmă normal, fără să fie trezit de coşmaruri, iar nopţile cele 
mai bune rămâneau nopţile în care ţipătul nu suia mai sus de 
jumătatea gâtlejului? Dacă strigai în gura mare şi te trezeai 
din cauza asta, trăgeai o sperietură încă şi mai urâtă. 

Visa că se află din nou în Lincoln Tunnel. lar în spatele lui 
venea cineva, numai că în vis nu era vorba de Rita. Era chiar 
diavolul, care-l pândea cu un zâmbet acru, îngheţat pe faţă. 
Omul întunecat nu trebuia confundat cu morţii care umblă, el 
era mai rău decât morţii care umblă. Larry o lua la fugă cu 
acea panică lentă şi nămoloasă din visele rele, călcând peste 
cadavre nevăzute, ştiind că se holbează la el cu ochii sticloşi 
ai trofeelor împăiate, din maşinile lor transformate în cripte, 
care se blocaseră în traficul încremenit, deşi treburile îi 
chemau într-altă parte, pornea în goană, dar la ce bun fugea, 
dacă omul-diavol, omul-magic putea să vadă prin întuneric cu 
ochii lui ca nişte aparate lucrând în infraroşu? lar după o 
vreme, Omul Intunecat începea să fredoneze: Haide, Laaarry, 
haide, o să ne-nțelegem noi, Laaarry... 

Atunci simţea respiraţia omului negru chiar pe umărul lui 
şi se chinuia să se trezească, să scape de somn, iar ţipătul i 
se înfigea în gâtlej ca un os de peşte, sau se întâmpla să-i 
scape printre buze, suficient de tare să-i scoale pe morţi. 

Ziua, fantoma Omului Întunecat dispărea. Omul Întunecat 


nu lucra decât în schimbul trei. Ziua, de Larry se ocupa Marea 
Singurătate, pătrunzându-i până în creieri cu dinţii ascuţiţi ai 
cine ştie cărui rozător neobosit — şobolan sau poate 
nevăstuică. În timpul zilei, gândurile lui se opreau asupra 
Ritei. Lovely Rita, meter-maid. 

Se gândea tot timpul la ea, răsucea totul pe toate părţile, 
îşi amintea de ochii ei ca nişte crestături, semănând cu ochii 
îndureraţi şi miraţi ai unui animal împuşcat, gura aceea, pe 
care el o sărutase, şi care acum era plină de vomă puturoasă, 
verde la culoare. Ea murise cu atâta uşurinţă, în miez de 
noapte, în acelaşi sac de dormit cu el, fir-ar să fie, iar acum 
el... 

Ei bine, o lua razna. Asta era, nu? Asta se petrecea cu el. 
O lua razna. 

— Înnebunesc, se tângui. O, Doamne, îmi ies din minţi. 

O parte din el, care-şi păstrase cât de cât raţiunea, 
susţinea însă că asta ar putea fi adevărat, în general, dar că 
în clipa respectivă suferea doar de insolaţie. După cele ce i se 
întâmplaseră Ritei, nu mai fusese în stare să meargă pe 
motocicletă. Pur şi simplu nu mai fusese în stare, ca şi cum ar 
fi suferit de un blocaj mintal. Înaintea ochilor îi apărea mereu 
priveliştea propriului său trup făcut zob, în mijlocul şoselei. 
Aşa că scăpase de motocicletă. lar de atunci mersese pe jos 
— oare câte zile? Patru? Opt? Nouă? Nu mai ştia exact. 
Termometrul trecuse de treizeci de grade încă de pe la ora 
10, iar acum era aproape ora 4, soarele îi bătea drept în 
ceafă, iar el nu purta pălărie. 

Nu-şi aducea aminte de câte zile abandonase motocicleta. 
Nu ieri, şi probabil nici alaltăieri (deşi, poate, dar mai degrabă 
nu), şi, de fapt, ce conta? Descălecase de pe motocicletă, o 
băgase în viteză, accelerase şi pe urmă eliberase ambreiajul. 
Animalul de metal se smulsese din mâinile lui tremurătoare, 
bolnave, ca un derviş şi pornise haihui, rostogolindu-se şi 
plonjând peste bariera de la marginea lui US 9, undeva la 
răsărit de Concord. Din câte îşi aducea aminte, numele 
oraşului lângă care îşi ucisese motocicleta era Gossville, deşi 
nici asta nu avea prea mare importanţă. Adevărul e că 


motocicleta nu-i mai servea la nimic. Nu mai îndrăznise să 
meargă cu mai mult de douăzeci şi cinci de kilometri pe oră, 
dar chiar şi la această viteză i se arătau imagini de coşmar cu 
el aruncat peste coarnele motocicletei şi cu fractură craniană, 
sau luând o curbă fără vizibilitate, intrând într-un camion oprit 
şi transformându-se într-un glob de foc. lar după o vreme se 
aprinsese nenorocitul de bec roşu, indicatorul de 
supraîncălzire, aşa cum era şi normal, şi aproape avusese 
senzaţia că distinge cuvântul LAŞ pictat cu litere mici şi 
severe pe carcasa din plastic de deasupra becului. Oare nu 
existase o vreme când motocicleta nu numai că nu-i provoca 
nici o problemă, dar chiar se bucurase de ea, lăsându-se 
desfătat de mângâierea vântului pe ambii obraji, cu asfaltul 
defilând în viteză nebună la doar câţiva centimetri sub tălpile 
cizmelor? Ba da. Atunci când Rita se aflase alături de el, 
înainte ca Rita să se transforme într-o gură plină de vomă 
verde şi o pereche de ochi ca nişte crestături, atunci se 
bucurase de ea. 

Prin urmare, expediase motocicleta peste marginea 
şoselei, în şanţul invadat de buruieni, şi apoi se uitase la ea 
cu un soi de teamă precaută, de parcă ar fi fost în stare să se 
ridice şi să-l lovească. Haide, o îndemnase el în gând, hai, 
opreşte-te odată, ticăloaso. Dar motorul continuase să 
funcţioneze încă multă vreme. Continuase să bolborosească şi 
să latre jos, în şanţ, roata din spate rotindu-se inutil, iar lanţul 
cel flămând înfulecând frunzele moarte, din toamna trecută, 
şi scuipând nori de fum maroniu, cu miros amărui. Ţeava de 
eşapament cromată râgâia fum albastru. Chiar şi în acel 
moment fusese înclinat să creadă că întâmplarea avea ceva 
supranatural, că motocicleta avea să-şi facă dreptate, 
ridicându-se din mormânt şi mâncându-l pe e/ de viu... fie 
asta, fie într-o bună zi va întoarce capul, la auzul unui zgomot 
din ce în ce mai puternic de motor, şi-şi va vedea motocicleta 
— afurisita de motocicletă care nu mai voia să se oprească şi 
să moară de-a binelea — năpustindu-se drept la el, cu o sută 
douăzeci la oră, iar aplecat asupra coarnelor stând 
nemernicul de Om Întunecat, şi în spatele lui, cu pantalonii 


albi de mătase fluturând în bătaia vântului, Rita Blakemoor, 
cu obrajii albi ca peretele, cu ochii ca nişte crestături şi părul 
uscat şi mort ca un lan de porumb rămas nesecerat până în 
miezul iernii. Apoi, motocicleta începuse în sfârşit să scuipe, 
să pufăie, să gâfâie şi să dea rateuri; când se oprise definitiv, 
se uitase în jos la ea şi fusese cuprins de tristeţe, ca şi cum ar 
fi ucis o parte din el. În lipsa motocicletei, nu exista nici o 
metodă prin care să organizeze un asalt demn de luat în 
seamă asupra liniştii, iar liniştea era, într-un fel, mai rea decât 
temerile lui că va muri sau că va fi accidentat grav. De atunci 
mersese pe jos. Trecuse prin mai multe oraşe mici, de-a 
lungul lui US 9, care aveau magazine cu motociclete, modele 
de vitrină cu cheile vârâte în contact, dar dacă stătea lângă 
ele prea mult, imaginea propriului său trup zăcând la 
marginea drumului într-o băltoacă de sânge i se ivea înaintea 
ochilor într-un Technicolor intens şi nesănătos — ca şi cum 
scena ar fi fost extrasă dintr-un film horror din acelea 
îngrozitoare, şi totuşi fascinante, de-ale lui Charles Band, în 
care oamenii mor striviţi sub roţile unor camioane uriaşe sau 
din pricina unor gângănii mari, necunoscute, care se 
înmulţesc şi cresc în măruntaiele lor calde, în cele din urmă 
eliberându-se şi ieşind la iveală, lăsând imense găuri 
sângerânde în urma lor — aşa că pornea mai departe, palid şi 
tremurând, preferând să suporte liniştea. Pornea mai departe, 
cu un şir perfect de broboane mărunte pe buza superioară şi 
în scobiturile de la tâmple. 

Pierduse în greutate... ceea ce era perfect normal! Mergea 
zilnic, din zori şi până la apusul soarelui. Nu dormea. 
Coşmarurile îl trezeau cam pe la ora 4; atunci îşi aprindea 
lanterna Coleman şi, la lumina ei, aştepta răsăritul soarelui, 
pornind de îndată ce drumul se vedea suficient ca să prindă 
curaj. Şi continua să umble aproape până ce se făcea prea 
întuneric ca să mai vadă ceva, iar atunci îşi ridica tabăra în 
viteză şi pe furiş, ca un ocnaş fugit din lanţuri. O dată ce-şi 
termina treburile gospodăreşti, rămânea treaz până în miez 
de noapte, simțindu-se ca un om care a tras pe nări vreo 
două grame de cocaină. Tot ca un mare consumator de drog, 


nu mânca prea mult, iar foame nu-i era niciodată. Cocaina nu 
măreşte apetitul, şi nici frica. Larry nu se mai atinsese de 
cocaină de mult, de la petrecerea aceea din California, în 
schimb era tot timpul înfricoşat. Ţipătul unei păsări din 
pădure îl făcea să tresară. Urletul de moarte al unui animal 
mic înhăţat de unul mai mare îl scotea total din funcţiune. 
Zvelt şi slab la început, trecuse apoi în stadiul de costeliv. lar 
acum se afla la limita metaforică (sau metabolică) dintre 
costeliv şi vlăguit. Işi lăsase şi barbă, altfel remarcabilă, de un 
roşu-auriu închis, deşi puţin mai deschisă la culoare decât 
părul. Ochii i se afundaseră adânc în cap; sclipeau din orbitele 
lor ca două animale mici şi disperate, prinse într-o pereche de 
capcane. 

— Îmi ies din minţi, se tângui el iarăşi. 

Disperarea extremă din scâncetul lui frânt îl îngrozi. Oare 
chiar în asemenea hal ajunsese? Existase odată un Larry 
Underwood care avusese un succes apreciabil cu un disc, 
care visase să ajungă un Elton John al timpurilor lui... o, 
Doamne, cum ar mai fi râs Jerry Garcia la auzul acestei 
chestii... iar acum din omul respectiv nu mai rămăsese decât 
o umbră târându-se pe asfaltul negru de pe US 9, undeva în 
sud-estul statului New Hampshire, da, târându-se ca un şarpe, 
asta ajunsese. Celălalt Larry Underwood nu avea desigur nici 
o legătură cu făptura asta mizerabilă... acest... 

Incercă să se ridice şi nu fu în stare. 

— Vai, asta-i de-a dreptul ridicol, zise el, râzând şi 
plângând în acelaşi timp. 

De cealaltă parte a drumului, pe o coamă de deal, la 
distanţă de câteva zeci de metri de el, lucind ca un miraj 
minunat, se vedea o casă mare, de culoare albă, construită în 
stilul specific New England. Vila avea pereţii laterali vopsiți în 
verde, căptuşeală din scânduri şi acoperiş de şindrilă, tot 
verzi. Inaintea casei se întindea o porţiune cu gazon, care 
tocmai începea să arate neîngrijit. La capătul poienii curgea 
un pârâu; îl auzea bolborosind şi clipocind, un sunet ce i se 
părea fermecător. Un zid de piatră urmărea meandrele 
pârâului, marcând probabil hotarul proprietăţii, iar de la 


poalele zidului, la intervale regulate, se înălţau ulmi mari şi 
umbroşi. Trebuia să se târască până acolo ca un nemernic ce 
era şi să stea la umbră o vreme, asta-i rămânea de făcut. lar 
când va începe să se simtă ceva mai bine faţă de... lucruri, în 
general... avea să se pună pe picioare şi să coboare la pârâu, 
să bea o gură de apă şi să se spele. Cu siguranţă puţea. Dar 
cui îi păsa? Acum, că Rita murise, cine îl mai mirosea? 

Oare mai zăcea încă în cortul acela? se întrebă el, într-un 
acces morbid. Oare se umfla? Adunase muştele? Începuse 
oare să semene cu trufandaua neagră şi dulce din toaleta de 
la Transverse Number One? Unde naiba putea fi, dacă nu 
acolo? La Palm Springs, jucând golf cu Bob Hope? 

— Doamne, mi se pare oribil, şopti el. 

Incepu să se târască spre cealaltă parte a drumului. O 
dată ajuns la umbră, ştia că ar fi putut să se ridice în picioare, 
dar i se păru că nu merită efortul. Avu totuşi suficientă 
energie ca să se uite înapoi, pe drumul pe care venise, 
asigurându-se că motocicleta nu venea pe urmele lui. 

La umbră era mai răcoare cu câteva grade, şi Larry oftă 
prelung, în semn de plăcere şi uşurare. Îşi duse o mână la 
ceafă, acolo unde îl bătuse soarele aproape toată ziua şi unde 
îl durea foarte tare. Dureri provocate de insolaţie? la nişte 
Xylocaină. Şi toate celelalte căcaturi utile. Scoate-i pe oamenii 
aceia din soarele fierbinte. Arzi, dragă, arzi. Watts. Îţi aduci 
aminte de Watts? 

Altă amintire din trecut. Întreaga rasă umană este doar o 
amintire mare şi grea din trecut, un măreț fâs din aur. 

— Omule, să ştii că eşti bolnav, îşi zise el. 

Işi sprijini capul de scoarţa aspră a ulmului şi închise ochii. 
Stropii de soare din umbra copacului desenau modele 
complicate, în roşu şi în negru, pe suprafaţa interioară a 
pleoapelor. Susurul şi clipocitul apei se împleteau într-un 
cântec dulce şi mângâietor. Peste numai un minut se va duce 
la pârâu şi va bea apă şi se va spăla. Peste doar un minut. 

Aţipi. 

După zece minute, aţipeala lui se transformă în primul 
somn profund şi fără vise pe care-l avea de multe zile. Mâinile 


îi zăceau, moi, în poală. Pieptul slab i se ridica şi cobora 
ritmic, iar barba dădea feţei lui aparenţa unei slăbiciuni mai 
mari — faţa tulburătoare a unui refugiat singuratic, care a 
scăpat dintr-un măcel teribil, a cărui relatare nimeni nu ar fi 
dispus s-o creadă. Încetul cu încetul, ridurile săpate în pielea 
tăbăcită de soare începură să se netezească. Cobori în spirale 
până la cele mai profunde niveluri ale inconştientului şi se 
odihni acolo ca un mic animal de râu aşteptând, visător, la 
adăpostul nămolului răcoros, să treacă pârjolul verii. Soarele 
începu să coboare spre apus. 

Peretele luxuriant de tufişuri de la marginea pârâului 
foşni; zgomotul încetă pentru un timp, apoi se auzi din nou. 
După o vreme, apăru un băiat. Vârsta lui era greu de precizat, 
între zece şi treisprezece ani, în orice caz părea foarte înalt. 
Nu purta decât o pereche de pantaloni scurţi Fruit of the 
Loom. Trupul lui se bronzase uniform şi căpătase culoarea 
mahonului, cu excepţia unei surprinzătoare dâre de un alb- 
intens, care începea chiar deasupra cingătorii. Pielea îi era 
acoperită cu muşcături de țânțari şi de căpuşe, unele noi, dar 
cele mai multe vechi. În mâna dreaptă ţinea un cuţit de 
măcelar. Lama lungă de treizeci de centimetri şi tăişul ei 
dinţat aruncau sclipiri fierbinţi în razele de soare. 

Păşind cu grijă, uşor aplecat, se apropie de ulm şi de zidul 
de piatră până ce ajunse chiar în spatele lui Larry. Ochii 
băiatului aveau o nuanţă marină, albastră-verde, şi o formă 
ce-i dădea un aer de chinez. Ochi lipsiţi de expresie, în care 
se citea o vagă undă de ferocitate. Înălţă cuțitul. 

Răsună vocea blândă, dar fermă, a unei femei: 

— Nu! 

Băiatul se întoarse spre ea, ascultând cu atenţie, ţinând 
însă în continuare cuțitul pregătit. În atitudinea lui se citea 
nedumerire şi dezamăgire. 

— Vom vedea ce se mai întâmplă, se auzi iarăşi vocea 
femeii. 

Stăpânindu-şi cu greu dorinţa de a ucide, băiatul rămase 
câteva secunde nemişcat, privind când la cuţit, când la Larry, 
apoi se retrase pe drumul pe care venise. 


Larry continua să doarmă. 


Primul lucru de care deveni conştient când se trezi fu 
acela că se simţea bine. Cel de-al doilea, că-i e foame. Cel de- 
al treilea, că soarele se află într-o poziţie greşită, ca şi cum ar 
fi pornit pe cer în direcţie inversă. Cel de-al patrulea, vă rog 
să scuzaţi expresia, că-i venea să se pişe cât un cal. 

Ridicându-se în picioare şi ascultând pocniturile delicioase 
ale tendoanelor lui, atunci când se întinse, îşi dădu seama că 
nu aţipise, ci dormise în toată regula, întreaga noapte. Işi 
consultă ceasul şi văzu de ce soarele părea să fie într-o 
poziţie aiurea. Era ora 9.20 dimineaţă. li era foame. In casa 
aceea mare şi albă avea să găsească sigur ceva de mâncare. 
Supă conservată, poate şi nişte carne de vită. li ghiorăiau 
matele. 

Înainte de a porni la deal, îngenunche lângă pârâu cu 
hainele scoase şi-şi aruncă apă peste tot corpul. Remarcă în 
ce hal de slăbiciune ajunsese şi hotărî că aşa nu se mai poate. 
Se ridică în picioare şi se şterse cu cămaşa, trăgându-şi apoi 
pantalonii. Se folosi de cei câţiva bolovani care-şi înălţau 
spinările negre deasupra oglinzii apei pentru a trece pe 
partea cealaltă. Ajuns acolo, simţi cum îngheaţă, cu privirile 
aţintite spre desişul compact de tufişuri. Teama, care nu-l 
tulburase încă în acea dimineaţă, se trezi la viaţă brusc, 
precum conul unui pin care explodează în foc, potolindu-se pe 
urmă la fel de uşor. Zgomotul fusese pricinuit de o veveriţă, 
sau de o marmotă, ori poate de o vulpe. Atât şi nimic mai 
mult. Se întoarse indiferent şi porni să traverseze poiana, 
către casa mare şi albă. 

Pe la jumătatea drumului, un gând se ridică până la 
suprafaţa minţii lui, unde se sparse ca o bulă de gaz. Totul se 
petrecu fără mare tam-tam, dar implicaţiile problemei îl 
făcură să rămână nemişcat. 

Gândul lui fusese următorul: De ce nu ai mers pe 
bicicletă? 

Stătea uluit în mijlocul poienii, la distanţă egală faţă de 


pârâu şi de casă, cugetând cât de simplu ar fi fost. De când 
aruncase Harleyul, mersese doar pe jos. Mersese, se 
extenuase, în cele din urmă se prăbuşise, lovit de insolaţie 
sau de ceva asemănător; diagnosticul nu mai avea nici o 
importanţă. Dacă ar fi călărit pe bicicletă, fără să se chinuie 
prea tare, ar fi ajuns probabil deja pe malul oceanului, iar 
acum şi-ar fi petrecut vremea alegându-şi o casă de vară şi 
aprovizionând-o cu cele necesare. 

Se puse pe râs, la început încet, fiind puţin speriat de 
efectul ciudat pe care îl avea în liniştea din jur. A râde atunci 
când în jur nu-i nimeni cu care să împarţi veselia nu era decât 
un nou semn că se află pe drumul acela fără întoarcere spre 
ţăcăneală. Dar hohotele lui aveau un răsunet atât de 
adevărat şi de plin de vigoare, atât de sănătos, aducându-i 
atât de bine aminte de Larry Underwood cel de altădată, încât 
nu mai încercă să şi le stăvilească. Cu mâinile în şolduri, cu 
capul lăsat pe spate, râdea din toată inima de cât de tâmpit 
fusese. 

In spatele lui, lângă apă, unde perdeaua de tufişuri 
atingea grosimea cea mai mare, ochii de un albastru-verzui 
asistaseră la întreaga scenă, continuând să-l urmărească şi 
atunci când Larry se hotărâse în sfârşit să-şi urmeze drumul 
către casă, râzând încă puţin şi clătinând din cap. Îl văzură 
cum urcă treptele verandei şi încearcă uşa din faţă, 
descoperind că este descuiată, şi cum apoi intră în casă. 
Atunci tufişurile începură să se mişte şi să emită sunetul acela 
pe care-l auzise Larry şi-l socotise inofensiv. Băiatul îşi croi 
drum afară; era îmbrăcat tot în şortul lui şi despica aerul cu 
cuțitul. 

Apăru o altă mână, care-l atinse pe umăr. Băiatul se opri 
de îndată. leşi la iveală şi femeia — care, deşi era înaltă şi 
impunătoare, părea să nu mişte deloc ramurile în înaintarea 
ei. Luciul splendid, ca de tăciune, al părului ei era întrerupt pe 
alocuri de şuviţe groase, de un alb pur: un păr foarte 
atrăgător şi care te umplea de uimire. Fusese împletit într-o 
singură coadă ce se lăsa pe un umăr şi atârna în jos până 
aproape de sân. Dacă te uitai la această femeie, primul lucru 


pe care-l remarcai era înălţimea ei, după care privirile îţi erau 
atrase de păr, a cărui suprafaţă o bănuiai aspră şi totuşi 
mătăsoasă chiar numai privindu-l. lar dacă se întâmpla să fii 
bărbat, vedeai dintr-o dată părul acela despletit, eliberat pe 
pernă, în razele de lună. Şi te întrebai cum ar fi femeia 
aceasta în pat. Dar ea nu primise niciodată vreun bărbat în 
ea. Era pură. Aştepta. Nişte vise avusese. Odată, pe când era 
la colegiu, folosise şi o placă Ouija. 

lar acum se întreba, încă o dată, dacă nu cumva bărbatul 
acesta era cel dorit. 

— Aşteaptă, îi spuse băiatului. 

II privi calm în ochii neliniştiţi. Ştia cauza tulburării lui. 

— Casei nu i se va întâmpla nimic. De ce ar face rău casei, 
Joe? 

Băiatul îi întoarse spatele şi căută spre casă, cu dragoste 
şi îngrijorare. 

— Când va pleca, îl vom urma şi noi. 

El clătină cu îndărătnicie din cap. 

— Ba da, trebuie neapărat. Eu trebuie neapărat. 

Lucru în care credea cu tărie. Poate că nu era el cel 
aşteptat, dar chiar dacă se dovedea că nu, rămânea în orice 
caz o verigă pe care o urmărise de ani întregi, verigă a unui 
lanţ care acum se apropia de sfârşit. 

Joe — de fapt, nu acesta era numele său adevărat — ridică 
arma cu ferocitate, ca şi cum ar fi vrut s-o împlânte în trupul 
ei. Ea nu făcu nici un gest să se apere sau să se retragă, iar el 
lăsă încet cuțitul în jos. Se întoarse către casă şi împunse cu 
lama în direcţia aceea. 

— Nu, nu vei face asta, îi zise ea. Pentru că este o fiinţă 
omenească şi ne va conduce la... 

Amuţi. La alte ființe omeneşti, dorise să spună. E/ este o 
ființă omenească şi ne va conduce la alte ființe omeneşti. Dar 
nu era sigură că doreşte să spună asta sau dacă asta era 
ceea ce urmărea. Deja avea sentimentul că este simultan 
atrasă în două direcţii şi începu să-şi dorească să nu-l fi văzut 
vreodată pe Larry. Incercă să-l mângâie iarăşi pe băiat, dar 
acesta se smulse cu furie. Privea ţintă către casa mare şi 


albă, iar ochii lui erau mistuiţi de gelozie. După o vreme, se 
strecură înapoi, printre tufişuri, măsurând-o plin de reproş. Il 
urmă şi ea, ca să fie sigură că totul este în regulă. Băiatul se 
întinse la pământ şi se ghemui în poziţie de fetus, strângând 
cuțitul la piept. Îşi vâri degetul mare în gură şi închise ochii. 
Nadine se întoarse în punctul unde pârâul forma un mic 
eleşteu şi îngenunche. Bău din mâinile făcute căuş, apoi se 
puse să ţină casa sub observaţie. Ochii ei îşi păstrau calmul, 
iar figura ei semăna acum cu aceea a Madonelor lui Rafael. 


Către sfârşitul acelei după-amieze, mergând pe bicicletă 
de-a lungul unei porţiuni străjuite de copaci a lui US 9, 
înaintea lui se ivi un semn reflectorizant, pe care se opri să-l 
studieze, uluit. Semnul respectiv îl anunţa că pătrunde în 
MAINE, VACATIONLAND. Aproape nu-şi credea ochilor; 
străbătuse pesemne o distanţă incredibilă în starea lui de 
năuceală şi frică. Fie asta, fie pierduse şirul zilelor, la un 
moment dat. Tocmai se pregătea să plece mai departe când 
ceva — un zgomot din pădure sau din capul lui — îl făcu să se 
întoarcă repede şi să privească peste umăr. Nu era nimic, 
doar pustia US 9, pornind înapoi, spre New Hampshire. 

De când plecase de la casa cea mare şi albă — unde luase 
un mic dejun constând din cereale uscate şi cremă de brânză 
dintr-un spray cu aerosoli întinsă pe nişte biscuiţi Ritz puţin 
cam vechi — avusese de mai multe ori sentimentul acut că 
este ţinut sub observaţie şi urmărit. Auzea tot felul de lucruri, 
ba poate chiar le vedea, cu coada ochiului. Capacitatea lui de 
observaţie, care începea să se trezească tot mai mult la viaţă 
în această situaţie stranie, lansa mereu un stimul vag, de 
natură să rămână la un nivel aproape subconştient, 
excitându-i terminaţiile nervoase cu nişte semnale atât de 
slabe, încât ele nu lăsau, chiar luate împreună, decât un 
nedesluşit sentiment că ar fi "urmărit". Lucrurile acestea nu-l 
speriau, aşa cum i se întâmplase mai înainte, şi nu aveau 
nimic comun cu halucinaţia sau delirul. Dacă cineva îl ţinea cu 
adevărat sub observaţie şi nu dorea să se arate, asta se 


întâmpla probabil din cauză că se temea sau se temeau de el. 
lar dacă se temeau de bietul slăbănog de Larry Underwood, 
care nu mai era în stare nici măcar să meargă pe o 
motocicletă cu patruzeci la oră, însemna că nu merita să-şi 
bată capul din pricina lor. 

Stând nemişcat lângă bicicleta de care-şi făcuse rost dintr- 
un magazin cu articole sportive, peste care dăduse cam la 
şase kilometri est de casa aceea albă, strigă cât se poate de 
limpede: 

— Dacă e cineva acolo, de ce nu ieşiţi la iveală? N-am să 
vă fac nici un rău. 

Nu primi nici un răspuns. Rămase în mijlocul drumului, 
lângă semnul ce marca graniţa dintre state, privind în jur şi 
aşteptând. O pasăre ciripi şi apoi se avântă spre cer. În rest, 
totul rămase nemişcat. După o vreme, porni mai departe. 


Ajunse în orăşelul North Berwick, de la intersecţia dintre 
US 9 şi US 4, înainte de ora 6. Se hotărî să înnopteze acolo şi 
să-şi continue drumul spre litoral a doua zi de dimineaţă. 

La intersecţia dintre cele două şosele din mijlocul oraşului 
se afla un mic magazin, de unde se aprovizionă cu un pachet 
cu şase cutii de bere, din frigiderul stins. Era Black Label, o 
marcă din care nu mai băuse până atunci — probabil o bere 
locală. Îşi mai luă o pungă mare de cartofi prăjiţi şi două 
conserve de tocană. Le puse în rucsac şi ieşi. 

De cealaltă parte a străzii era un restaurant şi, pentru o 
clipă, crezu că vede două umbre lunguieţe retrăgându-se 
după colț şi dispărând. Poate că vederea îi jucă o festă, dar nu 
prea era convins de acest lucru. li trecu prin minte să 
traverseze în goană şi să-i surprindă în ascunzătoare: cine nu- 
i gata, îl iau cu lopata, copii. Dar hotărî că era mai bine sa 
renunţe. Ştia prea bine ce înseamnă să-ţi fie frică. 

Îşi continuă drumul pe şosea, împingând bicicleta de 
coarnele căreia atârnase rucsacul. Văzu clădirea din cărămidă 
a unei şcoli mari, iar în spatele ei un pâlc de copaci. Adună 
din dumbravă lemne pentru un foc potrivit, pe care-l aprinse 


în mijlocul terenului de joacă asfaltat al şcolii. În apropiere 
curgea un râu, trecând pe lângă o fabrică de textile şi apoi pe 
sub şosea. Îşi puse berea la răcit în apa râului şi încălzi una 
dintre conservele cu tocană de vită. Mâncă folosindu-se de 
trusa lui completă de tacâmuri şi farfurii de campanie, aşezat 
pe un leagăn de pe terenul de sport; se legăna încet, încolo şi 
încoace, iar umbra lui lungă se târa peste liniile aproape 
şterse ale terenului de baschet. 

li veni în minte să se întrebe de ce nu se temea de cei 
care-l urmăreau — deoarece acum se convinsese definitiv că 
era urmărit de cel puţin două persoane. Ca un corolar, îşi 
puse întrebarea de ce se simţise atât de bine toată ziua, de 
parcă otrava neagră ce-l chinuise atâta vreme se eliminase 
din organism în timpul somnului cel lung de ieri după-amiază. 
Oare fusese vorba doar de oboseală? Atât şi nimic mai mult? | 
se părea prea simplu. 

Gândind logic, dacă urmăritorii ar fi dorit cu tot dinadinsul 
să-i facă rău, ar fi încercat până în acel moment. l-ar fi 
pregătit o ambuscadă şi l-ar fi împuşcat, sau cel puţin l-ar fi 
ameninţat cu armele lor, silindu-l să-şi predea puşca. Ar fi 
obţinut de la el tot ce ar fi vrut... Dar iarăşi, dacă judecai logic 
(şi era nemaipomenit că putea gândi logic, pentru că în 
ultimele zile toate ideile lui fuseseră atacate de puternicii 
acizi ai fricii), ce anume din lucrurile avute de el putea fi 
râvnit de cineva? In ceea ce priveşte bunurile lumeşti, din 
acestea existau acum din belşug pentru toată lumea, 
deoarece nu mai erau în viaţă decât foarte puţini oameni. 
Cine ar fi fost în stare să-şi rişte viaţa furând sau ucigând, 
când tot ce ţi-ai putut visa vreodată în propria ta magherniţă, 
cu catalogul Sears în braţe, ţi se oferea acum în spatele 
oricărei vitrine din America? Nu-ţi rămânea decât să spargi 
geamul, să intri şi să iei toţi ce-ţi poftea inima. 

Adică aveai totul, mai puţin tovărăşia altor oameni. 
Aceasta era un trofeu rar, după cum ştia foarte bine Larry. lar 
adevăratul motiv pentru care nu se simţea speriat era tocmai 
speranţa că şi acei oameni doreau acelaşi lucru. Mai devreme 
sau mai târziu, dorinţa lor va şti să treacă peste teamă. Va 


aştepta până ce se va petrece acest lucru. Nu avea de gând 
să-i stârnească, ca pe un stol de potârnichi, pentru că asta ar 
fi înrăutățit şi mai mult situaţia. Cu doar două zile în urmă, 
probabil că şi el s-ar fi ascuns, evitând să întâlnească pe 
altcineva. Prin urmare, cel mai bine era să aştepte. Deşi 
ardea de nerăbdare să dea ochii cu alţi oameni. O dorea din 
toată inima. 

Se întoarse la râu şi-şi spălă tacâmurile. Pescui din apă 
cutiile de bere şi se întoarse la leagăn. Deschise capacul unei 
cutii şi închină în direcţia restaurantului unde văzuse umbrele. 

— În sănătatea voastră, spuse Larry, golind jumătate din 
cutie dintr-o singură înghiţitură. 

Ce mai, curgea pe gâtlej ca uleiul! 

Când termină cele şase beri, trecuse de ora 7, iar soarele 
se pregătea să apună. Împrăştie ultimii tăciuni ai focului cu 
lovituri de picior şi-şi adună lucrurile. Apoi, pe jumătate beat 
şi simțindu-se cât se poate de bine, mai parcurse câteva sute 
de metri din US 9, până ce ajunse în dreptul unei case cu 
veranda închisă cu geamuri. Îşi lăsă bicicleta pe gazonul din 
faţă, îşi luă sacul de dormit şi forţă uşa verandei cu o 
şurubelniţă. 

Se mai uită încă o dată în urmă, sperând să vadă un el, o 
ca sau nişte ei — aflaţi în continuare pe urmele lui, simţea 
prea bine — dar strada era în continuare liniştită şi pustie. 
Ridică din umeri şi intră. 

Era încă devreme şi credea că va mai rămâne treaz un 
timp, dar, din câte se pare, mai avea de recuperat somn. La 
nici cincisprezece minute după ce se întinsese respira rar şi 
regulat, cu arma alături, lângă mâna dreaptă. 


Nadine se simţea obosită. | se părea că asta este cea mai 
lungă zi din viaţa ei. De două ori fusese convinsă că au fost 
descoperiţi, prima oară lângă Strafford, şi apoi lângă graniţa 
dintre Maine şi New Hampshire, unde se uitase peste umăr şi 
le vorbise. Dinspre partea ei, nu-i păsa dacă erau surprinşi. 
Bărbatul ăsta nu era nebun, aşa cum fusese cel care trecuse 


pe lângă casa albă şi mare cu zece zile în urmă. Acela arăta a 
soldat, încărcat cu arme, grenade şi benzi de muniţie. Râdea 
în gura mare, striga şi ameninţa să-i facă fărâme pe 
locotenentul Morton. Locotenentul Morton nu se vedea pe 
nicăieri, ceea ce era probabil spre marele lui noroc, în caz că 
se mai afla în viaţă. Şi Joe se speriase de soldat, ceea ce 
fusese foarte bine în situaţia respectivă. 

— Joe? 

Se uită în spate. 

Joe dispăruse. 

lar ea se afla la hotarul nelămurit dintre somn şi realitate. 
Împinse unica pătură deoparte şi se ridică, chinuită de o mie 
de dureri diferite. Oare de când nu mai petrecuse atâtea ore 
pe bicicletă? Probabil nu i se mai întâmplase niciodată. Apoi 
mai era şi acel efort, atât de enervant, de a menţine o 
distanţă constantă şi convenabilă între ei. Dacă ajungeau 
prea aproape, puteau fi văzuţi, ceea ce l-ar fi supărat pe Joe. 
Dacă rămâneau prea tare în urmă, era posibil ca el să iasă din 
US 9 şi s-o ia pe alt drum. Ceea ce ar fi deranjat-o pe ea. Nu-i 
trecuse prin minte că Larry ar putea să facă un ocol şi să le 
cadă în spate. Din fericire (pentru Joe, cel puţin), ideea asta 
nu-i venise nici lui Larry. 

Îşi spunea că Joe se va obişnui cu gândul că aveau nevoie 
de el... şi nu numai de el. Nu puteau trăi singuri. Dacă 
rămâneau singuri, aveau să moară singuri. Joe urma să se 
obişnuiască cu această idee; în viaţa lui anterioară nu trăise 
în vid, şi nici ea, de altfel. A avea oameni în jur devine un soi 
de obişnuinţă. 

— Joe, strigă ea din nou, cu blândeţe. 

Băiatul reuşea să facă tot atât de puţin zgomot cât un 
luptător Viet Cong strecurându-se prin junglă, dar auzul ei se 
obişnuise să-l distingă în ultimele trei săptămâni, iar în seara 
respectivă strălucea şi luna, pe deasupra. Auzi un râcâit uşor 
şi zuruitul pietrişului şi ştiu imediat unde avea de gând să se 
ducă. Ignorându-şi durerile, îl urmă. Era ora 9.45. 

Îşi făcuseră tabăra (dacă se pot numi "tabără" două pături 
întinse în iarbă) în spatele restaurantului North Berwick Grille, 


vizavi de magazinul universal, lăsând bicicletele într-un 
adăpost din spatele localului. Cel pe care-l urmăreau mâncase 
pe terenul de sport al şcolii de pe cealaltă parte a drumului 
("Dacă ne-am duce la el, pun pariu, Joe, că ne-ar da şi nouă 
din cina lui", îi spusese ea, cu tact. "E fierbinte... şi nu-i aşa că 
miroase frumos? Sunt convinsă că-i mult mai gustoasă decât 
pizza bologna pe care o mâncăm noi." Joe se albise de furie şi 
agitase ameninţător cuțitul în direcţia lui Larry) şi apoi se 
îndreptase spre o casă cu veranda închisă. Din felul cum îşi 
împingea bicicleta, i se păru că era puţin beat. lar acum 
dormea în veranda casei pe care şi-o alesese. 

Întinse pasul, tresărind ori de câte ori i se înfigeau 
pietricele în călcâiele goale. Traversă pe partea stângă a 
străzii, unde erau case, păşind pe porțiunile de gazon din faţa 
acestora, pe cale să se transforme în câmpuri sălbatice. larba 
înmiresmată şi grea de rouă i se ridica până la glezne. Işi 
amintea de a noapte când alergase cu un băiat printr-o iarbă 
la fel ca aceasta, însă era lună plină, nu în descreştere, ca 
acum. Atunci simţise un val dulce şi fierbinte răspândindu-i-se 
în partea de jos a pântecelui şi fusese conştientă de valoarea 
de obiect sexual a sânilor ei plini, grei şi semeţi. Luna o 
îmbătase, la fel şi iarba, udându-i tălpile cu umezeala nopţii. 
Înţelesese dintr-o fulgerare că, dacă băiatul o prindea, avea 
să-i dăruiască fecioria ei. Fugise la fel de iute ca un indian 
prin lanul de porumb. Şi dacă ar fi prins-o? Ce mai conta, 
acum? 

Fugi mai repede, sărind peste o alee din ciment, care 
licărea în întuneric ca o pojghiţă de gheaţă. 

lată-l şi pe Joe, lângă veranda în care dormea omul. Panta- 
lonii lui albi se desluşeau cel mai bine în beznă; de fapt, 
pielea băiatului era atât de închisă la culoare, încât la prima 
vedere chiar aveai impresia că izmenele acelea pluteau 
singure, suspendate în spaţiu, sau poate erau purtate de 
omul invizibil al lui H.G. Wells. 

Joe era din Epsom, ştia asta fiindcă acolo îl găsise. Nadine 
venea din South Barnstead, un oraş la douăzeci şi cinci de 
kilometri nord-est de Epsom. Ea începuse să caute sistematic 


alţi oameni sănătoşi, dar se ferise să-şi părăsească locuinţa 
din oraşul natal. Mergea în cercuri concentrice, din ce în ce 
mai mari. Nu-l găsise decât pe Joe, care delira şi făcuse febră 
de la muşcătura cine ştie cărui animal... şobolan sau veveriţă, 
judecând după urmă. Zăcea în iarba din faţa unei case din 
Epsom, doar în chiloţi, strângând în pumn cuțitul de măcelar, 
ca un sălbatic din Epoca de Piatră sau un pigmeu pe moarte, 
însă încă dispus să-i ucidă pe cei care s-ar apropia de el. Nu 
era pentru prima oară când trebuia să se ocupe de o rană 
infectată. Îl dusese în casă. Oare era chiar casa lui? Bănuia că 
da, dar nu avea cum să ştie cu siguranţă, dacă nu-i spunea 
Joe. Erau acolo mai mulţi morţi: mama, tatăl, alţi trei copii, 
dintre care cel mai mare de vreo cincisprezece ani. Desco- 
perise şi un cabinet medical dotat cu substanţe dezinfectante, 
antibiotice şi bandaje. Nu era prea sigură care anume 
antibiotice erau potrivite şi ştia că ar putea să-l omoare dacă 
nu alegea corect, dar dacă nu făcea nimic, ar fi murit oricum. 
Muşcătura era la gleznă, care se umflase cât o cameră de 
cauciuc. Spre norocul ei, alesese bine şi, peste trei zile, 
glezna revenise la dimensiunile ei normale, iar febra scăzuse. 
Băiatul avea încredere în ea. Şi, din câte se vedea, în nimeni 
altcineva. Când se trezea, dimineţile, îl găsea agăţat de ea. 
Se mutaseră în casa mare şi albă. Îi spunea Joe. Nu acesta era 
numele lui, dar pe când fusese învăţătoare, fetiţelor al căror 
nume nu-l cunoştea le spunea Jane, iar băieţilor, Joe. Pe lângă 
ei trecuse soldatul, râzând, urlând şi blestemându-l pe loco- 
tenentul Morton. Joe voise să se năpustească din casă şi să-l 
înjunghie. lar acum, pe omul ăsta. li era teamă să-i ia cuțitul, 
pentru că era talismanul lui Joe. Cu un asemenea gest, l-ar fi 
asmuţit împotriva ei. Băiatul dormea strângând cuțitul în 
mână, iar în singura noapte când încercase să i-l tragă din 
strânsoare, mai mult ca să vadă dacă acest lucru putea fi 
făcut decât ca să i-l ia pentru totdeauna, el se trezise într-o 
clipită. Dormea profund, dar în secunda următoare ochii aceia 
de un albastru-verzui şi neliniştiţi, ca de chinez, se aţintiseră 
asupra ei, cu un vag aer feroce. Mormăise ceva din gâtlej şi 
trăsese cuțitul spre el. De vorbit, nu vorbea. 


Acum ridica arma, o cobora, o ridica iarăşi. Scoţând mor- 
măiturile acelea guturale din gâtlej şi executând împunsături 
spre uşa verandei. Pregătindu-se probabil pentru momentul 
când avea să se năpustească înăuntru cu adevărat. 

Se apropie de el pe la spate, fără să facă vreun efort 
special ca să nu scoată vreun zgomot şi, cu toate acestea, el 
n-o auzi; Joe era pierdut în propria lui lume. Intr-o fracțiune de 
secundă, pe negândite şi fără premeditare, îi prinse 
încheietura mâinii şi i-o suci violent, în sensul invers acelor de 
ceasornic. 

Joe gemu ascuţit, iar Larry Underwood se mişcă puţin în 
somn, se întoarse pe partea cealaltă şi se linişti din nou. 
Cuţitul căzu în iarba dintre cei doi, reflectând pe lama 
crestată imagini fragmentate ale lunii argintii, ca nişte fulgi 
de lumină. 

O măsură cu priviri mânioase, încărcate de reproş şi 
neîncredere. Nadine îi răspunse cu o privire fermă. li arătă 
drumul, spre locul din care veniseră. Joc clătină din cap cu 
îndărătnicie. li arătă uşa şi forma întunecată din sacul de 
dormit de cealaltă parte a uşii. Făcu un gest înfiorător de 
explicit, trecându-şi degetul mare prin dreptul mărului lui 
Adam. După care rânji. Nadine nu-l mai văzuse niciodată 
rânjind şi chestia asta îi dădu un fior. Nu ar fi avut un aer mai 
sălbatic nici măcar dacă dinţii băiatului ar fi luat forma unor 
colţi. 

— Nu, îl îndemnă ea, cu duhul blândeţii. Altfel îl trezesc 
chiar acum. 

Joe păru alarmat. Clătină repede din cap. 

— Atunci vino înapoi, cu mine. Dormim. 

Işi cobori privirile spre cuţit, apoi căută iarăşi spre ea. 
Sălbăticia dispăruse de pe figura lui, cel puţin pentru 
moment. Nu mai era decât un băieţel sfios, care-şi dorea 
ursuleţul sau păturica aspră cu care crescuse, încă din 
leagăn. Nadine înţelegea într-un mod confuz că acum ar fi 
fost momentul să-l convingă să renunţe la cuţit, printr-o 
singură mişcare energică din cap, "Nu". Şi apoi, ce s-ar fi 
întâmplat? Ar fi urlat? Ţipase după ce soldatul acela nebun 


dispăruse din vedere. Ţipase mult şi bine, scoțând sunete 
teribile, dezarticulate, de groază şi de furie. Oare ar fi dorit să 
facă cunoştinţă noaptea şi în acompaniamentul unor 
asemenea urlete cu bărbatul din sacul de dormit? 

— Vrei să te întorci cu mine? 

Joe îi făcu semn că da. 

— Atunci, bine, îi răspunse ea calm. 

El se aplecă fulgerător şi luă cuțitul. 

Se întoarseră împreună, iar băiatul se cuibări încrezător 
alături de ea, uitâad de intrus, cel puţin pentru moment. O 
strânse în braţe şi adormi. Ea simţi durerea aceea veche şi 
atât de familiară în pântece, acea durere cu mult mai 
profundă şi mai intensă decât cele pe care ţi le-ar da cel mai 
greu exerciţiu fizic. Era o durere femeiască, împotriva căreia 
nu se poate face nimic. O cuprinse curând somnul. 


Nadine se trezi în zori îngheţată, înţepenită şi speriată, 
temându-se deodată că Joe aşteptase cu viclenie ca ea să 
adoarmă ca să se strecoare înapoi, spre casa aceea, şi să-i 
taie omului beregata în somn. Nu mai simţea braţele lui Joe 
împrejurul ei. Se simţea răspunzătoare pentru băiat, 
întotdeauna se simţise răspunzătoare pentru micuţii care nu 
ceruseră să vină pe lume, dar dacă ar fi comis lucrul acela, l- 
ar fi lăsat să se descurce singur. Să iei viaţa cuiva după ce se 
pierduseră atâtea vieţi i se părea un păcat de neiertat. Pe de 
altă parte, nu mai reuşea să reziste multă vreme singură 
alături de Joe; era ca şi cum s-ar fi aflat închisă în cuşcă, după 
gratii, cu un leu plin de temperament. La fel ca animalul 
sălbatic, Joe nu putea (sau nu dorea) să vorbească; nu reuşea 
decât să ragă, cu vocea lui slabă de băieţel. _ 

Se ridică şi constată că Joe era de fapt lângă ea. In somn, 
se îndepărtase puţin, nimic mai mult. Se încovrigase ca un 
fetus, cu degetul mare în gură şi ţinând cu cealaltă mână 
cuțitul. 

Deja aproape adormită la loc, ieşi pe iarbă, urină şi se în- 
toarse în pătura ei. În dimineaţa următoare, nu mai era foarte 


sigură dacă se trezise cu adevărat noaptea sau doar visase. 


Dacă am visat, se gândi Larry, trebuie să fi fost vise bune. 
Nu reuşea să-şi aducă aminte nici unul. Se simţea refăcut şi 
era încredinţat că va fi o zi bună. Astăzi avea să dea ochii cu 
oceanul, îşi împături sacul de dormit, îl legă de portbagaj, se 
întoarse să-şi ia rucsacul... şi se opri. 

O potecă de ciment ducea spre treptele verandei, iar iarba 
de pe ambele laturi era lungă şi de un verde strălucitor. Pe 
partea dreaptă, chiar în apropierea verandei, iarba înrourată 
era culcată la pământ. Când roua avea să se evapore, iarba 
va reveni la poziţia verticală, dar acum mai păstra urmele 
paşilor. El era băiat de oraş, crescut departe de pădure (îl 
preferase întotdeauna pe Hunter Thompson lui James 
Fenimore Cooper), dar trebuia să fii de-a dreptul chior, ca să 
nu poţi judeca după urme că fuseseră doi: unul mai mare şi 
altul mai mărunt. La un moment dat, în timpul nopţii, veniseră 
până în dreptul uşii şi se uitaseră la el. Îl trecu un fior. Faptul 
că se ascundeau nu-i convenea deloc, cu atât mai puţin se 
bucura de primele semne ale spaimei ce ameninţa din nou să 
pună stăpânire asupra lui. 

Dacă nu se arată foarte repede, gândi el, am să încerc să-i 
scot de unde se ascund. Simpla idee că-i era la îndemână să 
facă asta îi readuse aproape întreaga încredere în sine. Îşi 
aranjă bagajul şi porni la drum. 

Spre prânz întâlni US 1, la Wells. Aruncă o monedă şi 
aceasta căzu cu pajura în sus. Coti către sud, pe US 1, lăsând 
cu indiferenţă moneda să strălucească în ţărână. Joe o 
descoperi peste douăzeci de minute şi rămase cu privirile 
aţintite asupra ei, ca şi cum ar fi fost globul de cristal al unui 
hipnotizator. O duse la gură, dar Nadine îl obligă s-o arunce. 

Peste doar trei kilometri, Larry văzu pentru prima oară 
animalul uriaş şi albastru, care se arăta leneş şi domol în ziua 
aceea. | se părea absolut diferit de Pacific, sau de Atlantic, 
aşa cum îl ştia în dreptul lui Long Island. În acest segment, 
oceanul părea blând, aproape domesticit. Apa avea aici o 


nuanţă mai închisă de albastru, un albastru-cobalt, şi se 
rostogolea spre țărm, val după val, muşcând din stânci. Stropi 
de spumă, consistenţi ca albuşul de ou, săreau foarte sus, 
căzând apoi din nou, cu zgomot. Izbirea nesfârşită a 
talazurilor de țărm producea un bubuit continuu. 

Larry îşi parcă bicicleta şi cobori spre ocean, încercat de o 
emoție profundă, pe care nu şi-o putea explica. Se afla aici, 
reuşise să ajungă la locul de unde marea devenea stăpână. 
La limita extremă a estului. Limita extremă a uscatului. 

Traversă un teren mlăştinos, cu pantofii plescăind prin apa 
adunată în jurul muşuroaielor şi a pâlcurilor de ierburi. În aer 
plutea mirosul bogat şi fecund al fluxului. Pe măsură ce se 
apropia de promontoriu, stratul de sol, subţire ca o epidermă, 
dispărea, lăsând la vedere osul gol din granit — granitul, 
adevărul ultim al Maineului. Pescăruşii se înălţau în zbor — 
pete imaculate pe cerul albastru — ţipând şi tânguindu-se. Nu 
mai văzuse niciodată atâtea păsări laolaltă. Îşi dădu seama 
că, în pofida splendorii lor albe, pescăruşii erau consumatori 
de cadavre. Gândul ce urmă acestuia ar fi putut foarte greu 
să fie pronunţat, dar căpătă o formă definitivă înainte de a 
reuşi să şi-l alunge: /n ultima vreme, au dus-o nemaipomenit. 

Porni mai departe; acum, încălţările îi bocăneau şi se 
târşâiau pe stânca uscată de soare, dar ale cărei nenumărate 
crăpături rămâneau veşnic umede de spumă. În ele creşteau 
crustacee şi, împrăştiate ici şi colo, ca nişte fragmente de os 
spulberate de şrapnel, găseai cochiliile lăsate de pescăruşi să 
cadă de la înălţime, pentru a se sparge, astfel ca să poată 
ajunge la carnea moale dinăuntru. 

Peste câteva secunde, ajunsese pe vârful golaş. Briza îl 
izbi cu toată forţa, suflându-i chica de păr de pe frunte spre 
spate. Işi ridică obrajii, lăsându-se scăldat de mirosul sărat, 
aspru şi curat al animalului albastru. Talazurile, de un 
albastru-verde ca sticla, se apropiau încet, înălțându-se tot 
mai mult pe măsură ce marea devenea mai puţin adâncă; pe 
crestele lor apărea mai întâi o trâmbă de spumă, 
transformată apoi repede într-o masă albă. După care valurile 
se aruncau sinucigaş asupra stâncilor, aşa cum făcuseră de la 


începutul vremurilor, distrugându-se şi distrugând o dată cu 
ele şi un fragment infinitezimal din uscat. Lovitura de berbec 
era însoţită de o imensă bubuitură şi bolboroseală, atunci 
când apa era împinsă în cine ştie ce canal scufundat pe 
jumătate, săpat în stâncă de mii de ani. 

Se întoarse mai întâi spre stânga, apoi spre dreapta, 
văzând că acelaşi lucru se întâmplă în ambele direcţii, cât 
vedeai cu ochii... talazuri, valuri, spumă şi, mai presus de 
orice, o nesfârşită simfonie de culori, care-ţi tăia respiraţia. 

Se afla la capătul uscatului. 

Se aşeză, cu picioarele atârnându-i, simțindu-se copleşit. 
Rămase acolo o jumătate de oră, poate chiar mai mult. Vântul 
mării îi stimula pofta de mâncare şi-şi scoase din rucsac pro- 
viziile. Înfulecă din toată inima. Stropii de spumă îi înnegriseră 
cracii bluejeanşilor. Se simţea purificat şi împrospătat. 

La întoarcere, traversă din nou zona mlăştinoasă, atât de 
adâncit în gânduri, încât la început crezu că ţipătul vine tot de 
la pescăruşi. Ba chiar se pregătea să se uite spre cer când 
înţelese, şocat, că era un țipăt omenesc. Un strigăt de luptă. 

Îşi coborî privirile şi văzu un băiat traversând drumul în 
direcţia lui şi alergând de zor, pe picioarele lui sprintene. Într- 
o mână ţinea un cuţit mare de măcelărie. N-avea pe el decât 
slipul, iar picioarele îi erau brăzdate de urme vineţii. În 
spatele lui, de-abia ieşind la iveală dintre tufişurile şi urzicile 
de pe partea opusă a drumului, o femeie palidă şi 
încercănată. 

— Joe! strigă ea, apoi începu să alerge cu greu, ca şi cum 
fuga i-ar fi provocat dureri. 

Joe se apropia fără să ţină cont de chemare, împroşcând 
cu picioarele goale stropi fini de apă stătută. Pe faţă i se 
aşternuse un rânjet fix, de ucigaş. Ţinea imensul cuţit ridicat 
deasupra capului, sclipind în soare. 

Are de gând să mă ucidă, îi trecu prin minte lui Larry, 
consternat din cauza acestei idei. Băiatul acela... dar ce rău i- 
am făcut eu? 

— Joe! strigă femeia, de aceasta dată cu o voce înaltă, 
obosită şi disperată. 


Joe continua să alerge, înghițind distanţa dintre ei. 

Larry mai avu timp să-şi aducă aminte că-şi lăsase 
carabina la bicicletă, după care băiatul se năpusti asupra lui. 

Cuţitul de măcelar începu să coboare, descriind o 
traiectorie largă, clipă în care Larry ieşi din starea lui de 
paralizie. Se feri într-o parte şi, fără să se gândească, îşi ridică 
piciorul drept cu toată forţa, nimerindu-l cu gheata galbenă şi 
umedă pe băiat în diafragmă. După care îl cuprinse mila: nu 
era nici o scofală de capul lui, se prăbuşise ca un popic. Cât 
se dădea el de firoscos, la o adică nu făcea prea multe parale. 

— Joe! repetă Nadine. Se împiedică şi căzu în genunchi, 
stropindu-şi bluza albă cu noroi maroniu. Să nu-i faci vreun 
rău! Nu-i decât un copil! Te rog, nu-i face rău! 

Se ridică în picioare şi se strădui să se apropie cât mai 
repede. 

Joc căzuse pe spate şi rămăsese lat, răstignit, cu braţele 
întinse în sus, în V, şi cu picioarele formând un al doilea V, 
invers. Larry făcu un pas înainte şi puse un picior pe 
încheietura mâinii drepte a băiatului, în care ţinea cuțitul, 
fixându-i-o în pământul nămolos. 

— Dă drumul la porcăria aia, băiete. 

Băiatul sâsâi, apoi scoase un sunet mormăit şi bolborosit, 
ca un curcan. Buza superioară se retrase, dezgolindu-i dinţii. 
Ochii lui de chinez se fixară asupra lui Larry, care avea 
sentimentul că ţine sub picior un şarpe rănit, însă încă 
primejdios. Simţea că băiatul îşi smuceşte mâna, încercând să 
şi-o elibereze, fără să-i pese dacă se putea alege cu răni, sau 
chiar cu o fractură. Se zvârcoli, reuşind să se ridice pe 
jumătate, şi încercă să-şi vâre dinţii în materialul greu şi 
umed al pantalonilor lui Larry. Larry se lăsă cu şi mai multă 
greutate peste încheietura firavă, iar Joe scoase un țipăt — 
dar nu de durere, ci de sfidare. 

— Dă-i drumul, băiete. 

Joe continua să se zbată. 

Hărţuiala aceasta ar fi continuat până ce Joe ar fi reuşit să- 
şi elibereze cuțitul sau până ce Larry îi frângea antebraţul 
dacă Nadine n-ar fi ajuns, în fine, murdară, cu respiraţia tăiată 


şi clătinându-se, sfârşită de puteri. 

Fără să privească în direcţia lui Larry, se lăsă să cadă în 
genunchi. 

— Dă-i drumul! pronunţă ea liniştit, dar cu multă hotărâre. 

Faţa ei era scăldată în sudoare, şi totuşi calmă. Se 
aplecase la doar câţiva centimetri deasupra chipului 
schimonosit al lui Joe. El căută s-o prindă cu dinţii, ca un 
câine, continuând apoi să se zbată. Mânios, Larry se chinuia 
să-şi menţină echilibrul. Dacă băiatul izbutea să scape acum, 
probabil ar fi lovit-o mai întâi pe femeie. 

— Dă-i... drumul! repetă Nadine. 

Băiatul mârâi. Saliva i se prelingea dintre dinţii încleştaţi. 
Pe obrazul drept i se lipise o urmă de noroi de forma unui 
semn de întrebare. 

— Te vom părăsi, Joe. Eu te voi părăsi. Plec împreună cu 
el. Dacă nu te porţi frumos. 

Larry simţi sub talpă o ultimă încordare a braţului, urmată 
de o destindere. În schimb, băiatul o măsura pe femeie 
întristat, acuzând-o şi reproşându-i, în acelaşi timp. Când îşi 
mută privirile asupra lui Larry, acesta citi în ele o gelozie 
mistuitoare. Chiar dacă sudoarea curgea de pe el în valuri, 
Larry simţi cum îl îngheaţă ochii băiatului. 

Femeia continua să-i vorbească potolit. Nimeni nu-i va 
face nici un rău. Nimeni nu-l va părăsi. Dacă lăsa cuțitul din 
mână, puteau să fie cu toţii prieteni. 

Treptat, Larry deveni conştient că mâna de sub gheata lui 
se relaxase şi eliberase arma. Băiatul zăcea inert, holbându- 
se la cer. Preferase să iasă din joc. Larry îşi luă piciorul de pe 
încheietura lui Joe, se aplecă rapid şi ridică arma. Se întoarse 
şi lansă cuțitul cu toată forţa spre promontoriu. Lama se 
răsuci de nenumărate ori, aruncând sulițe de lumină. Ochii 
stranii ai lui Joe îi urmăriră traiectoria şi băiatul scoase un 
urlet prelung de durere. Cuţitul se lovi de stânci, zăngănind 
subţire, pentru ca apoi să se rostogolească dincolo de 
margine. 

Larry se întoarse spre cei doi. Femeia cerceta antebraţul 
lui Joe, pe care forma rotunjită a bocancului lui Larry se 


întipărise adânc şi se înroşise foarte tare. Îşi înălţă ochii ei 
întunecaţi către Larry. Părea extrem de mâhnită. 

Din reflex, lui Larry îi veniră în minte justificări, pe care le 
folosise de atâtea ori ca să se apere — a trebuit să procedez 
astfel, n-a fost vina mea, ascultă, doamnă, a vrut să mă 
omoare — pentru că socotea că poate citi verdictul în ochii 
aceia trişti: Nu eşti un tip de treabă. 

Până la urmă, nu spuse nimic. Situaţia era aşa cum era, 
iar gestul lui fusese determinat de cel al puştiului. In 
disperarea lui, băiatul îşi strânsese acum picioarele la piept şi- 
şi sugea degetul mare; părea greu de crezut că el fusese 
cauza întregii întâmplări. Care s-ar fi putut termina cu mult 
mai rău, dacă unul dintre ei ar fi fost rănit sau chiar ucis. 

Prin urmare, nu zise nimic, privirile lui întâlniră ochii blânzi 
ai femeii şi prin minte îi trecu următorul gând: Cred că m-am 
schimbat. Oarecum. Nu ştiu în ce măsură. lşi aminti de o 
poveste pe care i-o relatase odată Barry Grieg, despre un 
cântăreţ la chitară ritmică din L.A., un tip pe care-l chema Jory 
Baker, care nu întârzia niciodată, nu lipsea de la repetiţii şi 
nici nu dădea peste cap vreo audiție. Nu era genul de chitarist 
care să-ţi ia ochii, vreun maestru de talia lui Angus Young sau 
Eddie Van Halen, dar nu-i lipsea competenţa. Odată, îi 
povestise Barry, Jory Baker fusese sufletul unei formaţii 
botezate Sparx, despre care toată lumea părea să fi căzut de 
acord că avea cele mai mari şanse să dea lovitura în anul 
acela. Muzica lor semăna cu aceea a formaţiei Creedence 
Clearwater Revival în perioada lor de început: rock and roll 
cântat în forţă, la chitară. Jory Baker scrisese aproape toate 
compoziţiile şi era solist vocal al tuturor melodiilor. Apoi 
urmase un accident de maşină, oase rupte şi o grămadă de 
droguri luate în spital. Se externase, după cum spune 
cântecul lui John Prine, cu o placă de oţel în cap şi o maimuţă 
în spinare. 

Progresase de la Demerol la heroină. Fusese prins de mai 
multe ori. După o vreme decăzuse, ajunsese unul dintre 
drogaţii aceia care bântuie pe stradă, cu degete 
neîndemânatice, care se spală în staţiile Greyhound. Apoi, nu 


se ştie cum, de-a lungul unei perioade de optsprezece luni, 
reuşise să scape de droguri, ba chiar să rămână definitiv 
departe de acest viciu. O mare parte din el dispăruse însă. Nu 
mai era sufletul nici unei formaţii, pe cale să obţină succesul 
sau nu, dar era mereu punctual, nu lipsea de la repetiţii şi nu 
dădea peste cap vreo audiție. Nu era prea vorbăreţ, în schimb 
puzderia de înţepături de pe braţul stâng dispăruse. Barry 
Grieg încheiase astfel: A răzbit de partea cealaltă. Asta era 
totul. Nimeni nu poate spune ce se petrece între cele două 
momente, când te transformi dintr-o persoană într-alta. 
Nimeni nu poate spune cum arată acea porţiune albastră şi 
singuratică a iadului. Nu există un traseu al schimbării. Pur şi 
simplu... răzbeşti de cealaltă parte. 

Sau nu. 

M-am schimbat, întrucâtva, gândi Larry nedesluşit. Şi eu 
am răzbit de partea cealaltă. 

Ea-i spuse: 

— Eu sunt Nadine Cross. El este Joe. Mă bucur să te 
întâlnesc. 

— Larry Underwood. 

Işi strânseră mâinile, zâmbind amândoi de absurditatea si- 
tuaţiei. 

— Să ne întoarcem la şosea, îi propuse Nadine. 

Porniră alături şi, după câţiva paşi, Larry se uită peste 
umăr la Joe, care rămăsese cu genunchii strânşi la piept şi cu 
degetul în gură, lăsând impresia că n-avea habar de plecarea 
lor. 

— Vine el, îl asigură ea. 

— Eşti sigură? 

— Foarte sigură. 

Ajungând pe taluzul acoperit cu pietriş al şoselei, femeia 
se împiedică, dar Larry o prinse de braţ. Ea-l răsplăti cu o 
privire recunoscătoare. 

— Vrei să ne aşezăm? întrebă ea. 

— Sigur că da. 

Se aşezară pe pavaj, faţă în faţă. Peste scurtă vreme, Joe 
se ridică şi se apropie anevoie, privind la picioarele lui 


desculţe. Se aşeză la oarecare distanţă de ei. Larry îi aruncă o 
privire prudentă, apoi i se adresă Nadinei Cross. 

— Voi doi eraţi cei care mă urmăreau. 

— Ştiai? Da, de fapt mi-am închipuit. 

— De cât timp? 

— De două zile, mărturisi Nadine. Noi locuiam în casa 
aceea mare, de la Epsom. Văzând figura lui mirată, adăugă: 
de lângă pârâu. Ai adormit lângă zidul de piatră. 

Larry clătină din cap. 

— lar ieri seară aţi venit să vă uitaţi la mine, când 
dormeam în veranda aceea. Poate ca să vă convingeţi că n- 
am coarne sau o coadă lungă şi roşie. 

— Din cauza lui Joe, îi explică ea liniştit. Am venit după el, 
atunci când am descoperit că plecase. Cum ţi-ai dat seama? 

— Aţi lăsat urme în iarbă. 

— Ah! Se uită la el de aproape, cercetându-l cu atenţie şi, 
cu toate că şi-ar fi dorit-o, Larry nu-şi cobori privirea. Aş vrea 
să nu fii supărat pe noi. Presupun că sună de-a dreptul ridicol, 
după ce Joe a încercat să te ucidă, dar nu este o fiinţă 
responsabilă. 

— Acesta este numele lui adevărat? 

— Nu, aşa îi zic eu. 

— Arată ca un sălbatic dintr-o emisiune realizată de 
National Geographic. 

— Da, ai dreptate. L-am găsit pe pajiştea din faţa unei 
case — casa lui, poate, familia se chema Rockway — infectat, 
cred, de la muşcătura unui şobolan. Nu poate vorbi. Urlă şi 
mormăie. Până azi-dimineaţă, am reuşit să-l controlez. Dar... 
sunt obosită, ştii... şi... Ridică din umeri. Noroiul i se usca pe 
bluză, lăsând în urmă un şir de forme ce aminteau de 
ideogramele chineze. La început, l-am îmbrăcat. Işi scotea 
toate hainele de pe el, cu excepţia chiloţilor. În cele din urmă, 
am obosit să mai încerc. Căpuşele şi ţânţarii nu-l deranjează. 
Continuă, după o pauză: aş vrea să mergem împreună cu 
tine. Cred că n-are nici un rost să vorbim pe ocolite, date fiind 
condiţiile. 

Larry se întrebă ce ar crede dacă i-ar vorbi despre ce i se 


întâmplase ultimei femei care dorise să-l însoţească. Nu că ar 
fi vrut s-o facă; episodul avea să rămână îngropat adânc, 
chiar dacă femeia respectivă nu avusese parte de acelaşi 
tratament. Era la fel de puţin dispus s-o aducă în discuţie pe 
Rita pe cât s-ar grăbi un criminal să pomenească numele 
victimei sale într-o conversaţie de salon. 

— Nu ştiu încotro merg, spuse el. Vin de la New York City, 
însă am ales varianta mai lungă, din câte îmi dau seama. 
Planul meu era să-mi găsesc o casă frumoasă la malul mării şi 
să stau acolo cam până prin octombrie. Dar cu cât merg mai 
departe, cu atât mai mult tânjesc după oameni. Cu cât merg 
mai departe, cu atât mă simt mai copleşit. 

Se exprima prost şi i se părea că nu poate explica mai 
bine fără să pomenească de Rita sau de visele lui rele, în care 
i se arăta Omul Intunecat. 

— De multe ori mă încearcă frica, mărturisi el cu 
precauţie, din cauză că sunt singur. Simptome de paranoia. E 
ca şi cum m-aş aştepta să-mi sară un indian în spate şi să mă 
scalpeze. 

— Cu alte cuvinte, ai încetat să-ţi cauţi o casă, în schimb 
eşti în căutare de oameni. 

— Da, poate. 

— Acum ne-ai găsit pe noi. E un început. 

— După părerea mea, voi m-aţi găsit pe mine. lar băiatul 
îmi provoacă îngrijorare, Nadine. Trebuie să vorbesc foarte 
direct despre chestiunea asta. Deocamdată a rămas fără 
cuţit, dar lumea asta e plină de obiecte tăioase şi la 
îndemână. 

— Da. 

— N-aş vrea să fiu brutal... 

Lăsă propoziţia în suspensie, sperând ca ea să o continue 
în locul lui, dar femeia nu spuse absolut nimic, îl privi doar cu 
ochii ei negri. 

— Ai fi dispusă să-l părăseşti? 

lată, cuvintele îi ieşiseră pe gură, le scuipase ca peo 
bucată de piatră şi nu se comporta nici pe departe ca un om 
de treabă... dar oare era corect, era cinstit faţă de vreunul 


dintre ei să agraveze şi mai mult o situaţie neprielnică, 
luându-şi asupra lor povara unui psihopat în vârstă de zece 
ani? O prevenise de la bun început că avea de gând să fie 
brutal, ceea ce şi reuşise. Dar acum trăiau într-o lume 
nemiloasă. 

In acest răstimp, ochii de nuanţa mării ai lui Joe îi 
sfredeleau pe ai săi. 

— N-aş putea face asta, îi răspunse Nadine calm. Înţeleg 
foarte bine primejdia şi mai înţeleg că tu eşti mai expus. Este 
gelos. Se teme că vei deveni mai important pentru mine 
decât el. Este foarte posibil ca el să încerce din nou să... să-ţi 
facă rău, în cazul în care nu reuşeşti să te împrieteneşti cu el 
sau cel puţin să-l convingi că n-ai de gând să... Lăsă cuvintele 
în aer, preferând să nu le dea un contur precis. Dar dacă-l 
părăsesc, ar fi ca şi cum l-aş ucide. lar eu nu vreau să fiu 
părtaşă la un asemenea gest. Oricum au murit prea mulţi, ce 
rost are să mai fie comise şi alte crime? 

— Dacă-mi taie gâtul în miez de noapte, ai fi părtaşă şi la 
acea crimă. 

Femeia îşi lăsă capul în jos. 

Vorbind atât de încet încât să poată auzi doar ea (neștiind 
dacă Joe, care îi urmărea, înţelegea despre ce vorbesc), Larry 
îi spuse: 

— Probabil că ar fi reuşit încă de azi-noapte, dacă n-ai fi 
venit după el. Este adevărat? 

— Vorbeşti despre lucruri care nu s-au petrecut, îi 
răspunse ea încetişor. 

— Oare e vorba de fantoma unui Moş Crăciun ce n-a sosit 
încă? râse Larry. 

Nadine îşi ridică privirile. 

— Aş vrea să vin cu tine, Larry, dar nu pot să-l părăsesc 
pe Joe. Va trebui să iei o hotărâre. 

— Mă pui într-o situaţie dificilă. 

— Oricum, de la o vreme încoace, viaţa nu mai este deloc 
uşoară. 

Larry se gândi la afirmaţia ei. Joe stătea cu picioarele în 
şanţul drumului, cercetându-i cu privirea lui ca marea. În 


spatele lor, marea cea adevărată se izbea fără încetare de 
stânci, strecurându-se prin canalele secrete pe care le săpase 
în interiorul pietrei. 

— Foarte bine, spuse el. Părerea mea este că te porţi peri- 
culos de blajin, dar... foarte bine. 

— Îți mulţumesc. Voi fi răspunzătoare de faptele lui. 

— Chestia asta o să mă consoleze, în caz că mă omoară. 

— Conştiinţa mea ar fi încărcată pentru tot restul vieţii. 

O dată pronunţate aceste cuvinte, Nadine fu copleşită de 
presentimentul că toate părerile ei despre caracterul sacru al 
vieţii i se vor părea curând o crudă batjocură, presentiment 
ce se abătu asupra ei ca un vânt hain şi o făcu să se 
cutremure. Nu, îşi zise ea. Nu voi ucide. Asta nu. Niciodată. 


În noaptea aceea poposiră pe nisipul alb şi fin al plajei 
publice din Wells. Larry făcu un foc mare dincoace de şirul de 
ierburi aruncate la mal, care marca linia unde ajunsese 
ultimul flux, dar Joe se aşeză de cealaltă parte, departe de el 
şi de Nadine, şi începu să arunce beţigaşe în flăcări. Din când 
în când, ţinea câte un băț mai mare în limbile de foc până ce 
se transforma într-o torţă, după care pornea în fugă pe plajă, 
ţinând-o ridicată, ca pe o unică şi prețioasă lumânare de tort. 
Îl văzură cât rămase în bătaia luminii aruncate de foc, după 
care nu se mai distinse decât torta mişcătoare, unduindu-se 
în curentul produs de sprintul lui dement. Se stârnise puţin şi 
briza mării şi era mai răcoare decât în ultimele zile. Larry îşi 
aducea aminte, ca prin vis, de ploaia ce căzuse în după- 
amiaza în care o descoperise pe maică-sa pe moarte, chiar 
înainte ca supergripa să lovească New Yorkul, ca un tren de 
marfă lansat în cea mai mare viteză. Îşi aminti de furtuna cu 
tunete şi de perdeaua albă care flutura barbar în apartament. 
ÎI străbătu un fior uşor, iar vântul făcu o spirală de flăcări să 
se înalțe din foc şi s-o ia către cerul negru şi înstelat. _ 
Scânteile se ridicau încă şi mai sus, pentru a se stingeapoi. li 
veni în minte toamna, care părea încă departe, însă nu chiar 
atât de departe cât păruse în acea zi de iunie când o găsise 


pe maică-sa zăcând pe podea şi delirând. Îi era puţin frig. 
Torța lui Joe sălta în sus şi în jos, departe, spre nord. Acea 
unică lumină licărind în întunericul imens şi tăcut îl făcea să 
se simtă singur şi cu atât mai înfrigurat. Valurile se spărgeau 
de țărm, vuind. 

— Ştii să cânţi? 

Tresări uşor din pricina vocii ei şi se uită la cutia de chitară 
ce zăcea alături de ei, pe nisip. O găsise rezemată de un pian 
Steinway în camera de muzică a unei vile în care i 
pătrunseseră, ca să-şi facă rost de mâncarea pentru cină. Işi 
încărcase rucsacul cu atâtea conserve cât să înlocuiască ceea 
ce mâncaseră în ziua respectivă şi luase şi chitara, dintr-un 
impuls, fără ca măcar să se uite înăuntru ca să vadă despre 
ce era vorba — oricum, într-o asemenea casă nu te puteai 
aştepta să găseşti decât un lucru de calitate. Nu mai cântase 
de la petrecerea aceea nebună de la Malibu, adică acum vreo 
şase săptămâni. Intr-o altă viaţă. 

— Da, mă pricep, îi răspunse el, descoperind că voia să 
cânte, nu pentru ea, ci pentru că uneori îţi face bine să cânţi, 
te ajută să uiţi de greutăţi. lar în jurul unui foc, pe plajă, 
cineva trebuia neapărat să cânte la chitară. Altfel, ar fi fost ca 
o zi fără soare. 

— Hai să vedem ce găsim aici, zise el, desfăcând 
încuietorile. 

Se aşteptase să fie ceva de calitate, însă ceea ce 
descoperi în interiorul cutiei îl surprinse în cel mai plăcut chip. 
Era o chitară Gibson cu douăsprezece coarde, un instrument 
minunat, făcut poate chiar la comandă. Larry nu se pricepea 
destul de bine la chitare ca să fie sigur. In schimb ştia că 
intarsiile de pe gâtul ei, care prindeau reflexele de un roşu- 
portocaliu ale flăcărilor şi le reflectau ca o prismă din sticlă, 
erau de sidef. 

— E minunată, spuse ea. 

— Să ştii că e minunată! 

Îşi trecu degetele peste coarde şi-i plăcu sunetul, chiar 
dacă era prea deschis şi nu perfect acordat, sunet mai plin şi 
mai bogat decât cel obţinut de la o chitară obişnuită, cu şase 


coarde. Un sunet armonios, însă viguros. Asta-i cel mai grozav 
la o chitară cu strune de oţel, că scoate un sunet minunat şi 
viguros. lar coardele erau marca Black Diamond, din cele 
înfăşurate şi puţin desuete, în schimb scoteau un sunet 
cinstit, poate puţin cam dur atunci când treceai de pe o 
coardă pe cealaltă — zing! Zâmbi, aducându-şi aminte de 
disprețul lui Barry Grieg faţă de coardele obişnuite pentru 
chitare, cele netede şi lustruite. Întotdeauna le zisese 
“lunecoase de doi bani". Bietul Barry, care dorea să ajungă un 
al doilea Steve Miller. 

— De ce zâmbeşti? se interesă Nadine. 

— Mă gândeam la vremurile de demult, îi răspunse el, 
puţin trist. 

Reuşi să acordeze chitara după ureche, gândindu-se mai 
departe la Barry, Johnny McCall şi Wayne Stuckey. Când ter- 
mină, ea-l bătu uşor pe umăr, iar Larry îşi ridică privirea. 

Joe se aşezase lângă foc, cu un băț pe jumătate ars uitat 
în mână. Se uita la el cu ochii săi stranii, în care se citea cea 
mai sinceră încântare, iar gura îi rămăsese deschisă. 

Nadine rosti încet, atât de încet, încât ar fi putut să fie 
doar un gând de la el din cap: 

— Muzica poate vrăji... 

Larry începu să ciupească pe strune o melodie vioaie, un 
vechi blues pe care-l învățase în adolescenţă, de pe un disc 
Elektra cu înregistrări folk. Un cântec interpretat pentru prima 
oară de Koerner, Ray şi Glover, din câte ştia el. Când crezu că 
intrase bine în melodie, începu să cânte... Avea să rămână 
întotdeauna mai bun la voce decât la instrument. 


Ei, dragă, mă vezi venind din depărtări 

Am să fac din noapte zi, draga mea 

Pentru că iată, sunt aici 

Departe de casa mea 

Dar mă auzi venind, draga mea 

După cum tin hangul pe spinarea pisicii negre. 


Acum băiatul zâmbea fermecat, ca un om care a 


descoperit un secret extraordinar. După părerea lui Larry, 
semăna cu un tip pe care-l chinuia de cine ştie când o 
mâncărime între omoplaţi, unde nu reuşea în nici un chip să 
ajungă, iar acum descoperise în sfârşit pe cineva care ştiuse 
unde să-l scarpine. Scotoci printre rafturile prăfuite ale 
memoriei, în căutarea unei alte strofe, pe care o găsi, în fine. 


Pot face lucruri, draga mea, de care alţi bărbaţi nu-s în 
stare 

Ei nu-şi găsesc numărul lor, dragă, n-ajung la iarba 
învingătorului 

Dar eu pot, dragă, pentru că sunt departe de casă 

Și tu ştii că ai să mă auzi cum vin 

Ținând hangul pe spinarea pisicii negre. 


Surâsul deschis şi încântat al băiatului îi aprinse o lumină 
în ochi, făcându-i apti, din câte gândea Larry, să slăbească 
puţin încordarea din muşchii coapselor oricărei fete. Larry 
atacă o improvizație instrumentală şi se descurcă, şi de 
această dată, suficient de bine. Degetele lui ştiau să scoată 
din chitară sunetele cele mai potrivite, dure, pline şi vag 
stridente, ca o grămadă de podoabe ieftine, probabil furate, 
vândute într-o pungă de hârtie la colţ de stradă. O făcu să 
sune puţin arogant, apoi, ca să nu dea totul peste cap, se 
refugie rapid într-un alt blues în mi, la trei degete, din cele 
vechi şi bune. Nu reuşi să-şi aducă aminte toată strofa finală, 
era ceva cu o linie de cale ferată, aşa că repetă prima strofă 
şi încheie. 

Când se aşternu iarăşi tăcerea, Nadine râse şi aplaudă. Joe 
aruncă băţul cât colo şi ţopăi pe nisip, în toate părţile, 
scoțând puternice ţipete de bucurie. Lui Larry nu-i venea să 
creadă ce transformare se petrecuse cu copilul şi încercă să-şi 
tempereze entuziasmul, evitând riscul unei dezamăgiri. 

Muzica poate vrăji o fiară sălbatică. 

Se surprinse sperând, neîncrezător, că totul se putea 
rezolva atât de simplu. Joe îi făcea semne, iar Nadine îi spuse: 

— Vrea să-i mai cânţi şi altceva. Ce zici? A fost foarte fru- 


mos. Şi eu mă simt mai bine. Mult mai bine. 

Prin urmare, interpretă "Goin Downtown", de Geoff 
Muldaur, "Sally's Fresno Blues", compoziţia lui proprie; apoi 
“The Springhill Mine Disaster" şi "That's All Right Mamma", 
scrisă de Arthur Crudup. Pe urmă trecu la nişte rock and 
rolluri primitive — "Milk Cow Blues", "Jim Dandy", "Twenty 
Flight Rock" (interpretând ritmul de boogie-woogie şi 
refrenele cât putea mai bine, deşi degetele începuseră să-i 
amorţească şi să-l doară) şi, în final, un cântec la care ţinea 
mult, "Endless Sleep", cântat pentru prima oară de Jody 
Reynolds. 

— Nu mai pot cânta, îi mărturisi el lui Joe, care rămăsese 
nemişcat în timpul întregului recital. Din cauza degetelor. 

Îşi întinse mâna, arătându-i urmele adânci pe care le 
lăsaseră coardele în degete şi spărturile din unghii. 

Băiatul îşi întinse şi el mâinile. 

Larry ezită un moment, apoi ridică imperceptibil din 
umeri. Îi întinse băiatului chitara, cu gâtul înainte. 

— E nevoie de foarte mult exerciţiu, adăugă el. 

Dar ceea ce urmă fu lucrul cel mai uimitor la care asistase 
de când era pe lume. Băiatul atacă "Jim Dandy" aproape fără 
greşeală, urlând cuvintele în loc să le pronunţe, de parcă ar fi 
avut limba lipită de cerul gurii. Cu toate acestea, era limpede 
că nu mai cântase niciodată la chitară; nu era în stare să 
apese suficient de tare pe coarde şi să le facă să sune cum se 
cuvine, iar schimbările de grif erau lente şi neîndemânatice. 
Sunetul pe care izbutea sări scoată era estompat şi ciudat — 
ca şi cum ar fi cântat la un instrument cu cutia de rezonanţă 
plină de vată — rămânând, totuşi, o copie perfectă a felului în 
care interpretase Larry melodia. 

După ce termină, Joe îşi examină curios degetele, ca şi 
cum ar fi încercat să înţeleagă cum de reuşeau să recreeze 
substanţa sonoră a muzicii interpretate de Larry, însă nu şi 
sunetele acelea puternice şi limpezi. 

Ca şi cum s-ar fi aflat în transă, Larry se auzi spunând 
următoarele: 

— Nu apeşi suficient de puternic, asta-i tot. Trebuie să-ţi 


formezi bătături — adică nişte suprafeţe dure — la vârfurile 
degetelor. Şi trebuie să ţi se întărească şi muşchii de la mâna 
stângă. 

Joe îl urmări cu atenţie în timp ce vorbea, dar Larry nu 
avea cum să ştie dacă băiatul îl înţelegea sau nu. | se adresă 
Nadinei: 

— Ştiai că e-n stare de aşa ceva? 

— Nu, sunt la fel de surprinsă ca şi tine. Pare un miracol, 
nu? 

Larry încuviinţă din cap. Băiatul interpretă apoi "That's All 
Right, Mamma", păstrând aproape toate nuantele din 
interpretarea lui Larry. Uneori însă strunele vibrau lemnos, 
atunci când degetele lui Joe le împiedicau să vibreze, în loc să 
le lase în voie. 

— Lasă-mă să-ţi arăt cum se face, îi propuse Larry, 
întinzând mâinile după instrument. 

Joe îşi lăsă imediat privirile în jos, neîncrezător. Larry se 
gândi că îşi adusese aminte, probabil, de cuțitul ce-i fusese 
aruncat în valuri. Băiatul se retrase, ţinându-şi strâns chitara. 

— Foarte bine, spuse Larry. E a ta şi numai a ta. lar dacă 
ai să vrei o lecţie, te aştept oricând. 

Băiatul scoase un țipăt şi porni în fugă de-a lungul plajei, 
ţinând chitara ridicată deasupra capului, ca pe un trofeu. 

— Are s-o facă ţăndări, zise Larry. 

— Nu, îi răspunse Nadine, nu cred că se va întâmpla aşa. 


În crucea nopţii, Larry se trezi şi se ridică într-un cot. Din 
Nadine nu se vedea decât o siluetă vag feminină, înfăşurată 
în trei pături, ocupând un sfert din circumferința din jurul 
focului mort. Diametral opus faţă de Larry dormea Joe. Şi el 
era acoperit cu mai multe pături, dar capul îi rămăsese afară. 
Îşi ţinea degetul mare la loc sigur, în gură. Îşi trăsese 
picioarele spre piept, iar în spaţiul liber cuibărise chitara 
Gibson cu douăsprezece coarde. Cu mâna liberă strângea 
uşor gâtul instrumentului. Fascinat, Larry rămase cu privirile 
aţintite asupra lui. Îi luase băiatului cuțitul şi i-l aruncase; iar 


acum băiatul adoptase chitara. Minunat. Să şi-o păstreze. Nu 
puteai să înjunghii pe nimeni cu o chitară, deşi te puteai folosi 
cu destul succes de ea în chip de bâtă. Apoi adormi din nou. 


Când se trezi, a doua zi de dimineaţă, Joe stătea pe o 
stâncă, ţinând chitara în braţe şi picioarele în bătaia valurilor, 
şi cânta "Sally's Fresno Blues", mai bine decât cu o seară în 
urmă. Nadine se trezi peste douăzeci de minute şi zâmbi 
radios. Lui Larry îi trecu prin minte că era o femeie 
încântătoare şi, în acelaşi moment, îşi aminti de un fragment 
dintr-un cântec al lui Chuck Berry: Nadine, scumpa mea, tu 
eşti? 

— Hai să vedem ce putem mânca la micul dejun, spuse el. 

Făcu focul şi se adunară tustrei în jurul lui, ca să-şi alunge 
frigul nopţii din oase. Nadine prepară o fiertură de ovăz cu 
lapte praf şi băură ceai tare, fiert într-o conservă, după 
metoda vagabonzilor. Joe mâncă fără să lase Gibsonul din 
poală. Şi, în două rânduri, Larry se surprinse zâmbindu-i 
băiatului, gândind că nu poţi să nu ţii la cineva atât de 
îndrăgostit de chitara aceea. 


Se urcară pe biciclete şi urmară US 1, spre sud. Joe 
mergea fix pe linia albă din mijlocul şoselei, luându-le-o 
uneori chiar şi cu doi kilometri înainte. Odată, când îl ajunseră 
din urmă, băiatul mergea calm pe marginea drumului, 
ţinându-şi bicicleta de coarne şi mâncând mure într-un stil 
amuzant — arunca pe rând murele în sus, prinzându-le fără 
greş în gură, de fiecare dată. După o oră, îl găsiră aşezat pe 
un monument comemorativ al Războiului de Independenţă şi 
cântând "Jim Dandy" la chitară. 

Chiar înainte de ora 11, dădură peste un blocaj rutier 
bizar, înaintea unui oraş numit Ogunquit. Trei camioane 
pentru gunoi ale municipalităţii, de culoare portocaliu-aprins, 
fuseseră trase de la un capăt la celălalt al drumului, 
blocându-i cât era de lat. Într-una din benele de gunoi zăcea 


cadavrul mâncat de ciori a ceea ce fusese cândva un bărbat. 
Ultimele zece zile de caniculă îşi lăsaseră urmele asupra lui. 
Acolo unde trupul nu era acoperit de haine, mişuna o mulţime 
de viermi. Nadine îşi întoarse privirile şi întrebă: 

— Oare unde-o fi Joe? 

— Nu ştiu, undeva înaintea noastră. 

— Sper să nu fi văzut atrocitatea asta. Crezi că a băgat de 
seamă? 

— Probabil, spuse Larry. 

Având în vedere că US 1 era una dintre arterele principale, 
drumul i se păruse surprinzător de gol de când plecaseră de 
la Wells; nu întâlniseră decât cel mult douăzeci de maşini 
rămase în drum. Acum înţelegea cauza. Blocaseră şoseaua. 
De cealaltă parte a oraşului aveau să găsească sute, poate 
mii de maşini. Ştia câtă grijă avea Nadine pentru Joe şi era 
poate preferabil să-l ferească de asemenea experienţe. 

— Pentru ce-or fi blocat drumul? îl întrebă ea. La ce 
credeau ei că le foloseşte? 

— Presupun că au încercat să instituie o carantină la ei în 
oraş. Cred că vom întâlni o asemenea barieră şi de partea 
cealaltă. 

— Mai există şi alte cadavre? 

Larry îşi sprijini bicicleta de suport şi se uită: 

— Mai sunt trei. 

— Bine, n-am să mă uit în direcţia aceea. 

Larry dădu din cap. Trecură cu bicicletele pe lângă cami- 
oane, apoi încălecară şi plecară mai departe. Şoseaua se 
apropiase iarăşi de mare şi se făcuse mai răcoare. Căsuţele 
de vacanţă se înghesuiau una într-alta, în şiruri lungi şi 
sordide. Oare oamenii chiar îşi petreceau vacanţele in 
asemenea locuinţe? se întrebă Larry. Păi mai bine se duceau 
în Harlem şi-şi lăsau copiii să se joace sub jeturile hidrantelor. 

— Nu sunt prea frumoase, nu-i aşa? spuse Nadine. 

Erau acum înconjurați din ambele părţi de elementele 
esenţiale ale oricărei staţiuni de ultimă speţă: benzinării, 
chioşcuri pentru grătare, lactobaruri Dairy Treets, moteluri 
vopsite în cele mai stridente culori pastel, spaţii pentru 


minigolf. 

Larry se simţea afectat de lucrurile acestea în două feluri, 
foarte deosebite unul de celălalt. O parte din el se revolta 
împotriva urâţeniei lor triste şi ţipătoare şi a urâţeniei minţilor 
care transformaseră această magnifică şi sălbatică zonă de 
coastă într-un nesfârşit parc de distracţii la marginea şoselei, 
pentru familii venite aici în maşini station wagon. O parte mai 
profundă şi mai subtilă a lui îi amintea însă despre oamenii 
care populaseră locurile şi şoseaua asta într-alte veri. 
Doamne cu pălării de soare şi pantaloni scurţi prea strâmţi 
pentru respectabilele lor şolduri. Băieți de colegiu în cămăşi 
de rugby, cu dungi roşii-negre. Fete în bluze de plajă şi 
sandale cu barete. Copii mici, urlând cu obrajii plini de 
înghețată.. Ei erau americani, în jurul cărora, ori de câte ori se 
aflau în grup, plana un soi de romantism murdar şi captivant 
— indiferent dacă grupul respectiv se afla într-o cabană 
pentru schiori din Aspen sau dacă-şi îndeplinea ritualul 
prozaic-tainic al fiecărei veri, de-a lungul lui US 1, în Maine. 
Dar acum, toţi americanii aceia dispăruseră. O furtună 
rupsese dintr-un copac o ramură, care răsturnase imensa 
firmă din plastic de la Dairy Treet în parcarea de lângă 
cofetărie, unde zăcea într-o rână, ca o tichie de culoare 
palidă. larba crescuse prea mult pe terenul de minigolf. 
Porțiunea de şosea dintre Portland şi Portsmouth fusese odată 
un parc de distracţii lung de peste o sută de kilometri, iar 
acum nu mai rămăsese din el decât un bâlci bântuit de 
fantome, unde toate maşinăriile încetaseră să mai 
funcţioneze. 

— Nu, nu sunt prea frumoase, recunoscu el, dar au fost 
odată ale noastre, Nadine. Odată totul a fost al nostru, chiar 
dacă noi n-am mai pus niciodată piciorul aici. lar acum s-a 
terminat. 

— Dar nu pentru vecie, îi răspunse ea calm, iar el o privi, 
admirându-i figura curată şi strălucitoare. Fruntea, de unde 
pleca spre spate uimitoarea şuviţă de păr alb, radia ca o 
lumină. Eu nu sunt credincioasă, dar aş numi ceea ce s-a 
întâmplat judecata lui Dumnezeu. Intr-o sută de ani, poate în 


două sute, toate astea vor fi din nou ale noastre. 

— Camioanele alea nu vor fi înlăturate de acolo nici peste 
două sute de ani. 

— Nu, în schimb drumul nu va mai exista. Camioanele vor 
rămâne în mijlocul unui câmp sau al unei păduri, iar în locul 
unde se află anvelopele lor vor creşte păducherniţa şi 
papucul-doam-nei. De fapt, ele nu vor mai fi nişte simple 
camioane, ci produse ale activităţii umane. 

— Cred că n-ai dreptate. 

— Cum să n-am dreptate? 

— Pentru că acum suntem în căutarea altor oameni, îi 
răspunse Larry. Ei, de ce crezi tu că facem asta? 

Ea îl privi tulburată şi spuse: 

— Păi... pentru că acesta este modul corect de a proceda. 
Oamenii au nevoie de alţi oameni. N-ai simţit şi tu la fel? 
Atunci când erai singur? 

— Ba da, răspunse Larry. Dacă suntem singuri, înnebunim 
din pricina singurătăţii. lar când ne adunăm mai mulţi, ne 
apucăm să construim kilometri întregi de case pentru vacanţă 
şi ne ucidem unii pe ceilalţi sâmbătă seara, prin baruri. 
Izbucni în râs. Era un râs rece şi nefericit, lipsit de orice urmă 
de veselie, care pluti mai multă vreme în văzduhul gol. Nu 
există vreun răspuns. E ca şi cum ai fi prins în interiorul unui 
ou. Hai să mergem... Joe se află probabil cu mult înaintea 
noastră. 

Mai rămase lângă bicicletă un moment, urmărindu-i cu 
privirea ei tulburată pe Larry, care deja pornise. Apoi îl urmă 
şi ea. Nu se putea să aibă dreptate. Wu era posibi/. Dacă un 
lucru atât de monstruos se petrecuse fără să existe un motiv 
întemeiat, atunci ce rost mai aveau toate? Atunci ei de ce mai 
rămăseseră în viaţă? 


De fapt, Joe nu era chiar foarte departe de ei. Îl 
descoperiră stând pe bara de protecţie din spate a unui Ford 
albastru, parcat pe o alee. Se uita la o revistă porno pe care o 
găsise cine ştie unde, iar Larry constată, cu jenă, că băiatul se 


afla în plină erecţie. Îi aruncă o privire Nadinei, dar ea se uita 
într-altă parte, poate dinadins. 

Când ajunseră în dreptul aleii, Larry îl întrebă: 

— Vii? 

Joe lăsă revista deoparte şi, în loc să se ridice, scoase un 
sunet gutural şi interogativ, arătând în sus. Larry îşi ridică 
imediat privirile spre cer, crezând pentru o clipă că băiatul 
văzuse un avion. Atunci auzi strigătul Nadinei: 

— Nu pe cer, uite acolo, pe hambarul acela! Vocea îi trăda 
agitația. Pe acoperişul hambarului! li mulţumesc Domnului 
pentru tine, Joe! Noi n-am fi văzut! 

Se repezi la Joe şi-l strânse în braţe. Larry se întoarse spre 
şură, pe acoperişul căreia ieşeau limpede în evidenţă literele 
albe: 


AM PLECAT LA CENTRUL EPIDEMIOLOGIC DIN 
STOVINGTON, VT. 


Dedesubt era indicată ruta. lar la urmă scria: 


AM PORNIT DIN OGUNQUIT PE 2 IULIE 1990 
HAROLD EMERY LAUDER 
FRANCES GOLDSMITH 


— Isuse Cristoase, probabil ultimul rând l-a scris cu curul 
în vânt, comentă Larry. 

— Centrul epidemiologie! zise Nadine, ignorându-l. Eu de 
ce nu m-am gândit? Am citit un articol despre asta în 
suplimentul de duminică al ziarului, acum nici trei luni de zile! 
Ei au plecat într-acolo! 

— Dacă mai sunt în viaţă. 

— În viaţă? Sigur că sunt. Epidemia se terminase pe 2 
iulie. lar dacă au fost în stare să se caţăre pe acoperişul şurii, 
poţi fi sigur că nu erau bolnavi. 

— Unul dintre ei era sigur foarte vioi, se arătă Larry de 
acord, simțind cum creşte şi în el un entuziasm, altfel 
temperat, dinspre stomac. Şi dacă stau să mă gândesc că eu 


am traversat Vermont... 

— Stovington este destul de departe spre nord, faţă de 
Highway 9, îi răspunse Nadine neatentă, privind în continuare 
spre şură. Cu toate acestea, probabil au ajuns acolo. 2 iulie a 
fost acum două săptămâni. Ochii femeii erau aprinşi. Crezi că 
s-ar mai putea afla şi alţi oameni la centrul epidemiologic, 
Larry? S-ar putea să mai fie, nu eşti de părere? De vreme ce 
ştiau tot ce se poate şti despre carantine şi echipamente 
sterile? Şi probabil au lucrat tot timpul la un tratament, nu? 

— Nu ştiu, îi răspunse Larry precaut. 

— Sigur că aşa s-a întâmplat, spuse ea nerăbdătoare şi 
puţin exaltată. Larry n-o mai văzuse într-un asemenea hal de 
agitaţie, nici măcar atunci când Joe îşi executase 
nemaipomenitul lui număr de imitație la chitară. Pun pariu că 
Harold şi Frances au găsit zeci de oameni, poate chiar sute. 
Plecăm fără întârziere. Cea mai scurtă rută... 

— Stai puţin, o potoli Larry, prinzând-o de umăr. 

— Adică ce vrei să spui, să stau? Nu pricepi că... 

— Înţeleg că mesajul ăsta a aşteptat vreme de două 
săptămâni trecerea noastră pe aici, prin urmare treaba asta 
poate să mai aştepte puţin. Până una-alta, hai să mâncăm 
ceva. Cât despre Joe Chitaristul Nebun, în curând o să 
adoarmă în picioare. 

Se uită în spatele ei. Joe răsfoia din nou revista porno, dar 
capul stătea să-i cadă în piept şi începuse să clipească des, 
din ce în ce mai departe de realitate. Sub ochi îi apăruseră 
cearcăne. 

— Spuneai că tocmai a scăpat de-o infecţie, spuse Larry. 
Şi tu eşti după o perioadă de călătorii grele... ca să nu mai 
vorbim de Pânda după Chitaristul cu Ochi Albaştri. 

— Ai dreptate... nu m-am gândit. 

— Nu-i trebuie decât o masă bună şi un pui de somn. 

— Desigur, Joe, îmi pare rău. Nu m-am gândit. 

Joe scoase un mormăit, din care se ghicea cât de adormit 
şi dezinteresat era. 

Larry simţi un nod de teamă ridicându-i-se spre gât, din 
cauza a ceea ce neapărat trebuia să spună. Dacă nu o făcea, 


Nadine avea s-o facă de îndată ce găsea un răgaz cât de mic 
de gândire... În afară de aceasta, sosise poate şi timpul să 
vadă dacă el se schimbase pe atât cât avea impresia. 

— Nadine, ştii să conduci? 

— Să conduc? Vrei să zici, dacă am carnet? Da, însă o ma- 
şină nu este practică, din cauza obstacolelor de pe drumuri, 
nu? Adică... 

— Nu mă gândeam la maşină, spuse el. 

În spatele pleoapelor îi apăru instantaneu imaginea Ritei 
alături de misteriosul om negru (reprezentarea simbolică pe 
care mintea lui o asocia morţii, din câte presupunea), ambii 
întunecaţi şi palizi, repezindu-se asupra lui, călare pe o 
monstruoasă motocicletă Harley, ca nişte ciudaţi Cavaleri ai 
Apocalipsului. Simţi cum i se usucă gura şi-i zvâcnesc 
tâmplele din cauza acestui gând, dar când continuă, vocea lui 
era sigură. Nadine păru să nu remarce momentul lui de 
slăbiciune. Fapt ciudat, cel care se învioră din starea lui de 
amorţeală, dând semne să observe schimbarea, fu Joe. 

— Mă gândeam la nişte motociclete, de un tip sau altul. 
Am putea să străbatem distanţe mai mari cu efort mai mic şi 
am ocoli orice... ei, orice obstacole de pe drum. Aşa cum am 
ocolit cu bicicletele camioanele acelea ale municipalităţii. 

Ochii ei se luminară şi se însufleţiră. 

— Da, să ştii că am putea proceda aşa. Eu n-am mai mers 
niciodată pe motocicletă, dar aş putea să învăţ de la tine, nu-i 
aşa? 

La auzul cuvintelor eu n-am mai mers niciodată pe moto- 
cicletă, teama lui Larry crescu şi mai mult. 

— Da, spuse el, dar lucrul cel mai important pe care o să 
ţi-l spun este să mergi încet, până te obişnuieşti. Foarte încet. 
O motocicletă, chiar şi o motoretă mică, nu iartă eroarea 
umană, iar eu n-o să te pot duce la doctor, dacă ţi se întâmplă 
un accident pe şosea. 

— Atunci aşa facem. Vom... Larry, ai călătorit cumva pe 
motocicletă, înainte să te întâlnim? Probabil aşa ai făcut, altfel 
n-ajungeai aşa de repede de la New York City până aici. 

— Am aruncat-o într-un şanţ, îi răspunse el stăpânit. 


Mersul de unul singur îmi dădea o stare de nervozitate. 

— Ei, de acum nu vei mai fi singur, îl asigură Nadine, 
aproape vesel. Se întoarse spre Joe. Plecăm spre Vermont, 
Joe! Ne vom întâlni şi cu alţi oameni! Nu-i grozav? Nu-i 
nemaipomenit? 

Joe căscă. 


Nadine spuse că e prea agitată ca să se poată odihni, dar 
că va rămâne cu Joe, până ce acesta va adormi. Larry porni 
spre centrul oraşului Ogunquit, în căutarea reprezentantei 
unei firme de motociclete. Nu exista nici una, în schimb îşi 
aduse aminte că văzuse un magazin de motociclete când 
ieşiseră din Wells. Se întoarse la Nadine şi-i găsi dormind pe 
amândoi la umbra Fordului albastru unde. Joe studiase 
revista. 

Se întinse nu departe de ei, însă nu reuşi să adoarmă. În 
cele din urmă, traversă şoseaua şi-şi croi drum prin timoftica 
înaltă până la genunchi către uşa şurii unde fusese pictat 
anunţul. Mii de cosaşi săreau nebuneşte, ferindu-se din calea 
lui, iar lui Larry îi trecu prin minte: Eu sunt epidemia lor. Eu 
sunt omul lor negru. 

În apropierea uşilor duble ale şurei larg deschise, reperă 
două cutii goale de Pepsi şi o coajă de pâine dintr-un sandviş. 
În vremuri normale, pescăruşii ar fi înfulecat de mult 
rămăşiţele sandvişului, dar vremurile se schimbaseră, iar 
pescăruşii se obişnuiseră, fără îndoială, cu o hrană mai 
consistentă. Trase un picior cojii de pâine, apoi uneia dintre 
cutii. 

Sergent Briggs, du astea de urgenţă.în laboratorul 
criminalistic. Cred că, în cele din urmă, criminalul nostru a 
comis o greşeală. 

Am înţeles, inspectore Underwood. Ziua în care Scotland 
Yardul a hotărât să te trimită pe dumneata a fost norocoasă 
pentru Squinchly-on-the-Green. 

Mă simt onorat, sergent. Dar eu nu-mi fac decât datoria. 

Larry intră în şură, unde era întuneric, cald şi agitaţie, din 


cauza rândunelelor care-şi făcuseră cuib acolo. Mirosul fânului 
era dulce. În staule nu exista nici un animal; decât să le 
expună unei morţi sigure prin inaniţie, proprietarul preferase 
să le lase în libertate, să moară de supergripă sau să scape. 

Notează toate aceste lucruri, în vederea anchetei 
judiciare, sergent. 

Voi face întocmai, inspectore Underwood. 

Se uită pe podea şi descoperi un ambalaj de ciocolată. Îl 
ridică de jos. lnăuntrul ambalajului fusese odată o ciocolată 
Payday. Cel ce pictase mesajul avusese curaj, poate. Însă bun 
gust, în nici un caz. Fiindcă ciocolata Payday stătuse prea 
mult timp în soarele fierbinte. 

Treptele ce urcau spre pod erau prinse în cuie de una 
dintre bârnele de sprijin. Ud de transpiraţie, neştiind bine de 
ce se afla aici, Larry începu să urce. În mijlocul podului 
(mergea încet şi foarte atent, să nu apară cumva vreun 
şobolan), o nouă scară, de această dată una obişnuită, ale 
cărei trepte erau stropite cu vopsea albă, urca în luminator. 

Cred că am dat peste un nou indiciu, sergent. 

Inspectore, sunt mut de uimire — spiritul tău de deducție 
nu este depăşit decât de frumuseţea şi de lungimea cu totul 
excepţională a organului tău de reproducere. 

Mă simt onorat, sergent. 

Urcă în luminator. Aici era şi mai cald, chiar infernal de 
cald, şi Larry îşi spuse că, dacă Frances şi Harold ar fi lăsat 
aici cutia cu vopsea, după terminarea textului, şura ar fi ars 
până la temelii, încă de acum o săptămână. Ferestrele erau 
prăfuite, acoperite cu străvechi pânze de păianjen, ţesute de 
pe când fusese ales preşedinte Gerald Ford. Una dintre aceste 
ferestre fusese deschisă prin forţare, iar când Larry se aplecă 
peste pervazul ei, văzu priveliştea minunată a împrejurimilor. 

Partea aceasta a şurei dădea spre est şi se afla la o 
înălţime destul de mare pentru ca monstruoasele concesiuni 
de la marginea drumului să nu pară acum decât nişte mici 
gunoaie nevinovate, risipite la marginea şoselei. Dincolo de 
autostradă se întindea, magnific, oceanul, ale cărui valuri 
erau frumos sparte în două de digul ce pornea din zona 


nordică a portului. Uscatul părea o pictură reprezentând un 
peisaj de vară, dominat de verde şi de auriu sub perdeaua 
nemişcată a aburului după-amiezei. Simţea mirosul de sare şi 
de sărătură. lar dacă privea în jos, spre panta acoperişului, 
putea citi mesajul lui Harold, cu susul în jos. 

Numai gândul că ar trebui să se plimbe pe acoperiş, la o 
asemenea înălţime deasupra pământului, îi strânse stomacul. 
lar ca să pictezi şi numele fetei, ar trebui să stai cu picioarele 
atârnate dincolo de streaşină. 

Oare de ce şi-a dat atâta silinţă, sergent? Aceasta, cred, 
este una dintre întrebările asupra cărora trebuie să ne 
concentrăm. 

Aşa trebuie să fie, dacă o spune inspectorul Underwood. 

Se întoarse pe aceleaşi scări, coborând încet şi având grijă 
pe unde calcă. Nu era momentul să-şi rupă un picior. Ajuns 
jos, atenţia sa fu atrasă de altceva, o crestătură într-unul din 
stâlpii de susţinere, uimitor de albă şi de nouă, în contrast cu 
aspectul prăfuit şi întunecat al hambarului. Se apropie de 
locul respectiv şi privi tăietura de aproape, apoi îşi trecu 
buricul degetului mare peste ea, în parte amuzându-se, în 
parte mirându-se că o altă fiinţă omenească lucrase aici chiar 
în ziua în care el şi Rita porniseră spre nord. Mângâie din nou, 
de această dată cu unghia, literele săpate în lemn. 


(imagine) 
H.L. 
L 
F.G. 


Adică Harold Lauder o iubeşte pe Frances Goldsmith. În 
mijlocul unei inimi. Cu săgeată. 

După părerea mea, sergent, individul era îndrăgostit. 

— Minunat pentru tine, Harold, rosti Larry, părăsind şura. 


Magazinul de motociclete din Wells se dovedi a fi o repre- 


zentanţă Honda şi, după felul cum erau aliniate în vitrină, 
Larry trase concluzia că lipseau două motociclete. Dar se 
mândri şi mai tare cu o a doua descoperire — un ambalaj de 
ciocolată făcut ghem, în apropierea coşurilor de gunoi. 
Provenind de la o ciocolată Payday. Din câte se putea deduce, 
persoana în cauză — Harold Lauder cel bolnav de amor, 
probabil — îşi terminase batonul de ciocolată în timp ce 
decidea care anume motociclete îi vor face fericiţi pe el şi pe 
stăpâna inimii lui. Strânsese ambalajul în pumn şi-l aruncase 
spre coşul de gunoi. Şi ratase. 

Nadine fu de părere că deducţiile erau corecte, în schimb 
nu se lăsă transportată de ele, ca Larry. Prefera să cerceteze 
celelalte motociclete, dornică să pornească la drum. Joe se 
aşezase pe treptele din faţa sălii de prezentare, cânta la 
Gibsonul lui cu douăsprezece coarde şi zbiera mulţumit. 

— Ascultă-mă, îi spuse Larry, e ora 5, Nadine. Sub nici un 
motiv nu putem pleca mai devreme de mâine. 

— Dar au mai rămas trei ore bune de lumină! Nu putem să 
stăm cu braţele încrucişate! E posibil să-i pierdem, din cauza 
asta! 

— Nu face nimic dacă nu-i mai găsim. Harold Lauder a 
lăsat o dată instrucţiuni în urma lui, până şi despre şoselele 
pe care aveau de gând să meargă. lar dacă pleacă mai 
departe, probabil va proceda la fel. 

— Dar... 

— Ştiu că eşti nerăbdătoare, îi spuse, punându-şi mâinile 
pe umerii ei. Simţi cum i se stârneşte vechea nervozitate şi se 
sili să-şi păstreze controlul. Tu nu te-ai mai suit niciodată pe o 
motocicletă. 

— Dar pe bicicletă ştiu să merg, totuşi. Şi ştiu şi cum să 
folosesc un ambreiaj, ţi-am zis. Te rog, Larry. Dacă nu irosim 
vremea, putem să facem popas în New Hampshire diseară, iar 
până mâine noapte am şi străbătut jumătate din drum. Cred... 

— Nu este de/oc ca o bicicletă, fir-ar să fie! izbucni el. 

Melodia de pe chitară se frânse. Îl văzu pe Joe cum îi 
priveşte peste umăr, cu ochii îngustaţi şi, dintr-o dată, 
neîncrezători. Aoleo! mereu îmi ies lucrurile pe dos, gândi 


Larry. Chestia asta îl supără şi mai tare. 

Nadine îi spuse cu blândeţe: 

— Mă doare. 

Se uită şi constată că degetele i se îngropaseră în carnea 
fragedă a umerilor ei; supărarea lui se topi, luându-i locul 
ruşinea. 

— Îmi pare rău, se scuză el. 

Joe îl fixa în continuare şi Larry înţelese că pierduse 
jumătate din terenul pe care reuşise să-l câştige în faţa 
băiatului. Poate chiar mai mult. Între timp, Nadine spusese 
ceva. 

— Cum? 

— Te rugam să-mi spui de ce nu este ca o bicicletă. 

Primul impuls a fost să-i strige: Dacă tot ştii atât de multe, 
du-te şi încearcă singură să mergi. Ai să constati dac-o să-ți 
facă plăcere să te uiţi la lume cu capul sucit la spate. Se 
abţinu la timp, gândindu-se că nu pierduse teren numai în 
ceea ce-l privea pe băiat. Pierduse şi o parte a încrederii în el 
însuşi. Reuşise probabil să iasă de cealaltă parte, dar o dată 
cu el venise şi o parte din vechiul şi copilărosul Larry, parte 
care continua să-l urmărească aidoma unei umbre, redusă la 
dimensiuni minime în soarele amiezii, dar nu complet 
anihilată. 

— Motocicleta e mai grea, începu el. Dacă te 
dezechilibrezi, n-o poţi reechilibra la fel de uşor ca pe o 
bicicletă. Modelul acesta, 360, ajunge la vreo sută şaizeci de 
kilograme. Vei controla această greutate suplimentară extrem 
de repede, dar ai nevoie totuși de o perioadă de acomodare. 
Într-o maşină obişnuită, acţionezi schimbătorul de viteze cu 
mâna şi acceleraţia cu piciorul. Pe motocicletă este invers: 
schimbarea de viteze se face cu piciorul, iar acceleraţia cu 
mâna, şi asta îţi cere mult timp ca să te adaptezi. În loc de o 
frână, ai două. Cu piciorul drept frânezi roata din spate, cu 
mâna dreaptă roata din faţă. Dacă uiţi şi foloseşti frâna de 
mână, este posibil să zbori peste ghidon. Şi mai trebuie să te 
obişnuieşti şi cu pasagerul din spate. 

— Joe? Dar mi-am închipuit că va merge cu tine! 


— Mi-ar face plăcere să-l pot lua, îi răspunse Larry. Dar în 
clipa de faţă nu cred că ar accepta el. Tu ce părere ai? 

Nadine îl scrută atent pe Joe. 

— Nu, zise ea, oftând. S-ar putea să se teamă şi să nu 
vrea să meargă nici măcar cu mine. 

— Dacă acceptă, tu răspunzi de el. lar eu răspund de 
amândoi. N-aş vrea să vă văd căzuţi. 

— Ţi s-a întâmplat cumva asta chiar ţie, Larry? Erai cu 
cineva? 

— Da, am fost, recunoscu Larry, şi am şi căzut. Dar în 
momentul respectiv doamna cu care mergeam murise. 

— A avut un accident de motocicletă? 

Figura Nadinei rămăsese perfect imobilă. 

— Nu. Ceea ce s-a petrecut a fost şaptezeci la sută 
accident şi treizeci la sută sinucidere, aş zice. Tot ceea ce 
avea ea nevoie să primească din partea mea... prietenie, 
înţelegere, ajutor... nu primea suficient. Era foarte emoţionat, 
tâmplele i se zbăteau puternic, i se pusese un nod în piept şi 
aproape plângea. O chema Rita. Rita Blakemoor. Aş vrea să 
mă descurc mai bine alături de tine, asta-i tot. Alături de tine 
şi de Joe. 

— Larry, de ce nu mi-ai spus până acum? 

— Pentru că-mi face rău să vorbesc despre asta, îi 
răspunse el simplu. Imi face foarte rău. 

Acesta era adevărul, însă nu întregul adevăr. Mai erau şi 
visele. Se surprinse întrebându-se dacă şi Nadine avea vise 
rele — cu o noapte în urmă, când se trezise pentru o clipă, ea 
se frământa şi murmura ceva. Dar nu pomenise nimic despre 
asta. Şi Joe. Avea oare şi Joe coşmaruri? Ei bine, indiferent ce 
fel de vise aveau ei, neînfricatul inspector Underwood de la 
Scotland Yard se temea de vise... lar dacă Nadine cădea de 
pe motocicletă, ele ar fi putut să-i revină. 

— Atunci, plecăm mâine, spuse ea. lar tu ai să mă înveţi 
să merg în seara asta. 


Dar mai întâi se punea problema să umple cu benzină 


rezervoarele celor două motociclete alese de Larry. 
Reprezentanţa avea o pompă, însă în lipsa curentului electric, 
ea nu putea fi pusă în funcţiune. Descoperi încă un ambalaj 
de ciocolată lângă placa ce acoperea rezervorul subteran şi 
deduse că fusese ridicată de curând de inventivul Harold 
Lauder. Indiferent că era îndrăgostit până peste cap şi mare 
amator de Payday, Harold îşi câştigase, încă de pe acum, 
mult respect din partea lui Larry şi chiar simpatie. Larry îşi 
crease chiar şi o imagine mintală a lui Harold. Probabil în jur 
de treizeci şi cinci de ani, eventual fermier, înalt şi bronzat, 
tras la faţă, nu foarte inteligent, dar foarte îndemânatic. 
Surâse. Alcătuirea unei imagini mintale a unei persoane pe 
care n-ai văzut-o niciodată este un joc prostesc, pentru că 
întotdeauna se dovedeşte că nu există nici o legătură între 
această imagine şi realitate. Toată lumea cunoaşte istoria cu 
disc-jockeyul de o sută cincizeci de kilograme şi voce ca un fir 
de subţire. 

In timp ce Nadine pregătea o cină rece, Larry scotoci prin 
împrejurimile reprezentanţei. Pe una dintre laturile clădirii 
găsi un tomberon mare, din oţel, de care se sprijinea o rangă, 
iar pe capac, încolăcită, o bucată de furtun de cauciuc. 

lar te-am prins, Harold! Aruncă-ţi o privire, sergent Briggs. 
Omul nostru a tras nişte benzină din rezervorul subteran, ca 
să poată porni. Mă surprinde că n-a luat furtunul cu el. 

Poate că şi-a tăiat o bucată şi a lăsat doar restul, 
inspectore Underwood... Îmi cer scuze, dar după aceea a pus- 
o la gunoi. 

Pe toţi zeii, sergent, ai dreptate. Am să te propun spre 
avansare. 

Luă ranga şi furtunul şi le aduse la placa ce acoperea 
rezervorul. 

— Joe, poţi să vii un minut, ca să mă ajuţi? 

Băiatul, care mânca biscuiţi cu brânză, îi aruncă o privire 
bănuitoare. 

— Hai, du-te, nu ţi se întâmplă nimic, îl sfătui Nadine calm. 

Joe se apropie, târşâindu-şi puţin picioarele. 

Larry vâri pârghia în fanta capacului. 


— Apasă cu toată greutatea, să vedem dacă reuşim să-l 
ridicăm, îi zise el. 

Pentru o clipă, crezu că băiatul fie nu înţelesese, fie nu 
voia să se execute. Apoi apucă ranga şi-o împinse în jos. 
Braţele lui subţiri erau înzestrate cu acel soi de muşchi 
piperniciţi, dar puternici, pe care aparent îi au toţi muncitorii 
proveniţi din familii sărace. Placa se mişcă puţin, însă nu 
suficient pentru ca Larry să-şi poată strecura degetele 
dedesubtul ei. 

— Lasă-te cu totul peste rangă, îl sfătui el. 

Băiatul îl studie calm, cu ochii săi pe jumătate sălbăticiţi, 
apoi se apăsă cu totul pe pârghie, ridicându-şi picioarele de la 
pământ. 

Capacul se ridică ceva mai sus decât prima oară, destul 
pentru ca Larry să-şi vâre mâinile dedesubt. In timp ce se 
chinuia să apuce cât mai bine, îi trecu prin minte că, dacă 
băiatul mai avea aversiune faţă de el, acum era cea mai bună 
ocazie să şi-o arate. Dacă Joe se ridica de pe pârghie, placa se 
prăbuşea şi-i reteza toate degetele, în afară de cele mari. 
Larry constată că şi Nadine era conştientă de acest fapt. Dacă 
până atunci studiase una dintre motociclete, acum se 
întorsese şi urmărea atent scena, cu trupul încordat. Ochii ei 
negri se plimbau de la Larry, care se sprijinea pe un genunchi, 
la Joe, care-l urmărea pe Larry, apăsând bara. Ochii lui de 
culoarea apei marine rămâneau impenetrabili. lar Larry nu 
reuşea încă să găsească un punct de sprijin. 

— Ai nevoie de ajutor? îl întrebă Nadine, a cărei voce, de 
obicei calmă, căpătase acum tonuri acute. 

Transpiraţia îi intra sub pleoape şi încercă să scape de 
usturime, clipind des. Fără succes. Simţea în nări mirosul ben- 
zinei. 

— Cred că ne descurcăm, îi spuse Larry, uitându-se ţintă 
la ea. 

Peste câteva clipe, reuşi să-şi ancoreze degetele într-un 
canal îngust de pe partea din spate a plăcii. Işi adună întreaga 
forţă şi ridică placa până reuşi s-o răstoarne, cu un zgomot 
surd, peste suprafaţa acoperită cu asfalt. Auzi oftatul de 


uşurare al Nadinei şi zăngănitul răngii pe pavaj. Se şterse pe 
frunte şi i se adresă băiatului: 

— Ai făcut o treabă minunată, Joe. Dacă lăsai chestia aia 
să cadă, ar fi trebuit să-mi petrec tot restul zilelor trăgându- 
mi fermoarul cu dinţii. Îţi mulţumesc. 

Nu se aştepta la vreun răspuns (decât poate la un urlet 
nedesluşit, aruncat de Joe în timp ce s-ar fi întors la 
motociclete), dar acesta pronunţă chinuit, cu voce ruginită: 

— Cu plăcele. 

Larry şi Nadine avură un schimb rapid de priviri. Femeia 
părea încântată şi surprinsă, totuşi avea aerul că se aşteptase 
— deşi Larry n-ar fi putut preciza ce anume îi sugera aceasta. 
Era o expresie ce-i amintea ceva, însă îi era imposibil să-şi 
definească cu exactitate ce. 

— Joe, zise el, ai zis cumva "cu plăcere"? 

Joe îi confirmă printr-un semn viguros din cap: 

— Cu plăcele. Cu plăcele. 

Nadine îi zâmbi şi-şi întinse braţele către el. 

— Bine, Joe. Foarte, foarte bine. 

Joe se apropie de ea şi se lăsă îmbrăţişat. Apoi se întoarse 
la motocicletele lui, mormăind şi chicotind pentru sine. 

— Ştie să vorbească, zise Larry. 

— Am bănuit că nu este mut, răspunse Nadine. Dar mă 
bucur foarte mult să constat că poate fi recuperat. Cred că 
era nevoie să fim doi. Două jumătăţi. El... vai, nu ştiu. 

Larry observă că se înroşise în obraji şi crezu că înţelege 
de ce. Incepuse să introducă furtunul din cauciuc în 
deschizătura rezervorului şi înţelese, pe neaşteptate, că 
gestul lui putea fi interpretat drept pantomimă simbolică (şi 
grosolană). Işi înălţă iute privirile. Nadine se întoarse, dar nu 
înainte ca el să remarce cu câtă încordare îl urmărea şi cum i 
se coloraseră obrajii. 


Teama aceea rea îi urcă spre gât şi strigă: 
— Pentru numele lui Dumnezeu, Nadine, fii atentă! 
Ea se concentrase asupra comenzilor de mână, nu se uita 


pe unde merge şi înainta şovăitor cu Honda direct spre 
trunchiul unui pin, cu o viteză de vreo opt kilometri pe oră. 
Atunci îşi ridică privirea şi scoase un mic țipăt de spaimă. Coti 
brusc şi căzu de pe motocicletă. Motorul Hondei se opri. 

Larry fugi spre ea, cu sufletul la gură. 

— Ai păţit ceva? Nadine? Eşti... 

Nadine se ridică încet de jos, cercetându-şi zgârieturile de 
pe mâini. 

— Da, sunt întreagă. Ce proastă am fost, să nu mă uit pe 
unde merg. Am stricat motocicleta? 

— Dă-o-ncolo de motocicletă afurisită, vino să mă uit la 
mâinile tale! 

Scoase din buzunarul pantalonilor o sticlă din plastic cu 
Bactine spray şi-i dădu pe mâini. 

— Tremuri, remarcă ea. 

— Lasă-l încolo de tremurat! i-o reteză el, mai dur decât ar 
fi intenţionat. Uite ce-i, mai bine mergem în continuare pe 
biciclete. E prea periculos... 

— Nici respiratul nu este inofensiv, îi răspunse ea calm. 
Dar cred că e mai bine dacă Joe merge cu tine, cel puţin la 
început. 

— N-o să vrea... 

— Ba cred că da, spuse Nadine, privindu-l în faţă. Şi mai 
cred că şi tu vrei. 

— Bine, acuma gata, ne oprim. S-a făcut întuneric, 
aproape că nu se mai vede. 

— Mai încerc o dată. Oare nu se spune că, dacă un cal te 
aruncă din şa, trebuie să te urci imediat la loc? 

Joe apăru agale, mestecând afine adunate într-o cască de 
motociclist. Găsise nişte tufişuri de afin sălbatic în spatele 
magazinului şi culesese, în timp ce Nadine învăţa să meargă 
pe motocicletă. 

— Ba da, recunoscu Larry, învins. Dar am să te rog să fii 
atentă pe unde mergi. 

— Da, domnule. Am înţeles, domnule. 

ÎI salută, apoi îi zâmbi. Avea un zâmbet minunat, care-i 
lumina întregul chip. Larry îi răspunse şi el cu un surâs; nu era 


nimic altceva de făcut. Când zâmbea Nadine, până şi Joe îi 
răspundea cu un zâmbet. 

De astă dată, se învârti de două ori în jurul parcării, apoi 
ieşi în şosea; intră în curbă puţin prea strâns, şi lui Larry i se 
făcu din nou inima cât un purice. Dar ea se ajută inteligent de 
picior, aşa cum o învățase, şi dispăru curând din vedere. O 
mai văzu încă trecând cu grijă în treapta a doua şi doar o auzi 
trecând într-a treia, după ce ajunsese dincolo de prima 
înălţime a drumului. Motorul motocicletei se auzi din ce în ce 
mai slab, până se pierdu cu totul. Larry rămase fără astâmpăr 
în liniştea amurgului, pălmuindu-se din când în când absent 
după un ţânţar. 

Joe trecu din nou prin dreptul lui, mânijit cu albastru pe 
gură. 

— Cu plăcele, zise el, rânjind. 

Larry izbuti să-i răspundă cu un zâmbet chinuit. Dacă nu 
se întorcea curând, avea să plece după ca. Imagini negre, cu 
Nadine zăcând cu gâtul frânt pe fundul unui şanţ, îi dansau 
înaintea ochilor. 

Tocmai se apropiase de cealaltă motocicletă, cântărind 
dacă să-l ia sau nu pe Joe cu el, când urechea surprinse din 
nou vuietul îndepărtat, transformându-se rapid în zgomotul 
rotund şi regulat al unui motor Honda în viteza a patra. Se 
relaxă... oarecum, înţelese, cu tristeţe, că nu va fi niciodată 
absolut liniştit, cât timp o va şti călărind pe monstrul acela. 

Curând o văzu şi pe Nadine, care aprinsese farul. Opri 
chiar lângă el şi stinse motorul. 

— Destul de bine, ce părere ai? 

— Tocmai mă pregăteam să pornesc după tine. Am crezut 
că ai avut un accident. 

— Intr-un fel, am avut. Văzând că Larry se schimbase la 
faţă, se grăbi să adauge: am mers prea încet când am întors 
şi am uitat să debreiez. Motorul s-a oprit. 

— Aha. Pentru seara asta ajunge, nu? 

— Da, se arătă ca de acord. Mă doare şi spatele. 


Stătea înfăşurat în pături, gândindu-se dacă ea va veni la 
el, după ce adoarme Joe, sau dacă s-ar cuveni ca el să se 
ducă la ea. O dorea şi, judecând după felul cum reacţionase la 
acea mică pantomimă absurdă cu furtunul de cauciuc, şi ea îl 
dorea. După o vreme, adormi. 

Visă că se pierduse într-un lan de porumb. De undeva se 
auzea o muzică de chitară. La chitară cânta Joe. Dacă izbutea 
să-l găsească pe Joe, totul era în regulă. Prin urmare, se luă 
după sunet, strecurându-se printre şirurile de porumb şi 
ajungând în cele din urmă într-o poiană neîngrijită. Acolo se 
găsea o căsuţă, sau mai degrabă un bordei, a cărui verandă 
era susţinută de stâlpi hidraulici ruginiţi. Dar nu Joe era cel ce 
cânta la chitară, cum era posibil aşa ceva? Joe îl ţinea de 
mâna stângă şi Nadine de dreapta. Se aflau alături de el. La 
chitară cânta o bătrână, în stil spiritual amestecat cu jazz, 
care-l făcu pe Joe să zâmbească. Bătrâna era de culoare şi 
stătea în verandă, iar lui Larry îi trecu prin minte că avea 
înaintea ochilor cea mai bătrână femeie pe care o văzuse 
vreodată. Exista un anume lucru în această fiinţă care-l făcea 
să se simtă în largul lui... la fel cum maică-sa îl făcea să se 
simtă în largul lui odinioară, când era foarte mic, iar ea îl 
strângea pe neaşteptate în braţe şi-i zicea: Pe cine avem noi 
aici, pe cel mai bun băiețel, cel mai bun băieţel al lui Alice 
Underwood. 

Bătrâna se opri din cântat şi îi privi. 

Ei, ia te uită, am musafiri. Veniti mai aproape, ca să vă 
văd mai bine, ochii mei nu mai sunt ca pe vremuri. 

Se apropiară atunci, ţinându-se tustrei de mână, iar Joe 
atinse în treacăt un cauciuc vechi atârnat în chip de leagăn, 
provocând o uşoară mişcare pendulară. Umbra în formă de 
covrig a cauciucului aluneca încolo şi încoace pe pământul 
acoperit cu buruieni. Se aflau în mijlocul unei mici poieni, o 
insulă într-o mare de porumb. Spre nord pornea un drum 
negru, vizibil doar până la un punct. 

N-ai vrea să faci o încercare pe cutia asta veche a mea ?i 
se adresă femeia lui Joe, iar acesta se apropie nerăbdător şi 
primi din mâinile ei noduroase vechea chitară. incepu să 


cânte melodia pe care o ascultaseră mergând prin lan, dar 
mai bine şi mai repede decât bătrâna. 

Fie binecuvântat, cântă bine. lo sunt prea bătrână. 
Degetele nu mă mai duc acum atât de repede. Din cauza 
reumatismului. Dar în 1902 am cântat în County Half. Eu am 
fost primul negru care a cântat acolo, chiar primul. 

Nadine o întrebă cine era. Se aflau într-un loc atins de 
veşnicie, unde soarele părea să rămână nemişcat într-un 
punct de unde ar mai fi fost o oră până să se facă întuneric, 
iar umbra leagănului mişcat de Joe se plimba mereu, înainte 
şi înapoi, peste curtea năpădită de buruieni. Larry şi-ar fi dorit 
să rămână aici pentru totdeauna, el şi cu familia lui. Aici era 
un loc bun. Omul fără faţă nu avea să-i descopere niciodată 
aici, pe el, pe Joe sau pe Nadine. 

Mi se spune Mother Abagail. Cred că sunt cea mai bătrână 
femeie din estul Nebraskăi, dar sunt încă în stare să-mi coc 
singură pâinea. Să vii să mă vezi cât de repede poți. Trebuie 
să plecăm înainte să prindă el de veste. 

Un nor acoperi soarele. Leagănul se opri din mişcare. Joe 
se opri din cântat cu o disonanţă, iar Larry simţi cum i se 
zburleşte părul în cap. Bătrâna păru să nu bage de seamă. 

Inainte să prindă el de veste? întrebă Nadine, iar Larry ar 
fi dat orice să poată vorbi, s-o poată convinge să-şi ia 
întrebarea înapoi înainte de a scăpa de sub controlul lor şi a 
le provoca cine ştie ce rău. 

Omul Întunecat. Slujitorul diavolului. Între noi şi el se află 
Rockies, slavă Domnului, dar munţii nu vor reuşi să-l țină în 
loc. De aceea trebuie să fim alături unii de ceilalți. În 
Colorado. Dumnezeu mi s-a arătat într-un vis şi mi-a numit 
locul. Dar trebuie să ne grăbim, să ne grăbim cât putem, în 
orice caz. Aşa că să veniți să mă vedeți. Mai vin şi alții. 

Nu, îi răspunse Nadine cu o voce rece şi înspăimântătoare. 
Noi mergem în vermont, nu mai departe. Doar până în 
Vermont... e o călătorie scurtă. 

Călătoria ta va fi mai îndelungată decât a noastră, dacă nu 
te descotoroseşti de puterile lui, răspunse bătrâna din visul lui 
Larry. O contempla pe Nadine cu mare tristeţe. Ce/ ce se află 


alături de tine ar putea fi un om bun, femeie. El vrea să se 
desăvârşească. De ce nu vrei să-i porti credinţă, în loc să te 
foloseşti de el? 

Nu! Noi mergem în Vermont, în VERMONT! 

Bătrâna se uită la Nadine cu milă. A; să ajungi drept în iad 
dacă nu te păzeşti cu multă grijă, fiică a Evei. lar când vei 
ajunge acolo, ai să vezi că iadul este rece. 

Visul se întrerupse chiar atunci, desfăcându-se în bucăţi 
de întuneric care-l înghiţiră. Dar ceva îl pândea din întuneric. 
Era rece şi nemilos, iar curând avea să-i vadă şi dinţii rânjiţi. 

Însă înainte să se petreacă acest lucru se trezi. În urmă cu 
o jumătate de oră se luminase de ziuă, dar lumea zăcea 
învăluită într-o ceaţă albă şi deasă, care avea să dispară de 
îndată ce soarele mai urca puţin pe cer. Clădirea 
reprezentanţei Honda se ridica din ceaţă ca prora unei nave 
stranii, construite din ciment şi nu din lemn. 

Lângă el se afla cineva şi constată că nu Nadine era cea 
care venise alături de el în timpul nopţii, ci Joe. Băiatul stătea 
întins lângă el, cu degetul mare vârât în gură, tremurând în 
somn, ca şi cum propriul lui coşmar ar fi pus stăpânire 
asupră-i. Larry se întrebă dacă visele lui Joe erau chiar atât de 
diferite de ale lui... Rămase întins pe spate, privind în ceata 
lăptoasă şi gândindu-se la asta până se treziră şi ceilalţi, 
peste o oră. 

Ceaţa dispăruse suficient cât să poată porni la drum 
imediat după micul dejun. Îşi împachetară bagajele şi le 
încărcară pe motociclete. După cum bănuise şi Nadine, Joe nu 
se împotrivi câtuşi de puţin să călătorească în spatele lui 
Larry; de fapt, încălecă pe motocicleta lui Larry fără să fie 
nevoie de invitaţie. 

— Încet, repetă Larry pentru a patra oară. Nu trebuie să 
ne grăbim şi să riscăm să facem un accident. 

— Bine, spuse Nadine. Sunt foarte nerăbdătoare. E ca şi 
cum am pleca într-o aventură! 

Îi zâmbi, dar Larry nu reuşi să-i răspundă la fel. Rita 
Blakemoor spusese ceva asemănător când plecaseră din New 
York City. Spusese ceva de genul ăsta cu doar două zile 


înainte să moară. 


La prânz, poposiră la Epsom, mâncând şuncă prăjită din 
conservă şi bând oranjadă cu sifon, chiar sub copacul sub 
care adormise Larry şi unde Joe venise lângă el, cu cuțitul în 
mână. Larry constată cu uşurare că mersul pe motocicletă nu 
era nici pe departe atât de îngrozitor pe cât îşi imaginase el; 
reuşeau să scoată nişte medii de viteză destul de bune 
aproape peste tot şi, chiar şi atunci când erau nevoiţi să 
străbată satele, nu aveau decât să se strecoare pe trotuare, 
mergând cu motocicletele la pas. Nadine era extrem de 
precaută şi reducea mult viteza în curbele lipsite de 
vizibilitate şi nu-l îndemna pe Larry să se grăbească, peste cei 
patruzeci de kilometri la oră menţinuţi constant, nici măcar 
când drumul era absolut liber. Işi făcu socoteala că, dacă nu 
se strica vremea, puteau ajunge la Stovington pe 19. 

Se opriră pentru cină la vest de Concord, unde Nadine 
susţinu că puteau să aleagă o rută mai directă decât aceea a 
lui Lauder şi Goldsmith, pornind direct pe autostrada 1-89. 

— Vom întâlni multe blocaje de trafic, îi spuse Larry, cir- 
cumspect. 

— Putem să ne croim drum, ocolind obstacolele, îi 
răspunse ea, încrezătoare, iar dacă va trebui, o luăm prin 
mijloc. Cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla este să fim 
nevoiţi să ne întoarcem până la următoarea ieşire de pe 
autostradă şi să parcurgem o bucată pe un drum secundar. 

Făcură o încercare în următoarele două ore după cină şi 
dădură peste un blocaj ce ocupa de la un capăt la celălalt 
toate firele de circulaţie spre nord. La mică distanţă dincolo 
de Warner, un automobil şi rulota pe care o tracta se 
răsuciseră, la un unghi de nouăzeci de grade; şoferul şi soţia 
lui, morţi de mai multe săptămâni, zăceau ca nişte saci de 
grâu pe locurile din faţă ale maşinii lor. 

Unindu-şi forţele, cei trei reuşiră să treacă motocicletele 
peste furca de prindere dintre maşină şi rulotă. Apoi, 
rămaseră pe loc, fiind prea obosiţi ca să plece mai departe; în 


noaptea aceea, Larry nu se mai gândi dacă să se ducă sau nu 
la Nadine, care-şi întinsese păturile la câţiva metri distanţă de 
locul ales de el (băiatul dormea între ei). În noaptea 
respectivă era atât de obosit, încât nu reuşi decât să 
adoarmă. 


În după-amiaza următoare, întâlniră un blocaj care nu 
putea fi ocolit. Un camion trăgând după el o remorcă se 
răsturnase, iar vreo şase maşini îl ciocniseră din spate. Din 
fericire, nu se aflau decât la şase kilometri dincolo de ieşirea 
pentru Enfield. Se întoarseră până acolo, coborâră pe rampele 
de ieşire de pe autostradă şi apoi, simțindu-se obosiţi şi 
descurajaţi, se odihniră douăzeci de minute în parcul oraşului 
Enfield. 

— Cu ce te-ai ocupat tu înainte, Nadine? se interesă Larry. 
Avea în gând expresia din ochii ei atunci când Joe vorbise, în 
sfârşit (băiatul adăugase între timp la vocabularul lui curent 
"Larry, Nadine, mulţumesc" şi "plec baie"), iar acum îndrăzni 
să ghicească pornind chiar de la asta. Ai fost cumva 
învăţătoare? 

Ea îl privi, surprinsă. 

— Da, ai intuit foarte bine. 

— Copii mici? 

— Corect, am predat la copii de clasele întâi şi a doua. 

Aceasta explica în parte refuzul ei categoric de a-l părăsi 
pe Joe. Cel puţin din punct de vedere mintal, băiatul suferise 
un proces de regres, ajungând la nivelul unui copil de şapte 
ani. 

— Cum de ai ghicit? 

— Cu un timp în urmă, am fost prieten cu o logopedă din 
Long Islandei explică Larry. Ştiu că sună exact ca începutul 
unui banc din acelea complicate, de-ale newyorkezilor, dar e 
adevărul adevărat. Era angajată în sistemul şcolar Ocean 
View. Clase mici. Copii cu defect de vorbire, gură de lup, buză 
de iepure, copii surzi. Ea povestea că a rezolva defectele de 
vorbire în cazul copiilor mici echivala cu a le oferi un mod 


alternativ de a pronunţa corect sunetele. Le arăţi, îi pui să 
pronunţe cuvântul. Le arăţi, îi pui să pronunţe cuvântul. Şi aşa 
mai departe, până ce în mintea copilului se declanşează un 
resort. lar când vorbea despre declanşarea acelui resort, avea 
exact aceeaşi figură ca a ta, când Joe a spus "cu plăcele". 

— Aşa s-a întâmplat? Zâmbi puţin melancolic. li iubeam pe 
micuţi. O parte dintre ei aveau mici probleme psihice, dar la o 
vârstă fragedă, nimeni nu este în mod irevocabil pierdut. Cei 
mici sunt singurele fiinţe cu adevărat bune. 

— O idee destul de romantică, nu? 

Ea ridică din umeri. 

— Copiii sunt buni. lar dacă lucrezi cu ei, ajungi inevitabil 
un romantic. Ceea ce nu este chiar atât de rău. Prietena ta, 
logopeda, nu era mulţumită de munca ei? 

— Ba da, îi plăcea munca aceea, se arătă Larry de acord. 
Ai fost căsătorită? Înainte? 

lată, pronunţase din nou cuvântul acesta simplu, omnipre- 
zent, înainte. Deşi nu era compus decât din câteva sunete, 
devenise atotcuprinzător. _ 

— Căsătorită? Nu. N-am fost căsătorită niciodată. Işi 
recăpătase aerul nervos. Sunt o tipică învăţătoare care a 
rămas fată bătrână, mai tânără decât par, dar mai bătrână 
decât mă simt eu însămi. Am treizeci şi şapte de ani. Dintr-un 
reflex pe care nu şi-l putu stăpâni, Larry îşi îndreptă ochii spre 
păr, iar ea făcu un gest de confirmare a mesajului, ca şi cum 
el ar fi spus ceva. Părul bunicii mele era complet alb încă 
înainte să împlinească patruzeci de ani. Eu sper să rezist 
minimum cinci ani mai mult decât ea. 

— Unde ai predat? 

— Într-o mică şcoală particulară din Pittsfield. O şcoală 
exclusivistă. Ziduri cu iederă, cele mai noi echipamente 
sportive. Nimănui nu-i păsa de recesiune, cuvântul de ordine 
era cu toată viteza, înainte. Parcul de maşini era alcătuit din 
două Thunderbirduri, trei Mercedes-Benzuri, câteva Lincolnuri 
şi un Chrysler Imperial. 

— Probabil că erai foarte bună. 

— Da, cred că eram, spuse ea simplu, apoi zâmbi. Acum 


nu mai contează prea mult. 

Işi puse un braţ pe umărul ei. Nadine tresări uşor şi Larry o 
simţi încordându-se. Mâna şi umărul ei erau calde. 

— Aş prefera să nu faci asta, îi spuse ea, jenată. 

— Nu vrei să te ating? 

— Nu. Nu vreau. 

Surprins, îşi retrase braţul. De fapt, ea îl dorea, asta era 
toată chestia; simţea undele slabe, dar foarte elocvente, ale 
dorinţei ei. Se înroşise foarte tare în obraji şi privirile ei căutau 
cu disperare în jos, spre poale, unde mâinile i se frământau ca 
doi păianjeni furioşi. Ochii îi străluceau, ca şi cum ar fi fost 
doar la un pas de lacrimi. 

— Nadine... 

(scumpa mea, tu eşti?) 

Nadine îşi ridică privirile spre el şi Larry îşi dădu seama că 
trecuse de pragul lacrimilor. Chiar când Nadine se pregătea 
să-i vorbească, îşi făcu apariţia Joe, purtându-şi cutia de 
chitară într-o mână. Îl întâmpinară cu priviri vinovate, de 
parcă ar fi fost surprinşi asupra unui fapt reprobabil, şi nu 
susţinând o simplă conversaţie. 

— Doamnă, rosti Joe, ca şi cum ar fi dorit să participe şi el 
la conversaţie. 

— Cum? întrebă Larry, uimit şi neînţelegând prea bine ce 
se întâmplă. 

— Doamnă! repetă Joe, arătând cu degetul mare peste 
umăr. 

Larry şi Nadine se uitară unul la celălalt. 

Pe neaşteptate, răsună o a patra voce, înaltă şi sugrumată 
de emoție, la fel de neaşteptată pe cât ar fi fost vocea lui 
Dumnezeu. 

— Mulţumesc Cerului! striga. Mulţumesc Cerului! 

Se ridicară în picioare: o femeie se îndrepta spre ei, 
aproape fugind, zâmbind şi plângând în acelaşi timp. 

— Cât mă bucur să vă văd, spuse ea. Nici nu ştiţi cât mă 
bucur să vă văd şi mulţumesc Cerului... 

Se clătină şi probabil ar fi leşinat dacă Larry nu ar fi 
susţinut-o, până să-i treacă ameţeala. Părea să aibă în jur de 


douăzeci şi cinci de ani. Purta bluejeanşi şi o bluză albă şi 
simplă, din bumbac. Era palidă, iar ochii ei albaştri aveau o 
privire de o fixitate neobişnuită. Îl privea insistent pe Larry, ca 
şi cum s-ar fi străduit să se convingă că nu era vorba deo 
halucinație, că se afla cu adevărat înaintea ei. 

— Eu sunt Larry Underwood, se prezentă el. Doamna este 
Nadine Cross, iar băiatului îi spunem Joe. Suntem fericiţi să te 
întâlnim. 

Femeia continuă să-l scruteze câteva clipe, apoi, fără să 
spună nimic, se îndepărtă de el şi se apropie de Nadine. 

— Sunt atât de încântată..., începu ea,... atât de încântată 
să vă întâlnesc. Se poticni puţin. Vai, Doamne, sunteţi cu 
adevărat oameni? 

— Da, confirmă Nadine. 

Femeia o prinse pe Nadine în braţe şi suspină. Nadine o 
susţinu. Joe rămăsese în mijlocul străzii, lângă un camion, cu 
chitara într-o mână şi cu degetul mare de la cealaltă mână în 
gură. În cele din urmă se apropie de Larry şi-şi ridică privirile 
spre el. Larry îl luă de mână. Rămaseră astfel, într-o postură 
solemnă, urmărindu-le pe cele două femei. Aşa se desfăşură 
întâlnirea lor cu Lucy Swann. 


Lucy se arătă imediat dornică să-i însoţească atunci când 
îi spuseră încotro se îndreptau şi că aveau motive să spere că 
acolo se mai aflau cel puţin alte două persoane în afara lor, 
poate chiar mai multe. Larry îi găsi un rucsac de dimensiuni 
medii în magazinul Enfield Sporting Goods, iar Nadine o însoţi 
la casa ei de la marginea oraşului, ca s-o ajute să 
împacheteze... două schimburi de haine, lenjerie, o pereche 
de pantofi de rezervă, o haină de ploaie. Şi fotografii ale 
soţului şi ale fiicei ei, care muriseră. 

Înnoptară într-un oraş numit Quechee, după ce trecuseră 
graniţa Vermontului. Lucy Swann le spuse povestea ei — 
scurtă şi simplă —, nu foarte diferită de cele pe care aveau să 
le audă şi de acum înainte. Le vorbi despre durerea ei şi 
despre şocul care o târâse până doar la un pas de nebunie. 


Soţul ei se îmbolnăvise pe 25 iunie, iar fiica ei cu o zi mai 
târziu. Se ocupase de ei cât putuse mai bine, aşteptându-se 
să se îmbolnăvească şi ea de Horcăitură, după cum 
denumiseră boala în acel colţ din New England. În 27, când 
soţul ei intrase în comă, Enfield era aproape izolat de lumea 
din afară. Recepţia posturilor de televiziune se făcea tot mai 
prost, din cauza petelor şi a ciudăţeniei imaginilor. Oamenii 
mureau ca muştele. În ultima săptămână, văzuseră teribile 
mişcări de trupe în zona autostrăzii, dar nimeni nu se interesa 
de un loc atât de neînsemnat ca Enfield, New Hampshire. 
Soţul ei se stinsese în zorii zilei de 28 iunie. Fiica ei avusese o 
perioadă mai bună în ziua de 29, după care starea ei se 
înrăutăţise dramatic în aceeaşi scară. Murise în jurul orei 11. 
Până pe 3 iulie, toată lumea din Enfield murise, cu excepţia ei 
şi a unui bătrân, Bill Dadds. Şi Bill fusese bolnav, dar aparent 
se înzdrăvenise. Apoi, în dimineaţa Zilei Independenţei, îl 
descoperise pe Bill mort, în mijlocul lui Main Street, umflat şi 
negru, aşa cum se întâmplase cu toţi ceilalţi. 

Stăteau toţi patru în jurul focului şi Lucy povestea. 

— Atunci i-am înmormântat pe ai mei şi pe Bill. Mi-a luat o 
zi întreagă, dar i-am dus pe toţi la locul de odihnă. După care 
m-am gândit că aş face bine să plec la Concord, unde locuiau 
mama şi tatăl meu. Dar pur şi simplu... n-am mai ajuns s-o 
fac. Se uită rugător la ceilalţi. Credeţi că am făcut rău? 
Credeţi că i-aş mai fi găsit în viaţă? 

— Nu, îi răspunse Larry. Este exclus ca imunitatea să fi 
fost direct ereditară. Mama mea... 

Rămase cu privirea aţintită în foc. 

— Wes şi cu mine am fost nevoiţi să ne căsătorim, spuse 
Lucy. Asta s-a întâmplat în vara de după absolvirea liceului, în 
1984. Mama şi cu tata s-au opus. Ei ar fi vrut să plec undeva 
şi să nasc fetiţa, apoi s-o las să fie adoptată. Dar eu n-am 
vrut. Mama a zis că totul se va sfârşi printr-un divorţ. Tata a 
zis că Wes n-a fost niciodată bun de nimic şi va rămâne 
mereu un leneş. Eu nu le-am răspuns decât atât: "S-ar putea 
să aveţi dreptate, dar trebuie să vedem ce se va întâmpla." 
Pur şi simplu am vrut să-mi încerc norocul. inţelegeţi? 


— Da, îi răspunse Nadine. 

Stătea chiar lângă Lucy, privind-o cu multă compătimire. 

— Aveam o casă mică şi frumoasă; nu mi-am imaginat 
vreodată că se va sfârşi în acest fel, spuse Lucy oftând, gata 
să izbucnească în lacrimi. Am făcut casă bună, noi trei. Marcy 
a fost aceea care l-a făcut pe Wes să se aşeze. Se uita la copil 
ca la soare. După el... 

— Stai cuminte, o potoli Nadine. Toate astea s-au petrecut 
înainte. 

lar îmi iese în cale cuvântul ăsta, se gândi Larry. Un 
cuvânt mic, format doar din câteva sunete. 

— Da, acum mi-a trecut. Şi cred că aş fi reuşit să ies la 
suprafaţă. Oricum, eram pe calea cea bună, înainte să 
înceapă să mă chinuie visele alea rele. 

— Ce vise? tresări Larry. 

Nadine îl urmărea pe Joe. Cu o clipă mai devreme, băiatul 
moţăia în apropierea focului. Acum o privea ţintă pe Lucy, cu 
ochi strălucitori. 

— Vise rele, coşmaruri, spuse Lucy. Nu sunt întotdeauna 
la fel. De obicei se face că mă urmăreşte un bărbat, dar nu 
pot niciodată să-mi dau seama exact cum arată, pentru că 
este înfăşurat într-o, cum îi zice, într-o mantie. Şi stă ascuns 
printre umbre şi în locuri tainice. Se cutremură. Am ajuns în 
asemenea hal, încât mi-era şi teamă să mă mai culc. Dar de 
acum poate că... 

— Omul niegrru! strigă Joe pe neaşteptate, atât de aprig 
că tuturor le săltă inima din loc. Apoi sări în picioare şi-şi 
întinse braţele, cu degetele transformate în gheare. Omul 
niegrru! Vise rele! Urmăreşte! Mă urmăreşte! Mă sparie! 

Se strânse lângă Nadine, privind speriat în întuneric. 

Se aşternu liniştea. 

— Mi se pare o nebunie, zise Larry, apoi se opri. 

Toţi se uitau la el. Pe neaşteptate, întunericul deveni com- 
pact, iar Lucy căpătă iar o privire rătăcită. 

Larry făcu un efort să continue: 

— Lucy, visezi vreodată... ei bine, visezi un loc din 
Nebraska? 


— Într-o noapte, am avut un vis cu o negresă bătrână, 
mărturisi Lucy, dar n-a ţinut prea mult. Îmi zicea ceva de felul 
că să mă duc s-o văd. După aceea se făcea că mă întorsesem 
la Enfield şi că... individul ăla îngrozitor mă fugărea. Apoi m- 
am trezit. 

Larry o privea cu o asemenea insistenţă, încât ea se 
îmbujoră şi-şi cobori privirile. Atunci Larry i se adresă lui Joe: 

— Joe, tu visezi vreodată... hm, porumb? O bătrână? O chi- 
tară? 

Joc se uita la el din braţele Nadinei, fără să răspundă. 

— Lasă-l în pace, îl indispui şi mai tare, interveni Nadine, 
deşi tocmai ea avea aerul că s-a indispus. 

Sau aşa i se păru lui Larry. 

— O casă, Joe? O căsuţă cu veranda susţinută de nişte 
stâlpi? 

| se păru că vede o licărire în ochii lui Joe. 

— Încetează, Larry! strigă Nadine. 

— Un leagăn, Joe? Un leagăn făcut dintr-un cauciuc? 

Deodată, Joe se zvârcoli în braţele Nadinei, îşi trase 
degetul din gură. Nadine încercă să-l ţină, dar Joe se smulse. 

— Leagănul! strigă Joe exaltat. Leagănul! Leagănul! Arătă 
cu degetul întâi spre Nadine, apoi spre Larry. Ea! Tu! Mulţi! 

— Mulţi? îl iscodi Larry, dar Joe se potolise din nou. 

Lucy Swann era uluită. 

— Leagănul, spuse ea. Şi eu mi-aduc aminte de un leagăn. 
| se adresă lui Larry. Oare de ce avem aceleaşi vise cu toţii? 
Oare ne transmite cineva ceva anume? 

— Nu ştiu. Dar tu n-ai avut asemenea vise? o întrebă el pe 
Nadine. 

— Eu nu visez, îi răspunse ea tăios, pentru a-şi cobori apoi 
imediat privirile. 

Minti. Dar oare din ce cauză? gândi Larry. 

— Nadine, dacă tu..., începu el. 

— Ţi-am spus doar că nu visez! strigă Nadine ascuţit, 
aproape isteric. De ce nu mă laşi în pace? Trebuie neapărat 
să mă necăjeşti? 

Se ridică în picioare şi plecă de lângă foc, aproape în fugă. 


Lucy se uită nesigur în urma ei, apoi se ridică şi ea. 

— Mă duc după ea. 

— Da, n-ai face rău. Joe, rămâi cu mine, okay? 

— Kay, spuse Joe, începând să desfacă încuietorile cutiei 
în care se afla chitara. 


După zece minute, Lucy şi Nadine se întoarseră. Larry îşi 
dădu seama că plânseseră amândouă, dar acum păreau 
împăcate. 

— Imi pare rău, se scuză Nadine. Mi se întâmplă din cauză 
că sunt tot timpul nervoasă. Răbufnesc în cele mai 
neaşteptate momente. 

— Nu face nimic. _ 

Subiectul n-a mai fost reluat. Îl ascultară în schimb pe Joe 
interpretându-şi repertoriul. Incepuse să cânte cu adevărat 
foarte bine, iar printre ţipete şi mormăituri se auzeau şi 
fragmente de versuri pronunţate corect. 

În cele din urmă adormiră, Larry într-o parte, Nadine în 
partea opusă, iar Joe şi Lucy între ei. 

Lui Larry i se arătă în vis mai întâi Omul Întunecat, pe o 
înălţime, apoi bătrâna negresă, în veranda ei. Doar că în 
acest al doilea vis ştia că omul cel negru vine — călcând cu 
paşi mari peste porumb, croindu-şi drum cu coasa lui 
strâmbă, arborând teribilul lui rânjet imobil, care parcă îi 
fusese lipit pe faţă — şi se apropie tot mai mult. 

Larry se trezi în miez de noapte, cu respiraţia tăiată, încre- 
menit de spaimă. Ceilalţi dormeau ca nişte pietre. Într-un fel 
sau altul, bănuise în vis felul cum avea să se termine. Omul 
Intunecat nu venise cu mâna goală. Pe braţele lui, purtat ca o 
ofrandă printre tulpinile de porumb, se afla trupul descompus 
al Ritei Blakemoor; cadavrul era acum ţeapăn şi umflat, cu 
pielea smulsă de marmote şi de nevăstuici. O acuzaţie mută 
ce urma să-i fie azvârlită la picioare pentru ca să-i cunoască şi 
ceilalţi vinovăția, să se afle fără vorbe că el, Larry, nu era un 
băiat de treabă, că-i lipsea ceva, că era păgubos şi profitor. 

Într-un târziu îl fură din nou somnul şi dormi fără vise până 


a doua zi la ora 7, când se sculă ţeapăn, îngheţat, flămând şi 
simțind nevoia stringentă să meargă la toaletă. 


— Vai, Doamne, rosti Nadine inexpresiv. 

Larry îi adresă o privire, constatând că disperarea ei era 
atât de mare că nu mai lăsa loc şi lacrimilor. Obrajii îi erau 
palizi, iar ochii ei frumoşi se înneguraseră şi-şi pierduseră 
strălucirea. 

Era ora 7.15, în ziua de 19 iulie, iar umbrele erau foarte 
lungi. Călătoriseră, nu făcuseră decât pauze de câte cinci 
minute, iar prânzul, pe care îl luaseră la Randolph, nu durase 
decât o jumătate de oră. Nici unul dintre ei nu se plânsese, 
deşi, după şase ore petrecute pe motocicletă, Larry amorţise 
şi simţea dureri şi înţepături în tot corpul. 

Acum se înşiraseră cu toţii înaintea unui gard din fier 
forjat. Dedesubtul şi în spatele lor se întindea Stovington, 
care nu se schimbase prea mult faţă de cum îl ştia Stu 
Redman din ultimele zile pe care le petrecuse în Centrul 
Epidemiologic. Dincolo de gard şi de peluza ce fusese bine 
îngrijită odinioară, dar care acum se sălbăticise şi era 
presărată cu bețe şi frunze aduse de furtuni, se afla instituţia 
însăşi; pe lângă parter şi cele două etaje, o parte a ei se afla 
îngropată sub pământ, presupuse Larry. 

Locul se înfăţişa pustiu, tăcut şi gol. 

In mijlocul gazonului se afla un indicator, pe care se putea 
citi: 


CENTRUL DE CONTROL EPIDEMIOLOGIC 

STOVINGTON , 

INSTITUȚIE GUVERNAMENTALĂ! 

VIZITATORII TREBUIE SĂ SE PREZINTE LA BIROUL DE 
RECEPȚIE 


Lângă acesta se afla un al doilea anunț, pe care-l 
cercetară cu mult mai mult interes: 


US 7 SPRE RUTLAND 

US 4 SPRE SCHUYLERVILLE 
US 29 SPRE 1-87 

1-87 SUD SPRE 1-90 

1-90 VEST 


TOŢI CEI DE AICI SUNT MORŢI 
PORNIM CĂTRE VEST SPRE NEBRASKA 
VENIȚI PE URMELE NOASTRE 

FIŢI ATENŢI VOM LĂSA ŞI ALTE MESAJE 


HAROLD EMERY LAUDER 
FRANCES GOLDSMITH 
STUART REDMAN 

GLENDON PEQUOD BATEMAN 


8 IULIE 1990 


— Harold, băiete, murmură Larry. De-abia aştept să-ţi 
strâng mâna şi să-ţi fac cinste cu o berc... sau cu o ciocolată 
Paydey. 

— Larry! ţipă Lucy. 

Nadine leşinase. 


CAPITOLUL 45 


FEMEIA ieşi anevoie pe verandă la ora 10.40, în dimineaţa 
de 20 iulie, ducându-şi cu ea cafeaua şi pâinea prăjită, aşa 
cum făcea în fiecare zi în care termometrul Coca-Cola din 
fereastră arăta peste zece grade. Era miez de vară, cea mai 
frumoasă vară din 1955 până acum, din câte îşi amintea 
Mother Abagail, 1955 fiind anul când mama ei murise la 
venerabila vârstă de nouăzeci şi trei de ani. Păcat că în jur n- 
au mai rămas prea mulţi oameni care să se bucure de 
splendoarea asta, cugetă ea, în timp ce se aşeza grijuliu în 


balansoarul fără cotiere. Dar oare se bucuraseră, vreodată? 
Unii da, desigur; tinerii îndrăgostiţi, şi bătrânii, ale căror oase 
îşi amintesc prea bine coasa îngheţată a iernii. Insă cei mai 
mulţi dintre oameni, tineri, între două vârste ori bătrâni, se 
stinseseră. Dumnezeu aruncase o osândă aspră asupra stirpei 
omeneşti. 

Unii ar putea să pledeze împotriva unei judecăţi atât de 
nemiloase, dar Mother Abagail nu făcea parte dintre ei. 
Dumnezeu mai făcuse asta odinioară, cu apa, iar într-o bună 
zi, o va face şi cu focul. Nu era căderea ei să-l judece pe Cel 
de Sus, deşi i-ar fi convenit ca El să nu-i fi dat să bea din cupa 
aceea amară. lar când era vorba de judecată, se mulțumea cu 
răspunsul dat de Dumnezeu lui Moise din para de foc, atunci 
când Moise considerase că se cuvine să-L întrebe. Cine eşti 
Tu? întrebase Moise, iar Domnul îi răspunsese, din para 
aceea, cât se poate de dezinvolt: Eu sunt Cel ce sunt. Cu alte 
cuvinte, ia nu mai pierde vremea pe aici, măi, Moise, pune-te 
pe roate şi ia-o din loc. 

Râse cu respiraţia întretăiată, clătină din cap şi-şi înmuie 
bucata de pâine prăjită în ceaşca mare de cafea până ce se 
făcu suficient de moale să o poată mesteca. Trecuseră 
şaisprezece ani de când îşi luase bun rămas de la cel din 
urmă dinte. leşise din pântecele maicii ei fără un dinte în gură 
şi tot aşa avea să se întoarcă în pământ. Molly, strănepoata 
ei, şi soţul acesteia îi făcuseră cadou un set de dinţi falşi de 
Ziua Mamei, exact după un an, când împlinise şi ea însăşi 
nouăzeci şi trei de ani, dar dinţii aceştia o jenau la gingii şi nu- 
i purta decât atunci când ştia că o vizitează Molly şi Jim. 
Atunci îi scotea din cutia lor ascunsă într-un sertar, îi spăla 
bine şi-i punea în gură. lar dacă îi rămânea timp, înainte de 
sosirea celor doi, se strâmba în oglinda pătată de la 
bucătărie, mormăia printre cele două şiruri de dinţi falşi, mari 
şi albi, şi râdea de se prăpădea. Arăta ca un aligator din aceia 
negri şi bătrâni de la Everglades. 

Era sleită de puteri şi bătrână, dar mintea-i rămăsese 
limpede. O chema Abagail Freemantle, născută în 1882, aşa 
cum o dovedea şi certificatul de naştere. Văzuse nu puţine 


lucruri la viaţa ei, însă nimic nu se compara cu întâmplările 
din ultima lună. Nu, aşa ceva nu mai pomenise, şi se apropia 
vremea ca să fie şi ea prinsă în vârtej, lucru care o 
nemulţumea profund. Era bătrână. Nu dorea decât să se 
odihnească şi să se bucure de trecerea anotimpurilor până în 
clipa când Dumnezeu se va plictisi s-o mai vadă învârtindu-se 
prin jurul casei şi o va chema înapoi, la Ceruri. Dar ce se 
întâmpla atunci când îi puneai o întrebare lui Dumnezeu? 
Răspunsul pe care-l primeai era Eu sunt Cel ce sunt, Şi cu 
asta, basta. Când propriul Lui Fiu s-a rugat să-i fie luată cupa 
de la buze. Domnul nici măcar nu l-a răspuns... iar de ea ce să 
mai zică, situaţia nu se putea compara în nici un fel. Ea nu era 
decât o păcătoasă de duzină, iar noaptea, când se stârnea 
vântul şi bătea prin porumb, se înfiora la gândul că Dumnezeu 
privise din tărie către bebeluşul care ieşise dintre picioarele 
maică-sii pe la începutul lui 1882 şi îşi zisese: Trebuie s-o țin 
pe pământ până la o vârstă venerabilă. Are o misiune în 
1990, după ce se vor intoarce nenumărate file de calendar. 

Răgazul petrecut aici, la Hemingford Home, se apropia de 
sfârşit, apoi avea să înceapă ultima ei lucrare, în Vest, lângă 
Rocky Mountains. El îl pusese pe Moise să se caţăre pe munţi, 
iar pe Noe să construiască arca; îl văzuse pe propriul Lui Fiu 
răstignit pe Cruce. Cât putea Lui să-l pese de spaima teribilă 
ce i-o provoca lui Abby Freemantle omul fără faţă, cel ce o 
pândea din vise? 

De văzut nu-l vedea niciodată; nici nu avea nevoie. Era o 
umbră trecând prin lanul de porumb pe la prânz, o adiere de 
vânt rece, un cârd de corbi holbându-se la tine de pe sârmele 
de telefon. În vocea lui se strecurau toate sunetele ce-o 
înspăimântau — când îi vorbea încet, glasul îi semăna cu 
rosul carilor în lemnul scărilor, anunțând că în curând va muri 
cineva drag; iar când vorbea tare, ai fi zis că este bubuitul 
tunetului, rostogolindu-se printre norii veniţi dinspre vest ca 
furia clocotitoare a Armaghedonului. Alteori nu se auzea nici 
un fel de zgomot în afara şuieratului pustiu al vântului de 
noapte printre frunzele porumbului, iar atunci era cel mai rău, 
pentru că atunci omului fără faţă îi lipsea doar puţin ca să 


pară Dumnezeu Atotputernic; în clipele acelea îi părea că ar fi 
fost destul să întindă mâna ca să atingă îngerul negru ce 
zburase tăcut deasupra Egiptului, ucigându-i pe primii născuţi 
din toate casele al căror toc de uşă nu era mânijit cu sânge. 
Asta o înspăimânta mai mult decât orice. Teama o făcea să se 
întoarcă la vârsta copilăriei şi atunci înţelegea că, în vreme ce 
alţii ştiau că există şi se temeau de e/, numai ea avea 
viziunea limpede a puterilor lui infernale. 

— Vai de mine şi de mine! se văită ea. 

Îşi vârî ultima bucată de pâine prăjită în gură. Se balansă 
cu scaunul, bându-şi cafeaua. Era o zi senină, minunată, şi 
trupul nu-i dădea o bătaie de cap deosebită; înălţă o scurtă 
rugăciune de mulţumire pentru ceea ce avea. Dumnezeu e 
mare, Dumnezeu e bun; chiar şi cel mai mic copil putea 
învăţa aceste cuvinte, care cuprindeau întreaga lume şi tot 
ceea ce exista pe lume, bun şi rău. 

— Dumnezeu e mare, spuse Mother Abagail, Dumnezeu e 
bun. Îţi mulţumesc pentru lumina soarelui. Pentru cafea. 
Pentru că am reuşit să mă uşurez ieri seara, ai avut dreptate, 
curmalele mi-au făcut bine, Doamne, dar tare nu-mi plac. Mai 
am şi pretenţii! Dumnezeu e mare... 

Cafeaua ei aproape se terminase. Lăsă ceaşca jos şi se 
legănă, cu faţa ridicată către soare, aidoma cine ştie cărei 
roci vii şi stranii, brăzdate cu vine de cărbune. Aţipi, apoi 
adormi de-a binelea. Inima femeii, cu pereţi măcinaţi, ajunşi 
aproape la fel de subţiri ca foiţa, continua să bată ca un 
ceasornic, aşa cum făcea de treizeci şi nouă de mii şase sute 
treizeci de zile. Ca un copil stând în pătuţul lui, ar fi trebuit să- 
ţi lipeşti palma de pieptul ei ca să fii sigur că, de fapt, respiră. 

Dar zâmbetul nu-i dispăruse de pe faţă. 


Lucrurile se schimbaseră mult în toţi anii ăştia, care se 
scurseseră de când fusese ea copil. Membrii familiei 
Freemantle erau sclavi eliberaţi, care veniseră în Nebraska, 
iar Molly, strănepoata lui Abagail, râdea răutăcios şi cinic şi 
zicea că banii de care se folosise tatăl lui Abby ca să cumpere 


căminul natal — adică suma primită de la Sam Freemantle din 
Lewis, South Carolina, ca salariu pentru cei opt ani cât tatăl şi 
fraţii săi munciseră în continuare, după terminarea războiului 
civil — fuseseră "bani plătiţi pentru uşurarea conştiinţei”. 
Abagail se abţinuse ori de câte ori zicea Molly asta — Molly, 
Jim şi ceilalţi erau tineri şi nu înțelegeau mai nimic, exceptând 
lucrurile cele mai bune şi pe cele mai rele — dar în adâncul 
sufletului se mira şi-şi spunea în sinea ei: Bani plătiţi pentru 
uşurarea conştiinţei? Ei bine, oare există bani mai curati 
decât aceştia? 

Prin urmare, familia Freemantle se aşezase la Hemingford 
Home, iar Abby, mezina, se născuse chiar aici, în casa 
aceasta. Tatăl ei i-a biruit atât pe cei care nu voiau să 
cumpere de la cioroi, cât şi pe cei care nu voiau să le vândă; 
cumpărase pământul pe bucățele mici, ca să nu-i pună în 
alertă pe cei care erau îngrijoraţi din pricina "împuţiţilor ăia 
de negri care s-au aciuat pe drumul către Columbus"; el 
fusese primul fermier din Polk County care încercase rotația 
culturilor; primul care folosise îngrăşămintele chimice; iar în 
martie 1902, Gary Sites venise la ei acasă pentru a-i 
comunica lui John Freemantle că fusese primit în Grange, prin 
vot. A fost cel dintâi negru primit în Grange din tot statul 
Nebraska. Anul 1902 a fost un an extraordinar. 

După cum socotea ea, oricine ar fi putut să-şi treacă viaţa 
în revistă, să aleagă un an şi să spună: "A fost cel mai bun." 
Pentru fiecare există un moment special când toate se leagă 
în chipul cel mai liniştit, măreț şi minunat. De-abia mai târziu 
îţi dădea prin gând să te întrebi cum de se putuse întâmpla 
aşa. Era ca şi cum ai fi pus laolaltă zece mâncăruri aromate în 
cămară, fiecare dintre ele împrumutând câte ceva din 
savoarea celorlalte; ciupercile aveau gust de şuncă, iar şunca 
mirosea a ciuperci; căprioara avea un uşor parfum de 
potârniche, iar potârnichea prinsese un foarte uşor iz de 
castraveți. Mai târziu, în cursul vieţii, te trezeai că ţi-ai fi dorit 
ca toate lucrurile bune ce ţi s-au întâmplat într-un singur an 
special să se fi petrecut într-o perioadă mai lungă de vreme, 
ba chiar ai fi vrut să fii în stare să iei una dintre întâmplările 


acelea de aur şi să o muţi în mijlocul unei perioade de trei ani 
în care nu-ţi aduci aminte să se fi întâmplat ceva foarte bun 
sau foarte rău. Adică o perioadă în care lucrurile se 
desfăşuraseră după cum fuseseră ele rânduite într-o lume 
creată de Dumnezeu şi pe care Adam şi Eva o nimiciseră, însă 
doar pe jumătate — rufele plecaseră la spălătorie, podelele 
fuseseră frecate, copiii fuseseră îngrijiţi, hainele fuseseră 
cusute; trei ani în care nu se întâmplase nimic deosebit, care 
să coloreze scurgerea cenuşie a timpului, întreruptă de Paşti, 
4 lulie, Thanksgiving şi Crăciun. Dar căile Domnului sunt 
necunoscute atunci când El vrea să-şi facă minunile, în orice 
caz 1902 rămăsese un an extraordinar atât pentru Abby 
Freemantle, cât şi pentru tatăl ei. 

Abby considera că este singura din familie — bineînţeles, 
în afară de tatăl ei — care înţelege ce lucru mare, aproape 
nemaiîntâlnit, era să fii invitat în Grange. În Nebraska, tatăl 
său avea să fie primul negru acceptat în Grange, ba foarte 
probabil primul negru ajuns în vreo organizaţie Grange din 
Statele Unite. El nu-şi făcea nici o iluzie cu privire la preţul pe 
care avea să-l plătească, împreună cu familia lui, suportând 
bancurile proaste şi mizeriile rasiste din partea celor care se 
împotriviseră ideii, dintre care cel mai vehement se dovedise 
Ben Conveigh. Era conştient, pe de altă parte, că i se oferea 
mai mult decât şansa de a supravieţui: Gary Sites îi dădea 
şansa de a prospera împreună cu restul comunităţii 
cultivatorilor de porumb. 

În calitate de membru în Grange, avea să-şi poată 
cumpăra fără probleme seminţe de bună calitate. Nu avea să 
mai fie nevoit să-şi care recoltele tocmai în Omaha, ca să-şi 
găsească un cumpărător. Era posibil să înceteze şi certurile 
legate de dreptul asupra apei, pe care le avea cu Ben 
Conveigh, care vedea roşu înaintea ochilor când auzea de 
cioroi ca John Freemantle sau de iubitori de cioroi ca Gary 
Sites. Sau chiar şi nesfârşitele potlogării la care îl supunea 
agentul fiscal al ținutului. Prin urmare, John Freemantle a 
acceptat invitaţia, iar votul a decurs în favoarea lui (şi la o 
diferenţă confortabilă), dar nu au întârziat să apară ironiile 


usturătoare şi bancurile despre cum a fost prins un raton în 
podul de la Grange Hall şi despre bebeluşii negri care, dacă 
ajung în cer şi primesc nişte aripi mici şi negre, nu se numesc 
îngeri, ci lilieci, iar Ben Conveigh răspândise zvonul că 
singurul motiv pentru care Mystic Tie Grange îl primise pe 
John Freemantle în rândurile ei era acela că vor avea curând 
nevoie pentru Bâlciul Copiilor de un cioroi care să joace rolul 
urangutanului african. John Freemantle se prefăcea că nu 
aude lucrurile acestea, iar acasă cita din Biblie — "Răspunsul 
blând alungă mânia" şi "Fraţilor, ceea ce semeni, aceea vei 
culege", şi pilda lui favorită, pe care o pronunţa nu cu 
umilinţă, ci cu o cruntă speranţă în priviri: "Pământul va fi al 
celor blajini." 

Încetul cu încetul, îşi dăduse vecinii pe brazdă. Desigur, nu 
chiar pe toţi, nu şi pe turbaţii ca Ben Conveigh şi frate-său 
vitreg, George, nici pe cei din familiile Arnold şi Deacon. În 
1903 fuseseră invitaţi şi luaseră masa în salonul lui Gary 
Sites, împreună cu toată familia lui, de-ai fi jurat că sunt albi. 

lar în 1902, Abagail cântase la chitară în Grange Hall, şi 
asta nu oricum, în trupa de artişti deghizați în negri; apăruse 
în spectacolul cu cei mai talentaţi albi, de la sfârşitul anului. 
Maică-sa se împotrivise din răsputeri; a fost una dintre 
puţinele ocazii când şi-a exprimat de faţă cu copiii 
împotrivirea faţă de o idee de-a soţului ei (atât doar că băieţii 
erau deja oameni în toată firea, iar John însuşi avea părul 
aproape alb). 

— Inţeleg eu foarte bine cum de s-a întâmplat, îi spusese 
ea, printre lacrimi. Tu şi cu Sites şi cu Frank Fenner, voi aţi 
pus totul la cale. Lor le convine, John Freemantle, dar tu ce-oi 
avea în cap? Ei sunt a/bi! Poţi să te duci şi să stai de vorbă cu 
ei despre arat cât pofteşti, în curtea din dos! Ba poţi chiar şi 
să ieşi în centru şi să bei cu ei un pahar cu bere, dacă Nate 
Jackson te lasă la ei în crâşmă. Foarte bine! Eu ştiu perfect 
prin ce-ai trecut tu în ultimii ani — nimeni nu ştie mai bine 
decât mine. Ştiu că ai rămas cu un zâmbet pe buze chiar dacă 
ardea inima în tine de durere. Dar acum este altceva! Este 
vorba de propria ta fiică! Ce-ai de gând să zici dacă apare pe 


scenă, în rochia ei albă şi frumoasă, iar ei încep să râdă de 
ea? Ce-ai de gând să faci dacă aruncă în ca cu roşii stricate, 
aşa cum a păţit Brick Sullivan, când a vrut să cânte în 
spectacolul în travesti? Şi ce ai de gând să-i spui dacă vine la 
tine plină de bulion din cap până-n picioare şi te întreabă: "De 
ce, tată? Pentru ce au făcut-o şi pentru ce i-ai lăsatsă o 
facă?" 

— Păi, Rebecca, îi răspunsese John, cred că cel mai bine ar 
fi să-i lăsăm să hotărască pe ea şi pe David. 

David fusese primul ei soţ; în 1902, Abagail Freemantle 
devenise Abagail Trotts. David Trotts era negru şi lucra într-o 
fermă tocmai spre Valparaiso; bătea cale de cincizeci de 
kilometri dus şi cincizeci întors ca să-i poată face curte. John 
Freemantle îi zisese odată Rebeccăi despre tânărul Davy că 
intrase în săptămâna oarbă şi că ar fi fost în stare să 
pornească chiar şi spre capătul pământului de dragul fiică-sii. 
Se găsiseră mulţi care să râdă de primul ei soţ şi să zică tot 
felul de lucruri, de exemplu, "se vede bine cine poartă 
pantalonii în familia aceea”. 

Dar David nu fusese un neisprăvit, ci doar un om liniştit şi 
serios. Atunci când el le răspunsese lui John şi Rebeccăi 
Freemantle: "După părerea mea, Abagail trebuie să 
procedeze exact cum consideră ea că se cuvine", ei bine, ea îl 
binecuvântase în sinea ei şi le spusese părinţilor că are de 
gând să accepte propunerea. 

Pe 27 decembrie 1902, deja însărcinată în trei luni cu cel 
dintâi copil, se urcase pe scena de la Grange Hall în liniştea 
de mormânt ce se lăsase după anunţarea numelui ei de către 
maestrul de ceremonii. Chiar înaintea sa, Gretchen Tilyson 
executase un dans franțuzesc îndrăcit, dezgolindu-şi gleznele 
şi juponul în strigătele răguşite, fluierăturile şi tropăitul 
bărbaţilor din sală. 

Stătea înconjurată de liniştea grea, conştientă de cât de 
negri arătau probabil obrajii şi gâtul ei, în contrast cu albul 
rochiei noi, inima i se zbătea nebunește în piept şi se gândea: 
Am uitat toate versurile, nu mai ştiu nici măcar un singur 
cuvânt, i-am promis lui tata că n-am să plâng, indiferent ce se 


întâmplă, că n-am să plâng, dar Ben Convcigh e şi el în public, 
şi dacă ţipă CIOARA, atunci cred că o să mă podidească 
plânsul, vai, de ce m-am vârât eu în chestia asta? Mama avea 
dreptate, am urcat mai sus decât s-ar fi cuvenit şi voi plăti 
pentru cutezanţa mea... 

Sala era o mare de feţe albe ridicate spre ea, ca s-o 
privească. Absolut toate scaunele erau ocupate, iar în spate 
mai erau două şiruri de oameni care stăteau în picioare. 
Lămpile cu kerosen aruncau o lumină strălucitoare. Cele două 
jumătăţi ale cortinei din catifea roşie fuseseră trase de-o 
parte şi de alta şi legate cu frânghii aurii. 

Sunt Abagail Freemantle Trotts, cânt bine la chitară şi din 
voce, iar lucrurile astea nu mi le poate contesta nimeni, gândi 
ea. 

Începu să cânte "The Old Rugged Cross" în tăcerea 
absolută, iar degetele ei de-abia atingeau strunele. Apoi, 
luând o pană, cântă "How | Love My Jesus", ceva mai tare, şi 
pe urmă, cu şi mai mult avânt, "Camp Meeting in Georgia". 
Oamenii se legănau acum încolo şi încoace, aproape fără 
voie. Câţiva zâmbeau şi-şi ţineau ritmul pe genunchi. 

Interpretă apoi un potpuriu de melodii din Războiul Civil: 
"When Johnny Comes Marching Home", "Marching Through 
Georgia" şi "Goober Peas" (acesta din urmă stârnind mai 
multe zâmbete; nu puţini dintre bărbaţii de faţă, veterani ai 
Marii Armate Republicane, mâncaseră de nenumărate ori 
arahide în timpul campaniilor militare). Încheie cu "Tenting 
Tonight on the Old Campground", iar când ultimul acord porni 
în zbor spre liniştea din jur — acum plină de nostalgie şi de 
tristeţe — ea îi înfruntă cu gândul: Şi dacă aveti poftă să 
aruncați cu roşii sau cine mai ştie cu ce, nu vă împiedică 
nimeni. Eu am cântat cum m-am priceput mai bine şi n-a fost 
rău defel. 

Când ultimul acord porni în zbor spre liniştea din jur, 
liniştea aceea mai dură o clipă nesfârşită, aproape fermecată, 
ca şi cum oamenii care stăteau jos şi cei care rămăseseră în 
picioare fuseseră transportaţi undeva, departe, atât de 
departe, încât le venea greu să-şi găsească drumul de 


întoarcere cu toţii în acelaşi timp. Apoi se dezlănţui un teribil 

val de aplauze, lung şi susţinut, făcând-o să se îmbujoreze, să 
se zăpăcească, cuprinsă de fierbinţeală şi de tremur, din cap 

până în picioare. O văzu pe maică-sa, care plângea, iar taică- 
său şi cu David radiau de fericire. 

Încercă să iasă din scenă, dar izbucniră nenumărate 
strigăte de Bis! Bis! şi atunci, zâmbind, cântă "Digging My 
Potatoes". Cântecul respectiv avea mica lui doză de risc, dar, 
îşi făcu Abby socoteala, dacă Gretchen Tilyson putea să-şi 
arate gleznele în public, atunci ea de ce să nu zică o melodie 
puţintel deşucheată? Pe deasupra, era şi femeie măritată. 


Cineva mi-a săpat cartofii 
Mi i-a lăsat în poală, 

Și acum persoana a plecat 
În mare belea m-a lăsat. 


Mai erau încă şase strofe ca aceasta (ba unele chiar mai 
rele), iar ea le cântă pe toate, însoţită la sfârşitul fiecăreia de 
strigăte tot mai puternice de aprobare. Mai târziu se gândise 
că, dacă făcuse în seara respectivă vreun lucru rău, acela 
fusese interpretarea respectivă, fiind vorba exact de genul de 
melodie la care probabil se aşteptau să fie interpretată de un 
negru. 

încheie în mijlocul unor noi ovaţii răsunătoare şi a altor 
strigăte de Bis! Se urcă iarăşi pe scenă şi, după ce mulţimea 
se potoli, spuse: "Vă mulţumesc tuturor foarte mult. Sper că 
nu veţi considera că sunt îndrăzneață dacă vă voi cere să mai 
ascultați încă un singur cântec, pe care l-am învăţat ca pe un 
lucru deosebit, dar nu mă aşteptam să-l cânt aici. Insă este 
cel mai frumos cântec pe care-l ştiu, ţinând cont de ceea cea 
făcut preşedintele Lincoln şi ţara aceasta pentru mine şi ai 
mei, înainte de a mă naşte eu." 

Acum erau foarte tăcuţi şi ascultau cu atenţie. Ai ei 
stăteau smirnă, strânşi cu toţii în apropierea intervalului din 
partea stângă, ca un strop de gem de mure pe o batistă albă. 

— Mulțumită celor ce s-au petrecut în timpul Războiului 


Civil, continuă ea netulburată, familia mea a putut să se mute 
aici şi să locuiască alături de vrednicii noştri vecini. 

Apoi interpretă la chitară şi voce "The Star-Spangled 
Banner" şi toată lumea se ridică în picioare şi ascultă, iar o 
parte dintre batiste ieşi iarăşi la iveală; când sfârşi, aplaudară 
de-ai fi zis că o să se ridice acoperişul de deasupra lor. 

A fost cea mai mândră zi a vieţii ei. 


Bătrâna în vârstă de o sută opt ani se mişcă şi se trezi la 
scurt timp după prânz; se ridică, clipind des în lumina 
soarelui. Dormise prost, pe spate, ceea ce-i dădea o teribilă 
senzaţie de disconfort. Ştia, din experienţă, că avea să se 
chinuie tot restul zilei. 

— Vai de mine, se văită ea, ridicându-se cu grijă. 

Porni să coboare treptele verandei, ţinându-se bine de ba- 
lustrada şubredă, tresărind din pricina junghiurilor din spate şi 
a înţepăturilor din picioare. Circulaţia ei nu mai era ca pe 
vremuri... şi de ce ar fi fost? În nu ştiu câte rânduri îşi pusese 
în minte să nu mai adoarmă cumva în balansoarul acela. 
Începea să picotească şi atunci vremurile de demult îi 
reveneau în memorie şi asta era nemaipomenit, o, într-adevăr 
nemaipomenit, mai frumos chiar decât o piesă de teatru 
transmisă la televizor, în schimb la trezire trebuia să 
plătească un preţ amarnic. Putea să-şi aducă oricâte mustrări 
poftea, pentru că se purta tot ca un câine bătrân, care se 
întinde în faţa căminului. Dacă stătea la soare, o lua somnul, 
şi basta. În privinţa asta, îşi pierduse şi ultima urmă de voinţă. 

Ajunse la capătul scării, făcu o pauză, "ca să aibă şi picioa- 
rele timp s-o ajungă din urmă", apoi tuşi, horcăi şi scuipă în 
ţărână. Când începu să se simtă ca de obicei (cu excepţia 
durerii de spate), o porni încet în direcţia privatei construite în 
spatele casei de nepotul ei, Victor, în 1931. Intră, închise uşa 
cu grijă şi puse cârligul — de parcă afară ar fi pândit-o o 
mulţime de oameni şi nu doar câteva mierle — apoi se aşeză. 
Peste câteva clipe începu să facă pipi şi oftă mulţumită. Asta 
era încă unul dintre acele lucruri legate de bătrâneţe despre 


care nimănui nu-i trecea prin cap să-ţi vorbească (sau poate 
erai tu însăţi vinovată, pentru că nu ştiuseşi să asculţi?) — nu 
prea îţi mai dădeai seama când trebuie să faci pipi. S-ar fi zis 
că-ţi pierdeai toate senzațiile venite de jos, de la vezică şi, 
dacă nu aveai grijă, te trezeai că trebuie să-ţi schimbi hainele. 
Nu-i stătea în caracter să umble murdară, prin urmare bătea 
drumul ăsta de câte şase, şapte ori pe zi, iar noaptea îşi ţinea 
oala lângă pat. Jim a' lu' Molly îi zisese o odată că este ca un 
câine care nu poate trece pe lângă un copac fără măcar să 
ridice piciorul ca să-l salute, iar chestia asta o făcuse să râdă 
până ce-i răsăriseră lacrimi în ochi şi i se scurseseră pe obraji. 
Jim a' lu' Molly era director la o firmă de publicitate din 
Chicago şi era foarte bun de gură... adică fusese, oricum. Din 
câte presupunea, se dusese împreună cu ceilalţi. Ca şi Molly. 
Fie-le ţărâna uşoară, ei se aflau acum alături de Isus. 

De vreun an încoace, Molly şi Jim erau cam singurii care 
mai veneau în vizită pe la ea. Ceilalţi păreau să fi uitat că mai 
este în viaţă, dar ea înţelegea lucrul acesta. Trecuse de 
momentul până la care s-ar fi cuvenit să trăiască. Era în 
postura unui dinozaur care n-ar mai trebui să existe în carne 
şi oase, o fiinţă al cărei loc este într-un muzeu (sau într-un 
cimitir). Înţelegea de ce nu-i trăgea inima să vină şi s-o vadă 
pe ea, ceea ce nu putea pricepe însă era de ce nu-şi doreau 
să vadă pământul. Nu, mare lucru nu mai rămăsese din 
întinsul domeniu iniţial, doar câţiva acri. Cu toate acestea, era 
pământul lor. Dar negrilor nu prea le mai păsa de țarină, 
constatase ea. Ba existau unii care păreau chiar ruşinaţi. 
Plecaseră la oraş ca să-şi facă un rost acolo şi majoritatea se 
descurcaseră foarte bine, ca şi Jim... dar câtă jale se aduna în 
inima ei când se gândea la toţi negrii aceia care-şi întorseseră 
faţa de la pământ! 

Molly şi Jim doriseră să-i monteze o toaletă modernă, cu 
doi ani în urmă, şi se arătaseră jigniţi când îi refuzase. 
Încercase să le explice în aşa fel încât să înţeleagă, dar 
singurul lucru pe care Molly îl repetase, de nu ştiu câte ori, 
fusese: "Mother Abagail, ai o sută şase ani. Cum îţi închipui că 
mă simt eu, gândindu-mă că tu te duci afară acolo şi în zile 


când termometrul arată minus zece grade? Nu ştii c-ai putea 
să ai un atac de inimă din cauza frigului?" 

— Dumnezeu are să mă cheme atunci când va crede de 
cuviinţă, spuse Abagail, croşetând, prin urmare cei doi 
crezură că ea la asta se uită şi nu-i vede cum îşi fac semne, 
dându-şi ochii peste cap. 

Existau lucruri la care nu trebuia să renunţi. Acesta era un 
alt aspect pe care tinerii nu-l ştiau. În 1982, când împlinise o 
sută de ani, Cathy şi David îi oferiseră un televizor, pe care-l 
acceptase cu dragă inimă. Televizorul este o maşinărie 
minunată, care te ajută să treacă vremea, când eşti singur. 
Dar când Christopher şi Susie au venit şi i-au zis să o treacă 
pe reţeaua de apă a oraşului, i-a refuzat, la fel cum îi refuzase 
pe Molly şi Jim, când au vrut să-i monteze W.C.-ul. Încercaseră 
s-o convingă, spunându-i că puţul ei nu era prea adânc şi 
exista riscul să sece dacă mai venea încă o vară ca a lui 1988, 
când a dat seceta. Era adevărat, dar ea continuase să se 
împotrivească. Desigur, după părerea lor o luase razna, pe 
mintea ei se aşternea, strat după strat, senilitatea, ca 
straturile de spoială pe un perete, în schimb părerea ei era că 
avea mintea aproape la fel de ageră ca întotdeauna. 

Se ridică de pe tronul privatei, presără nişte var prin gaură 
şi, încetinel, ieşi din nou la soare. Îşi ţinea closetul în 
curăţenie, dar locurile acestea rămâneau neplăcute, 
indiferent cât de frumos mirosea în ele. 

Atunci când Chris şi Susie se oferiseră să se ocupe să-i 
tragă apă-n casă, fusese ca şi cum vocea Domnului i-ar fi 
şoptit în ureche... Şi tot vocea Domnului o ascultase când 
Molly şi Jim voiseră să-i aducă tronul acela din porțelan, cu 
butonul pentru tras apa într-o parte. Dumnezeu /e vorbeşte 
oamenilor; oare nu-i vorbise El lui Noe despre arcă, 
povăţuindu-l cât de lungă, de adâncă şi de lată s-o 
construiască? Ba da. Era convinsă că-i vorbise şi ei, nu dintr-o 
pară de foc sau dintr-un stâlp arzător, ci îi spusese astfel, 
încet şi potolit: Abby, vei avea nevoie de pompa manuală 
pentru apă. Poţi să te bucuri de electricitate cât vrei tu, Abby, 
dar să ţii lămpile tale cu gaz pline şi cu fitilele tăiate cum se 


cuvine. Cămara s-o păstrezi exact aşa cum a tinut-o mama ta, 
înainte. Şi să te îngrijeşti ca să nu laşi pe vreunul dintre cei 
tineri să te ispitească şi să faci vreun lucru despre care ştii că 
este împotriva voinței Mele, Abby. Ei îţi sunt rude, în schimb 
Eu sunt Tatăl tău. 

Se opri în mijlocul curţii, privind peste marea de porumb, 
întreruptă doar de drumul negru mergând către nord, spre 
Duncan şi Columbus. La vreo cinci kilometri de casă începea 
asfaltul. Recolta din anul acesta avea să fie foarte bună; ce 
păcat că nu se va găsi nimeni s-o strângă, cu excepţia ciorilor 
de câmp. O întrista gândul că maşinile cele mari şi roşii 
pentru recoltat aveau să rămână încremenite în şoproanele 
lor în septembrie, că nu vor mai exista clăci pentru curăţatul 
ştiuleţilor şi nici seri de dans. O întrista gândul că, pentru 
prima oară după o sută şi opt ani, ea nu se va mai afla aici, la 
Hemingford Home, să asiste la acea perioadă de schimbări, 
când vara lăsa locul toamnei păgâne şi vesele. Avea să se 
bucure de această vară, cu atât mai mult cu cât pentru ea va 
fi cea din urmă — lucrul acesta îl simţea prea limpede. lar 
locul ei de veşnică odihnă nu avea să fie aici, ci departe, spre 
vest, într-o regiune străină. Amarnică soartă. 

Se apropie de leagănul făcut dintr-o anvelopă şi-l puse în 
mişcare. Era un cauciuc vechi, de tractor, pe care Lucas, 
fratele ei, îl atârnase aici în 1922. Frânghia fusese schimbată 
de multe ori de atunci, în schimb anvelopa niciodată. Pânza 
cauciucată se găurise în mai multe locuri, iar pe inelul interior 
se vedea adâncitura unde se aşezaseră generaţii după 
generaţii de popouri de copii. Sub cauciuc se vedea un şanţ 
adânc, săpat în ţărână, unde iarba renunţase de mult să mai 
crească, iar pe craca unde era legată frânghia scoarţa se 
tocise, dezvelind osul gol al crengii. Frânghia gemu încetişor, 
iar de această dată Mother Abagail vorbi cu voce tare. 

— Doamne, Doamne, Te rog, dacă nu e neapărată nevoie 
să sorb din cupa aceasta, ia-o de la buzele mele, dacă poţi. 
Sunt bătrână şi speriată şi tare mi-ar plăcea să rămân aici, în 
căminul meu, unde m-am născut. Sunt gata să plec chiar 
acum, dacă Tu vrei să mă chemi la Tine. Facă-se voia Ta, 


Doamne, dar Abb nu-i decât o negresă bătrână şi obosită, 
care de-abia-şi târăşte picioarele. Facă-se voia Ta. 

Nu se auzea decât scârţâitul frânghiei pe ramură şi cron- 
cănitul ciorilor din porumb. Îşi lipi fruntea zbârcită de coaja 
bătrână şi brăzdată a mărului sădit de tatăl ei, acum atâta 
vreme, şi plânse amar. 


În noaptea aceea visă că urca din nou treptele scenei din 
Grange Hall, în chip de Abagail tânără şi frumoasă, 
însărcinată în luna a treia, semănând cu o bijuterie etiopiană 
întunecată în rochia ei albă, ţinându-şi chitara de partea 
subţire şi urcând, urcând în liniştea din jur, cu gândurile 
învolburate, agăţându-se de o singură idee: Sunt Abagai/ 
Freemantle Trotts, cânt bine la chitară şi din voce, iar lucrurile 
astea nu mi le poate contesta nimeni. 

În vis se întoarse încet către feţele acelea albe, ridicate 
spre ea ca nişte luni, către sala atât de puternic luminată de 
lămpi şi de răsfrângerea lor suavă în ferestrele întunecate şi 
uşor aburite, către draperiile din catifea roşie, cu frânghie 
aurie. 

Se agăţă cu putere de acest unic gând şi începu să cânte 
"Rock of Ages". 

Începu să cânte, iar vocea ei nu suna nervos şi încordat, ci 
exact ca în timpul repetiţiilor, bogată şi cristalină, ca lumina 
galbenă a lămpii, şi cugetă astfel: Am să-i aduc de partea 
mea. Cu ajutorul lui Dumnezeu am să-i cuceresc. O, voi, 
oameni buni, dacă vă este sete, oare nu vă voi da eu apă din 
stânca goală? Îi voi cuceri, îl voi face pe David să fie mândru 
de mine, şi pe mama şi tata să fie mânari de mine, am să fac 
aşa ca să mă mândresc cu mine, voi scoate muzică din aer şi 
apă din stâncă... 

Atunci îl văzu pentru prima oară. Stătea departe, într-un 
colţ al sălii, în spatele tuturor scaunelor, cu braţele încrucişate 
la piept. Purta jeanşi şi o jachetă tot din bumbac, cu insigne 
prinse de buzunare. În picioare avea cizme negre cu tocurile 
tocite, cizme care arătau ca şi cum ar fi bătut cu ele mulţi 


kilometri de drum prăfuit şi mohorât. Fruntea lui era albă ca 
flacăra de gaz, obrajii i se congestionaseră de valul de sânge 
clocotitor, ochii lui aruncau fulgere albastre, de diamant, 
animați de o bună dispoziţie infernală, ca şi cum un Vlăstar al 
Satanei luase locul lui Moş Crăciun. Un rânjet furios şi 
batjocoritor îl făcu să-şi dezvelească dinţii albi, ascuţiţi şi 
curaţi, ca dinţii de nevăstuică. 

Îşi ridică amândouă mâinile în sus. Ambele erau făcute 
pumn, strânse şi tari ca nodurile de pe un măr. Rânjetul era în 
continuare vesel şi absolut hidos. Din pumni începură să i se 
scurgă picături de sânge. 

Versurile i se uscară în creier. Degetele uitară să mai 
atingă strunele; după o ultimă notă jalnică, urmă tăcerea. 

Doamne! Doamne! strigă ea, dar Dumnezeu îşi întorsese 
faţa de la ea. 

Atunci se ridică în picioare Ben Conveigh, cu obrajii roşii şi 
congestionaţi, scânteind din ochii mici, ca de porc. Cățea 
neagră! urlă el. Ce caută cățeaua aia neagră pe scena 
noastră? Nici o cățea neagră nu a fost vreodată în stare să 
aducă muzica din aer! Nici o cătea neagră nu a fost în stare 
să scoată apă din stâncă! 

Strigăte sălbatice de aprobare. Oameni care se reped 
înainte. Îl văzu pe soţul ei ridicându-se şi încercând să urce pe 
scenă. Un pumn îl lovi în gură, răsturnându-l pe spate. 

Duceţi-i pe ratonii ăştia mizerabili în spatele sălii! urlă Bill 
Arnold, iar cineva o împinse pe Rebecca Freemantle în perete. 
Altcineva — Chet Deacon, după cum arăta — o înfăşură pe 
Rebecca într-una dintre perdelele de catifea roşie din dreptul 
ferestrelor şi apoi o legă cu o frânghie aurie. Ţipa din 
răsputeri: /a uitaţi-vă! Un raton înțolit! Un raton înțolit! 

Alţii alergară spre locul unde se afla Chet Deacon şi se 
porniră cu toţii să izbească cu pumnii în femeia care se 
zbătea sub draperia de catifea. 

Mamă! strigă Abby. 

Chitara îi fu smulsă din degetele amorţite şi sfărâmată în 
aşchii şi coarde de marginea scenei. 

Îl căută cu disperare din ochi pe Omul întunecat, dar 


acesta, o dată ce pusese în mişcare maşinăria lui infernală, 
plecase într-altă parte, cine ştie unde. 

Mamă! ţipă ea încă o dată, şi imediat se simţi smulsă de 
pe scenă de mâini brutale, o pipăiau pe sub rochie, pişcând-o 
de fund şi de unde nimereau. Cineva o trase cu toată puterea 
de mână, răsucindu-i braţul. Simţi că atinge un lucru tare şi 
fierbinte. 

Auzi vocea lui Ben Conveigh în ureche: Ei, ce părere ai de 
stânca MEA, boarfă ce eşti? 

Camera se învârtea în jurul ei. Îl văzu pe tatăl ei zbătându- 
se să ajungă lângă trupul inert al soţiei sale şi, în aceeaşi 
clipă, o mână albă izbind o sticlă de marginea unui scaun 
rabatabil, de campanie. Urmă zgomotul de spargere şi 
zornăitul cioburilor, apoi gâtul strălucitor al sticlei, licărind în 
lumina caldă a lămpilor, fu înfipt în faţa tatălui ei. Văzu ochii 
lui mari şi holbaţi spărgându-se ca nişte struguri. 

Ţipă prelung, iar forţa ţipătului ei păru să spargă sala 
aceea în bucăţi, lăsând să pătrundă bezna, iar ea era din nou 
Mother Abagail, în vârstă de o sută opt ani, prea bătrână, 
Doamne, prea bătrână (dar facă-se voia Ta), şi mergea prin 
porumb — porumbul mistic ale cărui rădăcini erau înfipte 
superficial în pământ, dar cuprinzând, fiecare, o suprafaţă 
considerabilă —, pierdută în lanul scăldat în lumina argintie a 
lunii şi năpădit de umbre; vântul blând al nopţii de vară îl 
făcea să foşnească uşor; simţea în nări mirosul tot mai intens 
şi viu al plantelor, pe care-l ştia dintotdeauna. (De multe ori 
se gândise că porumbul trebuie să fie planta cea mai 
apropiată de esenţa vieţii, iar mirosul lui era însuşi mirosul 
vieţii, al începutului vieţii, vai, ea se căsătorise de trei ori şi 
îngropase trei soţi, pe David Trotts, Henry Hardesty şi Nate 
Brooks, şi avusese trei bărbaţi, pe care îi întâmpinase în pat 
aşa cum trebuie o femeie să-l întâmpine pe un bărbat, 
dăruindu-i-se cu totul, şi de fiecare dată trăise acea imensă 
dorinţă şi plăcere, se gândise O, Doamne, cât de minunat 
este să-l drăgostesc pe bărbatul meu şi cât de minunat este 
ca el să mă dragostească pe mine atunci când îmi dă ceea ce- 
mi dă, ceea ce sădeşte în mine, şi uneori, în clipa orgasmului, 


se gândea la porumb, la porumbul suav, cu rădăcini înfipte nu 
adânc, ci pe suprafaţă întinsă, se gândea la trup şi apoi la 
porumb, atunci când ajungea la capăt şi soţul ei stătea întins 
lângă ea, mirosul dragostei se răspândea în încăpere, mirosul 
focului pe care bărbatul îl sădise în ea, mirosul sevelor ei 
care-i îndulciseră drumul, iar mirosul acela era ca al 
porumbului depănuşat, blând şi dulce, un miros bun.) 

Cu toate acestea se simţea speriată, ruşinată chiar de 
această stare de intimitate cu pământul, cu vara şi cu 
lucrurile care cresc, pentru că nu era singură. £/se afla aici, 
împreună cu ea, la distanţă de două rânduri la stânga sau la 
dreapta, puţin în urma ei sau înaintea ei. Omul Întunecat se 
afla aici, scurmând cu cizmele lui prăfuite în carnea 
pământului şi lăsându-l în neorânduială, rânjind în noapte ca 
o lampă pentru furtună. 

Apoi vorbi, pentru prima oară vorbi cu voce tare şi ea Îi 
văzu umbra lungă, cocoşată şi grotescă în lumina lunii, 
căzând asupra şirului pe care mergea ea. Vocea lui suna 
aidoma vântului ce începe să se tânguie printre strujenii 
bătrâni şi descărnaţi de porumb în nopţile de octombrie, 
aidoma zgomotelor seci ale acestor tulpini albe şi sterpe, 
vorbind parcă despre sfârşitul lor. Era o voce înceată. Vocea 
osândei. 

lată ce spunea: Sângele tău este la mine în pumni, Mamă 
bătrână. Dacă te rogi lui Dumnezeu, roagă-te să te ia înainte 
să apuci să auzi paşii mei urcând pe treptele tale. N-ai fost tu 
cea care ai iscat muzică din aer, nu tu ai scos apă din piatră 
seacă, iar sângele tău se află în aceşti pumni ai mei. 

Atunci se trezi, cu o oră înaintea zorilor, şi la început crezu 
că udase patul, dar nu era decât transpiraţia acelei nopţi, 
grea precum roua de mai. Trupul său firav începu să tremure 
necontrolat; fiecare părticică a corpului femeii tânjea după 
odihnă. 

Doamne, Dumnezeul meu, ia cupa asta de la buzele mele. 

Dumnezeul ei nu-i răspunse. Ascultă doar bătaia lina a 
vântului în ferestre, care vibrau în giurgiuvelele lor pe care 
chitul se scorojise. În cele din urmă, se sculă şi aţâţă focul în 


străvechea sobă cu lemne, apoi puse cafeaua la fiert. 


Avea o groază de treabă de făcut în următoarele zile, 
pentru că urma să primească oaspeţi. Indiferent de vise şi de 
oboseală, ea fusese întotdeauna bucuroasă de companie şi nu 
avea intenţia să-şi schimbe obiceiul tocmai acum. Dar trebuia 
să se mişte foarte încet, altfel ar fi uitat o mulţime de lucruri 
— i se întâmpla foarte des să uite, în ultima vreme — şi le-ar 
fi încurcat, iar până la urmă ar fi ajuns să se învârtă în jurul 
propriei sale cozi. 

În primul rând trebuia să se ducă până la crescătoria de 
găini a lui Addie Richardson, şi era cale lungă, şase sau şapte 
kilometri. Se trezi întrebându-se dacă nu cumva Dumnezeu 
avea să-i trimită un vultur ca s-o poarte în zbor cei şase 
kilometri, sau pe Sfântul Ilie, în carul lui de foc. 

— Blasfemie, îşi zise ea, mulţumită de sine, Dumnezeu îţi 
dă puteri, nu taxiuri. 

După ce spălă cele câteva vase, îşi trase pantofii cei grei 
şi-şi luă bastonul. Chiar şi acum nu folosea decât rar bastonul, 
dar astăzi avea nevoie de el. Şase kilometri la dus, şase 
kilometri la întors. Când era de şaisprezece ani, străbătea în 
fugă tot drumul, dar asta fusese demult. 

Porni la ora 8 de dimineaţă, sperând să ajungă la ferma 
Richardson până în prânz şi să doarmă acolo cât ţinea partea 
cea mai fierbinte a zilei. Spre sfârşitul după-amiezei avea să 
taie puii şi apoi, către asfinţit, se întorcea. Nu putea ajunge 
înainte de căderea întunericului, ceea ce-o făcu să-şi aducă 
aminte de visul din noaptea trecută, dar omul acela se afla 
încă departe. Oaspeţii ei se găseau mult mai aproape. 

Mergea foarte încet, chiar mai încet decât simţea ea c-ar fi 
fost cazul, pentru că soarele bătea cu putere chiar şi la ora 
8.30. Nu transpiră prea mult — pe oasele ei nu mai rămăsese 
suficientă carne din care să iasă sudoarea —, dar când ajunse 
în dreptul cutiei poştale a familiei Goodell simţi nevoia să se 
odihnească puţin. Se puse la umbra arborelui de piper şi 
mancă smochinele de pe câteva beţigaşe. Cât vedeai cu ochii, 


nici urmă de vultur sau de taximetru. Chicoti la gândul acesta, 
îşi scutură firimiturile şi-o porni mai departe. Nici vorbă de 
taxiuri. Dumnezeu îi ajută pe cei care ştiu să-şi poarte singuri 
de grijă. Cu toate acestea, simţea cum toate încheieturile i se 
acordează, în vederea concertului de diseară. 

Pe măsură ce înainta, se cocârja tot mai tare peste 
baston, deşi încheieturile o dureau îngrozitor. Îşi târa prin 
ţărână ghetele din piele galbenă neargăsită, cu şireturi. 
Soarele o bătea fără milă şi, pe măsura trecerii timpului, 
umbra i se scurta tot mai mult. Văzu în dimineaţa aceea mai 
multe animale sălbatice decât văzuse din anii douăzeci şi 
până acum: vulpi, ratoni, porci ţepoşi, pescăruşi albaştri. Ciori 
mişunau peste tot locul, ţipând, croncănind şi dând roată pe 
cer. Dacă ar fi fost de faţă să-i asculte pe Stu Redman şi pe 
Glen Bateman discutând despre felul capricios — lor, în orice 
caz, li se părea capricios — în care Supergripa lovise anumite 
animale, lăsându-le pe altele în pace, ar fi râs din toată inima. 
Fuseseră cruţate unele specii de animale domestice, dar, de 
regulă, flagelul îi luase pe oameni şi pe cei mai buni prieteni 
ai lor. Îi luase pe câini dar nu şi pe lupi, fiindcă lupii erau 
animale sălbatice, iar câinii nu. 

Câte un ghem de durere i se instalase în fiecare şold, în 
spatele genunchilor, în glezne, în încheieturile pe care le forţa 
din cauza bastonului. Mergea şi vorbea cu Dumnezeul ei, 
uneori pe muteşte, alteori cu voce tare, fără să fie conştientă 
de vreo osebire. În cele din urmă, începu să se gândească 
iarăşi la trecut. Anul 1902 fusese cel mai bun an, corect. După 
aceea avusese impresia că timpul luase viteză, iar paginile 
din calendarele cele groase căzuseră de-a valma, fără să facă 
pauză. Viaţa trupească trecea atât de uşor... Cum de era 
posibil ca trupul să obosească în aşa hal din cauza vieţii? 

Cu Davy Trotts avusese cinci copii; unul dintre ei, 
Maybelle, se înecase cu o bucăţică de măr şi murise în curtea 
din spate a Casei Vechi. Abby atârna rufele pe frânghie, iar 
când îşi întorsese capul văzuse fetiţa zăcând pe spate, 
purpurie la faţă şi scurmându-se cu degetele la gât. Până la 
urmă, reuşise să-i scoată bucăţica de măr din gâtlej, dar în 


momentul acela micuța Maybelle era deja rece şi inertă; a 
fost unica ei fată şi singurul copil, dintre cei mulţi pe care-i 
născuse, mort într-un accident. 

Acum stătea la umbra unui ulm din curtea familiei 
Naugler, iar la două sute de metri mai încolo vedea punctul în 
care drumul începea să fie asfaltat — de aici, Freemantle 
Road se transforma în Polk County Road. Fierbinţeala zilei 
producea un soi de tremur al aerului pe deasupra suprafeţei 
de bitum, iar la orizont era argint viu, sclipind ca apa într-un 
vis. Pe o zi caldă vedeai întotdeauna argintul acela viu exact 
la limita maximă unde îţi băteau privirile, dar de ajuns nu 
reuşeai niciodată să ajungi până acolo. Sau ea, cel puţin, nu 
ajunsese. 

David murise în 1913, de o gripă nu foarte deosebită de 
aceasta, care îi ucisese pe atâţia. In 1916, când avea treizeci 
şi patru de ani, se măritase cu Henry Hardesty, un fermier 
negru din Wheeler County, în nord. Venise special să-i facă 
curte. Henry era văduv, cu şapte copii, dintre care cinci 
crescuseră şi-şi văzuseră de drumul lor. Era cu şapte ani mai 
mare decât Abagail. Îi dăruise doi băieţi înainte ca propriul lui 
tractor să se răstoarne peste el şi să-l omoare, la sfârşitul 
verii lui 1925. 

Un an mai târziu se căsătorise cu Nate Brooks, iar oamenii 
începuseră să clevetească — vai, oamenii se dau în vânt după 
cleveteală, uneori îţi vine să crezi că nici n-au altceva de 
făcut. Nate fusese angajatul lui Henry Hardesty; iar ei i-a fost 
un soţ bun. Nu atât de curtenitor ca David, poate, şi fără 
îndoială nu atât de tenace ca Henry, totuşi un soţ bun, care 
de cele mai multe ori nu-i ieşise din vorbă. Când începi să te 
apropii de vârsta maturității, e o mângâiere pentru tine, ca 
femeie, să ştii că ţii frâiele în mână. 

Cei şase băieţi ai ei îi aduseseră o recoltă de treizeci şi doi 
de nepoți. Cei treizeci şi doi de nepoți îi aduseseră, la rândul 
lor, nouăzeci şi unu de strănepoţi de care avea ea ştiinţă, iar 
în momentul izbucnirii Supergripei, avea şi trei stră- 
strănepoţi. Ar fi avut mai mulţi, dacă n-ar fi existat pilulele 
alea pe care le luau fetele ca să nu facă bebeluşi. Pentru 


copiii ăştia, drăgăleala nu era decât un joc nou. Lui Abagail îi 
era milă de ei şi de obiceiurile lor moderne, dar de vorbit nu 
vorbea niciodată despre asta. Dumnezeu era cel ce trebuia să 
hotărască dacă folosirea pilulelor acelea era sau nu un păcat 
(şi nu băşina aia bătrână şi cheală de la Roma — Mother 
Abagail ţinuse de Biserica Metodistă de când se ştia ea şi era 
foarte mândră că nu avusese nimic de-a face cu meschinii de 
catolici), dar Abagail ştia ce anume pierdeau: extazul acela 
care te cuprinde când te afli pe buza Văii Umbrelor, extazul ce 
te cuprinde când te dăruieşti bărbatului şi Dumnezeului tău şi 
când spui facă-se voia ta şi facă-se voia Ta; extazul ultim al 
dragostei sub ochii Domnului, când un bărbat şi o femeie 
retrăiesc păcatul cel vechi al lui Adam şi Eva, cu deosebirea 
că acum este spălat şi sfinţit de Sângele Mielului. 

Vai de mine şi de mine... 

Ar fi vrut să bea o gură de apă, ar fi vrut să fie la ea acasă, 
în balansoar, ar fi vrut să fie lăsată în pace. De acum vedea 
strălucirea acoperişului de la ferma de păsări, înaintea ei şi pe 
stânga. La cel mult o milă. Era 10.15, prin urmare se mişcase 
suficient de vioi pentru o doamnă de vârsta ei. Avea să intre 
sub acoperiş şi să doarmă până ce se lăsa răcoarea scrii. Asta 
nu era un păcat. La vârsta ei. Se mişca încet, de-a lungul 
şanţului, iar ghetele ei grele se acoperiseră de colbul 
drumului. 

Ei da, avea o mulţime de urmaşi care să-i lumineze bătrâ- 
neţile, ceea ce reprezenta ceva. Mai erau, dintre ei, şi unii, ca 
Linda şi comis-voiajorul ăla de nimic pe care-l luase de 
bărbat, care nu se osteneau s-o viziteze, dar erau şi din cei 
buni, ca Molly şi Jim sau David şi Cathy, destul ca să ţină locul 
la o mie de Linde şi comis-voiajori netoţi, mergând din uşă în 
uşă şi oferind spre vânzare oale de fiert fără apă. Ultimul ei 
frate, Luke, murise în 1949, la peste optzeci de ani, iar ultimul 
ei copil, Samuel, în 1974, la vârsta de cincizeci şi patru de ani. 
Ea le supravieţuise tuturor copiilor ei, ceea ce nu era în 
ordinea firească, însă, din câte se părea, Dumnezeu avea cu 
ea nişte planuri deosebite. 

In 1982, când împlinise o sută de ani, poza ei apăruse în 


ziarul din Ornaha şi-l trimiseseră şi pe un reporter de 
televiziune care să facă un reportaj. "Cărui fapt atribuiţi 
etatea la care aţi ajuns?" o întrebase tânărul, părând 
dezamăgit de răspunsul ei scurt, aproape telegrafic: "Lui 
Dumnezeu." Ar fi preferat s-o audă povestind că mănâncă 
ceară de albine, sau că se fereşte de porc prăjit, sau cum îşi 
ţine picioarele ridicate pe o pernă când doarme. Dar dacă ea 
nu făcea nici unul dintre lucrurile acestea, ar fi trebuit să 
mintă? Domnul dă viaţa şi tot El o ia atunci când crede de 
cuviinţă. 

Cathy şi David îi dăduseră televizorul, ca să se poată 
vedea la buletinele de ştiri şi primise şi o scrisoare din partea 
preşedintelui Reagan (care nu mai era nici el prea tânăr), 
felicitând-o pentru "vârsta ei înaintată" şi pentru faptul că 
votase cu republicanii de când se bucura de dreptul de a 
vota. Păi, cu cine altcineva ar fi putut să voteze? Roosevelt şi 
banda lui fuseseră cu toţii comunişti. Şi tot când împlinise un 
veac, primăria din Hemingford Home o scutise de impozite 
"pe vecie", datorită aceleiaşi "vârste înaintate" pentru care o 
felicitase şi Ronald Reagan. Primise un act prin care se 
certifica faptul că este cea mai în vârstă persoană din 
Nebraska, ca şi cum ar fi fost vorba de un statut la care să 
aspiri încă de când te naşti. Pe de altă parte, scutirea de 
impozite fusese bine venită, chiar dacă toate celelalte 
fuseseră nişte simple prostii — dacă nu i-ar fi acordat această 
înlesnire, ar fi pierdut şi restul de pământ ce-i mai rămăsese. 
Majoritatea se dusese, oricum, de mult; proprietăţile familiei 
Freemantle şi forţa organizaţiei Grange atinseseră nivelul 
maxim în acel an magic, 1902, iar de atunci se aflaseră într- 
un declin continuu. Nu mai rămăseseră decât patru acri". 

Restul fusese fie luat, în schimbul impozitelor, fie vândut 
pe bani gheaţă, de-a lungul anilor... iar cele mai multe vânzări 
fuseseră făcute de propriii ei fii, trebuia să recunoască, spre 
ruşinea ei. 

Cu un an în urmă primise o scrisoare din partea unei 
societăţi din New York care îşi zicea American Geriatrics 
Society. Prin acel act i se comunica faptul că era a şasea cea 


mai în vârstă persoană din Statele Unite şi a treia pe lista 
femeilor. Cel mai bătrân dintre toţi era un tip din Santa Roşa, 
California. Respectivul avea o sută douăzeci şi doi de ani. Il 
rugase pe Jim să pună scrisoarea aceea într-o ramă şi s-o 
atârne lângă scrisoarea din partea preşedintelui. Jim nu 
apucase s-o facă decât anul acesta, în februarie. Acum, că îi 
reveniseră toate în minte, realiză că atunci îi văzuse pentru 
ultima oară pe Molly şi pe Jim. 

Ajunsese la ferma Richardson. Aproape epuizată, se 
sprijini pentru o clipă de stâlpul din gard cel mai apropiat de 
hambar şi se uită cu jind spre casă. Înăuntru era probabil 
răcoare, răcoare şi plăcut. Simţea că ar fi dormit un secol. 
Înainte de asta însă, trebuia să mai facă un lucru anume. 
Multe dintre animale muriseră de boală — cai, câini şi 
şobolani — şi trebuia să afle dacă şi găinile pieriseră. Ar fi 
putut descoperi, cu amărăciune, că bătuse atâta drum ca să 
găsească nişte pui morți. 

Îşi târî picioarele spre coteţele lipite de hambar, oprindu- 
se când auzi cotcodăcitul venind dinăuntru. Apoi auzi şi 
cotcodăcitul iritat al unui cocoş. 

— Minunat, murmură ea. Pe asta am rezolvat-o cu bine. 

Tocmai se pregătea să se întoarcă, dar văzu un cadavru 
întins lângă grămada de lemne, cu o mână încercând să-şi 
acopere faţa. Era Bill Richardson, cumnatul lui Addie. Fusese 
ciugulit cât se poate de tare de animale în căutare de hrană. 

— Bietul om, zise Abagail. Bietul, bietul de el. Cetele de 
îngeri să cânte la locul tău de odihnă, Billy Richardson. 

Se îndreptă spre locuinţa ce o chema cu răcoarea ei. 
Părea să se afle la kilometri întregi distanţă, deşi nu avea 
decât să traverseze curtea. Nu era sigură că reuşeşte să 
ajungă de cealaltă parte, fiind stoarsă până la ultima picătură 
de energie. 

— Facă-se voia Domnului, spuse ea, pornind la drum. 


Soarele bătea în fereastra camerei de oaspeţi, unde se 
aşezase în pat şi adormise de îndată ce lepădase încălţările. 


Multă vreme nu reuşi să-şi explice de ce lumina era atât de 
puternică; un sentiment ca acela pe care-l avusese Larry 
Underwood când se trezise la poalele zidului de piatră, în New 
Hampshire. 

Se sculă, cu dureri în fiece muşchi suprasolicitat şi în toate 
oasele ei fragile. 

— Dumnezeule Atotputernic, am dormit toată după- 
amiaza şi toată noaptea, pe deasupra! 

Dacă era aşa, înseamnă că fusese cu adevărat obosită. O 
copleşeau asemenea dureri, încât avu nevoie de aproape 
zece minute ca să se dea jos din pat şi să străbată holul, până 
la baie, şi de alte zece ca să se încalţe. Mersul era un chin, 
însă ştia că trebuie să meargă. Dacă nu se mişca, înţepeneala 
aceea ar fi cuprins-o ca o cămaşă de fier. 

Şchiopătând şi şontâcăind, traversă curtea şi intră în 
coteţ, tresărind din pricina temperaturii infernale, a duhorii de 
pasăre şi a inevitabilului miros specific al descompunerii 
organice. Alimentarea cu apă se făcea automat, apa venind 
din fântâna arteziană a Richardsonilor printr-o pompă 
gravitaţională, în schimb hrana se terminase, iar căldura 
omorâse multe păsări. Cele mai slabe pieriseră de mult, de 
inaniţie sau ciugulite de suratele lor, zăcând pe podeaua 
presărată cu urme de hrană şi găinaţi ca nişte mici pete de 
zăpadă înainte de a se topi definitiv. 

Majoritatea puilor rămaşi fugiră din calea ei fluturând din 
aripi, doar cloştile rămaseră nemişcate, urmărind cu ochii lor 
stupizi apropierea ei înceată şi şovăielnică. Existau atâtea boli 
care ucideau găinile, încât se temuse că epidemia de gripă le 
terminase şi pe ele; însă păsările păreau să fie în formă. 
Domnul se îngrijise de asta. 

Alese trei dintre cele mai dolofane şi le împinse capetele 
sub aripi, făcându-le să adoarmă pe loc. Le vâri într-un sac şi 
apoi descoperi că era prea ţeapănă ca să poată ridica sacul. 
Se văzu nevoită să-l târască pe jos. 

Celelalte găini o urmăriră atente din punctele înalte unde 
se refugiaseră până ce plecă, apoi se întoarseră la gâlcevile 
lor continue pe hrana din ce în ce mai puţină. 


Se făcuse aproape ora 9 dimineaţa. Se aşeză pe banca de 
stejar montată jur-împrejurul curţii, ca să se gândească. Işi 
făcu socoteala că ideea ei iniţială, de a se întoarce acasă în 
amurg, rămânea cea mai bună. Pierduse o zi, dar cei care 
aveau s-o viziteze se aflau încă pe drum. Putea să folosească 
această zi ca să se ocupe de pui şi de toate celelalte. 

Muşchii ei se comportau ceva mai bine, iar sub stern o 
încerca o senzaţie necunoscută, dar altfel plăcută. Avu nevoie 
de câteva secunde ca să-şi dea seama despre ce era vorba... 
Îi era foame! în dimineaţa asta îi era cu adevărat foame, slavă 
Domnului; oare de cât timp nu mai mâncase împinsă de 
altceva decât de forţa obiceiului? Se purtase exact ca un 
fochist care aruncă cărbuni în locomotivă şi nimic mai mult. 
Dar după ce va tăia capetele celor trei pui, avea să vadă ce 
lăsase Addie prin cămară şi, pe Dumnezeul ei, avea să se 
bucure de ceea ce va descoperi. Vezi? se dojeni ea. 
Dumnezeu ştie cel mai bine. Binecuvântată fie credinţa ta, 
Abagail, binecuvântată fie credinţa ta. 

Mormăind şi gâfâind, trase sacul până la butucul aflat 
între hambar şi magazia de lemne. Agăţată de uşa magaziei, 
în interior, găsi securea lui Billy Richardson, cu mănuşa de 
cauciuc prinsă cu grijă de lamă. O luă şi ieşi afară. 

— Doamne, spuse ea şi, stând lângă sac în ghetele ei de 
lucru, galbene şi prăfuite, îşi ridică privirile spre cerul senin al 
miezului de vară. Mi-ai dat puterea să vin până aici şi cred că 
tot de la Tine voi avea puterea să mă şi întorc. Isaia, profetul 
Tău, spune că dacă o femeie sau un bărbat crede în 
Dumnezeu Savaot, se va ridica la Cer purtat de aripi, ca un 
vultur. Prea multe lucruri nu cunosc despre vulturi, Doamne, 
în afară că sunt nişte păsări cu un caracter infect, în stare să 
vadă până foarte departe, dar eu am aici în sac trei orătănii 
cărora aş vrea să le tai capetele, fără să-mi tai şi mâna. Facă- 
se voia Ta, amin. 

Apucă sacul, îl deschise la gură şi aruncă o privire 
înăuntru. Una dintre găini rămăsese cu capul sub aripă şi 
dormea dusă. Celelalte două se îngrămădiseră una în cealaltă 
şi nu prea se mişcau. În sac era întuneric, iar păsările credeau 


că s-a lăsat noaptea. Singurele fiinţe mai idioate decât cloştile 
sunt democraţii din New York. 

Abagail o culese pe una dintre ele şi o puse cu capul pe 
butuc, înainte ca pasărea să apuce să-şi dea seama ce i se 
întâmplă. Izbi cu toată puterea, tresărind, ca de fiecare dată, 
la zgomotul surd, de moarte, al tăişului ce pătrundea până la 
lemn. Capul se rostogoli în ţărână, pe o parte a butucului. 
Găina decapitată începu să salte în curtea fermei, lovind cu 
aripile şi împroşcând în jur picături de sânge. După o vreme 
constată că a murit şi se potoli, cuviincios. Cloştile şi 
democraţii din New York, Doamne, Doamne. 

Termină repede toată treaba şi teama ei că ar putea să nu 
se descurce sau să se rănească se risipi ca fumul. Dumnezeu 
îi ascultase rugăciunea. Pusese mâna pe trei pui foarte buni, 
iar acum nu-i mai rămăsese decât să ajungă acasă cu ei. 

Puse păsările la loc, în sac, apoi atârnă securea lui Billy 
Richardson la locul ei. După aceea se întoarse în casă, ca să- 
şi caute ceva de mâncare. 


Aţipi în prima parte a după-amiezei şi visă că oaspeţii ei se 
apropiaseră şi mai mult; ajunseseră până la sud de York, 
călătorind într-o camionetă veche. Erau în număr de şase, 
dintre care un băiat surd şi mut. Cu toate acestea, era o 
persoană puternică. El era unul dintre cei cu care trebuia să 
vorbească. 

Se trezi pe la 3.30, puţin ţeapănă, dar altfel odihnită şi 
înviorată. Următoarele două ore şi jumătate jumuli puii, 
odihnindu-se atunci când degetele ei chinuite de artrită nu 
mai suportau durerile, apoi o lua de la capăt. In timp ce 
muncea, cântă imnuri religioase — "Seven Gates to the City 
(My, Lord Hallelu')", "Trust and Obey", şi cântecul ei favorit, 
“In the Garden". 

Când termină cu ultimul pui, toate degetele ei aveau 
"migrene" la vârfuri, iar lumina zilei începuse să capete acea 
tentă nemişcată, aurie, care este primul semn al amurgului. 
De acum era sfârşit de iulie, iar zilele se scurtau iarăşi. 


Intră în casă şi mai luă o îmbucătură. Pâinea era veche, 
însă nu mucegăită — nici un soi de mucegai nu îndrăznea să- 
şi arate faţa lui verde în bucătăria lui Addie Richardson — şi 
mai găsi şi un borcan cu unt de arahide, plin pe jumătate. 
Mâncă un sandviş cu unt din acela şi-şi pregăti încă unul, pe 
care şi-l puse în buzunarul rochiei, pentru cazul în care i se 
făcea foame mai târziu. 

Se făcuse 6.40. leşi din casă, îşi strânse iarăşi sacul şi 
cobori cu atenţie treptele verandei. Avusese grijă şi jumulise 
găinile într-un alt sac, dar câteva pene scăpaseră totuşi şi 
pluteau dincolo de gardul viu al Richardsonilor, care se usca 
din lipsă de apă. 

Abagail oftă din greu şi zise: 

— Am pornit la drum, Doamne. Am luat-o spre casă. Voi 
merge încet, nu cred c-am s-ajung până la miezul nopţii, dar 
în Biblie scrie să nu te temi nici de grozăvia nopţii şi nici de 
grozăvia care bântuie în miezul zilei. Vreau să împlinesc voia 
Ta cum m-oi pricepe mai bine. Mergi alături de mine, Te rog. 
În numele Fiului, amin. 

Când ajunse în punctul unde asfaltul se termina şi începea 
drumul negru, întunericul era deplin. Greierii cântau şi 
broaştele orăcăiau adunate într-un loc umed, probabil 
adăpătoarea pentru vaci a lui Cal Goodell. Pe cer avea să 
apară curând şi luna, mare şi sângerie, până când să urce mai 
sus pe cer. 

Se aşeză jos ca să se odihnească şi să mănânce jumătate 
din sandvişul ei cu unt de arahide (ce n-ar fi dat să aibă şi 
nişte gem de agrişe negre, care să taie gustul acela cam 
cleios, dar Addie îşi păstra conservele în beci, şi până acolo 
erau prea multe scări). Sacul se afla lângă ea. Avea din nou 
dureri, iar puterile păreau s-o fi lăsat, şi asta la patru kilometri 
de casă... În schimb simţea o veselie ciudată. Oare de cât 
timp nu se mai aflase afară după căderea întunericului, sub 
baldachinul înstelat? Stelele străluceau mai puternic ca 
oricând, iar cu puţin noroc avea să vadă şi o stea căzătoare, 
semn că-i va fi îndeplinită o dorinţă. Noaptea caldă, stelele, 
luna, din care se ivise doar o mică porţiune roşie deasupra 


orizontului, toate acestea îi aduceau aminte de vremea când 
nu era decât o fetişcană, cu toate năbădăile şi trăirile vârstei, 
cu splendida vulnerabilitate pe care ţi-o dă apropierea de 
Mister. Da, da, fusese şi ea fetişcană. Existau şi oameni care 
nu vroiau să creadă aşa ceva, tot aşa cum n-ar fi fost în stare 
să accepte că giganticul sequoia fusese odată un vlăstar 
verde. Fusese şi ea o fetişcană şi pe vremea aceea teama 
copilărească de întuneric se mai potolise, iar spaimele 
adultului, care vin noaptea, când totul este tăcut şi poţi auzi 
vocea sufletului tău etern, aceste spaime nu aveau să apară 
decât mai târziu. În acel scurt răstimp, noaptea fusese o taină 
înmiresmată, o vreme când, dacă te uitai la cerul presărat de 
stele şi ascultai adierea ce aducea cu sine parfumurile 
îmbătătoare, te simţeai aproape de inima universului, de 
dragoste şi de viaţă. Ţi se părea că vei fi veşnic tânăr şi că... 

Sângele tău este la mine în pumni. 

Pe neaşteptate, simţi o smucitură bruscă în sac, iar inima 
îi sări din loc. 

— Tii! ţipă ea, cu o voce speriată şi spartă, de femeie 
bătrână. 

Trase spre ea sacul, pe fundul căruia apăruse o crestătură 
mică. Auzi un mărâit gros. Ghemuită pe porţiunea de pietriş 
dintre marginea drumului şi lanul de porumb, o pândea o 
nevăstuică mare şi maronie. O ţintuia cu privirile, iar pupilele 
ei căpătau pâlpâiri roşietice în razele lunii. | se alătură alta. 
Apoi încă una. Şi încă una. 

Se uită de cealaltă parte a drumului şi constată că se 
aliniasera şi acolo, măsurând-o cu ochii lor răi. Adulmecaseră 
puii din sac. Cum de se adunaseră atât de multe, jur- 
împrejurul ei? se întrebă ea, din ce în ce mai înfricoşată. 
Odată, fusese muşcată de o nevăstuică; îşi vârâse mâna sub 
veranda de la Casa Mare, ca să scoată o minge roşie, de 
cauciuc, care se rostogolise într-un cotlon, şi ceva, ca o mie 
de ace la un loc, îi înhăţase mâna. Agresiunea neaşteptată, 
spărgând ordinea senină şi monotonă, cumplita durere 
ţâşnind fierbinte din braţul ei, o făcuseră să ţipe cât o ţinea 
gura. Işi retrăsese braţul, cu nevăstuica agăţată de el. Picături 


din sângele ei împodobeau ca nişte mărgele blana netedă, 
maronie a animalului, iar trupul lui, zbătându-se, biciuia aerul 
în toate direcţiile. Ea striga şi-şi scutura braţul, dar nevăstuica 
nu-i dădea drumul, ca şi cum ar fi fost acum parte din trupul 
său. 

Micah şi Matthew, fraţii ei, se aflau în curte; taică-său 
răsfoia în verandă un catalog de mărfuri care puteau fi 
comandate prin poştă. Se apropiaseră cu toţii în fugă şi, 
pentru o clipă, încremeniseră privind-o pe Abagail, care pe 
atunci nu avea decât doisprezece ani, cum alerga înnebunită 
prin poiana unde curând avea să fie înălţat hambarul, cu 
nevăstuică maronie atârnându-i de braţ ca o eşarfă, animalul 
încercând zadarnic să-şi găsească un punct de sprijin cu 
ghearele din spate. Stropii de sânge îi săriseră pe rochie, pe 
picioare şi pe pantofi. 

Tatăl ei se dezmeticise primul. John Freemantle pusese 
mâna pe o bucată de lemn de foc de lângă butucul de tăiat 
lemne şi urlase: Stai nemişcată, Abby! Vocea lui, pe care o 
recunoştea drept supremă poruncă încă din leagăn, răzbătuse 
prin confuzia şi bălmăjeala produse de panică în mintea ei, 
încât, năucită cum era, probabil că nimic altceva n-ar fi făcut- 
o să reacționeze. Rămăsese neclintită, iar bucata de lemn 
coborise şuierând; o durere teribilă îi săgetase braţul până la 
umăr (în clipa aceea fusese convinsă că-i fusese smulsă mâna 
din loc), apoi obiectul maroniu care-i provocase şocul şi atâta 
suferinţă căzuse la pământ, cu blana vârstată năclăită de 
sânge şi lipsită de luciu. Atunci Micah sărise asupra 
animalului, strivindu-l cu ambele picioare, şi se auzise un 
pârâit groaznic, ca sunetul care-ţi ajunge în ţeastă când 
spargi între dinţi nişte bomboane tari şi, dacă animalul nu 
apucase să moară până atunci, e sigur că nu supravieţuise 
după acea lovitură. Abagail nu leşinase, dar începuse să 
plângă şi să ţipe isteric. Între timp, palid şi speriat, sosise în 
goană şi Richard, fratele ei cel mare. Ingrijoraţi, el şi cu taică- 
său schimbară o privire. 

— De când sunt eu n-am văzut o nevăstuică să facă aşa 
ceva, zicea John Freemantle, ţinând-o pe după umeri pe fiica 


lui, care bocea din răsputeri. Mulţumesc lui Dumnezeu că 
mamă-ta era plecată după fasolea aia. 

— Dar, dacă animalul era..., începu Richard. 

— Ţine-ţi gura, i-o tăie scurt taică-său, înainte ca Richard 
să pronunţe cuvântul. 

In vocea lui se citea, simultan, răceală, furie şi spaimă. lar 
Richard îşi ţinu cu adevărat gura — ba şi-o închise cu 
asemenea viteză şi putere, încât Abby auzi chiar zgomotul 
respectiv. Apoi tatăl i se adresă ei: 

— Hai să mergem la pompa de apă, Abagail, draga mea, şi 
să ne spălăm bine. 

De-abia după un an, Luke îi mărturisise ce anume nu 
dorise taică-său să pronunţe Richard cu voce tare: că 
nevăstuica fusese pesemne turbată ca să atace în felul acela, 
iar dacă ar fi fost turbată, Abby, ai fi avut parte de una dintre 
cele mai cumplite morţi, dacă facem abstracţie de tortură. 
Dar nevăstuica nu fusese turbată; rana se închisese fără 
complicaţii. Cu toate acestea, începând de atunci, 
nevăstuicile o speriau de moarte, aşa cum pe alţii îi sperie 
şobolanii sau păianjenii. Vai, ce bine ar fi fost dacă gripa le-ar 
fi luat pe ele, şi nu pe câini! Dar nu se întâmplase astfel, iar 
ea... 
Sângele tău este la mine în pumni. 

O nevăstuică se repezi şi muşcă din țesătura aspră a 
sacului. 

— Tii! o alungă ea. 

Nevăstuica se îndepărtă, parcă rânjind, cu o bucată de 
sfoară atârnată de fălci. 

El le trimisese — Omul Întunecat. 

Groaza începu să pună stăpânire asupra ei. Acum se 
adunaseră sute: cenuşii, maronii, negre, atrase toate de 
mirosul puilor. Stăteau pe ambele părţi ale drumului, unele 
peste altele, înghesuindu-se în zelul lor de a ajunge la ceea ce 
adulmecau. 

Trebuie să le dau. Totul a fost zadarnic. Dacă nu le dau ce 
vor, au să mă sfâşie în bucăţi. A fost zadarnic. 

In bezna din mintea ei reuşea să desluşească rânjetul 


Omului Întunecat, îi vedea mâinile întinse şi sângele ce i se 
scurgea din pumni. 

Incă o smucitură în sacul ei. Şi apoi încă una. 

Nevăstuicile de pe cealaltă parte a drumului traversau 
acum de-a valma către ea, târându-se cu pântecele lipit de 
ţărână. Ochii lor mici şi sălbatici sclipeau ca nişte ţurţuri de 
gheaţă în lumina lunii. 

Dar cel ce are credință în Mine nu va pieri... pentru că Eu 
I-am însemnat cu semnul Meu şi nimic nu-l va atinge... acela 
este al Meu, spune Domnul... 

Femeia se ridică în picioare, îngrozită încă, dar ştiind 
foarte bine ce are de făcut. 

— Plecaţi de aici! ţipă ea. Am pui, sigur că da, dar sunt 
pentru oaspeţii mei! Acum dispăreți dinaintea mea! 

Animalele se retraseră din calea ei. Ochii lor mici părură 
să se umple de nelinişte. Pe neaşteptate, se risipiră ca fumul. 
Un miracol, îi trecu femeii prin minte, iar sufletul ei se umplu 
de încântare şi laudă pentru Dumnezeu. Apoi, năprasnic, 
încremeni de spaimă. 

Undeva, departe, către vest, dincolo de Rocky Mountains, 
care nici măcar nu se vedeau la orizont, simţi un ochi — un 
Ochi scânteietor — care se deschise larg şi se întoarse spre 
ca, căutând-o. Îl auzi limpede, ca şi cum cuvintele ar fi fost 
pronunţate cu adevărat: Cine-i acolo? Eşti chiar tu, bătrâno? 

— Ştie că sunt aici, şopti ea în noapte. Vai, Doamne, ajută- 
mă. Ajută-mă acum, ajută-ne pe noi toţi. 

Târând sacul după ea, o porni din nou spre casă. 


Sosiră două zile mai târziu, pe 24 iulie. Nu reuşise să-i 
întâmpine cum ar fi dorit; ajunsese din nou în ultimul hal de 
oboseală, aproape oloagă, şontâcăind dintr-un loc într-altul, şi 
doar cu sprijinul bastonului, incapabilă până şi să-şi pompeze 
apă din puț. A doua zi după ce tăiase puii şi alungase 
nevăstuicile, adormise buştean după-amiaza, fiind complet 
epuizată. Visase că se află într-o trecătoare înaltă şi 
îngheţată, în creierul munţilor, în Rocky Mountains, la vest de 


cumpăna apelor. Highway 6 se strecura printre pereţii înalţi 
de piatră care-şi aruncau umbra asupra acestui defileu cât 
era ziua de lungă, cu excepţia intervalului cuprins aproximativ 
între 11.45 şi 12.50. Dar în visul ei nu era zi, ci miez de 
noapte, învăluit în beznă. De undeva, se auzea urletul lupilor. 
Deodată, în întuneric se deschise un Ochi, mişcându-se 
sinistru dintr-o parte în cealaltă a orbitei, în timp ce vântul 
sufla a pustiu printre pinii şi molizii albaştri ai muntelui. Era 
chiar el, pornit s-o caute. 

Se trezise din somnul ei lung şi greu mai puţin odihnită 
decât era când se culcase, şi atunci se rugă din nou la 
Dumnezeu să-i dea pace, sau cel puţin să schimbe direcţia în 
care El dorea s-o trimită. 

Spre nord, sud sau est, Doamne, şi voi pleca din 
Hemingford Home înălțându-ţi imnuri de slavă. Dar nu către 
vest, spre Omul Intunecat. Rocky Mountains nu sunt O 
adevărată stavilă în calea lui. Nici Anzii nu i-ar ajunge. 

Insă acesta nu era un argument. Mai devreme sau mai 
târziu, când omul acela avea să se simtă destul de puternic, îi 
va căuta pe cei care îndrăzneau să i se împotrivească. Dacă 
nu anul acesta, atunci la anul. Câinii pieriseră din cauza 
epidemiei, în schimb lupii, ascunşi în zona muntoasă, 
supravieţuiseră, iar acum erau gala să slujească acestui 
Vlăstar al Satanei. 

lar lupii nu aveau să fie singurii lui slujitori. 


În dimineaţa zilei în care sosiră, în sfârşit, oaspeţii ei, se 
pusese pe treabă încă de la ora 7, făcând câteva drumuri cu 
câte două bucăţi de lemn de fiecare dată, până ce reuşi să 
umple lada şi să încingă plita. Mulțumită lui Dumnezeu avea 
parte de o zi noroasă, cu vreme răcoroasă, prima de acest fel 
de săptămâni întregi. Era posibil să şi plouă, înainte de 
căderea întunericului. Cel puţin aşa o anunţa şoldul, la care 
avusese o fractură în 1958. 

Mai întâi puse la cuptor plăcintele, făcute cu dulceţurile 
din cămară, dar şi cu rubarbă şi căpşune din grădină. Slavă 


Domnului, căpşunele tocmai se copseseră şi se bucura să ştie 
că nu fusese zadarnic. Chiar şi faptul că gătea o făcea să se 
simtă mai bine, pentru că a găti înseamnă viaţă. O plăcintă cu 
afine, două cu căpşune şi rubarbă şi una cu mere. Mireasma 
lor umplu întreaga bucătărie în acea dimineaţă. Apoi le puse 
pe pervazul ferestrelor, la răcit, aşa cum făcuse de când se 
ştia. 

Cum-necum, pregătise aluatul, deşi nu-i venise prea uşor, 
în lipsa ouălor proaspete — şi doar ajunsese la ferma de 
păsări, numai ea era vinovată că uitase să ia de acolo. In 
schimb, pe la începutul după-amiezei, mica bucătărie cu 
podeaua denivelată, acoperită cu un linoleum spălăcit, se 
umpluse de mirosul puilor prăjiţi. Cum acolo stăruia încă 
mirosul de prăjit, urcă şchiopătând în verandă, ca să-şi 
citească lecţia, aşa cum făcea în fiecare zi, folosindu-se, ca 
să-şi facă vânt, de ultimul exemplar din The Upper Room, cu 
foile ferfeniţite. 

Puii se prăjiră cât se poate de frumos. Avea să-l trimită pe 
unul dintre oaspeţi să culeagă vreo două duzini de ştiuleţi 
fragezi şi dulci, iar pe urmă puteau mânca pe cinste, sub cerul 
liber. 

După ce aranjă puii pe şerveţele de hârtie, ieşi pe veranda 
din spate, cu chitara, se aşeză şi începu să cânte. interpretă 
imnurile ei preferate, vocea ei înaltă şi tremurătoare risipindu- 
se în aerul încremenit. 


Suntem copleşiţi de încercări sau de ispite, 
De un munte de griji împovărați? 

Nu trebuie să ne lăsăm descurajați. 

Ci Domnului rugăciune să-l înălțăm. 


Muzica i se păru atât de frumoasă (chiar dacă auzul o 
lăsase atât de mult, încât nu mai putea fi niciodată sigură că 
vechea ei chitară ei este perfect acordată), încât mai cântă un 
imn, şi încă unul, şi încă unul. 

Tocmai ataca "We Are Marching to Zion", când auzi un 
zgomot de motor dinspre nord, apropiindu-se de ea de-a 


lungul lui County Road. Se opri în mijlocul versurilor, dar 
degetele ei continuară să mângâie absent corzile. Işi aplecă 
urechea şi ascultă atent. O, Doamne, veneau, se 
descurcaseră perfect, acum distingea şi trâmba de praf pe 
care o ridica maşina părăsind asfaltul şi intrând pe porţiunea 
de drum negru care ducea până la poarta ei. Intră în febra 
celui care curând îşi va întâmpina oaspeţii şi se bucură că. 
avusese ideea să se îmbrace în hainele ei cele mai bune. Işi 
sprijini chitara de genunchi şi-şi puse mâna streaşină la ochi, 
chiar dacă soarele nu se ivise încă. 

Sunetul motorului se distingea acum mult mai limpede şi, 
peste o clipă, în locul unde porumbul lăsa locul adăpătorii 
pentru vite a lui Cal Goodell... 

Da, acum se vedea, un vechi camion Chevrolet din cele 
folosite la ferme, înaintând încet. Cabina era plină; din câte 
vedea ea (chiar dacă avea o sută opt ani, vedea perfect la 
distanţă), înăuntru se îngrămădiseră patru persoane, iar alte 
trei stăteau pe platformă, privind pe deasupra cabinei. 
Distinse un bărbat blond şi subţire, o fată cu părul roşcat, iar 
în mijloc... da, era chiar el, un băiat care tocmai învățase ce 
înseamnă să fii bărbat. Păr închis la culoare, figură prelungă, 
frunte înaltă. El o văzu cum îi priveşte de pe verandă şi 
începu să-i facă semne cu amândouă mâinile. Îl imită apoi şi 
bărbatul blond. Fata cu părul roşcat doar se uita. Mother 
Abagail îşi înălţă şi ea mâna şi le răspunse la salut. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că i-a adus teferi, murmură 
ea răguşit. Lacrimi fierbinţi începură să i se scurgă pe obraji. 
Doamne, Dumnezeul meu, din inimă îţi mulţumesc. 

Curând, camioneta intră în curte, duduind şi 
zdruncinându-se. Bărbatul de la volan purta o pălărie de pai, 
cu o panglică din catifea albastră şi o pană mare înfiptă în ea. 

— liiii-haaa! strigă el, fluturând din mână. Bine te-am 
găsit, Mother! Nick ne-a spus că s-ar putea să te găsim aici şi 
chiar aşa s-a întâmplat! /iiii-haaa! 

Începu să claxoneze. Alături de el stăteau un bărbat de 
vreo cincizeci de ani, o femeie cam de aceeaşi vârstă şi o 
fetiţă, într-o jachetă de catifea reiată. Copilul îi făcu un semn 


timid din mână; degetul cel mare al celeilalte mâini stătea 
bine înfipt în gură. 

Nick, tânărul cu petic pe ochi şi păr negru, sări peste 
oblonul camionetei chiar înainte ca aceasta să se oprească. 
Se reechilibra şi se apropie încet de ea. Figura lui era 
solemnă, dar ochiul îi era luminat de bucurie. Se opri în faţa 
treptelor verandei şi se uită în jur, surprins... la curte, la casă, 
la bătrânul copac cu leagănul făcut dintr-o anvelopă. Cel mai 
mult însă părea să-l intereseze persoana ei. 

— Bine-ai venit, Nick, îl întâmpină ea. Mă bucur să te văd. 
Fii binecuvântat. 

Îi răspunse cu un zâmbet, apoi începură să-i curgă şi lui 
lacrimile. Urcă treptele şi-i prinse mâinile într-ale sale. Femeia 
îi întinse obrazul zbârcit, pe care el îl sărută încet. Între timp, 
din camionetă coborâse toată lumea. Cel care şofase o ţinea 
în braţe pe fetiţa cu jacheta roşie, care avea piciorul drept în 
gips. Braţele ei se agăţau cu toată nădejdea de gâtul bronzat 
al bărbatului. Lângă el se aflau femeia de cincizeci de ani, 
apoi roşcata şi băiatul blond, cu barbă. Nu, nu-i băiat, stabili 
Mother Abagail; e doar mai slab. Ultimul din şir era celălalt 
bărbat care călătorise în cabină, şi care-şi lustruia acum 
lentilele ochelarilor cu ramă din sârmă. 

Nick o privea cu o insistenţă oarecum interogativă, iar ea 
îi făcu un semn afirmativ din cap. 

— Ai făcut cum se cuvine, spuse. Domnul te-a călăuzit 
aici, iar acum Mother Abagail are să vă ospăteze... Fiţi bine 
veniţi cu toții! adăugă, ridicând vocea. Nu putem zăbovi prea 
mult, dar, înainte de a pleca, trebuie să ne odihnim, să 
gustăm împreună din pâine şi să stăm puţin de vorbă. 

Fetiţa i se adresă din locul unde se cuibărise şi unde se 
simţea în siguranţă absolută: 

— Eşti cea mai bătrână doamnă din lume? 

— Şşşt, Gina! o mustră doamna de cincizeci de ani. 

Dar Mother Abagail îşi puse o mână în şold şi râse: 

— Poate că sunt, copila mea. Poate că sunt. 


Îi puse să întindă faţa ei roşie de masă de cealaltă parte a 
mărului, iar cele două femei, Olivia şi June, pregătiră masa, în 
timp ce bărbaţii se duseră să culeagă nişte porumb. |! fierseră 
cât ai clipi din ochi şi adăugară, căci bătrâna nu avea, unt, 
margarină şi sare. 

Se discută foarte puţin în timpul mesei — se auzeau, în 
schimb, plescăituri şi mici exclamaţii de plăcere. li făcea bine 
să vadă oameni înfulecând sănătos, iar oaspeţii ei nu erau 
dintre cei care se codesc la mâncare. Considera că meritase 
cu prisosinţă drumul până la ferma Richardson şi 
confruntarea cu nevăstuicile. Nu că ar fi fost hămesiţi, dar 
după o lună întreagă când n-ai mâncat decât alimente din 
conservă, ai o poftă teribilă de mâncare proaspătă, gătită 
special. Ea însăşi mancă pe săturate — trei porţii de friptură, 
un ştiulete de porumb şi o bucăţică de plăcintă cu căpşunc şi 
rubarbă. 

Curând îşi turnară cafea şi se aşezară comod şi atunci 
şoferul, un om plăcut, cu figura deschisă, pe nume Ralph 
Brentner, i se adresă astfel: 

— A fost o masă pe cinste, doamnă dragă. De mult nu mi- 
a mai mers mâncarea la suflet atât de bine. Se cuvine să 
mulţumim. 

Ceilalţi murmurară aprobativ. Nick zâmbi şi făcu un semn 
din cap. 

Fetiţa o întrebă: 

— Pot să vin să mă aşez la tine în poală, bunicuţo? 

— Cred că eşti prea grea, scumpo, spuse Olivia Walker, fe- 
meia mai în vârstă. 

— Nici vorbă, interveni Abagail. Ziua în care n-oi mai fi în 
stare să ţin puţin un copil în poală va fi şi cea din urmă zi a 
mea. Vino la mine, Gina. 

Ralph o purtă pe sus şi i-o aşeza în braţe. 

— Când nu mai poţi s-o ţii, îmi spui. 

li gâdilă Ginei obrajii cu pana de la pălărie. Fetiţa îşi ridică 
mânuţele şi chicoti. 

— Nu mă gâdila, Ralph! Nu care cumva să îndrăzneşti să 
mă gâdili! 


— N-ai nici o teamă, o asigură Ralph, înduioşat. Am 
mâncat cam mult şi nu prea-mi arde de joacă. 

Ralph se aşeză pe locul lui. 

— Ce-ai păţit la picior, Gina? se interesă Abagail. 

— Mi l-am rupt când am căzut din pod, răspunse Gina. 
Dick mi-a pus piciorul în gips. Ralph zice că Dick mi-a salvat 
viaţa. 

Îi trimise o bezea bărbatului cu ochelari, care se îmbujoră 
puţin, tuşi şi zâmbi. 

Nick, Tom Cullen şi Ralph îl întâlniseră pe Dick Ellis după 
ce traversaseră aproximativ jumătate din Kansas, mergând 
pe marginea drumului, cu un rucsac în spate şi cu un 
alpenştoc în mână. Era de meserie medic veterinar. Ziua 
următoare, trecând prin orăşelul Lindsborg, se opriseră să 
prânzească şi auziseră nişte ţipete stinse venind din zona 
sudică a oraşului. Dacă vântul ar fi bătut în direcţie opusă, n- 
ar fi auzit nicicum apelurile acelea. 

— Mila Domnului, observă Abby cu mulţumire, mângâind 
părul fetiţei. 

Gina rămăsese singură de trei săptămâni. Cu o zi sau 
două înainte, se jucase în podul unchiului ei, podeaua din 
lemn putred cedase, iar ea căzuse de la o înălţime de zece 
metri peste căpiţa de fân de dedesubt. In cădere, A 
rostogolindu-se de pe căpiţă, se alesese cu o fractură. In 
primă instanţă, Dick Ellis nu-i dădu prea multe şanse. li 
administră un anestezic local, ca să-i poată aşeza piciorul la 
loc; pierduse atât de mult din greutate, iar starea ei fizică 
generală era atât de proastă, încât se temuse că o anestezie 
generală i-ar fi putut fi fatală (cuvintele cele mai tari ale 
conversaţiei erau pronunţate pe litere, ca să nu fie înţelese de 
Gina McCone, care se juca fără grijă cu nasturii lui Mother 
Abagail). Gina îşi recăpătase tonusul cu o viteză care-i mirase 
pe toţi. Fetiţa se ataşase imediat de Ralph şi de pălăria lui 
fercheşă. Vorbind pe un ton scăzut şi sfios, Ellis îşi exprimă 
opinia că problema ei se datora în mare măsură singurătăţii 
zdrobitoare prin care trecuse. 

— Fireşte, se arătă Abagail de acord. Dacă n-o auzeaţi, s- 


ar fi stins curând. 

Gina căscă. Ochii ei erau mari şi obosiţi. 

— Am s-o duc la culcare, spuse Olivia Walker. 

— În cămăruţa de la capătul holului, o sfătui Abby. Poţi să 
dormi cu ea, dacă vrei. Cealaltă fată... cum ziceai că te 
cheamă, draga mea? Numele tău mi-a ieşit din minte. 

— June Brinkmeyer, spuse roşcata. 

— Păi, poţi dormi cu mine, June, dacă nu te deranjează. 
Patul nu este destul de mare pentru două persoane, şi nu 
cred că ţi-ar plăcea să dormi cu o legătură de bețe uscate ca 
mine, nici dacă patul ar fi încăpător, dar este o saltea, pusă la 
păstrare în podul casei, care ar fi taman bună, dacă nu cumva 
au intrat gândacii în ea. Sper să vrea unul dintre bărbaţii ăştia 
să ţi-o coboare, nu? 

— Desigur, se oferi Ralph. 

Olivia o duse pe Gina în pat, căci între timp adormise. 
Întunericul se lăsa asupra bucătăriei, unde domnea o 
animaţie cum nu mai fusese de mulţi ani încoace. Gemând, 
Mother Abagail se ridică în picioare şi aprinse trei lămpi cu 
gaz, una pe masă, una pe sobă (un model Blackwood, din 
fontă, care acum se răcea, ticăind încet) şi una pe pervazul 
ferestrei din verandă. Întunericul se trase puţin înapoi. 

— Poate că tot obiceiurile vechi sunt cele mai bune, spuse 
Dick deodată şi toţi îşi îndreptară privirile spre el. 

El tuşi şi se înroşi din nou, dar Abagail începu să 
chicotească. 

— Vreau să spun, continuă Dick puţin defensiv, că asta e 
prima masă gătită... ei bine, din 30 iunie şi până acum, cred. 
Adică din ziua în care s-a oprit curentul electric. lar atunci am 
gătit chiar eu. Ceea ce fac eu nu prea poate fi numit gătit. 
Nevastă-mea, acum... era o gospodină extraordinară. Ea... 

Îşi lăsă propoziţia neterminată. 

— A adormit buştean, le spuse Olivia întorcându-se în 
bucătărie. Era extrem de obosită. 

— Pâinea o coci în casă? o întrebă Dick pe Mother Abagail. 

— Sigur că da, dintotdeauna. Insă asta nu e pâine făcută 
cu drojdie, pentru că drojdia s-a stricat. Dar merge şi aşa. 


— Mă dau în vânt după pâinea asta, îi mărturisi el simplu. 
Helen... soţia mea... făcea pâine de două ori pe zi. În ultima 
vreme, mi se pare că este singurul lucru după care tânjeam. 
Dacă-mi dai trei felii de pâine şi nişte gem de căpşune, pot să 
mor fericit. 

— Tom Cullen e obosit, declară Tom pe neaşteptate. Obo- 
seală să-ţi cadă ochii. 

Căscă de-i trosniră fălcile. 

— Poţi să-ţi faci culcuşul în grajd, îi spuse Abagail. Miroase 
puţin a mucegai, dar este uscat. 

O vreme, ascultară freamătul continuu al ploii, care 
începuse să cadă de mai mult de o oră. Dacă era singură, ar fi 
fost un zgomot dezolant. Acum însă, într-o asemenea 
companie, acelaşi zgomot era un acompaniament plăcut, 
discret, care-i făcea să se simtă mai apropiaţi. Apa şiroia prin 
jgheaburile din tablă galvanizată şi cădea în butoiul pentru 
apă de ploaie pe care Abby îl mai păstra încă lângă un perete 
al casei. Ecoul tunetului venea de foarte departe, de deasupra 
lowei. 

— Presupun că aveţi echipament de tabără? îi întrebă ea. 

— Avem tot ce ne trebuie, o asigură Ralph, ridicându-se în 
picioare. Ne vom descurca. Haide, Tom. 

— Nu vreţi să mai rămâneţi puţin amândoi, tu şi Nick? zise 
Abagail. 

În tot acest răstimp, ea-l observase pe Nick, aşezat la 
masă, în partea opusă balansoarului. Îşi spunea că într-o 
încăpere unde sunt atâţia oameni, vorbind şi mişcându-se, 
prezenţa unui surdomut, în mod normal, abia dacă s-ar face 
simţilă. Ceea ce nu era cazul cu Nick. El stătea perfect 
nemişcat şi urmărea conversaţia, iar pe figura lui se citeau 
reacţii la tot ce se spunea. Avea o figură deschisă şi 
inteligentă, dar în pofida tinereţii lui, grijile prin care trecuse 
lăsaseră urme. De mai multe ori, pe măsură ce dialogul se 
desfăşura, îi văzu pe ceilalţi aruncându-i priviri, ca şi cum Nick 
ar fi trebuit să confirme sau să infirme spusele lor. Erau cu 
toţii conştienţi de prezenţa lui. Apoi, îl văzuse privind — cu o 
mină îngrijorată — de mai multe ori pe fereastră, în beznă. 


— Puteţi să-mi aduceţi salteaua aceea? întrebă June calm. 

— Nick şi cu mine o vom aduce, spuse Ralph, ridicându-se 
în picioare. 

— Nu vreau să dorm singur în grajdul din spate, spuse 
Tom. Doamne, nu! 

— Vin şi eu cu tine, îl linişti Dick, ridicându-se în picioare. 
Aprindem lampa Coleman şi ne facem culcuşul. Mulţumesc 
încă o dată, doamnă. Nici nu pot să-ţi spun cât de mult bine 
mi-au făcut toate astea. 

Ceilalţi îi mulţumiră şi ei. Nick şi Ralph aduseră salteaua, 
în care se dovedi că nu existau insecte. Tom şi Dick plecară 
spre grajd, unde peste scurt timp se aprinse lanterna 
Coleman. Curând, Nick, Ralph şi Mother Abagail rămaseră 
singuri în bucătărie. 

— Pot să fumez, doamnă? întrebă Ralph. 

— Doar dacă nu dai scrum pe covor. Găseşti o scrumieră 
chiar în dulapul din spatele tău. 

Ralph se ridică să şi-o ia, în timp ce Abby îl cerceta în 
continuare pe Nick. Purta o cămaşă kaki, jeanşi şi o vestă 
spălăcită din doc. Ceva din persoana lui îi lăsa sentimentul că- 
| mai întâlnise înainte, sau că-i fusese menit să-l întâlnească. 
Privindu-l, avea sentimentul liniştitor pe care ţi-l dă 
cunoaşterea şi împlinirea, ca şi cum ar fi fost sortită să 
trăiască această clipă. Ca şi cum la un capăt al vieţii ei ar fi 
existat tatăl, John Freemantle, înalt, negru şi mândru, iar 
bărbatul acesta tânăr, alb şi mut, cu un singur ochi, expresiv 
şi strălucitor, pe o faţă copleşită de griji, la celălalt capăt. 

Se uită pe fereastră şi văzu o rază a lămpii Coleman cu 
baterii ieşind pe fereastra grajdului şi luminând o mică bucată 
din curte. Se întrebă dacă staulul mai păstra mirosul 
animalelor; nu mai intrase acolo de aproape trei ani. Nu 
avusese de ce. Ultima ei vacă, Daisy, fusese vândută în 1975, 
dar în 1987 duhoarea încă persista. Probabil că şi astăzi. Nu 
contează, sunt şi mirosuri mai rele. 

— Doamnă? 

Se uită în spate. Ralph stătea acum lângă Nick, ţinând în 
mână o foaie de hârtie şi străduindu-se să citească la lumina 


lămpii. Nick avea un blocnotes şi un pix; ţinându-le, o privea 
pe Abagail cu cea mai mare atenţie. 

— Nick spune..., începu Ralph, apoi îşi drese glasul, în- 
curcat. 

— Mergi mai departe. 

— In bilet zice că-i vine greu să citească pe buzele 
dumitale, pentru că... 

— Cred că ştiu de ce, îl opri ea. Nu te sfii. 

Se ridică şi se duse la dulap. Pe cel de-al doilea raft, într- 
un vas din plastic, aidoma unor exponate medicale într-un 
lichid tulbure, pluteau două plăci dentare. 

Le pescui şi le clăti cu un polonic de apă. 

— Doamne Dumnezeule, ce suferinţă, spuse Mother 
Abagail îndurerată, punându-şi plăcile pe gingii. Trebuie să 
stăm de vorbă. Voi doi sunteţi şefii şi trebuie să punem la 
punct nişte lucruri. 

— Păi, nu sunt eu acela, o lămuri Ralph. Eu n-am fost 
decât muncitor cu normă întreagă şi fermier cu jumătate de 
normă. La viaţa mea, am reuşit mai degrabă să fac bătături 
decât să născocesc idei. Din câte îmi dau eu seama, Nick e 
şeful şi ştie mai bine ce e de făcut. 

— Aşa este? se interesă ea, cătând spre Nick. 

Nick scrise câteva cuvinte în grabă, iar Ralph le citi, ceea 
ce făcu şi în continuare. 

"A fost ideea mea să venim aici, da. Cât despre faptul că 
eu aş fi şeful, nu ştiu." 

— Le-am întâlnit pe June şi pe Olivia cam la o sută 
cincizeci de kilometri sud de aici, îi explică Ralph. Alaltăieri, 
Nick, aşa-i? 

Nick făcu semn că da. 

— Dar şi atunci ne aflam tot în drum spre tine, Mother. Şi 
femeile mergeau spre nord. La fel şi Dick. N-am făcut decât 
să ne unim. 

— Aţi mai văzut şi alţi oameni? 

"Nu", scrise Nick. "Dar am avut senzaţia — ca şi Ralph, de 
altfel — că mai există şi alţi oameni care se ascund şi ne 
urmăresc. Le e teamă, cred eu. Mai au nevoie de timp până 


să treacă peste şocul suferit." 

Femeia făcu un semn din cap. 

"Dick zice că în ziua dinaintea întâlnirii noastre a auzit o 
motocicletă, undeva, spre sud. Prin urmare, mai există şi alţi 
oameni. Ceea ce cred eu că-i sperie este întâlnirea cu un grup 
destul de mare, gata format." 

— De ce-aţi venit aici? 

Ochii femeii, prinşi în reţeaua lor deasă de riduri, îl 
cercetau până-n adâncuri. 

Nick scrise: "Eu te-am visat. Şi Dick Ellis zice că te-a visat 
o dată. lar fetiţa, Gina, îţi zicea «bunicuţa» cu mult timp 
înainte de a ajunge aici. A descris locul unde stai. Leagănul 
făcut din anvelopă." 

— Să fie binecuvântat copilul, spuse ea absentă, apoi i se 
adresă lui Ralph. Şi tu? _ 

— O dată sau de două ori, doamnă, spuse Ralph. Işi umezi 
buzele. Dar de mai multe ori l-am visat doar... doar pe celălalt 
individ. 

— Care alt individ? 

Nick scrise. Încercui cu creionul ceea ce scrisese. Îi întinse 
foaia direct. Ochii ei nu prea mai erau în stare să vadă să 
citească fără ochelari sau fără lupa cu lumină pe care o 
cumpărase de la Hemingford Center cu un an în urmă, dar 
asta putea citi. Era scris cu litere mari, cum scrisese 
Dumnezeu pe zidul palatului lui Beltşaţar. O trecea un fior 
rece chiar şi numai privind hârtia cu acele cuvinte încercuite. 
Se gândi la nevăstuicile care traversau drumul târându-se pe 
burtă şi trăgând de sac cu dinţii lor de ucigaşi, ascuţiţi ca 
nişte ace. Se gândi la acel unic ochi roşu, deschizându-se, 
trădându-şi prezenţa în întuneric, privind, cercetând, de acum 
văzând nu numai o biata bătrână, ci un întreg grup de bărbaţi 
şi femei... şi o fetiţa. ; 

Cele două cuvinte încercuite erau următoarele: Omul Intu- 
necat. 


— Mi s-a spus, începu ea, împăturind hârtia, trăgând cu 


degetul peste muchie, apoi împăturind-o iarăşi, ignorând 
pentru moment durerile pe care i le provoca artrita, că 
trebuie să mergem spre vest. Domnul Dumnezeul nostru mi-a 
spus asta, în vis. Eu n-am vrut să ascult. Sunt o femeie 
bătrână şi nu-mi doresc altceva decât să mor pe bucăţica asta 
de pământ. A fost proprietatea familiei mele vreme de o sută 
doisprezece ani, dar mi-e dat să nu mă sting aici, după cum 
nici lui Moise nu i-a fost dat să intre în Canaan, cu Fiii lui 
Israel. 

Făcu o pauză. Cei doi bărbaţi o urmăreau cu seriozitate, în 
lumina lămpii; afară continua să plouă, încet şi monoton. 
Tunetele încetaseră. Vai, Doamne, protezele astea mi-au rănit 
gura, îi trecu femeii prin minte. Aş vrea să le pot scoate şi să 
mă duc la culcare. 

— Am început să am vise ciudate cu doi ani înainte să se 
abată flagelul ăsta asupra noastră. De visat am visat 
întotdeauna, şi uneori visele mele s-au adeverit. Profeţia este 
darul lui Dumnezeu, din care fiecare are parte de o fărâmă. 
Bunica mea obişnuia să numească asta lampa strălucitoare a 
lui Dumnezeu sau pur şi simplu stră/ucirea. In visele mele, mă 
vedeam mergând spre vest. La început doar cu puţini oameni, 
apoi cu câţiva în plus, apoi cu mulţi. Spre vest, mereu spre 
vest, până ce puteam vedea Rocky Mountains. Se făcea că 
între timp se formase o adevărată caravană, de peste două 
sute de oameni. Apoi, vedeam semne... nu, nu semne de la 
Domnul, ci din cele obişnuite, de circulaţie, pe fiecare din ele 
scriind cam aşa: BOULDER, COLORADO, 906 KILOMETRI sau 
PE AICI SE AJUNGE LA BOULDER. 

Se opri din nou. 

— Visele acelea m-au speriat. N-am povestit nimănui 
despre ele, atât de speriată am fost. Mă simţeam cam cum 
trebuie să se fi simţit lov, atunci când Dumnezeu i-a vorbit din 
mijlocul vârtejului. Ba chiar am încercat să-mi spun că nu 
erau decât nişte simple vise, despre o femeie bătrână şi 
proastă care fuge de Dumnezeu, la fel ca lona. Şi totuşi chitul 
ne-a înghiţit, vedeţi bine! lar dacă Dumnezeu îi spune lui 
Abby: Trebuie să povesteşti, atunci mie nu-mi rămâne decât 


să spun tot. Pe urmă, am simţit că va veni cineva la mine, 
cineva deosebit, şi că astfel voi afla că a sosit vremea. 

II măsură pe Nick, care stătea la masă şi o privea solemn, 
cu ochiul lui cel bun, prin fumul ţigării lui Ralph Brentner. 

— Am ştiut de cum te-am văzut, spuse ea. Eşti chiar tu, 
Nick, acela. Domnul şi-a pus degetul Lui pe inima ta. Dar El 
are mai multe degete, şi mai sunt şi alţii, slavă Domnului, 
cărora El le-a făcut acest semn. Îl visez şi pe ce/ă/alt cum ne 
caută chiar şi în clipa asta şi, Dumnezeu să mă ierte pentru 
păcatul meu, îl blestem în inima mea. 

începu să plângă şi se ridică să bea o gură de apă şi să se 
spele pe ochi. Lacrimile dezvăluiau partea ei cea mai 
omenească, stăpânită de neputinţă şi slăbiciune. 

Când se întoarse spre Nick, acesta scria. Într-un târziu 
rupse fila din carnet şi i-o întinse lui Ralph. 

— Habar n-am care-i rolul lui Dumnezeu, dar înţeleg foarte 
bine că există nişte forţe care lucrează. Toţi cei pe care i-am 
întâlnit mergeau spre nord. Ca şi cum dumneata ai fi avut 
soluţia. Ai mai visat şi pe alţii? Pe Dick? Pe June sau pe Olivia? 
Poate pe fetiţă? 

— Pe nimeni dintre cei de aici. Dar am visat un bărbat 
zgârcit la vorbă. O femeie însărcinată. Un bărbat cam de 
aceeaşi vârstă cu tine, care are şi el o chitară. Şi pe tine, Nick. 

— Şi crezi că mersul la Boulder este soluţia corectă? 

— Aşa ne este menit să facem, răspunse Mother Abagail. 

Nick se jucă nehotărât câteva clipe cu pixul pe blocnotes, 
apoi scrise: "Ce ştii despre Omul Întunecat? Ai idee cine 
este?" 

— Ştiu doar ce este cu el, nu şi cine este. El reprezintă 
răul în stare pură rămas pe pământ. Răufăcătorii de tot felul 
sunt departe de acest soi de rău. Spărgători de magazine, 
violatori şi tipi care abia aşteaptă să-şi folosească pumnii. Dar 
el îi va chema pe toţi aceştia. Deja a început să-i strângă. Şi o 
face mult mai repede decât reuşim noi să ne strângem. 
Inainte să facă prima mişcare, în jurul lui vor fi grămadă. Nu 
numai cei răi, asemenea lui, dar şi oameni slabi... singuri... şi 
cei ce l-au alungat pe Dumnezeu din inima lor. 


"Poate că nu există cu adevărat", scrise Nick. "Poate că nu 
este decât..." Se opri, muşcă uşor din capătul pixului şi căzu 
pe gânduri. In cele din urmă, adăugă: "...acea parte speriată, 
păcătoasă, din noi toţi. Poate că visăm lucruri pe care ne 
temem că le vom face noi înşine." 

Citind cu voce tare, Ralph se încruntă, dar Abby înţelese 
de la bun început ce voia Nick să zică. Felul lui de a vorbi nu 
se deosebea prea mult de al noilor pastori care apăruseră 
cam în ultimii douăzeci de ani. Satana nu există cu adevărat, 
asta propovăduiau ei. Există răul, venind din păcatul originar, 
probabil, dar se află în noi toţi, iar extirparea lui este un gest 
la fel de imposibil ca scoaterea gălbenuşului din ou fără să 
spargi coaja. Dacă te luai după predicatorii ăştia de modă 
nouă, Satana este ca un soi de puzzle — fiecare bărbat, 
femeie sau copil de pe pământ reprezentând o infimă 
părticică din întreg. Da, da, ideile lor lăsau impresia că sunt 
moderne şi solide; partea proastă este că nu exprimau 
adevărul. lar dacă Nick continua să gândească în felul acesta, 
Omul Întunecat avea să-l înghită cu uşurinţă. 

— Tu m-ai visat pe mine. Nu sunt eu reală? Nick făcu 
semn că da. 

— Şi eu te-am visat pe tine. Nu eşti tu real? Slavă 
Domnului, stai la masă, cu foile alea de hârtie pe genunchi. 
Cel despre care vorbim, Nick, este la fel de real ca şi tine. 

Da, îşi spuse Abagail, este real. Se gândi la nevăstuici şi la 
ochiul roşu ce se deschidea în întuneric. lar când vorbi din 
nou, vocea ei era răguşită: 

— Nu este Satana, spuse ea, dar el şi Satana se cunosc şi 
ţin sfat de când lumea. În Biblie nu scrie ce s-a întâmplat cu 
Noe şi cu familia lui după ce apele s-au retras. Dar n-aş fi 
câtuşi de puţin surprinsă dacă aş afla că s-a dat o luptă pe 
viaţă şi pe moarte pentru sufletele acelor câţiva oameni — 
pentru sufletele, pentru trupurile lor, dar şi pentru modul lor 
de a gândi. Şi nu m-ar surprinde dacă şi pe noi ne-ar aştepta 
acelaşi lucru... El se află acum la vest de Rockies. Mai curând 
sau mai târziu va veni spre est. Poate nu anul acesta, nu, ci 
atunci când va fi pregătit. lar noi avem datoria să i ne 


împotrivim. 

Nick clătină din cap, tulburat de cuvintele ei. 

— Da, continuă ea cu glas potolit. Ai să vezi. Ne aşteaptă 
zile grele. Moarte şi teroare, trădare şi lacrimi. Şi nu vom fi cu 
toţii de faţă la deznodământ. 

— Nu-mi place deloc treaba asta, mormăi Ralph. Lucrurile 
stau şi-aşa destul de prost, fără individul ăsta despre care 
vorbeşti dumneata cu Nick. Avem şi-aşa suficiente probleme 
— fără doctori, fără electricitate, fără nimic. De ce-a fost 
nevoie să mai avem pe cap şi pacostea asta? 

— Nu ştiu, căile Domnului sunt necunoscute. lar El nu dă 
explicaţii uneia ca Abby Freemantle. 

— Dacă aşa ştie El să se poarte, spuse Ralph, ei bine, 
după mine, ar trebui să iasă la pensie şi să lase pe cineva mai 
tânăr să-i ia locul. 

"Dacă Omul Întunecat se află la vest", scrise Nick, "poate 
ar fi mai bine să nu riscăm şi să ne îndreptăm spre est." 
Femeia clătină încet din cap. 

— Nick, toate lucrurile îi slujesc lui Dumnezeu. Nu crezi că 
şi Omul acesta Întunecat îi slujeşte tot Lui? Ba chiar aşa se 
întâmplă, indiferent cât de misterioasă ar putea să pară 
lucrarea Sa. Omul Întunecat te va urmări, oriîncotro vei fugi 
tu, pentru că el serveşte hotărârea lui Dumnezeu, iar 
Dumnezeu doreşte ca tu să-l înfrunţi. N-are nici un rost să 
ocoleşti voinţa lui Dumnezeu Savaot. Bărbatul sau femeia 
care au această îndrăzneală sfârşesc în burta fiarei. 

Nick scrise câteva cuvinte. Ralph studie biletul şi se frecă 
la nas; ar fi preferat să nu fie nevoit să citească. Doamnele în 
vârstă nu prea înghit chestii de genul celei pe care Nick 
tocmai o scrisese. Va considera cele scrise o blasfemie şi va 
spune acest lucru destul de tare ca să-i trezească pe toţi din 
casă. 

— Ce spune? întrebă Abagail. 

— Spune... Ralph îşi drese glasul, iar pana înfiptă în 
panglica pălăriei se clătină. Zice că nu crede în Dumnezeu. 

Mesajul o dată transmis, Ralph îşi cobori privirile în 
pământ, aşteptând furtuna. 


Dar ea se mulţumi să râdă, se ridică în picioare şi se duse 
lângă Nick. li prinse una din mâini şi-l mângâie. 

— Fii binecuvântat, Nick, asta nici nu contează. £/crede în 
tine. 


Îşi petrecură ziua următoare la ferma lui Abby Freemantle, 
cu părerea unanimă că fusese cea mai plăcută zi pe care o 
trăise fiecare dintre ei de când Supergripa se trăsese înapoi, 
tot aşa cum apele potopului se retrăseseră de pe Muntele 
Ararat. Ploaia se oprise în primele ore ale dimineţii, iar pe la 
ora 9 cerul se prezenta sub forma unui frumos tablou mural 
specific Midwestului, cu soare şi nori zdrenţuiţi. Foile de 
porumb reflectau razele soarelui în toate direcţiile, ca o 
grămadă de smaralde. Era răcoare, cum nu mai fusese de 
săptămâni de zile. 

Tom Cullen îşi petrecu întreaga dimineaţă alergând în sus 
şi-n jos printre şirurile de porumb, cu braţele întinse în lături, 
speriind cârdurile de ciori. Gina McCone se jucă fericită în 
ţărâna de lângă leagăn, cu o mulţime de păpuşi din hârtie, pe 
care Abagail le descoperise pe fundul unei valize, în dulapul 
din dormitorul ei. Ceva mai devreme, fetiţa şi Tom se jucaseră 
cu maşinile şi camioanele din jurul garajului Fisher-Price, pe 
care Tom îl luase de la magazinul de mărunţişuri din May, 
Oklahoma. Tom făcu ceea ce-i ceru Gina să facă fără prea 
multe împotriviri. 

Dick Ellis, veterinarul, veni timid la Mother Abagail şi o 
întrebă dacă ţinuse cineva porci prin apropiere. 

— Sigur, familia Stoner avea întotdeauna porci, îi răspunse 
ea. 

Abby stătea pe verandă, în balansoarul ei, mângâind 
corzile chitarei şi urmărind joaca Ginei, care stătea în curte cu 
piciorul în gips întins ţeapăn înaintea ei. 

— Crezi că mai trăieşte vreunul? 

— Trebuie să te duci acolo şi să vezi. S-ar putea. Dar nu-i 
exclus să fi scăpat din cocină şi să fi plecat în sălbăticie. Ochii 
ei sclipiră. Cineva a visat azi-noapte cotlete de porc, mă înşel 


oare? 

— S-ar putea să nu te înşeli, îi răspunse Dick. 

— Ai tăiat vreodată un porc? 

— Nu, doamnă, recunoscu el, rânjind cu gura până la 
urechi. De mâncat am mâncat, dar n-am tăiat niciodată. Am 
fost întotdeauna ceea ce se numeşte un om paşnic. 

— Ralph şi cu tine aţi putea accepta o femeie ca şef de 
echipă? 

— De ce nu? răspunse el. 

Peste nici douăzeci de minute, cei trei porniseră la drum, 
Abagail aşezată între cei doi bărbați, în cabina Chevyului, 
tinându-şi cu demnitate bastonul între genunchi. In cocina din 
curtea familiei Stoner găsiră doi porci de câte un an, sănătoşi 
şi în formă bună. Din câte se putea constata, când se 
terminase mâncarea, se hrăniseră cu tovarăşii lor de cocină 
mai slabi şi mai puţin norocoşi. 

Ralph montă scripetelc cu lanţ al lui Reg Stoner în şură şi, 
urmând indicaţiile lui Abagail, Dick reuşi în cele din urmă să 
lege zdravăn o frânghie de piciorul din spate al unuia dintre 
porci. Guiţând şi zbătându-se, animalul fu tras în şură şi 
atârnat cu capul în jos cu ajutorul scripetelui. 

Ralph aduse din casă un cuţit de măcelărie lung de peste 
o jumătate de metru. Ăsta nici nu mai e cuţit, îi trecu prin 
minte lui Abby, ci sabie în toată regula, lăudat fie Domnul. 

— Ştii, nu cred că sunt în stare să-l omor, mărturisi el. 

— Bine, atunci dă-mi mie, îi răspunse Abagail, întinzând 
mâna. 

Ralph îi aruncă o privire neîncrezătoare lui Dick. Acesta 
ridică din umeri. Atunci Ralph îi întinse cuțitul. 

— Doamne, mulţumim Ţie pentru darul pe care suntem pe 
cale să-l primim prin bunătatea Ta. Binecuvântează porcul 
acesta, ca să ne hrănească, amin. Daţi-vă la o parte, băieţi, îi 
îndemnă ea apoi, cu altă voce, o să împroaşte în toate părţile. 

Tăie gâtul porcului cu o mişcare a cuţitului ce trăda multă 
experienţă — există lucruri pe care nu le uiţi niciodată, 
indiferent cât de bătrân eşti —, apoi se trase deoparte cât de 
repede putu. 


— Ai aprins focul sub cazan? îl întrebă pe Dick. Un foc 
mare şi frumos, în mijlocul curţii? 

— Da, doamnă, răspunse Dick plin de respect, incapabil 
să-şi dezlipească privirile de la porc. 

— Ai adus periile? îl întrebă pe Ralph. 

Ralph îi prezentă două perii mari de curăţat, cu ţepi 
puternici, de culoare galbenă. 

— Foarte bine, atunci duceţi-l şi aruncaţi-l în cazan. După 
ce fierbe puţin, o să-l puteţi curăța foarte uşor. Pe urmă o să 
scoateţi şoriciul de pe bătrânul domn Porc ca de pe o banană. 

Feţele celor doi se lungiră puţin la această perspectivă. 

— Hai, mai vioi, îi îndemnă ea. Nu puteţi să-l mâncaţi cu 
haina pe el. Mai întâi trebuie dezbrăcat. 

Ralph şi Dick Ellis se uitară unul la altul, înghiţiră în sec şi 
începură să coboare porcul din scripete. Pe la 3 după-amiază 
terminară toată treaba, iar la 4 erau acasă, cu maşina plină 
de carne; la cină avură cotlete proaspete de porc. Cei doi 
bărbaţi nu avură prea multă poftă de mâncare, în schimb 
Abagail mâncă singură două cotlete, încântată de gustul 
minunat al cărnii grase şi bine prăjite. Nimic nu e mai bun 
decât carnea proaspătă, mai ales atunci când ai contribuit şi 
tu ca să fie pe masă. 


Trecuse de ora 9 seara. Gina adormise, iar Tom Cullen 
aţipise în balansoarul lui Mother Abagail din verandă. Spre 
vest, în depărtare, se vedea pe cer scânteierea mută a unor 
fulgere. Se adunaseră cu toţii în bucătărie, cu excepţia lui 
Nick, care ieşise la plimbare. Abagail cunoştea prea bine 
gândurile cu care pesemne că se muncea băiatul, iar inima ei 
căuta să-l ajute, de la distanţă. 

— Spune-mi, de fapt n-ai chiar o sută opt ani, este? o 
întrebă Ralph, aducându-şi aminte de un cuvânt pe care ea îl 
aruncase în treacăt, în expediţia de tăiere a porcului. 

— Ba da, stai aici şi aşteaptă-mă. Ai să vezi, omule. Se 
întoarse din dormitor şi-i întinse scrisoarea din partea 
preşedintelui Reagan, pe care o ţinea, înrămată, în sertarul de 


sus al dulapului. Citeşte asta, fiule, îi spuse ea triumfător. 

— "...cu ocazia celei de a o suta aniversări a zilei de 
naştere", citea Ralph cu voce tare, "...una dintre cele 
şaptezeci şi două de persoane din Statele Unite ale Americii 
atestate că au împlinit centenarul... pe locul al cincilea în 
rândul celor mai bătrâni membri ai Partidului Republican din 
Statele Unite ale Americii... salutări şi felicitări din partea 
preşedintelui Ronald Reagan, 14 ianuarie 1982." O privi cu 
ochi mari. Păi fir-aş al... Se opri, încurcat, şi se îmbujoră la 
faţă. Te rog să mă ierţi, doamnă. 

— Câte lucruri grozave trebuie să fi văzut! se minună 
Olivia. 

— Mai nimic, în comparaţie cu ce-am văzut cam în ultima 
lună, oftă ea. Şi cu ceea ce mă aştept să mai văd. 

Uşa se deschise şi apăru Nick, iar conversaţia se 
întrerupse ca şi cum toţi n-ar fi vrut decât să treacă timpul, în 
aşteptarea lui. Abagail îşi dădu seama imediat că tânărul 
luase o hotărâre şi crezu că ştie care era acea hotărâre. 
Băiatul îi întinse un bilet pe care-l scrisese pe verandă, lângă 
Tom. Femeia ţinea hârtia cât mai departe, ca să poată citi 
fără ochelari. 

"Cred c-ar fi bine să pornim mâine spre Boulder", scrisese 
Nick. 

Ea îşi ridică privirea de pe foaia de hârtie, o îndreptă spre 
Nick şi înclină încet din cap. Îi trecu biletul lui June 
Brinkmeyer, care i-l întinse Oliviei. 

— Aşa cred şi eu c-ar fi bine, spuse Abagail. Nici eu nu-mi 
doresc această călătorie, dar cred că trebuie s-o facem. Cum 
de te-ai hotărât? 

El ridică din umeri aproape enervat şi făcu un semn către 
ea. 

— Aşa să fie, zise Abagail. Credinţa mea este în Domnul. 

Nick gândi: Ce bine ar fi să pot crede şi eu. 


În dimineaţa următoare, pe 26 iulie, după o scurtă 
consultare, Dick şi Ralph porniră cu camionul spre Columbus. 


— Îmi pare rău că trebuie să renunţ la maşină, spuse 
Ralph, dar dacă aşa vrei tu, Nick, e-n regulă. 

"Întoarceţi-vă cât mai repede cu putinţă", scrise Nick. 
Ralph râse scurt şi aruncă o privire jur-împrejurul curţii. 

June şi Olivia spălau rufe într-o copaie mare, cu o scândură de 
frecat prinsă la un capăt. Tom speria ciorile în porumb, o 
ocupaţie în care părea să-şi găsească o neîntreruptă 
distracţie. Gina se jucă, iar bătrâna dormita în balansoar, 
sforăind uşor. 

— Prea te grăbeşti să-ţi vâri capul în gura leului, Nicky. 

Nick îi răspunse: "Avem alt loc mai bun unde să mergem?" 

— Asta-i drept. La ce bun să hălăduim aşa, fără rost? Până 
la urmă, te simţi inutil. Un om nu se simte bine dacă nu are 
un ţel şi-o speranţă, ai observat? 

Nick aprobă cu un semn din cap. 

— Okay, îl asigură Ralph pe Nick, bătându-l pe umăr, apoi 
i se adresă lui Dick: Eşti gata de drum, Dick? 

Tom Cullen ieşi fugind din lan, cu mătase de porumb 
agăţată de cămaşă, de pantaloni şi în părul lui lung şi blond. 

— Şi io! Tom Cullen vrea să meargă şi el la plimbare cu 
maşina! Doamne, da! 

— Atunci, hai, spuse Ralph. la uită-te în ce hal eşti, cu 
mătasea asta de porumb pe tine. Măcar să fi prins şi tu vreo 
cioară! Vino să te curâţ puţin. 

Rânjind prosteşte, Tom îi permise lui Ralph să-i scuture 
cămaşa şi pantalonii. Din punctul de vedere al lui Tom, 
reflectă Nick, aceste ultime două săptămâni fuseseră probabil 
cele mai fericite din viaţa lui. Se afla lângă oameni care-l 
acceptau şi ţineau la tovărăşia lui. Şi de ce n-ar fi făcut-o? 
Chiar dacă era un fel de copil înapoiat, o fiinţă omenească vie 
era încă relativ o raritate în această lume nouă. 

— Pe curând, Nicky, zise Ralph, urcându-se la volan. 

— Pe curând, Nicky, repetă şi Tom Cullen, rânjind în conti- 
nuare. 

Nick urmări camioneta până ce dispăru din raza lui 
vizuală, apoi se duse în şură, unde descoperi o ladă veche şi o 
cutie cu vopsea. Rupse una dintre tăbliile lăzii şi o prinse în 


cuie de o prăjină lungă pentru gard. Luă semnul astfel obţinut 
şi vopseaua şi ieşi cu ele în curte; se apucă să o picteze cu 
grijă, în timp ce Gina se uita cu interes peste umărul lui. 

— Ce zice acolo? se interesă ea. 

— Zice: "Noi am plecat spre Boulder, Colorado. Vom 
merge pe drumuri secundare, pentru a evita blocajele de 
circulaţie. Canalul 14 al lungimii de undă a cetăţenilor (CB)"', 
citi Olivia. 

— Ce înseamnă asta? întrebă June, apropiindu-se. 

O ridică pe Gina în braţe şi urmăriră amândouă cum Nick 
plantează cu atenţie semnul astfel încât să stea cu faţa spre 
locul unde drumul negru se transforma în aleea din faţa casei 
lui Mother Abagail. Îngropă în pământ un metru din lungimea 
prăjinii. Doar un vânt extrem de puternic ar fi reuşit să scoată 
indicatorul de acolo. Sigur că da, în această parte a lumii 
existau cu adevărat vânturi extraordinar de puternice; îşi 
aduse aminte de tornada care fusese la un pas să-i ia pe sus 
pe el şi pe Tom şi la sperietura pe care o trăseseră în pivniţa 
aceea. 

Scrise un bilet şi i-l întinse lui June: 

"Unul dintre lucrurile ce trebuie aduse de Dick şi Ralph, de 
la Columbus, este un radio CB. Cineva va trebui să 
urmărească tot timpul canalul 14." 

— Aha, comentă Olivia, foarte inteligent. 

Nick se bătu pe frunte cu un aer grav, apoi zâmbi. 

Cele două femei se întoarseră la rufele lor, pe care acum 
le întindeau pe sârmă. Gina reveni la jucării, ţopăind sprinten 
într-un picior. Nick traversă curtea, urcă treptele verandei şi 
se aşeză nu departe de bătrâna care dormea. Îşi aruncă 
privirea peste lanul de porumb, întrebându-se ce avea să se 
aleagă din toate acestea. 

Dar dacă vrei tu aşa, Nick, e-n regulă. 

Au făcut ce-au făcut şi iată că devenise liderul lor şi nu 
putea pricepe în ruptul capului de ce. Era imposibil să 
primeşti ordine de la un surdomut, chestia asta suna ca un 
banc prost. Dick ar fi trebuit să fie şeful. lar el, Nick, ar fi fost 
purtătorul de lance, al treilea din stânga, de neam prost, 


recunoscut doar de maică-sa. Dar de când îl întâlniseră pe 
Ralph Brentner, care-şi irosea vremea pe şosea cu camionul 
lui, fără să aibă vreo ţintă precisă, acesta începuse să se uite 
la Nick ori de câte ori zicea câte ceva, ca şi cum ar fi căutat o 
confirmare din partea lui. O aură de nostalgie începuse deja 
să se aştearnă asupra celor câteva zile de drum între Shoyo şi 
May, înainte să-l întâlnească pe Tom şi să înceapă 
răspunderile. Nu-i era greu să uite cât de singur fusese şi cum 
îl chinuia teama ca nu cumva visele rele ce-l bântuiau tot 
timpul să nu fie un semn că înnebuneşte. In schimb îşi 
amintea că atunci nu trebuia să se îngrijească de nimeni 
altcineva decât de el însuşi, un simplu purtător de lance, al 
treilea din stânga, un actor de duzină în această piesă 
teribilă. 

Am ştiut de cum te-am văzut. Eşti chiar tu, Nick, aceia. 
Domnul a pus degetul Lui pe inima ta... 

Nu, nu accept. Nu-l accept nici pe Dumnezeu, de altfel. 
Bătrâna n-are decât să se agaţe liniştită de Dumnezeul ei, 
Dumnezeu le e necesar femeilor în vârstă ca spălaturile 
intestinale sau punguţele cu ceai Lipton. El se va concentra 
rând pe rând asupra obstacolelor ce aveau să le iasă în cale, 
fără să se grăbească. Mai întâi trebuia să-i ducă la Boulder şi 
pe urmă mai vedea ce rămâne de făcut. Bătrâna spunea că 
Omul Întunecat era un bărbat în carne şi oase, nu un simplu 
simbol născut din teama lor, şi nici asta nu voia să creadă... 
deşi în inima lui ştia că este adevărat. În inima lui credea tot 
ceea ce auzise de la ea, şi era speriat. Nu dorea să fie liderul 
lor. 

Eşti chiar tu, Nick, acela. 

O mână îl atinse pe umăr. Sări în sus, apoi se uită în 
spate. Dacă bătrâna dormise cu adevărat, între timp se 
trezise. Îi zâmbea din balansoarul ei fără rezemătoare pentru 
mâini. 

— Stăteam aici şi mă gândeam la marea criză, spuse ea. 
Ştii că tatăl meu a stăpânit odată tot pământul ăsta, kilometri 
întregi, în toate direcţiile? E purul adevăr. Pentru un negru, n- 
a fost deloc simplu. lar eu cântam la chitară şi din voce la 


Grange Hall, în 1902. Acum multă vreme, Nick. Acum multă, 
multă vreme. 

Nick făcu un semn din cap. 

— Au fost nişte zile foarte bune, Nick — cele mai multe 
dintre ele, în orice caz. Dar nimic nu ţine o veşnicie. Doar 
dragostea lui Dumnezeu. Tata a murit, iar pământul a fost 
împărţit între fiii lui, o bucată primind-o şi primul meu soţ, 
adică şaizeci de acri, nu foarte mult. Casa asta a fost clădită 
chiar pe o parte din cei şaizeci de acri, ştii? Patru acri, asta-i 
tot ce-a mai rămas. O, acum aş putea să ridic din nou 
pretenţii asupra întregii suprafeţe, dar parcă n-ar mai fi 
acelaşi lucru, dintr-un anumit punct de vedere. 

Nick o bătu uşor peste mâna uscăţivă, iar ea oftă din 
fundul inimii. 

— Fraţii nu se înţeleg întotdeauna foarte bine între ei; ba 
aproape mereu se ceartă. Gândeşte-te numai la Cain şi Abel! 
Toţi voiau să fie şefi, nimeni nu dorea să pună osul la treabă! 
în 1931, ne-am trezit acasă cu hârtia de la bancă. De-abia 
atunci s-au gândit să tragă toţi în aceeaşi direcţie, dar era 
prea târziu. Până în 1945 se topise tot pământul, cu excepţia 
celor şaizeci de acri ai mei şi a încă patruzeci sau cincizeci, 
unde se află acum lotul familiei Goodell. 

Gânditoare, se scotoci în buzunarul rochiei şi scoase o 
batistă, cu care se şterse încet la ochi. 

— In cele din urmă, n-am mai rămas decât eu, fără un 
ban, fără nimic. În fiecare an, când era de plătit impozitul, îmi 
mai luau câte o bucăţică drept compensație, iar eu veneam 
aici şi mă uitam la părticica aceea care nu-mi mai aparţinea şi 
plângeam aşa cum plâng şi acum. Câte puţin în fiecare an, 
aşa s-a întâmplat. O palmă de ici, o palmă de colo. Am dat în 
arendă ce mai rămăsese, dar niciodată nu scoteam destul ca 
să acopăr suma pe care mi-o cereau ei pentru taxele lor 
afurisite. Apoi, când am împlinit o sută de ani, m-au scutit de 
taxe pe viaţă. Da, au renunţat după ce-au luat totul, în afară 
de peticul ăsta de aici. Mărinimos din partea lor, nu? 

EI îi strânse uşor mâna şi o privi în ochi. 

— Vai, Nick, continuă Mother Abagail, am tăinuit în inima 


mea ură faţă de Domnul. Orice bărbat sau femeie care ÎI 
iubeşte, Îl şi urăşte, pentru că El este un Dumnezeu 
necruţător, un Dumnezeu intolerant, El este Cel ce este, iar 
pe lumea asta El e în stare să răsplătească prin durere pe cei 
care-L slujesc, în timp ce răufăcătorii se plimbă în Cadillacuri. 
Chiar şi bucuria de a-L sluji este amară. Eu fac voia Lui, dar 
partea omenească din mine L-a blestemat, în inima mea. 
"Abby", îmi spune Domnul, "tu ai de împlinit o lucrare, peste 
multă vreme. Aşa că te voi lăsa să trăieşti şi să tot trăieşti, 
până ce ţi se amărăşte carnea pe oase. Te voi lăsa să-ţi vezi 
toţi copiii murind înaintea ta, iar tu vei călca mai departe pe 
pământ. Te voi lăsa să vezi ogorul părintelui tău luat bucată 
cu bucată. lar la urmă, răsplata ta va fi că vei fi silită să te 
îndepărtezi, alături de nişte străini, de toate lucrurile pe care 
le iubeşti cel mai mult, şi vei muri într-o ţară străină, fără să fi 
apucat să-ţi termini lucrarea. Aceasta este voia Mea, Abby", 
îmi spune EIl, iar eu îi răspund: "Da, Doamne. Facă-se voia 
Ta", dar în inima mea îl blestem şi mă întreb: "De ce, de ce, 
de ce?" şi singurul răspuns cu care mă aleg este: "Unde ai 
fost când am făcut lumea?" 

Valul amar al lacrimilor se revărsă acum din ea, scurgân- 
du-i-se pe obraji şi udându-i pieptul rochiei, iar Nick se 
minună că puteau să se adune atâtea lacrimi într-o femeie 
atât de bătrână, de-ai fi zis că-i o creangă uscată. 

— Ajută-mă pe calea pe care o urmez, Nick, îl rugă ea. Eu 
nu vreau să fac decât ceea ce se cuvine făcut. 

EI îi strânse mâna cu putere. În spatele lor, Gina chicotea 
şi înălța spre cer una dintre maşinile de jucărie, în care razele 
soarelui străluceau şi scânteiau. 


Dick şi Ralph se întoarseră la amiază, cu Dick la volanul 
unui furgon Dodge nou şi Ralph conducând o maşină roşie 
pentru intervenţii speciale, cu plug în faţă şi o macara cu 
cârlig în partea din spate. Tom stătea lângă macara, făcând 
gesturi largi din mână. Traseră înaintea verandei, iar Dick 
cobori din furgon. 


— În maşina specială există un CB nemaipomenit, îi spuse 
el lui Nick. Are patruzeci de canale. Din câte-mi dau seama, 
Ralph s-a îndrăgostit de el. 

Nick zâmbi. Între timp se apropiaseră şi femeile şi se uitau 
la maşini. Abagail înregistră felul în care Ralph o conduse pe 
June până la camion, ca să-i arate echipamentul radio, 
bucurându-se de ceea ce vedea. Femeia era înzestrată cu o 
pereche de şolduri impresionante, iar între ele exista probabil 
o poartă de toată frumuseţea. Ar fi putut să aibă câţi plozi 
dorea. 

— În concluzie, când plecăm? întrebă Ralph. 

"De îndată ce mâncăm", scrise Nick. "Ai încercat CB-ul?" 

— Mda, îi răspunse Ralph. L-am lăsat să meargă pe tot 
drumul de întoarcere. Paraziţi îngrozitori; există şi un buton 
pentru eliminarea lor, dar nu funcţionează prea bine, din câte 
se pare. Dar, să ştii, cred că am auzit totuşi ceva, cu toţi 
paraziţii ăia. Venind de foarte departe. Poate că nici nu erau 
voci. Dar am să-ţi spun adevărul, Nick, nu mi-a păsat prea 
mult de chestia asta. Cum nu-mi pasă nici de vise. 

Între ei se aşternu tăcerea. 

— Ei, sparse Olivia liniştea, am să pun ceva la fiert. Sper 
să nu se supere nimeni dacă mâncăm porc două zile la rând. 

Nimeni nu se arătă deranjat. Până la ora 1 tot calabalăcul 
pentru camping — la care se adăugaseră balansoarul şi 
chitara lui Abagail — fusese aranjat în furgonetă şi porniră la 
drum, cu maşina specială în frunte, care să înlăture din calea 
lor tot ceea ce bloca şoseaua. Se îndreptară spre vest, pe US 
30. Abagail stătea pe bancheta din faţă a furgonetei. Nu 
plângea. Stătea cu bastonul între genunchi. Se sfârşise 
vremea plânsului. Asta era voinţa Domnului, iar voinţa Lui 
avea sa se împlinească. Voința lui avea să se împlinească, dar 
ea se gândea la acel ochi roşu, deschizându-se în inima 
întunecată a nopţii, şi se temea. 


CAPITOLUL 46 


ERA spre sfârşitul zilei de 27 iulie. Îşi ridicaseră tabăra 
chiar în apropierea indicatorului — acum pe jumătate distrus 
de furtunile acelei veri — care anunţa că se aflau pe terenul 
iarmarocului Kunkle. Kunkle propriu-zis, oraşul Kunkle, Ohio, 
se afla la sud de ei. Din câte se vedea, acolo izbucnise un 
incendiu, care răsese de pe faţa pământului aproape toată 
localitatea. Stu era de părere că oraşul se aprinsese de la un 
trăsnet. Ca de obicei, Harold făcu din asta o întreagă discuţie. 
Dacă Stu Redman afirma, de exemplu, că o maşină de 
pompieri e de culoare roşie, Harold Lauder sărea imediat şi, 
pe baza faptelor şi cifrelor, demonstra că majoritatea 
maşinilor de pompieri, de la o vreme încoace, sunt verzi. 

Fran oftă şi se întoarse pe partea cealaltă. Nu reuşea să 
doarmă. Se temea de vise. 

La stânga, cele cinci motociclete ale lor stăteau aliniate, 
fiecare pe suportul ei, iar ţevile de eşapament şi 
ornamentaţiile sclipeau în lumina lunii. Ai fi zis că o bandă de 
Hell's Angels hotărâse să facă tabără chiar în locul acela. Asta 
nu înseamnă că Hell's Angel s-ar fi pretat să meargă pe nişte 
motociclete atât de gingaşe ca Honda şi Yamaha, se gândi ea. 
Ei călăreau pe "scroafe"... sau, nu cumva asta era o chestie 
cu care rămăsese de la vechile filme cu motociclişti turnate 
de American-lnternational Pictures, pe care ea le văzuse la 
televizor? The Wild Angels. The Devil's Angels. Hell's Angels 
on Wheels. 

Când era liceană, contempla imensele imagini ale 
motocicletelor de pe panourile publicitare din faţa 
cinematografelor în aer liber, la Wells Drive-In, la Sanford 
Drive-In, sau la South Portland Twin, unde dai banii şi, dacă ai 
noroc, te şi distrezi. Dar acum se sfârşise cu toate acestea, 
cinematografele erau la pământ, ca să nu mai vorbim despre 
Hell's Angels şi American-lInternational Pictures. 

Să treci asta în jurnalul tău, Frannie, îşi zise, răsucindu-se 
iarăşi în culcuş. Nu în seara asta. Acum avea de gând să 
doarmă, fără să-i mai pese dacă o să viseze sau nu. 

La douăzeci de paşi de locul unde se afla, îi vedea pe 


ceilalţi, nemişcaţi în sacii lor de dormit, ca Hell's Angels după 
un chef cu bere, în filmul acela în care toţi se drogau, cu 
excepţia lui Peter Fonda şi Nancy Sinatra. Harold, Stu, Glen 
Bateman, Mark Braddock, Perion McCarthy. la o pilulă de 
Sominex şi dormi... 

De fapt, înghiţiseră cu toţii câte o jumătate de pastilă de 
Veronal, nu Sominex. Fusese ideea lui Stu, când visul acela 
începuse să-i chinuie cu adevărat şi deveniseră cu toţii 
nervoşi şi insuportabili. Îl luase mai întâi pe Harold deoparte, 
înainte de a le vorbi şi celorlalţi despre ideea lui, pentru că, 
dacă voiai să-l flatezi pe Harold, cea mai bună metodă era să- 
i ceri părerea cu cea mai mare seriozitate; şi apoi, Harold ştia 
cu adevărat tot soiul de lucruri. Era foarte bine că ştia, dar pe 
de altă parte îţi lăsa o impresie cam stranie, ca şi cum alături 
de ei ar fi călătorit un zeu de mâna a cincea, atoateştiutor, 
dar instabil din punct de vedere emoţional şi din partea căruia 
te-ai fi putut aştepta la absolut orice. Harold luase cu sine oa 
doua armă în Albany, acolo unde îi întâlniseră pe Mark şi pe 
Perion, iar acum purta cele două pistoale pe şolduri, ca un 
Johnny Ringo de modă nouă. Fran nutrea o anumită afecţiune 
pentru Harold, dar începuse s-o şi sperie. Işi punea serios 
problema dacă nu cumva băiatul avea s-o ia razna într-o 
noapte şi să înceapă să tragă la întâmplare cu revolverele lui. 
Se surprindea adesea gândindu-se la ziua în care-l găsise pe 
Harold în curtea din spatele casei lui, cu întreg sistemul de 
apărare emoţională distrus, doar în costum de baie, tăind 
gazonul şi bocind. 

Îşi imagina cu uşurinţă cum îi vorbise Stu despre subiectul 
respectiv, foarte calm şi cu un aer aproape conspirativ: 
Harold, visele astea devin o problemă. Am o idee, dar nu ştiu 
foarte bine cum s-o duc la îndeplinire... un sedativ slab... dar 
trebuie neapărat să dozăm corect cantitatea. Dacă luăm prea 
mult, nu s-ar mai trezi nimeni în caz că apare vreun bucluc. 
Tu ce părere ai? 

Harold fusese de părere să încerce cu o pastilă întreagă 
de Veronal, de găsit în orice farmacie, iar dacă reuşeau astfel 
să scape de vise, reduceau doza la trei sferturi şi apoi la 


jumătate. Stu obținuse o părere similară şi de la Glen, şi 
experimentul fusese aplicat, în cele din urmă. La un sfert de 
pastilă, visele începuseră să apară iarăşi, prin urmare 
rămăseseră la doza de o jumătate de pastilă. 

Era vorba de ceilalţi. 

Frannie îşi primea doza de medicament în fiecare seară, 
dar n-o înghiţea. Nu ştia dacă Veronalul i-ar fi făcut sau nu rău 
copilului, dar nu era dispusă să-şi asume vreun risc. Se spune 
că până şi aspirina ar putea rupe lanţul de cromozomi. Prin 
urmare, ea continua să sufere visele — da, să le sufere, 
acesta era cuvântul corect. Un vis rămânea predominant; 
dacă celelalte păreau diferite la început, mai curând sau mai 
târziu se contopeau cu acesta. Se afla la ea acasă, în 
Ogunquit, iar Omul Întunecat o urmărea. Străbătea coridoare 
pline de umbre, urcând şi coborând, trecea prin salonul 
mamei ei, unde ceasul continua să măsoare anotimp după 
anotimp, într-un veac sterp... Era conştientă că ar fi putut să 
scape de el, dacă n-ar fi fost silită să poarte trupul. Era trupul 
tatălui ei, înfăşurat într-un cearşaf, iar dacă l-ar fi lăsat la 
pământ, Omul întunecat i-ar fi făcut ceva foarte rău, l-ar fi 
pângărit în chip infernal. Ea fugea cât putea, ştiind că el se 
află tot mai aproape; în cele din urmă, îi simţea atingerea 
mâinii pe umăr, mâna lui fierbinte şi scârboasă. Atunci îşi 
pierdea toată energia şi i se muiau oasele, corpul învăluit al 
tatălui ei îi aluneca din braţe şi se întorcea, pregătită să 
spună: /a-/, fă ce vrei, nu-mi pasă, numai lasă-mă şi nu mă 
mai urmări. 

lată-l, îmbrăcat într-un strai oarecare, asemănător unei 
rase călugăreşti cu glugă, prin care nu i se vedea nimic din 
trăsături, cu excepţia zâmbetului său imens şi fericit. lar într-o 
mână ţinea un umeraş de haine strâmb şi îndoit. În clipa 
aceea se simţea lovită de teroare ca de un pumn înmănuşat 
şi se lupta să scape din somn'cu pielea udă de transpiraţie, 
cu inima zbătându-i-se în piept şi dorindu-şi să nu mai 
adoarmă niciodată. 

Pentru că el nu dorea cadavrul tatălui ei, ci copilul viu din 
pântecele său. 


Se răsuci din nou. Dacă tot nu adoarme, mai bine să-şi 
scoată jurnalul şi să scrie. Incepuse să ţină un jurnal din data 
de 5 iulie, într-un fel, îl scria pentru copil. Era vorba de un act 
de credinţă — credinţa că acest copil va trăi. Dorea ca el să 
ştie cum a fost înainte. Cum se abătuse flagelul asupra unei 
localităţi numite Ogunquit, cum ea şi cu Harold scăpaseră şi 
ce se întâmplase cu ei. Dorea ca acest copil să ştie cum se 
petrecuseră lucrurile. 

Putea să scrie la lumina lunii, şi două sau trei pagini de 
jurnal îi aduceau întotdeauna somnul. Ceea ce, îşi spunea, nu- 
i un semn prea bun în ceea ce priveşte talentul ei literar. Cu 
toate acestea, oferea astfel somnului încă o şansă. 

Închise ochii, continuând să se gândească la Harold. 

Situaţia s-ar fi putut detensiona o dată cu sosirea lui Mark 
şi a lui Perion, dacă între cei doi n-ar fi existat deja o legătură. 
Perion avea treizeci şi trei de ani, cu unsprezece mai mult 
decât Mark, dar în lumea aceasta asemenea amănunte nu 
prea aveau vreo importanţă. Se găsiseră unul pe celălalt, se 
îngrijiseră unul pe celălalt şi erau bucuroşi că erau împreună. 
Perion îi mărturisise lui Frannie că aveau de gând să facă un 
copil. Slavă Domnului că luam pastile şi nu aveam montat un 
sterilet, îi zisese Peri. Cum aş mai fi reuşit să-l extrag de 
acolo? 

Frannie fusese la un pas să-i mărturisească şi ea despre 
copilul din pântecele ei (sarcina ei parcursese de acum peste 
o treime din drum), dar ceva anume o reţinuse. Se temu că ar 
putea transforma o situaţie proastă într-una şi mai proastă. 

Prin urmare, grupul lor cuprindea acum şase persoane, în 
loc de patru (Glen refuza cu tărie să încerce să conducă 
singur o motocicletă, mergând întotdeauna în spatele lui Stu 
sau al lui Harold), dar situaţia nu se schimbase prin apariţia 
încă unei femei. 

Dar tu, Frannie? Tu ce anume îţi doreşti? 

Dacă trebuie să-şi ducă existenţa într-o lume ca aceasta, 
gândea ea, cu un ceas biologic pornit înlăuntrul ei şi care 


avea să se declanşeze peste şase luni de zile, şi-ar fi dorit de 
bărbat o persoană ca Stu Redman — nu, de fapt nu cineva ca 
el. II vroia pe el. lată, reuşise să exprime adevărul cât se 
poate de limpede. 

O dată cu dispariţia civilizaţiei, de pe scena societăţii ome- 
neşti dispăruseră toate jucărelele cromate şi celelalte 
nimicuri. Glen Bateman purta adesea discuţii pe această 
temă, ceea ce părea să-i facă o nemăsurată plăcere lui 
Harold. 

Mişcarea de eliberare a femeii, stabili Frannie (socotind că 
dacă tot se pornise să spună adevăruri, cel mai bine era să 
meargă până la capăt), nu era nici mai mult nici mai puţin 
decât o excrescenţă a societăţii tehnologice. Femeile erau 
dependente de trupurile lor mai plăpânde. Ele erau mai mici. 
Şi mai slabe, în general. Un bărbat nu poate să nască, în 
schimb o femeia, da — asta ştie până şi un copii de patru ani. 
lar o femeie însărcinată este o fiinţă vulnerabilă. Civilizaţia 
pusese la dispoziţia ambelor sexe o umbrelă de normalitate, 
sub care să se poată adăposti. Eliberare — cuvântul acesta 
spunea totul. Înaintea apariţiei civilizaţiei, cu sistemul ei 
grijuliu şi milostiv de protecţie, femeile fuseseră adevărate 
sclave. Nu trebuie să ne facem iluzii deşarte; erau nişte biete 
sclave şi nimic mai mult, gândi Fran. Apoi s-au sfârşit zilele 
cele rele. lar Crezul Femeilor, care ar fi trebuit să stea atârnat 
în toate birourile revistei Ms., preferabil în piuneze, ar fi fost 
acesta: Vă mulțumim, Bărbaţi, pentru căile ferate. Vă 
mulțumim, Bărbaţi, pentru că aţi inventat automobilul şi ați 
ucis pieile roşii, care considerau potrivit să ţină încă o vreme 
cu dinții de America, de vreme ce ei au fost primii aici. Vă 
mulțumim, Bărbaţi, pentru spitale, poliție şi şcoli. Acum aş 
vrea să votez, vă rog, şi să am dreptul să stabilesc ce am de 
făcut şi să-mi croiesc propriul destin. Am fost odată sclavă, 
dar lucrul acesta s-a demodat între timp. Zilele sclaviei mele 
au ajuns la capăt; nu mai am de ce să fiu sclavă, tot aşa cum 
nu mai trebuie să traversez Oceanul Atlantic într-o măruntă 
navă cu pânze. Avioanele cu reactie sunt mai sigure şi mai 
rapide decât navele cu pânze, iar libertatea este mai logică 


decât sclavia. Mie nu mi-e frică să zbor. Vă mulțumesc, 
Bărbaţi. 

Şi ce anume mai rămânea de zis? Nimic. Bădăranii puteau 
să mormăie ceva legat de punerea pe foc a sutienelor, 
reacţionarii puteau să joace mici jocuri intelectuale, dar 
adevărul avea tot atâta forţă cât un zâmbet. Acum toate 
acestea se schimbaseră, în doar câteva săptămâni — iar cât 
de departe mersese această schimbare doar timpul urma să 
arate. Stând singură în noapte, ştia câtă nevoie are de un 
bărbat. O, Doamne, avea mare nevoie de un bărbat. 

Nu era vorba doar de siguranţa ei şi a copilului. Stu o 
atrăgea, cu atât mai mult cu cât avea o experienţă cu Jess 
Rider. Stu era un om potolit şi eficient şi, mai presus de orice, 
nu era ceea ce tatăl ei ar fi numit "douăzeci de kile de rahat 
într-o pungă de zece kile". 

Şi el la rândul lui se simţea atras de ea. Fran ştia asta 
perfect de bine, o ştiuse încă de pe 4 iulie, când dejunaseră 
împreună în restaurantul acela pustiu. Pentru o clipă — şi 
numai pentru o clipă — privirile lor se întâlniseră şi atunci se 
ridicase un val de căldură, ca o forţă uriaşă, din cele care dau 
peste cap acele tuturor indicatoarelor. Presupunea că şi 
Stuart simţea cum stau lucrurile, dar aştepta un semnal din 
partea ei, pentru ca el să ia o hotărâre atunci când va crede 
ea de cuviinţă. El o găsise cu Harold, prin urmare era un soi 
de posesiune a lui Harold. Idee stupidă, de macho, dar se 
temea că lumea aceasta, cel puţin pentru o vreme, avea să 
fie dominată de împuţitul spirit macho. 

Ce bine ar fi fost să mai existe şi altcineva, care să aibă 
grijă de Harold; dar acea persoană nu exista, iar ea nu mai 
putea aştepta prea mult. Îşi aminti de ziua când Harold 
încercase să facă dragoste cu ea, în felul lui timid, pentru ca 
pretenţiile lui asupra lui Fran să devină irevocabile. Când se 
întâmplase asta? Acum două săptămâni? Parcă trecuse mai 
multă vreme de atunci. Întreg trecutul părea acum să se fi 
îndepărtat. Se estompase, dispăruse ca vata de zahăra lui 
Bonomo. Între grijile ei legate de Harold — şi temerile că 
băiatul va avea o reacţie necontrolată dacă se apropia de 


Stuart — şi spaima de vise, nu avea să mai adoarmă până la 
ziuă. 
Gândindu-se la aceasta, somnul o prinse în vârtejul lui. 
Când se trezi, întunericul nu se risipise încă. 


Cineva o scutura. Murmură câteva proteste — somnul ei 
era odihnitor şi fără vise, pentru prima oară de o săptămână 
încoace — apoi renunţă fără prea mult chef, crezând că se 
făcuse dimineaţă şi trebuie să se pună în mişcare. Dar oare 
ce le venise să plece când încă nu se luminase de ziuă? Când 
se ridică, văzu că apusese până şi luna. 

Harold era cel care o scutura. Şi părea speriat. 

— Harold? S-a întâmplat ceva? 

Stu era şi el treaz. Şi Glen Bateman. Perion stătea înge- 
nuncheată de cealaltă parte a locului unde îşi aprinseseră 
focul lor mic de tabără. 

— Da, Mark e bolnav, o lămuri Harold. 

— Bolnav? se miră Fran. 

Atunci auzi un geamăt slab venind de dincolo de tăciunii 
stinşi ai focului; tot acolo îngenunchease şi Perion, iar cei doi 
bărbaţi stăteau în picioare. Frannie simţi spaima urcând în ea 
ca o coloană neagră. Boala era lucrul de care ei se temeau cel 
mai mult. 

— Nu cumva este... gripă, Harold? 

Dacă Mark se îmbolnăvea tocmai acum de Captain Trips, 
înseamnă că asta i se putea întâmpla oricăruia dintre ei. Nu-i 
exclus ca virusul încă să mai bântuie. Poate suferise şi vreo 
mutație. Ca să muşte mai bine din tine, draga mea. 

— Nu, nu e gripă. Simptomele sunt absolut diferite. Fran, 
tu ai mâncat aseară din stridii? Sau poate la prânz? 

Încercă să se concentreze, cu mintea încâlcită, încă 

nedezmeticită din somn. 
_ — Da, am mâncat. Şi la prânz şi seara, au fost gustoase. 
Imi plac foarte mult stridiile. A mâncat ceva care nu i-a priit? 
Asta s-a întâmplat? 

— Am pus doar o întrebare, Fran. Nimeni dintre noi nu ştie 


ce este. Nu avem doctor în casă. Tu cum te simţi? E totul în 
regulă? 

— Mă simt minunat, sunt doar puţin somnoroasă. 

De fapt, îi trecuse toropeala. Nu era timp de asta. Un alt 
geamăt ajunse la ea din partea cealaltă a taberei, ca şi cum 
Mark i-ar fi reproşat că se simte bine, în timp ce lui îi este rău. 

— Glen este de părere că ar fi apendicită. 

— Cum? 

Harold se mulţumi să zâmbească strâmb şi să-i confirme 
printr-un gest. 

Fran se ridică în picioare şi se apropie de locul unde 
stăteau adunaţi ceilalţi. Harold o urmă ca o umbră nefericită. 

— Trebuie să-l ajutăm, spuse Perion. 

Vorbea mecanic, ca şi cum ar mai fi rostit aceleaşi cuvinte 
de nenumărate ori. Privirile ei se plimbau fără odihnă de la 
unul la celălalt, iar în ochii lor se citea atâta frică şi 
neajutorare, încât Frannie se simţi din nou ca şi cum ar fi fost 
vinovată. Gândurile ei se îndreptau, egoist, spre copilul pe 
care-l purta; încercă să le alunge. Dar ele refuzau s-o 
părăsească, şi Frannie nu-şi dădea seama dacă faptul era sau 
nu normal. Îndepărtează-te de el, striga o parte a ei. Fugi de 
lângă el chiar în clipa asta, s-ar putea să fie molipsitor. Se uită 
la Glen, care părea palid şi bătrân în lumina lămpii. 

— Harold mi-a spus că are apendicită, tu ce zici? se 
interesă ea. _ 

— Nu ştiu prea bine, răspunse Glen, speriat şi supărat. In 
orice caz, asta ar indica simptomele; are febră, abdomen 
umflat şi tare, dureros la atingere... 

— Trebuie să-l ajutăm, repetă Perion, izbucnind în lacrimi. 

Glen îi atinse pântecele şi Mark deschise larg ochii, până 
atunci pe jumătate acoperiţi de pleoape şi sticloşi. Ţipă. Glen 
îşi retrase mâna, de parcă ar fi atins o sobă fierbinte, apoi se 
uită pe rând la Stu şi la Harold, cuprins de o panică de-abia 
stăpânită. 

— Voi doi ce părere aveţi, domnilor? 

Lui Harold i se mişcau convulsiv muşchii de la gât, ca şi 
cum ceva i-ar fi rămas înţepenit acolo, sufocându-l. In cele din 


urmă reuşi să bolborosească: 

— Să-i dăm nişte aspirină. 

Perion, care până atunci îl privise printre lacrimi pe Mark, 
se răsuci şi-şi aţinti privirile asupra lui Harold. 

— Aspirină? întrebă ea cu o mirare în care se ghicea furia. 
Aspirină? ţipă ea. Asta-i tot ce eşti în stare să propui cu fanfa- 
ronadă, cu gura aia mare a ta? Aspirină? 

Harold îşi înfipse mâinile în buzunare şi se uită la ea 
ruşinat, acceptându-i reproşurile. 

Stu interveni, extrem de calm: 

— Dar Harold are dreptate, Perion. În momentul de faţă, 
aspirina este singurul medicament pe care i-l putem 
administra. Cât e ceasul? 

— Nu ştiţi ce să-i faceţi! le aruncă ea în faţă. De ce nu 
recunoaşteţi? 

— E 2.45, spuse Frannie. 

— Şi dacă moare! 

Peri îşi trase o buclă de păr castaniu închis de pe faţa ei 
umflată de atâta plâns. 

— Lasă-i în pace, Peri, se auzi vocea surdă şi obosită a lui 
Mark, făcându-i pe toţi să tresară. Vor face tot ce pot. Dacă 
mă doare în continuare la fel de rău, oricum prefer să mor. 
Daţi-mi nişte aspirină. Orice. 

— Aduc eu, se oferi Harold, dornic să facă un serviciu. Am 
nişte pilule în rucsac. Extra Strength Excedrin, adăugă el, ca 
şi cum ar fi sperat să audă vreo aprobare din partea lor, apoi 
fugi s-o aducă. 

— Trebuie să-l ajutăm, zise Perion, vorbind din nou ca în 
transă. 

Stu îi trase pe Glen şi pe Frannie deoparte. 

— Aveţi idee ce-am putea face? îi întrebă el încet. Eu, 
unul, nu am, trebuie să vă mărturisesc. Ideea lui Harold cu 
aspirina e singura bună până acum. Degeaba s-a supărat. 

— E şi ea speriată, încercă să explice Fran! 

Glen oftă. 

— Poate că răul vine de la stomac. O fi o indigestie. După 
ce dă afară, se linişteşte. 


Frannie clătină din cap. 

— Nu cred. O simplă indigestie nu provoacă o asemenea 
febră. Şi nici nu-ţi umflă stomacul în asemenea hal. 

Ai fi zis că-i crescuse o tumoare, peste noapte. Doar acest 
gând era suficient ca să-i facă rău. Nu îşi aducea aminte s-o fi 
speriat ceva atât de rău (cu excepţia viselor acelea). Cum se 
exprimase Harold. Nu există doctor în casă. Mare adevăr. 
Teribil adevăr. Doamne, toate se prăbuşeau deodată în jurul 
ei. Cât de îngrozitor de singuri erau. Ca nişte acrobaţi care s- 
au aventurat să pornească pe sârmă, la mare înălţime, fără 
să aibă dedesubt o plasă de protecţie. Se uită pe rând la 
figurile încordate ale lui Glen şi Stu. Pe ambele se citea 
îngrijorarea, însă nici măcar umbra vreunei soluţii. 

În spatele lor, Mark răcni iarăşi, iar Perion ţipă şi ea, ca şi 
cum ar fi chinuit-o aceleaşi dureri. Într-un fel, chiar aşa şi era, 
îi trecu lui Fran prin minte. 

— Ce putem face? se întrebă Fran, disperată. 

Se gândea la copil, iar întrebarea ce-şi croia obsesiv şi 
copleşitor drum spre mintea ei era următoarea: Și dacă va fi 
nevoie de o cezariană? Şi dacă va fi nevoie de o cezariană? Şi 
dacă... 

In spatele ei, Mark strigă iarăşi, ca un profet al spaimelor, 
iar ea simţi că-l urăşte. 

Se uitară unul la celălalt, în întunericul şovăielnic. 


Din jurnalul lui Fran Goldsmith 

6 iulie 1990 

După oarece discuţii, domnul Bateman s-a lăsat convins 
să meargă cu noi. A zis că după toate articolele publicate de 
el ("Folosesc o mulţime de cuvinte pompoase, ca să nu-şi dea 
seama nimeni cât de simpliste sunt de fapt") şi douăzeci de 
ani în care i-a plictisit de moarte pe elevii din SY-1 şi SY-2, ca 
să nu mai pomenească de Sociologia Comportamentului 
Deviaţionist în Sociologia Rurală, a ajuns la concluzia că nu-şi 
poate permite să refuze o asemenea ocazie. 

Stu a dorit să afle despre ce ocazie era vorba. 


— Mi se pare limpede ca lumina zilei, zice Harold în nesu- 
feritul lui stil OBRAZNIC (uneori Harold poate să fie un dulce, 
dar la fel de bine reuşeşte să se poarte de-a dreptul ca un 
nesuferit, aşa ca astă-seară). Domnul Bateman... 

— Te rog să-mi spui Glen, zice el, calm, deşi judecând 
după cum se holba Harold la el, ai fi zis că băiatul fusese 
acuzat că are o boală ruşinoasă. 

— Glen, ca sociolog, continuă Harold, consideră că are 
ocazia să studieze formarea unei societăţi prin contact 
nemijlocit, cred. Doreşte să constate în ce mod faptele se 
aseamănă cu teoria. 

Ei bine, ca să nu lungesc vorba, Glen (aşa am să-l numesc 
de acum înainte, de vreme ce aşa preferă el) a fost de acord, 
spunând că era vorba chiar despre asta, adăugând însă: 

— Am şi eu nişte teorii ale mele, pe care le-am şi scris, şi 
acum sper să pot ajunge la o concluzie categorică. Eu nu sunt 
de părere că omul ce se ridică din cenuşa Supergripei va 
arăta la fel ca omul ce s-a înălţat din leagănul Nilului, cu un os 
în nas şi ţinând o femeie de păr. Cam asta ar fi una dintre 
teorii. 

Stu îi zice, în felul acela calm al lui: 

— Pentru că totul zace la îndemână, aşteptând să fie 
folosit în continuare. 

Avea un aer atât de sumbru spunând acestea, încât am 
fost surprinsă şi până şi Harold l-a învrednicit cu o privire 
ciudată. Doar Glen a dat din cap şi a zis: 

— Chiar aşa. Societatea tehnologică a ieşit de pe terenul 
de joc, ca să spunem aşa, în schimb coşurile de baschet au 
rămas la locul lor. O să apară cineva care-şi aduce aminte de 
joc şi-i învaţă din nou şi pe ceilalţi. Sună destul de sugestiv, 
nu? Ar trebui să notez totul, mai târziu. 

(Dar acum am notat chiar eu povestea, pentru orice even- 
tualitate. Cine ştie? Doar Umbrele, hii-hii.) 

Şi atunci Harold zice: 

— După cum vorbeşti, s-ar spune că eşti de părere că 
toate o vor lua din nou de la capăt — cursa înarmărilor, 
poluarea şi aşa mai departe. Asta este o altă teorie de-a ta? 


Sau doar corolarul celei dintâi? 

— Nu chiar, începu Glen să explice. 

Însă, înainte să apuce să continue, Harold a ţinut neapărat 
să se vâre şi el în vorbă. Nu pot să repet cuvânt cu cuvânt, 
pentru că, atunci când se înfierbântă, Harold vorbeşte repede, 
dar, pe scurt, a afirmat că, deşi are o părere foarte proastă 
despre oameni în general, nu-şi închipuie că pot fi chiar în 
halul ăla de idioţi. Că de data asta speră să se facă anumite 
legi. Că nu va mai fi permisă joaca cu tot felul de porcării, 
cum ar fi fisiunea nucleară şi florocarbonul (nu sunt sigură că 
am scris corect cuvântul, asta-i situaţia), spray uri şi alte 
chestii de genul acesta. Imi aduc bine aminte de un lucru pe 
care l-a spus, pentru că imaginea este foarte puternică: "Dacă 
nodul Gordian a fost tăiat, nu există nici un motiv ca noi să ne 
apucăm să-l înnodăm la loc." 

Mi-am dat seama că ardea de nerăbdare să intre într-o 
dispută — unul dintre lucrurile care-l fac pe Harold greu de 
înghiţit este tocmai insistența cu care doreşte să facă paradă 
de cât de multe cunoaşte el (desigur, chiar ştie foarte multe 
lucruri, asta nu-i pot contesta, şi este superinteligent) —, dar 
Glen nu i-a răspuns decât atât: "Timpul ne va demonstra, 
nu?" 

Toate acestea s-au petrecut în urmă cu o oră, iar acum mă 
aflu într-unul dintre dormitoarele de la etaj, cu Kojak, care stă 
lungit pe podea. Minunat câine! Este multă tihnă aici, ceea 
ce-mi aminteşte de casă, dar încerc să nu mă gândesc prea 
mult la asta, pentru că mă face să plâng. Ştiu că sună 
îngrozitor, dar îmi doresc cu adevărat pe cineva care să-mi 
încălzească patul. Ba chiar am în vedere un candidat. 

Scoate-ți asta din minte, Frannie! 

Prin urmare, mâine pornim spre Stovington şi ştiu că lui 
Stu nu-i prea surâde ideea. Îi este teamă de locul respectiv. 
Îmi place de Stu foarte mult şi mi-aş dori ca şi Harold să fie 
mai apropiat de el. Harold reuşeşte să complice totul peste 
măsură, dar nu cred că poate să-şi schimbe firea. 

Glen s-a hotărât să-l lase pe Kojak aici. li pare rău că e 
nevoit s-o facă, deşi în privinţa hranei nu-şi face griji. Insă nu 


avea altă soluţie. Ar fi trebuit să găsească o motocicletă cu 
ataş, dar şi aşa bietul Kojak ar fi putut să se sperie şi să sară 
afară, rănindu-se sau chiar murind. 

Oricum, mâine pornim la drum. 

Lucruri pe care trebuie să le tinem minte: Texas Rangers 
(echipă de baseball) avea un aruncător cu numele de Nolan 
Ryan; el servea cu efect o mulţime de mingi pe care nu le mai 
putea returna nimeni şi mai ştia şi alte lovituri de maestru. 
Existau comedii de televiziune cu râsete pe banda de sunet; 
râsetele ţişneau de pe bandă la poante şi se presupunea că în 
felul acesta te distrai şi mai bine văzând filmul. Apoi găseai la 
supermagazin prăjituri şi plăcinte congelate, pe care nu 
trebuia decât să le dezgheţi ca să le poţi mânca. Cel mai mult 
îmi plăcea, mie personal, prăjitura cu brânză şi căpşune Sara 
Lee. 


7 iulie 1990 

Nu pot scrie prea mult. Am mers pe motocicletă toată 
ziua. Îmi simt popoul umflat ca un hamburger, iar spinarea de 
parcă aş fi cărat pietre. Azi-noapte am avut iarăşi visul acela 
rău. Harold l-a visat şi el pe bărbatul acela şi-l scoate din 
minţi că nu poate să explice cum se face că, practic, avem 
amândoi acelaşi vis. 

Stu zice că încă are visul acela cu Nebraska şi cu bătrâna 
negresă de acolo. Ea îi spune mereu că ar trebui să-i facă o 
vizită. Stu crede că locuieşte într-un oraş numit Holland 
Home, sau Hometown, sau ceva de genul ăsta şi că probabil 
ar fi în stare să găsească locul. Harold a râs de el şi a început 
o poliloghie cum că visele ar fi nişte manifestări 
psihofreudiene ale unor lucruri la care nu îndrăznim să ne 
gândim în stare de veghe. Din câte mi-am dat seama, Stu s-a 
enervat, dar şi-a ţinut firea. Mi-e teamă ca antipatia dintre ei 
să nu izbucnească într-o zi, MI-AŞ DORI TARE MULT SA NU SE 
ÎNTÂMPLE AŞA! 

Oricum, Stu l-a întrebat: 

— Atunci cum se face că tu şi cu Frannie aveţi acelaşi vis? 


Harold a mormăit ceva despre coincidenţă şi s-a 
îndepărtat demn. 

Stu ne-a spus lui Glen şi mie că ar vrea să mergem în 
Nebraska, după ce ajungem la Stovington. Glen a ridicat din 
umeri: 

— De ce nu? Undeva tot trebuie să mergem. 

Harold se va opune, desigur, invocând cine ştie ce 
principii. Fir-ar să fie, oare de ce nu te maturizezi şi tu odată, 
Harold? 

Lucruri pe care trebuie să le ținem minte: Pe la începutul 
anilor optzeci au fost crize de benzină, pentru că în America 
fiecare ins conducea o maşină şi ne consumasem aproape 
toate rezervele de petrol, iar arabii ne aveau la mână. Arabii 
aveau atâţia bani, încât pur şi simplu nu reuşeau să-i 
cheltuiască. Exista un grup de muzică rock numit The Who, 
care obişnuia să-şi termine concertele prin distrugerea 
chitarelor şi a amplificatoarelor. Acest lucru era cunoscut sub 
denumirea de "consum exorbitant". 


8 iulie 1990 

E târziu şi sunt iarăşi obosită, dar ar trebui să încerc să 
notez cât mai multe cu putinţă înainte să mi se ÎNCHIDĂ 
PLEOAPELE. Harold a terminat de confecţionat indicatorul cu 
anunţ cam acum o oră (fără pic de bunăvoință, trebuie spus) 
şi l-a fixat în peluza din faţa complexului de la Stovington. Stu 
l-a ajutat s-o facă păstrându-şi calmul, în pofida micilor 
înţepături infame ale lui Harold. 

Încercasem să mă pregătesc pentru dezamăgirea pe care 
am suferit-o. N-am crezut nici o clipă că Stu minte şi, după 
mine, nici Harold n-a pus la îndoială afirmaţiile lui. Prin 
urmare, am fost convinsă că toţi cei din Stovington erau 
morţi, şi totuşi am fost foarte necăjită şi am plâns. N-am 
reuşit să mă abţin. 

Dar n-am fost singura afectată. Când Stu a dat cu ochii de 
locul acela, s-a făcut alb ca varul la faţă. Era îmbrăcat într-o 
cămaşă cu mâneci scurte şi aşa am văzut cum i se face pielea 


de găină pe tot braţul. Ochii lui albaştri căpătaseră culoarea 
arde-ziei, ca oceanul într-o zi cenuşie. Ne-a arătat o fereastră 
de la etajul al treilea şi ne-a spus: 

— Acolo a fost camera mea. 

Harold s-a întors spre el şi l-am văzut cum se pregăteşte 
să-i aplice una dintre replicile lui obraznice şi ironice, dar când 
a dat cu ochii de faţa lui s-a abținut. Consider că a fost spre 
norocul lui, de fapt. 

După o vreme, Harold ne-a propus să intrăm şi să 
aruncăm o privire. 

— Şi la ce ne-ar folosi? a întrebat Stu. 

Vocea lui suna aproape isteric, deşi era evident că se 
stăpâneşte. M-am speriat, cu atât mai mult cu cât de obicei e 
calm ca un sloi de gheaţă. Ca să vezi cât de puţin a reuşit 
Harold să-l cunoască. 

— Stuart..., începe, dar Stu l-a întrerupt imediat. 

— Pentru ce am face-o? Nu vezi că e un loc mort? Nu 
există fanfare, soldaţi, nimic. Credeţi-mă, dacă ar mai fi fost 
cineva în viaţă, până în clipa asta s-ar fi şi repezit asupra 
noastră şi acum am fi deja în camerele acelea albe, ca o 
turmă de cobai scârboşi. Trase o înjurătură urâtă după care-şi 
ridică privirile spre mine şi-şi ceru scuze: Fran... n-am vrut să 
vorbesc în felul ăsta. Probabil fiindcă sunt foarte tulburat. 

— Eu unul intru, declară Harold, cine mai vine cu mine? 

Dar mi-am dat seama că, deşi încerca să se DEA MARE, de 
fapt Harold se speriase şi el. 

Glen a zis că merge, iar Stu a adăugat: 

— Intră şi tu, Fran. Aruncă o privire. Ca să-ţi satisfaci 
curiozitatea. 

Aş fi vrut să-i zic că prefer să rămân afară, cu el, pentru că 
părea atât de încordat (şi pentru că, ştii, chiar nu-mi doream 
să intru), dar asta ar fi însemnat alte probleme cu Harold, aşa 
că am acceptat. 

Dacă noi — adică Glen şi eu — am fi avut vreun dubiu faţă 
de relatarea lui Stu, încă de când am deschis uşa ne-am fi dat 
seama că am greşit. Ne-a întâmpinat duhoarea. Aceeaşi pe 
care o întâlneam în toate oraşele mai mari pe care le 


străbăteam, un miros de roşii stricate, vai, Doamne, /ar m-a 
podidit plânsul, dar ţi se pare corect ca oamenii nu numai să 
moară, dar după aceea să şi pută ca nişte 

Stai puţin 

(mai târziu) 

Uite, am tras a doua repriză de PLÂNS ZDRAVĂN a zilei. 
Oare ce s-a petrecut cu viteaza noastră Fran Goldsmith, care 
era în stare să mestece cuie şi să scuipe ţinte de tapiţer, ha- 
ha, după cum e vechea zicală? Gata, îţi promit că s-a terminat 
cu lacrimile pe seara asta. 

Cert e că am intrat înăuntru, din curiozitate morbidă, 
presupun. Nu ştiu de ceilalţi, dar eu îmi doream să văd 
camera unde l-au ţinut prizonier pe Stu. Nu era doar mirosul, 
ci şi răcoarea de acolo, în comparaţie cu afară. Foarte mult 
granit şi marmură şi, probabil, o izolaţie absolut fantastică. 
Era ceva mai cald la ultimele două etaje, dar mai jos dădeai 
peste miros... şi frig... te simţeai ca-ntr-un mormânt. PFUI. 

Pe urmă, era sinistru, ca într-o casă bântuită de fantome 
— noi trei mergeam aproape unul de celălalt, ca oile, şi mă 
bucuram că luasem arma cu mine, chiar dacă nu era decâto 
puşcă de 22. Ecoul paşilor ne însoțea ca şi cum după noi s-ar 
fi strecurat cineva, urmărindu-ne, ştii, iar eu am început să 
mă gândesc din nou la visul acela, în care rolul principal este 
jucat de bărbatul în rasă întunecată. Nu-i de mirare că Stu a 
refuzat să vină cu noi. 

În cele din urmă am descoperit lifturile şi am urcat până la 
etajul al doilea. Nimic în afară de birouri... şi mai multe 
cadavre. Cel de-al treilea etaj era conceput ca un spital, dar 
toate uşile erau prevăzute cu uşi cu ecluze pneumatice 
(Harold şi Glen au căzut de acord că despre asta e vorba) şi 
geamuri speciale pentru urmărit ce se petrecea în camere. 
Aici existau o mulțime de cadavre, atât în saloane, cât şi pe 
culoare. Foarte puţine femei. Mă întreb dacă au încercat să le 
evacueze înainte de sfârşit? Există foarte multe lucruri pe 
care nu le vom şti niciodată. Dacă stai şi te gândeşti, de ce- 
am dori să le cunoaştem? 

Oricum, la capătul sălii ce pornea din coridorul principal, 


unde se aflau lifturile, am descoperit o cameră cu uşa 
pneumatică deschisă. Înăuntru se afla un cadavru, dar acesta 
nu era unul dintre pacienţi (ei purtau haine albe specifice) şi 
cu siguranţă nu murise de gripă. Zăcea într-o băltoacă imensă 
de sânge uscat şi părea că ar fi vrut să se târască afară din 
cameră, înainte de a muri. Se mai vedea şi un scaun rupt, iar 
lucrurile erau în dezordine, ca şi cum s-ar fi dat o luptă. 

Glen privi multă vreme în jur, apoi zise: 

— Mai bine să nu-i vorbim lui Stu despre încăperea asta. 
Cred că aici el s-a aflat doar la un pas de moarte. 

M-am uitat la trupul acela fără viaţă şi m-au trecut toţi 
fiorii. 

— Ce vrei să zici? 

Întrebarea lui Harold suna ca şi cum ar fi fost până şi el 
impresionat. A fost una dintre puţinele daţi când l-am auzit pe 
Harold vorbind normal, iar nu ca şi cum spusele lui urmau să 
fie difuzate pe un sistem de comunicare public. 

— După părerea mea, domnul acesta venise ca să-l ucidă 
pe Stuart, spuse Glen, iar Stu a reuşit să-l înfrângă, într-un fel 
sau altul. 

— Oare de ce? am întrebat eu. De ce-ar fi vrut să-l omoare 
pe Stu, dacă era imun? Nu are nici o rațiune! 

Glen m-a privit speriat. Privirile lui erau aproape moarte, 
ca ale unui peşte. 

— Asta nu mai contează, Fran, răspunse el. Rațiunea nu 
prea are de-a face cu locul acesta, după cum arată. Există o 
anumită mentalitate privind păstrarea secretului. Ei cred în 
asta cu sinceritatea şi fanatismul cu care membrii anumitor 
grupuri religioase cred în esenţa divină a lui Isus. Prin urmare, 
pentru unii oameni, necesitatea de a continua să păstreze 
secretul chiar şi după ce răul a fost produs are o importanţă 
absolută. Mă întreb acum câte persoane imune au pierit în 
Atlanta, în San Francisco şi la Topeka Viral Center înainte ca şi 
ei să moară de gripă, împiedicându-i să-şi continue măcelul. 
Ticălosul ăsta? Mă bucur că a murit. Nu-mi pare rău decât 
pentru Stu, care-şi va petrece probabil tot restul vieţii având 
coşmaruri legate de el. 


Şi ştii ce-a făcut după aceea Glen Bateman? Omul ăsta 
drăguţ, care pictează tablouri oribile? S-a apropiat de cadavru 
şi i-a tras un şut în figură. Harold a scos un soi de geamăt, de 
parcă el primise lovitura. Apoi Glen s-a pregătit să mai 
lovească o dată. 

— Nu! a intervenit Harold. 

Dar Glen nu a ţinut cont, şi a izbit din nou. Apoi s-a întors 
cu spatele şi s-a şters la gură cu dosul palmei, dar cel puţin 
nu mai avea privirea aceea sinistră, de peşte mort. 

— Hai să plecăm de aici, ne-a îndemnat. Stu a avut 
dreptate. Locul ăsta e un loc mort. 

Am ieşit din clădire, iar Stu stătea cu spatele spre poarta 
de fier din zidul înalt ce înconjura tot locul, şi eu aş fi vrut să... 
vai, Frannie, mergi mai departe, dacă nu poţi să mărturiseşti 
jurnalului, atunci cu/ ai putea? Aş fi vrut să alerg la el, să-l 
sărut şi să-i spun că mă simt ruşinată, în numele nostru, al 
tuturor, pentru că nu l-am crezut. Ruşinată şi pentru că 
vorbeam tot timpul despre ororile prin care trecusem noi, cât 
bântuise flagelul, iar el nu spunea nimic, deşi e sigur că trăise 
mereu sub ameninţarea acelui bărbat. 

Vai de mine, simt că mă îndrăgostesc nebuneşte de el, aş 
fi în stare să mă reped la el şi să-l strivesc în braţe, dacă n-ar 
fi Harold, şi aş risca orbeşte totul! 

Totuşi (există întotdeauna un "totuşi", chiar dacă în clipa 
asta degetele mi-au amorţit atât de tare, încât aproape nu mă 
mai pot servi de ele), tot atunci Stu ne-a spus pentru prima 
oară că doreşte să mergem în Nebraska, ca să verifice 
veridicitatea visului. Pe faţa lui se citea îndârjire, dar şi un soi 
de stinghereală, poate la gândul că va mai trebui să suporte 
cine ştie ce aere de superioritate din partea lui Harold, dar 
acesta era prea turtit de "turul" instituţiei Stovington ca să 
opună mai mult decât o rezistenţă simbolică. Renunţă repede 
până şi la asta, atunci când Glen ne destăinui, altfel foarte 
reţinut, că o visase şi el pe bătrână, cu o noapte în urmă. 

— Desigur, aş fi putut să fiu influenţat de faptul că Stu ne- 
a vorbit despre visul /u;, completă el, roşu la faţă, altfel însă, 
similitudinile sunt cu adevărat remarcabile. 


Harold profită, exprimându-şi părerea că sigur aşa se 
întâmplase, dar Stu îl opri: 

— Stai puţin, Harold... am o idee. 

Ideea lui era să luăm fiecare câte o foaie de hârtie şi să 
notăm pe ea tot ce ne aduceam aminte despre visele noastre 
din ultima săptămână, după care să le comparăm. Soluţia 
părea ştiinţifică, şi Harold a acceptat-o, după câteva proteste. 

Singurul vis pe care l-am avut este cel pe care l-am relatat 
deja, şi nu-l voi repeta. Nu voi spune decât că l-am povestit, 
menţionând partea aceea cu tatăl meu, dar renunțând la 
episodul cu copilul şi nelipsitul umeraş pentru haine. 

Am comparat notele noastre, iar rezultatele au fost de-a 
dreptul uimitoare. 

Harold, Stu şi cu mine îl visaserăm, toţi trei, pe "Omul 
Întunecat", cum îi zic eu. Atât Stu cât şi eu îl vedeam ca peun 
bărbat înveşmântat în haine de călugăr, din care nu i se 
ghiceau trăsăturile — figura lui rămânând întotdeauna în 
umbră. Harold scrisese că-l vedea în vis într-un intrând 
întunecat, poftindu-l acolo "ca un proxenet". Uneori putea să-i 
vadă picioarele şi strălucirea privirilor — "nişte ochi ca de 
nevăstuică" fiind expresia pe care o folosise. 

Visele lui Stu şi Glen în care apare bătrâna sunt aproape 
identice. Punctele de similitudine sunt prea numeroase ca să 
le mai înşir (de fapt, este modul meu "literar" de a spune că 
scriu tot mai greu). Oricum, ei au căzut de acord că se află în 
Polk County, Nebraska, chiar dacă n-au reuşit să stabilească 
precis numele oraşului — Stu spune Hollingford Home, Glen, 
Hemingway Home. Deci, denumiri foarte apropiate. Amândoi 
sunt destul de convinşi că ar putea să găsească drumul într- 
acolo. (Ţine cont, jurnalule: după mine, corect este 
"Hemingford Home".) 

Glen a spus următoarele: 

— Mi se pare remarcabil. Din câte s-ar zice, trecem cu toţii 
printr-o adevărată experienţă psihică. 

Bineînţeles, Harold a pufnit dispreţuitor, dar dacă e să-l 
judec după figură, căzuse pe gânduri. N-a fost de acord să ne- 
ndreptăm într-acolo decât în ideea că "undeva tot trebuie să 


mergem". Mâine de dimineaţă pornim. Sunt speriată, 
tulburată şi foarte fericită că părăsim Stovington, care este un 
adevărat loc al morţii. lar pe bătrână o prefer oricând omului 
negru. 

Lucruri pe care trebuie să le ținem minte: "Hang loose" 
înseamnă să nu te enervezi. "Rad" şi "gnarly" sunt moduri de 
a exprima că un lucru este excelent. "No sweat" vrea să 
spună să nu-ţi faci griji. "To boogie down" înseamnă să te 
distrezi, iar o mulţime de persoane purtau tricouri pe care era 
imprimat textul SHIT HAPPENS, ceea ce era valabil... şi a 
rămas şi în prezent. 

"| got grease", o expresie devenită uzuală (eu am auzit-o 
pentru prima oară chiar în anul ăsta, cu sensul că totul merge 
bine). "Digs", o veche expresie britanică, era pe cale să 
înlocuiască "pad" sau "crashpad", adică locuinţa proprie, chiar 
înainte să ne lovească Supergripa, era foarte la modă să zici 
“| dig your digs". O prostie, nu? Dar aşa era viaţa. 


Tocmai trecuse de prânz. 

Extenuată, Perion adormise lângă Mark, pe care-l 
mutaseră cu grijă la umbră, cu două ore în urmă. Acesta îşi 
pierdea adesea cunoştinţa; le era tuturor mult mai uşor când 
era inconştient. Rezistase peste noapte durerilor, dar după ce 
se crăpase de ziuă cedase, şi când îşi revenea, urletele lui 
făcşau să le îngheţe sângele în vine. Se uitau unii la alţii, 
neajutoraţi. Nimeni nu avusese chef să mănânce. 

— E o criză de apendicită, spuse Glen. Nu cred că încape 
vreo îndoială. 

— Poate că ar trebui să încercăm... ei bine, să-l operăm, 
zise Harold, adresându-i-se lui Glen. Nu cumva tu... 

— L-am ucide, îi replică Glen sec. Asta ştii şi tu, Harold. 
Chiar dacă am fi în stare să-l deschidem lară să piardă tot 
sângele, n-am reuşi să deosebim apendicele de pancreas. 
Chestiile alea dinăuntru nu au etichete. Ştiai? 

— Va muri şi dacă nu încercăm, spuse Harold. 

— Vrei tu să încerci? i-o întoarse Glen iritat. Câteodată mă 


mir de tine, Harold. 

— După cum văd, nici tu nu eşti de mare ajutor în situaţia 
asta, îl repezi Harold, înroşindu-se. 

— Ei, haide, potoliţi-vă, spuse Stu. N-are nici un rost să 
discutaţi în felul ăsta. Presupun că nici unul dintre voi n-are 
de gând să-l opereze cu un briceag. 

— Stu! sări Fran, sufocându-se de indignare. 

— Păi cum? zise el, ridicând din umeri. Cel mai apropiat 
spital ar fi cel din Maumee, până unde mi se pare exclus să-l 
putem transporta. Nu cred că am ajunge cu el nici măcar 
până la intrarea pe autostradă. 

— Ai dreptate, sigur că da, mormăi Glen, trecându-şi 
mâna peste obrazul ţepos. Harold, îmi cer scuze. Sunt foarte 
necăjit. Ştiam că lucruri de felul acesta se pot întâmpla — 
scuză-mă, că se vor întâmpla — dar, după cum se vede, mă 
gândeam la asta ca la ceva abstract. Situaţia asta diferă 
radical de visatul cu ochii deschişi. 

Harold îi răspunse cu un mârâit din care nu răzbătea vreo 
urmă de gratitudine şi se îndepărtă cu mâinile înfundate în 
buzunar. Ai fi zis că este un băiat — supradezvoltat — în 
vârstă de doar zece ani şi foarte morocănos. 

— De ce nu putem să-l transportăm? întrebă Frannie 
disperată, uitându-se când la Stu, când la Glen. 

— Din cauză că apendicele lui s-a umflat foarte mult, îi 
explică Glen. Dacă perforează, în sistemul lui sanguin va pă- 
trunde otravă cât să omoare zece bărbaţi. 

— Peritonită, confirmă Stu. ` 

Frannie simţi că i se învârte capul. Apendicită? In mod 
obişnuit, asta era un fleac. Un fleac. Ba uneori, dacă te aflai în 
spital pentru calculi biliari sau ceva de genul ăsta, îţi scoteau 
şi apendicele, dacă tot îţi făceau operaţia respectivă. Işi 
aminti că unul dintre prietenii ei din şcoala generală, Charley 
Biggers, căruia toţi îi spuneau Biggy, îşi scosese apendicele în 
timpul vacanței dintre clasele a cincea şi a şasea. Nu stătuse 
în spital decât două sau trei zile. Operația de apendicită nu 
era decât un fleac, din punct de vedere medical. 

După cum şi naşterea unui copil tot un fleac era, din punct 


de vedere medical. 

— Dar dacă-l lăsaţi în pace, întrebă ea, nu se sparge 
oricum? 

Stingheriţi, Stu şi Glen avură un schimb de priviri şi tăcură 
mâlc. 

— Atunci înseamnă că Harold nu exagerează câtuşi de 
puţin! izbucni ea cu mânie. Trebuie să faceţi ceva, chiar dacă 
folosiţi ca instrument un simplu briceag! Trebuie neapărat! 

— De ce tocmai noi? o întrebă Glen supărat. De ce nu tu? 
Nu avem nici măcar un manual de medicină, pentru numele 
lui Dumnezeu! 

— Dar tu... el... nu se poate să se termine aşa! Operația 
de apendicită nu-i decât un fleac! 

— O fi fost valabil pentru vremurile dinainte, însă acum 
este altceva, zise Glen, dar între timp ea se îndepărtase, 
plângând. 


Se întoarse pe la ora 3, ruşinată de ceea ce făcuse şi 
pregătită să-şi ceară scuze. Dar Glen şi Stu nu se aflau în 
tabără. Deprimat, Harold şedea pe trunchiul unui copac 
prăbuşit. Perion stătea turceşte lângă Mark, ştergându-i 
obrajii cu o cârpă. Era palidă, dar părea liniştită. 

— Frannie! exclamă Harold, ridicându-şi privirile şi 
luminându-se la faţă. 

— Bună, Harold. Se apropie de Peri şi se interesă: Ce face? 

— Doarme, îi răspunse Perion. 

De fapt nu dormea, până şi Fran constată asta dintr-o 
privire, ci îşi pierduse cunoştinţa. 

— Unde au plecat ceilalţi, Peri? Ai idee? 

Cel care îi răspunse fu Harold. Se apropiase de ea din 
spate, iar Fran simţea că el ar fi dorit să-i atingă părul sau să-i 
pună o mână pe umăr, lucru care îi repugna. Harold ajunsese 
s-o deranjeze aproape tot timpul, într-un mod insuportabil. 

— S-au dus la Kunkle, să caute un cabinet medical. 

— Speră să poată aduce şi nişte cărţi, completă Peri. Şi 
nişte... nişte instrumente. 


Femeia îşi înghiţi cu greu un nod. Continuă să-i răcorească 
obrajii lui Mark, înmuind din când în când cârpa într-un vas cu 
apă şi apoi storcând-o. 

— Ne pare foarte rău, spuse Harold stânjenit. Presupun că 
sună ca dracu', dar este purul adevăr. 

Peri îşi ridică privirile şi-i zâmbi lui Harold. 

— Ştiu asta şi-ţi mulţumesc. Nu e vina nimănui. Decât 
dacă există un Dumnezeu, bineînţeles. lar dacă există un 
Dumnezeu, atunci este vina Lui. lar atunci când îl voi vedea, 
am de gând să-l trag un şut în boaşe. 

Femeia avea o faţă vag cabalină şi trup gros, de ţărancă. 
Fran, care vedea la toţi cei din jur trăsăturile cele mai bune cu 
mult înainte de a le depista pe cele rele (Harold, de exemplu, 
avea mâini foarte frumoase pentru un bărbat), observă că 
părul lui Peri, de un castaniu deschis, era aproape 
nemaipomenit şi că ochii ei închişi, indigo, erau frumoşi şi 
trădau inteligenţă. Predase antropologia la New York 
University, le mărturisise ea, de asemenea se implicase activ 
în mai multe mişcări politice, printre care lupta pentru 
drepturile femeii şi ale bolnavilor de SIDA. Nu fusese 
căsătorită. Îi spusese odată lui Frannie că Mark se purtase 
mai bine cu ea decât s-ar fi aşteptat din partea unui bărbat. 
Ceilalţi pe care-i cunoscuse fie o ignoraseră, fie o încadraseră, 
fără discernământ, în categoria "boarfe" sau "mironosiţe". 
Recunoştea că, într-o situaţie normală, Mark probabil că ar fi 
ignorat-o, dar acest lucru nu se întâmplase. Se întâlniseră la 
Albany, unde Perion îşi petrecea vacanţa alături de părinţii ei, 
în cea din urmă zi a lui iunie şi, după ce stătuseră de vorbă o 
vreme, luaseră hotărârea să plece din oraş, înainte ca 
mulţimea de viruşi ce incubau în cadavrele intrate în 
descompunere să desăvârşească ceea ce nu reuşise 
Supergripa. 

Prin urmare plecaseră, iar noaptea următoare făcuseră 
amor, mai degrabă din cauza disperării şi a singurătăţii decât 
mânaţi de vreun sentiment profund (vorbea ca o adolescentă, 
de aceea Frannie considera că nu merită să consemneze 
relatarea în jurnalul ei). Se purta frumos cu ea, îi povesti Peri 


lui Fran în stilul acela blând şi uşor mirat al tuturor femeilor 
şterse, care au descoperit un bărbat amabil într-o lume 
necruțătoare. Începuse să-l iubească; pe zi ce trecea îl iubea 
mai tare. 

lar acum apăruse nenorocirea asta. 

— Mi se pare ciudat, spuse ea. Toţi cei de aici, cu excepţia 
lui Stu şi Harold, sunt absolvenţi de colegiu, ceea ce ai fi 
reuşit şi tu, dacă lucrurile îşi urmau cursul lor normal, Harold. 

— Da, presupun că aşa s-ar fi întâmplat. 

Peri se întoarse către Mark şi începu din nou să-l şteargă 
pe frunte, încet şi cu dragoste. Lui Frannie asta îi amintea de 
o imagine colorată din Biblia lor de familie, desenul 
reprezentând trei femei care pregăteau trupul lui Isus pentru 
înmormântare — îl ungeau cu uleiuri şi miresme. 

— Frannie studia engleza, Glen era profesor de sociologie, 
Mark studia pentru doctoratul în istorie americană, Harold, tu 
aveai de gând să studiezi tot engleza, dorind să ajungi 
scriitor. Am putea organiza între noi nişte seminare foarte 
interesante. De altfel, cred că am şi făcut acest lucru, nu? 

— Da, se arătă Harold de acord. 

Vocea lui, de obicei penetrantă, acum abia se mai auzea. 

— Educaţia în spiritul artelor liberale te învaţă cum să 
gândeşti — am citit lucrul acesta undeva. Disciplinele propriu- 
zise pe care le urmezi sunt de importanţă secundară. Cel mai 
important lucru pe care îl iei cu tine din şcoală este cum să 
gândeşti inductiv şi deductiv în chip constructiv. 

— Corect, comentă Harold. Imi place ideea asta. 

Mâna lui cobori acum cu adevărat pe umărul lui Fran. Ea 
nu-l respinse de-a dreptul, deşi atingerea o deranja cât se 
poate de tare. 

— De fapt, nu este bine, continuă Peri aprig. 

Luat prin surprindere, Harold îşi luă mâna de pe umărul lui 
Frannie, care se simţi mult mai uşurată. 

— Nu? întrebă el, timid. 

— El moare! spuse Peri, nu tare, dar pe un ton necăjit şi 
neputincios. Moare, pentru că noi ne-am pierdut timpul 
învățând cum să discutăm steril în cămine şi în saloanele 


apartamentelor ieftine din oraşele universitare. Vai, aş putea 
să vorbesc despre indienii midi din Noua Guinee, iar Harold ar 
putea să explice tehnica literară a poeţilor englezi moderni, 
dar la ce-i servesc toate astea lui Mark? 

— Dacă am fi avut pe cineva care a urmat învăţământul 
medical..., încercă Fran s-o împace. 

— Da, dacă am fi avut. Dar nu avem. Nu avem cu noi nici 
măcar un mecanic auto sau pe cineva care să fi urmat studii 
agricole şi măcar să fi fost de față când trata veterinarul o 
vacă sau un cal. Se uită spre ei, iar ochii indigo se făcură 
parcă şi mai întunecaţi. Oricât de dragi mi-aţi fi, cred că în 
clipa asta aş fi în stare să vă dau pe toţi în schimbul unui tip 
care să se priceapă. Vă e teamă să-l atingeţi, cu toate că ştiţi 
ce se va întâmpla, dacă nu interveniţi. Nu mă exclud nici pe 
mine — şi eu mă port la fel. 

— Cel puţin cei doi... 

Fran se opri. Era pe cale să spună Cel puțin cei doi bărbați 
au plecat după instrumente, apoi îşi dădu seama că 
formularea ar putea fi nefericită, având în vedere că Harold 
rămăsese pe loc. 

— Cel puţin Stu şi cu Glen au făcut o mişcare. Şi asta e 
ceva, nu? 

Peri oftă. 

— Mda... şi asta e ceva. Dar hotărârea de a pleca a fosta 
lui Stu, aşa-i? Singurul dintre noi care a hotărât, în cele din 
urmă, că este mai bine să încerci ceva decât să stai şi să-ţi 
frângi mâinile. Continuă, adresându-i-se lui Frannie: ţi-a spus 
cum şi-a câştigat existenţa înainte? 

— A muncit într-o fabrică, răspunse Fran prompt. Nu re- 
marcă încruntarea lui Harold, pricinuită tocmai de viteza cu 
care reuşise să ofere această informaţie. Monta circuite în 
calculatoarele electronice. S-ar putea spune că era tehnician 
computerist. 

— Ha! făcu Harold, zâmbind acru. 

— Este singurul dintre noi care se pricepe să desfacă 
lucrurile în bucăţi, spuse Peri. Ceea ce vor face el şi domnul 
Bateman o să-l ucidă pe Mark, sunt convinsă de asta, dare 


mai bine să moară fiindcă cineva a încercat să-l salveze decât 
să moară în timp ce noi stăm şi ne uităm la el... ca la un câine 
pe care l-a călcat maşina şi a rămas în mijlocul străzii. 

Harold şi Fran nu găsiră nici o replică. Rămaseră tăcuţi în 
spatele ei, urmărind figura palidă şi imobilă a lui Mark. După o 
vreme, Harold îşi aşeză iarăşi palma transpirată pe umărul lui 
Fran. Fata se abţinu cu greu să nu urle. 


Stu şi Glen se întoarseră la 3.45. Pe portbagajul 
motocicletei era prinsă o geantă neagră, cu instrumente 
medicale şi mai multe volume mari şi negre. 

— Vom face o încercare, au fost singurele cuvinte ale lui 
Stu. 

Peri îşi ridică privirile spre ei. Era palidă şi încordată, dar 
reuşi să se exprime cu mult calm: 

— Vreti? Vă rog. Amândoi dorim acest lucru. 


— Stu..., spuse Perion. 

Era ora 4.10. Stu stătea îngenuncheat pe un covor de 
cauciuc întins sub copac. Râuri de transpiraţie i se scurgeau 
pe obraji. Ochii îi străluceau, înnebuniţi, bântuiţi de imense 
temeri. Frannie ţinea o carte deschisă înaintea lui, dând 
pagina între două planşe colorate ori de câte ori Stu îşi ridica 
privirea şi-i făcea semn. Alături de el stătea Glen Bateman, 
îngrozitor de alb, ţinând în mână un mosor cu aţă subţire. 
Instrumentele erau acum stropite cu sânge. 

— Am găsit! strigă Stu triumfător. Vocea lui căpătă 
deodată tonuri acute şi dure. Ochii i se îngustară, ca două 
lame. Uite-l pe păcătos! Aici! Chiar aici! 

— Stu..., spuse Perion. 

— Fran, arată-mi iarăşi cealaltă planşă! Repede! Repede! 

— Poţi să-l scoţi? îl întrebă Glen. Isuse, Stu, chiar crezi că 
eşti în stare? 

Harold dispăruse. Plecase dintre ei încă de la început, 
ţinându-şi mâna în dreptul gurii. De cincisprezece minute 


încoace stătea într-un mic crâng de copaci dinspre răsărit, cu 
spatele la ei. Acum se întoarse, cu speranţa zugrăvită pe 
figura lui mare şi rotundă. 

— Nu ştiu, spuse Stu, dar s-ar putea. Cred că s-ar putea. 
Cercetă planşa colorată pe care i-o ţinea Fran dinainte. 
Avea sânge până la coate, ca şi cum ar fi purtat nişte mănuşi 

de seară stacojii. 

— Stu..., spuse Perion. 

— Este separat de rest, atât deasupra, cât şi dedesubt, 
şopti Stu, iar ochii îi sclipiră teribil. Apendicele. E o mică piesă 
de sine stătătoare. Este... şterge-mi fruntea, Frannie, Isuse, 
năduşesc ca o vită... mulţumesc... Doamne, n-aş vrea să-l tai 
mai rău decât ar fi nevoie... aicea-s intestinele... pentru 
numele lui Dumnezeu, trebuie. N-am ce face. 

— Stu..., spuse Perion. 

— Dă-mi foarfecele, Glen. Nu... nu alea. Perechea mai 
mică. 

— Stu. 

Îi acordă în sfârşit atenţie. 

— Nu mai este nevoie, spuse ea, cu voce calmă şi blândă. 
A murit. 

Stu se uită la ea, cu ochi din ce în ce mai mari. 

— Acum aproape două minute, întări ea. Dar îţi 
mulţumesc foarte mult. Iti mulţumesc pentru că ai încercat. 

Stu rămase încremenit multă vreme. 

— Eşti sigură? şopti el apoi. 

Femeia îi făcu din nou semn, în tăcere. Lacrimile i se scur- 
geau pe obraji. 

Stu se îndepărtă de ei, lăsând să-i scape din mână micul 
scalpel, şi-şi duse mâinile la ochi, cuprins de disperare. Glen 
se ridicase deja şi plecase, fără să se uite înapoi, cu umerii 
lăsaţi, ca şi cum ar fi primit o lovitură teribilă. 

Frannie se apropie de Stu şi-l îmbrăţişă. 

— Asta este, zise el. Repetă cele două cuvinte la nesfârşit, 
pronunţându-le încet şi monoton, într-un fel care o speria. 
Asta este. S-a terminat. Asta este. Asta este. 

— Ai făcut tot ce ai putut, îl consolă ea, strângându-l şi 


mai tare, ca şi cum s-ar fi temut să nu-şi ia zborul. 

— Asta este, repetă el pentru ultima oară, deprimat. 

Frannie nu-l slăbea din strânsoare. In ciuda tuturor gân- 
durilor ei din ultimele trei săptămâni şi jumătate, în ciuda 
faptului că se "îndrăgostise nebuneşte", nu făcuse nici măcar 
o singură mişcare făţişă. Se ferise cu cea mai mare grijă să 
nu-şi dezvăluie sentimentele. Din cauza lui Harold, situaţia 
era pe muchie de cuţit. De fapt, ea nu-şi arătase adevăratele 
ei simţăminte faţă de Stu nici măcar acum. Nu-l îmbrăţişa ca 
o iubită, ci mai degrabă ca un supravieţuitor care se agaţă de 
altul. Tot aşa păru şi Stu să înţeleagă gestul. Îşi puse mâinile 
pe umerii ei şi o strânse cu putere, lăsând urme însângerate 
pe bluza ei kaki, semne care păreau să pecetluiască faptul că 
fuseseră complici într-o crimă nefericită. Undeva, o gaiţă 
croncăni strident; lângă ei, Perion începu să plângă. 

Harold Lauder, care nu putea deosebi îmbrăţişarea dintre 
o pereche de supraviețuitori de aceea dintre doi îndrăgostiţi, 
îi privea cu un început de bănuială şi teamă. După câteva 
clipe, porni furios şi dispăru în desiş; nu se întoarse decât 
târziu, cu mult după cină. 


Dimineaţa următoare, Fran se trezi în zori. Cineva o 
scutura. Am să deschid ochii şi am să-l văd pe Glen sau pe 
Harold, îi trecu prin minte, adormită. Vom parcurge din nou 
aceeaşi poveste, de nenumărate ori, până ce vom proceda 
cum se cuvine. Cei ce nu învaţă din istorie... Dar era Stu. Se 
crăpase de ziuă; aurora se insinua învăluită în ceața 
începutului de zi ca o bijuterie din aur acoperită cu un strat 
subţire de vată. Ceilalţi păreau nişte movile adormite. 

— Ce este? întrebă ca, ridicându-se. S-a întâmplat ceva? 

— Am visat iarăşi. Nu pe bătrână, ci... pe celălalt. Pe Omul 
Întunecat. M-am speriat şi... 

— Stai, îl opri ea, speriată de ceea ce se putea citi pe 
figura lui. Spune-mi ce s-a întâmplat, te rog. 

— E vorba de Perion. Veronal. A luat Veronalul din bagajul 
lui Glen. 


Fran respiră din greu. 

— Vai, Doamne, continuă Stu şovăielnic. E moartă, 
Frannie. Ce nenorocire! 

Ea încercă să spună ceva, însă constată că nu reuşeşte. 

— Cred că ar fi mai bine să-i trezesc şi pe ceilalţi, zise Stu 
absent. 

Işi frecă obrazul, aspru din cauza bărbii nerase. Fran îşi 
amintea încă atingerea aceea înţepătoare de ieri, când îl 
îmbrăţişase. Bărbatul i se adresă din nou, tulburat: 

— Oare când se va sfârşi totul? 

— Nu cred că se va sfârşi vreodată, îi răspunse ea blând. 

Privirile lor se întâlniră, în acel început de zi. 


Din jurnalul lui Fran Goldsmith 

12 iulie 1990 

Ne-am făcut tabăra chiar la vest de Guilderland (NY) în 
seara asta, am ajuns în fine la Şoseaua cea Mare, US 80/90. 
Entuziasmul întâlnirii cu Mark şi Perion (nu eşti de părere că e 
un nume drăguţ? eu da) de ieri după-amiază s-a mai domolit, 
mai mult sau mai puţin. Au fost de acord să meargă cu noi... 
de fapt, chiar ei ne-au făcut propunerea, înainte să apucăm 
noi. 

Nu sunt foarte sigură că Harold le-ar fi făcut propunerea 
respectivă. Ştii cum este el. Harold ezitase puţin (şi cred că şi 
Glen) din cauza mulţimii de arme pe care o cărau după ei, 
inclusiv puşti semiautomate (două). In primul rând însă, 
Harold ţine foarte mult să aibă rolul lui... să fie băgat în 
seamă, înţelegi cum vine chestia. 

Cred că am umplut nenumărate pagini cu PSIHOLOGIA LUI 
HAROLD, iar dacă n-aţi reuşit să-l cunoaşteţi până acum, nu o 
veţi face niciodată. Sub fanfaronada şi sentinţele lui 
pompoase se ascunde un băieţel foarte nesigur pe el. Harold 
nu poate să creadă că lucrurile s-au schimbat cu adevărat. 
Parte din el — şi nu una neglijabilă — crede probabil în 
continuare că toţi cei care îl chinuiseră în liceu se vor ridica 
din mormintele lor într-o bună zi şi vor începe din nou să 


tragă în el cu biluţe de hârtie îmbăloşate sau să strige după el 
Lauder Nebunu', aşa cum îmi povestea Amy că se întâmpla. 
Uneori mă gândesc că ar fi fost mai bine pentru el (şi poate şi 
pentru mine) dacă n-am fi hotărât să plecăm împreună din 
Ogunquit. Eu fac parte din viaţa lui de dinainte, am fost odată 
foarte bună prietenă cu sora lui şi aşa mai departe. Ceea ce 
încununează relaţia asta stranie cu Harold este că, oricât ar 
părea de ciudat, ştiind ceea ce ştiu acum, l-aş prefera drept 
prieten pe Harold în locul lui Amy, care se dădea în vânt după 
tipi cu maşini frumoase, după haine de la Sweetie's şi care 
era (să mă ierte Dumnezeu că-i vorbesc de rău pe cei morți, 
dar este purul adevăr) o adevărată snoabă de Ogunquit, de 
felul celor cum nu pot ajunge decât orăşencele get-beget. 
Harold, în schimb, în felul lui ciudat, este un băiat pe cinste. 
Dar numai atunci când nu-şi concentrează toată energia 
mintală ca să se facă de rahat. Problema este că Harold nu 
poate concepe cum l-ar putea considera cineva un băiat pe 
cinste. Parte din el insistă enorm să fie consecvent. E ferm 
decis să poarte după sine toate obsesiile lui în această lume 
nouă, nu chiar atât de minunată. Cel mai bine ar fi fost să 
renunţe la ele, ca şi la ciocolatele acelea Payday, după care 
se dădea în vânt. 

Vai, Harold, chiar că nu ştiu prea bine ce să zic. 

Lucruri pe care trebuie să le ținem minte: Papagalul 
Gilette. "Vă rugăm să nu-l stoarceţi pe Prinţul Fermecat." 
Ulciorul umblător, plin de Kool-Aid, care zicea: OR... 
YEAAAAHHH! "Tampoanele 0.B.... create de o doctoriţă, 
specialistă în ginecologie." Ce înseamnă All-Stars? Noaptea 
Morților Vii. Brrr! Chestia asta nu mai sună deloc a glumă. O 
las baltă. 


14 iulie 1990 

Astăzi la prânz am avut o discuţie lungă şi serioasă despre 
visele astea, oprindu-ne în loc probabil mai mult decât s-ar fi 
cuvenit. Apropo, nu am ajuns decât până la nord de Batavia, 
New York. 


Harold ne-a propus ieri într-un chip foarte timid (pentru el) 
să începem să ne facem un stoc de Veronal şi să luăm doze 
foarte mici, ca să vedem dacă nu cumva este posibil să 
"întrerupem ciclul de vise", după cum s-a exprimat el. Eu am 
fost de acord cu ideea, ca să nu-şi închipuie nimeni că ar fi 
ceva în neregulă cu mine, dar am de gând să nu iau pastilele 
respective, ca nu cumva să-i facă rău lui Lone Ranger" (sper 
că este singuratic; nu sunt convinsă că m-aş putea descurca 
cu gemeni). 

O dată adoptată propunerea cu Veronalul, Mark a făcut un 
comentariu: 

— Ştiţi, la chestii de genul ăsta nu e bine să te gândeşti 
prea mult. Altfel, riscăm să ne trezim convinşi că am fi Moise 
ori losif şi că primim telefoane de la Dumnezeu. 

— Omul Intunecat nu sună din Rai, zice Stu. Dacă e o con- 
vorbire interurbană, consider că mai degrabă vine din 
străfunduri. 

— Adică Stu vrea să spună că însuşi Scaraoţchi s-a pus pe 
urmele noastre, ciripeşte Frannie. 

— Mi se pare o explicaţie cât se poate de bună, zice Glen, 
la care am devenit cu toţii atenţi. Ei bine, a continuat el, 
codindu-se puţin, din câte mi-am dat eu seama, dacă priveşti 
problema din punct de vedere teologic, parcă ne-am afla în 
centrul unei lupte dintre Rai şi lad, nu sunteţi de părere? Dacă 
există cumva iezuiţi care au supravieţuit Supergripei, cu 
siguranţă că şi-au ieşit pur şi simplu din minţi. 

Poanta asta l-a făcut pe Mark să râdă în hohote. Eu nu 
prea m-am prins, dar mi-am ţinut gura. 

— Mie unul, toată situaţia mi se pare ridicolă, a intervenit 
Harold. In ritmul ăsta, o să ajungem să vorbim despre Edgar 
Cayce şi metempsihoză. 

Pronunţase Cayce Cheis, iar atunci când l-am corectat (se 
pronunţă de fapt Cheisi), m-a învrednicit cu o privire 
încruntată, de tipul HAROLD-CEL-CUMPLIT. Nu e Harold genul 
care să-ţi mulţumească atunci când îi atragi atenţia asupra 
micilor lui defecte, dragul meu jurnal! 

— Ori de câte ori se petrece ceva indiscutabil paranormal, 


zise Glen, singura explicaţie cu adevărat potrivită şi care 
susţine logica interioară este cea teologică. De aceea 
supranaturalul şi religia au mers întotdeauna mână în mână, 
până la vindecătorii prin credinţă din zilele noastre. 

Harold bodogăni ceva, dar Glen nu-l luă în seamă şi con- 
tinuă: 

— Sentimentul meu este că toţi posedăm puteri 
metapsihice... iar lucrul acesta face atât de intim parte din 
noi, încât nu-l observăm decât rareori. Talentul respectiv 
poate avea în mare măsură un rol preventiv, ceea ce îl face şi 
mai greu de remarcat. 

— De ce? am întrebat eu. 

— Pentru că este un factor negativ, Fran. A citit careva 
dintre voi studiul lui James D.L. Staunton din 1958 asupra 
accidentelor feroviare şi aviatice? A apărut iniţial într-un 
jurnal de sociologie, dar ziarele de senzaţie îl reactualizează 
când şi când. 

Am clătinat cu toţii din cap. 

— Nu v-ar fi stricat. James Staunton a fost ceea ce elevii 
mei de acum douăzeci de ani ar fi numit "un cap cu adevărat 
strălucit" — un analist sociolog, al cărui hobby era ocultismul. 
A scris un mare număr de articole despre interferenţele celor 
două domenii, după care a trecut de cealaltă parte şi a 
început efectuarea unor cercetări directe. 

Harold pufni dispreţuitor, în vreme ce Stu şi Mark 
zâmbeau. Mi-e teamă că şi eu făceam la fel. 

— De-abia aşteptăm să auzim cum e cu trenurile şi cu 
avioanele, a zis Peri. 

— Ei bine, Staunton a adunat datele statistice despre 
douăzeci şi cinci de prăbuşiri de avioane, începând cu 1925, şi 
peste două sute de accidente feroviare, începând din 1900. A 
introdus toate datele în computer. În esenţă, a stabilit 
corelaţiile dintre trei factori: numărul celor prezenţi la bordul 
unui asemenea mijloc de transport care a suferit dezastrul, 
numărul celor ucişi şi capacitatea vehiculului. 

— Nu-mi dau seama ce încerca el să demonstreze, 
comentă Stu. 


— Ca să ne dăm seama de asta, trebuie să ţinem cont că 
a mai introdus în computer o a doua serie de cifre — 
respectiv un număr egal de avioane şi trenuri cărora nu li s-a 
întâmplat nimic. 

Mark făcu un semn din cap. 

— Un lot de control şi unul experimental. Mi se pare 
corect. 

— Ceea ce a descoperit el pare foarte simplu, dar 
implicaţiile sunt fantastice. E o jale că trebuie să te strecori 
anevoios printre şaisprezece tabele ca să ajungi la adevărul 
statistic dezvăluit. 

— Ce adevăr? am sărit eu. 

— Avioanele şi trenurile pline nu suferă accidente decât 
rareori, veni răspunsul. 

— N-am pomenit un căcat mai mare! strigă Harold. 

— Câtuşi de puţin, i-a răspuns Glen calm. Exact asta era şi 
teoria lui Staunton, pe care computerul l-a ajutat s-o 
demonstreze. În cazurile în care avioanele sau trenurile sunt 
implicate în accidente, vehiculele respective nu sunt ocupate 
decât la 61% din capacitate, în ceea ce priveşte numărul de 
pasageri. În restul cazurilor, vehiculele circulă cu 76% din 
capacitate. Asta reprezintă o diferenţă de 15%, demonstrată 
pe baza unui număr mare de date, prelucrate pe computer, 
iar o deviaţie de un asemenea ordin este semnificativă. 
Staunton are dreptate când ne atrage atenţia că, din punct de 
vedere statistic, şi o diferenţă de 3% ar trebui să ne pună pe 
gânduri. E o anomalie mare cât Texasul. De aici, Staunton a 
tras concluzia că oamenii ştiu care anume avioane şi trenuri 
vor fi implicate în accidente... că ei prevăd viitorul, în mod 
inconştient... Pe mătuşa Sally o apucă pântecăraia exact 
înainte de plecarea Cursei 61 de la Chicago spre San Diego. 
lar atunci când avionul se prăbuşeşte în deşertul Nevada, 
toată lumea spune: "Vai, mătuşă Sally, durerea aia de burtă a 
fost un semn al lui Dumnezeu." Dar până la apariţia lui James 
Staunton, nimeni nu băgase de seamă că au existat treizeci 
de persoane cu dureri de stomac... sau de cap... sau pur şi 
simplu având senzaţia aceea ciudată din picioare, atunci când 


trupul încearcă să-i comunice capului că un lucru anume este 
pe cale s-o ia razna râu de tot. 

— Eu pur şi simplu refuz să cred aşa ceva, a zis Harold, 
foarte pătruns. 

— Stai să-ţi povestesc, a continuat Glen. Cam la o 
săptămână după ce citisem articolul lui Staunton pentru 
prima oară, un avion al lui Majestic Airlines s-a prăbuşit lângă 
Logan Airport. N-a rămas nici un supravieţuitor. Ei bine, am 
sunat la biroul Majestic din Logan, după ce lucrurile se mai 
liniştiseră puţin. Le-am spus că sunt reporter la Union-Leader 
din Manchester — o mică minciună pentru o cauză nobilă. l- 
am informat că pregătim un raport despre accidentele 
aviatice şi lc-am cerut să-mi spună, dacă doresc, câte 
persoane nu s-au prezentat la zbor. Bărbatul respectiv a părut 
surprins, spunându-mi că angajaţii liniei aeriene fuseseră 
frapaţi de acest aspect. Era vorba de şaisprezece persoane. 
Şaisprezece neprezentări. L-am întrebat care era media 
pentru zborurile avioanelor 747 dintre Denver şi Boston, iar el 
mi-a răspuns că este de trei. 

— Trei, a repetat Perion, minunându-se. 

— Chiar aşa. Dar funcţionarul a mers şi mai departe. Mi-a 
spus că au mai avut şi cincisprezece renunțări, media fiind de 
opt. Prin urmare, chiar dacă ziarele au urlat atunci că 
ACCIDENTUL AVIATIC DE LA LOG AN UCIDE 94 DE PERSOANE, 
la fel de bine ar fi putut scrie că 31 DE PERSOANE EVITA 
MOARTEA ÎN DEZASTRUL DE LA AEROPORTUL LOGAN. 

Ei... discuţiile despre fenomenele astea paranormale au 
continuat foarte mult, dar ne-am abătut destul de tare de la 
tema viselor noastre şi dacă ele ne vin sau nu de la 
Atotputernicul din Ceruri. Un lucru interesant a apărut (după 
ce Harold ne părăsise, cuprins de un dezgust total) atunci 
când Stu l-a întrebat pe Glen: 

— Dacă posedăm asemenea capacităţi, cum se face că nu 
ştim când o persoană iubită a murit, sau că ne-a fost 
măturată casa de o tornadă, sau ceva de genul ăsta? 

— Există şi asemenea cazuri, l-a asigurat Glen, dar trebuie 
să recunosc că nu sunt nici pe departe la fel de comune... sau 


la fel de uşor de dovedit cu ajutorul unui computer. E un 
aspect foarte interesant. Eu am o teorie... 

(Dar când nu are el, jurnalule?) 

— ... legată de evoluţie. Ştii, pe vremuri, oamenii — sau 
strămoşii lor — aveau coadă şi întregul corp acoperit cu păr, 
precum şi simţuri mult mai ascuţite decât ale noastre, celor 
de acum. Oare de ce nu le mai avem şi acum? Repede, Stu! 
Ai şansa să treci în fruntea clasei, primeşti şi o tocă din cele 
pătrate şi tot ce se mai cuvine. 

— Păi exact din motivul pentru care oamenii nu mai 
poartă ochelari speciali şi impermeabile atunci când conduc 
maşina, din câte presupun. Uneori se întâmplă să renunti la 
anumite lucruri, tocmai pentru că atingi punctul în care nu 
mai simţi nevoia de ele. 

— Exact. La ce bun un simţ, dacă nu răspunde nici unei 
cerinţe de ordin practic? La ce bun să stai la tine în birou şi 
deodată să ştii că nevastă-ta a fost omorâtă într-un accident 
de maşină, când se întorcea de la piaţă? Oricum cineva are să 
te sune la telefon ca să-ţi comunice, nu? Simţul respectiv s-a 
atrofiat cu mult timp în urmă, asta dacă l-am posedat 
vreodată cu adevărat. Probabil că s-a pierdut, o dată cu coada 
şi cu blana. Ceea ce-mi stârneşte interesul, continuă el, este 
că aceste vise par să prevestească o luptă viitoare. Din câte 
se pare, vedem imagini vagi ale unui protagonist... şi ale unui 
antagonist. Un adversar, dacă vreţi. Dacă este aşa, mi se pare 
că e ca şi cum am vedea un avion cu care urmează să 
călătorim... şi ne-ar apuca durerea de burtă. Poate că ni se 
oferă mijloacele cu ajutorul cărora putem să dăm formă 
propriului nostru viitor... Un soi de liberă voinţă cvadri- 
dimensională: şansa de a putea alege înainte ca 
evenimentele să se declanşeze. 

— Dar nu ştim care este semnificația viselor, am zis eu. 

— Nu, într-adevăr n-o cunoaştem. Dar poate vom reuşi. Nu 
ştiu dacă un strop de abilitate metapsihică înseamnă că am fi 
divini; există mulţi oameni care pot să accepte miracolul 
premoniţiei fără să creadă că el dovedeşte existenţa lui 
Dumnezeu, dintre ei făcând şi eu parte; în schimb cred că 


aceste vise reprezintă o forţă constructivă, în ciuda faptului 
că ne sperie. Prin urmare, m-am răzgândit în ceea ce priveşte 
Veronalul. Gestul mi se pare mult prea asemănător cu cel de 
a lua Pepto-Bismol ca să-ţi potoleşti durerile de stomac şi apoi 
să te sui totuşi în avion. 

Lucruri pe care trebuie să le tinem minte: Recesiune, 
lipsuri, prototipul Ford Growler, care era în stare să parcurgă 
nouăzeci de kilometri pe autostradă cu mai puţin de cinci litri 
de benzină. O maşină-minune. Asta-i totul; am terminat. Dacă 
nu fac notițe mai scurte, jurnalul ăsta va arăta curând ca Pe 
aripile vântului, înainte să vină pe lume Lone Ranger 
(rugămintea mea ar fi să nu apară pe un cal alb, numit 
Silver). A, da, încă un lucru pe care să nu-l uit. Edgar Cayce. 
Nici nu poate fi uitat. Din câte se zice, vedea viitorul în vis. 


16 iulie 1990 

Doar două note, ambele în legătură cu visele (vezi însem- 
narea de acum două zile). În primul rând, Glen Bateman a 
fost foarte palid şi tăcut de două zile încoace, iar în seara 
aceasta l-am văzut înghițind o doză foarte mare de Vcronal. 
Bănuiala mea este că nu şi-a luat ultimele două doze şi, prin 
urmare, a avut nişte vise FOARTE proaste. Asta mă 
îngrijorează. Mi-ar plăcea să-l pot aborda cumva, dar nu-mi 
vine nici o idee. 

În al doilea rând, propriile mele vise. Nimic, alaltăieri 
(adică în noaptea de după discuţie); am dormit ca un copil şi 
nu mi-am adus aminte nimic. Azi-noapte am visat-o pentru 
prima oară pe bătrână. Nu am nimic de adăugat peste ce s-a 
spus deja, cu excepţia faptului că ea pare să emane 
BUNĂTATE şi BLÂNDEŢE. Acum cred că înţeleg de ce Stu era 
atât de dornic să mergem în Nebraska, în ciuda sarcasmelor 
lui Harold. In dimineaţa asta m-am trezit absolut reconfortată, 
gândindu-mă că dacă am reuşi să ajungem la bătrână, la 
Mother Abagail, totul ar fi mai mult decât în ordine. Sper să se 
afle cu adevărat acolo. (Apropo, sunt sigură că numele 
oraşului este Hemingford Home.) 


Lucruri pe care trebuie să le ținem minte: Mother Abagail! 


CAPITOLUL 47 


Când a fost să se întâmple, totul s-a petrecut fulgerător. 
Era în jur de 9.45, pe 30 iulie, iar ei nu se aflau pe drum de 
mai mult de o oră. Inaintau încet, pentru că noaptea trecută 
plouase tare, iar drumul era încă lunecos. Nu discutaseră prea 
mult între ei de ieri dimineaţa, când Stu îi trezise — mai întâi 
pe Frannie, apoi pe Harold şi pe Glen — spunându-le de 
sinuciderea lui Perion. Se considera răspunzător, acuzându-se 
pentru ceva de care nu era mai vinovat decât de o furtună, se 
gândea Fran cu jale. 

l-ar fi făcut plăcere să-i poată aduce la cunoştinţă gândul 
ei, în parte pentru că trebuia mustrat, în parte pentru că-l 
iubea. Acest din urmă fapt nu mai putea să şi-l ascundă. Ar fi 
vrut să-l poată convinge că moartea lui Peri nu era din vina 
lui... dar afirmându-şi această convingere ar fi însemnat să-şi 
dezvăluie adevăratele sentimente faţă de el. De fapt, ar fi 
trebuit să-i destăinuie toate tainele inimii ei. Din nefericire, 
aceste taine ar fi ajuns astfel şi la cunoştinţa lui Harold. Prin 
urmare, era exclus... pentru moment, cel puţin. Darva trebui 
s-o facă, şi încă foarte repede, indiferent de Harold. Nu exista 
nici o metodă de a-l proteja. Apoi, se cădea să afle şi el... şi să 
accepte sau nu realitatea. li era teamă că Harold va alege cea 
de a doua cale. O astfel de hotărâre putea duce la lucruri 
îngrozitoare. Colac peste pupăză, cărau cu ei şi o groază de 
arme de foc. 

Intorcea aceste gânduri pe toate feţele când, după ieşirea 
dintr-o curbă, le răsări înaintea ochilor o rulotă răsturnată în 
mijlocul drumului, blocându-i pe toată lăţimea. Peretele 
lateral, roz, atacat de rugină, strălucea încă de pe urma ploii 
din noaptea trecută. Şi surpriza nu se oprea aici — trei maşini 
station şi un camion mare pentru transportul maşinilor 
accidentate fuseseră parcate pe laturile drumului. Printre 


vehicule se aflau şi oameni, cel puţin zece sau douăsprezece 
persoane 

Luată prin surprindere, frână brusc, iar Honda ei derapa 
pe drumul ud şi fu cât pe ce s-o arunce din şa, înainte ca ea s- 
o poată controla. In acel moment constată că se opriseră 
tuspatru aproape în linie, miraţi să vadă un asemenea grup 
de oameni încă în viaţă. 

— Okay, descălecaţi, le porunci unul dintre bărbaţi. 

Era înalt, cu o barbă de culoarea nisipului şi purta ochelari 
de soare întunecaţi. Călătorind pentru o clipă prin timp, Fran 
îşi aminti de întâmplarea de la Mâine Turnpike, când o oprise 
o patrulă de poliţie pentru depăşirea vitezei. 

Acum o să pretindă să ne vadă permisele de conducere, îi 
trecu prin minte. Dar de data asta nu era vorba de cine ştie 
ce State Trooper singuratic, vânând vitezomani şi 
amendându-i. Din grupă făceau parte patru bărbaţi, ceilalţi 
trei aflaţi într-un soi de linie de bătaie, în spatele celui cu 
barbă. Restul erau femei. Cel puţin opt. Arătau palide şi 
speriate şi se adunaseră în grupuri mici, în jurul maşinilor 
parcate. 

Bărbosul ţinea în mână un pistol. Ceilalţi aveau puşti. Doi 
dintre ei purtau rămăşiţe din ceea ce fusese un echipament 
militar. 

— Descălecați, fir-aţi voi să fiţi, porunci bărbosul. 

Unul dintre bărbaţii din spatele lui acţionă sistemul de 
încărcare al armei din mâna sa. In aerul uşor înceţoşat al 
dimineţii, zgomotul era puternic şi imperativ. 

Glen şi Harold erau uimiţi şi speriaţi. Atât şi nimic mai 
mult. Stau ca nişte animale duse la tăiere, îi trecu lui Frannie 
prin minte. Din ce în ce mai îngrijorată, nu înţelegea nici ea 
foarte bine situaţia, dar ştia că ecuaţia nu iese. Patru bărbați, 
opt femei, îşi zise, apoi îşi repetă, din ce în ce mai tare şi 
alarmat: Patru bărbați, opt femei! 

— Harold, începu Stu pe ton calm. Ceva se ivise în ochii 
lui. O sclipire, semn că înţelesese. Harold, să nu care cumva... 

Atunci se declanşă totul. ` 

Stu avea arma prinsă peste spate. Işi lăsă un umăr în jos, 


astfel încât cureaua alunecă şi puşca îi ajunse în mâini. 

— Să nu faci aşa ceva! urlă furios bărbosul. Garvey! Virge! 
Ronnie! Pe ei! Nu trageţi în femeie! 

Harold încercă să tragă pistoalele, uitând la început că 
erau bine prinse în tocuri. 

Glen Bateman rămăsese în spatele lui Harold, încremenit 
de uimire. 

— Harold! strigă Stu din nou. 

Frannie încercă şi ea să-şi pregătească puşca. Părea că 
aerul din jurul ei se umpluse de o melasă neagră, de o 
materie vâscoasă prin care nu avea cum să mai răzbată. Se 
gândea că aveau să-şi găsească sfârşitul aici. 

— ACUM! ţipă una dintre fete. 

Frannie îşi îndreptă privirile către ea, continuând să se 
lupte cu arma. De fapt, nu era o fată; avea cel puţin douăzeci 
şi cinci de ani. Părul ei, blond-cenuşiu, îi stătea pe cap ca o 
cască neregulată, de parcă de-abia l-ar fi retezat cu o pereche 
de foarfece pentru grădinărit. 

Nu toate femeile se mişcară la apelul ei; câteva păreau să 
se fi transformat în stană de piatră, atât de înfricoşate erau. 
Dar blonda şi încă trei intrară în acţiune. 

Toate acestea se petrecură în şapte secunde. 

Bărbosul îşi ţinea pistolul îndreptat către Stu. Când tânăra 
blondă strigase Acum!, ţeava se îndreptase uşor spre ea, ca 
varga de alun când simte apă în apropiere. Se declanşă, 
făcând un zgomot puternic, ca o bucată de oţel ce trece 
printr-un carton. Stu căzu de pe motocicletă, iar Frannie îi 
strigă numele. 

Apoi Stu se sprijini pe ambele coate (în cădere şi le julise, 
iar un picior îi fusese prins sub motocicletă) şi trase. Bărbosul 
execută nişte mişcări de dans, ca o paiaţă de vodevil părăsind 
scena, după un bis. Cămaşa lui în carouri spălăcite păru să se 
umfle brusc. Pistolul automat i se smuci spre cer şi zgomotul 
acela ca de oţel ce trece prin carton se repetă de încă patru 
ori. Apoi se prăbuşi pe spate. 

Doi dintre cei trei bărbaţi din spatele lui se răsuciseră la 
strigătul blondei. Unul apăsă pe ambele trăgace ale armei lui 


— un Remington demodat, de calibru 12. Patul armei nu se 
sprijinea pe nimic — o ţinea la oarecare distanţă de şoldul 
drept — iar atunci când se declanşă, cu zgomotul unui tunet 
stârnit într-o încăpere de mici dimensiuni, îi zbură din mână, 
zdrelindu-i şi pielea de pe degete. Puşca de vânătoare se 
rostogoli zăngănind pe asfalt. Faţa uneia dintre femeile care 
nu reacţionase la ţipătul blondei se dizolvă pur şi simplu sub 
un incredibil val de sânge şi, pentru o clipă, Frannie auzi chiar 
lichidul şiroind pe pavaj, ca o rafală bruscă de ploaie. Singurul 
ochi rămas întreg se căsca de sub masca de sânge a femeii. 
În el nu se citea decât uluirea şi lipsa oricărei înţelegeri. Apoi 
femeia căzu şi rămase cu faţa în jos. Maşina din spatele ei, un 
station Country Squire, fusese străpunsă de o mulţime de 
alice mari, iar pe una dintre ferestre apăruse o reţea de 
crăpături, ceea ce-i dădea un aspect lăptos şi opac, de ochi cu 
cataractă. 

Blonda se luă la luptă cu celălalt bărbat. Puşca pe care o 
ţinea el se declanşă chiar între trupurile lor. Una dintre fete 
porni târâş după arma de vânătoare căzută. 

Cel de al treilea bărbat, care nu se întorsese către femei, 
începu să tragă în direcţia lui Fran. Frannie rămăsese călare 
pe motocicletă, cu puşca în mână, şi se uita la el ca o proastă. 
Bărbatul avea pielea măslinie şi părea italian de origine. Fran 
simţi un plumb trecându-i foarte aproape de tâmpla stângă. 

Harold reuşise în sfârşit să-şi degajeze un pistol. Il înălţă şi 
trase în bărbatul cu pielea măslinie. Distanţa dintre ei era 
cam de cinci metri. Nu-şi nimeri ţinta. O gaură de glonţ apăru 
în tabla rulotei roz, puţin la stânga capului celui vizat. 
Bărbatul cu pielea măslinie se uită crunt la Harold şi-i zise: 

— Acum am să te ucid, pui de căţea ce eşti. 

— Să nu faci una ca asta! ţipă Harold, lăsând pistolul să-i 
scape din mână şi arătându-i palmele desfăcute. 

Bărbatul trase trei focuri spre Harold. Nu-l nimeri. Cel de- 
al treilea glonţ reuşi totuşi să smulgă ţeava de eşapament a 
motocicletei lui. Yamaha se răsturnă, aruncându-i pe Harold şi 
Glen la pământ. 

Nu se scurseseră decât douăzeci de secunde. Harold şi 


Stu erau întinşi la pământ. Glen şedea turceşte în mijlocul 
drumului, părând să nu ştie foarte exact unde se află şi ce se 
întâmplă. Frannie se străduia cu disperare să-l împuşte pe 
bărbatul cu piele măslinie înainte ca el să-i poată ţinti pe 
Harold sau pe Stu, dar arma ei refuza să se declanşeze, nici 
măcar nu reuşea să apese trăgaciul, pentru că uitase să tragă 
piedica. Blonda continua să se bată cu cel de-al doilea bărbat, 
iar femeia care se dusese după arma căzută se lupta acum cu 
o altă femeie, care revendica şi ea puşca de vânătoare. 

Blestemând, fără doar şi poate în italiană, bărbatul 
măsliniu îl ochi iarăşi pe Harold; în clipa aceea Stu trase, 
fruntea bărbatului dispăru şi trupul lui se prăbuşi ca un sac de 
cartofi. 

În încăierarea dezlănţuită în jurul armei de vânătoare se 
aruncase acum o a treia femeie. Bărbatul care o pierduse 
încercă s-o arunce într-o parte. Ea-i vâri mâna între picioare, îl 
apucă zdravăn şi strânse. Fran văzu cum i se încordează 
tendoanele, de la antebraţ şi până la umăr. Omul urlă şi-şi 
pierdu brusc interesul pentru arma de vânătoare. Se prinse 
de părţile intime şi o luă din loc, încovoiat. 

Harold se strecură până la locul unde zăcea pistolul lui 
abandonat, îl ridică şi trase în direcţia celui lovit în pântece, 
irosind zadarnic trei focuri. 

Parc-am fi în Bonnie şi Clyde, îi trecu prin minte lui 
Frannie. Doamne, peste tot numai sânge! 

Blonda cu părul tăiat aiurea pierduse lupta cu bărbatul al 
doilea. Acesta îşi smulse puşca şi o izbi cu bocancul lui greu în 
coapsă, deşi probabil urmărise s-o lovească în stomac. Blonda 
făcu câţiva paşi repezi înapoi, încercând să-şi recapete 
echilibrul prin mişcări ale braţelor, şi căzu în fund, pe 
suprafaţa umedă. 

Acum are s-o împuşte, gândi Frannie, dar omul se roti ca 
un soldat beat care execută stânga-mprejur şi începu să tragă 
rapid în grupul de trei femei care stăteau încă ghemuite lângă 
Country Squire. 

— Ahaaa! Putorilor! le strigă el. Ahaaa! Putorilor! 

Una dintre femei căzu şi începu să se zbată, ca un peşte 


prins în harpon, pe asfaltul dintre automobilul station şi rulota 
răsturnată. Celelalte două o luară la fugă. Stu trase în el, fără 
succes. Cel de al doilea bărbat trase spre femeile care 
încercau să se pună la adăpost. Una dintre ele îşi ridică 
braţele în sus şi se prăbuşi. Cealaltă o coti brusc spre stânga 
şi se ascunse în spatele rulotei roz. 

Al treilea bărbat, cel care-şi pierduse puşca şi nu reuşise 
să şi-o recupereze, se clătina încă încolo şi-ncoace, ţinându-se 
de locul vătămat. Una dintre femei îşi îndreptă arma către el 
şi apăsă ambele trăgace, aşteptând bubuitura cu ochii închişi 
şi gura strâmbată. Dar tunetul nu se produse. Arma era 
descărcată. O prinse invers, de ţevi, şi se folosi de ea ca de 
un par, izbind cu toată forţa. Nu-i nimeri capul, în schimb îl 
pocni în punctul dintre gât şi umărul drept. Omul căzu în 
genunchi şi începu să se târască. Tânăra, purtând un tricou 
albastru, pe care scria KENT STATE UNIVERSITY şi bluejeanşi 
zdrenţuiţi, se ţinu în urma lui lovindu-l necruţător cu patul 
armei. Bărbatul continua să înainteze, cu sângele curgând din 
el în şiroaie, în timp ce ea îl vâna nemilos. 

— Ahaaaa, putori ce sunteţi! urlă bărbatul numărul doi, 
vrând s-o împuşte pe femeia între două vârste, care mormăia 
ceva, năucită. Distanţa dintre gura ţevii şi ea era de cel mult 
un metru, aproape ar fi putut să înfunde ţeava cu unul din 
degetele ei rozalii, dacă şi-ar fi întins mâna. Dar glonţul nu o 
nimeri. Omul apăsă încă o dată trăgaciul, dar arma, rămasă 
fără muniţie, nu scoase decât un zgomot sec. 

Harold îşi ţinea acum pistolul cu ambele mâini, cum îi 
văzuse făcând pe poliţişti, în filme. Apăsă trăgaciul şi glonţul 
zdrobi cotul bărbatului numărul doi. Acesta scăpă puşca la 
pământ şi începu să ţopăie, emițând sunete nedesluşite. Lui 
Frannie îi aduse întrucâtva aminte de Roger Rabbit, atunci 
când zicea P-P-Pleeeeze! 

— L-am atins! strigă Harold, în extaz. L-am atins! Pe toţi 
sfinţii, l-am atins! 

Frannie îşi aduse în sfârşit aminte de piedica puştii. Se 
pregătea s-o acţioneze chiar în clipa în care Stu trase din nou. 
Bărbatul numărul doi se prăbuşi, de această dată ţinându-se 


de stomac şi ţipând neîntrerupt. 

— Doamne, Doamne, spuse Glen cu blândeţe, prinzându- 
şi faţa în mâini şi începând să plângă. 

Harold mai trase un foc. Trupul bărbatului numărul doi 
tresări, apoi ţipetele încetară. 

Femeia îmbrăcată în tricoul Kent State University izbi din 
nou cu patul armei de vânătoare, de această dată nimerind 
din plin ţeasta celui care se târa cu ultimele puteri. Sunetul 
amintea de cel al mingii de baseball lovite cu forţă şi 
măiestrie de Jim Rice. La impact, se sfărâmară atât patul din 
lemn de nuc, cât şi ţeasta. 

Urmară câteva clipe de linişte, tulburate doar de cântecul 
unei păsări: cipcirip... cipcirip... Cipcirip. 

Atunci fata îmbrăcată în tricou încălecă trupul bărbatului 
numărul trei şi scoase un strigăt de triumf prelung, venit 
parcă de la începutul timpurilor, țipăt care avea s-o obsedeze 
pe Fran Goldsmith tot restul zilelor ei. 


Blonda era Dayna Jurgens, din Xenia, Ohio. Fata îmbrăcată 
în tricou Kent State era Susan Stern. Pe cea de a treia, care-l 
prinsese de părţile ruşinoase pe Puşcă de Vânătoare, o chema 
Patty Kroger. Celelalte două păreau mai în vârstă. Cea mai 
mare dintre ele, le explicase Dayna, era Shirley Hammet. 
Numele celeilalte, care părea în jur de treizeci şi cinci de ani, 
nu-l cunoşteau; rătăcea fără ţintă, în stare de şoc, atunci când 
Al, Garvey, Virge şi Ronnie o întâlniseră în oraşul Archbold, cu 
două zile în urmă. 

Grupul, format acum din nouă persoane, părăsi şoseaua şi 
poposi într-o fermă, puţin la vest de Columbia, după ce 
traversase graniţa de stat a Indianei. Erau cu toţii sub 
impresia evenimentelor; peste ani, Fran avea să fie convinsă 
că procesiunea lor de-a lungul câmpului, pornind de la rulota 
roz răsturnată, trecând peste ieşirea din şosea şi până la 
fermă, i-ar fi putut părea unui observator un soi de excursie 
organizată de azilul de nebuni din localitate. Pantalonii li se 
udaseră foarte repede, din cauza ierburilor înalte până la brâu 


şi încă ude de ploaie. Fluturi albi, al căror zbor era îngreunat 
de aripile îmbibate cu apă, năvăleau asupra lor, pentru ca 
apoi să se îndepărteze în cercuri şi figuri complicate, de parcă 
ar fi fost drogati. Soarele se străduia să răzbată prin nori, însă 
deocamdată nu reuşise; acum nu se ghicea din el decât o 
pată luminoasă, aruntand raze palide asupra unei perdele 
albe şi uniforme ce se întindea de la un orizont la celălalt. În 
ciuda norilor, ziua era deja fierbinte şi încărcată de umezeală, 
iar deasupra lor apăruseră cârduri imense de ciori care le 
dădeau roată, cârâind răguşit. Sunt mai multe ciori decât 
oameni, constată Fran uluită. Dacă nu băgăm de seamă, cu 
ciocurile lor, ar putea să ne radă de pe faţa pământului. 
Răzbunarea păsărilor negre. Oare ciorile sunt carnivore? Din 
păcate, se pare că da. 

De sub acest şir continuu de banalităţi răzbătea, de-abia 
vizibil, aidoma soarelui de dincolo de vălul tot mai subţire al 
norilor (altfel plin de putere, aşa cum era astrul în această 
teribilă şi umedă dimineaţă a zilei de 30 iulie 1990), răzbătea 
mereu gândul la bătălia de-abia încheiată. Faţa femeii 
dezintegrându-se sub ploaia de plumbi. Prăbuşirea lui Stu. 
Clipa de cumplită groază, când fusese convinsă că el a murit. 
Un bărbat care urla Ahaa, putorilor! şi care mai apoi, după ce- 
| împuşcase Harold, căpătase vocea lui Roger Rabbit. Sunetul 
de oţel-care-străpunge-carton al pistolului bărbosului. 
Strigătul primitiv de victorie al Susanei Stern, stând călare pe 
trupul inamicului ei, în timp ce creierul lui, cald încă, i se 
scurgea încet din ţeasta despicată. 

Glen mergea alături de ea; figura lui uscăţivă, sardonică, 
era acum răvăşită şi părul încărunţit şi rar i se zbătea pe cap, 
ca şi cum ar fi vrut să imite fluturii. Îi ţinea mâna şi i-o 
mângâia cu stăruinţă, spre neplăcerea ei. 

— Nu trebuie să pui la inimă, îi spuse el. Asemenea orori... 
se întâmplă. Cea mai bună formă de protecţie este 
coexistenţa a cât mai mulţi. Societatea, înţelegi. Societatea 
este piatra de boltă a structurii pe care o denumim civilizaţie 
şi ea constituie singurul antidot valabil împotriva 
fărădelegilor. Trebuie să iei... lucrurile... lucrurile de felul 


acesta... ca şi cum ar fi normale. A fost o întâmplare izolată. 
lar pe ăştia trebuie să-i consideri nişte căpcăuni. Da! 
Căpcăuni. Cu alte cuvinte, nişte monştri. Asta o accept. După 
părerea mea, adevărul respectiv este evident, el ţine de etica 
socio-constituţională, s-ar putea afirma. Ha! Ha! 

Râsul lui semăna mai degrabă a geamăt. Ea puncta 
fiecare dintre propoziţiile lui eliptice cu câte un "Da, Glen", 
dar el părea să n-o audă. Bărbatul mirosea vag a vomă. 
Fluturii veneau până foarte aproape de ei, apoi îşi vedeau din 
nou de treburile lor de fluturi. Ajunseseră aproape de fermă. 
Bătălia durase mai puţin de un minut. Mai puţin de un minut, 
dar începea să se teamă că se va mai desfăşura de 
nenumărate ori în mintea ei. Glen îi mângâia mâna. Ar fi vrut 
să-l roage frumos să înceteze, dar se temea că l-ar fi făcut să 
plângă. Mângâiatul îl suporta, cum-necum. În schimb nu era 
deloc convinsă că ar fi suportat plânsul lui Glen Bateman. 

Stu mergea alături de Harold de o parte, iar blonda, Dayna 
Jurgens, de cealaltă. Susan Stern şi Patty Kroger o flancau pe 
femeia aceea catatonică şi fără nume, care fusese culeasă din 
Archbold. Shirley Hammet, femeia care nu fusese nimerită de 
la o distanţă minimă de bărbatul care-l imitase pe Roger 
Rabbit înainte de a muri, mergea în stânga lor, la oarecare 
distanţă, murmurând ceva şi încercând uneori să prindă un 
fluture. Grupul se mişca încet, dar Shirley Hammet tot nu 
ţinea ritmul. Părul încărunţit îi atârna în dezordine peste faţă, 
iar ochii ei năuciţi priveau lumea aidoma unor şoricei speriaţi 
căutând printre gratiile cursei. 

Harold privi stingherit la Stu. 

— l-am ras, nu-i aşa, Stu? l-am făcut praf, este? l-am belit. 

— Aşa s-ar zice, Harold. 

— Dar n-am avut încotro, domnule, continuă Harold serios, 
de parcă Stu ar fi susţinut contrariul. A fost care pe care! 

— V-ar fi terminat, spuse Dayna Jurgens calm. Eu eram 
împreună cu doi tipi când s-a întâmplat. l-au împuşcat pe Rich 
şi pe Damon într-o ambuscadă. După aceea le-au mai tras 
câte un glonţ în cap, ca să fie siguri. Sigur că nu aveaţi 
încotro. În mod normal, acum ar trebui să fiţi morţi. 


— În mod normal, acum ar trebui să fim morţi! exclamă 
Harold, adresându-i-se lui Stu. 

— Nu face nimic, îi răspunse Stu. Nu-i reproşa nimic, 
Harold. 

— Desigur! Mă trec toate sudorile! zise Harold din toată 
inima. 

Scotoci neglijent prin bagajul lui, scoase o ciocolată 
Payday, pe care aproape o scăpă din mână în timp ce-i scotea 
ambalajul. O blestemă amar şi apoi începu să înfulece din ea, 
ţinând-o cu amândouă mâinile, ca pe o bucată de candel pe 
băț. 

Aşa ajunseră la fermă. În timp ce-şi mânca ciocolata, 
Harold se tot pipăia pe furiş — trebuia să se asigure că 
scăpase neatins. Se simțea extrem de rău. Se ferea să se uite 
în jos, spre pantaloni. 

Era aproape convins că se udase la scurt timp după ce 
festivitățile de la rulota roz atinseseră punctul lor maxim. 


Dayna şi Susan susținură cea mai mare parte a 
conversaţiei în timpul mesei, la care câțiva dintre ei ciuguliră 
câte ceva, însă nimeni nu mancă cu poftă. Patty Kroger, care 
avea şaptesprezece ani şi era absolut încântătoare, adăuga 
din când în când un cuvânt. Femeia fără nume se strecură în 
cel mai izolat ungher al bucătăriei prăfuite a fermei. Shirley 
Hammet se aşezase la masă, ronţăia biscuiţi Nabisco Honey 
Grahams râncezi şi mormăia. 

Dayna plecase din Xenia însoţită de Richard Darliss şi 
Damon Bracknell. Câţi mai rămăseseră în viaţă la Xenia după 
gripă, în afară de ei? Doar trei persoane mai văzuse ca, o 
femeie foarte bătrână, altă femeie şi o fetiţă. Dayna şi 
prietenii ei le propuseseră să li se alăture, dar bătrâna le 
făcuse semn să le dea pace, zicând ceva de genul "am o 
treabă în deşert". 

Cam pe 8 iulie, Dayna, Richard şi Damon începuseră să 
aibă vise rele, în care li se arăta un fel de om negru. Vise 
înfricoşătoare. Rich ajunsese chiar la concluzia că 


sperietoarea există cu adevărat, le povesti Dayna, şi că locuia 
în California, îi mai trecuse prin minte că femeile pe care le 
întâlniseră îl căutau de fapt pe omul acela, dacă era cu 
adevărat om, atunci când spuneau că au o treabă în deşert. 
Ea şi Damon începuseră să se teamă că Rich o luase razna. 
Pe bărbatul din vis îl numea Turul şi le spunea despre el că 
aduna o adevărată armată de "penali". Mai spunea că armata 
aceasta se va porni curând dinspre vest şi-i va supune pe toţi 
cei rămaşi în viaţă, mai întâi în America, apoi în tot restul 
lumii. Dayna şi Damon începuseră să discute între ei ideea de 
a-l părăsi într-o noapte pe Rich, ba chiar începuseră să-şi 
închipuie că visele lor nu erau decât efectul puternicei iluzii ce 
pusese stăpânire asupra lui Rich Darliss. 

Ajunşi la Williamstown, imediat după o curbă o şoselei, 
întâlniseră un baraj, format dintr-o maşină de gunoi 
răsturnată în mijlocul drumului, alături de care fuseseră 
parcate o maşină station şi un camion pentru transportul 
maşinilor avariate. 

— Am presupus că era un blocaj banal, povesti Dayna, 
sfărâmând cu mişcări nervoase un biscuit graham între 
degete, adică am reacţionat exact aşa cum îşi doriseră 
desigur şi ei. 

Coborâseră de pe motociclete, ca să ocolească maşina 
pentru gunoi, împingându-le de coarne, dar în clipa aceea cei 
patru penali — ca să folosim expresia lui Rich — deschiseseră 
focul din şanţ. Îi uciseseră pe Rich şi pe Damon, iar pe Dayna 
o luaseră prizonieră. Ea devenise cea de a patra achiziţie a lor 
pentru ceea ce denumeau uneori "grădina zoologică" şi 
alteori "haremul". Una dintre celelalte era Shirley Hammet, 
care la vremea respectivă părea încă aproape normală, cu 
toate că fusese de nenumărate ori violată, sodomizată şi 
supusă la toate perversiunile posibile de toţi patru bărbaţii. 

— lar odată, continuă Dayna, când nu mai reuşise să 
reziste până ce-i venea unuia dintre ei cheful să o ducă în 
tufişuri, Ronnie a bătut-o peste fund cu un mănunchi de 
sârmă ghimpată. După aceea, rectul i-a sângerat trei zile. 

— Isuse Cristoase, zise Stu. Care dintre ei a fost? 


— Individul cu arma de vânătoare, îi răspunse Susan 
Stern. Cel pe care l-am lovit în cap. Cât mi-aş dori să-l am aici, 
pe podea, ca să-l ucid încă o dată. 

Pe bărbatul cu barbă de culoarea nisipului şi ochelari de 
soare nu-l cunoscuseră decât sub numele de Doc. El şi cu 
Virge făcuseră parte din detaşamentul armatei trimis la Akron 
după izbucnirea gripei. Misiunea lor fusese să se ocupe de 
“relaţiile cu mediile de informare", termen eufemistic folosit 
de armată cu sensul de "suprimare a mediilor de informare". 
După ce îndepliniseră foarte bine acest ordin, trecuseră la 
“controlul asupra mulţimii", care era un alt eufemism militar 
pentru împuşcarea prăduitorilor care fugeau şi spânzurarea 
celor pe care puneau mâna. Până pe 27 iunie, le relatase Doc, 
structura de comandă se prăbuşise total. O bună parte dintre 
oamenii lor erau prea bolnavi ca să mai fie în stare să 
patruleze, dar în momentul respectiv nu mai conta foarte 
mult, pentru că şi cetăţenii din Akron erau prea slăbiţi şi nu 
mai puteau să citească sau să scrie ştirile, cât despre prădat 
bănci şi magazine de bijuterii, nici vorbă. 

Pe 30 iunie, unitatea practic dispăruse — soldaţii fiind 
morţi, muribunzi sau fugari. Ca să respectăm adevărul, Doc şi 
Virge fuseseră singurii doi fugari, iar aceasta se întâmplase 
atunci când îşi începuseră cariera lor cea nouă, de paznici ai 
"grădinii zoologice". Garvey li se alăturase pe 1 iulie, iar 
Ronnic pe 3. In momentul respectiv, hotărâseră să nu mai 
primească noi membri în micul şi ciudatul lor club. 

— Dar după o vreme aţi devenit probabil mai numeroase 
decât ei, interveni Glen. 

Surprinzător, Shirley Hammet fu cea care-i răspunse. 

— Tablete, pronunţă ea, cu ochii ei de şoricel prins în 
cursă aţintiţi asupra lor printre şuviţele de păr încărunţit. 
Tablete în fiecare dimineaţă, ca să ne trezim, şi tablete în 
fiecare seară, ca să adormim. Barbiturice şi somnifere. 

Vocea ei se stingea tot mai tare, iar ultimele cuvinte de- 
abia dacă se mai auziră. Făcu o pauză, apoi începu iarăşi să 
mormăie. 

Susan Stern reluă firul povestirii ei. Ea şi Rachel Carmody, 


una dintre femeile care muriseră, fuseseră culese pe 17 iulie, 
lângă Columbus. Grupul călătorea în momentul acela într-o 
caravană formată din două automobile station şi maşina 
specială pentru accidente. Bărbaţii se foloseau de camion ca 
să înlăture maşinile distruse din calea lor sau ca să blocheze 
şoseaua, după cum era cazul. Doc ţinea un soi de farmacie 
ambulantă legată la brâu, într-o burtiera din cele mari. 
Somnifere puternice pentru seara; tranchilizante pentru 
drum; pilule roşii pentru trezit din toropeală. 

— Mă trezeam de dimineaţă, mă violau de două sau de 
trei ori, după care aşteptam să ne dea Doc tabletele, explică 
Susan pe cel mai normal ton. Tabletele pentru ziua, adică. 
Cam în cea de a treia zi, aveam rosături în... înţelegeţi, în 
vagin, şi mă durea foarte rău de câte ori o făceam normal. 
Ajunsesem să mi-l doresc pe Ronnie, pentru că el nu avea 
plăcere decât în gură. Dar după ce înghiţeam pastilele, 
deveneam foarte calmă. Nu adormită, pur şi simplu calmă. 
După ce luai câteva tablete din acelea albastre, nu-ţi mai 
păsa de nimic. Nu-ţi mai venea decât să stai cu mâinile în 
poală şi să te uiţi cum trece peisajul pe lângă tine sau cum 
înlătură din cale cine ştie ce epavă. Într-o zi, pe Garvey l-au 
apucat furiile pentru că o fetiţă — nu cred să fi avut mai mult 
de doisprezece ani — nu a vrut să... păi, n-am de gând să 
intru în amănunte. Atât de rău a fost. Atunci i-a zburat 
creierii. Habar n-am avut. Pur şi simplu am stat... calmă. După 
o vreme aproape că încetai să te mai gândeşti la evadare. 
Ajungeai să-ţi doreşti mai mult tabletele albastre decât 
libertatea. 

Dayna şi Patty Kroger confirmară, încuviinţând din cap. 

Din câte se pare, îşi dăduseră seama că nu pot să ţină mai 
mult de opt femei. Patty le povesti că pe 22 iulie, când o 
capturaseră pe ea, după ce-l omorâseră pe bărbatul cam de 
cincizeci de ani cu care călătorea, o lichidaseră şi pe o femeie 
foarte în vârstă, care făcuse parte din "grădina zoologică" 
aproape o săptămână. Când o găsiseră pe fata fără nume, din 
colţ, în apropiere de Archbold, o tânără de şaisprezece ani, cu 
strabism, fusese împuşcată şi părăsită într-un şanţ. 


— Doc făcea bancuri, le explică Patty. Zicea: "Eu nu trec 
pe sub scări, mă feresc din calea pisicilor negre şi n-am de 
gând să călătoresc într-un grup de treisprezece oameni." 

Pe data de 29 îi văzuseră pentru prima dată pe Stu şi 
compania. Grădina zoologică făcea popas într-o zonă 
rezervată picnicurilor, chiar de lângă autostradă, când cei 
patru trecuseră pe lângă ei. 

— Lui Garvey i-a plăcut foarte mult de tine, îi spuse Susan, 
făcând semn spre Frannie, care se cutremură. 

Dayna se aplecă spre ei şi vorbi cu voce scăzută: 

— Şi a ţinut să precizeze limpede al cui loc aveai să-l iei. 

Işi însoţi cuvintele cu un gest aproape imperceptibil în 
direcţia lui Shirley Hammet, care mormăia în continuare şi 
mesteca biscuiţi de graham. 

— Biata femeie, zise Frannie. 

— Dayna a fost cea care a hotărât că voi aţi putea fi cea 
mai bună şansă a noastră, interveni Patty. Sau poate ultima 
noastră şansă. In grupul vostru existau trei bărbaţi — lucru 
văzut atât de ea, cât şi de Helen Roget. Trei bărbaţi înarmați. 
Pe deasupra, Doc căpătase o încredere deja puţin exagerată 
în figura cu remorca răsturnată în mijlocul drumului. Era 
suficient ca ei să joace rolul unei oficialități oarecare pentru 
ca bărbaţii din celelalte grupuri — asta dacă existau bărbaţi 
— să se supună imediat. Pentru a fi imediat împuşcaţi. A 
funcţionat mereu perfect, ca prin farmec. 

— Dayna ne-a cerut să nu ne luăm pastilele în dimineaţa 
asta, pe cât posibil, continuă Susan. Bărbaţii deveniseră 
oarecum neglijenţi cu verificarea noastră, dacă le înghiţim 
sau nu, iar noi ştiam că în dimineaţa asta vor fi ocupați până 
peste cap cu tractarea şi răsturnarea rulotei în şosea. Nu le- 
am spus tuturor. Au ştiut doar Dayna, Patty, Helen Roget... 
una dintre fetele pe care le-a împuşcat Ronnie. Şi eu, 
bineînţeles. Helen ne-a prevenit: "Dacă ne prind scuipând 
pastilele în palmă, au să ne ucidă." Dar Dayna ne-a spus că 
oricum aveau să ne ucidă, mai curând sau mai târziu, adică 
dacă eram norocoase mai curând, iar noi ştiam la fel de bine 
că avea dreptate. Aşa că am ascultat-o. 


— Eu a trebuit să-mi ţin pastila în gură destul de mult, 
spuse Patty. Începuse să se dizolve până să apuc s-o scuip. 
Cred că Helen a trebuit s-o înghită, până la urmă, i se adresă 
ea Daynei. Cred că de aceea s-a mişcat atât de încet. 

Dayna făcu semn că este de acord. Îl privea pe Stu cu o 
căldură de netăgăduit, ceea ce o nelinişti pe Frannie. 

— Prin urmare, ar fi mers chiar dacă nu te deşteptai tu, 
voinicule. 

— Din câte se vede, nu m-am deşteptat chiar la vreme, îi 
răspunse Stu Daynei. Dar data viitoare am să ţin seama. Se 
ridică în picioare, se apropie de fereastră şi se uită afară, apoi 
continuă: Dacă vreţi să ştiţi, jumătate din temerile mele de 
aici se trag — cât de deştepţi devenim cu toţii! 

Lui Frannie nu-i făcea nici o plăcere simpatia cu care se 
uita Dayna în urma lui. Nu avea nici un drept să-i arunce 
asemenea priviri, după toate prin câte trecuse. Şi este cu 
mult mai frumoasă decât mine, după câte toate, îi trecu prin 
minte lui Fran. Apoi, mă îndoiesc că ar fi însărcinată. 

— E o lume în care trebuie să fii deştept, spuse Dayna. 
Dacă nu te deştepţi, eşti sortit pieirii. 

Stu se întoarse să o privească, ca şi cum ar fi văzut-o 
acum pentru prima oară, iar Fran simţi cum o fulgeră un 
junghi de gelozie pură. Am aşteptat prea mult, gândi ea. Vai, 
Doamne, uite ce am făcut, am aşteptat prea mult. 

Din întâmplare se uită către Harold, şi văzu că Harold 
zâmbea pe furiş, ascunzându-şi bucuria, cu mâna ridicată la 
gură. Părea un rânjet de uşurare. Ar fi fost în stare să se 
ridice, să se apropie de Harold ca din întâmplare şi să-i scoată 
ochii din cap cu unghiile. 

Niciodată, Harold! i-ar fi strigat între timp. Niciodată! 

Niciodată? 


Din jurnalul lui Fran Goldsmith 

19 iulie 1990 

Vai, Doamne! S-a întâmplat tot ce putea fi mai rău. Cel 
puţin în cărţi, atunci când se întâmplă, înseamnă că totul s-a 


terminat sau cel puţin se schimbă ceva, dar în viaţă totul 
merge în continuare, ca o piesă de teatru proastă, în care 
nimic nu se leagă. Poate că artrebui să-mi fac curaj şi să 
limpezesc lucrurile, să-mi încerc şansa, dar mi-este cumplit de 
teamă că s-ar putea întâmpla ceva între ei şi. Nu se poate să 
închei o propoziţie cu "şi", dar mi-este teamă să pun pe hârtie 
ceea ce ar putea urma după conjuncţie. 

Hai să-ţi povestesc totul, dragul meu jurnal, deşi nu-mi 
face nici o plăcere. Ba chiar urăsc să mă gândesc la asta. 

Glen şi Stu au plecat în oraş (în seara asta este vorba, 
întâmplător, de Girard, Ohio) înainte de amurg ca să caute 
ceva de-ale gurii, sperând că vor găsi nişte concentrate sau 
alimente deshidratate prin frig. Sunt uşor de cărat, iar unele 
concentrate sunt cu adevărat gustoase, în schimb mâncarea 
congelată, după părerea mea, are o singură savoare, şi 
anume aceea de găinaţ uscat de curcan. Dar oare tu ai 
mâncat vreodată găinaţ uscat de curcan, ca să ai un termen 
de comparaţie? De fapt, nu contează, jurnalule, există lucruri 
care vor rămâne de-a pururi neformulate, ha-ha. 

Ne-au întrebat, pe mine şi pe Harold, dacă vrem să 
mergem şi noi, dar eu am zis că mă săturasem de motocicletă 
pe ziua aceea şi că se puteau descurca şi fără mine, iar 
Harold a refuzat, el va aduce nişte apă şi o va pune la fiert. 
Probabil îşi pregătise deja planul. Imi pare rău că-l fac să pară 
un uneltitor, dar din păcate chiar aşa este. 

(Aş vrea să fac aici o remarcă: ne-am săturat cu toţii 
îngrozitor de apă fiartă, care are gust fad şi este ABSOLUT 
LIPSITA de oxigen, dar atât Mark, cât şi Glen sunt de părere 
că uzinele etc. nu s-au închis de suficientă vreme pentru ca 
râurile şi fluviile să fi avut suficient răgaz să se purifice, şi 
asta mai ales în nord-estul industrializat şi în ceea ce este 
cunoscut sub numele de Rust Belt", prin urmare fierbem apa 
de fiecare dată, pentru siguranţă. Sperăm toţi să întâlnim în 
cale un depozit mare de apă minerală îmbuteliată, într-o bună 
zi, fapt care ar fi trebuit să se întâmple — cel puţin aşa 
susţine Harold — dar acest produs pare să fi dispărut în chip 
misterios. Stu e de părere că mulţi oameni şi-au închipuit că 


răul le vine de la apa de robinet şi că au consumat mari 
cantităţi de apă minerală înainte de a muri.) 

Ei bine, Mark şi Perion dispăruseră pe undeva, chipurile ca 
să găsească fructe de pădure, care să ne completeze dieta, 
dar ei plecaseră probabil în cu totul alte scopuri — se 
comportă extrem de decent, ceea ce, zic eu, este foarte 
frumos din partea lor —, aşa că eu am adunat mai întâi 
lemne, apoi am aprins focul, pregătindu-l pentru ceainicul cu 
apă pe care urma să-l aducă Harold... ceea ce s-a şi întâmplat 
curând (era limpede că petrecuse suficientă vreme la râu ca 
să aibă timp să facă o baie şi să se spele pe cap). Atârnă 
vasul pe chestia aia, cum i-o zice, de deasupra focului. După 
care vine & se aşează alături, pe buşteanul unde şedeam. 

Stăteam aşa, discutând despre una şi alta, când deodată 
mă prinde în braţe şi încearcă să mă sărute. Spun că a 
încercat, dar de fapt a şi reuşit, cel puţin în primă instanţă, 
din cauză că m-a luat prin surprindere. Apoi m-am smuls de 
lângă el — acum, privind înapoi, mi se pare destul de comic, 
dar de durut mă mai doare încă — şi am căzut pe spate. 
Scoarța buşteanului mi-a tras în sus bluza şi mi-a zgâriat 
aproape toată pielea de pe spinare. Am tras un țipăt. Nu 
degeaba se spune că istoria se repetă, iar acum îmi venise în 
minte că întâmplarea asta seamănă foarte bine cu plimbarea 
de pe dig, împreună cu Jess, când mi-am muşcat limba... 
Semăna prea tare ca să-mi pice bine. 

Într-o clipită, Harold s-a lăsat într-un genunchi lângă mine, 
întrebându-mă dacă sunt teafără, roşu până la rădăcinile 
părului său curat. Uneori, Harold se străduieşte să pară glacial 
şi sofisticat — întotdeauna îmi face impresia unui tânăr 
scriitor surmenat, aflându-se în căutarea acelei foarte 
speciale Sad Cafc de pe Coasta de Vest, unde să poată lenevi 
în voie, discutând despre Jean-Paul Sartre şi bând poşircă 
ieftină —, dar în spatele acestei faţade se ascunde, bine 
camuflat, un adolescent nutrind vise care-i trădează 
imaturitatea. Cel puţin aşa îmi închipui eu. Marea majoritate a 
eroilor lui sunt culeşi probabil din filme văzute sâmbăta la 
matineu: Tyrone Power în Captaine from Castile, Humphrey 


Bogart în Dark Passage, Steve McQueen în Bullitt. lar în 
momente de tensiune tocmai această latură a lui pare să iasă 
întotdeauna la iveală, poate tocmai din cauză că şi-a 
reprimat-o cu atâta duritate pe când era copil, nu ştiu ce să 
zic. În orice caz, atunci când se întoarce la rolul de Bogie, nu 
reuşeşte decât să-mi aducă aminte de tipul care l-a 
întruchipat pe Bogie în filmul lui Woody Allen, Play It Again, 
Sam. 

Drept pentru care, atunci când a îngenuncheat în faţa 
mea şi mi-a zis: "Te simţi bine, draga mea?", am început să 
râd. Să mai spui că istoria nu se repetă! Dar nu era numai 
umorul situaţiei, trebuie să înţelegi. Dacă era numai asta, aş fi 
putut să mă abţin. Nu, era mai degrabă un acces de isterie. 
Visele rele, grija pentru copil, frământarea legată de 
sentimentele mele faţă de Stu, călătoria cea de toate zilele, 
înţepeneala, durerile, pierderea părinţilor mei, toate se 
transformară în ceva mult diferit de râsul propriu-zis... La 
început un fel de chicotit, apoi nişte hohote isterice pe care 
nu mi le mai puteam stăpâni. 

— Ce-ai găsit de râs? m-a întrebat Harold, ridicându-se. 

Presupun că intenţia lui fusese să declame pe tonul lui cel 
mai sentenţios, dar în momentul respectiv încetasem să mă 
mai gândesc la Harold, îmi venise în minte imaginea dementă 
a lui Donald Duck. Donald Duck bălăbănindu-se printre ruinele 
civilizaţiei occidentale şi măcăind supărat: Ce-a; găsit de râs, 
ha? Ce-ai găsit de râs? Ce naiba ai găsit de râs? Mi-am pus 
mâinile la faţă & am râs & am suspinat & am râs până când 
Harold trebuie să-şi fi închipuit că înnebunisem chiar de tot. 

După încă o vreme, am reuşit să mă opresc. Mi-am şters 
lacrimile de pe obraz şi am vrut să-l rog să se uite pe spatele 
meu ca să vadă cât de grave erau zgârieturile. Dar n-am 
făcut-o, de teamă să nu o interpreteze drept o LIBERTATE pe 
care i-o acord. Libertate, fericire, şi-a lui Frannie cucerire, oh- 
ho, nu mi se pare prea vesel. 

— Fran, zice Harold, vreau să-ţi spun ceva şi îmi vine 
foarte greu. 

— Atunci poate mai bine nu-mi zici. 


— Trebuie neapărat, îmi răspunde el, iar atunci mi-am dat 
seama că nu va accepta nici un fel de refuz decât în forma 
cea mai directă cu putinţă. Frannie, zice, te iubesc. 

Cred că am ştiut tot timpul, în sinea mea, că asta era. Ar fi 
fost mai uşor dacă n-ar fi vrut decât să se culce cu mine. 
Dragostea e mai periculoasă decât futaiul. Eram acum la 
mare ananghie. Cum să-i spun lui Harold nu? Cred că nu 
există decât o singură cale, indiferent despre cine-ar fi vorba. 

— Eu nu te iubesc pe tine, Harold. 

Uite aşa i-am zis, şi am văzut cum faţa lui se sfărâmă în 
bucăţi. 

— Despre el e vorba, nu-i aşa? întrebă el, iar pe figură îi 
apăru o grimasă urâtă. Stu Rcdman, nu? 

— Nu ştiu. 

Acum, eu am un temperament pe care nu sunt în stare să 
mi-l controlez întotdeauna — un dar primit din partea maică- 
mii, cred. Dar m-am luptat cu el cum numai o femeie poate, 
în ceea ce-l priveşte pe Harold. Il simţeam însă cum se 
smucea în lesă. 

— Dar eu ştiu, a rostit el cu o voce stridentă, 
autocompătimitoare. Ştiu prea bine. Din ziua în care ne-am 
întâlnit, de-atunci am ştiut. N-am vrut să vină cu noi, pentru 
că am ştiut. lar el a zis... 

— Ce-a zis? 

— Că nu are nevoie de tine! Că poţi să fii a mea! 

— Ca şi cum ti-ar fi dat o pereche nouă de pantofi, nu, 
Harold? 

N-a răspuns, înțelegând poate că mersese prea departe. 
Cu un mic efort, mi-am readus în memorie ziua aceea, în 
Fabyan. Reacţia de moment a lui Harold faţă de Stu a fost 
aceea a unui câine atunci când un câine străin apare în curtea 
lui. Pe domeniul lui. Doar că nu i se zburliseră firele de pe 
ceafă. Am înţeles că Stu urmărea, prin ceea ce afirmase, să 
ne scoată din categoria câinilor şi să ne aducă la loc, în aceea 
a oamenilor. Şi oare nu de asta se întâmplă ceea ce se 
întâmplă? Lupta de iad pe care o dăm acum, vreau să zic! 
Dacă nu ar fi aşa, de ce ne-am mai da silinţa să încercăm să 


ne purtăm decent? 

— Nimeni nu mă are în stăpânire, Harold. 

El a mormăit ceva. 

— Cum? 

— Am zis că s-ar putea să fii nevoită să te răzgândeşti. 
Îmi venise în minte un răspuns caustic, dar nu i-am dat 
drumul. Privirea lui Harold se pierduse în depărtări, iar figura 

lui rămăsese nemişcată şi calmă. A spus: 

— Cunosc prea bine genul ăsta de indivizi. Te sfătuiesc să 
mă crezi pe cuvânt, Frannie. El este conducătorul liniei de trei 
sferturi a echipei de fotbal a şcolii, dar care în clasă nu face 
decât să scuipe biluţe de hârtie cu ţeava şi gesturi obscene cu 
degetul, deoarece ştie că profesorul trebuie să-l treacă, ca el 
să joace în continuare. Ala care se plimbă mereu cu cea mai 
frumoasă dintre conducătoarele de galerie şi ea crede că el 
este cel mai tare din parcare. Ala care băşeşte atunci când 
profesorul de limba engleză te pune să-ţi citeşti compunerea, 
fiind cea mai bună din clasă. Da, da, îi cunosc eu bine pe 
afurisiţii ca el. Mult noroc, Fran. 

Apoi a plecat. Sunt convinsă că nu a fost chiar MĂREAŢA, 
COPLEŞITOAREA IEŞIRE DIN SCENA pe care şi-o gândise el. 
Toată chestia arăta mai degrabă ca şi cum avusese un vis 
secret al lui, pe care eu îl umplusem de găuri, dintr-o singură 
împuşcătură — visul fiind că lucrurile se schimbaseră, deşi în 
realitate totul rămăsese la fel. Mă simţeam teribil de prost din 
pricina lui, Dumnezeu mi-este martor, din cauză că atunci 
când plecase nu jucă rolul cinicului, ci era stăpânit de o criză 
REALA de cinism, ascuţită şi pătrunzătoare ca o lamă de cuţit. 
Ca şi cum ar fi fost biciuit. Vai, ceea ce Harold nu va înţelege 
niciodată este că mai întâi trebuie să se petreacă la el în cap 
o mică schimbare şi că lumea va rămâne neschimbată atât 
timp cât nici e/nu se schimbă. Dar el preferă să adune 
eşecuri, tot aşa cum piraţii adună comori... 

Bine. Între timp s-a întors toată lumea, am cinat, am 
fumat, s-a împărţit Veronalul (pastila mea am pus-o la 
păstrare în buzunar, în loc să o înghit), fiecare s-a cuibărit la 
locul lui. Harold şi cu mine am trecut printr-o înfruntare 


dureroasă, care mie mi-a lăsat sentimentul că nimic nu a fost 
rezolvat, exceptând că el rămâne cu ochii pe Stu şi pe mine, 
ca să vadă cum evoluează lucrurile. Simplul fapt că trebuie să 
scriu cuvintele astea mă scârbeşte şi mă scoate din sărite. 
Cine-i dă dreptul să ne urmărească? Cine-i dă dreptul să 
complice situaţia asta mizerabilă în care ne aflăm? 

Lucruri pe care trebuie să le ținem minte: îmi pare rău, 
jurnalule. Probabil că mă aflu într-o stare de spirit proastă. Nu 
izbutesc să-mi mai aduc aminte nimic. 


Când se apropie Frannie de el, Stu stătea pe o piatră şi 
fuma o ţigară de foi. Scobise cu tocul cizmei o gaură mică în 
pământ, de care se folosea în chip de scrumieră. Stătea cu 
faţa spre vest, acolo unde soarele tocmai apunea. Prin 
spărturile norilor se strecura discul roşu al astrului zilei. Deşi 
întâlnirea cu cele patru femei şi cooptarea lor în grup nu se 
petrecuse decât cu o zi în urmă, i se părea că a trecut multă 
vreme de atunci. Scoseseră destul de uşor una dintre 
maşinile station din şanţ, iar acum, împreună cu 
motocicletele, deplasându-se încet, spre vest, caravana avea 
o înfăţişare destul de respectabilă. 

Mirosul ţigării de foi îi aduse aminte lui Frannie de taică- 
său şi de pipa lui. O dată cu amintirea o cuprinse şi durerea, 
acum estompată, transformată într-un fel de nostalgie. Mi-a 
trecut suferinţa pentru că te-am pierdut, tată, gândi ea. Nu 
cred să te superi din cauza asta. 

Stu se răsuci şi o întâmpină, cu bucurie neprefăcută: 

— Frannie. Ce mai faci? 

— Fac foarte bine. 

— Nu vrei să te aşezi lângă mine, să privim împreună cum 
apune soarele? 

Ea consimţi, ascultându-şi bătăile înteţite ale inimii. Dar 
oare nu pentru asta venise până aici? Ştia prea bine pe unde 
ieşise Stu din tabără şi ştia la fel de bine că Harold, Glen şi 
două dintre fete plecaseră la Brighton, ca să caute un radio 
CB (de astă dată fusese ideea lui Glen, nu a lui Harold). Patty 


Kroger rămăsese în tabără, îngrijindu-se de cele două 
paciente care sufereau de nevroză de pe urma luptei. Shirley 
Hammet dădea unele semne că iese din toropeala ei, dar 
trezise pe toată lumea cam pe la ora 1 noaptea, ţipând în 
somn, apărându-se de un duşman invizibil prin gesturi 
dezordonate, cu degetele încovoiate, ca nişte gheare. 
Celeilalte femei, care nu avea un nume, părea în schimb să-i 
meargă din rău în mai rău. Stătea nemişcată. Dacă i se dădea 
să mănânce, mânca. Işi îndeplinea şi celelalte funcțiuni 
fiziologice. Nu răspundea la întrebări. Nu părea să se 
trezească cu adevărat la viaţă decât în somn. Chiar dacă i se 
dădea o doză considerabilă de Veronal, se tânguia adesea, iar 
uneori striga. Frannie era convinsă că ştie ce anume visează 
biata femeie. 

— Mai avem un drum lung înaintea noastră, nu? spuse ea. 

Stu nu-i răspunse decât după câteva clipe: 

— E mai departe decât am crezut noi. Bătrâna aceea nu 
se mai află în Nebraska. 

— Ştiu..., începu ea, apoi se opri. 

Bărbatul o privi cu un zâmbet uşor. 

— Nu v-aţi luat medicamentul, doamnă. 

— Secretul meu a ieşit la lumină, mărturisi ea, vinovată. 

— Nu numai noi procedăm astfel, îi spuse Stu. Discutam 
cu Dayna în după-amiaza asta, şi am aflat că ea şi Susan nu 
vor medicament. 

Fran simţi din nou junghiul acela de gelozie... şi teamă, din 
cauza felului foarte familiar în care Stu pomenea numele 
Daynei. 

— Tu de ce ai întrerupt? Nu cumva te-au drogat... în locul 
acela? 

Bărbatul scutură scrumul în scrumiera lui din pământ. 

— Sedative uşoare seara, nimic mai mult. Nu era nevoie 
să mă înfunde cu droguri. Nu aveai cum să scapi din 
fortăreaţa aceea. Nu, m-am oprit cu trei seri în urmă, simțind 
că... am pierdut contactul. Medită câteva clipe, apoi începu să 
explice: Mi se pare o idee minunată că Harold şi Glen s-au dus 
după radioul acela. La ce bun un sistem de emisie-recepţie? 


Ca să nu te rupi de lume. În Arnette aveam un prieten, Tony 
Leominster, el îşi cumpărase aşa ceva pentru Scoutul lui. 
Minunată maşinărie. Puteai să stai de vorbă cu alţi oameni 
sau să ceri ajutor, dacă erai prins într-un blocaj de trafic sau 
aveai alt necaz. Visele astea sunt ca şi cum am avea un CB în 
cap, doar că emisia pare a fi stricată şi nu mai funcţionează 
decât recepţia. 

— Nu este exclus să şi transmitem, replică Fran. 

O privi mirat. 

O vreme, rămaseră tăcuţi. Soarele le aruncă o ultimă 
privire printre nori, de parcă ar fi vrut să-şi ia rămas-bun 
înainte de a se cufunda dincolo de orizont. Fran începea să 
înţeleagă de ce-l divinizau popoarele primitive. Pe măsură ce 
se aduna asupra ei liniştea gigantică a spaţiului aproape 
pustiu, pecetluindu-şi mesajul esenţial prin simpla greutate, 
soarele — ca şi luna, de altfel — începuseră să pară mai mari 
şi mai importante. Mai personale. Cele două strălucitoare 
nave cereşti redeveneau în ochii tăi la fel cum fuseseră pe 
când erai copil. 

— Oricum, am încetat să mai iau, continuă Stu. Azi-noapte 
l-am visat iarăşi pe omul negru. A fost cel mai rău vis de până 
acum. S-a stabilit undeva în deşert. În Las Vegas, cred. 
Frannie... am impresia că-i crucifică pe oameni. Pe cei care-l 
supără. 

— Ce-ai zis că le face? 

— Asta am visat. Şiruri de cruci de-a lungul lui Highway 
15, înălțate din lemnăria fermelor şi stâlpi de telefon. Şi 
oameni atârnând de ele. 

— E doar un vis, îi spuse ea, neliniştită. 

— Poate. Trase din ţigară şi privi spre vest, la norii cu 
marginile tivite cu roşu. Dar în celelalte două nopţi, înainte să 
dăm peste maniacii ăia care le luaseră ostatice pe femei, am 
visat-o pe ea, pe femeia care-şi zice Mother Abagail. Stătea în 
cabina unui camion cu macara, tras la marginea lui Highway 
76. Eu eram pe drum, cu un braţ sprijinit de fereastra maşinii, 
vorbind cu ea la fel de firesc cum stau de vorbă cu tine. Îmi 
zice: "Trebuie să-i mişti încă şi mai repede, Stuart; dacă o 


doamnă atât de bătrână ca mine poate, înseamnă că o să 
poată şi un tip mare şi puternic din Texas, aşa ca tine." 

Stu râse, aruncă mucul ţigării de foi la pământ şi-l călcă 
sub cizmă. Absent, ca şi cum habar n-ar fi avut ce face, îşi 
puse braţul pe umărul lui Frannie. 

— Se duc spre Colorado, spuse ea. 

— Păi, da, cred că într-acolo se duc. 

— Oare... Dayna sau Susan au visat-o şi ele? 

— Amândouă. lar azi-noapte Susan a visat crucile. La fel 
ca mine. 

— Alături de bătrână sunt acum mulţi oameni. 

— Douăzeci, poate chiar mai mulţi, confirmă Stu. Ştii, tre- 
cem pe lângă oameni aproape în fiecare zi. Se ascund şi 
aşteaptă să trecem mai departe. De noi se tem, dar ea... la ea 
vor veni, din câte-mi dau seama. Fiecare la vremea lui. 

— Sau se vor duce la celălalt, spuse Frannie. 

— Da, sau la el. Fran, tu de ce n-ai mai luat Veronal? 

Fran oftă, tremurând în sinea ei şi întrebându-se dacă să-i 
mărturisească. Dinspre partea ei, ar fi vrut, dar se temea de 
posibila lui reacţie. 

— Gesturile femeilor nu prea sunt previzibile, spuse ea în 
cele din urmă. 

— Nu, se arătă ci de acord. Dar există căi de a afla ce 
anume gândesc, poate. 

— Cum..., începu ea, dar el o împiedică să continue, cu un 
sărut. 


Stăteau întinşi pe iarbă, în ultimele raze ale amurgului. 
Roşul ţipător lăsase locul unui purpuriu mai rece în timpul cât 
făcură dragoste, iar acum Frannie distingea cele dintâi stele 
printre ultimele rămăşiţe ale norilor. Mâine avea să fie vreme 
bună pentru motocicletă. Cu puţin noroc, vor traversa 
aproape tot statul Indiana. 

Stu alungă leneş un ţânţar ce bâzâia deasupra pieptului 
său. Cămaşa lui atârna într-un tufiş din apropiere. Fran avea 
bluza pe ea, însă descheiată. Sânii îi împungeau materialul. 


M-am mai îngroşat, nu foarte tare, dar vizibil... pentru mine, 
cel puțin, se gândi ea. 

— Te doream de multă vreme, îi spuse Stu fără să se uite 
direct la ea. Presupun că ai ştiut asta. 

— Am vrut să ocolesc un bucluc cu Harold, îi explică ea. Şi 
mai este ceva care... 

— Harold mai are multe de învăţat, spuse Stu, dar undeva 
în el există lucruri bune, care vor ieşi la iveală dacă se va 
maturiza. Îţi place de el, nu? 

— Nu acesta este cuvântul potrivit. De fapt, nu există un 
cuvânt în engleză care să exprime ce simt eu faţă de Harold. 

— Dar faţă de mine ce simţi? 

Se uită la el şi constată că nu putea să-i spună că-l 
iubeşte, nu putea să-i comunice direct acest lucru, oricât de 
mult şi-ar fi dorit-o. 

— Nu, continuă tot el, ca şi cum ea l-ar fi contrazis. Nu 
vreau decât să punem lucrurile la locul lor. Presupun că 
deocamdată ai prefera ca Harold să nu afle nimic. N-am 
dreptate? 

— Ba da, îi răspunse ea cu recunoştinţă. 

— Mi se pare corect. Dacă avem grijă să ne ferim, lucrurile 
s-ar putea aranja de la sine. L-am văzut uitându-se după 
Patty. Ea este cam de vârsta lui. 

— Nu ştiu... 

— Consideri cumva că-i datorezi recunoştinţă? 

— Cred că da. Noi doi am fost singurii supraviețuitori din 
Ogunquit şi... 

— Asta nu înseamnă decât că ai avut noroc, şi atât, 
Frannie. Dar nu are nici un rost să permiţi cuiva să aibă 
asupra ta vreun ascendent pentru un lucru ce ţine doar de 
norocul fiecăruia. 

— Presupun că ai dreptate. 

— Cred că te iubesc, zise el. Nu-mi vine prea uşor să-ţi 
spun asta. 

— Cred că şi eu te iubesc. Dar mai este ceva... 

— Am ştiut. R 

— M-ai întrebat de ce am încetat să mai iau tabletele. Işi 


potrivea bluza, neîndrăznind să-l privească în ochi, şi-şi 
simţea buzele teribil de uscate. Am considerat că ar putea să- 
i facă rău copilului, şopti ea. 

— Să-i facă rău. Se opri brusc, apoi o prinse şi o întoarse 
cu faţa spre el. Eşti însărcinată? 

li făcu semn că da. 

— Şi nu ai spus nimănui? 

— Nu 

— Harold. Harold ştie? 

— Nimeni în afară de tine. 

— Dumnezeule Atotputernic! 

O cercetă de aproape şi concentrat, într-un fel care o 
sperie. Ea se gândise că existau două posibilităţi: fie avea s-o 
părăsească imediat (după cum ar fi procedat Jess, fără doar şi 
poate, descoperind că rămăsese însărcinată cu un alt bărbat), 
fie o va îmbrăţişa, îi va spune să nu se teamă de nimic şi că el 
se va ocupa de totul. Dar la acest studiu uimit şi amănunţit nu 
se aşteptase; se surprinse gândindu-se la seara când îi 
mărturisise tatălui ei, în grădină. Privirea lui se asemăna 
foarte tare cu felul de a o privi al lui Stu. Acum regretă că nu-i 
spusese lui Stu înainte de a face dragoste. Poate că atunci nu 
s-ar mai fi întâmplat, dar cel puţin el nu ar mai fi avut cum să 
se simtă oarecum înşelat, din cauză că ea era... oare cum 
suna expresia aceea veche? Stricată. Oare gândea astfel? Pur 
şi simplu nu-şi dădea seama ce se petrece în mintea lui. 

— Stu? i se adresă ea, cu voce temătoare. 

— Nu ai spus nimănui, repetă el. 

— Nu am ştiut cum. 

Acum era doar la un pas de lacrimi. 

— Şi când vine sorocul? 

— In ianuarie, spuse ea, plângând. 

O prinse în braţe şi o făcu să înţeleagă că totul era bine 
fără a-i spune nimic. Nu i-a spus că nu trebuie să se teamă 
sau că el se va ocupa de toate, ci o iubi încă o dată, făcând-o 
mai fericită decât fusese ea vreodată. 

Nici unul dintre ei nu-l văzu pe Harold stând printre tufişuri 
şi urmărindu-i, la fel de spectral şi tăcut ca Omul Întunecat în 


persoană. Nici unul dintre ei nu avu cunoştinţă cum ochii lui 
se transformă în două triunghiuri mici, ucigătoare, atunci 
când Fran îşi strigă plăcerea ei supremă, la sfârşit, înfiorată 
de orgasm. 
Întunericul se înstăpânise deplin când ei terminară. 
Harold se îndepărtă pe nesimţite. 


Din jurnalul lui Fran Goldsmith 

1 august 1990 

leri seara nu am mai scris nimic, am fost prea agitată, 
prea fericită. Stu şi cu mine suntem împreună. 

A fost de acord să păstrez secretul lui Lone Ranger cât 
mai mult cu putinţă, sperând că între timp ne-am fi stabilit 
undeva. De va fi Colorado, nu am nimic împotrivă. După cum 
mă simt eu acum, aş fi de acord şi cu munţii de pe lună. Oare 
par o şcolăriţă ameţită? Păi... dacă o şcolăriţă nu poate să 
pară ameţită nici în jurnalul ei propriu, atunci unde? 

Dar înainte de a părăsi subiectul Lone Ranger, trebuie să 
mai spun un lucru. Este vorba despre "instinctul matern". 
Oare există aşa ceva? Cred că da. Probabil ţine de hormoni. 
De câteva săptămâni încoace mă simt altfel decât de obicei, 
dar este foarte greu să separi schimbările provocate de 
sarcină de cele cauzate de teribilul dezastru care s-a abătut 
asupra lumii. EXISTA totuşi un anume sentiment de precauţie 
("precauţie" este departe de a fi cuvântul potrivit, dar în seara 
asta nu găsesc altul mai nimerit), sentimentul că te-ai mai 
apropiat puţin de centrul universului şi că trebuie să-ţi 
protejezi poziţia dobândită. De aceea Veronalul mi se pare a 
reprezenta un risc mai mare decât coşmarurile, chiar dacă, 
raţional cântărind lucrurile, cred că Veronalul nu i-ar face nici 
un rău micuţului, mai ales dacă aş fi rămas la dozele foarte 
scăzute folosite şi de ceilalţi. Mai cred că precauţia face şi ea 
parte din dragostea faţă de Stu Redman. Am sentimentul că 
iubesc, aşa cum mănânc, pentru două persoane. 

Trebuie să închei repede. Am nevoie de somn, indiferent 
ce vise au să mă viziteze. Nu am reuşit să traversăm Indiana 


atât de repede pe cât sperasem, un teribil talmeş-balmeş de 
vehicule de lângă răscrucea Elkhart ne-a întârziat. O mare 
parte dintre maşini au aparţinut armatei. Erau şi mulţi soldaţi 
morţi. Glen, Susan Stern, Dayna şi Stu au strâns câte arme au 
putut, vreo două duzini de puşti, nişte grenade şi... da, 
oameni buni, e purul adevăr, un lansator de rachete. Chiar 
acum, când scriu, Harold şi Stu încearcă să vadă cum 
funcţionează lansatorul, pentru care există şaptesprezece sau 
optsprezece rachete. Mă rog la Dumnezeu să nu li se 
întâmple vreun accident. 

Că veni vorba de Harold, trebuie să-ţi spun, dragul meu 
jurnal, că el NU BANUIEŞTE ABSOLUT NIMIC (sună ca o replică 
dintr-un film vechi, cu Bette Davis). Când vom ajunge din 
urmă grupul lui Mother Abagail, cred că va trebui să afle; nu 
ar fi corect să ne ascundem în continuare, indiferent de 
consecinţe. 

Dar astăzi a fost mai senin şi mai vesel decât l-am văzut 
eu vreodată. A zâmbit aşa de mult, încât mă gândeam să nu-i 
apară cumva crăpături pe obraji! Tot el a avut ideea să-l ajute 
pe Stu cu lansatorul ăla periculos de rachete şi 

lată, se întorc. Voi termina mai târziu. 


Frannie se scufundă într-un somn greu şi fără vise. La fel 
şi toţi ceilalţi, cu excepţia lui Harold Lauder. La un moment 
dat, cu puţin după miezul nopţii, se ridică şi se apropie pe 
furiş de locul unde dormea Frannie şi o privi îndelung. 
Zâmbetul pe care-l arborase întreaga zi i se ştersese acum de 
pe faţă. De mai multe ori simţise că zâmbetul avea să-i crape 
capul în două, lăsând să se reverse creierii lui tulburaţi. Poate 
că aşa şi-ar fi găsit pacea. 

O privi îndelung, ascultând târâitul greierilor de vară. Ne 
aflăm în zilele câinelui, îi trecu prin minte. Zilele câinelui, 
dintre 25 iulie şi 28 august, potrivit dicționarului Webster's. 
Denumite astfel pentru că, după cum se zice, atunci ar 
apărea cel mai adesea câinii turbaţi. O privi îndelung pe Fran, 
care dormea dulce, folosindu-şi puloverul drept pernă. Alături 


se afla rucsacul fetei. 

Fiecărui câine îi vine ziua lui, Frannie. 

Îngenunche, îngheţând la pocnetul propriilor lui 
încheieturi, dar nimeni nu se mişcă. Desfăcu clapeta 
rucsacului şi-şi vârî mâna înăuntru. Îndreptă raza subţire a 
unei lanterne asupra conţinutului. Din adâncul somnului ei, 
Frannie mormăi ceva, se mişcă, iar Harold îşi ţinu respiraţia. 
Descoperi ceea ce-l interesa aproape de fund, sub trei bluze 
curate şi un mic atlas al drumurilor, hărtănit. Un carnet de 
însemnări marca Spiral. Îl extrase, îl deschise la prima pagină 
şi lumină scrisul mărunt dar citeţ al lui Frannie. 

6 iulie 1990 — După oarece eforturi de a-l convinge, 
domnul Bateman a fost de acord să vină cu noi... 

Harold închise caietul şi se întoarse cu el la sacul lui de 
dormit. Se simţea în acest moment din nou ca atunci când era 
mic, un băiat cu puţini prieteni (se bucurase de o scurtă 
copilărie fericită, cam până la vârsta de trei ani, iar începând 
de atunci viaţa lui nu fusese decât o glumă groasă şi urâtă) 
dar mulţi duşmani, un băiat pe care părinţii lui mai degrabă îl 
neglijaseră — toate energiile lor se concentrau asupra lui 
Amy, care pornise pe lungul drum ce ar fi urmat s-o poarte pe 
traseul Miss America/Atlantic City —, un băiat care-şi găsise 
consolarea în cărţi, un băiat care reuşise să nu fie niciodată 
ales în echipa de baseball, care fusese întotdeauna omis din 
School Patrol pentru a deveni, în schimb, Long John Silver, sau 
Tarzan, sau Philip Kent... un băiat care se transformase în 
toate aceste personaje noaptea târziu, ascuns sub pături, 
ţinând lanterna cu raza îndreptată asupra paginilor tipărite, 
cu ochii măriţi de fiorul aventurilor, atât de transportat, încât 
nici nu-şi mai simţea mirosul băşinilor; acelaşi băiat se 
strecura acum cu capul înainte în sacul de dormit, ţinând în 
mână jurnalul lui Frannie şi lanterna. 

Punând spotul luminos pe coperta caietului, avu un 
moment de normalitate. Pentru o clipită, dintr-o parte a minţii 
lui se auzi un strigăt — Harold! Opreşte-te! — atât de 
puternic, încât se simţi cutremurat până la tălpi. Fu la un pas 
să se conformeze. Timp de o fracțiune de secundă, păru 


posibil să se oprească, să pună jurnalul la locul lui, de unde-i 
luase, să renunţe la Frannie şi să-i lase pe cei doi să meargă 
pe propriul lor drum, înainte să apuce să se petreacă ceva 
teribil şi irevocabil. In acea fracțiune de timp, păru că ar fi 
putut cu adevărat să arunce băutura amară, să o răstoarne 
din pocal şi să-l umple din nou cu ceea ce i s-ar fi cuvenit şi 
lui pe lumea asta. Renunță, Harold, îl ruga vocea aceea 
rezonabilă, dar poate că era deja prea târziu. 

La şaisprezece ani renunţase la Burroughs, Stevenson şi 
Robert Howard în favoarea altor fantezii, pe care le iubea tot 
atât de mult pe cât le ura — nu despre rachete sau pirați, ci în 
care invoca fete în pijamale din mătase transparentă 
îngenunchind înaintea lui pe perne din atlaz, în timp ce Harold 
cel Mare stătea tolănit pe tronul lui, pregătit să le 
pedepsească cu bice mici din curele, cu bastoane având 
măciulie de argint. Fantezii amare, care-i aduseseră prin faţă, 
rând pe rând, pe fiecare dintre fetele mai frumoase din 
Ogunquit High School, la un moment sau altul. Aceste năluciri 
ale lui se încheiau invariabil prin răzvrătirea tot mai 
pronunţată a prisosului din coapsa lui, culminând cu explozia 
de lichid seminal, mai degrabă un blestem decât o plăcere. 
Apoi adormea, cu sperma uscându-i-se pe pântece, ca un 
strat de solzi. Fiecărui câine îi vine ziua lui. 

Acum se iveau din nou acele fantezii amare, vechile 
dureri, pe care le aduna în jurul lui ca pe nişte cearşafuri 
îngălbenite, vechii prieteni ce nu piereau niciodată, ai căror 
dinţi nu se toceau niciodată, a căror afecţiune mortală nu 
slăbea niciodată. 

Se întoarse iarăşi la acea primă pagină, îndreptă raza de 
lumină asupra cuvintelor şi începu să citească. 


Cu o oră înainte de zori, puse jurnalul la locul lui, în 
rucsacul lui Fran şi încheie din nou catarama. Nu-şi luă nici un 
soi de precauţiune specială. lar dacă se trezeşte, cugetă el 
rece, o s-o omor şi apoi fug. Incotro? Spre vest. Dar nu avea 
să se oprească în Nebraska şi nici măcar în Colorado. O, nu! 


Fata nu se trezi din somn. 

Se întoarse la sacul lui de dormit. Se masturbă amarnic. 
Apoi îl învălui un somn subţire. Visă că murea undeva, pe o 
coastă prăpăstioasă, acoperită cu stânci şi bolovani, ca într- 
un peisaj lunar. Foarte sus, deasupra capului, plutind pe 
curentul cald ascendent, se vedea un nor de ulii călători, 
aşteptând să se ospăteze din el. Nu era lună, nici stele... 

Şi atunci un înfricoşător ochi roşu se căscă în întuneric: 
şiret şi înfiorător. Ochiul îl înspăimânta şi totodată îl atrăgea. 

Ochiul îi făcea semn. 

Spre vest, acolo unde acum se strângeau umbrele, în 
dansul lor crepuscular de moarte. 


Când făcură popas, pe înserate, se aflau la vest de Joliet, 
Illinois. Au stat de vorbă şi au râs, în jurul unei lăzi de bere. O 
dată ieşiţi din Indiana, lăsaseră ploile în urma lor. Tuturor le 
atrase atenţia Harold, mai vesel ca niciodată. 

— Ştii ceva, Harold, îi spuse Frannie mai târziu, când 
petrecerea începuse să se spargă. Nu cred că te-am văzut 
vreodată într-o formă aşa de bună. Oare de ce? 

El îi făcu ştrengăreşte cu ochiul. 

— Fiecărui câine îi vine ziua lui, Fran. 

Ea îi răspunse tot cu un zâmbet, puţin mirată. Presupuse 
însă că era doar o nouă exprimare eliptică dc-a lui Harold. Nu 
conta absolut deloc. Singurul lucru care conta era că în sfîrşit 
lucrurile intrau în normal. 

In seara aceea, Harold îşi începu propriul său jurnal. 


CAPITOLUL 48 


STRĂBĂTEA clătinându-se şi bălăbănind din braţe un suiş 
lung; arşiţa soarelui făcea să-i fiarbă stomacul şi-i cocea 
creierii. Autostrada tremura în căldura radiată de asfalt. El 
fusese odată Donald Merwin Elbert, acum era Trashcan Man, 


pururi şi pentru veşnicie, şi contempla Cetatea legendară 
Cibola, Şapte Oraşe într-Unul. De cât timp călătorea el spre 
vest? Cât trecuse de când cu The Kid? Doar Dumnezeu ştia; 
Trashcan Man nu avea habar. Trecuseră zile. Nopti. Vai, de 
nopţi îşi aducea cel mai bine aminte! 

Rămase în loc, legănându-se în zdrenţele lui şi privind în 
jos spre Cibola, Oraşul Făgăduit, Oraşul Viselor. Omul arăta 
într-un hal fără de hal. Incheietura pe care şi-o fracturase 
sărind peste balustrada fixată în bolţuri de rezervorul de la 
Cheery Oil nu se vindecase cum trebuie; rana se 
transformase într-o umflătură grotescă, înfăşurată într-un 
bandaj Ace murdar şi prost legat. Toate oasele degetelor 
acelei mâini se contorsionaseră cumva, transformând-o într- 
un fel de gheară, ca aceea a lui Quasimodo. Celălalt braţ era, 
de la cot şi până la umăr, o masă de ţesut ars, ce se vindeca 
încet. Acum nu mai putea şi nu mai supura, în schimb pielea 
cea nouă era roză şi lipsită de păr, ca aceea a unei păpuşi 
ieftine. Faţa lui rânjită, de nebun, era pârlită de soare, şi se 
cojea sub barba neîngrijită şi plină de cojile rănilor rămase de 
pe urma căzăturii în cap, atunci când roata din faţă a 
bicicletei se desprinsese din furcă. Purta o cămaşă de lucru 
J.C. Penney, de un albastru decolorat, pătată de inele 
concentrice de sudoare, şi o pereche de pantaloni murdari, 
din catifea reiată. Rucsacul, care fusese nou nu cu mult în 
urmă, căpătase între timp înfăţişarea stăpânului — una dintre 
curele se rupsese, Trash se străduise s-o lege cum ştia el mai 
bine, iar acum îi atârna pe spate într-o parte, ca un oblon peo 
casă bântuită de spirite. Era plin de praf, iar printre cute se 
insinuase nisipul din deşert. In picioare purta o pereehe de 
pantofi Kcds legaţi cu bucăţi de sfoară, din care ieşeau 
gleznele goale, zgâriate şi iritate de nisip. 

___ Privi oraşul, situat departe, sub nivelul la care se găsea el. 
Işi ridică ochii către cerul crunt, de culoarea cenușie a 
metalului din care se toarnă tunurile, şi către soarele ce-l 
bătea nemilos, învăluindu-l într-o arşiţă de furnal. Urlă. Era un 
urlet sălbatic şi triumfător, foarte asemănător cu acela al 
Susanci Stern, atunci când îi crăpase ţeasta lui Roger Rabbit 


cu patul propriei lui arme de vânătoare. 

Începu să execute un dans târşâit şi victorios pe suprafaţa 
fierbinte a autostrăzii 1-15; sirocco, vântul pustiului, aducea 
nisip peste şosea, iar vârfurile albastre ale culmilor 
Pahranagat şi Spotted îşi îndreptau, indiferente, colții lor de 
ferăstrău spre cerul strălucitor, aşa cum făceau de mii de ani. 
De cealaltă parte a autostrăzii, un Lincoln Continental şi un T- 
Bird fuseseră aproape îngropate în nisip, iar în spatele 
geamurilor speciale se vedeau, mumificaţi, ocupanţii lor. Pe 
partea pe care mergea Trashcan, ceva mai încolo, o 
camionetă răsturnată fusese aproape complet înghițită de 
nisip, cu excepţia roţilor şi a arcurilor. 

Dansa. Picioarele lui, încălţate în pantofi legaţi în sfori şi 
lălâi, săltau pe asfalt, într-un soi de beţie de marinar. 
Marginile zdrenţuite ale cămăşii îi fluturau în vânt. Bidonul i 
se izbea de rucsac. Capetele bandajului Ace se zbăteau în 
suflarea fierbinte a deşertului. Țesutul roz, crescut pe locurile 
arsurii, strălucea crud. Vinele groase i se zbăteau la tâmple, 
ca nişte arcuri de ceasornic. Se găsea de o săptămână 
întreagă în tigaia Domnului, traversase Utah spre sud-vest, 
extremitatea Arizonei şi apoi Nevada; în acest răstimp, 
înnebunise complet. 

Îşi însoțea dansul de un cântec monoton, ale cărui cuvinte 
le repeta mereu, pe o melodie care fusese la modă când el se 
găsea la instituţia de la Terre Haute, intitulată "Down to the 
Nightclub" şi interpretată de un grup de negri, Tower of 
Power. Dar textul îi aparţinea lui. Lălăia: 

— Ci-a-bo-la, Ci-a-bo-la, tâci-tâm, tâci-tâm, bani; Ci-a-bo- 
la, Ci-a-bo-la, tâcî-tâm, tăâci-tâm, bam! 

După fiecare bam final executa o mică săritură 
zburdalnică în căldura care făcea să plutească totul în jur, iar 
când cerul nemilos se coloră în cenuşiul crepusculului, se 
prăbuşi în mijlocul drumului, pe jumătate leşinat, cu inima lui 
suprasolicitată zbătându-i-se în pieptul uscat. Cu o ultimă 
rămăşiţă de energie, bolborosind şi rânjind, se târî peste 
oblonul camionetei răsturnate şi rămase în umbra tot mai 
îngustă, tremurând şi gâfâind în zăpuşeală. 


— Cibola! croncăni el. Tăcâtâm-tăcâtâm-bam! 

Işi trase stângaci bidonul de pe umăr cu mâna 
transformată în gheară şi-l scutură. Bidonul era aproape gol. 
Nu conta. Avea să soarbă până la ultima picătură de apă şi să 
se odihnească aici până la apus, după care va porni mai 
departe şi va intra în Cibola, Cetatea legendară, Şapte Oraşe 
într-Unul. Diseară avea să-şi potolească setea din fântânile 
veşnice, acoperite cu aur. Dar asta nu înainte de apusul 
soarelui ucigaş. Dumnezeu era cel mai mare incendiator din 
câţi există. In urmă cu amar de vreme, un băiat, pe numele 
lui Donald Merwin Elbert, dăduse foc cecului de pensie al 
bătrânei doamne Semple. Acelaşi băiat pusese foc şi Bisericii 
Metodiste din Powtanville, iar dacă mai rămăsese vreo 
rămăşiţă din Donald Merwin Elbert în acel trup, cu siguranţă 
dispăruse în vâlvătaia rezervoarelor de ţiţei din Gary, Indiana. 
Fuseseră peste o sută la număr şi săriseră în aer ca un şirag 
colosal de artificii. Unde mai pui că se întâmplase chiar în 
cinstea zilei de 4 lulie. Minunat. lar în miezul pojarului nu mai 
rămăsese decât Trashcan Man, cu braţul stâng fracturat şi 
fierbând ca o tocană, iar în trupul lui izbucnise un alt foc, ce 
nu avea să se mai stingă vreodată... decât poate atunci când 
din el nu va mai rămâne decât o grămăjoară de materie 
carbonizată. 

lar diseară avea să se adape din apa Cibolei, da, care va 
avea gust de vin. 

Ridică bidonul şi înghiţi ultima gură de apă călduţă. Apoi 
azvârli bidonul gol în deşert. Broboane de sudoare îi 
răsăriseră pe frunte, mari cât picăturile de rouă. Rămase 
locului, tremurând, savurând crampele pe care i le provoca 
lichidul. 

— Cibola! mormăi. Cibola! Am sosit! Am sosit! Voi face tot 
ce-mi porunceşti! Îmi dau şi viaţa pentru tine! Tâcâtâm- 
tâcâtâm-bam! 

Incepuse să-l cuprindă toropeala, acum, că-şi mai potolise 
cât de cât setea. Aproape adormise, când un gând sinistru 
străpunse învelişul minţii lui ca lama de gheaţă a unui stilet: 

ȘI dacă Cibola nu-i decât un miraj? 


— Nu, mârâi el. Nu, ah-ah, nu. 

Dar o simplă negaţie nu era suficientă ca să alunge 
gândul. Lama izbea şi scormonea, ţinând somnul la distanţă. 
Nu cumva băuse ultima duşcă de apă în onoarea unei 
năluciri? în felul lui, îşi recunoştea nebunia şi ştia că unui 
descreierat i se poate întâmpla un lucru ca acesta. Dacă 
fusese cu adevărat un miraj, era sortit să piară aici, în pustiu, 
şi păsările de pradă se vor înfrupta din el. 

In cele din urmă, incapabil să mai suporte starea de oribilă 
nesiguranţă, se ridică de jos clătinându-se şi-şi croi anevoios 
drum până la şosea, luptându-se cu valurile de ameţeală şi de 
greață care aproape că-l puneau la pământ. Ajuns pe creasta 
dealului, îşi îndreptă privirea avidă spre câmpia netedă şi 
întinsă de la poale, presărată cu yucea, ciulini şi mantaua 
diavolului. Respirația i se opri în gât, apoi oftă prelung. 

Oraşul era la locul lui! 

Cibola, vechea legendă, tărâm de mulţi căutat, descoperit 
în sfârşit de Trashcan Man! 

Departe, în inima deşertului, înconjurat de munţi albaştri, 
oraşul azuriu din cauza aburului depărtării, cu turnurile şi 
bulevardele licărind în lumina pustiului... Existau şi palmieri... 
vedea şi palmieri... şi mişcare... şi apă/ 

— O, Cibola..., cârâi el. g 

Se întoarse, nesigur pe mişcări, la umbra camionetei. Işi 
dădea seama că este mai departe decât părea la prima 
vedere. Diseară, după ce torţa Domnului va dispărea de pe 
cer, avea să meargă cum nu mai mersese în viaţa lui. O dată 
ajuns la Cibola, întâi şi întâi avea să plonjeze cu capul înainte 
în cea dintâi fântână ce-i ieşea în cale. Pe urmă avea să-l 
găsească pe acela, bărbatul care-l invitase să vină aici. 
Bărbatul care-l ademenise să traverseze câmpii, munţi şi în 
cele din urmă deşertul, totul în numai o lună şi în pofida 
oribilei arsuri de la mână. _ 

Cel ce Este — Omul Intunecat şi Dur. Il aştepta pe 
Trashcan Man la Cibola; ale /u; erau oştile nopţii, ai /u; 
călăreţii morţii, cu feţe albe, care urmau să năvălească 
dinspre vest şi să nu se mai oprească până nu se vor găsi faţă 


în faţă cu soarele, la răsărit. Aveau să iasă la bătaie cuprinşi 
de delir, rânjind, puţind a sudoare şi a praf de puşcă. Aveau 
să se audă urlete, dar Trashcan nu dădea doi bani pe urlete, 
aveau să se comită violuri şi înrobiri, lucruri pe care nu dădea 
nici măcar doi bani, crime, care-l lăsau absolut indiferent... 

„„„ Şi avea să mai fie un Mare Incendiu. 

Lucru la care ţinea foarte mult. În visele lui, Omul 
Întunecat i se arăta pe un loc înalt, îşi desfăcea larg braţele şi- 
i arăta lui Trashcan o ţară cuprinsă de flăcări. Oraşe 
explodând ca nişte bombe. Terenuri cultivate măturate de 
perdele de foc. Până şi apele fluviilor ce scăldau Chicago, 
Pittsburgh, Detroit şi Birmingham, cu straturi de petrol aprins 
plutind deasupra lor. Omul întunecat îi spusese un lucru 
foarte simplu în vis, care îl făcuse să se grăbească cât putea 
el mai tare: Vei primi un rang de frunte la mine în artilerie. 
Eşti omul de care am nevoie. 

Se rostogoli pe o parte, cu obrajii şi pleoapele iritate de 
nisipul spulberat. Îşi pierduse speranţa — da, de când îi 
căzuse roata de la bicicletă începuse să-şi piardă speranţa. 
Dumnezeu, Dumnezeul şerifilor ucigaşi de taţi, Dumnezeul lui 
Carley Yates era până la urmă mai puternic decât Omul 
întunecat, din câte se vedea. Cu toate acestea, îşi păstrase 
credinţa şi mersese mai departe. Şi iată, atunci când se părea 
că va fi transformat în scrum, în pustiu, chiar înainte de a 
ajunge la Cibola, unde îl aştepta omul negru, văzuse oraşul 
departe, în vale, visând în soare. 

— Cibola! mai şopti el înainte de a adormi. 


Cel dintâi vis îl avusese la Gary, acum mai bine de o lună, 
după ce-şi arsese braţul. In noaptea aceea adormise convins 
că va muri; nimeni nu putea supravieţui unor arsuri atât de 
grave. 

Un refren îşi croise drum în capul lui: Cine trăieşte cu 
torta, de torță va pieri. Trăieşti cu ea, mori cu ea. 

În părculeţul oraşului, picioarele refuzaseră să-l poarte 
mai departe şi se prăbuşise la pământ, cu braţul stâng întins 


cât mai departe de el, ca şi cum ar fi fost un obiect fără de 
viaţă, şi cu mâneca de la cămaşă arsă. Durerea era imensă, 
incredibilă. Nici nu visase că pe lumea asta poate exista o 
asemenea durere. Nu cu mult mai devreme, alergase vesel de 
la un grup de rezervoare la altul şi montase sisteme simple de 
declanşare a incendiului, concepute dintr-o ţeavă de oţel şi un 
amestec inflamabil de parafină, separată de un strop de acid 
printr-o tablă tot din oţel. Introducea aceste dispozitive în 
ţevile de preaplin de pe acoperişurile rezervoarelor. Când 
acidul îşi croia drum prin tablă, parafina se aprindea, 
declanşând astfel incendiul. Plănuise să traverseze oraşul prin 
partea de vest, cea dinspre păienjenişul de şosele ducând 
spre Chicago sau Milwaukee, înainte de explozia 
rezervoarelor. Ce plăcere ar fi fost să urmărească spectacolul 
unic al oraşului cuprins în întregime de o furtună de flăcări. 

Dar cel din urmă dispozitiv fusese prost conceput sau 
greşit construit. Se declanşase în timp ce desfăcea capacul de 
pe ţeavă de preaplin cu o cheie. In clipa aceea parafina 
arzândă răbufnise şi se produsese o văpaie albă, orbitoare, 
acoperindu-i tot braţul stâng cu flăcări. Acum nu era vorba de 
o simplă mănuşă de foc, dintr-acelea provocate de inflamarea 
unui fluid mai uşor, pe care-l poţi stinge prin scuturarea 
mâinii, ca pe un chibrit uriaş. Trecea printr-o suferinţă 
îngrozitoare, ca şi cum braţul i-ar fi fost cufundat în magma 
unui vulcan. 

Pornise în fugă dezordonată pe acoperişul rezervorului, 
dărâmând balustradele.înalte până la brâu ca în jocul de 
pinball, în care el îndeplinea rolul unei bile umane. In lipsa 
acelor balustrade, s-ar fi prăbuşit peste margine, în gol, 
răsucindu-se prin aer ca o torţă aruncată într-o fântână. Nu-şi 
salvase viaţa decât accidental; se împiedicase şi căzuse peste 
propriul lui braţ, înăbuşind astfel flăcările. 

Se ridicase, pe jumătate înnebunit de durere. Mai târziu 
avea să-i treacă prin minte că numai norocul orb — sau 
lucrarea Omului Întunecat — îl salvase să nu ardă de viu. Cea 
mai mare parte a jetului de parafină trecuse pe lângă el. Prin 
urmare ar fi trebuit să fie recunoscător — dar acest sentiment 


nu-l încercă decât mai târziu. În clipa respectivă nu putea 
decât să ţipe ascuţit şi să se clatine în toate părţile, ţinându-şi 
braţul copt, pe care pielea fumega, pocnea uşor şi se 
strângea, cât mai departe de restul trupului. 

Pe măsură ce lumina dispărea de pe cer, începuse să-şi 
dea seama, nedesluşit, că montase deja o duzină de 
dispozitive, care se puteau declanşa în orice moment. Ar fi 
fost minunat să moară şi să scape de calvar; dara pieri în 
flăcări i se părea culmea ororii. 

Reuşise, nu prea ştia cum, să coboare de pe rezervor şi sa 
se îndepărteze şovăielnic, făcând un adevărat slalom printre 
vehiculele încremenite, ţinându-şi braţul rănit cât mai departe 
de corp. 

Ajunsese într-un mic parc din apropierea centrului oraşului 
când soarele apunea. Se aşezase în iarba dintre două terenuri 
de sport, străduindu-se să-şi aducă aminte cum se tratau 
arsurile. Trebuie să te ungi cu unt, aşa ar fi zis mama lui 
Donald Merwin Elbcrt. Dar asta nu era valabil decât în cazul în 
care te opăreai puţin cu apă fierbinte sau cu un strop de 
grăsime sărit din tigaie. Nu-şi imagina cum ar putea să dea cu 
unt peste grozăvia crăpată şi înnegrită dintre cot şi umăr; nici 
măcar nu-şi putea imagina. 

Să se omoare. Asta era situaţia, până aici îi fusese. Avea 
să scape de toate necazurile, aidoma unui câine bătrân... 

Deodată se produsese o explozie gigantică în partea de 
est a oraşului, de parcă întreg mecanismul existenţei s-ar fi 
frânt în două. Un stâlp de foc lichid se înălţase brusc pe 
fundalul in-digo-închis al amurgului. Ochii îi lăcrimau şi 
protestau cu atâta vehemenţă, încât se văzuse silit să-i 
închidă. 

In ciuda durerilor agonice, incendiul îi făcea plăcere... mai 
mult, îl încânta, îi dădea sentimentul împlinirii. Focul era cel 
mai bun medicament, chiar mai bun decât morfina pe care o 
descoperise în ziua următoare (pe când era deţinut model al 
închisorii, lucrase la infirmerie — ca şi în bibliotecă şi în 
atelierul mecanic — şi cunoştea ce înseamnă morfină, Elavil 
sau Darvon Complex). Nu făcea legătura între chinurile lui şi 


stâlpul de foc. Nu ştia decât că focul este bun şi frumos, că 
focul este un lucru de care are nevoie, acum şi totdeauna. 
Focul era extraordinar! 

Peste doar câteva momente, un al doilea rezervor de ţiţei 
explodase şi chiar şi aici, la distanţă de cinci kilometri, se 
făcuse simţit şocul cald al valului de aer. Urmase încă un 
rezervor, şi apoi încă unul. Un scurt răgaz, apoi bubuiseră 
şase la rând, ca într-un răpăit; continuase să se uite cu 
încăpățânare într-acolo, deşi nimeni altul n-ar mai fi fost în 
stare, rânjind, sorbind din ochi flăcările galbene, uitând de 
braţul rănit, uitând de gândurile sinucigaşe. 

Durase mai bine de două ore până ce săriseră toate în 
aer; ar fi trebuit să se lase întunericul, dar noaptea 
împrumutase de la flăcări nuanţe demente, galbene şi 
portocalii. Întreg arcul răsăritean al orizontului era o horă de 
foc. Îi aducea aminte de o carte distractivă din colecţia 
Classic, pe care se uita când era copil, o adaptare după 
Războiul lumilor de H.G. Wells. Dar acum, după atâţia ani, 
băiatul care răsfoia cartea aceea dispăruse, în schimb 
Trashcan Man era aici şi ştia secretul minunat şi cumplit al 
razei morţii mânuite de marţieni. 

Venise vremea să plece din parc. Temperatura crescuse 
cu vreo zece grade. Cel mai bine ar fi fost să pornească spre 
vest, să păstreze o oarecare distanţă faţă de frontul focului, la 
fel cum procedase şi la Powtanville, fugind din calea 
dezastrului din ce în ce mai întins. Dar halul în care ajunsese 
nu-i permitea să plece. Adormise în iarbă; flăcările continuau 
să danseze pe obrazul lui de copil obosit şi hăituit. 

Omul Întunecat i s-a arătat din nou în vis, înveşmântat în 
mantia cu glugă, care nu lăsa să i se ghicească faţa... şi cu 
toate astea, Trashcan Man avea impresia că-l mai văzuse. 
Poate la Powtanville, stând tăcut, pe gânduri, printre trântorii 
din cofetărie sau berărie care-i strigau măscări. Poate la 
spălătoria Scrubba-Dubba (spumă pe faruri, desfaci 
ştergătoarele, spumă pe aripi, hei, domnule, doriţi şi un lustru 
cu ceară caldă?) unde purta mănuşa din buret ore în şir până 
ce mâna dreaptă ajungea să-i semene cu un peşte mort şi 


unghiile i se albeau ca fildeşul nou — poate atunci să fi văzut 
chipul acesta, rânjind fioros şi cu bucurie dementă de sub 
şuvoiul neted al apei scurgându-se pe parbriz. Când îl 
expediase şeriful la casa de nebuni din Terre Haute, această 
faţă fusese a asistentului psihiatric care se aplecase rânjind 
asupra lui în cabinetul unde îi făceau tratament cu 
electroşocuri, stând cu mâinile pe tabloul de comandă (am să- 
ti prăjesc creierii, băiete, te ajut să te preschimbi din Donald 
Merwin Elbert în Trashcan Man, n-ai vrea şi un lustru cu ceară 
caldă?) pregătit să-i împuşte vreo mie de volţi în cap. Il 
cunoştea prea bine pe Omul Întunecat, cu faţa lui, pe care nu 
reuşeai să o vezi niciodată ca lumea, cu degete care 
împărțeau toate pieile dintr-un pachet de cărţi, cu ochi pe 
care-i bănuiai dincolo de flăcări, cu rânjet pe care-l ghiceai 
dincolo de mormântul lumii. 

— Voi face tot ce vrei tu, îi spunea în vis, plin de recu- 
noştinţă, îmi dau şi viaţa pentru tine! 

Omul Întunecat şi-a ridicat braţele înăuntrul mantiei, 
transformând-o într-un zmeu negru. Stăteau pe o culme 
înaltă, iar America ardea la picioarele lor. 

Vei primi un rang de frunte la mine în artilerie. Eşti omul 
de care am nevoie. 

Apoi a văzut o armată alcătuită din zece mii de lepădături, 
femei şi bărbaţi proscrişi, mergând spre est, traversând 
deşertul şi pătrunzând în munţi, armata-bestie căreia-i sosise 
în sfârşit sorocul să iasă la iveală; călătoreau în camioane, 
jeepuri, furgoane, rulote şi tancuri; fiecare bărbat sau femeie 
purta la gât o piatră întunecată; adânc încrustată într-unele 
dintre pietrele acestea se distingea o formă roşiatică, care ar 
fi putut fi un Ochi sau poate o Cheie. Călare pe o maşină- 
cisternă uriaşă, cu anvelope late, s-a văzut pe el însuşi; ştia 
că rezervorul este plin cu napalm gelificat... iar în urma lui, în 
coloană, veneau camioane încărcate cu bombe cu vid, mine 
Teller, explozivi din plastic; aruncătoare de flăcări, rachete de 
semnalizare, rachete ghidate de energia calorică a țintei; 
grenade, mitraliere, lansatoare de rachete. Dansul morţii era 
gata să înceapă, corzile chitarelor şi ale viorilor începuseră să 


fumege şi văzduhul se umpluse de mirosul sulfului şi al 
corditei. 

Omul Întunecat şi-a ridicat iarăşi braţele, iar când le-a 
lăsat în jos, totul a încremenit şi a tăcut, focurile au dispărut, 
până şi cenuşa lor s-a răcit şi, pentru o clipă, Trashcan Man a 
devenit din nou Donald Merwin Elbert cel mic, speriat şi 
derutat. In clipa aceea a bănuit că nu era decât un biet pion 
în imensa partidă de şah a Omului Întunecat şi că fusese tras 
pe sfoară. 

Apoi a constatat că figura Omului Întunecat nu mai era pe 
de-a-ntregul ascunsă; doi tăciuni roşii străluceau în cavitățile 
unde ar fi trebuit să se găsească ochii, luminând un nas 
subţire ca o lamă de cuţit. 

— Voi face tot ce vrei tu, i-a spus în vis, plin de 
recunoştinţă, îmi dau şi viaţa pentru tine! Îmi dau şi sufletul 
pentru tine! 

— Am să te pun să dai foc, i-a comunicat Omul Întunecat, 
solemn. Trebuie să vii la mine în oraş şi acolo vom limpezi 
totul. 

— Unde? Unde? 

Speranţele şi aşteptările lui atinseseră punctul culminant. 

— La vest, i-a mai spus Omul Intunecat, dispărând. La 
vest. Dincolo de munţi. 

Atunci se trezise. Era încă noapte şi lumină. Flăcările se 
apropiaseră. Căldura devenise înăbugşitoare. Casele explodau. 
Stelele dispăruseră, învăluite de o perdea groasă de fum 
uleios. Ploua cu funingine. Terenurile de sport erau acoperite 
cu zăpadă neagră. 

Ştiind că are un scop, constatase că poate să meargă. 
Pornise şchiopătând spre vest; din când în când vedea şi alţi 
câţiva care fugeau din Gary, uitându-se peste umăr la uriaşul 
incendiu. Nişte proşti, gândise Trash, aproape cu afecţiune. O 
să ardeţi. La timpul potrivit o să ardeţi. Nimeni nu-l băga în 
seamă pe Trashcan Man; pentru ei, nu era decât un alt 
supravieţuitor. Curând, dispăruseră printre trâmbele de fum. 
Imediat după ivirea zorilor, Trashcan Man traversase graniţa 
în Illinois. Chicago se afla la nord, Joliet la sud-vest, iar focul 


rămânea ascuns privirilor de perdeaua ce acoperea întreg 
orizontul. Asta se întâmpla în dimineaţa de 2 iulie. 

Uitase de visul lui de a face să ardă Chicago până la te- 
melii — de gândul lui la alte rezervoare cu ţiţei, garnituri de 
tren încărcate de carburanţi, trase pe linii feroviare 
secundare, şi case uscate ca iasca. Puțin îi păsa lui de Windy 
City. În după-amiaza aceea pătrunsese în cabinetul unui 
medic din Chicago Heights şi furase o cutie cu fiole de 
morfină. Morfina îi mai potolise puţin durerea, având însă un 
efect secundar cu mult mai important: îl ajutase să ignore 
durerile pe care nu i le alungase. 

În aceeaşi seară îşi făcuse rost de un borcan uriaş de 
Vaseline dintr-o farmacie şi-şi împachetase zona arsă a 
braţului sub un centimetru de gelatină. Era foarte însetat; 
încontinuu ar fi vrut să bea ceva. Tot felul de fantasmagorii 
despre Omul Întunecat i se năpusteau în cuget, ca nişte 
muşte enervante. La amurg, când se prăbuşise răpus de 
oboseală, în mintea lui încolţise deja ideea că oraşul spre care 
îl îndreptase Omul Întunecat era probabil Cibola, Şapte Oraşe 
într-Unul, Cetatea Făgăduită. 

În noaptea aceea, Omul Întunecat i se înfăţişase din nou în 
vis şi-i confirmase gândul, cu un zâmbet sardonic. 


Trashcan Man se trezi din aceste vise-amintiri confuze în 
amarnicul ger al pustiului. În deşert domneşte întotdeauna 
sau gheaţa sau focul; stare intermediară nu există. 

Gemând uşor, se ridică, încercând să se încălzească pe 
cât posibil. Scăldând pustiul în lumina lor rece şi spectrală, 
deasupra străluceau milioane de stele, atât de aproape, încât 
ai fi crezut că le poţi atinge cu mâna. 

Se întoarse în şosea, înfiorat de nenumărate usturimi şi 
junghiuri. Dar acum nu prea mai băga în seamă durerile. 
Rămase o vreme să contemple oraşul (ici şi colo se vedeau 
mici scântei de lumină, ca nişte focuri de tabără electrice). 
Apoi porni la drum. 

Câteva ore mai târziu, când zorii începuseră să dea 


culoare cerului, Cibola părea tot atât de departe ca atunci 
când văzuse oraşul pentru prima oară, de pe înălţime. În plus, 
făcuse prostia să bea toată apa, uitând că aici lucrurile lăsau 
impresia că sunt mai mari şi mai aproape decât în realitate. 
Nu îndrăzni să mai meargă mult după răsărit, temându-se de 
deshidratare. Trebuia să-şi găsească un adăpost, înainte ca 
soarele să bată cu toată puterea. 

La o oră după revărsatul zorilor găsi un Mercedes-Benz 
tras în afara drumului, cu partea dreaptă acoperită de nisip 
până la jumătatea portierelor. Deschise maşina pe partea 
stângă şi-i trase afară pe cei doi pasageri zbârciţi ca nişte 
maimuțe — o bătrână purtând o grămadă de bijuterii şi un 
bătrân cu părul alb, ceea ce-i dădea un aer teatral. Mormăind, 
Trash scoase cheile din contact şi deschise portbagajul din 
spate. Valizele nu erau încuiate. Atârnă un braţ de haine 
peste ferestrele Mercedesului, fixându-le cu bolovani. Îşi făcu 
astfel o grotă răcoroasă şi întunecată. 

Se strecură înăuntru şi adormi. La mai multe mile spre 
vest, cetatea Las Vegas strălucea în razele soarelui de vară. 


Nu ştia să conducă maşina, asta nu-l învățase nimeni în 
închisoare, în schimb ştia să meargă pe bicicletă. Pe 4 lulie, 
ziua în care Larry Underwood descoperise că Rita Blakemoor 
murise în somn, din cauza unei supradoze de tranchilizante, 
Trashcan Man îşi făcuse rost de o cursieră cu zece viteze. La 
început nu înaintase decât foarte încet, pentru că braţul stâng 
nu-i era de prea mare ajutor. In prima zi căzu de două ori, o 
dată chiar pe arsură, ceea ce-i provocă usturimi şi dureri 
infernale. De o vreme, rana îi supura prin stratul de gelatină şi 
putea insuportabil. Uneori îi trecea prin minte că poate făcuse 
cangrenă, dar evita să se lase apăsat de asemenea gânduri. 
Incepuse să amestece vaselina cu un unguent antiseptic, fără 
să ştie dacă îl ajuta, dar făcându-şi totuşi socoteala că nu 
avea cum să-i facă rău. Compoziţia se prezenta sub forma 
unei materii lăptoase şi vâscoase, asemănătoare spermei. 

Incetul cu încetul, se obişnuise să meargă pe bicicletă cu o 


singură mână şi descoperi că reuşea să înainteze cu viteză tot 
mai mare. Pătrunsese într-un ţinut de şes şi în general putea 
goni fără teamă. Nu-şi îngăduia nici un răgaz, în pofida arsurii 
şi a senzaţiei de plutire pe care i-o lăsa morfina. Consuma 
cantităţi uriaşe de apă şi de mâncare. Avea mereu în gând 
promisiunea Omului Întunecat: Vei primi un rang de frunte la 
mine în artilerie. Eşti omul de care am nevoie. Cât de minunat 
sunau aceste cuvinte — oare mai avusese cineva nevoie de el 
până acum? Cuvintele i se răsuceau neîncetat în gând şi 
pedala cu sârg sub soarele fierbinte din Midwest. incepuse 
apoi să fredoneze încet melodia unui cântec, "Down to the 
Nightclub". Versurile ("Ci-a-bola! Tăcâ-tâm-tâcâtâm-bam!") 
aveau să-i vină la timpul lor. In momentul acela nu era atât de 
nebun pe cât avea să devină, dar boala lui avansa. 

Pe 8 iulie, ziua în care Nick Andros şi Tom Cullen văzuseră 
bizoni păscând în Comanche County, Kansas, Trashcan Man 
traversase Mississippi în dreptul celor Patru Oraşe, Davenport, 
Rock Island, Bettendorf şi Moline. Se afla în lowa. 

Pe 14, ziua în care Larry Underwood se trezea în 
apropierea casei mari şi albe din estul statului New 
Hampshire, Trashy traversa Missouri la nord de Council Bluffs 
şi pătrundea în Nebraska. Incepuse să-şi poată folosi 
întrucâtva braţul stâng, muşchii picioarelor se întăriseră şi 
înainta, simțind un uriaş impuls să se grăbească, să se 
grăbească. 

Pe când se afla pe malul vestic al lui Missouri, pe Trash îl 
încercă pentru prima oară bănuiala că Dumnezeu 
Atotputernicul ar putea să se interpună între Trashcan Man şi 
destinul său. În Nebraska era ceva în neregulă, absolut în 
neregulă. Acel ceva îl făcea să se teama. Altfel totul arăta 
cam la fel ca în lowa... dar de fapt nu era la fel. De când 
intrase în Nebraska, omul negru, care i se arătase în fiecare 
noapte până atunci, nu-i mai apărea în vis. 

In schimb, începu să aibă vise cu o bătrână. Se făcea că 
stă întins pe burtă într-un lan de porumb, încremenit, plin de 
ură şi de frică. Era o dimineaţă frumoasă. Se auzea 
croncănitul unui cârd de ciori. Inaintea lui se găsea un 


paravan verde, format din frunzele de porumb late, ca nişte 
săbii. În ciuda voinţei lui, dădea la o parte frunzele cu o mână 
tremurătoare incapabil să se oprească, şi privea dincolo, unde 
se vedea o casă veche în mijlocul unei poieni. Casa era 
sprijinită pe nişte capre sau nişte stâlpi hidraulici. Mai exista 
şi un măr, cu un leagăn atârnat de o creangă. lar pe verandă 
şedea o bătrână negresă şi cânta acompaniindu-se la chitară, 
cine ştie ce vechitură de spiritual. Cântecul era altul în fiecare 
vis, dar Trashcan le recunoştea pe cele mai multe, deoarece 
cunoscuse odată o femeie, mama unui băiat pe care-l chema 
Donald Merwin Elbert, care fredona multe dintre aceste 
cântece, în timp ce-şi vedea de gospodărie. 

Visul ăsta era un coşmar, dar nu numai din cauză că la 
sfârşitul lui se petrecea un fapt de-a dreptul infernal. La 
început, ai fi zis că nu există în el nimic de temut. Porumb? 
Cer albastru? Bătrână? Leagăn făcut dintr-o anvelopă? Păi de 
ce să te fi temut de lucrurile astea? Babele nu aruncă 
bolovani şi nu se strâmbă la tine, mai ales acelea care cântă 
melodii străvechi cu Isus, ca "In the Great Getting-Up 
Morning" şi "Bye-and-Bye, Sweet Lord, Bye-and-Bye'. Pe 
lumea asta, indivizii de teapa lui Carley Yates dau cu pietre. 

Însă, cu mult înainte ca visul să se încheie, paraliza de 
groază, când începea să i se arate că nu se uită câtuşi de 
puţin la o bătrână oarecare, ci la o lumină secretă, de-abia 
ascunsă, ce părea gata să se reverse în jurul femeii, să o 
înconjoare cu o strălucire de foc înaintea căreia rezervoarele 
aprinse la Gary păleau ca nişte biete lumânări bătute de vânt 
— o lumină atât de mare, încât ochii lui să se prefacă în 
scrum. În această parte a visului nu gândea decât atât: 7e 
implor să mă scapi de ea, vai, nu vreau s-o mai văd pe hoaşca 
asta coclită, te implor, vai, te implor, vreau să ies repede din 
Nebraska! 

Atunci, cântecul pe care tocmai îl interpreta se termina 
brusc, într-o notă discordantă şi dogită. Femeia se uita ţintă 
spre locul de unde privea el pe furiş prin minuscula 
deschizătură din zidul de frunze. Faţa ei era bătrână şi 
brăzdată de riduri, părul destul de rar ca să i se vadă ţeasta 


maronie; avea, în schimb, ochi scânteietori ca diamantele, 
plini de lumina de care el se temea. 

Striga atunci cu vocea ei bătrână şi spartă, dar puternică: 
Nevăstuici în porumb!, iar el simţea pe dată transformarea 
care se petrecea cu el, se uita în jos şi constata că se 
metamorfozase cu adevărat într-o nevăstuică, într-un animal 
îmblănit, negru-maroniu şi furişat, cu botul lung şi ascuţit, cu 
ochii ca nişte mărgele mici şi negre, cu gheare în loc de 
degete. Era o nevăstuică, fiinţă laşă şi nocturnă, alegându-şi 
prada dintre cei slabi şi mici. 

Atunci începea să zbiere, zbiera până ce se trezea, leoarcă 
de sudoare şi cu ochii ieşiţi din orbite. Se pipăia repede, ca să 
se asigure că-şi păstrase toate însuşirile omeneşti. La sfârşitul 
cercetării făcute în panică îşi prindea capul, să se convingă că 
încă era un cap omenesc şi nu unul lung şi ascuţit, îmblănit şi 
cu formă aerodinamică, de glonţ. 

Traversase cele patru sute de mile ale statului Nebraska în 
trei zile, mânat de cea mai pură teamă. Pătrunsese în 
Colorado' lângă Julesburg, iar visul începuse să se estompeze 
şi să capete nuanţe sepia. 

(În ceea ce o priveşte pe Mother Abagail, ea se trezi în 
noaptea de 15 iulie — la scurt timp după ce Trashcan Man 
trecuse pe la nord de Hemingford Home — teribil de 
înfrigurată şi cu un sentiment în care se amesteca frica şi 
mila; milă faţă de cine sau ce nu ştia. Bănui că-l visase pe 
Anders, nepotul ei care fusese omorât absurd, într-un 
accident de vânătoare, când nu avea decât şase ani.) 

La 18 iulie, aflându-se la sud-vest de Sterling, Colorado, şi 
la doar câteva mile de Brush, îl întâlnise pe The Kid. 


Trash se trezi la lăsarea amurgului. Cu toate că atârnase 
hainele la geamuri, Mercedesul se înfierbântase. lşi simţea 
gâtul ca un puț uscat, căptuşit cu glaspapir. Tâmplele îi 
zvâcneau şi i se băteau. Îşi scoase limba din gură şi, când o 
mângâie cu degetul, avu impresia că atinge scoarţa moartă a 
unui copac. Ridicându-se, se sprijini cu mâna de volanul 


limuzinei, apoi şi-o retrase brusc, sâsâind de durere. Fu nevoit 
să pună colţul cămăşii în jurul mânerului de la uşă, ca să 
poată ieşi. Crezu că poate să păşească afară din maşină, dar 
îşi supraestimase puterile şi subestimase halul de 
deshidratare în care ajunsese în acea seară de august: 
picioarele refuzară să-l susţină şi se prăbuşi pe şoseaua 
încinsă. Gemând, se târî până în umbra Mercedesul ui, ca o 
şopârlă şotângă. Rămase acolo gâfâind, cu braţele şi capul 
bălăbănindu-i-se între genunchii depărtaţi. Se holbă fioros la 
cele două cadavre pe care le trăsese din maşină — ca cu 
zorzoanele atârnate de braţele descărnate, el cu şuviţa 
teatrală de păr alb căzută pe faţa mumificată, ca de maimuţă. 

Trebuia să ajungă la Cibola înainte ca soarele să răsară, a 
doua zi de dimineaţă. Dacă nu reuşea, trebuia să moară... şi 
asta cu ţinta sub ochi! Omul întunecat nu putea fi atât de 
crud... bineînţeles că nu! 

— Îmi dau şi viaţa pentru tine, şopti Trashcan Man. 

După ce soarele coborâse dincolo de culmile munţilor, se 
puse pe picioare şi porni spre turnurile, minaretele şi 
bulevardele Cibolei, unde se aprindeau iarăşi sclipirile de 
lumină. 

Pe măsură ce căldura zilei lăsa loc răcorii nopţii de deşert, 
păşea din ce în ce mai vioi. Pantofii de sport, rupţi şi legaţi cu 
sfoară, tropăiau înăbuşit pe asfaltul de pe 1-15. Mergea greoi, 
capul îi atârna ca o turtă de floarea soarelui pe moarte şi nu 
băgă de seamă când trecu pe lângă indicatorul reflectorizant, 
de culoare verde, pe care scria LAS VEGAS 40. 

Se gândea la The Kid. judecând drept, The Kid ar fi trebuit 
să se afle acum alături de el. Ar fi trebuit să-şi facă apariţia în 
Cibola împreună, stârnind ecouri bubuitoare din ţevile de 
eşapament ale cupeului sport al lui The Kid. Dar The Kid se 
dovedise nevrednic, iar lui Trash îi fusese menit să-şi continue 
de unul singur drumul prin pustiu. 

Tălpile lui băteau ritmic drumul. 

— Ci-a-bola! croncăni el. Tăcâtâm-tâcâtâm-bam! 

Pe la miezul nopţii se răsturnă la marginea drumului şi 
căzu într-un somn agitat. Oraşul era acum mai aproape. Avea 


să ajungă. 
Era absolut sigur că va ajunge. 


Îl auzise pe The Kid cu mult înainte de a da cu ochii de el. 
Era urletul greu şi spart al unui eşapament fără amortizoare, 
pângărind acea zi şi apropiindu-se de el ca o furtună, dinspre 
răsărit. Zgomotul venea de-a lungul lui Highway 34, din 
direcţia Yuma, Colorado. Primul lui impuls fusese să se 
ascundă, aşa cum se ascunsese şi de ceilalţi câţiva 
supraviețuitori pe care-i văzuse de la Gary şi până aici. De 
această dată însă, ceva îl împinsese să rămână pe loc, la 
marginea drumului, cu bicicleta între picioare şi privind cu 
teamă peste umăr. 

Tunetul creştea tot mai mult, apoi îl ajunsese o rază 
reflectată de suprafaţa cromată şi 

(??INCENDIU??) 
de ceva strident şi portocaliu. 

Şoferul îl văzuse. Redusese viteza, cu o răpăială ca de 
mitralieră. Cauciuc Goodyear desprins de pe anvelope şi lipit 
pe şosea sub formă de brazde fierbinţi. Apoi maşina oprise 
alături de el, dar fără să toarcă încetişor, ci gâfâind ca un 
animal înverşunat, despre care nu poţi fi sigur că ar putea fi 
îmblânzit, şi şoferul coborâse. Dar în momentul acela, 
Trashcan nu avea ochi decât pentru maşină. Se pricepea la 
maşini, îi plăceau maşinile, deşi nu ajunsese niciodată nici 
măcar în posesia unui permis de începător. Era o adevărată 
splendoare, o maşină la care cineva muncise ani de zile, 
investise mii de dolari în ea, genul de automobil pe care nu-l 
vezi decât la expoziţii de ciudăţenii automobilistice şi realizat 
cu chinurile de care nu e capabil decât un îndrăgostit. 

Era un Ford coupe model 1932, dar proprietarul nu se 
mulţumise şi nici nu se limitase la obişnuitele inovaţii şi 
bricolaje ce se aplică unei asemenea maşini sport. Mersese 
dincolo de orice limită, transformând-o într-un soi de parodie 
a tuturor maşinilor americane, un strălucitor vehicul coborât 
dintr-un scenariu science fiction, cu flăcări pictate în zona 


eşapamentului. Culoarea de bază era auriul. Ţevile cromate, 
care se întindeau aproape pe întreaga lungime a maşinii, îţi 
luau ochii cu strălucirea lor. Parbrizul avea formă convexă, 
futuristă. Anvelopele din spate erau nişte uriaşe Goodyear 
Wide Oval, protejate de aripi exagerat de înalte şi de adânci, 
pentru a le putea cuprinde. Deasupra capotei fusese montat 
un' turbocompresor, iar în mijlocul acoperişului, vopsit în 
negru şi stropit cu picături de culoarea chihlimbarului, se 
vedea o nervură din oţel. Pe fiecare latură stăteau scrise două 
cuvinte, THE KID, înclinate spre spate, ca să sugereze viteza. 

— Bă, ăsta lungu', slabu' şi urâtu', rosti el tărăgănat, iar 
Trash renunţă să mai contemple flăcările pictate şi-i acordă 
toată atenţia şoferului acestei adevărate bombe pe roţi. 

Era înalt cam de un metru şaizeci. Părul şi-l purta într-o 
claie formată din şuviţe date cu pomadă şi briantină din 
belşug. Frizura îi adăuga încă şapte centimetri la înălţime. 
Şuviţele se întâlneau deasupra gulerului, formând nu o simplă 
coadă, ci o culme a tuturor frizurilor cu coadă afişate 
vreodată de poponarii şi derbedeii de pe lumea asta. Purta 
cizme negre cu vârfuri ascuţite. Părţile laterale erau prinse în 
material elastic. Tocurile îl înălţau pe The Kid cu încă şapte 
centimetri, aducându-i la un respectabil total de un metru 
şaptezeci şi cinci. Jeanşii decoloraţi şi cu ţinte erau suficient 
de strâmţi ca să poţi citi prin ei ce monede ţinea în buzunare 
şi scoteau perfect în evidenţă bucile rotunjoare, făcându-le să 
pară nişte sculpturi albastre, cât despre partea din faţă, ai fi 
zis că şi-a vârât acolo o pungă din piele de căprioară plină cu 
mingi de golf marca Spalding. Purta o cămaşă din mătase stil 
Western, într-o nuanţă decolorată de roşu de Burgundia, 
decorată cu şaten galben şi nasturi imitație de safir. Butonii 
de la manşetă păreau din os șlefuit, ceea ce era purul adevăr, 
din câte află Trash mai târziu. The Kid avea două perechi, una 
confecţionată dintr-o pereche de molari de om, cealaltă din 
incisivii unui Doberman pinscher. Peste minunea de cămaşă, 
în ciuda zilei fierbinţi, îmbrăcase o haină de motociclist din 
piele neagră, cu un vultur pe spate, prevăzută cu o mulţime 
de fermoare, ai căror dinţi sclipeau ca diamantele. De la 


epoleţi şi din cordonul de pe talie îi atârnau trei labe de 
iepure. Una albă, una maro, iar cea de a treia verde aprins, 
cum se arborează de St. Paddy's Day. Haina, care arăta chiar 
mai uimitor decât cămaşa, scârţâia fercheş sub stratul gros 
de unsoare. Deasupra vulturului, de această dată brodate cu 
mătase albă, se puteau citi cuvintele: THE KID. Faţa ce se iţea 
către Trashcan Man din coama înaltă de păr strălucitor şi din 
gulerul întors al sclipitoarei jachete de motociclist era micuță 
şi palidă, ca de păpuşă, cu buze groase şi îmbufnate, altfel 
impecabil sculptate, cu ochi cenuşii, inerţi, cu fruntea înaltă, 
fără cusur sau vreo cicatrice, şi obraji umflaţi în chip straniu. 
Semăna cu Baby Elvis. 

Peste pântecele slab i se încrucişau două centuri de care 
erau prinse două gigantice revolvere calibru 45, atârnând pe 
şolduri în tocuri din piele. 

— Ei, băiete, ia zi, ce părere ai? rosti The Kid tărăgănat. 

lar singurul lucru care-i trecu prin minte lui Trashcan fu 
următorul: 

— Îmi place maşina ta. 

Era răspunsul corect. Poate singurul corect. Peste nici 
cinci minute, Trash era aşezat în scaunul pasagerului, iar 
cupeul accelera spre viteza de croazieră a lui The Kid, adică 
vreo sută cincizeci de kilometri la oră. Bicicleta pe care Trash 
străbătuse toată calea din estul Illinoisului şi până aici dispăru 
curând la orizont. 

Trashcan Man îi sugeră timid lui The Kid că, la o asemenea 
viteză, nu va fi în stare să vadă vreo epavă sau barieră din 
mijlocul drumului, dacă se întâmpla cumva să apară aşa ceva. 
(De fapt, întâlniseră mai multe asemenea obstacole, dar The 
Kid pur şi simplu executase un slalom printre ele, în 
protestele stridente ale anvelopelor.) 

— Hei, băiete, îi răspunse The Kid. Cu reflexele stau bine, 
cu sincronizarea la fel dă bine. Trei cincimi dă secundă, nu am 
nevoie dă mai mult. Ce zici, mă crezi? 

— Da, domnule, îi răspunse Trash cu voce stinsă. 

Se simţea ca un om pe cale să stârnească un cuib de şerpi 
cu un băț. 


— Îmi place dă tine, băiete, îi comunică The Kid, cu vocea 
lui ciudată şi monotonă. 

Ochii lui de păpuşă priveau fix pe deasupra volanului oranj 
metalizat la asfaltul cu luciri înşelătoare de dinaintea lui. O 
pereche de zaruri mari, din spumă de stiren expandat, cu 
puncte în chip de capete de mort, pendulau şi se zbăteau 
agăţate de oglinda retrovizoare. 

— la-ţi o bere dă pă scaunul dân spate, îl îndemnă el. 
Cutiile de bere Coors erau calde, iar Trashcan Man nu 
putea suferi berea; dădu repede una pe gât şi se arătă cât se 

poate de mulţumit de gustul ei. 

— Hei, băiete, i se adresă The Kid, pentru mine nici că 
există altă bere în afară dă Coors. Imi vine să beau până mă 
piş pă mine. Sau poate că nu mă crezi? 

Trashcan îl asigură de faptul că-l credea întru totul. 

— Mi să zice The Kid. Vin din Shreveport, Looscyana. Ai 
înţeles? Animalu' ăsta a luat toate premiile dă la cele mai 
importante expoziţii dă maşini dân sud. Sau poate că nu mă 
crezi? 

Trashcan Man confirmă, apoi îşi luă încă o bere caldă. În 
circumstanţele respective, i se părea cea mai bună mişcare. 

— Ţie cum îţi zice, băiete? 

— Trashcan Man. 

— Cum ai spus?Ochii lui de păpuşă moartă zăboviră o 
clipă asupra feţei lui Trashcan. lţi baţi joc dă mine, băiete? 
Nimeni nu face mişto dă The Kid. Ai face bine să mă crezi pă 
cuvânt. 

— Ba să ştii că te cred, îi răspunse Trashcan cu toată 
seriozitatea, dar aşa îmi zice. Pentru că pe vremuri aprindeam 
focul în tomberoanele, în cutiile de scrisori ale oamenilor şi pe 
unde mai nimeream. l-am aprins cecul de pensie bătrânei 
doamne Scmple. Pentru asta m-au trimis la şcoala de 
corecție. Pe urmă am incendiat şi biserica metodistă din 
Powtanville, Indiana. 

— Pă bune? exclamă The Kid, încântat. Băiete, tu-mi pari 
nebun dă legat. Mi se pare corect. Mă dau în vânt după 
nebuni. Nici io nu prea sunt întreg. Am cam sărit dă pă fix. 


Trashcan Man, hm? Să ştii că-mi place. Facem o pereche dă 
nemaipomenit. Afurisitu' dă Kid şi afurisitu' dă Trashcan Man. 
Bate laba, Trash. 

The Kid îi întinse mâna, iar Trash i-o strânse cât de repede 
putu, pentru ca The Kid să poată ţine din nou volanul cu 
ambele mâini. Străbătură o curbă în trombă şi înaintea lor 
apăru un camion Bekins cu semiremorcă, blocând aproape 
întreaga şosea, iar Trashcan îşi duse mâinile la ochi, pregătit 
să facă neîntârziat tranziţia în planul astral. Lui The Kid nu i se 
clinti un muşchi pe faţă. Cupeul se strecură dc-a lungul 
marginii stângi a şoselei ca un peşte, lăsând o urmă de 
vopsea pe cabina maşinii. 

— Am fost la un pas, zise Trashcan când simţi că poate 
vorbi fără să i se ghicească tremurul. 

— Bă, băiete, pronunţă The Kid în felul lui placid şi 
închizându-şi solemn un ochi. Nu-mi spune nimic... stai să-ţi 
zic io. Cum e berea? E dată-n paşte, este? Te loveşte taman la 
locul potrivit, după o fază ca asta! 

— Păi să ştii, îi replică Trashcan Man, trăgând un gât zdra- 
vân din berea caldă. 

Era el nebun, însă nu într-atât încât să-l contrazică pe The 
Kid, cât se afla la volan. Nici vorbă de aşa ceva. 

— Păi, io zic că nu are nici un farmec să ne dăm după 
deget, îl luă The Kid pe departe, întinzându-se în spate, să-şi 
ia şi el o cutie. Din câte-mi dau seama, avem acelaşi drum. 

— Se prea poate, îi răspunse Trash precaut. 

— Mă bag şi io în chestia asta, continuă The Kid. Acolo, în 
vest. Vreau să văd care-i treaba. Sau poate că nu mă crezi? 

— Ba cum să nu. 

— L-ai visat şi tu pă sperietoare ăla în costum dă aviator, 
este? 

— Preotul, vrei să spui. 

— lo zic întotdeauna exact ce vreau să zic, îi replică The 
Kid sec. Aşa că nu-mi spune nimic, amărâtule, stai să-ţi spun 
io. E-nţolit într-un costum negru dă pilot şi poartă ochelari 
mari. Ca-ntr-un film despre Războiu' doi cu John Wayne. Aşa 
dă mari, că nu poţi să-i vezi afurisita aia a lui de moacă. Un 


labagiu bătrân, este? 

— Mda, îi confirmă Trashcan, sugând din berea caldă. 

Capul începuse să-i uruie.'The Kid se aplecă asupra vola- 
nului portocaliu şi prinse să imite un pilot de vânătoare, în 
timpul Războiului doi, din câte se putea ghici, aflat în plină 
acţiune de luptă. Maşina sport executa şerpuiri primejdioase 
de la o margine a şoselei la cealaltă, imitând lupinguri, 
coborâri în picaj, rafale de mitralieră şi lovituri de tun. 
săturaţi, nemți afurisiţi... Căpitane! Bandiţi la ora douăşpe!... 
Pune tunu' ăla răcit cu aer pă ei, sulă bleagă... tacă... tacă... 
taca-taca-taca! l-am terminat, sir! Totu-n regulă... Huuuu- 
BUUUM! Capetele jos, băieți! Huuuu-BUUUUUUUM! 

Figura nu i se însufleţi câtuşi de puţin cât timp dură 
întreaga scenetă fantezistă; nu i se clinti nici măcar unul din 
firele de păr pomădate; aduse din nou maşina pe calea cea 
bună, cu o ultimă smucitură. Inima lui Trashcan Man bătea 
mai-mai să-i spargă pieptul. Trupul îi era scăldat în sudoare. 
Îşi termină berea şi se temea să nu facă pe el. 

— Dar pă mine nu mă sperie, reluă The Kid firul con- 
versaţiei, ca şi cum între timp nu s-ar fi întâmplat nimic. Nici 
cât negru sub unghie. O fi el o piatră tare, dar cu alde d-ăştia 
a mai avut The Kid de-a face şi până acum. Mai întâi le închid 
gura şi p-ormă-i întorc cum vrea muşchii mei, aşa cum ziBe 
The Boss. Sau poate că nu mă crezi? 

— Ba sigur că da. 

— Îţi place The Boss? 

— Sigur că da. 

Trash habar n-avea cine era sau fusese The Boss. 

— Nici nu te-aş sfătui să nu-ţi placă dă el. Ascultă, ştii ce-o 
să fac? 

— Te duci în vest? spuse Trashcan Man, sperând că nu 
riscă prea mult. 

The Kid făcu un gest de nerăbdare. 

— După ce ajung acolo, adică. După. Ştii ce-o să fac după 
aia? 

— Nu. Ce? 


— O să stau cu capu' la cutie. Mă lămuresc ce şi cum. 
Înţelegi cum dăvine cazul? 

— Sigur că da. 

— Minunat. Să nu-mi zici, stai că-ţi spun io. Pur şi simplu 
vreau să mă lămuresc. Cum stă treaba cu barosanu'. Pă 
ormă... 

The Kid căzu în muţenie, cugetând aplecat asupra 
volanului portocaliu. 

— Pe urmă ce? întrebă Trashcan ezitant. 3 

— Pă ormă îi vin dă hac. Îl fac să lepede potcoavele. ÎI 
trimit pă păşunile veşnice ale Cadillacurilor. Ce zici, mă crezi 
în stare? 

— Da, sigur că da. 

— Am să preiau comanda, declară The Kid plin de încre- 
dere. Am să-i dămontez pistoanele şi o să-l trimit la Ferma 
Cadillacurilor. Ţin-te-aproape dă mine, Trashcan sau cum mă- 
ta-ţi zice. S-a terminat cu necazurile, o să ne lăfăim ce n-ai 
pomenit tu. 

Cupeul urla, înghițind şoseaua cu flăcările lui roşii pictate 
în dreptul ţevilor de eşapament. Trashcan Man stătea pe locul 
din dreapta, cu o bere caldă în poală şi cu minţile tulburate. 


Aproape se crăpa de ziuă, în dimineaţa zilei de 5 august, 
când Trashcan Man îşi făcu intrarea în Cibola, cunoscut şi sub 
numele de Vegas. Undeva, pe ultimii kilometri, îşi pierduse 
pantoful stâng, iar acum, în timp ce străbătea ultima curbă a 
rampei ce cobora de pe şosea, paşii lui răsunau astfel: /ip- 
BUF, /ip-BUF, /ip-BUF. Zgomotul semăna cu acela făcut de o 
anvelopă rămasă pe jantă. 

Era aproape terminat, totuşi în sufletul lui se strecură un 
strop de uimire atunci când străbătu Sunset Strip, sufocat de 
maşini încremenite şi nu de puţine cadavre, majoritatea bine 
ciugulite de ulii. Reuşise. Se afla în Cibola. Fusese supus unei 
încercări şi reuşise s-o treacă. 

O sută de cabarete se înfăţişară privirilor lui. Anunţuri pe 
care se putea citi JOCURI PENTRU TOATE GUSTURILE, anunţuri 


pe care scria CAPELA PENTRU CĂSĂTORII BLUEBELL şi 
CUNUNIE ÎN 60 DE SECUNDE DAR VA DURA O VIAŢĂ 
ÎNTREAGĂ! Un Rolls-Royce Silver Ghost, intrat pe jumătate 
prin vitrina unei librării cu cărţi pentru adulţi. O femeie 
dezbrăcată, atârnând de-un felinar, cu capul în jos. Două foi 
din Las Vegas Sun rostogolindu-se purtate de vânt. Titlul care 
ieşea mereu la iveală la fiecare nouă fâlfâire şi răsucire a 
ziarului ' suna astfel: EPIDEMIA FACE RAVAG// WASHINGTON E 
MUT. Un panou gigantic ce anunţa NEIL DIAMOND! THE 
AMERICANA HOTEL 15 IUNIE - 15 AUGUST! Cineva scrijelise 
cuvintele SĂ MORI PENTRU PĂCATELE TALE, LAS VEGAS! pe 
vitrina unui magazin de bijuterii specializat, din câte se putea 
ghici, exclusiv pe inele de logodnă şi verighete. Un pian de 
concert, răsturnat în mijlocul străzii, ca un imens cal de lemn. 
Ochii i se umpleau de toate aceste minuni. 

Continuându-şi marşul, începu să vadă şi alte reclame, al 
căror neon era pentru prima oară stins în acest miez de vară, 
pentru prima oară, de ani şi ani. Flamingo. The Mint. Duncs. 
Sahara. Glass Slipper. Imperial. Dar unde erau oamenii? Unde 
era apa? 

Abia conştient de ceea ce făcea şi lăsându-se purtat de 
picioare încotro voiau ele, Trashcan străbătea Strip. Capul îi 
cădea în faţă şi bărbia i se sprijinea în piept. Dormita. 
Picioarele i se împiedicară de marginea trotuarului, căzu şi 
nasul începu să-i sângereze, dar când îşi ridică din nou 
privirea şi văzu ceea ce era de văzut, nu-i veni să creadă. Nu 
băga de seamă sângele ce i se scurgea pe cămaşa albastră, 
zdrenţuită. Oare mai dormea încă, oare nu era decât un vis? 

O clădire înaltă şi albă se înălța până la cerul deşertului — 
un monolit în mijlocul deşertului, un obelisc, un monument, cu 
nimic mai prejos decât Sfinxul sau Piramida cea Mare. 
Ferestrele de pe faţada dinspre est reflectau focul soarelui 
răsărind ca o Bună Vestire. De-o parte şi de alta a intrării în 
acest edificiu de un alb imaculat se înălţau două uriaşe 
piramid-e de aur. Deasupra baldachinului era un medalion 
mare din bronz, în care fusese modelat în basorelief capul 
unui leu ce-şi arată colții. 


lar pe medalie, săpată în bronz, inscripţia simplă, dar cu 
atât mai impresionantă: MGM GRAND HOTEL". Dar întreaga 
lui atenţie fusese captată de fapt de ceea ce se afla pe 
patrulaterul cu iarbă dintre parcare şi intrarea în hotel. 
Trashcan se holba într-acolo, străbătut de un fior orgasmic de 
o asemenea intensitate, încât pentru un moment nu fu în 
stare decât să se sprijine pe mâinile însângerate, cu un capăt 
al bandajului atârnând între ele: se holba la fântână cu ochii 
lui de un albastru-spălăcit, ochi de acum pe jumătate orbiţi de 
vipia de foc. Un mârâit scurt îi scăpă printre buze. 

Fântâna funcţiona. Era o construcţie magnifică, din piatră 
şi fildeş, gravată şi încrustată în aur. Lumini colorate se jucau 
în jetul de apă, împrumutându-i, pe rând, nuanţe galben- 
purpurii, roşii, verzi. Răpăitul sacadat şi neîncetat al apei ce 
cădea în bazin era foarte puternic. 

— Cibola, mormăi el. 

Se ridică anevoie, cu sângele picurându-i încă din nas. 

Clătinându-se, porni către fântână. Impleticeala se 
transformă în trap. Trapul în fugă, fuga în sprint, sprintul într- 
o goană nebună. Genunchii acoperiţi de cruste se ridicau 
aproape până la gât, ca nişte pistoane. Un cuvânt prinse să-i 
zboare din gură, un cuvânt lung ca o serpentină din hârtie ce 
se înălța spre cer; la ferestre se iviră oameni (pe care cine-i 
vedea? Dumnezeu, poate, sau dracul, dar în nici un caz 
Trashcan Man). Sunetul se înălţă şi deveni tot mai strident, 
tot mai lung, pe măsură ce se apropia de fântână: 

— CIIIIIIIIBOLAAAAAAAA! 

Vocala finală se întinse la nesfârşit, iar sunetul părea să fi 
înglobat plăcerile pe care le cunoscuseră toţi oamenii care 
trăiseră vreodată pe pământ şi nu se încheie decât atunci 
când se izbi cu pieptul de buza fântânii şi izbuti să se cătare şi 
să sară în baia incredibil de răcoroasă şi plăcută. Îşi simţi porii 
deschizându-se ca un milion de guri şi sorbind apa ca un 
burete. Ţipă. Işi cobori capul, trase o duşcă, pe care o 
împroşcă spre peretele bazinului într-o combinaţie de strănut 
şi tuşit, amestecată cu sânge şi muci. Apoi bău apă ca o vită. 

— Cibola! Cibola! urlă Trash frenetic. Îmi dau şi viaţa 


pentru tine! 

Înotă câineşte în jurul bazinului, bău iarăşi, apoi se ridică 
peste margine şi se prăbuşi greoi în iarbă. Toată zbaterea lui 
meritase, meritase al naibii. Cuprins de crampe din cauza 
lichidului băut, vărsă cu un grohăit puternic. Până şi borâtul 
avea ceva măreț. 

Se ridică în picioare şi, agăţându-se de buza fântânii cu 
mâinile făcute gheare, sorbi din nou. De această dată, 
stomacul acceptă darul cu recunoştinţă. 

Doldora de apă ca un burduf din piele de capră, se apropie 
clătinându-se de treptele din alabastru care urcau spre uşile 
fabulosului palat, trecând printre piramidele aurii. La 
jumătatea scării, o nouă crampă îl făcu să se încovoaie. Când 
accesul trecu, porni mai departe, clătinându-se vitejeşte. 
Trebui să-şi adune toate puterile ca să împingă uşa turnantă. 
Se pomeni pe mocheta pluşată a unei săli de recepţie carei 
se păru lungă de mai mulţi kilometri. Covorul gros şi bogat de 
sub picioare era de culoarea merişorului. Exista un birou de 
înregistrare, altul pentru poştă, pentru chei şi un ghişeu de 
casierie. Toate pustii. La dreapta lui, dincolo de un grilaj cu 
gratii ornamentale, era cazinoul. Trashcan Man îl contemplă 
cu venerație — şirurile compacte de maşini cu fise, ca nişte 
soldaţi pregătiţi de paradă, dincolo de ele mesele de ruletă şi 
zaruri, balustradele din marmură înconjurând mesele de 
bacara. 

— E cineva acolo? croncăni Trash, fără a primi vreun 
răspuns. 

Atunci începu să se teamă, pentru că locul acesta i se 
părea bântuit de fantome şi de monştri la pândă, în cele din 
urmă însă, oboseala se dovedi mai puternică decât frica. 
Cobori scările spre cazino, trecând pe lângă Cub Bar, unde 
Lloyd Henreid stătea retras în umbra de nepătruns, 
urmărindu-l; în mână ţinea un pahar de apă Poland. 

Ajunse la o masă îmbrăcată în postav verde, pe care era 
înscris textul mistic CRUPIERUL TREBUIE SĂ TRAGĂ 16 ŞI SĂ 
ŢINĂ ÎN MÂNĂ 17. Trash se urcă pe ea şi adormi instantaneu. 
La scurt timp, vreo şase bărbaţi se strânseră în jurul 


zdrenţărosului adormit. 

— Ce facem cu ăsta? întrebă Ken DeMott. 

— Lasă-l să doarmă, îi răspunse Lloyd. Flagg are nevoie de 
el. 

— Da? Apropo, pe unde naiba umblă Flagg? se interesă un 
altul. 

Lloyd se întoarse şi-l măsură pe respectivul, ehelios şi cu 
un cap mai înalt decât Lloyd. Cu toate acestea, căutătura lui 
Lloyd îl făcu să se retragă cu un pas. Piatra de la gâtul lui 
Lloyd era singura neconfecţionată din gagat simplu; în 
mijlocul ei strălucea neliniştitor o mică fisură roşie. 

— ii neapărat să dai ochii cu el, Hec? îl chestionă Lloyd. 

— Nu, răspunse cheliosul. Hei, Lloyd, doar ştii că n-am 
vrut... 

— Desigur, îl linişti Lloyd, îndreptându-şi atenţia spre omul 
care dormea pe masa de şaisprezece-douăzeci şi unu. O să 
apară şi Flagg. Îl aştepta pe individul ăsta. Se pare că e un tip 
mai aparte. 

Trashcan Man dormea nestingherit, orb şi surd la ceea ce 
se petrecea în jurul lui. 


Trash şi The Kid îşi petrecuseră noaptea de 18 iulie într-un 
motel din Golden, Colorado. The Kid alesese două camere cu 
uşă de legătură între ele. Uşa respectivă era încuiată. Fiind 
suficient de cherchelit, The Kid rezolvă această problemă 
minoră distrugând broasca, cu trei focuri de revolver, apoi îşi 
ridică piciorul şi izbi uşa cu cizma lui micuță. Calea se 
deschise, învăluită în ceata fină, albăstruie, a prafului de 
puşcă. 

— Nemaipomenit, comentă el. Care-o vrei? Alege-ţi 
camera, Trashy. 

Trashcan Man optă pentru camera din dreapta şi, pentru o 
vreme, rămase de capul lui. The Kid plecase, nu se ştie unde. 
Trashcan Man cugeta molcom la ideea de a dispărea pur şi 
simplu în întuneric, înainte să se întâmple ceva ireparabil — 
punând în balanţă această posibilitate şi faptul că astfel nu s- 


ar mai fi bucurat de un transport rapid —, când The Kid se 
întoarse. Spre îngrijorarea lui Trashcan Man, împingea un 
cărucior încărcat cu pachete de câte şase beri Coors. Ochii 
păpuşii erau de acum injectaţi de sânge şi marcați de cercuri 
roşii. Coafura stil pompadour se desfăcuse ca arcul rupt al 
unui ceasornic şi bucle de păr unsuros atârnau acum peste 
urechile şi obrajii lui The Kid, făcându-l să pară un om al 
cavernelor periculos (deşi absurd) care descoperise o jachetă 
de piele uitată de un călător prin timp şi o îmbrăcase. 
Picioruşele de iepure prinse la cureaua jachetei săreau încolo 
şi încoace. 

— E caldă, zise The Kid, dar cui îi pasă dă chestia asta, 
corect? 

— Absolut corect. 

— la cu bere, găoază, îl îndemnă The Kid, aruncându-i o 
cutie. 

Când Trashcan trase de inelul din tablă, o pală de spumă îi 
sări în ochi, iar The Kid izbucni într-un şir de hohote mărunte 
şi ciudate de râs, ţinându-şi pântecele plat cu amândouă 
mâinile. Trash zâmbi stins. Se decise s-o şteargă mai târziu, 
după ce pe micuțul monstru l-ar fi furat somnul. Se săturase 
până peste cap. Cât despre cele zise de The Kid la adresa 
preotului negru... temerile lui Trashcan Man erau atât de 
năprasnice, încât nici măcar nu reuşeau să prindă o formă 
limpede. A spune lucruri de felul acesta, chiar şi în glumă, era 
ca şi cum te-ai fi căcat în altarul unei biserici sau ca şi cum ai 
fi stat cu faţa spre cer în plină furtună şi te-ai fi rugat să te 
lovească trăsnetul. 

Dar cel mai rău era că, din câte-şi dădea el seama, The 
Kid nu glumise. 

Trashcan Man nu avea intenţia să urce pe şosele de 
munte cu serpentine în ac de păr cu piticul ăsta nebun, care 
bea toată ziua (şi toată noaptea, aparent) şi care vorbea 
despre supunerea Omului Intunecat şi preluarea puterii. 

Între timp, The Kid golise două beri în două minute, 
strivise cutiile şi le aruncase indiferent într-unul din paturile 
identice din cameră. Contemplă morocănos televizorul RCA 


Chromacolor, cu o altă cutie de Coors în mâna stângă şi cu 
revolverul calibru 45, de care se servise ca să deschidă uşa, 
în dreapta. 

— Dacă nu-i electricitate, nu-i nici televizor, futu-i, zise el. 
Pe măsură ce se îmbăta, accentul lui din sud devenea tot mai 
pronunţat şi mai greu inteligibil. M-apucă toţi dracii. Pă d-o 
parte, mă bucur c-am scăpat de toţi găozarii, dar unde mă-sa 
e HBO? Unde-s meciurile alea dă lupte? Unde-i Playboy 
Channel? După ăsta mă dădeam în vânt, Trashy. Dă fapt, n- 
arătau tipi care să morfolească pă bune la chestia aia cu păr 
sau să dea la buci, mă-nţelegi, da' câteva dân individele-alea 
aveau picioare până la gât, pricepi ce vreau să-ţi zic? 

— Sigur că da. 

— Eşti nemaipomenit. Nu-mi spune nimic, stai că-ţi spun 


The Kid se holbă la aparatul mort. 

— Pizdă bleagă, spuse el şi trase în televizor 

Tubul cinescopic făcu implozie, însoţită de o bubuitură 
seacă. Cioburile se răspândiră pe mochetă. Trashcan Man îşi 
ridică braţul, ca să-şi ferească ochii, iar berea din cutie gâlgâi 
pe țesătura din nailon verde. 

— la tă uită, sulă moartă ce eşti! exclamă The Kid. 

Din tonul lui se ghicea cât este de indignat. Îşi îndreptă 
brusc arma spre Trash, căruia gura ţevii i se păru mare şi 
neagră ca un coş de vapor. Trashcan simţi că amorţeşte de la 
brâu în jos. Îi trecu prin minte că poate s-a pişat pe el, dar nu 
avea cum să fie sigur. 

— O să-ţi crăp capu' pă chestia asta, îl ameninţă The Kid. 
Ai vărsat berea. N-aş face-o dac-ar fi orş'care altă marcă, dar 
ai risipit nişte Coors. lo mă dau în vânt dă nemaipomenit după 
Coors, poate nu vrei să mă crezi! 

— Cum de nu, şopti Trashcan. 

— Şi tu crezi că acum mai face careva Coors, Trash? Crezi 
că mai există şansa asta, futu-i? 

— Nu, îngăimă Trashcan. Presupun că nu. 

— Păi să ştii c-ai dreptate. E o specie pe cale dă dispariţie, 
mă! 


Ridică încet arma. Trashcan Man fu sigur, absolut sigur că 
i-a bătut ceasul. Atunci The Kid îşi cobori arma... Încet. Pe 
figura lui nu se citea absolut nimic. Trashcan îşi zise că 
expresia lui indica un proces profund de gândire. 

— Uite care-i treaba, Trash. Mai primeşti încă o cutie şi o 
frigi. Dacă eşti în stare s-o frigi pă toată, nu te trimit pă lumea 
ailaltă. Ei, ce părere ai? 

— Adică... cum s-o frig? 

— Doamne, băiete, chiar atât dă /d;ot eşti!? Adică să bei 
toată cutia dintr-o dată, asta înseamnă s-o frigi! Dă unde mă- 
ta vii tu, mă, din Africa? Să nu mă faci să ţi-o trag, Trashy. 
Dacă-i musai, te împuşc drept în ochi. Magazia e plină de 
dum-dumuri. Te fac praştie. O să fii hrană rece pentru 
gândacii din magherniţa asta. 

Făcu un gest cu revolverul, ţintuindu-l pe Trash cu ochii lui 
roşii. Pe buza de sus rămăsese un strop de spumă din bere. 

Trashcan se duse la cutia din carton, îşi alese o bere şi-i 
deschise capacul. 

— Dă-i drumu'. Pân' la ultimu' strop. Şi dacă o borăşti, dai 
imediat în primire. 

Trashcan Man ridică berea cu fundul în sus. Lichidul 
începu să gâlgâie. Înghiţi convulsiv, iar mărul lui Adam i se 
plimba în sus şi-n jos, ca o maimuţă pe băț. După ce goli 
cutia, o lăsă să-i cadă printre picioare, se luptă aparent la 
nesfârşit cu burta, câştigându-şi dreptul la viaţă cu un râgâit 
lung şi răsunător. The Kid îşi lăsă pe spate capul lui mititel şi 
se prăpădi de râs. Trash se clătină pe picioare, zâmbind 
strâmb. Nu mai era puţin ametit, ci de-a dreptul beat. 

The Kid îşi puse arma în toc. 

— Okay, n-a fost rău deloc, Trashcan Man. Deloc rău, futu- 
i. 

The Kid îşi vedea de băut. Cutiile strivite se adunau pe 
pat. Trash ținea o cutie de Coors între genunchi, din care 
sorbea ori de câte ori i se părea că este privit dezaprobator. 
The Kid continua să mormăie, cu vocea tot mai scăzută şi cu 
accent tot mai pronunţat, pe măsură ce se adunau cutiile 
goale. Vorbea despre locurile pe care le vizitase. Despre 


cursele pe care le câştigase. Despre un transport de droguri 
pe care-l trecuse peste graniţă, din Mexic, într-un camion 
pentru spălătorie, cu un motor imens sub capotă. Periculoasă 
marfă, explică el. Toate drogurile erau o porcărie. El însuşi nu 
se atinsese vreodată de drăcia asta, dar, băi băiete, după ce 
cărai câteva încărcături din astea, puteai să te ştergi la cur cu 
foiţă de aur. Într-un târziu începu să moţăie, ochii mici şi roşii 
i se închideau pentru perioade din ce în ce mai lungi, pentru 
ca apoi să se deschidă, în silă, doar pe jumătate. 

— Pun io mâna pă el, Trashy, murmură The Kid. Ajung 
acolo, văd care-i situaţia şi-l pup în cur până mă lămuresc. 
Incă nu s-a născut ăla să-i dea ordine lui The Kid. Absolut 
nimeni, futu-i. Nu durează mult. lo nu las treaba făcută pă 
jumate. Dacă mă apuc d-o treabă, o duc până la capăt. Asta-i 
stilu' meu. Nu ştiu nici cine e, nici dă unde vine şi cum naiba 
poa' să ne transmită idei la cutiuţe, da' o să-l — un căscat 
uriaş — dau afară dân oraş. li vin dă hac. Il trimit pă lumea 
ailaltă. Ţine-aproape, Crash, sau cine mă-ta oi fi tu. 

Se prăvăli încet pe spate, în pat. Cutia cu bere, de-abia 
deschisă, îi căzu din mână. Pe mochetă apăru încă o pată de 
Coors. Lada se terminase şi, după socoteala lui Trashcan, The 
Kid golise singur douăzeci şi patru de cutii. Trashcan Man nu 
înţelegea cum putea să toarne un omuleţ atâta bere în el, în 
schimb ştia prea bine că venise timpul s-o ia din loc. Dar nu 
era suficient să ştie; se simţea beat, slăbit şi bolnav. Nu-şi 
mai dorea decât să doarmă puţin. Era vreun rău în asta? The 
Kid avea să doarmă buştean toată noaptea, ba poate şi mâine 
dimineaţă, până spre prânz. li rămânea şi lui destul timp să 
tragă un pui de somn. 

Prin urmare, se duse în camera vecină (mergând în vârful 
picioarelor, cu toate că The Kid părea în stare de comă) şi 
închise uşa de acces cât putu mai bine — adică doar 
aproximativ. Gloanţele o deformaseră, oarecum. Pe măsuţa 
de toaletă era un ceas deşteptător mecanic. Trash îl întoarse 
şi-l potrivi la miezul nopţii, de vreme ce nu ştia (şi nu-i păsa) 
cât era ora de fapt, după care-l puse să sune la ora 5. Se 
întinse pe unul dintre paturile identice, fără ca măcar să-şi 


scoată pantofii. Peste cinci minute, dormea profund. 

Se trezi mai târziu, în mormântul întunecat al dimineţii, 
înconjurat de o puternică duhoare de bere şi de vărsătură. În 
pat, alături de el, se afla ceva fierbinte, calm şi încolăcit. In 
panica primei clipe, îşi închipui că o nevăstuică venise, nu se 
ştie cum, din visul său din Nebraska şi se strecurase în 
realitate. Lăsă să-i scape un mic geamăt, ca un scâncet, când 
îşi dădu seama că animalul de lângă el, altfel nu prea 
dezvoltat, era prea mare ca să fie o nevăstuică. Il durea capul 
de la bere, iar tâmplele-i zvâcneau nemilos. 

— Apucă-mă, îi şopti The Kid în întuneric. 

Trashcan îşi simţi mâna prinsă şi condusă spre un obiect 
cilindric şi tare, care pulsa ca o vietate. 

— Fă-mi laba. Haide, rezolvă-mă, doar ştii ce ai de făcut, 
mi-am dat seama dă când te-am văzut. Haide, labagiu 
nenorocit, rezolvă-mă odată. 

Trashcan Man se pricepea la operaţiunea asta. Din multe 
puncte de vedere, era o uşurare. Ştia din lungile nopţi 
petrecute la pârnaie. Se zicea că ar fi un lucru rău, pe care-l 
practică perverşii, dar ceea ce făceau ei era mai bine decât ce 
făceau alţii, care-şi pierdeau nopţile ascuţind cozi de linguri, 
sau care zăceau pur şi simplu pe paturi, îşi trosneau 
încheieturile, se holbau la tine şi rânjeau. 

The Kid îi dăduse lui Trashcan o treabă la care era iscusit. 
Prinse lucrul acela în mână şi începu. După ce termina, The 
Kid avea să adoarmă la loc. Atunci îşi lua şi el tălpăşiţa. 

The Kid începuse să respire precipitat şi să-şi mişte 
coapsele în ritm cu mângâierile lui Trashcan. Trash nici nu-şi 
dădu seama la început că The Kid îi desfăcea în acelaşi timp 
cureaua şi-i dădea jos jeanşii şi izmenele până la genunchi. Il 
lăsă să facă ce voia. Nu contează dacă The Kid are chef să i-o 
tragă. Lui Trash i se mai întâmplase şi asta. Nu mureai din 
atâta lucru, nici otrăvitor nu era. 

Apoi simţi că îngheaţă. Nu, ceea ce simţea el apăsându-i 
pe anus nu era carne, ci oţel rece. 

Un gând îl străfulgeră. 

— Nu, şopti el. 


Ochii i se căscară de groază în bezna din jur. Acum reuşea 
să distingă vag faţa păpuşii ucigaşe în oglindă, aplecându-se 
asupra umărului său cu părul căzut în ochii roşii. 

— Ba da, îi răspunse The Kid, tot în şoaptă. Şi nu care 
cumva să slăbeşti mişcarea, Trashy. Să n-o slăbeşti deloc. 
Dacă nu, s-ar putea să apăs trăgaciul. |ţi fac cura' arşice. Sunt 
gloanţe dum-dum, Trashy, sper că m-ai înţeles! 

Scâncind, Trashcan îşi reîncepu dezmierdările. Scâncetele 
i se transformară în mici gemete de durere, pe măsură ce 
ţeava calibru 45 pătrundea încet în el, rotindu-se, îmboldindu- 
| şi rupându-i carnea. Oare era posibil să-l excite? Ba da, chiar 
asta se întâmpla. 

În cele din urmă, bănui şi The Kid freamătul lui. 

— Îţi cam place, este? gâfâi The Kid. Ştiam io c-aşa o să 
se-ntâmple, sac de căcat ce eşti. Iti place s-o iei în cur, nu? 
Spune da, că dacă nu, o să te trezeşti drept în iad. 

— Da, bâigui Trashcan Man. 

— Vrei să te-ajut? 7 

Nu dorea. Indiferent cât era de excitat, nu dorea. Insă 
învățase că se cuvine să nu se dezvăluie. 

— Da. 

— N-aş pune mâna pă sula ta nici dac-ar fi dân diamant. 
Freacă-te singur. Dă ce crezi că ţi-a dat Dumnezeu două 
mâini? 

Cât timp a trecut? Poate Domnul să fi ştiut; Trashcan Man 
în nici un caz. Un minut, o oră, un mileniu — ce importanţă 
mai avea? Era convins că, o dată cu orgasmul lui The Kid, 
avea să simtă simultan două lucruri: jetul fierbinte al spermei 
micuţului monstru la el pe burtă şi trecerea fulgerătoare a 
glonţului dum-dum prin maţe. Cea din urmă clismă. 

Apoi coapsele lui The Kid înţepeniră şi penisul începu să 
ejaculeze în mâna lui Trashcan Man. Suprafaţa pumnului 
deveni lunecoasă, ca o mănuşă din cauciuc. După o clipă, 
pistolul fu îndepărtat. Lacrimi tăcute de uşurare începură să i 
se scurgă pe obraji. Nu-i era teamă să moară, cel puţin nu în 
slujba Omului Întunecat, dar nu voia să-şi găsească sfârşitul 
în camera asta împuţită de hotel, de mâna unui psihopat. Nu 


înainte de a apuca să vadă Cibola. S-ar fi rugat lui Dumnezeu, 
dar ştia instinctiv că El nu şi-ar fi aplecat urechea la cei care- 
şi arătaseră supunerea faţă de celălalt. In definitiv, făcuse 
oare Dumnezeu ceva spre binele lui Trashcan Man? Sau 
pentru Donald Merwin Elbert, dacă-i vorba? 

În tăcerea întreruptă doar de respiraţii, vocea lui The Kid 
se înălţă într-un soi de incantaţie falsă şi spartă, pe măsură ce 
se lăsa furat de somn: 

— lo şi prietenii mei ne-am făcut o faimă dă 
nemaipomenit... da, da, băieţii duri ne cunosc şi ne lasă-n 
pace... 

Se puse pe sforăit. 

Acum am să plec, îi trecu prin gând lui Trashcan Man, dar 
se temu că foiala îl va trezi din somn pe tovarăşul lui. O iau 
din loc imediat ce sunt sigur că doarme de-a binelea. Cinci 
minute. Nu e nevoie de mai mult. 

Dar nimeni nu cunoaşte cât durează cinci minute în 
întuneric; se poate afirma, fără teama de a greşi, că, în 
beznă, nici nu există cinci minute. Aşteptă. Se lăsă furat de 
moţăială, fără veste. Nu peste mult alunecase pe toboganul 
somnului. 

Se afla pe un drum cufundat în penumbre, la mare 
altitudine. Ai fi zis că poţi atinge stelele cu mâna, că le poţi 
culege şi pune într-un borcan, ca pe licurici. Era ger amar şi 
întuneric, întrezărea cu greu feţele golaşe ale stâncilor printre 
care fusese tăiată şoseaua în luciul îngheţat al stelelor. 

Ceva se apropia de el. 

Şi atunci vocea /ui, venind de nicăieri, venind de peste tot: 
Am să-ți trimit un semn, în munţi. Am să-ţi fac dovada 
puterilor mele. Am să-ți arăt ce li se întâmplă celor ce vor să 
mi se pună împotrivă. Aşteaptă. Fii treaz. 

Ochi roşii începură să se caşte în întuneric: ca şi cum 
cineva ar fi adus zeci de lanterne de avertizare cu huse pe ele 
şi acum îndepărta husele, două câte două. Erau într-adevăr 
ochi, care îl înconjuraseră pe Trashcan Man într-un cerc. La 
început crezu că sunt ochi de nevăstuică, dar când cercul se 
strânse în jurul lui văzu că erau ai unor lupi cenușii, din cei 


mari, de munte, cu urechile ciulite şi cu bale picurându-le din 
boturile negre. 

Îi era teamă. 

Ei nu te caută pe tine, bunul şi credinciosul meu slujitor. 
Vezi? 

Fiarele dispărură. Lupii cenuşii de pădure, cu respiraţia lor 
grea, dispăruseră ca şi cum n-ar fi fost. 

Fii treaz, spuse vocea. 

Aşteaptă, spuse vocea. 

Visul se sfârşi şi se trezi. Soarele se revărsa prin fereastra 
camerei de motel. The Kid stătea în faţa ei, aparent neatins 
de urmările chefului cu produsul de acum defunctei Adolph 
Coors Company din noaptea trecută. Îşi coafase iarăşi părul în 
obişnuitele volute şi învolburări, iar acum îşi admira imaginea 
reflectată în sticlă. Haina din piele şi-o atârnase de spătarul 
scaunului. Picioruşele de iepure se bălăbăneau de curea, ca 
nişte mici cadavre spânzurate. 

— Bă, sac de puroi! Gândeam că trebuie să te ung iar la 
mână ca să te trezeşti. Haide, avem o zi măreaţă înaintea 
noastră. Astăzi o să se-ntâmple o groază de chestii, n-am 
dreptate? 

— Să ştii că ai, făcu Trashcan Man, cu un zâmbet straniu. 


În seara de 5 august, când Trashcan Man se dezmetici din 
somn, se afla încă pe masa de şaisprezece-douăzeci şi unu 
din cazinoul lui MGM Grand Hotel. Înaintea lui stătea, pe 
scaunul pus cu speteaza în faţă, un tânăr cu părul lins, blond 
ca paiul, şi ochelari de soare cu oglindă. Primul lucru remarcat 
de Trash fu piatra de la gâtul lui, atârnând în decolteul 
cămăşii sport, descheiate. Neagră, cu o fisură roşie în centru. 
Ca un ochi de lup în noapte. 

Incercă să spună că-i era sete, dar nu reuşi să scoată din 
el decât un sunet jalnic. 

— Ai stat prea mult la soare, cred, începu Lloyd Henreid. 

— Tu eşti e/! şopti Trash. Tu eşti... 

— Barosanul? Nu, nu sunt eu. Flagg e plecat la LA. Dar ştie 


că eşti aici. Am discutat cu el prin radio, astăzi după-amiază. 

— Şi se întoarce? 

— Cum, doar ca să te vadă pe tine? Pe naiba! Vine şi el, la 
momentul cuvenit. Tu şi cu mine, băiete, suntem doar nişte 
persoane neînsemnate. Vine şi el, la momentul cuvenit. Şi 
repetă întrebarea pe care i-o pusese de dimineaţă bărbatului 
înalt, nu la multă vreme după ce apăruse Trashcan Man: ţii 
neapărat să dai cu ochii de el? 

— Da... nu... habar n-am. 

— Păi, indiferent cum va fi atunci, de văzut ai să-l vezi. 

— Mi-e sete... 

— Sigur că da. Poftim. 

li întinse un termos mare, plin de Kool-Aid de cireşe. 
Trashcan îl goli dintr-o dată, apoi se aplecă într-o parte, ţinân- 
du-se de pântece şi gemând. După ce-i trecură crampele, îl 
privi pe Lloyd cu mulţumire tâmpă. 

— Crezi c-ai vrea să mănânci ceva? 

— Da, cred că da. 

Lloyd se întoarse spre un tip care aştepta în picioare. 
Omul învârtea alene o roată de ruletă, apoi arunca bila mică 
şi albă, care sărea cu zgomot. 

— Roger, du-te şi zi-i lui Whitney sau lui Stephanie-Ann să 
pregătească omului ăsta nişte cartofi prăjiţi cu doi 
hamburgeri. Ei, fir-ar să fie, ce-mi trece prin minte? O să 
umple tot locul de borâtură. Supă. Adu-i nişte supă. E-n 
regulă? 

— Orice, se arătă Trash recunoscător. 

— Avem un tip aici, îi explică Lloyd, Whitney Horgan îl 
cheamă, a fost măcelar de meserie. E un sac de rahat, gras, 
şi cu gura mare, dar găteşte nemaipomenit! Isuse! Au aici tot 
ce le trebuie. Frigiderele încă mai funcționau când ne-am 
mutat noi şi cămările sunt pline. Al dracului Vegas! Ai văzut 
de când eşti tu un loc mai minunat decât ăsta? 

— Nu, recunoscu Trash. Deşi nu ştia nici măcar cum îl 
cheamă pe tip, îi plăcea deja de el. Asta-i Cibola. 

— Cum ai zis? 

— Cibola. Cetatea pe care mulţi o caută. 


— Mda, nu puţini au ţinut morţiş să ajungă aici de când se 
ştiu, dar cei mai mulţi pleacă cu coada între picioare şi le pare 
rău că au găsit-o. Foarte bine, îi zici cum vrei tu, prietene... se 
vede că ai fost la un pas să ți se frigă creierii pe drum. Cum te 
cheamă? 

— Trashcan Man. 

Lloyd nu lăsă să se vadă că l-ar considera un nume 
straniu. _ 

— Cu aşa o poreclă, pun pariu că ai fost motociclist. li 
întinse mâna. Vârfurile degetelor sale purtau încă urmele 
slabe din vremea când stătuse în puşcăria din Phoenix şi 
fusese la un pas să moară de inaniţie. Eu sunt Lloyd Henreid. 
Mă bucur să te cunosc, Trash. Bun venit la bordul minunatei 
noastre nave. 

Trashcan Man îi strânse mâna, luptându-se să nu 
izbucnească în lacrimi de recunoştinţă. Din câte-şi aducea el 
aminte, era pentru prima oară în viaţa lui când cineva îi 
întindea mâna. Se afla aici. Fusese acceptat. In sfârşit se 
vedea inclus în ceva coerent. Ar fi fost în stare să meargă încă 
pe-atât prin deşert, şi-ar fi ars şi celălalt braţ şi ambele 
picioare, pe deasupra, doar pentru un moment ca acesta. 

— Mulţumesc, murmură el. lţi mulţumesc, domnule 
Henreid. 

— Ce-i cu prostia asta, frate?... dacă nu-mi spui Lloyd, va 
trebui să aruncăm supa. 

— Lloyd, atunci. Îţi mulţumesc, Lloyd. 

— Sună mai bine. După ce mănânci, te duc la etaj şi te 
pun într-o cameră, doara ta. Mâine o să-ţi dăm ceva de lucru. 
Barosanul are un plan al lui special cu tine, cred, dar până 
atunci ai altele de făcut. Am reuşit să punem iarăşi în 
funcţiune multe, dar mai avem destule de pus pe roate. 
Există o echipă la Barajul Boulder, care încearcă să aducă 
centrala la cota normală de curent. Alt grup lucrează la 
aprovizionarea cu apă. Am trimis pe teren nişte echipe de 
pionieri, aducem aici câte şase sau opt oameni pe zi, dar 
deocamdată nu te interesează amănuntele. Mi se pare că te-a 
bătut soarele cât să-ţi ajungă o lună. 


— Mi-e teamă că aşa este, spuse Trashcan Man cu un 
zâmbet moale. Ar fi fost în stare să-şi dea şi viaţa pentru 
Lloyd Henreid. Adunându-şi întreg curajul, arătă spre piatra 
din scobitura gâtului lui Lloyd. 

— Asta... 

— Mda, noi, ăştia, care suntem un soi de şefi, le purtăm cu 
toţii. E ideea /ui. E din gagat. De fapt, nici nu este o piatră, 
ştii? Mai degrabă o bulă de ţiţei. 

— Vreau să zic... lumina roşie. Ochiul. 

— Ei, şi ţie ţi se pare că seamănă? E o fisură, de fapt. 
Cadou special din partea /ui. Nu sunt cel mai deştept băiat al 
lui, nici măcar cel mai inteligent din bătrânu' Lost Wages, nici 
pe departe. Dar eu sunt... rahat, cred că s-ar putea zice că 
sunt favoritul lui. Îl cercetă atent pe Trash. Poate că şi tu, cine 
ştie? Eu nu, poţi să fii sigur. Flagg e un om foarte discret. In. 
orice caz, noi am auzit despre tine. Adică eu şi cu Whitney. In 
mod normal, procedura e cu totul alta. Vin prea mulţi ca să 
faci o primire deosebită fiecăruia. Continuă, după o pauză: 
Deşi bănuiesc că ar putea, dac-ar ţine morţiş. Cred că e/ar 
putea să aibă grijă de fiecare în parte. 

Trashcan Man făcu din cap. 

— E-n stare să facă vrăji, continuă Lloyd, cu voce puţin 
răguşită. Am văzut cu ochii mei. Nu mi-ar conveni deloc să fiu 
în cealaltă tabără. 

— Da, răspunse Trashcan, cutremurând-se. Am fost 
martor la ce i s-a întâmplat lui The Kid. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Tipul cu care am mers până am ajuns în munţi. Nu 
vreau să discut despre asta. 

— Foarte bine. Uite, vine supa ta. Whitney a pregătit şi un 
burger, până la urmă. O să vezi ce-o să-ţi mai placă. Face 
nişte burgeri minunaţi, dar te rog să nu verşi, okay? 

— Okay. 

— Trebuie să mă ocup de-ale mele. Dacă m-ar vedea 
acum prietenul meu, Poke, nu i-ar veni să creadă. Alerg în 
toate părţile, ca o albină. Ne vedem mai încolo. 

— Sigur că da, spuse Trashcan, apoi adăugă, aproape 


timid: Mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru toate. 

— N-ai de ce să-mi mulţumeşti mie, îi răspunse Lloyd 
amical. Lui trebuie să-i mulţumeşti. 

— Chiar aşa şi fac. In fiecare seară. 

Dar constată că vorbea singur. Lloyd străbătuse deja 
jumătate din holul recepţiei, discutând cu bărbatul care-i 
adusese supa şi hamburgerul. Trashcan Man îi urmări cu drag 
până ce dispărură din raza lui vizuală şi de-abia apoi începu 
să mănânce, înfulecând cu lăcomie până ce aproape 
terminase. Totul ar fi fost în regulă, dacă nu s-ar fi uitat în 
fundul bolului de supă. Era supă de roşii şi avea culoarea 
sângelui. 

Împinse bolul deoparte, simțind că pofta îi trecuse cu 
totul. Îi venea uşor să-i spună lui Lloyd Henreid că nu dorea să 
vorbească despre The Kid, în schimb nu-i era deloc simplu să 
evite să se gândească la cele petrecute. 

Se apropie de roata ruletei, sorbind din paharul de lapte 
ce-i fusese adus o dată cu mâncarea. Impinse uşor platanul şi 
lăsă să cadă bila albă. Aceasta se roti jur-împrejurul marginii, 
apoi ajunse pe şanţurile de dedesubt şi se zbătu dezordonat. 
Se gândea la The Kid. Se întreba dacă avea să se arate 
careva şi să-i spună unde era camera lui. Se gândea la The 
Kid. Se întreba dacă bila avea să se oprească pe un număr 
roşu sau pe unul negru... dar în primul şi în primul rând se 
gândea la The Kid. Bila rămase în cele din urmă definitiv 
fixată într-unul dintre spaţii. Roata se opri. Bila se afla sub 
dublul zero verde. 

Potul revenea casei. 


Porniră din Golden spre vest pe o vreme senină şi caldă, 
urmând Interstate 70 direct în Rockies; The Kid renunţase la 
Coors, preferând de astă dată o sticlă de whisky Rebel Yell. 
Alte două sticle îşi aşteptau rândul aşezate între ei, în spaţiul 
de lângă schimbătorul de viteze, grijuliu împachetate în cutii 
goale de lapte, ca să nu se rostogolească şi să se spargă. The 
Kid sorbea din când în când din sticlă, apoi spăla whiskyul cu 


o înghiţitură de Pepsi-Cola, după care urla Fir-aş al naibii! sau 
ahoi! sau sex-machine! cât îl ţinea gura. Făcu de mai multe 
ori observaţia că ar fi fost în stare să bea Rebel Yell până se 
pişa pe el şi-l întrebă pe Trashcan Man dacă îl crede. Pierit de 
frică şi încă mahmur din pricina celor trei beri băute cu o 
seară în urmă, Trashcan Man îi dădea toate asigurările 
posibile. 

Nici măcar The Kid nu era în stare să gonească cu o sută 
la oră pe drumurile acestea. O lăsă la doar optzeci şi mormăi 
ceva despre munţii ăştia nenorociţi. Apoi se lumină la faţă. 

— Da' ajungem noi în Utah şi-n Nevada şi recuperăm ce- 
am pierdut aici, Trashy. Pă teren drept, scumpa asta merge 
cu o sută şaizeci. Poate că nu mă crezi! 

— Păi să ştii că-i o maşină nemaipomenită, îi răspunse 
Trashcan cu zâmbetul lui de câine bolnav. 

— Pă bune. 

Trase un gât de Rebel Yell. Se clăti cu o gură de Pepsi. 
Urlă ahoi! cât îl ţineau rărunchii. 

Trash se holba strâmb la peisajul ce-i fugea înaintea 
ochilor, scăldat în soarele dimineţii. Şoseaua fusese săpată 
direct în coasta muntoasă şi străbăteau porţiuni închise între 
stânci uriaşe. Identice cu cele pe care le văzuse în visul de 
azi-noapte. După ce se va lăsa întunericul, aveau oare să se 
deschidă iarăşi ochii aceia roşii? 

Se cutremură. 

Nu peste mult timp, constată că viteza scăzuse de la 
optzeci la şaizeci. Apoi la patruzeci. Aproape în şoaptă, The 
Kid înjura monoton, dar cumplit. Maşina sport se strecura cu 
greu prin traficul tot mai dens, format din maşini încremenite. 

— Ce mă-sa mai e şi asta? izbucni The Kid cu furie. Ce mă- 
sa a fost în capu' lor? S-au hotărât cu toţii să moară la trei mii 
de metri? Hei, băi, idioților, dați-vă la o parte! M-ati auzit? 
Daţi-vă dracu' din calea mea! 

Trashcan Man se făcu mic. 

Trecură de o curbă şi se treziră în faţă cu o teribilă 
grămadă de fiare formată din epavele a patru maşini, care 
blocau total benzile lui 1-70 pe direcţia lor de mers. Un mort 


acoperit de glazura neregulată şi crăpată a unei cruste de 
sânge de mult uscate zăcea cu faţa în jos în mijlocul 
asfaltului. Lângă el se afla o păpuşă Chatty Cathy ruptă. Pe 
partea stângă a accidentului, calea era blocată de o 
balustradă din oţel cu stâlpi înalţi de şase picioare. Pe 
dreapta, povârnişul cobora abrupt, pierzându-se printre 
neguri. 

The Kid mai înghiţi nişte Rebel Yell şi îndreptă cupeul spre 
prăpastie. 

— Ţin-te bine, Trashy, îi şopti el, ocolim pă aici. 

— Dar nu e suficient spaţiu, îi răspunse Trashcan Man ră- 
guşit, cu senzaţia că i se înţepenise o pilă din fier în gâtlej. 

— Ba da, exact cât este nevoie. 

Ochii lui The Kid străluceau. Scoase maşina din şosea. 
Roţile din dreapta stârneau deja ţărâna de la marginea 
drumului. 

— Pe mine să nu contezi, spuse Trashcan Man grăbit, apu- 
când mânerul portierei. 

— Rămâi la locul tău, altfel te pupă mă-ta rece. 

Trash se întoarse şi se trezi cu ţeava revolverului de 
calibru 45 sub nas. The Kid chicotea nervos. 

Trashcan Man se lipi cu spatele de scaun. Încercă să 
închidă ochii, dar fără succes. Pe partea lui, dispărură şi 
ultimii zece centimetri până la marginea prăpastiei. Acum nu 
mai avea înaintea lui decât priveliştea largă asupra pinilor 
albastru-cenuşii şi imensele stânci prăbuşite. Îşi imagina 
anvelopele Wide Oval ale cupeului la cinci centimetri de hău... 
acum doar la doi... 

— Încă un centimetru, fredona The Kid, cu ochii holbaţi şi 
rânjind cu gura până la urechi. Pe fruntea lui palidă, de 
păpuşă, apăruseră picături de transpiraţie perfect conturate. 
Un centimetru... un singur... centimetru. 

Totul se sfârşi fulgerător. Trashcan Man simţi partea din 
spate a maşinii derapând şi căzând brusc. Auzi căderea unei 
cascade, mai întâi de pietricele, apoi de bolovani din cei mari. 
Trase un țipăt. The Kid înjură oribil, trecu în viteza întâi şi 
apăsă acceleraţia până la podea. Dinspre stânga, unde se 


strecurau pe lângă epava răsturnată a unui microbuz VW, 
veni scrâşnetul de metal frecat pe metal. 

— Zboară! strigă The Kid. Ca o pasăre, fir-ar târtița ta să 
fie! Zboară! Zboară, fir-ai alvrisită! 

Roţile din spate ale maşinii sport se rotiră dement. O clipă, 
căderea în gol păru iminentă. Apoi cupeul se smuci înainte, se 
săltă cu greu şi se treziră pe şosea, de cealaltă parte a 
stavilei, lăsând în urma lor un strat subţire de cauciuc. 

— Ti-am zis io că izbutim! strigă The Kid triumfător. Futu-i! 
Este c-am reuşit? Nu ţi-am zis eu ție, Trashy, fir-ar mă-ta a 
dracu'? 

— Am reuşit, îi răspunse Trashcan Man în şoaptă. 

Tremura din toate încheieturile. Nu reuşea cu nici un chip 
să se controleze. Apoi, pentru a doua oară de când îl întâlnise 
pe The Kid, pronunţă, fără să-şi dea seama, singurul lucru în 
stare să-i salveze viaţa pentru că, dacă n-ar fi avut inspiraţia 
să reacționeze astfel, este sigur că The Kid l-ar fi curăţat, 
sărbătorindu-şi reuşita în felul lui ciudat: 

— Ai fost nemaipomenit, champ. 

Nu se mai adresase nimănui cu apelativul "champ", de 
când era el. 

— Ei... nici chiar aşa, îi replică The Kid, cu un aer de supe- 
rioritate. Ezistă cel puţin încă doi băieţi în ţara asta în stare d- 
aşa ceva. Sper că mă crezi, nu? 

— Daca zici tu aşa, Kid. 

— Să nu-mi zici nimic, iubitule, lasă-mă să-ţi spun io. Gata, 
la drum. Azi mâncăm nori. 

Dar n-au înaintat prea mult. După nici cincisprezece 
minute, cupeul lui The Kid se opri din nou, cam la trei mii de 
kilometri de unde pornise, adică de la Shrevcnsport, 
Louisiana. 

— Să nu-ţi crezi ochilor, comentă The Kid. Pur şi simplu... 
băga-mi-aş... aşa ceva NU SE POATE! 

Deschise portiera şi sări afară, ţinând încă în mâna stângă 
sticla de Rebel Yell, în care mai rămăsese un sfert. 

— DĂ-TE DIN CALEA MEA! urlă The Kid, agitându-se în 
toate părţile pe cizmele lui cu tocuri grotesc de înalte — o 


minusculă forţă distructivă a naturii, ca o furtună într-un 
pahar de apă. DĂ-TE LA O PARTE DIN DRUM, NENOROCIŢILOR, 
SUNTEŢI MORŢI, LOCUL VOSTRU ESTE LA CIMITIR, N-AVEŢI CE 
CĂUTA ÎN CALEA MEA! 

Azvârli sticla de whisky, care se răsuci în aer, risipind 
stropi de culoarea chihlimbarului. Apoi se izbi de un Porsche 
vechi şi se sfărâmă într-o mie de cioburi. The Kid amuţi, 
gâfâind şi clătinându-se uşor pe picioare, 

De această dată nu mai era vorba de un simplu blocaj 
format din patru maşini, ci de o insurmontabilă problemă de 
trafic. Benzile pe direcţia răsăriteană erau separate de cele 
către vest de o fâşie lată cam de zece iarzi, pe care creştea 
iarbă, şi cupeul ar fi reuşit probabil să treacă de pe un sens 
pe celălalt, însă situaţia se prezenta identic pe ambele 
direcţii: pe cele patru benzi marcate se aglomeraseră şase 
şiruri nesfârşite de maşini, bară în bară şi portieră lângă 
portieră. Şi culoarele de refugiu erau la fel de aglomerate ca 
şi cele pentru circulaţia normală. Câţiva şoferi încercaseră 
chiar să se folosească de zona mediană, cu toate că era plină 
de hârtoape şi denivelări, iar din stratul subţire şi cenuşiu de 
sol se iţeau pietre ascuţite, ca dinţii unui balaur. Poate doar 
nişte maşini de teren înalte, cu transmisie integrală, ar fi 
reuşit să răzbată pe acolo, dar Trashean nu vedea pe fâşia 
dintre sensuri decât un vast cimitir de conserve de Detroit 
lovite, răsturnate şi îndoite. Ai fi zis că şoferii fuseseră 
cuprinşi de o nebunie în masă şi se hotărâseră deodată să 
organizeze o cursă apocaliptică şi distrugătoare sau o 
petrecere de demenţi chiar aici, în zona înaltă a lui 1-70. Sus, 
pe Colorado Mountain e-un mister, plouă Chevyuri din cer, îi 
trecu prin minte lui Trashean Man. Reuşi să-şi acopere gura la 
timp, înainte de a chicoti. Dacă The Kid îl auzea cumva râzând 
în clipa asta, putea să-şi ia adio de la viaţă. 

The Kid se întoarse călcând cu paşi mari, în cizmele înalte. 
Sub părul lucios, coafat cu grijă, figura lui te ducea cu gândul 
la un vasilisc. Ochii îi ieşeau din cap de furie. 

— Nu-mi las aici afurisita asta de maşină. M-ai auzit? Nici 
vorbă. N-o las aici. Pun-te pe drum, Trashy. Du-te şi 


cercetează până unde mă-sa se întinde blocajul ăsta. Poate 
că s-a pus un camion de-a curmezişul, nu ştiu. De ocolit, nu 
putem. Aici nu mai există şanţ. Ne-am rostogoli în prăpastie. 
Dar dacă nu e decât un camion, mă doare-n cur. O să sar 
peste curvele astea una câte una şi le împing peste margine. 
Sunt în stare, sper că mă crezi. Hai, întinde-o, băiete. 

Trash nu mai stătu pe gânduri. Porni la drum, strecurându- 
se cu grijă printre maşini. Era pregătit să se aplece şi s-o rupă 
la fugă, dacă The Kid începea să tragă. Dar acesta se abţinu. 
După ce străbătuse o distanţă suficientă ca să se simtă în 
siguranţă (adică se afla dincolo de bătaia pistolului), se căţără 
pe un camion cisternă şi privi în urmă. The Kid, miniaturalul 
nemernic diabolic, redus acum cu adevărat la dimensiuni de 
păpuşă din cauza distanţei de mai multe sute de metri, stătea 
sprijinit de portiera maşinii sport şi trăgea din sticlă. Lui 
Trashcan Man îi trecu prin gând să-i facă semn, apoi, precaut, 
se răzgândi. 

Trashcan Man pornise la drum pe la 10.30 dimineaţa. 
Înainta cu greu — fiind adesea nevoit să treacă peste 
capotele şi acoperişurile maşinilor şi camioanelor, atât de 
mare era aglomeraţia — şi, când ajunse la primul indicator pe 
care scria TUNEL ÎNCHIS, se făcuse deja ora 3.15 după- 
amiază. Străbătuse cam douăzeci de kilometri. Douăzeci de 
kilometri nu însemna cine ştie ce — mai ales pentru cineva 
care traversase o cincime din ţară pe bicicletă — dar, ţinând 
cont de obstacole, distanţa era totuşi considerabilă. Ar fi 
putut să se întoarcă de mult şi să-i spună lui The Kid că era 
imposibil... asta dacă ar fi avut cea mai mică intenţie să facă 
cale întoarsă. Bineînţeles că nu avea. Trashcan Man nu prea 
citise istorie la viaţa lui (după terapia cu elcctro-şocuri, îi 
venea foarte greu să mai citească), dar nu avea nevoie să ştie 
că, pe vremuri, regii şi împărații îi ucideau de multe ori pe 
solii veniţi cu veşti proaste, fără să stea pe gânduri. Insă 
apucase să vadă suficient şi ştia suficient despre The Kid ca 
să nu-şi mai dorească să dea ochii cu el vreodată. 

Se opri să cântărească textul anunţului, zugrăvit în litere 
negre pe un fond portocaliu, de forma unui diamant. Fusese 


dat la pământ şi zăcea sub roata a ceea ce părea cel mai 
vechi Yugo din lume. TUNEL ÎNCHIS. Care tunel? Scrută 
înaintea lui, cu mâna făcută streaşină, şi i se păru că distinge 
ceva. Mai merse o sută de metri, căţărându-se peste maşini 
atunci când era nevoie, şi ajunse în dreptul unei cumplite 
învălmăşiri de cadavre şi maşini distruse. O parte dintre 
maşini şi camioane arseseră până la schelet. Multe 
aparținuseră armatei. Multe dintre trupuri erau înveşmântate 
în kaki. Dincolo de scena bătăliei — Trash era convins că 
despre asta era vorba — începea iarăşi o porţiune de trafic 
dens. Ceva mai încolo, pe ambele sensuri, marea de maşini 
dispărea în perechea de guri uriaşe: după cum anunţa placa 
fixată pe stânca goală, aici era intrarea în THE EISENHOWER 
TUNNEL. 

Se apropie cu inima strânsă, neştiind prea bine ce avea de 
făcut. Găurile gemene forate în stâncă îl intimidau şi, pe 
măsură ce se apropia, se simţea cuprins de o cumplită 
groază. Ar fi înţeles acum foarte bine sentimentul lui Larry 
Underwood faţă de Lincoln Tunnel; în clipa aceea, fără s-o 
ştie, cei doi deveniseră fraţi de suflet, legaţi de unul şi acelaşi 
fior. 

Principala diferenţă era că, în timp ce trotuarul din Lincoln 
Tunnel era plasat la înălţime, aici se găsea la nivelul 
drumului, iar unii şoferi încercaseră să-şi strecoare maşinile 
pe acolo, urcând cu două roţi peste bordură. Tunelul avea 
lungimea de două mile. Ca să-l străbată, nu exista altă 
metodă decât să se prelingă de-a lungul lui, de la o maşină la 
cealaltă, prin beznă. Traversarea avea să dureze ore întregi. 

Trashean Man simţi cum îl apucă pântecăraia. 

Rămase în faţa tunelului multă vreme. Cu peste o lună în 
urmă, Larry Underwood îşi învinsese temerile şi intrase în 
tunel. După o îndelungată contemplare, Trashean Man se 
întoarse şi porni spre The Kid, cu umerii căzuţi şi cu un tremur 
la colţurile gurii. Nu atât lipsa unui spaţiu prin care să poată 
merge în largul lui şi nici lungimea tunelului (Trash, care nu 
ieşise din Indiana toată viaţa lui, nu avea habar de lungimea 
lui Eisenhower Tunnel) au fost cauza renunţării lui. Larry 


Underwood fusese împins (şi poate controlat) de urma de 
egoism din el şi de logica simplă a supravieţuirii: New York se 
afla pe o insulă, şi el trebuia să plece de acolo. Tunelul era 
calea cea mai simplă. Prin urmare, avea să-l străbată cât mai 
repede cu putinţă, ca şi cum şi-ar fi ţinut nasul şi ar fi înghiţit 
repede un medicament, ştiind că avea gust rău. Trashean 
Man, în schimb, era o biată fiinţă învinsă, obişnuită să accepte 
loviturile venind atât din partea sorții, cât şi a firii lui 
inexplicabile... cu fruntea plecată. Apoi, întâlnirea lui de 
coşmar cu The Kid îl deprimase şi mai tare şi-i spălase 
aproape total creierul. Fusese purtat cu viteze destul de mari 
ca să se îmbolnăvească de nervi. Fusese ameninţat cu 
moartea dacă nu se dovedea în stare să bea o cutie de bere 
până la capăt şi apoi să n-o borască. Fusese sodomizat cu 
teava unui pistol. Nu lipsise decât un fir de păr să nu se 
prăbuşească într-o prăpastie adâncă de trei sute de metri. Şi 
peste toate astea, mai era el în stare să-şi adune curajul ca să 
se târască printr-o gaură, săpată chiar prin inima muntelui, 
unde putea întâlni în întuneric cine ştie ce orori? Nu mai era. 
Alţii poate erau, însă nu şi Trashcan Man. lar în ideea lui de a 
se întoarce exista o anumită logică. Este adevărat, logica unui 
om învins şi pe jumătate dement, însă nu lipsită de un farmec 
pervers. El nu se afla pe o insulă. Dacă era nevoie să meargă 
înapoi tot restul zilei de azi, ba chiar şi mâine, doar ca să 
descopere un drum care mergea peste munţi şi nu prin ei, 
avea s-o facă. Adevărat, trebuia să pornească iarăşi în 
direcţia unde îl lăsase pe The Kid, dar îşi făcea socoteala că 
acesta se răzgândise şi o luase deja din loc, în ciuda 
promisiunii. Sau se îmbătase criţă între timp. Sau poate (deşi 
Trash avea îndoieli serioase că i-ar putea fi hărăzit un 
asemenea noroc nemaipomenit) îl găsea mort, pur şi simplu, 
în cel mai rău caz, dacă The Kid se afla încă în acelaşi loc, 
stând treaz şi aşteptând, Trashcan era în stare să-l pândească 
până ce se lăsa întunericul şi apoi să se furişeze pe lângă el 
ca 

(o nevăstuică) 
un animal mic, oarecare, prin tufişuri. După care îşi va conti- 


nua calea spre est până ce va întâlni drumul acela. 

Ajunse din nou la camionul cisternă din vârful căruia îl 
văzuse ultima oară pe The Kid şi maşina lui de poveste, 
reuşind să parcurgă drumul de întoarcere în timp mai scurt. 
De această dată, nu se urcă până în locul unde silueta lui s-ar 
fi conturat limpede pe cer, ci se târî de la o maşină la cealaltă 
în patru labe, încercând să nu facă zgomot. Poate The Kid îşi 
păstrase atenţia şi vigilenţa. Cu unul ca el, nu ştiai niciodată... 
Nu avea nici un rost să rişti. Regreta acum că nu luase cu el 
arma unui soldat, cu toate că nu se folosise niciodată de o 
puşcă. Se târî mai departe, iar pietricelele de pe drum îi 
sfâşiau nemilos mâna transformată în gheară. Se făcuse ora 
8, iar soarele coborâse dincolo de munţi, 

Trashcan se opri în spatele capotei Porscheului în care 
azvârlise The Kid sticla de băutură şi se înălţă cu grijă. Da, 
iată cupeul, cu vopseaua lui auriu-metalizată, parbrizul umflat 
şi aripioara de rechin sfâşiind cerul de culoare vineţie. The Kid 
zăcea prăbuşit în spatele volanului Day-Glo, cu ochii închişi şi 
gura căscată. Inima lui Trashcan Man bătea în ritmul unui 
marş victorios. Beat mort! îi pulsa inima, marcând cele două 
silabe. Beat mort! Slavă Domnului! Beat mort! Putea să 
ajungă la treizeci de kilometri depărtare înainte ca The Kid să 
se trezească din mahmureală. 

Cu toate astea, nu-şi slăbi atenţia. Se fofilă de la o maşină 
la alta ca un gândac traversând suprafaţa nemişcată a unui 
lac, ocoli cupeul prin stânga şi traversă în grabă spaţiile tot 
mai mari dintre maşini. Maşina se afla acum în stânga lui, la 
ora nouă, acum la şapte, acum la şase, chiar în spatele lui. 
Nu-i mai rămânea decât să se îndepărteze cât mai mult de 
nebunul... 

— Rămâi pe loc, puţă tâmpită ce eşti. 

Trash încremeni, sprijinit pe mâini şi pe picioare. Se pişă 
pe el şi mintea i se dizolvă, transformându-se într-o pasăre 
neagră, fluturând dement din aripi. 

Se întoarse extrem de încet, iar tendoanele gâtului îi 
scârţâiau ca balamalele uşii unei case bântuite de stafii. lată-l 
pe The Kid în toată splendoarea lui, cu o cămaşă răspândind 


irizaţii de un verde-auriu şi o pereche de pantaloni din catifea 
reiată decoloraţi de soare. Ţinea câte un revolver în fiecare 
mână, iar pe faţă i se zugrăvise o cumplită grimasă de ură şi 
de furie. 

— Verificam c-cum e drumu-n partea asta, se auzi 
Trashcan Man zicând. Să văd dac-că e l-l-liber. 

— Păi sigur că da... verificai în patru labe, neisprăvitule. 
Vezi tu acu' eliberare pe dracu'. la saltă-n picioare. 

Trashcan reuşi să se ridice şi să-şi menţină echilibrul doar 
sprijinindu-se de mânerul portierei din dreapta. Ţevile 
gemene ale revolverelor lui The Kid i se păreau la fel de mari 
ca şi cele două guri ale lui Eisenhower Tunnel. In clipa aceea, 
îşi vedea moartea cu ochii. Era mai mult decât conştient de 
acest fapt. De data asta, nu existau cuvinte potrivite cu 
ajutorul cărora s-o abată din cale. 

Se rugă pe tăcute Omului Intunecat: 7e rog... dacă 
aceasta e voia ta... Imi dau şi viaţa pentru tine! 

— Ce se-ntâmpl-acolo? îl interogă The Kid. Un camion 
răsturnat? 

— În faţă e un tunel. Plin ochi. De-asta am venit, ca să-ţi 
spun. Te rog... 

— Un tunel, gemu The Kid. Futu-i mama mă-sii! Se 
încruntă iarăşi. Nu cumva mă minţi, bă, poponar nenorocit? 

— Nu! Jur că nu! Pe placă scria că-i Eeesenhoover Tunnel. 
Cred că aşa era, dar eu nu prea mă descurc la cuvintele mai 
lungi. Am... 

— Tacă-ţi fleanca. Cât e pân-acolo? 

— Doisprezece kilometri. Poate chiar mai mult. 

The Kid rămase tăcut pentru o clipă şi se uită lung pe 
şosea, spre vest. Apoi îl fixă pe Trashcan Man cu o privire 
scânteietoare. 

— Adică vrei să-mi vinzi mie că blocajul ăsta e /ung de 
doisprezece kilometri! Căcăcios mincinos ce eşti! 

The Kid apăsă uşor pe trăgaciul revolverelor. Trashcan, 
care nu ştia exact cum funcţionează o armă, ţipă ca o femeie 
şi-şi duse mâinile la ochi. 

— Pă bune! ţipă el. P bune! Mă jur! Mă jur! 


The Kid îl măsură o bună bucată de vreme. În cele din 
urmă cobori piedicile armelor. 

— Am dă gând să te omor, Trashy, îi comunică el, 
zâmbind. Am dă gând să-ţi curm viaţa aia afurisită. Dar mai 
întâi mergem până la maşinile alea, pă lângă care ne-am 
strecurat azi-dimineaţă. Ai să împingi microbuzul în prăpastie. 
Dup-aia o pornesc înapoi şi găsesc un drum ocolit. Nu-mi las 
io maşina aici, adăugă nervos. Nu să ezístă una ca asta. 

— Te rog să nu mă omori, îi şopti Trashcan. Te implor. 

— Dacă eşti în stare să înlături VW-ul în mai puţin dă 
cinşpe minute, poate că te cruţ. Sper că mă crezi, nu? 

— Da, îl asigură Trash. 

Dar apucase să se uite adânc în ochii aceia ce licăreau 
nefiresc şi nu-i dădea crezare defel. 

Porniră pe jos spre locul cu pricina, Trashcan Man 
mergând înaintea lui The Kid, nesigur, ca şi cum ar fi avut 
picioare din cauciuc. The Kid păşea mărunt şi afectat, haina 
din piele scârţâind moale la fiecare mişcare. Pe buzele lui de 
păpuşă se ivise un zâmbet vag, aproape dulce. 


Ultimele licăriri ale apusului dispăruseră aproape cu totul 
înainte ca ei să ajungă la locul unde şoseaua era gâtuită. 
Microbuzul VW zăcea pe o parte, iar corpurile celor trei sau 
patru ocupanţi, încâlceala de mâini şi picioare era dificil de 
distins în lumina scăzută. The Kid trecu dincolo de maşină şi 
se opri pe marginea şoselei, cercetând locul pe unde se 
strecuraseră cu zece ore în urmă. Una dintre urmele de 
cauciuc se mai vedea încă, în schimb cealaltă dispăruse o 
dată cu o bucată din taluz. 

— Nici vorbă, se pronunţă The Kid. Pe-aici nu mai trecem 
în nici un caz, dacă nu facem puţin loc. Ascultă-mă pe mine, 
că ştiu. 

Lui Trashcan Man îi trecu prin minte, pentru o clipă doar, 
să se repeadă la partenerul lui şi să încerce să-l împingă în 
prăpastie. Apoi The Kid se întoarse spre el. Işi trăsese 
revolverele şi le ţinea îndreptate spre Trashcan. 


— la ascultă, Trashy. Te treceau nişte gânduri necurate. 
Nu-ncerca să mă duci. Citesc în tine ca-ntr-o carte deschisă. 

Trashcan scutură din cap, protestând. 

— Nu care cumva să faci vreo greşeală cu mine, Trashy. E 
ultimul lucru din lume pă care să-l încerci. la, treci la 
microbuzu' ăla şi împinge-l! Ai cinşpe minute. 

Pe fâşia dintre cele două sensuri era parcat un Austin. The 
Kid deschise uşa din dreapta a maşinii, aruncă afară cu 
nepăsare cadavrul umflat al unei adolescente (în primă 
instanţă smulsese braţul fetei din umăr şi-l aruncase cât colo, 
cu aerul absent al cuiva care tocmai a terminat de ros un 
copan de curcan) şi se aşeză pe scaun, rămânând cu 
picioarele pe asfalt. Gesticulă vesel cu revolverele spre 
silueta cocârjată şi tremurândă a lui Trashcan Man. 

— Timpul trece, amice. Îşi lăsă capul pe spate şi începu să 
cânte: Hei... iată-l pă Johnny cu puţa-n mână, băiatu' cu un coi 
a plecat la răz-BOI... aşa, Trashy, băiatule, sulă bleagă ce eşti, 
pune-ţi spinarea la bătaie, n-au mai rămas dăcât douăşpe 
minute... iupai-dia, iupai-da, haide, mumie împuţită, bagă 
osu'... 

Trash se propti în microbuz. Îşi încordă picioarele şi 
împinse. Maşina se clinti poate cu vreo cinci centimetri spre 
prăpastie. În inima lui, speranţa — această buruiană de 
nestârpit a sufletului omenesc — începuse iarăşi să 
înflorească. The Kid era irațional şi impulsiv; Carley Yates şi 
ceilalţi prieteni ai lui de la crâşma cu biliard i-ar fi hărăzit 
apelativul de şobolan de latrină. Cu toate acestea, dacă 
reuşea într-adevăr să înlăture microbuzul şi să facă loc pentru 
nepreţuitul cupeu al lui The Kid, nebunul avea poate să-i cruţe 
viaţa. 

Poate. 

Îşi lăsă fruntea în jos, apucă marginea caroseriei VW-ului 
şi împinse din răsputeri. Durerea izbucni în braţul lui de 
curând rănit şi-şi dădu seama că pielea nouă şi fragilă avea să 
plesnească acuş-acuş. Şi atunci durerea va fi fără margini. 

Microbuzul se mai clinti zece centimetri. Sudoarea picura 
din sprâncenele lui Trashcan şi i se scurgea în ochi, 


înţepându-l ca uleiul cald de maşină. 

— Hei... iată-l pă Johnny cu puţa-n mână, băiatu' cu un coi 
a plecat la răz-BOI! fredona The Kid. Păi, iupai-dia, iupai-d... 

Cântecul se frânse ca o creangă uscată. Trashcan Man 
tresări, neliniştit. The Kid se ridicase de pe scaunul Austinului. 
Stătea pe jumătate întors de la Trash, scrutând peste benzile 
şoselei ce duceau spre răsărit. Dincolo de ele se ridica o 
coastă stâncoasă, cu tufăriş des, care acoperea jumătate din 
bolta cerească. 

— Ce mă-sa a fost asta? şopti The Kid. 

— N-am auzit ni... 

Clipă în care auzi şi el. De cealaltă parte a şoselei cădea o 
mică avalanşă de pietricele şi bolovani. Ca prin farmec, îşi 
aduse aminte cu limpezime tot visul; simţi că-i îngheaţă 
sângele în vine şi i se usucă gura. 

— Cine-i acolo? ţipă The Kid. Fă bine şi răspunde-mi! 
Răspunde, fir-ai să fii, dacă nu, trag! 

Răspunsul nu întârzie, într-adevăr, însă sunetul respectiv 
nu era omenesc. Un urlet sfâşie noaptea ca o sirenă dogită, 
mai întâi înălțându-se, apoi coborând şi transformându-se 
într-un mârâit gutural. 

— Isuse Dumnezeule! spuse The Kid, cu voce subţire, din- 
tr-o dată. 

Coborând panta de pe cealaltă parte a şoselei şi 
traversând banda mediană, se apropia o haită de lupi, lupi 
cenuşii şi supli de pădure, cu ochi roşii, cu fălcile căscate şi 
băloase. Erau peste douăzeci de fiare. Într-o criză de teroare, 
Trashcan se scăpă din nou pe el. 

The Kid se retrase în spatele portbagajului Austinului, îşi 
ridică revolverele şi începu să tragă. Din ţevi ţâşniră flăcări; 
sunetul împuşcăturilor se răsfrânse de nenumărate ori din 
pereţii munţilor, ca şi cum s-ar fi dezlănţuit o adevărată 
canonadă de artilerie. Trashcan Man ţipă în gura mare şi-şi 
înfipse arătătoarele în urechi. Briza înserării zdrenţui norişorii 
fierbinţi de fum. Adulmecă aroma iute a corditei, care-i înţepa 
nările. 

Lupii veneau către ei în pas iute, netulburaţi. Ochii 


fiarelor... Trashcan Man constată că nu-şi poate dezlipi 
privirile de ale lor. Nu, ochii lor nu păreau ai unor lupi 
obişnuiţi; de asta nu se îndoia câtuşi de puţin. Erau de fapt 
ochii Stăpânului lor, socoti el. Ai Stăpânului lor, care era şi 
Stăpânul /ui. Deodată, îşi aduse aminte de rugăciune şi nu se 
mai temu deloc. Îşi trase degetele din urechi. Nu băgă în 
seama pata udă de pe pantaloni. Se trezi zâmbind. 

The Kid îşi golise ambele revolvere, reuşind să doboare 
trei lupi. Îşi puse armele în teacă fără să încerce să le încarce 
iarăşi, apoi se răsuci spre vest. Nu făcu mai mult de zece paşi 
şi se opri în loc. Alte fiare veneau tăcut, apărând şi dispărând 
printre epavele întunecate ale maşinilor încremenite, ca nişte 
petice iluzorii de negură. Una dintre ele îşi înălţă botul la cer 
şi începu să urle. Îl urmă a doua, apoi a treia, pentru ca în 
cele din urmă să se stârnească un adevărat cor. Acum se 
apropiau din nou. 

The Kid se retrase, încercând să-şi încarce unul dintre 
revolvere, dar cartuşele se risipiră printre degetele lui 
amorţite. Pe neaşteptate, renunţă. Arma se rostogoli zuruind 
pe şosea. Ca la un semnal, lupii se năpustiră spre el. 

The Kid începu să tipe ascuţit, se întoarse şi alergă la 
Austin. În plină fugă, cel de-al doilea revolver ieşi din toc şi se 
rostogoli pe asfalt. Cu un mărâit profund şi ameninţător, lupul 
aflat cel mai aproape de el făcu un salt exact în clipa în care 
The Kid se adăpostea în maşină şi trântea uşa în urma lui. 

Scăpase ca prin minune. Animalul se izbi de portieră şi 
sări înapoi, mârâind mai departe, rotindu-şi sinistru ochii roşii 
în toate direcţiile. | se alăturară şi ceilalţi şi, curând, Austinul 
era înconjurat de întreaga haită. Faţa celui din interior se 
vedea ca o lună mică şi albă. 

Atunci, unul dintre lupi se apropie de Trashcan Man, ţinân- 
du-şi capul triunghiular aplecat în jos, cu ochii lucind ca nişte 
lămpi de furtună. 

Îmi dau şi viața pentru... 

Trash îi ieşi în întâmpinare calm şi fără teamă. Îşi întinse 
mâna arsă, iar fiara îl linse. Apoi se ghemui la picioarele lui, 
încolăcindu-şi coada flocoasă şi stufoasă pe spate. 


The Kid se holba la scenă cu gura căscată. 

Privindu-l drept în ochi, Trashcan Man îi zâmbi şi-l sfidă, 
ridicând degetul mijlociu în sus. 

Ambele degete mijlocii. 

Şi-i strigă: 

— Să te fut! Eşti în găleată! Mă auzi? POŢI SĂ CREZI 
CHESTIA ASTA, CĂCĂCIOSULE? ÎN GĂLEATĂ! NU-MI SPUNE 
NIMIC, CĂ ŞTIU IO MAI BINE! 

Lupul apucă blând mâna nevătămată a lui Trashcan între 
fălci. Omul se uită spre el. Fiara se ridicase şi-l trăgea uşor de 
braţ. Spre vest. 

— Foarte bine, consimţi Trashcan senin. Foarte bine, 
băiete. 

Porni la drum, iar lupul îl urmă imediat, păşind chiar la 
piciorul lui, ca un câine bine dresat. Alte cinci fiare ieşiră 
dintre maşinile încremenite şi li se alăturară. Acum mărşăluia 
cu un lup înaintea lui, unul în spate şi câte doi de fiecare 
parte, ca un demnitar însoţit de escortă. 

Se opri o dată şi privi peste umăr. Nu avea să uite 
niciodată scena aceea: un cerc de lupi cenușii, aşteptând cu 
răbdare în jurul micului Austin, şi conturul palid al figurii lui 
The Kid, care privea afară şi mişca din gură, în spatele sticlei. 
S-ar fi zis că lupii rânjesc spre The Kid, cu limbile atârnând din 
boturi. Păreau să-l întrebe cam cât mai dura până să-l alunge 
pe Omul Întunecat din Lost Wages, cu un şut în fund. Cât mai 
dura până atunci? 

Trashcan Man îşi punea întrebarea cât va zăbovi haita 
lângă micul Austin, împresurându-l într-un cerc de colţi. Atât 
cât avea să fie nevoie, era răspunsul logic. Două zile, trei, 
poate chiar patru. The Kid avea să stea acolo, privind afară. 
Nimic de mâncat (asta dacă nu cumva adolescenta avea 
vreun pasager, adică), nimic de băut, temperatura avea să 
urce după-amiaza în interiorul strâmt al maşinii până la peste 
cincizeci de grade, din cauza efectului de seră. Căţeluşii 
Omului Întunecat urmau să aştepte până ce The Kid murea de 
inaniţie sau până ce, înnebunit, ar fi deschis portiera ca să 
încerce să scape cu fuga. Trashcan Man chicoti în întuneric. 


The Kid nu era prea voinic. Nu avea să le ajungă nici pe-o 
măsea. Nu era exclus ca lupii să se otrăvească, mâncându-l. 

— N-am dreptate? strigă, hohotind spre stelele luminoase. 
Să nu-mi zici mie dacă mă crezi sau nu, căcăciosule! Stai să-ţi 
spun IO! 

Însoţitorii lui cenușii şi fantomatici înaintau solemn şi fără 
zgomot, fără să bage în seamă urletele lui Trashcan Man. 
Când ajunseră în dreptul maşinii sport a lui The Kid, lupul de 
la piciorul lui se apropie, adulmecă una dintre anvelopele 
Wide Oval şi apoi, rânjind sardonic, ridică laba şi se pişă pe 
ea. 

Chestia asta îl amuză teribil pe Trash. Râse până ce din 
ochi îi ieşiră lacrimi şi se scurseră pe obrajii lui ţepoşi, 
brăzdaţi de cicatrice. Nebunia lui, aidoma unei bucăţi de 
carne prăjite la tigaie, nu mai avea nevoie ca să se 
desăvârşească, ca să obţină acea ultimă nuanţă subtilă de 
gust, decât de soarele deşertului. 

Trashcan Man îşi văzu mai departe de drum, însoţit de 
escortă. Pe măsură ce creştea aglomeraţia, lupii fie se târau 
pe sub maşini, cu burţile lipite de asfalt, fie ţopăiau peste 
acoperişuri şi capote — companioni sângeroşi şi muţi, cu ochi 
roşii şi colţi strălucitori. Ajunşi la Eisenhower Tunnel, târziu, 
după miezul nopţii, Trashcan pătrunse fără şovăire prin 
deschiderea acestuia. Cum să se mai fi temut acum? Cum să 
se mai fi temut, însoţit de nişte paznici ca aceştia? 

Drumul era lung, iar el pierduse noţiunea timpului aproape 
chiar de la început. Bâjbâia orbeşte, de la o maşină la 
următoarea, într-un rând căzu într-o materie umedă şi 
scârbos de moale, auzind în acelaşi timp şuieratul înfiorător al 
unui gaz puturos. Nici măcar atunci nu ezită. Din când în când 
vedea ochi roşii în întuneric, întotdeauna în faţa lui, 
călăuzindu-l mereu înainte. 

Peste o vreme simţi o boare proaspătă de aer şi începu să 
se grăbească; o dată îşi pierdu echilibrul, plonjând de pe 
capota unei maşini în portbagajul celei din faţă şi lovindu-se 
rău la cap. Peste puţin timp privi în sus şi văzu iarăşi stele, de 
astă dată palide, vestind apariţia zorilor. Era din nou afară. 


Escorta lui se făcuse nevăzută. Dar Trashcan căzu în 
genunchi şi rosti o rugăciune de mulţumire lungă, dezlânată 
şi plină de divagaţii. Văzuse puterea Omului Intunecat, o 
văzuse cât se poate de limpede. 

În pofida tuturor întâmplărilor prin care trecuse de când se 
trezise, cu o dimineaţă în urmă, şi dăduse cu ochii de The Kid 
admirându-şi coafura în oglinda din camera de la Golden 
Motel, Trash se simţea cu mult prea agitat ca să poată dormi. 
Preferă să meargă mai departe şi să lase tunelul în urma lui. 
Traficul se blocase şi în partea de vest a acestuia, dar peste 
nici două mile se putea din nou înainta lejer. Dincolo de linia 
mediană, pe benzile mergând spre est, şirul de maşini se 
întindea până dincolo de orizont. 

La prânz începu să coboare din Trecătoarea Vail Pass spre 
oraşul cu acelaşi nume, străbătând o zonă de blocuri şi 
cartierele de case. Acum era răpus de oboseală. Sparse un 
geam, deschise o uşă, îşi găsi un pat. Nu-l mai tulbură nimic 
până a doua zi de dimineaţă. 


Frumuseţea oricărui bigotism constă în aceea că are capa- 
citatea de a explica totul. O dată ce Dumnezeu (sau Satana) a 
fost acceptat drept primă cauză a tot ceea ce se petrece în 
lumea muritorilor, nimic nu rămâne la voia întâmplării... sau a 
schimbării. O dată ce ajungi să mânuieşti sigur formulări cu 
valoare de incantaţie, cum ar fi "am reuşit să vedem prin 
vălul întunecat" şi "necunoscute sunt căile Domnului", logica 
nu mai are nici o valoare. Bigotismul este una dintre puţinele 
căi infailibile de a înfrunta capriciile acestei lumi, deoarece 
elimină cu desăvârşire caracterul accidental al evenimentelor. 
Adevăratului habotnic i se pare că toate au rostul lor. 

Probabil acesta a fost şi motivul pentru care Trashcan Man 
s-a oprit în drum, la vest de Vail, şi i-a vorbit unei ciori vreme 
de aproape douăzeci de minute, convins că are de-a face fie 
cu un emisar... fie chiar cu Omul Întunecat în persoană. 
Cioara l-a contemplat multă vreme, de pe vârful unui stâlp 
înalt de telefon, zburând de-abia după ce se plictisise sau i se 


făcuse foame... sau poate după ce Trashcan îşi terminase 
şuvoiul de laude şi de promisiuni de credinţă. 

Îşi făcu rost de altă bicicletă în apropiere de Grand 
Junction, iar până la 25 iulie traversase Utahul de vest de-a 
lungul lui Route 4, care face în est legătura dintre 1-89 şi 
marea autostradă din sud-vest, 1-15, care porneşte de la nord 
de Salt Lake City şi merge, hăt, până la San Bernardino, 
California. lar când se întâmplă ca roata din faţă a bicicletei 
lui noi să se despartă brusc de rest, plecând pe cont propriu 
prin deşert, Trashcan Man se văzu aruncat peste ghidon şi 
aterizând în cap, o lovitură care în mod normal ar fi trebuit să- 
i crape capul (mergea cam cu patruzeci de kilometri la oră 
când se întâmplă, iar cască de protecţie nu purta). Totuşi, fu 
în stare să se ridice după nici cinci minute, cu sângele 
scurgându-i-se pe obraji dintr-o mulţime de tăieturi şi lovituri, 
să se strâmbe şi să-şi execute micul lui dans târşâind din 
picioare, cântând: Cii-a-bo-/a, îmi dau şi viaţa pentru tine, Ci- 
a-bo-la, tâcâtâm-tâcâtâm-bum! 

Pentru cei lipsiţi de minte sau cu capul spart nu există 
leac mai bun decât o doză zdravănă de "Facă-sc voia Ta." 


La 7 august, Lloyd Henreid intră în camera în care fusese 
instalat cu o zi în urmă Trashcan Man, deshidratat şi aproape 
în delir. Era o încăpere luxoasă, la cel de-al treisprezecelea 
etaj al lui MGM Grand. Patul rotund, cu cearşafuri din mătase, 
era dublat de o oglindă ce părea de aceleaşi dimensiuni, 
fixată în tavan. 

Trashcan Man îl măsură pe Lloyd. 

— Cum te simţi, Trash? se interesă acesta. 

— Bine. Mai bine. 

— N-ai nevoie decât de mâncare, apă şi odihnă. Ţi-am 
adus nişte haine curate. Măsurile a trebuit să le ghicesc. 

— Par bune. 

Trash nu fusese niciodată în stare să ţină minte ca lumea 
măsurile lui. Luă perechea de jeanşi şi cămaşa pe care i le 
oferea Lloyd. 


— După ce te-ai îmbrăcat, coboară la micul dejun. Îi spuse 
Lloyd aproape respectuos. Majoritatea mâncăm împreună, în 
braserie. 

— Desigur, foarte bine. 

Când auzi murmurul conversaţiei din braserie, rămase 
afară şi se trase după un colţ, cuprins dintr-o dată de teamă. 
Toţi ochii se vor îndrepta asupra lui, când va intra. Apoi vor 
izbucni râsetele. Întâi va chicoti cineva mai din spatele sălii, 
urmat de alţii şi alţii, până ce toată lumea hohotea cu gura 
până la urechi şi-l arăta cu degetul. 

Hei, ascundeți-vă chibriturile, a sosit Trashcan Man! 

Hei, Trash! Ce-a zis bătrâna Sempie când i-ai dat foc la 
cecul de pensie? 

Te pişi pe tine în pat, Trash ? 

Broboane de sudoare i se iviră pe piele şi se simţi soios, 
cu toate că făcuse duş, după plecarea lui Lloyd. Işi aminti de 
faţa pe care o descoperise în oglinda băii, acoperită de 
crustele rănilor vechi, trupul descărnat, ochii prea mici pentru 
orbitele căscate. Da, vor râde. Ascultă murmurul conversaţiei, 
clinchetul tacâmurilor, şi-şi făcu socoteala să se retragă pe 
furiş. 

Apoi îşi aminti felul în care lupul îl prinsese cu blândeţe de 
mână şi-l dusese departe de coşciugul din tablă al lui The Kid. 
Trase aer în piept şi intră. 

Câteva persoane ridicară în treacăt privirile, apoi îşi 
văzură mai departe de mâncat şi de conversaţie. Lloyd, care 
stătea la masa mare din mijloc, ridică un braţ şi-i făcu semn 
să se apropie. Trash îşi croi drum printre mese, trecând pe 
dedesubtul unui panou electronic Keno, pentru înregistrarea 
pariurilor, care nu funcţiona. La masă mai stăteau trei bărbaţi. 
Toţi aveau înaintea lor omlete cu şuncă. 

— la-ţi şi tu, îl îndemnă Lloyd. E cu autoservire. 

Trashcan Man puse mâna pe o tavă şi se duse la 
tejgheaua din spatele căreia îl urmărea un bărbat masiv, în 
haine murdare de bucătar. 

— Sunteţi domnul Horgan? îl întrebă Trashcan Man timid. 

Horgan îi zâmbi, dezvăluindu-şi dinţii cu strungăreaţă. 


— Mda, însă dacă mă iei aşa, nu ajungem nicăieri, 
flăcăule. Whitney mi se zice. Te simţi ceva mai în formă? 
Când ai apărut, păreai urgia Domnului. 

— Mult mai bine, sigur că da. 

— Pune-ţi ouă, cât pofteşti. Însă fereşte-te de cartofii 
prăjiţi. Cel puţin eu aşa aş face. Barabulele-astea sunt vechi şi 
tari. Mă bucur c-ai venit la noi, băiete. 

— Îţi mulţumesc, îi răspunse Trash. 

Se întoarse la masa lui Lloyd. 

— Trash, el este Ken DeMott. Tipul cu chelie este Hector 
Drogan. lar puştiul ăsta, care nădăjduieşte să-i crească şi pe 
obraji tuleie ca-n cur, îşi zice Ace High. 

Îl întâmpinară cu gesturi de salut. 

— lar el este băiatul cel nou, explică Lloyd. II cheamă 
Trashcan Man. 

Trash strânse mâinile tuturor, apoi se înfipse în omletă. | 
se adresă, cu voce coborâtă şi politicoasă, tânărului cu barba 
rară: 

— Eşti bun să-mi dai şi mie sarea, domnule High? 

Urmă un moment de surpriză, se uitară unii la alţii, apoi 
izbucniră în râs. Trash se holbă la ei, simțind cum îl gâtuie 
frica, şi atunci auzi râsul, îl percepu cu adevărat, cu urechile, 
dar şi cu mintea, şi înţelese că nu exista în el nici o undă de 
batjocură. Nimeni de aici nu avea să-l întrebe de ce arsese 
biserica şi nu şcoala. Nimeni nu avea să-l sâcâie cu cecul de 
pensie al bătrânei doamne Semple. Dacă avea chef, putea să 
zâmbească şi el. Ceea ce şi făcu. 

— Domnul High, chicoti Hector Drogan. Vai, Ace, să ştii că 
te-a avut la faza asta. Domnul High, sună nemaipomenit. 
Dooomnul Haaaai. De mult n-am mai auzit aşa o poantă bună. 

Ace High îi întinse sarea şi zise: 

— Spune-mi Ace şi o să reacţionez întotdeauna, omule. 
Dacă nu mă strigi Domnul High, n-am să te strig nici eu pe 
tine Domnul Man, s-a făcut? 

— Okay, se arătă Trashcan Man de acord, zâmbind în 
continuare. Mi se pare corect. 

— Vai, domnule Haini! repetă Heck Drogan în falset, 


izbucnind apoi încă o dată în hohote. Ace, ai să rămâi afectat 
de chestia asta pe veci. Pe cuvântul meu. 

— Treaba ta ce crezi, dar eu sunt sigur că nu, replică Ace 
High. 

Tânărul se ridică şi se duse să-şi mai umple farfuria. În 
trecere, mâna lui se lăsă pentru o clipă pe umărul lui 
Trashcan Man. O mână caldă şi puternică. O mână 
prietenoasă, care nu strângea sau ciupea. 

Trashcan Man începu să înfulece din toată inima, cu un 
sentiment de căldură şi pace în inimă. Căldura şi pacea erau 
atât de străine firii lui, încât le simţea aproape ca pe o boală. 
Mâncând, încercă să înţeleagă ce se petrece cu el. |şi ridică 
nasul din farfurie, cercetă feţele celor din jur şi crezu că 
înţelege. 

Fericire. 

Ce grup de oameni minunati, gândi el. 

Şi imediat după aceea: Sunt acasă. 


În ziua respectivă l-au lăsat de capul lui, să doarmă, dar în 
următoarea a fost dus cu autobuzul, împreună cu mulţi alţii, 
la Boulder Dam. Acolo au bobinat până seara sârmă din cupru 
pe turbinele arse. Muncea la un banc cu vederea spre apă — 
Lacul Mead — fără să fie supravegheat de nimeni. Trashcan 
Man presupuse că în jur nu exista nici un supraveghetor sau 
şef de echipă, pentru că toată lumea muncea din pură 
convingere, ca şi el. 

Ziua următoare avea să constate că se înşelase. 


Era ora 10.15 dimineaţa. Trashcan Man stătea la bancul 
lui, înfăşurând sârma din cupru, cu mintea zburdându-i la 
depărtări de milioane de kilometri, în timp ce degetele îşi 
îndeplineau munca. Compunea în mintea lui un psalm de 
mulţumire adresat Omului Întunecat. Îi venise ideea că ar 
trebui să-şi facă rost de o carte mare (de o Carte, de fapt) în 
care să-şi treacă o parte din gândurile lui despre e/. Poate că 


oamenii vor dori să citească odată o asemenea Carte. 
Oamenii care aveau faţă de e/aceleaşi sentimente. 

Ken DeMott veni la bancul lui, aparent palid şi speriat, în 
ciuda faptului că soarele deşertului îi bronzase chipul. 

— Haide, îl îndemnă el. Munca s-a terminat. Ne întoarcem 
la Vegas. Toată lumea. Autobuzele aşteaptă afară. 

— Cum? De ce? 

Trashcan îl măsură, clipind des din ochi. 

— Nu ştiu. Este ordinul /ui. Lloyd a răspândit ştirea. Mişcă- 
ţi fundul, Trashy. In situaţii ca asta, e mai bine să nu pui 
întrebări. 

Se conformă sfatului primit. Afară, pe Hoover Drive, 
aşteptau parcate trei autobuze ale Serviciului Şcolar Public 
din Las Vegas, cu motoarele torcând în ralanti. Bărbaţi şi 
femei se urcau în ele. Nu schimbau între ei nici o vorbă; 
călătoria aceasta, la jumătatea dimineţii, se deosebea radical 
de cele obişnuite, către şi dinspre şantier. Veselia lipsea cu 
desăvârşire, ca şi conversaţia şi micile glume obişnuite, din 
grupul de douăzeci de femei şi treizeci de bărbaţi. Toţi 
căzuseră în muţenie şi-şi urmăreau propriile gânduri. 

Aproape de oraş, Trashcan Man îl auzi pe unul dintre 
bărbaţii care stăteau vizavi de el spunându-i în şoaptă 
vecinului său de banchetă: 

— E Heck. Heck Drogan. Fir-ar să fie, de unde află stafia 
aia tot ce se întâmplă? 

— Ţine-ţi gura, îl sfătui celălalt, aruncându-i lui Trashcan 
Man o privire neîncrezătoare. 

Trash se întoarse şi începu să contemple deşertul ce defila 
pe lângă ei. Dar în mintea lui se strecurase din nou 
tulburarea. 

— Isuse, murmură una dintre femei când coborau în 
ordine din autobuz, dar un alt comentariu nu se mai auzi. 

Trashcan privi mirat în juru-i. Se părea că toată lumea din 
Cibola se adunase acolo. Fuseseră chemaţi înapoi de pe unde 
se aflau, cu excepţia câtorva cercetaşi, care se puteau afla 
oriunde, din peninsula Mexic şi până în vestul Texasului. Se 
adunaseră într-un semicerc larg în jurul fântânii, în şiruri de 


câte şase şi şapte oameni, în total peste patru sute de 
persoane. O parte din cei din spate se urcaseră pe scaune de- 
ale hotelului ca să vadă şi, până să se apropie, Trash crezu că 
se uitau la fântână. Întinzându-şi gâtul, crezu că distinge ceva 
întins pe gazonul din faţa fântânii, fără să-şi dea seama ce 
anume. 

Se simţi apucat de cot. Era Lloyd, alb la faţă şi nervos. 

— Te-am căutat. E/vrea să te vadă mai târziu. Intre timp, 
avem altceva de făcut. Doamne, cât urăsc treaba asta. Haide. 
Am nevoie de ajutor, iar tu ai fost ales. 

Trashcan Man simţea că i se rotesc toate în cap. £/dorea 
să-l vadă! E/! Între timp însă, urma... să se întâmple ceva. 

— Ce anume, Lloyd? Ce este? 

Lloyd nu-i răspunse. Ţinându-l în continuare uşor de braţ, 
îl conduse pe Trashcan Man spre fântână. Multimea le făcu 
loc, s-ar fi zis că aproape se ferea din calea lor. Culoarul 
îngust prin care treceau părea izolat cu un strat rece şi 
neclintit de dezgust şi de teamă. 

În faţa mulţimii se afla Whitney Horgan, trăgând dintr-o 
ţigară. Unul dintre asistenții lui se sprijinea de obiectul pe 
care Trash nu reuşise să-l distingă prea bine până atunci. Era 
o cruce din lemn. Partea ce urma să stea pe verticală era 
lungă de vreo patru metri. Semăna cu un tmic. 

— E aici toată lumea? întrebă Lloyd. 

— Da, îi comunică Whitey, cred că da. Winky a strigat 
toată lista. Nouă tipi sunt plecaţi din stat. Flagg a zis că nu 
face nimic. Cum te descurci, Lloyd? 

— O să fie bine. Ei... nu chiar bine, dar ştii... am să mă 
descurc. 

Whitey făcu un semn din cap către Trashcan Man. 

— Cât ştie puştiul? 

— Habar n-am de nimic, interveni Trashcan, mai încurcat 
ca oricând. În el se dădea o luptă surdă între speranţă, 
venerație şi groază. Ce se întâmplă? Cineva zicea ceva despre 
Heck... 

— Da, despre Heck este vorba, confirmă Lloyd. S-a 
înfruptat din droguri. Teribilă lovitură, îmi vine să urlu când 


mă gândesc ce lovitură afurisită. Haide, Whitey, spune-le să-l 
scoată afară. 

Whitey se îndepărtă de Lloyd şi de Trash, păşind peste o 
gaură rectangulară în pământ. Orificiul fusese căptușit cu 
ciment. judecând după dimensiune şi adâncime, părea 
pregătit pentru ca acolo să fie introdus capătul crucii. Whitney 
"Whitey" Horgan urca deja treptele largi, dintre piramidele 
aurii, iar Trashcan Man simţi cum îi seacă toată saliva din 
gură. Se răsuci brusc, mai întâi către mulţimea tăcută ce 
aştepta în semicerc sub cerul azuriu, apoi spre Lloyd, care — 
palid şi tăcut — cerceta crucea şi-şi rupea cu unghiile vârful 
alb al unui coş din bărbie. 

— Voi... noi... trebuie să-l ţintuim în piroane? reuşi 
Trashcan să îngaime. De-asta ne-am adunat aici? 

Deodată, Lloyd îşi vâri mâna în buzunarul cămăşii lui 
uzate. 

— Ştii, am ceva pentru tine. Este de la e/, pentru tine. Nu 
pot să te oblig s-o primeşti, dar cel puţin mă bucur că n-am 
uitat să ţi-o ofer. O accepţi? 

Extrase din buzunar un lanţ subţire din aur cu un gagat 
negru la capăt. În piatră, întocmai aceleia pe care o purta 
Lloyd, se vedea un punct mic şi roşu. O făcu să penduleze 
înaintea ochilor lui Trashcan Man, ca şi cum ar fi fost o 
amuletă de hipnotizator. 

Adevărul se putea citi în ochii lui Lloyd, prea limpede ca să 
nu fie recunoscut, iar Trashcan Man înţelese că nu avea vreun 
rost să plângă sau să-şi frângă mâinile — nici înaintea /u;, nici 
a nimănui altcineva, dar mai ales în nici un caz înaintea /u/— 
pretinzând că n-a înţeles. Dacă accepti asta, accepti totul, îi 
spuneau ochii lui Lloyd. Ce anume implică totul? Păi, Heck 
Drogan, sigur că da. Heck şi cu gaura cimentată din pământ, 
făcută în aşa fel încât acolo să se potrivească perfect crucea 
lui Heck. 

Încet, întinse mâna. Se opri chiar înainte ca degetele să 
poată atinge lanţul din aur. 

Aceasta este ultima mea şansă. Cea din urmă şansă de a 
fi Donald Merwin Elbert. 


Interveni însă o altă voce, care-i vorbea cu mai mare auto- 
ritate (dar şi cu o anumită blândeţe, ca o mână aducând 
răcoarea pe o frunte cuprinsă de febră), spunându-i că 
vremea unei alegeri trecuse de mult. Dacă acum prefera să 
fie Donald Merwin Elbert, trebuia să plătească cu viaţa. Il 
căutase pe Omul Întunecat din proprie iniţiativă (dacă există 
aşa ceva pentru Gunoierii acestei lumi) şi acceptase favorurile 
Omului Întunecat. Omul Întunecat îl salvase de la moarte 
sigură, scăpându-l din mâinile lui The Kid (că tot Omul 
Întunecat îl trimisese pe The Kid, chiar cu acest scop, nu-i mai 
trecu prin minte lui Trashcan Man), prin urmare, asta însemna 
că-şi datora viaţa aceluiaşi Om Intunecat... cel pe care unii 
dintre cei de aici îl numeau uneori Momâia Ambulantă. Viaţa 
lui! Oare nu şi-o oferise chiar el, într-atâtea rânduri? 

Dar sufletul... Ţi-ai oferit oare si sufletul? 

Dacă tot intru în rahat, mai bine intru de tot, gândi 
Trashcan Man şi prinse cu gingăşie lanţul cu o mână şi piatra 
cu cealaltă. Piatra era rece şi netedă. O strânse câteva clipe 
în pumn, ca să vadă dacă o poate încălzi. li trecu prin minte 
că nu avea nici un rost, ceea ce era purul adevăr. Şi-o puse la 
gât, iar piatra i se lipi de piele, ca un minuscul bulgăre de 
gheaţă. 

Dar răceala ei nu-l deranja. 

Răceala aceea îi potolea focul ce ardea mereu în mintea 
lui. 

— Este suficient să-ţi spui că nu-l cunoşti, îl sfătui Lloyd. 
Despre Heck vorbesc. Aşa procedez eu, întotdeauna. Imi vine 
mai uşor... 

Două dintre uşile uriaşe ale hotelului se deschiseră cu zgo- 
mot. Urlete frenetice şi înspăimântătoare ajunseră până la 
urechile lor. Mulțimea oftă într-un glas. 

Un grup de nouă oameni cobori scările. Hector Drogan se 
afla în mijloc. Se lupta ca un tigru prins într-o plasă. Obrajii îi 
erau palizi ca moartea, cu excepţia a două pete viu colorate 
de pe pomeţi. Sudoarea îi curgea în şuvoaie din toţi porii. 
Fusese dezbrăcat până la piele. Cinci bărbaţi se străduiau să-l 
ţină. Unul dintre ei era Ace High, puştiul pe care Heck îl 


necăjise din pricina numelui. 

— Ace! bolborosi Hector. Hei, Ace, ce spui? Nu vrei să-mi 
dai o mână de ajutor? Spune-le să renunţe la toată chestia 
asta, băiete — sunt în stare să mă lecuiesc, jur pe Dumnezeul 
meu că pot să mă curâţ de păcat. Ce spui? Nu vrei să-mi dai o 
mână de ajutor? Te implor, Ace! 

Ace High nu-i răspunse; strânse doar şi mai tare braţul lui 
Heck, care se zbătea din răsputeri. Nici nu era nevoie de alt 
răspuns. Hector Drogan începu iarăşi să urle. Asta nu-i servea 
la nimic, pentru că-l târau mai departe, traversând pavilionul 
şi apropiindu-se de fântână. 

In spatele lui veneau trei bărbaţi, cu solemnitatea unor 
ciocli: Whitney Horgan, cărând o geantă mare de voiaj, un tip 
pe care-l chema Roy Hoopes, cu o scară şi Winky Winks, un 
bărbat chel, ai cărui ochi clipeau neîncetat. Winky avea în 
mână o placă de care era prinsă cu o clamă o foaie de hârtie 
bătută la maşină. 

Heck fu purtat până la picioarele crucii. Din el radia 
teribila duhoare a fricii; îşi rotea ochii, al căror alb noroios 
semăna cu acela al cailor lăsaţi afară, în plină furtună. 

— Hei, Trashy, rosti el răguşit, în timp ce Roy Hoopes fixa 
scara în spatele lui. Trashcan Man. Spune-le s-o lase baltă, 
prietene. Spune-le că pot să mă vindec. Spune-le că o 
sperietură ca asta face cât zece cure de dezintoxicare. Spune- 
le, omule! 

Trashcan îşi cobori privirile în pământ. Când îşi îndoi gâtul, 
piatra neagră pendulă, intrându-i în raza vizuală. Ochiul cel 
roşu părea să-l fixeze. 

— Nu te cunosc, mormăi el. 

Cu coada ochiului îl văzu pe Whitey, lăsat într-un 
genunchi, cu ţigara atârnând din colţul gurii şi cu ochiul stâng 
închis, ca să nu-i intre fumul. Deschidea geanta de voiaj şi 
scotea din ca pene ascuţite din lemn. Spre groaza lui 
Trashcan Man, erau lungi şi fioroase ca nişte ancore pentru 
cort. Aşeză obiectele în iarbă şi apoi scoase la iveală şi un 
ciocan mare, tot din lemn. 

In ciuda murmurului de voci din jur şi a panicii şi derutei 


din mintea lui Hector Drogan, cuvintele lui Trashcan Man 
ajunseseră până la el. 

— Adică ce vre/să spui, cum nu mă cunoşti? ţipă el înne- 
bunit. Am luat micul dejun împreună, chiar alaltăieri! | te-ai 
adresat puştiului de acolo cu "domnule High". Cum adică nu 
mă cunoşti, mincinos afurisit? 

— Ba nu te cunosc deloc, repetă Trash, ceva mai limpede, 
de aceasta dată. i 

Acum nu mai simţea decât o imensă uşurare. Inaintea lui 
se afla acum un străin, care aducea puțin cu Carley Yates. Cu 
un gest inconştient, prinse piatra în mână şi o strânse. 
Răceala ei îi dădu şi mai multă siguranţă. 

— Mincinos ce eşti! urlă Heck. Mincinosule! Mă cunoşti 
prea bine! Mă cunoşti foarte bine, mincinosule! 

Incepuse să se zbată iarăşi, încordându-şi muşchii din 
răsputeri, iar sudoarea i se scurgea pe pieptul şi pe braţele 
dezgolite. 

— Nu, nu te cunosc. Nu te cunosc şi nici nu vreau să te 
Cunosc. 

Heck începu să urle din nou. Cei patru bărbaţi îl ţineau cu 
toată forţa, gâfâind, cu respiraţia tăiată. 

— Incepeţi, le porunci Lloyd. 

Heck fu tras spre spate. Unul dintre oameni întinse un 
picior şi-i puse piedică, iar Heck ateriză jumătate pe cruce, 
jumătate lângă. Intre timp, Winky începuse să citească textul 
bătut la maşină cu o voce înaltă, care reteza ţipetele lui Heck 
ca uruitul unui gater. 

— Atenţiune, atenţiune, atenţiune! Din ordinul lui Randall 
Flagg, Conducător al Poporului şi Prim Cetăţean, acest om, 
Hector Alonzo Drogan pe numele lui, va fi executat prin cruci- 
ficare, pentru că a comis delictul de folosire a drogului. 

— Nu! Nu! Nu! urlă Heck isteric. Braţul lui stâng, unsuros 
din cauza sudorii, îi scăpă lui Ace High şi, instinctiv, Trash 
îngenunche şi fixă mâna la loc, lipindu-i încheietura de braţul 
crucii, în secunda următoare, Whitey se lăsă pe vine, lângă 
Trashcan, aducând ciocanul din lemn şi două piroane. Cu 
ţigara atârnând încă din colţul buzelor, ai fi zis că tocmai a 


ieşit în curtea din spate, ca să facă o mică lucrare de 
tâmplărie. 

— Mda, bine, ţine-l aşa, Trash, până-l prind în piron. 
Termin imediat. 

— Utilizarea drogurilor nu este permisă în Societatea 
Poporului, deoarece afectează capacitatea celui ce le 
utilizează de a contribui plenar în cadrul Societăţii Poporului, 
proclamă Winky. 

Vorbea repede, ca şi cum ar fi fost la o licitaţie, iar ochii i 
se strângeau, clipeau şi tremurau tot timpul. 

— Revenind la cazul în speţă, acuzatul Hector Drogan a 
fost prins cu accesoriile de rigoare şi cu o mare cantitate de 
cocaină. 

Ţipetele lui Heck atinseseră acum nivelul la care ar fi fost 
în stare să spargă cristalul, dacă ar fi existat asemenea 
obiecte prin preajmă. Capul i se bălăbănea dintr-o parte în 
cealaltă. La buze îi apăruse spumă. Din braţe îi curgeau 
panglici de sânge. Şase bărbaţi, printre care şi Trashcan Man, 
ridicară crucea şi o fixară în postamentul din ciment. Silueta 
lui Hector Drogan se profila pe cer, cu capul lăsat pe spate şi 
cu un rictus de durere întipărit pe chip. 

— ... este spre binele Societăţii Poporului, striga Winky 
mai departe. Comunicatul se încheie cu un avertisment 
solemn şi salutări către Poporul din Las Vegas. Fie ca acest 
act oficial să fie prins în cuie deasupra creştetului ticălosului. 
Actul este marcat cu sigiliul Primului Cetăţean, RANDALL 
FLAGG pe numele lui. 

— Vai, Dumnezeul meu, mă DOARE! se înălţă strigătul lui 
Hector Drogan. Vai, Doamne, Doamne, Doamne Dumnezeul 
meu! 

Mulțimea nu se clinti din loc încă aproape o oră, fiecare te- 
mându-se să nu se bage de seamă că ar fi plecat primul. Pe 
multe figuri se citea dezgustul, pe multe altele un soi de 
însufleţire amorţită... In schimb, dacă ar fi fost să cauţi un 
numitor comun, acela era spaima. 

Şi totuşi, Trashcan Man nu se temea. De ce-ar fi fost 
speriat? Nu-l cunoscuse pe omul acela. 


Nu-l cunoscuse deloc. 


Ceasul arăta 10.15 în seara aceea, când Lloyd apăru în 
camera lui Trashcan Man. Îi aruncă o privire şi-i zise: 

— Eşti îmbrăcat. Bine. Credeam că poate te-ai culcat. 

— Nu, îi răspunse acesta. Sunt treaz. De ce? 

Lloyd îi răspunse cu voce scăzută: 

— A sosit momentul, Trashy. Vrea să te vadă. Flagg. 

— El?... 

— Chiar el. 

Trashcan Man simţi că pluteşte. 

— Unde se află? Îmi dau şi viaţa pentru el, vai, da... 

— La ultimul etaj. A venit imediat după ce-am terminat 
incinerarea trupului lui Drogan. Fusese pe țărm. De-abia 
sosise înainte ca Whitey şi cu mine să ne întoarcem de la 
groapa de gunoi. Nimeni nu-l vede venind sau plecând, Trash, 
dar ştim întotdeauna când pleacă. Sau când vine. Haide, să 
mergem. 


Peste doar patru minute, liftul ajunse la ultimul etaj şi 
Trashcan Man cobori, cu faţa luminată şi cu ochii ieşiţi din cap 
de emoție. Lloyd rămase în lift. Trash se întoarse spre el: 

— Tu nu?... 

Lloyd reuşi să-şi compună un zâmbet strâmb. 

— Nu, vrea să fie singur cu tine. Mult noroc, Trash. 

Înainte să mai poată spune ceva, uşa se închise şi liftul 
porni. Trashcan Man se afla într-un hol mare şi somptuos. 
Existau două uşi... iar cea din capătul opus se deschidea 
încet. Acolo domnea întunericul. Trash distinse totuşi o siluetă 
în cadrul uşii. Şi nişte ochi. Ochi de culoare roşie. 

Cu inima bătându-i tare în piept, cu gura uscată, Trashcan 
Man porni spre forma aceea. Pe măsură ce se apropia, aerul 
părea să devină din ce în ce mai rece. Pe braţele lui arse de 
soare i se făcu piele de găină. Undeva, în străfundurile fiinţei 
lui, cadavrul lui Donald Merwin Elbert se răsucea în mormânt 


şi se tânguia. 

Apoi se lăsă din nou liniştea. 

— Trashcan Man, se auzi o voce înceată şi fermecătoare. 
Cât de bine îmi pare că te afli printre noi. Nici nu ştii cât de 
bine îmi pare. 

Cuvintele îi ieşiră din gură ca nişte fire de praf: 

— Îmi... Îmi dau şi viaţa pentru tine. 

— Da, rosti mângâietor umbra din pragul uşii. Îi zâmbi 
apoi, iar printre buzele întredeschise văzu un şirag de dinţi 
albi. Dar nu cred că se va ajunge până acolo. Poftim înăuntru. 
Vreau să te privesc. 

Cu ochii strălucind nefiresc, cu faţa vlăguită a unui 
noctambul, Trashcan Man pătrunse în încăpere, unde domnea 
semiobscuritatea. Uşa se închise în urma lui. O mână teribil 
de fierbinte prinse mâna de gheaţă a lui Trashcan Man... şi, 
ca prin farmec, se simţi împăcat. 

— Ai de împlinit o lucrare, în mijlocul deşertului. O lucrare 
măreaţă, Trash. Dacă vrei să o faci. 

— Orice, şopti Trashcan Man. Orice. 

Randall Flagg îşi lăsă braţul pe umerii lui scheletici şi-i 
spuse: 

— Am să te pun să dai foc. Haide, să bem ceva şi să stăm 
de vorbă. 


Avea să se aprindă un foc cum nu s-a mai văzut. 


CAPITOLUL 49 


CÂND SE TREZI, Lucy Swann constată că era ora 11.45, 
după ceasul marca Pulsar pe care-l purta la mână. Văzu 
fulgere tăcute la vest, unde se înălţau munţii — Rocky 
Mountains, se corectă ea, aproape cu respect. Înainte de 
călătoria aceasta nu trecuse niciodată la vest de Philadelphia, 
unde locuia cumnatul ei. Adică locuise. 


Cealaltă jumătate a sacului de dormit dublu era goală; de 
fapt, asta o trezise. Se gândi să se răsucească pe cealaltă 
parte şi să adoarmă la loc — se întorcea el şi singur în pat 
când termina — apoi se sculă şi se îndreptă liniştită spre locul 
unde bănuia că avea să-l găsească, în partea apuseană a 
taberei. Păşea vioi, fără să tulbure pe nimeni. Cu excepţia 
judecătorului, bineînţeles; la ora 11.50 era încă în timpul 
plantonului său, iar pe Judele Farris nu-l prindea nimeni 
moţăind în timpul serviciului. Judecătorul avea şaptezeci de 
ani şi li se alăturase la Joliet. Acum grupul număra 
nouăsprezece persoane, cincisprezece adulţi, trei copii şi Joe. 

— Lucy? o chemă judecătorul în şoaptă. 

— Da. Nu l-ai văzut... 

Judecătorul râse pe înfundate. 

— Sigur că da. A ieşit lângă şosea. La fel ca ieri şi ca alal- 
tăieri noapte. 

Lucy se apropie şi văzu Biblia deschisă. 

— Ai să-ţi strici ochii dacă citeşti la lumina asta. 

— Prostii. Lumina stelelor este cea mai bună pentru Biblie. 
Poate singura lumină. Ce zici de asta? Oare omul pe pământ 
nu este ca într-o slujbă ostăşească şi zilele lui nu sunt ca 
Zilele unui simbriaş? El este asemenea robului care suspină 
după umbră, asemenea năimitului care-şi aşteaptă simbria. 
Astfel şi cu am avut parte de luni de durere, şi mi-au fost date 
nopți de suferință. Dacă mă culc, zic: Când va veni ziua? Dacă 
mă scol, întreb: Când va veni seara? Şi sunt năpădit de fel de 
fel de arătări până la asfintit. 

Cartea lui lov, 7, 1-4. 

— Nemaipomenit, zise Lucy nu foarte entuziasmată. 
Foarte drăguţ. 

— Nu este drăguţ, e lov. Nimic nu este foarte drăguţ în 
Cartea lui lov, Lucy. Închise Biblia. Sunt năpădit de fel de fel 
de arătări până la asfintit. lată omul tău, Lucy: leit Larry 
Underwood, din cap până-n picioare. 

— Ştiu, îi mărturisi ea, oftând. Ce n-aş da să aflu ce anume 
îl frământă. 

Judecătorul, care avea bănuielile lui, rămase tăcut. 


— Nu poate fi vorba de vise, continuă ea. Nimeni nu le mai 
are, poate doar Joe. lar Joe... este altfel. 

— Da, aşa este. Bietul băiat. 

— Şi toată lumea este sănătoasă. Cel puţin după moartea 
doamnei Vollman. 

La două zile după apariţia judecătorului, o pereche care se 
prezentase drept Dick şi Sally Vollman hotărâse să rămână 
alături de Larry şi de grupul lui pestriţ de supraviețuitori. Lucy 
fu de părere că existau şanse infime ca gripa să fi cruțat un 
soţ şi o soţie, bănuind că mariajul lor era încheiat pe baza 
legii naturale şi era de dată recentă. Aveau peste patruzeci de 
ani şi erau foarte îndrăgostiţi unul de celălalt, se vedea 
limpede. Apoi, cu o săptămână în urmă, când se aflau în casa 
bătrânei din Hemingford Home, Sally Vollman se îmbolnăvise. 
Făcuseră popas timp de două zile, aşteptând neputincioşi să 
se facă mai bine sau să moară. Murise. Dick Vollman 
rămăsese alături de ei, dar acum era cu totul alt om — tăcut, 
îngândurat, tras la faţă. 

— A pus la inimă, nu? îl întrebă ea pe Judele Farris. 

— Larry este un om care s-a regăsit pe sine relativ târziu, 
îi spuse judecătorul, dregându-şi glasul. Cel puţin aşa mi se 
pare mie. Bărbaţii care suferă târziu acest proces de 
clarificare nu sunt niciodată siguri pe ei. Ei posedă toate 
calităţile unui cetăţean model de care ne vorbesc cărţile 
despre teoria drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti: partizani, 
dar niciodată habotnici, respectă adevărul faptelor din jurul 
oricărei situaţii şi nu le deformează niciodată, devin incomozi 
în postura de conducători, dar sunt rareori în stare să refuze o 
responsabilitate ce le-a fost oferită... sau vârâtă pe gât. In 
sistemele democratice, ei sunt cei mai buni lideri, pentru că 
nu se îndrăgostesc de putere. Ba dimpotrivă. Dacă lucrurile 
merg prost, în schimb... când moare o doamnă Vollman 
oarecare... Oare s-a întâmplat din cauza diabetului? se 
întrerupse judecătorul pe sine însuşi. Probabil ca da. Cianoză 
a pielii, căderea rapidă în stare de comă... posibil, foarte 
posibil. Dar dacă este aşa, unde era insulina? Poate că a vrut 
să moară? Deci să fi fost o sinucidere? 


Judecătorul se cufundă într-o pauză de gândire, cu mâinile 
adunate sub bărbie. Ai fi zis că este o imensă pasăre neagră 
de pradă, clocind în cuib. 

— Spuneai ceva despre momentele în care lucrurile nu 
merg bine, îi sugeră Lucy cu blândeţe. 

— Când merge prost — când moare Sally Vollman, de 
exemplu, din cauza diabetului, sau a unei hemoragii interne, 
sau cine ştie de ce — un om ca Larry se consideră vinovat. 
Bărbaţii pe care-i idolatrizează cărţile despre ştiinţele 
cetăţeneşti nu au decât rareori un sfârşit cumsecade. Melvin 
Purvis, acel super G-man din anii treizeci, s-a împuşcat cu 
pistolul de serviciu, în 1959. Când a fost asasinat, Lincoln nu 
era decât un bărbat îmbătrânit înainte de vreme, la un pas de 
a suferi o prăbuşire nervoasă. Obişnuiam să vedem cum 
decad preşedinţii sub ochii noştri, de la o lună la alta, ba chiar 
de la o săptămână la alta, pe televiziunea naţională — ce 
excepţia lui Nixon, desigur, care era la fel de însetat de 
putere pe cât este un vampir însetat de sânge, şi cu excepţia 
lui Reagan, care arăta puţin prea prost ca să mai apuce să 
îmbătrânească. Presupun că şi Gerald Ford era cam în aceeaşi 
situaţie. 

— Cred că mai este ceva, în afară de asta, îi spuse Lucy cu 
tristeţe. 

El o privi cercetător. 

— Cum sunau cuvintele acelea? Sunt năpădit de fel de fel 
de arătări până la asfinţit? 

EI îi confirmă printr-un gest. 

— Nu ţi se pare o descriere destul de potrivită pentru un 
bărbat îndrăgostit? întrebă Lucy. 

O privi, surprins de faptul că ea ştia de la bun început 
lucrul pe care el nu dorise să-l spună. Lucy ridică din umeri, 
zâmbi — un rictus amar al buzelor. 

— Femeile ştiu, îi mărturisi ea. Femeile ştiu aproape întot- 
deauna. 

Inainte ca el să-i răspundă, Lucy porni — ca şi cum ar fi 
fost purtată de o forţă nevăzută — spre şosea, unde stătea 
Larry, gândindu-se la Nadine Cross. 


— Larry? 

— Aici, îi răspunse el scurt. De ce mă cauţi? 

— Mi s-a făcut frig, îi spuse ea. Bărbatul stătea cu 
picioarele încrucişate, la marginea drumului, meditând. E 
puţin loc şi pentru mine? 

— Desigur. 

li făcu loc. Pământul mai păstra un strop din căldura zilei 
ajunsă acum la sfârşit. Se aşeză lângă el. Bărbatul îşi trecu un 
braţ peste umărul ei. Potrivit estimării lui Lucy, se aflau acum 
la şaptezeci şi cinci de kilometri est de Boulder. Dacă reuşeau 
să pornească la drum mâine înainte de ora 9, puteau să 
ajungă în Boulder Free Zone înainte de prânz. 

Bărbatul cu care vorbiseră prin radio folosise denumirea 
de Boulder Free Zone; pe el îl chema Ralph Brentner şi le 
mărturisise (oarecum jenat) că Boulder Free Zone era mai 
ales un semnal de apel radio, dar lui Lucy îi plăcea foarte mult 
şi aşa, pentru felul cum suna acest nume. Sugera perfect 
ideea unui nou început. lar Nadine Cross adoptase denumirea 
cu un zel aproape religios, ca şi cum ar fi fost un talisman. 

La trei zile după ce Larry, Nadine, Joe şi Lucy ajunseseră la 
Stovington şi descoperiseră că centrul epidemiologie este 
pustiu, Nadine avusese ideea să-şi facă rost de un radio CB şi 
să înceapă să urmărească cele patruzeci de canale. Larry îi 
acceptase ideea din toată inima, aşa cum accepta majoritatea 
ideilor ei, îi trecu lui Lucy prin minte. N-o înţelegea câtuşi de 
puţin pe Nadine Cross. Larry era îndrăgostit de ea, asta putea 
să constate oricine, dar Nadine nu părea să aibă prea mult 
de-a face cu el în particular, în afara rutinei zilnice. 

Oricum, ideea cu CB-ul fusese foarte bună, chiar dacă 
creierul ce o produsese părea încremenit în gheaţă (cu 
excepţia clipelor când era vorba de Joe). Era cel mai uşor mod 
de a descoperi şi alte grupuri, zisese Nadine, şi de a stabili o 
întâlnire. 

De aici se stârnise o discuţie destul de încurcată în cadrul 
grupului, care în momentul respectiv avea o jumătate de 


duzină de membri, punându-i la socoteală şi pe Mark Zellman, 
un sudor din nordul Statului New York, şi pe Laurie Constable, 
o asistentă medicală în vârstă de douăzeci şi şase de ani. lar 
din discuţia respectivă se pornise o ceartă destul de 
neplăcută, în legătură cu visele. 

Laurie începuse printr-un protest, afirmând că ştiau exact 
încotro se îndreaptă. II urmau pe Harold Lauder cel inventiv şi 
grupul lui, spre Nebraska. Ce altceva ar fi putut face, ţinând 
cont că existau motive atât de puternice. Forţa viselor era 
mult prea puternică spre a putea fi negată. 

După mai multe replici schimbate pe tema asta, Nadine 
devenise isterică. Ea nu avusese nici un vis — apoi sublinie: 
nici un fel de afurisit de vis de felul ăsta. Dacă ceilalţi doreau 
să practice hipnoza, unii asupra celorlalţi, foarte bine. Atâta 
vreme cât exista o bază raţională de a continua drumul spre 
Nebraska, cum fusese mesajul de la Stovington, totul era în 
regulă. Dar dorea să se înţeleagă foarte bine că ca nu mergea 
din cauza a tot felul de prostii metafizice. Dacă lor le era 
indiferent, din punctul ei de vedere prefera să aibă încredere 
în radiouri şi nu în închipuiri . 

Mark încercase să-i potolească încordarea cu un zâmbet 
prietenos şi deschis, spunându-i: 

— Dacă n-ai avut nici un vis, cum se face că m-ai trezit 
azi-noapte, pentru că vorbeai în somn? 

Nadine se făcuse albă ca varul. 

— Cumva mă faci mincinoasă? întrebă ea aproape ţipând. 
Pentru că dacă asta vrei să spui, unul dintre noi trebuie să 
plece de aici chiar acum! 

Joe se strânse lângă ea, scâncind. 

Larry aplanase conflictul incipient, arătându-se de acord 
cu ideea unui CB. lar de o săptămână încoace începuseră să 
recepţioneze mesaje, nu din Nebraska (părăsită încă înainte 
să poată ajunge ei acolo — lucru pe care îl aflaseră din vise, 
chiar dacă în vremea aceea visele îşi mai pierduseră din 
consistenţă şi păreau mai puţin stringente), ci de la Boulder, 
Colorado, situat la nouă sute de kilometri vest — semnale 
transmise prin puternicul emiţător al lui Ralph. 


Lucy îşi amintea de feţele bucuroase, aproape extatice ale 
celorlalţi la auzul cuvintelor pronunţate de Ralph Brentner, 
tărăgănat şi nazalizat, cu accent de Oklahoma: "Aici Ralph 
Brentner, Boulder Free Zone. Dacă mă auziţi, răspundeţi pe 
Canalul 14. Repet, pe canalul 14." 

Îl auzeau bine pe Ralph, dar atunci nu aveau încă un 
emiţător suficient de puternic să-i confirme. Intre timp se 
apropiaseră, iar de la prima transmisie încoace aflaseră încă o 
mulţime de lucruri, că bătrâna aceea, Abagail Freemantle pe 
numele ei (deşi Lucy nu avea să i se adreseze în gândurile ei 
decât cu Mother Abagail) şi grupul ei ajunseseră cei dintâi, 
dar că, începând de atunci li se alăturaseră grupuri răzlețe, 
formate din câte doi sau trei şi până la cete de câte treizeci 
de persoane. Când Brentner intrase pentru prima oară în 
legătură cu ei, existau două sute de oameni la Boulder; în 
seara aceasta, când reuşeau să converseze cu uşurinţă între 
ei, propriul lor CB funcţionând perfect de la această distanţă 
— erau peste trei sute cincizeci. Adăugând şi grupul lor, 
numărul total avea să se apropie binişor de patru sute de 
oameni. 

— Îți dau un bănuţ pentru gândul tău, îi spuse Lucy lui 
Larry, aşezându-şi mâna pe braţul lui. 

— Mă gândeam la ceasul acesta şi la moartea 
capitalismului, îi răspunse el, arătând spre Pulsarul lui Lucy. 
Regula era că dacă nu dădeai din rât cât puteai, mureai — iar 
porcul care râma cel mai tare se alegea cu Cadillacul roşu- 
alb-albastru şi ceasul Pulsar. Acum trăim într-o adevărată 
democraţie. Oricare doamnă din America îşi poate permite un 
Pulsar digital şi o haină din vizon albastru. 

Izbucni în râs. 

— Poate ai dreptate. Dar am să-ţi zic ceva, Larry. Eu poate 
nu ştiu prea multe despre capitalism, în schimb am aflat ceva 
despre ceasul ăsta de o mie de dolari. Ştiu că nu este bun de 
nimic. 

— Nu? exclamă el, zâmbindu-i mirat. Era un model dintre 
cele mici, dar părea absolut autentic. Ea se bucură să-l vadă 
zâmbind — zâmbetul fiindu-i adresat doar ei. De ce nu? 


— Pentru că nimeni nu ştie cât este ora, îi răspunse Lucy 
obraznic. Acum patru sau cinci zile v-am întrebat pe domnul 
Jackson, pe Mark şi pe tine, unul după celălalt. Mi-aţi spus o 
altă oră, fiecare dintre voi, şi că ceasurile voastre se opriseră 
cel puţin o dată, la un moment dat... Ţi-aduci aminte de locul 
acela unde măsurau ora lumii? Am citit odată un articol 
despre asta într-o revistă, aşteptând să-mi vină rândul la un 
doctor. Mi s-a părut extraordinar. Socoteau până şi micro- 
microsecundele. Aveau pendule şi ceasuri solare, ce vrei şi ce 
nu vrei. Uneori îmi vine în minte locul acela şi simt că 
înnebunesc. Toate ceasurile de acolo s-au oprit, probabil, iar 
eu port la mână un ceas Pulsar de o mie de dolari pe care l- 
am şutit dintr-un magazin de bijuterii, care nu este în stare să 
măsoare timpul cu precizie de o secundă, după cum s-ar 
cuveni. Din cauza gripei. A afurisitei de gripă. 

Ea căzu în muţenie şi o vreme rămaseră amândoi tăcuţi. 
Apoi Larry îi arătă spre cer. 

— la uită-te acolo! 

— Cum? Unde? 

— La ora 3. Şi acum la 2. 

Se uită în sus, dar nu reuşi să vadă punctul pe care Larry 
încerca să i-l arate decât atunci când îi prinse obrajii între 
palmele calde şi o îndreptase spre sectorul de cer respectiv. 
O lumină strălucitoare, ca a unei stele, însă mai puternică şi 
mai stabilă, străbătând repede bolta cerească de la est spre 
vest. 

— Doamne Dumnezeule, strigă ea, este un avion, nu-i aşa, 
Larry? Un avion? 

— Nu, este un satelit al pământului. Probabil că se va mai 
roti acolo vreme de şapte sute de ani. 

Îl urmăriră cu privirea până ce dispăru dincolo de masa 
întunecată a Munţilor Rockies. 

— Larry? întrebă ea încet. De ce nu vrea Nadine să recu- 
noască? Mă refer la vise. 

Simţi o abia perceptibilă încordare a lui şi regretă că 
provocase o asemenea discuţie. Dar acum, că apucase s-o 
facă, era hotărâtă să meargă până la capăt... dacă el nu i-o 


reteza. 

— Ea susţine că nu are nici un vis. 

— Şi totuşi visează. Mark avea dreptate. Şi de vorbit vor- 
beşte în somn. Într-o noapte bolborosea atât de tare, încât m- 
a trezit şi pe mine. 

Acum o privea ţintă. După o vreme, o întrebă: 

— Şi ce anume spunea? 

Lucy se gândi mai întâi, încercând să-şi aducă aminte cu 
exactitate. 

— Se zbătea în sacul ei de dormit şi repeta mereu aşa: 
"Nu, nu face asta, e foarte rece, nu, nu pot să suport, e atât 
de rece, atât de rece." Apoi a început să-şi smulgă părul. A 
început să-şi smulgă părul în somn. Şi să geamă. M-au trecut 
toţi fiorii. 

— Oamenii au coşmaruri, Lucy. Asta nu înseamnă 
neapărat că li se arată... ei bine, e/. 

— E mai bine să nu prea vorbeşti despre el după lăsarea 
întunericului, nu? 

— Da, e mai bine să nu. 

— Se poartă ca şi cum s-ar deşira, Larry, înţelegi ce vreau 
să spun? 

— Da. 

În ciuda pretențiilor ei că nu visează, sub ochi îi apăruseră 
pungi maronii înainte de a ajunge la Hemingford Home. Bucla 
ei minunată de păr alb şi greu se albise vizibil. lar dacă o 
atingeai, tresărea. Ca arsă. 

— O iubeşti, greşesc cumva? 

— Vai, Lucy, îi răspunse el pe ton de reproş. 

— Nu, n-aş vrea decât să ştii că... Lucy clătină cu putere 
din cap, la vederea expresiei lui. Trebuie neapărat să-ţi spun 
lucrul acesta. Eu văd cum te uiţi tu la ea... şi cum se uită 
uneori ca la tine, când eşti ocupat cu altceva şi se simte... în 
siguranţă. Ea te iubeşte, Larry. Dar îi este teamă. 

— Teamă de ce? Teamă de ce? 

Prin mintea lui trecu încercarea de a face dragoste cu ea, 
la trei zile după eşecul de la Stovington. De atunci devenise 
tăcută — uneori se arăta chiar veselă, dar era lesne de ghicit 


că veselia ei era chinuită. Joe adormise. Larry se aşezase 
alături de ea şi pentru o vreme conversaseră, nu despre 
situaţia de acum, ci despre vremurile cele vechi şi sigure. 
Larry încercase să o sărute. Ea-l respinsese, întorcându-şi 
capul, dar nu înainte ca el să simtă exact lucrul despre care-i 
vorbea Lucy acum. Încercase din nou, purtându-se aspru şi 
blând în acelaşi timp, dorind-o îngrozitor de tare. Şi, pentru 
doar o clipită, ea cedase, îi arătase cum ar fi, dacă... 

Apoi se desprinsese de el şi se îndepărtase, cu faţa palidă, 
cu braţele încrucişate pe piept, prinzându-şi coatele în palme 
şi cu fruntea plecată. 

să nu mai faci asta vreodată, Larry. Te rog să nu mai faci. 
Dacă nu, va trebui să-l iau pe Joe şi să plec. 

De ce? De ce, Nadinc? De ce trebuie să faci din asta atâta 
caz? 

Nu-i răspunsese. Rămăsese în postura aceea, cu capul 
plecat, iar sub ochi i se ghiceau deja pungile acelea maronii, 
ca nişte vânătăi. 

Dacă aş putea, ți-aş spune, îi răspunsese ea în cele din 
urmă, şi se îndepărtase fără să se uite înapoi. 

— Am avut o prietenă care se purta la fel, într-o măsură 
oarecare, îi povesti Lucy. Eram în ultimul an de liceu. Pe ea o 
chema Joline. Joline Majors. Joline nu era la liceu. Renunţase la 
şcoală ca să se mărite cu prietenul ei. El era în Navy. Ea era 
însărcinată când s-au căsătorit, dar pe urmă a pierdut copilul. 
Soţul ei era multă vreme plecat, iar Joline... ei îi plăcea să se 
distreze. Se dădea în vânt după chestia asta, iar bărbat-su era 
un adevărat urs gelos. l-a pus în vedere că dacă descoperă 
vreodată că mişculează ceva în spatele lui, îi rupe amândouă 
braţele şi-i distruge faţa. Poţi să-ţi imaginezi ce viaţă mai era 
şi aia? Vine bărbatul acasă şi-ţi zice: "Păi, ştii ceva, eu acum 
plec cu nava mea, iubito. Dă-mi un sărut şi pe urmă ne 
tăvălim puţin în fân şi, apropo, dacă vin acasă şi-mi zice 
careva că ţi-ai făcut de cap, am să-ţi rup mâinile şi-o să-ţi fac 
moaca praf." 

— Mda, nu prea mi se pare o chestie plăcută. 

— După o vreme, face cunoştinţă cu un tip, continuă Lucy. 


El era profesor asistent de educaţie fizică la Burlington High. 
Se ascundeau cât puteau, privind mereu peste umăr, şi nu 
ştiu exact dacă bărbat-su pusese pe careva s-o spioneze, dar 
după o vreme, nici nu mai avea vreo importanţă dacă pusese 
sau nu, iar Joline o luase puţin razna. De exemplu, îşi 
închipuia că un individ care aştepta autobuzul la colţ era unul 
dintre prietenii soţului ei. Sau dacă nu acela, comis-voiajorul 
care sosea imediat în urma ei şi a lui Herb la motelul de două 
parale unde trăgeau. Ba gândul acesta îi venea chiar dacă 
motelul respectiv se afla undeva, într-un colţ din New York 
State. Sau îl bănuia până şi pe polițistul care-i îndrepta spre 
un teren de picnic, atunci când se aflau împreună. In cele din 
urmă ajunsese să ţipe dacă o uşă era trântită de vânt şi 
tresărea ori de câte ori cineva urca scările la ea acasă. Şi curr 
locuia într-o casă împărţită în şapte mici apartamente, cineva 
urca pe scări mai tot timpul. Herb se sperie şi o părăsi. Nu se 
speriase de soţul Jolinei — se speriase de ea. Chiar înainte ca 
bărbatul ei să vină acasă, în permisie, Joline a suferit un şoc 
nervos. Şi toate astea fiindcă se dădea puţin prea mult în vânt 
după iubit... şi din cauză că el era turbat de gelozie. Nadine 
mi-aduce aminte de fata aceea, Larry. Imi pare rău pentru ea. 
Din câte îmi dau seama, nu ţin foarte mult la ea, dar mi-este 
totuşi milă. Arată îngrozitor. 

— Vrei să spui că Nadinei îi este teamă de mine la fel cum 
acelei fete îi era frică de soţul ei? 

Lucy îi răspunse astfel: 

— Poate. Am să-ţi spun următorul lucru — indiferent unde 
s-o afla soţul Nadinei, aici nu este. 

El râse puţin neliniştit. 

— Să mergem la culcare, mâine ne aşteaptă o zi grea. 

— Da, zise ea, închipuindu-şi că nu înţelesese un singur 
cuvânt din ce-i spusese, apoi izbucni în lacrimi. 

— Hei, hei, exclamă el, încercând s-o atingă şi s-o poto- 
lească. 

Ea se scutură de atingerea lui: 

— Nu-i nevoie de asta, din partea mea obţii tot ce vrei! 

In el mai dăinuia suficient din Larry cel de odinioară ca să- 


şi pună problema dacă vocea ei nu ajungea cumva până în 
tabără. 

— Lucy, eu nu ţi-am forţat mâna în nici un fel, îi spuse el 
întunecat. 

— Vai, cât de prost eşti! strigă ea, lovindu-l peste picior. 
De ce-or fi bărbaţii aşa de proşti, Larry? Nu sunteţi în stare să 
vedeţi decât ceea ce este alb sau negru. Nu, nu mi-ai forţat 
mâna în nici un fel. Eu nu sunt ca ea. Ei ai putea să-i forţezi 
mâna oricât şi tot o să te scuipe în ochi şi o să-şi ţină 
picioarele încrucişate. Bărbaţii au născocit tot felul de 
denumiri pentru tetele de teapa mea; am auzit că le scriu pe 
pereţii toaletelor. De fapt, nu-i decât atât: îţi doreşti pe cineva 
cald, care să simtă şi el nevoia să fie cald. Simţi nevoia de 
dragoste. Ţi se pare un lucru condamnabil? 

— Nu, nu mi se pare. Dar, Lucy... 

— Dar nu crezi în asta, completă ea plină de dispreţ. Prin 
urmare, te ţii în continuare după fustele domnişoarei Fudula şi 
între timp te consolezi la orizontală cu Lucy, după ce scapătă 
soarele. 

El clătină din cap şi nu scoase nici o vorbă. Era adevărat 
totul, până la ultima iota. Se simţea prea obosit, prea zdrobit 
ca să mai caute vreun argument în favoarea lui. Femeia păru 
să simtă acest lucru; vocea i se îmblânzi şi-l mângâie pe braţ. 

— Dacă poţi să pui mâna pe ea, Larry, eu voi fi prima care 
să-ţi arunce un buchet. N-am fost ranchiunoasă în viaţa mea. 
Numai... ai grijă să nu fii prea dezamăgit. 

— Lucy... 

Vocea ei se ridică deodată cu o forţă şi o duritate 
neaşteptate, iar el simţi pentru o clipă că i se face pielea de 
găină. 

— După părerea mea, dragostea este foarte importantă şi 
numai dragostea şi bunele relaţii dintre noi ne vor ajuta să 
răzbim prin toate; iar împotriva noastră luptă ura, mai rău, 
neantul. Vocea ei cobori. Ai dreptate. S-a făcut târziu. Eu am 
plecat. Vii şi tu? 

— Da, îi răspunse el. Se ridicară în picioare, iar el o luă în 
braţe, fără să mai facă nici un calcul, şi o sărută cu foc. Te 


iubesc atât cât pot, Lucy. 

— Ştiu asta, îi răspunse ea, cu un zâmbet obosit. Ştiu asta, 
Larry. 

De data asta, îi permise s-o îmbrăţişeze. Se întoarseră îm- 
preună în tabără, făcură amor, timid, şi apoi adormiră. 


Nadine se trezi ca o pisică în întuneric, cam la douăzeci de 
minute după ce Larry Underwood şi Lucy Swann se 
întorseseră în tabără şi cam la zece după ce actul lor sexual 
se consumase şi fuseseră furaţi de somn. 

Prin vinele ei treceau fiori de teamă. 

Cineva mă vrea, cugetă ea, ascultând cum bătăile inimii ei 
îşi domoleau ritmul. Ochii ei, căscaţi şi plini de întunecime, 
căutau spre punctul unde ramurile aplecate ale unui ulm 
brodau cerul cu umbre. Asta-i tot. Cineva mă vrea. E purul 
adevăr. 

Dar... este atât de rece. 

Părinţii şi fratele ei muriseră într-un accident de maşină, 
pe când avea doar şase ani; ea rămăsese acasă să se joace 
cu o prietenă din vecini în ziua aceea, nu mersese în vizită la 
unchiu' şi la mătuşa. Oricum, ei îl iubeau mai mult pe fratele 
ei, de asta îşi aducea aminte. Frate-său nu fusese ca ea, biată 
copilă smulsă din leagănul orfelinatului la vârsta de patru luni 
şi jumătate. Originile fratelui erau limpezi. Fratele ei fusese — 
alămurile, vă rog — Al Lor Propriu. Nadine, în schimb, nu-i 
aparținuse întotdeauna şi pururi decât Nadinei. Ea era copilul 
pământului. 

După accident, se mutase la unchiul şi la mătuşa ei, 
pentru că ei erau singurele rude. Locuiau la White Mountains, 
la est de New Hampshire. Işi amintea că, atunci când 
împlinise opt ani, o duseseră într-o excursie de-a lungul lui 
Cog Railway, pe Mount Washington; din cauza altitudinii, 
începuse să-i curgă sânge din nas, iar ei se supăraseră pe ea. 
Mătuşa şi unchiu' erau prea bătrâni, aveau în jur de cincizeci 
şi cinci de ani când ea împlinea şaisprezece, anul în care 
alergase sprinten prin iarba încărcată de rouă, sub razele lunii 


— noaptea vinului, când visele se condensaseră din aerul 
subţire, aidoma unui lapte nocturn al fanteziei. O noapte de 
dragoste. lar dacă băiatul ar fi ajuns-o din urmă, i-ar fi cedat 
toate premiile pe care ar fi putut să i le acorde, şi oare ce 
importanţă ar fi avut dacă ar fi prins-o? Alergaseră, nu era 
acesta lucrul care conta cu adevărat? 

Dar băiatul nu reuşise s-o prindă. Un nor se aşternuse 
peste lună. Roua îi lăsa o impresie lipicioasă, neplăcută, care 
o speria. Gustul de vin din gură i se transformase, nu ştia 
cum, în senzaţia de vagă acreală pe care ţi-o lasă curentul 
electric. Se petrecuse un fel de metamorfoză, sentimentul că 
ar fi bine, că trebuie să aştepte. 

Unde se afla el atunci, logodnicul ci, întunecatul ei mire? 
Pe ce străzi, pe ce uliţe, lăturalnice, măsurând timpul cu 
bătaia tocurilor în bezna mahalalelor, în timp ce în case 
murmurul fragil al conversaţiei de cocteil rânduia lumea în 
părţi ordonate şi raţionale? Ce vânturi reci stârnea el? Câte 
batoane de dinamită căra în rucsacul lui uzat? Cine ştia ce 
nume purta atunci când ea împlinea şaisprezece ani? Cât de 
bătrân era? Unde fusese casa lui? Ce fel de mamă îl ţinuse la 
piept? Nu era sigură decât că fusese orfan, ca ea, şi că 
vremea lui avea să vină. El mergea mai ales pe drumuri ce nu 
fuseseră încă trasate, în vreme ce ea nu stătea decât cu un 
singur picior pe drumurile acelea. Punctul unde căile lor 
aveau să se unească se găsea undeva, departe. Era 
american, atâta lucru ştia, un bărbat căruia îi plăceau laptele 
şi plăcinta cu mere, un bărbat care preţuia frumuseţea 
nepretenţioasă a bujorilor din obraji şi a pânzei de bumbac în 
carouri. Căminul lui era în America, iar căile lui erau secrete 
— şoselele ascunse, drumurile ferate subpământene unde 
indicaţiile sunt scrise în rune. El era celălalt om, cealaltă faţă, 
penalul, Omul Întunecat, Momâia Ambulantă, iar tocurile lui 
tocite măsurau timpul pe drumurile parfumate ale nopţii de 
vară. 

Cine ştie când va veni mirele? 

Îl aşteptase, cu ulciorul neatins. La şaisprezece ani 
aproape cedase, apoi încă o dată, în colegiu. Ambii plecaseră 


supăraţi şi nedumeriţi, exact cum era acum Larry, simțind că 
în ea exista o răscruce, un punct de întâlnire dinainte rânduit 
şi mistic. 

Boulder era locul unde căile lor se despărţeau. 

Bătuse ceasul. £/o chemase, îi spusese să vină. 

După terminarea colegiului se înmormântase în munca ei; 
împărțea o casă închiriată împreună cu alte două fete. Ce fel 
de fete? Păi, se perindau pe acolo diverse tinere. Doar Nadine 
rămânea, purtându-se frumos cu bărbaţii pe care diversele ei 
colege de apartament îi aduceau acasă, fără ca ea să fie 
vizitată de un tânăr bărbat al ei. Bănuia că vorbeau despre 
ca, îi ziceau fată bătrână în devenire, ba poate chiar le trecea 
prin minte că ar putea fi o foarte precaută lesbiană. Nu era 
adevărat. Ea era pur şi simplu... 

Neatinsă. 

În aşteptare. 

Uneori i se părea că vine o schimbare. | se întâmpla să 
pună jucăriile la locul lor la sfârşitul unei zile, în clasa pustie, 
şi deodată să facă o pauză, cu ochii strălucitori şi atenţi, cu un 
drăcuşor din cei cu arc pe jumătate uitat în mână. Şi atunci îi 
trecea prin minte: Vine o schimbare... va bate un vânt mare 
de tot. Uneori, când o încerca un asemenea gând, se 
surprindea uitându-se peste umăr, ca şi cum s-ar fi aflat 
cineva acolo. Apoi părerea aceea îi trecea şi râdea, neliniştită. 

Părul începuse să-i încărunţească în cel de-al 
şaisprezecelea an, anul în care fusese fugărită, dar nu fusese 
prinsă — la început doar câteva şuviţe, extraordinar de 
vizibile pe fondul negru; de fapt nu erau cărunte, nu, cuvântul 
acela era nepotrivit... a/be, firele erau a/be. 

Peste mai mulţi ani, participase la o petrecere în sala de la 
subsolul unui club de fraternitate studenţească. Lumina era 
scăzută şi, după o vreme, tinerii dispăruseră pe rând, doi câte 
doi. 

Multe dintre fete — şi Nadine, printre ele — anunţaseră că 
nu se vor mai întoarce în dormitoare în seara respectivă. 
Intenţionase cu tot dinadinsul să termine odată cu situaţia 
asta... dar o reţinuse ceva, ascuns încă dedesubtul anilor şi al 


lunilor. lar a doua zi dimineaţa, în lumina rece de la ora 7, se 
contemplase într-unul dintre lungile şiruri de oglinzi de la 
spălătoarele dormitoarelor şi constată că albul mai avansase 
puţin, ca şi cum asta s-ar fi petrecut peste noapte, deşi era 
imposibil, fără doar şi poate. 

Aşa îi trecuseră anii, unul după celălalt, ca nişte 
anotimpuri ale unei epoci sterpe, iar uneori o vizitau simţiri, 
da, simţiri, iar alteori, în mormântul tăcut al nopţii, se scula 
scăldată în sudori calde şi reci, extraordinar de trează şi de 
conştientă în brazda patului ei, gândind şi trăind scene de 
amor întunecat şi straniu, într-un soi de extaz de rigolă. Se 
rostogolea într-un lichid fierbinte. Binefăcător şi totodată 
respingător. lar în dimineaţa ce urma se ducea la oglindă şi-şi 
imagina că numărul firelor albe a sporit iarăşi. 

De-a lungul acelui noian de ani, văzută din afară, părea a 
fi doar Nadine Cross şi nimic mai mult: amabilă, bună cu 
copiii, competentă în slujba ei, nemăritată. O asemenea 
femeie ar fi stârnit în alte vremuri comentarii şi curiozitate, 
dar timpurile se schimbaseră. lar frumuseţea ei era atât de 
deosebită, încât părea oarecum un lucru natural să fie exact 
aşa cum era. 

Acum vremurile erau din nou pe cale să se schimbe. 

Acum venea o altă schimbare, iar în visele ei începuse să- 
şi cunoască mirele, să-l înţeleagă puţin, chiar dacă figura nu i- 
o văzuse niciodată. El era cel pe care-l aşteptase. Dorea să se 
ducă la el... pe de altă parte nu voia. li era sortită lui, dar o 
îngrozea. 

Apoi apăruse Joe, şi după el, Larry. Din acel moment, 
lucrurile se complicaseră teribil. Incepuse să se simtă ca un 
premiu într-un meci de tras cu frânghia. Ştia că puritatea, 
virginitatea ei era importantă pentru Omul Intunecat. Că dacă 
i s-ar fi dăruit lui Larry (sau oricărui altuia), farmecele 
întunecate s-ar fi destrămat. lar ea se simţea atrasă de Larry. 
Hotărâse, în deplină cunoştinţă de cauză, să i se dea — încă o 
dată avusese intenţia să meargă până la capăt. Să o aibă, 
dacă vrea, şi să termine cu povestea asta. Era obosită, iar 
Larry avea dreptate. Il aşteptase prea mult pe celălalt, 


trecuseră prea mulţi ani sterpi. 

Dar Larry nu era omul potrivit... sau cel puţin aşa îi 
păruse, la început. Ea îi respinsese cele dintâi avansuri cu un 
soi de dispreţ, cam în felul în care o iapă alungă o muscă, 
mişcând din coadă. Îşi aducea aminte că gândise astfel: Dacă 
doar atât e de capul lui, cine m-ar putea acuza pentru că-i 
resping curtea? 

Cu toate acestea, îl urmase. Asta nu putea fi tăgăduit. Dar 
îşi dorise mai mult decât orice să întâlnească alţi oameni, nu 
numai din cauza lui Joe, ci pentru că ajunsese la un pas să-l 
părăsească pe băiat şi să pornească spre vest, de capul ei, în 
căutarea aceluia. Numai anii îndelungaţi de răspundere adânc 
înrădăcinată faţă de copiii a căror îngrijire îi fusese 
încredinţată o împiedicară să procedeze astfel... şi faptul că 
ştia că, lăsat de capul lui, Joe ar fi murit. 

Intr-o lume în care au murit atât de mulți, să provoci cu 
bună ştiinţă şi alte pierderi de vieţi este, desigur, păcatul cel 
mai grav. 

Prin urmare, mersese alături de Larry, care era, dacă 
stăteai să judeci, mai bun decât nimic sau nimeni. 

Dar între timp se dovedise că Larry însemna cu mult mai 
mult decât atât — el se comporta exact ca o iluzie optică 
(poate chiar şi în propriii lui ochi) unde apa pare mică, adâncă 
de doar câteva palme, dar dacă îţi scufunzi braţul în ea, 
constaţi că te uzi până la umăr. În primul rând, era vorba de 
felul în care se apropiase de Joe. În al doilea rând, de felul în 
care Joe se apropiase de el, şi în al treilea, de propria ei 
reacţie de gelozie faţă de relaţia tot mai strânsă dintre Joe şi 
Larry. La reprezentanța de motociclete din Wells, Larry 
pariase degetele de la ambele mâini pe băiat, şi câştigase. 

Dacă nu şi-ar fi concentrat întreaga atenţie asupra 
capacului de deasupra rezervorului de benzină, ar fi văzut 
cum rămăsese pur şi simplu cu gura căscată de mirare. 
Rămăsese incapabilă să se mai mişte, urmărind concentrată 
bara strălucitoare de metal folosită drept pârghie, aşteptând 
momentul în care începea să tremure şi apoi să se 
prăbuşească. Nu-şi dădu seama decât după ce totul se 


terminase că aşteptase să înceapă tipetele... 

Dar capacul fu ridicat şi apoi răsturnat, iar ea se trezi faţă 
în faţă cu propria-i eroare de judecată, o eroare atât de 
profundă, încât devenea fundamentală. In situaţia de faţă el 
dovedise că-l cunoaşte pe Joe mai bine decât ea, fără să fi 
avut vreo pregătire specială şi după foarte scurt timp. Doar 
gândind retrospectiv înţelesese cât de important fusese 
episodul cu chitara, cât de repede şi de fundamental definise 
relaţia lui Larry cu Joe. Şi ce anume se afla în centrul acelei 
relaţii? 

Păi, dependenţa, desigur — ce altceva ar fi reuşit să-i pro- 
voace ei un asemenea val brusc şi violent de gelozie? Dacă 
Joe ar fi depins de Larry, ar fi fost o chestie normală şi 
acceptabilă. Ceea ce o tulburase a fost că şi Larry depindea 
de Joe, avea nevoie de Joe într-un fel diferit de ea... iar/oe 
ştia asta. 

Oare se înşelase atât de mult atunci când judecase 
caracterul lui Larry? În momentul de faţă, era de părere că 
răspunsul nu putea fi decât afirmativ. Fațada lui formată din 
nervozitate şi egoism se eroda extrem de repede. Numai 
faptul că reuşise să menţină unitatea grupului în lunga 
călătorie spunea foarte mult despre firea lui hotărâtă. 

Concluzia părea limpede. Dincolo de hotărârea de a-i per- 
mite lui Larry să se culce cu ea, o parte din ea îi era încă 
devotată celuilalt bărbat... iar ducerea la împlinire a hotărârii 
ar fi însemnat să ucidă pentru totdeauna acea parte. Nu era 
convinsă că ar putea comite gestul acesta. 

lar acum nu mai era singura care-l visa pe Omul 
Întunecat. 

Acest fapt o tulburase la început, apoi o speriase. Când nu 
exista decât Joe şi Larry cu care să-şi compare observaţiile, 
era încă vorba de teamă; dar după ce-o întâlniseră pe Lucy 
Swann şi ea afirmase că avea acelaşi gen de vise, teama i se 
transformă într-un fel de teroare frenetică. Nu mai era posibil 
să-şi spună că visele celorlalţi păreau doar asemănătoare cu 
ale ei. Ce-ar fi fost ca toţi supraviețuitorii să se găsească în 
aceeaşi situaţie? Ce-ar fi fost dacă vremea Omului întunecat 


ar fi sosit, în fine — nu doar pentru ea, ci pentru toţi cei 
rămaşi pe planetă? 

Acest gând stârni în ea, mai mult decât oricare altul, senti- 
mente total opuse de groază şi de puternică atracţie totodată. 
Se agăţase de ideea de a ajunge la Stovington mânată de o 
stare vecină cu panica. Instituţia de acolo era, prin natura 
funcţiei îndeplinite, un simbol al normalităţii şi raţiunii opus 
valului de magie neagră pe care-l simţea ridicându-se jur- 
împrejurul ei. Dar Stovington, ca într-o parodiere a limanului 
de refugiu pe care încercase să-l conceapă în mintea ei, se 
dovedi părăsit. Simbolul normalităţii şi raţiunii se dovedi un 
sălaş al morţii. 

Pe măsură ce se îndreptau spre vest, culegându-i în 
drumul lor pe supraviețuitori, speranţa că ar putea să evite o 
confruntare din punctul ei de vedere pierise încetul cu încetul. 
Pierea pe măsură ce Larry creştea în ochii ei. Acum se culca 
cu Lucy Swann, dar ce importanţă avea asta? Ea rămânea 
aleasa lui. Toţi ceilalţi aveau vise cu două persoane opuse: 
Omul Întunecat şi bătrâna. Bătrâna părea să reprezinte o 
forţă esenţială oarecare, la fel ca Omul Intunecat. Bătrâna era 
nucleul în jurul căruia se adunau treptat ceilalţi, din câte îşi 
dădea seama. 

Nadine nu o visase niciodată. 

Doar pe Omul întunecat. lar când visele celorlalţi dispă- 
ruseră brusc, la fel de inexplicabil cum apăruseră, propriile ei 
vise deveniseră mai puternice şi mai limpezi. 

Ea cunoştea multe lucruri de care ceilalţi nu erau 
conştienţi. Omul Intunecat se numea Randall Flagg. 
Persoanele din vest care i se împotriviseră sau care doriseră 
să facă lucrurile altfel decât el fuseseră fie crucificate, fie 
scoase cumva din minţi şi expediate să rătăcească în cazanul 
de foc din Death Valley. 

Existau mici grupuri de tehnicieni la San Francisco şi Los 
Angeles, dar acesta nu era decât un aranjament temporar; 
curând aveau să se mute la Las Vegas, unde se afla principala 
concentrare umană. El nu se grăbea câtuşi de puţin. Vara era 
de acum pe sfârşite. Curând trecătorile din Rocky Mountains 


aveau să se umple de zăpadă şi, chiar dacă existau pluguri 
care s-o înlăture, nu existau destui oameni care să mânuiască 
aceste pluguri, în gerul ce domnea la înălţimi. Urma o iarnă 
lungă, în care se puteau întări. lar anul viitor, în aprilie... ori 
mai... 

Nadine stătea în întunericul nepătruns, privind spre cer. 

Boulder era cea din urmă speranţă a ei. Bătrâna era 
ultima ei speranţă. Normalitatea şi raţiunea pe care spera să 
le descopere la Stovington începuseră să capete un nou 
contur la Boulder, în mintea ei. Aceştia sunt cei buni, gândea 
ea, ei reprezintă binele; dacă i-ar fi şi ei la fel de simplu să ia 
o decizie, prinsă în păienjenişul dement de dorinţe ce se bat 
cap în cap! 

Dar coarda dominantă ce se făcea mereu auzită era 
tocmai credinţa ei fermă că a ucide, în această lume 
decimată, reprezenta cel mai grav păcat, iar inima ei îi 
spunea limpede şi fără vreo şovăială că Randall Flagg era un 
specialist al morţii. Vai, însă cât îşi dorea sărutul lui rece — 
mai mult decât îşi dorise sărutările băiatului din liceu, sau 
cele ale băiatului din colegiu... se temea că mai mult chiar 
decât sărutul şi îmbrăţişarea lui Larry Underwood. 

Mâine vom ajunge la Boulder, îi trecu prin minte. Poate 
mâine voi afla dacă această călătorie s-a sfârşit sau dacă... 

O stea căzătoare zgârie cu focul ei de-a curmezişul cerului 
şi, ca un copil, Nadine îşi puse o dorinţă în gând. 


CAPITOLUL 50 


LA EST, zorii începuseră să coloreze cerul în roz-palid. Stu 
Redman şi Glen Bateman se aflau cam la jumătatea urcuşului 
pe Flagstaff Mountain din West Boulder, unde cele dintâi 
culmi ale Munţilor Rockies se înalţă din câmpia netedă, 
aidoma unei năluci a preistoriei. În lumina începutului de zi, 
lui Stu îi trecu prin minte că pinii ce se căţărau printre feţele 
stâncoase goale şi aproape perpendiculare arătau ca vinele 


mâinii unui uriaş ce se iţise din pământ. Undeva, la est, 
Nadine Cross era în sfârşit cuprinsă de un somn subţire şi 
neîndestulător. 

— Spre după-amiază o să mă apuce durerea de cap, zise 
Glen. Nu cred c-am mai stat să beau o noapte întreagă de 
când eram student. 

— Răsăritul te va face să uiţi, îl consolă Stu. 

— Da, ai dreptate, este nemaipomenit de frumos. Ai mai 
fost în Rockies? 

— Nu, dar mă bucur că am ajuns aici. Înălţă sticla de vin şi 
trase o înghiţitură. M-am cam ameţit. Contemplă peisajul 
câteva secunde, apoi se întoarse către Glen cu un zâmbet 
pieziş. Şi acum ce se va întâmpla? 

— Ce să se întâmple? zise Glen, ridicându-şi sprâncenele. 

— Ba sunt sigur. De asta am şi insistat să urci până aici. l- 
am zis lui Frannie: "Am să-l îmbăt şi pe urmă am să văd ce- 
are în cap." Şi ea a spus că foarte bine. 

Glen îi zâmbi: 

— Nu există frunze de ceai pe fundul unei sticle de vin. 

— Aşa-i, dar am aflat de la ea ce ai fost tu înainte. Te 
ocupai de sociologie. Studiul interacțiunii dintre grupuri. Prin 
urmare, te rog să faci nişte aprecieri de specialist. 

— Pune-mi o cruce de argint în palmă, o, tu, cel ce vrei să 
te iniţiezi în ştiinţă. 

— Las-o jos cu argintul, cheliosule. Mâine cobor cu tine la 
First National Bank din Boulder şi-ţi dau un milion de dolari. 
Ce zici de asta? 

— Acum, discutând serios — ce anume vrei să ştii? 

— Din câte-mi dau eu seama, aceleaşi lucruri pe care 
doreşte să le afle şi băiatul ăla mut, Andros. Ce se va 
întâmpla de acum înainte. Nu ştiu cum să mă exprim mai bine 
de atât. 

— Se va forma o societate, îi răspunse Glen măsurat. Ce 
fel de societate? Este imposibil să spunem în momentul 
acesta. Acum există aici aproape patru sute de oameni. 
Apreciind după numărul celor care sosesc — în fiecare zi mai 
mulţi — presupun că la 1 septembrie vom fi cam o mie cinci 


sute. Patru mii cinci sute până la 1 octombrie şi poate opt mii 
până în noiembrie, când începe să ningă şi drumurile sunt 
blocate. Poţi să notezi asta, drept prezicerea numărul unu. 

Spre amuzamentul lui Glen, Stu scoase cu adevărat un 
carnet de notițe din buzunarul de la spate al jeanşilor lui şi 
notă repede cuvintele. 

— Imi vine greu să cred, îi mărturisi Stu. Şi noi am 
străbătut toată ţara şi nu am văzut mai mult de o sută de 
persoane în total. 

— Da, dar de venit, vin, nu-i aşa? 

— Da... câte-un pic, câte-un poc. 

— Cum ai zis? îl întrebă Glen, râzând. 

— Câte-un pic, câte-un poc. Aşa zicea maică-mea. Adică ai 
ceva împotriva felului de a vorbi al lu' mama? 

— Ziua în care să-mi pierd respectul faţă de propria-mi 
piele în aşa hal încât să mă leg de mama unui texan nu va 
veni niciodată, Stuart. 

— Ei, cert este că sosesc mereu. Ralph se află în legătură 
cu cinci sau şase grupuri chiar în momentul ăsta, împreună cu 
care vom ajunge la cinci sute chiar la sfârşitul săptămânii. 

Glen zâmbi iarăşi. 

— Mda, iar Mother Abagail stă lângă el în "postul de 
radio", dar nu vrea cu nici un preţ să vorbească pe CB. Zice 
că-i este teamă să nu fie electrocutată. 

— Frannie o iubeşte pe bătrână, zise Stu. În parte pentru 
că se pricepe atât de bine să moşească, pe de altă parte... 
pur şi simplu o iubeşte. Ştii? 

— Da. Aproape toată lumea are acelaşi sentiment faţă de 
ea. 

— Opt mii de oameni până la iarnă, reveni Stu la subiect. 
Păi asta înseamnă ceva, domnule! 

— Nu-i decât o socoteală aritmetică simplă. Să admitem 
că gripa a şters de pe faţa pământului nouăzeci şi nouă la 
sută din populaţie. Poate că n-a fost chiar atât de rău, dar hai 
să plecăm de la cifra asta, ca să avem o bază de discuţie. 
Dacă gripa a provocat un indice de mortalitate de nouăzeci şi 
nouă la sută, ar însemna că a ucis aproape două sute 


optsprezece milioane de oameni numai la noi în ţară. Se uită 
posomorât la figura şocată a lui Stu şi-i confirmă ştirea şi 
printr-un gest. Poate că n-a fost într-atât de rău, în orice caz 
cifra avansată este pe-aproape de adevăr. Naziştii nu par 
decât nişte bieţi copii nevinovaţi, prin comparaţie, este? 

— Doamne Dumnezeule, îi răspunse Stu cu voce uscată. 

— Dar chiar şi aşa mai rămân peste două milioane de 
persoane, o cincime din populaţia din Tokio dinainte de 
epidemie, o pătrime din populaţia dinainte de epidemie din 
New York. Şi asta doar la noi în ţară. Acum, după părerea 
mea, zece la sută din aceste două milioane nu au 
supravieţuit, probabil, perioadei de după epidemie. Oamenii 
ăştia au căzut pradă fenomenului pe care eu l-aş denumi 
postşoc. Oameni ca bietul Mark Braddock, care a murit din 
cauza apendicitei, dar au fost şi accidente, sinucideri şi, 
desigur, crime. Nu mai rămân decât un milion opt sute de mii. 
Dar mai presupunem că există şi un Adversar, nu-i aşa? Omul 
întunecat, care ne-a apărut în vise. La vest de nu se ştie 
unde. De cealaltă parte a munţilor există şapte state, pe care 
el le-ar putea considera de drept propriul lui teritoriu... dacă 
există cu adevărat. 

— Din câte cred eu, există cu adevărat. 

— Şi eu am acelaşi sentiment, spuse Glen. Dar oare îi 
domină el pe toţi oamenii de dincolo? Nu-mi vine să cred, 
după cum nici Mother Abagail nu se află automat la 
conducerea oamenilor din toate celelalte patruzeci şi unu de 
state continentale americane. Consider că, până în momentul 
de faţă, evenimentele s-au desfăşurat lent, dar de acum 
încolo lucrurile sunt pe cale să se schimbe. Oamenii se adună. 
Când am discutat noi doi pentru prima oară subiectul acesta 
în New Hampshire, îmi imaginam că se vor coagula foarte 
multe societăţi de buzunar. În acel moment n-am ţinut cont 
de forţa de atracţie, practic irezistibilă, a celor două vise 
opuse, din cauză că nici nu aveam cunoştinţă de existenţa lor. 
Este vorba de un element nou, pe care nimeni nu l-ar fi putut 
prevedea. 

— Adică vrei să spui că noi ne vom alege cu nouă sute de 


mii de oameni şi e/tot cu atâţia? 

— Nu. În primul rând, iarna ce vine va face şi ea victime. 
Şi aici, dar situaţia va fi cu mult mai grea pentru micile 
grupuri care nu vor ajunge aici înainte de căderea primei 
zăpezi. lţi dai seama că deocamdată nu avem nici măcar un 
doctor în Free Zone? Personalul nostru medical constă dintr- 
un veterinar şi Mother Abagail însăşi, care a apucat să uite 
mai multă medicină populară valoroasă decât vom învăţa noi 
doi vreodată. Cu toate astea, cum le-ar sta să încerce să-ţi 
monteze o placă din oţel în scăfârlie, după ce ai căzut şi ţi-ai 
distrus ceafa, ei, ce părere ai? Stu începu să chicotească: 

— Păi cel mai bine ar fi dacă bătrânul Rolf Danncmont şi- 
ar scoate Remingtonul lui şi mi-ar face de petrecanie. 

— După părerea mea, întreaga populaţie americană nu se 
va ridica decât la un milion şase sute de mii până la 
primăvară — şi estimarea mi se pare oarecum generoasă. 
Dintre aceştia, vreau să sper că un milion vor veni la noi. 

— Un milion de oameni, repetă Stu, îngrozit. Aruncă o 
privire spre întinsul oraş Boulder de la picioarele lor, pustiu în 
cea mai mare parte a lui, luminat acum de soarele ce 
începuse să se ridice peste marginea netedă a orizontului, în 
dreptul răsăritului. Nu pot să-mi imaginez chestia asta. Întreg 
oraşul ar începe să plesnească pe la cusături. 

— Boulder nu i-ar putea cuprinde. Te doare mintea, dacă 
te plimbi pe străzile pustii din centru şi dinspre Table Mensa, 
dar pur şi simplu nu este posibil. Va trebui să înfiinţăm şi alte 
aşezări, jur-împrejurul nostru. Vom forma o singură 
comunitate uriaşă, iar tot restul ţării, la est de aici, va rămâne 
pustiu. 

— Ce te face să crezi că majoritatea vor veni la noi? 

— Un argument foarte neştiinţific, răspunse Glen, 
zburlindu-şi tunsura scurtă cu o mână. Îmi place să cred că 
majoritatea oamenilor sunt buni. Şi mai cred că cel ce 
conduce ostilitățile la vest de noi este rău cu adevărat. Dar 
mă încearcă o bănuială... 

Se opri. 

— Haide, spune mai departe. 


— O voi face pentru că sunt beat. Dar rămâne între noi, 
Stuart. 

— Perfect. 

— Îmi dai cuvântul tău? 

— Îţi dau cuvântul meu, îl asigură Stu. 

— Sunt de părere că se va alege cu majoritatea 
tehnicienilor, spuse Glen în cele din urmă. Să nu mă întrebi de 
ce; este o simplă bănuială. Mă gândesc doar că tehnicienilor 
le place să muncească într-o atmosferă de disciplină strictă şi 
având țeluri clare, în general vorbind. Le place ca trenurile să 
vină la timp. În schimb aici, la Boulder, este o confuzie în 
masă, fiecare făcând în felul lui cam ce-i trece prin minte... 
prin urmare, trebuie "să ne-adunăm căcatul", aşa cum s-ar fi 
exprimat studenţii mei, adică să ne organizăm. Pe când 
individul acela... pun pariu că trenurile /u; merg după plan şi 
că toate sunt orânduite cum se cuvine. Tehnicienii sunt şi ei 
oameni, ca şi noi: se duc acolo unde este mai multă nevoie de 
ei. Mă bate gândul că Adversarul nostru doreşte cât mai mulţi 
dintre ei. Ce-i trebuie lui fermieri, mai degrabă pune mâna pe 
câţiva băieţi care ştiu să şteargă praful de pe silozurile alea 
cu rachete din Idaho şi pot să le pună în funcţiune. Idem 
tancuri, elicoptere şi poate şi un bombardier B-52 sau două, 
aşa, de distracţie. Mă îndoiesc că a ajuns până acolo — ca să 
fiu drept, sunt sigur că nu. Oricum, o vom afla. În clipa de faţă 
se străduieşte încă să repună în funcţiune curentul electric, să 
restabilească comunicațiile... ba poate a fost obligat să 
recurgă la o epurare a celor slabi de înger. Roma n-a fost 
construită într-o singură zi, ceea ce probabil ştie şi el. Dispune 
de timp. Dar eu când văd cum apune soarele seara — nu 
vorbesc prostii, Stuart — mi se face frică. Nu mai am nevoie 
de coşmaruri ca să mă sperii. Este suficient să mă gândesc la 
ei, cei de pe cealaltă parte a Stâncoşilor, muncind ca un roi 
de albine. 

— Ce-ar trebui să facem? 

— Să-ţi dau o listă? zise Glen, zâmbind. 

Stuart făcu un gest spre carnetul lui hărtănit. Pe coperta 
lui roz-aprins se vedeau siluetele a doi dansatori şi cuvintele 


BOOGIE DOWN! 

— Păi sigur, îi răspunse. 

— Glumeşti? 

— Da' de unde! Tu singur ai spus-o, Glen, trebuie să înce- 
pem să ne-adunăm rahatul de undeva. Şi eu simt la fel. Cu 
fiecare zi pierdută devine mai greu. Nu putem să stăm aici 
arzând gazul şi ascultând la CB. Ne putem trezi într-o bună 
dimineaţă cu penalul intrând în Boulder în fruntea unei 
coloane blindate, sprijinită de forţe aeriene. 

— Nu trebuie să te aştepţi să se întâmple mâine, remarcă 
Glen. 

— Nu. Oare în mai, anul viitor? 

— Posibil, spuse Glen aproape în şoaptă. Da, foarte 
posibil. 

— Şi ce crezi că se va întâmpla cu noi? 

Glen nu-i răspunse prin cuvinte. Făcu un mic gest 
concludent, ca şi cum ar fi apăsat un trăgaci cu arătătorul 
mâinii drepte, apoi bău repede ultima rămăşiţă de vin din 
sticlă. 

— Mda, zise Stu. Hai să vedem ce-i de făcut. Te ascult. 

Glen îşi închise ochii. Lumina zilei scotea tot mai mult la 
iveală ridurile de pe obrajii şi fruntea lui. 

— Prea bine. Uite ce este, Stu. În primul rând: să recreăm 
America. Mica Americă. Prin orice mijloace, permise şi neper- 
mise. Organizarea şi forma de guvernământ sunt pe primul 
loc. Dacă începem acum, putem să concepem guvernarea aşa 
cum ne dorim noi. Dacă aşteptăm până ce se triplează 
populaţia, ne vom lovi de piedici grave. Să spunem că vom 
convoca o întrunire de acum într-o săptămână, adică pe 18 
august. Toată lumea să fie prezentă. Inainte de întrunire va 
trebui să existe un Comitet de Organizare ad-hoc. Să spunem, 
format din şapte persoane. Tu, eu, Andros, Fran, Harold 
Lauder, poate, şi încă doi. Treaba comitetului va fi să 
alcătuiască o agendă pentru întrunirea din 18 august. Pot să- 
ţi spun încă de pe acum ce fel de lucruri trebuie să apară pe 
agenda respectivă. 

— Dă-i drumul. 


— Mai întâi, citirea şi aprobarea Declaraţiei pentru 
Independenţă, în al doilea rând, citirea şi aprobarea 
Constituţiei. In al treilea, citirea şi aprobarea Declaraţiei 
Drepturilor Omului. Aprobarea se va face prin vot exprimat 
prin viu grai. 

— Doamne, Glen, dar suntem cu toţii americani... 

— Uite, aici greşeşti tu, îi spuse Glen, deschizându-şi ochii 
înfundaţi în orbite şi injectaţi. Noi suntem o ceată de supravie- 
ţuitori care nu are cârmuire. Suntem o colecţie pestriță, în 
care este reprezentată fiecare categorie de vârstă, religie, 
clasă şi rasă. Cârmuirea este o idee, Stu. Atât rămâne din ea, 
dacă înlături birocraţia şi toate celelalte prostii. Voi merge 
mai departe. Nu este decât ceva ce a rămas înrădăcinat, o 
potecă de-a memoriei croită prin creier. Noi trecem acum 
printr-un proces de regres al culturii sociale. Majoritatea 
acestor oameni mai cred încă în guvernarea prin reprezentare 
— în Republică —, în ceea ce ei denumesc "democraţie". Dar 
acest decalaj cultural nu dăinuie niciodată foarte mult. După o 
vreme vor începe să aibă reacţii viscerale: preşedintele e 
mort, Pentagonul de închiriat, nimeni nu dezbate nimic în 
Cameră şi în Senat, poate cu excepţia termitelor sau a 
gândacilor. Oamenii noştri de aici se vor pomeni în curând că 
vechea ordine s-a dus pe apa sâmbetei şi că ei pot 
restructura societatea cum doresc. Noi vrem — de fapt, 
trebuie — să acţionăm înainte ca ei să se trezească şi să facă 
vreun gest necugetat, îşi îndreptă degetul spre Stu. 

— Dacă se ridică cineva în timpul întrunirii din 18 august 
şi propune ca Mother Abagail să primească puteri absolute, 
iar tu, eu şi cu Andros să fim numiţi în funcţia de consilieri ai 
ei, oamenii ar adopta hotărârea cu aclamații, total 
inconştienţi că tocmai au votat cea dintâi dictatură americană 
reală de la Huey Long încoace. 

— Vai, nu pot să cred una ca asta. Printre noi există absol- 
venţi de colegii, avocaţi, activişti politici... 

— Asta au fost, poate. Acum n-a mai rămas decât o 
adunătură de oameni obosiţi şi speriaţi, care n-au habar ce se 
va întâmpla cu ei. Unii ar putea să murmure, însă s-ar abţine 


de îndată ce le-ai promite că Mother Abagail şi consilierii ei 
vor renunţa la prerogativele lor peste şaizeci de zile. Nu, Stu, 
este foarte important ca, în primul rând, să adoptăm spiritul 
vechii societăţi. La asta mă refeream atunci când spuneam să 
recreăm America. Aşa trebuie să se petreacă lucrurile, atât 
timp cât ne aflăm sub ameninţarea directă a omului pe care-l 
numim Adversarul. 

— Continuă. 

— Foarte bine. Următorul punct al agendei va fi să 
alcătuim un guvern după modelul municipalităţilor din New 
England, adică în spiritul unei democraţii perfecte. Atât timp 
cât rămânem la dimensiuni relativ mici, sistemul va funcţiona 
perfect. Numai că în locul unui comitet de înalţi funcţionari 
municipali vom avea şapte... reprezentanţi, presupun. 
Reprezentanţi ai Zonei Libere. Ce părere ai? 

— Mi se pare foarte bine. 

— Sunt de aceeaşi părere. Şi vom avea grijă ca oamenii 
aleşi să fie tot cei care au făcut parte din comitetele ad-hoc. O 
să băgăm viteză în toată lumea şi vom trece la vot înainte să 
apuce unul sau altul să ţină cine ştie ce discursuri bombastice 
în favoarea amicilor lor. Putem vorbi cu nişte oameni care să 
ne propună şi apoi să ne susţină. In felul acesta, alegerile or 
să meargă trăsnet. 

— Bine ticluit, spuse Stu plin de admiraţie. 

— Păi sigur că da, îi răspunse Glen ursuz. Dacă vrei să 
scurtcircuitezi un proces democratic, sfătuieşte-te cu un 
sociolog. 

— Şi după asta ce urmează? 

— Următorul punct se va bucura de aprecierea generală. 
Prevederea respectivă va suna astfel: "Hotărâre: Mother 
Abagail va avea drept de veto asupra oricărei acţiuni propuse 
de Comitet." 

— Isuse! Crezi că va fi de acord? 

— Consider că da. În schimb, nu cred că-şi va exercita 
vreodată dreptul de veto, cel puţin eu nu reuşesc să-mi 
imaginez vreo situaţie în care să se întâmple asta. În 
momentul de faţă, aici nu poate fi instalat un sistem de 


guvernare eficient, fără ca în fruntea lui să nu fie ea. Mother 
Abagail este acel element care ne leagă pe toţi. Am avut cu 
toţii o experienţă paranormală ce gravitează în jurul ci. lar ca 
este înconjurată... de un fel de aură. Când vorbesc despre ea, 
oamenii folosesc cam aceleaşi adjective: bună, amabilă, 
bătrână, înţeleaptă, inteligentă, pătrunzătoare. Au avut un vis 
care i-a înspăimântat de moarte şi un altul care i-a făcut să se 
simtă în siguranţă. Acum iubesc şi au încredere în sursa 
visului bun cu atât mai mult cu cât a existat şi un vis care i-a 
băgat în sperieţi. Dar noi putem să-i explicăm foarte clar că 
este conducătoarea noastră pur formal. Presupun că asta-şi 
doreşte şi ea. E bătrână, obosită... 

Stu clătină din cap. 

— O fi bătrână şi obosită, dar priveşte problema Omului 
Întunecat ca pe o cruciadă religioasă, Glcn. Şi nici nu este 
singura. Doar ştii asta. 

— Vrei să spui că ar fi dispusă să ia taurul de coarne? 

— Poate nici n-ar fi cel mai rău lucru, remarcă Stu. Dacă 
stai să te gândeşti, pe ea am visat-o noi, nu un Consiliu al 
Reprezentanţilor. 

Glen clătină din cap. 

— Nu, nu pot accepta ideea că suntem cu toţii nişte pioni 
într-un soi de joc postapocaliptic dintre bine şi rău, cu sau 
fără vise. Să fie-al naibii, mi se pare irațional! 

Stu ridică din umeri. 

— Bine, hai să nu ne împotmolim în chestia asta. Ideea ta 
de a-i acorda dreptul de veto mi se pare foarte bună. De fapt, 
consider că nu merge suficient de departe. Ar trebui să-i dăm 
şi puterea de a propune, nu numai aceea de a dispune. 

— Însă în nici un caz puteri absolute dinspre partea asta, 
sări Glen imediat. 

— Sigur că nu, ideile ei va trebui să fie ratificate de Consi- 
liul Reprezentanţilor, zise Stu, apoi adăugă cu şiretenie: dar s- 
ar putea să ne trezim că am devenit un soi de ştampilă a ei, 
în loc să se întâmple invers. 

Între ei se lăsă o lungă tăcere. Glen îşi sprijinise fruntea în 
palmă. În cele din urmă, spuse: 


— Mda, ai dreptate. Ea nu poate să rămână un simplu om 
de paie... trebuie să acceptăm cel puţin posibilitatea ca ea să 
aibă ideile ei proprii. lar eu mă văd nevoit să pun deoparte 
globul meu de cristal neclar, texanule. Pentru că ea face parte 
dintre cei pe care noi ăştia, care ne îndeletnicim cu 
sociologia, îi numim manipulaţi!. 

— Şi cine îi manipulează? 

— Dumnezeu? Thor? Allah? Pee-wee Herman? Nu con- 
tează. Ce vreau să spun este că ideile ei nu vor decurge 
neapărat din nevoile acestei societăţi sau din cum se vor 
dovedi căpeteniile. Ea îşi pleacă urechea la o cu totul altă 
voce. Ca şi loana d'Arc. Tu m-ai ajutat să-mi dau seama că 
nu-i exclus să ne trezim pe cap cu o teocraţie. 

— Teoc... cum? 

— Adică să picăm în bigotism, îi explică Glen, fără să pară 
prea fericit de perspectivă. Când erai tu mic, Stu, ai visat 
vreodată c-ai putea să devii unul dintre cei şapte mari preoţi 
şi/sau preoţesc ale unei bătrâne negrese de o sută opt ani, 
din Nebraska, de felul ei? 

Stu se holbă la el şi, într-un târziu, îi răspunse: 

— N-a mai rămas nici un strop din vinul ăla? 

— S-a dus tot. 

— Fir-ar să fie. 

— Mda, făcu Glen. 

Se priviră în tăcere şi apoi, brusc, izbucniră amândoi în 


Era, fără îndoială, cea mai frumoasă casă în care locuise 
vreodată Mother Abagail şi, stând aici, în veranda închisă cu 
geamuri, îşi aduse aminte de un comis-voiajor care trecuse 
prin Hemingford prin 1936 sau '37. Nu întâlnise în viaţa ei un 
om mai bun de gură, în stare să farmece până şi păsările 
cerului cu vorba lui dulce. Il întrebase pe tânărul acela, 
domnul Donald King pe numele lui, ce treabă avea cu Abby 
Freemantle, iar el îi răspunsese: "Stimată doamnă, eu mă 
ocup de confort. De confortul dumneavoastră, adică. Vă place 


să citiţi? Să urmăriţi programul la radio, poate? Sau să vă 
sprijiniți picioarele ostenite pe un scăunel şi să ascultați pur şi 
simplu cum se rostogoleşte lumea pe pista de popice a 
universului?" 

Recunoscuse că toate acestea îi făceau plăcere, nu şi că 
aparatul de radio Motorola fusese vândut în urmă cu o lună, 
ca să poată cumpăra nouăzeci de baloturi de fân. 

— Ei bine, exact acestea sunt lucrurile pe care vi le pot eu 
vinde, îi spusese comis-voiajorul cel priceput la vorbă. Chiar 
dacă pe obiect scrie aspirator Electrolux, prevăzut cu toate 
accesoriile, el reprezintă, de fapt, timp liber. Este suficient să- 
| puneţi în priză, şi înaintea dumneavoastră se deschid 
nebănuite perspective de relaxare. Cât despre rate, ele vor fi 
aproape la fel de uşor de achitat pe cât va deveni mai lesne 
de îndeplinit munca dumneavoastră în gospodărie. 

Se aflau atunci în momentele cele mai grele ale Crizei, 
când nu era în stare să facă rost nici măcar de câte douăzeci 
de cenți pentru panglicile de legat părul pe care să le dea în 
dar nepoatelor ei, de ziua lor, cât despre Electroluxul ăla, nici 
vorbă nu putea fi. Dar ce dulce vorbea domnul Donald King 
din Peru, Indiana! Doamne! Nu-l mai revăzuse, dar numele nu 
i-l uitase, însă ar fi pus rămăşag că, până la urmă, reuşise să 
frângă inima unei doamne albe. Ea n-a avut propriul ei 
aspirator decât la sfârşitul războiului cu naziştii, când, pe 
neaşteptate, toată lumea părea să-şi poată permite orice şi 
până şi cei mai săraci şi prăpădiţi albi aveau câte un Mercury 
ascuns în şopronul din spate. 

Dar în casa asta, despre care Nick îi spusese că se află în 
cartierul Mapleton Hill din Boulder (Mother Abagail ar fi băgat 
mâna în foc că doar foarte puţini negri locuiseră aici înainte 
de cumplita epidemie), se găseau toate aparatele de care 
auzise ea, ba încă şi altele pe deasupra. Două aspiratoare, 
dintre care unul numai pentru curăţenia de la etaj. Aparat 
pentru preluarea gunoiului. Cuptor cu microunde. Maşină de 
spălat şi de uscat rufe. Mai exista un alt aparat în bucătărie, 
pe dinafară arăta ca o cutie din oţel, dar Ralph Brentner, 
prietenul lui Nick, îi explicase că era o "maşină pentru lături", 


în care puteai să arunci cinci sute de kilograme de resturi şi 
să scoţi de acolo un mic bloc compact de gunoi solid. Şirul 
minunilor nu mai contenea. 

Ba, dacă se gândea mai bine la asta, unele încetaseră 
totuşi. 

Stând şi legănându-se în balansoar, pe verandă, ochii îi 
căzură din întâmplare pe o priză montată în perete. Probabil 
ca oamenii să poată asculta vara radioul sau chiar să se uite 
la meciurile de baseball la televizorul acela mic şi frumos. Nu 
exista un lucru mai banal decât plăcuţele acelea negre, cu 
orificii rotunde, pe care le găseai în orice punct al ţării. Exista 
una până şi în toaleta ei de la Hemingford. Nici nu băgai în 
seamă prizele astea... decât atunci când nu mai funcționau. 
De-abia atunci îţi dădeai seama că o mare parte a vieţii unei 
persoane izvora chiar din ele. Tot acel timp liber, plăcerile pe 
care i le ridicase odinioară în slăvi Don King... proveneau din 
plăcuţele montate în perete. O dată ce li se luase puterea, nu- 
ţi mai rămânea decât să foloseşti toată aparatura aceea 
complicată, cuptorul cu microunde şi cel pentru gunoaie, doar 
ca să-ţi agăţi de ele pălăria şi haina. 

Acum să fim cinstiţi! Propria ei căsuţă fusese mai bine 
pregătită ca să facă faţă morţii prizelor decât aceasta. Aici 
trebuia să-i aducă cineva apă, tocmai de la râul Bouldcr Creek 
şi trebuia s-o fierbi înainte s-o bei, pentru orice eventualitate. 
Acasă avea pompa ei proprie. Aici, a trebuit ca Nick şi Ralph 
să-i aducă cu camionul, nu se ştie de unde, o toaletă mobilă 
urâtă, din cele numite Port-O-San, pe care i-o montaseră în 
curtea din spate. Acasă la ea avusese privata ei. Ar fi 
schimbat la orice oră, fără să se gândească, maşina de spălat 
şi uscat Maytag pe copaia pentru rufe; oricum, îl pusese pe 
Nick să-i găsească alta, iar Brad Kitchner îi adusese de 
undeva o scândură de frecat şi o bucată de săpun de rufe din 
cel mai bun. Ei o considerau, probabil, o pacoste, care ţine 
morţiş să-şi spele cu mâna ei — în definitiv, era treaba ei —, 
dar ea ştia bine că evlavia şi curăţenia merg mână în mână, 
nu-şi dăduse niciodată rufele la spălat, de când se ştia ea, şi 
nu avea de gând să înceapă tocmai acum. Păţea mici acci- 


dente din când în când, după cum li se întâmplă tuturor 
bătrânilor, dar atât timp cât era în stare să spele cu mâinile 
ei, micile incidente nu interesau pe nimeni în afara ei. 

Fără îndoială, aveau să pună din nou în funcţiune 
cantralele de curent electric. Era unul dintre lucrurile pe care 
Dumnezeu i le dezvăluise în vis. Ştia destul de multe despre 
ce avea să se întâmple aici — unele din vise, altele prin 
propria ei judecată. Cele două lucruri se împleteau prea 
strâns ca să poată fi deosebite între ele. 

Curând, toţi oamenii aceştia aveau să înceteze să mai 
fugă în toate părţile, ca nişte pui cu capul tăiat, adunându-se 
la un loc. Ea nu era sociolog, ca Glen Bateman (care o măsura 
întotdeauna aşa cum un agent de pariuri măsoară o bancnotă 
falsă de zece dolari), dar ea ştia că oamenii se adună 
întotdeauna, după o vreme. Blestemul şi binecuvântarea rasei 
omeneşti este tocmai că se arată prietenoasă. Păi, dacă şase 
oameni plutesc la vale pe Mississippi pe un acoperiş de 
biserică luat de inundaţii, o să-i vezi făcând o partidă de bingo 
de îndată ce acoperişul s-ar împotmoli într-un banc de nisip. 

Mai întâi vor dori să alcătuiască o formă oarecare de 
guvernare, în centrul căreia să se afle ea. Ea nu putea 
permite aşa ceva, fără doar şi poate, oricât de mult şi-ar fi 
dorit; ar fi încălcat astfel voia Domnului. Ei erau cei care 
trebuia să se ocupe de toate lucrurile lumeşti. Vroiau să 
repună în funcţiune centrala electrică? Foarte bine. Primul 
lucru pe care avea ea de gând să-l facă era să încerce 
aparatul ăla pentru gunoaie. Să dea drumul la gaze, ca să nu 
le înţepenească fundurile în iarna ce venea. Trebuia să-i lase 
să ia hotărâri şi să facă planuri, foarte bine. Ea nu-şi vâra 
nasul în treburile acelea. Nu-i rămânea decât să insiste ca 
Nick să fie şi el implicat în treburile obştii şi poate că şi Ralph. 
Texanul părea băiat de treabă, ştia să-şi ţină gura atunci când 
simţea că nu-l mai ajută mintea. Probabil că şi-l vor dori 
printre ei pe grăsan, Harold; ea nu urmărea să-i împiedice, 
dar de plăcut nu-i plăcea de el. Harold îi transmitea o stare de 
nervozitate. Rânjea tot timpul, dar zâmbetul lui nu ajungea 
până în priviri. Era un om plăcut, găsea întotdeauna cuvântul 


cel mai potrivit, dar ochii lui erau ca două bucăţi de cremene 
rece, ivindu-se din pământ. 

După părerea ei, Harold avea un secret al lui. Un lucru 
puturos şi urât, învelit într-o cataplasmă împuţită, şi ascuns 
chiar în mijlocul inimii. Nu avea nici cea mai mică idee despre 
ce era vorba; nu era pe voia Domnului ca ea să ştie, prin 
urmare secretul nu avea influenţă asupra planurilor Lui cu 
această comunitate. Totuşi, o tulbura că grăsanul va face 
parte din înaltele lor consilii... dar de zis nu avea de gând să 
zică nimic. 

Lucrarea ei, gândi împăcată cu sine, legănându-se în 
balansoar, participarea în consiliile şi la sfaturile lor avea să 
se limiteze la cele ce-l priveau pe Omul Intunecat. 

Acela nu avea nume, deşi îi făcea plăcere să-şi spună 
Flagg... cel puţin pentru moment. De cealaltă parte a 
munţilor, întreprinderea lui era pe cale de a fi pusă pe roate. 
Nu-i cunoştea planurile; rămâneau la fel de ascunse privirilor 
ei ca secretele ce zăceau în inima grăsanului de Harold. Dar 
ca nu avea nevoie să cunoască amănunte. Scopul lui era 
limpede şi simplu, anume acela de a-i distruge pe toţi. 

Modul în care-l înţelegea femeia era surprinzător de 
sofisticat. Oamenii care fuseseră atraşi către Free Zone 
veneau s-o viziteze aici, iar ea îi primea pe toţi, deşi uneori o 
oboseau... iar ei ţineau morţiş să-i explice că o visaseră pe ca 
şi pe e/. Erau speriaţi de moarte din cauza lui, iar ea accepta 
spusele lor, îi potolea şi-i consola cât se pricepea mai bine, 
dar în sinea ei se gândea că majoritatea nu l-ar recunoaşte pe 
Flagg ăsta dacă l-ar întâlni pe stradă, decât dacă el dorea să 
fie remarcat. Nu era exclus să-l simtă — sub forma unui fior 
rece, de felul celui pe care-l simţi când îţi trece o gâscă peste 
mormânt, a unui val cald, ca un acces de febră, sau a unei 
dureri ascuţite, sfredelitoare, în urechi sau în tâmple. Dar 
oamenii aceştia greşeau crezând că avea două capete sau 
şase ochi, sau coarne mari şi ascuţite, crescând de la tâmple. 
Probabil nu se deosebea aproape prin nimic de lăptar sau de 
poştaş. 

Din câte ghicea ea, în spatele răului conştient exista o 


obscuritate inconştientă. Aceasta era trăsătura distinctivă a 
vlăstarelor de întuneric ale pământului: nu erau în stare să 
facă ceva, ci doar să strice. Dumnezeu Atotputernicul îl 
crease pe ora după chipul şi asemănarea Lui, ceea ce 
însemna că fiecare bărbat sau femeie care trudeau sub 
lumina Domnului era un creator de un fel oarecare, o 
persoană dornică să pună mâna şi să dea lumii o formă 
raţională. Omul Întunecat nu dorea — şi nu era capabil — 
decât să strice forme. Anticrist? La fel de bine ai fi putut 
spune anti-creaţie. 

Nu era de mirare că avea adepţii lui; nimic nou în asta. Era 
un mincinos, iar taică-său, Tatăl Minciunilor. Acestora, el avea 
să le apară ca un imens semn de neon, înălțându-se spre cer, 
orbindu-i cu nebunia jocurilor de artificii. Nu aveau să fie în 
stare să bage de seamă — ei, discipolii distrugerii — că, 
aidoma unui panou de neon, nu reuşea decât să repete 
mereu şi mereu aceleaşi formule simple. Nu aveau să fie în 
stare să-şi dea seama că, dacă dai drumul gazului ce umple 
reţeaua complexă de tuburi, cu ajutorul căreia era realizat 
şirul de formule simple, el avea să se risipească tăcut, 
nelăsând în urma lui absolut nimic, nici măcar o urmă de 
miros. 

Unii aveau să tragă concluzia logică după o vreme — 
anume că în împărăţia lui nu va domni niciodată pacea. 
Santinelele şi sârma ghimpată de la graniţele ţării lui nu vor 
avea doar rolul de a-i ţine departe pe invadatori, ci şi de a-i 
împiedica să plece pe prozeliţi. 

Avea el oare să învingă? 

Nu putea să fie sigură că nu. Mai ştia că el trebuie să fie la 
fel de conştient de existenţa ei pe cât ea de a lui şi că nimic 
nu i-ar fi făcut mai multă plăcere decât să vadă trupul său 
negru şi chircit înălţat sus, pe o cruce făcută din stâlpi de 
telefon, ciupită de ciori. Era conştientă că doar câţiva în afara 
ei visaseră despre crucificări. Cei care visaseră îi spuseseră şi 
ei, nimănui altcuiva, din câte îşi putea da seama. Dar nimic 
din toate acestea nu dădea un răspuns la întrebarea: 

Oare avea să învingă? 


Nici asta nu-i era dat să ştie. Dumnezeu lucra discret şi pe 
căile care-l făceau Lui plăcere. Fusese voia Lui ca Fiii lui Israel 
să geamă şi să se istovească sub jugul egiptean timp de mai 
multe generaţii. Fusese voia Lui să-l trimită pe Iosif în sclavie, 
după ce straiul lui multicolor îi fusese smuls cu de-a sila. 
Fusese voia Lui ca asupra nefericitului lov să se abată o sută 
de nenorociri şi a fost voia Lui să lase ca singurul Lui Fiu să fie 
ridicat pe Cruce, cu o glumă proastă scrisă deasupra capului 
Său. 

Dumnezeu era un jucător — dacă ar fi fost un muritor de 
rând, l-ai fi văzut mereu aplecat asupra tablei de dame, în 
faţa magazinului universal Pop Mann's din Hemingford Home, 
jucând cu roşul împotriva negrului, cu albul împotriva 
negrului. Se gândi că, pentru El, jocul acesta era mai 
important decât orice altceva. La timpul potrivit, El avea să 
câştige. Dar asta nu avea să se întâmple neapărat în anul 
acesta, poate nici într-o mie de ani... şi ea nu avea de gând să 
supraestimeze dibăcia sau capacitatea de a amăgi a Omului 
Intunecat. Dacă el era un nor de neon, atunci ea avea să fie 
minuscula particulă de praf în jurul căreia se adună un nor 
mare de ploaie deasupra pământului uscat. Doar un simplu 
soldat — e adevărat, cu mult peste vârsta la care ar fi trebuit 
să fie lăsat la vatră! — în slujba Domnului. 

— Facă-se voia Ta, spuse ea cu voce tare, vârându-şi 
mâna în buzunarul şorţului după pachetul de alune Planters. 
Ultimul ei medic, doctorul Staunton, o sfătuise să se ţină 
departe de mâncarea sărată, dar ce ştia el? Ea le 
supravieţuise ambilor medici care-şi închipuiseră că-i dau cele 
mai bune sfaturi de sănătate începând cu cea dc-a optzeci şi 
patra aniversare a ei, prin urmare avea să mănânce câteva 
alune, dacă aşa avea chef. O răneau teribil la gingii, dar, 
Doamne, ce gust minunat! 

Pe când se muncea să le morfolească, pe poteca din faţa 
casei apăru Ralph Brentner, cu pana înfiptă vitejeşte la 
pălărie. Când bătu la uşa verandei, îşi scoase şi pălăria din 
cap. 

— Nu dormi, Mother? 


— Nu, îi răspunse ea, cu gura plină de alune. Intră, Ralph, 
alunele nu le mestec, ci le strâng între gingii până le omor. 

Ralph râse şi intră. 

— Sunt nişte oameni la poartă care ar dori să te salute, 
dacă nu eşti prea obosită. N-au sosit decât de-abia acum vreo 
oră. O echipă destul de bună, aş zice. Băiatul care-i conduce e 
unul din ăia cu părul lung, dar altfel pare la locul lui. 
Underwood îi zice. 

— Foarte bine, Ralph, adu-i aici. 

— Imediat, spuse Ralph, pregătindu-se să plece. 

— Unde-i Nick? îl întrebă bătrâna. Nu l-am văzut nici azi, 
nici ieri. Nu-i mai pasă de noi, ăştia, care stăm pe acasă? 

— S-a dus până la baraj. El şi cu electricianul acela, Brad 
Kitchner, au vrut să vadă în ce stare se află centrala electrică. 
Se frecă la nas. M-am dus şi eu, azi-dimineaţă. Mi-am zis că 
atâţia şefi or avea nevoie şi de un om de rând, căruia să-i dea 
ordine. 

Mother Abagail chicoti. Ralph îi plăcea cu adevărat. Era un 
om simplu, dar isteţ. Părea înzestrat cu un simţ tehnic special. 
Nu o surprindea câtuşi de puţin că el fusese cel ce pusese în 
funcţiune ceea ce acum toată lumea numea Radioul Zonei 
Libere. Era genul de om care nu se temea să încerce să-ţi 
lipească bateria de tractor cu o răşină, atunci când a început 
să se fisureze, iar dacă răşina îşi făcea cu adevărat treaba, să 
te ţii, îşi scotea pălăria lui diformă, se scărpina pe ţeasta 
aproape pleşuvă şi rânjea cu gura până la urechi, de parcă ar 
fi fost un puşti de unsprezece ani cu temele de şcoală 
pregătite, cu undiţa în mână, gata să plece la pescuit. Era 
acel gen de om foarte potrivit să-l ai în preajmă atunci când 
lucrurile nu merg chiar strălucit şi care, nu se ştie cum, 
ajungea să trăiască din ajutor social când vremurile erau 
prospere pentru toţi ceilalţi. Era în stare să-ţi monteze ventilul 
potrivit la pompa de bicicletă atunci când nu reuşeai s-o fixezi 
de un cauciuc mai mare decât cel al bicicletei tale şi se 
prindea ce anume provoacă bâzâitul acela ciudat la aragazul 
tău aruncând o simplă privire, în schimb atunci când era 
obligat să aibă de-a face cu ceasul de pontaj al unei firme, 


începea să întârzie dimineaţa şi să plece prea devreme seara, 
trezindu-se concediat în scurt timp. Ştia cum să amestece 
gunoiul de porc, ca să facă un îngrăşământ de porumb 
valabil, şi se mai pricepea să pună castraveți la murat, în 
schimb nu va fi niciodată în stare să priceapă un contract de 
închiriere a unei maşini sau cum de reuşeau mereu şmecherii 
să-l tragă în piept. Un formular de cerere de serviciu 
completat de Ralph Brentner arăta de parcă ar fi trecut printr- 
un mixer Hamilton-Beach... plin de greşeli de ortografie, 
îndoit pe la colţuri, presărat cu picături de cerneală şi urme 
de grăsime lăsate de degete. Lista serviciilor pe unde mai 
trecuse arăta ca foaia de bord a unui vapor care făcuse 
înconjurul lumii. Dar atunci când țesătura lumii începuse să se 
sfâşie, tocmai oamenilor de felul lui Ralph Brentner nu le era 
frică să spună: "la să lipim noi aici cu puţină rășină şi să 
vedem dacă ţine." Şi, de cele mai multe ori, chiar ţinea. 

— Eşti un tip de toată isprava, Ralph, ştii? Chiar că eşti. 

— Să ştii că şi tu eşti, Mother. Adică nu eşti un tip, înţelegi 
tu ce vreau să spun. În orice caz, Redman a trecut pe acolo în 
timp ce lucram. Voia să stea de vorbă cu Nick despre nu ştiu 
ce fel de comitet. 

— Şi Nick ce a zis? 

— Păi, a scris vreo două pagini. lar dacă Mother Abagail va 
fi de acord, atunci nici eu n-o să am nimic împotrivă. Nu-i 
corect? 

— Păi ce fel de cuvânt ar avea de spus o femeie bătrână 
ca mine despre astfel de lucruri? 

— Foarte important, răspunse Ralph pe un tot extrem de 
serios, aproape şocat. Tu eşti motivul pentru care ne aflăm 
aici. Cred că vom proceda aşa cum vei vrea tu. 

— Ceea ce vreau eu este să trăiesc mai departe în 
libertate, ca orice american. Vreau să pot să-mi spun cuvântul 
atunci când consider potrivit. Ca orice american. 

— Ei bine, vei avea toate acestea. 

— Şi ceilalţi gândesc la fel, Ralph? 

— Poţi să fii sigură. 

— Atunci e-n regulă. Se legănă senină în scaunul ei. A 


sosit vremea să ne punem în mişcare. Oamenii cam stau de 
pomană. Cei mai mulţi aşteaptă să le spună careva ce să 
facă, ce să dreagă. 

— Atunci pot să-i dau bătaie? 

— Cu ce anume? 

— Păi, Nick şi cu Stu mi-au zis să caut o maşină de 
imprimat şi poate s-o şi pun în funcţiune, dacă-mi pun ei la 
dispoziţie nişte curent electric. Eu le-am răspuns că n-am 
nevoie de electricitate, nu trebuie decât să mă duc la liceu şi 
să-mi aleg cel mai mare mimeograf acţionat manual de acolo. 
Au nevoie de nişte manifeste. Clătină din cap. Şi încă ce 
nevoie! De şapte sute de bucăţi. lar noi nu suntem aici decât 
vreo patru sute şi ceva. 

— Şi încă nouăsprezece la poartă, care probabil fac 
insolaţie, în timp ce noi stăm aici şi trăncănim. Te rog să-i 
aduci înăuntru. 

— Imediat îi aduc. 

— Ralph, ştii ceva? îl opri bătrâna. 

Bărbatul se opri în uşă. 

— Tipăreşte o mie, îl îndemnă ea. 


Păşiră unul câte unul prin poarta deschisă de Ralph, iar ea 
îşi simţi păcatul, cel pe care îl considera mama tuturor 
celorlalte păcate. Tatăl păcatului era furtul; esenţa fiecăreia 
din cele Zece Porunci era "Să nu furi." Crima era furtul unei 
vieţi, adulterul furtul unei soţii, lăcomia furtul secret, furişat, 
care avea loc în fundul inimii. Blasfemia era furtul numelui lui 
Dumnezeu, târât din Casa Domnului şi trimis să bată 
trotuarele, ca o curvă ţanţoşă. Hoaţă nu fusese în viaţa ei; 
poate doar câte o mică găinărie comisese din când în când, în 
cel mai rău caz. 

Mama păcatului era mândria. 

Mândria era partea femeiască a lui Satan în rasa 
omenească, oul tăcut al păcatului, care se dovedea 
întotdeauna fertil. Mândria îl împiedicase pe Moise să intre în 
Canaan, unde strugurii erau atât de mari, încât trebuia ca 


oamenii să care ciorchinii pe pârghie". 

Cine a scos apă din piatră seacă, când am fost însetaţi? l- 
au întrebat Fiii Israelului, iar Moise le răspunsese: Eu am scos. 

Ea fusese întotdeauna o femeie mândră. Mânară de 
podeaua pe care o spăla cu mâinile, stând în genunchi (dar 
Cine îi dăduse mâinile, genunchii, chiar şi apa cu care spăla?), 
mândră că toţi copiii ei se dovediseră buni — nici unul nu 
intrase vreodată la închisoare, nici unul nu fusese prins cu 
droguri sau alcool, nici unul cu pofte pidosnice —, dar mamele 
copiilor sunt fiicele Domnului. Era mândră de viaţa ei, dar nu 
ea fusese cea care-şi clădise viaţa. Mândria era blestemul 
voinţei şi, aidoma unei femei, mândria avea vicleşugurile ei. 
La vârsta ei venerabilă nu reuşise încă să-i afle toate 
amăgirile, nici să-i stăpânească toate farmecele. 

Şi, pe când ei intrau unul câte unul pe poartă, ea se gândi: 
Pe mine au venit să mă vadă. lar pe urmele acelui păcat, în 
minte îi răsăriră, pe nepoftite, mai multe blasfemii metaforice: 
cum se apropiau pe rând, ca nişte oameni veniţi la 
împărtăşanie; tânărul lor conducător stătea mai tot timpul cu 
privirile în pământ, cu o femeie blondă alături de el; imediat 
în spatele lui un băieţel, lângă o femeie cu ochi de tăciune, al 
cărei păr negrii se împletea cu' şuviţe cenuşii. Ceilalţi veneau 
în urma lor, în şir indian. 

Tânărul urcă scările verandei, dar femeia lui se opri jos. 
Părul îi era lung, după cum îi povestise Ralph, dar arăta 
îngrijit. Avea şi o barbă de lungime considerabilă, în nuanţe 
roşcate şi aurii. Avea o figură puternică, pe care se distingeau 
riduri proaspete, săpate de griji, în jurul gurii şi pe frunte. 

— Exişti cu adevărat, i se adresă el încet. 

— Ei, cel puţin aşa mi-am închipuit, de când mă ştiu. Sunt 
Abagail Freemantle, dar cei mai mulţi îmi spun Mother 
Abagail, pur şi simplu. Bine aţi venit la noi. 

— Îţi mulţumesc, îi răspunse el cu voce gâtuită, iar ea 
observă că bărbatul se lupta cu lacrimile. Sunt... foarte 
bucuros că mă aflu aici. Mă numesc Larry Underwood. 

Îi întinse mâna, iar el i-o prinse delicat, cu venerație, iar ca 
simţi iarăşi tresărirea aceea de mândrie şi orgoliu. Era ca şi 


cum ei ar fi crezut că în femeie există un foc care-l va arde. 

— Eu... te-am visat, îi spuse cu stângăcie. 

Îi zâmbi şi-i făcu semn, iar el se răsuci ţeapăn pe călcâie, 
aproape împiedicându-se. Cobori treptele, cu umerii aplecaţi. 
Are să se îndrepte din nou, îi trecu ei prin minte. Acum, că 
ajunsese aici, avea să descopere că nu trebuia să poarte 
întreaga povară a lumii pe umerii lui. Un bărbat care se 
îndoieşte de sine însuşi nu este bine să fie pus la încercări 
prea grele şi prea îndelungate înainte de a fi pe deplin călit, 
iar Larry Underwood era întrucâtva necopt şi predispus încă 
să fie îngenuncheat. Dar îi plăcea de el. 

Îl urmă femeia lui, o fiinţă măruntă şi drăguță, cu ochii ca 
nişte violete. O măsură curajos, însă nu obraznic pe Mother 
Abagail. 

— Eu sunt Lucy Swann. Mă bucur să te cunosc. 

Cu toate că purta pantaloni, îşi însoţi gestul de o mică 
reverență. 

— Mă bucur c-ai trecut pe aici, Lucy. 

— Te-ar supăra dacă te-aş întreba... cum să spun... 

Privirile fetei coborâră în pământ şi începu să se 
îmbujoreze foarte repede. 

— O sută opt ani, la ultima aniversare, îi răspunse ea cu 
blândeţe. Dar într-unele zile mă simt ca şi cum aş avea două 
sute şaisprezece. 

— Eu te visez, mai spuse Lucy, apoi se retrase, cuprinsă 
parcă de încurcătură. 

Urmară femeia cu ochii negri şi băiatul. Femeia o măsură 
grav şi fără să clipească; pe figura băiatului se citea cea mai 
sinceră uimire. Băiatul era în regulă. În schimb, ceva anume 
din femeie îi provoca un fior rece ca un cavou. £/ este aici, îi 
trecu prin minte. A venit aici sub întruchiparea femeii... vezi 
bine, el se înfăţişează sub mai multe forme decât cele ştiute... 
lupul... cioara.., şarpele. 

Ea nu era scutită de teamă pentru propria ei persoană şi, 
pentru o singură clipă, avu sentimentul că femeia asta 
stranie, cu şuviţa albă în păr, îşi va întinde braţele, aproape 
ca din întâmplare, şi-i va frânge gâtul. In clipa aceea, Mother 


Abagail îşi închipui cu adevărat că faţa femeii dispăruse şi că 
privea într-o gaură în spaţiu şi în timp, o gaură din care o 
ţintuiau doi ochi, întunecaţi şi blestemaţi — cu priviri 
pierdute, sălbatice şi disperate. 

Dar nu era vorba de e/, ci doar de o femeie. Omul 
Întunecat nu va îndrăzni vreodată să se apropie de ea aici, 
chiar şi într-o ipostază în care nu era de recunoscut. Inaintea 
ei se afla o femeie — chiar foarte frumoasă, pe deasupra — 
cu o figură expresivă şi delicată, ţinându-şi un braţ pe umărul 
băiatului. Probabil se lăsase furată de o viziune. Desigur, nu 
era nimic serios la mijloc. 

Şi Nadine Cross trecuse printr-un moment de confuzie. 
Totul fusese în regulă când intraseră pe poartă. Se simţise 
perfect până ce Larry îşi începuse conversaţia cu bătrâna. 
După care pusese stăpânire pe ea un val atât de puternic de 
silă şi teamă, încât fusese la un pas de leşin. Bătrâna era în 
stare să... să ce? 

Să vadă. 

Da. Îi era teamă că bătrâna reuşea să vadă în ea, acolo 
unde întunecimea fusese sădită şi-i mergea foarte bine. Se 
temea că bătrâna se va ridica de pe scaunul ei din verandă şi 
o va denunța, pretinzându-i să-l părăsească pe Joe şi să se 
ducă la e/, cel care-i fusese menit. 

Cele două femei, fiecare cu propria ei temere obscură, se 
măsurară una pe alta. Cu toate că dură foarte puţin, 
momentul îi păru fiecăreia nesfârşit. 

EI — Vlăstarul Diavolului — se află în ea, cugetă Abby 
Frecmantle. 

Întreaga lor forță se allă aici, gândi Nadine, la rândul ei. Ea 
este tot ceea ce au, chiar dacă în mintea lor ar putea să-şi 
închipuie altfel. 

Joe devenise nervos şi o trăgea de mână. 

— Bună, spuse ea cu o voce subţire şi pierită. Eu sunt 
Nadine Cross. 

— Ştiu cine eşti tu, îi răspunse bătrâna. 

Cuvintele neaşteptate rămaseră suspendate în aer, 
făcându-i pe ceilalţi să-şi întrerupă conversaţia. Miraţi, 


oamenii deveniră atenţi, aşteptând să vadă dacă se întâmplă 
ceva. 

— Chiar ştii? răspunse Nadine liniştit. 

Deodată, îşi dădu seama că Joe era protecţia ei unică. ÎI 
aduse încetişor pe băiat înaintea ei, ca pe un ostatic. Ochii 
stranii ai lui Joe, de culoarea apei de mare, se ridicară spre 
Mothcr Abagail. 

— El este Joe, îl prezentă Nadine. Şi pe el îl cunoşti? 

Ochii lui Mother Abagail rămaseră aţintiţi asupra femeii 
ce-şi spunea Nadine Cross, dar ceafa îi transpirase puţin. 

— Nu-l cheamă pe el Joe cum nu mă cheamă pe mine 
Cassandra, îi replică ea, şi nu cred că tu eşti mama lui. 

Işi cobori privirile asupra copilului ca într-o uşurare, însă 
fără să-şi poată stăpâni sentimentul straniu că, într-un fel sau 
altul, femeia câştigase partida — că îl pusese pe micuţ între 
ele, se folosise de el ca să o împiedice să-şi facă datoria, 
indiferent care ar fi fost acea datorie... vai, dar totul se 
petrecuse atât de brusc, iar ea nu fusese pregătită! 

— Cum te cheamă pe tine, băiete? i se adresă ea copilului. 

Băiatul se zbătu, ca şi cum i-ar fi rămas un os în gât. 

— Nu-ţi va spune, interveni Nadine, punând o mână pe 
umărul băiatului. Nu poate să-ţi spună. Nu cred că-şi 
aminteş... 

Joe îi îndepărtă mâna şi asta păru să înlăture piedica. 

— Leo! pronunţă el, cu forţă neaşteptaţi, şi cu o mare 
claritate. Leo Rockway sunt eu. Eu sunt Leo! 

Sări râzând în braţele lui Mother Abagail. Ceea ce stârni 
râsete şi câteva aplauze din mulţime. Nadine scăpă efectiv 
neremarcată, iar Abby simţi încă o dată că un moment vital, o 
şansă vitală trecuse din nou. 

— Joe, strigă Nadine. 

Avea un aer inaccesibil, perfect controlat. Băiatul se 
retrase puţin de lângă Mother Abagail şi o privi. 

— Să plecăm de aici, spuse Nadine, uitându-se fără să 
clipească la Abby şi adresându-i-se nu copilului, ci direct ei. E 
bătrână. Nu-i face bine. E foarte bătrână şi... nu foarte 
puternică. 


— Vai, cred că am suficientă putere ca să-l iubesc puţin pe 
un flăcău ca el, spuse Mother Abagail, dar vocea ei suna bizar 
de nesigur în propriile ei urechi. Din câte s-ar zice, a avut o 
călătorie grea. 

— Da, acum este obosit. Şi tu eşti obosită, s-ar zice. 
Haide, Joe. 

— Eu o iubesc, spuse băiatul, fără să se mişte din loc. 

Nadine păru să se cutremure. Vocea ei deveni mai 
ascuţită. 

— Haide să plecăm, Joe! 

— Pe mine nu mă cheamă aşa! Leo! Leo! Acesta-i numele 
meu! 

Mica ceată de noi pelerini se potoli din nou, conştienţi că 
erau martorii unui fapt neaşteptat care se petrecuse sau 
urma poate şă se petreacă, incapabili însă de a înţelege cu 
exactitate ce anume. 

Cele două femei îşi încrucişară iarăşi privirile ca pe nişte 
săbii. 

Știu cine eşti, grăiau ochii lui Abby. 

Nadine răspundea: Da. Şi eu te cunosc pe tine. 

Dar de această dată, Nadine cedă prima. 

— Foarte bine, spuse ea. Leo, sau cum vrei tu. Numai 
haide să mergem înainte s-o oboseşti şi mai tare. 

Plecă, în silă, din braţele lui Mother Abagail. 

— Să vii să-mi faci vizite ori de câte ori vrei, spuse Abby, 
dar nu-şi ridică privirile, ca să o includă şi pe Nadine. 

— Okay, spuse băiatul, trimiţându-i o bezea. 

Figura Nadinei era ca săpată în piatră. Nu mai scoase nici 
un cuvânt. Coborând treptele verandei, braţul aşezat de 
Nadine pe umărul lui părea mai degrabă un lanţ decât o 
mângâiere. Mother Abagail îi urmări cu privirea, conştientă că 
îşi pierdea încă o dată capacitatea de a se concentra. O dată 
ce figura femeii dispăruse din raza ei vizuală, sentimentul că 
avusese o revelaţie începu să se piardă. Deveni nesigură pe 
ceea ce crezuse că simte. De fapt, se întâlnise cu o altă 
femeie şi nimic mai mult... oare? 

Tânărul acela, Underwood, aştepta la capătul treptelor, 


negru la faţă ca un nor de furtună. 

— De ce te-ai purtat aşa? o întrebă pe femeie şi, deşi 
rostise cuvintele cu voce scăzută, Mother Abagail îl auzi 
perfect. 

Femeia nu-l băgă în seamă. Trecu pe lângă el nctulburată. 
Băiatul se uită rugător înspre Underwood, dar femeia era 
stăpână pe situaţie, cel puţin pentru moment, iar copilul o 
lăsă să-l tragă după ea, îndepărtându-l din locul acela. 

Se aşternu liniştea pentru o clipă, iar ea se simţi pusă în 
încurcătură, dacă s-o întrerupă sau nu, deşi era conştientă că 
s-ar fi cuvenit să spună ceva... 

„„„0are? 

Nu era de datoria ei să spună ceva? 

lar o voce o întrebă în şoaptă: Oare? Asta este treaba ta? 
De asta te-a adus Dumnezeu aici, femeie? Ca să devii 
Întâmpinător Oficial la porţile Zonei Libere? 

Nu pot să gândesc, protestă ea. Femeia avea dreptate: 
sunt cu ADEVARAT obosită. 

EI se înfăţişează sub mai multe forme decăt cele ştiute, 
insistă mica voce interioară. Lup, cioară, şarpe... femeie. 

Ce însemna asta? Ce se petrecuse aici? Ce, pentru numele 
lui Dumnezeu? 

Stăteam aici, mulțumită de mine, aşteptând să se 
prosterneze oamenii înaintea mea — da, chiar asta făceam, n- 
are nici un rost să mă ascund — şi acum a apărut femeia asta 
şi s-a întâmplat ceva, iar cu nu-mi dau seama ce-a fost. Dar 
exista ceva anume în femeie... oare? Eşti sigură? Eşti sigură? 

Urmă un moment de tăcere, când toată lumea părea să se 
uite spre ea, aşteptând ca ea să dovedească ce poate. lar ea 
nu făcea nimic. Femeia şi băiatul dispăruseră din vedere; 
plecaseră ca şi cum ei ar fi fost adevărații credincioşi, iar ca 
doar un Sanhedrin rânjind prefăcut, pe care aceia îl 
cântăriseră de la bun început câte parale face. 

Vai, dar sunt bătrână! Nu este cinstit! 

Dar replica veni imediat din partea unei voci scăzute şi 
lucide, o voce care nu-i aparţinea ei: Nu suficient de bătrână 
ca să nu-ți dai seama că femeia este... 


Dar acum se apropiase de ea un alt bărbat, într-un fel 
ezitant şi respectuos. 

— Bună, Mother Abagail, i se adresă el. Mă cheamă 
Zellman. Mark Zellman. Din Lowwville, New York. Te-am visat. 
lar ea se văzu pusă pe neaşteptate în faţa unei decizii 
care nu i se înfăţişă limpede decât pentru o clipă minţii ei ce 
dibuia în întuneric. Putea să răspundă la salutul acestui om, 
să discute puţin cu el ca să-i redea pacea (însă nu total; nu 

asta urmărea ea de fapt), pentru ca apoi să continue cu 
următorul şi următorul şi aşa mai departe, primind omagiul 
lor ca pe nişte frunze de laur, sau îl putea ignora pe el şi pe 
ceilalţi. Ar fi avut astfel ocazia să-şi urmeze firul gândului 
până în străfundurile ei, în căutarea acelui lucru pe care 
Domnul dorise ca ea să-l cunoască. 

Femeia este... 

„.. Ce? 

Oare avea vreo importanţă? Femeia plecase. 

— Am avut un strănepot care a locuit o vreme în nordul 
statului New York, îi spuse ea volubil lui Mark Zellman. Oraşul 
se numeşte Rouse's Point. Se învecinează cu Vermontul, care- 
i dincolo de Lacul Champlain. Probabil n-ai auzit de localitatea 
asta, nu? 

Mark Zellman îi răspunse că era de la sine înţeles că 
auzise de ea; nu era om din tot statul New York care să nu fi 
auzit de oraş. Fusese vreodată acolo? Figura lui căpătă 
trăsături tragice. Nu, nu a fost niciodată. Dar întotdeauna îşi 
dorise. 

— Din câte-mi scria Ronnie în scrisori, n-ai pierdut prea 
mult, îl asigură ea, iar Zellman se îndepărtă strălucind de 
mulţumire. 

Apoi veniră pe rând şi ceilalţi ca să se prezinte, la fel cum 
procedaseră şi celelalte grupuri înaintea lor şi la fel cum 
aveau să procedeze şi alţii în zilele şi săptămânile următoare. 
Un adolescent numit Tony Donahue. Un tip, Jack Jackson, care 
era de meserie mecanic auto. O tânără infirmieră, Laurie 
Constable — care le putea fi de mare folos. Un bătrân, 
purtând numele de Richard Farris, căruia toată lumea îi 


spunea Judele; o măsurase cu o privire profundă, care o 
făcuse din nou să nu se simtă la largul ei. Dick Vollman. 
Sandy DuChiens — frumos nume, franțuzesc. Harry 
Dunbarton, care, cu doar trei luni în urmă, îşi câştiga 
existenţa din vânzarea ochelarilor. Andrea Terminello. Un 
Smith. O Rennett. Şi mulţi alţii. Le vorbi tuturor, le zâmbi şi îi 
linişti pe toţi, dar plăcerea pe care o trăia într-alte zile 
dispăruse acum şi nu mai simţea decât durerea din 
încheieturi, degete şi genunchi şi, în plus, bănuiala 
chinuitoare că trebuia să meargă la toaleta Port-O-San şi că, 
dacă nu ajungea acolo cât se poate de repede, avea să-şi 
păteze rochia. 

Peste toate acestea, o stăpânea şi gândul din ce în ce mai 
vag (care avea să-i iasă cu totul din minte spre seară) că-i 
scăpase ceva de mare importanţă şi că va regreta amarnic 
mai târziu. 


Gândea mai bine când scria, prin urmare îşi notă un 
rezumat al tuturor lucrurilor care i se păreau însemnate, 
utilizând două creioane cu vârful din pâslă: unul negru şi 
celălalt albastru. Nick Andros se afla în biroul din casa de pe 
Baseline Drive în care locuia împreună cu Ralph Brentner şi 
prietena acestuia, Elise. Se lăsase întunericul. Era o 
frumuseţe de casă, aşezată chiar la poalele lui Flagstaff 
Mountain, dar deasupra oraşului Boulder propriu-zis; de la 
fereastra mare a salonului se vedeau străzile şi ulițele 
oraşului întinse ca o gigantică tablă de joc. Pe suprafaţa 
exterioară a geamului respectiv fusese aplicată o substanţă 
de culoare argintie, prin care stăpânul putea să se uite afară, 
în care trecătorii nu vedeau, în schimb, decât o imagine 
reflectată. După presupunerea lui Nick, clădirea valora cam 
450 până la 500 de mii de dolari... iar proprietarul şi familia 
lui dispăruseră în mod misterios. 

În lunga lui călătorie de la Shoyo la Boulder, mai întâi 
singur, apoi alături de Tom Cullen şi de ceilalţi, trecuse prin 
zeci şi sute de orăşele şi oraşe, fără excepţie transformate în 


imense cavouri rău mirositoare. În mod normal, Boulder n-ar 
fi trebuit să constituie o excepţie... aşa cum era. Şi aici se 
găseau cadavre, da, cu miile, în legătură cu care trebuia făcut 
ceva înainte să se termine zilele fierbinţi şi uscate şi să 
înceapă ploile de toamnă, provocând descompuneri mai 
rapide şi eventual boli... dar numărul cadavrelor era 
insuficient. Nick se întrebă dacă mai remarcase cineva acest 
lucru, în afară de el şi de Stu Redman... Lauder, poate. Lauder 
observa aproape orice. 

La fiecare casă sau clădire publică pe care le găseai 
înţesate de cadavre existau zece altele absolut pustii. La un 
moment dat, în timpul ultimului spasm al flagelului, 
majoritatea cetăţenilor din Boulder, bolnavi sau sănătoşi, 
plecaseră din oraş. De ce? Păi, de fapt nu avea importanţă şi 
probabil nu aveau să afle vreodată ce se petrecuse. Faptul 
extraordinar rămânea că Mother Abagail, nu se ştie cum, 
reuşise să-i călăuzească spre unicul orăşel din Statele Unite 
unde exista un număr infim de victime ale epidemiei. Chiar şi 
un agnostic ca el se vedea silit să se întrebe în cel mai serios 
mod cam de unde-şi lua ea informaţiile de felul acesta. 

Nick îşi rezervase trei camere la parterul casei; încăperile 
erau frumoase, cu mobilă din pin noduros. Nici un îndemn din 
partea lui Ralph nu-l convinsese să-şi aleagă un spaţiu de 
locuit mai generos — deja se simţea un intrus, însă îi plăcea 
de ei... şi, până la călătoria din Shoyo şi până la Heminagford 
Home, încă nu-şi dăduse seama în ce măsură ducea dorul 
prezenţei altor oameni. lar până în clipa de faţă nu ieşise din 
această pasă. 

lar el nu locuise, oricum, şi nici nu-şi dorea un loc mai 
frumos decât acesta. Avea intrarea lui separată, prin spate, 
şi-şi ţinea bicicleta cu zece viteze parcată sub cornişa joasă 
dinaintea uşii, unde stătea îngropată până la butuc în 
generaţii de frunze putrezite şi aromate de plop. Aici avea 
începutul unei biblioteci, un lucru pe care şi-l dorise din suflet 
şi nu reuşise să-l aibă în anii de pribegie. În zilele acelea 
fusese un cititor pasionat (acum, în schimb, nu avea decât 
rareori răgaz să poarte o lungă conversaţie cu un volum), iar 


unele dintre cărţile de pe rafturi — rămase goale, în cea mai 
mare parte — erau prieteni vechi, pe care pe vremuri le 
împrumuta de la biblioteci, în schimbul a doi cenți pe zi; în 
ultimii câţiva ani nu petrecuse niciodată destul timp într-un 
oraş ca să poată obţine un permis obişnuit de cititor. Altele 
erau cărţi pe care încă nu le citise, cărţi spre care îl 
îndrumaseră cele luate cu împrumut şi citite. Chiar şi acum, 
pe lângă hârtia şi creioanele pe care le avea în faţă, lângă 
mâna dreaptă se afla Set This House on Fire de William 
Styron. In loc de semn de carte, pusese o bancnotă de zece 
dolari găsită pe stradă. Pe drumuri puteai găsi mulţi bani, 
suflaţi de vânt de-a lungul rigolelor; surprinzător şi amuzant, 
foarte mulţi oameni — nici el nu făcea excepţie — se aplecau 
încă şi-i culegeau de la pământ. Oare de ce? Cărţile erau 
acum gratis. /dei/e erau gratis. Uneori acest gând îl înveselea. 
Alteori îl speria. 

Foile pe care scria proveneau dintr-un caiet cu inele de 
prindere a hârtiilor, în care-şi rânduia toate, gândurile — 
caietul era pe jumătate jurnal, pe jumătate listă de 
cumpărături. Îşi descoperise o plăcere profundă în alcătuirea 
de liste; începuse să aibă bănuiala că unul dintre strămoşii lui 
fusese contabil. Din câte descoperise el, când avea o 
tulburare, cel mai bun leac era să alcătuiască o listă oarecare. 

Se concentră din nou asupra foii albe de dinaintea lui, 
mâzgălindu-i un colţ. 

| se părea că toate lucrurile din viaţa veche pe care şi le 
doreau sau de care aveau nevoie stăteau ascunse în uzina 
electrică East Boulder, aidoma unei comori prăfuite în fundul 
unui sipet întunecat. Oamenii care se adunaseră la Boulder 
erau urmăriţi de un sentiment neplăcut, pe care reuşeau cu 
greu să şi-l ascundă, ca nişte copii speriaţi, porniţi să 
cerceteze casa cu stafii, după ce s-a lăsat întunericul. În 
multe privinţe, Boulder era chiar un rânced oraş al 
fantomelor. Domnea sentimentul că şederea lor acolo era 
strict provizorie. Printre ei exista un tip, numit Impening, care 
la un moment dat locuise la Boulder şi făcuse parte din 
echipa de pază a uzinei IBM de pe Boulder-Longmont 


Diagonal. Ai fi zis că Impening era hotărât să stârnească 
nelinişte. Se învârtea peste tot şi le spunea oamenilor că în 
1984 zăpada era la Boulder deja de cinci centimetri pe 14 
septembrie şi că în noiembrie gerul era atât de mare, încât le 
îngheţau boaşele până şi statuilor. Nick dorea să pună foarte 
repede capăt acestui soi de discuţii. Ce contează că, dacă 
Impening ar fi făcut parte din cadrele armatei, ar fi fost trecut 
în rezervă pentru genul acesta de discuţii; logica unui 
asemenea gând, dacă exista, era găunoasă. Nu conta decât 
faptul că vorbele lui Impening nu aveau nici o greutate atât 
timp cât oamenii se puteau muta în nişte case în care luminile 
funcționau şi aerotermele suflau aer fierbinte printr-o simplă 
apăsare de buton. Dacă asta nu se întâmpla până la primul 
îngheţ, Nick se temea că oamenii vor începe pur şi simplu s-o 
ia din loc, fără să le mai pese de toate întrunirile, aleşii şi 
ratificările din lume. 

După cum credea Ralph, uzina electrică nu suferise stri- 
căciuni prea mari, sau cel puţin defecţiunile vizibile nu erau 
esenţiale. Echipele care lucraseră aici opriseră o parte din 
utilaje; alte utilaje se opriseră singure. Două sau trei dintre 
turbinele principale explodaseră, poate din cauza unei mari 
creşteri de tensiune. Ralph susţinea că o parte din cablaje vor 
trebui să fie înlocuite, dar că o echipă de vreo doisprezece 
oameni, în frunte cu el şi cu Brad Kitchner, s-ar putea 
descurca. Era nevoie de o echipă de lucru cu mult mai mare 
ca să demonteze sârma de cupru topită şi arsă de pe 
generatoarele turbinelor ieşite din funcţiune, pentru ca apoi 
să le rebobineze. În depozitele de la Denver exista suficientă 
sârmă de cupru pentru această întreprindere; Ralph şi Brad 
făcuseră ei înşişi un drum acolo, săptămâna trecută, ca să se 
convingă. Dacă dispuneau de forţa de muncă necesară, 
considerau că pot să aprindă luminile din nou înainte de Labor 
Day. 

— Şi după aia organizăm cea mai straşnică petrecere pe 
care a cunoscut-o vreodată oraşul ăsta, spusese Brad. 

Lege şi Ordine. Un alt lucru care-l frământa. Oare va reuşi 
să-l convingă pe Stu Redman să se ocupe de asta? Nu avea 


să-i convină, dar Nick spera să-l poată convinge, totuşi... iar 
dacă presiunea se dovedea prea mare, putea să-l convingă şi 
pe Glen, prietenul lui Stu, să-i dea o mână de ajutor. Ceea ce-l 
deranja de fapt era amintirea, cu mult prea proaspătă şi 
dureroasă ca să zăbovească asupra ei, a scurtei şi teribilei 
perioade cât fusese temnicer la Shoyo. Vince şi Billy murind, 
Mike Childress ţopăind pe ceea ce primise de mâncare şi 
urlându-i jalnic şi sfidător: Greva foamei! Sunt în greva 
foamei, ţi-am zis! 

II durea gândul că s-ar putea să aibă nevoie de judecătorii 
şi de închisori... poate chiar şi de un călău. Doamne, doar ei 
erau oamenii lui Mother Abagail, nu ai Omului Întunecat! 
Omul intunecat însă, îşi zicea Nick, nu avea să-şi bată capul 
cu asemenea mărunţişuri, judecătorii şi închisori. Pedepsele 
lui erau probabil hotărâte în grabă, fără şovăială şi, cu 
siguranţă, grele. Nu avea nevoie de ameninţarea cu puşcăria, 
atât timp cât cadavrele atârnau pe stâlpii de telefoane de-a 
lungul lui 1-15, unde să le poată ciuguli păsările. 

Nick spera ca majoritatea infracţiunilor să fie dintre cele 
neînsemnate. Câteva cazuri de beţie şi tulburarea liniştii se 
petrecuseră deja. Un copil, cu mult prea mic ca să conducă, 
se suise într-un camion mare, de tractare, şi se plimbase în 
sus şi-n jos pe Broadway, speriindu-i pe oameni şi făcându-i 
să fugă din calea lui. În cele din urmă, intrase într-o maşină 
de pâine oprită în drum şi se rănise la frunte — după părerea 
lui Nick, era un adevărat noroc că se alesese doar cu atât. Cei 
care-l văzuseră ştiau că era prea mic să se suie la volan, însă 
nimeni nu crezuse că ar avea autoritatea de a-l opri. 

Autoritate. Organizare. Îşi notă cuvintele pe carnet şi le 
înconjură cu un cerc dublu. Faptul că erau oamenii lui Mother 
Abagail nu le conferea nici un fel de imunitate faţă de 
slăbiciuni, prostie sau companii de proastă calitate. Nick nu 
ştia dacă şi aceştia sunt sau nu copiii Domnului, însă în orice 
caz era sigur că, atunci când Moise coborâse de pe Munte, cei 
care nu se ocupau cu închinatul la viţelul de aur jucau barbut. 
Prin urmare, nu trebuia exclusă posibilitatea ca, după un joc 
de cărţi, să se işte o bătaie cu cuțite sau cineva să fie 


împuşcat, din pricina vreunei femei. 

Autoritate. Organizare. Făcu încă un cerc în jurul 
cuvintelor, care acum arătau ca nişte prizonieri în spatele 
unui şir triplu de fortificaţii. Cât de bine mergeau împreună... 
şi ce muzică tristă emanau. 


Nu peste mult timp, intră Ralph. 

— Mâine mai sosesc şi alţi oameni, Nicky, iar poimâine 
vine o adevărată procesiune. Peste treizeci, în cel de-al doilea 
grup. 

"Bine", scrise Nick. "Pun pariu că în curând vom avea şi un 
medic. Aşa susţine legea probabilității." 

— Mda, devenim un oraş în toată puterea cuvântului. 

Nick îi răspunse cu un gest afirmativ. 

— Am avut o discuţie cu tipul care conduce grupul sosit 
astăzi. Îl cheamă Larry Underwood. Îmi pare un om deştept, 
Nick. Foarte vioi la minte. 

Nick îşi ridică sprâncenele şi desenă în aer un semn de 
întrebare. 

— Păi, să vedem, îi răspunse Ralph. Ştia că semnul de 
întrebare însemna "dă-mi mai multe informaţii, dacă poţi". E 
mai mare decât tine cam cu şase sau şapte ani, cred, şi cu 
opt sau nouă decât Redman. Dar face parte din categoria 
aceea de oameni despre care tu ai zis că trebuie să-i căutăm. 
Pune întrebările cuvenite. 

=? 

— Cine conduce aici, în primul rând. Care este următorul 
pas, în al doilea rând. Şi cine îl îndeplineşte, în al treilea rând. 

Nick încuviinţă din cap. Da — întrebările erau cele 
cuvenite. Dar era el oare omul potrivit? Ralph putea să aibă 
dreptate sau nu, în această privinţă. 

"Voi încerca să mă întâlnesc cu el mâine şi să stăm puţin 
de vorbă", scrise el pe o altă foaie de hârtie. 

— Da, da, aşa ar fi bine să faci. Mi se pare un tip în regulă. 
Ralph îşi târşâi picioarele şi continuă: Inainte să apară 
Underwood şi cu oamenii lui ca să fie prezentaţi lui Mother, 


am stat puţin de vorbă cu ca. Am vorbit cu ea, aşa cum m-ai 
îndemnat tu. 

—? 

— A zis că să-i dăm drumul. Să ne punem pe treabă. Zicea 
că sunt oameni care se învârt fără rost şi că au nevoie de alţii 
care să le spună ce şi cum să facă. 

Nick se rezemă de spătarul scaunului şi râse tăcut. Apoi 
scrise: "Eram convins că va reacţiona în felul aceasta. Mâine 
am să vorbesc cu Stu şi cu Glen. Ai tipărit afişele?" 

— A, alea? Păi sigur că da, îl asigură Ralph. Acolo am stat 
mai toată după-amiaza, pe Dumnezeul meu. 

Îi arătă lui Nick un exemplar de poster. Mirosind încă 
puternic a cerneală, tipăritura era de dimensiuni mari şi-ţi 
atrăgea privirea. Ralph se ocupase şi de aspectul grafic: 


ADUNARE GENERALĂ!!! 
NOMINALIZAREA ŞI ALEGEREA CONSILIULUI RE- 
PREZENTANŢILOR! 


18 august 1990, ora 20.30 

Locul de desfăşurare: 

Parcul Canyon Boulevard & Chioşcul dacă este FRUMOS 
Sala Chautauka din Parcul Chautauka dacă este URAT 


DUPĂ ÎNTRUNIRE SE VOR SERVI BĂUTURI RĂCORITOARE 


Sub acest text, fuseseră desenate două hărţi rudimentare 
pentru nou-veniţi şi pentru cei care nu exploraseră foarte 
atent oraşul Boulder. Dedesubt, cu literă destul de mică, 
apăreau numele asupra cărora căzuseră de acord el, Stu şi 
Glen, după ce discutaseră în dimineaţa respectivă: 


Comitetul ad-hoc 
Nick Andros 


Glen Bateman 
Ralph Brentner 


Richard Ellis 
Fran Goldsmith 
Stuart Redman 
Susan Stern 


Nick arătă rândul referitor la băuturile răcoritoare de pe 
afiş şi-şi ridică sprâncenele. 

— A, da, păi a trecut Frannie şi a zis că sunt şanse mai 
mari să-i adunăm pe toţi dacă menţionăm textul respectiv. Ea 
şi cu prietena ei, Patty Kroger, au să se ocupe şi de asta. 
Prăjituri şi Za-Rex. Ralph făcu o faţă lungă. Dac-ar fi să aleg 
între Za-Rex şi pişat de vacă, nu ştiu, zău, ce-aş alege. Iţi 
cedez porţia mea, Nicky. 

Acesta îi zâmbi. 

— Singura chestie, continuă Ralph pe un ton mai serios, 
este că voi m-aţi băgat şi pe mine în comitet, băieţi, ştiu eu 
ce înseamnă asta. Cu alte cuvinte, "Felicitări, ai să te ocupi de 
toată munca grea". Nu că m-ar deranja munca grea, pentru 
că asta am făcut de când sunt. Dar comitetele trebuie să aibă 
nişte idei, iar eu nu prea sunt un om cu idei. 

Nick desenă rapid pe blocnotesul lui un sistem de radio 
CB, iar în fundal un turn de radio, din al cărui vârf ieşeau 
săgeți de electricitate. 

— Mda, dar aia-i cu totul altceva, îi replică Ralph 
posomorât. "Ai să te descurci", îi scrise Nick. "Crede-mă." 

— Bine, Nicky, dacă zici tu. Am să fac o încercare. Cu 
toate astea, cred că v-aţi descurca mai bine cu Underwood 
ăla. 

Nick clătină din cap şi-l bătu pe Ralph pe umăr. Ralph îi 
ură noapte bună şi urcă la etaj. 

După plecarea lui, Nick cercetă gânditor posterul, vreme 
îndelungată. Dacă Stu şi Glen îl văzuseră şi ei — ceea ce era 
foarte sigur că se întâmplase, până la ora aceea —, ştiau că 
ştersese, fără să-i consulte, numele lui Harold Lauder de pe 
lista membrilor ad-hoc ai comitetului. Nu-şi dădea seama cum 
vor primi această veste, dar faptul că nu se prezentaseră încă 
la uşa lui trebuia considerat un semn bun. Poate că şi ei ar fi 


dorit sa se tocmească şi să obţină altceva din partea lui în 
schimb, iar el avea de gând să facă concesii, dacă era nevoie, 
doar ca să-l ţină pe Harold departe. Dacă era musai, renunţa 
la Ralph. Ralph nu ţinea oricum la poziţia respectivă, deşi, fir- 
ar să fie, Ralph poseda o considerabilă inteligenţă nativă şi 
capacitatea de-a dreptul nepreţuită de a descoperi cele mai 
ascunse aspecte ale unei probleme. Avea să se dovedească 
util în comitetul permanent, dar pe de altă parte, avea 
sentimentul că Stu şi Glen aduseseră deja destui prieteni de- 
ai lor în comitet. Dacă el, Nick, dorea să fie eliminat Lauder, 
nu aveau decât să se conformeze. Ca să le reuşească lovitura 
şi să preia puterea, între ei nu trebuia să apară nici un fel de 
disensiune. Ascultă, Ma, cum a făcut omul acela de-a scos un 
iepuraş din pălărie? Păi, fiule, nu sunt sigură, dar s-ar putea 
să se fi folosit de vechea şmecherie — i-a dus de nas cu 
prăjiturele şi Za-Rex. Reuşeşte în nouăzeci la sută din cazuri. 

Se reîntoarse la pagina pe care o mâzgălea atunci când 
intrase Ralph. Studie cuvintele pe care le încercuise nu o 
dată, ci de trei ori, ca şi cum ar fi vrut să nu scape de acolo. 
Autoritate. Organizare. Scrise deodată încă unul dedesubtul 
lor — în locul rămas, care era suficient ca să-l încapă. lată 
cuvintele care se găseau acum în cercul triplu: 

Autoritate. Organizare. Politică. 

Dar el nu încerca să-l elimine pe Lauder din cauză că ar fi 
avut sentimentul că Stu şi Glen Bateman încearcă să-i fure 
jocul. Fără doar şi poate, se simţea puţin atins. Ar fi fost 
ciudat să nu se întâmple aşa. Intr-un fel, el, Ralph şi cu 
Mother Abagail fondaseră Boulder Free Zone. 

Există sute de oameni aici şi încă vreo câteva mii pe 
drum, dacă Bateman nu greşeşte, gândi el, bătând cu 
creionul în cuvintele încercuite. Cu cât se uita mai mult la ele, 
cu atât i se păreau mai urâte. Dar când am ajuns aici, Ralph şi 
cu mine, Mother şi Tom Cullen, împreună cu tot restul 
grupului, singurele ființe vii din Boulder erau pisicile şi 
căprioarele care fugiseră din rezervația statului ca să-şi caute 
de mâncare în grădinile oamenilor... ba chiar şi în magazine. 
Ți-aduci aminte de aceea care intrase în Table Mesa 


Supermarket şi nu mai reuşise să găsească ieşirea? Parcă 
înnebunise, fugea încolo şi-ncoace pe culoare, răsturnând 
lucrurile în calea ei, cădea, se ridica şi o lua din nou la goană. 

Nici noi nu suntem aici de o veşnicie, sigur că da, n-a 
trecut nici măcar o lună de când am sosit, în schimb am fost 
primii. Prin urmare, chestiunea ține şi de amorul-propriu, dar 
nu din cauza amorului-propriu vreau ca Harold să nu facă 
parte din listă. vreau să-l scot pentru că nu am încredere în 
el. Zâmbeşte tot timpul, dar între gura şi ochii lui există o 
zonă lipsită de zâmbet. Au fost nişte fricțiuni între el şi Stu, la 
un moment dat, din cauza lui Frannie; toți trei declară că s-a 
terminat, dar eu mă întreb dacă lucrurile s-au încheiat cu 
adevărat. Uneori o văd pe Frannie uitându-se la Harold, iar 
privirea ei este neliniştită. Ca şi cum ar încerca să-şi dea 
seama cât de bine încheiate sunt lucrurile. Nu-i prost deloc, 
dar îmi lasă impresia de instabilitate. 

Nick clătină din cap. Nu era numai asta. În mai multe 
rânduri se întrebase dacă nu cumva Harold Lauder era nebun. 
Mai ales din pricina zâmbetului acela. Nu-mi doresc să 
împărtăşesc secrete cu o persoană care zâmbeşte astfel şi 

arată ca şi cum n-ar dormi prea bine noaptea. 

Fără Lauder. Trebuie să se împace cu gândul. 

Nick îşi închise caietul şi-l puse la loc sigur, în sertarul de 
jos al biroului său. Apoi se ridică şi începu să se dezbrace. Işi 
dorea un duş. Avea sentimentul nu foarte lămurit că este 
murdar. 

Lumea, gândi el, nu după modelul lui Garp, ci după acela 
stabilit de Supergripă. Această minunată lume nouă. Deşi lui 
nu i se părea nici minunată şi nici foarte nouă. Avea 
sentimentul că cineva plasase o petardă mare în cutia cu 
jucării a unui copil. Urmase o explozie imensă şi toate se 
răspândiseră peste tot locul. Jucăriile se împrăştiaseră dintr- 
un capăt al camerei dejoacă până în celălalt. Unele dintre 
lucruri erau ireparabil distruse, din altele se mai putea face 
totuşi ceva, dar majoritatea fuseseră risipite, şi atât. Acestea 
din urmă erau încă puţin prea fierbinţi ca să te atingi de ele, 
dar o dată ce se răceau, nu mai exista nici o problemă. 


Până una-alta, obligaţia principală era să ordonezi lucrurile 
la locul lor. Să le arunci pe cele stricate. Să pui deoparte 
jucăriile care se mai puteau repara. Să faci un inventar al 
tuturor lucrurilor încă valabile. Să faci rost de o nouă cutie de 
jucării în care să-ţi pui lucrurile, o cutie frumoasă şi nouă. O 
cutie de jucării solidă. Uşurinţa cu care lucrurile pot fi risipite 
este înspăimântătoare şi dezgustătoare — dar şi fascinantă, 
faptul nu poate fi tăgăduit. Greu este să aduni din nou 
lucrurile. Să Ic categoriseşti. Să le repari. Să le inventariezi. ŞI 
să le arunci pe cele nefolositoare, desigur. 

Numai că... oare reuşeşti vreodată să ajungi în starea de a 
arunca lucrurile inutile? 

Nick se opri la jumătatea drumului spre baie, dezbrăcat, 
ţinându-şi hainele sub braţ. 

O, noaptea era atât de tăcută... oare nu erau de fapt toate 
nopţile lui nişte simfonii ale tăcerii? Oare de ce i se făcuse 
piele de găină peste tot trupul? 

Ei bine, pentru că-şi dădu seama deodată că acest comitet 
nu avea menirea să adune jucării, nu, câtuşi de puţin. Din 
senin îi venise ideea că se înscrisese într-un soi de cerc bizar 
de cusut spiritul omenesc — din care făceau parte alături de 
el Redman, Bateman şi Mothcr Abagail, da, ba până şi Ralph 
cu radioul lui cel mare şi echipamentul de amplificare, care 
transmiteau semnalele din Free Zone departe, peste 
continentul mort. Fiecare dintre ei avea un ac şi poate că 
munceau împreună ca să facă o pătură călduroasă, cu 
ajutorul căreia să alunge frigul iernii... sau poate că se 
porniseră din nou — după un foarte scurt răgaz — să ţeasă un 
giulgiu încăpător pentru rasa omenească, începându-şi munca 
de la picioare şi înaintând în sus. 


După ce făcuseră amor, Stu adormise. În ultima vreme 
dormise puţin, iar noaptea trecută stătuse treaz, împreună cu 
Glen Bateman, bând şi făcând planuri de viitor. Frannie îşi 
pusese halatul şi ieşise în balcon. 

Clădirea în care locuiau era situată în centru, la intersecţia 


dintre Pearl Street şi Broadway. Apartamentul lor se afla la 
etajul al treilea, iar dedesubt se vedea intersecţia dintre Pearl 
pe direcţia est-vest şi Broadway pe cea nord-sud. li plăcea 
chestia asta. Era ca şi cum ar fi avut o busolă, întotdeauna la 
îndemână. Noaptea era caldă şi fără nici o adiere, iar 
lespedea neagră a cerului era presărată cu un milion de stele. 
In licărirea lor slabă şi îngheţată, Fran reușea să distingă 
culmile cenuşii ale Munţilor Flatiron, ridicându-se spre vest. 

Işi trecu mâna de la gât în jos, spre coapse. Cămaşa de 
noapte din mătase, iar dedesubt nimic. Işi mângâie uşor sânii 
trecându-şi palma peste ei, apoi, coborând, în loc să străbată 
un teritoriu neted până la uşoara ridicătură a pubisului, mâna 
descoperi pântecele bombat, urmând o curbă ce nu fusese 
nici pe departe atât de pronunţată cu doar două săptămâni în 
urmă. 

Incepuse să se vadă, deocamdată nu foarte mult. Stu 
făcuse totuşi un comentariu în seara aceea. Intrebarea lui 
sunase degajat, aproape comic: Cât putem să o mai facem 
fără ca eu să-l, hm, strivesc? 

Poate e vorba de o ea, îi răspunsese, amuzată. Patru luni, 
Șefule, ce părere ai? 

Foarte bine, îi răspunsese el, pătrunzând-o cu blândeţe şi 
desfătare. 

Discuţia avută mai devreme fusese cu mult mai serioasă. 
Nu la mult timp după ce ajunseseră la Boulder, Stu îi spusese 
că discutase despre copil cu Glen, iar acesta îi sugerase, pe 
ocolite, că exista posibilitatea ca germenele sau virusul 
Supergripei să bântuie încă în jurul lor. Şi dacă era aşa, copilul 
putea să moară. Un gând neliniştitor (dacă aveai chef de un 
Gând Neliniştitor sau de două, puteai conta pe Glen Bateman, 
îi trecu fetei prin minte), dar, desigur, dacă mama era imună, 
copilul?... 

Cu toate acestea, existau printre ei foarte mulţi care-şi 
pierduseră copiii din cauza epidemiei. 

Bine, dar asta ar fi însemnat că... 

Ce ar fi însemnat? 

Ei bine, în primul rând, ar fi însemnat că ei toţi nu 


reprezentau decât un epilog al rasei omeneşti, o scurtă 
înfloritură finală. Ea nu voia să creadă aşa ceva, pur şi simplu 
nu putea crede. Dacă era adevărat, atunci... 

Cineva venea pe stradă, întorcându-se într-o parte ca să 
se poată strecura prin spaţiul dintre camionul de gunoi, care 
se oprise cu două roţi pe trotuar, şi peretele restaurantului 
purtând firma Pearl Street Kitchen. Ţinea o jachetă uşoară pe 
un umăr, iar într-o mână ceva de forma fie a unei sticle, fie a 
unui pistol cu ţeava lungă. În cealaltă avea o bucată de 
hârtie, probabil cu o adresă trecută pe ea, după felul cum 
verifica numerele caselor, în cele din urmă se opri chiar 
înaintea clădirii lor. Se uita la uşă ca şi cum ar fi cântărit ce 
avea de făcut. Frannie se gândi că semăna oarecum cu 
detectivii particulari din unele vechi seriale de televiziune. 
Stătea la mai puţin de şase metri deasupra capului lui, perfect 
conştientă că se afla într-o situaţie penibilă. Dacă îl striga, 
risca să-l sperie. Dacă nu, el putea să se apuce să bată, 
trezindu-l pe Stuart. Şi oare de ce umbla cu o armă în mână... 
dacă, bineînţeles, era cu adevărat o armă? 

Îşi lăsă deodată capul pe spate şi privi în sus, probabil ca 
să vadă dacă era lumină. Frannie continua să se uite în jos, 
drept pentru care se treziră uitându-se direct ochi în ochi. 

— Sfinte Dumnezeule! ţipă omul de pe trotuar. 

Fără să vrea, făcu un pas înapoi, călcă în rigolă şi căzu cu 
toată greutatea. 

— Vai! ţipă uşurel Frannie, retrăgându-se şi ea cu un pas 
pe balcon. 

În spatele ei, pe un postament, se afla o plantă 
căţărătoare, într-un vas mare din lut. Frannie atinse vasul, 
care ezită, hotărât parcă să mai vieţuiască puţin, după care 
se răsturnă, zdrobindu-se cu mare zgomot, pe plăcile de 
ardezie ale balconului. 

În dormitor, Stu mormăi, se întoarse pe cealaltă parte şi 
apoi se linişti. 

Frannie nu reuşi să se abţină din râs. Îşi duse amândouă 
mâinile la gură şi se ciupi de buze, cât putea mai tare, însă 
zadarnic, pentru că se puse să chicotească, răguşit şi în 


şoaptă. Veselia ne revine, îi trecu prin minte, hohotind 
nebuneşte în pumni. Ce-ar fi fost să fi apărut cu o chitară, iar 
eu să-i scap glastra aia în cap. O so/e mio... BUF! O durea 
burta din cauza sforţării de a-şi ascunde râsul. 

De jos ajunse la ea o şoaptă conspirativă. 

— Hei, tu... de pe balcon... pssst! 

— Pssst, repetă Frannie aparte. Psst, vai, nemaipomenit. 
Trebuia să se retragă înainte de a începe să ragă ca o 
măgăriţă. Nu fusese niciodată în stare să se abţină, o dată ce 

râsul punea stăpânire pe ea. Traversă în fugă dormitorul 
întunecat, smulse un capot mai gros — şi mai sobru — din 
spatele uşii de la baie şi străbătu salonul luptându-se să-l 
îmbrace, cu faţa mobilă ca o mască din cauciuc. leşi pe palier 
şi cobori un etaj înainte să dea drumul râsului nebun. 
Străbătu celelalte două etaje hohotind din toată inima. 

Bărbatul — tânăr, din câte constata ea acum — se ridicase 
de pe jos şi-şi scutura hainele. Era suplu şi bine clădit, cea 
mai mare parte a feţei fiindu-i acoperită de o barbă care avea 
să se dovedească la lumina zilei, mai mult ca sigur, blondă 
sau roşcată. Avea cearcăne mari, şi totuşi zâmbea, dar puţin 
trist. 

— Ce-ai răsturnat? o întrebă el. S-ar zice că un pian. 

— Era un vas de pământ. A... a... Apoi veselia puse din 
nou stăpânire pe ea şi nu mai fu în stare decât să arate cu un 
deget spre el şi să râdă în hohote, clătinând din cap şi 
prinzându-şi în cele din urmă din nou pântecele, care o durea. 
Lacrimile i se scurgeau pe obraji. Chiar arătai caraghios... ştiu 
că nu-i frumos să-i spui asta unui om pe care de-abia îl 
întâlneşti... vai de mine! Dar să ştii, chiar arăta; cum îţi zic! 

— Dac-am fi fost în vremurile bune, îi spuse el, zâmbind, 
următoarea mea mutare ar fi fost să te dau în judecată şi să 
cer daune în valoare de cel puţin un sfert de milion. Atac la 
persoană. Domnule judecător, eu ara privit în sus şi această 
tânără doamnă se uita la mine de la balcon. Da, cred că se 
strâmba. In orice caz, făcea o grimasă. Reclamantul este 
acest biet băiat. Luăm o pauză de zece minute. 

Râseră puţin împreună. Tânărul purta o pereche de jeanşi 


decoloraţi, dar curaţi, şi o cămaşă de. culoare albastru-închis. 
Noaptea de vară era caldă şi plăcută, iar Frannic începu să se 
bucure că avusese ideea să iasă. 

— Nu cumva se întâmplă să te cheme Fran Goldsmith? 

— Ba chiar aşa. Dar cu nu te cunosc pe tine. 

— Sunt Larry Underwood. Noi am ajuns de-abia astăzi. De 
fapt, îl căutam pe Harold Lauder. Mi s-a spus că locuieşte la 
261 Pearl, împreună cu Stu Redman, Frannie Goldsmith şi alţi 
câţiva. 

Lui Frannie îi pieri orice urmă de veselie. 

— Harold stătea şi el aici, când am ajuns în Boulder, dar s- 
a mutat acum destul de multă vreme. Loeuieşte pe Arapahoe 
Street, în partea de vest a oraşului. Pot să-ţi dau adresa lui, 
dacă doreşti, şi indicaţii cum să ajungi la el. 

— Ţi-aş fi recunoscător. Dar cred că am să-l vizitez de-abia 
mâine. Nu mai am curaj pentru încă o tentativă de genul ăsta. 

— Îl cunoşti pe Harold? 

— Îl cunosc şi nu... la fel ca pe tine. Deşi trebuie să fiu 
cinstit şi să mărturisesc că nu eşti aşa cum mi-am imaginat 
eu. În mintea mea, erai o blondă tip Valkyrie, ca dintr-o 
pictură de Frank Frazetta, şi cu câte un revolver de 45 la 
fiecare şold. Oricum, îmi face plăcere să te cunosc. 

Întinse mâna, iar Frannie i-o strânse, cu un mic zâmbet de 
încurcătură. 

— Mi-e teamă că n-am nici cea mai mică idee despre ce 
vorbeşti. 

— Stai jos pe bordură şi în câteva minute îţi explic. 

Făcu aşa cum i se spusese. Stafia unei adieri însufleţi 
strada, clintind din loc fragmente de hârtie şi făcând să 
fremete ulmii bătrâni din curtea judecătoriei, situată la doar 
trei blocuri de ei. 

— Am aici un cadou pentru Harold Lauder. Dar vreau să 
fie o surpriză, prin urmare te rog să nu-i spui nimic, dacă-l 
întâlneşti înaintea mea. 

— O.K., sigur că da, îi răspunse Frannie, mai dezorientată 
ca oricând. 

Bărbatul ridică pistolul cu ţeava lungă, care se dovedi a fi 


cu totul altceva: o sticlă de vin cu gâtul subţire. Ea înclină 
sticla în aşa fel încât să stea în bătaia luminii stelelor şi reuşi 
cu greu să descifreze literele mari — BORDEAUX din partea 
de sus şi ceva mai jos data: 1947. 

— Cea mai bună recoltă de Bordeaux din secolul acesta, 
explică el. Cel puţin aşa spunea un vechi prieten de-al meu. 
Numele lui era Rudy. Dumnezeu să-l iubească şi să-l 
odihnească în pace. 

— 1947... asta înseamnă de acum patruzeci şi trei de ani. 
Oare nu cumva... cum să spun, s-a stricat? 

— Rudy zicea că la noi n-a ajuns niciodată vreun Bordeaux 
cu adevărat de soi. Oricum, eu l-am cărat tot drumul din Ohio 
şi până aici. Dacă este un vin prost, cel puţin se poate zice că 
a fost plimbat destul. 

— Şi sticla este pentru Harold? 

— Da, împreună cu astea. 

Scoase ceva din buzunarul hainei şi-i întinse fetei. De 
această dată, Fran nu avu nevoie să citească la lumina 
stelelor. Izbucni în râs şi exclamă: 

— Payday! Ciocolata lui favorită... dar cum de-ai ştiut? 

— Păi e o poveste întreagă. 

— Vreau s-o ştiu! 

— Prea bine, atunci. A fost odată ca niciodată un tip pe 
care-l chema Larry Underwood şi care a venit din California la 
New York, ca să-i facă o vizită bătrânei lui mame. Acesta nu 
era unicul motiv pentru care făcuse călătoria, iar celelalte 
motive erau mai puţin plăcute, dar hai să ne oprim la 
versiunea băiat-bun, de acord? 

— De ce nu? consimţi Fran. 

— Şi, ce să vezi, Vrăjitoarea cea Rea a Occidentului, sau 
cine ştie ce găozar de la Pentagon, a abătut asupra ţării un 
cumplit flagel şi, până să apuci să zici "Uite-l pe Captain 
Trips", a murit cam toată lumea din New York. Inclusiv mama 
lui Larry. 

— Condoleante. La fel şi mama, şi tatăl meu. 

— Mda... mamele şi taţii tuturor. Dacă ne-am fi trimis unii 
altora cărţi poştale în care să ne exprimăm compasiunea, 


cred că am fi terminat tot stocul. Dar Larry a fost unul dintre 
puţinii norocoşi. A părăsit oraşul împreună cu o doamnă pe 
caro o chema Rita, care nu era prea bine dotată ca să înfrunte 
realitatea. Şi, din nefericire, nici Larry nu era suficient de 
dotat ca s-o ajute. 

— Nimeni nu avea dotarea necesară. . 

— Dar unii au dobândit-o mai repede. In orice caz, Larry 
cu Rita s-au îndreptat spre litoralul Maineului. Ajunseseră în 
Vermont, când doamna a decedat din cauza unei supradoze 
de somnifere. 

— Vai, Larry, îmi pare foarte rău. 

— Larry a suferit o lovitură serioasă. De fapt, a interpretat 
cele petrecute ca pe o pedeapsă mai mult sau mai puţin 
divină atrasă de slăbiciunea caracterului său. Apoi, unul sau 
doi oameni care-l cunoşteau foarte bine îi spuseseră că 
trăsătura lui de caracter cea mai puternică era viguroasa lui 
vână de egoism, care ieşea în evidenţă ca o madonă din 
material plastic reflectorizant Day-Glo pe bordul unui Cadillac 
model '59. 

Frannie se mişcă puţin pe locul ei de pe trotuar. 

— Sper că nu te simţi prost din cauza mea, dar toate 
lucrurile acestea m-au apăsat de multă vreme încoace şi au 
cu adevărat o relaţie cu acea parte a poveștii legată de 
Harold. Bine? 

— Bine. 

— Îţi mulţumesc. Cred că de când am făcut astăzi 
cunoştinţă cu bătrâna şi până acum am tot căutat o figură 
prietenoasă, căreia să-i spun toate acestea. Am crezut că va fi 
Harold. În fine. Larry a mers mai departe, spre Maine, pentru 
că nu i se arăta nici o altă ţintă valabilă. In acel moment avea 
vise foarte rele, dar, fiind singur, nu avea de unde să ştie că 
ele li se arătau şi altora. A presupus, pur şi simplu, că nu erau 
decât un nou simptom al prăbuşirii lui mintale constante. In 
cele din urmă, a ajuns la un mic oraş de pe litoral, numit 
Wells, unde a întâlnit o femeie cu numele de Nadine Cross şi 
un băieţel straniu, al cărui nume s-a dovedit a fi Leo Rockway. 

— Wells, se miră ea în şoaptă. 


— Cei trei călători au dat cu banul, hotărând astfel în ce 
direcţie a autostrăzii US 1 s-o apuce şi sorții au hotărât să 
meargă spre sud, unde în cele din urmă au întâlnit... 

— Ogunquit! exclamă Frannie, încântată. 

— Chiar aşa. Şi acolo, pe un hambar, scris cu litere uriaşe, 
am făcut pentru prima oară cunoştinţă cu Harold Lauder şi 
Frances Goldsmith. 

— Semnul lăsat de Harold! Vai, Larry, să ştii că-i va face 
multă plăcere! 

— Am urmat indicaţiile înscrise pe hambar până la 
Stovington, apoi v-am urmat din Stovington până în Nebraska 
şi, în fine, după indicaţiile lăsate acasă la Mother Abagail, 
până la Bouldcr. Ne-am întâlnit şi cu alte persoane de-a lungul 
drumului. Una dintre ele este Lucy Swann, prietena mea. Mi- 
ar face plăcere să faceţi cunoştinţă. Cred că o să-ţi placă de 
ea. 

Continuă după o pauză: 

— Între timp însă, se întâmplase un lucru absolut nedorit 
de Larry. Micul lui grup de patru a crescut la şase. Cei şase au 
întâlnit alţi patru în nordul statului New York, grupul nostru 
înglobându-l pe al lor. In momentul în care am ajuns la 
mesajul lăsat de Harold în uşa casei lui Mother Abagail, eram 
şaisprezece la număr, şi am mai cules încă trei, chiar când 
plecam de acolo. Larry era şeful temerarei trupe. Nu a existat 
vreun vot sau altceva de genul acesta. Pur şi simplu aşa a 
fost să fie. lar el nu-şi dorea o asemenea responsabilitate. Era 
o pacoste. Noaptea nu putea dormi de grijă. Incepuse să 
înghită pastile Tunis şi Rolaid. Însă e foarte ciudat cum mintea 
reuşeşte să se biciuiască singură. Nu am putut să renunţ. A 
ajuns un lucru de care depindea respectul faţă de mine 
însumi. lar eu — e/— se temea tot timpul că o va da de-a 
dreptul în bară, că se va trezi într-o bună dimineaţă şi va 
descoperi pe careva mort în sacul de dormit, aşa cum se 
întâmplase cu Rita, în Vermont, şi că toţi îl vor arăta cu 
degetul şi vor spune: "E vina ta. Nu te-ai priceput mai bine, e 
doar vina ta." Despre acest lucru n-am putut vorbi cu nimeni, 
nici măcar cu Judele... 


— Cine-i Judele? 

— Judele Farris. Un bătrân din Peoria. Cred că a fost cu 
adevărat judecător la un moment dat, pe la începutul anilor 
cincizeci, judecător de circumscripție sau ceva de genul 
acesta, dar ieşise la pensie de un amar de ani când a izbucnit 
gripa. Cu toate acestea, este foarte ascuţit la minte. Când te 
măsoară cu privirea, juri că-ţi face o radiografie. În orice caz, 
Harold este important pentru mine. Importanţa lui creştea, pe 
măsură ce sporea şi numărul celor din grup. În raport direct, 
s-ar putea spune. Râse scurt, apoi continuă: Când îmi 
amintesc de hambarul acela... Doamne! Ultimul rând al 
textului, cel care cuprindea numele tău, era atât de jos, încât 
mi-am făcut socoteala că a stat într-o poziţie absolut 
periculoasă atunci când l-a pictat. 

— Da. Eu dormeam când s-a întâmplat, altfel l-aş fi oprit. 

— Am început să aflu mai multe despre el. Am găsit un 
ambalaj de Payday în acoperişul hambarului din Ogunquit, 
apoi şi crestătura din bârnă... 

— Ce crestătură? 

Simţi că Larry o cercetează în întuneric şi-şi strânse veş- 
mântul mai bine în jurul trupului... nu din sfială, pentru că nu 
se simţea câtuşi de puţin ameninţată, ci din nervozitate. 

— Doar inițialele lui, spuse Larry în treacăt. H.E.L. Dar 
dacă ar fi fost numai atât, nu m-aş afla acum aici. După aceea 
însă, la reprezentanța de motociclete din Wells... 

— E adevărat, am trecut pe acolo! 

— Ştiu că aţi fost. Am observat dispariţia a două 
motociclete. Ceea ce mi-a lăsat o impresie chiar mai 
puternică a fost că Harold a pompat benzină dintr-un rezervor 
subteran. Probabil l-ai ajutat şi tu, Fran. Eu era să-mi pierd 
degetele acolo, fir-ar să fie. 

— Nu, n-a fost nevoie. Harold a dat târcoale până ce a 
descoperit o chestie, căreia el îi zicea ventil de aerisire. 

Larry gemu şi-şi trase o palmă peste frunte. 

— Ventil de aerisire! Isuse! Mie nu mi-a dat prin minte să 
caut locul prin care aeriseau rezervorul! Vrei să spui că pur şi 
simplu a căutat... a tras de un cep... şi în locul acela a montat 


furtunul? 

— Păi... da. 

— O, Harold! exclamă Larry cu un ton de admiraţie pe 
care Fran nu-l mai auzise niciodată, cel puţin nu în legătură 
cu numele lui Harold Lauder. În orice caz, este una dintre 
şmecheriile care mi-a scăpat. În fine, am ajuns la Stovington. 
lar Nadine a fost atât de tulburată, încât a leşinat. 

— Eu am plâns, îi mărturisi Fran. Am bocit de ziceai că n-o 
să mai termin vreodată. Eram absolut convinsă că, o dată 
ajunşi acolo, cineva ne va ieşi în întâmpinare şi ne va spune: 
"Bine aţi venit! Poftiţi înăuntru, despăducherea e pe dreapta, 
cafeteria pe stânga." Clătină din cap şi apoi continuă: Acum 
pare un gând de-a dreptul prostesc. 

— Eu nu m-am simţit descurajat. Neînfricatul Harold 
trecuse pe acolo înaintea mea, lăsase mesajul şi plecase mai 
departe. Mă simţeam ca un pionier novice, urmărindu-i pe 
indian în The Pathfinder. (Calauza) 

Punctul lui de vedere referitor la Harold o fascină şi o uimi. 
Oare nu cumva Stu conducea deja grupul atunci când 
plecaseră din Vermont în direcţia Nebraska? Foarte cinstit, nu 
reuşea să-şi amintească. In zilele acelea erau cu toţii 
preocupaţi de vise. Larry îi trezea acum în amintire lucruri pe 
care le uitase... sau, mai rău, pe care le considerase de la sine 
înţelese. Harold riscându-şi viaţa ca să picteze anunţul acela 
pe hambar — ei i se păruse că riscase prosteşte, dar se 
dovedise că gestul lui avusese un rost. Şi extragerea benzinei 
din rezervorul acela subteran... pentru Larry fusese o operaţie 
nemaipomenită, se vedea, în schimb pentru Harold un simplu 
gest de rutină. Începuse să aibă sentimentul de micime şi de 
vinovăţie. Toată lumea îl considera pe Harold — mai mult sau 
mai puţin — un figurant care nu făcea decât să rânjească. Dar 
în ultimele şase săptămâni, lui Harold îi izbutiseră nu puţine 
lucruri minunate. Oare era atât de îndrăgostită de Stu încât 
trebuia ca un străin să-i atragă atenţia asupra unor adevăruri 
legate de Harold? Ceea ce-i lăsa o senzaţie de şi mai mare 
jenă era faptul că, o dată ce se pusese pe propriile lui 
picioare, Harold se purtase ca o persoană matură cu ea şi cu 


Stuart. 

— Cum spuneam, dăm peste alt semn la Stovington, 
inclusiv cu şoselele pe care să le urmăm, corect? lar în iarbă, 
alături, încă un ambalaj de ciocolată Payday. Ca şi cum, în loc 
să iau urma după bețe rupte şi fire de iarbă smulse, aş fi 
urmat dâra de ciocolate Payday lăsată în urmă de Harold. E 
adevărat, nu v-am urmat chiar pas cu pas. Am ocolit Gary, 
Indiana, pe la nord, pentru că avusese loc un incendiu teribil, 
care nici nu se stinsese definitiv, ici şi colo. Din câte se vedea, 
săriseră în aer toate rezervoarele de ţiţei ale oraşului. In orice 
caz, datorită ocolului l-am cules şi pe judecător, am poposit la 
Hemingford Home — între timp aflasem că nu mai e acolo, 
din vise, înţelegi ce vreau să spun, dar tineam totuşi neapărat 
să vedem /ocul. Porumbul... leagănul din anvelopă... ştii la ce 
mă refer? 

— Da, îi răspunse Frannie în şoaptă. Da, sigur că da. 

— lar eu simţeam tot timpul că înnebunesc, tot gândindu- 
mă că se va întâmpla ceva, că vom fi atacați de o bandă de 
motociclişti, că o să rămânem fără apă şi cine mai ştie câte 
altele. Avea maică-mea o carte, moştenită de pe la bunică- 
mca. /n His Steps, aşa se chema. Era cu nişte mici povestiri 
despre oameni cu probleme îngrozitoare. De natură etică, 
cele mai multe. lar individul care scrisese cartea zicea că, 
pentru a rezolva treaba respectivă, nu aveai decât să pui 
întrebarea "Ce ar face Isus în locul tău?" Şi necazul dispărea 
ca prin farmec. Ştii care-i părerea mea? E un fel de formulă 
zen, adică nu o întrebare în adevăratul înţeles al cuvântului, ci 
o metodă de a-ţi limpezi mintea, ca şi cum ai prpnunţa Om şi 
te-ai uita la vârful nasului. 

Fran zâmbi, gândindu-se la ce-ar fi avut de replicat maică- 
sa dacă ar fi auzit o asemenea bazaconie. 

— Prin urmare, atunci când dădeam cu adevărat de greu, 
Lucy — ea este prietena mea, nu ştiu dac-am apucat să-ţi 
spun?— Lucy îmi zicea: "Repede, Larry, pune întrebarea 
aceea." 

— Ce ar face Isus în locul tău? interveni Fran, amuzată. 

— Nu, ce ar face Harold în locul tău? îi răspunse Larry cu 


toată seriozitatea. _ 

Fran rămase aproape cu gura căscată. Işi dorea acum 
foarte mult să fie martoră la întâlnirea celor doi. Oare ce 
reacţie va avea Harold? 

— Într-o seară am poposit în curtea unei ferme şi 
rămăsesem cu adevărat aproape fără apă. Exista un puț, dar 
nu aveai cum să faci ca apa să urce, pentru că nu exista 
curent electric, iar pompa nu funcţiona fără. lar Joe — Leo, 
scuză-mă, numele lui adevărat este Leo —, Leo tot trecea pe 
lângă mine şi-mi zicea: "Sete, Larry, sete rău." Pur şi simplu 
mă scotea din minţi. Simţeam cum fierbe sângele în mine şi 
probabil că dacă mai venea încă o dată, l-aş fi lovit. Ce om 
drăguţ, nu? Gata să lovească un copil cu minţile tulburate. 
Dar un om nu se poate transforma dintr-o dată. Am avut 
destul timp ca să descopăr subterfugiul acesta. 

— Bine, dar ai reuşit să-i aduci pe toţi neatinşi, din Maine 
şi până aici, îi atrase Frannie atenţia. Dintre ai noştri, unul a 
murit. A făcut o infecţie la apendice. Stu a încercat să-l 
opereze, dar nu i-a ajutat cu nimic. Una peste alta, Larry, aş 
zice că te-ai descurcat foarte bine. 

— Harold şi cu mine ne-am descurcat foarte bine, o 
corectă el. Atunci, Lucy m-a îndemnat: "Repede, Larry, pune 
întrebarea aceea." Aşa am făcut. La ferma respectivă exista şi 
o moară de vânt, care ridica apa până la hambar. Deşi se 
rotea destul de repede, pe robinetele din hambar nu venea 
nici o picătură. Atunci am deschis cutia de la picioarele 
moriştii, unde se afla întregul mecanism, şi am constatat că 
axul principal sărise din locaşul lui. L-am pus la loc şi bingo! 
Curgea apă câtă vroiai. Rece şi bună. Mulțumită lui Harold. 

— Ba mulţumită ț/e. Harold nici nu se afla acolo, Larry. 

— Oricum, eu îl aveam pe el în cap. De-asta am venit aici 
şi i-am adus vinul şi ciocolata. O privi, cu fereală. Ştii, eu mă 
gândeam că s-ar putea să fie omul tău. 

Ea clătină din cap şi căută în jos, spre degetele ei 
încleştate. 

— Nu. El... nu Harold. 

Nu spuse nimic multă vreme, dar simţea că se uită la ea. 


În cele din urmă, Larry sparse tăcerea: 

— Okay, unde am greşit? Atunci când l-am judecat pe 
Harold? 

Fran se ridică în picioare. 

— E vremea să intru. Mi-a făcut plăcere să te cunosc, 
Larry. Treci şi mâine pe aici, ca să faci cunoştinţă cu Stu. Adu- 
o şi pe Lucy a ta, dacă nu este ocupată. 

— Ce este cu el? insistă bărbatul, ridicându-se şi el. 

— O, nu ştiu, spuse ea cu voce gâtuită, gata să 
izbucnească în lacrimi. Mă faci să mă simt ca şi cum... ca şi 
cum m-aş fi purtat foarte urât cu Harold, iar eu n-am habar... 
de ce sau cum am făcut-o... este vina mea că nu-l iubesc aşa 
cum îl iubesc pe Stu? Sunt eu de vină pentru asta? 

— Nu, sigur că nu, îi răspunse Larry, surprins. Uite ce este, 
te rog să mă ierţi. Am dat buzna peste tine. Plec îndată. 

— S-a schimbat! izbucni Frannie. Nu ştiu cum şi de ce, 
uneori consider că înspre binele lui... dar nu ştiu... nu ştiu 
exact. lar alteori mi-este teamă. 

— Teamă de Harold? 

Nu-i răspunse, îşi cobori doar privirile în jos. Considera că 
spusese prea mult. 

— Aveai de gând să mă îndrumi cum să ajung la el? o 
întrebă Larry cu blândeţe. 

— E foarte simplu. Mergi drept înainte pe Arapahoe, până 
ajungi la un scuar... Eben G. Fine Park, cred că aşa se 
cheamă. Parcul este pe dreapta. lar căsuţa lui Harold este pe 
stânga, chiar vizavi. 

— Am înţeles, îţi mulţumesc. Mi-a făcut plăcere să te întâl- 
nesc, Fran, n-am să uit vaza spartă şi toate celelalte. 

Fran îi zâmbi, însă doar formal. Tot farmecul şi veselia 
acelei seri dispăruseră. 

Larry înălţă sticla de vin şi-i răspunse cu micul lui zâmbet 
discret. 

— lar dacă te întâlneşti cu el înaintea mea... păstrează 
secretul, da? 

— Sigur că da. 

— Noapte bună, Frannie. 


Se întoarse pe drumul pe care venise. Îl urmări până ce 
dispăru, apoi urcă scările şi se strecură în pat, lângă Stu, care 
dormea în continuare ca un buştean. 

Harold, gândi ea, trăgând păturile până la bărbie. Cum ar 
fi putut să-i mărturisească lui Larry, care părea o persoană 
simpatică, în felul lui atât de straniu şi de pierdut (dar oare nu 
erau pierduţi cu toţii, acum?), că Harold Lauder era gras şi 
copilăros şi pierdut, la rândul lui? Se cădea să-i spună că într- 
o bună zi, nu cu mult în urmă, dăduse peste Harold cel atât 
de înţelept şi întreprinzător, Harold ce-ar face /sus în locul 
tău, tăind gazonul din spatele casei şi bocind, îmbrăcat doar 
în costumul lui de baie? Că Harold cel uneori posomorât şi 
adesea speriat, pe drumul de la Ogunquit şi până la Boulder 
se transformase într-un politician robust, dintre cei care îţi 
trag palme pe spate şi se bucură teribil că te-au întâlnit şi 
care, cu toate acestea, te măsoară cu nişte priviri goale şi 
lipsite de surâs, ca de şopârlă? 

Îi trecu prin minte că va adormi cu mare greutate în seara 
respectivă. Harold se îndrăgostise de ea, iar ea se 
îndrăgostise de Stu Redman, pe lumea asta nu există milă. lar 
acum, de câte ori dădea ochii cu Harold, o treceau fiori. Cu 
toate că mai slăbise vreo cinci kilograme şi nu mai avea 
atâtea coşuri, o încerca sentimentul... 

Respirația i se opri în gât şi se ridică într-un cot, cu ochii 
mari. 

Ceva se mişcase înlăuntrul ei. 

Pipăi cu mâinile uşoara umflătură de la mijloc. Nu, 
imposibil, era cu mult prea devreme. Imaginaţia îi jucase o 
festă. Doar că... 

Doar că într-adevăr mişca. 

Se întinse din nou cu grijă, iar inima îi bătea mai să-i sară 
din piept. Fu la un pas să-l trezească pe Stu, apoi se răzgândi. 
Vai, dacă copilul ar fi fost al lui şi nu de la Jess! Da, atunci l-ar 
fi sculat din somn şi s-ar fi bucurat de moment împreună cu 
el. Aşa avea să procedeze la următorul copil. Desigur, cu 
condiţia să mai existe un altul. 

Atunci mişcarea se repetă, atât de discret, încât ar fi putut 


fi o simplă mişcare internă obişnuită. Dar ea era perfect 
conştientă de ce simte, nu putea fi vorba decât de copil. 
Copilul trăia! 

— Slavă Ţie! murmură ea pentru sine. 

Uită de Larry Underwood şi de Harold Lauder. Uită tot 
ceea ce se petrecuse cu ea de când se îmbolnăvise maică-sa. 
Aşteptă să se mişte iarăşi, ascultând prezenţa aceea din 
interiorul ei şi adormi ascultând. Copilul ei trăia. 


Aşezat pe un scaun, în mijlocul pajiştii casei pe care şi-o 
alesese, Harold se uita la cer şi se gândea la un vechi rock 
and roll. Ura rockul, dar cântecul acesta reuşea să şi-l aducă 
aminte aproape vers cu vers, ba chiar şi numele formaţiei 
care îl interpreta: Kathy Young and the Innocents. Vocalistul, 
de fapt o cântăreaţă, probabil, avea o voce înaltă, fierbinte, 
stridentă, care, fără să înţeleagă foarte bine de ce, îl 
captivase. O Melodie de Aur, ar fi zis un DJ. Un Hit Niciodată 
Invechit. Un Şlagăr Minunat şi de Neuitat. judecând după 
voce, fata care cânta avea şaisprezece ani, era palidă, blondă 
şi urâţică. Ai fi zis că interpretează cântecul ţinând în mână o 
fotografie care stă de obicei ascunsă în fundul sertarului unui 
dulap, scoasă doar noaptea târziu, când toţi ceilalţi din casă 
dorm profund. In vocea ei se ghicea deznădejdea. Imaginea 
înaintea căreia cânta fusese probabil decupată din almanahul 
surorii ei mai mari, portretul lui Big Jock local — căpitanul 
echipei de fotbal şi preşedinte al Consiliului elevilor. Big Jock i- 
o trăgea şefei galeriei în cine ştie ce ulicioară doar de 
îndrăgostiţi ştiută, în timp ce fata asta urâţică, fără ţâţe şi cu 
un coş în colţul buzelor cânta: 

O mie de stele pe cer... iar acum înțeleg... eşti singura 
mea dragoste... spune-mi că mă iubeşti... spune-mi că eşti al 
meu, doar al meu... 

In seara asta existau mai mult de o mie de stele pe cer, 
dar nu pentru îndrăgostiţi. Calea Lactee nu dădea semne de 
blândeţe sau de bunăvoință. Aici, la o mie şase sute de metri 
deasupra nivelului mării, stelele erau ascuţite şi crude, un 


miliard de orificii în catifeaua neagră, cu pioletul lui 
Dumnezeu. Erau stele ale urii şi, din acest motiv, Harold se 
simţi îndreptăţit să-şi pună o dorinţă. O dorinţă să-mi 
primeşti, o dorinţă în astă seară să-mi îndeplineşti. Să vă ia 
dracu', oameni buni. 

Stătea tăcut, cu capul lăsat pe spate, ca un astronom 
căzut pe gânduri. Îşi lăsase părul mai lung ca niciodată, dar 
acum era curat şi îngrijit. Nici nu mai puţea ca un dihor. Nu 
mai era nici atât de plin de pete acum, după ce renunţase la 
ciocolată. Apoi, munca grea şi mersul pe jos îl ajutaseră să 
slăbească. Începuse să arate foarte bine. În ultimele câteva 
săptămâni, întâmplându-se să treacă pe lângă o suprafaţă 
reflectantă oarecare, se vedea silit să întoarcă repede capul 
peste umăr, din cauză că surprinsese cu coada ochiului o 
siluetă absolut străină. 

Îşi schimbă poziţia pe scaun. Ţinea în braţe un caiet volu- 
minos, cu legătura de un albastru-marmorat şi coperte 
imitând pielea. Când nu pleca de acasă, îl ascundea sub o 
cărămidă a cuptorului, care ieşea de la locul ei. Dacă 
descoperea cineva caietul, nu avea ce să mai caute la 
Boulder. Pe coperta acestuia era un singur cuvânt, tipărit cu 
foiţă aurie: REGISTRU. De fapt, conţinea jurnalul pe care-l 
începuse după ce-l citise pe-al lui Fran. Umpluse deja primele 
şaizeci de pagini cu scrisul lui mărunt, ocupând întreaga 
lăţime a foii. Nu existau alineate, doar un singur bloc solid de 
cuvinte, ca o erupție de puroi revărsându-se dintr-un abces 
deschis al pielii. Nu-şi închipuise că are atâta ură în el. Din 
câte şi-ar fi imaginat, de acum izvorul ar fi trebuit să sece, dar 
constatase că de-abia reuşise să-l capteze. 

Şi de unde provenea ura lui? 

Se îndreptă în scaun, ca şi cum întrebarea ar fi venit din 
afara lui. O întrebare la care răspunsul era greu de dat, cu 
excepţia a puţini, foarte puţini aleşi. Nu spusese Einstein că 
nu existau pe lume decât şase persoane care înțelegeau 
implicaţiile formulei £-mc?? Dar ecuaţia din scăfârlia lui? 
Relativitatea lui Harold. 

Viteza ruinei. Vai, ar fi putut umple de două ori pe atâtea 


pagini despre subiectul acesta, devenind mai obscur, mai 
ascuns, până când în cele din urmă avea să se piardă în 
propria lui mecanică, fără să se apropie câtuşi de puţin de 
izvorul acela. Poate că... se viola pe sine însuşi? Asta era? 
Oricum, nimerise destul de aproape. Un soi de sodomizare 
obscenă şi continuă. 

Avea să părăsească Boulder curând. Peste cel mult o lună 
sau două. După ce stabilea în ce fel să-şi regleze conturile. 
După aceea pornea spre vest. lar o dată ajuns acolo, avea să- 
şi dea drumul la gură şi să povestească tot ce se întâmpla 
aici. Avea să povestească tot ce se petrecea la întrunirile 
publice şi, cu mult mai important, tot ce se petrecea la 
întâlnirile particulare. Era convins că va face parte din Free 
Zone Committee, Comitetul Zonei Libere. Va fi întâmpinat 
bine şi răsplătit cum se cuvine de cel ce stăpânea acolo... Se 
va lăsa mânat de ura lui profundă, ca de un cumplit vehicul al 
morţii. El şi cu Flagg vor distruge această aşezare mizeră, ca 
pe un muşuroi de furnici. Dar mai întâi se va socoti cu 
Redman, care-l minţise şi-i luase femeia. 

Bine, Harold, dar de ce urăşti? 

Nu, la această întrebare nu exista un răspuns satisfăcător, 
ci doar un fel de... de gir pentru ura însăşi. Oare întrebarea 
era cinstită? Considera că nu. Ca şi cum ai întreba o femeie 
de ce a dat naştere unui copil anormal. 

A fost o vreme, o oră sau o clipă, când i-a trecut prin 
minte să arunce ura peste bord. Asta s-a întâmplat după ce 
terminase de citit jurnalul lui Fran şi descoperise că ea Îi 
aparţinea definitiv lui Stu Redman. Ceea ce avusese asupra 
lui efectul pe care-l are un jet de apă rece asupra unui melc 
fără cochilie, făcând să se contracte carnea lui lăbărţată, 
obişnuită să se mişte doar în minuscula lui casă. În acea oră 
sau clipă fusese conştient că putea pur şi simplu să accepte 
ceea ce era, iar asta-i bucurase şi-l îngrozise, totodată. Atunci 
a avut conştiinţa că s-ar putea transforma într-o nouă 
persoană, un Harold Lauder proaspăt, clonat din cel vechi prin 
intervenţia năprasnică a epidemiei de Supergripă. Simţi, mai 
limpede ca oricare altul, că acesta era rostul lui Boulder Free 


Zone. Oamenii nu mai erau cei de dinainte. 

Microsocietatea orăşenească de aici nu se asemăna cu 
nici o comunitate de dinaintea epidemiei. Ceilalţi nu 
înțelegeau, deoarece ei nu se aflau în afara graniţelor, ca el. 
Bărbaţii şi femeile trăiau împreună, fără a simţi, aparent, 
nevoia de a reinstitui ceremonia căsătoriei. Grupuri întregi de 
oameni trăiau împreună, în mici subcomunităţi asemănătoare 
unor comune. Existau puţine fricţiuni. Oamenii păreau să se 
înţeleagă bine unii cu ceilalţi. Dar lucrul cel mai straniu era că 
ei păreau să nu pună la îndoială implicaţiile profund teologice 
ale visului... şi ale epidemiei înseşi. Boulder în întregime 
reprezenta o societate clonată, o tabula atât de rasa, încât nu 
putea să simtă propria ei splendoare şi noutate. 

Harold o simţea şi o ura. 

Departe, dincolo de munte, exista o altă creatură clonată. 
Un fragment din răul întunecat, o singură celulă răzleaţă luată 
din trupul muribund al vechiului corp politic, un reprezentant 
singuratic al carcinomului ce mâncase de vie vechea 
societate. O singură celulă, care începuse însă să se 
reproducă şi să zămislească alte celule răzlețe. Societatea 
avea să fie confruntată cu vechea luptă, efortul țesutului 
sănătos de a respinge invaziile maligne. Dar pentru fiecare 
celulă luată în parte se punea întrebarea aceea străveche, 
apărută pentru prima oară în Grădina Raiului — e mai bine să 
muşti din măr sau să-l laşi în pom? Acolo, în vest, mâncau în 
neştire plăcintă cu mere şi beau cidru. Asasinii Edenului, 
soldaţii întunericului se aflau acolo. 

Cât despre el, fiind absolut conştient că avea libertatea să 
accepte ceea ce era, respinsese noua cale. A o fi urmat ar fi 
echivalat cu o sinucidere. Stafia fiecărei umiliri la care fusese 
supus se ridica împotrivă. Visele şi ambițiile lui ucise se 
trezeau la o viaţă de strigoi şi îl cercetau dacă poate să le uite 
cu atâta uşurinţă. În noua societate din Free Zone nu putea fi 
decât Harold Lauder. Dincolo, avea şansa de a deveni un 
prinţ. 

Răul îl atrăgea. Înaintea ochilor i se desfăşura carnavalul 
negru — roţi Ferris rotindu-se cu luminile lor deasupra unui 


teritoriu întunecat, un spectacol secund fără de sfârşit, 
populat cu personaje de aceeaşi teapă cu el, iar în cortul 
principal leii îi mâncau de vii pe spectatori. Ceea ce-l atrăgea 
ca un magnet era acea muzică disonantă a haosului. 

Işi deschise jurnalul şi scrise cu hotărâre, la lumina 
stelelor: 


12 august 1990 (dimineaţa devreme). 

Se spune că două mari păcate omeneşti ar fi mândria şi 
ura. Oare aşa să fie ? Eu prefer să le consider două mari 
virtuți. A renunţa la mânarie şi la ură înseamnă a te schimba, 
spre binele lumii. A le îmbrățişa, a le da frâu liber este mai 
nobil; cu alte cuvinte, lumea trebuie să se schimbe spre 
binele tău. Sunt îmbarcat într-o măreață aventură. 

HAROLD EMERY LAUDER 


Închise caietul. Intră în casă, îl aşeză la locul lui, în 
peretele cuptorului, şi puse cu grijă cărămida la loc. Apoi intră 
în baie, fixă lampa Coleman pe cadă, în aşa fel încât să 
lumineze oglinda şi, timp de cincisprezece minute, îşi exersă 
zâmbetul. Devenise un adevărat expert în domeniu. 


CAPITOLUL 51 


PESTE TOT în Boulder apăruseră afişele lui Ralph care 
anunțau adunarea din 18 august. Aveau loc o mulţime de 
discuţii înfierbântate, cele mai multe legate de calităţile şi 
defectele comitetului ad-hoc format din şapte persoane. 

Mother Abagail se culcă sfârşită de oboseală, înainte ca 
lumina să fi dispărut de pe cer. Toată ziua primise un şir 
nesfârşit de vizitatori, dorind cu toţii să-i afle părerea. Ea le 
declară că, după părerea ei, cei aleşi în comitet erau în 
majoritate foarte buni. Oamenii erau dornici să afle dacă avea 
de gând să facă parte dintr-un comitet cu caracter oarecum 
permanent, dacă se va constitui un astfel de organism cu 


prilejul adunării. Ea le răspundea că lucrul acesta avea să se 
dovedească puţin prea obositor, dar că urma să acorde tot 
ajutorul de care era în stare unui comitet de reprezentanţi 
aleşi, dacă oamenii îi cereau acest ajutor. Primi nenumărate 
asigurări că orice comitet permanent care i-ar refuza ajutorul 
ar fi răsturnat de îndată. Mother Abagail se duse la culcare 
obosită, însă mulţumită. 

La fel de mulţumit era în seara respectivă şi Nick Andros. 
Într-o singură zi, folosind un unic afiş tipărit cu un mimeograf 
acţionat manual, grupul răzleţ de refugiaţi care se aşezaseră 
în Free Zone se transformase într-unul de potenţiali alegători. 
Asta le plăcea, le dădea sentimentul că descoperiseră un 
teren ferm, după o lungă perioadă de cădere liberă. In după- 
amiaza aceea, Ralph îl dusese cu o maşină la uzina electrică. 
El, Ralph şi Stu se înţeleseseră să ţină o întâlnire preliminară 
în locuinţa lui Stu şi Frannie peste două zile. Aveau astfel la 
dispoziţie două zile, în care să asculte ce ziceau ceilalţi. 

Nick zâmbise şi-şi făcuse mâinile pâlnie la urechi, ceea ce, 
se ştie, nu-i servea la nimic. 

— Cititul buzelor mi se pare chiar mai bun, spuse Stu. Ştii, 
Nick, cred că vom reuşi să reparăm motoarele acelea 
explodate. Brad Kitchner munceşte ca un urs. Dacă am avea 
zece ca el, toate ar funcţiona în oraş ca pe roate, înainte de 1 
septembrie. 

Nick făcu gestul lui specific, descriind un cerc cu degetul 
mare şi arătătorul, apoi intrară împreună. 


În aceeaşi după-amiază, Larry Underwood şi Leo Rockway 
mergeau spre vest, pe Arapahoe Street, în direcţia casei lui 
Harold. Larry purta rucsacul pe care-l cărase pe umeri în 
timpul întregii călătorii, numai că de data asta nu avea în el 
decât o sticlă de vin şi şase ciocolate Payday. 

Lucy se alăturase unei echipe de şase oameni, pornite cu 
două camioane speciale să deblocheze străzile şi drumurile 
din oraş şi din împrejurimi de vehicule. Partea proastă era că 
munceau cam aiurea, pe apucate, se strângeau numai când 


le venea cheful câtorva să se apuce de lucru. Albinuţa 
demolează, în loc să ţeasă, îi trecu prin minte lui Larry; ochii i 
se opriră asupra unuia dintre posterele pe care scria 
ADUNARE GENERALA, cel în cauză fiind prins în cuie pe un 
stâlp de telefon. Poate că acesta era răspunsul. Păi sigur că 
da, oamenii de aici doreau să muncească; le lipsea doar 
cineva care să coordoneze acţiunile şi să le spună ce au de 
făcut. După părerea lui, mai întâi de toate doreau să înlăture 
dovezile celor întâmplate aici la începutul verii (iată, era deja 
sfârşitul verii!), ca şi cum ai folosi un burete ca să ştergi nişte 
cuvinte porcoase de pe tablă. Poate că nu suntem în stare să 
o facem de la un capăt al Americii la celălalt, cugetă Larry, 
dar ar fi bine măcar aici, la Boulder, înainte de căderea primei 
zăpezi, dacă Mama Natură este de partea noastră. 

Un zgomot de cioburi îl făcu să se întoarcă. Leo spărsese 
geamul din spate al unui Ford vechi, cu o piatră mare din 
grădina cuiva. Pe un abţibild lipit pe capacul portbagajului se 
putea citi următorul text: GET YOASS UP THEPASS - COLD 
CREEK CANYON. 

— Să nu mai faci, Joe. 

— Leo mă cheamă. 

— Leo, se corectă el. Să nu mai faci. 

— De ce nu? se interesă Leo cu blândeţe, iar Larry nu 
reuşi să născocească pe loc un răspuns potrivit. 

— Pentru că face un zgomot urât, zise el în cele din urmă. 

— Aha. Foarte bine. 

Merseră mai departe. Larry îşi vâri mâinile în buzunare. 
Leo îl imită. Larry trase un şut într-o cutie de conserve. Leo se 
abătu din drum ca să dea cu piciorul într-o piatra. Larry 
începu să fluiere o melodie. Leo îl acompanie cu un sunet 
gâjâit şi şoptit. Larry îi zburli părul puştiului, iar Leo îşi ridică 
spre el ochii lui ciudaţi, ca de chinez, şi-i zâmbi. Larry gândi: 
Pentru numele lui Dumnezeu, pur şi simplu mă îndrăgostesc 
de el. E nemaipomenit. 

Ajunseră la parcul despre care-i vorbise Frannie, iar vizavi 
văzu o casă verde cu transperante albe. Pe poteca cimentată 
ducând spre uşa din faţă se afla o roabă cu cărămizi, iar lângă 


ea un capac de tomberon plin cu mortar gata pregătit, din cel 
la care nu mai ai de adăugat decât apă. Un filfizon cu spatele 
lat stătea pe vine, lângă mortar; pe spatele lui gol se vedeau 
ultimele semne ale unei arsuri rele, de la soare. Intr-o mână 
ţinea mistria. Construia un zid scund şi curb în jurul unui strat 
de flori. 

Larry îşi aduse aminte de cuvintele lui Fran: S-a 
schimbat... Nu ştiu cum şi de ce, sau chiar dacă e spre binele 
lui... iar uneori mi-este teamă. 

Apoi făcu un pas înainte şi pronunţă cuvintele exact aşa 
cum plănuise în lungile zile ale călătoriei: 

— Eşti Harold Lauder, nu-i aşa? 

Harold tresări surprins, apoi se întoarse, cu o cărămidă 
într-o mână, şi în cealaltă cu mistria din care picura încă 
mortarul, ţinând-o pe jumătate ridicată, ca pe o armă. Cu 
coada ochiului, Larry crezu că-l surprinde pe Leo trăgându-se 
înapoi. Primul lui gând fu acela că, într-adevăr, Harold nu 
arăta câtuşi de puţin cum şi-l imaginase. Cel de-al doilea gând 
era legat de mistrie: Doamne, oare o să-mi dea la cap cu 
obiectul acela? Harold era posomorât, ochii lui, apropiaţi, 
căutau sumbru. Părul moale şi lung îi cădea pe fruntea 
transpirată. Îşi ţinea buzele atât de strânse, încât aproape se 
albiseră. 

Atunci se petrecu o transformare atât de bruscă şi totală, 
încât, mai târziu, de câte ori îşi amintea, lui Larry nu-i venea 
să creadă că văzuse cu ochii lui un Harold crispat şi 
nezâmbitor, adică pe cineva mai degrabă capabil să 
folosească o mistrie pentru a zidi un om de viu în nişa unei 
pivnițe decât să facă o împrejmuire la un strat de flori, în 
grădină. 

Zâmbi senin şi nevinovat, iar la colţurile gurii îi apăru câte 
o gropiţă. Din ochi pieri unda de ameninţare (pupilele lui erau 
verzi ca sticla, limpezi şi blânde — oare cum de reuşiseră 
ochii lui să pară primejdioşi, sau chiar şi întunecaţi, numai?). 
Înfipse mistria în masa de mortar — cianc! — îşi şterse 
mâinile de jeanşi şi se apropie cu mâna întinsă. Larry gândi 
astfel: Doamne, nu-i decât un copil, mai mic decât mine. Dacă 


are mai mult de optsprezece ani, îi mănânc toate lumânările 
de pe ultimul tort aniversar. 

— Nu cred că ne-am cunoscut, spuse Harold, rânjind, în 
timp ce-şi dădeau mâna. 

Harold i-o strânse pe a lui cu putere, scuturând-o exact de 
trei ori, eliberând-o apoi la fel de brusc. Larry avu prilejul să-şi 
aducă aminte cum dăduse odată mâna cu George Bush atunci 
când bătrânul haiduc se afla în campanie electorală. Asta se 
petrecuse cu prilejul unei întruniri electorale, la care 
participase sfătuit de mama lui cu mulţi ani în urmă. Dacă n- 
ai bani de film, du-te la grădina zoologică. Dacă nu-ţi permiţi 
să mergi nici la grădina zoologică, du-te să vezi un politician. 

Dar rânjetul lui Harold era contagios şi Larry îi răspunse la 
fel. Indiferent că era sau nu un copil, că strângea sau nu 
mâna ca un politician, surâsul îi lăsă impresia că ar fi absolut 
sincer, şi apoi, după atâta aşteptare şi ambalaje goale de 
ciocolată, iată-l în sfârşit pe Harold Lauder, în carne şi oase. 

— Aşa este, recunoscu Larry. Deşi eu te cunosc pe tine. 

— Ce spui? exclamă Harold, iar zâmbetul lui se lăţi şi mai 
mult. 

Dacă se lărgeşte şi mai mult, se amuză Larry în sinea lui, 
colţurile gurii au să i se întâlnească la ceafa, iar cele două 
treimi superioare ale capului pur şi simplu vor cădea pe jos. 

— Te-am urmat de-a lungul şi de-a latul ţării, începând din 
Mâine, îi explică Larry. 

— Nu glumeşti? Chiar aşa s-a întâmplat? 

— E purul adevăr. Desfăcu rucsacul şi scoase sticla de 
Bordeaux, pe care i-o întinse lui Harold. Poftim, am ceva 
pentru tine. 

— Vai, nu era nevoie să te deranjezi, îi răspunse Harold, 
privind sticla oarecum uimit. O mic nouă sute patruzeci şi 
şapte? 

— A fost un an bun. Poftim şi astea. 

Puse vreo cinci ciocolate Payday în cealaltă mână a lui 
Harold. Una dintre ele îi alunecă printre degete şi căzu în 
iarbă. 

Harold se aplecă s-o ia de jos şi, în clipa aceea, Larry 


întrevăzu o umbră din prima expresie. 

Apoi Harold se ridică din nou, mai zâmbitor ca niciodată. 

— De unde ai ştiut? 

— Am urmat semnele... şi ambalajele tale de ciocolată. 

— Ei, fir-aş al naibii. Poftim în casă. Haide să tragem puţin 
la măsea, după cum îi plăcea lui taică-meu să zică. Băiatului 
tău i-ar face plăcere să bea nişte Cola? 

— Sigur că da. Nu-i aşa, L... 

Se întoarse, dar Leo nu se mai afla alături de el. Se 
întorsese până pe trotuar şi cerceta nişte crăpături din pavaj, 
ca şi cum ar fi fost extraordinar de interesat de ele. 

— Hei, Leo! Nu vrei o Cola? 

Leo murmură ceva, dar Larry nu distinse cuvintele. 

— Vorbeşte mai tare! îl îndemnă el, enervat. De ce ţi-a dat 
Dumnezeu voce? Te-am întrebat dacă vrei o Cola? 

Aproape inaudibil, Leo îi spuse: 

— Cred că am să mă duc să văd dacă nu s-a întors mama- 
Nadine. 

— Ce naiba? De-abia am ajuns aici! 

— Vreau să mă întorc! îi răspunse Leo, ridicându-şi 
privirile din pământ. 

Soarele se reflecta prea puternic din ochii lui, iar lui Larry 
îi trecu prin minte: Oare ce Dumnezeu se întâmplă? Aproape 
că plânge. 

— Doar o clipă, îi spuse lui Harold. 

— Sigur că da, îi răspunse Harold, zâmbind. Uneori copiii 
sunt timizi. Aşa eram şi eu. 

Larry se apropie de Leo şi se lăsă pe vine, ca să fie la 
aceeaşi înălţime. 

— Ce s-a întâmplat, băiete? 

— Vreau să mă întorc, îi spuse Leo, ocolindu-i privirea. 
Vreau la mama-Nadine. 

— Păi, bine... 

Se opri, neputincios. 

— Vreau înapoi. Băiatul îşi ridică o clipă privirile spre 
Larry. Apoi se uită peste umărul acestuia, spre punctul în care 
aştepta Harold, în mijlocul gazonului, după care îşi aţinti iarăşi 


ochii în pământ. Te rog. 

— Nu-ţi place de Harold? 

— Nu ştiu... pare ca lumea... dar eu vreau să mă întorc. 

Larry oftă. 

— Crezi că te descurci singur? 

— Sigur. 

— Okay. Dar aş fi preferat să intri şi tu şi să bei o Cola cu 
noi. Aştept de multă vreme momentul întâlnirii cu Harold. 
Doar ştii asta, nu? 

— Da-a... 

— Şi pe urmă ne-am întoarce împreună. 

— Nu intru în casa aia, şuieră Leo, redevenit pentru o 
secundă Joe, cu ochi deodată goi şi sălbatici. 

— Okay, se grăbi Larry să-l liniştească, ridicându-se. Du-te 
drept acasă. Am să verific dacă aşa ai făcut. Fereşte-te să 
rămâi pe stradă. 

— Da, îi promise Leo, apoi continuă iarăşi în şoapta aceea 
de-abia audibilă, ca un şuierat: De ce nu vii şi tu cu mine? 
Chiar acum! Să plecăm împreună. Te rog, Larry! Vrei? 

— Vai, Leo, de ce... 

— N-are nimic. 

Cu aceste cuvinte, înainte ca Larry să apuce să-i mai 
spună ceva, Leo se îndepărtă grăbit. Larry îl urmări cu 
privirea până ce-l pierdu din vedere. Apoi se întoarse spre 
Harold, încruntat şi tulburat. 

— Ei, i se adresă acesta, nu face nimic. Copiii sunt ciudati, 
câteodată. 

— Leo mai mult decât alţii, dar consider că este 
îndreptăţit. A trecut printr-o mulţime de greutăţi. 

— Sunt de aceeaşi părere, îi replică Harold. 

Pe Larry îl încercă o undă de neîncredere, simțind că sim- 
patia cu mult prea spontană faţă de un copil pe care de-abia îl 
întâlnise era un biet surogat. 

— Poftim înăuntru, îl invită Harold. Ştii, tu eşti cel dintâi 
oaspete al meu. Frannie şi Stu au intrat de câteva ori, însă pe 
ei nu-i trec la socoteală. 

Rânjetul lui se transformă într-un zâmbet, puţin trist, iar 


lui Larry i se făcu deodată milă de băiatul ăsta — pentru că, în 
realitate, nu avea cum să-l considere pe interlocutorul lui o 
fiinţă matură. Era un biet singuratic, iar Larry, acelaşi Larry 
dintotdeauna, nu găsea un cuvânt bun pentru el şi-l judeca 
după tot felul de impresii pripite. Nu i se părea cinstit. Sosise 
momentul să renunţe la afurisitele alea de bănuieli. 

— Bucuros, răspunse el. Salonul era mic, dar confortabil. 

— Am să mai aduc nişte mobilă, când o să am o ocazie, îi 
explică Harold. Din aceea modernă. Cu piele şi crom. După 
cum zicea reclama: "Dă-i în mă-sa de buget. Eu posed 
MasterCard." 

Larry râse din toată inima. 

— Am văzut nişte pahare bune la subsol, mă duc să le 
aduc. Cred că dulciurile am să le dau altcuiva, dacă nu te 
superi — am renunţat la dulciuri, încercând să slăbesc, dar 
vinul trebuie să-l încercăm, având în vedere că este un prilej 
deosebit. Ai traversat întreaga ţară, din Mâine şi până aici, 
ehei, mergând pe urmele mele... ale noastre. Mi se pare un 
lucru nemaipomenit. Am să te rog să-mi povesteşti şi mie 
cum a fost. Am să te rog să iei loc, pe scaunul verde. Este cel 
mai bun dintre toate. 

Sub acest şuvoi de cuvinte, Larry avu o ultimă îndoială: 
Până şi felul în care vorbeşte este ca al unui politician — 
mieros şi volubil. 

Harold ieşi din încăpere, iar Larry se aşeză pe scaunul 
verde. Auzi o uşă deschizându-se şi apoi paşii grei ai lui 
Harold coborând o scară. Se uită în jur. Nu, nu era unul dintre 
cele mai frumoase saloane de pe lumea asta, dar cu un covor 
gros şi nişte mobilă modernă avea să arate destul de bine. 
Cel mai frumos element al încăperii era căminul din piatră şi 
şemineul. Ansamblul era o operă minunată, îngrijit lucrată cu 
mâna. Dar în vatră era o cărămidă nefixată. Lui Larry i se 
păru că a fost mişcată şi apoi pusă la loc puţin cam neglijent. 
Lipsa de simetrie îl deranjă, la fel ca un puzzle din care 
lipseşte o bucată sau în care piesele au fost asamblate 
strâmb. 

Se ridică şi scoase piatra din vatră. Harold cotrobăia în 


continuare prin pivniţă. Când voi s-o fixeze la locul ei, 
constată că în gaura de dedesubt se alia un caiet, a cărei 
copertă era acoperită de un strat subţire de praf de cărămidă, 
însă nu suficient pentru a acoperi singurul cuvânt, imprimat 
cu foiţă aurie: REGISTRU. 

Vag ruşinat, ca şi cum ar fi scotocit cu bună ştiinţă, aşeză 
cărămida exact atunci când auzi paşii lui Harold, care urca 
scara. Cărămida se aşeză perfect, iar când Harold se întoarse 
în salon, cu câte un bol în fiecare mână, Larry şedea pe 
scaunul verde. 

— Am întârziat pentru că le-am clătit în chiuveta de la 
parter, îi spuse Harold. Erau puţin prăfuite. 

— Arată foarte bine, îl asigură Larry. Uite ce este, n-aş 
băga mâna-n foc că vinul nu s-a acrit. N-ar fi exclus să ne 
trezim cu nişte oţet în pahare. 

— Cine nu riscă nu câştigă, îi răspunse Harold, rânjind. 

Simţindu-se stingherit din cauza zâmbetului, Larry se duse 
cu gândul la registru — era oare al lui Harold, sau aparţinea 
fostului proprietar al casei? lar dacă era al lui Harold, oare ce 
naiba scria acolo? 

Deschiseră sticla de Bordeaux şi descoperiră, spre marea 
lor desfătare, că vinul se păstrase bine. Peste o jumătate de 
oră erau amândoi cu chef, Harold puţin mai mult decât Larry. 
Chiar şi aşa, Harold arbora în continuare zâmbetul; ba chiar 
într-o versiune şi mai largă. 

Cu limba dezlegată de vin, Larry îi spuse: 

— Că veni vorba, ce-i cu afişele alea? Care anunţă marea 
adunare de pe 18. Cum se face că tu nu eşti în comitetul 
respectiv, Harold? Mi s-ar fi părut cel mai normal lucru ca tu 
să faci parte din el. 

Surâsul lui Harold atinse nuanţe de extaz. 

— Ei bine, eu sunt foarte tânăr. Presupun că li s-a părut că 
nu am suficientă experienţă. 

— E o ruşine, după părerea mea. 

Oare chiar aceasta era părerea lui? Rânjetul. Umbrele de 
neîncredere ce ieşeau când şi când la iveală. Oare chiar aşa 
era? Larry nu avea de unde să ştie exact. 


— Ei, cine poate bănui ce ne rezervă viitorul? se pronunţă 
Harold, rânjind radios. Fiecărui câine îi vine ziua lui. 


Larry plecă pe la ora 5. Se despărţiră amical; Harold îi 
scutură mâna, îi zâmbi şi-l îndemnă să-l mai viziteze. Dar 
Larry era convins, nu ştia prea bine cum, că puţin îi păsa dacă 
l-ar mai fi vizitat sau nu vreodată. Străbătu încet poteca 
cimentată până-n trotuar şi se întoarse ca să facă semn cu 
mâna, dar Harold intrase deja în casă. Uşa era închisă. 
înăuntru fusese răcoare, pentru că obloanele erau trase, ceea 
ce i se păruse absolut în regulă cât se aflase acolo, dar acum 
îşi dădea seama că era singura casă locuită din Boulder unde 
erau trase şi obloanele şi draperiile. Desigur, îşi zicea, erau şi 
alte case cu transperantcle lăsate. Cele ale morţilor. Atunci 
când se îmbolnăviseră, trăseseră perdelele ca să se izoleze de 
lume. Le trăseseră şi muriseră în izolare. Aşa cum fac 
animalele când îşi presimt sfârşitul. Cei vii — poate tocmai 
recunoscând subconştient acea trăsătură a morţii — 
deschiseseră obloanele şi înlăturaseră perdelele. 

Îl durea uşor capul, s-ar fi zis că şi răceala de care se 
simţea cuprins tot de la băutură se trage, pedeapsă altfel 
binemeritată, pentru că turnase în el un vin nobil ca pe o 
poşircă oarecare. Dar nu, nu aceasta era explicaţia... nici pe 
departe. Îşi plimbă privirea în susul şi în josul străzii şi se 
gândi: S/avă Domnului, ce bine că percepțiile noastre sunt 
mărginite. Ce ne-am face în absenţa unei viziuni selective? 
Am trăi ca în miezul unei povestiri de Lovecraft. 

Gândurile i se învălmăşiră. Deodată îl fulgeră ideea şi 
îndată se instală şi convingerea că Harold se uita la el printre 
şipcile jaluzelelor, cu degetele deschizându-se şi închizându- 
se, ca şi cum ar fi sugrumat pe cineva, cu zâmbetul 
transformat într-un rictus de ură... Fiecărui câine îi vine ziua 
lui. În acelaşi timp, îşi aduse aminte de noaptea petrecută la 
Bennington, unde dormise pe scena din chioşcul fanfarei, 
trezindu-se cu sentimentul oribil că alături de el se afla 
cineva... şi apoi auzise (sau poate doar visase?) bocănitul 


cizmelor, zgomotul paşilor îndepărtându-se spre vest. 

Termină. Termină odată cu chestiile astea care te scot din 
minți. 

Pentru numele lui Dumnezeu, cine m-a pus să mă gândesc 
la morti, la mortii din spatele tuturor obloanelor, draperiilor şi 
perdelelor trase, stând în întuneric, la fel ca în tunel, în 
Lincoln Tunnel, Isuse Cristoase, ce-ar fi să înceapă să se mişte 
cu toții, să mişune în toate părțile, Dumnezeule Atotputernic, 
termină... 

Pe neaşteptate, îşi aduse aminte de o vizită la Grădina 
Zoologică din Bronx, făcută împreună cu maică-sa, când era 
mic. Intraseră în casa maimutelor, iar mirosul de acolo îl 
izbise ca un perete dur, ca un pumn tras în nas; duhoarea i se 
strecurase apoi în nări. Se răsucise pe călcâie, dorind să iasă 
repede de acolo, dar mama lui îl oprise. 

Pur şi simplu respiră normal, Larry, îl sfătuise ea. Peste 
cinci minute, n-ai să mai simţi mirosul de aici. 

O ascultase, fără să creadă, luptându-se să nu verse (chiar 
şi la şapte ani, ura borâtul mai mult decât orice pe lumea 
asta) şi se dovedi că avusese dreptate. Când se uită la ceas la 
un moment dat, constată că se aflau în casa maimuţelor de o 
jumătate de oră şi nu înţelegea cum de doamnele care tocmai 
intrau pe uşă îşi duceau brusc mâinile la nas şi schiţau 
dezgustul. Îi comunică pecasta maică-sii, iar Alice Underwood 
râsese. 

Păi să ştii că pute în continuare. Doar că tu nu mai simţi. 

Cum se poate aşa ceva, mamă? 

Nu ştiu. Oricine poate reuşi. Acum, spune-ti în sinea ta: 
“Voi simţi din nou cum miroase DE FAPT casa maimutelor!" şi 
respiră o dată, profund. 

Făcuse întocmai, iar duhoarea revenise, chiar mai tare şi 
mai puţin suportabilă decât atunci când intraseră, iar cârnatul 
şi plăcinta cu cireşe începuseră să urce în el ca o imensă şi 
scârboasă bulă; se năpustise pe uşă, iar aerul proaspăt de 
afară îl ajutase — cu mare greutate — să păstreze totul în 
stomac. 

Aceasta este percepția selectivă, cugetă el, iar ea ştia ce 


este, chiar dacă nu avea habar cum se cheamă. De-abia se 
formulase gândul acesta în mintea lui, când auzi vocea 
maică-sii, spunând: Spune-ti în sinea ta: " Voi simti din nou 
cum miroase DE FAPT în Boulder." Ceea ce se şi petrecu, pur 
şi simplu reuşea să miroasă. Simţea tot ce era în spatele 
uşilor închise, dincolo de draperiile şi jaluzelele trase, 
adulmeca descompunerea lentă care se petrecea chiar şi aici, 
unde oraşul se stinsese fiind aproape pustiu. 

Grăbi pasul, fără să alerge, dar apropiindu-se tot mai mult 
de ceea ce ar fi vrut să evite, adulmecând duhoarea grea pe 
care el — şi toţi ceilalţi — încetaseră s-o mai perceapă 
conştient tocmai pentru că se afla peste tot, era în toate, le 
colora gândurile... nu tragi perdelele nici măcar atunci când 
vrei să faci amor, pentru că doar morţii zac îndărătul 
jaluzelelor, dar viii mai vor încă să contemple lumea de afară. 

li veni greaţa, dar de această dată nu erau cârnaţi şi 
plăcintă de cireşe, ci vin şi o ciocolată Payday. Pentru că aici 
se găsea într-o imensă casă a maimuţelor, nu avea să fie în 
stare să iasă afară, decât poate dacă se muta într-o insulă 
unde nu mai locuise nimeni niciodată şi, cu toate că ura 
borâtul mai mult decât orice pe lumea asta, nu avea încotro şi 
va... 

— Larry? Te simţi bine? 

Interpelarea îl surprinse atât de tare, încât emise un mic 
sunet de uimire — Ai! — şi tresări. Era Leo, care stătea pe 
bordură, cam la trei blocuri distanţă de casa lui Harold. Avea 
o minge de ping-pong, cu care se juca, aruncând-o în pavaj şi 
prinzând-o. 

— Ce faci aici? îl întrebă Larry, ale cărui bătăi de inimă se 
întorceau la normal. 

— Am vrut să mă întorc acasă cu tine, îi răspunse Leo 
timid, dar n-am avut chef să intru în casa tipului ăla. 

— De ce nu? întrebă Larry, aşezându-se alături de Leo. 

Leo ridică din umeri şi se concentră iarăşi asupra mingii 
din celuloid. Se izbea de asfalt cu sunet sec, pac! pac!, şi 
sărea iarăşi în mâna lui. 

— Nu ştiu. 


— Leo? 

— Ce-i? 

— Pentru mine este foarte important. Deoarece îmi 
place... şi nu-mi place de Harold. Am două soiuri de 
sentimente în ceea ce-l priveşte. Ţie nu ţi s-a întâmplat 
niciodată să ai păreri diferite despre aceeaşi persoană? 

— În ceea ce-l priveşte, nu am decât o singură părere. 

Poc! Poc! 

— Care anume? 

— Mi-e frică de el, îi mărturisi Leo simplu. Hai acasă, la 
mama-Nadine şi mama-Lucy. 

— Sigur că da. 

Străbătură o bucată din Arapahoe în tăcere, Leo aruncând 
în continuare mingea de ping-pong şi prinzând-o cu 
îndemânare. 

— Îmi pare rău că a trebuit să mă aştepţi atât de mult, 
spuse Larry. 

— Ei, nu face nimic. 

— Dacă ştiam, m-aş fi grăbit, te rog să mă crezi. 

— Am avut ce face. Am găsit asta la cineva în curte. Este 
o minge de pong-ping. 

— Ping-pong, îl corectă Larry, cu gândul în altă parte. De 
ce crezi că Harold stă cu storurile trase? 

— Ca să nu poată nimeni vedea înăuntru, cred. Ca să 
poată face lucruri secrete. E ca la oamenii morţi, nu? 

Poc! Poc! 

Merseră mai departe, ajunseră la intersecţia cu Broadway 
şi o luară spre sud. Acum întâlneau şi alţi oameni pe stradă. 
Femei care se uitau la vitrinele cu rochii, un bărbat cu un 
târnăcop, întorcându-se de undeva, un alt bărbat care căuta 
nepăsător ceva printre materialele de pescuit din vitrina 
spartă a unui magazin cu articole sportive. Dick Vollman, unul 
dintre membrii grupului său, trecu pe bicicletă, mergând în 
direcţia opusă, şi le făcu semn. Larry şi Leo îi răspunseră. 

— Lucruri secrete, gândi Larry cu voce tare, fără să 
încerce să-l implice mai departe pe băiat în gândurile lui. 

— Poate că i se roagă Omului Intunecat, spuse Leo 


degajat, iar Larry tresări din nou, ca şi cum ar fi atins o sârmă 
prin care trecea curent electric. 

Leo nu băgă de seamă. Se juca în continuare cu mingea 
de ping-pong, izbind-o de trotuar şi prinzând-o de-abia după 
ce se lovea şi de peretele din cărămidă pe lângă care 
treceau... poc-poc! 

— Chiar crezi? îl întrebă Larry, făcând efortul să nu-şi 
trădeze tulburarea. 

— Nu ştiu. Dar nu este ca noi. Zâmbeşte foarte mult. Dar 
după mine are în el viermi, care-l fac să zâmbească. Viermi 
mari şi albi, care-i mănâncă creierii. Ca nişte omizi. 

— Joe... Leo, vreau să spun... 

Ochii lui Leo — întunecaţi, străini, ca de chinez — se 
limpeziră dintr-o dată. Surâse.. 

— Uite-o pe Dayna. Imi place de ea. Hei, Dayna! strigă, 
fluturând din mână. Ai nişte gumă? 

Dayna, care ungea roata de lanţ a unei biciclete cu zece 
viteze construită din ţeavă delicată ca pânza de păianjen, se 
întoarse şi-i zâmbi. Îşi vârt mâna în buzunarul cămăşii şi 
răsfiră cinci lame de Juicy Fruit, ca o mână de pocher. Răzând 
fericit, Leo fugi spre ea, cu părul lui lung fluturându-i în vânt, 
cu mingea de celuloid într-o mână, în vreme ce Larry se uita 
lung în urma lui. Ideea unor viermi albi în spatele rânjetului lui 
Harold... de unde-i venise lui Joe (ba nu, Leo, el este Leo, sau 
cel puțin aşa îmi închipui) o idee atât de sofisticată — şi de 
oribilă — ca asta? Băiatul se afla în stare de semitransă. Şi nu 
doar el; oare de câte ori nu văzuse Larry în puţinele zile de 
când se afla aici oameni care se opreau şi rămâneau neclintiţi 
în mijlocul drumului, privind câteva secunde în gol, pentru ca 
apoi să plece mai departe? Lucrurile se schimbaseră. Intreaga 
gamă a percepţiilor umane părea să fi progresat cu un pas. 

Era absolut de speriat. 

Larry se puse în mişcare şi se apropie de locul în care Leo 
şi Dayna îşi împărțeau guma de mestecat. 


În aceeaşi după-amiază, Stu o găsi pe Frannie spălând 


rufe în minuscula curte din spatele casei lor. Umpluse o 
copaie micuță cu apă, presărase deasupra aproape o 
jumătate de cutie de Tide şi amestecase totul cu o cârpă 
fixată pe un băț până ce obținuse o compoziţie neplăcută la 
vedere. Nu era sigură că procedează cum trebuie, dar era de 
preferat decât să se ducă la Mother Abagail şi să-şi 
recunoască ignoranţa. Aruncă hainele în apa rece ca gheaţa, 
apoi sări şi ea cu hotărâre înăuntru şi începu să agite apa şi 
să bată din picioare, ca un sicilian care zdrobeşte strugurii. 
lată noul dumneavoastră model, Maytag 5000, îi trecu prin 
minte. Metoda de Agitaţie cu Două Picioare, perfectă pentru 
rutele dumneavoastră colorate, pentru lenjeria lină şi... 

Se întoarse şi dădu cu ochii de omul ei, urmărind-o 
amuzat chiar de lângă poarta curţii din spate. Frannie se opri, 
gâfâind uşor. 

— Ha, ha, foarte comic, ce să spun! De când te afli aici, 
priceputule? 

— De câteva minute. Cum se numeşte ce faci tu acolo, de 
fapt? Dansul de împerechere al gâştei sălbatice de pădure? 

— Ha, ha, încă o dată. Îl măsură cu o privire rece. Încă o 
glumă ca asta şi poţi să-ţi petreci noaptea pe canapea, sau 
sus, pe Flagstaff, cu prietenul tău, domnul Glen Bateman. 

— Ei, n-am vrut să... 

— Sunt şi hainele tale, domnule Stuart Redman. Oi fi 
Părinte Fondator şi aşa mai departe, dar uneori mai laşi şi tu 
câte o urmă de căcat pe izmene. 

Stu zâmbi, apoi zâmbetul i se lăţi şi mai mult şi în cele din 
urmă izbucni în râs. 

— Eşti foarte grosolană, draga mea. 

— În momentul ăsta nu mă simt deloc înclinată spre deli- 
cateţe. 

— Bine, ieşi o secundă de acolo. Trebuie să vorbim. 

Se bucură de acest răgaz, deşi avea să fie silită să se 
spele pe picioare înainte de a intra la loc. Inima o îndemna să 
se grăbească, nu radiind de fericire, ci mai degrabă trist, ca 
un mecanism credincios, greşit întrebuințat de cineva total 
lipsit de bun-simţ. Dacă acesta era felul în care trebuia să se 


descurce stră-stră-străbunica mea, se gândi Fran, atunci 
poate era îndreptăţită să pretindă camera, devenită în cele 
din urmă nepreţuitul salon al mamei mele. Poate că îl 
considera un soi de primă pentru periculozitate sau ceva de 
acest gen. 

Se uită la picioarele ei oarecum descurajată. Un strat 
subţire de spumă, bătând în cenuşiu, se lipise de ele. incercă 
să-l înlăture cu mâna, în silă. 

— Când spăla nevastă-mea cu mâna, îi explică Stu, 
folosea o... cum se cheamă? O scândură pentru frecat, cred. 
lar maică-mea avea vreo trei bucăţi, din câte mi-aduc aminte. 

— Atâta lucru ştiu şi eu, spuse Frannie, iritată. June 
Brinkmeyer şi cu mine am bătut jumătate din Boulder 
căutând, dar n-am găsit nici măcar una. Tehnologia avansată 
şi-a făcut încă o dată de cap. 

Bărbatul zâmbea iarăşi. 

Frannie îşi puse mâinile în şolduri. 

— Urmăreşti să mă scoţi din sărite, Stuart Redman? 

— Nu, doamnă. Mă gândeam doar că ştiu de unde să-ţi fac 
rost de o scândură pentru spălat. Şi lui Juney, dacă doreşte. 

— De unde? 

— Lasă-mă să mă duc şi să văd, mai întâi. Zâmbetul i se 
şterse de pe faţă, o îmbrăţişă şi-şi sprijini fruntea de a ei. Ştii 
că-ţi sunt recunoscător pentru că-mi speli rufele şi sunt 
conştient că o femeie însărcinată ştie mai bine decât omul ei 
ce trebuie şi ce nu trebuie să facă. Insă, zău, Frannie, de ce-ţi 
baţi capul? 

— De ce?îl măsură, perplexă. Păi ce-ai de gând să porţi? 
Vrei să umbli murdar? 

— Frannie, magazinele sunt pline de haine. lar pe măsura 
mea, o mulţime. 

— Cum adică, să aruncăm hainele pentru simplul motiv că 
s-au murdărit! 

El ridică din umeri, puţin stingherit. 

— Nici vorbă, da, da. Aşa se întâmpla pe vremuri, Stu. 
Cum erau cutiile acelea în care îţi împachetau Big Macul sau 
sticlele pentru care nu lăsai garanţie şi nici nu mai trebuia să 


le aduci înapoi. Sub nici un motiv nu trebuie s-o luăm de la 
capăt. 

O sărută uşor şi-i spuse: 

— Foarte bine, numai că data viitoare este rândul meu la 
spălat, m-ai înţeles? 

— Sigur că da, răspunse ea surâzând puţin viclean. Şi cât 
durează asta? Până ce nasc? 

— Până ce reuşim să repunem în funcţiune uzina electrică, 
îi răspunse Stu. Atunci am să-ţi aduc cea mai mare şi mai 
grozavă maşină de spălat pe care ai văzut-o tu vreodată şi pe 
care o voi monta chiar eu. 

— Oferta se acceptă. 

Îl sărută apăsat, iar el îi răspunse la sărut, în timp ce 
mâinile lui puternice îi mângâiau fără încetare părul. 
Rezultatul a fost un val de căldură (/infocare, mai degrabă, de 
ce m-aş ruşina, sunt înfierbântată, cum mi se întâmplă ori de 
câte ori face aşa) care mai întâi îi trezea la viaţă sfârcurile, 
apoi se tot întindea, până în partea de jos a pântecelui. 

— Dacă ai de gând să te mulţumeşti doar cu vorbe, ai face 
bine să te opreşti, îi spuse ea, respirând precipitat. 

— Poate stăm de vorbă mai târziu. 

— Dar hainele... 

— Le face bine să stea la înmuiat după câtă murdărie a 
intrat în ele, spuse el serios. 

Ea izbucni în râs, iar Stu îi acoperi gura cu un sărut. O 
ajută să se ridice în picioare şi o conduse înăuntru, iar ea, 
uimită de căldura soarelui ce îi bătea umărul, se întreba: Oare 
a mai fost vreodată atât de fierbinte? Atât de puternic? A 
curățat până şi ultima pată de pe spatele meu... oare datorită 
ultravioletelor, sau poate altitudinea ajută? Aşa o ti în fiecare 
vară? La fel de fierbinte? 

Apoi deveni conştientă că el începuse jocul amorului, încă 
de pe scări începuse jocul amorului, o dezbrăca, o tulbura, o 
făcea să-l iubească la nebunie. 


— Nu, am să te rog să te aşezi, îi spuse el. 


— Dar... 

— Vorbesc serios, Frannie. 

— Cred că au să se congeleze, sau cine ştie ce se mai 
întâmplă cu ele. Am turnat o jumătate de cutie de Tide peste 
ele... 

— N-are nimic. 

Prin urmare, se aşeză în scaunul pliant, la umbra aruncată 
de acoperişul clădirii. Stu desfăcuse două şezlonguri, după ce 
coborâseră. Apoi îşi scosese pantofii şi-şi suflecase pantalonii 
până mai sus de genunchi. Însă când intră în copaie şi începu 
să calce solemn peste rute, Fran începu să râdă nestăvilit. 

Stu îi aruncă o privire şi o întrebă: 

— Nu cumva vrei să-ţi petreci noaptea pe canapea? 

— Nu, Stuart, recunoscu ea cu profundă căinţă, după care 
începu iarăşi să chicotească... până când începură să-i 
şiroiască lacrimile şi s-o doară muşchii stomacului. 

După ce izbuti să-şi recapete controlul, spuse: 

— Pentru a treia şi ultima oară, despre ce voiai să vorbim? 

— A, da, răspunse el evaziv. 

Mărşăluia încolo şi încoace şi reuşise deja să. facă un strat 
gros de clăbuc. O pereche de blujeans ieşi la suprafaţă, iar el 
o călcă hotărât, băgând-o la fund, prilej cu care o pală de apă 
groasă ca o cremă de săpun sări pe pajişte. Lui Frannie îi 
trecu prin minte: Seamănă puțin cu... vai, nu, gândul ăsta 
trebuie să-l alung, dacă nu vreau să râd până să se întâmple 
cine ştie ce cu fătul. 

— Diseară avem prima întâlnire ad-hoc, îi aminti Stu. 

— Am pregătit două lăzi cu bere, saleuri, sandvişuri cu 
brânză, nişte ardei muraţi care sunt probabil încă... 

— Nu-i vorba de asta, Frannie. Dick Ellis a trecut astăzi pe 
la mine şi mi-a zis că nu vrea să facă parte din comitet. 

— Serios? 

Era surprinsă. Dick nu părea genul de om care să se dea 
înapoi din faţa răspunderii. 

— Mi-a mărturisit că va face orice cu bunăvoie de îndată 
ce apare un medic adevărat, dar în momentul de faţă nu are 
încotro. Astăzi au sosit încă douăzeci şi cinci de persoane, 


dintre care o femeie cu cangrenă la picior. | s-a tras de la o 
zgârietură făcută când se târa pe sub un gard de sârmă 
ghimpată ruginită, din câte se pare. 

— Vai, ce păcat. 

— Dick a salvat-o... Dick şi cu asistenta aceea care a venit 
aici cu Underwood. O fată înaltă şi drăguță. Laurie Constable, 
aşa o cheamă. Dick zicea că n-ar fi putut s-o salveze, dacă nu 
era ea. Oricum, i-au tăiat piciorul de la genunchi şi sunt 
amândoi extenuaţi. Au avut nevoie de trei ore. Pe urmă, e un 
băieţel care face crize de convulsie, iar Dick pur şi simplu 
înnebuneşte încercând să-şi dea seama dacă este vorba de 
epilepsie, de o presiune craniană crescută sau de diabet. Au 
avut mai multe cazuri de toxiinfecţii alimentare din cauză că 
pacienţii mâncaseră alimente cu termenul de valabilitate 
depăşit. Mai curând sau mai târziu, vor muri din cauza asta 
oameni dacă nu scoatem cât mai curând o circulară în care 
Dick să explice cum trebuie să fie alese alimentele. la să 
vedem, unde rămăsesem? Două braţe rupte, un caz de 
gripă... 

— Dumnezeule mare! Am auzit bine, ai zis gripal 

— Linişteşte-te. E vorba de gripa obişnuită. După aspirină, 
febra a scăzut imediat... şi nici n-a mai revenit. N-au apărut 
nici pete negre pe gât. Dar Dick nu e sigur dacă este cazul şi 
ce fel de antibiotice să administreze şi îşi pierde nopţile ca să 
se lămurească. Apoi, se teme că gripa se va răspândi, 
stârnind panica. 

— Cine-i bolnavul? 

— O doamnă, pe care o cheamă Rona Hewett. A parcurs 
pe jos aproape tot drumul până aici din Laramic, Wyoming, iar 
Dick este de părere că era normal să i se întâmple aşa ceva. 

Fran înclină din cap. 

— Din fericire pentru noi, Laurie Constable pare să se fi 
ataşat foarte mult de Dick, cu toate că este cam de două ori 
mai în vârstă decât ea. Nu văd de ce aş avea ceva împotrivă. 

— Cât de mărinimos din partea ta, Stuart, că le acorzi 
aprobarea. 

Stu îi zâmbi şi spuse: 


— Oricum, Dick este de patruzeci şi opt de ani şi mai are 
şi o mică afecţiune cardiacă. În momentul de faţă, consideră 
că nu e bine să se împartă în prea multe direcţii... Practic, 
acum studiază ca un student în medicină, pentru numele lui 
Dumnezeu. O măsură cu seriozitate pe Fran. Înţeleg prea bine 
de ce Laurie a fost cucerită de el. Dintre toţi cei de aici, el se 
apropie cel mai mult de ceea ce înseamnă un erou. Nu-i decât 
un veterinar de ţară şi face pe el de frică să nu omoare 
cumva pe cineva. Pe de altă parte, ştie că în fiecare zi sosesc 
alţi şi alţi oameni, dintre care unii au avut de suferit. 

— Prin urmare, avem nevoie de altcineva pentru comitet. 

— Mda. Ralph Brentner se arată foarte entuziasmat de 
acest Larry Underwood şi, din câte spuneai, ţi-a făcut şi ţie o 
bună impresie. 

— Da, aşa este. Cred că s-ar descurca foarte bine. Astăzi 
m-am întâlnit şi cu doamna lui, în centru. Lucy Swann o 
cheamă. Este nemaipomenit de dulce şi vorbeşte despre 
Larry ca despre un soare. 

— Presupun că aşa procedează orice femeie de calitate. 
Dar, Frannie, trebuie să fiu cinstit cu tine... nu-mi place felul 
în care Larry şi-a dezvăluit istoria vieţii unei persoane cu care 
de-abia făcuse cunoştinţă. 

— Probabil pentru că, la început, am fost cu Harold. Nu 
cred să nu fi înţeles de ce sunt acum cu tine şi nu cu Harold. 

— Oare ce impresie i-o fi lăsat Harold? 

— Întreabă-l şi vei afla. 

— Cred că asta voi face. 

— Ai de gând să-i propui să facă parte din comitet? 

— Cred că da, răspunse el, ridicându-se în picioare. Mi-ar 
face plăcere să-l avem cu noi pe domnul acela în vârstă, 
căruia i se spune Judele. Din păcate, este prea bătrân, are 
şaptezeci de ani. 

— Ai stat de vorbă cu el despre Larry? 

— Nu, dar a făcut-o Nick. Nick Andros este un tip foarte 
ager, Fran. A reuşit să schimbe mai multe lucruri hotărâte de 
Glen şi de mine. Pe Glen l-a afectat destul de tare, dar până şi 
el a trebuit să recunoască valoarea ideilor lui Nick. Oricum, 


Judele i-a spus lui Nick că Larry este exact omul pe care-l 
căutăm. Că Larry se află tocmai în momentul când începe să 
descopere că este bun de ceva şi că în scurt timp va fi o 
adevărată forţă. 

— Mi se pare o recomandare cât se poate de tare. 

— Da, zise Stu. Dar înainte de a-l invita să meargă alături 
de noi, vreau să aflu părerea lui despre Harold. 

— Ce-i cu Harold? se interesă ea, neliniştită. ` 

— La fel de bine aş putea întreba ce-i cu tine, Fran. Incă te 
mai simți răspunzătoare pentru el. 

— Oare? Nu ştiu. Dar când mă gândesc la el, încă am un 
mic sentiment de vinovăţie... asta pot să-ţi mărturisesc. 

— De ce? Pentru că i-am luat locul? Fran, tu ţi l-ai dorit 
vreodată? 

— O, Doamne! nu, zise ea, aproape cutremurându-se. 

— L-am minţit odată. De fapt... nu era o minciună, propriu- 
zis. S-a întâmplat chiar în ziua în care ne-am întâlnit noi trei. 
Pe 4 Iulie. Cred că el presimţea de atunci ce avea să urmeze. 
l-am spus că nu te vreau. Cum aş fi putut ghici de pe atunci? 
Dragostea la prima vedere o exista poate în cărţi, dar în viaţa 
adevărată... 

Se opri, iar pe faţă îi răsări un surâs. 

— De ce zâmbeşti, Stuart Redman? 

— Mă gândeam că în realitate am avut nevoie de cel 
puţin... îşi frecă bărbia, cugetând profund. Of, cred că vreo 
patru ore. 

Ea îl răsplăti cu un sărut pe obraz. 

— Eşti un dulce. 

— E purul adevăr. Cred, totuşi, că el încă îmi reproşează 
ce i-am spus atunci. 

— El nu zice niciodată vreun cuvânt rău împotriva ta, 
Stu... sau împotriva oricui. 

— Da, se arătă Stu de acord. Zâmbeşte. Asta mă 
deranjează. 

— Nu cumva îţi închipui că... plănuieşte o răzbunare sau 
ceva de genul acesta? 

Stu surâse şi se ridică. 


— Nu, Harold nu. Glen este de părere că Partidul de 
Opoziţie ar putea să se adune în jurul lui Harold. Mi se pare 
corect. Sper doar să nu încerce să distrugă ce facem noi 
acum. 

— Nu uita că este speriat şi singur. 

— Şi gelos. 

— Gelos? Fran se gândi puţin, apoi clătină din cap. Nu 
sunt de părere... sigur nu. Am stat de vorbă cu el şi cred că 
mi-aş fi dat seama. Nu neg că s-ar putea simţi exclus, totuşi. 
Presupun că se aştepta să facă parte din comitetul ad-hoc... 

— A fost una dintre hotărârile unilaterale — acesta o fi 
termenul corect? — cu care am fost cu toţii de acord. S-a 
văzut limpede că nici unul dintre noi nu avem încredere în el. 

— La Ogunquit, îi explică ca, era cel mai nesuferit copil cu 
putinţă. Cât despre familie... pentru ai lui era ca şi cum 
băiatul ar fi ieşit dintr-un ou de mierlă sau cine mai ştie de 
unde... Dar după gripă, s-ar fi zis că s-a schimbat. Cel puţin 
din punctul meu de vedere, adică. Părea că încearcă să 
devină, ei bine... bărbat. Pe urmă s-a schimbat din nou. 
Radical şi brusc. A început să zâmbească tot timpul. Practic, 
nu se mai poate sta de vorbă cu el. S-a retras... In el. Aşa cum 
li se întâmplă celor care se convertesc la religie sau citesc... 

Se opri pe neaşteptate, iar în ochii ei apăru o uimire, 
foarte asemănătoare fricii. 

— Ce citesc? o întrebă Stu. 

— Ceva care le schimbă viaţa, spuse ea. Capitalul. Mein 
Kampf. Sau poate pur şi simplu nişte scrisori de dragoste 
interceptate. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Hmm? Se întoarse spre el, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o 
profundă reverie. Apoi zâmbi. Nimic. Nu aveai de gând să-i 
faci o vizită lui Larry Underwood? 

— Desigur... dacă ţie nu ţi s-a întâmplat nimic. 

— Mă simt minunat... nemaipomenit de bine. Du-te. Uşş! 
Întrunirea e la 7. Dacă te grăbeşti, îţi mai rămâne destul timp 
ca să mănânci ceva înainte să începem. 

— Foarte bine. 


Bărbatul ajunsese deja la poarta care separa curtea din 
faţă de cea din spate, când ea îl strigă: 

— Nu uita să-l întrebi ce crede despre Harold. 

— Fii liniştită, n-am să uit. 

— Şi urmăreşte-i ochii atunci când îţi răspunde, Stuart. 


Atunci când Stu îl întrebă despre impresia asupra lui 
Harold (la momentul respectiv, Stu nu pomenise încă nimic 
despre locul rămas vacant în comitetul ad-hoc), Larry 
Underwood îl privise cu un amestec de precauţie şi mirare. 

— Fran ţi-a vorbit despre fixaţia mea cu Harold, este? 

— Da. 

Se aflau în salonul unei mici casc din Table Mesa. În bucă- 
tărie, Lucy pregătea cina, încălzind nişte conserve pe un 
grătar pentru mangal, instalat de Larry. Funcţiona cu gaz din 
butelie. Fredona fragmente din "Honky Tonk Women", în timp 
ce trebăluia, şi părea extrem de fericită. 

Stu îşi aprinse o ţigară. Redusese raţia la cel mult cinci 
sau şase pe zi; nu-i surâdea ideea ca Dick EUis să-l opereze 
de cancer la plămâni. 

— Ei bine, tot timpul cât l-am urmat pe Harold, mi-am tot 
zis că probabil nu va fi aşa cum mi l-am închipuit. Şi chiar aşa 
s-a şi întâmplat, dar mai încerc şi acum să-mi dau seama cum 
este el de fapt. A fost cât se poate de amabil. O gazdă 
perfectă. A deschis sticla de vin pe care i-am dus-o şi am băut 
unul în sănătatea celuilalt. M-am simţit foarte bine. Dar... 

— Dar? 

_ — Ne-am apropiat de el din spate. Adică Leo şi cu mine. 
Inălţa un zid de cărămizi în jurul grădinii cu flori şi s-a întors 
către noi... nu ne auzise apropiindu-ne până ce nu i-am vorbit, 
din câte presupun... Câteva secunde mi-am zis în sinea mea: 
"Sfinte Dumnezeule, filfizonul ăsta o să mă omoare." 

Lucy apăru în cadrul uşii. 

— Stu, poţi să rămâi la masă? Avem destulă mâncare. 

— iți mulţumesc, dar Frannie mă aşteaptă. Nu mai pot 
rămâne decât vreun sfert de oră. 


— Sigur? 

— Îţi mulţumesc, Lucy, rămâne pentru data viitoare. 

— Okay, spuse ea, întorcându-se la bucătărie. 

— Nu ai venit decât ca să mă întrebi de Harold? se 
interesă Larry. 

— Nu, îi mărturisi Stu, care între timp luase hotărârea. Am 
venit să te întreb dacă eşti de acord să faci parte din micul 
nostru comitet ad-hoc. Unul dintre ceilalţi membri, Dick Ellis, 
a fost nevoit să refuze. 

— Deci despre asta era vorba! Larry se duse la fereastră şi 
contemplă strada pustie. Şi eu, care speram să devin din nou 
un cetăţean oarecare... 

— Doar tu poţi lua hotărârea. Avem nevoie de încă un om. 
Ai fost recomandat. 

— De cine, dacă mi-este permis să?... 

— Am întrebat pe mai mulţi. Lui Frannie i-ai lăsat impresia 
unei persoane echilibrate. lar Nick Andros a stat de vorbă — 
el nu vorbeşte, de fapt, dar înţelegi ce vreau să spun — cu 
unui dintre bărbaţii care a sosit împreună cu tine. Judele 
Farris. 

Larry păru mulţumit. 

— Judele mi-a dat o recomandare, da? Mi se pare minunat. 
Ştii, pe el ar trebui să-l alegeţi. E inteligent ca un diavol. 

— Asta a spus şi Nick. Pe de altă parte, a împlinit 
şaptezeci de ani, iar serviciile noastre medicale sunt destul de 
primitive. 

Larry se întoarse spre Stu, zâmbind discret. 

— Comitetul acesta nu este atât de provizoriu pe cât ar 
vrea să pară, nu? ` 

Stu surâse şi se relaxă puţin. Incă nu-şi făcuse o părere 
definitivă despre Larry Underwood, dar era suficient de 
limpede că omul nu era căzut din lună. 

— E-ei, haide să ne exprimăm altfel. Ne-ar face plăcere ca 
acest comitet să intre în alegerile pentru o legislatură 
completă. 

— Şi de preferinţă fără adversar, spuse Larry, măsurându-i 
pe Stu cu priviri prietenoase, dar agere — foarte agere. Pot 


să-ţi aduc o bere? 

— Mai bine nu. Acum vreo câteva seri m-am cam întins la 
băutură cu Glen Bateman. Fran este o fată răbdătoare, dar 
asta nu înseamnă că trebuie s-o încerc prea mult. Ce spui, 
Larry? Vrei să vii alături de noi? 

— Cred că... ei, fir-ar să fie, sunt de acord. Gândeam că 
nimic pe lumea asta nu mă va face mai fericit decât să ajung 
aici, să-i las pe cei din grup în seama altcuiva şi să nu mă mai 
intereseze. Şi uite ce mi s-a întâmplat, am constatat, te rog 
să-mi ierţi vorba proastă, că m-am plictisit de-mi venea să-mi 
trag şutuuri. 

— Diseară avem o mică întrunire, la mine acasă, ca să 
discutăm adunarea cea mare, din 18. Crezi că poţi veni? 

— Desigur. Pot s-o aduc şi pe Lucy? 

Stu clătină încet din cap. 

— Nici măcar nu discuta cu ea despre asta. Pentru un 
timp, vrem să păstrăm o parte din lucrurile acestea în secret. 

Zâmbetul lui Larry dispăru. 

— Nu mă dau în vânt după aventurile de capă şi spadă, 
Stu. Mai bine îţi spun de la bun început, ca să nu existe 
discuţii mai târziu. Ceea ce s-a întâmplat în iunie s-a 
întâmplat tocmai pentru că prea mulţi oameni s-au jucat cu 
focul. N-a fost vorba de o lucrare a Domnului. Oamenii au fost 
cei care au dat totul peste cap. 

— Nu te-aş sfătui să intri în dispută cu Mother despre 
aspectul acesta, spuse Stu, zâmbind în continuare, relaxat. 
Intâmplător, sunt de aceeaşi părere cu tine. Dar ai gândi la fel 
dacă ne-am afla în stare de război? 

— Nu te înţeleg. 

— Este vorba de bărbatul acela pe care îl visam. Mă 
îndoiesc că a dispărut, pur şi simplu. 

Larry păru mirat şi căzu pe gânduri. 

— Glen afirmă că ştie de ce nu discută nimeni despre 
asta, continuă Stu, cu toate că am fost cu toţii preveniţi. 
Oamenii de aici sunt încă în stare de şoc. Toţi au sentimentul 
că au trecut printr-un adevărat iad ca să ajungă aici. Acum nu 
mai doresc decât să-şi lingă rănile şi să-şi îngroape morţii. Dar 


dacă Mother Abagail se află aici, atunci şi e/este acolo. Stu 
făcu semn din cap spre fereastră unde, prin pânza de ceaţă a 
miezului de vară, se vedea priveliştea Munţilor Flatiron. Şi, 
chiar dacă majoritatea celor de aici nu se gândesc la el, aş fi 
în stare să pun pariu şi ultimul meu dolar că el se gândeşte la 
noi. 

Larry se uită spre bucătărie, dar Lucy nu mai era acolo, 
plecase la Jane Hovington, vecina ei. 

— lar tu crezi că are să ne arate el nouă, comentă Larry cu 
voce scăzută. Un gând reconfortant înainte de cină. Stârneşte 
pofta de mâncare. 

— Larry, nici eu nu sunt sigur de nimic. Dar Mother 
Abagail spune că nu se va termina până când cineva, noi sau 
el, nu va învinge, într-un fel sau altul. 

— Sper că nu împărtăşeşte acest lucru oricui. Atunci 
oamenii ar porni-o în neştire, spre Australia sau cine ştie 
încotro. 

— Am înţeles că nu-ţi prea plac secretele. 

— Mda, însă ăsta... Larry se opri. Stu îi zâmbea amabil, iar 
Larry îi răspunse cu un surâs destul de acru. Okay. Ai 
dreptate. Discutăm despre asta şi ne ţinem gura. 

— Foarte bine. Ne vedem la 7. 

— De acord. 

Merseră împreună până la uşă. 

— Mulţumeşte-i încă o dată lui Lucy pentru invitaţie, spuse 
Stu. Frannie şi cu mine vom veni la voi cât de curând. 

— Okay. 

Când Stu întinse mâna să deschidă uşa, Larry îl opri. Mirat, 
Stu se întoarse spre el. 

— Vreau să-ţi vorbesc despre un băiat, îi explică Larry 
încet, împreună cu care am călătorit, încă din Maine. ÎI 
cheamă Leo Rockway. A avut problemele lui. În afară de noi 
doi, de el are grijă o femeie, Nadine Cross. Nadine este şi ea 
puţin deosebită, ştii? 

Stu îi confirmă cu un gest. Se răspândise vorba despre o 
mică întâmplare destul de ciudată, la care luaseră parte 
Mother Abagail şi această doamnă Cross, atunci când Larry 


sosise împreună cu grupul lui. 

— Nadine s-a îngrijit de Leo înainte de a-i întâlni eu. Leo 
are capacitatea de a citi în sulletul oamenilor. Nu că ar fi 
singurul, de altfel. Poate că au existat întotdeauna oameni de 
felul acesta, dar de când cu gripa, parcă s-au înmulţit. lar 
Leo... n-a vrut în ruptul capului să intre la Harold în casă. N-a 
vrut să rămână nici măcar pe pajişte. Mi se pare... destul de 
straniu, nu eşti de părere? 

— Ba da, recunoscu Stu. 

Timp de o clipă, se priviră în ochi, apoi se despărţiră. Şi 
Frannie părea muncită de gânduri în timpul mesei şi nu vorbi 
prea mult. În timp ce spăla ultimele câteva vase într-o găleată 
cu apă caldă, începură să apară cei invitaţi să ia parte la cea 
dintâi întâlnire a Comitetului Ad-Hoc din Free Zone. 


După ce Stu plecase în vizită la Larry, Frannie se grăbise 
să urce la etaj, în dormitor. In colţul debaralei se afla sacul de 
dormit pe care-l cărase de-a lungul întregii călătorii, prins în 
curele pe portbagajul motocicletei. Lucrurile ei personale le 
ţinuse într-o mică geantă cu fermoar. Majoritatea obiectelor 
de acolo se aflau acum răspândite prin apartamentul pe care 
îl împărțea cu Stu, dar câteva dintre ele nu-şi găsiseră încă un 
loc, prin urmare zăceau pe fundul sacului de dormit. Acolo se 
aflau mai multe borcane cu cremă de piele — avusese o serie 
de erupții pe piele după moartea mamei şi a tatălui ci, care 
acum trecuseră — o cutie cu Stayfree Mini Pads, pentru cazul 
în care îi apăreau pete (auzise că femeile însărcinate păţesc 
asta uneori), două cutii cu ţigări de foi ieftine, pe una scriind E 
BĂIAT! şi pe cealaltă E FATĂ! Şi jurnalul ei. 

Îl extrase şi-l cercetă meditativ. Nu mai scrisese în el 
decât de opt sau nouă ori de când ajunseseră la Boulder, iar 
majoritatea însemnărilor fuseseră scurte, aproape eliptice. 
Momentul cel mai bun îl avusese cât timp se mai aflaseră încă 
pe drum... ca după o a doua naştere, gândi ea, puţin mâhnită. 
În ultimele patru zile nu scrisese nimic şi-şi spunea că jurnalul 
avea să-i iasă complet din minte, deşi plănuise ferm să se ţină 


foarte serios de el atunci când lucrurile s-ar mai fi calmat. 
Pentru copil. Acum, iată, se gândea la jurnal din nou cu foarte 
mult interes. 

Aşa cum li se întâmplă oamenilor atunci când se 
convertesc la religie... sau citesc o carte care le schimbă 
viața... sau interceptează nişte scrisori de amor... 

Deodată, i se păru că jurnalul devenise mai greu şi că ar fi 
fost de ajuns să încerce să deschidă coperta din carton că să-i 
transpire fruntea şi... şi... 

Tresări şi se uită peste umăr, cu inima bătând iute. Oare i 
se păruse doar că ceva mişcă acolo? 

Poate vreun şoarece, alergând pe lângă perete. Atât şi 
nimic mai mult. Sau mai degrabă doar o părere a ei. Nu exista 
nici un motiv, absolut nici un motiv ca ei să-i vină în gând 
omul cu mantia întunecată, bărbatul cu umeraşul pentru 
haine. Copilul ei trăia şi se afla în siguranţă, iar acesta nu era 
decât un jurnal şi oricum nu exista nici o modalitate de a afla 
dacă fusese sau nu citit, iar, dacă totuşi fusese văzut de 
cineva, n-avea nici un temei să creadă că acela fusese chiar 
Harold Lauder. 

Cu toate acestea, deschise cartea şi începu să întoarcă cu 
grijă, pagină de pagină, trezindu-i în minte imagini din 
trecutul apropiat, asemănătoare unor fotografii alb-negru 
făcute de un amator. Un soi de videotecă a minţii. 

În seara aceasta le admiram, iar Harold îşi tot bătea gura 
despre culoarea & textura & nuanţa lor, iar Stu mi-a făcut 
discret cu ochiul. lar eu, reaua de mine, i-am răspuns tot cu o 
ocheadă... 

Harold va ridica obiecţii, desigur, invocând principiile 
generale. Să te ia naiba, Harold, de ce nu creşti odată? 

„„„ Şi l-am văzut pregătindu-se să răspundă cu una dintre 
Măgăriile Patente ale Deşteptului de Harold Lauder... 

(Doamne, Fran, ce ţi-a venit să spui toate lucrurile astea 
despre el? Şi în ce scop?) 

Păi, îl ştiţi pe Harold... cât se dă de mare... cuvintele şi 
sentințele alea ale lui pompoase... este doar un băieţel 
nesigur pe el... 


Asta scria în 12 iulie. Tresărind, trecu repede mai departe, 
răsfoind iute paginile, grăbindu-se să ajungă la sfârşit. De ici 
şi de colo îi atrăgeau atenţia diverse fragmente agresive: /n 
orice caz, de data asta Harold mirosea a curat... In seara asta, 
răsuflarea lui Harold ar fi pus pe fugă până şi un balaur... Şi 
altul, care suna de-a dreptul profetic: E/ adună eșecurile aşa 
cum adună piraţii comorile. Dar în ce scop? Pentru a-şi nutri 
sentimentul secret de superioritate şi de persecuție? Sau este 
vorba de dorinţa de răzbunare? 

Ei, el face o listă... de două ori o verifică... ca să ştie 
precis... cine-i rău şi cine-i bun... 

Apoi, pe 1 august, acum doar două săptămâni. Notiţa 
respectivă începea în partea de jos a paginii. /eri scară nu am 
mai scris nimic, eram prea fericită. Oare am fost vreodată 
atât de fericită? Cred că nu. Stu şi cu mine suntem împreună. 
Am 

Sfârşitul paginii. Întoarse foaia. Primele cuvinte erau făcut 
dragoste de două ori. Dar de-abia termină să le citească şi 
privirea îi cobori cam la jumătatea paginii. Acolo, lângă nişte 
aiureli despre instinctul matern, era ceva care o făcu să-i 
îngheţe sângele în vine. 

Urma murdară a unei amprente întunecate, lăsată de un 
deget mare. 

Mintea începu să-i lucreze frenetic: călăream motocicleta 
cât era ziulica de lungă şi zi de zi. Sigur că da, ori de câte ori 
aveam prilejul, mă spălam, dar uneori te murdăreşti pe mâini 
şi... 

Îşi întinse mâna, deloc surprinsă să constate cât de tare 
tremura. Îşi puse propriul deget mare peste pată, constatând 
că aceasta era cu mult mai întinsă. 

Păi sigur că este, încercă ca să se liniştească. Atunci când 
mânjeşti un lucru, este normal ca dimensiunile suprafeţei 
respective să crească. De asta s-a şi întâmplat, nu există nici 
un alt motiv să... 

Dar amprenta nu era într-un asemenea hal de murdară. 
Cea mai mare parte a liniilor, volutelor şi curbelor se 
distingeau încă limpede. 


lar murdăria respectivă nu provenea de la unsoare sau 
ulei, nu avea nici un rost să încerce să se înşele singură. 

Era vorba de ciocolată uscată. 

Payday, gândi Fran, simțind cum i se face rău. Un baton 
de ciocolată Payday. 

Pentru o clipă, îi fu teamă până şi să se întoarcă — teamă 
că avea să descopere rânjetul lui Harold atârnând deasupra 
umărului ei, ca zâmbetul pisicii de Cheshire din A/ice în țara 
Minunilor. Buzele groase ale lui Harold mişcându-se, atunci 
când îi declarase solemn: Fiecărui câine îi vine ziua lui, 
Frannie. Fiecărui câine îi vine ziua lui. 

Dar chiar dacă Harold îşi aruncase o privire în jurnalul ei, 
trebuia asta să însemne neapărat că pune la cale vreo 
vendetă secretă împotriva ei, a lui Stu sau a celorlalţi? 
Desigur că nu. 

Dar Harold s-a transformat, îi şopti o voce interioară. 

— Ei, fir-ar să fie, chiar atât de mult nu s-a schimbat! 
strigă ea în camera goală. 

Tresări puţin la auzul propriei ei voci, apoi râse nesigur. 
Cobori scările şi începu să pregătească cina. Aveau să 
mănânce mai devreme, din cauza întrunirii... deşi întrunirea 
aceasta nu i se mai părea, dintr-o dată, la fel de importantă 
ca mai devreme. 


Fragmente din procesul-verbal al întrunirii Comitetului Ad- 
Hoc 


13 august 1990 

Întrunirea s-a desfăşurat în apartamentul lui Stu Redman 
şi Frances Goldsmith. Toţi membrii Comitetului Ad-Hoc au fost 
prezenţi, şi anume: Stuart Redman, Frances Goldsmith, Nick 
Andros, Glen Bateman, Ralph Brentner, Susan Stern şi Larry 
Underwood... 

Stu Redman a fost ales moderator al şedinţei. Frances 
Goldsmith a fost aleasă să redacteze procesul-verbal... 

Aceste note (împreună cu înregistrarea integrală, care 


include şi ultimul sughiţ, şoaptă şi replică aparte, făcută pe 

casete Memorex pentru toţi cei suficient de nebuni ca să fie 
dispuşi să le asculte) vor fi plasate într-un seif din First Bank 
of Boulder... 

Stu Redman a prezentat textul unei foi volante referitoare 
la toxiinfecţii alimentare, compusă de Dick Ellis şi Laurie 
Constable (incitant intitulată: DACA VREI SA MĂNÂNCI, MAI 
ÎNTÂI CITEŞTE!). Spuse că Dick ar vrea s-o vadă tipărită şi 
expusă peste tot în Boulder încă înainte de marca adunare de 
la 18 august, deoarece în Boulder se înregistraseră deja 
cincisprezece cazuri, dintre care două destul de serioase. 
Comitetul a votat cu 7-0 ca Ralph să multiplice afişul lui Dick 
în o mie de exemplare şi să-l lipească peste tot în oraş, cu 
ajutorul a zece oameni... 

Susan Stern a expus apoi un alt subiect pe care Dick şi 
Laurie doreau să-l supună atenţiei adunării (ne-am fi dorit cu 
toţii ca unul dintre ei să fi putut să fie prezent aici). Ei sunt de 
părere că trebuie să se înfiinţeze un Comitet pentru înhumări; 
ideea lui Dick era să fie trecut pe ordinea de zi a întrunirii 
publice, unde să nu fie prezentat ca un risc pentru sănătate — 
evitând astfel izbucnirea posibilă a panicii —, ci drept un lucru 
"ce se cuvine să fie îndeplinit". Cunoaştem cu toţii că există 
surprinzător de puţine cadavre la Boulder, în raport cu 
populaţia oraşului de dinainte de epidemie, dar nu ştim de 

e... şi asta nici nu contează foarte mult în clipa de faţă. 
Există încă mii de cadavre, de care trebuie să ne 
descotorosim, dacă intenţionăm să ne stabilim aici. 

Stu întrebă cât de gravă este problema în prezent, iar Sue 
îi răspunse că va deveni cu adevărat de neocolit la toamnă, 
când vremea caldă şi uscată se schimbă de obicei, devenind 
umedă. 

Larry a propus să adăugăm sugestia lui Dick de alcătuire a 
unui Comitet pentru înhumări pe ordinea de zi a adunării din 
18 august. Propunerea a fost adoptată cu 7-0. 

Apoi a venit rândul lui Nick Andros, ale cărui comentarii 
scrise au fost citite de Ralph Brentner, iar eu le reproduc aici 
textual: 


"Unul dintre cele mai importante aspecte pe care trebuie 
să le dezbată acest comitet este dacă va fi sau nu pentru 
acordarea unei încrederi depline lui Mother Abagail şi dacă i 
se va comunica tot ce se întâmplă în cursul şedinţelor 
noastre, atât cele obişnuite, cât şi cele secrete. Chestiunea 
aceasta ar putea fi reformulată şi invers: va dori Mother 
Abagail să acorde încredere deplină acestui comitet — şi celui 
permanent, care-l va urma — şi să expună în faţa comitetului 
ceea ce se petrece în timpul întâlnirilor ei cu Dumnezeu sau 
cu Oricine... mai ales în şedinţele secrete? 

S-ar putea să sune puţin nedesluşit, dar aş dori să explic şi 
veţi vedea că este vorba despre o problemă pragmatică. Noi 
trebuie să stabilim locul pe care-l ocupă Mother Abagail în 
comunitatea noastră de la bun început, deoarece acum nu 
este vorba doar «să ne punem din nou pe picioare». Dacă ar 
fi vorba doar de asta, nici n-am avea nevoie de ea. După cum 
ştim cu toţii, mai avem de înfruntat şi problema celui pe care 
uneori îl numim Omul Întunecat, sau cum îi zice Glcn, 
Adversarul. Demonstrația mea că el există este foarte simplă 
şi cred că majoritatea celor din Bouldcr vor fi de acord cu 
raţionamentul meu — cu preţul unui efort minim de gândire. 
lată-l: «Am visat-o pe Mother Abagail şi s-a dovedit că ea 
există; l-am visat pe Omul Întunecat şi prin urmare trebuie să 
existe şi el, chiar dacă nu l-am văzut niciodată.» Oamenii de 
aici o iubesc pe Mother Abagail; şi eu însumi o iubesc. Dar nu 
vom ajunge departe — de fapt, nu vom ajunge nicăieri — 
dacă nu-i vom cere de la început aprobarea pentru tot ceea 
ce întreprindem. 

Ca atare, la începutul acestei după-amieze m-am dus s-o 
vizitez şi să-i pun întrebarea direct şi fără ocoliş: vrei să mergi 
cu noi? Ea a răspuns da — dar nu fără condiţii. A fost cât se 
poate de deschisă, zicând că suntem perfect liberi să 
conducem comunitatea în toate «lucrările lumeşti» — 
expresia îi aparţine. Curăţenia străzilor, împărţirea locuinţelor, 
repunerea în funcţiune a centralei electrice. 

Pe de altă parte, a afirmat răspicat că doreşte să fie 
consultată în legătură cu toate aspectele legate de Omul 


Întunecat. După părerea ei, facem parte cu toţii dintr-o 
partidă de şah dintre Dumnezeu şi Satana; iar agentul 
principal al Satanei în jocul acesta este Adversarul, al cărui 
nume, spune ea, ar fi Randall Flagg («numele pe care îl 
foloseşte de această dată», aşa se exprimă ea); că, din 
motive doar de El ştiute, Dumnezeu a ales-o ca agent al Lui. 
Ea crede, iar eu sunt întâmplător de acord cu ea în această 
privinţă, că se apropie o bătălie pe viaţă şi pe moarte. 

Ea este de părere că bătălia este cel mai important lucru 
şi ţine în mod categoric să fie consultată atunci când 
deliberările noastre se referă la luptă... sau la acela. 

Acum, n-aş vrea să intru în implicaţiile religioase ale 
tuturor acestor lucruri sau să cântăresc dacă arc sau nu 
dreptate, dar ar trebui să fie evident că, înlăturând toate 
implicaţiile posibile, ne aflăm în faţa unei situaţii pe care 
trebuie neapărat s-o înfruntăm, în concluzie, am o serie de 
propuneri." 

Se purtară mai multe discuţii pe marginea declaraţiei lui 
Nick. 

lată prima sa propunere: putem noi, comitetul, să cădem 
de acord să nu discutăm implicaţiile teologice, religioase sau 
supranaturale ale problemei Adversarului în timpul şedinţelor 
noastre? Printr-un vot de 7-0, comitetul a fost de acord să 
interzică discutarea acestor probleme, cel puţin cât timp ne 
aflăm "în sesiune". 

Nick făcu apoi următoarea propunere: putem fi de acord 
că principala sarcină particulară şi secretă a comitetului este 
cum să abordăm această forţă, cunoscută sub numele de 
Omul Întunecat, Adversarul, sau Randall Flagg? Glen Bateman 
îl sprijini, adăugând că din timp în timp vor putea să apară şi 
alte chestiuni — cum ar fi motivul real al formării Comitetului 
pentru înhumări — al căror caracter confidenţial va trebui să 
fie păstrat. Propunerea a fost adoptată cu 7-0. 

Nick se întoarse atunci la propunerea lui iniţială, ca 
Mother Abagail să fie informată de toate treburile particulare 
şi publice negociate în cadrul comitetului. 

Propunerea a fost adoptată cu 7-0. 


Rezolvând, cel puţin pentru moment, chestiunea Mother 
Abagail, comitetul a trecut, la cererea lui Nick, la dezbaterea 
referitoare la Omul Intunecat. El a propus să trimitem trei 
voluntari în vest, care să se alăture grupului Omului 
Intunecat, cu scopul de a afla cu exactitate ce se întâmplă de 
fapt dincolo. 

Sue Stern se oferi imediat voluntară. După mai multe 
discuţii înfierbântate, Stu i-a permis lui Glen Bateman să facă 
următoarea propunere: se hotărăşte că nici un membru din 
comitetul nostru ad-hoc sau din comitetul permanent nu are 
dreptul să se ofere voluntar pentru misiunile derecunoaştere. 
Suc Stern dori să ştie de ce nu. 

Glen: "Toată lumea îţi respectă dorinţa sinceră de a fi de 
ajutor, Susan, dar adevărul este că pur şi simplu nu avem 
habar dacă oamenii pe care îi trimitem se vor întoarce 
vreodată şi în ce fel. Pe de altă parte, mai avem de îndeplinit 
sarcina nu foarte simplă de a pune treaba pe roate în Boulder, 
dacă vei scuza exprimarea plastică. Dacă pleci, va trebui să 
te înlocuim cu o altă persoană, pe care va trebui s-o instruim, 
şi nu cred că ne putem permite atâta bătaie de cap şi 
pierdere de vreme." 

Sue: "Presupun că ai dreptate... sau cel puţin că dovedeşti 
rațiune... deşi eu una mă întreb câteodată dacă aceste două 
lucruri sunt întotdeauna identice. Sau măcar de obicei. De 
fapt, tu afirmi că nu putem trimite pe nimeni din comitet, 
pentru că am fi al dracului de nepreţuiţi. Prin urmare... noi pur 
şi simplu... nu ştiu..." 

Stu: "Rămânem la cutie?" 

Sue: "Da, îţi mulţumesc. Exact asta voiam să spun. Noi 
stăm la cutie şi-i trimitem pe alţii acolo, poate pentru a fi 
crucificaţi de un stâlp de telefon, poate ca să li se întâmple 
lucruri şi mai îngrozitoare." 

Ralph: "Ce-ar putea fi mai rău decât asta?" 

Sue: "Eu nu ştiu, dar dacă ştie cineva pe lumea asta, acela 
va fi Flagg. Mi se pare tare urâtă chestia." 

Glen: "Indiferent cât de urâtă ţi se pare poziţia noastră, ai 
definit-o de fapt foarte succint. Noi suntem politicieni. Cei 


dintâi politicieni ai noii epoci. Nu ne rămâne decât să sperăm 
că, de data asta, cauza noastră este mai dreaptă decât cele 
pentru care politicienii au trimis înainte oameni în misiuni- 
limită." 

Sue: "Nu mi-am închipuit niciodată că o să ajung 
politician." 

Larry: "Bine-ai venit în clubul nostru." 

Propunerea lui Glen ca iscoadele să nu facă parte din 
comitetul ad-hoc a fost adoptată — fără tragere de inimă — 
cu un vot de 7-0. Fran Goldsmith l-a întrebat atunci pe Nick ce 
fel de calităţi li se cer viitorilor agenţi secreţi şi la ce trebuie 
să ne aşteptăm din partea lor. 

Nick: "N-o vom şti decât după întoarcerea lor. Dacă se mai 
întorc. Ideea este că nu avem nici cea mai mică idee ce 
anume face Adversarul acolo. Suntem mai mult sau mai puţin 
în situaţia unor pescari folosind momeală umană." 

După părerea lui Stu, comitetul ar urma să aleagă oamenii 
cărora să li se facă propunerea, idee cu care toată lumea a 
fost de acord. Urmare a votului comitetului, începând din 
acest moment, discuţiile au fost transcrise în fragmentele de 
faţă cuvânt cu cuvânt, de pe casetele audio. Ni s-a părut 
important să avem un martor permanent al deliberărilor 
referitoare la problema Cercetaşilor (sau spionilor), deoarece 
ea se dovedea atât de delicată şi de dificilă. 

Larry: "Aş dori să fac o propunere, dacă îmi este permis. 
Presupun că li se va părea ciudat acelora dintre voi care nu-l 
cunoaşteţi, dar s-ar putea să fie o idee foarte bună. Aş dori 
să-l trimitem pe Judele Farris." 

Sue: "Cum, pe bătrânul acela? Larry, cred că nu eşti în 
toate minţile!" 

Larry: "Este cel mai ager bătrân pe care l-am cunoscut. Nu 
are decât şaptezeci de ani, spre ştiinţa voastră. Ronald 
Rcagan a fost preşedinte la o vârstă şi mai înaintată." 

Fran: "Nu mi se parc chiar cel mai bun argument." 

Larry: "Dar este sănătos şi robust. Şi nutresc speranţa că 
Omul intunecat îl va suspecta mai puţin de spionaj pe un 
şubred ca Farris... După cum ştiţi, trebuie să ţinem cont şi de 


suspiciunile lui. E sigur că el se aşteaptă la o mişcare de 
genul ăsta şi nu m-ar mira prea tare să aflu că a postat gărzi 
la graniţă, controlându-i pe cei care intră tocmai cu acest 
gând. Dar — deşi asta i se va părea brutal, ştiu bine, mai ales 
lui Fran — dacă îl pierdem, măcar nu va fi cineva care ar mai 
fi avut de trăit încă vreo cincizeci de ani buni." 

Fran: "Ai dreptate. Sună cu adevărat brutal." 

Larry: "Tot ce aş mai avea de adăugat este că Judele va fi 
de acord. El vrea să ajute, din toată inima. Şi cred cu 
adevărat că este în stare să se descurce cum se cuvine." 

Glen: "E un punct bun. Voi, ceilalţi, ce părere aveţi?" 

Ralph: "Eu nu am încă o părere exactă, pentru că nu-l cu- 
nosc. Dar nu cred că ar fi bine să renunţăm la el din cauza 
vârstei. Dacă stăm şi ne gândim, uite cine ne conduce pe noi 
toţi — o doamnă care a trecut binişor de o sută de ani." 

Glen: "Incă un punct bun." 

Stu: "Parc-ai fi arbitru de tenis, cheliosule." 

Sue: "Ascultă-mă, Larry. Dar dacă reuşeşte să-l 
păcălească pe Omul Întunecat şi apoi pică mort din pricina 
unui atac de cord, în timp ce se străduieşte din răsputeri să 
se întoarcă încoace?" 

Stu: "Asta i s-ar putea întâmpla oricui, practic. La fel ca un 
accident." 

Sue: "De acord... dar când e vorba de un bătrân, şansele 
sporesc." 

Larry: "Este adevărat, dar nu-l cunoşti pe Jude, Sue. Dacă 
l-ai şti, ai vedea că avantajele depăşesc dezavantajele. Este 
foarte inteligent. Apărarea şi-a încheiat pledoaria." 

Stu: "Consider că Larry are dreptate. La o asemenea 
mişcare, cred că Flagg nu se aşteaptă. Eu sunt de acord cu 
propunerea. Cine este pentru?" 

Comitetul a votat da, 7-0. 

Sue: "Ei bine, eu am fost de acord cu candidatul tău, 
Larry, poate ai să-l sprijini şi tu pe al meu." 

Larry: "Mda, aşa-i în politică, corect. (Râs general.) Despre 
cine-i vorba?" 

Sue: "De Dayna." 


Ralph: "Dayna şi mai cum?" 

Sue: "Dayna Jurgens. N-am cunoscut o femeie mai 
curajoasă ca ea. Desigur, ştiu că nu are şaptezeci de ani, dar 
nu se va da înapoi." 

Fran: "Da... dacă e obligatoriu să facem treaba asta, 
atunci consider că ar fi bună. Sprijin propunerea." 

Stu: "Okay... s-a făcut şi a fost sprijinită propunerea ca s-o 
includem pe listă şi pe Dayna Jurgens. Cine este pentru?" 

Comitetul a votat pentru, 7-0. 

Glen: "Okay... cine este numărul trei?" 

Nick (în lectura lui Ralph): "Dacă lui Fran nu i-a plăcut 
propunerea lui Larry, a mea o să-i repugne, de-a dreptul. Eu îl 
nominalizez pe..." 

Ralph: "Nick, eşti nebun! Sper că nu vorbeşti serios!" 

Stu: "Haide, Ralph, citeşte." 

Ralph: "Ei bine... aici zice că vrea să-l nominalizeze pe... 
Tom Cullen." 

Vacarm în comitet. 

Stu: "Okay. Nick are cuvântul. A scris ca un apucat, aşa că 
acum poţi să citeşti, Ralph." 

Nick: "În primul rând, eu îl cunosc pe Tom tot atât cât îl 
cunoaşte Larry pe judecător, poate chiar mai bine. Elo 
iubeşte pe Mother Abagail. Ar face orice pentru ea, s-ar lăsa 
chiar fript la foc mărunt. Nu e o simplă metaforă, chiar aşa 
este. Dacă i-ar cere-o, şi-ar da şi foc pentru ea." 

Fran: "Vai, Nick, nimeni nu tăgăduieşte asta, dar Tom 
este..." 

Stu: "Stai puţin, Fran... Nick are acum cuvântul." 

Nick: "Cel de-al doilea argument al meu este identic cu al 
lui Larry legat de Jude. Adversarul nu se va aştepta din partea 
noastră să trimitem o persoană retardată drept spion. 
Reacţiile voastre combinate sunt poate cel mai bun argument 
în favoarea ideii. 

Cel de-al treilea — şi ultimul — argument este că, deşi 
Tom este retardat, nu este şi nerod. Mi-a salvat viaţa odată, 
când a venit o tornadă, reacţionând cu mult mai repede decât 
ştiu că ar fi reacţionat ceilalţi. Tom este copilăros, dar până şi 


un copil poate fi pregătit să îndeplinească anumite lucruri, 
dacă este învăţat şi face exerciţii. Nu văd ce ne-ar împiedica 
să-i dăm lui Tom să înveţe o poveste foarte simplă. In cele din 
urmă, s-ar putea să presupună că l-am alungat din cauză 
că..." 

Sue: "Pentru că nu am vrut să ne strice fondul genetic? Mi 
se pare o idee bună, nu?" 

Nick: "...din cauză că este cu adevărat retardat. Poate să 
afirme chiar că este furios pe oamenii care l-au alungat şi i-ar 
face plăcere să se poată răzbuna. Singurul imperativ pentru 
el va fi să nu schimbe niciodată povestea, indiferent ce s-ar 
întâmpla." 

Fran: "Vai, nu, nu pot să cred că..." 

Stu: "Stai puţin, acum are Nick cuvântul. Să păstrăm 
ordinea." 

Fran: "Da... Îmi cer scuze." 

Nick: "Unii dintre voi pot avea sentimentul că, din cauză 
că Tom este retardat, ar fi mai uşor să se dea de gol decâto 
persoană înzestrată cu mai multă inteligenţă, dar..." 

Larry: "Chiar aşa." 

Nick: "...dar, de fapt, lucrurile se petrec invers. Dacă îi 
spun lui Tom că pur şi simplu trebuie să se ţină de povestea 
lui indiferent ce se întâmplă, chiar aşa va proceda. O 
persoană aşa-zis normală n-ar putea decât să suporte nu ştiu 
câte ore de tortură cu apă sau şocuri electrice sau aşchii 
vârâte sub unghii..." 

Fran: "Sper că nu se va ajunge până acolo, ce părere 
aveţi? Ce credeți! Adică, nimeni nu-şi poate închipui cu tot 
dinadinsul că se poate ajunge până acolo, nu?" 

Nick: "...Înainte de a spune «Foarte bine, renunţ, am să vă 
spun tot ce ştiu», Tom pur şi simplu nu va proceda aşa. Dacă 
îşi repetă povestea de suficiente ori, nu numai că o va şti pe 
dinafară; aproape va ajunge să creadă că este adevărată. 
Nimeni nu-l va putea scoate dintr-ale lui. N-am vrut decât să 
demonstrez că, după părerea mea, retardarea lui Tom 
reprezintă mai degrabă un avantaj într-o misiune de acest fel, 
din mai multe puncte de vedere. «Misiune» ar putea să pară 


un cuvânt pretenţios, dar de fapt despre asta e vorba." 

Stu: "Asta-i tot, Ralph?" 

Ralph: "Nu mai e decât puţin." 

Sue: "Dar dacă îşi va însuşi cu adevărat ficţiunea aceea, 
Nick, cum naiba va mai şti că a sosit vremea să se întoarcă?" 

Ralph: "Scuză-mă, doamnă, dar mi se pare că tocmai 
despre asta vorbeşte în continuare." 

Sue: "Ah." 

Nick (în lectura lui Ralph): "Lui Tom i se poate aplica o 
sugestie posthipnotică, înainte de a-l expedia. Din nou, astea 
nu sunt vorbe în vânt: când mi-a venit ideea aceasta, l-am 
rugat pe Stan Nogotny să încerce să-l hipnotizeze pe Tom. 
Stan făcea uneori asta în chip de amuzament, pe la petreceri, 
din câte îl auzisem spunând. Ei bine, Stan nu şi-a închipuit că 
o să meargă... dar Tom a intrat în stare de hipnoză după nici 
şase secunde." 

Stu: "l-auzi! înseamnă că Stan chiar se pricepe, nu?" 

Nick: "Motivul pentru care am crezut că Tom poate fi 
ultrasensibil datează de când l-am întâlnit, în Oklahoma. Din 
câte se pare, de-a lungul anilor a reuşit să ajungă la 
performanţa de autohipnoză, în oarecare măsură. Asta îl ajută 
să facă diferite conexiuni. În ziua în care ne-am văzut pentru 
prima oară, el nu reuşea să înţeleagă ce-i cu mine — de ce 
nu-i vorbesc şi nu-i răspund la nici o întrebare. Eu îmi duceam 
mereu mâna în dreptul gurii, apoi la gât, ca să-i sugerez că 
sunt mut, fără să reuşesc. Apoi, pe neaşteptate, pur şi simplu 
s-a decuplat. Nu pot să exprim cu alt termen ce s-a petrecut. 
A rămas absolut liniştit. Privirile i se pierduseră în neant. Apoi 
a ieşit din starea aceea, exact cum un subiect iese din transă, 
atunci când hipnotizatorul îi spune că a sosit vremea să se 
trezească. Şi ştia. Pur şi simplu. S-a scufundat în sine şi a ieşit 
la iveală cu răspunsul la întrebare." 

Glen: "Mi se pare de-a dreptul uimitor." 

Stu: "Chiar aşa este." 

Nick: "L-am pus pe Stan să încerce o sugestie 
posthipnotică. acum cinci zile, când am făcut aceste 
experienţe. Sugestia consta în aceea că, atunci când Stan va 


spune «Să ştii că mi-ar plăcea să văd un elefant», Tom urma 
să simtă dorinţa nestăvilită să se ducă într-un colţ şi să se 
aşeze în cap. Stan i-a aplicat replica după aproximativ o oră şi 
jumătate de la trezirea lui Tom; acesta s-a repezit în colţul 
încăperii şi s-a proptit în cap. Toate jucăriile şi bilele i-au căzut 
din buzunarele pantalonilor. Apoi s-a aşezat jos, ne-a zâmbit 
şi ne-a zis: «Stau şi mă întreb de cc-o fi făcut Tom Cullen 
chestia asta?»" 

Glen: "Parcă-l şi aud." 

Nick: "Oricum, toate lucrurile astea foarte complicate 
despre hipnoză nu sunt decât o introducere la două 
argumente foarte simple. Unu, putem să implantăm o 
sugestie posthipnotică, potrivit căreia Tom să se întoarcă la 
un moment dat. Modul cel mai la îndemână ar fi să stabilim o 
corelaţie cu luna. Cu luna plină. Doi, aducându-l într-o stare 
de hipnoză profundă după întoarcere, am obţine un raport 
aproape perfect asupra tuturor lucrurilor văzute de el." 

Ralph: "Aici se sfârşesc notele lui Nick. Uau!" 

Larry: "Mie mi-a reamintit filmul acela vechi, The 
Minchurian Candidate." 

Stu: "Cum?" 

Larry: "Nimic important." 

Sue: "Am o întrebare, Nick. Te-ai gândit să-l programezi 
pe Tom — presupun că acesta ar fi cuvântul cel mai potrivit — 
să nu dea nici o informaţie despre ceea ce facem noi?" 

Glen: "Nick, te rog să-mi permiţi să dau eu răspunsul, iar 
dacă tu ai raţionat altfel, este suficient să clatini din cap. Aş 
afirma că Tom nu are câtuşi de puţin nevoie de programare. 
Poate să spună liniştit tot ceea ce ştie despre noi. Toate 
acţiunile noastre referitoare la Flagg sunt oricum ţinute în 
secret, iar celelalte hotărâri poate şi el să le înţeleagă fără 
prea mare efort... chiar dacă globul de cristal nu-i 
funcţionează perfect." 

Nick: "Corect." 

Glcn; "Foarte bine... voi sprijini propunerea lui Nick fără 
rezerve. Consider că putem câştiga totul, fără să avem nimic 
de pierdut. Mi se pare o idee extraordinar de curajoasă şi de 


originală." 

Stu: "Propunerea a fost susţinută. Putem să mai discutăm 
puţin pe marginea ci dacă doriţi, însă numai foarte puţin. 
Stăm aici toată noaptea, dacă nu ne grăbim. Mai exist vreun 
comentariu?" 

Fran: "Sigur că da. Ai afirmat că putem câştiga totul şi nu 
avem nimic de pierdut, Glen. Bine, dar Tom? Dar bietele 
noastre suflete afurisite? Poate pe voi, domnilor, nu vă 
deranjează să auziţi că-i vor vâri... ţepuşe... lui Tom sub 
unghii şi-l vor supune şocurilor electrice, în schimb pe mine 
da. Cum puteţi să vă gândiţi la asta cu sânge rece? Şi Nick, 
care vrea să-l hipnotizeze în aşa fel încât să se poarte ca... un 
pui de găină cu capul vârât sub aripă! Ar trebui să vă fie 
ruşine! Eu îmi închipuiam că ne este prieten!" 

Stu: "Fran..." 

Fran: "Nu, voi spune ceea ce am de spus. Nu mă voi spăla 
pe mâini de comitet, nici măcar nu voi părăsi încăperea 
furioasă, pentru că votul va ieşi împotriva mea, în schimb voi 
spune ceea ce am de spus. Vreţi cu adevărat să-l luaţi pe 
băiatul acesta amabil, cu mintea înceţoşată, şi să-l 
transformați într-un soi de avion U-2 uman. Nu înţelege nici 
unul dintre voi că asta înseamnă s-o luăm de la început cu 
toată porcăria? Nu vă daţi seama! Ce ne facem dacă-l 
omoară, Nick? Ce ne facem dacă-i omoară pe toți;?. Ne punem 
să pregătim nişte germeni patogeni noi? O variantă 
îmbunătăţită a lui Captain Trips?" 

Până ce Nick să scrie un răspuns, a intervenit o pauză. 

Nick (în lectura lui Ralph): "Lucrurile pe care le-a pus Fran 
în discuţie mă afectează profund, dar în continuare îmi susţin 
propunerea. Nu, nu mă simt împăcat că-l pun pe Tom să stea 
în cap şi nu mă simt împăcat că-l trimit într-un loc unde ar 
putea fi torturat şi apoi ucis. Nu voi face decât să subliniez, 
încă o dată, că el ar face-o pentru Mother Abagai/, pentru 
ideile ei şi pentru Dumnezeul ei, nu pentru noi. Mai cred, apoi, 
că trebuie să ne folosim de orice mijloace pentru a pune 
capăt amenințării pe care o reprezintă acea fiinţă. El 
răstigneşte oameni pe cruce. Sunt sigur de asta judecând 


după visele mele, şi ştiu că aceleaşi vise v-au vizitat şi pe o 
parte dintre voi. Mother Abagail însăşi a visat aceleaşi lucruri. 
Sunt convins că Randall Flagg este rău. Dacă cineva se va 
gândi să obţină o nouă tulpină de Captain Trips, Frannie, 
acela va fi el, ca să o folosească împotriva noastră. Aş dori să- 
| oprim, cât ne mai stă în puteri. 

Fran: "Lucrurile pe care le spui tu sunt adevărate, Nick. Nu 
am nici un argument împotrivă. Ştiu că este rău. Ba s-ar 
putea să fie Vlăstarul Satanei, după cum afirmă Mother 
Abagail. Dar noi ne folosim de aceleaşi vechi metode ca să 
punem stavilă răului. Ţi-aduci aminte de Ferma animalelor! 
«Se uitau când la porci, când la oameni, dar nu puteau să 
facă diferenţa.» Ceea ce cred c-aş vrea cu adevărat să te aud 
spunând — chiar dacă Ralph este cel care citeşte — ar fi că, 
dacă trebuie să adoptăm aceleaşi metode ca să-i punem 
stavilă... dacă trebuie neapărat... vom fi în stare să renunţăm 
la ele de îndată ce nu ne mai sunt necesare. Ai putea să faci 
această afirmaţie?" 

Nick: "Nu sunt absolut sigur, cred. N-aş putea fi absolut 
sigur." 

Fran: "Atunci eu votez împotrivă. Dacă e musai să 
trimitem oameni spre vest, cel puţin să fie vorba de persoane 
conştiente la ce riscuri se expun." 

Stu: "Altcineva?" 

Suc: "Şi eu sunt împotrivă, dar din raţiuni mai practice. 
Continuând în felul în care am început, ne vom trezi cu un 
moş şi un nătărău. Scuzaţi-mi expresia, şi mie îmi este 
simpatic, dar acesta este adevărul. Sunt împotrivă, iar de 
acum am să-mi ţin gura." 

Glen: "Să trecem la vot, Stu." 

Stu: "Okay. Să votăm în ordine, aşa cum stăm în jurul 
mesei. Eu votez pentru. Frannie?" 


v 


Fran: "Împotrivă." 


Stu: "Glen?" 
Glen: "Pentru." 
Stu: "Sue?" 


Sue: Împotrivă." 


Stu: "Nick?" 

Nick: "Pentru." 

Stu: "Ralph?" 

Ralph: "Păi... nici mie nu prea-mi place chestia asta, dar 
dacă Nick este pentru, trebuie să merg cu el. Pentru." 

Stu: "Larry?" 

Larry: "Vrei să fiu cinstit? Cred că ideea pute în aşa hal, 
încât mă simt ca un closet public. Presupun că este exact 
genul de lucruri de care dai când urci până în vârf. Cine caută, 
găseşte. Votez pentru." 

Stu: "Propunerea a fost adoptată cu 5-2." 

Fran: "Stu?" 

Stu: "Da?" 

Fran: "Aş dori să-mi schimb votul. Dacă tot îl vârâm pe 
Tom în povestea aceasta, este mai bine s-o facem împreună. 
Îmi pare rău că am stârnit întreaga discuţie, Nick. Ştiu că te- 
am rănit... se poate citi pe figura ta. Nebunie curată! Oare de 
ce a fost nevoie să se întâmple toate astea? In orice caz, nu 
prea seamănă cu şedinţele comitetului clubului universitar 
feminin, credeţi-mă pe mine. Frannie votează pentru." 

Sue: "Atunci, şi eu. Frontul unit. Nixon se ţine tare. Afirmă: 
Eu nu sunt un escroc! Pentru." 

Stu: "Votul modificat este de 7-0. Poftim o batistă, Fran. 
Şi-aş vrea să se consemneze în procesul verbal că te iubesc." 

Larry: "Şi, cu această ultimă remarcă, aş fi de părere să 
ridicăm şedinţa." 

Sue: "Sprijin această propunere." 

Stu: "S-a propus şi a fost sprijinită propunerea de ridicare 
a şedinţei. Cei care sunt pentru să ridice mâna. Cei care se 
opun să se pregătească să ia câte o cutie de bere în cap." 

S-a votat în favoarea ridicării şedinţei, 7-0. 


— Vii în pat, Stu? 

— Da. E târziu? 

— Aproape de miezul nopţii. Destul de târziu. 

Stu intră de pe balcon. Purta doar o pereche de pantaloni 


scurţi de jockey; albeaţa lor scotea şi mai mult în evidenţă 
pielea bronzată. Frannie, care stătea în pat cu o lanternă 
Coleman aprinsă pe noptiera ei, se simţi din nou luată prin 
surprindere de profunzimea iubirii ce i-o purta. 

— Te gândeai la întrunire? 

— Da, la întrunire, recunoscu el. 

Stu îşi turnă un pahar de apă din cana de pe noptieră şi 
trase o strâmbătură din cauza gustului sălciu al lichidului fiert. 

— Consider că te-ai descurcat foarte bine în rolul de 
moderator. Glen te-a întrebat dacă vrei să faci acelaşi lucru şi 
la adunarea publică, nu? L-ai refuzat? 

— Ba nu, i-am promis că da. Cred că am să mă descurc. 
Mă gândeam la expedierea celor trei peste munţi. E o treabă 
murdară, să trimiţi spioni. Ai dreptate, Frannie. Singurul necaz 
este că şi Nick are dreptate. Într-o situaţie ca asta, ce-i de 
făcut? 

— După părerea mea, să votezi după cum te îndeamnă 
conştiinţa şi apoi să dormi cât mai bine cu putinţă. Pot să 
sting lumina? întrebă ea, întinzând mâna spre comutatorul 
lămpii Coleman. 

— Mda, spuse el, aşezându-se în pat, alături de ea. Noapte 
bună, Frannie. Te iubesc. 

Fran stinse lampa şi rămase cu privirile în tavan. Se 
împăcase cu Tom Cullen... dar urma lăsată de degetul mânjit 
cu ciocolată îi stăruia în minte. 

Fiecărui câine îi vine ziua lui, Fran. 

Poate că ar fi bine să-i spun lui Stu imediat, gândi ea. Dar 
dacă exista cu adevărat o problemă, aceasta îi aparţinea 
exclusiv. Nu-i rămânea decât să aştepte... să pândească... şi 
să vadă ce se petrece. 

Nu reuşi să adoarmă decât cu greu. 


CAPITOLUL 52 


ERA DIMINEAŢA, devreme. Mother Abagail stătea în pat, 


fără să doarmă. Se străduia să se roage. 

Se ridică fără să aprindă lumina şi îngenunche, în cămaşa 
ei de noapte din bumbac alb. Îşi lipi fruntea de Biblia deschisă 
la Faptele Apostolilor. La pasajul convertirii neînduplecatului 
Saul, pe drumul Damascului. El fusese orbit de lumină, iar pe 
drumul Damascului vălul îi căzuse de pe ochi. "Faptele" sunt 
cea din urmă carte a Bibliei în care doctrina este sprijinită prin 
miracole; dar miracolele ce altceva reprezintă dacă nu mâna 
divină a lui Dumnezeu făcându-şi lucrarea pe pământ? 

lar acum, vai, asupra ochilor ei se lăsase un văl; avea el 
oare să se ridice vreodată? 

Singurele zgomote din încăpere erau şuieratul discret al 
lămpii cu ulei, ticăitul ceasului Westelox cu arc şi murmurul 
scăzut al vocii ei. 

— Arată-mi păcatul meu, Doamne. Nu mai ştiu decât că 
mi-a scăpat ceva ce Tu ai vrut să văd. Nu mai pot dormi, nu 
mai sunt bună de nimic şi nu Te mai simt pe Tine, Doamne. 
Parcă m-aş ruga într-un telefon mort, iar acum e cel mai 
nepotrivit moment ca să se întâmple una ca asta. In ce fel Te- 
am insultat eu, Doamne? Te ascult, Dumnezeul meu. Ascult 
şoapta potolită din inima mea. 

Asculta. Îşi ducea la ochi degetele bolnave de artrită şi se 
apleca şi mai mult în faţă, încercând să-şi limpezească 
mintea. Dar acolo totul era întunecat, întunecat ca propria ei 
piele, întunecat ca țarina părăginită, în aşteptarea seminţei 
celei bune. 

Te rog, Doamne, te rog, Doamne, Dumnezeul meu... 

Dar imaginea ce i se arăta era o bucată de drum negru, 
pustiu, într-o mare de porumb. Pe drum se afla o femeie cu 
un sac plin de pui de-abia tăiaţi. Şi atunci veneau 
nevăstuicile. Se repezeau înaintea ei şi atacau sacul. Simţeau 
sângele — vechiul sânge al păcatului şi cel proaspăt al 
sacrificiului. O auzi pe bătrână înălţându-şi glasul către 
Domnul, dar tonul ei era slab şi tânguitor, o voce arţăgoasă, 
care nu se ruga umil să se facă voia Domnului, indiferent care 
ar fi fost locul ci în planul şi voinţa Lui, ci pretinzându-i 
Domnului s-o salveze ca să-şi poată termina lucrarea... 


lucrarea ei... ca şi cum ar fi cunoscut Gândul Domnului şi ar fi 
putut supune voinţa Lui. Nevăstuicile se făceau tot mai 
obraznice; sacul începea să se destrame, acolo unde 
animalele îl prindeau cu dinţii şi trăgeau şi se zbăteau. 
Degetele ei erau prea bătrâne şi prea slabe. lar după ce 
terminau puii, dacă nevăstuicilor le mai era foame, aveau s-o 
atace şi pe ea. Da. Aveau să... 

Şi atunci nevăstuicile începură să fugă, se risipiră chiţăind 
în noapte, lăsând sacul pe jumătate devorat, iar ea se gândi, 
plină de exaltare: Dumnezeu m-a salvat, până la urmă! 
Lăudat fie numele Lui! Dumnezeu a salvat-o pe slujitoarea Lui 
cea bună şi credincioasă. 

Nu Dumnezeu, bătrâno! Eu! 

În vedenia ei se întorsese, tresărind de spaimă şi simțind 
în gură gust ca de cupru. lată, printre cocenii de porumb îşi 
făcu loc, ca o fantomă argintie şi jerpelită, un uriaş lup din 
Munţii Stâncoşi, cu falca atârnându-i într-un rânjet sardonic, 
cu ochii arzând ca nişte cărbuni aprinşi. In jurul gâtului gros 
purta un colan de argint, un obiect de o splendoare barbară şi 
ciudată, de care atârna o mica piatră din cel mai negru 
gagat... În centrul căreia se afla un mic punct roşu, ca un 
ochi. Sau ca o cheie. 

Îşi făcu cruce şi semnul de alungare a deochiului înaintea 
teribilei arătări, dar rânjetul fiarei se lăţi şi mai mult, iar 
printre fălci se văzu mişcând muşchiul golaş şi roz al limbii. 

Am să vin după tine, Mother. Nu acum, dar peste puțin 
timp. Te vom fugări aşa cum hăituiesc câinii căprioara. Tot 
ceea ce-ţi închipui tu despre mine este adevărat, dar eu sunt 
chiar mai mult decât bănuieşti tu. Eu sunt Omul Magic. Eu 
sunt cei care vorbeşte în numele epocii următoare. Oamenii 
tăi mă cunosc cel mai bine, Mother. Ei mă numesc John the 
Conqueror. 

Du-te! Lasă-mă, în numele lui Dumnezeu Atotputernicul! 

Dar se temea în aşa hal! Nu pentru oamenii din jurul ei, 
care în vis erau întruchipaţi de puii din sac, ci pentru ea 
însăşi. Se temea în sufletul ei, se temea pentru sufletul ei. 

Dumnezeul tău nu are nici o putere asupra mea. Vasul lui 


este slab. 

Nu! Nu-i adevărat! Am putere cât zece, mă voi înălța spre 
tării cu aripi ca de vultur... 

Dar lupul se mulţumi să rânjească şi să se apropie de ca. 
Ea se trase înapoi din calea răsuflării lui grele şi feroce. Era 
spaima ce întunecă miezul de zi şi spaima ce-şi întinde 
giulgiul asupra miezului de noapte. li era frică. li era frică aşa 
cum nu-i mai fusese vreodată. lar lupul, rânjind încă, îi vorbi 
cu două voci, una întrebând şi cealaltă dând răspuns. 

Cine a scos apă din stâncă, atunci când am fost însetaţi? 

Eu am scos, răspunse lupul cu voce enervantă, 
croncănitoare şi temătoare. 

Cine ne-a salvat atunci când ne-a cuprins slăbiciunea ? 
întrebă lupul rânjind, ajuns acum la doar o palmă de ca, cu 
respiraţia amintind de un abator în plină funcţiune. 

Chiar eu, scânci lupul, apropiindu-se chiar şi mai mult, cu 
botul rânjit respirând moarte, cu ochii roşii şi trufaşi. 

O, cazi la pământ şi laudă-mi numele, eu sunt cel care 
aduce apă în deşert, laudă-mi numele, eu sunt slujitorul bun 
şi credincios care aduce apă în deşert, iar numele meu este 
totuna cu al Stăpânului meu... 

Lupul îşi deschise gura mare, pregătindu-se s-o înghită. 


— ... numele Meu, murmură ca. Lăudat fie numele Meu, 
lăudat fie Domnul, de la care se revarsă toate 
binecuvântările, lăudaţi-L, voi, fiinţe de pe pământ... 

Îşi înălţă fruntea şi se uită în jur, înmărmurită. Biblia 
căzuse pe podea. Prin fereastra dinspre răsărit se vedea 
lumina zorilor. 

— Vai, Doamne! strigă ca cu voce mare şi tremurată. 

Cine a scos apă din piatră, atunci când am fost însetaţi? 

Asta era? Asta era, Doamne? Din cauza asta i se lăsaseră 
vălurile peste ochi, făcând-o oarbă la lucrurile pe care ar fi 
trebuit să le vadă? 

Lacrimi amare începură să-i cadă din ochi; se ridică încet 
în picioare, înfrângându-şi durerile, şi se apropie de fereastră. 


Simţi acele mari şi boante ale artritei înfigându-i-sc în 
încheieturile de la şold şi genunchi. 

Se uită afară, ştiind de acum ce avea de făcut. 

Se întoarse la şifonier şi-şi trase cămaşa de noapte din 
bumbac peste cap. O lăsă să cadă pe podea. Rămăsese 
dezbrăcată, dezvăluind un trup atât de brăzdat de riduri, încât 
ar fi putut la fel de bine să fie albia marelui fluviu al timpului. 

— Facă-se voia Ta, spuse ea, începând să se îmbrace. 

Peste o oră mergea încet spre vest, pe Mapleton Avenue, 
în direcţia codrilor şi a defileurilor înguste de dincolo de oraş. 


Stu se afla la uzina electrică împreună cu Nick, când Glen 
se năpusti înăuntru şi, fără nici un preambul, declară: 

— Mother Abagail. A dispărut. 

Nick îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Ce tot spui acolo? întrebă Stu, trăgându-l în acelaşi timp 
pe Glen departe de echipa care înfăşura sârmă de cupru pe 
una dintre turbinele arse. 

Glen clătină din cap. Venise până aici pe bicicletă, cale de 
şapte kilometri, şi încă încerca să-şi tragă sufletul. 

— M-am dus la ea ca să-i povestesc despre şedinţa de ieri 
seară şi să-i pun banda, dacă ar fi dorit s-o asculte. Aş fi vrut 
să ştie şi ea povestea cu Tom, deoarece eram neliniştit... 
observaţiile pe care le-a făcut Frannie mi-au tulburat somnul. 
Am preferat să mă duc devreme, pentru că ştiam de la Ralph 
că astăzi urmează să sosească două grupuri, pe care ea avea 
să le întâmpine, aşa cum îi place să facă de obicei. Am ajuns 
la ea pe la 8.30. Am bătut la uşă şi, văzând că nu răspunde, 
am intrat. Mi-am zis că, dacă o găsesc dormind, plec... dar am 
vrut să mă conving că... nu a murit, sau cine mai ştie ce... 
fiind atât de bătrână. 

Nick urmărea cu mare atenţie mişcarea buzelor lui Glen. 

— Dar ea nu mai era acasă. lar pe pernă am găsit asta. 

Le întinse un şerveţel de hârtie, pe care se putea distinge 
următorul mesaj, scris cu litere mari, de o mână care 
tremura: 


Acum trebuie să plec pentru o vreme. Am păcătuit şi mi- 
am închipuit că ştiu ce se petrece în Mintea lui Dumnezeu. 
Păcatul meu se cheamă TRUFIE, iar El vrea să-mi găsesc din 
nou locul în lucrarea Lui. 

Voi fi curând iarăşi alături de voi, dacă aşa va fi voia Dom- 
nului. 

Abby Freemantle 


— Bată-mă să mă bată, exclamă Stu. Şi acum ce facem? 
Tu ce părere ai, Nick? 

-Nick luă biletul şi-l citi încă o dată. Apoi i-l înapoie lui Glen. 
Inverşunarea i se ştersese de pe chip, lăsând loc unei simple 
tristeţi. 

— Poate ar trebui să facem adunarea chiar în această 
seară, zise Glen. _ 

Nick clătină din cap. Işi scoase notesul, scrise ceva, rupse 
foaia şi i-o întinse lui Glen. Stu citi textul peste umărul 
acestuia. 

"Omul propune, Dumnezeu dispune. Mother A. ţinea mult 
la vorba aeeasta şi o spunea adesea. Glen, chiar tu însuţi ai 
susţinut că ea se ghidează după cu totul alte principii; poate fi 
vorba de Dumnezeu, de mintea sau de iluziile ci. Ce putem 
face? Ea a plecat. Asta nu mai poate fi schimbat." 

— Dar panica..., începu Stu. 

— Desigur, lumea va fi tulburată, continuă Glen. Nick, nu 
crezi că ar fi bine cel puţin să chemăm comitetul şi să 
discutăm? 

Nick notă: "La ce bun? De ce să ţinem o şedinţă care nu 
poate ajunge la nici un rezultat?" 

—- Păi, am putea organiza o echipă care s-o caute. Foarte 
departe n-a putut ajunge. 

Nick trase un cerc dublu în jurul propoziției Omul propune, 
Dumnezeu dispune. Dedesubt scrise: "Şi dacă ai găsi-o, cum 
îţi propui s-o aduci înapoi? In lanţuri?" 

— Isuse, nici vorbă! Dar nu putem s-o lăsăm aşa, Nick! l-a 
venit ideea asta aiurea că l-a jignit pe Dumnezeu. Ce ne 


facem dacă i-a trecut prin cap să plece în pustietate, cum 
procedau tipii ăia din Vechiul Testament? 

Nick scrise: "Sunt aproape convins că tocmai asta a 
făcut." 

— Acum începi şi tu? 

Glen îşi puse mâna pe braţul lui Stu. 

— Las-o puţin mai uşor, East Texas. Hai să vedem care 
sunt implicaţiile acestei situaţii. 

— Să le ia naiba de implicaţii! Ce implicaţii să mai căutăm, 
când femeia asta bătrână o să umble zi şi noapte, până va 
muri, extenuată? 

— Ea nu este o bătrână oarecare. Este Mother Abagail, iar 
aici putem s-o considerăm un fel de Papă. lar dacă Papa 
hotărăşte că trebuie să rrjeargă la lerusalim, te pui în calea 
lui. dacă eşti un bun catolic? 

— Ei, fir-ar să fie, nu-i totuna, iar asta o ştii şi tu! 

— Ba da, chiar este acelaşi lucru. Chiar este. Cel puţin 
ăsta va fi sentimentul oamenilor din Free Zone. Stu, ai fi 
dispus să declari, cu mâna pe inimă, că nu Dumnezeu i-a spus 
să plece în pustiu? 

— Nu-uu... Insă... 

Nick, care scrisese până atunci, îi întinse hârtia lui Stu, 
care descifră cu greu câteva cuvinte. Scrisul lui Nick era de 
obicei impecabil, dar de această dată scrisese în grabă, poate 
chiar cu nerăbdare. 

"Stu, asta nu schimbă nimic, cu excepţia faptului că va 
afecta, din câte cred, moralul din Free Zone. Dar nici asta nu 
sunt sigur că se va petrece. Oamenii nu se vor risipi din cauza 
plecării ei. Pe de altă parte, mai înseamnă că nu suntem 
obligaţi să avem o explicaţie cu ea chiar acum. Şi poate că 
este preferabil." 

— Simt că înnebunesc, replică Stu. Câteodată vorbim 
despre ca ea şi cum ar fi un obstacol pe care trebuie să-l 
ocolim, pentru că ne împiedică să mergem mai departe. 
Alteori vorbeşti despre ea ca şi cum ar fi Papa, fiind scutită, 
prin urmare, să facă vreun gest greşit, oricât s-ar strădui. Dar 
se întâmplă că eu ţin cu adevărat la ea. Acum tu ce-ai vrea, 


Nicky? Să dea cineva la toamnă peste trupul său, într-unul 
dintre canioanele acelea de la vestul oraşului? Vrei s-o lăsăm 
acolo, ca sa ajungă... o hrană sfântă pentru ciori? 

— Stu, îl luă Glen cu binişorul. Ea singură a hotărât să 
plece. 

— Vai, fir-ar să fie, ce porcărie! spuse Stu. 


Până la prânz, ştirea dispariţiei lui Mother Abagail se 
răspândise în întreaga comunitate. După cum prevăzuse Nick, 
sentimentul general era mai degrabă de resemnare şi 
tristeţe, şi nu de nelinişte. Părerea unanimă a comunităţii era 
că femeia plecase să se "roage pentru călăuzire", ca să-i 
poată ajuta, la rândul ei, să aleagă calea cea dreaptă pe care 
s-o urmeze la adunarea din ziua de 18. 

— N-aş vrea să comit vreo blasfemie spunând că ar fi 
Dumnezeu, declară Glen în timpul prânzului improvizat în 
parc, dar mi se pare că este un fel de Dumnezeu-prin-procură. 
Puterea credinţei oricărei societăţi poate fi măsurată prin 
simpla constatare a slăbirii acelei credinţe atunci când 
obiectul ei empiric dispare. 

— M-a cam depăşit, nu vrei să-mi explici încă o dată? 

— Atunci când Moise distruge viţelul de aur, israeliţii înce- 
tează să-l mai venereze. Când apele inundă templul lui Baal, 
poporul ajunge la concluzia că Baal nu era oricum un zeu prea 
grozav. In schimb Isus şi-a luat o pauză de două mii de ani, cu 
toate acestea oamenii nu numai că-i urmează învăţăturile, 
dar trăiesc şi mor cu credinţa că El se va întoarce cândva, 
neschimbat. La fel este privită şi Mother Abagail în Free Zone. 
Oamenii sunt perfect convinşi că ea se va întoarce. Ai stat de 
vorbă cu ei? 

— Mda, recunoscu Stu. Pur şi simplu nu-mi vine să cred ce 
se întâmplă. O bătrână cutreieră munţii şi toţi stau şi se 
întreabă dacă va sosi cu cele Zece Porunci săpate în tablele 
din piatră până să înceapă adunarea. 

— Poate că le va aduce, replică Glen ursuz. Oricum, nu 
chiar toată lumea stă cu braţele încrucişate. Ralph Brentner 


îşi smulge părul din cap. 

— Bravo lui. Se uită la Glen de aproape şi-l întrebă: Dar tu, 
chcliosule? Tu pe ce parte joci? 

— Aş prefera să nu mă mai porecleşti. Este un obicei de-a 
dreptul nedemn. Dar am să-ţi povestesc... deşi mi se pare 
puţin comic. Bătrânu' East Texas se dovedeşte a fi mult mai 
imun la Spiritul evanghelic pe care ea l-a răspândit în 
comunitate decât bătrânu' şi agnosticul urs sociolog. Cred că 
se va întoarce. Nu ştiu de ce, asta cred şi pace. Care-i părerea 
lui Frannie? 

— Habar n-am. N-am văzut-o în dimineaţa asta. N-ar fi 
exclus să fie cu Mother Abagail, mâncând lăcuste şi miere de 
albine sălbatice. Privi în direcţia munţilor Flatiron, ale căror 
culmi se înălţau în ceața albastră a începutului după-amiezei. 
Doamne, Glen, sper că bătrâna doamnă n-a păţit nimic rău. 


Fran nici măcar nu ştia că Mother Abagail plecase. Işi 
petrecuse dimineaţa în bibliotecă, citind cărţi despre 
grădinărit. De altfel, nu era singura interesată să înveţe 
lucruri noi. Văzu două sau trei persoane cu volume despre 
grădinărit, un tânăr ochelarist de vreo douăzeci şi cinci de ani 
sorbind o carte intitulată Șapte surse independente de 
energie pentru casa dumneavoastră, şi o blondă frumoasă, 
cam de paisprezece ani, cu un volum broşat hărtănit, intitulat 
600 de rețete simple. 

Părăsi biblioteca pe la prânz şi o porni agale pe Walnut 
Street. La jumătatea drumului spre casă, o întâlni pe Shirley 
Hammett, femeia mai în vârstă care călătorise cu Dayna, 
Susan şi Patty Kroger. Shirley se schimbase mult şi părea alt 
om; acum arăta ca o doamnă energică, impunătoare şi 
frumoasă. Se opri şi o salută pe Fran: 

— Când crezi că se va întoarce? Am întrebat pe toată 
lumea. Dacă oraşul ăsta ar avea un ziar, aş lansa întrebarea 
asta la rubrica Sondajul Popular. Ca pe vremuri: "Ce părere 
aveţi despre poziţia senatorului Bunghole în legătură cu 
epuizarea rezervelor de ţiţei?" Şi alte întrebări de acelaşi fel. 


— Când se va întoarce cine anume? 

— Mother Abagail, bineînţeles. Pe unde-ai stat până acum, 
în cămară? 

— Ce-i cu toată povestea asta? se alarmă Frannie. Ce s-a 
întâmplat? 

— Asta-i tot. Nimeni nu ştie cu exactitate. 

Shirley îi povesti lui Fran tot ce se petrecuse cât stătuse 
ea în bibliotecă. 

— Şi a plecat... pur şi simplu? se interesă Frannie, 
încruntată. 

— Da. Dar se va întoarce, bineînţeles, adăugă Shirley cu 
încredere. Aşa scrie şi în bilet. 

— "Dacă asa va fi voia Domnului"? 

— Asta nu-i decât un fel de a vorbi, sunt sigură, zise 
Shirley, privind-o pe Fran cu o urmă de răceală. 

— Păi... sper să fie aşa. Îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat 
de veste, Shirley. Mai ai dureri de cap? 

— O, nu. Mi-au trecut de tot. Am să votez cu tine, Fran. 

— Hmmm? 

Mintea ei era departe, cântărind informaţia pe care tocmai 
o primise şi, pentru o clipă, nu înţelese la ce făcea Shirley 
aluzie. 

— Pentru comitetul permanent! 

— Ah. Îţi mulţumesc. Nu sunt prea sigură că-mi doresc cu 
adevărat funcţia asta. 

— Ai să te descurci foarte bine. Atât tu, cât şi Susy. Acum 
trebuie să plec, Fran. La revedere. 

Se despărţiră. Fran se grăbi să ajungă acasă, 
nerăbdătoare să vadă dacă Stu nu ştia cumva mai multe. 
Venind la timp atât de scurt după întâlnirea avută cu doar o 
seară în urmă, dispariţia bătrânei o umplu de un soi de teamă 
superstiţioasă. Nu-i făcea plăcere că hotărârile lor majore — 
cum era aceea de a trimite oameni în vest — nu puteau fi 
supuse judecății lui Mother Abagail. Prin plecarea bătrânei, 
Fran simţea că asupra umerilor ei apasă o responsabilitate 
prea mare. 

Acasă, constată că apartamentul era pustiu. Stu plecase 


doar cu aproximativ un sfert de oră înaintea venirii ei. Biletul 
de sub borcanul cu zahăr îi comunica simplu: "Mă întorc până 
la 9.30. Sunt cu Ralph şi Harold. Nu fi îngrijorată. Stu." 

Ralph şi Harold? gândi ea, şi o încercă un spasm de teamă 
care nu avea nimic de-a face cu Mother Abagail. Oare de ce 
m-aş teme pentru Stu? Doamne, dacă Harold încearcă să-i 
facă ceva... ei, cine ştie ce chestie ciudată... Stu l-ar face 
fărâme. Asta în caz... asta în caz că Harold nu-l ia prin 
surprindere şi... 

Se apucă de coate, înfrigurată, întrebându-se ce anume-» 
pusese Stu la cale să facă împreună cu Ralph şi cu Harold. 

Mă întorc până la 9.30. 

Doamne, i se părea o veşnicie până atunci. 

Rămase câteva clipe în bucătărie, privind cu încruntare la 
rucsacul de pe masă. 

Sunt cu Ralph şi Harold. 

Prin urmare, căsuţa lui Harold de pe Arapahoe avea să fie 
pustie până diseară la ora 9.30. Asta în caz că nu se ailau 
chiar acolo, dar atunci li se putea alătura şi ea, satisfăcându- 
şi curiozitatea. Pe bicicletă, ar fi străbătut foarte repede 
drumul. lar dacă nu găsea pe nimeni, poate reuşea să 
găsească ceva care să-i calmeze cugetul... sau... dar la asta 
nu-şi permitea să se gândească. 

Să-ţi calmeze cugetul? o certă vocea ei interioară. Sau să-/ 
stârnească şi mai tare? Să presupunem că DESCOPERI ceva 
ciudat! Ce-ai să faci atunci? Ce te faci atunci? 

Nu ştia ce să facă. Nu avea nici cea mai vagă idee cum ar 
fi trebuit să procedeze. 

Nu fi îngrijorată. Stu. 

Dar era îngrijorată. Amprenta din jurnal demonstra că 
îngrijorarea ei are un temei. Pentru că un om în stare să-ţi 
fure jurnalul şi să-ţi şterpelească gândurile este unul care nu 
are principii şi nu-şi face scrupule. Un om ca el ar fi putut să 
se strecoare în spatele unui semen pe care-l urăşte şi să-l 
împingă într-o prăpastie. Sau să-l lovească cu o piatră. Sau cu 
un cuţit. Sau să-l împuște. 

Nu fi îngrijorată. Stu. 


Dar dacă Harold comitea o asemenea faptă, în Boulder nu 
mai avea ce căuta. Atunci ce i-ar mai rămâne de făcut? 

În aceeaşi clipă, Fran înţelese ce s-ar fi întâmplat după 
aceea, încă nu putea fi sigură că Harold se potriveşte cu omul 
din ipoteza ei — nu încă, şi nu sigur — dar în inima ei ştia că 
există un loc pentru oamenii de teapa lui. Da, da, exista cu 
adevărat. 

Îşi puse din nou rucsacul cu gesturi mici şi bruşte şi ieşi pe 
uşă. Peste nici trei minute pedala pe Broadway spre Arapahoe 
în soarele puternic al după-amiezei, gândind: /; voi găsi în 
salonul lui Harold, bând cafea şi discutând în pace despre 
Mother Abagail şi totul va fi în regulă. Absolut în regulă. 


Dar casa lui Harold era întunecată, pustie... şi încuiată. 

Faptul în sine putea fi considerat de-a dreptul anormal în 
Boulder. Pe vremuri, când plecai de acasă încuiai preventiv, 
ca să nu-ţi fure careva televizorul, aparatura stereo sau 
bijuteriile nevestei. Dar acum aparatura muzicală şi 
televizoarele erau gratis, deşi oricum nu mai aveau nici o 
valoare, atât timp cât nu exista curent electric, cât despre 
bijuterii, puteai oricând să mergi la Denver şi să-ţi alegi un 
sac întreg, dacă aveai chef. 

De ce-ţi încui uşa, Harold, când totul este gratis? Pentru că 
nimănui nu-i este mai frică să fie furat decât hoţului? Oare de 
asta ? 

Nu se pricepea la spart uşi. Tocmai se resemnase şi voia 
să plece, când îi veni ideea să încerce ferestrele de la beci. 
Ele se aflau cu puţin deasupra nivelului solului şi erau opace 
de murdărie. Prima pe care-o încercă alunecă lateral pe şina 
în care fusese fixată, cedând greu şi cernând mizerie pe 
podeaua pivniţei. 

Fran se uită în jur, constatând că e linişte. Nimeni, cu 
excepţia lui Harold, nu se stabilise încă în această secţiune 
îndepărtată a străzii Arapahoe. Şi asta i se păru o ciudăţenie. 
Harold putea să-şi întindă rânjetul până la urechi, să-i bată pe 
ceilalţi pe spate prietenos şi să stea toată ziua printre 


oameni, putea să-şi ofere ajutorul ori de câte ori i se 
pretindea, ba uneori chiar şi atunci când nimeni nu i-l cerca, 
putea şi reuşea sa se facă plăcut de ceilalţi — şi era adevărul 
curat că se bucura de multă stimă în Boulder. Dar dacă 
vedeai în ce loc îşi alesese locuinţa... asta era cu totul 
altceva, nu? Faptul trăda un aspect uşor diferit al opiniei pe 
care Harold o avea despre societate şi locul lui în ea... poate. 
Sau iubea liniştea, şi nimic mai mult. 

Se strecură prin fereastră, murdărindu-şi bluza, şi sări 
înăuntru. Fereastra subsolului se afla acum la înălţimea 
ochilor ei. După cum nu se pricepea la spargeri, nici talente 
de gimnastă nu avea, prin urmare era nevoie să se urce pe 
ceva ca să iasă din nou la lumină. 

Fran privi în jur. Subsolul fusese transformat într-un spaţiu 
de joacă şi distracţie. Despre un loc ca acesta îi vorbise întot- 
deauna şi tatăl ei, dar amenajările nu le începuse niciodată, 
se gândi ca cu tristeţe. Pereţii erau acoperiţi cu plăci de pin 
noduros, în care fuseseră încastrate boxele sistemului 
cuadrofonic, deasupra era suspendat un tavan Armstrong; în 
încăpere mai existau rafturi pline cu cărţi şi jocuri, un tren 
electric şi un set de maşinuţe de curse. Harold aşezase cu 
vădită neglijenţă o ladă cu Coca-Cola peste un joc de hochei. 
Fusese camera copiilor, ai cărei pereţi erau împodobiţi cu 
postere — iar cel mai mare dintre ele, acum vechi şi 
îngălbenit, îl prezenta pe George Bush ieşind dintr-o biserică 
din Harlcm, cu mâinile ridicate şi zâmbind larg. Textul, scris în 
litere mari şi roşii, suna astfel: BAROSANU' E REGELE 
CAPCAUNILOR, NU AL ROCK AND ROLLULUI! 

Asupra ei se lăsă o tristeţe cum nu mai simţise de... ei, nu 
mai ştia bine de când, ca să spunem adevărul. Trecuse prin 
şocuri, temeri şi momente de cumplită groază şi prin suferinţe 
crude, care îi adormiseră toate celelalte simţuri, dar acest 
sentiment de profundă şi dureroasă tristeţe era ceva nou. O 
dată cu el o încercă un val de dor după Ogunquit, cu oceanul 
şi frumoasele dealuri şi păduri de pin din Maine. Fără vreo 
pricină anume, îşi aminti deodată de Gus, paznicul parcării de 
la plaja publică Ogunquit, şi simţi cum i se frânge inima de 


jale şi pustiu. Ce căuta ea în locul acesta, pierdut printre 
câmpiile şi munţii care despărţeau ţara în două? Locul ci nu 
era aici. Nu avea ce căuta în locul acesta. 

Scoase un suspin care stârni un ecou atât de înfricoşător 
şi de pustiu, încât îşi duse ambele mâini la gură, pentru a 
doua oară în ziua aceea. Zbaterea ta nu are nici un rost, 
Frannie, doar timpul le va rezolva pe toate. Peste ceva atât de 
dureros nu poți trece foarte repede. Ci cu răbdare. lar dacă-ți 
vine să plângi, fă-o mai târziu, nu aici, în pivnita lui Harold 
Lauder. Mai întâi munca. 

În drum spre scară trecu pe lângă afiş; surâse amar când 
trecu pe lângă figura invadată de rânjetul vesel şi neobosit a 
lui George Bush. Căpcăun este un termen destul de potrivit, îi 
trecu prin minte. 

Ajunsă spre capătul scării subsolului, se temu că avea să 
găsească uşa încuiată, dar reuşi s-o deschidă Ură probleme. 
Bucătăria strălucea de ordine şi curăţenie, farfuriile fuseseră 
spălate şi aşezate pe uscător, mica lampă Coleman cu gaz 
sclipea... În schimb în aer plutea încă mirosul de untură 
prăjită, ca o fantomă a vechiului Harold, cel care pătrunsese 
în această etapă a vieţii ei la volanul Cadillacului lui Roy 
Brannigan, tocmai când ea îşi îngropa tatăl. 

Pe unde ai scoate cămaşa, dacă Harold ar apărea chiar 
acum ? îi veni în gând. Ideea asta o făcu să se uite repede 
peste umăr. N-ar fi fost mirată să-l descopere pe Harold 
zâmbindu-i din uşa ce se deschidea către salon. Acolo nu se 
afla nimeni, dar inima începuse să i se zbată neplăcut în coşul 
pieptului. 

În bucătărie nu exista nimic interesant, prin urmare trecu 
în salon. 

Întunericul ce domnea în cameră o nelinişti. Nu numai că- 
şi încuia casa, Harold trăgea şi jaluzelele la ferestre. Avu din 
nou senzaţia că a descoperit o manifestare exterioară 
inconştientă a personalităţii lui Harold. La ce bun să stai cu 
jaluzelele trase într-un orăşel unde viii recunoşteau şi marcau 
casele morţilor tocmai cu acest semn? 

Salonul, aidoma bucătăriei, era extrem de curat, dar 


mobila avea un aspect greoi şi puţin uzat. Cel mai frumos 
element era căminul, o imensă structură din piatră şi 
cărămidă, cu un şemineu atât de mare, încât puteai să şezi 
pe el. Ceea ce şi tăcu, privind cu grijă în jur. Atunci, simţi o 
cărămidă mişcându-se sub ea şi, tocmai când era pe cale să 
se ridice şi să cerceteze locul, cineva bătu la uşă. 

Frica se abătu asupra ci ca o imensă povară sufocantă şi o 
paraliză pe loc. Respirația i se opri, iar mai târziu avea să 
constate că făcuse puţin pe ea. 

Bătaia se repetă, un şir de vreo şase lovituri repezi şi 
hotărâte. 

Doamne, gândi ca, bine că măcar storurile sunt trase, 
slavă Cerului! 

Gândul acesta fu urmat de convingerea că-şi lăsase 
bicicleta afară, în văzul tuturor. Oare? încercă cu disperare să- 
şi amintească, dar o vreme nu reuşi să-şi aducă în memorie 
decât o trăncăneală fără şir, din care se desprinse o zicală tot 
atât de neliniştitoare, pe cât îi era de bine cunoscută: /nainte 
de a vedea paiul din ochiul altuia, scoate bârna din ochiul 
tău... 

Bătaia se repetă, de această dată însoţită de vocea unei 
femei: 

— E cineva acasă? 

Fran era stană de piatră. Îşi aminti acum că-şi lăsase 
bicicleta în spate, sub frânghia de rufe a lui Harold. Deci 
ascunsă privirii cuiva din faţa casei. Şi dacă persoana se 
hotăra să încerce uşa din spate... 

Clanţa uşii din faţă — pe care Fran o vedea în vestibul — 
începu să se sucească încolo şi încoace, descriind semicercuri 
cu nervozitate. 

Sper să nu se priceapă mai bine decât mine la spart 
broaşte, reflectă Frannie, apoi fu silită să-şi reţină cu toate 
puterile un hohot nebun de râs. Asta i se întâmplă după ce 
coborâse privirile în jos şi constatase cât de rău se 
înfricoşase, după pata de pe pantalonii din bumbac. Bine că 
nu m-am căcat pe mine. Deocamdată, cel puțin. Un nou val 
de râs isteric o chinui, cât pe ce să răzbată la suprafaţă. 


Apoi, cu imensă şi indescriptibilă uşurare, auzi zgomotul 
paşilor îndepărtându-se pe poteca turnată în beton a lui 
Harold. 

Fran acţionă atunci sub imperiul unui gest inconştient. 
Traversă vestibulul până la uşă şi-şi lipi ochiul de crăpătura 
infimă dintre transperant şi marginea geamului. Văzu o 
femeie cu păr lung şi negru, în care se împletea o şuviţă albă. 
Tocmai se urca pe un mic scuter Vespa, parcat lângă trotuar. 
Când motorul se trezi la viaţă, îşi aruncă părul pe spate şi şi-l 
prinse într-o clamă. 

Este femeia aceea, doamna Cross, care a sosit cu grupul 
lui Larry Underwood! II cunoaşte pe Harold? 

Apoi Nadine băgă scuterul în viteză şi porni cu o mică 
smucitură, dispărând repede din raza vizuală. Fran scoase un 
oftat imens şi simţi că o lasă picioarele. Deschise gura, cu 
intenţia să dea drumul hohotelor de râs pe care şi le 
stăpânise atât de greu, bănuind de pe acum tremurul şi 
uşurarea ce aveau să răzbată în râsul acela. Dar o podidiră, în 
schimb, lacrimile. 

Peste cinci minute, prea nervoasă ca să-şi mai continue 
căutările, ieşea afară tot prin fereastra de la subsol, după ce 
se urcase pe un scaun de răchită tras în dreptul deschiderii. O 
dată scăpată, reuşi să-l împingă suficient de departe, ca să nu 
bată la ochi că se folosise cineva de el în scopul respectiv. Era 
încă departe de poziţia lui iniţială, dar oamenii remarcă 
rareori lucrurile de acest fel... pe de altă parte, Harold părea 
să nu folosească pivniţa decât ca depozit de Coca-Cola. 

Trase geamul la locul lui şi-şi luă bicicleta. Senzaţia de 
slăbiciune, ameţeală şi vagă greață nu-i trecuse de tot. Cel 
puţin bine că mi s-au uscat pantalonii, îi trecu prin minte. 
Data viitoare când porneşti la o spargere, Frances Rebecca, 
să nu uiţi cumva să-ţi tragi pe tine şi un pampers. 

leşi pedalând din curtea lui Harold şi părăsi cu toată viteza 
de care era în stare Arapahoe, revenind în centru prin Canyon 
Boulevard. Peste un sfert de oră, se afla în apartamentul ei. 

Aici domnea o linişte deplină. 

Işi deschise jurnalul, privi urma de amprentă mânjită cu 


ciocolată şi se întrebă unde o fi Stu. 

Şi dacă Harold era împreună cu el. 

O, Stu, te rog, întoarce-te acasă. Vreau să te ştiu aproape 
de mine. 


După prânz, Stu se despărţise de Glen şi se întorsese 
acasă. Stătea în mijlocul salonului, framântându-se din cauza 
lui Mother Abagail şi întrebându-se câtă dreptate aveau Nick 
şi Glen susţinând că lucrurile trebuie să fie lăsate la voia lor, 
când auzi o bătaie în uşă. 

— Stu? îl strigă Ralph Brentner. Hei, Stu, eşti acasă? 

Harold Lauder îl însoțea. Zâmbetul lui Harold părea astăzi 
mai estompat, însă nu dispăruse cu desăvârşire; s-ar fi zis că 
este îndoliat, dar vesel, şi se străduieşte să mimeze 
seriozitatea în timpul slujbei de înmormântare. 

Ralph, care era cu inima frântă din pricina dispariţiei lui 
Mother Abagail, îl întâlnise pe Harold cu o jumătate de oră în 
urmă, acesta fiind în drum spre casă, după ce făcuse parte 
dintr-o echipă care aducea apă de la Boulder Creek. Ralph îl 
aprecia pe Harold, care întotdeauna părea să aibă timp să 
asculte şi să compătimească pe oricine avea de spus o 
poveste tristă... fără să-şi dorească, aparent, nimic în schimb. 
Ralph îi istorisise cu lux de amănunte dispariţia lui Mother 
Abagail, inclusiv temerile lui că biata femeie ar putea să 
sufere un atac de inimă, să-şi fractureze unul din oasele ei 
fragile sau să moară de frig, dacă nu avea un adăpost peste 
noapte. 

— Ştii, plouă aproape în fiecare după-amiază, fir-ar al 
naibii, încheie Ralph, în timp ce Stu turna cafea. Dacă se udă, 
sigur face o răceală. lar de la răceală la pneumonie nu-i decât 
un pas. 

— Ce-am putea face? îi întrebă Stu. N-o putem sili să se 
întoarcă, fără voia ei. 

— Păi, nu, recunoscu Ralph. Dar Harold are o idee 
minunată. 

— Ce mai faci, Harold? i se adresă Stu. 


— Foarte bine. Tu? 

— Minunat. 

— Şi Fran? Ai grijă de ea? 

Harold nu-l scăpa din ochi pe Stu şi, deşi îşi păstra aerul 
amabil şi vag vesel, Stu avu pentru o clipă sentimentul că 
ochii zâmbăreţi ai lui Harold erau ca soarele ce se reflecta în 
apa de la Cariera lui Brakeman, acasă la el— apa părea 
nemaipomenită, dar cobora spre adâncimi negre, unde razele 
nu pătrunseseră nicicând şi, de-a lungul anilor, patru băieţi se 
înecaseră în undele aparent nevinovate ale lacului. 

— Cât mă pricep mai bine, îi răspunse. Ce idee ţi-a venit, 
Harold? 

— Uite ce este. Eu am înţeles punctul de vedere al lui 
Nick. Şi al lui Glen. Ei şi-au dat seama că Mother Abagail a 
dobândit în Free Zone statutul de simbol teocratic... iar ei 
sunt la un pas de a deveni purtători de cuvânt ai Zonei, nu? 

Stu sorbi din cafea. 

— Adică ce înţelegi prin "simbol teocratic"? 

— L-aş denumi un simbol pământesc al unui legământ în- 
cheiat cu Dumnezeu, spuse Harold, iar ochii i se întunecară 
puţin. Cum ar fi Sfânta Împărtăşanie sau Vacile Sfinte din 
India. 

Lui Stu păru să-i placă ideea. 

— Mda, mi se pare corect. Vacile alea... le lasă să umble 
pe stradă şi provoacă tot felul de încurcături de circulaţie, nu? 
Pot să intre şi să iasă din magazine când le tună sau dacă au 
chef pleacă de tot din oraş. 

— Da, îi dădu Harold dreptate. Dar cele mai multe vaci 
sunt bolnave, Stu. Întotdeauna sunt pe punctul de a muri de 
inaniţie. Unele sunt tuberculoase. Toate astea se întâmplă 
pentru că sunt un simbol colectiv. Indienii sunt convinşi că 
Dumnezeu se va îngriji de ele, după cum oamenii noştri sunt 
siguri că Dumnezeu o va apăra pe Mother Abagail. Dar eu am 
îndoielile mele în legătură cu un Dumnezeu care afirmă că 
este drept să laşi o biată vacă proastă să bântuie, chinuită de 
dureri. 

Ralph păru jenat câteva clipe, iar Stu ştia ce se petrece în 


sufletul lui, pentru că simţea şi el exact aceleaşi lucruri; se 
bucura pentru că reuşea astfel să-şi limpezească adevăratele 
simţăminte faţă de Mother Abagail, dar avea senzaţia că 
Harold era doar la un pas de blasfemie. 

— Oricum, se grăbi Harold să continue, renunțând la 
subiectul Vacile Sacre din India, nu putem schimba 
sentimentele oamenilor faţă de ea... 

— Şi nici nu urmărim asta, adăugă Ralph repede. 

— Corect! exclamă Harold. În definitiv, ea a reuşit să ne 
adune împreună fără să folosească undele scurte. Ideea mea 
era să ne suim pe credincioasele noastre motociclete şi să ne 
petrecem o după-amiază făcând o recunoaştere în zona din 
vestul Boulderului. Dacă rămânem destul de aproape unul de 
altul, putem comunica prin walkie-talkie. 

Stu părea încântat de idee. Asta ar fi vrut ci să facă de la 
bun început. La lucrurile astea cu Vacile Sacre şi Dumnezeu 
nu se pricepea prea bine, dar nu se făcea s-o lase să bată 
coclaurii, de capul său. Chestia asta nu avea nimic de-a face 
cu religia; iar purtarea asta el o considera indiferenţă 
grosolană. 

— lar dacă o găsim, le explică Harold, putem s-o întrebăm 
ce-şi doreşte. 

— S-o aducem înapoi, în oraş, propuse Ralph. 

— Cel puţin aşa putem s-o supraveghem, zise Harold. 

— Okay, puse Stu capăt discuţiei. Mi se pare o idee exce- 
lentă, Harold. Aşteptaţi puţin, vreau să-i las un bilet lui Fran. 

In timp ce scria cele câteva cuvinte, s-ar fi uitat totuşi cu 
dragă inimă peste umăr, la Harold — curios să afle ce făcea 
acesta în timp ce nu se ştia privit, ce anume expresie se 
putea citi în ochii lui. 


Harold ceruse şi-i fusese repartizată porţiunea de drum 
întortocheat dintre Boulder şi Nederland, deoarece o 
considera zona cea mai puţin probabilă. Nu era convins nici 
măcar că e/ însuşi ar fi în stare să străbată pe jos distanţa 
dintre Boulder şi Nederland într-o singură zi, darămite baba 


aia bătrână şi nebună. Dar călătoria pe motocicletă era 
plăcută şi-i oferea răgazul să gândească. 

Acum, la 6.45, se găsea pe drumul de întoarcere. Honda 
lui era parcată într-o zonă rezervată picnicurilor, iar el şedea 
la o masă, bând o Cola şi mâncând câteva Slim Jim. Din 
aparatul care atârna de coarnele motocicletei, cu antena 
scoasă la poziţia maximă, începu să se audă vocea slabă a lui 
Ralph Brentner, însoţită de un pârâit. Radiourile respective 
erau proiectate pentru distanţe mici, iar Ralph se afla undeva 
pe culmile Muntelui Flagstaff. 

— ... Sunrise Amphitheater... nici urmă... aici, sus, s-a ter- 
minat furtuna. 

Apoi vocea lui Stu, mai puternică şi mai apropiată. El se 
afla în Chautauqua Park, la doar şase kilometri de Harold. 

— Repetă, Ralph. 

Vocea lui Ralph se auzi din nou, de această dată urlând 
din răsputeri. Poate-l lovea damblaua. Nici că s-ar fi putut un 
final mai bun pentru ziua aceea. 

— Nici urmă de ea aici, la înălţime! Cobor înainte să mă 
prindă întunericul! Terminat! 

— Zece-patru, se auzi vocea lui Stu, aparent descurajat. 
Harold, eşti acolo? Harold se ridică, ştergându-şi mâinile 
unsuroase pe jeanşi. Harold? Harold Lauder, recepţie! Mă 
auzi, Harold? 

Harold îşi îndreptă degetul mijlociu — degetul de fut, după 
cum îl numeau neanderthalezii de liceu din Ogunquit — spre 
walkie-talkie; apoi apăsă butonul şi spuse volubil, având însă 
grijă să strecoare nota cuvenită de descurajare în discurs: 

— Sunt aici. Eram de cealaltă parte a drumului... am 
crezut că văd ceva în şanţ. Dar nu era decât o jachetă veche. 
Terminat. 

— Mda, foarte bine. De ce nu vii şi tu în Chautauqua, 
Harold? Îl aşteptăm împreună pe Ralph. 

Îţi place la nebunie să dai ordine, nu-i aşa, găozarule? S-ar 
putea să am ceva pentru tine. Da, da, să ştii că s-ar putea. 

— Harold, mă auzi? 

— Da. Te rog să mă scuzi, Stu, picasem pe gânduri. Ajung 


acolo în cincisprezece minute. 

— Ai auzit, Ralph? urlă Stu. 

Harold tresări şi repetă gestul la adresa lui Stu, rânjind 
scurt. Sper să fii pe recepţie, sălbatic afurisit ce eşti. 

— Am înţeles, vă găsesc în Chautauqua Park, se strecură 
vocea lui Ralph cu greu, printre paraziți. Am pornit. Terminat. 

— Plec şi eu la drum, interveni Harold. Terminat. 

Închise aparatul de radio, împinse antena la locul ei şi-l 
atârnă din nou de ghidon, însă rămase călare pe motocicletă 
fără să-i aprindă încă motorul. Purta o jachetă din surplusurile 
armatei; căptuşeala groasă era foarte bună, atunci când 
mergeai cu viteză, la peste două mii de metri altitudine, chiar 
şi în august. Dar haina servea şi unui alt scop. Avea o mulţime 
de buzunare cu fermoar, iar într-unul din ele se afla un Smith 
& Wesson calibru 38. Harold îl scoase şi începu să-l studieze 
pe toate părţile. Pistolul era încărcat şi-l simţea greu în mână, 
ca şi cum arma ar fi fost şi ea conştientă că avea de împlinit 
lucruri dintre cele mai grave, cum sunt moartea, distrugerea 
şi asasinatul. 

Chiar în seara aceea? 

De ce nu? 

Lansase ideea acestei expediţii tocmai cu gândul că-i era 
poate dat să rămână suficient timp singur cu Stu. lar acum 
planul lui avea sorţi să izbândească, peste nici cincisprezece 
minute, în Chautauqua Park. Călătoria mai servise totuşi şi 
unui alt scop. 

Nu intenţionase să bată tot drumul până la Nederland, un 
orăşel mizerabil, cocoţat la mare înălţime deasupra 
Boulderului, a cărui unică pretenţie de mărire şi faimă se 
întemeia pe faptul că Patty Hearst înnoptase acolo o dată, în 
timpul fugii ei. Şi nici asta nu era absolut sigur. Dar, pe 
măsură ce urca tot mai sus, cu motorul Hondei bătând cu 
regularitate, ca ceasul, străbătând aerul rece, care-l tăia la 
faţă ca o lamă, simţea că se petrece ceva. 

Dacă plasezi un magnet la un capăt al mesei şi un cilindru 
din oţel la celălalt, nu se întâmplă nimic. Aducând cilindrul tot 
mai aproape de magnet, etapă cu etapă (savură această 


imagine în minte timp de câteva secunde, făcându-şi notă să 
nu uite să o treacă în jurnalul lui în seara aceea), vine o 
vreme când impulsul pe care i-l dai cilindrului pare să-l 
propulseze ceva mai departe decât s-ar cuveni. Obiectul se 
opreşte, dar pare să facă aceasta în silă, ca şi cum ar fi prins 
viaţă, iar parte a acestei animații este resentimentul faţă de 
legea fizicii referitoare la inerție. Încă un mic impuls sau două 
şi vei bănui că vezi — sau chiar vei vedea poate cu propriii tăi 
ochi — cum cilindrul tremură şi vibrează pe masă, ca o fasole 
mexicană săltăreaţă, din cele care au început să se vândă în 
magazinele de curiozităţi, nişte seminţe cu aspectul unor 
noduri din lemn, groase cât un deget, în interiorul cărora 
locuieşte de fapt un vierme viu. Un ultim brânci şi echilibrul 
dintre frecare şi forţa de atracţie a magnetului începe să se 
încline de cealaltă parte. Cilindrul învie de tot şi se mişcă din 
proprie iniţiativă, tot mai repede, până ce se loveşte de 
magnet şi rămâne lipit de el. 

Fenomen oribil şi fascinant. 

Când lumea se sfârşise, în iunie, forţa magnetică încă nu 
fusese înţeleasă, deşi Harold (mintea lui nu avusese niciodată 
cine ştie ce înclinaţie către zona raţional-ştiinţifică) credea că 
fizicienii care studiaseră problema ajunseseră la concluzia că 
este strâns legată de fenomenul gravitaţiei, iar gravitația era 
piatra de boltă a universului. 

În drumul spre Nederland, mergând spre vest şi urcâna, 
înfruntând aerul tot mai rece, urmărind cum se adună încet 
norii încărcaţi de fulgere deasupra piscurilor şi mai înalte din 
depărtare, dincolo de Nederland, Harold simţi declanşarea 
aceluiaşi proces în el însuşi. Se apropia de punctul de 
echilibru... şi, nu cu mult mai departe, ar fi întâlnit punctul de 
schimbare a raportului. El era în postura cilindrului de oţel 
aliat la acea distanţă de magnet la care un mic impuls îl 
trimite mai departe decât ar face-o în condiţii normale. 
Simţea în el un tremur nervos. 

Nu trecuse în viaţa lui printr-un moment care să semene 
mai mult decât acesta cu o experienţă sacră. Cei tineri 
resping sacrul, deoarece a-l accepta înseamnă să recunoşti 


moartea, în cele din urmă, a tuturor obiectelor empirice, iar 
Harold nu făcea excepţie de la regulă. Bătrâna era înzestrată 
cu cine ştie ce puteri psihice, gândise el, la fel ca Flagg, Omul 
Intunecat. Erau un soi de staţii radio umane, nimic mai mult. 
Puterea lor reală avea să se măsoare în forţa societăţilor ce 
se coagulau ca urmare a semnalelor — atât de diferite între 
ele — lansate de cei doi. Aşa îşi închipuise el. 

Dar când rămăsese călare pe motocicleta lui la capătul 
anostei străzi principale, cu lumina de poziţie a Hondei 
licărind ca ochiul unei pisici, ascultând scâncetul iernatic al 
vântului în pini şi în plopii-de-munte, simţise ceva mai mult 
decât o simplă atracţie magnetică. Simţise o forţă uimitoare, 
iraţională venind dinspre vest, o atracţie atât de mare, încât a 
o contempla acum prea atent ar fi echivalat cu pierderea 
minţilor. Căci dacă s-ar mai fi aventurat puţin pe braţul 
balantei, l-ar fi părăsit şi ultima urmă de voinţă. Şi ar fi plecat 
aşa cum se afla, cu mâna goală. 

Gest pentru care Omul Intunecat, pe deplin justificat, l-ar 
fi ucis. 

Se întoarse atunci din cale cu sentimentul rece de uşurare 
al candidatului la sinucidere care tocmai a privit îndelung hăul 
morţii. In schimb putea să plece la noapte, dacă dorea. Da, i- 
ar fi fost lesne să-l ucidă pe Rcdman cu un singur foc, tras de 
la distanţă minimă. lar apoi să aştepte calm apariţia 
nătărăului din Oklahoma. Incă o împuşcătură, drept în tâmplă. 
Nimeni nu s-ar fi alarmat din cauza bubuiturilor; vânat exista 
din belşug şi o mulţime de oameni luaseră obiceiul să tragă în 
cerbii care coborau până în oraş. 

Se făcuse 6.50. Până la 7.30 reuşea să-i lichideze pe 
amândoi. Fran nu avea să dea alarma mai devreme de 10.30, 
iar până atunci el ar fi fost departe, croindu-şi drum spre vest 
pe Honda, cu jurnalul în rucsac. Dar dacă rămânea în 
continuare aici, lăsând timpul să-i scape printre degete, 
pierdea ocazia. 

Motorul Hondei se aprinse la a doua cheie. Era o 
motocicletă foarte bună. Harold zâmbi. Zâmbetul se 
transformă apoi în rânjet. Radia o bună dispoziţie perfectă. 


Pomi apoi în direcţia Chautauqua Park. 


Stu auzi când motocicleta lui Harold pătrunse în parc, la 
încheierea amurgului. Peste câteva clipe văzu farul 
motocicletei printre copacii care străjuiau aleea în pantă. Apoi 
distinse silueta lui Harold, cu cască pe cap, răsucindu-se spre 
stânga şi spre dreapta şi căutându-l. 

Stu, care stătea pe marginea de piatră a unei gropi 
pregătite pentru grătar, îi făcu semne şi-l strigă. Harold îl 
văzu şi el, flutură din mână şi se apropie în viteza a doua. 

După această zi în care acţionaseră împreună, 
sentimentele lui Stu faţă de Harold se îmbunătăţiseră 
considerabil... de fapt, erau mai bune ca niciodată. Chiar dacă 
nu ieşise nimic din asta, ideea lui Harold fusese extrem de 
bună. Pe urmă, Harold insistase să meargă pe drumul spre 
Nederland... unde suferise probabil de frig, în pofida jachetei 
lui groase. Când tânărul se apropie, Stu constată că zâmbetul 
veşnic arăta mai degrabă a grimasă şi că faţa îi era încordată 
si prea albă. Din cauza dezamăgirii insuccesului, presupuse 
Stu. Îl cuprinse deodată un val de vinovăţie, gândindu-se la 
felul în care el şi Frannie îl trataseră pe Harold, de parcă 
surâsul lui constant şi purtarea exagerat de prietenoasă cu 
oamenii ar fi fost doar un paravan. Oare se gândiseră 
vreodată, cu toată seriozitatea, că băiatul încearcă într- 
adevăr să se schimbe şi că felul în care o face pare puţin 
ciudat tocmai pentru că este pentru prima oară când 
întreprinde o asemenea tentativă? Din câte ştia Stu, nu 
făcuseră acest efort. 

— Absolut nimic, hm? îl întrebă pe Harold, ridicându-se, 
înţepenit, de pe marginea de piatră. 

— De nada. 

Zâmbetul îi reapăru, dar era automat şi lipsit de energie, 
ca un rictus. Rămânea în continuare palid ca moartea şi avea 
un aer straniu. Îşi ţinea mâinile înfundate în buzunarele 
jachetei. 

— Nu face nimic. Ideea a fost bună. Mai ştii, poate că 


acum se află deja la ea acasă. Dacă nu, mâine putem s-o 
luăm de la capăt cu cercetările. 

— Nu-i exclus să pornim în căutarea unui cadavru. Stu 
oftă. 

— Poate... mda, se poate. Nu vrei să vii să luăm cina 
împreună, Harold? 

— Cum? 

Avu impresia că Harold tresare, chiar dacă, sub copaci, 
întunericul devenise profund. lar surâsul lui era mai încordat 
ca niciodată. 

— Să cinăm, repetă Stu. Ştii, şi Frannie s-ar bucura să te 
vadă. Nu este o simplă vorbă de politeţe. S-ar bucura cu 
adevărat. 

— Ei, poate, spuse Harold, în continuare stânjenit. Dar eu 
sunt... adică, am fost legat de ea. Poate ar fi mai bine dacă... 
mai amânăm o vreme. Nu are nici o legătură cu tine. Voi doi 
vă înţelegeţi bine. Ştiu lucrul acesta. 

Zâmbetul lui prinse din nou să strălucească, plin de 
sinceritate şi molipsitor, în acelaşi timp; Stu începu şi el să 
surâdă. 

— Tu decizi, Harold. Dar uşa îţi rămâne oricând deschisă. 

— Mulţumesc. 

— Nu, eu trebuie să-ţi mulţumesc ţie, zise Stu cu 
seriozitate. 

— Mie? clipi Harold. 

— Pentru că ne-ai ajutat să plecăm în căutare atunci când 
toţi ceilalţi ajunseseră la concluzia că e mai bine să lăsăm 
lucrurile să curgă în voia lor. Chiar dacă nu ne-a ieşit cum am 
fi vrut. N-ai vrea să dai mâna cu mine? 

Stu întinse mâna. Luat prin surprindere, Harold se uită o 
clipă în gol, iar Stu crezu că va fi respins. Harold îşi scoase 
apoi mâna dreaptă din buzunarul jachetei — s-ar fi zis că îl 
împiedică ceva, fermoarul, poate — şi-l strânse scurt. Palma 
lui Harold era caldă şi puţin asudată. 

Stu îi trecu prin faţă şi privi în vale, de-a lungul aleii. 

— Ar fi timpul să apară şi Ralph. Sper că n-a suferit vreun 
accident, coborând de pe muntele ăla afurisit. El... uite, a 


ajuns. 

Stu ieşi în marginea drumeagului; se apropia şi un al 
doilea far, jucându-se de-a v-aţi ascunselea prin perdeaua de 
copaci. 

— Da, el este, declară Harold cu o voce egală şi stranie, în 
spatele lui. 

— Mai este cineva, în afară de el. 

— C-cum? 

— Priveşte acolo, îl sfătui Stu, arătându-i cea de-a doua lu- 
mină din spatele primei. 

— Ah! 

Acelaşi ton ciudat. Stu se întoarse spre el. 

— Te simţi bine, Harold? 

— Sunt doar puţin obosit. 

Cel de-al doilea vehicul îi aparţinea lui Glen Bateman: o 
motoretă cu motor foarte mic, care totuşi în comparaţie cu 
Vespa Nadinei părea o Harley; dar n-ar fi acceptat în ruptul 
capului să circule pe ceva mai de Doamne-ajută. In spatele lui 
Ralph călătorea Nick Andros. Nick le adresă tuturor invitaţia 
de a merge acasă la el şi Ralph, ca să bea împreună o cafea 
şi/sau coniac. Stu acceptă, în schimb Harold se scuză, părând 
în continuare nervos şi obosit. 

Este teribil de dezamăgit, gândi Stu, reflectând că unda de 
simpatie pe care o simţea faţă de Harold, de altfel cea dintâi, 
venea prea târziu. Repetă şi el invitaţia lui Nick, dar Harold 
clătină din cap şi-i spuse că era terminat şi prefera să se 
întoarcă acasă la el şi să se culce. 


Îl chinuia un asemenea tremurat, încât introduse cu greu 
cheia în broasca uşii din faţă. Când reuşi s-o deschidă, Harold 
se năpusti înăuntru ca şi cum s-ar fi aşteptat ca de după 
peretele din spate să-l pândească cine ştie ce maniac. Trânti 
uşa, răsuci cheia şi trase zăvorul. Apoi rămase câteva 
secunde sprijinit, cu capul lăsat pe spate şi ochii închişi, la un 
pas de un val de lacrimi isterice. După ce reuşi din nou să se 
adune, străbătu pe pipăite antreul şi intră în salon, unde 


aprinse toate cele trei lămpi cu gaz. Camera se lumină şi 
începu să se simtă şi el mai bine. 

Se aşeză în scaunul lui preferat şi închise ochii. După ce 
bătăile inimii i se mai potoliră, se apropie de cămin, îndepărtă 
cărămida şi scoase JURNALUL. Caietul acesta îi aducea mân- 
gâiere. Jurnalul este locul unde îţi treci toate datoriile şi notele 
de plată neachitate, a căror dobândă sporeşte mereu. Tot 
acolo îţi notezi şi atunci când ţi-ai reglat toate conturile. 

Se aşeză, deschise la locul în care se oprise, ezită, apoi 
notă: 14 august 1990. Scrise vreme de aproape o oră şi 
jumătate, cu creionul alergând nebuneşte, cuvânt după 
cuvânt, pagină după pagină. Rând pe rând, figura lui devenea 
fioros de amuzată sau onestă, îngrozită sau veselă, rănită sau 
zâmbitoare. După ce termină, reciti textul ("Aceasta este 
epistola mea către lume/care nu s-a învrednicit niciodată să- 
mi scrie..."), masându-şi absent mâna dreaptă, care-l durea. 

Puse jurnalul şi piatra la locul lor. Era calm; scrisese tot 
ce-i stătea pe suflet; transpusese întreaga lui groază şi furie 
pe hârtie, iar voinţa îi rămăsese întreagă. Asta era foarte 
bine. Uneori actul scrierii îl lăsa mai nesigur pe sine şi chiar 
acelea erau situaţiile când ştia că scrisese fals sau fără să fi 
făcut efortul cerut pentru a şlefui muchia boantă a adevărului 
în aşa fel încât să fie în stare să taie — până dădea sângele. 
În seara aceasta putea să pună caietul la locul lui cu mintea 
calmă şi împăcată. Mânia fricii şi a frustrării fusese tradusă cu 
bine în pagini, iar piatra avea să le ţină în frâu cât timp 
dormea. 

Harold ridică una dintre jaluzele şi contemplă strada 
tăcută. Ridicându-şi privirea spre culmile munţilor Flatiron, 
cântări la rece cât de aproape fusese de momentul 
dezlănţuirii, când ar fi putut să scoată pistolul şi să încerce să- 
i culce pe toţi patru la pământ. Asta ar fi însemnat sfârşitul 
comitetului lor ad-hoc împuţit şi ipocrit. După ce-i termina, n- 
ar mai fi rămas din comitet nici măcar o căcăcioasă de 
majoritate. 

Dar chiar în ultimul moment, o coardă erodată a 
echilibrului său mintal rezistase, în loc să cedeze. Reuşise să 


dea drumul pistolului şi să strângă mâna trădătorului ăla 
afurisit. Cum, nu avea să ştie niciodată, dar slavă Domnului 
că fusese capabil să se stăpânească. Semnul geniului este 
capacitatea de a răbda, iar el se simţea în stare să aştepte. 

II cuprindea somnul; fusese o zi lungă şi plină de 
evenimente. 

Descheindu-se la cămaşă, Harold stinse două dintre cele 
trei lămpi şi o luă pe cea de a treia, cu gândul s-o ducă în 
dormitor. Dar, traversând bucătăria, rămase în loc, 
încremenit. 

Uşa la pivniţă era deschisă. 

Se duse într-acolo, ridicând lampa, şi coborî primele trei 
scări. Frica i se strecură în inimă, alungând calmul. 

— Cine-i acolo? strigă el. 

Nici un răspuns. Reuşea să distingă jocul de hochei. 
Afişele. In colţul îndepărtat, un set de ciocane pentru crochet 
frumos colorate, aranjate în raftul lor. 

Mai cobori trei trepte. 

— E cineva aici? 

Nu; simţea că nu e nimeni. Dar asta nu-i domoli frica. 

Parcurse şi celelalte trepte, ridicând lampa sus, deasupra 
capului; de cealaltă parte a încăperii procedă aidoma unui 
monstruos Harold-umbră, la fel de uriaş şi de negru ca 
maimuța din Rue Morgue. 

Oare nu cumva se vedea ceva pe podea, acolo? Ba da. 
Trecu prin spatele circuitului pentru maşini de jucărie 
până sub fereastra pe unde intrase Fran. Pe podea era o pată 
de nisip cafeniu-deschis. Harold puse lumina pe ea. În mijlocul 
petei se vedea urma lăsată de un pantof de sport, limpede ca 
o amprentă... cu model nu în zigzag sau romburi, ci cu cercuri 
şi linii. O scrută, întipărindu-şi-o în minte, apoi îi trase un şut, 

ridicând un norişor de praf şi distrugând semnul. În lumina 
lămpii Coleman, obrajii lui căpătaseră culoarea unei statui de 
ceară. 

— Vei plăti! strigă Harold cu vocea potolită. Oricine vei fi 
fost tu, vei plăti! Da, da, vei plăti! 

Urcă din nou la parter şi străbătu casa de la un capăt la 


celălalt, în căutarea altor semne. Îşi încheie turul în salon, mai 
treaz ca oricând. Tocmai trăgea concluzia că o persoană oare- 
care — un copil, probabil — intrase din pură curiozitate, când 
gândul la jurnalul lui îi răbufni în minte, ca un fulger în miez 
de noapte. Mobilul spargerii era atât de limpede, atât de 
infernal, încât aproape că-l trecuse total cu vederea. 

Fugi la cămin, scoase cărămida şi smulse caietul de la 
locul lui. Înţelese pentru prima oară ce primejdie reprezenta 
pentru el jurnalul. Dacă-l descoperea cineva, totul se termina. 
Dacă nu înţelegea el atâta lucru, atunci cine? Oare nu 
începuse povestea tocmai din cauza jurnalului lui Fran? 

Caietul. Urma de pas. Exista vreo legătură, însemna 
neapărat că fusese dat de gol? Desigur că nu. Dar putea fi 
sigur? Adevărul drăcesc era că nu avea cum să-şi dea un 
răspuns. î 

Puse cărămida la loc şi luă jurnalul cu el, în dormitor. Il 
aşeză sub pernă, alături de revolverul Smith & Wesson, 
gândindu-se că ar trebui să-l ardă, conştient fiind că nu avea 
să fie niciodată în stare. Între copertele acestea se aflau cele 
mai bune scrieri ale lui, singurele care fuseseră dictate de 
credinţa şi de angajamentul lui personal. 

Se întinse în pat, resemnându-se cu gândul că va petrece 
o noapte albă, încercând neîncetat să găsească Ş 
ascunzătoarea potrivită. Sub o scândură din podele? In fundul 
dulapului? Era bine să repete vechea şmecherie cu scrisoarea 
furată, lăsând-o temerar pe unul dintre rafturile bibliotecii, un 
volum printre multe altele, flancat de Reader's Digest 
Condensed Book într-o parte şi de The Total Woman de 
cealaltă? Nu... nu avea un asemenea curaj şi, o dată plecat de 
acasă, nu şi-ar fi găsit nicicând pacea. Dar într-un seif de la 
bancă? Nu, nu mergea... dorea să-l aibă mereu la îndemână, 
ca să se poată uita în el. 

Într-un târziu începu să alunece spre somn, iar mintea lui, 
eliberată în acele clipe, porni să plutească fără călăuzire 
conştientă, ca o bilă rostogolindu-se lent într-un joc mecanic. 
Prin minte îi treceau fragmente logice: E musai să stea 
ascuns, asta-i treaba... dacă Frannie şi-l ascundea pe al ei mai 


bine... dacă nu citeam ce crede ea cu adevărat despre mine... 
ipocrizia ei... dacă nu... 

Harold se ridică brusc în pat, cu ochii larg deschişi, 
scoțând un mic țipăt. 

Rămase aşa multă vreme, iar după un timp începu să 
tremure. Oare ştia? Era urma din pivniţă lăsată de Fran? 
Jurnale... caiete... 

Apoi se culcă din nou, dar mai trecu mult până să 
adoarmă. Se tot muncea să-şi aducă aminte dacă Fran 
Goldsmith purta de obicei pantofi sport. lar dacă era aşa, cum 
arăta modelul de pe tălpile lor? 

Modele de tălpi, modele de suflet. 

Când adormi cu adevărat, avu vise neliniştite şi ţipă de 
mai multe ori jalnic, în întuneric, ca şi cum ar fi vrut să alunge 
lucruri care-şi găsiseră sălaş în el pentru vecie. 


Stu sosi acasă la 9.15. Fran stătea cuibărită pe patul 
dublu, purtând una dintre cămăşile lui — îi ajungea aproape 
până la genunchi — citind dintr-o carte intitulată Cincizeci de 
plante prietenoase. O dată cu intrarea lui, se ridică. 

— Unde ai fost? Am fost atât de îngrijorată! 

Stu îi povesti despre ideea lui Harold de a o căuta pe 
Mother Abagail, ca s-o poată ţine sub supraveghere, cel puţin. 
De Vacile Sfinte n-a pomenit. Descheindu-şi cămaşa, sfârşi 
astfel: 

— Te-am fi luat şi pe tine, fetiţo, dar n-ai fost de găsit. 

— Eram la bibliotecă. 

Îl urmări cum se dezbracă şi-şi pune cămaşa în plasa 
pentru rufe murdare agăţată de uşă. Era foarte păros pe piept 
şi pe spate şi se trezi gândind că, până să-l întâlnească pe 
Stu, îi considerase întotdeauna vag respingători pe bărbaţii 
păroşi. Probabil uşurarea ei atunci când îl văzuse din nou 
acasă o prostise puţin la cap. 

Acum era sigură că Harold îi citise jurnalul şi se temuse 
teribil că Harold plănuise poate să rămână singur cu Stu şi... 
ei bine, să-i facă ceva. Dar de ce acum, astăzi, tocmai când 


aflase şi ea? Dacă Harold lăsase acest gând să doarmă de 
atâta vreme, nu era mai logic să presupună că nu mai dorea 
să trezească dulăul adormit niciodată? Oare nu cumva Harold, 
citindu-i jurnalul, ajunsese la concluzia că nu merită să alerge 
mereu după ea? Venind peste ştirea dispariţiei lui Mother 
Abagail, ea se găsea în starea de spirit propice să vadă răul 
peste tot, dar dacă se gândea mai bine, Harold nu-i citise 
decât jurnalul, şi nu recunoaşterea celor mai grave crime de 
pe lumea asta. lar dacă-i mărturisea lui Stu descoperirea ei, 
nu reuşea decât să pară o proastă şi poate să-l stârnească 
împotriva lui Harold... şi poate chiar împotriva ei, din cauză că 
fusese atât de stupidă. 

— N-aţi găsit nici un semn, Stu? 

— Nu. 

— Harold cum ţi s-a părut? 

Stu îşi scotea pantalonii. 

— Destul de răvăşit. l-a părut rău că ideea lui nu a dat 
roade. L-am invitat la masă, oricând are el chef. Sper să n-ai 
nimic împotrivă. Ştii, cred că până la urmă o să-nceapă să-mi 
placă de fraierul ăsta. Deşi, în ziua în care v-am întâlnit pe voi 
doi în New Hampshire, n-ai fi reuşit să mă convingi pentru 
nimic în lume. Am făcut rău că l-am invitat? 

— Nu, răspunse ca după o mică pauză. Nu, aş vrea să 
rămân în relaţii bune cu Harold. 

Eu stau acasă şi mă frământ că Harold ar putea plănui să-i 
zboare creierii, gândi ea, iar Stu îl invită la cină. Ce ţi-e şi cu 
aiurelile astea de femeie borțoasă! 

— Dacă Mother Abagail nu apare până mâine în zori, îmi 
făceam socoteala să-l rog pe Harold să vină din nou cu mine. 

— Şi mie mi-ar face plăcere să merg. Şi mai există vreo 
câţiva prin jur care nu sunt absolut convinşi că-i dau corbii de 
mâncare. Dick Vollman, de exemplu. Şi Larry Underwood. 

— Foarte bine, spuse el, venind în pat, lângă ea. la spune- 
mi, ce porţi sub cămaşa aia? 

— Un bărbat mare şi tare ca tine ar trebui să fie în stare 
să afle şi fără ajutorul meu, îi răspunse Fran afectată. 

Din câte se dovedi, nu purta nimic. 


A doua zi, la ora 8 dimineaţa, cercetările începură modest, 
cu o echipă formată din doar şase oameni — Stu, Fran, 
Harold, Dick Vollman, Larry Underwood şi Lucy Swann. Până 
la prânz, grupul se mărise la douăzeci, iar la amurg (însoţit de 
obişnuita mică repriză de ploaie şi fulgere la poalele munţilor) 
mai bine de cincizeci de oameni măturau zona de crânguri de 
la vest de Boulder, traversând râuri, prospectând canioane şi 
producând o adevărată harababură în comunicările radio 
făcute pe CB. 

Un sentiment straniu de groază şi de resemnare înlocuise 
treptat calmul din ziua precedentă. In pofida forţei 
impresionante a viselor, care făcuseră ca Mother Abagail să 
capete un statut semidivin în Free Zone, majoritatea 
trecuseră prin suficiente greutăţi ca să aibă o atitudine 
realistă faţă de supravieţuire: bătrâna trecuse bine de o sută 
de ani şi-şi petrecuse o noapte singură. lar acum se apropia 
cea de-a doua. 

Un tip care traversase cu greu întreaga ţară, din Louisiana 
şi până la Boulder, cu un grup de doisprezece oameni, a avut 
o replică pe măsura situaţiei. El ajunsese cu o zi în urmă, la 
prânz. Când i s-a spus că Mother Abagail plecase, Norman 
Kellogg, căci aşa îl chema, a dat cu şapca de baseball de 
pământ şi a zis: "Aşa am eu mereu ghinion, fir-aş al naibii... 
cine a plecat s-o caute?" 

Charlie Impening, care se transformase — mai mult sau 
mai puţin — într-un fel de vestitor al zilei de apoi al Zonei (el 
fusese cel care răspândise ştirea îmbucurătoare că vor avea 
zăpadă încă din septembrie), începu să le spună tuturor că, 
dacă Mother Abagail plecase, poate era şi pentru ei un semn 
să-şi ia lumea în cap. Că, dacă te gândeai bine, Boulder era 
prea aproape. Prea aproape de ce? Nu contează, înţelegi prea 
bine ce înseamnă prea aproape, iar la New York sau Boston 
fiul lui Mavis Impening — Charlie — s-ar simţi în mult mai 
mare siguranţă. Dar nimeni nu punea preţ pe vorbele lui. 
Oamenii erau obosiţi şi doreau să stea locului. Dacă venea 


frigul şi nu aveau încălzire, poate se hotărau să plece, dar 
acum, nu. Acum erau în convalescenţă. Îl întrebau politicos pe 
Impening dacă el însuşi plănuia s-o ia din loc. Impening le 
răspundea că mai aşteaptă, până ce s-or mai lumina şi câţiva 
alţii. lar Glen Batcman şi-a exprimat într-un cerc opinia că 
Charlie Impening ar fi ratat cu desăvârşire rolul de Moise. 

"Groază şi resemnare" erau tot ceea ce îi mai rămăsese 
comunităţii, credea Glen Bateman, pentru că ei erau încă 
nişte oameni raţionali, în ciuda tuturor viselor, în ciuda 
temerilor profunde legate de ceea ce bănuiau doar că se 
întâmplă la vest de Munţii Stâncoși. Superstiţia, ca şi 
dragostea adevărată, are nevoie de timp ca să crească şi să 
se reflecte asupra ei înşişi. Când termini construirea unui 
grajd, le povesti el lui Nick, Stu şi Fran, după ce întunericul 
pusese capăt căutărilor lor din ziua respectivă, agăţi o 
potcoavă cu capetele în sus deasupra uşii, ca să nu-ţi fugă 
norocul. Dar dacă unul din cuie cade şi potcoava se întoarce 
cu vârfurile în jos, nu înseamnă să abandonezi grajdul. 

— Poate să vină şi ziua când noi sau copiii noştri vom 
părăsi grajdul, dacă potcoava lasă să fugă norocul, dar până 
atunci vor mai trece mulţi ani. Acum nu ne simţim decât puţin 
pierduţi şi părăsiţi. Dar cred că asta va trece. Dacă Mother 
Abagail a murit — Dumnezeu mi-este martor, sper că nu s-a 
întâmplat aşa — s-ar putea ca întâmplarea să survină în 
momentul cel mai potrivit, din punctul de vedere al sănătăţii 
psihice a comunităţii noastre. 

Nick scrise: "Dar dacă ea a fost menită să ne fie pavăză în 
calea Adversarului, cineva pus aici să păstreze echilibrul 
balanței..." 

— Da, ştiu, spuse Glen posomorât. Ştiu. Zilele când nu ne 
păsa de potcoavă sunt numărate... sau au trecut, deja. Crede- 
mă, ştiu ce vorbesc. 

Frannie spuse: 

— Glen, doar nu-ţi imaginezi cu adevărat că nepoţii noştri 
vor fi nişte băştinaşi superstiţioşi, nu? Care să ardă vrăjitoare 
pe rug şi să scuipe printre degete, de noroc? 

— Eu nu pot să citesc viitorul, Fran, o asigură Glen, iar în 


lumina lămpii figura lui se arăta bătrână şi consumată — 
figura unui magician ratat, poate. N-am fost în stare nici 
măcar să-mi dau seama care este influenţa lui Mother Abagail 
asupra comunităţii, până ce nu m-a luminat Stu, în noaptea 
aceea, pe Flagstaff Mountain. Ştiu doar un lucru: ne aflăm cu 
toţii în acest oraş datorită a două evenimente. Supergripa o 
putem pune pe seama prostiei rasei omeneşti. Nu are 
importanţă dacă am provocat-o noi, ruşii sau letonii. Cine a 
răsturnat eprubetă îşi pierde importanţa, în faţa adevărului 
general: La sfârşitul raționalismului, groapa comună. Legile 
fizicii, legile biologiei, axiomele matematicii, toate acestea fac 
parte din călătoria a cărei staţie terminus este moartea, 
pentru că noi suntem ceea ce suntem. Dacă n-ar fi fost 
Captain Trips, s-ar fi ivit altceva. Moda era să dăm vina pe 
"tehnologie", dar tehnologia nu reprezintă decât trunchiul 
problemei, nu şi rădăcina. Raționalismul este rădăcina, iar eu 
aş defini acest cuvânt astfel: "Raționalismul este ideea că 
vom putea odată înţelege ceva despre condiţia umană." 
Staţia terminus: moartea. Intotdeauna a fost aşa. Prin urmare, 
dacă vreţi, puteţi da întreaga vină pe raţionalism, nu pe 
Supcrgripă. Dar celălalt motiv pentru care ne aflăm aici sunt 
visele, iar visele sunt iraționale. Am căzut de acord să nu 
discutăm despre acest fapt simplu cât timp ne aflăm adunaţi 
în comitet, dar acum nu ne aflăm în şedinţă. Voi spune deci 
ceea ce ştim cu toţii că este adevărat: ne aflăm aici sub 
ordinele venite din partea unor forţe pe care nu le înţelegem. 
Pentru mine, asta înseamnă că noi am putea începe să 
acceptăm — deocamdată doar inconştient şi cu o mulţime de 
recăderi în starea trecută, din pricina decalajului cultural — o 
definiţie diferită a existenţei. Ideea că nu vom înţelege 
niciodată nimic despre condiţia umană. lar dacă raționalismul 
este o călătorie a morţii, iraţionalismul s-ar putea foarte bine 
dovedi o călătorie a vieţii... cel puţin până la proba contrarie. 
Vorbind foarte încet, Stu spuse: 

— Ei, şi cu am superstiţiile mele. S-a râs mult de mine 
pentru asta, dar le am. Ştiu că n-are nici o importanţă dacă 
aprinzi două sau trei ţigări cu acelaşi chibrit, dar la două ţigări 


nu devin nervos, pe când la trei, da. Nu trec pe sub scări şi 
nici nu-mi face plăcere să văd o pisică neagră tăindu-mi 
calea. Dar ca să trăieşti fără ştiinţă... preamărind soarele, 
poate... crezând că monştrii rostogolesc nişte bile de bowling 
pe cer, atunci când tună... n-aş zice că treburile astea mi se 
par prea atrăgătoare, cheliosule. Păi mie mi se pare chiar un 
fel de sclavie. 

— Dar dacă presupunem că lucrurile acelea sunt 
adevărate? replică Glen potolit. 

— Ce anume? 

— Să presupunem că epoca raționalismului a trecut. Eu 
personal sunt aproape convins că aşa este. După cum ştiţi, au 
mai existat perioade în care a dispărut, pentru a apărea 
iarăşi; aproape ne părăsise în anii şaizeci — aşa-numita Eră a 
Vărsătorului — şi luase vacanţă aproape permanentă în Evul 
Mediu. Presupuneţi... presupuneţi doar, că atunpi când 
raționalismul dispare cu adevărat, este ca şi cum s-ar stinge o 
lumină orbitoare pentru o vreme, iar noi am putea vedea... 

Fraza rămase neterminată şi privirea lui căuta de acum în 
interior. 

— Ce vedem? întrebă Fran. 

Bărbatul îi căută privirea; ochii lui erau cenușii şi stranii, 
părând să fie luminaţi de propria lor energie interioară. 

— Magie neagră, spuse el în şoaptă. Un univers de minuni 
în care apa curge la deal, uriaşii locuiesc în străfundul codrilor 
şi zmeii sub munţi. Minuni extraordinare, puteri curate. 
"Lazăre, vino afară." Apa transformată în vin. ŞI... s-ar putea, 
doar... alungarea diavolilor. 

Făcu o pauză, apoi zâmbi. 

— Călătoria spre viaţă. 

— Şi Omul Întunecat? întrebă Fran. 

Glen ridică din umeri: 

— Mother Abagail îl numeşte Vlăstarul Diavolului. Poate că 
nu este decât cel din urmă magician al gândirii raţionale, 
adunând uneltele tehnologiei împotriva noastră. Şi poate că 
mai este ceva, cu mult mai sinistru. Nu ştiu decât că există şi 
cred că nici sociologia, nici psihologia şi nici o altă o/ogic nu 


vor mai reuşi să-l stăvilească. Numai magia albă va reuşi 
acest lucru... iar specialistul nostru în magie albă se află cine 
ştie unde, hălăduind pe coclauri. 

Vocea lui aproape se frânse şi Glen îşi cobori fulgerător 
privirile. 

Afară domnea întunericul deplin, iar o pală de vânt 
coborând dinspre munţi aduse cu sine ploaia, ai cărei stropi 
băteau în fereastra salonului. Glen îşi aprinse pipa. Stu 
scosese din buzunar un pumn de monede, pe care le agita în 
mână şi-şi deschidea palma, ca să vadă câte erau cu capul şi 
câte cu pajura în sus. Nick desena forme complicate pe prima 
foaie din notesul lui, iar în mintea lui vedea străzile pustii din 
Shoyo şi auzea — da, auzea — o voce ce-i şoptea: Se află pe 
urmele tale, mutule. Este foarte aproape de tine. 

După o vreme, Glen şi Stu aprinseră un foc în cămin şi 
toată lumea contemplă flăcările, fără să mai spună multe 
cuvinte. 


După plecarea celorlalţi, Fran se simţea deprimată şi 
nefericită. Nici Stu nu era într-o formă mai bună. Arată obosit, 
se gândi ea. Mâine ar trebui să rămânem acasă, să stăm pur 
şi simplu şi să discutăm şi să tragem un pui de somn după 
prânz. Nu ne-ar strica s-o lăsăm niţel mai moale. Ochii i se 
opriră asupra lămpii Coleman şi se gândi cu nostalgie la 
lumina electrică, puternică şi albă, pe care o aprinzi apăsând 
un buton din perete. 

Lacrimile îi săgetau ochii. Supărată pe ea însăşi, îşi spuse 
să nu înceapă şi ea acum, să nu adauge şi ca o problemă la 
celelalte multe, dar acea parte a ei care se afla la comanda 
uzinei de apă n-o asculta. 

Pe neaşteptate, Stu se lumină la faţă: 

— Pe Dumnezeul meu! Ca să vezi, era gata să uit! 

— Ce să uiţi? 

— Am să-ţi arăt! Nu te mişca din loc! 

leşi pe uşă şi apoi i se auziră paşii pe treptele de la 
intrare. Peste doar câteva secunde, Fran îl auzi urcând. Tinea 


un obiect în mână, care era... o... 

— Stuart Redman, de unde ai făcut rost de asta! îl întrebă 
ea, încântată de surpriza făcută. 

— De la Folk Arts Music, îi răspunse el, zâmbind. 

Femeia luă scândura de spălat şi o răsuci pe toate părţile. 

Lumina lămpii se reflecta albăstrui pe suprafaţa lustruită. 
Folk?... 

— Este pe Walnut Street, ceva mai departe. 

— O scândură pentru spălat într-un magazin de muzică! 

— Mda. Exista şi o copaie minunată, dar cineva apucase 
să-i dea o gaură şi s-o transforme în contrabas. 

Ea începu să râdă. Lăsă scândura pe canapea, se duse la 
el şi-l strânse în braţe. Mâinile bărbatului îi prinseră sânii, iar 
ea îl strânse şi mai tare. 

— Şi doctorul mi-a recomandat să-l distrez cu muzică 
interpretată la obiecte concrete, îi şopti ea. 

— Cum? 

Îşi lipi obrazul de gâtul lui Stu. 

— Din câte se pare, se simte minunat. Cam aşa cum zice 
şi cântecul. Poţi să mă faci fericită, Stu? 

Surâzând, o ridică în braţe. 

— Păi, îi răspunse el, cred că aş putea încerca, măcar. 


După-amiaza următoare, la ora 2.15, Glen Bateman năvăli 
în apartament, fără să mai bată la uşă. Fran era plecată la 
Lucy Swann, unde cele două femei încercau să prepare un 
aluat cu drojdie. Stu citea un western de Max Brand. Văzând 
figura palidă şi şocată şi ochii mari ai lui Glen, aruncă volumul 
pe podea. 

— Vai, Stu, nici nu ştii cât mă bucur că te găsesc aici. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă acesta nerăbdător. Nu cum- 
va... a găsit-o cineva? 

— Nu, spuse Glen, aşezându-se brusc, ca şi cum tocmai |- 
ar fi lăsat picioarele. Nu sunt ştiri proaste, ci din cele bune. 
Dar faptul este extrem de ciudat. 

— Ce? Ce anume? 


— Este vorba de Kojak. După masă am tras un pui de 
somn şi, ce să vezi, când m-am trezit, Kojak se afla pe 
verandă şi dormea tun. Este îngrozitor de bătut, Stu, arată de 
parcă ar fi trecut printr-un mixer cu palele neascuţite, dar nu 
încape vreo îndoială că n-ar fi el. 

— Câinele, vrei să zici? Acel Kojak? 

— Despre el vorbesc. 

— Eşti sigur? 

— Aceeaşi plăcuţă de identitate pe care scrie Woodsville, 
N.H. Aceeaşi zgardă roşie. Acelaşi câine. Într-adevăr, este 
foarte slab şi s-a bătut. Dick Ellis — care a fost foarte bucuros 
că are ocazia să trateze, în sfârşit, şi un animal — spune că a 
pierdut un ochi pentru totdeauna. Zgârieturi profunde pe 
coaste şi pe stomac, dintre care unele infectate, dar Dick s-a 
ocupat de ele. l-a dat un sedativ şi apoi l-a bandajat. Dick 
este de părere că s-a luptat cu un lup, poate chiar cu mai 
mulţi. Oricum, nu este vorba de turbare. E curat. Glen clătină 
încet din cap şi două lacrimi i se scurseră pe obraji. Afurisitul 
ăsta de câine a venit după mine. Regret enorm că l-am lăsat 
şi nu l-am luat cu mine, Stu. Mă simt îngrozitor faţă de el. 

— Nu aveam cum să-l transportăm şi pe el, Glen. Pe moto- 
cicletă ar fi fost imposibil. 

— Bine, dar... el m-a urmat, Stu. Despre lucruri de felul 
acesta citeam în Star Weekly... Câine credincios îşi urmează 
stăpânul trei mii de kilometri. Cum dc-a fost în stare să facă 
un lucru ca ăsta? Cum? 

— Poate în acelaşi fel cum am reuşit şi noi. Câinii visează, 
ştii... sunt sigur că da. N-ai văzut niciodată cum dorm profund 
pe podeaua bucătăriei, să zicem, şi lăbuţele le tresar din când 
în când? Exista la Arnette un bătrân, Vie Palfrey, care zicea 
despre câini că au două vise, visul cel bun şi cel rău. Cel bun 
este când mişcă din labe. Cel rău, când mârâie. Dacă trezeşti 
un câine în mijlocul visului rău, cel cu mârăituri, nu-i exclus să 
te şi muşte. 

Glen clătină din cap, absolut uluit. 

— Ai spus că a visat.., 

— Nu spun lucruri mai ciudate decât ai afirmat tu ieri 


seară, îi reproşă Stu. 

Glen surâse şi-i făcu semn afirmativ. 

— Ei, pot să discut despre subiectul ace/a ore în şir. Sunt 
unul dintre cei mai mari palavragii ai tuturor timpurilor. 
Problema apare atunci când se întâmplă ceva, cu adevărat. 

— Cu teoria ne descurcăm, practica ne omoară. 

— Să te ia naiba, East Texas. Nu vrei să-mi faci o vizită, ca 
să vezi câinele? 

— Sigur că vreau. 


Casa lui Glen se afla pe Spruce Street, cam la două blocuri 
de Boulderado Hotel. ledera căţărătoare de pe spalierul 
verandei murise aproape de tot, ca şi pajiştile şi majoritatea 
florilor din Boulder — în lipsa udatului zilnic prin sistemele de 
irigație ale primăriei, climatul arid triumfase. 

În verandă se găsea o masă mică, rotundă, pe care 
aştepta un gin tonic. ("Nu ţi se pare că are gust oribil, fără 
gheaţă?" îl întrebase Stu, iar Glen îi răspunsese: "Oricum, 
după cel de-al treilea nu-ţi mai dai seama.") Lângă pahar se 
găsea o scrumieră cu cinci pipe în ea, şi volumele Zen şi arta 
armele de foc — toate deschise în locuri diferite. Se mai 
vedea şi un pachet de biscuiţi Kraft Cheese Kisses desfăcut. 

Kojak zăcea tot în verandă, cu botul rănit zăcând paşnic 
peste labele din faţă. Câinele era slab ca o scândură şi 
muşcat de ţi se făcea milă de el, dar Stu îl recunoscu imediat, 
cu toate că nu-l văzuse decât scurt timp. Se lăsă pe vine şi 
începu să-l mângâie pe cap. Kojak se trezi şi-l privi fericit. 
Păru chiar să rânjească, în felul câinilor. 

— Ce mai câine grozav, spuse Stu, simțind un nod ridicol 
în gât. 

Aidoma unui pachet de cărţi de joc împărţit foarte repede 
şi cu faţa în sus, prin minte îi defilă şirul lung de câini ai lui, 
începând cu Old Spike, cel pe care i-l dăruise mama lui, când 
Stu nu avea decât cinci ani. O mulţime de câini. Poate nu unul 
de fiecare carte din pachet, totuşi fuseseră o mulţime de 


câini. Era bine să ai un câine bun pe lângă tine şi, din câte 
ştia el, Kojak era unicul câine din Boulder. Îşi ridică privirea 
spre Glen, dar privi în pământ la fel de repede. Presupunea că 
nici măcar sociologilor bătrâni şi cheli care citesc trei cărţi 
dintr-o dată nu le face plăcere să fie surprinşi cu lacrimi în 
ochi. 

— Bun câine, repetă el, iar Kojak izbi cu coada în scându- 
rile verandei, arătându-se astfel probabil de acord că era, cu 
adevărat, un câine de toată isprava. 

— Intru pentru o clipă, îi spuse Glen cu voce gâtuită. 
Trebuie să mă duc la baie. 

— Da, zise Stu, fără să-şi ridice privirea. Hei, băiatule, ia 
spune, Kojak, nu-i aşa că eşti un băiat bun? Nu-i aşa? 

Kojak mişca prietenos din coadă. ` 

— Poţi să stai cu picioarele-n sus? Fă-te mort, băiatule. In- 
toarce-te. 

Ascultător, Kojak se puse pe spate, cu picioarele din spate 
desfăcute şi cele din faţă ridicate în sus. Stu îşi trecu mâna cu 
blândeţe peste stratul gros de bandaje aplicate de Dick Ellis, 
iar pe figură i se citi îngrijorarea. Ceva mai sus, văzu rănile 
roşii şi umflate, care fără îndoială se adânceau foarte mult 
sub bandaje. Era limpede că fusese atacat, şi în nici un caz de 
un alt câine hoinar. Un câine s-ar fi repezit la bot sau la gât. 
Ceea ce păţise Kojak era însă opera unei jivine mai scunde 
decât el. Şi mai furişate. O haită de lupi, poate, deşi Stu se 
îndoia că ar fi fost în stare să se apere de o haită întreagă. 
Indiferent ce se întâmplase, fusese norocos că rămăsese cu 
măruntaiele înăuntru. 

Glen reveni pe verandă, închizând uşa glisantă cu zgomot. 

— Indiferent ce-o fi fost, Kojak a scăpat ca prin minune, 
spuse Stu. 

— Rănile erau adânci şi a pierdut mult sânge. Pur şi 
simplu nu-mi iese din cap că a ajuns în halul ăsta din pricina 
mea. 

— Dick era de părere că au fost lupi? 

— Lupi sau coioţi, poate... deşi, după el, coioţii nu prea 
sunt în stare să producă asemenea răni, ceea ce este şi 


opinia mea. 

Stu bătu animalul pe crupă, iar Kojak se rostogoli iarăşi pe 
burtă. 

— Cum se face că aproape toţi câinii au dispărut, dar mai 
există totuşi destui lupi laolaltă —- la est de Munţii Stâncoși, 
pe deasupra — ca să atace un câine atât de zdravăn ca 
acesta? 

— Cred că nu vom şti niciodată, răspunse Glen. După cum 
nu vom şti nici de ce nenorocita de epidemie a distrus caii, nu 
şi vacile, şi majoritatea oamenilor, nu şi pe noi. Nici nu doresc 
să mă gândesc la asta. Nu vreau decât să adun o provizie 
suficientă de Gaincshurgcrs şi să-l hrănesc cât se poate de 
bine pe Kojak. 

— Mda, zise Stu, privind câinele, ai cărui ochi se 
închiseseră. L-a făcut bucăţi, în schimb partea intimă a scăpat 
neatinsă — m-am uitat când s-a întors pe spate. Poate n-ar fi 
rău dacă am descoperi şi o căţea, ştii? 

— Da, aşa este. Vrei un gin cald cu apă tonică, East 
Texas? 

— Pe naiba, nu vreau. N-am mers eu cu studiile mai 
departe de primul an al şcolii tehnico-profesionale, dar nici 
chiar barbar nu sunt. N-ai o bere? 

— O, cred că o cutie de Coors s-ar mai găsi. Caldă şi ea. 

— S-a făcut. Se pregăti să-l urmeze pe Glen în casă, apoi 
se opri cu mâna pe uşa glisantă şi se uită în urmă, la câinele 
adormit. Somn uşor, băiete, îi spuse câinelui. Mă bucur că ai 
sosit la noi. 

Amândoi bărbaţii intrară în casă. 


Dar Kojak nu dormea. 

Zăcea undeva între, acolo unde majoritatea făpturilor vii 
îşi petrec o mare parte din timp atunci când sunt grav rănite, 
dar nu suficient de grav ca să fie în umbra morţii. O 
mâncărime profundă îl deranja, îi stăruia în pântece ca un 
punct fierbinte, semn că rănile se vindecau. Glen avea să-şi 
petreacă nu puţine ore încercând să-l distragă de la gândul 


mâncărimii, ca să nu se scarpine până ce-şi scotea bandajele, 
redeschizând şi reinfectând rănile. Dar asta avea să vie mai 
încolo. In clipa de faţă, Kojak (care, din când în când, îşi 
spunea încă în sinea lui Big Steve, acesta fiind primul lui 
nume) era mulţumit să poată aluneca în zona aceea incertă. 
Lupii îl atacaseră în Nebraska, pe când adulmeca deprimat în 
jurul casei susţinute de stâlpi hidraulici din orăşelul 
Hemingford Home. Mirosul OMULUI — senzația OMULUI — îl 
purtase până acolo, apoi dispăruse. Încotro pornise? Kojak nu 
ştia. Atunci apăruseră lupii, patru la număr, ieşind din lanul de 
porumb ca nişte spirite pribege ale morţilor. Ochii lor de 
jăratic se holbau la Kojak, buzele dezgoleau colții, lăsând să 
se audă mârâitul gros şi ameninţător, care le dezvăluia prea 
bine intenţia. Kojak se retrăsese dinaintea lor, mârâind la 
rându-i, cu labele ţepene şi scurmând în ţărâna din curtea lui 
Mother Abagail. La stânga atârna leagănul făcut din anvelopă, 
aruncând umbra lui rotundă şi lipsită de profunzime. Lupul din 
frunte îl atacase exact când picioarele din spate intrau în 
umbra verandei. Se repezise ghemuit, intind stomacul, urmat 
de ceilalţi. Kojak execută un salt peste botul căscat al şefului, 
lăsându-şi partea de jos a stomacului neprotejată şi, atunci 
când şeful începuse să-l muşte şi să-l zgârie, Kojak îşi 
înfipsese colții adânc în grumazul lupului şi simţi cum 
ţâşneşte sângele, iar fiara, pierzându-şi deodată tot curajul, 
urlă şi încercă să se smulgă. Pe când se retrăgea, Kojak 
prinse fulgerător între fălci botul fraged al lupului şi i-l sfâşie 
până la nări. Fiara urlă îngrozitor şi o luă la fuga, chinuită de 
dureri insuportabile, scuturând nebuneşte capul dintr-o parte 
într-alta, împroşcând picături de sânge spre stânga şi spre 
dreapta; prin intermediul telepatiei simple pe care o au în 
comun toate animalele din aceeaşi specie, Kojak reuşi să-i 
citească suficient de limpede gândul repetat la nesfârşit: 

(viespi în mine vai viespile viespile din capul meu viespi 
sunt la mine în cap vai) 

Atunci îl atacară şi ceilalţi doi, unul din stânga şi celălalt 
din dreapta, ca nişte uriaşe obuze boante, ultimul din trio 
lipindu-se de pământ, rânjind cu gura căscată, pândind 


momentul favorabil să-i scoată maţele afară. Kojak se năpusti 
spre dreapta, lătrând răguşit, dornic să regleze conturile mai 
întâi cu acesta, care-i tăia calea de retragere sub verandă. O 
dată ajuns acolo, ar fi avut o şansă să le reziste, poate chiar 
să iasă învingător din bătălie. Revăzu acum, în toropeala lui, 
întreaga luptă în mişcări descompuse şi încetinite: mârâiturile 
şi urletele, atacurile şi retragerile, mirosul sângelui care îi 
pătrunsese în creier şi-l transformase, treptat, într-un fel de 
maşinărie de luptă, care-şi ignoră pentru moment propriile-i 
răni. Il trimise pe lupul ce se aflase în dreapta lui pe urmele 
primului, cu un ochi scos şi cu o rană la gât imensă, căscată şi 
probabil mortală. Dar nici lupul respectiv nu se lăsase mai 
prejos: pe lângă mai multe răni superficiale, două tăieturi 
extrem de adânci, răni ce aveau să lase în urma lor cicatrice 
tari şi contorsionate, în formă de T. Chiar când devenise un 
câine bătrân, tare bătrân (Kojak avea să mai trăiască încă 
şaisprezece ani, murind la mult timp după Glen Batcman), 
cicatricele acelea urmau să-i provoace dureri şi junghiuri în 
zilele ploioase. Reuşise să scape din încercuire, se strecurase 
sub verandă, iar când unul dintre cei doi lupi rămaşi, copleşit 
de beţia sângelui, încercase să se târască după el, Kojak sări 
asupra lui, îl fixă la pământ şi-i sfâşie gâtlejul. Celălalt se 
refugie aproape până la marginea lanului de porumb, 
scâncind neliniştit. Dacă Kojak ar fi ieşit la el cu intenţii 
belicoase, ar fi fugit cu coada între picioare. Dar Kojak nu ieşi 
decât mai târziu. Era absolut sfârşit. Nu mai era în stare decât 
să zacă pe o parte, respirând repede şi slab, lingându-şi 
rănile, şi să mârâie din fundul pieptului, ori de câte ori vedea 
apropiindu-se umbra celui din urmă lup. Apoi se făcu 
întuneric, iar pe cerul Nebraskăi apăru o jumătate de lună, 
învăluită în ceaţă. Şi, de fiecare dată când lupul îl auzea pe 
Kojak mişcând, bănuind că este gata de luptă, se mai 
retrăgea puţin, scâncind. La un moment dat, după miezul 
nopţii, plecă, iar Kojak rămase singur, între viaţă şi moarte. În 
cele dintâi ore ale noii zile simţi prezenţa unui alt animal, 
ceva care-l făcu să se teamă atât de mult, încât scoase un şir 
de gemete slabe. In porumb se mişca ceva, ceva mergea prin 


porumb, căutându-l pe el, poate. Kojak zăcea tremurând, 
aşteptând să vadă dacă lucrul acela avea să-l găsească; era 
ceva oribil, ca un Om şi un Lup şi un Ochi, o fiinţă întunecată, 
ca un crocodil bătrân pândindu-l din lanul de porumb. După o 
vreme, după ce luna apuse, Kojak ştiu că plecase. Il cuprinse 
somnul. Rămase astfel, sub marginea verandei, timp de trei 
zile; nu ieşea decât atunci când îl mâna foamea sau setea. 
Bea din băltoaca ce se aduna mereu sub buza pompei din 
grădină, iar în casă erau tot felul de bunătăţi, multe din ele 
rămase de la masa pe care Mother Abagail o pregătise pentru 
grupul lui Nick. Când îşi adună suficiente puteri, Kojak ştiu 
încotro să pornească. Nu-l ajută mirosul, ci o puternică 
senzaţie de căldură ce răzbătea la suprafaţă din străfundurile 
fiinţei lui şi era atrasă de un alt punct fierbinte, undeva la 
vest. Străbătu cei aproape opt sute de kilometri în trei 
picioare, chinuit şi de durerea din burtă. Din timp în timp 
adulmeca mirosul bine cunoscut al OMULUI, şi atunci ştia că 
se află pe drumul cel bun. In cele din urmă, ajunse la ţintă. 
OMUL se afla şi el acolo. Nici un lup nu stătea la pândă. In 
schimb era mâncare din belşug. Nu-l simţea nici pe acel Ceva 
întunecat... Bărbatul cu duhoare de lup şi Ochiul în stare să 
vadă de la mulţi kilometri distanţă, dacă se întâmpla să se 
uite la tine. Acum, totul era minunat. Gândind cam în felul 
acesta (atât cât pot gândi câinii, relaţia lor cu lumea bazându- 
se aproape exclusiv pe percepții), Kojak aluneca mai jos, când 
în somn adevărat, când într-un vis, un vis frumos, în care 
alerga după iepuri, mângâiat de iarba plină de trifoi şi 
timoftică, înaltă până la pântece şi plină de rouă. Il chema Big 
Steve. O, peste tot apar iepuri, din dimineaţa cenușie şi 
nesfârşită... 

In vis, labele îi erau scuturate de uşoare tresăriri. 


CAPITOLUL 53 


FRAGMENTE din Procesul-verbal al întrunirii Comitetului 


Ad-Hoc 
17 august 1990 


Şedinţa s-a desfăşurat la locuinţa lui Larry Underwood, pe 
South Forty-second Street, din cartierul Table Mesa. Toţi 
membrii comitetului au fost prezenţi... 

A luat cuvântul Fran Goldsmith. 

Fran: "Stu şi cu mine am căzut de acord că, dacă Mother 
Abagail ar susţine întreaga listă, nimic n-ar sta în calea 
alegerii noastre. Astfel am fi scutiţi ca alţi douăzeci de oameni 
să fie propuşi de prietenii lor şi, cine ştie, să ne răstoarne tot 
planul, în ultimă instanţă. Din păcate, situaţia ne obligă să 
procedăm altfel. N-am de gând să sugerez vreun lucru 
nedemocratic şi, de fapt, voi cunoaşteţi deja planul, doresc 
numai să scot în evidenţă că fiecare dintre noi are nevoie de 
oameni care să ne propună şi să ne susţină. Nu e cazul să ne 
facem unii altora acest serviciu — toată chestia ar arăta prea 
mult ca un aranjament mafiot. lar dacă nu reuşiţi să găsiţi o 
persoană care să vă propună şi alta care să vă susţină, puteţi 
renunţa de la bun început." 

Sue: "Uau! Mi se pare parşiv, Fran." 

Fran: "Chiar şi este... puţin." 

Glen: "Ne întoarcem astfel la chestiunea moralității 
comitetului şi, deşi sunt convins că-l considerăm cu toţii un 
subiect nemaipomenit de fascinant, mi-ar plăcea să renunţăm 
la el în următoarele câteva luni. După părerea mea, trebuie să 
acceptăm că servim interesele comunităţii din Free Zone şi să 
nu ne mai batem capul." 

Ralph: "S-ar zice că eşti puţin supărat, Glen." 

Glen: "Chiar sunt puţin supărat. Recunosc. Faptul că ne- 
am mâncat ficaţii atâta vreme cu subiectul acesta ar trebui să 
fie suficient de concludent că avem cugetul curat." 

Sue: "Drumul spre iad este pavat cu..." 

Glen: "Bune intenţii, da, şi de vreme ce părem toţi aşa de 
îngrijoraţi de intenţiile noastre, nu se poate să nu ne aflăm pe 
drumul spre paradis." 


Glen spuse după aceea că intenţionase să se adreseze 
comitetului în legătură cu Cercetaşii, spionii sau cum dorea 
fiecare să-i numească, dar că dorea să propună, în schimb, să 
ne întâlnim din nou şi să discutăm pe data de 19. Stu l-a 
întrebat de ce. 

Glen: "Pentru că s-ar putea să nu mai fim aceiaşi pe 19. 
Cine ştie, poate unii dintre noi nu vor fi aleşi. Şansele sunt 
mici, dar nu poţi prevedea cum reacţionează un mare număr 
de oameni strânşi laolaltă. Mă gândesc că nu strică nici o 
măsură de precauţie." 

Se lăsă un moment de tăcere, apoi comitetul vota, cu 7-0, 
să se întrunească iarăşi pe data de 19 — în calitate de 
Comitet Permanent — şi să discute chestiunea Cercetaşilor... 
spionilor... sau ce-or fi ei. 

Stu puse în discuţia comitetului o a treia problemă, referi- 
toare la Mother Abagail. 

Stu: "După cum ştiţi, a dispărut din motive doar de ea 
ştiute. În biletul ei scrie că a plecat pentru o vreme, ceea ce 
mi se pare destul de vag, şi că se va întoarce, dacă aşa va fi 
voia Domnului. Acum, nu mi se pare prea încurajator. 
Cercetările noastre se află în cea de-a treia zi, dar zadarnic. 
Nu urmărim s-o târâm pur şi simplu înapoi, dacă nu vrea să se 
întoarcă, dar dacă zace pe undeva cu un picior rupt sau dacă 
se află în stare de inconştienţă, este cu totul altceva. Este 
adevărat, nu suntem în număr suficient ca să putem căuta 
întreaga regiune sălbatică ce ne înconjoară. Pe de altă parte 
însă, ne lovim de ceea ce se petrece şi la uzina electrică. 
Lipsa de organizare. Prin urmare, cer permisiunea ca echipa 
de căutare să fie cuprinsă pe agenda marii întruniri de mâine, 
ca şi uzina electrică şi echipa pentru înhumări. Aş dori să-l 
văd pe Harold Lauder în fruntea ei, nu de alta, dara fost 
ideea lui." 

Glen a spus că, din câte îşi închipuia el, după aproape o 
săptămână, nici o echipă de cercetare nu mai avea şanse să 
găsească ceva îmbucurător. Doamna în chestiune are totuşi o 
sută opt ani. Întregul comitet a fost de acord şi apoi a votat în 
favoarea propunerii, în forma făcută de Stu, cu 7-0. Pentru că 


vreau ca acest proces-verbal să fie cât mai fidel cu putinţă, 
trebuie să adaug că s-au exprimat mai multe dubii în legătură 
cu numirea lui Harold în fruntea echipei de cercetare... dar, 
după cum a subliniat Stu, iniţial fusese ideea lui, iar a-i refuza 
şefia ar fi fost o palmă cu adresă prea directă. 

Nick: "Îmi retrag obiecțiile faţă de Harold, nu şi rezervele 
faţă de el. Pur şi simplu nu-mi place." 

Ralph Brentner rugă pe unul dintre ei să redacteze propu- 
nerea lui Stu referitoare la echipa de cercetări, ca s-o poată 
adăuga la agendă, pe care plănuia s-o tipărească la liceu, în 
aceeaşi seară. Stu îi răspunse că o va face el, cu plăcere. 

Larry Undcrwood a propus apoi să ridicăm şedinţa. Propu- 
nerea a fost susţinută de Ralph şi votată, 7-0. 

Frances Goldsmith. secretară 


Aproape toată lumea din oraş a luat parte la întrunirea din 
seara următoare, iar Larry Underwood, care nu se afla decât 
de o săptămână în Free Zone, a avut pentru prima oară 
ocazia să-şi facă o idee despre dimensiunile adevărate ale 
comunităţii. Una era să vezi oameni pe stradă, de obicei 
singuri sau câte doi, şi cu totul altceva să-i vezi adunaţi cu 
toţii într-un loc — Chautauqua Auditorium. Sala era plină, 
toate locurile erau ocupate, în plus stăteau pe intervale şi în 
spatele sălii. Mulțimea era nefiresc de potolită, murmurau, 
dar nimeni nu vorbea în gura mare. Pentru prima oară de 
când ajunsese la Bouldcr, plouase toată ziua, o burniţă slabă 
ce părea suspendată în atmosferă, mai degrabă învăluindu-te 
în ceaţă decât udându-tc şi, cu toate că se adunaseră 
aproape şase sute de oameni, se auzea încă şi ropotul liniştit 
al picăturilor pe acoperiş. Cel mai puternic zgomot din interior 
era fâşâitul continuu de hârtie, semn că oamenii studiau 
programele tipărite ce fuseseră stivuite pe două mese de joc, 
chiar lângă uşile duble. 

lată conţinutul programului: 


BOULDER FREE ZONE 


Agenda întrunirii Deschise 
18 august 1990 


1. Să stabilim dacă Free Zone va fi de acord să citim şi să 
ratificăm Constituţia Statelor Unite ale Americii. 

2. Să stabilim dacă Free Zone va fi de acord să citim şi să 
ratificăm Declaraţia Drepturilor Omului ce însoţeşte 
Constituţia Statelor Unite ale Americii. 

3, Să stabilim dacă Free Zone va propune şi alege o listă 
de şapte reprezentanţi ai lui Free Zone, care să servească 
drept comitet de conducere. 

4. Să stabilim dacă Free Zone va consimţi să-i acorde 
drept de veto lui Abagail Freemantle asupra oricărei şi tuturor 
chestiunilor hotărâte de reprezentanţii lui Free Zone. 

5. Să stabilim dacă Free Zone va aproba constituirea unui 
Comitet pentru înhumări format iniţial din cel puţin douăzeci 
de persoane, destinat înhumării decente a celor care au 
decedat din cauza epidemiei de Supergripă la Bouider. 

6. Să stabilim dacă Free Zone va aproba constituirea unui 
Comitet pentru Energie format iniţial din cel puţin şaizeci de 
persoane, destinat repunerii în funcţiune a centralei electrice 
înainte de venirea frigului. 

7. Să stabilim dacă Free Zone va aproba constituirea unui 
Comitet pentru Căutare format din cel puţin cincisprezece 
persoane, cu scopul de a o descoperi pe Abagail Freemantle, 
dacă va fi posibil. 


Larry constată că mâinile sale împăturiseră nervos foaia- 
program — ştiută de altfel aproape pe de rost — şi 
construiseră un avion din hârtie. Prezenţa lui în comitetul ad- 
hoc fusese un soi de distracţie, ca un joc — copii jucându-se 
dc-a dezbateri parlamentare în salonul cuiva, stând la masă şi 
bând Coca-Cola, mâncând o felie din prăjitura lui Frannie şi 
discutând. Chiar şi partea aceea cu expedierea spionilor peste 
munţi, drept în ghearele Omului Întunecat, păruse tot un fel 
de joc, în oarecare măsură din cauză că era vorba de un lucru 


pe care nu-şi imagina că l-ar putea face şi el. Trebuia să fii 
sărit de pe fix ca să poţi înfrunta un asemenea coşmar. Dar în 
sesiunile lor închise, luminate plăcut de lămpile Coleman, 
totul i se păruse absolut în regulă. lar dacă s-ar fi întâmplat ca 
Judele, Dayna Jurgens sau Tom Cullen să fie prinşi, 
evenimentul nu i s-ar fi părut mai important — în şedinţele 
acelea, cel puţin — decât pierderea unui turn sau a unei 
regine într-o partidă de şah. 

Acum, în schimb, stând la jumătatea sălii cu Lucy de o 
parte şi Leo de cealaltă (nu o văzuse pe Nadine toată ziua, şi 
nici Leo nu ştia probabil unde se află; "e plecată", fusese 
răspunsul indiferent pe care-l primise din partea lui), înţelese 
deodată tot adevărul situaţiei, iar intestinele începură să i se 
frământe, ca şi cum acolo ar fi intrat în funcţiune un berbec. 
Nu era joacă. Alături de el se mai aflau cinci sute optzeci de 
inşi, cei mai mulţi neştiutori că el, Larry Underwood, nu este 
un tip agreabil, sau că prima persoană de care Larry 
Underwood încercase să se îngrijească după epidemie murise 
din pricina unei supradoze de medicamente. 

Mâinile îi erau umede şi reci. Acum făceau iarăşi tentativa 
de a construi un avion şi-şi impuse să se stăpânească. Lucy îl 
strânse de braţ şi-i zâmbi. li răspunse mai degrabă cu o 
grimasă, iar în mintea lui răsunară cuvintele maică-sii: Larry, 
din tine lipseşte ceva. 

Gândul acesta îi induse o stare de panică. Mai exista oare 
cale de întoarcere, sau lăsase lucrurile să meargă prea 
departe? Ar fi preferat să se lipsească de povara asta. Deja 
făcuse o propunere în sesiune închisă care putea echivala cu 
o condamnare la moarte a judelui Farris. Dacă el nu ieşea la 
vot şi altcineva era ales în locul lui, atunci misiunea Judelui 
trebuia din nou discutată, nu? Sigur că da. Şi vor trimite pe 
altcineva. Când o să mă propună Laurie Constable, am să mă 
ridic în picioare şi am să refuz. Doar nu mă poate obliga 
nimeni, nu? Dacă eu mă opun, nu mai are nimeni ce zice. Cui 
naiba îi trebuie aşa o bătaie de cap? 

Cum îi spusese Wayne Stukey atunci, demult, pe plajă: 
Există ceva în tine care îi face pe ceilalţi să se simtă ca şi cum 


ar fi muşcat dintr-o foiţă de staniol. 

Lucy i se adresă în şoaptă: 

— Totul va fi bine. 

Larry tresări: 

— Cum? 

— Am spus că totul va fi bine. Nu-i aşa, Leo? 

— O, da, zise Leo, făcând un gest din cap. Ochii lui nu se 
dezlipeau de cei din sală, ca şi cum nu ar fi fost în stare să 
cuprindă cât de mulţi sunt. Minunat. 

Nu înţelegi, curvă proastă ce eşti, gândi Larry. Mă ţii de 
mână şi habar n-ai că, din cauza unei hotărâri idioate de-a 
mea, aş putea să vă omor pe amândoi. Deja sunt la un pas 
să-l ucid pe Judele Farris, cel care va susţine afurisita de 
propunere ca să fac parte din comitet. În ce capcană 
îngrozitoare călcase. Scoase un mic sunet din gâtlej. 

— Ai spus ceva? îl întrebă Lucy. 

— Nu. 

În acel moment apăru Stu şi traversă scena, apropiindu-se 
de podium; puloverul lui roşu şi bluejeanşii se distingeau 
limpede în lumina stridentă a lămpilor de avarie, alimentate 
de un generator Honda pus în funcţiune de Brad Kitchner şi o 
parte a echipei lui de la centrala electrică. Aplauzele porniră 
de undeva din mijlocul sălii, Larry n-ar fi putut preciza de 
unde, iar lui nu i-a mai ieşit niciodată din minte gândul cinic 
că fusese vorba de un mic aranjament al lui Glen Bateman, 
expertul lor permanent în arta manipulării maselor. În orice 
caz, nu avea prea mare importanţă. Primele bătăi din palme 
izolate fură urmate de o adevărată furtună. Mirat peste 
măsură, Stu se opri lângă podium, într-o postură caraghioasă. 
Pe lângă aplauze, se auzeau acum şi chiote şi fluierături 
ascuţite. 

Întreaga audienţă se ridică în picioare, bătăile din palme 
sunau acum ca rafala unui şuvoi de ploaie şi oamenii strigau: 
Bravo! Bravo! Stu îşi ridică mâinile, dar mulţimea nu se potoli; 
ba mai mult, s-ar fi zis că sunetul îşi dublează intensitatea. 
Larry o privi pe Lucy dintr-o parte şi văzu că aplaudă din 
răsputeri, cu ochii aţintiţi asupra lui Stu, cu buzele tremurând, 


dar zâmbind triumfător. Plângea. De cealaltă parte, Leo 
aplauda şi el, izbindu-şi palmele cu atâta forţă, încât lui Larry 
îi trecu prin minte că or să-i cadă, dacă va continua în acelaşi 
ritm. În bucuria lui extremă, bagajul de cuvinte redobândit de 
Leo cu atâta greutate îl părăsise iarăşi, după cum engleza 
dispare uneori din memoria unui bărbat sau a unei femei care 
au învăţat-o ca pe cea de a doua limbă. Nu mai reuşea decât 
să urle entuziasmat, din fundul plămânilor. 

Brad şi Ralph alimentaseră cu ajutorul generatorului şi un 
amplificator, iar Stu suflă acum în microfon şi apoi glăsui: 

— Doamnelor şi domnilor... 

Dar aplauzele nu încetară. 

— Doamnelor şi domnilor, am să vă rog să vă ocupați 
locurile... 

Nimeni nu părea dispus încă să-l asculte. Ropotul 
aplauzelor continua cu aceeaşi intensitate; simțind durere în 
propriile-i mâini, Larry îşi cobori privirile şi constată că 
aplauda cu aceeaşi frenezie ca şi ceilalţi. 

— Doamnelor şi domnilor... 

Aplauzele bubuiau şi reverberau ca un tunet. O familie de 
rândunici, care se stabilise în acest loc izolat şi foarte potrivit 
după ce trecuse furia flagelului, zbura acum speriată în toate 
direcţiile, executând piruete şi picaje, încercând cu disperare 
să ajungă cât mai departe de oameni. 

Ne aplaudăm pe noi înşine, gândi Larry. Aplaudăm faptul 
că ne aflăm aici, vii, împreună. Poate întâmpinăm astfel 
spiritul acestui grup, nu ştiu. Salut, Boulder. In sfârşit. Bine că 
suntem aici, e minunat că trăim. 

— Doamnelor şi domnilor, v-aş fi recunoscător dacă v-aţi 
ocupa locurile. 

Zgomotul începu să se potolească încet. Acum se auzea 
suspinul unor femei — dar şi al unor bărbaţi. Nasuri suflate în 
batiste. Şoapta conversaţiilor. Hârşâitul de picioare al 
oamenilor care se aşezau. 

— Mă bucur să vă văd pe toţi aici, începu Stu. Sunt 
bucuros că mă aflu şi eu aici. Dinspre difuzoare se auzi ţiuitul 
microfoniei, iar Stu mormăi: Fir-ai afurisit, cuvinte ce se auziră 


limpede în amplificare. Se iscă un val de râs, iar Stu se 
îmbujoră la faţă. Trebuie să ne obişnuim iarăşi cu chestiile 
astea, spuse el, ceea ce stârni noi aplauze. 

După ce se stinse ropotul, Stu continuă: 

— Pentru cei care nu mă cunosc, eu sunt Stuart Redman şi 
mă trag din Arnette, Texas, deşi, dacă-mi permiteţi să vă 
mărturisesc, locul acela mi se pare la o veşnicie de aici. Işi 
drese glasul, difuzoarele ţiuiră scurt, şi se retrase cu un pas 
de lângă microfoane. Nu prea mă simt la largul meu aici, vă 
rog să mă înţelegeţi... 

— Suntem cu tine, Stu! strigă Harry Dunbarton cu 
exuberanţă. 

Din mulţime se auziră din nou râsete binevoitoare. 
Suntem ca la o întrunire de tabără, cugetă Larry. Curând au 
să înceapă să cânte imnuri. Dacă s-ar afla aici Mother Abagail, 
probabil deja am fi început. 

— Ultima oară când s-a întâmplat să se uite atâta lume la 
mine a fost când micul nostru liceu mixt a ajuns să joace 
finalele campionatului şcolar de fotbal, iar atunci aveau 
ocazia să se uite şi la alţi douăzeci şi unu de băieţi în afară de 
mine, ca să nu mai vorbim de câteva fete în fuste foarte 
scurte. 

Un hohot general de râs. 

Lucy îl trase pe Larry mai aproape şi-i şopti în ureche: 

— Oare de ce-şi făcea griji? Ai zice că asta a făcut de când 
e el! 

Larry îi făcu semn că este de aceeaşi părere. 

— Dar, cu îngăduinţa dumneavoastră, cred că mă voi 
descurca, până la urmă, continuă Stu. 

Încă o porţie de aplauze. Oamenii ăştia ar aplauda până şi 
discursul de retragere al lui Nixon şi i-ar cere să le 
interpreteze un bis la pian, îi trecu prin minte lui Larry. 

— Mai întâi de toate, trebuie să vă vorbesc despre 
comitetul ad-hoc şi cum de am ajuns eu de fapt aici, pe 
scenă. Şapte dintre noi ne-am întâlnit şi am plănuit această 
întrunire, ca să ne organizăm, într-un fel oarecare. Există 
foarte multe lucruri de făcut, de aceea aş dori să vă prezint 


de la început pe fiecare membru al comitetului nostru şi sper 
că le-aţi rezervat şi lor nişte aplauze, pentru că ei sunt cei 
care s-au străduit să alcătuiască agenda de lucru pe care o 
aveţi în mână, fiecare dintre voi. Mai întâi, domnişoara 
Frances Goldsmith. Ridică-te în picioare, Frannie, şi arată-le 
cum îţi stă ţie în rochie. 

Fran se ridică. Purta o rochie frumoasă, de un verde- 
intens, şi un modest şirag de perle, care pe vremuri ar fi 
costat cam două mii de dolari. Toată lumea aplaudă, se auziră 
chiar şi mai multe fluierături pline de bunăvoință şi admiraţie. 

Fran se aşeză, înroşindu-se puternic în obraji şi, înainte ca 
bătăile din palme să moară de tot, Stu continuă prezentările: 

— Domnul Glen Bateman, din Woodsville, New Hampshire. 

Glen se ridică, întâmpinat cu aplauze. Făcu semnul 
victoriei cu ambele mâini, iar mulţimea îi răspunse cu strigăte 
de încuviinţare. 

Stu îl strigă pe Larry penultimul, iar acesta se ridică în 
picioare conştient de zâmbetul lui Lucy adresat lui, apoi se 
simţi purtat de valul cald al aplauzelor. Odată, îi trecu lui prin 
minte, într-o altă lume, ar fi cântat în concerte, iar acest gen 
de reacţie ar fi fost rezervată ultimului cântec din program, o 
melodie nu cine ştie ce, intitulată "Baby, Can You Dig Your 
Man?" Momentul acesta i se părea mai bun. Nu rămase în 
picioare decât o secundă — deşi i se păru o veşnicie — timp 
în care pricepu că nu va refuza propunerea ce avea să i se 
facă. 

Stu îl prezentă cel din urmă pe Nick, care se bucură şi de 
cea mai lungă şi puternică porţie de aplauze. 

Când încetară ultimele bătăi, Stu spuse: 

— Deşi nu este inclus în program, vă întreb dacă nu s-ar 
cuveni să începem cu Imnul Naţional. Presupun că n-aţi uitat 
versurile şi melodia, oameni buni. 

Se auzi zgomotul şi târşâitul specific al picioarelor 
publicului care se ridica. Urmă o pauză, când fiecare aştepta 
să primească un semnal de începere. Atunci se înălţă vocea 
dulce a unei fete, interpretând solo doar cele dintâi silabe: 
"Spune, poţi să..." Era glasul lui Frannie, dar, pentru câteva 


momente, lui Larry i se păru că o însoţeşte şi o a doua voce, 
aparţinându-i chiar lui, dar nu aici, la Boulder, ci în nordul 
Vermontului, şi nu acum, ci pe 4 lulie, când Republica 
împlinise două sute paisprezece ani, iar Rita zăcea fără viaţă 
în cortul din spatele lui, cu gura plină de borâtură verde şi cu 
un flacon de pastile în mâna aproape înţepenită. 

Simţi că-l trec fiori şi i se face pielea de găină şi, deodată, 
ştiu că erau urmăriţi, urmăriţi de ceva care era în stare, para- 
frazând un vechi cântec al formaţiei The Who, să vadă la mile 
şi mile şi mile distanţă. Ceva înfiorător, întunecat şi străin. O 
clipă doar avu impulsul să fugă din locul acesta, să fugă unde- 
o vedea cu ochii şi să nu se mai oprească. Ce făceau ci aici nu 
era o simplă joacă. Era o treabă absolut serioasă; ucigătoare, 
chiar. Dacă nu cumva mai rău. 

Apoi li se alăturară şi alte voci. "... poţi să vezi, în lumina 
primilor zori", şi Lucy cânta, ţinându-l de mână, plângând 
iarăşi, şi alţii plângeau, majoritatea plângeau, îşi plângeau tot 
amarul şi tot ceea ce se pierduse, Visul American care fugise 
în maşina superbă, cu injector de combustibil şi roţi cromate; 
îşi aminti acum nu de Rita, zăcând moartă în cort, ci de el şi 
maică-sa mergând la Yankee Stadium; era în 29 septembrie, 
Yankees nu se aflau decât cu un meci şi jumătate în urma 
echipei Red Sox şi orice mai era încă posibil. Pe stadion se 
găseau cincizeci şi cinci de mii de spectatori, ridicaţi cu toţii în 
picioare, jucătorii de pe teren stăteau cu şepcile în dreptul 
inimii, Guidry în cercul de aruncări, Rickey Henderson 
departe, pe aripa stângă ("... În ultimele raze ale 
amurgului..."), iar instalaţia de nocturnă funcţiona deja pe 
fundalul purpuriu al apusului, atrăgând moliile şi fluturii de 
noapte, iar de jur-împrejurul lor se întindea New York, 
enormul oraş al nopţii şi al luminii. 

Larry intră şi el în cor, iar atunci când imnul se sfârşi şi 
începu o nouă repriză de aplauze, plângea puţin şi el. Rita s-a 
dus. Alice Underwood s-a dus. New York s-a dus. America s-a 
dus. Chiar dacă erau capabili să-l înfrângă pe Randall Flagg, 
indiferent cât s-ar fi străduit, lumea aceea a străzilor 
întunecate şi a viselor strălucitoare nu aveau să mai fie 


niciodată în stare s-o refacă. 


Transpirând din belşug sub luminile puternice, Stu trecu la 
primele puncte de pe ordinea de zi: citirea şi ratificarea 
Constituţiei şi a Declaraţiei Drepturilor Omului. Imnul îl 
afectase şi pe el profund, fără a fi nici pe departe singurul în 
această situaţie. Jumătate din asistenţă, chiar mai mult, avea 
feţele scăldate în lacrimi. 

Nimeni nu pretinse ca documentele respective să fie citite 
înaintea adunării — deşi oricine ar fi avut acest drept, potrivit 
regulilor procesului parlamentar — fapt pentru care Stu se 
simţi profund recunoscător. Cititul cu voce tare nu era punctul 
lui forte. Prin urmare, secţiunea "citit" a fiecărui articol a fost 
aprobată de cetăţenii din Free Zone. Glen Bateman se ridică 
şi propuse să fie acceptate ambele documente drept lege 
fundamentală în Free Zone. 

Se auzi o voce mai din spate: 

— Susţin propunerea! 

— S-a propus şi susţinut, spuse Stu. Cine este pentru să se 
exprime prin viu grai. 

— DA! vibră clădirea până la acoperiş. 

Kojak, care adormise lângă scaunul lui Glen, îşi ridică 
pleoapele, clipi, apoi îşi lăsă din nou botul pe labe. Peste doar 
o clipă îşi înălţă încă o dată capul, când mulţimea aplaudă 
furtunos. Le place să voteze, gândi Stu. Asta le redă 
sentimentul că pot controla din nou ceea ce se întâmplă. 
Dumnezeu mi-este martor că au nevoie de această minimă 
siguranţă. Noi toţi avem nevoie de ea. 

După această fază preliminară, Stu simţi cum se strecoară 
în el viermele neliniştii. Acum se va vedea dacă ne aşteaptă 
vreo surpriză neplăcută, cugetă el. 

— Cel de-al treilea punct de pe agendă sună..., se 
întrerupse el, ca să-şi dreagă glasul. Microfonia se porni 
iarăşi, făcându-l să transpire şi mai tare. Fran îl măsură cu o 
privire calmă şi-i făcu semn să meargă mai departe. Sună 
astfel: "Să stabilim dacă Free Zone va propune şi alege o listă 


de şapte reprezentanţi ai lui Free Zone, care să servească 
drept comitet de conducere." Cu alte cuvinte... 

— Domnule preşedinte? Domnule preşedinte! 

Stu îşi ridică ochii de pe notele lui, simțind o undă de 
teamă, însoţită de un fel de premoniţie. Întreruperea venea 
din partea lui Harold Lauder. Acesta era îmbrăcat la costum şi 
cravată, părul îi era îngrijit pieptănat şi stătea în primele 
rânduri din mijloc. Glen afirmase odată că opoziţia s-ar putea 
aduna în jurul lui Harold. Dar chiar aşa de repede? Spera că 
nu. Cochetă, doar o clipă, cu gândul să nu-i dea cuvântul lui 
Harold — dar atât Nick, cât şi Glen îl preveniseră, vorbindu-i 
despre primejdia ce-i pândea dacă totul lua aspectul unei 
improvizații neglijente. Se întrebă dacă greşise cumva, 
sperând că Harold întorsese o pagină nouă. Se părea că avea 
prilejul să se lămurească mult mai repede decât s-ar fi 
aşteptat. 

— Preşedintele îi dă cuvântul lui Harold Lauder. 

Capete se întoarseră, gâturi se lungiră să-l vadă pe Harold 
mai bine. 

— Aş dori să propun ca membrii comitetului ad-hoc să 
alcătuiască, in toto, Comitetul Permanent. Dacă este şi 
dorinţa lor, fireşte. 

Harold se aşeză. Urmă un moment de tăcere. Mintea lui 
Stu se afla în plină activitate febrilă: Toto? Toto? Nu cumva 
aşa-i chema pe câinele din Vrăjitorul din Oz? 

Sala se umplu iarăşi de aplauze tot mai puternice şi o 
duzină de glasuri se oferiră să sprijine propunerea. Harold 
stătea acum calm la locul lui, zâmbind şi discutând cu cei 
care veniseră să-l bată pe umăr. 

Stu trebui să bată de nenumărate ori cu ciocanul ca să 
restabilească ordinea. 

A plănuit toată chestia, gândi Stu. Oamenii ăştia ne vor 
alege, dar de Harold işi vor aduce foarte bine aminte. Cu 
toate acestea, a mers drept la esenţa lucrurilor, într-un fel 
care nu i-a trecut prin minte nici unuia dintre noi, nici măcar 
lui Glen. A fost o lovitură de adevărat geniu. Prin urmare, de 
ce-ar fi fost supărat? Oare era gelos? Gândurile bune pe care 


le avusese faţă de Harold doar alaltăieri se duseseră deja pe 
apa sâmbetei? 

— Există o propunere, urlă el în microfon, ignorând de 
astă dată microfonia. Există o propunere, oameni buni! Izbi 
încă o dată cu ciocanul, şi tumultul se potoli în cea mai mare 
parte. S-a propus şi susţinut să acceptăm ca acest comitet 
ad-hoc al nostru să se transforme, aşa cum este, în Comitetul 
Permanent al Zonei Libere. Înainte de a discuta moţiunea şi 
de a vota, artrebui să întreb dacă vreunul dintre cei care fac 
parte clin comitet are vreo obiecţie sau ar dori să renunţe. 

În sală domnea liniştea. 

— Foarte bine, continuă Stu. Trecem la discutarea 
moţiunii? 

— Nu cred că este nevoie de aşa ceva, Stu, interveni Dick 
Ellis. Mi se pare o idee grozavă. Să trecem la vot! 

Publicul îşi exprimă părerea prin noi aplauze, iar Stu nu 
avu nevoie de un alt îndemn. Charlie Impening îşi flutura 
mâna, ca să i se dea cuvântul, dar Stu îl ignoră — un bun 
exemplu de percepţie selectivă, ar fi comentat Glen Batcman 
—- Şi trecu la vot: 

— Cei ce sunteţi în favoarea propunerii lui Harold Lauder, 
vă rog să vă exprimaţi opinia prin viu grai. 

— Da!! răsună răspunsul, dezlănţuind un nou val de 
teroare în familia de rândunici. 

— Cine este împotrivă? 

Nimeni, nici măcar Charlie Impening — nu pe faţă, cel 
puţin. In toată sala nu se auzi nici măcar un singur "nu", în 
concluzie, Stu trecu la punctul următor, simțindu-se puţin 
ametit, ca şi cum cineva — Harold Lauder, adică — s-ar fi 
strecurat în spatele lui şi i-ar fi tras una în cap cu un baros 
mare. 


— Hai să coborâm de pe biciclete şi să le împingem, puţin, 
spuse Fran, din a cărei voce se ghicea oboseala. 

— Desigur. Cobori şi el din şa şi merse alături de ca. Te 
simţi bine, Fran? Te deranjează copilul? 


— Nu, mă simt obosită, doar. Dacă n-ai observat, este 
12.45 noaptea. 

— Mda, e târziu. 

Se lăsă tăcerea. Întrunirea se terminase cu doar o oră în 
urmă, majoritatea discuţiilor concentrându-se asupra echipei 
ce urma s-o caute pe Mothcr Abagail. Celelalte puncte 
fuseseră votate după foarte puţine discuţii, chiar dacă Judele 
Fards venise cu o ştire fascinantă, care explica de ce erau 
atât de puţine cadavre la Boulder. Potrivit ultimelor patru 
numere din Camera, cotidianul oraşului Boulder, prin 
comunitate circula un zvon teribil, un zvon potrivit căruia 
Supcrgripa provenea de la Centrul de Testări Atmosferice din 
Boulder. Cei care lucrau în acest laborator — adică puţinii 
rămaşi pe picioarele lor — au protestat, susţinând că e o 
prostie şi oricine se îndoia de asta era poftit să facă o vizită la 
centru, unde nu aveau să găsească cine ştie ce utilaje 
monstruoase, ci doar indicatoare de poluare a acrului şi 
pentru direcţia vântului. Cu toate acestea, zvonul acesta 
rezistase, alimentat probabil de isteria ce dominase acele zile 
infernale de la sfârşit de iunie. Centrul de Testări Atmosferice 
fusese aruncat în aer sau ars, iar majoritatea populaţiei din 
Boulder se refugiase. 

Atât Comitetul pentru înhumări, cât şi Comitetul pentru 
Energie fuseseră înfiinţate cu un amendament din partea lui 
Harold Lauder — care părea să se fi pregătit aproape diabolic 
de minuţios pentru adunare — în sensul creşterii fiecărui 
comitet cu câte doi membri la o creştere a populaţiei totale 
din Free Zone cu câte o sută. 

Comitetul pentru Căutare a fost de asemenea votat fără 
împotrivire, în schimb discutarea dispariţiei lui Mother Abagail 
se prelungise mult. Glen îl sfătuise pe Stu înainte de şedinţă 
să nu limiteze discutarea acestui subiect decât dacă devenea 
absolut necesar; faptul îi îngrijora pe toţi, şi mai cu seamă 
ideea că liderul lor spiritual credea că ajunsese să comită un 
păcat oarecare. Era preferabil să-i laşi să-şi uşureze sufletele. 

Pe spatele biletului ei, bătrâna notase două referinţe din 
Biblie: Pilde 11: 1-3 şi Pilde 21: 28-31. Judele Farris căutase 


trimiterile cu grija şi sârguinţă unui avocat care-şi pregăteşte 
pledoaria, iar la începutul discuţiei se ridicase şi Ic citise 
adunării cu vocea nesigură şi apocaliptică a unui bătrân. lată 
cum sunau versetele din cel de-al unsprezecelea capitol al 
Pildelor: "Cântarul strâmb este urgisit de Domnul, şi 
cântărirea dreaptă este plăcerea Lui. Dacă vine mândria, va 
veni şi ocara, iar înţelepciunea este cu cei smeriţi. 
Neprihănirea poartă pe cei drepţi, iar strâmbătatea 
prăpădeşte pe cei vicleni." Citatul din capitolul al douăzeci şi 
unulea avea un ton similar: "Martorul mincinos va pieri, iar 
omul care ascultă va putea vorbi întotdeauna. Răufăcătorul 
are o privire neruşinată, iar omul cel drept îşi ia aminte la 
purtarea lui. Nu este nici înţelepciune, nici pricepere şi nici 
sfat care să aibă putere înaintea Domnului. Calul este gata 
pentru ziua de război, însă biruinţa vine de la Domnul." 

Discuţiile ce-au urmat după ce Judele a recitat (nu există 
termen mai potrivit) cele două fragmente biblice ajunseseră 
pe cele mai neaşteptate — şi adesea comice — tărâmuri. Un 
bărbat le atrăsese sumbru atenţia că dacă se adunau 
numerele capitolelor, obţineai treizeci şi unu, adică numărul 
capitolelor din Cartea Apocalipsului. Judele Farris se ridică din 
nou, spunând că Apocalipsul nu are decât douăzeci şi două de 
capitole, cel puţin în Biblia /u;, şi că, în orice caz, douăzeci şi 
unu şi cu unsprezece fac treizeci şi doi, nu treizeci şi unu. 
Numerologul aspirant mormăi ceva, dar nu mai luă cuvântul. 

Un alt tip afirmă că văzuse lumini pe cer în noaptea 
dinaintea dispariţiei lui Mother Abagail şi că Profetul Isaia 
confirmase existenţa farfuriilor zburătoare... şi că n-ar fi rău 
dacă şi-ar pune toţi mintea la contribuţie ca să vadă ce 
semnificaţie are chestia asta, nu? Judele Farris se ridică din 
nou, de această dată pentru a arăta că domnul de dinaintea 
lui confundase pe Isaia cu Iczechiel, că de fapt aluzia nu se 
referea la farfurii zburătoare, ci la "o roată care are în ca o 
altă roată", şi că, după părerea lui personală, singurele farfurii 
zburătoare dovedite până în prezent erau cele care zburau 
uneori în timpul certurilor între soţi. 

Cea mai mare parte a celorlalţi vorbitori puseseră iarăşi 


pe tapet visele, care încetaseră cu desăvârşire, din câte se 
ştia, părând, la rândul lor, suficient de visători. Se ridicau pe 
rând şi protestau împotriva acuzaţiei pe care Mothcr Abagail o 
luase asupra sa, anume aceea de trufie. Vorbeau despre 
bunătatea şi darul ei de a face un om să se simtă la largul lui 
cu un singur cuvânt sau propoziţie. Ralph Brentner, care 
părea îngrozit de numărul celor prezenţi şi-şi simţea limba 
aproape legată — hotărât însă să spună şi el ce-i stătea pe 
suflet — se ridică şi peroră pe tema respectivă vreo cinci 
minute, adăugând la sfârşit că nu cunoscuse o femeie mai de 
treabă de când murise maică-sa. Când să se aşeze, nu lipsea 
mult să nu-l podidească plânsul. 

Atmosfera din timpul discuţiilor îi aduse aminte lui Stu 
neliniştitor de mult de un priveghi. Pentru că ghicea, dincolo 
de cuvintele lor, că renunţaseră la ea pe jumătate în inimile 
lor. Dacă Abby Freemantle se întorcea acum, avea să 
descopere că este bine venită, căutată, ascultată încă... dar 
mai avea să descopere, gândi Stu, că poziţia ei suferise o 
transformare subtilă. Dacă se ajungea la o explicaţie între ea 
şi Comitetul Zonei Libere, nu mai era de la sine înţeles că 
ieşea învingătoare, indiferent dacă se bucura de dreptul de 
veto. Deşi plecase, comunitatea continuase să existe. 
Comunitatea nu avea să uite asta, aşa cum uitase pe 
jumătate şi forţa viselor care le dominaseră pentru scurtă 
vreme vieţile. 

După adunare, câteva zeci de oameni mai rămăseseră o 
vreme pe pajiştea din spatele lui Chautauqua Hali; ploaia se 
oprise, norii se risipeau, iar seara era răcoroasă şi plăcută. 
Stu şi cu Frannie rămăseseră împreună cu Larry, Lucy, Leo şi 
Harold. 

— Ai fost la un pas să faci tot comitetul de râs în seara 
asta, i se adresă Larry lui Harold, făcându-i în acelaşi timp 
semn cu cotul lui Frannie. Ti-am zis doar că este un as între 
aşi, nu? 

Harold se mulţumise să zâmbească şi să ridice din umeri 
cu modestie. 

— Mi-au venit şi mie câteva idei, atâta tot. Vouă vă revine 


meritul că aţi pus din nou lucrurile în mişcare. Vi se cuvine cel 
puţin privilegiul de a vă ocupa de treaba asta până la sfârşitul 
începutului. 

Acum, la un sfert de oră după ce ei doi părăsiseră 
adunarea aceea improvizată şi încă la zece minute distanţă 
de casă, Stu repetă: 

— Eşti sigură că te simţi bine? 

— Da. Doar picioarele mi-au obosit puţin, asta-i tot. 

— Am să te rog să ai grijă de tine, Frances. 

— Nu-mi mai spune aşa, ştii că nu-mi face plăcere. 

— Îmi pare rău. Nu voi mai repeta gestul acesta, Frances. 

— Toţi bărbaţii sunt nişte porci. 

— Mă voi strădui să-mi îmbunătăţesc comportamentul, 
Frances... aşa voi face, cinstit. 

Ea îi arătă limba, dialogul lor ajunsese într-un punct 
interesant, dar el simţea că lui Frannie nu-i ardea de fapt de 
tachinări şi renunţă. Era palidă şi destul de apatică, în uimitor 
contrast cu Frannie cea de acum câteva ore, care cântase 
Imnul Naţional cu asemenea fervoare. 

— Te supără ceva, draga mea? 

Ea clătină din cap, dar i se păru că distinge lacrimi în ochii 
ei. 

— Ce este? Spune-mi. 

— Nimic. Asta-i problema. Nu mă deranjează nimic. S-a 
terminat, asta e ceea ce am înţeles, în sfârşit. Mai puţin de 
şase sute de oameni cântând "The Star-Spangled Banner". Mi- 
am dat deodată seama de întreaga grozăvie. Nu mai există 
chioşcuri cu hotdogs. În scara asta, roata cea mare din Coney 
Island nu funcţionează. Nimeni nu mai bea ultimul păhărel la 
Space Needle, în Seattle. Cineva a născocit în sfârşit un mod 
de a curăța comerţul cu droguri din zona fierbinte a 
Bostonului şi boarfele din Times Square. Astea erau nişte 
lucruri foarte rele, dar consider că tratamentul a fost cu mult 
mai cumplit decât boala în sine. inţelegi ce vreau să spun? 

— Mda, sigur că da. 

— În jurnalul meu aveam o mică secţiune denumită 
“Lucruri de care trebuie să-mi aduc aminte". Ca să afle şi 


copilul... vai, toate lucrurile pe care de fapt nu le va şti 
niciodată. Gândurile astea mi-au dat o stare de melancolic. Ar 
fi trebuit să-i pun titlul "Lucruri care au dispărut". Incepu să 
suspine puţin, oprindu-şi bicicleta ca să-şi poată pune dosul 
palmei la gură, încercând să se abţină. 

— A avut asupra tuturor acelaşi efect, spuse Stu, 
prinzând-o cu un braţ de talie. Mulţi dintre noi vor adormi 
plângând în noaptea asta, poţi să mă crezi. 

— Nu-mi dau seama cum ai putea să jeleşti o ţară 
întreagă, zise ea, bocind şi mai tare, dar constat că nu este 
exclus. Îmi vin în minte... tot felul de nimicuri. Comis-voiajori 
pentru maşini. Frank Sinatra. Old Orchard Beach în iulie, plină 
de oameni, majoritatea veniţi din Quebec. Prezentatorul ăla 
tâmpit de la MTV — cred că Randy îl chema. Ce vremuri... vai, 
Doamne, p-p-parc-aş recita unul din afurisitcle-alea de poeme 
ale lui Rod M-M-McKuen! 

O susţinu, bătând-o pe spate, gândindu-se cum făcuse 
odată mătuşa Betty o criză de lacrimi din cauza unui aluat 
care nu crescuse — tocmai era însărcinată, în şapte luni, cu 
micuțul lui verişor Laddie — şi Stu îşi aminti cum se ştergea la 
ochi cu un colţ de cârpă şi-i spunea să n-o ia în seamă, orice 
femeie borţoasă e doar la un pas de spitalul de nebuni, 
pentru că glandele îi secretă tot felul de zemuri ciudate. 

După o vreme, Frannie îi spuse: 

— Okay, okay. Mi-e mai bine. Hai să mergem. 

— Te iubesc, Frannie. 

Porniră mai departe, ţinându-şi bicicletele de coarne. 

— Tu ce-ţi aduci aminte cel mai bine? Ce lucru ţi se pare 
cel mai deosebit? 

— Păi, ştii..., începu el, apoi se opri şi râse. 

— Nu, nu ştiu, Stuart. 

— E o chestie smintită. 

— Spune-mi. 

— Nu ştiu dacă fac bine. Ai să începi poate să te fereşti de 
mine. 

— Spune-mi! 

Il văzuse pe Stu în multe ipostaze, dar neliniştea curioasă 


şi stânjeneala lui de acum erau noi pentru ea. 

— Nu am vorbit niciodată nimănui despre asta, începu el, 
dar gândul ăsta mă urmăreşte, de câteva săptămâni încoace. 
Prin 1982 mi s-a întâmplat ceva. Pe atunci lucram uneori la 
pompele de la benzinăria lui Bill Hapscomb. Mă angaja, atunci 
când îi dădea mâna, când mă puneau pe liber de la 
întreprinderea de calculatoare din oraş. Inţelegerea era să 
stau o jumătate de normă, de la 11 noaptea până la 
închidere, ceea ce se întâmpla la 3 dimineaţa, în vremurile 
acelea. După ce se opreau să ia benzină muncitorii din 
schimbul de la ora 3 la 11 ai fabricii Dixie Paper nu mai era 
multă mişcare... ba în multe rânduri nu mai oprea nici o 
maşină între 12 şi 3. Stăteam acolo şi citeam o carte sau o 
revistă, şi nu de puţine ori mă lua somnul. Înţelegi? 

— Da. 

înţelegea cu adevărat. Cu ochii minţii îl vedea pe el, cel 
care urma să fie bărbatul ei atunci când avea să vină vremea 
şi să permită ciudata potrivire a evenimentelor, un bărbat cu 
umerii laţi, dormind într-un scaun din plastic marca Woolco, 
cu o carte deschisă şi aşezată cu faţa în jos la el în poală. Il 
vedea dormind în mijlocul unei insule de lumină albă, o insulă 
înconjurată de imensa mare interioară a nopţii texane. Il 
iubea şi în acest tablou, după cum îl iubea în toate celelalte 
tablouri plăsmuite de mintea ci. 

— Ei bine, în noaptea despre care povestesc se făcuse ora 
2.15, iar eu stăteam la biroul lui Hap cu picioarele pe tăblie şi 
citeam un western oarecare — de Louis L'Amour, Elmore 
Leonard sau aşa ceva, când deodată trage lângă pompe un 
Pontiac mare şi vechi, cu toate geamurile coborâte şi cu 
casetofonul mergând în draci, muzică de-a lui Hank Williams. 
Mi-aduc aminte până şi de melodie... era "Movin' On". Şoferul, 
nici prea tânăr, nici prea bătrân, era singur. Arăta bine, dar 
ceva din el te speria puţin — vreau să zic, arăta ca un om în 
stare să facă nişte lucruri fioroase, fără să stea prea mult pe 
gânduri. Avea părul închis la culoare, lung şi cârlionţat. Tinea 
o sticlă de vin vârâtă sub banchetă, între picioare, şi o 
pereche de zaruri din spumă de stiren expandat, atârnate de 


oglinda retrovizoare. "Premium", îmi zice el, şi cu îi răspund 
că e-n regulă, dar după aceea n-am mai putut să-mi dezlipesc 
privirile de la el. Din cauză că figura lui mi se părea 
cunoscută. Mă străduiam să descopăr locul unde-i mai 
văzusem. Ajunseseră la colţ; clădirea unde se afla 
apartamentul lor era chiar vizavi. 

Se opriră în loc, iar Frannie îl urmărea cu toată atenţia. 

— Atunci i-am zis: "Nu cumva te cunosc? Nu eşti de pe 
lângă Corbett sau Maxin?" Deşi nu prea mi se părea că l-aş 
cunoaşte dintr-unul din oraşele astea. Şi el îmi răspunde: "Nu, 
deşi am trecut odată prin Corbett cu familia, când eram copil. 
Dacă stau şi mă gândesc, cred că atunci am fost peste tot în 
America. Taică-meu era în Air Force." Atunci m-am dus în 
partea din spate a maşinii şi i-am făcut plinul, muncindu-mă 
tot timpul să-mi amintesc de unde-i cunoşteam şi, deodată, 
m-am luminat. Deodată, am ştiut. Fir-ar al naibii, era să mă 
scap pe mine, pentru că omul de la volanul Pontiacului 
trebuia să fie mort. 

— Cine era, Stuart? Cine era? 

— Nu, lasă-mă să-ţi povestesc cum vreau eu, Frannie. Nu 
că n-ar fi o poveste total trăsnită, indiferent cum ai spunc-o. 
M-am întors lângă portiera lui şi i-am zis: "Face şase dolari şi 
treizeci de cenți." El mi-a întins două bancnote de câte cinci 
dolari şi mi-a zis că pot păstra restul. "Imi face impresia că 
acum ştiu de unde să te iau", i-am mărturisit. Şi el, de colo: 
"Păi, poate chiar ştii", şi se rânjeşte la mine cu zâmbetul lui 
rece şi straniu, iar în acest timp Hank Williams tot cânta 
despre cum se duce el la oraş. "Dacă eşti cine cred eu că eşti, 
atunci în mod normal ai fi mort", îi zic. El mi-o întoarce: "Doar 
n-o să crezi tot ce citeşti, bătrâne." "Îţi place Hank Williams?" 
A fost singurul lucru care mi-a venit în minte să-l scot pe gură. 
Pentru că mi-am dat seama, Frannie, că dacă nu-i adresam 
vreun cuvânt, o pornea la drum... iar eu chiar aş fi vrut să-l 
văd plecat, dar tot aşa de mult nu voiam să plece. Să mai fi 
rămas puţin. Atât cât să aflu exact. Pe atunci nu ştiam că 
omului îi este dat să nu fie sigur de o groază de lucruri, 
indiferent cât ar da el ca să fie încredinţat. "Hank Williams", 


zice el, "e unul dintre cei mai buni. Mă dau în vânt după 
muzica în care e vorba de hoinărit." Şi pe urmă: "Mă duc la 
New Orleans, am să conduc toată noaptea, mâine dorm toată 
ziua şi pe urmă stau în crâşmă până în zori. E tot aşa? La New 
Orleans?" "Aşa cum?" Şi el mă lămureşte: "Păi, ştii doar." "Ei, 
acolo găseşti tot Sudul, chiar dacă în partea aia sunt mult mai 
mulţi copaci." Chestia asta l-a făcut să râdă şi mi-a aruncat: 
"Poate că o să ne mai vedem." Dar eu nu-mi doream să mai 
dau ochii cu el, Frarmie. Pentru că avea privirea unui om care 
s-a uitat multă vreme în întunecime, şi poate chiar a început 
să vadă ce este acolo. Consider că dacă am să-l întâlnesc 
vreodată pe omul acela, Flagg, ochii lui s-ar putea să arate la 
fel. 

Stu clătină din cap; traversară drumul şi-şi lăsară 
bicicletele în parcare. 

— M-am gândit foarte mult la întâmplarea asta. După 
aceea m-a bătut gândul să-mi fac rost de nişte discuri de-ale 
lui, dar pe urmă ara renunţat. Vocea lui... e foarte bună, dar 
pe mine mă înfioară. 

— Stuart, despre cine vorbeşti? 

— Ţi-aminteşti de un grup rock and roll numit The Doors? 
Bărbatul care s-a oprit în noaptea aceea la Arnette, ca să-şi ia 
benzină, era Jim Morrison. Sunt sigur de asta. 

Fran rămase cu gura căscată. 

— Dar a murit! A murit în Franţa! El... 

Apoi se opri. Pentru că moartea lui Morrison se petrecuse 
cu adevărat în nişte circumstanţe ciudate, nu? Ceva învăluit 
în secret. 

— Oare? se întrebă Stu. Mă întreb. Poate că a murit, şi 
atunci tipul pe care l-am văzut eu semăna pur şi simplu cu el, 
dar... 

— Crezi că era chiar el? întrebă ea. 

Stăteau aşezaţi pe treptele casei lor, umăr ia umăr, ca 
nişte copii mici. aşteptând să-i cheme mamele lor la masă. 

— Mda. Mda, chiar cred. Şi, până în vara asta, am crezut 
că acesta va fi cel mai neobişnuit lucru care mi se va întâmpla 
vreodată. Vai, cât de tare m-am înşelat. 


— Şi n-ai vorbit niciodată nimănui, se miră ea. L-ai văzut 
pe Jim Morrison la mulţi ani după ce se zicea că a murit şi n-ai 
spus nimănui. Stuart Redman, Dumnezeu ar fi trebuit să te 
lase pe pământ cu o încuietoare cu cifru în loc de gură. 

Stu surâse. 

— Ei, anii au trecut, după cum se spune în cărţi, şi, de câte 
ori mă gândeam la noaptea aceea — ceea ce mi se întâmpla, 
din când în când — eram tot mai convins că de fapt nu fusese 
el. Ci doar cineva care semăna cât de cât cu el, mă înţelegi. 
Mă împăcasem deja cu gândul ăsta. Dar în ultimele săptămâni 
ideea a început iarăşi să mă obsedeze. Şi am ajuns să cred că 
totul a fost aievea. La naiba, s-ar putea să mai fie şi acum în 
viaţă. Asta ar fi chiar culmea, ce părere ai? 

— Dacă mai trăieşte, nu se află aici. 

— Nu, recunoscu Stu, nici nu m-aş aştepta să fie aici. l-am 
văzut ochii, de mai mult nu am nevoie. 

Fran îl atinse pe braţ. 

— Mi se pare o istorie grozavă. 

— Mda, probabil că mai există douăzeci de milioane de oa- 
meni în ţara asta care au câte o poveste identică... doar că în 
ea apare Elvis Presley sau Howard Hughes. 

— De acum, asta ţine de trecut. 

— Da... Ţine de trecut. Harold a fost în formă mare astă- 
seară, ce părere ai? 

— Din câte ştiu eu, asta se cheamă a schimba subiectul. 

— Cred că ai dreptate. 

— Într-adevăr, a fost mare, confirmă ca. 

Stu zâmbi la tonul îngrijorat şi uşoara încruntare a sprân- 
cenelor ei: 

— Te-ai necăjit puţin, nu? 

— Da, însă n-aş vrea să recunosc. Tu eşti acum de partea 
lui Harold. 

— Nu mi se pare cinstit, Fran. Şi pe mine m-a deranjat. Am 
ţinut cele două şedinţe preliminare... am tăiat absolut toate 
firele în patru... sau cel puţin aşa ne-am închipuit... şi iată că 
apare Harold. Dă puţin din aripi, cotcodăceşte, şi pe urmă 
trage concluzia: "Nu-i aşa că aici voiaţi să ajungeţi?" Şi noi: 


"Da, Harold, sigur că da. Ai dreptate." Stu clătină din cap. 
Cum se face că nu ne-am gândit şi noi, Fran, la o alegere în 
bloc? Mi se pare nemaipomenit de ingenios. lar noi nici măcar 
nu am discutat despre posibilitatea asta. 

— Ei, nimeni dintre noi nu avea cum să ştie în ce 
dispoziţie va fi lumea. Eu mi-am închipuit — mai cu seamă 
după dispariţia lui Mother Abagail — că vor fi morocănoşi, 
poate chiar ostili. Mai ales că Impening ăla răspândea zvonuri, 
ca o piază rea... 

— Mă întreb dacă n-ar fi bine să-l reducem la tăcere, într- 
un fel oarecare, spuse Stu gânditor. 

— Dar nu s-a întâmplat aşa. Au fost atât de... exuberanți, 
şi asta numai pentru că se aflau laolaltă. N-ai simţit şi tu? 

— Ba da. 

— A fost aproape ca un moment de renaştere. Nu sunt de 
părere că Harold îşi plănuise mişcarea. Pur şi simplu a profitat 
de ocazie. 

— Nu mai ştiu ce să cred despre el, îi mărturisi Stu. În 
seara aceea, după ce o căutasem pe Mother Abagail, am avut 
un sentiment absolut penibil faţă de el. Când au apărut Ralph 
şi cu Glen, arăta absolut oribil, ca şi cum ar fi fost la un pas să 
leşine sau cine mai ştie. lar acum, când stăteam de vorbă pe 
pajişte şi toată lumea îl felicita, se umflase ca un curcan. 
Aparent ne zâmbea, însă în sinea lui mi se părea că ne spune: 
"Vedeţi, ceată de idioţi ce sunteţi, comitetul vostru nu 
valorează nici cât o ceapă degerată." Mie mi-aduce aminte de 
jocurile acelea pe care nu puteam să le desluşesc niciodată, 
când eram mic. Sforile chinezeşti sau cele trei inele din oţel 
care se desfăceau, dacă te prindeai din ce parte să le tragi. 

Fran îşi privi picioarele cu atenţie. 

— Că tot vorbim despre Harold, ţi se pare că picioarele 
mele au ceva deosebit, Stuart? 

Stu le cercetă cu toată seriozitatea. 

— Nu. In afară de faptul că porţi perechea aceea de Earth 
Shoes, de la magazinul de pe strada noastră. Şi sunt şi foarte 
mari, desigur. 

— Earth Shoes sunt ideali pentru picioarele 


dumneavoastră, îi replică ea tăios. Aşa scrie în cele mai bune 
reviste. Pe urmă, dacă vrei să ştii, eu port măsura şapte. Cu 
alte cuvinte, sunt minionă. 

— Atunci nu înţeleg ce legătură au picioarele tale cu toată 
povestea asta. E târziu, draga mea. 

Porni mai departe, urmat imediat de Fran. 

— Presupun că nici una. Numai că Harold îmi fixa tot 
timpul picioarele. După şedinţă, când stăteam pe iarbă şi 
discutam. Clătină din cap şi se încruntă. Oare de ce să-l fi 
interesat pe Harold Lauder picioarele mele? se întrebă ca. 


Larry şi Lucy se întoarseră acasă singuri, mergând mână 
în mână. Leo se despărţise de ei ceva mai devreme, 
rămânând la casa unde locuia împreună cu "mama-Nadine". 

Ajunşi în faţa uşii, Lucy îi spuse: 

— A fost o întrunire minunată. Nu mi-am imaginat vreo- 
dată... 

Nu reuşi să-şi ducă vorbele până la capăt, pentru că din 
bezna verandei lor se desprinse o umbră întunecată. Larry se 
simţi cuprins de fiorii spaimei. Este e/, gândi, încremenit de 
groază. A venit ca să mă ia... acum am să-i văd fața. 

În clipa următoare, constatând că în întâmpinare le ieşise 
doar Nadine Cross, se întrebă cum de-i trecuse prin minte aşa 
ceva. Femeia purta o rochie dintr-un material moale, de 
culoare cenuşiu-albăstruie, iar părul ei negru, împletit cu 
şuviţe din cel mai pur alb, era lăsat în voie, revărsându-i-se pe 
umeri şi pe spate. _ 

Până să se poată stăpâni, îl vizită următorul gând: /n com- 
paratie cu ea, Lucy arată ca o rablă dintr-un cimitir de maşini, 
apoi cugetarea lui îl făcu să se urască. Vechiul Larry ieşise 
iarăşi la iveală... Vechiul Larry? Ai fi putut la fel de bine zice 
vechiul Adam. 

— Nadine, zise Lucy şovăielnic, cu mâna apăsând în 
dreptul inimii. M-ai speriat îngrozitor. Am crezut... ei, nu 
contează ce-am crezut. 

Nadine nu o băgă în seamă pe Lucy. 


— Putem sta de vorbă? i se adresă ea lui Larry. 

— Ce? Acum? 

Larry se uită într-o parte, spre Lucy, sau avu această im- 
presie... Mai târziu nu avea să fie niciodată în stare să-şi 
aducă aminte cum arăta Lucy în clipa aceea. Ca şi cum ar fi 
fost eclipsată, dar nu de o stea strălucitoare, ci de una 
întunecată. 

— Acum. Trebuie neapărat chiar acum. 

— Mâine de dimineaţă ar... 

— Trebuie să se întâmple acum, Larry. Sau niciodată. 

O cercetă iarăşi pe Lucy, şi de această dată o văzu, văzu 
resemnarea de pe faţa ei; Lucy se uita pe rând, când la Larry, 
când la Nadine, iar pe chip i se citea o profundă ofensă. 

— Vin şi eu imediat, Lucy. 

— Nu, nu vei veni, spuse ea cu vocea stinsă, iar ochii i se 
umpluseră de lacrimi. Vai, mă îndoiesc că vei veni. 

— Zece minute. 

— Zece minute cât zece ani, murmură Lucy. A venit să te 
ia. Ai luat cu tine zgarda şi botniţa, Nadine? 

Lucy Swann nici măcar nu exista pentru Nadine. Ochii ei 
mari şi negri erau îndreptaţi doar asupra lui Larry. Pentru 
acesta, aveau să rămână pururi cei mai stranii, cei mai 
frumoşi ochi pe care-i văzuse vreodată, ochi care se întorceau 
la el, calmi şi profunzi, ori de câte ori era suferind, sau într-o 
situaţie fără ieşire, sau poate pe jumătate scos din minţi de 
durere. 

— Am să mă întorc, pronunţă el ca un automat. 

— Ea... 

— Intră în casă. 

— Da, nu am de ales. Acum, că a venit ea, eu nu mai sunt 
bună de.nimic. 

Urcă treptele în fugă, se împiedică de una dintre ele, îşi 
recăpătă echilibrul, deschise uşa şi o trânti în urma sa, 
retezând ecoul suspinelor ei aproape în clipa în care se 
dezlănţuiseră. 

Nadine şi Larry se măsurară vreme îndelungată, ca şi cum 
ar fi fost în transă. Aşa se întâmplă lucrurile astea, cugetă el. 


Atunci când ţi se întâlnesc privirile cu ale cuiva de la celălalt 
capăt al unei încăperi şi nu le mai uiţi niciodată, sau vezi pe 
cineva la celălalt capăt al peronului aglomerat al metroului şi 
ştii că poate este a/ter ego-ul tău, sau auzi pe stradă un hohot 
de râs care ar putea fi al primei tale iubiri... 

Dar în gură avea un gust foarte amar. 

— Hai să mergem până la colţul străzii şi înapoi, îi şopti 
Nadine. Vrei să faci atâta lucru pentru mine? 

— Poate aş face mai bine să intru ca să văd ce face. Ai 
ales un moment extrem de nepotrivit ca să vii aici. 

— Te rog! Doar până la colţul străzii şi înapoi! Dacă vrei, o 
să-ţi cad în genunchi şi o să te implor. Dacă aşa vrei tu. Uite. 
Vezi? 

Spre groaza lui, se aruncă într-adevăr în genunchi, ridicân- 
du-şi niţel fusta, ca să facă mai lesne mişcarea; îi văzu 
picioarele goale şi fu ciudat de sigur că era goală şi pe 
dedesubt. Oare de ce-i venise gândul ăsta? Nu ştia. Femeia îl 
ţintuia cu privirea, simţea că-l ameţeşte, pe deasupra avea şi 
sentimentul penibil al unor puteri ce se răscoleau în el, legate 
de faptul că ea stătea în genunchi, înaintea lui, iar gura ei se 
afla la acelaşi nivel... 

— Ridică-te! îi porunci el aspru. 

O apucă de mâini şi o trase, ridicând-o în picioare, 
încercând să evite să se uite cum faldurile rochiei i se ridică şi 
mai mult, înainte de a cădea la locul lor; coapsele ei aveau 
culoarea untului, acea nuanţă de alb — nu palidă şi moartă, ci 
viguroasă, sănătoasă şi ispititoare. 

— Hai, o îndemnă el, aproape vlăguit. 

Porniră spre apus, în direcţia munţilor îndepărtați şi 
sumbri, petice triunghiulare de întuneric stând în calea luminii 
stelelor apărute după ploaie. Avea un ciudat sentiment de 
nelinişte, dar şi de aventură, ori de câte ori mergea noaptea 
spre munţii aceia, iar acum, cu Nadine alături, care se 
sprijinea uşor de braţul său, senzațiile acelea erau mai 
pregnante. Avusese un vis în care i se arătaseră munţii, chiar 
mai intens decât de obicei, cu doar trei sau patru seri în 
urmă; se făcea că acolo există spiriduşi, creaturi hidoase cu 


ochi de un verde intens, cu capete mari, ca de hidro-cefali, şi 
mâini puternice, cu degetele scurte. Mâini de sugrumător. 
Spiriduşi idioţi, păzind trecătorile peste munţi. Aşteptând să 
vină vremea /ui — vremea Omului întunecat. 

Un vânticel se strecură de-a lungul străzii, împrăştiind hâr- 
tiile în calea lui. Trecură de King Sooper's; cele câteva 
cărucioare ale magazinului rămase în imensa parcare 
semănau cu nişte santinele moarte, care-i aminteau de 
Lincoln Tunnel. În Lincoln Tunnel întâlnise spiriduşi. Aceia 
erau morţi, dar asta nu însemna că toţi spiriduşii din lumea lor 
cea nouă erau tot morţi. 

—- E dificil, spuse Nadine, tot în şoaptă. Şi este dificil 
pentru că ea are dreptate. Acum te vreau. Şi mi-e teamă că 
am venit prea târziu. Vreau să rămân aici. 

— Nadine... 

— Nu! îi reteză ea vorba vehement. Lasă-mă să termin. 
Vreau să rămân aici, nu înţelegi ce-ţi spun? Dar nu voi fi în 
stare să rămân decât dacă suntem împreună. Tu eşti cea din 
urmă şansă a mea, spuse ea, cu voce tremurată. Joe m-a 
părăsit. 

— Nu, nu te-a părăsit, o asigură Larry tulburat, conştient 
că mintea lui lucrează încet şi stupid. L-am lăsat la tine, în 
drum spre casă. Nu-i acolo? 

— Nu. In patul lui doarme un băiat care poartă numele de 
Leo Rockway. 

— Adică ce vrei să... 

— Ascultă-mă. Ascultă-mă bine, nu eşti în stare să mă 
asculti! Atât timp cât l-am avut pe Joe, totul a fost în regulă. 
Reuşeam să fiu... atât de puternică pe cât aveam nevoie să 
fiu. Dar el nu mai are nevoie de mine. lar eu nu mă pot lipsi 
de asta — să nu aibă cineva nevoie de mine. 

— Dar el are cu adevărat nevoie de tine! 

— Sigur că are, spuse Nadine, iar Larry simţi cum i se face 
din nou frică. Femeia nu se mai referea la Leo; nici nu ştia /a 
cine făcea ea aluzie. Are nevoie de mine. De asta mi-este 
frică. De asta am venit la tine. 

Se postă înaintea lui şi-l privi drept în ochi. Adulmecă 


parfumul ei secret şi curat şi o dori. Dar o parte din el se 
întoarse spre Lucy. Tocmai acea parte a lui de care avea 
neapărată nevoie, dacă îşi dorea să reuşească aici, la 
Boulder. Dacă o ignora şi pornea alături de Nadine, cel mai 
bine ar fi fost să părăsească oraşul pe furiş, încă în noaptea 
aceea. Ar fi fost un om terminat, iar vechiul Larry ar fi ieşit 
triumfător. 

— Trebuie să mă întorc acasă, îi spuse el. Îmi pare rău. Te 
vei descurca singură, Nadine. 

Descurcă-te singur — nu cumva erau chiar cuvintele pe 
care, într-o formă sau alta, le aruncase oamenilor în faţă de 
când se ştia ci? De ce era nevoie să ţâşnească în felul acesta 
— când ştia bine că dreptatea este de partea lui, agăţându-se 
de el, răscolindu-l şi făcându-l să se îndoiască de el însuşi? 

— lubeşte-mă, îl îndemnă ea, încolăcindu-şi braţele în jurul 
gâtului lui. 

Îşi lipi trupul de al bărbatului, iar el ghici din revărsarea, 
căldura şi elasticitatea atingerii că avusese dreptate, că nu 
purta nimic în afară de rochie. E goală puşcă pe dedesubt, îşi 
spuse, iar gândul îl excită teribil. 

— Perfect, acum te simt, spuse ea, şi începu să se undu- 
iască — lateral, în sus şi în jos, dându-i cele mai delicioase 
senzaţii. lubeşte-mă, şi cu asta s-a sfârşit. Voi fi în siguranţă. 
În siguranţă. Voi fi în siguranţă. 

Îşi ridică mâinile — nu a fost niciodată în stare să-şi 
explice mai târziu cum de a putut să facă una ca asta, când 
din doar trei mişcări rapide şi hotărâte ar fi fost în mijlocul 
acelei văpăi, aşa cum îşi dorea şi Nadine — îşi ridică mâinile, 
prin urmare, îi desfăcu strânsoarea şi o împinse cu asemenea 
forţă, încât femeia se împiedică, fiind la un pas să cadă. Apoi 
Nadine gemu încet. 

— Larry, dac-ai şti... 

— Vezi bine, nu ştiu. De ce nu încerci să-mi spui, în loc să 
mă... violezi? 

— Să te violez! repetă ea, râzând ascuţit. Vai, mi se pare 
nemaipomenit! Vai, ce ţi-a ieşit pe gură! Eu! Să te violez pe 
fine! Vai, Larry! 


— Ai fi putut să primeşti de la mine tot ceea ce ţi-ai fi 
dorit. Acum o săptămână, sau acum două săptămâni. Am vrut 
să fiu al tău. Mi-am dorit mai mult decât orice să fiu doar al 
tău. 

— Atunci era prea devreme, îi şopti ea. 

— lar acum este prea târziu, îi replică, supărat de tonul 
brutal al vocii, însă incapabil să-l mai controleze. Tremura 
încă de dorinţă... Şi acum ce ai de gând să faci, hm? 

— Prea bine. La revedere, Larry. 

Se întoarse şi-şi văzu de drum. În clipa aceea nu-i întorcea 
spatele pentru totdeauna doar Nadine. Ci şi specialista în 
igienă bucală. Şi Yvonne, vecina lui de apartament de la L.A. 
— care îl supărase, prin urmare îşi adunase boarfele şi se 
cărase, lăsând-o cu ochii-n soare. Şi Rita Blakemoor. 

Mai rău decât orice, şi maică-sa. 

— Nadine? 

Nu-l băgă în seamă. Din ea nu mai rămăsese decât o 
umbră neagră, pe care nu o deosebi de celelalte umbre decât 
atunci când traversă strada. Apoi se confundă definitiv cu 
fundalul întunecat al munţilor. O strigă încă o dată, dar nu-i 
răspunse. Felul în care-l părăsise, dizolvarea ei în culisele 
negre avea ceva înspăimântător. 

Rămăsese în faţa vitrinelor de la King Sooper's, cu pumnii 
încleştaţi, cu fruntea acoperită de broboane de transpiratie, în 
pofida răcorii. Toate fantomele lui se adunaseră acum în juru-i 
şi aflase în sfârşit cum plăteşti dacă nu eşti un tip de treabă: 
niciodată nu eşti sigur de propriile tale motivații, nu eşti 
niciodată capabil să cântăreşti cu precizie binele şi răul ce ţi 
se aduc, niciodată nu eşti în stare să scapi de gustul amar al 
îndoielii din gură şi... 

Tresări puternic. Ochii i se măriră până aproape să-i iasă 
din orbite. Vântul se pornise din nou, iscând un sunet straniu, 
ca de sirenă, din arcadele pustii ale caselor, iar la distanţă 
mai mare i se păru că aude nişte paşi grei, măsurând 
noaptea; zgomotul unor tocuri tocite venind de undeva de la 
poalele munţilor, purtat până la el de boarea îngheţată a 
acestui început de dimineaţă. 


Tocuri murdare de cizmă, bătând în ritm de ceasornic, 
coborând în mormântul Vestului. 


Lucy îl auzi intrând în casă şi inima i se zbătu nebuneşte în 
piept. Îşi impuse să se calmeze, probabil Larry venise doar ca 
să-şi ia lucrurile, dar inima n-o ascultă. M-a a/es pe mine, îi 
străfulgeră în minte, în ritmul drăcesc al pulsului. M-a ales pe 
mine... 

În pofida tulburării şi speranţei, pe care-i era imposibil să 
şi le controleze, rămase întinsă pe pat, cu faţa în sus, 
aşteptând cu privirea aţintită în tavan. Adevărul curat — pe 
care, de altfel, i-l mărturisise şi lui — era că ea sau fete ca 
prietena ei, Joline, aveau prea multă nevoie de dragoste, nu şi 
alte defecte. Dar ea rămăsese întotdeauna credincioasă. Nu 
se ţinea de înşelătorii. Nu-l înşelase niciodată pe soţul ei şi 
nici pe Larry şi, chiar dacă în anii de dinainte să-i întâlnească 
pe ei nu fusese tocmai o călugăriţă... ceea ce trecuse era bun 
trecut. E imposibil să iei lucrurile de la capăt şi să le repari. 
De asemenea puteri se bucură poate zeii, nu şi muritorii de 
rând, ceea ce i se părea un lucru bine chibzuit. Dacă ar fi fost 
altfel, oameni ajunşi la bătrâneţe, în pragul morţii, ar fi 
încercat încă să scrie din nou scenariul tinereţii lor. 

Dar dacă ştii că nu mai ai cum să intervii asupra 
trecutului, poate că eşti mai dispus să ierţi. 

Lacrimile i se scurgeau pe obraji. 

Uşa se deschise cu un mic zgomot şi-i văzu silueta. 

— Lucy? Eşti trează? 

— Da. 

— Pot să aprind lampa? 

— Dacă vrei tu. 

Auzi săsâitul slab al gazului, apoi lumina se aprinse şi 
Larry o reglă la minim. Bărbatul arăta palid şi tulburat. 

— Trebuie să-ţi spun ceva. 

— Nu, n-ai ce să-mi spui, vino în pat. 

— Trebuie neapărat să-ţi spun. Eu... 

Îşi apăsă palma de frunte, apoi îşi trecu mâna prin păr. 


— Larry? Te simţi bine? se interesă ea, ridicându-se. Larry 
îi vorbi ca şi cum n-ar fi auzit-o, şi fără să se uite spre ca. 

— Te iubesc. Dacă mă vrei, sunt al tău. Dar nu ştiu dacă 
te vei alege cu mare lucru de pe urma mea. După părerea 
mea, nu reprezint cea mai bună alegere, din punctul tău de 
vedere. 

— Sunt dispusă să-mi încerc norocul. Vino în pat. 

Ceea ce şi făcu. Şi nu zadarnic. După sfârşitul împreunării 
lor, ea îi spuse că-l iubeşte, ceea ce era purul adevăr, 
Dumnezeu e martor, şi, deşi era ceea ce Larry dorea şi avea 
nevoie să audă, adormi doar mult mai târziu, din câte îşi dădu 
seama Lucy. La un moment dat se trezi (sau visă că se 
trezise) şi i se păru că Larry se afla la fereastră şi se uita 
afară, în poziţia cuiva care stă încordat, ca să audă mai bine, 
iar jocul de umbre şi lumini dădea feţei lui aspectul unei măşti 
schimonosite. Dar la lumina zilei, totul i se păru un simplu vis; 
la lumina zilei, Larry îşi recăpătase figura lui obişnuită. 

De-abia după trei zile au aflat de la Ralph Brentner că 
Nadine se mutase la Harold Lauder. La aflarea veştii, Larry 
păru să se crispeze, pentru o clipă doar. lar Lucy, cu toate că- 
şi făcea reproşuri din această cauză, respiră uşurată după 
aflarea veştii aduse de Ralph. Se părea că greul trecuse. 


După întâlnirea cu Larry, nu făcu decât un scurt popas la 
ea acasă. Intră, se duse în salon şi aprinse lampa. Ridicând-o, 
se duse în partea din spate a casei, făcând o scurtă pauză în 
faţa camerei băiatului, ca să se încredinţeze că-i spusese lui 
Larry adevărul. Se dovedi că da. 

Leo stătea lungit în aşternutul răvăşit, îmbrăcat doar în 
chiloţi... dar tăieturile şi zgârieturile dispăruseră aproape 
definitiv, iar culoarea închisă pe care o căpătase stând la 
soare dezbrăcat se estompase şi ea. Dar era mai mult decât 
atât, se gândi ea. Expresia feţei lui suferise de asemenea o 
transformare — schimbare pe care ea o remarca chiar dacă 
băiatul dormea. Acea undă de sălbăticie mută şi lacomă se 
ştersese cu desăvârşire. Înaintea ei nu se mai afla Joe, ci un 


adolescent dormind după o zi grea. 

Işi aminti de noaptea în care ea fusese pe cale să 
adoarmă, dar se trezise brusc şi constatase că părăsise locul 
de lângă ea. Asta se întâmpla la North Berwick, Mâine — la 
distanţă de aproape un continent. Îl urmărise până la casa 
unde Larry dormea, în verandă. Deci Larry se afla înăuntru şi 
Joe îl pândea de afară, strângând cuțitul cu îndârjire mută, iar 
între ei nu exista decât ecranul din sticlă subţire şi fragilă. Şi 
ea îl obligase să plece de acolo. 

Ura o cuprinse pe Nadine în cleştele ei, stârnind scântei 
mari, cum se iscă atunci când cremenea se izbeşte de oţel. 
Lampa Coleman îi tremură în mână, făcând să danseze şi să 
topăie umbrele mari. Ar fi fost mai bine să nu-l împiedice! Ar 
fi trebuit să-i deschidă uşa lui Joe cu mâna ei, să-i dea drumul 
înăuntru ca să-l poată înjunghia, sfârteca, tăia, împunge şi 
distruge. Ar fi trebuit să... 

Dar acum băiatul se răsuci în pat şi gemu, ca şi cum ar fi 
fost pe cale să se trezească. Mâinile i se ridicară şi se zbătură, 
parcă alungând o umbră neagră din visul lui. Nadine se 
retrase, simțind bătaia grea a pulsului în tâmple. Mai exista 
încă ceva straniu în băiat şi nu-i plăcea deloc cum se mişca, 
pentru că neliniştea lui îi sugera că-i ghicise, poate, gândurile. 

Trebuia să-şi vadă de drum, cât mai repede cu putinţă. 

Se duse la ea în cameră. Pe podea era întins un covor. Mai 
exista şi un pat îngust — ca de fată bătrână. Nimic altceva. 
Nici măcar un tablou. Camera lăsa impresia unei lipse totale 
de personalitate. Deschise dulapul din perete şi cotrobăi 
dincolo de hainele atârnate pe umeraşe. Se lăsase în 
genunchi şi începuse să transpire. Trase afară o cutie viu 
colorată, având pe partea din faţă o imagine cu mai mulţi 
adulţi râzând, care jucau un joc de societate. Un joc de 
societate vechi de cel puţin trei mii de ani. 

Descoperise planşeta într-un magazin de ciudăţenii din 
centru, dar nu avusese curajul s-o folosească în casă, atât 
timp cât era şi băiatul acolo. De fapt, nu se încumetase s-o 
folosească deloc... până acum. Ceva o împinsese să intre în 
magazin, iar când văzuse planşeta în ambalajul ei vesel, în ea 


se dăduse o luptă încleştată — acel soi de frământare pe care 
psihologii îl denumesc aversiune/constrângere. Şi atunci 
năduşise, ca şi acum, dorindu-şi două lucruri opuse în acelaşi 
timp: să fugă din magazin fără să se mai uite înapoi, şi să 
apuce cutia, cutia aia afurisită şi atrăgătoare, şi s-o ducă 
acasă la ea. Această a doua posibilitate o înspăimântase mai 
tare, pentru că i se părea că se amestecase şi o voinţă 
străină. 

În cele din urmă, luase cutia cu sine. 

Asta se întâmplase acum patru zile. Noapte de noapte, 
tentaţia fusese tot mai irezistibilă până când, în seara 
aceasta, pe jumătate înnebunită de temeri pe care nu şi le 
putea explica, se dusese la Larry îmbrăcată în rochia cenuşiu- 
albăstruie, fără nimic altceva pe dedesubt. Se dusese cu 
intenţia să pună capăt fricii pentru totdeauna. li aşteptă pe 
verandă să se întoarcă de la adunare, convinsă că în sfârşit 
făcea ceea ce se cuvine. Avea încă o dată sentimentul acela 
vag ameţitor şi smintit, pe care nu-l mai încercase de când 
alergase prin iarba plină de rouă, urmărită de băiatul acela. 
Numai că de această dată băiatul o va prinde. Îi va permite s- 
o prindă. Astfel termina toată povestea. 

Dar atunci când se lăsase prinsă, el n-o mai dorise. 

Nadine se ridică, strângând cutia la piept, şi stinse lampa. 
El o batjocorise şi oare nu se spune că nici în iad nu există o 
furie?... Nu-i de mirare dacă femeia batjocorită se înhăita cu 
diavolul... sau cu slugoiul lui. 

Nu se mai opri decât atât cât să ia lampa cea mare de pe 
masa din salonul din faţă. Îl auzi pe băiat ţipând în somn, din 
camera lui; pentru o clipă, simţi că îngheaţă şi că i se ridică 
părul în cap. 

Apoi părăsi casa. 

Vespa ei se afla la marginea trotuarului, motoreta cu care 
fusese acum câteva zile la Harold Lauder. De ce se dusese la 
el? Nu schimbase nici zece cuvinte cu Harold, de când 
ajunsese la Boulder. Din cauza tulburării provocate de 
planşetă şi a temerilor cauzate de visele pe care doar ea 
continua să le aibă, însă i se păruse că trebuia neapărat să 


discute despre asta cu Harold. Chiar şi acest impuls o 
speriase, îşi aminti ea, în timp ce introducea cheia în 
contactul Vespei. Ca şi îndemnul brusc de a lua planşeta 
(Uimeşte-ţi prietenii! Întâlnirile voastre vor fi mult mai intere- 
sante! scria pe cutie), i se păruse că ideea îi venise de undeva 
din afara ei. Poate de la e/. Dar, în momentul în care cedase şi 
mersese cu adevărat la Harold, nu-l găsise. Casa era încuiată, 
singura casă încuiată pe care o întâlnise în Boulder, iar 
jaluzelele erau trase. Acest fapt îi plăcuse şi, pentru o clipă, o 
încercă o amară dezamăgire. Dacă ar fi fost acasă, el ar fi 
primit-o, poate, apoi ar fi încuiat uşa în urma ei. S-ar fi dus în 
salon şi ar fi discutat, sau ar fi făcut amor, sau ar fi făcut 
împreună lucruri de negrăit, şi nimeni n-ar fi ştiut. 

Sălaşul lui Harold era perfect intim. 

"Ce se întâmplă cu mine?" şopti ea în întuneric, dar întu- 
nericul nu ştiu să-i răspundă. Porni motorul Vespei, şi i se 
păru că pârâiturile şi pocniturile profanează noaptea. Acţionă 
pârghia schimbătorului şi porni. Spre vest. 

Mişcarea şi aerul răcoros al nopţii o făcură, în sfârşit, să se 
simtă mai bine. Vânt al nopţii, destramă pânzele de păianjen! 
Ştii prea bine, cum să nu ştii! Când ţi-au fost răpite toate 
şansele, ce-ţi mai rămâne de făcut? Alegi ceea ce ţi-a mai 
rămas. Alegi cine ştie ce aventură tenebroasă, aşa cum ţi-a 
fost menit. Îl laşi pe Larry cu proasta aia mică, în pantaloni 
strâmţi, cu vocabular din câteva silabe şi mintea instruită pe 
calapodul revistelor de cinema. Tu treci dincolo de ei. Rişti... 
ceea ce vei fi silită să rişti. 

Pe tine însăţi, în primul rând. 

Drumul se desfăşura înaintea ei, în lumina slabă a 
motoretei. Când panta se accentuă, trecu în viteza a doua; 
acum se afla pe Baseline Road, care urca spre muntele cel 
negru. Treaba lor, dacă vor să se întrunească. Să se preocupe 
de repunerea în funcţiune a centralei electrice; pe iubitul ei îl 
interesează /umea. 

Motorul Vespei tuşea şi se încorda, izbutind totuşi s-o ducă 
mai departe. Se simţi stăpânită de o teamă îngrozitoare şi 
erotică, totodată, iar vibraţiile motoretei ce i se transmiteau 


prin şa începură s-o excite (ia te uită, eşti în călduri, Nadine, 
cugetă ea într-un acces de bucurie vulgară, Stricato, Stricato, 
STRICATO). La dreapta ei se căsca o prăpastie. Acolo se afla 
tărâmul morţii. Şi deasupra? Păi, avea să vadă. Era prea 
târziu să se mai întoarcă, iar acest gând îi dădu o paradoxală, 
dar deliciosă senzaţie de libertate. 


Peste o oră ajunsese în Sunrise Amphitheater — dar până 
la răsărit mai erau cel puţin trei ore. Amfiteatrul se afla în 
apropierea piscului lui Flagstaff Mountain şi aproape toată 
lumea din Frec Zone urcase până la zona de camping de 
lângă vârf la scurt timp după sosirea la Boulder. In zilele 
senine — majoritatea zilelor fiind senine la Boulder, cel puţin 
vara — cuprindeai cu privirea tot oraşul şi şoseaua 1-25 
mergând spre sud, spre Denver, pentru a se pierde apoi în 
ceaţă, spre New Mexico, aflat la peste trei sute cincizeci de 
kilometri. La est se distingea câmpia ce se întindea până în 
Nebraska, iar ceva mai aproape era Boulder Canyon, o 
tăietură adâncă în dealurile acoperite cu pin şi molid. Verile 
trecute, deltaplanele plutiseră ca nişte păsări uriaşe deasupra 
curenților din Sunrise Amphitheater. 

Nadine nu vedea acum decât ceea ce dezvăluia lumina 
unei lanterne cu şase baterii, pe care o aşezase pe masa de 
picnic de la marginea prăpastiei. Adică un caiet de schiţe 
mare, din cele folosite de artişti, deschis la o pagină albă, iar 
deasupra o planşetă în trei colţuri, ca un păianjen 
triunghiular. Din pântecele ei, ca o trompă de păianjen, ieşea 
un creion, atingând uşor suprafaţa foii. 

Nadine se afla într-o stare febrilă, fiind pe jumătate 
euforică, pe jumătate înfricoşată. Căţărându-se până aici pe 
şaua harnicei şi temerarei Vespa, care, hotărât lucru, nu 
fusese concepută pentru munte, o încercase acelaşi 
sentiment pe care-l avusese şi Harold pe drumul spre 
Nederland. Îl simţise pe e/. În timp ce Harold judecase 
fenomenul în chip foarte precis şi tehnic, imaginându-şi o 
bucată de oţel atrasă de un magnet, Nadine îl trăi ca pe un 


eveniment mistic, ca pe traversarea unui hotar. Avea senti- 
mentul că aceşti munţi, la poalele cărora se găsea acum, 
constituie o zonă neutră între două sfere de influenţă — Flagg 
în Vest, bătrâna în Est. Aici se întâlneau fluxuri magice venite 
din ambele sensuri, se amestecau şi-şi alcătuiau o concocţie 
proprie, ce nu ţinea nici de Dumnezeu şi nici de Satana, fiind 
absolut păgână. Locul respectiv era bântuit de spirite, nu se 
îndoia câtuşi de puţin. 

Cât despre planşetă... 

Aruncase cu indiferenţă, în voia vântului, cutia ţipătoare, 
ştampilată cu indicaţia de origine, MADE IN TAIWAN. Planşeta 
însăşi era o bucată sărăcăcioasă din placă fibrolemnoasă sau 
ghips. Dar asta nu conta. Era o unealtă pe care nu avea s-o 
folosească decât o singură dată — nu îndrăznea s-o 
folosească decât o dată — şi, se ştie, chiar şi o unealtă prost 
făcută îşi poate îndeplini scopul: să deschidă o uşă, să închidă 
o fereastră, să scrie un Nume. 

Cuvintele de pe cutie se repetau: Vimeşte-ți prietenii! 
Întâlnirile voastre vor fi mult mai interesante! 

Oare cum sunau versurile acelui cântec pe care-l răcnea 
uneori Larry de pe Honda lui, când mergeau împreună? A/o, 
Centrala, ce se întâmplă cu linia voastră? Vreau să vorbesc 
Cu... 
Să vorbesc cu cine? Tocmai asta era întrebarea, nu? 

Îşi aminti cum folosise odată planşeta, la colegiu. Asta se 
întâmplase cu mai mult de doisprezece ani în urmă... ca şi 
cum ar fi fost ieri. Urcase la etajul al treilea al căminului, ca să 
întrebe pe cineva, pe Rachel Timms, despre o temă de la 
cursul de terapie corectivă, pe care-l urmau împreună. 
Camera era plină de fete, cel puţin şase sau opt, care 
chicoteau şi râdeau pe întrecute. Nadine îşi aminti că se 
purtau ca şi cum ar fi fost ameţite de ceva, marijuana sau 
poate chiar un drog mai puternic. 

— Potoliţi-vă! le ceru Rachel, care râdea şi ea. Cum vă 
închipuiţi că spiritele acceptă să comunice cu voi, dacă vă 
purtaţi ca o ceată de măgăruşi? 

Ideea de măgăruşi care râd li se păru nemaipomenit de 


comică, şi în încăpere se stârni un nou hohot uriaş. Planşeta 
stătea ca şi acum, un păianjen triunghiular sprijinit pe trei 
picioare scurte, cu creionul îndreptat în jos. In timp ce ele 
chicoteau, Nadine ridică un teanc de pagini mari, rupte din 
caietul de schiţe, şi-şi aruncă privirea spre "mesajele din 
planul astral" deja recepționate. 

Tommy pretinde că iar ai făcut duş de căpşune. 

Mama zice că c sănătoasă. 

Ciunga! Ciunga! 

John e de părere că nu te mai beşi în aşa hal dacă nu mai 


Şi altele, la fel de idioate. 

Râsul se potolise între timp şi erau pregătite s-o ia de la 
capăt. Trei fete stăteau pe pat, fieeare atingând cu vârful 
degetului o altă latură a planşetei. Câteva secunde, nu se 
întâmplă nimic. Placa începu apoi să tremure. 

— Tu ai mişcat-o, Sandy! o acuză Rachel. 

— Banul 

— Şssşt! 

Placa tremură iarăşi, iar fetele rămaseră nemişcate. Se 
mişcă, se opri, apoi se mişcă din nou. Trasă litera T. 

— Tu-ţi..., zise Sandy. 

— Ba să te aia pe tine, interveni altcineva, şi fetele se 
puseră iar pe râs. 

— Şşşşt! le admonestă Rachel cu severitate. 

Planşeta începu să se mişte mai repede, desenând literele 
A,T,A. 

— Tata, tata, aici ţi-e fata, spuse Patty nu-mai-ştiu-cum, 
râzând. Probabil că-i taică-meu. A murit dintr-un atac de cord, 
când aveam trei ani. 

— Uite, scrie mai departe, le atrase Sandy atenţia. Z,I,C,E 
scrise planşeta cu greu. 

— Ce se-ntâmplă aici? îi şopti Nadine unei necunoscute 
înalte, cu faţă de cal, care privea cu mâinile înfipte în 
buzunare, aparent foarte dezgustată. 

— O grămadă de fete, jucându-se cu un lucru pe care nu-l 
înţeleg, îi răspunse fata cu faţă de cal, tot în şoaptă. Asta se 


întâmplă. 

— TATA ZICE CĂ PATTY, citi Sandy. Să ştii că-i chiar taică- 
tău, Pats. 

Un nou val de râs. 

Fata cu faţă de cal purta ochelari. Acum îşi trase mâinile 
din buzunarele salopetei şi-şi scoase ochelarii de pe nas. Şi-i 
şterse şi-i explică Nadinei, vorbind încet: 

— Planşeta este un instrument utilizat de persoanele 
dotate cu puteri psihice şi de medii. Kinesteologii... 

— Care anume "ologi"? 

— Savanţii care studiază mişcarea şi interacţiunile dintre 
muşchi şi nervi. 

— Aha. 

— Ei pretind că planşeta răspunde de fapt la mişcările 
imperceptibile ale muşchilor, ghidate probabil nu de zona 
conştientă, ci de cea subconştientă a minţii. E de la sine 
înţeles, cei dotați cu puteri paranormale sunt de părere că 
planşeta este pusă în mişcare de entităţi din lumea 
spiritelor... 

Fetele adunate în jurul jocului izbucniră iarăşi în hohote 
isterice. Nadine se uită peste umărul fetei cu faţa de cal şi 
văzu că mesajul arăta acum astfel: TATA ZICE CĂ PATTY AR 
TREBUI SĂ NU SE MAI DEA. 

— ... tot timpul la toaletă, sugeră altă fată din cercul de 
spectatoare, spre amuzamentul tuturor. 

— Oricum ai lua-o, ele doar se amăgesc cu obiectul acela, 
spuse fata cu faţă de cal, pufnind dispreţuitor. E cât se poate 
de nechibzuit. Atât mediile cât şi oamenii de ştiinţă spun că 
scrierea automată poate fi deosebit de periculoasă. 

— Crezi că spiritele au o dispoziţie neprietenoasă în seara 
asta? o întrebă Nadine din vârful buzelor. 

— Poate că spiritele nu sunt niciodată prietenoase, îi 
răspunse fata, măsurând-o cu severitate. Sau te poţi alege cu 
un mesaj din partea subconştientului tău, pe care nu erai 
deloc pregătită să-l primeşti. Există cazuri bine ştiute când 
scrierea automată a scăpat total de sub control, ştii? Există 
oameni care şi-au ieşit din minţi din cauza asta. 


— Vai, mi se pare cam exagerat. Nu e vorba decât de un 
joc. 

— Uneori jocurile devin lucruri foarte serioase. 

Înainte ca Nadine să reuşească să-i răspundă fetei cu față 
de cal, izbucni cel mai puternic hohot de râs de până atunci. 
Patty nu-mai-ştiu-cum căzuse din pat şi zăcea pe podea, 
ţinându-se de burtă şi mişcând convulsiv din picioare. Mesajul 
complet suna astfel:'TATA ZICE CĂ PATTY AR TREBUI SĂ NU 
SE MAI DEA ÎN BĂRCI CU LEONARD KATZ. 

— Tu ai făcut asta! o acuză Patty pe Sandy, după ce se 
ridică din nou. 

— Nu eu, Patty! Pe cinstea mea! 

— Taică-tău a fost! Ţi-a comunicat din Marele Dincolo! De 
Acolo, din Afară! îi spuse o altă fată lui Patty, cu vocea lui 
Boris Karloff, pe care o imita în chip strălucit, după părerea 
Nadinei. Să nu uiţi că el este cu ochii pe tine, când îţi dai 
iarăşi chiloţeii jos pe bancheta din spate a Dodgeului lui 
Leonard. 

Un nou acces de veselie întâmpină vorba de duh. Când 
râsul se potoli, Nadine se strecură până lângă Rachel şi o 
prinse de braţ. Dorea s-o întrebe despre temă şi apoi să 
dispară neobservată. 

— Nadine! strigă Rachel. Ochii ei scânteiau de bucurie, iar 
obrajii i se îmbujoraseră. Stai jos, o îndemnă ea, să vedem 
dacă spiritele au şi pentru tine vreun mesaj! 

— Nu, de fapt venisem doar ca să-mi dai tema pentru 
cursul de terapie cor... 

— Vai, dă-o naibii de temă! Chestia asta e importantă, 
Nadine! Nu poţi să scapi o asemenea ocazie! Trebuie 
neapărat să încerci. Haide, stai lângă mine. Janey, tu ocupă-te 
de partea cealaltă. 

Janey se aşeză vizavi de Nadine şi, după mai multe îndem- 
nuri insistente ale Rachelei Timms, Nadine se trezi atingând 
planşeta uşor, cu opt dintre degete. Fără să ştie de ce, se uită 
peste umăr, la fata cu faţă de cal. Aceasta o fixă şi clătină o 
dată încet din cap, iar lampa fluorescentă din tavan, 
reflectată de lentilele ochelarilor, îi preschimbă ochii în două 


fulgere albe de lumină. 

Atunci avusese un moment de teamă, îşi aminti ea, 
privind la o altă planşetă, la lumina unei lanterne cu şase 
baterii, dar răspunsul pe care i-l dăduse fetei cu faţa de cal îi 
reveni în minte — nu era decât un joc, pentru numele lui 
Dumnezeu, ce lucruri îngrozitoare s-ar fi putut petrece în 
mijlocul veseliei atâtor fete? Nadine nici nu-şi putea imagina o 
atmosferă mai ostilă apariţiei unor spirite autentice, fie ele 
bune sau rele. 

— Şi acum, staţi liniştite, le porunci Rachel. Spirite, aveţi 
vreun mesaj pentru surioara noastră, cercetaşa Nadine Cross? 

Planşeta nu se clinti, iar Nadine se simţi uşor jenată. 

— Ala-bala-portocala, spuse fata care îl imitase pe Boris 
Karloff, vorbind de această dată — şi la fel de izbutit — cu 
vocea lui Bullwinkle Moose. Spiritele vor vorbi! 

Alte chicote. 

— Şşşşt! se răsti Rachel. 

Nadine îşi făcu socoteala că, dacă una dintre celelalte fete 
nu începea repede să mişte planşeta, ca să mâzgălească 
pentru ea indiferent ce mesaj stupid le trecea prin minte, 
avea s-o facă singură — s-o împingă încolo şi încoace şi să 
scrie ceva scurt şi dulce, HUO! de exemplu; apoi ar fi putut 
să-şi ia tema şi să plece. 

Tocmai când era pe cale să încerce, planşeta i se smuci 
violent între degete. Creionul lăsă o linie diagonală groasă pe 
pagina imaculată. 

— Hei! Nu-i frumos din partea voastră, spirite, spuse 
Rachel destul de nesigură pe tonul vocii ei. Tu ai mişcat, 
Nadine? 

— Nu. 

— Janey. 

— Nu, pe bune. 

Planşeta tresări iarăşi, fiind la un pas să le sară dintre 
degete, alunecând spre colțul din stânga sus al hârtiei. 

— Uau! exclamă Nadine. Aţi simțit... 

Simţiseră prea bine, deşi atât Rachel cât şi Jane Fargood 
au refuzat după aceea să mai discute cu ea despre cele 


întâmplate. lar după seara respectivă nu mai fusese foarte 
bine primită în camerele celor două, ca şi cum fetelor le-ar fi 
fost puţin teamă să se afle în apropierea ei. 

Obiectul prinsese deodată să vibreze, transmiţându-le în 
mâini senzaţia pe care o ai atunci când atingi aripa unei 
maşini cu motorul mergând în ralanti. Tremurul era continuu 
şi tulburător, căci se putea lesne constata că nu ele provocau 
mişcarea. 

Se lăsase tăcerea. Pe feţele lor se vedea acea expresie 
caracteristică tuturor oamenilor care sunt martorii unei 
şedinţe de spiritism în care se petrece ceva adevărat şi 
neaşteptat — masa începe să se clatine, se aud bătăi în 
perete, sau mediul începe să scoată teleplasmă cenuşiu- 
fumurie pe nări. O expresie ce trădează o stare de 
expectativă relativă şi ambiguă, dorinţa ca fenomenul 
declanşat să înceteze imediat, dar şi ca desfăşurarea lui să 
continue. Expresia unei însufleţiri înspăimântătoare şi 
dezechilibrate... iar în momentele acelea figura omenească 
seamănă cel mai bine cu hârca ce pândeşte totdeauna la mai 
puţin de un centimetru sub piele. 

— Opriţi-vă! strigă pe neaşteptate fata cu faţa de cal. 
Opriţi-vă chiar acum, dacă vreţi să nu regretaţi! 

Jane Fargood ţipă înspăimântată: 

— Nu pot să-mi mai desprind degetele! 

Cineva scoase un mic sunet-sughiţ. În aceeaşi clipă, 
Nadine îşi dădu seama că nici ea nu se putea desprinde de 
planşetă. Işi încordă muşchii braţului, făcând efortul disperat 
să îndepărteze vârfurile degetelor, însă zadarnic. 

— Gata, destul cu gluma, interveni Rachcl cu voce gâtuită. 
Cine... 

Fără veste, planşeta începu să scrie. 

Se mişca fulgerător şi implacabil, trăgându-le, rotindu-le şi 
sucindu-le degetele şi braţele într-un chip care ar fi putut 
părea comic dacă n-ai fi ţinut cont de deznădejdea şi 
neputinţa fetelor în faţa acelei desfăşurări de forţe. Retrăind 
scena, Nadine se gândise mai târziu că mâinile ei fuseseră 
prinse ca într-un aparat mecanic de făcut exerciţii. Până 


atunci, scrisul fusese în litere băţoase şi stângace, iar 
mesajele arătau ca şi cum ar fi fost scrise de un copil de şapte 
ani. Scrisul era acum sigur şi puternic... În litere mari şi bine 
conturate, ce se înşirau în rânduri drepte pe pagina albă. 
Puterea ce fusese dezlănţuită era neînduplecată şi 
răutăcioasă. 

NADINE, NADINE, NADINE, apăruse pe pagină. CÂT DE 
MULT O IUBESC PE NADINE VREAU SĂ FIE A MEA SĂ O IUBESC 
PE NADINE SĂ FIE REGINA MEA DACĂ DACĂ DACĂ ÎŢI 
PĂSTREZI PURITATEA PENTRU MINE DACĂ ÎȚI PĂSTREZI 
CURĂŢENIA PENTRU MINE DACĂ EŞTI DACĂ EŞTI MOARTĂ 
PENTRU MINE MOARTA EŞTI 

Planşeta se năpusti în josul foii şi începu din nou. 

EŞTI MOARTĂ CU TOŢI CEILALŢI EŞTI ÎN CARTEA 
MORȚILOR CU CEILALŢI NADINE ESTE MOARTĂ CU EI NADINE 
PUTREZEŞTE CU El DACĂ NU DACĂ NU 

Se opri. Tremură. Nadine gândi, nădăjdui — vai, cât de 
mult nădăjdui — că se terminase, şi atunci fugi înapoi la 
marginea paginii şi o luă de la capăt. Jane ţipă jalnic. De 
uimire şi spaimă, feţele celorlalte fete se transformaseră în 
nişte ovale livide. 

LUMEA LUMEA CURÂND LUMEA VA MURI ŞI NOI NOI NOI 
NADINE NADINE EU EU EU NOI NOI NOI SUNTEM NOI SUNTEM 
NOI 

În clipa aceea, literele păreau să urle: 

NOI SUNTEM ÎN CASA MORȚILOR NADINE 

Cel din urmă cuvânt se întinse pe întreaga pagină, cu 
litere mari de trei centimetri, apoi planşeta se răsuci, lăsând 
în urmă o dâră lungă de grafit, ca un ultim țipăt. Pe urmă 
căzu pe podea şi se sparse în două. 

Timp de câteva secunde, totul încremenise, apoi Jane. 
Fargood izbucnise în hohote ascuţite şi isterice de plâns. In 
cele din urmă urcase la etaj şi administratoarea căminului, ca 
să vadă ce se întâmplă. Nadine îşi amintea că femeia fusese 
pe cale să cheme pentru Jane pe cineva de la cabinetul 
medical, dar fata reuşise să-şi revină puţin. 

In tot acest răstimp, Rachel Timms stătuse aşezată pe pat, 


calmă, dar palidă. După plecarea administratoarei şi a 
colegelor (le părăsise şi fata cu faţă de cal, care se simţea, 
fără îndoială, ca un profet neluat în seamă în propria lui ţară), 
i se adresase Nadinei pe un ton egal şi straniu: 

— Cine era, Nadine? 

— Nu ştiu, îi mărturisise Nadine. 

Atunci, nu avea nici cea mai vagă idee. Atunci. 

— Nu ai recunoscut scrisul? 

— Nu. 

— Păi, poate ar fi mai bine să iei... mesajul acela de 
dincolo, sau cc-o fi el şi... să te întorci la tine în cameră. 

— Tu m-ai rugat să mă aşez! se răsti Nadine. De unde 
crezi tu că mi-aş fi putut imagina... că se va întâmpla una ca 
asta? N-am vrut decât să fiu politicoasă, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Rachel avusese atâta bun-simţ cât să se îmbujoreze, ba 
chiar să se scuze, cât de cât. Dar după aceea Nadine n-o prea 
mai văzuse la faţă, iar Rachel Timms fusese una dintre 
puţinele fete pentru care ea simţise o atracţie adevărată în 
cele dintâi trei semestre la colegiu. 

De la întâmplarea aceea şi până acum, nu mai atinsese 
niciodată vreun păianjen triunghiular din placă aglomerată. 

Dar acum bătuse... ei, în sfârşit, bătuse ceasul, mai 
încăpea îndoială? 

Cu adevărat. 

Nadine se aşeză pe banca de picnic şi atinse uşor două 
dintre cele trei laturi ale planşetei, cu inima bătându-i 
puternic în piept. O simţi cum începe să se mişte aproape 
instantaneu sub buricele degetelor, ca o maşină cu motorul 
pornit. Cine oare era şoferul? Cine era el cu adevărat ? Cine 
avea să se suie, să trântească portiera şi să-şi pună mâinile 
bronzate pe volan? Al cui picior, greu şi brutal, încălţat într-o 
cizmă veche şi prăfuită de cowboy, se va lăsa asupra 
accelerației şi o va duce... unde? 

Șoferule, încotro ne duci? 

Lipsită de orice ajutor, lipsită de speranţa de a mai primi 
vreun ajutor, Nadine stătea încremenită, pe banca din 


apropierea piscului Flagstaff, în tunelul negru al dimineţii, cu 
ochii căscaţi, având senzaţia, mai mult decât oricând, că se 
află pe un hotar. Cu toate că privea spre răsărit, simţea 
prezenţa /ui venind din spate, apăsând-o cu toată forţa, 
trăgând-o în jos ca o greutate legată de picioarele unei 
moarte: prezenţa întunecată a lui Flagg, copleşind-o în valuri 
regulate şi neînduplecate. 

Undeva, în noapte, omul negru bântuia; femeia rosti două 
cuvinte, ca pe o incantaţie adresată tuturor spiritelor negre 
care au fost vreodată — incantaţie şi invitaţie, totodată: 

— Te ascult. 

Sub degetele ei, planşeta începu să scrie. 


CAPITOLUL 54 


FRAGMENTE din Procesul-verbal al întrunirii Comitetului 
Ad-Hoc 
19 august 1990 


Această întrunire s-a desfăşurat în apartamentul lui Stu 
Redman şi Fran Goldsmith. Au fost prezenți toți membrii 
Comitetului din Free Zone. 

Stu Redman ne-a adresat tuturor, inclusiv lui însuşi, 
felicitări cu prilejul alegerii în Comitetul Permanent. A făcut 
propunerea să fie întocmită o scrisoare de mulţumire 
adresată lui Harold Lauder şi semnată de toţi membrii 
Comitetului, propunere acceptată în unanimitate. 

Stu: "De îndată ce terminăm cu chestiunile mai vechi, 
Glen Bateman vrea să discutăm două probleme noi. Nici eu 
nu ştiu mai mult decât voi în clipa de faţă, dar bănuiesc că 
este vorba şi despre următoarea adunare publică. Am 
dreptate, Glen?" 

Glen: "Voi aştepta să-mi vină rândul." 

Stu: "Aşa-i cheliosu' şi pace. Principala diferenţă dintre un 
beţivan bătrân şi un bătrân profesor de colegiu constă în 


aceea că profesorul îşi aşteaptă rândul ca să-ţi vorbească 
până-ţi face capul mare." 

Glen: "Îţi mulţumesc pentru aceste adevărate perle de 
înţelepciune, East Texas." 

Fran interveni, spunând că se bucură văzând cât de bine 
se distrează Stu şi Glen, dar că dorea să afle când vor trece la 
treabă, având în vedere că emisiunea ei favorită de 
televiziune începe la ora 9. Comentariul a fost primit cu mai 
multă veselie decât s-ar fi cuvenit, probabil. 

Primul nostru subiect serios de discuţie a fost cel legat de 
iscoadele care urmau să fie trimise spre vest. Recapitulând, 
comitetul a hotărât să le ceară Judelui Farris, lui Tom Cullen şi 
Daynei Jurgens să plece în misiune. Stu a sugerat ca 
persoanele care făcuseră propuneri să discute, fiecare în 
parte, cu propriul lor candidat — adică, Larry Underwood cu 
Judele, Nick, ajutat de Ralph Brentner, cu Tom, iar Sue cu 
Dayna. 

Nick a spus că pregătirea lui Tom ar putea dura câteva 
zile, iar Stu a adăugat că ajunseseră astfel şi la stabilirea 
momentului când urmau să fie trimişi. După părerea lui Larry, 
nu era bine să fie expediaţi împreună, ca să nu fie prins tot 
grupul o dată. Continuă, afirmând că atât Judele cât şi Dayna 
vor bănui că vom trimite mai mulţi spioni dar, de vreme ce nu 
cunosc numele, nu vor putea să trăncănească. Fran spuse că 
"a trăncăni" nu i se părea deloc cuvântul nimerit, gândindu-ne 
la ce le-ar putea face omul din vest — dacă este om. 

Glen: "Eu n-aş fi aşa de sumbru în locul tău, Fran. Dacă 
acceptăm că Adversarul nostru posedă o inteligenţă cel puţin 
minimă, va şti că nu le vom comunica... operativilor noştri, 
cred că aşa i-am putea numi... informaţii pe care le 
considerăm vitale pentru el. Prin urmare, îşi va da seama că 
tortura nu-i va fi de prea mare folos." 

Fran: "Cu alte cuvinte, îi va bate pe umăr şi Ic va zice să 
nu mai facă, altă dată, aşa ceva? Mai degrabă s-ar putea să-i 
supună la chinuri tocmai pentru că-i place să tortureze. Ce 
părere ai de asta?" 

Glen: "Nu văd ce-aş mai putea spune." 


Stu: "Am luat deja această decizie, Frannie. Am căzut de 
acord că ne trimitem oamenii într-o situaţie periculoasă şi 
ştim prea bine că nu ne-a fost uşor să luăm o asemenea 
hotărâre." 

Glen propuse să acceptăm următoarea programare provi- 
zorie: Judele să plece la 26 august, Dayna la 27, iar Tom la 
28, nici unul dintre ei neştiind despre ceilalţi şi pornind pe căi 
diferite. Asta ar lăsa şi timpul necesar pregătirii lui Tom, 
adăugă el. 

Nick spuse că, exceptându-l pe Tom Cullen, căruia i se va 
impune când să se întoarcă, prin intermediul sugestiei 
posthipnotice, ceilalţi doi vor fi liberi să se întoarcă atunci 
când propria lor judecată le va impune, ţinând cont de rolul 
pe care-l va jucă şi vremea — deoarece chiar înainte de prima 
săptămână a lui octombrie poate să ningă mult în munţi. Nick 
a fost de părere să-i sfătuim să nu rămână în vest mai mult 
de trei săptămâni. 

Fran spuse că puteau ocoli spre sud, dacă începea să 
ningă devreme în munţi, dar Larry o contrazise, atrăgând 
atenţia că, în acest caz, ar fi întâlnit în calea lor lanţul Sangrc 
de Cristo şi singura posibilitate ar fi rămas să meargă mult 
spre sud, până în Mexico. Drept pentru care nu i-am mai 
vedea la faţă până la primăvară. 

Dată fiind această situaţie, Larry sugeră că ar fi mai bine 
să-i oferim Judelui un avans oarecare. Propuse data de 21 
august, adică poimâine. 

Cu aceasta, s-a închis subiectul Cercetaşilor... sau al spio- 
nilor, dacă preferaţi. 

Apoi i s-a dat cuvântul lui Glen; transcriu din înregistrarea 
pe bandă: 

Glen: "Aş vrea să vă propun să convocam o a doua 
adunare publică pe 25 august, şi am să vă spun câteva lucruri 
pe care ar fi bine să le abordăm cu acest prilej. Pentru 
început, vă voi arăta un lucru care s-ar putea să vă surprindă. 
Am pornit de la premisa că în Free Zone ar exista circa şase 
sute de persoane, căci Ralph a ţinut o evidenţă admirabilă şi 
precisă a celor veniţi în grupuri mari, iar noi ne-am întemeiat 


presupunerile legate de populaţie tocmai pe aceste cifre. Dar 
au mai existat şi oameni care au ajuns aici singuri, poate şi 
câte zece pe zi. Prin urmare, astăzi m-am dus la sala din 
Chautauqua Park cu Leo Rockway şi am numărat locurile. Se 
ridică la şase sute şapte. Oare asta nu vă sugerează nimic?" 

Sue Stern a fost de părere că nu avea cum să fie corect, 
pentru că persoanele care nu-şi găsiseră loc rămăseseră în 
spate sau se aşezaseră pe intervale. Atunci ne-am dat cu toţii 
seama unde bătea Glen, iar comitetul a rămas trăsnit, nu cred 
să existe un cuvânt mai potrivit. 

Glen: "Nu există nici o cale de a estima cât de cât numărul 
celor care stăteau jos şi în picioare, dar din câte îmi aduc eu 
aminte de la adunare, mă simt obligat să susţin că cifra de o 
sută nu este deloc exagerată. Deci în Free Zone locuiesc 
acum mai bine de şapte sute de oameni. Ca urmare a 
descoperirii făcute de Leo şi de mine, propun ca un punct de 
pe agenda adunării să fie alcătuirea unui Comitet pentru 
Recensământ." 

Ralph: "Bată-mă să mă bată! Şi asta numai din cauza 
mea." 

Glen: "Nu, nu-i vina ta. Pe umerii tăi stau cel puţin vreo 
zece treburi diferite, şi cred că suntem cu toţii de acord că te- 
ai descurcat cum nu se poate mai bine..." 

Larry: "Să ştii că da." 

Glen: "... dar, chiar dacă ne-au venit numai câte patru sin- 
guratici pe zi, tot se adună cam treizeci pe săptămână. lar eu 
cred că e vorba mai degrabă de doisprezece sau paisprezece. 
N-au obiceiul să se înfăţişeze înaintea unuia dintre noi, ca să 
anunţe că au venit, iar acum, după ce a plecat Mother 
Abagail, nu-i mai poţi controla." 

Fran Goldsmith a susţinut propunerea lui Glen de a 
introduce Comitetul pentru Recensământ pe agenda adunării 
din 25 august, comitetul respectiv urmând să răspundă de 
păstrarea evidenţei tuturor locuitorilor din Free Zone. 

Larry: "Aş fi întru totul de acord, dacă ar exista un motiv 
valabil şi practic. Dar..." 

Nick: "Dar ce, Larry?" 


Larry: "Păi... nu avem oare suficiente lucruri cu care să ne 
batem capul? La ce ne trebuie toată birocraţia asta idioată?" 

Fran: "Chiar acum mi-a venit în minte un motiv valabil, 
Larry." 

Larry: "Care-i acela?" 

Fran: "Dacă Glen are dreptate, înseamnă că va trebui să 
închiriem o sală mai mare pentru adunarea următoare. Mi se 
pare important. Nu avem cum să-i înghesuim în Chautauqua 
Auditorium pe cei opt sute de oameni care se vor afla aici 
până pe 25." 

Ralph: "Isuse, chestia asta nu mi-a dat prin cap. V-am zis, 
doar, oameni buni, nu sunt făcut pentru o treabă ca asta." 

Stu: "Linişteşte-te, Ralph, te descurci nemaipomenit." 

Suc: "În concluzie, unde o să ţinem adunarea aia?" 

Glen: "Stai puţin, stai puţin. Să le luăm pe rând. Mai întâi, 
avem de votat o propunere!" 

S-a aprobat cu 7-0 includerea Comitetului pentru Recen- 
sământ pe ordinea de zi a următoarei întruniri publice. 

Stu propuse apoi să ţinem întrunirea la 25 august, în 
Munzinger Auditorium, o sală de mai mare capacitate — 
probabil peste o mie de locuri. 

Glen ceru atunci din nou cuvântul. 

Glen: "Înainte de a merge mai departe, aş dori să subliniez 
că mai există un motiv în favoarea organizării Comitetului 
pentru Recensământ, ceva mai serios decât acela de a şti 
exact câtă băutură şi câte pungi de cartofi prăjiţi să pregătim 
pentru petrecere. Trebuie să ştim cine vine... dar ar mai 
trebui să ştim şi cine pleacă. Poate că nu-i decât un acces de 
paranoia, dar aş fi în stare să jur că erau nişte feţe cu care mă 
obişnuisem şi care acum au dispărut. Oricum, după vizita la 
Chautauqua Auditorium, Leo şi cu mine ne-am dus la Charlie 
Impening. Şi, ce să vezi! Casa era goală. Lucrurile lui Charlie 
dispăruseră, ca şi licenţa lui în ştiinţe agricole." 

Agitaţie în sânul comitetului şi destule înjurături care, deşi 
piine de culoare, nu-şi găsesc locul în acest proces-verbal. 

Ralph întrebă ce câştig am avea ştiind cine a plecat, expri- 
mându-şi părerea că, dacă nişte tipi de teapa lui Impening vor 


să plece de partea cealaltă, la Omul Întunecat, ar trebui să 
fim bucuroşi că am scăpat de ei. 

Mai mulţi membri ai comitetului îl aplaudară pe Ralph, 
care se înroşi ca un şcolar, dacă mi-este permis să adaug. 

Sue: "Nu, eu înţeleg ideea lui Glen. Ar fi ca o scurgere per- 
manentă de informaţii." 

Ralph: "Ei bine, şi ce putem face? Îi vârâm în temniţă?" 

Glen: "Oricât ar suna de urât, consider că trebuie să ne 
gândim foarte serios la această posibilitate." 

Fran: "Nu, domnule. Să trimitem spioni... asta încă pot 
accepta. Dar ca să închidem oameni veniţi aici pentru simplul 
motiv că nu le convine cum facem noi diverse lucruri? 
Doamne, Glen! Astea sunt lucruri care ţin de poliţia secretă!" 

Glen: "Da, cam la asta se ajunge. Dar poziţia noastră aici 
este extrem de precară. Mă pui în postura celui care trebuie 
să pledeze în favoarea represiunii, ceea ce consider total 
nedrept. Te întreb dacă eşti de părere că trebuie să permitem 
un asemenea export de inteligenţă, gândindu-ne şi la 
Adversar." 

Fran: "Mie tot nu-mi place. În anii cincizeci, Joe McCarthy 
avea comunismul. Noi îl avem pe Omul întunecat. Ce bine de 
noi." 

Glen: "Fran, ai fi dispusă să accepti riscul plecării cuiva de 
aici cu o informaţie-cheie în buzunar? Cum ar fi aceea că 
Mother Abagail a dispărut, de exemplu?" 

Fran: "Şi Charlie Impening poate să-i spună atâta lucru. Ce 
alte informaţii-cheie avem, Glen? Nu cumva aceea că bâjbâim 
mai tot timpul şi nu dăm de nici un fir?" 

Glen: "Ţii cumva să cunoască numărul şi forţa noastră? 
Cum ne descurcăm cu partea tehnică? Că nu avem nici măcar 
un doctor, până în clipa de faţă?" 

Fran îi spuse că preferă asta, decât să înceapă să bage oa- 
menii la puşcărie pe motiv că nu le place cum facem noi una 
şi alta. Stu propuse atunci să amânăm întreaga discuţie, 
părerile fiind absolut divergente. Propunerea a fost adoptată, 
cu votul lui Glen împotrivă. 

Glen: "Aţi face bine să vă obişnuiţi cu gândul că vă veţi 


înfrunta cu asta mai devreme sau mai târziu, de presupus că 
mai devreme. E şi aşa suficient de rău că Charlie Impening îşi 
va vărsa tot sacul înaintea lui Flagg. Nu trebuie decât să vă 
puneţi întrebarea dacă doriţi să multiplicaţi ceea ce ştie 
Impening cu un factor x oarecare. Ei bine, nu mai contează, 
aţi votat să amânăm. Dar mai există un lucru... am fost aleşi 
pe o perioadă nedeterminată, s-a gândit vreunul dintre voi la 
asta? Nu ştim dacă vom funcţiona şase săptămâni, şase luni 
sau şase ani. După părerea mea, un an ar fi cel mai potrivit... 
am ajunge astfel la sfârşitul începutului, folosind formularea 
lui Harold. Aş dori să se discute propunerea asta la 
următoarea noastră adunare publică. 

O ultimă chestiune şi am terminat. Guvernarea prin inter- 
mediul adunării generale municipale — forma de organizare 
existentă aici, noi fiind în postura de aleşi ai oraşului — va 
funcţiona o vreme, până ce numărul nostru ar spori la circa 
trei mii de persoane, dar când se va aduna prea multă lume, 
întrunirile publice vor începe să fie dominate de indivizi şi 
găşti, fiecare cu interesele şi ideile lor personale... fluorurarea 
provoacă sterilitate, hai să ne punem nu ştiu ce fel de drapel 
şi lucruri de soiul ăsta. Părerea mea ar fi să ne gândim cu 
toată seriozitatea cum să transformăm Bouldcr într-o 
republică până cel târziu iarna următoare sau începutul 
primăverii." 

S-au schimbat câteva păreri neoficiale în legătură cu 
ultima propunere a lui Glen, dar nu s-a adoptat nici o 
hotărâre, deocamdată. | se dădu cuvântul lui Nick, care-i 
întinse o foaie de hârtie lui Ralph. 

Nick: "Scriu acestea în dimineaţa zilei de 19, în vederea 
şedinţei de diseară, şi-l voi ruga pe Ralph să le citească la 
sfârşitul şedinţei. A fi mut ridică o mulţime de piedici, dar m- 
am străduit să mă gândesc la toate implicaţiile posibile ale 
propunerii pe care sunt pe cale s-o fac. Aş dori ca pe ordinea 
de zi a următoarei noastre întruniri publice sa fie inclus şi 
următorul punct: «Să stabilim dacă Free Zone va consimţi să 
creeze un Departament al Legii şi Ordinii, sub conducerea lui 
Stu Redman.»" 


Stu: "Îmi arunci în spate un lucru copleşitor, Nick." 

Glen: "Interesant. Ne întoarcem la ceea ce discutam acum 
câteva minute. Lasă-l să termine, Stuart... pe urmă îţi vine şi 
ţie rândul." 

Nick: "Sediul acestui Departament al Legii şi Ordinii ar 
urma să fie în Judecătoria Districtului Boulder. Stu ar avea 
dreptul să numească maxim treizeci de reprezentanți- 
adjuncţi, peste treizeci doar cu aprobarea prin vot a 
Comitetului Zonei Libere, iar peste şaptezeci doar cu 
aprobarea prin vot, în cadrul adunării publice din Free Zone. 
Aceasta este rezoluţia pe care aş vrea s-o văd pe agendă. E 
de la sine înţeles că aprobarea noastră nu are nici o valoare 
atât timp cât n-o acceptă şi Stu." 

Stu: "Al naibii de corect!" 

Nick: "Ne-am dezvoltat suficient ca să fie cu adevărat 
nevoie de lege. Altfel, riscăm să pierdem evenimentele de 
sub control. Avem cazul băiatului acela, Gehringer, care a 
avut ideea să-şi mâne maşina de curse pe Pearl Street. După 
mai multe tururi, a făcut maşina zob şi, spre norocul lui, nu s- 
a ales decât cu o tăietură pe frunte. Ar fi putut să moară sau 
să accidenteze mortal pe cineva. Acum, toţi cei care l-au 
văzut gonind au ştiut de la început că nu se va sfârşi bine, 
vedeai scris «necaz» cu litere de-o şchioapă, cum ar fi zis 
Tom. Dar nimeni n-a simţit că ar avea căderea să-l oprească, 
tocmai pentru că lipsea autoritatea respectivă. Asta pe de o 
parte. Pe urmă, mai există şi Rich Moffat. Prababil o parte 
dintre voi ştiu cine este Rich, dar pentru cei care nu-l cunosc, 
el este probabil singurul alcoolic din Zonă. Cât rămâne treaz, 
e o persoană destul de decentă, dar când se îmbată, pur şi 
simplu devine iresponsabil şi, din păcate, este beat mai tot 
timpul. Acum trei sau patru zile, fiind în stare de ebrietate, s-a 
hotărât să spargă toate vitrinele de pe Arapahoe. Când şi-a 
mai revenit puţin am stat de vorbă cu el — discuţie în felul 
meu, se înţelege, prin scris — şi s-a arătat destul de ruşinat. 
Arăta înapoi pe drumul pe care venise şi zicea: «la uită-te. 
Uită-te ce-am făcut. Am umplut trotuarele de cioburi! Ce-ar fi 
să se taie vreun copil în ele? Vina ar fi doar a mea.»" 


Ralph: "Nu simt nici un fel de milă pentru el. De nici un 
fel." 

Fran: "Haide, haide, Ralph. Ştim cu toţii că alcoolismul 
este o boală." 

Ralph: "Boală, pe mă-sa. E vicios până-n măduva oaselor, 
asta e." 

Stu: "lar voi doi provocaţi dezordine. Vă rog să lăsaţi 
vorba." 

Ralph: "Te rog să mă ierţi, Stu. De acum mă voi mulţumi 
să citesc scrisoarea lui Nick, fără alte comentarii." 

Fran: "lar eu am să mă abţin cel puţin două minute, 
domnule preşedinte. Vă promit." 

Nick: "Ca să scurtăm povestea, i-am găsit lui Rich o 
mătură şi a curăţat toată porcăria pe care-o făcuse. Ba chiar 
s-a descurcat lăudabil. Insă a întrebat — pe bună dreptate — 
de ce nu l-a oprit nimeni. În zilele de demult, un tip ca Rich nu 
avea cum să pună mâna pe alcool de asemenea tărie şi în 
asemenea cantităţi, indiferent ce-ar fi făcut; băieţii de teapa 
lui Rich erau băutori cronici de vin. Dar acum există cantităţi 
incredibile de băuturi peste tot, e suficient să întinzi mâna şi 
să ţi le iei de pe rafturi. Mai mult, sunt foarte convins că Rich 
n-ar fi trebuit să fie lăsat să spargă mai mult de două vitrine; 
iar el a distrus toate geamurile de pe latura sudică a străzii, 
cale de trei blocuri. Nu s-a oprit decât din cauză că obosise. 
Mai am doar un singur exemplu: am avut un caz în care un 
bărbat, al cărui nume nu-l voi menţiona, a descoperit că 
femeia lui, nu o voi numi nici pe ea, îşi petrecea pe ascuns 
după-amiezele cu un alt bărbat. Presupun că ştim cu toţii 
despre cine e vorba." 

Sue: "Mda, presupun că ştim. Un tip cu pumnii tari." 

Nick: "Oricum, omul despre care povestesc i-a bătut pe 
intrus şi apoi pe femeia în cauză. Pentru noi, cei de aici, nu 
cred că are importanţă cine avea dreptate sau nu..." 

Glen: "Aici greşeşti, Nick." 

Stu: "Lasă-l să termine, Glen." 

Glen: "Sigur că da, dar aş vrea să revin, după aceea, la un 
anume punct." 


Stu: "Foarte bine. Continuă, Ralph." 

Ralph: "Da... de acum, nu mai c mult până la capăt." 

Nick: "...deoarece singurul lucru care contează este acela 
că bărbatul respectiv a comis un delict de drept comun, atac 
cu violenţă fizică, şi se află încă în libertate. Dintre cele trei 
cazuri, acesta din urmă îi îngrijorează cel mai tare pe 
cetăţenii de rând. Avem de-a face aici cu un adevărat ghiveci, 
o societate de o extremă diversitate, în care se vor naşte o 
serie de conflicte şi de fricţiuni. Cred că nici unul dintre noi 
nu-şi doreşte la Boulder o atmosferă gen vestul sălbatic. 
Gândiţi-vă numai în ce situaţie ne-am fi găsit dacă bărbatul 
acela nu se mulțumea să-i bată, ci avea ideea să-şi ia un 
pistol calibru 45 de la cine ştie ce munte de pietate şi să-i 
împuşte pe amândoi. Chiar şi în cazul acesta, criminalul s-ar fi 
aflat în libertate." 

Suc: "Doamne, Nicky, ce mai e şi asta? De ce-ţi vin 
asemenea gânduri negre?" 

Larry: "Mda, sună foarte dur, dar arc dreptate. Există o 
veche zicală, circula în Marină, cred: «Un lucru care arputea 
să se strice, o să se strice cu adevărat.»" 

Nick: "Stu este de pe acum moderatorul şedinţelor noastre 
de comitet şi publice, cu alte cuvinte oamenii îl consideră o 
persoană cu autoritate. lar eu îl socotesc pe Stu un om de 
calitate." 

Stu: "Îţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase, Nick. 
Presupun că n-ai observat că port pantofi cu toc, ca să par 
mai înalt. Vorbind serios însă, voi accepta propunerea, dacă 
aşa vreţi. Nu-mi doresc câtuşi de puţin afurisita asta de slujbă 
— din câte am văzut eu prin Texas, munca poliţistului se 
reduce mai ales la Curăţatul borâturii de pe cămaşă, când dai 
peste o pacoste ca Rich Moffat, sau la alungarea de pe şosele 
a tonţilor ca Gehringer. Tot ceea ce pretind este ca în 
propunerea pe care o supunem întrunirii publice să fie 
prevăzut acelaşi termen limită de un an pe care l-am 
prevăzut şi pentru comitet. Am de gând să spun foarte 
limpede că mă retrag după trecerea acestui an. Dacă mi se 
acceptă punctul de vedere, e-n regulă." 


Glen: "Consider că pot să-ţi dau un răspuns afirmativ, în 
numele tuturor. Doresc să-i mulţumesc lui Nick pentru 
moţiune şi vreau să fie consemnat în procesul-verbal că o 
consider o dovadă de geniu. Şi susţin moţiunea." 

Stu: "Foarte bine, moţiunea a fost acceptată. Există vreun 
comentariu?" 

Fran: "Da, există un comentariu. Aş avea o întrebare. 
Dacă-ţi zboară careva creierii'?" 

Stu: "Nu cred că..." 

Fran: "Sigur, tu nu crezi. Nu crezi că se poate întâmpla. 
Ce-mi va spune mie Nick, dacă se va dovedi că voi toţi v-aţi; 
înşelat! «Vai, ce rău îmi pare, Fran?» Aşa o să mă consoleze 
el? «Bărbatul tău e la judecătorie, cu un glonţ în cap, probabil 
că am făcut o greşeală.» Pentru numele lui Dumnezeu, eu o 
să am în curând un copi/, iar voi, oameni buni, vreţi să faceţi 
din el un fel de Pat Garrett?" 

Au urmat încă zece minute de discuţii, majoritatea irele- 
vante; iar Fran, a dumneavoastră supusă secretară, a tras o 
porţie bună de plâns, după care s-a potolit. Votul în favoarea 
propunerii lui Stu pe postul de Şerif al Free Zone a fost de 6-1, 
pentru că de această dată nimic nu a convins-o pe Fran să-şi 
schimbe votul. Glen a cerut să i se dea cuvântul pentru o 
ultimă chestiune, înainte de ridicarea şedinţei. 

Glen: "Nici de această dată nu e vorba de o moţiune, ci de 
o simplă idee, pe care nu o vom vota, ci la care ar fi bine să 
ne gândim. Mă întorc la cel de-al treilea exemplu de probleme 
de încălcare a legii şi ordinii dat de Nick. A descris cazul şi a 
încheiat afirmând că n-ar trebui să fim preocupaţi de cine are 
dreptate şi cine nu. Consider că greşeşte. Stu este unul dintre 
cei mai oneşti bărbaţi pe care i-am întâlnit eu. Dar aplicarea 
legii în lipsa unui sistem judecătoresc nu înseamnă justiţie. Ci 
doar vigilenţă şi impunerea ordinii cu pumnul. Să presupunem 
că individul acela, pe care-l cunoaştem cu toţii, chiar ar fi pus 
mâna pe un 45 şi i-ar fi curăţat pe femeia lui şi pe iubit. Să 
mai presupunem că Stu, în calitate de şerif al nostru, s-ar fi 
dus, l-ar fi luat de guler şi l-ar fi pus la răcoare. Şi pe urmă? 
Cât îl ţinem acolo? Legal vorbind, nu putem să-l ţinem deloc, 


cel puţin potrivit Constituţiei pe care am adoptat-o ieri seară, 
deoarece, după acel document, un om este inocent până ce i- 
a fost dovedită vinovăția, într-un tribunal. Noi toţi ştim că l- 
am ţine închis, de /'apt. Nu ne-am simţi în siguranţă, ştiind că 
el bântuie liber, pe străzi! Prin urmare, am proceda astfel, 
deşi este absolut ncconstituţional, deoarece atunci când 
siguranţa şi constituţionalitatea se află în contradicţie, 
siguranţa are întotdeauna întâietate. Dar este în interesul 
nostru ca siguranţa şi constituţionalitatea să devină sinonime, 
cât mai repede cu putinţă. Trebuie să ne gândim la un sistem 
judecătoresc." 

Fran: "Mi se pare foarte interesant şi sunt de acord că este 
un lucru la care trebuie să ne gândim, dar acum am de gând 
să propun ridicarea şedinţei. E târziu, iar eu sunt extrem de 
obosită." 

Ralph: "Să ştii că eu susţin propunerea asta. Hai să 
discutăm despre tribunale data viitoare. Capul mi-e atât de 
plin la ora asta, că simt cum se tot umflă şi se rotunjeşte. 
Reinventarea ţării e mult mai complicată decât s-ar fi zis la 
început." 

Larry: "Amin." 

Stu: "S-a făcut propunerea să suspendăm şedinţa. Ce 
părere aveţi despre asta, oameni buni?" 

Moţiunea a fost votată cu 7-0. 

Frances Goldsmith, Secretară 


— De ce te opreşti? întrebă Fran, văzând că Stu se apropie 
de trotuar şi-şi lasă picioarele pe pământ. Mai avem un bloc. 

Ochii ei mai erau roşii din cauza lacrimilor vărsate în 
timpul şedinţei, iar Stu n-o mai văzuse niciodată în asemenea 
hal de oboseală. 

— Funcţia aia de şerif..., începu el. 

— Stu, nu vreau să discutăm despre asta. 

— Cineva trebuie s-o facă, draga mea. Nick avea dreptate. 
Logic vorbind, nu putea fi ales altcineva. 

— S-o ia toţi dracii de logică. Dar cu mine şi cu copilul cum 


rămâne? În asta nu există nici un fel de logică, Stu? 

— Cred că ştiu foarte bine ce-ţi doreşti pentru copil, îi 
răspunse el cu voce domoală. Nu mi-ai spus de atâtea ori? 
Vrei să vină într-o lume care a intrat pe făgaşul ei, cât de cât. 
Preferi ca el... sau ea să se afle în afara primejdiei. Şi eu îmi 
doresc acelaşi lucru. Dar n-am vrut să spun asta de faţă cu 
toţi, pentru că asta e problema noastră. Tu şi copilul sunteţi 
două dintre motivele principale pentru care am acceptat. 

— Ştiam, recunoscu ea cu voce stinsă şi gâtuită. 

Bărbatul îi puse degetele sub bărbie şi-i ridică faţa către 
el. Îi zâmbi, iar Fran făcu şi ea efortul să-i răspundă cu un 
surâs care trăda extenuarea şi cu lacrimi ce îi picurau de pe 
obraz. 

— Totul va fi bine, îi promise el. 

Ea clătina încet din cap, înainte şi înapoi, şi câteva lacrimi 
se risipiră în noaptea caldă de vară. 

— Eu cred că nu, spuse ea. Nu, nu pot spera că va fi aşa 
cum spui tu. 


Rămase trează până târziu, în miez de noapte, gândindu- 
se că nu poţi obţine căldura decât dacă faci foc — Prometeu 
s-a ales cu ochii scoşi din pricina asta — iar dragostea se 
plăteşte întotdeauna cu sânge. 

Un sentiment de certitudine stranie o cuprinse încetul cu 
încetul — paralizând-o ca o anestezie — anume că vor sfârşi 
într-o baie de sânge. Gândul acesta o făcu să-şi împreuneze 
mâinile, protector, deasupra pântecelui şi, pentru prima oară 
după multe săptămâni, îşi reaminti visul: Omul Întunecat cu 
rânjetul... şi cu umeraşul lui strâmb. 


Pe lângă faptul că în timpul liber se ocupa de căutarea lui 
Mother Abagail, împreună cu un grup de voluntari, Harold 
Lauder făcea parte din Comitetul pentru înhumări; pe 21 
august, îşi petrecu o bună parte din zi într-un camion de 
gunoi, împreună cu alţi cinci bărbaţi, purtând cu toţii cizme, 


haine de protecţie şi mănuşi groase, din cauciuc. Şeful 
Comitetului pentru Înhumări, Chad Norris, era plecat în 
punctul denumit de el, cu un calm aproape înspăimântător, 
Şantierul Funerar Numărul 1. Se afla la cincisprezece kilometri 
sud-vest de Boulder, într-o zonă în care exista o fostă carieră 
de cărbune. Locul arăta acum pustiu şi gol ca munţii de pe 
lună, sub soarele arzător de august. Chad nu acceptase 
postul decât după tergiversări, pentru că fusese odată 
asistent al unui antreprenor de pompe funebre la Morristown, 
New Jersey. 

— Nu-i o întreprindere prea atrăgătoare, le spusese el în 
dimineaţa respectivă, la Greyhound Bus Terminal dintre 
Arapahoe şi Walnut, care devenise baza de operaţii a 
comitetului lor. Îşi aprinse un Winston cu un chibrit de lemn şi 
le surâse celor douăzeci de oameni din jur. Adică, o 
întreprindere de acest soi nu e nici o scofală, dacă vreţi să mă 
credeţi pe mine, te bagă în pământ şi cam atât. 

Câţiva îi răspunseră cu zâmbete forţate, dintre care cel 
mai larg îi aparţinea lui Harold. Stomacul lui ghiorăia fără 
încetare, căci nu îndrăznise să mănânce nimic de dimineaţă. 
Nu fusese convins că mâncarea ar fi rămas la locul ei, ţinând 
cont de natura muncii. Ar fi putut foarte bine să se limiteze la 
căutarea lui Mother Abagail şi nimeni n-ar fi scos o vorbă de 
protest, deşi ar fi trebuit să fie limpede pentru oricare 
persoană din Free Zone care gândea (dacă mai existau şi alte 
persoane care gândeau, în afară de el — iată o problemă 
discutabilă) că a o căuta cu doar cincisprezece voluntari era 
un exerciţiu comic, dacă ţineai cont de miile de kilometri 
pătraţi de păduri şi câmpii din jurul Boulderului. Desigur, 
exista şi posibilitatea ca ea să nu fi plecat de/oc din Boulder, 
la care aparent nu se gândise nimeni (ceea ce nu-l surprindea 
pe Harold câtuşi de puţin). Putea să se fi stabilit într-o casă 
oarecare, în afara centrului oraşului, şi ar fi fost imposibil s-o 
găsească, dacă nu făceau o razie din casă în casă. Redman şi 
cu Andros nu protestaseră atunci când Harold le propusese ca 
acest Comitet pentru Căutare să acţioneze la sfârşitul 
săptămânii şi seara, ceea ce-i sugerase lui Harold că şi ei se 


consolaseră cu închiderea cazului respectiv. 

Ar fi putut să-şi domolească zelul, însă cine este omul cel 
mai iubit în orice comunitate? Cine se bucură de cea mai 
mare încredere? Ei bine, cel care îndeplineşte treaba cea mai 
murdară, desigur, şi o face cu zâmbetul pe buze. Cel care 
face treaba pe care tu însuţi nu te încumeţi s-o începi. 

— Trebuie să vă închipuiţi că îngropaţi nişte bârne de 
lemn, le spuse Chad. Dacă reuşiţi să vă fixaţi în minte lucrul 
acesta, vă descurcaţi. Unii dintre voi vor trebui poate să 
vomite aici, înainte de a începe. Nu e nici o ruşine în asta; 
încercaţi doar să vă duceţi într-un loc în care ceilalţi să nu fie 
siliţi să vă privească. După ce-aţi borât, o să vă vină mai uşor 
să gândiţi astfel: bârne de lemn. Doar nişte bârne de lemn, şi 
atât. 

Bărbaţii se uitau, neîncrezători, unii la alţii. 

Chad îi împărţi în trei echipe de câte şase oameni. 
Împreună cu cei doi oameni rămaşi disponibili, plecă să 
pregătească un loc pentru cadavrele ce urmau să fie aduse. 
Fiecărei echipe i se repartiza o anume zonă a oraşului, în care 
să lucreze. Camionul lui Harold rămăsese toată ziua în 
cartierul Table Mesa, croindu-şi încet drum la vest de rampa 
de acces spre autostrada Denver-Boulder. In sus, pe Martin 
Drive, până la intersecţia cu Broadway. În vale, pe Thirty- 
ninth Street şi apoi din nou în sus, de-a lungul lui Fortieth, 
printre case specifice cartierelor suburbane, într-o zonă de 
construcţii veche de vreo treizeci de ani, datând de la 
începutul perioadei de expansiune a populaţiei oraşului, 
locuinţe cu parter, subsol şi un etaj. 

Chad le făcuse rost de măşti de gaze din arsenalul local al 
lui National Guard, dar nu fuseseră siliţi să le folosească decât 
după prânz (prânz? care prânz? Harold, cel puţin, mâncase o 
conservă cu umplutură pentru plăcintă cu mere marca Berry; 
de altceva nu avusese chef), când au intrat în biserica 
mormonilor din partea de jos a lui Table Mesa Drivc. Veniseră 
aici, grav bolnavi, şi muriseră la ei în templu; cele peste 
şaptezeci de cadavre răspândeau o duhoare îngrozitoare. 

— Bârne de lemn, pronunţă unul dintre tovarăşii lui 


Harold, cu voce ascuţită, revoltată şi ironică. 

Harold se răsucise pe călcâie şi, poticnindu-se, se 
strecurase afară pe lângă colegul său. Reuşi să ajungă până 
în spatele unei clădiri frumoase, din cărămidă, care odinioară 
servise drept centru de votare — în anii cu alegeri — şi dădu 
afară umplutura pentru plăcintă marca Berry, descoperind că 
Norris avusese perfectă dreptate: se simţea mult mai bine cu 
stomacul gol. 

Fu nevoie de două drumuri şi de aproape întreaga după- 
amiază ca să golească biserica. Douăzeci de oameni, cugetă 
Harold, ca să curețe toate cadavrele din Boulder... O parte 
însemnată, din vechea populaţie din oraş se răspândise, 
urmare a panicii stârnite din cauza Centrului de Testări 
Atmosferice, cu toate acestea... Harold îşi făcu socoteala că, 
pe măsură ce Comitetul pentru înhumări creştea, o dată cu 
numărul locuitorilor, exista şansa, destul de puţin probabilă, 
altfel, să îngroape majoritatea cadavrelor înainte de prima 
zăpadă serioasă (ceea ce nu însemna că el se va mai afla 
atunci în oraş), iar majoritatea oamenilor nu aveau să ştie 
niciodată cât de mare fusese pericolul unei noi epidemii — la 
care ei să nu mai fie imuni. 

Comitetul din Free Zone e plin de idei strălucite, gândi el 
cu dispreţ. Comitetul se va descurca minunat... atât timp cât 
îl aveau la dispoziţie pe bătrânu' Harold Lauder, care să 
verifice dacă şi-au legat şireturile, bineînţeles. Harold e foarte 
bun să se ocupe de asta, nu însă destul de valoros ca să facă 
parte din amărâtul lor de Comitet Permanent. Doamne, nu. 
Nu fusese niciodată suficient de valoros, nici măcar cât să-şi 
facă rost de o parteneră pentru Cercul de Dans de la 
Ogunquit High School, chiar dacă promitea nişte heroină. 
Doamne Dumnezeule, oricine altul, dar nu Harold. Nu trebuie 
să uităm, oameni buni, când ajungem în locul acela 
proverbial, unde mamiferul ursin îşi slobozeşte măruntaiele în 
bozii, că nu este vorba de o problemă de analitică, de logică şi 
nici măcar de bun-simt. Dacă e să mergem până în adâncul 
lucrurilor, constatăm că e vorba doar de un banal concurs de 
frumuseţe. 


Ei bine, există cineva care păstrează totul în memorie. 
Cineva care ţine scorul, copii. lar numele acestei persoane 
este — răpăit de tobe, maestro, te rugăm! — Harold Emery 
Lauder. 

Se întoarse în biserică, ştergându-se la gură şi zâmbind 
cât putea el mai bine, şi le făcu semn că era gata să se apuce 
de treabă. Cineva îl bătu pe umăr, iar rânjetul lui Harold se 
lăţi şi mai mult: Într-o bună zi o să-ţi cadă mâna pentru gestul 
ăsta, rahat cu ochi ce eşti, îi trecu prin minte. 

Făcură ultima cursă la 4.15 după-amiază, cu lada 
camionului de gunoi încărcată cu restul cadavrelor 
mormonilor. În oraş, camionul se strecura anevoie printre 
maşinile încremenite în mijlocul drumului, în schimb pe 
Colorado 119, trei utilaje grele lucraseră toată ziua, ridicând 
epavele şi depunându-le în şanţurile de pe ambele laturi ale 
şoselei, unde zăceau ca nişte gigantice jucării răsturnate ale 
cine ştie cărui copil uriaş. 

Celelalte două camioane oranj erau deja parcate la 
punctul stabilit pentru înhumare. Bărbaţii îşi scoseseră 
mănuşile şi aveau degetele albe şi vineţii la burice, după o zi 
întreagă de transpirat în interiorul cauciucului. Fumau şi 
discutau cam fără chef. Cei mai mulţi erau teribil de palizi. 

Norris şi cele două ajutoare ale lui ajunseseră la o 
adevărată artă. Întinseseră o folie imensă din material plastic 
pe terenul stâncos. Norman Kellogg, şoferul camionului lui 
Harold, originar din Louisiana, trase cu spatele până la 
marginea foliei. Oblonul din spate fu lăsat în jos şi primele 
trupuri căzură pe folie, ca nişte păpuşi de cârpă pe jumătate 
înţepenite. Harold ar fi dat orice să se poată întoarce cu 
spatele, dar se temu ca gestul lui să nu fie considerat o 
slăbiciune. Nu-l deranja prea mult să le vadă căzând; sunetul 
respectiv îi făcea rău. Sunetul pe care-l făceau lovind ceea ce 
avea să fie giulgiul lor. 

Turaţia motorului crescu, însoţită de scâncetul instalaţiei 
hidraulice, iar lada camionului începu să se înalțe. Cadavrele 
începură să se rostogolească afară, ca o grotescă ploaie 
umană. Pe Harold îl cuprinse un val de milă, un sentiment 


atât de profund, încât era dureros. Bârne de lemn, îi trecu 
prin cap. Câtă dreptate avea. Doar asta rămâne din noi. 
Nişte... bârne. 

— Ho! strigă Chad Norris, iar Kellogg trase camionul ceva 
mai în faţă şi opri motorul. Chad şi ajutoarele lui veniră pe 
folia din plastic, purtând greble, iar acum Harold se întoarse, 
prefăcându-se că scrutează cerul, să vadă dacă nu plouă, de 
altfel nefiind singurul — în schimb auzi un zgomot ce avea să- 
i bântuie mai târziu visele, şi anume zornăitul monedelor 
căzând din buzunarele bărbaţilor şi ale femeilor moarte, când 
Chad şi ceilalţi doi se munceau să întindă cadavrele într-un 
strat uniform. Monedele căzând pe suprafaţa acoperită cu 
material plastic scoteau un sunet care, în chip absurd, îi 
aducea aminte lui Harold de o puşculiţă. Duhoarea dulce şi 
bolnăvicioasă a putreziciunii se răspândi în aerul cald. 

Când se întoarse din nou, cei trei adunau marginile 
giulgiului din plastic, gemând de efort şi încordându-şi 
muşchii. Câţiva bărbaţi, printre care şi Harold, se repeziră să 
dea o mână de ajutor. Chad Norris scoase la iveală un 
capsator uriaş, pentru uz industrial. Peste douăzeci de minute 
terminaseră această etapă a muncii, iar plasticul zăcea pe 
pământ, ca o uriaşă capsulă de gelatină. Norris se căţără în 
cabina unui buldozer vopsit în galben-ţipător şi porni motorul. 
Buldozerul porni înainte, cu lama lăsată în jos. 

Weizak, un tip care făcea parte tot din echipa lui Harold, 
se îndepărtă de ceilalţi cu paşi sacadaţi, ca şi cum ar fi fost o 
marionetă prost mânuită. Între degete îi tremura o ţigară. 

— Nu sunt în stare să mă uit la aşa ceva, zise el când 
trecu prin dreptul lui Harold. Mi se pare de-a dreptul ciudat. 
Până în ziua de azi nu ştiam că sunt evreu. 

Buldozerul împinse şi rostogoli imensul pachet din plastic 
până într-o groapă paralelipipedică. Chad trase apoi cu 
spatele, opri motorul şi cobori. Făcându-le semn oamenilor să 
se adune în jurul lui, se apropie de unul dintre camioanele 
Serviciilor Publice şi-şi sprijini un picior pe scară. 

— Nu e cazul de urale ca la fotbal, începu el, dar aţi făcut 
o treabă nemaipomenit de bună. Cred că astăzi am îngropat 


cam o mie de unităţi. 

Unităţi, îi trecu lui Harold prin minte. 

— Ştiu bine că o muncă de felul ăsta scoate sufletul din 
noi. Comitetul ne-a promis că vom mai primi încă doi oameni 
înainte de sfârşitul săptămânii, dar îmi închipui că asta nu va 
schimba deloc sentimentele care vă încearcă pe voi — ca şi 
pe mine, de altfel. Cu alte cuvinte, dacă v-aţi săturat, dacă v- 
aţi dat seama că nu mai suportaţi o zi ca asta sub nici un 
motiv, nu vă faceţi griji că va trebui să mă ocoliţi pe stradă. 
Dar dacă vedeţi că nu vă descurcaţi, e al dracului de 
important să găsiţi pe careva care să vă înlocuiască, mâine. 
Din câte îmi fac eu socoteala, asta e cam cea mai importantă 
treabă din Free Zone, în momentul de faţă. Deocamdată nu-i 
foarte rău, dar dacă luna viitoare, când vremea devine 
umedă, mai există încă douăzeci de mii de cadavre la 
Boulder, oamenii vor începe să sufere. Oricum, cei care vom 
face faţă în continuare ne vedem mâine dimineaţă în staţia de 
autobuz. 

— Eu voi fi acolo, spuse cineva. 

— Şi eu, interveni şi Norman Kellogg. După ce fac baie 
şase ore, diseară. 

Se auziră râsete. 

— Puteţi conta şi pe mine, interveni şi Weizak. 

— Şi pe mine, adăugă Harold calm. 

— E o treabă murdară, le răspunse Norris cu voce 
cohorâtă, emoţionată. Sunteţi nişte oameni minunaţi. Mă 
îndoiesc că şi ceilalţi îşi vor da seama cât de minunati. 

Harold se simţi cuprins de un sentiment de solidaritate şi 
camaraderie, pe care, speriat, se strădui să şi-l alunge. Asta 
nu făcea parte din planul lui. 

— Ne vedem mâine, Hawk, i se adresă Weizak, strângân- 
du-l de umăr. 

Harold zâmbi mirat şi precaut. Hawk? Ce fel de glumă mai 
era şi asta? Proastă, fără doar şi poate. Un sarcasm ieftin. 
Cum să-i zici lui Harold Lauder cel gras şi plin de coşuri Hawk? 
Vechiul val de ură neagră se ridică din nou în el, de această 
dată împotriva lui Weizak, pentru ca apoi să se potolească, 


într-un vârtej confuz. El nu mai era gras. Nici măcar plinuţ. Şi 
coşurile îi dispăruseră, în ultimele şapte săptămâni. Weizak 
nu ştia că, pe vremuri, fusese bătaia de joc a liceului. Weizak 
nu ştia că tatăl lui Harold îl întrebase într-un rând dacă nu 
cumva este homosexual. Weizak nu ştia că Harold fusese o 
adevărată ruşine pentru sora lui cea de toţi admirată. lar dacă 
ar fi ştiut, Weizak nu ar fi dat probabil un rahat pe chestia 
asta. 

Harold se urcă într-unul dintre camioane, cugetând febril 
la noua situaţie. Pe neaşteptate, toate vechile lui nemulțumiri, 
toate jignirile şi datoriile neplătite i se părură lipsite de orice 
valoare, la fel ca banii de hârtie ce umpleau casele 
magazinelor de peste tot, din America. 

Putea fi adevărat? Era posibil să fie adevărat? Se simţea 
stăpânit de panică, singurătate şi frică? Nu, hotări el în cele 
din urmă. Nu avea cum să fie adevărat. Să stăm şi să 
judecăm. Dacă ai fost destul de tare ca să rezişti la părerile 
proaste ale altora, atunci când îşi închipuiau că eşti poponar, 
sau neghiob, sau pur şi simplu un rahat, atunci ar trebui să 
dispui de suficientă tărie de caracter ca să rezişti... 

să rezişti la ce? 

La părerea lor bună despre tine? 

Oare genul ăsta de logică... păi, genul ăsta de logică era 
nebunie curată, nu-i aşa? 

Un vechi citat ieşi la suprafaţă din creierul lui tulburat; era 
vorba de modul cum justificase un general internarea în 
lagăre a americanilor de origine japoneză, în timpul celui de- 
al doilea război mondial. Generalului respectiv i se atrăsese 
atenţia că pe Coasta de Vest, acolo unde japonezii naturalizaţi 
se aflau în cea mai mare concentraţie, nu se consemnase nici 
un act de sabotaj. lată ce răspunsese generalul: "Simplul fapt 
că nu s-a petrecut nici un act de sabotaj reprezintă un 
fenomen de rău augur." 

Oare la fel proceda şi el acum? 

Oare era de rău augur? 

Camionul lor trase în parcarea staţiei de autobuz. Harold 
sări peste oblon, constatând că până şi capacitatea lui de a-şi 


coordona mişcările crescuse de zece ori, fie pentru că slăbise, 
fie pentru că făcea tot timpul mişcare, fie din ambele motive. 

Gândul îi veni din nou, încăpățânat, refuzând să se lase 
eliminat: aş putea fi un bun de preț al atestei comunități. 

Dar ei îl excluseseră. 

Asta nu contează. Am eu suficientă minte să desfac 
încuietoarea uşii pe care mi-au trântit-o în nas. Şi consider că 
am adunat suficient curaj ca s-o şi deschid, o dată ce am 
descuiat-o. 

Dar... 

Opreşte-te! Opreşte-te! Ai să te trezeşti purtând cătuşe la 
mâini şi lanțuri la picioare, pe care e imprimat cuvântul ăsta 
de o mie de ori. Dar! Dar! Dar! Nu poti să te stăpâneşti, 
Harold? Pentru numele lui Dumnezeu, nu poți să renunți 
odată la înfumurarea aia afurisită? 

— Hei, omule, te simţi bine? 

Harold sări jos. Norris era cel care i se adresase, ieşind din 
biroul dispecerului, pe care îl preluase el. Părea obosit. 

— Eu? Foarte bine. Dar căzusem pe gânduri. 

— Foarte bine, dă-i bătaie. Din câte îmi dau eu seama, 
avem de câştigat ori de câte ori faci tu asta. 

Harold clătină din cap: 

— Nu-i adevărat. 

— Nu? îi răspunse Chad, fără să insiste asupra subiectului. 
Pot să-ţi fiu de folos, să te las undeva? 

— Nu, sunt şi eu cu motocicleta. 

— Ştii ceva, Hawk? Cred că marea majoritate dintre băieţii 
ăştia au să se prezinte şi mâine. 

— Mda, şi eu. 

Harold se apropie de Honda şi încălecă. Mai degrabă 
împotriva voinţei lui, se surprinse savurând noua lui poreclă. 
Norris clătină din cap. 

— Nu mi-aş fi închipuit niciodată. Din câte îmi făcusem eu 
socoteala, bănuiam că o dată ce vor vedea cum se prezintă 
situaţia, au să-şi aducă aminte de celelalte o mie de lucruri pe 
care trebuie neapărat să le îndeplinească. 

— Am să-ţi spun ce cred eu. Cred că îţi vine mai uşor să 


faci o treabă murdară pentru tine decât pentru altcineva. O 
parte din oamenii ăştia lucrează prima oară în viaţă spre 
folosul lor. 

— Mda, consider că există ceva adevăr în ce spui tu. Pe 
mâine, Hawk. 

— La 8, îi confirmă Harold, pornind pe Arapahoe, în 
direcţia Broadway. 

La dreapta lui, o echipă formată mai ales din femei lucra 
cu un camion special şi o macara, aducând pe direcţia cea 
bună un camion cu trailer care o luase razna şi blocase o 
mare parte din stradă. În jurul lor se formase o ceată 
respectabilă. Se adună tot mai mulţi, gândi Harold. Nu 
recunosc nici jumătate din feţe. 

Îşi continuă drumul, întorcând pe toate părţile problema 
pe care o considerase de mult dezlegată, şi care acum îl 
îngrijora şi-i dădea iarăşi bătaie de cap. Ajuns acasă, văzu o 
Vespa mică şi albă parcată lângă trotuar. Şi o femeie aşezată 
pe treptele din faţă. 

Ea se ridică în picioare la apropierea lui Harold pe alee şi-i 
întinse mâna. Era una dintre cele mai remarcabile femei din 
câte cunoscuse Harold — o mai văzuse şi până atunci, 
desigur, însă nu de la o asemenea apropiere. 

— Sunt Nadine Cross, se prezentă ea. 

Avea vocea joasă, aproape răguşită. Strângerea ei era 
fermă, iar mâna rece. Privirile lui Harold coborâră o clipă, 
involuntar, spre trup, un obicei pe care fetele, era conştient, îl 
urau, dar pe care el nu avea tăria să şi-l stăpânească. Dar ea 
nu păru să bage în seamă. Purta o pereche de pantaloni uşori 
din bumbac, cu țesătura în diagonală, care se lipeau de 
picioarele ei lungi, şi o bluză fără mâneci, dintr-un material 
mătăsos, albastru-deschis. Nu purta sutien. Oare câţi ani 
avea? Treizeci? Treizeci şi cinci? Poate era mai tânără. Şi 
încărunţise înainte de vreme. 

Peste tot? se întrebă acea parte mereu excitată (şi mereu 
virginală, din câte se părea) a minţii lui, iar inima începu să-i 
bată în ritm mai vioi. 

— Harold Lauder, îi răspunse, zâmbind. Ai venit cu grupul 


lui Larry Underwood, dacă nu mă înşel? 

— Da, aşa este. 

— Din câte am înţeles, ne-aţi urmat, pe Stu, pe Frannie şi 
pe mine, traversând Marele Pustiu. Larry m-a vizitat 
săptămâna trecută, mi-a adus în dar o sticlă de vin şi nişte 
ciocolată. E un tip nemaipomenit de simpatic. 

Cuvintele lui aveau o notă falsă în ele şi, deodată, Harold 
fu convins că ea ştia că fusese trecută în revistă şi dezbrăcată 
în mintea lui. Se luptă cu reflexul de a-şi linge buzele... pentru 
moment, cel puţin. 

— Larry? Râse puţin, un hohot de râs straniu şi întrucâtva 
criptic. Da, Larry este un adevărat prinţ. 

Se măsurară câteva clipe, iar Harold constată că nu mai 
fusese niciodată privit de o femeie cu ochi atât de candizi şi 
de îndrăzneţi. Era acum din nou conştient de excitarea lui, iar 
senzaţia de nervozitate şi căldură coborâse undeva în zona 
pântecelui. 

— Foarte bine, spuse el. Ce pot face pentru tine în după-a- 
miaza aceasta, domnişoară Cross? 

— Pentru început, ai putea să-mi zici Nadine. Şi ai putea 
să mă inviţi să rămân la cină. Asta ne-ar ajuta să ne 
cunoaştem mai bine. 

Senzaţia de tulburare şi nervozitate începu să se 
risipească. 

— Nadine, n-ai vrea să cinăm împreună? 

— Cu toată plăcerea, îi răspunse ea, zâmbind. Şi-ţi 
mulţumesc. 

Când Nadine îi atinse braţul cu mâna, simţi un fior, de 
intensitatea unui şoc electric slab. Ochii ei priveau ţintă într-ai 
săi. 

Harold introduse cheia yale în broască, gândindu-se: 
Acum are să mă întrebe de ce-mi tin uşa încuiată, iar eu o să 
încep să mormăi şi să mă bâlbâi, căutând un răspuns, şi o să 
mă fac de râs. 

Dar Nadine nu-l întrebă nimic. 

Nu pregăti el cina; se ocupă Nadine. 

Harold ajunsese în punctul în care considera imposibil să 


gătească chiar şi o mâncare cât de cât decentă din conserve, 
dar Nadine se descurcă foarte bine. Aducându-şi aminte 
îngrozit cu ce se îndeletnicise toată ziua, o întrebă dacă putea 
s-o lase singură pentru douăzeci de minute (deşi ea venise 
probabil într-un scop cât se poate de monden, îşi spuse el, 
disperat), până se spală. 

Când se întoarse — după ce îşi permisese luxul să facă un 
duş cu două găleți — ea se agita prin bucătărie. Apa fierbea 
vesel pe reşoul alimentat cu gaz de la butelie. Când intră în 
bucătărie, Nadine tocmai răsturna o jumătate de cană cu 
macaroane în oală. Un amestec oarecare fierbea la foc mic în 
tigaia aşezată pe celălalt ochi, de unde venea o aromă de 
supă franţuzească de ceapă, vin roşu şi ciuperci. In stomacul 
lui se dezlănţuise un tumult. Uitase tot calvarul acelei zile şi 
avea o poftă de mâncare teribilă. 

— Miroase extraordinar, spuse el. N-ar fi trebuit să te 
deranjezi, dar aş fi făţarnic dacă m-aş plânge. 

— Este un ghiveci Stroganoff, îl întâmpină ea cu un 
zâmbet. Sau mai degrabă o improvizație. Carnea conservată 
de vacă nu e tocmai recomandată, când pregăteşti mâncarea 
asta în marile restaurante ale lumii, dar... 

Ridică din umeri, sugerând neajunsurile cu care trebuia să 
se împace toată lumea. 

— Îți mulţumesc pentru osteneală. 

— Nu ai de ce. 

li aruncă din nou privirea aceea îndrăzneață şi se întoarse 
pe jumătate către el; materialul mătăsos al bluzei ei se întinse 
peste sânul stâng, scoțând în evidenţă formele dulci. Simti 
cum tot sângele i se ridică dinspre gât spre obraji şi-şi impuse 
să-şi stăpânească o erecţie. Se temea că forţa voinţei lui nu 
se va ridica la înălţimea misiunii. 

— Vom fi prieteni foarte buni, continuă ea. 

— Noi... vom?... 

— Da. 

Se întoarse la aragaz, părând să considere închis 
subiectul, lăsându-l pe Harold în mijlocul unui hăţiş de 
posibilităţi. 


După aceea, conversaţia lor se limită strict la nimicuri... 
bârfe din Free Zone, în cea mai mare parte. Care existau din 
belşug. O dată, pe la jumătatea mesei, Harold încercă din nou 
să afle ce anume o adusese la el, dar ea îi surâse şi clătină 
din cap: 

— Îmi place să mă uit la un bărbat care mănâncă. 

O clipă, Harold crezu că vorbea despre altcineva, abia apoi 
înţelese că despre el era vorba. Îi făcu pe plac; mâncă trei 
porţii din ghiveciul Stroganoff şi, după părerea lui, carnea 
conservată nu stricase deloc reţeta. Conversaţia părea să 
meargă de la sine, iar el avea tot timpul să-şi potolească 
foamea de lup şi s-o contemple în voie. 

O femeie remarcabilă? Era frumoasă de-a dreptul, îşi 
spuse. Desăvârşit de frumoasă. În părul ei, pe care şi-l 
strânsese în coadă, ca să n-o deranjeze la gătit, erau mai 
multe şuviţe de un alb pur, nu cărunt, cum îşi închipuise el. 
Ochii femeii erau mari şi întunecaţi, iar când se aţinteau, 
neşovăitor, asupra lui, Harold simţea că-l ia cu ameţeală. 
Vocea femeii era gravă şi prietenoasă. Sunetul acela începu 
să-l obsedeze, părându-i neplăcut, dar în acelaşi timp aproape 
chinuitor de desfătător. 

Când terminară masa, încercă să se ridice, dar ea i-o luă 
înainte. 

— Cafea sau ceai? 

— Realmente aş putea... 

— Sigur că ai putea. Vrei cafea, ceai... sau mă vrei pe 
mine? 

Surâse apoi, dar nu cum ar face o persoană care tocmai a 
aruncat o mică replică, nu lipsită de curaj ("vorbire pe muchie 
de cuţit", după cum s-ar fi exprimat draga lui mamă, cu un 
aer dezaprobator), ci galeş şi încet, ca un calup de frişcă pe o 
felie de tort însiropat. Şi din nou privirea aceea îndrăzneață. 

Simţind că i se învârte capul, Harold îi răspunse cu o 
detaşare nebună: 

— Ultimele două, şi-şi înăbuşi, numai cu mare greutate, un 
hohot de râs adolescentin. 

— Prea bine, vom începe cu ceai pentru amândoi, spuse 


Nadine, ducându-se la aragaz. 

De îndată ce ea se întoarse cu spatele, Harold simţi cum îl 
năpădeşte un val de sânge şi cum se face, probabil, roşu ca 
sfecla la faţă. Ce fel de domn mai eşti şi tu! îşi reproşă el 
neliniştit. /nterpretezi după pofta inimii o replică perfect 
inocentă, ca un prost ce eşti, şi poate că tocmai ai ratai o 
ocazie foarte bună. Aşa-ți trebuie! Aşa-ţi trebuie, tâmpitule! 

Când Nadine se întoarse la masă cu ceştile de ceai 
aburinde, roşeaţa din obrajii lui Harold mai trecuse, 
întrucâtva, iar el îşi recăpătase stăpânirea de sine. Ameţeala 
se transformase la fel de repede în disperare şi simţea (nu 
pentru prima oară) că mintea şi trupul îi fuseseră îmbarcate, 
vrând-nevrând, într-un uriaş montagnes russes construit din 
emoție pură. Senzaţia îi era total nesuferită, dar nici nu avea 
cum să coboare. 

lar dacă a fost interesată de mine câtuşi de puţin, gândi el 
(şi numai Dumnezeu ştie de ce-ar fi fost, adăugă el în sinea 
lui, sumbru), am reuşit sigur să o fac să-şi ia gândul, 
expunând toată gama mea de spirite de licean. 

Ei bine, nu i se întâmpla pentru prima oară şi probabil că 
se va împăca din nou cu ideea că mai căzuse o dată în 
greşeală. 

Nadine îl măsură peste marginea ceştii cu ochii ei sinceri 
care-l tulburau şi-i surâse iarăşi, iar urma de sânge rece pe 
care apucase Harold să şi-o adune dispăru imediat. 

— Te pot ajuta cu ceva? o întrebă. 

Replica îi suna lui însuşi stângace şi cu două înţelesuri, dar 
se simţea obligat să spună ceva, pentru că vizita ei trebuia să 
aibă un scop oarecare. Stăpânit de confuzie, simţi cum 
zâmbetul lui protector îi dispare încet de pe buze. 

— Da, îi răspunse ea, lăsând ceaşca jos, cu un gest 
hotărât. Da, poţi. Poate că ne putem ajuta reciproc. Nu vrei să 
mergem în salon? 

— Sigur că da. 

Mâna îi tremura; când îşi lăsă ceaşca pe masă şi se ridică, 
vărsă o parte din conţinut. Urmând-o în salon, observă cât de 
strâns i se mulau pantalonii pe fese. Dunga chiloţilor strica tot 


fasonul, citise chestia asta undeva, poate într-una din 
revistele pe care le ţinuse ascunse în fundul dulapului din 
dormitorul lui, în spatele cutiilor de pantofi, iar textul spunea 
în continuare că, dacă o femeie ţine cu adevărat să arate 
impecabil, este recomandabil să poarte un simplu şnur, ca 
dansatoarele de cabaret, sau să nu poate chiloţi deloc. 

Inghiţi, sau încercă să înghită, mai degrabă, pentru că i se 
pusese un nod imens în gât. 

In salon domnea semiobscuritatea, lumina de afară filtrân- 
du-se printre storurile trase. Era trecut de 6.30 şi se lăsa 
amurgul. Harold se pregăti să ridice transperantul de la o 
fereastră, dar Nadine îl opri, atingându-l pe braţ. Se întoarse 
către ea, simţindu-şi gura uscată. 

— Nu, prefer aşa. Este mai intim. 

— Intim, repetă Harold, cu vocea ruginită, ca a unui 
papagal bătrân. 

— Imi vine mai uşor să fac asta, îi şopti ea, strecurându-i- 
se în braţe. 

Trupul i se lipise perfect de al său şi, cum i se întâmpla 
pentru absolut prima oară în viaţă, uimirea lui fu imensă. 
Percepea apăsarea moale a fiecărui sân prin cămaşa lui albă 
din bumbac şi bluza ei albastră, mătăsoasă. Pântecele ferm, 
dar vulnerabil, apăsându-se de al lui, fără a se feri din pricina 
erecţiei. Răspândea un iz dulce, poate parfum sau poate 
mirosul ei propriu, care îl umplea de fericire, ca şi cum i s-ar fi 
dezvăluit un secret nepreţuit. Mâinile lui îi descoperiră părul şi 
se îngropară printre bucle. 

In cele din urmă sărutul se sfârşi, dar ea nu se clinti din 
loc. Trupul îi rămase în continuare lângă al lui, ca un foc 
desfătător. Era poate cu zece centimetri mai scundă şi 
rămăsese cu faţa ridicată spre el. li trecu prin minte, ca prin 
ceaţă, că trăia una dintre cele mai amuzante ironii din viaţă: 
atunci când în sfârşit descoperise dragostea — sau o copie 
destul de reuşită a ei — se simţea ca şi cum ar fi eşuat în 
paginile unei poveşti de iubire dintr-o revistă pentru femei, 
din cele tipărite pe hârtie lucioasă. După cum scrisese Harold 
într-o scrisoare anonimă adresată redacţiei revistei Redbook, 


autorii unor asemenea istorii erau un argument cât se poate 
de convingător în favoarea eugeniei forţate. 

Dar acum faţa femeii era ridicată spre el, buzele ei erau 
umede şi întredeschise, iar ochii îi păreau luminoşi... da, da... 
aproape ca nişte stele. Singurul detaliu nu foarte strict 
compatibil cu părerea despre lume şi viaţă a revistei Redbook 
era erecţia lui, care atinsese cote de-a dreptul uimitoare. 

— Haide, îl îndemnă ea. Vino pe canapea. 

Habar n-avea cum ajunseseră pe canapea, cum se 
îmbrăţişaseră şi cum i se desfăcuse părul şi i se răspândise 
peste umeri; parfumul ei părea să fi învăluit totul. Mâinile lui îi 
mângâiau sânii, iar ea nu protesta; mai mult, se sucea încolo 
şi încoace, ca să dea cale liberă mişcărilor lui. Nu o mângâia; 
în dorinţa-i frenetică, gesturile aduceau mai degrabă aminte 
de un jaf. 

— Eşti virgin, îi spuse Nadine. 

Nu fusese o întrebare... parcă aşa îi venea mai uşor să 
spună adevărul. Făcu un semn afirmativ. 

— Atunci vom proceda astfel. Data viitoare o s-o facem cu 
încetul. O să fie şi mai bine. 

Îi descheie jeanşii, care se desfăcură până la piedica 
fermoarului, îl mângâie cu degetul arătător, trasând o linie pe 
pântecele lui, chiar sub buric. Pielea lui Harold fremătă şi 
tresări la atingerea ei. 

— Nadine... 

— 9şşti 

Faţa femeii era ascunsă sub revărsarea de plete, prin 
urmare era imposibil să-i citească expresia. 

Îi deschise fermoarul şi Obiectul cel Ridicol, părând şi mai 
ridicol în bumbacul alb în care stătea înfăşurat (slavă 
Domnului că îmbrăcase un schimb curat după duş) ieşi brusc 
la iveală, precum drăcuşorul pus pe arc din cutia lui. Obiectul 
Ridicol nu era conştient de comicul apariţiei lui, pentru că 
avea de îndeplinit o treabă cât se poate de serioasă. Toţi 
virginii sunt nemaipomenit de serioşi — pentru că ei nu caută 
plăcerea, ci experienţa. 

— Bluza... 


— Pot să 0?... 

— Da, chiar asta şi vreau. Şi apoi mă voi ocupa de tine. 

Mă voi ocupa de tine. Vorbele stârniră în mintea lui 
ecourile pe care le fac pietrele aruncate într-o fântână, apoi 
începu să-i sugă lacom sânul, desfătându-se cu toată sarea şi 
dulceaţa lui. Ea inspiră adânc. 

— Harold, e minunat. 

Mă voi ocupa de tine, răsunau şi vuiau cuvintele în mintea 
lui. 

Mâinile ei se strecurară pe sub elasticul chiloţilor, iar 
pantalonii îi alunecară până la glezne, într-un zornăit de chei 
lipsit de noimă. 

— Ridică-te, îi şopti ea, iar el îi dădu ascultare. 

Dură mai puţin de un minut. Ţipă în gura mare, nereuşind 
să pună frâu energiei dezlănţuite în momentul culminant. Se 
simţea ca şi cum în măruntaie i s-ar fi dezlănţuit un pârjol 
imens, înţelegea perfect de ce atât de mulţi scriitori făcuseră 
legătura dintre orgasm şi moarte. 

Apoi se întinse în întuneric, cu ceafa sprijinită de canapea, 
respirând din greu, cu gura deschisă. Îi era teamă să 
privească în jur, bănuind că stropii de spermă se răspândiseră 
peste tot. 

Tinere, am dat de țiței! 

Se uită la ea ruşinat, jenat de iuţeala cu care se slobozise. 
Dar ea îi zâmbea cu ochii aceia calmi şi întunecaţi care 
păreau să ştie totul, ochii unei fete foarte tinere dintr-o 
pictură victoriană. O fată care, poate, ştie prea multe despre 
tatăl ei. 

— Îmi pare rău, murmură el. 

— De ce? Pentru ce? 

Ochii ei îl urmăreau statornic. 

— Tu nu te-ai ales cu mare lucru. 

— Au contraire, am avut o mare satisfacţie. Dar Harold se 
gândi că nu înţelesese foarte bine ce dorise el să spună. Dar 
înainte de a putea interveni, Nadine continuă: Eşti tânăr. 
Putem face amor ori de câte ori vrei tu. 

Se uită la ea mut, incapabil să vorbească. 


— Dar trebuie să ştii un lucru. Îl atinse uşor cu mâna. Tii 
minte ce mi-ai mărturisit, că eşti virgin? Ei bine, şi eu sunt. 

— Tu... 

Mirarea lui fusese probabil comică, pentru că Nadine îşi 
lăsă capul pe spate şi izbucni în râs. 

— În filozofia ta nu există loc şi pentru virginitate, Horatio? 

— Nu... da... Insă... 

— Sunt virgină. Şi voi rămâne. Pentru că altcuiva i se 
cuvine să... să mă facă să nu mai fiu virgină. 

— Cine? 

— Ştii cine. 

Se holbă la ea, simțind că îngheaţă. Ea îi răspunse cu o 
privire calmă. 

— EI? 

Se întoarse într-o parte şi îi făcu semn că da. 

— Dar pot să-ţi arăt tot felul de lucruri, îi spuse ea, ocolin- 
du-i în continuare privirea. Putem face o groază de nebunii. 
Lucruri la care nici măcar... nu, îmi iau vorba. Poate că le-ai 
visat, dar n-ai visat că ai să le faci chiar tu însuţi. Ne putem 
jucă. Putem să ne îmbătăm, putem să ne bălăcim în ele. 
Putem... Lăsă vorbele să se risipească, apoi îi adresă o privire 
atât de vicleană şi de senzuală, încât el simţi din nou că i se 
trezeşte dorinţa. Putem face orice — absolut orice — în afara 
nimicului acela. Care nici măcar nu este atât de important, 
mă înşel? 

Imaginile porniră să se amestece ametitor în creierul lui. 
Eşarfe de mătase... cizme... piele... cauciuc. Vai, Doamne! 
Fantasmele unui Elev. Un soi ciudat de so/itaire sexual. Dar 
totul nu era decât un fel de vis, nu? O fantasmă născută dintr- 
o altă fantasmă, copilul unui vis întunecat. Işi dorea toate 
aceste lucruri, o dorea pe ea, dar îşi dorea şi mai mult de 
atât. 

Intrebarea era: cu cât avea să se declare mulţumit? 

— Poţi să-mi spui orice, îl îndemnă ca. Voi fi mama ta, 
sora, curva sau sclava ta. Tu nu trebuie decât să-mi spui ce 
vrei, Harold. 

Cum mai răsunau toate astea în mintea lui! Cum îl 


îmbătau! Îi răspunse cu voce seacă şi plată, ca bătaia unui 
clopot spart. 

— Dar nu pe degeaba. N-am dreptate? Nu pe degeaba. Pe 
lumea asta nu primeşti nimic gratis. Nici măcar acum, când 
toate zac în jur, aşteptând doar să fie culese. 

— Eu doresc ceea ce-ţi doreşti şi tu, îl asigură ea. Ştiu ce 
este în inima ta. 

— Asta n-o ştie nimeni. 

— Ceea ce este în inima ta se găseşte şi în jurnal. Aş fi 
putut să citesc acolo — ştiu unde se găseşte — dar n-am avut 
nevoie. 

Harold tresări şi se uită la ea copleşit de vinovăție. 

— Înainte se alia sub cărămida aceea nefixată, îi spuse ea, 
arătând spre cămin, dar l-ai luat de acolo. Acum se află în 
spatele izolaţiei din mansardă. 

— De unde ştii? De unde ştii? 

— Ştiu pentru că el mi-a spus. El... ai putea spune că mi-a 
scris o scrisoare. Cel mai important lucru este că mi-a 
pomenit despre tine, Harold. Cum ţi-a furat cowboyvul femeia 
şi apoi te-a împiedicat să intri în comitetul din Free Zone. 
Chiar el doreşte să fim împreună, Harold. Şi este generos. De 
acum şi până când plecăm de aici, noi doi suntem în vacanţă. 

Îl atinse şi-i zâmbi. 

— De acum şi până atunci avem voie să ne jucăm. Mă 
înţelegi? 

— Eu... 

— Nu, răspunse tot ea, nu înţelegi. Deocamdată n-ai cum. 
Dar vei pricepe, Harold. Vei pricepe. 

Îi trecu prin minte gândul nebunesc să o roage să-i spună 
Hawk. 

— Dar mai târziu, Nadine? Mai târziu ce-şi doreşte? 

— Ceea ce vrei şi tu. Ceea ce ai fost la un pas să-i faci lui 
Redman în prima noapte de căutare a bătrânei... dar la scară 
mult mai mare. lar după ce-ai săvârşit treaba asta, Harold, ne 
putem duce la el. Putem fi alături de el. Putem sta alături de 
el. 

Ochii femeii se închiseră pe jumătate, ca într-un fel de 


extaz. Paradoxal, poate, faptul că, deşi îl iubea pe celălalt, 
avea să i se dăruiască lui — ba chiar să se înfrupte din plin din 
toate plăcerile — îi trezi iarăşi dorinţa fierbinte. 

— Şi dacă spun nu? 

Îşi simţi buzele reci, ca de cenuşă. Nadine ridică din umeri, 
iar mişcarea asta îi făcu sânii să se legene în chipul cel mai 
grațios. 

— Viaţa merge mai departe, nu-i aşa, Harold? Voi încerca 
să găsesc o cale ca să fac lucrurile pe care le am de făcut. Tu 
ai să-ţi vezi de drumul tău. Mai curând sau mai târziu vei găsi 
o fată care să... facă pentru tine nimicul acela. Dar nimicul 
acela devine foarte obositor, după o vreme. Foarte obositor. 

— Tu de unde ştii? întrebă el, zâmbindu-i chiorâş. 

— Ştiu pentru că sexul reprezintă o replică la scară mică a 
vieţii, iar viaţa este obositoare — vreme pierdută într-o 
mulţime de săli de aşteptare. S-ar putea să te bucuri de 
micile tale clipe de glorie aici, Harold, dar în ce scop? Una 
peste alta, ar fi o viaţă monotonă, mergând din rău în mai 
rău, şi ai să-ţi aduci mereu aminte de mine cu bluza scoasă şi 
ai să te întrebi mereu cum mi-ar fi stat dacă mă despuiam de 
tot. Ai să te întrebi cum ar fi fost dacă m-ai fi auzit vorbindu-ţi 
ca ultima boarfă... sau dacă te-aş fi uns cu miere peste tot... 
corpul... şi apoi te-aş fi lins... şi te-ai mai întreba... 

— Opreşte-te, o rugă el, tremurând ca varga. Dar ea nu-l 
ascultă. 

— Sunt sigură că ai să te mai întrebi cum ar fi fost în 
partea /ui de lume. Şi asta mai mult decât orice altceva, 
poate. 

— Eu... 

— Hotărăşte-te, Harold. Îmi îmbrac bluza sau scot tot 
restul hainelor? 

Cât timp a stat pe gânduri? Nu ştia. Mai târziu, nici măcar 
nu a fost sigur că se luptase cu chestiunea aceasta. Dar 
atunci când a vorbit, cuvintele aveau în gura lui gustul morţii: 

— În dormitor. Hai să mergem în dormitor. 

Nadine îi răspunse cu un zâmbet, un zâmbet atât de 
triumfător şi plin de promisiuni senzuale, încât se cutremură 


la vederea lui. Dar îl cutremură şi zelul cu care el se grăbise 
să reacționeze. 

Femeia îl prinse de mână. 

lar Harold Lauder se supuse destinului său. 


CAPITOLUL 55 


DIN CASA JUDELUI se vedea cimitirul din apropiere. 

El şi cu Larry stăteau pe veranda din spate, după ce 
luaseră cina, fumând ţigări de foi Roi-Tan şi contemplând 
ultimele raze portocalii ale apusului. 

— Când eram mic, îi povestea Judele, nu departe de noi 
era cel mai frumos cimitir din Illinois. Se numea Mount Hope. 
În fiecare seară, după masă, tata, pe atunci în vârstă de vreo 
şaizeci şi ceva de ani, obişnuia să facă o plimbare. Uneori îl 
însoţeam şi eu. lar dacă drumul ne purta pe lângă acea 
necropolă perfect întreţinută, obişnuia să spună: "Ce părere 
ai, Teddy? Mai există vreo speranţă?" lar eu răspundeam: 
"Mai există Muntele Speranţei", iar el se prăpădea de râs, de 
fiecare dată, ca şi cum ar fi auzit replica asta pentru prima 
oară. Uneori îmi vine să cred că treceam special pe lângă 
grădina cu oase, ca să mă audă spunând gluma. Era un om 
bogat din toate punctele de vedere, dar asta i se părea cea 
mai bună glumă pe care o ştia. 

Judele trase din ţigară, cu bărbia lăsată în jos şi umerii 
ridicaţi. 

— A murit în 1937, pe când eu mai eram încă adolescent, 
continuă el. De atunci i-am simţit mereu lipsa, până în ziua de 
azi. Un băiat nu simte lipsa unui tată decât dacă acesta a fost 
un om deosebit, dar atunci pierderea este irecuperabilă. Nu 
există altă speranţă în afară de Muntele Sperantei. Cât îl 
distra poanta asta! S-a stins la şaptezeci şi opt de ani. A murit 
ca un rege, Larry. Stătea aşezat pe tron, în cea mai mică 
încăpere de la noi din casă, cu jurnalul în poală. 

Neştiind prea bine cum să reacționeze la această criză 


cam bizară de nostalgie, Larry se mulţumi să asculte mai 
departe. Judele oftă. 

— Oraşul acesta va înflori curând, spuse el. Desigur, cu 
condiţia să repuneţi centrala electrică în funcţiune. Dacă nu, 
oamenii vor deveni nervoşi şi vor începe să plece spre sud, 
înainte să-i blocheze aici vremea proastă. 

— Ralph şi cu Brad spun că vor reuşi. lar eu am încredere 
în ei. 

— Atunci să sperăm că încrederea ta se va dovedi 
îndreptăţită, nu? Pe de o parte, poate că plecarea bătrânei e 
bine venită. Poate era şi ea conştientă de asta. Poate că e mai 
bine dacă oamenii au ocazia să judece după capul lor ce 
anume reprezintă luminile de pe cer, sau dacă un anume 
copac are cu adevărat trăsături omeneşti, sau e vorba doar 
de un joc de lumini şi umbre. Mă înţelegi, Larry? 

— Nu, domnule, îi mărturisi Larry. Nu sunt prea sigur că 
înţeleg. 

— Mă întreb dacă e musai să luăm de la capăt toată 
povestea aceea plicticoasă cu zei, mântuitori şi vieţi de apoi 
înainte să reinventăm W.C.-ul. Asta vreau să zic. Mă întreb 
dacă acesta este momentul potrivit pentru zei. 

— Crezi că a murit? 

— Au trecut şase zile de când a dispărut. Comitetul pentru 
Căutare nu a dat nici măcar peste o urmă. Da, cred că a 
murit, dar în clipa de faţă nu sunt absolut sigur. Era o femeie 
extraordinară, absolut în afara oricărui sistem raţional de 
referinţă. Unul dintre motivele pentru care sunt aproape 
mulţumit că a dispărut este tocmai acela că sunt un bădăran 
bătrân şi raţional. Bucuria mea este să-mi pot îndeplini 
treburile obişnuite ale fiecărei zile, să-mi ud grădina — ai 
văzut că am salvat begoniile? Sunt foarte mândru de mine —, 
să citesc, să scriu notele pentru cartea mea despre epidemie. 
Îmi place să fac toate aceste lucruri şi apoi să beau un pahar 
de vin înainte de culcare şi să adorm cu mintea împăcată. Da. 
Nimănui nu-i place să i se arate semne de rău augur, 
indiferent cât de tare ne-am da în vânt după poveştile cu 
stafii şi filmele cu duhuri. Nimeni dintre noi nu ţine să vadă cu 


adevărat o Stea la Răsărit sau un stâlp de foc în crucea nopţii. 
Dacă suntem siliţi să-l vedem pe Dumnezeu în faţa neagră a 
unei bătrâne, chestia asta ne aduce neapărat aminte că 
pentru fiecare dumnezeu există şi un diavol — iar diavolul 
nostru se află mai aproape decât ne-ar face nouă plăcere să 
credem. 

— De asta mă aflu aici, interveni Larry cu stângăcie. 

Ar fi dat orice ca bătrânul Jude să nu fi pomenit, tocmai 
acum, grădina, cărţile, notele şi paharul de vin băut înainte de 
culcare. Îi venise o idee deşteaptă, de doi bani, la o întâlnire 
între prieteni şi făcuse voios o propunere. Dar acum se 
întreba dacă putea merge mai departe fără să lase impresia 
că este un idiot crud şi profitor. 

— Ştiu de ce ai venit la mine. Şi accept. 

Larry tresări, făcând să scârţâie şi să trosnească răchita 
scaunului său. 

— Cine ţi-a spus? Chestia asta este nemaipomenit de 
secretă. Dacă cineva din comitet a lăsat să transpire ceva, 
suntem în cofă. 

Judele îşi ridică mâna, pe care se vedeau petele specifice 
bolnavilor de ficat, şi-l opri. Ochii lui sclipeau vesel pe figura 
pe care timpul îşi lăsase atât de limpede pecetea. 

— Încetişor, băiatul meu... nu te repezi. Nimeni din comi- 
tetul vostru nu a vorbit, cel puţin din câte ştiu eu, care sunt 
atent la toate zvonurile. Nu, acest secret mi l-am trădat mie 
însumi. De ce-ai venit la mine în seara asta? Figura ta 
vorbeşte de la sine, Larry. Sper că nu joci pocher. Când îţi 
vorbeam despre cele câteva plăceri simple ale mele, te 
urmăream cum te schimbai la faţă... În orice caz, căpătasei o 
expresie foarte comică... 

— Ce ţi se pare aşa de comic? Ce-ai vrea să fac, să par 
fericit atunci când... când... 

— Mă trimiţi spre vest, continuă Judele calm. Ca să 
spionez ce se petrece acolo. Nu despre asta e vorba? 

— Ba exact despre asta. 

— Mă întrebam cât va mai dura până să vă vină ideea. Ea 
are o importanţă uriaşă, desigur, este extraordinar de 


necesară dacă vrem să asigurăm şanse de supravieţuire 
pentru Free Zone. Noi habar n-avem ce anume ne coace el. 
Ba, din cât ştim noi despre el, s-ar putea afla pe faţa 
întunecată a lunii. 

— Acolo, şi poate nici acolo. 

— Ba nu, acolo se află. Într-o formă sau alta, acolo se află. 
Să nu ai îndoieli. Scoase un cleştişor din buzunar şi începu să- 
şi taie unghiile, punctându-şi discursul cu pocnete scurte. 
Spune-mi, a discutat cumva comitetul ce s-ar putea întâmpla 
dacă ajungem la concluzia că ne place mai mult dincolo? 
Dacă luăm hotărârea să rămânem acolo? _ 

Ideea respectivă îl lăsă pe Larry cu gura căscată. li 
răspunse Judelui că, din câte ştia el, cel puţin, nimănui nu-i 
trecuse aşa ceva prin cap. 

— Îmi închipui că dincolo funcţionează lumina, pronunţă 
Judele cu prefăcută indolenţă. Asta ar putea să-i atragă pe 
mulţi, ştii? Ceea ce, evident, i s-a întâmplat şi omului acela, 
Impening. 

— Nu putem decât să ne bucurăm că am scăpat deo 
pacoste, îi replică Larry posomorât, iar Judele râse îndelung şi 
din toată inima. După ce se potoli, îi spuse: 

— Plec chiar mâine. Cu un Land-Rover, cred. Pornesc spre 
nord, în Wyoming, şi apoi spre vest. Slavă Domnului, încă 
sunt în stare să conduc destul de bine! Pe urmă traversez prin 
mijlocul Idahoului şi intru în Nordul Californiei. S-ar putea să- 
mi ia două săptămâni, iar la întoarcere şi mai mult. La 
întoarcere, s-ar putea să apară zăpada. 

— Da, am discutat şi noi această posibilitate. 

— lar eu sunt bătrân. Bătrânii sunt expuşi atacurilor de 
cord şi acceselor de prostie. Presupun că mai trimiteţi şi pe 
alţii. 

— Păi... _ 

— Sigur, nu ai voie să vorbeşti despre asta. Imi retrag 
întrebarea. 

— Uite ce este, ai dreptul să refuzi, bâigui Larry. Nimeni 
nu-ţi pune pistolul la târa... 

— Încerci să te debarasezi de răspunderea pe care o ai 


faţă de mine? îl întrebă Judele cu asprime. 

— Poate. Poate că da. Poate consider că şansele să te mai 
întorci sunt de unu la zece, iar şansele să te întorci cu 
informaţii pe baza cărora să luăm nişte decizii sunt de unu la 
douăzeci. Poate că pur şi simplu încerc să spun, în cel mai 
frumos mod cu putinţă, că nu-i exclus să mă fi înşelat. Că eşti 
prea bătrân. 

— Sunt prea bătrân pentru aventuri, îi răspunse Judele, 
lăsând cleştele deoparte, dar sper că nu sunt prea bătrân ca 
să fac ceea ce consider că se cuvine. Undeva, cine ştie unde, 
zace o bătrână care, din câte se poate bănui, a suferit o 
moarte jalnică, din cauză că a avut sentimentul că face lucrul 
cuvenit. Impinsă de mania ei religioasă, nu mă îndoiesc. Dar 
oamenii care se străduiesc cu toată fiinţa lor să tacă lucrul 
cuvenit par întotdeauna nebuni. Voi pleca. Voi suferi de frig. 
Măruntaiele mele nu vor funcţiona cum trebuie. Voi fi singur. 
Îmi va fi dor de begonii. Dar... Îşi ridică privirile spre Larry, iar 
ochii lui străluceau în întuneric. În schimb voi fi înţelept. 

— Sunt sigur de asta, spuse Larry, simțind înţepătura 
lacrimilor la colţul pleoapelor. 

— Ce face Lucy? se interesă Judele, punând aparent capăt 
subiectului plecării lui. 

— Bine. Suntem foarte bine amândoi. 

— Nu există probleme? 

— Nu, răspunse el, aducându-şi aminte de Nadine. 

Disperarea ei la ultima întâlnire îl tulbura profund şi acum. 
Tu eşti ultima mea şansă, îi spusese atunci. Vorbe stranii, 
asemănătoare cu ale unui sinucigaş. Cine ar fi putut s-o 
ajute? Psihiatrul? Asta putea fi cel mult o glumă, atât timp cât 
singurul lor generalist era un veterinar. Nici măcar serviciul O 
Rugăciune prin Telefon nu mai exista. 

— E foarte bine că eşti cu Lucy, însă mi-e teamă că eşti 
îngrijorat din cauza celeilalte femei. 

— Da, aşa este. li fu foarte greu să spună ceea ce 
urmează, dar faptul că reuşi se să confeseze îi uşura sufletul. 
Cred că se lasă obsedată, ei bine, de sinucidere. Continuă 
repede: Nu este vorba de mine, să nu crezi acum că mi-a 


intrat în cap că se omoară fetele pentru că nu pot pune laba 
pe bătrânul mascul Larry Underwood. Dar băiatul de care a 
avut ea grijă a ieşit din carapace şi probabil simte că este 
singură pe lume şi nimeni nu are nevoie de ea. 

— Dacă starea ei de depresie se transformă într-o obsesie 
cronică, ciclică, s-ar putea să ajungă cu adevărat la 
sinucidere, îi comunică Judele cu perfectă indiferenţă. 

Larry îl privi şocat. 

— Dar tu eşti unul singur, n-ai cum să te împarţi în două, 
continuă Judele. N-am dreptate? 

— Ba da. 

— Şi ai luat hotărârea? 

— Da. 

— Definitiv? 

— Da. 

— Atunci ține-te de ea, îl sfătui Judele, ca şi cum i s-ar fi 
luat o piatră mare de pe inimă. Pentru numele lui Dumnezeu, 
Larry, a sosit momentul să te maturizezi. Să capeţi puţină 
siguranţă în puterile tale. Când ai prea multă, e un lucru urât, 
Dumnezeu mi-este martor, dar în cantităţi mici, aplicată peste 
scrupulele tale, e absolut necesară! Ea reprezintă pentru 
suflet exact ceea ce este pentru piele balsamul care-o 
protejează de arşiţa verii. Nu poţi să-ţi stăpâneşti decât 
sufletul tău propriu, iar din când în când câte-un deştept de 
psiholog pune sub semnul întrebării până şi această 
capacitate. A sosit momentul să te maturizezi! Lucy a ta este 
o femeie minunată. A-ţi lua asupra ta răspunderea mai mult 
decât pentru ea şi pentru propriul tău suflet înseamnă să ceri 
prea mult, iar a cere prea mult este una din căile ce au dus 
omenirea la dezastru. 

— Îmi place să stau de vorbă cu tine, îi mărturisi Larry, iar 
sinceritatea comentariului pe care-l stârni replica lui îl uimi şi-l 
amuză. 

— Probabil din cauză că-ţi spun exact ceea ce-ai dori să 
auzi, îi spuse Judele senin. Apoi adăugă: Există o mulţime de 
feluri în care poţi să te sinucizi, ştiai? 

Nu peste mult timp, Larry avu prilejul să-şi aducă aminte 


de această remarcă, în circumstanţe cât se poate de 
nefericite. 


La ora 8.15, a doua zi dimineaţă, camionul lui Harold 
părăsea garajul Greyhound, în direcţia Table Mesa. Harold, 
Weizak şi alţi doi stăteau în partea din spate. Norman Kellogg 
şi un alt bărbat, în cabină. Se aflau la intersecţia dintre 
Arapahoe şi Broadway când întâlniră un Land-Rover nou-nouţ, 
ce venea încet spre ei. 

Weizak făcu semn şi strigă: 

— Incotro te duci, domnule judecător? 

Judele, care arăta destul de comic în vesta lui, pusă peste 
cămaşa de lână, opri maşina. 

— Am hotărât să fac o excursie de o zi, până la Denver, 
spuse el prietenos. 

— Crezi că te ţine rabla aia până acolo? glumi Weizak. 

— O, cred că da, dacă mă ţin departe de drumurile 
principale. 

— Păi, dacă treci cumva pe lângă o librărie din alea cu 
cărţi deocheate, ai face bine să încarci maşina, ce zici? 

Vorba de duh fu primită cu hohotul de râs al tuturor, 
inclusiv al judelui — cu excepţia lui Harold. Arăta galben şi 
tras la faţă, de parcă ar fi zăcut. Adevărul era că aproape nu 
lipise geană pe geană. Nadine se ţinuse de cuvânt; în noaptea 
aceea îşi îndeplinise nu puţine vise. Vise din cele umede, 
trebuie să precizăm. Aştepta cu înfrigurare sosirea nopţii 
următoare, iar gluma lui Weizak cu aluzie la pornografie nu 
reuşi să-i smulgă decât umbra unui surâs acum, când 
adunase ceva experienţă de primă mână. La plecarea lui, 
Nadine dormea încă. Inainte de a cădea laţi, pe la ora 2, ea Îi 
mărturisise că ar dori să-i răsfoiască jurnalul. lar el îi 
răspunsese că dacă vrea, poate să citească. Probabil că astfel 
se dădea legat în mâinile ei, dar era mult prea tulburat ca să 
ştie sigur. În orice caz, era cea mai bună scriere a lui, iar 
factorul decisiv fusese tocmai acesta, anume dorinţa — ba nu, 
nevoia. Nevoia lui ca altcineva să citească, să treacă prin 


experienţa minunatei lui opere. Acum Kellogg se aplecase din 
cabina camionului şi i se adresă Judelui: 

— Ai grijă, domnule. Bine? în zilele astea mişună pe dru- 
muri tot felul de tipi ciudati. 

— Chiar aşa este, cum spui tu, îi răspunse Judele cu un 
zâmbet straniu. Voi fi atent. Vă urez o zi bună, domnilor. Şi 
dumitale, Weizak. 

Ceea ce stârni un nou hohot de râs, apoi se despărţiră. 


Judele nu se îndreptă spre Denver. Când ajunse la şoseaua 
US 36, o traversă direct şi porni de-a lungul lui US 7. Soarele 
dimineţii era luminos şi potolit, iar pe acest drum secundar 
traficul nu se încurcase atât de rău încât să-l blocheze. În 
oraşul Brighton era ceva mai rău; la un moment dat s-a văzut 
silit să părăsească şoseaua şi s-o pornească peste terenul de 
fotbal al liceului, ca să ocolească o formidabilă îngrămădire 
de maşini. Continuă să meargă spre est, până întâlni 1-25. 
Dacă ar fi luat-o la dreapta, ajungea la Denver. Dar el coti la 
stânga — spre nord — şi intră pe breteaua ce cobora la 
autostradă. La jumătatea coborârii scoase maneta 
schimbătorului la punct mort şi se uită din nou la stânga, spre 
vest, unde Munţii Stâncoşi se înălţau semet spre cerul senin; 
la poalele lor se afla oraşul Boulder. 

li spusese lui Larry că e prea bătrân pentru aventură, dar, 
să-l ierte Dumnezeu, fusese o minciună. Inima nu-i mai 
bătuse într-un asemenea ritm vioi de douăzeci de ani, iar 
aerul i se părea mai parfumat şi culorile mai vii ca oricând. 
Avea să urmeze 1-25 până la Cheyenne, apoi îşi urma drumul 
spre apus, dincolo de munte, unde nu ştia ce avea să-l 
aştepte. Pielea lui, uscată din pricina vârstei, începu să-l 
furnice la acest gând. 1-80 spre vest, până la Salt Lake City, 
apoi peste Nevada, până la Reno. Apoi o lua din nou spre 
nord, deşi nu prea mai conta. Deoarece undeva, între Salt 
Lake şi Reno, poate chiar mai devreme, avea să fie oprit, 
chestionat şi probabil trimis într-altă parte, spre a fi din nou 
interogat. lar undeva, între locurile acestea, era posibil să i se 


facă o invitaţie. 

Nu era exclus nici să-l întâlnească pe Omul Întunecat în 
persoană. 

— Haide la drum, moşule, îşi spuse el încetişor. 

Băgă Roverul în viteză şi cobori pe autostradă. Spre nord 
porneau trei benzi, relativ goale. După cum ghicise, 
ambuteiajele şi nenumăratele accidente din Denver 
întrerupseseră eficient tot fluxul traficului. De cealaltă parte a 
liniei mediane se aglomeraseră multe maşini — din cauza 
bieţilor nebuni care se năpustiseră spre sud, sperând orbeşte 
că acolo avea să fie mai bine — dar aici se putea înainta 
destul de uşor. Pentru moment, cel puţin. 

Judele Farris merse mai departe, bucuros de călătorie. 
Noaptea trecută dormise prost. Diseară, sub stele, avea să 
doarmă mai bine, cu trupul lui bătrân înfăşurat în doi saci de 
dormit. Se întrebă dacă mai avea să vadă vreodată Boulder, 
făcându-şi socoteala că şansele erau mici. Cu toate acestea, 
se afla în cea mai bună dispoziţie. 

Trăia una dintre cele mai frumoase zile din viaţa lui. 


La începutul după-amiezei, Nick, Ralph şi Stu se duseră pe 
biciclete până în North Boulder, oprindu-se înaintea unei case 
mici, tencuite cu ghips, unde Tom Cullcn locuia singur. Pentru 
rezidenții "bătrâni" din Boulder, casa lui Tom devenise un soi 
de reper. Stan Nogotny spunea că arăta ca şi cum catolicii, 
baptiştii şi adventiştii de ziua a şaptea se uniseră cu 
democraţii şi cu sectanţii Moon ca să formeze un Disneyland 
politico-religios. 

Gazonul din faţa casei lui Tom expunea un grup statuar 
straniu. Existau o duzină de statui ale Fecioarei, câteva 
părând să hrănească nişte cârduri de flamingo roz, din plastic. 
Cea mai mare dintre păsări era mai înaltă decât Tom, fiind 
ancorată în iarbă într-un singur picior, care se termina cu o 
țepuşă lungă de peste un metru. Mai exista şi o fântână a 
dorințelor uriaşă, cu un Isus din plastic reflectorizant, stând în 
găleata ornamentală cu mâna Lui întinsă... binecuvântând, 


parcă, păsările roz. Lângă fântână se mai alia o vacă mare, 
din ipsos, care ai fi zis că se adapă dintr-un vas ornamental 
de apă pentru păsări. 

Uşa din fală se deschise în grabă şi în întâmpinare le ieşi 
Tom, dezbrăcat până la brâu. Văzut de la distanţă, îi trecu 
prin minte lui Nick, ai fi putut crede că este un scriitor sau 
pictor nemaipomenit de arătos, cu ochii de un albastru- 
deschis şi barba mare, blond-roşcată. Pe măsură ce se 
apropia, renunţai la primul gând, spunându-ţi că nu era un 
intelectual... poate cine ştie ce meşter din mişcarea 
counterculture, care substituise originalității Kitsch-ul/. lar 
când ajungea foarte aproape, zâmbind şi turuind vrute şi 
nevrute, te convingeai imediat că lui Tom Cullen îi fila cel 
puţin o lampă. 

Nick ştia că unul dintre motivele pentru care avea o mare 
simpatie faţă de Tom era acela că el însuşi fusese considerat 
retardat mintal, la început pentru că handicapul lui îl 
împiedicase să înveţe scrisul şi cititul, mai târziu pentru că 
oamenii considerau ca pe un lucru de la sine înţeles că un 
surdomut este înapoiat mintal. | se adresaseră toţi termenii 
posibili folosiţi în argou, de-a lungul timpului. Îi lipsesc câteva 
cărămizi la mansardă. E moale la etaj. Merge în trei roţi. 
Gagiu' are o gaură-n cap şi i s-a scurs creieru'. Gagiului nu-i 
funcţionează toate bujiile. Işi aminti de seara în care se oprise 
la Zack's, crâşma din împrejurimile oraşului Shoyo, ca să bea 
o bere — seara în care fusese agresat de Ray Booth şi de 
gaşca lui. Barmanul stătea la celălalt capăt al tejghelei, 
aplecându-se la urechea unui client şi şoptindu-i ceva. Îşi 
pusese mâna pavăză la gură, prin urmare Nick nu prinse 
decât câteva fragmente din ceea ce zicea omul. Oricum n-ar 
fi avut nevoie de mai mult. Surdomut... probabil retardat... 
aproape toți indivizii ăştia sunt retardati... 

Dar dintre toate expresiile urâte folosite la adresa lui, era 
una care i se potrivea cu adevărat lui Tom Cullen. Pe care 
Nick i-o aplicase adesea, cu mare compasiune, în liniştea 
propriei lui minţi. Gagiu' nu joacă cu toate cărțile. Tocmai asta 
era hiba lui Tom. La asta se reducea problema lui. Regretabil 


în cazul lui Tom era că nu-i lipseau decât puţine cărţi, pe 
deasupra nici foarte importante — un doi de caro, un trei de 
treflă, ceva de felul ăsta. 

Dar fără ele nu poţi duce nici unjoc până la capăt. Nici 
măcar o pasienţă! 

— Nicky! strigă Tom. Cât mă bucur să te văd! Doamne! 
Tom Cullcn e atât de bucuros! Îl îmbrăţişă şi-l strânse la 
pieptul lui pe Nick. Nick simţi înţepătura lacrimilor în ochiul 
rănit, în spatele peticului negru, pe care-l purta încă în zile 
luminoase ca aceasta. Şi Ralph! Şi cestălalt. Tu eşti... ia să 
vedem... 

— Eu sunt..., începu Stu. 

Nick îi sugeră să tacă printr-un gest hotărât cu mâna 
stângă, încercase cu Tom exerciţii de mnemotehnică, care 
păreau să dea rezultate bune. Dacă reuşeşti să faci asocierea 
dintre un lucru cunoscut şi un nume pe care doreşti să-l ţii 
minte, de cele mai multe ori procedeul funcţionează şi 
numele respectiv se fixează în memorie. Tot Rudy îl învățase 
şi asta, acum cine ştie câţi ani. 

Îşi scoase blocnotesul din buzunar şi scrise câteva cuvinte 
în fugă. Apoi i-l întinse lui Ralph, făcându-i semn să citească. 

Ralph se încruntă puţin, dar se conformă: 

— Cum se cheamă mâncarea preparată din carne şi 
legume, cu sos, care-ţi place ţie foarte mult? 

Tom încremeni. Orice urmă de însufleţire îi dispăru din 
obraji. Gura i se deschise, iar înfăţişarea lui te ducea cu 
gândul la un monument al idioţeniei. 

Stu făcu un gest de nerăbdare şi spuse: 

— Nick, nu crezi că ar trebui să... 

Nick îşi duse degetul la buze şi, în aceeaşi clipă, îşi reveni 
şi Tom. 

— Stew! exclamă el, sărind de bucurie şi râzând. Tu eşti 
Stew! 

Se uită la Nick, aşteptând confirmarea, iar Nick îi făcu 
semnul victoriei. 

— Stew, Tom Cullen ştie, toată lumea ştie! 

Nick arătă spre uşa casei lui Tom. 


— Vreţi să intraţi? Doamne, sigur că da! Intrăm cu toţii. 
Tom şi-a decorat casa. 

Ralph şi Stu schimbară o privire amuzată, urcând scările 
verandei în urma lui Nick şi Tom. Tom "decora" tot timpul. Nu 
o "mobila", pentru simplul motiv că în casă exista bineînţeles 
mobilă, când se mutase el. O dată pătruns înăuntru, aveai 
sentimentul că te-ai rătăcit într-o lume de basm întoarsă cu 
fundul în sus. 

O uriaşă colivie aurită, cu un papagal verde, împăiat şi 
prins cu grijă de leagăn, atârna chiar lângă uşa de la intrare, 
iar Nick trebui să se aplece ca să nu se lovească. 
Decoraţiunile lui Tom nu erau făcute chiar la întâmplare, îi 
trecu lui prin minte. Altfel, locuinţa n-ar fi fost mai frapantă 
decât un magazin oarecare de vechituri. Dar aici aveau de-a 
face cu ceva mai mult, cu o orân-duială aparent prea subtilă 
ca să poată fi cuprinsă de o minte obişnuită. Într-un chenar 
pătrat, chiar deasupra consolei căminului din salon, fuseseră 
montate cu grijă şi perfect aliniate mai multe reclame pentru 
cărţi de credit. YOUR VISA CARD WEL-COME HERE. JUST SAY 
MASTERCARD. WE HONOUR AMERICAN EXPRESS. DINER'S 
CLUB. 

Acum se punea întrebarea: oare de unde ştia Tom că 
toate acele semne au un numitor comun? Nu ştia să citească, 
dar într-un fel sau altul pricepuse că este vorba de lucruri ce 
aparţin aceleiaşi categorii. 

Pe măsuţa de cafea trona un cap de furtun, din cele 
folosite de pompieri. lar pe pervazul ferestrei, în aşa fel încât 
să prindă razele soarelui şi să le arunce în evantaie de lumină 
albastră pe perete, se afla girofarul unei maşini de poliţie. 

Tom îi conduse prin toată casa. Camera pentru jocuri de la 
parter era plină de păsări şi animale împăiate, pe care Tom le 
descoperise într-un magazin; legase păsările cu corzi de pian, 
aproape invizibile, şi păreau să se afle în zbor: cucuvele şi 
şoimi, ba chiar şi un vultur pleşuv, cu penele mâncate de 
molii şi cu un singur ochi galben. În cele patru colţuri ale 
încăperii se aflau o marmotă, ridicată pe picioarele din spate, 
un popândău, un sconcs şi un viezure. În mijloc era un coiot, 


spre care părea să se îndrepte atenţia celorlalte animale. 

Balustrada scărilor ce urcau la etaj fusese înfăşurată în 
fâşii roşii-albastre de hârtie Con-Tact. Culoarul de sus fusese 
împodobit cu diverse tipuri de avioane de luptă — Fokker, 
Spad, Stuka, Spitfire, Zero, Messerschmitt — suspendate tot 
pe sârme subţiri. Pardoseala băii era vopsită în albastru- 
electric, iar pe ea stătea expusă cuprinzătoarea colecţie de 
nave de jucărie a lui Tom, plutind pe o mare de email în jurul 
a patru insule şi a unui continent, toate din porțelan alb: 
picioarele căzii şi baza toaletei. În cele din urmă, Tom îi 
conduse din nou la parter şi se aşezară sub montajul alcătuit 
din cărţi de credit, faţă în faţă cu un tablou tridimensional 
reprezentându-i pe John şi Robert Kennedy, pe fundalul unor 
nori cu margini aurii. Legenda de dedesubt conţinea 
următoarea informaţie: FRAŢII ÎMPREUNĂ, ÎN RAI. 

— Vă place cum a decorat Tom? Ce părere aveţi? Nu-i fru- 
mos? 

— Foarte frumos, îl asigură Stu. la spune-mi, păsările alea 
de dincolo... nu te calcă niciodată pe nervi? 

— Doamne, nu! îi răspunse Tom, şocat. Sunt pîine de 
rumeguş! 

Nick îi întinse un bilet lui Ralph. 

— Tom, Nick doreşte să ştie dacă te-ar deranja să fii din 
nou hipnotizat. Cum ţi-a făcut Stan. De data asta e un lucru 
important, nu o simplă joacă. Nick mai zice că-ţi va explica el, 
după aceea. 

— Daţi-i drumul, răspunse Tom. J/-eeestee... 
fffoooaarrtee... ssooommmnnn... aşa-i? 

— Da, aşa-i, confirmă Ralph. 

— Vreţi să mă uit iarăşi la ceas? Nu mă deranjează. Ştiţi, 
când se bălăbăne încolo şi încoace? Ffoooaarrtee... 
ssooommmnnn... Numai că acum nu sunt prea obosit, adăugă 
el, cu îndoială. Doamne, nu. leri seară m-am culcat devreme. 
Tom Cullen se culcă întotdeauna devreme, pentru că nu 
există televizor. 

Stu îi spuse cu blândeţe: 

— Tom, n-ai vrea să vezi un elefant? 


Ochii lui Tom se închiseră instantaneu. Bărbia îi căzu în 
piept. Respiraţiile îi deveniră lungi şi încete. Stu urmări scena 
extrem de surprins. Nick îi dezvăluise fraza-cheie, dar Stu se 
îndoise dacă să creadă sau nu. Şi nu-şi imaginase în nici un 
caz că totul se va întâmpla cu o asemenea repeziciune. 

— Ca atunci când îi vâri puiului capul sub aripă, se minună 
Ralph. 

Nick îi întinse lui Stu "scenariul" întregii întâlniri, pregătit 
de ci. Stu îl privi îndelung pe Nick. Nick îi răspunse cu un gest 
grav din cap, semn că poate să înceapă. 

— Mă auzi, Tom? întrebă Stu. 

— Da, te aud, răspunse Tom, iar tonul vocii lui îl obligă pe 
Stu să-l scruteze. 

Nu era vocea obişnuită a lui Tom, dar Stu n-ar fi fost în 
stare să precizeze în ce consta diferenţa. Îi aducea aminte de 
o întâmplare de pe când avea optsprezece ani şi termina 
liceul. Se adunaseră în vestiarul băieţilor înaintea ceremoniei, 
toţi băieţii cu care fusese coleg din... păi, din prima zi de 
şcoală a clasei întâi în cel puţin patra cazuri, şi de aproape tot 
atât timp cu o mare parte din ceilalţi. Vreme de câteva clipe 
doar, avusese viziunea schimbării extraordinare prin care 
trecuseră de la acele prime zile, de mult apuse, şi până la 
momentul de luminare pe care îl avea, stând pe podeaua 
pardosită cu plăci din ceramică a vestiarului şi ţinând în mână 
roba cea neagră, pentru ceremonie. Viziunea schimbării pe 
care o suferiseră îi dădu un fior atunci, ca şi acum. Figurile 
celor din jurul lui nu mai erau ale unor copii... dar nici nu 
căpătaseră trăsăturile unor bărbaţi. Erau feţe dintr-un tărâm 
intermediar, prinse perfect între două stări foarte bine 
definite ale fiinţei. Vocea ieşind din ţara de umbre a 
subconştientului lui Tom Cullen îi amintea de acele feţe, cu 
deosebirea că era infinit mai tristă. Stu se gândi că era glasul 
unui bărbat condamnat să rămână pururi ascuns. 

Dar ceilalţi aşteptau ca el să continue, ceea ce şi făcu. 

— Tom, eu sunt Stu Redman. 

— Da. Stu Redman. 

— Nick este'aici. 


— Da, Nick este aici. 

— Şi Ralph Brentner este aici. 

— Da, şi Ralph. 

— Suntem prietenii tăi. 

— Ştiu. 

— Am dori să împlineşti ceva, Tom. Pentru binele lui Free 
Zone. Un lucru periculos. 

— Periculos... 

Tulburarea se aşternu pe chipul lui Tom, ca umbra unui 
nor traversând încet un lan de porumb, în miez de vară. 

— Voi avea de ce să mă tem? Voi fi silit să... 

Glasul i se stinse şi oftă. Pus în încurcătură, Stu căută 
salvarea spre Nick. 

Nick pronunţă muteşte: Da. 

— E vorba de el, spuse Tom, gemând sfâşietor. 

Semăna cu vaietul unui vânt amar, de noiembrie, printr-un 
crâng de stejari golaşi. Stu simţi iarăşi acelaşi fior. Chipul lui 
Ralph se făcuse alb. 

— Cine, Tom? îl cercetă Stu delicat. 

— Flagg. Numele lui este Randy Flagg. Omul Întunecat. 
Vreţi să... 

Acelaşi oftat, lung şi amar. 

— Cum se face că-l cunoşti, Tom? Replica nu mai făcea 
parte din scenariu. 

— Vise... faţa lui mi se arată în vise. 

Fata iui mi se arată în vise. Dar nimeni dintre ei nu-i 
văzuse faţa. Rămânea întotdeauna ascunsă. 

— ÎI vezi? 

— Da... 

— Şi cum arată, Tom? 

Tom rămase tăcut un lung răstimp. Tocmai când Stu ajun- 
sese la concluzia că nu avea să răspundă şi se pregătea să se 
întoarcă la "scenariu", Tom zise: 

— Arată ca orice om obişnuit, de pe stradă. Dar când zâm- 
beşte, păsările cad moarte de pe firele de telefon. Când se 
uită la tine într-un anume fel, te apucă prostata şi te frige 
urina. larba se îngălbeneşte şi moare acolo unde scuipă el. 


Este întotdeauna afară. Vine din afara timpului. Nu se 
cunoaşte pe el însuşi. Poartă numele a o mie de demoni. Isus 
l-a alungat odată într-o turmă de porci. Numele lui este 
legiune. li este teamă de noi. Noi suntem înăuntru. Se pricepe 
la magic. Poate să cheme lupii şi să trăiască în ciori. Este 
regele de nicăieri. Dar se teme de noi. Se teme de... înăuntru. 

Tom tăcu. 

Cei trei se priviră în tăcere, palizi ca lespedea de 
mormânt. Ralph îşi smulsese pălăria din cap şi o frământa 
convulsiv. Nick îşi acoperise ochii cu o mână. Stu îşi simţea 
gâtul uscat, ca sticla. 

Numele lui este legiune. E regele de nicăieri. 

— Poţi să mai spui şi altceva despre el? întrebă Stu în 
şoaptă. _ 

— Doar că şi eu mă tem de el. Insă voi îndeplini ceea ce 
vreţi. Dar Tom... se teme foarte tare. 

Oftă iarăşi din fundul sufletului. 

— Tom, interveni Ralph pe neaşteptate, ştii cumva dacă 
Mother Abagail... dacă mai este în viaţă? 

Ralph avea expresia unui om ajuns pe culmile disperării şi 
care joacă totul pe o singură carte. 

— Trăieşte. Ralph se lăsă pe spătarul scaunului, respirând 
uşurat. Dar încă nu s-a împăcat cu Dumnezeu, adăugă Tom. 
— Nu s-a împăcat cu Dumnezeu? Dar de ce, Tommy? 

— Ea se află în pustietate, Dumnezeu a chemat-o în 
pustietate, nu se teme de înfricoşarea ce domneşte în miez 
de zi, nici de înfricoşarea ce se lasă în miez de noapte... nici 
şarpele n-o muşcă, nici albina n-o înţeapă... dar încă nu s-a 
împăcat cu Dumnezeu. Nu Moise cu mâna lui a scos apă din 
piatră seacă. Nu Abagail cu mâna ei a alungat viezurii cu 
burţile goale. E vrednică de milă. Va vedea, dar va vedea 
prea târziu. Va fi moarte. Moartea /ui. Ea va muri pe partea 
necuvenită a râului. Ea... 

— Opriţi-l, gemu Ralph. Nu puteţi să-l opriţi? 

— Tom, interveni Stu. 

— Da. 

— Eşti unul şi acelaşi Tom pe care Nick l-a întâlnit în 


Oklahoma? Eşti unul şi acelaşi Tom pe care îl cunoaştem noi, 
cel treaz? 

— Da, dar sunt mai mult decât acel Tom. 

— Nu înţeleg. 

Se mişcă puţin, dar figura lui de om adormit rămase 
calmă. 

— Sunt Tom al lui Dumnezeu. 

Rămas aproape fără vlagă, Stu era cât pe ce să scape 
notele lui Nick pe podea. 

— Spui că vei îndeplini ceea ce vrem noi. 

— Da. 

— Dar ştii... crezi că te vei întoarce? 

— Nu mi-este dat să ştiu sau să spun. Incotro mă voi 
duce? 

— Spre vest, Tom. 

Tom se tângui. Era un sunet la care Stu simţi că i se ridică 
părul în cap. Unae-/ trimitem pe omul ăsta? De fapt, poate că 
ştia. Poate că fusese şi el acolo, doar că asta se petrecea în 
Vermont, în labirintul de coridoare unde ecoul îţi lăsa impresia 
că auzi zgomotul unor paşi în spatele tău. Tot mai aproape. 

— Spre vest, repetă Tom. Da, spre vest. 

— Te trimitem ca să vezi. Să vezi şi să cercetezi. Şi apoi te 
întorci la noi. 

— Mă întorc şi povestesc. 

— Poţi să faci asta? 

— Da. Dacă nu mă prind şi mă ucid. 

Stu şi ceilalţi tresăriră. 

— Ai să pleci singur, Tom. Mereu spre vest. Ştii să găseşti 
vestul? 

— E acolo unde apune soarele. 

— Da. lar dacă te va întreba cineva de ce te afli acolo, iată 
ce vei spune: M-au alungat din Free Zone... 

— M-au alungat. L-au alungat pe Tom. l-au spus să se 
care. 

— ... pentru că sunt slab de minte. 

— L-au alungat pe Tom pentru că Tom este slab de minte. 

— ... Şi pentru că s-ar putea să am o femeie, iar femeia 


aceea ar putea naşte copii idioţi. 

— Copii idioţi ca Tom. 

Stu simţea cum i se întoarce stomacul pe dos. Capul lui 
era ca o bucată de fier care a învăţat să asude. Ca şi cum ar fi 
avut o mahmureală teribilă, care-i sorbea toate puterile. 

— Acum repetă ce vei spune dacă te întreabă careva de 
ce te afli în vest. 

— L-au alungat pe Tom pentru că este slab de minte. 
Doamne, da. S-au temut că aş putea să primesc o femeie la 
mine în pat şi să mă culc cu ea, cum se face. Şi pe urmă să 
rămână borţoasă cu copii idioţi. 

— Foarte bine, Tom. Asta... 

— L-au alungat, continuă el încetişor, pe ton îndurerat. L- 
au alungat pe Tom din casa lui frumoasă şi i-au spus să-şi 
vadă de drum. 

Tremurând, Stu se şterse cu mâna la ochi. Privi în direcţia 
lui Nick. Cu privirea lui tulburată, îl văzu dublu, apoi triplu. 

— Nick, nu ştiu cum să închei, mărturisi el neajutorat. 

Nick se uită la Ralph. Acesta, alb ca brânza, clătină şi el 
din cap. 

— Termină, zise Tom pe neaşteptate. Nu mă lăsa acolo, în 
întuneric. 

Adunându-se, Stu merse mai departe. 

— Tom, ştii cum arată luna plină? 

— Da... mare şi rotundă. 

— Nu luna nouă şi nici măcar luna aproape întreagă. 

— Da, confirmă Tom. 

— Când vei vedea luna aceea mare şi rotundă, porneşti 
spre est. Te întorci la noi. La tine acasă, Tom. 

— Da, când voi vedea luna plină, mă voi întoarce, spuse 
Tom. Mă întorc acasă. 

— lar pe drumul de întoarcere, vei merge noaptea şi vei 
dormi ziua. 

— Merg noaptea, dorm ziua. 

— Foarte bine. Şi nu vei permite nimănui să te vadă, dacă 
îţi va sta în putinţă. 

— Da. 


— Tom, dar este posibil să te vadă cineva. 

— Da, s-ar putea. 

— Dacă te vede o singură persoană, Tom, omoară.-l. 

— Îl omor, pronunţă Tom plin de îndoială. 

— Dacă sunt mai mulţi, fugi. 

— Fug, repetă Tom, mai sigur pe el. 

— Dar încearcă să rămâi nevăzut. Poţi să repeţi tot ce ți- 
am spus? 

— Da. Mă întorc când se face lună plină. Nu când e luna la 
jumate, nici când e crai nou. Merg noaptea, dorm ziua. Nu las 
pe nimeni să mă vadă. Dacă mă vede careva, îl omor. Dacă 
mă vede mai mult de o persoană, fug. Dar încerc să nu mă 
vadă nimeni. 

— Foarte bine. Vreau să te trezeşti peste câteva secunde. 
Bine? 

— Bine. 

— Când am să te întreb despre elefant, te trezeşti, bine? 

— Bine. 

Stu se lăsă pe spate, oftând. 

— Slavă Domnului, am terminat. 

Nick îi confirmă din priviri. 

— Ai ştiut că se poate întâmpla una ca asta? 

Nick clătină din cap. 

— Cine şi-ar fi putut imagina? mormăi Stu. 

Nick îi ceru blocnotesul, iar Stu i-l întinse, bucuros să 
scape de el. Degetele lui udaseră în asemenea hal cu 
transpiraţie pagina cu scenariul lui Nick, încât devenise 
aproape transparentă. Nick notă câteva cuvinte şi-i pasă 
caietul lui Ralph. Ralph citi mesajul, mişcând încet din buze, 
apoi i-l trecu lui Stu. 

"De-a lungul întregii istorii, unii oameni i-au considerat pe 
nebuni şi pe retardati în vecinătatea divinului. Consider că nu 
ne-a spus nimic de folos practic imediat, în orice caz pe mine 
m-a speriat peste poate. Magie, aşa a zis. Cum poţi lupta 
împotriva magiei?" 

— E peste înţelegerea mea, şi cu asta basta, murmură 
Ralph. lar lucrurile acelea, pe care le-a spus despre Mother 


Abagail, nici nu vreau să mă mai gândesc la ele. Trezeşte-l, 
Stu, şi hai să plecăm cât mai repede de aici. 

Se vedea bine, Ralph era la un pas să izbucnească în 
plâns. 

— Tom? spuse Stu, aplecându-se spre el. 

— Da. 

— Ai vrea să vezi un elefant? 

Tom îşi deschise imediat ochii şi privi în jur. 

— V-am zis eu că n-o să meargă. Doamne, nu. Tom nu 
adoarme aşa, în mijlocul zilei. 

Nick îi întinse o foaie lui Stu, care aruncă o privire şi apoi îi 
vorbi lui Tom: 

— Nick îţi transmite că te-ai descurcat minunat. 

— Serios? M-am pus iarăşi în cap, cum am mai făcut? 

Nick se gândi, mustrat de remuşcări amare: Nu, Tom, de 
data asta ai executat nişte numere cu mult mai interesante. 

— Nu, îl asigură Stu. Tom, am venit aici ca să te rugăm să 
ne ajuţi. _ 

— Eu? Să vă ajut? Sigur! Imi place la nebunie să fiu de 
folos! 

— E o treabă periculoasă, Tom. Vrem să pleci spre vest şi 
apoi să te întorci şi să ne spui ce-ai văzut. 

— Foarte bine, sigur că da, răspunse Tom fără să ezite 
câtuşi de puţin, dar Stu îşi imagină că vede o umbră 
trecătoare peste chipul lui... oprindu-se apoi în spatele ochilor 
albaştri şi nevinovaţi. Când? 

Stu îşi sprijini uşor mâna de grumazul lui Tom şi se întrebă 
ce naiba căuta el de fapt aici. Cum să desluşeşti atâtea lucruri 
deodată, dacă nu eşti Mother Abagail şi nu ai o linie directă cu 
Cerul? 

— Foarte curând, îi răspunse lui Tom cu blândeţe. Foarte 
curând. 


Când Stu ajunse acasă, Frannie tocmai pregătea cina. 
— A trecut Harold pe aici, îi spuse ea. L-am invitat să ră- 
mână la masă, dar şi-a cerut scuze şi a refuzat. 


— Oh. 

Se apropie de el şi-l privi cu atenţie. 

— Stuart Redman, ai văzut vreo stafie? 

— Da, şi o chema Tom Cullen, cred. 

li povesti toată întâmplarea. Apoi se aşezară la masă. 

— Oare ce semnificaţie au toate astea? întrebă Fran. 

Era palidă şi nici nu mânca, de fapt, ci doar împingea 
mâncarea dintr-o parte a farfuriei în cealaltă. 

— Să mă bată dacă înţeleg ceva, îi răspunse Stu. E un fel 
de... clarviziune, din câte îmi fac eu socoteala. Nu ştiu de ce 
ne-ar mira că Tom Cullen are viziuni, în stare de hipnoză, 
dacă ne gândim la visele pe care le-am avut noi, tot drumul. 
Dacă nu erau şi alea un soi de vedenii, nu ştiu ce-au mai fost. 

— Dar parcă a trecut un secol de atunci... pentru mine, cel 
puţin. 

— Da, şi mie mi se pare la fel, spuse Stu, constatând că şi 
el împingea mâncarea de colo-colo. 

— Uite ce este, Stu... ştiu că am căzut de acord să nu vor- 
bim — pe cât posibil — despre treburile comitetului în afara 
şedinţelor. Ai spus că probabil ne-am certa tot timpul şi 
consider că aveai dreptate. Din 25 şi până acum nu am 
pomenit nici o vorbă despre faptul că te transformi într-un iei 
de Şerif Dillon, aşa-i? 

Bărbatul îi zâmbi fugar. 

— Nu, aşa este, Frannie. 

— Dar mă simt obligată să te întreb dacă mai consideri 
potrivit să-l trimitem pe Tom Cullen în vest. După cele 
petrecute astăzi după-amiază. 

— Nu ştiu, spuse Stu. 

Işi împinse farfuria deoparte. Mâncarea rămăsese aproape 
neatinsă. Se ridică, se duse la bufetul din hol, de unde scoase 
un pachet de ţigări. Işi redusese raţia până la trei sau patru 
pe zi. Işi aprinse una şi trase adânc în piept fumul tare al 
tabacului învechit, apoi suflă. 

— Avantajele ar fi că povestea lui este suficient de simplă 
şi suficient de credibilă. L-am alungat pentru că este debil 
mintal. Nimeni nu va fi în stare să-l scoată din ale lui. lar dacă 


se întoarce cu bine, îl hipnotizăm — cade în transă cât ai clipi 
din ochi, pentru numele lui Dumnezeu — şi ne va spune tot ce 
a văzut, lucrurile importante, ca şi cele nesemnificative. Nu 
este exclus să se dovedească un martor ocular mai bun decât 
ceilalţi doi. Ba aproape nu mă îndoiesc de asta. 

— Dacă se întoarce cu bine. 

— Mda, dacă. l-am dat instrucţiuni să se întoarcă mergând 
doar noaptea şi ascunzându-se în timpul zilei. Să fugă, dacă 
vede mai mult de o persoană. Dar în caz că a fost văzut de un 
singur om, să-l ucidă. 

— Stu, nu cumva chiar asta i-ați spus! 

— Bineînţeles că da! îi răspunse supărat, apropiindu-se de 
ea. Noi nu ne jucăm aici de-a uliul şi porumbeii, Frannie! Ştii 
prea bine ce o să i se întâmple lui... sau Judelui... sau 
Daynei... dacă pun mâna pe ei! Altfcl, de ce te-a deranjat 
ideea asta, de la bun început? 

— E-n regulă, îi răspunse ea calm. E-n regulă, Stu. 

— Nu, mie nu mi se pare în regulă! se răsti el şi stinse 
ţigara de-abia aprinsă într-o scrumieră din lut ars, stârnind o 
mică jerbă de scântei. Mai multe aterizară pe dosul palmei lui 
şi le înlătură cu un gest scurt şi violent. Nu mi se pare corect 
să trimitem un băiat slab de minte să se lupte în numele 
nostru, nu mi se pare corect să-i punem pe oameni să facă tot 
felul de lucruri, ca şi cum ar fi nişte piese pe o nenorocită de 
tablă de şah, şi nu mi se pare în regulă să dăm ordinul de a 
ucide, ca nişte boşi mafioţi. Dar nu ştiu cum altfel am putea 
proceda. Pur şi simplu nu ştiu. Dacă nu aflăm ce-are de gând, 
există şanse mari ca într-o bună zi, la primăvară, să ne trezim 
că deasupra lui Free Zone se ridică un nor mare, în formă de 
ciupercă. 

— Foarte bine. Opreşte-te. Foarte bine. 

Îşi strânse încet pumnii. 

— Am tipat la tine. Te rog să mă ierţi. Nu aveam dreptul 
să mă port aşa, Frannie. 

— Nu face nimic. Nu tu ai deschis această cutie a 
Pandorei. 

— Mi-e teamă că noi toţi o deschidem, răspunse el sec şi- 


şi luă o altă ţigară din bufet. În orice caz, când i-am dat acel... 
cum îi zice? Când i-am zis să omoare orice persoană care i-ar 
ieşi în cale, am observat că se încruntă puţin. Imediat după 
aceea încruntarea a dispărut. Nici măcar n-am habar dacă 
Ralph sau Nick au remarcat. Eu însă am văzut. A fost ca şi 
cum ar fi gândit: "Okay, am înţeles ce vrei să spui, dar am să 
iau singur hotărârea, când va veni vremea." 

— Din câte am citit cu, nici în stare de hipnoză nu poţi 
convinge pe cineva să facă un lucru pe care nu l-ar face în 
mod normal. Omul nu acţionează împotriva propriului său cod 
moral, chiar dacă i se comandă cât se află în transă. 

— Mda, şi mie mi-a dat prin cap. Dar ce ne facem dacă 
individul ăla, Flagg, a postat o linie de pichete de-a lungul 
întregii lui graniţe răsăritene? Eu aşa aş fi făcut, în locul lui. 
Dacă Tom dă peste un asemenea pichet, mergând spre vest, 
povestea lui îi va oferi suficientă acoperire. Dar când se 
întoarce spre est, chestiunea se pune mult mai tranşant: ucizi 
sau eşti ucis. lar dacă Tom nu este pregătit să ucidă, e 
pierdut. 

— Sunt de părere că-ţi faci prea multe griji din cauza 
acestei probleme, îi spuse Frannie. Vreau să spun că această 
linie de pază, dacă există, este probabil destul de subţire, nu? 

— Probabil. Un om la fiecare şaptezeci şi cinci de 
kilometri, cam aşa ceva. Asta dacă nu s-au adunat de cinci ori 
mai mulţi decât aici. 

— Prin urmare, dacă n-au reuşit cumva să monteze şi să 
pună în funcţiune echipament suficient de sofisticat, radar, 
infraroşu şi alte chestii pe care le vezi în filmele cu spioni, nu 
cumva lui Tom îi va fi uşor să se strecoare printre ei? 

— Asta sperăm şi noi. Dar... 

— Dar treci printr-o criză gravă de conştiinţă, îi spuse ca 
cu voce scăzută. 

— Crezi că acesta este termenul potrivit? Da... poate că ai 
dreptate. Ce voia Harold, draga mea? 

— A lăsat un teanc de hărţi, pe care sunt marcate zonele 
unde Comitetul lui a căutat-o pe Mother Abagail. In orice caz, 
Harold a muncit şi în echipa de înhumări, pe lângă 


supravegherea Comitetului pentru Căutare. Arăta foarte 
obosit, dar nu numai din pricina însărcinărilor lui oficiale 
pentru Free Zone. Din câte se pare, şi-a extins raza de 
activitate. 

— Ce vrei să spui? 

— Harold are o prietenă. 

Sprâncenele lui Stu se ridicară. 

— Chiar acesta este motivul pentru care a refuzat 
invitaţia. Ghiceşti despre cine e vorba? 

Stu se uită în tavan. 

— la să vedem, cu cine naiba s-ar putea Harold da în 
bărci?... 

— Asta zic şi eu mod de exprimare! Dar, ce părere ai, noi 
ce facem? 

Se prefăcu că-l pălmuieşte, în joacă, iar el se retrase, 
zâmbind. 

— Te amuză, nu? Mă dau bătut. Cine este? 

— Nadine Cross. 

— Doamna aceea cu şuviţe albe în păr? 

— Chiar ca. 

— Al naibii, trebuie să fie de două ori mai bătrână decât 
el. 

— Mă îndoiesc, îi răspunse Frannie, că pe Harold îl 
preocupă acest aspect în acest moment al relaţiei lor. 

— Larry ştie? 

— Habar n-ara şi nici nu mă interesează. Femeia asta, 
Cross, nu mai era prietena lui Larry. Şi cred că nu a fost nici 
înainte. 

— Mda, spuse Stu. Era bucuros că Harold îşi găsise o 
iubită, dar subiectul nu-l interesa peste măsură. Care este 
părerea lui Harold despre Comitetul pentru Căutare? Ţi-a spus 
ceva despre asta? 

— Doar îl cunoşti pe Harold. Zâmbeşte mereu, dar... slabe 
speranţe. Probabil de asta rămâne aproape tot timpul cu 
echipa pentru înhumări. Acum i se spune Hawk, ştiai? 

— Serios? 

— Eu am auzit de-abia astăzi. Nu mi-am dat seama despre 


cine se vorbeşte, până n-am întrebat. 

Medită câteva clipe, apoi izbucni în râs. 

— Ce-ai găsit de râs? se interesă Stu. 

Frannie îşi întinse picioarele, încălţate în pantofi de sport. 
Pe talpa lor se vedea modelul format din cercuri şi linii. 

— Mi-a făcut un compliment, legat de pantofi, îi explică 
ea. Nu-i zăpăcit? 

— Zăpăcită eşti tu, îi răspunse Stu surâzător. 


Harold se trezi chiar înainte de revărsatul zorilor, cu o 
durere surdă, însă nu absolut neplăcută, în vintre. Simţi cum îl 
trece un fior de răcoare. Deşi se aflau doar în 22 august, iar 
toamna calendaristică nu urma să vină decât peste o lună, 
dimineaţa devreme era considerabil mai rece. 

Mai jos de talie, în schimb, îi era teribil de cald, o, da. Era 
suficient să arunce o privire formei molatice şi încântătoare a 
feselor ei sumar acoperite de minusculii chiloţei transparenţi 
şi temperatura îi creştea brusc. N-ar fi deranjat-o dacă ar fi 
trezit-o din somn... ei, poate că ar fi deranjat-o, însă în nici un 
caz nu ar fi obiectat. Incă nu se lămurise ce zăcea în spatele 
ochilor negri şi se temea puţin de ea. 

Renunţă la gând şi se îmbrăcă în linişte. Nu dorea să o 
supere pe Nadine, indiferent cât de mult o dorea în clipa 
aceea. 

Trebuia neapărat să se ducă într-un loc în care să fie 
singur şi să poată gândi. 

Se opri la uşă, îmbrăcat şi cu bocancii în mâna stângă. 
Răcoarea din încăpere şi prozaicul ritual al îmbrăcării îi 
tăiaseră dorinţa. Acum simţea mirosul din cameră, care, 
constata el, nu era prea atrăgător. 

Nu era decât un amănunt, un lucru mărunt, fără de care 
se puteau descurca. Poate avea dreptate. Se pricepea să facă 
anumite figuri absolut incredibile cu gura şi cu mâinile. Dar 
dacă nu era decât un lucru atât de neînsemnat, oare de ce 
domnea în spaţiul acesta odoarea stătută şi vag acră pe care 
o asocia în mintea lui cu plăcerea solitară a unui şir de ani 


răi? 

Poate tu însuţi doreşti să nu fie bine. 

Tulburător gând. leşi, închizând cu grijă uşa în urma lui. 

Nadine îşi deschise ochii de îndată ce se închise uşa. Se 
ridică, se uită gânditoare, apoi se întinse la loc. Trupul său 
tânjea, într-un ciclu de dorinţă lent şi nepotolit, care îi 
amintea de durerile menstruale. Dacă este un lucru atât de 
neînsemnat, cugetă ea (fără să ştie cât de asemănătoare 
erau gândurile ei cu ale lui Harold), atunci de ce se simţea 
astfel? La un moment dat, azi-noapte, a trebuit să-şi muşte 
buzele, ca să-şi înăbuşe strigătul: Încetează cu toată 
prosteala asta şi S TRĂPUNGE-MĂ cu chestia aia! Mă auzi ? 
STRAPUNGE-Mâcu ea, UMPLE-MĂ cu ea! Crezi că ceea ce-mi 
faci tu are vreo valoare pentru mine? Străpunge-mă cu ea şi 
hai să sfârşim odată jocul ăsta smintit, fă-o, măcar de hatârul 
meu! 

Bărbatul stătea cu capul între picioarele ei, scoțând în 
focul pasiunii sunete stranii, care — dacă nu ar fi fost atât de 
sincere şi de stăruitoare, aproape sălbatice, uneori — ar fi 
putut să pară comice. Îşi ridicase privirea, acele cuvinte 
tremurându-i pe vârful limbii, şi văzuse (sau îşi închipuise, 
doar?) o figură la fereastră. După o clipă de foc, din pasiunea 
ei nu mai rămăsese decât un pumn de cenuşă rece. 

Fusese faţa /ui, rânjindu-i sălbatic. 

Ţipătul i se urcase spre gât... şi atunci faţa dispăru, nu mai 
rămaseră decât pete de umbră ce jucau pe geamul întunecat, 
printre urmele de praf. Nu mai rămăsese decât monstrul pe 
care copilul şi-l imaginează pândind în dulap sau tupilat cu 
şiretenie în spatele cutiei cu jucării din colţ. 

Nimic mai mult. 

Doar că în realitate nu era doar atât şi acest fapt nu-l 
putea nega nici măcar acum, în lumina rece şi raţională a 
primilor zori. Ar fi fost periculos să pretindă că nu este aşa. 
Fusese chiar el şi venise să-i transmită un avertisment. 
Viitorul soţ veghea asupra alesei inimii sale. lar o mireasă 
pângărită ar fi devenit inacceptabilă. 

Uitându-se în tavan, se gândi: /-o sug, dar asta nu 


înseamnă pângărire. ÎI las să mi-o tragă în cur, dar nici asta 
nu e pângărire. Mă îmbrac de dragul lui ca ultima boarfă de 
pe stradă, dar şi asta e perfect în regulă. 

Era mai mult decât suficient ca să te întrebi ce fel de om 
era de fapt logodnicul tău. 

Nadine rămase multă, foarte multă vreme cu privirea aţin- 
tită în tavan. 


Harold îşi pregăti cafea instant, o bău strâmbându-se, îşi 
luă două Pop-Tarts reci şi ieşi pe treptele din faţa casei. Se 
aşeză şi le mancă, în timp ce lumina zorilor se răspândea în 
jur. 

Privind retrospectiv, ultimele câteva zile i se păruseră ca o 
plimbare printr-un carnaval dement. În minte i se 
învălmăşeau camioane portocalii, Weizak bătându-l pe umăr 
şi spunându-i Hawk (acum toată lumea adoptase porecla), 
cadavre, un şir nesfârşit de cadavre putrezite, după care se 
întorcea acasă şi urma un şuvoi nesfârşit de sex pervers. 
Suficient ca să te zăpăcească de cap. 

Acum însă, stând pe treptele din faţă, reci ca marmura, cu 
o ceaşcă de infernală cafea instant plimbându-i-se prin mate, 
putea să mestece prăjiturile reci, cu gust de rumeguş, şi să 
mediteze în voie. Se simţea pentru prima oară cu capul 
limpede după o perioadă de eclipsă mintală. li veni în minte 
că, pentru o persoană care se considerase întotdeauna un 
cro-magnon în mijlocul unei cete de neanderthalieni troglodiţi, 
se folosise nepermis de puţin de darul gândirii. Se lăsase dus, 
nu de nas, ci de penis. 

Se întoarse cu gândul la Frannie Goldsmith, ridicându-şi în 
acelaşi timp privirile spre culmile Flatiron. Frannie intrase în 
ziua aceea la el în casă, acum ştia sigur. Cu un pretext 
oarecare, se dusese la apartamentul în care ea locuia 
împreună cu Redman, cu speranţa că va avea ocazia să-i 
cerceteze încălţămintea. După cum constatase, purta tenişi a 
căror talpă avea model identic cu cel văzut de el pe podeaua 
pivniţei. Format din cercuri şi din linii, şi nu din zigzagurile şi 


spiralele obişnuite. Dragul meu, nu mai încape nici o discuţie. 

Nu era atât de greu de priceput cum se petrecuse 
povestea. Într-un fel sau altul, ea îşi dăduse seama că-i citise 
jurnalul. Probabil lăsase o urmă sau o pată pe una dintre 
pagini... sau chiar mai multe. Prin urmare, venise la el acasă 
ca să descopere un semn al reacției lui faţă de ceea ce citise. 
Ceva pus pe hârtie. 

Desigur, exista caietul lui cu însemnări. Dar nu-l găsise, de 
asta putea fi sigur. Acolo stătea scris negru pe alb că 
urmăreşte să-l ucidă pe Stu Redman. Dacă ar fi aflat, fără 
îndoială i-ar fi spus lui Stu. Şi chiar dacă accepta că nu, nu 
credea că s-ar fi putut purta faţă de el cu atâta naturaleţe şi 
linişte, aşa cum făcuse ieri. 

Îşi termină şi ultima prăjitură, strâmbându-se din cauza 
gustului de hrană congelată şi a sâmburelui ei, din gem mai 
rece decât restul. Se hotări să renunţe la motocicletă şi să 
meargă pe jos până la staţia de autobuz; Teddy Weizak sau 
Norris puteau să-l ia cu ei, având aceeaşi direcţie de mers 
acasă. Porni, încheindu-şi fermoarul jachetei subţiri până sub 
bărbie, protejându-se de frigul ce avea să mai dureze doar o 
oră. Trecea pe lângă casele pustii, cu storurile trase şi, după 
ce străbătuse o distanţă cam de şase blocuri de-a lungul lui 
Arapahoe, începu să vadă semnul Xtrasat cu creta, cât se 
poate de vizibil, pe tot şirul de uşi. Fusese, din nou, ideea lui. 
Semnul indica locurile de unde Comitetul pentru înhumări 
scosese toate cadavrele găsite. X reprezenta un fel de 
ştergere definitivă. Oamenii care locuiseră în casele 
respective plecaseră până la sfârşitul veacurilor. Peste o lună, 
X-ul avea să fie omniprezent în Boulder, semnalând sfârşitul 
unei epoci. 

Era timpul să gândească, să gândească foarte atent. Işi 
dădea seama că nu mai fusese în stare de acest exerciţiu de 
când o întâlnise pe Nadine... dar poate că asta se întâmplase 
chiar înainte. 

l-am citit jurnalul pentru că mă simţeam jignit şi eram 
gelos, cugetă el. Apoi ea a pătruns la mine în casă, în 
căutarea jurnalului meu, probabil, dar nu a reuşit să-l 


descopere. Dar şocul pe care îl suferi atunci când îţi pătrunde 
cineva în casă reprezintă poate o răzbunare suficientă. In 
orice caz, pe el îl afectase profund. La urma urmei, putea să 
considere că sunt chit. 

Nu şi-o mai dorea pe Frannie, nu?... Oare? 

Simţi cum în piept se aprinde pojarul resentimentului. 
Poate că nu. Dar asta nu schimba cu nimic faptul că fusese 
exclus. Deşi Nadine îi vorbise prea puţin despre motivele 
pentru care venise la el, Harold bănuia că şi ea fusese exclusă 
într-un fel oarecare, refuzată sau respinsă. Ei doi formau un 
cuplu de excluşi, de paria, iar aceştia clocesc întotdeauna 
planuri. Poate asta era singura metodă ca să nu-şi piardă 
minţile. (Nu uita să pui asta la tine în jurnal, îi trecu lui Harold 
prin cap... ajuns acum aproape în centru.) 

De cealaltă parte a munţilor se afla o întreagă societate 
de paria. lar atunci când într-un loc se adună mai mulţi 
excluşi, se petrece o osmoză mistică şi eşti înăuntru. 
Înăuntru, acolo unde este cald. Un lucru mic de tot, să te afli 
înăuntru, unde e cald, dar cât de mult contează. Este probabil 
cel mai important lucru din lumea asta. 

Poate că nu-şi dorea neapărat să fie chit. Poate că nu se 
mulțumea cu un meci egal, cu o carieră de gropar, mai mare 
peste un dric model secolul douăzeci, cu primirea unor 
scrisori nesemnificative de mulţumire pentru ideile lui şi cu 
aşteptarea a cinci ani până ce ar fi binevoit Bateman să se 
retragă din comitetul ăla al lor grozav, ca să-i poată lua 
locul... Şi dacă se hotărau iarăşi să nu ţină cont de el? Ceea 
ce nu era exclus, pentru că nu era vorba doar de vârstă. Il 
cooptaseră pe afurisitul de surdomut, care nu era decât cu 
câţiva ani mai mare decât Harold. 

Vâlvătaia resentimentului ardea acum cu toată puterea. 
Gândeşte-te, sigur că da, gândeşte-te — asta era uşor de zis, 
uneori chiar şi uşor de făcut... dar la ce bun să gândeşti dacă 
nu te puteai aştepta de la ncanderthalienii care conduceau 
lumea, în cel mai bun caz, decât la un hohot de râs 
batjocoritor sau, mai rău, la o scrisoare de mulţumire? 

Ajunse la staţia de autobuz. Era devreme şi încă nu sosise 


nimeni. Pe uşă se afla un afiş, anunțând că pe 25 se organiza 
o altă întrunire publică. Întrunire publică? Lăbăreală publică. 

Camera de aşteptare era căptuşită cu afişe prezentând 
anunţuri de călătorie, reclame pentru Greyhound Ameripass şi 
imagini cu păcătoasele de autocare străbătând Atlanta, New 
Orlcans, San Francisco, Nashville şi cine mai ştie ce alte 
locuri. Se aşeză şi cercetă cu privirile lucide pe care le ai 
dimineaţa şirul de jocuri mecanice, cu luminile stinse, 
automatele de Coca-Cola şi de cafea, de unde puteai obţine şi 
un Lipton Cup-a-Soup care mirosea vag a peşte mort. Îşi 
aprinse o ţigara şi aruncă chibritul pe jos. 

Adoptaseră Constituţia. luupiiii. Ce să mai, cât se poate de 
foarte-foarte. Distracţia mersese până acolo, încât cântaseră 
The Star-Spangled Banner. 

Dar dacă s-ar fi ridicat Harold Lauder, nu ca să arunce 
câteva sugestii constructive, ci ca să le povestească el cam 
cum stă treaba în anul întâi după epidemic? 

Doamnelor şi domnilor, numele meu este Harold Emery 
Lauder şi mă aflu aici ca să vă informez că, după cum zice şi 
în vechiul cântec, lucrurile importante, se ştie, ies unul câte 
unul din pălărie. După cum spunea şi Darwin. Data viitoare 
când vă ridicați şi cântați Imnul Naţional, stimati prieteni şi 
vecini, rumegați chestia următoare: America este moartă, 
moartă ca un cârlig de rufe, moartă ca Jacob Marley, Buddy 
Holly, Big Bobber şi Harry S. Truman, dar principiile de-abia 
emise de domnul Darwin sunt cât se poate de în vigoare, încă 
— tot atât de vii pe cât i s-a părut stafia lui Jacob Marley lui 
Ebenezer Scrooge. Cât timp meditati la binefacerile sistemului 
constituțional, rezervați-vă totuşi puțin timp ca să vă gândiţi 
şi la Randall Flagg, Omul din Vest. Mă îndoiesc foarte tare că 
el are vreme de pierdut cu asemenea nimicuri, cum ar fi 
întrunirile publice, ratificările şi discuţiile despre înțelesul real 
al gogoşilor în cea mai bună traditie liberală. EI, în schimb, s-a 
concentrat asupra lucrurilor esențiale, studiază Darwin şi se 
pregăteşte să şteargă marea tejghea acoperită cu melamină 
a universului cu cadavrele voastre. Doamnelor şi domnilor, vă 
rog să-mi permiteti să vă sugerez, cu toată modestia 


cuvenită, că — în timp ce noi ne străduim să repunem în 
funcțiune lumina şi aşteptăm ca un medic să găsească micul 
şi fericitul nostru muşuroi — el caută poate cu înfrigurare un 
pilot cu brevet, ca să poată începe zborurile de recunoaştere 
deasupra Boulderului, în cea mai bună tradiție Francis Gary 
Powers. În timp ce noi dezbatem chestiunea arzătoare cine să 
facă parte din Comitetul pentru Curăţarea Străzilor, el s-a 
ocupat deja de înfiintarea unui Comitet de Curăţare a 
Armelor, ca să nu mai vorbim despre mortiere, despre 
centrele de lansare a rachetelor, ba poate chiar şi centrele de 
luptă cu arme biologice. Desigur, noi ştim prea bine că ţara 
noastră nu posedă centre de producere a germenilor sau 
pentru tehnici biologice de luptă, chiar acesta este unul dintre 
motivele pentru care tara aceasta este atât de măreaţă — 
care țară, ha-ha — dar trebuie să înțelegeți că, în timp ce noi 
ne ocupăm de aşezarea în cerc a căruţțelor, el... 

— Hei, Hawk, nu cumva faci ore suplimentare? 

Harold îşi ridică privirile şi-l întâmpină pe Weizak cu un 
zâmbet. 

— Mda, m-am gândit că nu strică. Am dat drumul şi la cea- 
sul tău, când am ajuns aici. Deja ai strâns şase dolari. 

Weizak începu să râdă. 

— Eşti o figură ca-n cărţi, Hawk, ştiai chestia asta? 

— Sunt, se arătă Harold de acord, zâmbindu-i în 
continuare. Apoi se aplecă să-şi lege şireturile la bocanci. 
Habar n-ai tu ce carte, poate tocmai cea câştigătoare. 


CAPITOLUL 56 


STU îşi petrecu ziua următoare la centrala electrică, 
ajutând la repararea motoarelor, iar la sfârşitul zilei porni spre 
casă, călare pe bicicletă. Ajunsese în dreptul micului parc 
aflat vizavi de First National Bank, când se auzi strigat. Îşi 
parcă bicicleta şi se apropie de chioşcul pentru fanfară, unde-i 
aştepta Ralph. 


— Te-am căutat, Stu. Ai un minut liber? 

— Doar un minut. Am întârziat la masă, iar Frannie o fi în- 
grijorată. 

— Mda. Din câte se vede pe mâinile tale, ai fost la centrală 
şi ai lucrat cu sârmă de cupru. 

Ralph avea o figură absentă şi neliniştită. 

— Da, nici mănuşile de protecţie nu sunt de mare folos. 
Mi-am distrus mâinile. 

incuviinţă din cap. În afară de ei, în parc se mai aflau doar 
câteva persoane; câţiva priveau linia ferată îngustă pentru 
trenul care făcea odinioară legătura între Boulder şi Denver. 
Trei femei tinere întinseseră masa la iarbă verde. Stu 
constată cât de plăcut era să stea pur şi simplu, cu mâinile 
rănite în poală. Poate că nu va fi chiar aşa de rău când voi fi 
şerif, gândi el. Cel puţin scap de nenorocita aia de linie de 
montaj din East Boulder. 

— Cum merge la uzină? se interesă Ralph. 

— Eu nu prea am de unde să ştiu... Sunt un zilier care dă o 
mână de ajutor, ca şi ceilalţi. Brad Kitehner zice că merge 
strună şi că vom avea lumină până la sfârşitul celei dintâi 
săptămâni a lui septembrie, poate chiar mai devreme, iar 
căldură va fi pe la mijlocul aceleiaşi luni. Desigur, este prea 
tânăr ca să se apuce de preziceri... 

— Eu sunt în stare să pariez pe Brad, interveni Ralph. Am 
încredere în el. S-ar putea spune că a profitat din plin de 
pregătirea la locul de muncă. 

Ralph încercă să râdă, dar veselia lui se transformă într-un 
oftat imens. 

— Ce-i cu tine, Ralph? 

— Am recepționat nişte veşti la radio, îi explică Ralph. 
Parte sunt bune, în schimb altele... ei, altele nu sunt deloc 
bune, Stu. Vreau să ştii şi tu despre ce e vorba, pentru că 
secretul oricum nu poate fi păstrat. În Free Zone există mulţi 
oameni cu CB-uri şi-mi închipui că unii ascultau convorbirea 
mea cu acest grup, care urmează să sosească. 

— Câţi sunt? 

— Peste patruzeci. Unul dintre ei este medic, îl cheamă 


George Richardson. Mi se pare un om de treabă, şi echilibrat. 

— Asta-i o ştire nemaipomenită! 

— Vine din Derbyshire, Tennessee. Majoritatea celor din 
grup provin din partea centrală a Sudului. Ei bine, se pare că 
împreună cu ei era o femeie însărcinată, căreia i-a venit 
sorocul acum zece zile, pe data de 13. Doctorul a ajutat-o să 
nască — au fost gemeni — şi erau în cea mai bună formă. La 
început, cel puţin. 

Ralph rămase tăcut, deşi continua să mişte din gură. Stu îl 
prinse de cămaşă. 

— Au murit? Bebeluşii au murit? Asta încerci să-mi spui? 
Că au murit? Răspunde-mi odată, fir-ar să fie! 

— Au murit, zise Ralph aproape în şoaptă. Primul s-a stins 
după douăsprezece ore. Din câte se pare, s-a sufocat şi a 
murit. Celălalt s-a dus după două zile. Richardson n-a fost în 
stare să facă nimic ca să-i salveze. Femeia a înnebunit. Bate 
câmpii despre moarte, distrugere şi despre faptul că nu vor 
mai fi copii. Stu, am să te rog să faci în aşa fel încât Fran să 
nu fie prin preajmă când sosesc. Asta voiam să-ţi spun. Şi că 
trebuie s-o anunţi imediat de cele întâmplate. Pentru că, dacă 
n-o faci tu, o va face altcineva. 

Stu îşi descleştă încet mâinile din cămaşa lui Ralph. 

— Richardson a dorit să afle câte femei însărcinate există, 
iar eu i-am răspuns că avem ştiinţă doar de una, în momentul 
de faţă. M-a întrebat în câte luni este şi eu i-am zis că în 
patru. Corect? 

— Acum merge pe cinci. Ralph, medicul e sigur că 
bebeluşii au murit de Supergripă? E absolut sigur? 

— Nu, nu este, iar asta trebuie să-i explici foarte clar şi lui 
Frannie. După părerea lui, puteau să fie o sumă de alte cauze 
la mijloc... dieta mamei... probleme creditare... o infecţie 
respiratorie... sau poate că pur şi simplu au fost debili. Nu 
excludea nici factorul Rh, ce naiba o mai fi şi ăla. Pur şi simplu 
n-a avut cum stabili cu exactitate, copiii născându-se în 
câmp, nu departe de 1-70. Mi-a povestit cum el şi încă vreo 
trei dintre conducătorii grupului s-au sculat în miez de noapte 
şi au discutat. Richardson le-a atras atenţia ce ar însemna 


dacă aceşti copii au murit cu adevărat de Captain Trips şi cât 
de important este să ştim cu exactitate adevărul. 

— Glen şi cu mine am vorbit despre asta, îi comunică Stu 
sumbru, chiar în ziua în care ne-am întâlnit, adică pe 4 lulie. 
Mi se pare că a trecut o veşnicie de atunci... În orice caz, dacă 
Supergripă este vinovată de moartea pruncilor, înseamnă că, 
probabil, în patruzeci sau cincizeci de ani vom lăsa toată 
mustăria în seama şobolanilor, a muştelor şi a vrăbiilor. 

— Cam asta le-o fi zis şi Richardson. Oricum, aflându-se la 
vreo şaizeci de kilometri vest de Chicago, i-a convins să facă 
un ocol a doua zi, ca să poată duce trupurile la un spital 
mare, unde să le facă autopsia. Era sigur că va stabili cu 
precizie dacă este Supergripă sau nu. La sfârşitul lui iunie, a 
văzut destule cazuri. Ca oricare alt doctor, nu? 

— Da. 

— Dar a doua zi de dimineaţă, copiii dispăruseră. Femeia 
aceea îi înmormântase şi n-a vrut să le spună unde. Au 
pierdut două zile cu săpăturile, făcându-şi socoteala că nu se 
putuse îndepărta prea mult de tabără şi nici să-i îngroape 
prea adânc, fiind sfârşită de puteri, după naştere. Dar nu i-au 
găsit, iar ea nu le-a mărturisit unde se află, indiferent cât şi- 
au dat ei silinţa să-i explice cât de important este. Biata 
femeie şi-a ieşit total din minţi. 

— E de înţeles, îi spuse Stu, gândindu-se cât de tare îşi do- 
reşte şi Fran copilul. 

— Doctorul a mai zis că poate doi oameni imuni pot da 
naştere unui copil imun, chiar dacă Supergripă face în 
continuare victime, îi spuse Ralph plin de speranţă. 

— Şansa ca tatăl natural al pruncului lui Fran să fi fost 
imun este cam de unu la un miliard. În orice caz, el nu-i aici. 

— Mda, mă gândesc că nici nu merită discutată o 
asemenea şansă. Îmi pare rău că a trebuit să-ţi dau ştirea 
asta, Stu. Dar am considerat că e mai bine să ştii. Ca să-i poţi 
spune şi ei. 

— Perspectiva asta nu mă bucură deloc, îi mărturisi Stu. 

Ajuns acasă, descoperi însă că altcineva i-o luase înainte. 


— Frannie? 

Nici un răspuns. Mâncarea pentru cină se afla pe aragaz — 
arsă, în cea mai mare parte — dar apartamentul era 
scufundat în întuneric şi tăcere. Stu intră în salon şi privi în 
jur. Pe masa pentru cafea se afla o scrumieră cu două mucuri, 
dar Fran nu fuma, iar marca era diferită de a celor pe care le 
fuma el. 

— Draga mea! 

O descoperi de-abia în dormitor, unde Frannie zăcea pe 
pat, în semiîntuneric, cu privirile aţintite în tavan. Avea obrajii 
umflaţi şi cu dâre de lacrimi. 

— Bună, Stu, îl întâmpină ea cu voce scăzută. 

— Cine ţi-a spus? o întrebă el enervat. Cine n-a mai putut 
să se abţină să-ţi aducă ştirea cea bună? Indiferent cine-a 
fost, o să-i arăt eu lui. 

— Sue Stern a fost. Auzise de la Jack Jackson. Are un CB, 
pe care a ascultat convorbirea dintre doctorul acela şi Ralph. 
S-a gândit că e mai bine să mă prevină, înainte să-i vină cuiva 
ideea să facă o glumă proastă. Biata Frannie. Trebuie mânuită 
cu grijă, fiind fragilă. A nu se deschide până la Crăciun. 

Râse scurt, iar în sunetul respectiv se ghicea atâta 
dezolare, încât Stu simţi că-l podidesc şi pe el lacrimile. 

Traversă camera şi se întinse în pat, alături de ea, 
îndepărtându-i o şuviţă de păr de pe frunte. 

— Scumpa mea, nimic nu este sigur. Nimic nu este sigur, 
încă. 

— Ştiu că nu e. Şi chiar dacă ar fi, mai există şi şansa ca 
noi să avem copii. Se întoarse spre el şi-l privi cu ochii trişti, 
înconjurați de urme roşii. Dar eu îl vreau pe acesta. Ţi se pare 
ceva rău în asta? 

— Nu, desigur că nu. 

— Am stat în pat, aşteptând să mişte sau să dea un semn 
oarecare. Nu l-am mai simţit din seara aceea, când Larry a 
venit să-l caute pe Harold. Ţi-aduci aminte? 

— Da. 

— L-am simţit mişcând, dar nu te-am trezit. Acum regret. 


Regret din suflet. 

Începu iarăşi să plângă şi-şi duse mâna la faţă, ca să n-o 
vadă bocind. 

Stu îi îndepărtă braţul, se apropie de ea şi o sărută. Ea-l 
strânse cu putere, apoi rămase inertă, lipită de el. Când îi 
vorbi din nou, cuvintele erau pe jumătate înăbuşite, fiind 
pronunţate chiar de lângă gâtul lui. 

— Este cu mult mai rău să nu ştii. Acum sunt condamnată 
să aştept şi să văd ce se va întâmpla. Mi se pare groaznic să 
aştepţi ca să vezi dacă pruncul va muri, după ce a petrecut o 
zi în afara trupului tău. 

— Nu vei aştepta singură, îi spuse Stu. 

Îl îmbrăţişă din nou cu putere pentru cuvintele lui şi 
rămaseră nemişcaţi multă vreme. 


Nadine Cross se afla în salonul fostei ei locuinţe de 
aproape cinci minute, adunându-şi diverse lucruri, când îl 
văzu şezând în scaunul din colţ, îmbrăcat doar într-o pereche 
de izmene, cu degetul mare în gură şi urmărind-o cu ochii lui 
verzui-cenuşii şi stranii, ca de chinez. A fost atât de surprinsă 
— pentru că dăduse pe neaşteptate de el, dar şi înțelegând, 
în aceeaşi clipă, că el o urmărise în tot acel răstimp — încât 
inima-i execută un salt, mai să-i iasă din piept, şi trase un 
țipăt. Romanele pe care tocmai era pe cale să le vâre în 
rucsac se împrăştiară pe podea, foşnind din file. 

— Joe... Leo, vreau să spun... 

Îşi puse o mână pe piept, deasupra sânilor, ca şi cum ar fi 
urmărit să potolească galopul nebun al inimii. Dar inima ei nu 
era încă dispusă să-şi rărească ritmul. Nu era suficient că îi 
răsărise înaintea ochilor atât de neaşteptat; şi mai rău era 
însă că era îmbrăcat şi se purta ca atunci când îl întâlnise, în 
New Hampshire. Se simţea târâtă înapoi, în timp, ca şi cum o 
zeiţă absurdă şi răutăcioasă ar fi silit-o să-şi retrăiască de la 
capăt ultimele şase săptămâni din viaţă. 

— M-ai speriat îngrozitor, termină ea cu voce slabă. 

Joe nu-i răspunse. 


Se apropie încet de el, aşteptându-se chiar să vadă în 
mâna lui un cuţit lung, de bucătărie, ca în zilele de demult, 
dar mâna lui liberă stătea, nevinovat, în poală. Observă că de 
pe trupul lui dispăruse bronzul. Vechile urme de răni şi de 
vânătăi dispăruseră şi ele. Doar ochii rămăseseră aceiaşi... 
ochi care te urmăreau obsedant. Tot ceea ce se adunase 
puţin câte puţin în ei, din ziua în care se apropiase de foc şi-l 
ascultase pe Larry cântând, se pierduse cu desăvârşire. 
Privirile lui erau acum exact ca atunci când îl întâlnise, iar 
asta îi dădu fiori reci, de teamă. 

— Ce cauţi aici? 

Joe nu-i spuse nimic. 

— De ce nu eşti cu Larry şi cu mama-Lucy? 

Nici un răspuns. 

— Nu poţi rămâne aici, încercă ea să facă apel la raţiunea 
băiatului, dar înainte de a putea continua, se întrebă oare de 
când se afla el aici. 

Erau în dimineaţa de 24 august. Ultimele două nopţi şi le 
petrecuse la Harold. Îi trecu prin minte că el stătea poate de 
patruzeci de ore cu degetul mare în gură. Ideea părea 
ridicolă, desigur, dar continua s-o obsedeze, pentru că între 
timp probabil că acesta mâncase şi băuse — oare? O străbătu 
un nou val de fiori şi înţelese, cuprinsă de ceva foarte 
asemănător cu disperarea, cât de mult se transformase ea 
însăşi: dormise fără teamă lângă acest mic sălbatic, într-o 
vreme când el era înarmat şi periculos. Acum nu avea arme, 
dar descoperise că se temea de el. Işi imaginase că fostul lui 
eu 

(Joe? Leo?) 
dispăruse complet şi fără urme. Acum se întorsese. Şi se afla 
la doar un pas de ea. 

— Nu poţi rămâne aici, repetă ea. Eu m-am întors doar ca 
să-mi iau câteva lucruri. Eu mă mut de aici. Mă mut... cu un 
bărbat. 

Vai, aceasta să fie definiţia lui Harold? o batjocori o voce 
interioară. Şi eu care credeam că este doar o unealtă, un 
mijloc în vederea atingerii unui scop. 


— Leo, ascultă-mă... 

Băiatul clătină din cap, încet, dar vizibil. Ochii lui serioşi şi 
sclipitori se fixaseră asupra ei. 

— Nu eşti Leo? 

Acelaşi discret gest de tăgăduire. 

— Eşti Joe? 

O confirmare la fel de greu perceptibilă. 

— Foarte bine. Dar trebuie să înţelegi că nu contează cine 
eşti, îi spuse ea, încercând să-şi păstreze răbdarea. Incă nu 
scăpase de sentimentul acela idiot că se afla într-un tunel al 
timpului, readusă la primul pătrat al şotronului, sentiment 
care o speria şi o făcea să se simtă ireală. Perioada aceea din 
vieţile noastre —în care am fost împreună şi de capul nostru 
— s-a încheiat. Tu te-ai schimbat, eu m-am schimbat, iar cale 
de întoarcere nu mai există. 

Dar ochii lui stranii o măsurau în continuare, ca şi cum ar 
fi contrazis-o. 

— Nu te mai holba aşa la mine, îl repezi ea. E nepoliticos 
să te uiţi la oameni în felul acesta. 

În privirea lui se strecură parcă o urmă de acuzare, ca şi 
cum ar fi vrut să-i sugereze că este la fel de nepoliticos să-i 
laşi pe oameni de izbelişte, cu atât mai nepoliticos să le refuzi 
dragostea celor care mai au încă nevoie şi mai depind de ea. 

— Nu trebuie să te porţi ca şi cum ai fi de capul tău, îi zise 
ca şi se întoarse să adune cărţile căzute. Ingenunche stângaci 
şi fără graţie, iar încheieturile îi pocniră ca nişte artificii. Se 
apucă să îndese cărţile în rucsac cu de-a sila, peşte şerveţele, 
aspirine şi lenjeria ei intimă — din bumbac simplu, foarte 
diferite de cele ce le purta spre amuzamentul frenetic al lui 
Harold. 

— Îi ai pe Larry şi pe Lucy. Ţie îţi place de ei, şi ei te plac 
pe tine. Adică, Larryte place, asta-i tot ce contează, pentru că 
ea îşi doreşte tot ceea ce-şi doreşte şi el. Lucy este ca o foaie 
de indigo. Lucrurile se prezintă cu totul altfel din punctul meu 
de vedere, Joc, şi asta nu din vina mea. Câtuşi de puţin din 
vina mea. Prin urmare, nu are nici un rost să încerci să-mi 
trezeşti sentimentul de culpă. 


Tocmai se străduia să închidă elapeta rucsacului, dar 
degetele-i tremurau incontrolabil şi nu erau în stare să-şi ducă 
treaba la bun sfârşit. In jurul lor se lăsa o tăcere din ce în ce 
mai grea. 

Intr-un târziu se ridică în picioare, aranjându-şi povara pe 
umeri. 

TE Leo. 

Incerca să-i vorbească rezonabil şi calm, aşa cum se 
adresa copiilor dificili din clasele ei, atunci când făceau crize 
de furie. Dar totul era în zadar. Vocea n-o ajuta, iar micul lui 
gest de negaţie cu care întâmpină apelativul Leo o puse şi 
mai mult în încurcătură. 

— Nu este vorba de Larry şi de Lucy, declară Nadinc cu 
răutate. Atâta lucru aş fi înţeles şi eu. De fapt, ai renunţat la 
mine de dragul baborniţei, nu-i aşa? Proasta aia bătrână din 
balansoar, rânjind lumii cu dinţii ei falşi. Dar între timp ca a 
dispărut, iar acum tu alergi înapoi, la mine. Dar nu merge, mă 
auzi? Nu merge aşa! 

Joe nu scoase nici un cuvânt. 

— lar când l-am implorat pe Larry... i-am căzut în 
genunchi şi l-am implorat... nici n-a vrut să ştie. Era foarte 
ocupat, jucându-se de-a omul mare. Vezi, nimic din ce se 
întâmplă nu-i din vina mea. Absolut nimic! 

Băiatul se mulţumi să-i arunce o privire impasibilă. 

Spaima începu s-o copleşească iarăşi, îngropând furia ei 
incoerentă. Se retrase cu faţa la el până în dreptul uşii şi pipăi 
orbeşte, în căutarea butonului. Îl descoperi, în sfârşit, îl răsuci 
şi deschise uşa. Valul de aer răcoros de afară era mai mult 
decât bine venit. 

— Du-te la Larry, mormăi ea. La revedere, puştiule. 

Se retrase stângaci şi rămase un moment pe prima 
treaptă, încercând să-şi adune minţile. Deodată îi trecu prin 
minte că totul nu fusese decât o halucinație, provocată de 
propriile ei sentimente de vinovăţie... pentru că-l abandonase 
pe băiat, pentru că-l lăsase pe Larry să aştepte prea mult, din 
cauza lucrurilor pe care le făcuseră ea şi cu Harold şi a celor 
cu mult mai rele, pe care avea să le comită. Poate că în casă 


nu existase un băiat real, în carne şi oase. Sau cu nimic mai 

real decât fantasmele lui Poe — bătaia inimii bătrânului poet, 
răsunând ca un ceas înfăşurat în vată, sau corbul cocoţat pe 
bustul lui Pallas. 

— "Bătând, bătând mereu la uşa odăii mele", şopti ea pe 
negândite, ceea ce o făcu să scoată un hohot oribil, 
asemenea croncănitului unui corb adevărat. 

Cu toate acestea, curiozitatea ei nu fusese potolită. 

Se duse la fereastra de lângă treptele din faţă şi se uită în 
salonul fostei ei locuinţe. De fapt, nu fusese niciodată casa ei 
în adevăratul înţeles al cuvântului. Dacă ai locuit undeva şi 
tot ceea ce-ţi doreşti să iei de acolo, atunci când pleci, încape 
într-un rucsac, înseamnă că locul acela n-a fost niciodată cu 
adevărat al tău. Privind înăuntru, văzu covorul, perdelele şi 
tapetul care aparținuseră unei moarte, stativul pentru pipe şi 
numere din Sports Illustrated răspândite neglijent pe măsuţa 
de cafea, ale soţului ei mort. Pozele unor copii morţi, pe poliţa 
căminului. lar în scaunul din colţ şedea băieţelul cine ştie 
cărei femei moarte, şedea, doar în izmene, şedea acolo, exact 
în poziţia în care-l lăsase mai devreme... 

Nadine porni în fugă, împiedicându-se — cât pe ce să cadă 
— de micul gard de sârmă care proteja stratul de flori de la 
stânga ferestrei prin care se uitase înăuntru. Se aruncă pe 
Vespa şi porni motorul. Conduse cu viteză necugetată cale de 
câteva blocuri, executând slalomuri printre maşinile care mai 
rămăseseră încă pe străzile lăturalnice, dar încetul cu încetul 
se calmă. 

Până să ajungă acasă la Harold, reuşise să-şi recapete 
întrucâtva stăpânirea de sine. Dar acum era convinsă că era 
musai să plece cât mai repede din Free Zone. Dacă ţinea să 
rămână în toate minţile, trebuia să plece cât mai curând. 


Adunarea de la Munzinger Auditorium se desfăşură bine. 
Începură din nou prin intonarea Imnului Naţional, dar de 
această dată majoritatea rămaseră cu ochii uscați; devenise 
pur şi simplu parte a ceea ce urma curând să devină un ritual. 


Comitetul pentru Recensământ a fost votat fără nici o 
greutate, responsabilă fiind aleasă Sandy DuChiens. Ea şi cu 
cele patru ajutoare au început fără întârziere să străbată 
adunarea, numărându-i pe cei prezenţi şi înregistrându-le 
numele. La sfârşitul întrunirii, printre urale, reuşi să anunţe că 
în clipa de faţă în Free Zone existau 814 suflete şi promise 
(pripit, avea să se dovedească) să pregătească un "repertoar" 
până la convocarea următoarei adunări generale din Free 
Zone — un repertoar pe care spera să-l poată actualiza săptă- 
mână de săptămână — conţinând nume în ordine alfabetică, 
vârste, adresele din Boulder, fostele adrese şi fostele ocupaţii. 
După cum s-a dovedit, sosirile se făceau în număr atât de 
mare şi în mod atât de dezordonat, încât ea urma să rămână 
constant cu două sau trei săptămâni în urmă. 

S-a discutat apoi perioada pentru care era ales Comitetul 
din Free Zone şi, după mai multe propuneri extravagante 
(una de zece ani, o alta, pe viaţă, iar Larry a stârnit un hohot 
general de râs, spunând că sunau mai degrabă a condamnări, 
decât a perioade de mandat obţinute prin alegeri), a fost 
votat termenul de un an. Undeva, în partea din spate a sălii, 
se văzu fluturând mâna lui Harry Dunbarton, iar Stu îi dădu 
cuvântul. 

Urlând din răsputeri, ca să se facă auzit, Harry spuse: 

— Poate şi un an este prea mult. Nu am absolut nimic 
împotriva doamnelor şi domnilor din comitet, consider că 
faceţi o treabă nemaipomenită — chiote şi fluierături — dar 
toată chestia va scăpa curând de sub control dacă vom 
continua să creştem numeric în acelaşi ritm. 

Glen ridică mâna şi Stu îi acordă cuvântul. 

— Domnule preşedinte, deşi aspectul acesta nu apare pe 
agendă, cred că domnul Dunbarton are extrem de multă 
dreptate. 

Păi sunt convins că aşa crezi, cheliosule, îi trecu lui Stu 
prin minte, de vreme ce chiar tu vorbeai despre asta acum o 
săptămână. 

— Aş vrea să propun să înfiinţăm un Comitet pentru 
Guvern Reprezentativ, ca să putem aplica din nou cu 


adevărat Constituţia. După părerea mea, Harry Dunbarton ar 
trebui să conducă acest comitet, iar eu însumi doresc să fiu 
membru, dacă nimeni nu consideră că m-aş afla într-un 
conflict de interese. 

Alte chiote. 

În ultimul rând, Harold se întoarse spre Nadine şi-i şopti la 
ureche: 

— Doamnelor şi domnilor, asistăm la sărbătoarea iubirii 
publice. 

Ea îl răsplăti cu un zâmbet lent şi întunecat, iar Harold 
simţi că ameţeşte. 

Stu a fost ales Şerif al Free Zone prin aclamații furtunoase. 

— Voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru voi, spuse el. O 
parte dintre cei care mă aplaudă acum s-ar putea să aibă 
motive de nemulţumire mai târziu, dacă o să-i prind făcând 
vreun lucru necuvenit. M-ai auzit, Rich Moffat? 

Un nou hohot uriaş de râs. Rich, care era beat turtă, se 
alătură şi el veseliei generale. 

— Dar nu văd nici un motiv pentru care am avea aici nişte 
probleme cu adevărat serioase. Cea mai importantă misiune 
care-i revine unui şerif, după părerea mea, este să-i împiedice 
pe oameni să-şi facă rău unul altuia. lar printre noi nu există 
nimeni care să-şi dorească una ca asta. Ajunge câţi oameni 
au avut de suferit până acum. Eu atât am avut de zis. 

Mulțimea îl ovaţiona îndelung. 

— Acum trecem la punctul următor, continuă Stu, care 
merge mână în mână cu cel discutat înainte. Avem nevoie 
cam de patru persoane care să servească într-un Comitet 
Juridic, altfel n-o să mă simt îndreptăţit să arestez pe cineva, 
dacă va fi să se ajungă până acolo. Doreşte cineva să facă 
propuneri? 

— Ce părere aveţi despre Jude? strigă cineva. 

— Da, da, Judele, corect! strigă o altă persoană. 

Gâturile oamenilor se lungiră, aşteptând ca Judele să se 
ridice şi să accepte răspunderea respectivă în obişnuitul lui 
stil rococo; o şoaptă făcu ocol sălii, oamenii povestindu-şi încă 
o dată cum montase ci o bilă în rulmentul unei farfurii 


zburătoare. Programele fuseseră puse jos şi toată lumea 
aştepta pregătită să aplaude. Stu şi Glen schimbară priviri 
pline de amărăciune: cineva din comitet ar fi trebuit să 
prevadă momentul acesta. 

— Nu-i aici, spuse în cele din urmă cineva. 

— Cine l-a văzut? se interesă Lucy Swann, supărată. 

Larry îi aruncă o privire stânjenită, dar femeia se uita încă 
în jur, căutându-l pe Jude. 

— Eu l-am văzut. 

Într-un murmur general de interes, Teddy Weizak se ridică 
undeva, în ultima pătrime a sălii, părând nervos şi ştergându- 
şi cu batista ochelarii lui cu rame de oţel. 

— Unde? 

— Pe unde era, Tcddy? 

— În oraş? 

— Ce anume făcea? 

Teddy Weizak era vizibil copleşit de acest tir de întrebări. 

Stu bătu cu ciocanul. 

— Haideţi, oameni buni. Linişte. 

— L-am văzut acum două zile, spuse Teddy. Era într-un 
Land-Rover. Mi-a zis că face o excursie la Denver. Nu mi-a 
explicat de ce. Am făcut câteva glume despre chestia asta. 
Părea foarte vesel. Asta-i tot ce ştiu. 

Se aşeză, ştergându-şi în continuare ochelarii şi înroşindu- 
se ca racul. Stu ceru din nou să se facă ordine. 

— Îmi pare rău că Judele nu se află aici. Cred că ar fi fost 
omul cel mai potrivit pentru treaba asta, dar, de vreme ce e 
absent, există şi o altă propunere?... 

— Nu, hai să n-o lăsăm chiar aşa! protestă Lucy, ridicân- 
du-se în picioare. Purta o rochie-pantalon elegantă, din 
bumbac, care trezi interesul majorităţii populaţiei masculine 
din sală. Judele Farris este un om în vârstă. Dacă i s-a făcut 
rău la Denver şi nu se poate întoarce? 

— Lucy, interveni Stu, Denver este un oraş mare. 

O linişte ciudată se lăsă asupra adunării, iar oamenii 
păreau să se gândească la cele auzite. Lucy se aşeză, palidă, 
iar Larry îşi trecu un braţ peste umărul ei. Ochii săi îi întâlniră 


pe ai lui Stu, care-i evită privirea. 

Fără prea mare entuziasm, se lansă propunerea ca 
formarea Comitetului Juridic să fie amânată până la 
întoarcerea Judelui; ideea căzu după douăzeci de minute de 
discuţii. Exista un alt avocat, un tânăr de vreo douăzeci şi 
şase de ani cu numele de Al Bundell, care sosise chiar în 
aceeaşi după-amiază, o dată cu grupul doctorului Richardson; 
el acceptă oferta să conducă acel comitet, menţionând doar 
că spera ca nimeni să nu comită vreun act ieşit din comun în 
luna următoare, pentru că avea nevoie cel puţin de această 
perioadă pentru a pune pe picioare un sistem oarecare de 
tribunal itinerant. În absentia, Judelui Farris i-a revenit prin 
vot un loc în acelaşi comitet. 

De podium se apropie apoi Brad Kitchner. Palid, nesigur 
pe el şi puţin ridicol, la costum şi cravată, scăpă din mână 
notițele pe care şi le pregătise, le culese în ordine greşită şi 
apoi declară că ei se aşteptau să repună în funcţiune centrala 
electrică până pe 2 sau 3 septembrie. 

Declaraţia lui a fost întâmpinată cu o asemenea furtună 
de strigăte, încât omul a căpătat destulă încredere ca să 
termine în forţă, ba chiar să părăsească podiumul păşind 
ţanţoş. 

l-a urmat la cuvânt Chad Norris. Mai târziu, când 
comentau împreună ce se întâmplase la adunare, Stu i-a spus 
lui Frannie că Chad abordase chestiunea în cel mai potrivit 
mod: înhumările le făceau din bună-cuviinţă, nici unul dintre 
ei nu va fi cu sufletul împăcat până nu se va termina această 
operaţiune, iar viaţa îşi urma cursul normal; dacă reuşeau să 
termine treaba înainte să înceapă sezonul ploios de toamnă, 
vor fi şi mai împăcaţi. A cerut câţiva voluntari şi s-ar fi oferit 
chiar patruzeci, dacă ar fi fost nevoie de atâţia. A încheiat 
cerând fiecărui membru al Plutonului Cazmaua (aşa cum îi 
plăcea lui să spună) să se ridice în picioare şi să salute. 

Harold Lauder de-abia s-a săltat de pe scaun şi s-a aşezat 
iute la loc, astfel încât nu puţini au fost cei care au comentat 
apoi ce tip deştept dar foarte modest era el. De fapt, Nadine îi 
şoptise la ureche tot soiul de dulci nimicuri, iar el, de teamă, 


n-a îndrăznit să se ridice decât puţin şi să moţăie din cap. O 
umflătură destul de mare, de forma unui cort conic, îi 
crescuse în partea din faţă a pantalonilor. 

După ce Norris a coborât de pe podium, a urmat Ralph 
Brentner. Aveau, în sfârşit, un medic, le comunică el. George 
Richardson se ridică (în aplauzele tuturor; Richardson făcu 
semnul victoriei cu ambele mâini, iar aplauzele se 
transformară în aclamații); Ralph îi mai anunţă că, din câte 
ştia el, în următoarele câteva zile urmau să mai sosească la 
Boulder vreo şaizeci de persoane. 

— Ei, cam asta era pe ordinea de zi, spuse Stu. Se uită 
peste adunare. Aş dori ca Sandy DuChiens să urce aici şi să 
ne spună câţi suntem, dar înainte de asta, mai există şi alte 
lucruri pe care ar trebui să le discutăm în seara aceasta? 

Aşteptă. Distingea în mulţime figurile lui Glen, Sue Stern, 
Larry, Nick şi, desigur, pe a lui Frannie. Toţi arătau destul de 
tensionaţi. Dacă ar fi avut cineva de gând să pună pe tapet 
chestiunea Flagg, să întrebe ce anume făcea comitetul în 
această privinţă, acum era momentul. Dar nimeni nu scoase 
nici un cuvânt. După cincisprezece secunde, Stu îi dădu 
cuvântul lui Sandy, care încheie şedinţa cât se poate de 
frumos. Privindu-i cum părăsesc sala, Stu îşi spunea: Ca să 
vezi, am mai scăpat o dată. 

Nu puţini, printre care şi doctorul, veniră la el după 
şedinţă ca să-l felicite. 

— Te-ai descurcat foarte bine, domnule şerif, zise 
Richardson, şi, pentru un moment, Stu rămase derutat, gata 
să se uite peste umăr, ca să vadă cui i se adresa Richardson. 
Atunci îşi aduse aminte că el era şeriful şi intră în panică. 
Omul legii? Nu era decât un impostor. 

Un an, îşi spuse. Un an, doar atât. Dar asta nu-i alungă 
teama. 


Stu, Fran, Sue Stern şi Nick se întoarseră împreună spre 
centrul oraşului, paşii lor răsunând sec pe asfaltul trotuarului, 
traversând campusul universitar în direcţia Broadway. In zonă 


se mai aflau şi alţii, discutând încet şi îndreptându-se fiecare 
spre casa lui. Era aproape 11.30. 

— Mi s-a făcut frig, spuse Fran. Aş fi făcut bine să-mi iau şi 
jacheta, pe lângă pulover. 

Nick făcu un semn aprobator din cap. Şi el simţea frigul. 
Serile erau în general răcoroase la Boulder, dar în seara asta 
termometrul nu putea să arate peste cincisprezece grade, 
amintindu-le tuturor că vara asta stranie şi cumplită se 
apropia de sfârşit. Nu pentru prima oară se gândi că 
Dumnezeu, Muza sau Fiinţa aceea care o călăuzea pe Mother 
Abagail ar fi făcut bine să fi ales Miami sau New Orleans ca 
loc de întâlnire. Dar nici astea n-ar fi fost nimerite, dacă se 
gândea mai bine. Umiditate ridicată, multă ploaie... şi o 
mulţime de cadavre. Cel puţin la Boulder nu ploua. 

— Am crezut că-mi dau duhul când am auzit că-l vor pe 
Jude în Comitetul Juridic, spuse Stu. Ar fi trebuit să ne 
aşteptăm la asta. 

Frannie clătină din cap, iar Nick scrise repede în carnetul 
lui: "Desigur. Oamenii vor remarca şi absenţa lui Tom şi a 
Daynei. Asta-i viaţa." 

— Crezi că vor intra la bănuieli, Nick? întrebă Stu. 

Nick îi confirmă: "Se vor întreba dacă nu cumva au plecat 
în vest. Pe bune." 

Se gândeau cu toţii la această eventualitate, în timp ce 
Nick scoase o brichetă cu gaz şi arse bucata de hârtie. 

— Foarte neplăcut, comentă Stu într-un târziu. Eşti sigur? 

— Cum să nu fie sigur, interveni Sue încruntată. La ce alt- 
ceva i-ar putea duce gândul? Că Judele Farris s-a dus la Far 
Rockaway, ca să se dea în Monster Coaster? 

— Spre norocul nostru, în seara asta am scăpat de 
discuţia, despre ce se petrece în vest, zise Fran. 

Nick scrise: "Să ştii că am avut noroc. Data viitoare va 
trebui ca atacul frontal să vină din partea noastră. De aceea 
aş vrea să amânăm următoarea adunare generală cât mai 
mult. Trei săptămâni, poate. Până pe 15 septembrie?" 

— Putem s-o lungim până atunci, dacă Brad dă drumul la 
curent, fu de părere Sue. 


— Cred că o să reuşească, zise Stu convins. 

— Eu mă duc acasă, interveni Sue. Mâine e o zi mare. 
Pleacă Dayna. O s-o conduc până la Colorado Springs. 

— Crezi că e prudent din partea ta? o întrebă Fran. 

Sue ridică din umeri: 

— În orice caz, din punctul ei de vedere, cel puţin, eo 
măsură de siguranţă. 

— Cum a reacţionat la propunere? se interesă Fran. 

— Păi, ea e o fată mai deosebită. In colegiu s-a ţinut de 
sport. Făcea de toate, dar se specializase în tenis şi înot. 
Mergea la colegiul unei comunităţi mici, din Georgia, dar în 
primii doi ani a continuat o prietenie începută din liceu. Gagiul 
era genul dur, geacă din piele, io Tarzan, tu Jane, aşa că, 
valea în bucătărie şi vezi ce se-ntâmplă-n oalele şi cratiţele- 
alea. După care, prin colega ei de apartament, care era prinsă 
în chestiile cu emanciparea femeii, a ajuns şi ca la nişte 
întruniri ale mişcării feministe, unde se dezbătea formarea 
conştiinţei femeii. 

— Şi, cum se întâmplă în cazuri din astea, a ajuns o 
feministă şi mai convinsă decât colega ei, ghici Fran. 

— Mai întâi feministă, apoi lesbiană, îi explică Sue. 

Stu încremeni locului, de parcă l-ar fi trăsnit. Frannie se 
uită la el, încercând să-şi ascundă amuzamentul. 

— Hai, splendoare în iarbă ce eşti, îl îndemnă ca. la vezi, 
poate reuşeşti cumva să-ţi repari balamaua de la gură. 

Stu îşi închise gura cu zgomot, iar Sue continuă: 

— l-a dat ambele ştiri trogloditului ei în acelaşi timp. 
Tipului i-au sărit siguranţele şi a venit după ea cu un pistol. A 
reuşit să-l dezarmeze. Din câte spune ea, a fost punctul de 
cotitură din viaţa ei. Că, de fapt, în sinea ei fusese mereu 
încredinţată că este mai puternică şi mai agilă decât el. Dara 
avut nevoie de tot curajul ca să-l dovedească. 

— Adică vrei să zici că urăşte bărbaţii? întrebă Stu, uitân- 
du-se la Sue mai de aproape. 

Susan clătină din cap: 

— Acum e bi. 

— Bi... cum? exclamă Stu dezorientat. 


— Adică se distrează minunat cu oameni de ambe sexe, 
Stuart. lar eu sper că n-ai de gând să faci campanie prin 
comitet să nu ne mulţumim cu "Să nu ucizi", ci să instituim 
legile albastre" . 

— Am şi aşa destule griji pe cap, ce-mi pasă mie cu cine 
se culcă fiecare? mormăi el, iar ceilalţi începură să râdă. Am 
întrebat doar pentru că nu vreau să intre cineva în treaba 
asta ca într-o cruciadă. Noi avem nevoie acolo de ochi, nu de 
luptători de gherilă. Misiune pentru o nevăstuică, nu pentru 
un leu. 

— Ea a înţeles asta, îl asigură Sue. Fran m-a întrebat cum 
a primit rugămintea mea de a merge în cealaltă tabără. A 
primit-o cât se poate de bine. În primul rând, mi-a amintit că 
dacă rămâneam cu bărbaţii ăia... Ţi-aduci aminte cum ne-ai 
găsit, Stu? 

EI îi făcu semn că da. 

— Dacă rămâneam cu ei, fie ne omorau, fie ne duceau în 
vest, pentru că asta era direcţia în care mergeau... cel puţin 
atunci când erau destul de treji ca să citească indicatoarele 
de pe drum. Mi-a zis că se şi întreba care va fi rolul ei în Free 
Zone şi că ajunsese la concluzia că acesta era de faptun rol 
extern. Şi a mai zis că... 

— Ce anume? spuse Fran. 

— Că va încerca să se întoarcă, explică Sue, destul de 
abrupt, apoi nu mai scoase nici un cuvânt. 

Restul celor aflate de la Dayna Jurgens trebuia să rămână 
strict între ele două, nici măcar membrii comitetului nu era 
bine să ştie. Dayna pornea la drum cu un cuţit cu buton prins 
de braţ, un cuţit a cărui lamă avea vreo douăzeci şi cinci de 
centimetri. Dacă îşi îndoia brusc încheietura mâinii, arcul 
acţiona cuțitul şi, hei, presto, îi creştea un al şaselea deget, 
lung de douăzeci şi cinci de centimetri şi cu două tăişuri. 
Părerea ei era că majoritatea — bărbaţii, adică — n-ar fi 
înţeles-o. 

Nu-i exclus ca oamenii de dincolo să fie ținuți împreună 
doar de el, dacă-i un dictator suficient de puternic şi de abil. 
lar dacă el dispare, poate că ceilalţi vor începe să se certe şi 


să se bată între ei. Moartea lui ar putea să însemne şi sfârşitul 
celorlalti. Dar dacă reuşesc să mă apropii suficient de el, 
Susie, diavolul lui păzitor ar face bine să stea prin preajmă. 

Au să te omoare, Dayna. 

Poate. Sau poate că nu. Mă gândesc că face, chiar şi 
pentru satisfacția de a-i vedea matele pe podea. 

Susan nu încercă s-o oprească, deşi credea că ar fi putut 
s-o influenţeze. Se mulţumise să primească din partea Daynei 
promisiunea că se va mulţumi cu scenariul iniţial, dacă nu i se 
ivea cumva în cale o ocazie absolut minunată. Dayna 
consimţise, iar Sue considera că amica ei nu va avea ocazia 
să se apropie suficient de Flagg. Era de presupus că-l păzeau 
bine. Cu toate acestea, de trei zile, de când vorbise cu 
prietena ei despre ideea ca aceasta să plece în vest, în rolul 
de spion, Sue Stern dormea foarte prost. 

— Ei, li se adresă ea acum celorlalţi, cu mă duc acasă. 
Noapte bună, dragilor. 

Porni pe drumul ei, cu mâinile vârâte în fundul 
buzunarelor de la jacheta militară. 

— Parcă a îmbătrânit, spuse Stu. 

Nick scrise ceva şi le întinse notesul la amândoi. 

Pe foaie scria: Toţi părem mai bătrâni. 


A doua zi de dimineaţă, Stu era în drum spre centrala 
electrică, când le întâlni pe Susan şi Dayna, care străbăteau 
Canyon Boulevard pe motociclete. Le făcu semn, iar ele se 
opriră. După părerea lui, Dayna arăta mai bine ca oricând. 
Avea părul prins la spate, cu o eşarfă din mătase verde- 
deschis, şi purta o haină din piele întoarsă, descheiată, peste 
jeanşi, şi o cămaşă colorată. Pe portbagaj legase un aşternut 
făcut sul. 

— Stuart! strigă ea, zâmbind şi făcându-i un semn amical. 

Lesbiană? cugetă el, plin de îndoială. 

— Înţeleg că ai plecat într-o mică excursie, zise el. 

— Sigur că da. lar tu nu m-ai văzut. 

— Nici vorbă, spuse Stu. Cum să te văd. Fumezi? 


Dayna luă un Marlboro şi proteja cu mâinile flacăra chibri- 
tului. 

— Să ai grijă de tine, fetiţo. 

— O să am. 

— Şi să te întorci. 

— Sper. 

Se priviră îndelung, în lumina puternică a dimineţii de 
sfârşit de vară. 

— Să ai grijă de Frannie, barosane. 

— Voi avea. 

— Şi nu-ți lua prea în serios rolul de șerif. 

— Asta nu-mi va fi chiar greu. 

Dayna aruncă ţigara şi i se adresă lui Sue: 

— Tu ce zici? 

Susan îi făcu semn că a înţeles şi se pregăti să pornească, 
ascunzându-şi nervozitatea în spatele unui zâmbet. 

— Dayna? 

Tânăra îşi înălţă privirile spre el, iar Stu o sărută uşor, pe 
gură. 

— Mult noroc. 

Ea îi surâse: 

— Trebuie să mă săruţi de două ori, dacă vrei să aibă 
efect urarea. Nu ştiai? 

O pupă din nou, de astă dată mai apăsat şi fără atâta 
grabă. Lesbiană? se minună încă o dată. 

— Frannie este o femeie norocoasă, îi spuse Dayna. Poţi 
să-i zici asta din partea mea. 

Zâmbind, Stu se retrase şi nu mai zise nimic, pentru că nu 
ştia ce ar mai fi putut să adauge. La distanţă de două blocuri, 
unul dintre camioanele portocalii ale Comitetului pentru 
înhumări trecu hodorogind prin intersecţie, ca o piază rea, 
rupând vraja momentului. _ 

— La drum, spuse Dayna. Inainte, marş! 

Stu rămase la marginea trotuarului şi le însoţi cu privirea 
până ce dispărură. 


Sue Stern se întoarse peste două zile. Povesti cum o 
petrecuse pe Dayna până la Colorado Springs, iar de acolo o 
urmărise până ce prietena ei nu se mai vedea decât ca un 
punct care se contopise în cele din urmă cu peisajul imens, 
nemişcat, din jur. După aceea plânsese puţin. In prima 
noapte, Sue făcuse tabăra la Monument, se sculase în primele 
ore ale dimineţii şi tresărise la auzul unui scâncet slab; 
sunetul părea să vină din direcţia unui canal ce traversa pe 
sub drumeagul fermei în apropierea căreia hotărâse să 
înnopteze. 

În cele din urmă îşi făcuse curaj, luminase cu lanterna 
teava mâncată de vreme şi descoperise un pui de căţel sfrijit 
şi tremurător. Din câte putea să aprecieze, căţeluşul avea 
cam şase luni. Se feri de atingerea ei şi se strecură în ţeavă, 
un loc din care Sue nu-l putea scoate cu mâna. Atunci s-a dus 
în oraşul Monument, a spart vitrina unei băcănii şi s-a întors în 
lumina rece a zorilor falşi cu un rucsac plin de Alpo şi Cycle 
One. Ideea ei s-a dovedit excelentă. Căţeluşul făcu drumul de 
întoarcere alături de ea, bine adăpostit într-unul din 
buzunarele laterale ale motocicletei. 


Era o căţeluşă setter irlandez, de rasă pură sau aproape 
pură, ceea ce nu conta, oricum Dick Ellis căzuse într-o stare 
de extaz la vederea puiului. Când mai creştea, Kojak avea să 
fie foarte bucuros să facă cunoştinţă cu ea. Ştirea făcu 
înconjurul oraşului Boulder şi, în ziua aceea, subiectul Mother 
Abagail fu dat uitării, în valul de emoție stârnit de aceşti 
Adam şi Eva canini. Susan Stern deveni un fel de eroină şi, cel 
puţin din ceea ce au auzit în perioada respectivă membrii 
comitetului, absolut nimeni nu se gândi să se întrebe ce 
anume căuta ea la Monument în noaptea aceea, atât de 
departe la sud de Boulder. 

În schimb lui Stu nu-i rămase în minte decât dimineaţa în 
care cele două fete dispăruseră în direcţia şoselei Denver 
Boulder. Deoarece din ziua aceea nimeni din Free Zone n-a 
mai văzut-o vreodată pe Dayna Jurgens. 


27 august; început de amurg; Luceafărul strălucea pe cer. 

Nick, Ralph, Larry şi Stu stăteau pe treptele casei lui Tom 
Cullen. Tom jucă crochet pe pajişte, trecând bilele printr-un 
set de porţi şi strigând de bucurie. 

E timpul, scrise Nick. 

Stu întrebă în şoaptă dacă va fi nevoie să-l hipnotizeze din 
nou, dar Nick clătină din cap. 

— Bine, spuse Ralph. Nu credeam că aş mai putea trece 
încă o dată prin aşa ceva. Îl strigă pe Tom: Tom! Hei, Tommy! 
Vino aici! 

Tom veni în fugă, rânjind cu gura până la urechi. 

— Tommy, a sosit timpul să pleci, i se adresă Ralph. 

Zâmbetul lui Tom se veşteji. De-abia acum păru să 
observe că se făcea întuneric. 

— Să plec? Acum? Doamne, nu! Când vine noaptea, Tom 
merge la pat. Lu' Tom nu-i place să stea pe afară după ce se 
lasă întunericu'. Din cauza fantomelor. Tom... Tom... 

Rămase mut, iar ceilalţi îl cercetară cu nelinişte. Tom 
căzuse într-o stare de muţenie posomorâtă. leşi din ea... Insă 
nu în modul obişnuit. Trezirea lui la viaţă n-a fost de această 
dată bruscă, ci lentă, fără voie şi aproape tristă. 

— Să plec spre vest? întrebă el. Vreţi să spuneţi că a sosit 
vremea? 

Stu îi puse mâna pe umăr. 

— Da, Tom, dacă poţi. 

— Pornesc la drum. 

Ralph mormăi ceva, scoase un sunet sugrumat şi dispăru 
în spatele casei. Tom nu-l băgă în seamă. Privirea lui fugea de 
la Stu la Nick. 

— Merg noaptea. Dorm ziua. Tom adăugă apoi extrem de 
încet: Şi voi vedea elefantul. 

Nick îi făcu semn că da. Larry aduse bagajul lui Tom de 
lângă trepte. Cufundat în gânduri, Tom îşi săltă încet rucsacul 
în spate. 

— Să ai grijă de tine, Tom, îl sfătui Larry emoţionat. 


— Să am grijă. Doamne, da. 

Stu se întrebă, tardiv, dacă nu s-ar fi cuvenit să-i dea lui 
Tom şi un cort de o persoană, apoi renunţă la idee. Tom n-ar 
fi fost în stare să ridice nici chiar un cort atât de mic. 

— Nick, şopti Tom. Trebuie neapărat să fac asta? 

Nick îl îmbrăţişă şi făcu încet un semn afirmativ din cap. 

— Prea bine. 

— Trebuie să rămâi pe şoseaua cea mare, cu patru benzi, 
spuse Larry. Pe care scrie 70. Ralph te va duce până acolo, cu 
motocicleta. 

— Da, Ralph. 

Se lăsă tăcerea. Ralph apăru din spatele casei. Se ştergea 
la ochi cu batista. 

— Eşti gata, Tom? întrebă el posac. 

— Nick? Aici va fi tot casa mea, când mă întorc? 

Nick făcu gesturi afirmative viguroase. 

— Tom iubeşte casa asta. Doamne, da. 

— Ştim asta, Tommy. 

Stu simţea cum se adună şi în el lacrimi amare. 

— Foarte bine. Sunt gata. Cu cine merg? 

— Cu mine, Tom, spuse Ralph. Te scot la Route 70, ai 
uitat? 

Tom clătină din cap şi se apropie de motocicleta lui Ralph. 
După o clipă îl urmă şi Ralph, cu umerii lui laţi lăsaţi în jos. 
Până şi pana de la pălărie părea să-şi fi pierdut semeţia. 
Încălecă şi porni motorul. La scurt timp, ieşiră pe Broadway şi 
se îndreptară spre est. Ceilalţi rămaseră locului, urmărind cu 
privirea silueta motocicletei până ce se topi în amurgul roşu, 
iar luminiţa din spatele ei dispăru după clădirea masivă a lui 
Holiday Twin Drive-in. 

Nick se îndepărtă, cu capul în pământ şi mâinile în 
buzunare. Stu încercă să se apropie de el, dar Nick clătină din 
cap aproape supărat şi-i făcu semn să-l lase în pace. Stu se 
întoarse la Larry. 

— Asta-i situaţia, îl întâmpină acesta, iar Stu îi răspunse cu 
o privire mohorâtă. 

— Crezi că-l vom mai vedea vreodată, Larry? 


— Dacă nu, noi şapte — poate doar cu excepţia lui Fran, 
ea n-a fost de acord să-l trimitem —- vom trăi tot restul vieţii 
noastre, vom mânca şi vom dormi cu această hotărâre. 

— Nick mai mult decât toţi ceilalţi, adăugă Stu. 

— Mda. Nick mai mult decât toţi ceilalţi. 

Il urmăriră pe Nick cum dispare încet pe Broadway, 
pierzându-se printre umbrele ce creşteau în jurul lui. Apoi se 
uitară un minut întreg la casa lui Tom, rămasă în întuneric. 

— Hai să plecăm de aici, spuse Larry pe neaşteptate. 
Când mi-amintesc de toate animalele alea împăiate... nu ştiu 
de ce, dar simt că mă trec fiorii. 


George Richardson, noul doctor, îşi stabilise sediul la 
Dakota Ridge Medical Ccntcr, pentru că era aproape de 
Boulder City Hospital, spitalul municipal, care dispunea de 
instrumentar medical, mari cantităţi de medicamente şi săli 
de operaţie. 

La 28 august deja lucra din plin, ajutat de Laurie 
Constable şi Dick Ellis. Dick ceruse permisiunea să 
părăsească lumea medicinei, dar fusese refuzat. 

— Faci o treaba minunată aici, îi spusese Richardson. Ai 
învăţat foarte multe şi vei învăţa şi mai multe de acum 
înainte. Apoi, eu singur nu pot face faţă. Chiar şi aşa o să ne 
ieşim din minţi de atâta muncă, dacă nu mai soseşte un 
medic într-o lună sau două. Prin urmare, felicitări, Dick, eşti 
cel dintâi paramedic din Free Zone. Sărută-l, Laurie. 

Ceea ce Laurie şi făcu. 

Pe la ora 10, în acea dimineaţă de sfârşit de august, Fran 
intră în camera de aşteptare şi privi în jur, curioasă şi puţin 
nervoasă. La recepţie, Laurie citea un exemplar vechi din 
Ladies' Home Journal. 

— Bună, Fran, spuse ea, sărind în picioare. Mi-am închipuit 
eu că, mai devreme sau mai târziu, vei veni la noi. Acum 
George o consultă pe Candy Jones, pe urmă intri tu. Cum te 
simţi? 

— Foarte bine, mulţumesc, îi răspunse Fran. Cred că... 


Uşa unuia dintre cabinete se deschise şi apăru Candy 
Jones, în urma unui bărbat înalt şi gârbovit, în pantaloni de 
catifea reiată şi o cămaşă sport, cu aligatorul Izod pe piept. 
Candy se uita cam strâmb la o sticlă cu o substanţă rozalie, 
pe care o ţinea într-o mână. 

— Sunteţi sigur că despre asta e vorba? îl întrebă ea pe 
Richardson cu îndoială. Până acum n-am avut niciodată. Am 
crezut că sunt imună. 

— După cum se vede, nu sunteţi şi acum aveţi boala, o 
asigură George cu un zâmbet. Nu uitaţi să faceţi băi cu 
amidon şi feriţi-vă de-acum încolo de iarba înaltă. 

Ea îi surâse trist. 

— Şi Jack are. Trebuie să vină şi el? 

— Nu, dar puteţi să extindeţi băile cu amidon la întreaga 
familie. 

Candy clătină jalnic din cap, apoi o văzu pe Fran. 

— Bună, Frannie, ce faci? 

— Foarte bine. Dar tu? 

— îngrozitor. Candy ridică sticla, astfel încât Fran putu să 
citească pe etichetă: CALADRYL. Toxicodendron, explică ea. 
Nu cred că poţi ghici de unde m-am ales cu urzicăturile. Se 
lumină la faţă şi continuă: În schimb pun pariu că bănuieşti de 
unde s-a căptuşit Jack. 

Se despărţi de ceilalţi, care o urmăriră amuzaţi. Apoi 
George i se adresă lui Fran: 

— Domnişoara Goldsmith, dacă nu mă înşel? Din Free 
Zone Committce. Îmi face multă plăcere să vă cunosc. 

Ea îi întinse mâna. 

— Pur şi simplu, Fran, te rog. Sau Frannie. 

— Foarte bine, Frannie. Care-i problema? 

— Sunt însărcinată. Şi cât se poate de speriată. 

Apoi, din senin, începu să plângă. George o luă de după 
umeri. 

— Laurie, voi avea nevoie de tine cam peste cinci minute. 

— Prea bine, domnule doctor. 

O conduse în cabinet şi o invită să se aşeze pe masa capi- 
tonată în negru. 


— Ce-i cu asta? De ce c nevoie de lacrimi? Din cauza 
gemenilor doamnei Wentworth? 

Frannie încuviinţă cu jale. 

— A fost o naştere grea, Fran. Mama fuma foarte mult. Be- 
beluşii erau subponderali, chiar în comparaţie cu nişte gemeni 
normali. Au venit pe lume noaptea târziu şi extrem de brusc. 
Nu am avut ocazia să fac o autopsie. De Regina Wentworth 
au grijă nişte femei din grupul nostru. Cred — sper— că va 
ieşi din starea de amnezic în care se află în momentul de faţă. 
Pentru moment însă, ceea ce pot spune este că bebeluşii au 
avut de la bun început două handicapuri considerabile. lar 
cauza morţii ar fi putut fi practic oricare. 

— Inclusiv Supergripa. 

— Da, inclusiv asta. 

— Nu ne rămâne decât să aşteptăm şi să vedem. 

— Da' de unde. Am să-ţi fac un examen prenatal complet 
chiar acum. De acum înainte, am să urmăresc evoluţia ta şi a 
oricărei alte femei care a rămas sau este însărcinată pas cu 
pas. General Electric avea un slogan: "Progresul este produsul 
nostru cel mai important." Aici, în Free Zone, copiii sunt 
produsul nostru cel mai important, drept pentru care vor fi 
trataţi în consecinţă. 

— Dar de ştiut, nu ştim. 

— Nu, nu ştim. Dar nu trebuie să te laşi copleşită de asta, 
Fran. 

— Bine, am înţeles şi mă voi strădui să-ţi urmez sfatul. 

Se auzi o bătaie scurtă la uşă şi Laurie intră în cabinet. Îi 
întinse lui George un formular prins de planşeta cu clamă, iar 
George începu să pună întrebări despre starea şi istoricul 
sănătăţii ei. 


Când se termină consultaţia, George plecă în camera 
vecină, cu o treabă oarecare. Laurie rămase alături de Fran şi, 
în timp ce aceasta se îmbrăca, îi spuse cu voce scăzută: 

— Te invidiez, ştii? În ciuda nesiguranţei şi a riscului. Dick 
şi cu mine am încercat din răsputeri să avem un copil. Mi se 


pare ciudat — eu însămi purtam la muncă o insignă pe care 
scria ZERO POPULATION. Cu alte cuvinte, creştere zero a 
populaţiei, desigur, dar când mi-aduc aminte de insigna 
aceea, simt că mă trec fiori reci. Vai, Frannie, copilul tău va fi 
cel dintâi. Eu sunt convinsă că totul va fi în ordine. Aşa 
trebuie să se întâmple. 

Fran se mulţumi să zâmbească şi să dea din cap, nedorind 
să-i amintească lui Laurie că nu va fi cel dintâi. 

Gemenii doamnei Wentworth fuseseră primii. 

lar gemenii doamnei Wentworth muriseră. 

— Fain, îl auzi pe George spunând după o jumătate de oră. 

Fran îşi ridică o sprânceană, crezând pentru o clipă că 
medicul îi pronunţase greşit numele. Îşi aminti, fără vreun 
motiv imediat, că micuțul Mikey Post, vecinul ei de stradă, o 
striga Fan până prin clasa a treia. 

— Vorbeam despre copil. E bine. 

Fran găsi un şerveţel Kleenex şi-l strânse puternic. 

— L-am simţit mişcând... dar asta s-a întâmplat acum o 
vreme. De atunci nimic. Mi-a fost teamă că... 

— Este viu, fii liniştită, dar am mari îndoieli că l-ai simţit 
mişcându-se. Mai degrabă cred că au fost nişte gaze 
intestinale. 

— Ba era copilul, îi replică Fran liniştit. 

— Oricum, indiferent ce a fost, de acum încolo se va mişca 
foarte mult. Te-am programat cam pentru prima jumătate a 
lui ianuarie. Ce părere ai? 

— Fain. 

— Mănânci bine? 

— Da, cred că da... În orice caz, îmi dau silinţa. 

— Bine. Ai greţuri? 

— Puțin, la început, dar a trecut. 

— Minunat. Faci mişcare? 

Ca într-un coşmar, se văzu săpând mormântul tatălui ei. 
Clipi, alungând vedenia. Asta se petrecuse într-o altă viaţă. 

— Da, multă mişcare. 

— Ai luat în greutate? 

— Cam două kilograme şi jumătate. 


— Foarte bine. Poţi să te mai îngraşi cu vreo şase; astăzi 
sunt generos. 

— Dacă aşa prescrie doctorul, spuse ca cu un surâs. 

— Da, iar eu am fost obstetrician de specialitate, aşa că 
eşti pe mâini bune. Ascultă sfatul medicului şi vei ajunge 
departe. Acum, referitor la biciclete, motociclete şi motorete. 
Toate îţi sunt absolut interzise începând cu 15 noiembrie, să 
spunem. Oricum, la data aceea nu va mai merge nimeni pe 
ele. Din cauză că va fi mult prea rece. Cumva fumezi sau bei 
excesiv? 

— Nu. 

— Dacă vei simţi nevoia unui pahar, înainte de culcare, 
din când în când, n-am nimic împotrivă. Apoi îţi voi prescrie o 
raţie suplimentară de vitamine, pe care ţi le poţi lua de la 
oricare farmacie din oraş... 

Frannie izbucni în râs, iar George îi zâmbi nesigur. 

— Oare am spus ceva comic? 

— Nu. Pur şi simplu a părut comic în situaţia noastră. 

— O, acum îmi dau seama. Cel puţin nu vor mai exista 
plângeri la adresa preţurilor ridicate ale medicamentelor, nu? 
Şi încă ceva, Fran. Ai purtat vreodată un dispozitiv 
intrauterin... un IUD? 

— Nu, dar de ce? se interesă Fran, apoi îşi aduse aminte 
de visul ei în care Omul Întunecat i se arăta cu un umeraş în 
mână. Se cutremură. Nu, repetă ea. 

— Foarte bine. Asta-i tot. Se ridică în picioare. Nu-ţi voi 
spune să nu-ţi faci nici o grijă... 

— Nu, se arătă ea de acord. Râsul îi dispăruse din priviri. 
să nu faci asta. 

— În schimb îţi voi pretinde să nu exagerezi. Anxietatea 
exagerată la mame poate avea ca efect dezechilibrul 
glandular. lar asta nu-i face bine copilului. Nu-mi place să 
prescriu somnifere femeilor însărcinate, dar dacă tu crezi... 

— Nu, nu va fi nevoie. 

leşind afară, în soarele fierbinte al amiezii, Fran era 
perfect conştientă că întreaga perioadă ce-i rămăsese până la 
naştere avea să fie obsedată de moartea gemenilor doamnei 


Wentworth. 


La 29 august sosiră trei grupuri, primul format din 
douăzeci şi două de persoane, al doilea din şaisprezece şi cel 
de-al treilea din douăzeci şi cinci. Sandy DuChiens reuşi să-i 
întâlnească pe toţi cei şapte membri ai comitetului, 
spunându-le că Free Zone număra acum peste o mie de 
locuitori. 

Boulder îşi pierduse aspectul de oraş al fantomelor. 


În seara zilei de 30, Nadine Cross se afla în pivnita 
locuinţei lui Harold, urmărind cu nelinişte gesturile acestuia. 
Când nu se împreunau, folosind cine ştie ce procedură 

stranie, Harold părea să se retragă la el în cochilie, unde ea 
nu putea să exercite nici un fel de control asupra lui. Cât se 
afla acolo, se purta cu răceală; mai mult decât atât, părea 
dispreţuitor, nu numai faţă de ea, dar chiar şi faţă de el însuşi. 
Singurul lucru rămas neschimbat era ura faţă de Stuart 
Redman şi ceilalţi membri ai comitetului. 

Harold se afla în pivniţă, având în faţă tabla jocului de 
hochei, pe a cărui suprafaţă întreruptă de orificii Harold lucra 
ceva. Alături era o carte deschisă. Pe una din pagini se vedea 
o schiţă. Harold studia o vreme desenul, apoi se concentra 
asupra dispozitivului pe care-l construia şi executa o 
operaţiune oarecare. Lângă mâna dreaptă, în ordine şi la 
îndemână, se aflau sculele din trusa motocicletei lui. Pe tabla 
de joc se vedeau montate o mulţime de sârmuliţe. 

— Ştii ceva, îi spuse el absent, ar trebui să ieşi la 
plimbare. 

— De ce? 

Se simţea puţin jignită. Chipul lui Harold era încordat şi 
serios. Nadine înţelegea foarte bine de ce zâmbea Harold mai 
tot timpul: în momentul când surâsul i se ştergea de pe buze, 
părea nebun. Presupunea că era cu adevărat nebun sau la 
doar un pas de demenţă. 


— Pentru că nu ştiu cât de veche e dinamita asta, îi 
explică el. 

— Ce vrei să zici? 

— Dinamita veche năduşeşte, scumpa mea, spuse el, 
ridicându-şi privirea spre ea. Constată că obrajii lui străluceau 
de sudoare, ca şi cum ar fi vrut să-şi demonstreze punctul de 
vedere. Transpiră, dacă preferi termenul mai elevat. lar ceea 
ce transpiră din ea este nitroglicerină pură, una dintre cele 
mai instabile substanţe din lume. Prin urmare, dacă este 
veche, există şanse considerabile ca acest mic proiect tocmai 
bun pentru un Salon al Tehnicii să ne arunce dincolo de vârful 
lui Flagstaff Mountain, până în ţara lui Oz. 

— Oricum, nu e cazul să fii aşa de ţâfnos din pricina asta, 
îi replică Nadine. 

— Nadine? Ma chere? 

— Ce-i? 

Harold o măsură calm şi fără să zâmbească: 

— Taci în mă-ta odată! 

Ea se conformă, în schimb nu plecă la plimbare, deşi ar fi 
simţit nevoia. Dacă asta era voia lui Flagg (iar planşeta îi 
spusese că Harold era instrumentul prin care Flagg urma să 
pună la punct comitetul), dinamita nu avea cum să fie veche. 
Sau chiar dacă era veche, nu urma să explodeze până la 
momentul potrivit... oare chiar aşa se va întâmpla? De fapt, 
cât control real are Flagg asupra evenimentelor? 

Suficient, îşi spuse ea, are suficient control. Dar n-avea 
cum să fie sigură, iar nervozitatea ei creştea pe zi ce trece. Se 
întorsese acasă la ea, dar Joe dispăruse — dispăruse pentru 
totdeauna, de această dată. Se dusese s-o viziteze pe Lucy şi 
suportase primirea rece a acesteia suficient ca să afle că, de 
când Nadine se mutase la Harold, Joe (Lucy îl numea Leo, este 
de la sine înţeles) "regresase în oarecare măsură". Evident, 
Lucy o învinuia şi de asta... dar dacă s-ar năpusti asupra lor o 
avalanşă venită tocmai din piscul lui Flagstaff Mountain, sau 
dacă un cutremur ar rupe Pearl Street în două, Lucy ar 
învinui-o probabil şi pentru lucrurile acelea. Nu că ea şi Harold 
nu aveau să le ofere curând motive de acuzare cât se poate 


de reale. Cu toate acestea, rămase extrem de dezamăgită din 
cauză că nu reuşise să-l mai vadă pe Joe pentru ultima oară... 
şi să-l sărute în chip de bun rămas. Ea şi Harold urmau să 
părăsească Free Zone nu peste multă vreme. 

Nu face nimic, e preferabil să renunti total la el acum, 
dacă ai intrat în murdăria asta. Nu poți decât să-i faci rău lui... 
şi poate chiar ție, pentru că Joe... vede şi înțelege anumite 
lucruri. E mai bine, de acum înainte, ca el să nu mai fie Joe, şi 
eu să nu mai fiu mama-Nadine. lar el să redevină Leo, pentru 
totdeauna. 

Dar în toată situaţia asta exista un paradox implacabil. Ea 
nu credea că vreunul dintre locuitorii din Free Zone avea să 
trăiască mai mult de un an de acum înainte, inclusiv băiatul. 
Voința /ui era ca oamenii de aici să moară... 

... Aşa că trebuie să spui adevărul, nu numai Harold este 
unealta lui. Şi tu eşti. Tu, aceea care defineai cândva crima, 
răpirea vieţii unui alt om, drept singurul păcat de neiertat în 
lumea de după epidemie... 

Pe neaşteptate, se surprinse dorind ca dinamita să fie într- 
adevăr veche, să sară în aer şi să pună capăt vieţii amân- 
durora. Un astfel de sfârşit ar fi fost un semn de îndurare. 
Imediat îi veni în minte ce avea să se întâmple mai târziu, 
după ce vor fi trecut dincolo de munte, şi simţi o veche şi 
subtilă căldură aprinzându-i-se în pântece. 

— Uite, îi spuse Harold cu blândeţe. 

Introdusese dispozitivul într-o cutie de pantofi Hush 
Puppies şi o pusese deoparte. 

— E gata? 

— Da, gata. 

— Va funcţiona? 

— Nu vrei s-o încerci tu? 

Ea nu luă în seamă invitaţia amară şi sarcastică. Privirile 
lui o cercetau în felul lacom, de copil mic şi târâtor, pe care 
ajunsese să-l cunoască atât de bine. Se întorsese din acel loc 
îndepărtat — locul în care scrisese ceea ce exista în jurnalul 
pe care ea îl citise şi apoi îl aruncase neglijent în firida de sub 
cărămidă, acolo unde se aflase la început. Acum putea să-l 


joace după cum voia. Cuvintele lui nu mai erau decât nişte 
vorbe în vânt. 

— Ai vrea să mă vezi mai întâi cum mă joc singură? 
întrebă ea. Ca ieri seară? 

— Mda. Okay. Foarte bine. 

— Atunci hai să mergem sus, îl invită ea, clipind des din 
gene. Urc eu mai întâi. 

— Da, consimţi el răguşit. Pe frunte îi apăruseră mici 
picături de sudoare, dar de această dată nu de frică. Mergi tu 
întâi. 

începu să urce scara, simțind cum o cerceta cu privirea pe 
sub fusta scurtă a costumului de marinar pentru copii pe 
care-l purta, şi sub care nu avea altceva. 

Uşa se închise în urma lor; obiectul pe care-l montase 
Harold rămăsese în cutia deschisă, pentru pantofi, în 
întunericul ce domnea în acea parte a clădirii. Dispozitivul era 
alcătuit dintr-un walkie-talkic marca Realistic, acţionat de 
baterii, luat de la magazinul Radio Shack. Capacul din spate 
fusese scos. De el fuseseră prinse opt batoane de dinamită. 
Cartea rămăsese deschisă. Fusese luată de la Biblioteca 
Publică din Bouldcr şi purta titlul 65 de câștigători ai premiilor 
Salonului Naţional al Tehnicii. Schița prezenta un montaj în 
care o sonerie de uşă era legată de un walkie-talkic similar cu 
cel din cutie. Dedesubt se putea citi legenda: Premiul a/ 
treilea, Salonul Naţional al Tehnicii 1977, realizat de Brian 
Ball, Rutland, Vermont. E suficient să pronunţți cuvântul magic 
şi soneriile de pe o rază de optsprezece kilometri vor începe 
să sune! 

Câteva ore mai târziu, Harold se întoarse la parter, puse 
capacul pe cutia de pantofi şi o duse cu grijă la etaj. O puse 
pe primul raft al dulapului din bucătărie. Ralph Brentner îi 
spusese în după-amiaza aceea că Free Zone Committec îl 
invita pe Chad Norris să vorbească la următoarea lor şedinţă. 
Şi când se întâmpla asta? se interesase Harold în treacăt. Pe 
2 septembrie, îi dezvăluise Ralph. 

2 Septembrie. 


CAPITOLUL 57 


LARRY ŞI LEO stăteau pe trotuarul din faţa casei. Larry 
bea bere Hamm's caldă, iar Leo nişte suc Orange Spot, tot 
cald. Puteai bea la Boulder tot ce-ţi poftea inima, cât timp nu- 
ţi păsa că băutura e caldă, dintr-o cutie de conserve. Din 
spate venea huruitul continuu şi răguşit al maşinii Lawn boy. 
Lucy tăia iarba. Larry se oferise, dar Lucy clătinase din cap: 
Mai bine află ce se întâmplă cu Leo, dacă reuşeşti. 

Era ultima zi a lui august. 

A doua zi după ce Nadine se mutase la Harold, Leo nu 
apăruse la micul dejun. Larry îl găsise pe băiat la el în 
cameră, doar în chiloţi, cu degetul mare în gură. Refuza să 
comunice şi se arăta ostil. Larry se speriase mai tare decât 
Lucy, deoarece ea nu ştia cum se purta băiatul pe vremea 
când Larry de-abia îl cunoscuse. Pe atunci purta numele de 
Joe şi agita mereu un cuţit de măcelar. 

Trecuse aproape o săptămână, iar Leo îşi mai revenise 
puţin, însă era departe de a fi vindecat şi refuza să discute 
despre cele petrecute. 

— Femeia aceea are un amestec în chestia asta, îi 
spusese Lucy, în timp ce închidea capacul rezervorului de pe 
maşina de tăiat iarba. 

— Nadine? Ce te face să crezi una ca asta? 

— De fapt, nu aveam de gând s-o aduc în discuţie. Dara 
trecut pe aici alaltăieri, când tu şi Leo vă încercaţi norocul la 
pescuit, pe Cold Creek. Dorea să-l vadă pe băiat. Eu am fost 
foarte bucuroasă că nu eraţi nici unul acasă. 

— Lucy... 

Il sărută în fugă, iar el îşi strecură mâna pe sub bluza 
prinsă doar în bretele şi o mângâie tandru. 

— E adevărat că te-am judecat greşit, îi mărturisi ea. Şi 
cred că voi regreta întotdeauna lucrul acesta. Dar Nadine 
Cross n-o să-mi placă niciodată, e ceva în neregulă cu femeia 
asta. 


Larry nu-i răspunse, dar în mintea lui considera corect 
raţionamentul lui Lucy. In noaptea aceea, la King Sooper, se 
purtase ca o nebună. 

— Şi încă ceva... când a fost aici, nu-i zicea Leo. Se folosea 
de celălalt nume. Joe. 

li aruncă o privire îngândurată, în timp ce femeia apăsa 
demarorul automat, pornind maşinăria. 

Acum, la o jumătate de oră după discuţie, îşi bea berea şi 
se uita la Leo bătând mingea de ping-pong pe care o găsise în 
ziua în care ei doi se duseseră la Harold, unde locuia acum şi 
Nadine. Mingea mică şi albă se murdărise foarte tare, dar nu 
se spărsese. 7oc-toc-toc pe asfalt. 

Leo (acum era cu adevărat Leo, nu-i aşa?) nu consimţise 
să intre la Harold în casă, în ziua aceea. 

Chiar în casa în care mama-Nadine locuia acum. 

— Nu vrei să mergem la pescuit, băiete? îi propuse Larry 
pe neaşteptate. _ 

— Nu e peşte, răspunse Leo. Il cercetă pe Larry cu ochii lui 
stranii, verzi ca apa mării. Îl cunoşti pe domnul Ellis? 

— Cum să nu. 

— El zice că putem bea apa când se întorc peştii. O bem 
fără să... Scoase o fluierătură şi-şi flutură degetele înaintea 
ochilor. ...Înţelegi tu. 

— Fără să o fierbem? 

— Da. 

Toc-toc-toc. 

— Îmi place de Dick. De el şi de Laurie. Întotdeauna îmi 
dau ceva de mâncare. El se teme că ei doi n-or să fie în stare, 
dar eu zic că da. 

— Ce anume? 

— Să aibă un copil. Dick crede că poate e prea bătrân. Dar 
eu cred că nu. 

Larry tocmai se pregătea să întrebe cum de ajunseseră 
Leo şi Dick să discute acel subiect, apoi se abţinu. Răspunsul 
era de la sine înţeles: nu discutaseră. Dick n-ar fi stat de 
vorbă cu un puşti despre o problemă atât de intimă cum este 
făcutul unui copil. Leo... ştia, pur şi simplu. 


Toc-toc-toc. 

Da, Leo ştia anumite lucruri... sau le intuia. Nu voise să 
intre în casă la Harold, iar despre Nadine spusese ceva 
anume... nu mai ştia ce anume... dar Larry îşi adusese aminte 
de discuţia aceea şi fusese extrem de neliniştit sa afle că 
Nadine se mutase la Harold. Băiatul se purta ca şi cum ar fi 
fost în stare de transă, ca şi cum... 

(„.„toc-toc-toc.) 

Larry urmări mingea de ping-pong sărind în sus şi-n jos şi, 
străfulgerat de un gând, se uită la faţa băiatului. Ochii lui erau 
întunecaţi şi plecaţi cine ştie unde. Sunetul monoton al 
maşinii de tăiat iarba venea de departe, având efectul unui 
narcotic. Ziua era plăcută şi caldă. lar Leo căzu acum iarăşi în 
transă, ca şi cum ar fi citit gândul lui Larry şi ar fi reacţionat la 
el. 

Leo se dusese să vadă elefantul. 

Larry îi spuse pe un ton normal de conversaţie: 

— Da, cred că pot să aibă un copil. Dick nu are mai mult 
de cincizeci şi cinci de ani, după cum arată. Cary Grant a avut 
un urmaş chiar înainte să împlinească şaptezeci de ani. 

— Cine-i Cary Grant? se interesă Leo. 

Mingea sărea în sus şi-n jos, în sus şi-n jos. 

(Notorious. La nord prin nord-vest.) 

— Nu-l ştii? îl întrebă pe Joe. 

— A fost actor, îi răspunse Leo. A jucat în Notorious. Şi în 
Nora-vest. 

(Nord prin nord-vest.) 

— Nord prin nord-vest, vreau să spun, încuviinţă Leo. 

Ochii lui nu se dezlipeau de mingea albă. 

— Chiar aşa, spuse Larry. Ce mai face mama-Nadine, Leo? 

— Ea îmi spune Joe. Pentru ea, eu sunt Joe. 

— Ah. 

Un fior rece urca încet pe spinarea lui Larry. 

— E rău de ei. 

— Rău? 

— E rău de amândoi. 

— De Nadine şi... 


(Harold?) 

— Da, el. 

— Nu sunt fericiţi? 

— l-a păcălit. Cred că el are neapărată nevoie de ei. 

— El? 

— El. 

Cuvântul vibră în aerul nemişcat al verii. 

Toc-toc-toc. 

— Vor pleca spre vest, continuă Leo. 

— Isuse, murmură Larry. 

Acum îi era foarte frig. Vechea teamă puse stăpânire pe 
el. Oare dorea să afle mai mult de atât? Avea sentimentul că 
urmăreşte deschiderea uşii unui cavou dintr-un cimitir 
încremenit, că se iveşte o mână... 

Poate să fie ce-o fi, nu vreau să mai aud, nu vreau să ştiu. 

— Mama-Nadine vrea să creadă că este vina ta, spuse 
Leo. Îşi zice că tu ai alungat-o la Harold. Dar ea a aşteptat 
dinadins. A aşteptat până ce tu ai iubit-o pe mama-Lucy prea 
tare, a aşteptat până ce-a fost sigură. Ca şi cum e/i-ar fi şters 
partea aceea din creier care ştie să deosebească binele de 
rău. Încetul cu încetul, el îi şterge porţiunea aceea. lar când 
va dispărea cu totul, ea va fi la fel de nebună ca toţi ceilalţi 
din vest. Poate chiar mai nebună. 

— Leo..., şopti Larry, iar Leo răspunse pe dată: 

— Ea îmi spune Joe. Eu sunt Joe pentru ea. 

— Să-ţi spun şi eu Joe? îl întrebă Larry cu îndoială. 

— Nu. În tonul băiatului se strecurase o undă de 
implorare. Nu, te rog nu. 

— Ţi-e dor de mama-Nadine, nu-i aşa, Leo? 

— Ea este moartă, replică Leo cu o simplitate ce te înfiora. 

— De aceea te-ai întors atunci atât de târziu? 

— Da. 

— De aceea n-ai vorbit? 

— Da. 

— Dar acum vorbeşti. 

— Acum pot să discut cu tine şi cu mama-Lucy. 

— Da, sigur că da... 


— Dar nu pentru totdeauna! exclamă băiatul cu furie. Nu 
pentru totdeauna, dacă nu stai de vorbă cu Frannie! Discută 
cu Frannie! Discută cu Frannie! 

— Despre Nadine? 

— Nu! 

— Atunci despre cine? Despre tine? 

Vocea lui Leo se ridică, devenind şi mai stridentă: 

— Totul stă scris! Ştii prea bine! Frannie ştie! Discută cu 
Frannie! 

— Comitetul... 

— Nu comitetul! Comitetul nu va ajuta, nu va ajuta 
nimănui, comitetul înseamnă calea cea veche, e/râde de 
comitetul vostru pentru că înseamnă calea cea veche, iar 
căile cele vechi sunt căile /u;, tu ştii, Frannie ştie, dacă staţi 
de vorbă puteţi... 

Leo izbi puternic mingea de asfalt — TOC! — şi ca se 
înălţă deasupra capului, veni în jos şi se rostogoli pe undeva. 
Larry o urmări cu privirea, cu gura uscată, cu inima zbătându- 
i-se cu putere în piept. 

— Am scăpat mingea, zise Leo, fugind după ea. 

Larry se uită în urma lui. 

Frannie, îi trecu prin minte. 


Cei doi stăteau pe marginea chioşcului, legănându-şi 
picioarele. Era doar cu o oră înainte de lăsarea întunericului şi 
foarte puţini oameni se mai plimbau prin parc; unii se ţineau 
de mână. Orele de joacă ale copiilor coincid cu orele 
îndrăgostiţilor, îi trecu lui Fran prin minte, fără nici o legătură. 
Larry tocmai terminase de povestit cele relatate de Leo în 
transă, iar ea simţea că i se roteşte capul. 

— Deci, ce părere ai? o întrebă Larry. 

— Nu ştiu ce să cred, îi răspunse ea cu vocea coborâtă, în 
afară de faptul că nu-mi place deloc ce se întâmplă. Vise halu- 
cinatorii. O bătrână care reprezintă pentru o vreme vocea 
Domnului, apoi dispare în sălbăticie. Acum intră în scenă un 
băieţel telepatic. Parc-am trăi o poveste. Uneori îmi vine să 


cred că gripa ne-a cruțat, în schimb am înnebunit cu toţii. 

— Mi-a spus să stau de vorbă cu tine. lată-mă. 

Ea nu-i răspunse. 

— Păi, insistă Larry, dacă îţi vine în gând orice fel de... 

— Stă scris, pronunţă Frannie ca în somn. Băiatul ăsta are 
dreptate. Aici e tot miezul problemei. Dacă n-aş fi fost atât de 
proastă şi de vanitoasă încât să scriu... afurisita de mine! 

Larry o cercetă uimit. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Despre Harold, îi explică ea. Mi-e teamă de el. Nici lui 
Stu nu i-am povestit. Mi-a fost ruşine. Am ţinut jurnalul ăla 
idiot... iar acum Stu... pur şi simplu î/ place pe Harold... toată 
lumea diri Free Zone îl place pe Harold, inclusiv tu. Incepu să 
râdă, dar curând râsul i se înecă în plâns. Dacă stau să mă 
gândesc, el a fost... ghidul tău spiritual pe drumul până aici! 

— Nu înţeleg prea bine despre ce vorbeşti. Poţi să-mi spui 
de ce anume te temi? 

— Tocmai aste e... nu ştiu cu exactitate. Se uită la el 
printre lacrimi. Cred că e cel mai bine să-ţi spun tot ce ştiu, 
Larry. Trebuie să stau de vorbă cu cineva. Dumnezeu mi-e 
martor că nu mai pot ţine lucrurile astea în mine, iar Stu... Stu 
poate că nu-i persoana cea mai potrivită să audă. Sau nu 
primul, în orice caz. 

— Mergi mai departe, Fran. Dă-i drumul. 

Îi relată totul, începând cu ziua aceea din iunie, când 
Harold apăruse pe aleea din faţa casei ei din Ogunquit în 
Cadillacul lui Roy Brannigan. Pe măsură ce-i vorbea, ultima 
lumină a zilei se transforma încet într-o umbră albăstruie. 
Îndrăgostiţii începuseră să plece din parc. Răsări secera 
subţire a lunii. În blocul înalt de locuinţe de pe cealaltă parte 
a lui Canyon Boulevard se aprinseseră mai multe lămpi 
Coleman. Îi vorbi despre ceea ce scrisese Harold pe 
acoperişul hambarului şi cum ea dormea în timp ce el îşi risca 
viaţa să treacă şi numele ei. Cum îl întâlniseră pe Stu în 
Fabyan şi despre reacţia violentă, de genul "să nu care cumva 
să te atingi de osul meu" a lui Harold faţă de Stu. li mai spuse 
despre jurnalul ei şi despre amprenta pe care o descoperise 


pe o pagină. Când termină, trecuse de ora 9, iar greierii 
cântau de zor. Între ei se lăsă tăcerea, iar Fran aştepta cu 
teamă reacţia lui Larry. Dar el părea dus pe gânduri. 

În cele din urmă rupse tăcerea: 

— Cât de sigură eşti de amprentă? În mintea ta, eşti 
absolut sigură că e a lui Harold? 

Ea nu ezită decât un moment. 

— Da. Am ştiut de la bun început că amprenta este lăsată 
de el. 

— Cât despre hambarul pe care a lăsat semnul acela, con- 
tinuă Larry. Ţi-aduci aminte, în seara când ne-am cunoscut, ti- 
am spus că am urcat până sus? Şi că Harold îşi cioplise 
inițialele pe o bârnă din pod? 

— Da. _ 

— Nu erau doar inițialele lui. Apăreau şi ale tale. In 
mijlocul unei inimi. Exact ca un băiat bolnav de iubire, 
desenând pe banca lui de la şcoală. 

Fran se şterse la ochi cu mâinile. 

— Ce nenorocire, rosti ea răguşit. 

— Nu eşti răspunzătoare de faptele lui Harold Lauder, 
draga mea. Îi prinse o mână între palmele lui şi o strânse. Se 
uită în ochii ei şi-i spuse: Ascultă vorbele mele, eu care am 
fost un ticălos, un lunecos şi-un nemernic. Nu trebuie să-ţi 
faci complexe. Pentru că dacă ţi se întâmplă asta... 
Strânsoarea lui spori până când deveni dureroasă, dar 
trăsăturile lui îşi păstraseră blândeţea. Dacă ţi se întâmplă, 
atunci înnebuneşti cu adevărat. În halul în care suntem, abia 
putem vedea de noi, necum să mai avem grijă şi de alţii. 

Larry îşi retrase mâinile şi rămaseră tăcuţi o vreme. 

— Eşti de părere că Harold îi poartă lui Stu o ură de 
moarte? Chiar atât de adâncă să fie răutatea lui? 

— Da, îl asigură ea, cred cu tot dinadinsul. Poate că 
doreşte să lichideze întregul comitet. Dar nu înţeleg ce... 

Mâna bărbatului se lăsă pe umărul ei şi o strânse tare, 
obligând-o să tacă. În ciuda întunericului, văzu că atitudinea 
lui se schimbase şi avea ochii măriţi. Buzele i se mişcau, fără 
să scoată nici un sunet. 


— Larry? Ce... 

— Când a coborât, mormăi Larry. S-a dus jos să aducă un 
tirbuşon sau aşa ceva. 

— Ce? 

Se întoarse foarte încet spre ea, ca şi cum capul i s-ar fi 
rotit pe o articulaţie ruginită. 

— Ştii, s-ar putea să existe o cale de rezolvare pentru 
toate. Nu garantez, pentru că nu m-am uitat în carte, dar... 
prea se leagă toate... Harold îţi citeşte jurnalul, şi nu numai că 
află o mulţime de lucruri, dar îi vine şi o idee. Ba probabil a 
fost foarte gelos pe faptul că tu ai avut acest gând înaintea 
lui. Există vreun scriitor bun să nu fi ţinut un jurnal? 

— Adică vrei să spui că şi Harold are un jurnal? 

— Când a coborât în pivniţă, în ziua în care m-am dus cu 
vinul, mă uitam prin salonul lui. Imi spusese că are de gând 
să aducă nişte mobilă cu crom şi piele şi încercam să-mi 
imaginez cum avea să arate noul interior. Atunci am observat 
o cărămidă care nu stătea prea bine fixată în cămin... 

— DA! strigă ea, atât de tare, încât îl făcu să tresară. În 
ziua în care m-am strecurat înăuntru... şi a apărut Nadinc 
Cross... m-am aşezat pe cămin... mi-aduc aminte de piatra 
aceea care se clătina. Işi ridică iarăşi privirile spre Larry. S-a 
întâmplat încă o dată. Ca şi cum cineva ne-ar fi luat de mână 
şi ne-ar fi condus spre locul respectiv... 

— Doar o coincidenţă, spuse el, nu foarte sigur. 

— Oare? Am fost amândoi acasă la Harold. Am remarcat 
amândoi cărămida. Şi amândoi ne aflăm acum aici. Numeşti 
asta coincidenţă? 

— Nu ştiu. 

— Ce era sub piatra aceea? 

— Un registru, spuse el încet. Cel puţin aşa scria pe 
copertă. Nu m-am uitat înăuntru. În momentul respectiv, m- 
am gândit că putea la fel de bine să fi aparţinut fostului 
stăpân al casei ca şi lui Harold. Dar dacă ar fi fost aşa, n-ar fi 
dat şi Harold peste el? Noi amândoi am băgat de seamă 
cărămida aceea. Să spunem că a găsit şi el caietul. Chiar 
dacă persoana care a locuit acolo înainte de gripă l-ar fi 


umplut de mici secrete — sumele cu care a înşelat fiscul, 
fantezii sexuale legate de fiică-sa, cine mai ştie ce alte chestii 
— secretele respective nu ar fi fost şi ale lui Harold. Înţelegi? 

— Da, dar... 

— Nu-l întrerupe pe inspectorul Underwood tocmai când 
elucidează misterul, codană fluşturatică ce eşti. Prin urmare, 
dacă acele secrete nu erau şi ale lui Harold, de ce ar mai fi 
pus caietul la locul lui, sub cărămidă? Tocmai pentru că erau 
secretele lui. Acolo se alia chiar jurnalul lui Harold. 

— Crezi că se află tot acolo? 

— Poate. Cred că am face bine să verificăm. 

— Acum? 

— Mâine. El face parte din Comitetul pentru înhumări, iar 
Nadine a început să muncească după-amiezele la uzina 
electrică. 

— Foarte bine. Eşti de părere că ar trebui să stau de vorbă 
cu Stu? 

— Hai să mai aşteptăm. Nu are nici un rost să agităm 
spiritele, până nu ştim exact dacă e ceva important. Poate a 
dispărut caietul. Sau nu conţine decât o listă cu treburi de 
făcut. Poate să fie plin de lucruri nevinovate. Sau poate este 
planul lui de ascensiune politică. Nu-i exclus să fie cifrat. 

— La asta nu m-am gândit. Dar cum procedăm, dacă 
este... ceva important? 

— Atunci va trebui să discutăm în Comitetul Zonei Libere. 
lată încă un motiv ca să acţionăm repede. Ne întâlnim pe 2 
septembrie. Comitetul va rezolva totul. 

— Oare? 

— Da, cred că da, răspunse Larry, deşi avea în minte şi 
cele spuse de Leo despre comitet. 

Cobori, lăsându-se să alunece de pe marginea chioşcului. 

— Mă simt mult mai bine. Îţi mulţumesc că eşti alături de 
mine, Larry. 

— Unde ne întâlnim? 

— În părculeţul de vizavi de casa lui Harold. Ce părere ai, 
mâine, la ora 1? 

— Minunat, răspunse Larry. Ne vedem acolo. 


Frannie se întoarse acasă simţindu-şi inima mai uşoară, 
după multe săptămâni. După cum zisese Larry, alternativele 
erau foarte limpezi. Caietul putea arăta că temerile lor sunt 
neîntemeiate. Dar dacă se dovedea altceva... 

Foarte bine, atunci decizia va aparţine comitetului. După 
cum îi amintise Larry, se întruneau în seara zilei de 2, în 
apartamentul lui Nick şi Ralph, aproape de capătul lui 
Baseline Road. 


Când ajunse acasă, îl găsi pe Stu în dormitor, cu un creion- 
marker în mână, având înainte-i un volum gros, legat în piele. 
Titlul, tipărit cu foiţă aurie pe copertă, suna astfel: O 
introducere în Codul Penal din Colorado. 

— Grea carte, spuse ea, sărutându-l pe gură. 

— Fir-ar a naibii. Stu aruncă volumul, care ateriză cu 
zgomot tocmai pe măsuţa de toaletă. Al Bundell mi-a adus-o. 
El şi Comitetul lui Juridic şi-au luat treaba foarte în serios, 
Fran. Doreşte să discute cu noi poimâine, când ne întâlnim în 
şedinţa comitetului. Tu pe unde-ai umblat, frumoasă doamnă? 

— Am stat de vorbă cu Larry Underwood. 

O cercetă atent. 

— Fran... nu cumva ai plâns? 

— Ba da, îi mărturisi ea, înfruntându-i privirea, dar acum 
mi-e bine. Mult mai bine. 

— Din cauza copilului? 

— Nu. 

— Atunci, de ce? 

— O să-ţi spun mâine seară. Am să-ţi povestesc tot ce se 
întâmplă în ceea ce mă încăpăţânez să consider mintea mea. 
Până atunci, fără întrebări. Bine? 

— E ceva grav? 

— Stu, nici eu nu ştiu. 

O privi vreme îndelungată, apoi spuse: 

— Prea bine, Frannie. Te iubesc. 

— Ştiu. Şi eu te iubesc. 

— Mergem în pat? 


— Să vedem cine ajunge primul, propuse ea, zâmbind. 


Ziua de 1 septembrie, o zi cenuşie şi ploioasă, din cele pe 
care vrei să le uiţi imediat, avea să se dovedească 
memorabilă pentru toţi locuitorii din Free Zone. Pentru că a 
fost ziua în care North Boulder a avut din nou curent electric... 
la început, pentru scurtă vreme. 

Cu zece minute înaintea prânzului, în camera de comandă 
a uzinei electrice, Brad Kitchner aruncă o ultimă privire în 
spatele lui, unde se aflau Stu, Nick, Ralph şi Jack Jackson. 
Brad le zâmbi nervos şi spuse: 

— Sfântă Mărie, cerem îndurare să te milostiveşti de a 
noastră lucrare. ` 

Apăsă cu putere două comutatoare uriaşe. In hala imensă, 
cavernoasă, de sub ei, intrară în funcțiune două generatoare. 
Cei cinci bărbaţi se apropiară de peretele din sticlă polarizată 
şi priviră în jos, unde aşteptau aproape o sută de femei şi 
bărbaţi, purtând, fără excepţie, ochelari de protecţie, aşa cum 
ordonase Brad. 

— Daca se întâmplă ceva, prefer să o păţească doi, nu 
cincizeci şi doi, le mărturisise Brad mai devreme. 

Şuieratul generatoarelor se înteţi. 

Nick îi făcu semn cu cotul lui Stu, arătându-i tavanul birou- 
lui; Stu se uită şi începu să zâmbească. În spatele panourilor 
translucide, luminile fluorescente începuseră să pâlpâie palid. 
Turaţia generatoarelor creştea tot mai mult, până ce ajunse la 
un prag unde se stabiliză. Mulțimea muncitorilor adunaţi 
izbucni spontan în aplauze, deşi pentru unii era un chin; 
mâinile lor suferiseră cumplit din cauza orelor nesfârşite şi 
chinuitoare cât înfăşuraseră liţă pe turbine. 

Lumina fluorescentă ajunsese la intensitatea ei normală. 

Nick trăia acum sentimente opuse celor pe care le 
avusese la Shoyo, atunci când lumina se oprise — nu de 
coborâre într-un mormânt, ci de înviere. 

Cele două generatoare asigurau curentul electric pentru o 
mică secţiune din North Boulder, respectiv în zona North 


Street. Existau în partea aceea oameni care nu ştiau nimic 
despre test şi mulţi o luaseră la sănătoasa, ca şi cum pe 
urmele lor ar fi pornit toţi diavolii iadului. 

Pe televizoare apăru zăpada caracteristică, iar paraziţii 
şuierau de mama focului. Într-o casă de pe Spruce Street intră 
în acţiune un mixer, pus să bată un amestec de brânză cu ouă 
care se închegase de mult. Supraturat curând, motorul 
mixerului se arse. Într-un garaj pustiu porni un ferăstrău de 
putere, suflând rumeguşul din propriile-i măruntaie. 
Radiatoarele se încălziră la roşu. Marvin Gaye începu să cânte 
din difuzoarele unui magazin de discuri specializat în 
vânzarea de vechi succese, având firma Wax Museum. 
Cuvintele, susţinute de un ritm disco vioi, păreau un vis 
renăscut: "Să dansăm... să strigăm... să ne bucurăm, asta-i 
totul... să dansăm... să strigăm..." 

Un transformator de forţă de pe Maple Street sări în aer; 
din el ţâşni o spectaculoasă spirală de scântei purpurii, care 
se risipiră pe iarba umedă, stingându-se apoi. 

La uzina electrică, unul dintre generatoare începu să ţiuie 
pe ton tot mai înalt şi mai disperat, apoi scoase fum. Oamenii 
se retraseră, gata să intre în panică. Tot locul se umplu de 
mirosul dulce-greţos al ozonului. Se declanşă şi ţipătul 
strident al unei sonerii. 

— Turaţie prea mare! urlă Brad. Nenorocitul a depăşit 
pragul maxim! Suprasarcină! 

Se năpusti la celălalt capăt al camerei şi se grăbi să aducă 
cele două comutatoare în poziţie iniţială. Şuieratul 
generatoarelor începu să se stingă, dar nu înainte ca jos să se 
producă o bufnitură puternică şi să se işte ţipete, estompate 
de geamul protector. 

— Doamne Dumnezeule, exclamă Ralph. Unul a luat foc. 

Deasupra capetelor lor, lumina din tuburile fluorescente se 
concentră în câteva nuclee de lumină albă şi palidă, pentru ca 
apoi să dispară complet. Brad deschise iute uşa camerei de 
comandă şi ieşi pe platformă. Vocea lui stârni ecouri surde în 
imensul spaţiu deschis. 

— Puneţi spuma pe el! Grăbiţi-vă! 


jetul mai multor extinctoare cu spumă fu îndreptat spre 
generatoare şi focul se stinse. Mirosul de ozon stăruia încă. 
leşiră şi ceilalţi, îngrămădindu-se pe platformă, alături de 
Brad. 

Stu îi puse o mână pe umăr. 

— Îmi pare rău că s-a întâmplat ce s-a întâmplat, îl 
consolă el. 

Brad se întoarse spre el, zâmbind: 

— Să-ţi pară rău? Pentru ce? 

— Păi, pentru că a luat foc, nu? interveni Jack. 

— Păi sigur că a luat foc, fir-ar al naibii! Şi pe undeva, în 
zona North Street, un transformator a sărit în aer şi s-a făcut 
fărâme. Am uitat, afurisit să fie, am uitat! Oamenii s-au îmbol- 
năvit, au murit, dar nu s-a obosit nimeni să închidă aparatele 
electrice înainte de asta! Peste tot în Boulder există 
televizoare, sobe electrice şi pături electrice. Cererea de 
curent a fost uriaşă. Generatoarele astea sunt concepute de 
aşa manieră încât să intervină automat atunci când apare un 
dezechilibru de sarcini. Cel de jos a încercat să le compenseze 
pe toate celelalte, care erau închise, înţelegeţi? Brad le dădea 
explicaţii, în culmea entuziasmului. Gary! Aţi auzit de 
incendiul de la Gary, Indiana? 

Îi făcură semn că da. 

— De ştiut nu vom şti niciodată cu siguranţă, dar putem 
bănui că s-a întâmplat şi acolo ceea ce s-a petrecut aici, 
tocmai din cauză că alimentarea cu energie electrică nu s-a 
întrerupt suficient de repede. În circumstanţe favorabile, e 
suficientă şi o pătură electrică în care apare un scurtcircuit, 
tot aşa cum vaca doamnei O'Leary a doborât lampa aceea la 
Chicago. Maşinăria asta genială a încercat să le ajute pe 
celelalte. Prin urmare, s-a ars. Tot răul spre bine că s-a 
întâmplat acum, aşa gândesc cu... puteţi să mă credeţi pe 
cuvânt. 

— Dacă zici tu, îi răspunse Ralph plin de îndoială. 

— Trebuie să bobinăm din nou, dar numai un singur 
motor, de data asta. leşim la capăt, sunt sigur. Dar... Brad 
începu să pocnească din degete printr-un gest reflex, semn 


că judecă adânc. Nu putem da din nou drumul la curent până 
ce nu suntem siguri. Putem să formăm încă o echipă? Ne-ar 
trebui vreo doisprezece oameni. 

— Sigur că da, cred că putem, răspunse Stu. Dar pentru 
ce? 

— Formăm o Echipă de Scos din Priză. Avem nevoie de o 
ceată care să străbată din casă în casă tot oraşul şi să închidă 
toate aparatele electrice în funcţiune. Nu putem da din nou 
drumul la curent înainte să facem şi treaba asta. Gândeşte-te, 
nu avem nici măcar pompieri, încheie Brad, cu un hohot de 
râs ce suna puţin dement. 

— În schimb avem un comitet al Free Zone care se 
întruneşte mâine seară, replică Stu. Vii acolo şi explici de ce 
ai nevoie de echipă, şi-ţi primeşti oamenii. Dar eşti convins că 
instalaţia nu va intra iarăşi în stare de suprasarcină? 

— Sunt absolut sigur. Nici astăzi nu s-ar fi întâmplat, dacă 
n-ar fi fost atâtea lucruri lăsate în priză. Dacă tot veni vorba, 
ar trebui să meargă cineva în North Boulder şi să vadă dacă 
nu cumva se mistuie în flăcări. 

Nimeni nu ştia foarte sigur dacă Brad glumea sau vorbea 
serios. După cum s-a dovedit, se stârniseră mai multe mici 
incendii, majoritatea provocate de aparatura pentru încălzit. 
Nici unul însă nu se întinse, din cauza ploii care nu încetase. 
În orice caz, oamenii din Free Zone aveau să-şi aducă aminte 
mai târziu de 1 septembrie drept ziua în care curentul electric 
a fost repus în funcţiune — chiar şi dacă numai pentru treizeci 
de secunde. 


O oră mai târziu, Fran intra pedalând pe bicicletă în Eben 
G. Fine Park, chiar vizavi de casa lui Harold. În capătul nordic 
al parcului, dincolo de mesele pentru picnic, curgea clipocind 
molcom Boulder Slream. Ploaia măruntă a dimineţii se 
transformase acum într-o perdea de picături fine. 

Se uită înjur, căutându-l pe Larry, nu-l găsi şi-şi parcă bici- 
cleta. Porni prin iarba încărcată de rouă spre leagăne, când 
auzi o voce: 


— Aici, Frannie. 

Tresări mirată şi se uită în direcţia clădirii în care se 
găseau toaletele pentru femei şi bărbaţi. O siluetă înaltă se 
desprinse din umbra scurtului pasaj trecând prin centrul 
construcţiei şi, pentru o clipă, o cuprinse teama... 

Persoana ieşi apoi la lumină: era Larry, în jeanşi decoloraţi 
şi o cămaşă kaki. Fran se linişti. 

— Te-am speriat? 

— Da, puţin. Se aşeză într-un leagăn, iar bătăile inimii i se 
potoliră, încetul cu încetul. La început n-am văzut decât o 
umbră, pândind din întuneric... 

— Imi pare rău, dar mi-am făcut socoteala că este mai 
sigur, chiar dacă de acasă de la Harold nu există câmp liber 
de vedere spre locul acesta. Constat că şi tu ai venit pe 
bicicletă. 

— Nu face atâta zgomot. 

— Pe a mea am lăsat-o în adăpostul de acolo. 

Făcu semn spre o construcţie cu pereţi deschişi, cu 
acoperişul jos, din apropierea terenului de joacă. 

Frannie îşi strecură bicicleta printre leagăne şi tobogan, 
intrând cu ea în adăpost. lnăuntru domnea o duhoare 
mucegăită şi fetidă. Locul fusese probabil punctul de întâlnire 
al puştilor prea mici sau prea drogaţi ca să poată conduce. Pe 
jos era plin de sticle goale de bere şi mucuri de ţigări. Într-un 
colţ zăcea aruncată o pereche de chiloţi mototolită şi într-altul 
se vedeau urmele unui mic foc. Îşi lăsă bicicleta lângă a lui 
Larry şi ieşi repede afară. Printre umbrele dinăuntru, în nări 
cu mirosul pătrunzător al amorului de mult consumat, nu-i era 
deloc greu să-şi imagineze că Omul Întunecat se află chiar în 
spatele ei, cu umeraşul cel strâmb în mână. 

— Ca la Holiday Inn, nu? comentă Larry sec. 

— Nu mi-au plăcut niciodată locurile de genul ăsta, spuse 
Fran, cutremurându-se uşor. Indiferent cum se soldează toată 
chestia, Larry, vreau să-i mărturisesc totul lui Stu în seara 
aceasta. 

Larry încuviinţă din cap. 

— Da, nu numai pentru că face parte din comitet, dar tot 


el este şi şeriful. 

Fran îl privi tulburată. Era pentru prima oară când 
înţelegea că expediţia lor se putea încheia cu arestarea lui 
Harold. lar ei se strecurau în casa lui fără ordin de percheziţie, 
fără nimic, cu intenţia să cotrobăie peste tot. 

— Nu prea sună bine, comentă ea. 

— Nu-i aşa? se arătă el de acord. Ai vrea să renunţăm? 

Fran se gândi multă vreme, apoi clătină din cap. 

— Foarte bine. Am vrut să ştiu clar ce facem. 

— Eşti sigur că nu e nici unul acasă? 

— Da. Pe Harold l-am văzut la volanul unui camion al Co- 
mitetului pentru înhumări azi-dimineaţă. lar toţi cei care au 
lucrat în Comitetul pentru Energie au fost invitaţi să ia parte 
la test. 

— Eşti sigur că s-a dus? 

— Ar fi foarte ciudat din partea ei să lipsească de la un 
asemenea eveniment, nu crezi? 

Fran cugetă la cele auzite, apoi spuse: 

— Probabil că ai dreptate. Apropo, Stu zicea că aproape 
întregul oraş va fi electrificat din nou până pe 6. 

— Va fi o zi mare, spuse Larry, gândindu-se cât de plăcut 
va fi să stea la Shannon's sau la Broken Drum cu o chitară 
Fender din cele mari în mână şi un amplificator şi mai mare în 
spate şi să cânte ceva — orice, cu condiţia să aibă o melodie 
simplă şi un ritm puternic — cu volumul dat la maxim. 
"Gloria", poate, sau "Walkin' the Dog". De fapt, orice, cu 
excepţia lui "Baby, Can You Dig Your Man?" 

— Poate n-ar fi rău să ne pregătim o poveste, pentru orice 
eventualitate. 

Larry rânji ipocrit. 

— N-ai vrea să zicem că facem abonamente la nişte 
reviste, dacă se întoarce unul dintre ei? 

— Ha-ha, Larry. 

— Atunci, am putea spune că am venit ca să-i comunicăm 
ce mi-ai zis tu chiar acum despre pornirea curentului electric. 
Dacă o găsim acasă. 

— Da, asta s-ar putea să meargă, acceptă Fran. 


— Nu-ţi face iluzii, Fran. Ea ar avea suspiciuni şi dacă i-am 
spune că am trecut pe la ea pentru că Isus Cristos tocmai a 
apărut pe rezervorul municipal de apă şi se plimbă încolo şi 
încoace. 

— Dacă se simte vinovată de ceva. 

— Da. Dacă se simte vinovată de ceva. 

— Să mergem, îl îndemnă Fran după ce se gândise puţin. 


Nu a fost nevoie de nici o poveste. Au bătut cu putere mai 
întâi în uşa din faţă, apoi în cea din spate, convingându-se că 
locuinţa lui Harold era cu adevărat pustie. Cu atât mai bine, 
îşi zise Fran — pentru că, pe măsură ce se gândea mai mult la 
povestea fabricată de ei, cu atât i se părea mai subţire. 

— Cum ai pătruns înăuntru? o întrebă Larry. 

— Prin fereastra din pivniţă. 

Se apropiară de latura casei şi Larry încercă să tragă de 
fereastra respectivă, însă zadarnic; între timp, Fran făcea de 
pază. 

— Tu ai intrat, dar acum este zăvorâtă. 

— Nu, s-a înţepenit, numai. Lasă-mă şi pe mine să încerc. 

Dar nici Fran nu reuşi mai mult. La un moment dat, după 
vizita ei clandestină, Harold închisese bine fereastra 
respectivă. 

— Şi acum ce facem? îl întrebă ea. 

— Să spargem uşa. 

— Larry, dar el o să-şi dea seama. 

— Nu face nimic. Daca nu are nimic de ascuns, o să 
creadă că au intrat nişte copii, din cei care sparg ferestre la 
casele rămase pustii. Casa pare cu adevărat pustie aşa, cu 
toate storurile trase. lar dacă are ceva de ascuns, va fi extrem 
de îngrijorat, după cum şi merită. Corect? 

Ea nu se arătă foarte convinsă, dar nici nu-l opri când îşi 
scoase cămaşa, o înfăşură în jurul pumnului şi antebraţului şi 
sparse fereastra de la pivniţă. După căderea avalanşei de 
cioburi în interior, pipăi, în căutarea zăvorului. 

— Gata. Eliberă piedica şi împinse fereastra. Larry se stre- 


cură înăuntru şi o ajută şi pe ea să coboare. Ai grijă, fetiţo, să 
nu lepezi copilul în casa lui Harold Lauder. Te rog. 

O prinse de subsuori şi o lăsă încet jos. Cercetară amândoi 
camera de dans de la subsol. Setul de crochet stătea de 
santinelă. Masa jocului de hochei era presărată cu fragmente 
de sârme colorate. 

— Ce-o fi asta? se întrebă ea, culegând una din bucăţi. 
Prima oară nu erau aici. 

Larry ridică din umeri: 

— Poate că Harold construieşte o cursă de şoareci perfec- 
ţionată. 

Apoi scoase de sub masă o cutie, pe capacul căreia se 
putea citi, DELUXE REALISTIC WALKIE-TALKIE SET, BATTERIES 
NOT INCLUDED. Deschise cutia, deşi se putea ghici după 
greutate că fusese golită de conţinut. 

— Nu construieşte curse de şoareci, ci aparate de emisie- 
recepţie, comentă Fran. 

— Nu, în cutie n-a fost un set de piese pe care să ţi le 
montezi singur, ci aparate în stare de funcţionare. Poate că 
le-a modificat într-un fel sau altul. Nici nu m-ar mira din 
partea lui Harold. Ţi-aduci aminte cât de nemulţumit era Stu 
de funcţionarea aparatelor lor de emisie-recepţie, când el, 
Harold şi Ralph o căutau pe Mother Abagail? 

Ea confirmă din cap, deşi bucăţelele acelea de sârmă o 
intrigau în continuare. 

Larry aruncă pe podea cutia şi făcu o declaraţie pe care 
mai târziu avea s-o considere una din greşelile vieţii lui. 

— Nu prezintă nici o importanţă, spuse el. Să mergem. 

Urcară pe scări, dar uşa de la capul scărilor era încuiată, 
de astă dată. Fran îi căută privirea, iar el ridică din umeri. 

— Până aici ne-a fost! 

Fran clătină din cap. 

Larry izbi de mai multe ori cu umărul în tăblie, ca să simtă 
cât de mare rezistenţă punea zăvorul de pe partea opusă, 
apoi se împinse cu toată puterea. Se auzi zgomotul de metal 
care cedează şi uşa se dădu de perete. Larry se aplecă şi 
culese de pe linoleumul bucătăriei întreg zăvorul. 


— AŞ putea să montez asta la loc şi el nu s-ar prinde. Desi- 
gur, cu condiţia să existe o şurubelniţă la îndemână. 

— De ce să te osteneşti? Oricum o să găsească geamul 
spart. 

— E adevărat. Dar dacă zăvorul apare iarăşi pe uşă, el nu 
va... de ce zâmbeşti? 

— Nu te împiedică nimeni să pui zăvorul la locul lui. Dar, 
te întreb eu, cum ai de gând să-l tragi de pe partea cealaltă? 

Larry se gândi la această problemă şi spuse: 

— Doamne, mai mult ca orice pe lumea asta urăsc femeile 
care fac pe deşteptele. Aruncă obiectul pe bufetul de 
bucătărie placat cu melamină. Hai să ne uităm sub cărămidă. 

Pătrunseră în salonul întunecos, iar Fran simţi cum o 
cuprinde agitația. Atunci Nadine nu avusese cheie. Dar de 
data asta, dacă se întorcea, situaţia era alta. lar dacă se 
întorcea, ar fi fost surprinşi asupra faptului. Ar fi fost cea mai 
amară glumă ca prima acţiune a lui Stu în calitate de şerif să 
fie arestarea femeii lui, pentru efracţie. 

— Acolo este, nu? o întrebă Larry, arătând cu degetul. 

— Da. Grăbeşte-te cât poţi. 

— Se prea poate să fi luat caietul de aici. 

Ceea ce Harold şi făcuse, numai că Nadine îl pusese la loc, 
în firida de sub cărămidă. Larry şi Fran n-aveau habar de asta, 
dar caietul se afla acolo când Larry îndepărtă piatra, iar 
cuvântul cu litere aurii strălucea discret pe copertă. Rămaseră 
amândoi cu privirile aţintite asupra lui. Încăperea li se păru 
deodată mai fierbinte, mai apăsătoare şi mai întunecată. 

— Ei, exclamă Larry, am venit aici ca să-l admirăm, sau ca 
să-l citim? 

— Citeşte tu, îl îndemnă Fran. Eu nu vreau nici să-l ating. 

Larry îl extrase din gaură şi şterse din reflex praful alb de 
piatră de pe copertă. Începu să-l răsfoiască la întâmplare. 
Textul fusese scris cu un creion cu vârful moale şi foarte 
subţire. El îi permisese lui Harold să scrie cu litere mărunte, 
perfecte — scrisul unui om extrem de conştiincios, poate 
chiar posedat. Nu existau pauze pentru alineate, iar marginile 
din stânga şi dreapta erau infime, însă egale şi drepte, încât 


ai fi zis că fuseseră trasate cu rigla. 

— Mi-ar trebui peste trei zile ca să citesc totul, spuse 
Larry, frunzărind iarăşi prima parte a jurnalului. 

— Stai puţin, îl rugă Fran. 

Îşi întinse braţul şi întoarse înapoi câteva pagini. Şuvoiul 
continuu de cuvinte era întrerupt aici de o porţiune 
înconjurată de un chenar gros. Textul părea să constituie un 
soi de moto: 


A-ţi urma steaua înseamnă să te pleci înaintea puterii unei 
Forțe superioare, a Providenței, cu toate acestea, oare nu 
este posibil ca actul de a urma în sine să fie rădăcina 
pivotantă a unei Puteri şi mai mari? DUMNEZEUL tău, 
DIAVOLUL tău, posedă cheia farului; m-am luptat din răsputeri 
cu asta în ultimele două luni; dar fiecăruia dintre noi i-a fost 
dată răspunderea NAVIGAȚIEI. 

HAROLD EMERY LAUDER 


— Îmi pare rău. Pe mine mă depăşeşte, recunoscu Larry. 
Tu înţelegi ceva? 

Fran clătină încet din cap. 

— Presupun că este felul personal al lui Harold de a spune 
că a urma este la fel de onorabil ca a conduce. In orice caz, 
considerat strict ca moto, "Cine nu risipeşte, nume bun îşi gă- 
seşte" mi se pare totuşi mai valabil. 

Larry continuă să răsfoiască spre începutul caietului, 
descoperind alte patru sau cinci maxime cuprinse în casete, 
toate atribuite lui Harold semnat cu majuscule. 

— Uau! la uită-te la asta, Frannie! 


Se spune că două mari păcate omeneşti ar fi mândria şi 
ura. Oare aşa să fie? Eu prefer să le consider două mari 
virtuți. A renunța la mândrie şi la ură înseamnă a te schimba, 
spre binele lumii. A le etala este mai nobil; cu alte cuvinte, 
lumea trebuie să se schimbe spre binele tău. Sunt îmbarcat 
într-o măreață aventură. 

HAROLD EMERY LAUDER 


— Acesta este rodul unei minţi profund tulburate, spuse 
Fran, simțind că îngheaţă. 

— Este exact felul de a gândi care ne-a adus în halul în 
care suntem acum, se arătă Larry de acord. Întoarse repede 
filele, chiar la începutul jurnalului. Timpul trece. Să vedem ce 
înţelegem de aici. 

Nici unul dintre ei nu ştia exact la ce să se aştepte. Nu 
citiseră din jurnal decât motourile închise în casete şi câte o 
frază, de ici şi de colo, care, mai ales din cauza stilului 
contorsionat al lui Harold (fraza compus-complexă părea să fi 
fost inventată special pentru Harold Lauder), nu aveau 
aproape nici un înţeles. 

lată motivul pentru care ceea ce au descoperit la 
începutul caietului i-a luat absolut prin surprindere. 

Jurnalul începea în partea de sus a primei pagini din 
dreapta. Pasajul era marcat cu un 1 încercuit. Aici apărea şi 
un cap de alineat, singurul din tot caietul, din câte bănuia 
Fran, în afară de cele cu care începea fiecare moto din 
casete. Au citit prima frază ţinând caietul între ei, ca nişte 
copii la o repetiţie de cor, şi atunci Fran a scos o exclamaţie 
scurtă, gâtuită, îndepărtându-se şi ducându-şi mâna la gură. 

— Fran, trebuie să luăm caietul, zise Larry. 

— Da... 

— Şi-i arătăm şi lui Stu. Nu ştiu dacă Leo are dreptate 
atunci când spune că ei doi sunt de partea Omului întunecat, 
dar, în orice caz, Harold suferă de un grav deranjament 
mintal, asta se vede clar. 

— Da, repetă ea. 

Se simţea slăbită, sfârşită. lată unde ajunsese toată 
povestea asta cu jurnalele. Avea sentimentul că ştiuse totul 
de la bun început, din momentul în care văzuse amprenta 
aceea uriaşă şi mânjită, iar acum trebuia să-şi spună mereu şi 
mereu că nu e cazul să leşine. 

— Fran? Frannie? Te simţi bine? 

Vocea lui Larry. Venind de la mare distanţă. 

lată cum începea jurnalul lui Harold: Cea mai mare plăcere 


a mea în această vară postapocaliptică va fi să-l ucid pe 
domnul Stuart Puţă-de-Cal Redman, nu-i exclus s-o ucid şi pe 
ea. 


— Ralph? Ralph Brentner, eşti acasă? 0ooo-oooo, e careva 
acasă? g 

Femeia rămase pe trepte, privind casa. In curte nu se 
vedeau motociclete, doar două biciclete parcate pe o parte a 
casei. Ralph ar fi auzit-o, în schimb cu mutul era cu totul 
altceva. Surdomutul. Puteai să urli până te învineţeai, dar el 
nu răspundea, chiar dacă era bine-mersi în casă. 

Trecându-şi sacoşa de piaţă dintr-o mână în cealaltă, 
Nadine încercă uşa, care nu fusese încuiată. Intră în casă, 
scăpând de burniţa insistentă. Se trezi într-un mic antreu. 
Spre bucătărie urcau patru trepte, iar o altă scară cobora spre 
subsol, unde, aşa cum îi spusese Harold, era apartamentul lui 
Andros. Afişând cea mai amabilă figură de care era în stare, 
Nadine cobori treptele, hotărând în mintea ei ce anume 
explicaţie să-i ofere, în caz că-l găsea acolo. 

Am intrat direct, pentru că mi-am închipuit că nu-ți vei da 
seama că am bătut la uşă. Mai multe persoane dorim să allăm 
dacă va exista un schimb de noapte care să lucreze la 
înfăşurările celor două motoare care s-au ars. Ţi-a lăsat Brad 
vreo vorbă? 

Aici nu existau decât două camere. Într-una era 
dormitorul, simplu ca o chilie de călugăr. In cealaltă biroul, 
mobilat cu o masă de lucru, un scaun mare, un coş de hârtii şi 
o bibliotecă. Toată masa era plină de hârtiuţe, prin care ea se 
uită fără grabă. Majoritatea rămaseră ininteligibile, din 
punctul ei de vedere — presupuse că era partea de dialog a 
lui Nick din cine ştie ce conversaţie (Presupun că da, dar n-ar 
fi bine să-l întrebăm dacă nu se poate face într-un fel mai 
simplu? scria pe una dintre ele). Altele arătau a notițe 
adresate lui însuşi, însemnări, gânduri. Câteva dintre ele îi 
aduseră aminte de casetele din jurnalul lui Harold, pe care el 
le numea "Repere pentru o viaţă mai bună", zâmbind 


sarcastic. 

Intr-un loc scria: Discută cu Glen despre comerț. Stie 
vreunul dintre noi cum începe comerțul? Din cauza lipsei de 
mărfuri, nu-i aşa ? Sau a unei modificări esenţiale a stocurilor 
de pe o anumită piață? Meseriile. Acesta s-ar putea să fie un 
cuvânt-cheie. Ce se întâmplă dacă Brad Kitchner se hotărăşte 
să nu mai dea pe gratis ci să vândă, în schimb? Sau doctorul ? 
Cum am putea să-i plătim ? Hmmm. 

Intr-altul: Protecția comunității este un drum cu două 
sensuri. 

Intr-altul: Ori de câte ori discutăm despre lege, toată 
noaptea am coşmaruri care mi-aduc aminte de Shoyo. Mă uit 
la ei cum mor. Il văd pe Childress aruncându-şi mâncarea prin 
toată celula. Legea, legea, ce ne facem cu legea asta 
afurisită? Pedeapsa capitală. Acum pare un lucru amuzant. 
Dar după ce pune Brad în funcţiune energia electrică, oare 
cât va dura până-i va pretinde cineva să facă legătura la un 
scaun electric? 

Renunţă la notițe, însă nu foarte uşor. | se părea fascinant 
să se uite prin nişte însemnări ale unui bărbat care nu putea 
gândi deplin decât în scris (unul dintre profesorii ei de la 
colegiu repeta mereu şi cu plăcere că procesul gândirii nu 
poate fi niciodată complet în absenţa articulării), dar deja îşi 
terminase treaba pe care o avea în subsol. Nici Nick şi nici 
nimeni altcineva nu se afla aici. Dacă mai zăbovea, nu făcea 
decât să forţeze norocul în mod inutil. 

Se întoarse la parter. Harold îi spusese că întâlnirea avea 
să se desfăşoare în salon, probabil. Era o cameră uriaşă, cu 
un covor gros şi aspru, de culoarea vinului, dominată de un 
cămin de sine stătător, care se termina într-un horn din 
piatră, ieşind prin acoperiş, întreg peretele de vest era din 
sticlă, oferind o privelişte magnifică asupra munţilor Flatiron. 
Se simţea expusă privirilor, ca un gândac pe un zid. Ştia că 
suprafaţa exterioară din termoplex era tratată cu iod, prin 
urmare din afară nu se vedea decât o răsfrângere ca într-o 
oglindă, totuşi, psihologic vorbind, se simţea neprotejată şi 
dorea să termine cât mai repede. 


Pe latura sudică a încăperii descoperi ceea ce căuta, un 
dulap în perete, adânc, pe care Ralph nu-l curăţase încă. 
Hainele atârnau în partea din spate, iar în colţuri zăceau 
grămezi de bocanci, mănuşi fără degete şi alte lucruri de lână 
pentru iarnă, înalte de vreo trei picioare. 

Lucrând cu repeziciune, scoase articolele de băcănie din 
plasă. Acestea erau doar un camuflaj. Dedesubtul conservelor 
cu pastă de tomate şi sardele se afla cutia de pantofi Hush 
Puppies, având înăuntru dinamita şi walkie-talkie. 

— Dar dacă o pun într-un dulap, va mai avea efect? 
întrebase ea. Nu cumva zidul în plus va opri forţa exploziei? 

— Nadine, îi răspunsese Harold, dacă dispozitivul acela 
funcţionează, iar eu nu am nici un motiv să mă tem că nu, va 
distruge nu numai casa respectivă, dar şi majoritatea 
celorlalte din jur. Pune-o oriunde consideri tu că va rămâne 
nebăgată de seamă până la întrunirea lor. Un dulap în perete 
ar fi foarte bun. Zidul în plus se va fragmenta şi se va 
transforma într-un fel de schije. Mă bizui pe judecata ta, 
dragă. Se va întâmpla exact ca în vechea poveste cu 
croitoraşui şi muştele. Şapte dintr-o lovitură. Numai că de 
această dată avem de-a face cu o târlă de coropişniţe politice. 

Nadine împinse într-o parte bocanci şi fulare, şi făcu o 
gaură în care introduse cutia de ghete. Acoperi totul la loc şi 
apoi se strecură afară din spaţiul strâmt. Gata. Işi terminase 
treaba. Nu ştia dacă era bine sau rău. 

Părăsi casa în grabă, fără să se uite în urmă, încercând să 
ignore vocea care refuza să tacă, vocea care-i spunea să se 
întoarcă şi să scoată firele care legau capsele detonatoare cu 
aparatul de emisie-recepţie, şoptindu-i să renunţe înainte de 
a înnebuni. Nu o aştepta oare demenţa într-un viitor deloc 
îndepărtat, poate la mai puţin de două săptămâni? Nu era 
demenţa concluzia finală şi logică? 

Puse plasa cu provizii în portbagajul Vespei şi porni 
motorul. În tot timpul mersului, vocea aceea îi spunea 
necontenit: N-ai de gând să laşi lucrul acela acolo, nu? N-ai de 
gând să laşi bomba acolo? 

Într-o lume în care au murit atât de mulți... 


Se aplecă într-o curbă, incapabilă să vadă pe unde 
mergea. Lacrimile începuseră să-i picure din ochi. 

„„„ cel mai mare păcat este să iei viaţa altui om. 

Aici era vorba de şapte vieţi. Nu, mai multe încă, deoarece 
comitetul urma să primească rapoartele şefilor diverselor 
subcomitete. 

Se opri la intersecţia dintre Baseline şi Broadway, gândin- 
du-se să se întoarcă înapoi. Tremura din tot corpul. 

Mai târziu, nu avea să fie în stare să-i explice lui Harold cu 
precizie ce anume se petrecuse — de fapt, nici nu încercase. 
Era doar un preambul la ororile ce aveau să urmeze. 

Simţi cum i se aşterne o perdea neagră peste priviri. 

Se lăsă ca o cortină neagră, trasă încet, umflându-se şi 
fluturând în vântul slab. Din când în când briza avea o 
tresărire, cortina se zbătea mai viguros, iar pe sub poalele ei 
reuşea să vadă un strop din lumina zilei, un fragment din 
intersecţia pustie. 

Dar pânza cea grea continua să se lase asupra ei, lumina 
apărea tot mai rar, până ce o învălui de tot. Era oarbă, era 
surdă, îşi pierduse şi simţul pipăitului. Creatura gânditoare, 
eul lui Nadine, plutea într-un cocon negru şi cald, ca apa 
mării, ca fluidul amniotic. 

Simti cum e/ se furişează într-însa. 

Un țipăt crescu în ea, dar îi lipsea glasul să poată tipa. 

Penetrare: entropie. 

Nu ştia ce înseamnă cele două cuvinte, puse unul lângă 
celălalt; nu ştia decât că ele sunt adevărate. 

Nu se compara cu nimic ştiut de ea. Mai târziu îi veniseră 
în minte tot felul de metafore apte să sugereze ceea ce 
simţise, însă le respinsese pe toate, rând pe rând: 

Inoţi şi, pe neaşteptate, în mijlocul undelor calde, calci apa 
şi descoperi o pungă cu apă înfiorător de rece, îngheţată, 
paralizantă. 

Ţi s-a făcut novocaină şi dentistul îţi scoate un dinte. lese 
fără durere. Scuipi sânge în bazinul alb, emailat. În tine a 
apărut o gaură; ai fost scobită. Poţi să-ţi vâri limba într-o 
gaură unde, doar acum o secundă, o parte din tine trăia. 


Te studiezi în oglindă. Te studiezi îndelung. Cinci minute, 
zece, cincisprezece. Nu o simplă privire trecătoare. Apoi 
constaţi cu un soi de groază ce se adresează mai degrabă 
raţiunii, că faţa ta se modifică, exact ca a lui Lon Chancy, Jr. 
Intr-un film cu vârcolaci. Devii de nerecunoscut, un străin, un 
Doppelgänger, un vampir cu pielea galbenă şi ochi de peşte. 

De fapt, nici una dintre descrierile astea nu se potrivea, 
mai degrabă s-ar fi zis că trăise ceva care, la nivelul 
senzaţiilor, le însuma pe toate. 

Omul Întunecat pătrunsese în ea, şi era rece. 


Când Nadine deschise ochii, primul ei gând a fost că ajun- 
sese în iad. 

ladul era alb, iată teza antitezei Omului Întunecat. Nu 
vedea în faţa ochilor decât alb, ivoriu, alb-decolorat. Alb-alb- 
alb. Un iad alb, fără sfârşit. 

Minute întregi privi acel alb fascinată şi chinuită, şi abia 
într-un târziu îşi dădu seama că e încă pe Vespa ei şi că la 
periferia câmpului vizual mai exista şi o altă culoare: verde. 

Tresări violent şi-şi desprinse privirile de golul acela alb. 
Se uită în jur. Se simţea vlăguită şi tremura, buimăcită şi 
orbită de teamă. Omul întunecat fusese în ea, Flagg fusese în 
ea şi închisese toate cele cinci ferestre ale simţurilor, legătura 
ei cu realitatea. O condusese, aşa cum conduci o maşină sau 
un camion. Şi o adusese... unde? 

Işi îndreptă iarăşi atenţia spre zona albă şi constată că se 
afla înaintea ecranului uriaş al unui cinematograf în aer liber, 
alb pe fundalul deschis al cerului de după-amiază târzie şi 
ploioasă, întorcându-se, văzu snack-barul. Fusese vopsit într- 
un roz-ţipător, ca pielea aprinsă de soare. De-a curmezişul 
peretelui frontal scria BINE AŢI VENIT LA HOLIDAY TWIN! 
VENIȚI SĂ VĂ DISTRAŢI DISEARĂ, SUB CERUL ÎNSTELAT! 

Când ajunse la intersecţia dintre Baseline şi Broadway, 
întunericul se lăsase. Acum se afla şi mai departe, pe Twenty- 
eighth Street, aproape că trecuse de bariera oraşului, în 
direcţia... Longmont, oare? 


Undeva, în străfundul minţii ei, stăruia o undă din Omul 
întunecat, ca o urmă lipicioasă şi rece rămasă pe podea. 

De jur-împrejur se vedeau stâlpi înalţi, stâlpi de oţel ca 
nişte santinele, de câte doi metri fiecare şi purtând câte o 
pereche de difuzoare. Pe jos era pietriş, prin care crescuseră 
fire de iarbă şi păpădii. De unde puteai să deduci că Holiday 
Twin nu mai fusese animat cam de pe la mijlocul lui iunie. S- 
ar fi putut spune că, din punctul de vedere al industriei 
distracţiilor, fusese o vară moartă. 

— De ce mă aflu oare aici? şopti. 

Pur şi simplu îşi şoptise gândul, vorbise cu sine, fără să 
aştepte un răspuns. Dar un răspuns se auzise şi atunci din 
pieptul ei izbucni un țipăt groaznic. 

Toate difuzoarele căzură de pe stâlpii lor în acelaşi timp, 
rostogolindu-se pe pietrişul presărat cu buruieni, scoțând un 
imens BANG! amplificat, ca şi cum un imens trup inert s-ar fi 
prăbuşit peste pietriş. 

— NADINE, tunară difuzoarele. 

Era chiar vocea lui, şi ea ţipă din nou, îngrozită! Zadarnic 
încercă să-şi acopere urechile cu palmele, toate difuzoarele 
urlau în acelaşi timp şi era imposibil să te ascunzi de vocea 
aceea copleşitoare, în care puteai desluşi o veselie macabră 
şi pofte înspăimântătoare. 

— NADINE, NADINE, O, CÂT ÎMI PLACE S-O IUBESC PE 
NADINE, DRAGA MEA, FRUMOASA MEA... 

— Opreşte-te! răcni ca. 

Îşi încordase la maximum coardele vocale, dar glasul ei nu 
însemna nimic pe lângă giganticul lătrat, şi totuşi vocea 
aceea se opri. Se aşternu liniştea. Difuzoarele se căscau din 
pietriş ca ochii zbârciţi ai unor insecte fioroase din poveşti. 

Nadinc îşi lăsă încet braţele în jos. 

Am înnebunit, îşi spuse. Asta s-a întâmplat, nu altceva. 
Încordarea aşteptării... şi jocurile lui Harold... faptul că, în 
sfârşit, am plasat explozivul... toate astea te-au împins, în 
sfârşit, dincolo de marginea prăpastiei, draga mea, şi ţi-ai 
pierdut minţile. Poate că e mai bine aşa. 

Dar nu înnebunise, o ştia prea bine. 


Ceea ce i se întâmpla acum era cu mult mai rău. 

Ca şi cum ar fi vrut să-i întărească gândul, difuzoarele se 
treziră din nou la viaţă, de această dată cu vocea serioasă, 
dar afectată, a unui director de şcoală care-şi ceartă elevii 
prin sistemul de radioficare al liceului, pentru cine ştie ce 
şotie colectivă. 

— NADINE. SE ŞTIE. 

— Se ştie, repetă ea mecanic. 

Nu-şi dădea seama prea bine cine sau ce anume ştie, ci 
doar faptul că făcea parte din categoria lucrurilor inevitabile. 

— Al FOST PROASTA. LUI DUMNEZEU POATE SA-I PLACA 
PROSTIA; MIE NU. 

Cuvintele vibrară, rostogolindu-se până departe, în taina 
înserării: Hainele ude i se lipeau de trup, şuviţe de păr îi 
atârnau moale pe lângă obrajii palizi; o cuprinse un frison. 

Prostie, gândi ea. Prostie, prostie. Ştiu ce înseamnă 
cuvântul ăsta. Cred. Cred că înseamnă moarte. 

— AU AFLAT TOTUL... EXCEPTÂND CUTIA DE PANTOFI, NU 
ȘTIU DE DINAMITA. 

Difuzoare. Difuzoare, holbându-se la ea din pietrişul alb, 
ca nişte ochi uriaşi iţindu-se dintre ierburi şi dintre păpădiile 
închise acum din cauza ploii. 3 _ 

— DU-TE LA SUNRISE AMPITHEATER. RĂMÂI ACOLO. PÂNĂ 
MÂINE SEARĂ. PÂNĂ CÂND SE ÎNTÂLNESC. DUPĂ ACEEA, TU ŞI 
CU HAROLD PUTEŢI VENI. VENIȚI LA MINE. 

Acum Nadine simţi o nesfârşită recunoştinţă. Fuseseră 
proşti... dar li se mai acordase o şansă. Erau destul de 
importanţi ca să li se facă favoarea unei protecţii speciale. 
După aceea, curând, se va afla alături de el... şi atunci avea 
să înnebunească de-a binelea, nu avea nici o îndoială, şi toate 
acestea nu vor mai avea nici o importanţă. 

— Sunrise Ampitheater s-ar putea dovedi prea departe, 
spuse ea. Coardele ei vocale suferiseră probabil un şoc, 
pentru că vocea ei aducea mai degrabă a croncănit. S-ar 
putea să fie prea departe pentru... Pentru ce? rămase ea pe 
gânduri. Ah! O, da! Corect! Pentru walkie-talkie. Pentru 
transmiterea semnalului. 


Nici un răspuns. 

Difuzoarele zăceau în pietriş şi se holbau la ea. 

Apăsă starterul Vespei şi micul motor se trezi la viaţă. 
Ecoul o tăcu să tresară. | se părea că se dezlănţuise o 
adevărată canonadă. 

Dorea să plece cât mai repede din locul acela înfiorător, să 
scape de prezenţa obsedantă a difuzoarelor. 

Trebuia să plece. 

Trecând pe lângă bufet, reuşi să dezechilibreze motoreta. 
Pe o suprafaţă asfaltată ar fi putut s-o redreseze, dar aici, pe 
pietriş, roata din spate a Vespei derapa şi Nadine se trezi la 
pământ; îşi muşcă buza până la sânge şi se tăie la obraz. Se 
ridică repede, cu ochii mari şi speriaţi, pornind mai departe. 
Tremura din tot trupul. 

Ajunsese în aleea de acces în incinta cinematografului şi 
se apropia de casa de bilete, care semăna cu micile ghişee 
unde se încasează taxele de autostradă. Curând avea să iasă 
din acest perimetru. Curând avea să scape. Oarecum 
mulţumită, se destinse puţin. 

In spatele ei însă, difuzoarele începură să urle din nou, dar 
de această dată vocea cânta pe o melodie detestabilă, lipsită 
de orice armonic: 

— TE VOI REÎNTÂLNI... ÎN VECHILE LOCURI, ATÂT DE BINE 
ȘTIUTE... PE TINE, ALEASA INIMII MELE... TE ÎMBRĂŢIŞEZ.. „CÂT 
E ZIUA DE LUNGĂ... 

Nadine ţipă, cu vocea ei spartă. 

Atunci se făcu auzit un râs monstruos, un chicotit sec şi 
rău, care umplea tot pământul. 

— NUMAI BINE, NADINE. NUMAI BINE, DRAGA MEA, 
SCUMPA MEA. 

Ea ieşise acum la drumul mare şi porni spre Bouldcr cu 
toată viteza Vespei, lăsând în urmă vocea fără trup şi 
difuzoarele holbate... care însă îi pătrunseseră în inimă şi 
acolo aveau să rămână pe veci. 

Il aştepta pe Harold în colţul de lângă autogară. Când 
acesta dădu cu ochii de ea, încremeni şi se făcu livid. 

— Nadine, şopti, iar sufertaşul cu mâncare îi scăpă din 


mână, căzând cu zgomot pe pavaj. 

— Harold. Au aflat. Trebuie să... 

— Părul, Nadine, o, Doamne, părul tău... 

S-ar fi zis că faţa lui era numai ochi. 

— Ascultă-mă! 

Harold păru să-şi vină puţin în fire. 

— Aa, foarte bine. Cum? 

— Au fost la tine acasă şi ţi-au găsit jurnalul. L-au luat cu 
ei. 

În Harold se luptau mai multe sentimente: furie, groază, 
ruşine. Încetul cu încetul ele se estompară şi apoi, ca un 
cadavru urcând la suprafaţă din adâncul apelor, un zâmbet 
îngheţat apăru iarăşi pe chipul lui. 

— Cine? Cine a făcut asta? 

— Nu ştiu şi oricum nu contează. Fran Goldsmith, în mod 
sigur, de asta sunt convinsă. Poate şi Bateman sau 
Underwood. Habar n-am. Dar vor veni să te caute, Harold. 

— De unde ştii? O strânse violent de umeri, amintindu-şi 
că ea pusese caietul la vechiul loc, sub cărămidă. O scutură 
ca pe o păpuşă de cârpă, dar Nadine îl înfruntă fără teamă. In 
ziua aceea teribilă, dăduse piept cu altele, şi mai şi decât 
Harold Lauder. Cătea, de unde ştii? 

— El mi-a zis. 

Harold îşi trase iute mâinile înapoi. 

— Flagg? şopti el. El ţi-a spus? Ţi-a vorbit el? S-a întâmplat 
aşa ceva? 

Rânjetul lui Harold, care te ducea cu gândul la Jack Spinte- 
cătorul, devenise insuportabil. 

— Despre ce vorbeşti? 

Se aflau în dreptul unui magazin cu aparate electrice. Prin- 
zând-o din nou de umăr, Harold o întoarse cu faţa spre vitrină. 
Nadine îşi privi îndelung propria imagine. 

Părul îi albise. În întregime alb. Nu mai rămăsese nici 
măcar o singură şuviţă neagră. 

O, cât îmi place s-o iubesc pe Nadine. 

— Haide, îl îndemnă ea. Trebuie să plecăm din oraş. 

— Îndată? 


— Nu, cum se lasă întunericul. Până atunci ne ascundem 
şi ne adunăm de pe undeva, din drum, echipamentul de 
campanie pentru călătorie. 

— O luăm spre vest? 

— Nu încă. De-abia mâine seară. 

— Poate că nu mai vreau să plec, şopti Harold, privindu-i 
insistent părul. 

Nadine îşi duse mâna la cap şi spuse: 

— Acum e prea târziu, Harold. 


CAPITOLUL 58 


FRAN ŞI LARRY stăteau la masa din bucătărie, sorbind din 
cafele. La parter, Leo exersa la chitara pe care Larry îl ajutase 
să şi-o aleagă de la magazinul Earthly Sounds. Era o Gibson 
de 600 de dolari, vişinie, lustruită manual. Tot atunci îi venise 
ideea să-i ia băiatului şi un picup acţionat pe baterii şi o 
duzină de albume de folk şi blues. Acum Leo stătea cu Lucy şi 
interpreta incredibil de bine "Backwater Blues" al lui Dave van 
Ronk. 

Ploua de cinci zile şi cerul s-a înnegrit ca noaptea... În 
seara asta iese cu bucluc, iese cu bucluc în baltă. 

Prin arcada dinspre salon, se vedea Stu, aşezat în fotoliul 
lui preferat, cu jurnalul lui Harold deschis în poală. De la ora 4 
după-amiază, nu-şi schimbase poziţia. Acum era ora 9 şi se 
lăsase întunericul. Refuzase masa de seară. In clipa când 
Frannie îşi ridicase privirea spre el, tocmai întorcea o filă. 

La parter, Leo sfârşise "Backwater blues" şi se lăsase 
linişte. 

— Cântă bine, nu-i aşa? întrebă Fran. 

— Mai bine decât aş putea eu cânta vreodată, spuse 
Larry, luând o gură de cafea. 

Pe neaşteptate, de jos urcară sunetele unei melodii 
familiare, o succesiune de acorduri rapide ce se îndepărtau de 
la normele bluesului, care-l făcu pe Larry să rămână cu 


ceaşca în aer. Apoi se auzi vocea lui Leo, coborâtă şi 
insinuantă, peste ritmul lent şi fierbinte: 


Hei, dragă, am trecut în seara asta pe aici 
Nu ca să mă iau la hartă, 

Nu vreau decât să-mi spui, dacă poti, 
Spunc-mi doar o dată şi voi înțelege, 
Dragă, poti să-l înţelegi pe iubitul tău? 

El e un om drept, 

Dragă, poti să-l înţelegi pe iubitul tău? 


Larry vărsă nişte cafea din ceaşcă. 

— O-la-la, făcu Fran şi se ridică să aducă o cârpă. 

— Şterg eu, se oferi Larry. Mi-a tremurat mâna involuntar. 

— O, stai liniştit. Fran şterse imediat pata. Îmi aduc şi eu 
aminte de cântecul ăsta. A fost un mare succes, chiar înainte 
să izbucnească gripa. Probabil că Leo a găsit discul la un 
magazin din centru. 

— Posibil. 

— Cum îl chema pe tipul care interpreta melodia? 

— Nu-mi mai aduc aminte. Melodiile pop apăreau şi dispă- 
reau în prea mare viteză. 

— Da, dar asta îmi sună foarte familiar, spuse ea, storcând 
cârpa în chiuvetă. Aşa se întâmplă întotdeauna, numele îţi stă 
pe vârful limbii, dar nu poţi să-l pronunţi, nu? 

— Mda, făcu Larry. 

Stu închise caietul cu un uşor pocnet şi veni în bucătărie; 
spre uşurarea lui, Larry constată că Fran îşi concentrează 
întreaga atenţie asupra lui Stu. Ochii ei se îndreptară mai întâi 
spre arma de la şoldul lui. O purta în permanenţă de când 
fusese ales şerif şi făcea o mulţime de glume despre cum o să 
se împuşte ci în picior. Fran nu considera prea amuzant genul 
acesta de bancuri. 

— Ce părere ai? întrebă Larry. 

Se vedea pe figura lui Stu cât de profund tulburat era. 
Puse caietul pe masă şi se aşeză şi el. Fran se pregăti să-i 
aducă şi lui o ceaşcă de cafea, dar el făcu semn din cap că nu 


vrea şi-şi puse mâna pe braţul ei. 

— Nu, îţi mulţumesc, draga mea. Se uită spre Larry într-un 
fel absent, distrat. L-am citit în întregime şi simt că m-a luat 
durerea de cap. Nu sunt obişnuit să citesc aşa de mult. Ultima 
carte la care, tot aşa, m-am aşezat şi am citit-o de la cap la 
coadă a fost o poveste cu nişte iepuri. Watership Down, Am 
cumpărat-o pentru un nepot de-al meu şi răsfoind-o am 
început s-o citesc... 

Se întrerupse, părând sa fi căzut pe gânduri. 

— Şi eu am citit-o, spuse Larry. Minunată carte. 

— Păi era cu iepurii ăia, continuă Stu, care o duceau 
nemaipomenit de bine. Erau mari şi bine hrăniţi şi locuiau cu 
toţii la un loc. Cu toate astea, se întâmpla ceva rău acolo, însă 
nici unul dintre ei nu ştia exact ce. Ca şi cum nici n-ar li vrut 
să ştie. Numai că... numai că, vezi tu, mai era şi un fermier... 

Larry îi luă vorba din gură: 

— Fermierul îi lăsa în voia lor ca să poată lua câte un ure- 
cheat, de câte ori avea chef de o tocăniţă. Sau poate că-i 
vindea. Oricum, ştia să profite de pe urma micii lui crescătorii 
de iepuri. 

— Mda. Printre iepuri era unul, Silverweed, care compunea 
poeme despre sârma strălucitoare — capcana fermierului, 
presupun. Capcana îi prindea şi-i sugruma. Silverweed făcea 
poezii pe tema asta. Clătină din cap încet şi obosit. Harold m- 
a făcut să-mi amintesc de asta. De iepuraşul Silverweed. 

— Harold e bolnav, spuse Fran. 

— Mda. Stu îşi aprinse o ţigară. Şi periculos. 

— Ce să facem? Să-l arestăm? 

Stu bătu cu mâna în jurnal. 

— Harold şi femeia aceea, Nadine Cross, plănuiesc să dea 
o lovitură, ca să fie bine primiţi când vor pleca în vest. Dar 
aici nu scrie ce anume. 

— In orice caz, menţionează tot felul de oameni pe care 
nu-i prea înghite, replică Larry. 

— Credeţi că ar fi bine să-l arestăm? întrebă Fran din nou. 

— Pur şi simplu nu ştiu. Aş vrea să discutăm mai întâi şi cu 
ceilalţi din comitet. Ce avem mâine pe ordinea de zi, Larry? 


— Şedinţa va avea două părţi, afacerile publice şi apoi 
cele ale comitetului. Brad vrea să ne vorbească despre Echipa 
lui de Scos din Priză. Al Bunacill vrea să prezinte un raport 
preliminar al Comitetului Juridic. la să vedem... George 
Richardson despre orele de consultaţie de la Dakota Ridge, 
apoi Chad Norris. După aceea, ei pleacă şi rămâne doar 
comitetul. 

— Dacă-l convingem pe Al Bundell să mai rămână şi după 
aceea să vorbim despre afacerea asta cu Harold, oare putem 
fi convinşi că o să-şi ţină gura? 

— Sunt sigură că da. 

— Ce n-aş da să fi fost şi Judele aici, spuse Stu ursuz. M- 
am legat mult de omul ăsta. 

Rămaseră tăcuţi câteva clipe, gândindu-se la Jude şi între- 
bându-se pe unde se afla în seara aceea. De jos se auzea 
vocea lui Leo, cânta "Sister Kate" în maniera lui Tom Rush. 

— Întrucât doar Al se află aici, o să încercăm să ne des- 
curcăm şi aşa. Oricum, nu văd decât două posibilităţi. Trebuie 
să-i scoatem din circulaţie pe Harold şi Nadine. Dar nu vreau 
să-i vâr la puşcărie, fir-ar ai naibii să fie. 

— Şi a doua posibilitate? întrebă Larry. 

— Exilul. 

Răspunsese Frannie. 

Larry se întoarse către ea. Stu clătina încet din cap, privin- 
du-şi ţigara. 

— Adică să-l alungăm? întrebă Larry. 

— Pe amândoi, şi pe el şi pe ea, preciză Stu. 

— Dar oare Flagg îi va primi? întrebă Frannie. 

— Draga mea, asta nu mai e problema noastră, îi replică 
Stu. 

Fran îşi lăsă privirile în pământ: Vai, Harold, n-am vrut să 
se întâmple aşa. Nici prin gând nu mi-a trecut că o să se 
sfârșească în felul ăsta. 

— Voi ce credeţi, oare ce pun la cale? li se adresă Stu. 

Larry ridică din umeri. 

— Va trebui să afli opinia tuturor membrilor comitetului, 
Stu. Dar eu am deja câteva idei. 


— Anume? 

— Uzina de electricitate. Sabotaj. O tentativă de asasinat 
la adresa ta şi a lui Frannie. Astea sunt primele două lucruri 
care-mi vin în minte. 

Fran pălise şi i se vedea pe chip consternarea. 

— Chiar dacă n-o mărturiseşte explicit, continuă Larry, eu 
cred că a plecat în căutarea lui Mother Abagail, cu tine şi cu 
Ralph, în speranţa că veţi rămâne singuri şi te va putea ucide. 

— A avut ocazia, preciză Stu. 

— Poate că i-a fost frică. 

— Vă rog să încetaţi! le ceru Fran cu tristeţe. Vă rog. 

Stu se ridică şi se întoarse în salon. Avea a acolo un 
aparat de radio CB, legat la o baterie Die-Hard. După mai 
multe încercări, reuşi să intre în legătură cu Brad Kitchner. 

— Brad, bătrâne! Sunt Stu Redman. Ascultă-mă. Ai putea 
să aduni câţiva băieţi care să facă de pază la uzina electrică 
în seara asta? 

— Desigur, se auzi vocea lui Brad, dar pentru ce 
Dumnezeu? 

— Păi, chestiunea asta e mai delicată. Bradley. Într-un fel 
sau altul, mi-a ajuns la urechi că s-ar putea să încerce cineva 
să facă rău acolo. 

Răspunsul lui Brad nu poate fi reprodus. 

Stu aşteptă sfârşitul tiradei, zâmbind. 

— Te înţeleg foarte bine. Nu e vorba decât de seara asta, 
eventual şi mâine. După aceea, sper să se rezolve. 

Brad îl asigură că poate aduna doisprezece oameni din 
Comitetul pentru Energie fără să se îndepărteze mai mult de 
două blocuri de casă şi că toţi ar fi bucuroşi să-l poată jugăni 
pe cel care intenţiona să comită nemernicia. 

— Nu cumva e vorba de Rich Moffat? 

— Nu, nu e Rich. Ascultă, o să mai vorbim despre asta, 
O.K.? 

— Bine, Stu. Am să-i trimit să facă de pază. 

Stu închise CB-ul şi se întoarse în bucătărie. 

— Oamenii îţi permit să fii secretos cât pofteşti. Chestia 
asta mă sperie, ştiţi? Bătrânul sociolog chel are dreptate. 


Dac-am vrea, ne-am putea lăfăi aici ca regii. 

Fran îşi puse mâna peste braţul lui. 

— Aş vrea să-mi promiteţi ceva, amândoi. Şi anume că 
vom rezolva chestiunea asta odată pentru totdeauna la 
întâlnirea de mâine seară. Vreau să ştiu că se termină. 

— Exil, mda. Nu mi-a trecut prin cap, mărturisi Larry, dar 
s-ar putea să fie cea mai bună soluţie. Acum îi iau pe Lucy şi 
Leo şi mergem acasă. 

— Pe mâine, îi zise Stu. 

— Da, da..., îi răspunse Larry, ieşind din încăpere. 


Cu o oră înainte de revărsatul zorilor, în ziua de 2 
septembrie, Harold stătea în Sunrise Amphitheater, privind în 
jos. Oraşul era încă învăluit în întuneric. Pe Nadine o lăsase 
dormind încă în cortul mic, pentru două persoane, pe care îl 
luaseră împreună cu alte câteva articole de tabără atunci 
când se strecuraseră din oraş. 

Dar ne vom întoarce. Conducând carul triumfal. 

În străfundul inimii lui, Harold se îndoia de asta. 
Întunericul se lăsase asupra lui în mai multe feluri. Ticălosul 
abject îi luase absolut totul — pe Frannie, respectul de sine, 
apoi jurnalul şi acum speranţa. Simţea că alunecă tot mai jos. 

Vântul aprig îi răvăşea părul, făcând pânza întinsă a _ 
cortului să se zbată ritmic, pocnind sec, ca o mitralieră. In 
spatele lui, Nadine se tânguia în somn. Erau nişte sunete 
care-ţi trezeau spaima. Harold se gândi că era la fel de 
pierdută ca şi el, dacă nu mai rău. Gemetele pe care le scotea 
în somn trădau că visele ei nu erau nici pe departe fericite. 

Dar eu am să rămân întreg la minte. Sunt în stare. Dacă 
reuşesc să ajung cu mintea intactă la întâlnirea cu soarta, tot 
înseamnă ceva. Da, înseamnă ceva. 

Se întreba dacă Stu şi prietenii lui ajunseseră deja să-i 
înconjoare casa, aşteptându-l ca să-l poată aresta şi arunca la 
pârnaie. Avea să fie menţionat în cărţile de istorie ca primul 
deţinut din Free Zone, desigur, dacă s-o mai găsi vreun 
amărât care să le scrie. Bun venit vremurilor grele. HAWK LA 


ÎNCHISOARE, citiţi cu toţii, oameni buni. Păi aveau să aştepte 
mult şi bine. El se lansase definitiv în aventură; îşi aducea 
perfect aminte cum Nadine îşi ridicase mâna spre părul alb şi- 
i spusese: Prea târziu, Harold. Ochii ei erau ca ai unui mort. 
— Foarte bine, şopti Harold. Mergem până la capăt. 
Vântul întunecat de septembrie sufla sinistru printre 
copaci. 


Şedinţa Comitetului din Free Zone a început cam peste 
paisprezece ore, în salonul casei în care locuiau Ralph 
Brentner şi Nick Andros. Aşezat într-un şezlong, Stu bătea în 
masă cu marginea cutiei lui de bere. 

— O.K., oameni buni, am face bine să începem. 

Glen stătea alături de Larry pe buza curbată a căminului, 
cu spatele spre micul foc pe care-l aprinsese Ralph. Nick, 
Susan Stern şi Ralph şedeau pe canapea. Ca întotdeauna, 
Nick avea la îndemână creionul şi blocnotesul. Brad Kitchner 
stătea chiar în cadrul uşii, cu o cutie de Coors în mână, 
discutând cu Al Blundell, care sorbea dintr-un Scotch cu sifon. 
George Richardson şi Chad Norris stăteau în apropierea 
ferestrei ce ocupa un întreg perete, urmărind apusul soarelui 
peste crestele munţilor Flatiron. 

Frannie stătea cu spatele sprijinit confortabil de uşa 
debaralei unde Nadine plantase bomba. În rucsacul pe care-l 
ţinea între picioarele încrucişate avea jurnalul lui Harold. 

— Faceţi ordine, vă rog, ordine! îi rugă Stu, bătând ceva 
mai tare. Merge magnetofonul, cheliosule? 

— Merge, răspunse Glen. Văd că şi gura aia a ta e în stare 
perfectă de funcţionare, East Texas. 

— Dacă o ung puţin, funcţionează nemaipomenit, spuse 
Stu, zâmbind. Se uită la cei unsprezece oameni răspândiţi în 
camera cuprinzătoare, de fapt o combinaţie de salon şi 
sufragerie. Perfect... Avem foarte multe treburi de rezolvat, 
dar în primul rând aş vrea să-i mulţumesc lui Ralph că ne-a 
pus la dispoziţie un acoperiş deasupra capului, băutură şi 
fursecuri... 


Stu a ajuns să se priceapă foarte bine la chestiile astea, îi 
trecu lui Frannie prin minte. Încercă să judece cât de mult se 
schimbase el din ziua în care se întâlniseră, dar nu izbuti. Eşti 
prea subiectiv faţă de cei apropiaţi, trase ea concluzia. In 
orice caz, ştia sigur că atunci când îl cunoscuse, Stu ar fi 
rămas trăsnit de ideea de a conduce o şedinţă la care luau 
parte peste zece oameni... şi probabil ar fi sărit în sus dacă i 
s-ar fi sugerat să prezideze întrunirea celor peste o mie de 
cetăţeni din Free Zone. Avea acum înaintea ei un Stu care, 
dacă epidemia de gripă nu s-ar fi abătut asupra lor, n-ar fi 
existat niciodată. 

Epidemia ţi-a permis să-ți realizezi vocația, dragul meu, 
cugetă ea. Ĵi plâng pe ceilalţi, dar sunt l'oarte mândră de tine 
şi te iubesc atât de mult... 

Se aşeză comod, lipindu-şi spatele şi mai tare de uşa dula- 
pului. 

— Îi vom lăsa mai întâi să vorbească pe oaspeţii noştri, 
spuse Stu, iar după aceea vom avea o scurtă şedinţă doar 
între noi. Are cineva vreo obiecţie? 

Tăcere. 

— Bine. Atunci îi voi da cuvântul lui Brad Kitchner, căruia 
am să vă rog să-i acordaţi toată atenţia, pentru că datorită lui 
veţi putea pune gheaţă în paharul de bourbon, cam peste 
vreo trei zile. 

Asta genera o repriză de aplauze spontane şi puternice. 
Înroşindu-se şi trăgându-şi nervos cravata, Brad se postă în 
mijlocul încăperii. Până să ajungă acolo, era cât pe ce să 
cadă, împiedicându-se de o pernă. 

— Sunt. Cât. Se poate. De fericit. Să mă aflu. Aici, îşi 
începu Brad tremurând monologul lui monoton. După cum 
arăta, ai fi zis că preferă să se afle oriunde în altă parte, chiar 
şi la Polul Sud, adresându-se unei convenţii de pinguini. A... 
adică... Făcu o pauză, îşi examină notele şi apoi se lumină la 
faţă. Energia! exclamă el cu aerul unui om care a făcut o 
mare descoperire. Suntem la un pas să repunem în funcţiune 
uzina electrică. Corect. 

Mai cercetă puţin foile de hârtie, apoi continuă: 


— leri am dat drumul la două generatoare şi, după cum 
ştiţi, unul dintre ele a intrat în stare de suprasarcină şi i-au 
sărit heblurile. Un fel de a zice. Ceea ce doream să spun este 
că a intrat în supraexpunere. Pardon, suprasarcină. Păi... 
Înţelegeţi voi ce voiam să spun. 

Câţiva chicotiră, ceea ce păru să-i redea lui Brad o parte 
din siguranţă. 

— Asta s-a întâmplat pentru că, atunci când a venit 
epidemia, o mulţime de aparate au rămas deschise, iar 
celelalte generatoare nu funcționau, ca să poată prelua 
suprasarcina. Putem să rezolvăm problema suprasarcinii prin 
punerea în funcţiune a celorlalte generatoare — chiar şi trei 
sau patru ar fi suficiente să acopere necesarul —, dar asta nu 
rezolvă pericolul de incendii. Prin urmare, trebuie să scoatem 
din priză tot ce putem. Radiatoare, calorifere, pături electrice 
şi altele asemenea. De fapt, uite cum mă gândeam eu: cel 
mai bine ar fi să intrăm în fiecare casă nelocuită şi să 
scoatem toate siguranţele sau să închidem contactul general 
pentru curent. Înţelegeţi? De data asta, când vom fi gata să 
dăm iarăşi drumul la curent, ar fi bine să luăm nişte măsuri 
elementare de protecţie pentru cazurile de incendiu. Mi-am 
permis să verific staţia de pompieri din East Boulder şi... 

Focul trosnea plăcut. Va fi bine, gândea Fran. Harold şi cu 
Nadine şi-au luat tălpăşiţa fără să fie nevoie să-i îndemne 
cineva, şi poate că aşa e cel mai bine. Problema se rezolvă şi 
Stu nu mai e în primejdie. Bietul Harold, mi-a părut rău pentru 
el, însă până la urmă mi-a fost mai degrabă teamă decât 
milă. Încă mi-e milă de tine şi mi se strânge inima când mă 
gândesc la ce ţi s-ar putea întâmpla, dar sunt bucuroasă că 
locuinţa ta e pustie şi că tu şi Nadine aţi plecat. Mă bucur că 
ne-aţi lăsat în pace. 


Harold stătea cu picioarele încrucişate pe o masă de 
picnic împodobită cu un mozaic în stil graffiti, al cărui model 
era scos parcă dintr-un manual Zen făcut de un lunatic. Ochii 
lui contemplau depărtările ceţoase. Se retrăsese pe locul 


acesta rece şi straniu, unde Nadine nu-l putea urma, pentru 
că-i era frică. Ţinea în mână perechea aparatului de radio din 
cutia de pantofi. Inaintea lui, pantele muntelui se lăsau abrupt 
spre poale, cu stânci fioroase şi râpe acoperite de pâlcuri de 
pini. Spre est — la distanţă de douăzeci sau poate chiar 
şaizeci de kilometri — relieful se cuminţea, transformându-se 
în Midwestul american, dispărând apoi dincolo de orizontul 
albăstrui. Asupra acelei părţi de lume se lăsase noaptea. În 
spatele lor, soarele cădea dincolo de munţi, tivin-du-i cu o 
margine aurie care avea să dispară nu peste multă vreme. 

— Când? întrebă Nadine. 

Era îngrozitor de nervoasă şi trebuia să ajungă neapărat şi 
cât mai repede în tufişuri. 

— Curând, o linişti Harold. 

Rânjetul lui se transformase într-un zâmbet prietenos. O 
expresie pe care ea nu reuşi să o definească de la început, 
pentru că n-o mai văzuse niciodată pe faţa lui Harold. Avu 
nevoie de câteva minute ca s-o înţeleagă cu exactitate. 
Harold părea fericit. 


Comitetul a votat în unanimitate să acorde lui Brad 
dreptul de a recruta douăzeci de femei şi bărbaţi pentru 
Echipa lui de Scos din Priză. Ralph Brentner acceptase să 
umple rezervoarele a două dintre vechile maşini de pompieri 
de la Rezervorul Bouldcr, cu care să vină la uzina electrică 
atunci când Brad o va pune în funcţiune. 

Urmă la cuvânt Chad Norris. Vorbind măsurat, cu mâinile 
vârâte în buzunarele pantalonilor lui din material kaki, le 
arătă ce făcuse Comitetul pentru înhumări în ultimele trei 
săptămâni. Le spuse că îngropaseră un număr incredibil de 
cadavre, douăzeci şi cinci de mii, mai bine de opt mii pe 
săptămână, şi că, după părerea lui, greul trecuse. 

— Am fost norocoşi sau binecuvântaţi, spuse el. Acest 
exod — altfel nu mă pricep să-i zic — ne-a scutit de cea mai 
mare parte a muncii. Intr-un alt oraş de dimensiunea 
Boulderului, treaba ar fi durat un an. Din estimările noastre, 


vom îngropa încă douăzeci de mii de victime ale epidemiei 
până la 1 octombrie şi probabil că vom mai descoperi cadavre 
pe ici, pe colo încă multă vreme, dar am vrut să vă aduc la 
cunoştinţă că muncim şi că nu trebuie să fim prea îngrijoraţi 
de eventuale epidemii care ar putea izbucni din cauza 
trupurilor neîngropate. 

Fran îşi modifică poziţia, ca să poată vedea ultimele luciri 
ale zilei. Poleiala aurie de pe piscuri începuse să pălească, 
lăsând loc unui galben mai puţin spectaculos. Simţi deodată 
un val de dor de casă, total neaşteptat şi neobişnuit de 
puternic. 


Dacă nu ajungea repede în tufişuri, făcea pe ea. Se 
retrase în spatele unui pâlc de vegetaţie pitică, se lăsă pe 
vine şi-i dădu drumul. Când se întoarse, Harold era tot acolo, 
pe masa de picnic, ţinând neglijent în mână walkie-talkie. Îi 
trăsese şi antena. 

— Harold, s-a făcut târziu, e trecut de ora 8. 

O privi indiferent. 

— Vor rămâne acolo o jumătate de noapte, bătându-se pe 
spate unul pe altul. La momentul potrivit, o să apăs pe 
trăgaci. Stai liniştită. 

— Când? 

— Îndată ce se face întuneric. 

Zâmbetul lui se lăţi în gol. 


Când Al Bundell păşi plin de încredere şi se postă lângă 
Stu, Fran îşi ascunse un căscat. O să dureze încă foarte mult, 
îşi spuse, şi, pe neaşteptate, îşi dori să se afle în 
apartamentul lor, doar ei doi. Nu era doar oboseala şi nici 
dorul de casă. Îşi dorea pur şi simplu să nu se mai afle acolo 
unde era. Un sentiment foarte puternic, chiar dacă părea total 
lipsit de temei. Dorea să iasă afară. De fapt, îşi dorea să iasă 
toată lumea de acolo. S-a ales praful din gândurile mele bune 
pentru seara asta, îşi zise ea. Bluesul femeii borţoase, asta 


este. 

— Comitetul Juridic a avut patru întruniri în ultima săptă- 
mână, spunea Al, dar, pe cât posibil, voi rezuma. Sistemul 
asupra căruia am căzut de acord este un fel de tribunal. 
Reprezentanţii vor fi aleşi pe principiul loteriei, aşa cum erau 
încorporaţi pe vremuri tinerii... 

— Huo! Huo! strigă Susan şi toată lumea râse. 

Zâmbi şi Al. 

— Oricum, aveam de gând să adaug că într-un asemenea 
tribunal slujba le va fi cu mult mai plăcută celor aleşi să o 
îndeplinească. Tribunalul va fi alcătuit din trei persoane 
adulte — adică de cel puţin optsprezece ani — care vor 
funcţiona timp de şase luni. Numele lor vor fi extrase dintr-o 
urnă mare, cu numele tuturor adulţilor din Boulder. 

Larry îşi flutură mâna: 

— Ar putea să fie exceptaţi de la anumite cauze? 

Încruntându-se puţin din cauza acestei întreruperi, Al 
răspunse: 

— Tocmai voiam să ajung şi la asta. Va trebui să existe... 

Fran îşi schimbă poziţia, iar Sue Stern îi făcu cu ochiul. 
Fran nu-i răspunse. Se temea... inclusiv de frica ei 
nejustificată, dacă e posibil aşa ceva. De unde îi venea 
sentimentul acela de claustrofobie, de sufocare? In mod 
normal, un sentiment nemotivat ar trebui ignorat... cel puţin 
aşa era în lumea veche. Dar cum rămânea cu transa lui Tom 
Cullen? Sau cu Leo Rockway? 

Pleacă de aici, strigă deodată vocea ei interioară. Scoate-i 
pe toți! 

Nebunie curată. Îşi schimbă încă o dată poziţia şi se hotărî 
să nu spună nimic. 

— ... O scurtă depoziţie din partea persoanei care cere să 
fie exceptată, dar eu nu cred... 

— Vine cineva, strigă Fran deodată, ridicându-se în 
picioare. 

Se făcu linişte. Acum auziră toţi motoarele ambalate ale 
motocicletelor urcând spre ei pe Baseline, cu toată viteza. 
Sunau din claxoane. Cuprinsă de panică, Frannie nu se mai 


stăpâni. 

— Ascultaţi-mă, spuse ea, ascultaţi-mă toţi! 

Feţele surprinse şi îngrijorate ale celorlalţi se întoarseră 
spre ea. 

— Frannie, nu cumva..., începu Stu, apropiindu-se de ea. 

Inghiţi cu greutate. Simţea o greutate mare în piept, care 
o împiedica să respire. 

— Trebuie să plecăm de aici. Chiar... acum. 


Era ora 8.25. Ultima rază de lumină dispăruse de pe cer. 
Sosise momentul. Harold îşi îndreptă spatele şi-şi apropie 
walkie-talkie de gură. Degetul lui mare se sprijinea uşor de 
butonul EMISIE. Avea să-l apese şi să-i expedieze pe toţi în iad 
pronunţând... 

— Ce-i asta? 

Nadine îl atinse pe umăr, distrăgându-i atenţia, şi-i arătă 
ceva. La mare depărtare, dedesubtul lor, un şir de luminiţe 
urca pe Baseline. In liniştea perfectă se auzea urletul slab al 
motoarelor. Harold simţi o undă de nelinişte, dar o alungă. 

— Lasă-mă în pace, o alungă el. Nu-i nimic grav. 

Nadine îşi luă mâna de pe umărul lui. Din figura ei nu se 
vedea decât un contur alb în noapte. Harold apăsă pe butonul 
EMISIE. 


Nu avea să ştie niciodată dacă motocicletele sau cuvintele 
ei îi puseseră în mişcare. Dar nu se mişcară suficient de 
repede. Povara asta avea s-o apese mereu pe suflet; nu se 
mişcaseră suficient de repede. 

Stu ieşi primul, în bubuiturile şi reverberaţiile teribile 
iscate de motociclete. Traversau podul peste micul pârâu 
secat de lângă casa lui Ralph, orbit de faruri. Instinctiv, mâna 
lui Stu cobori spre tocul revolverului. 

Uşa din spatele lui se deschise şi el se întoarse, crezând 
că era Frannie. Dar era Larry. 

— Ce se-ntâmplă, Stu? 


— Nu ştiu, dar cred că ar fi bine să-i scoatem şi pe ceilalţi 
din casă. A 

Motocicletele pătrunseră pe aice şi Stu se linişti puţin. li 
distingea pe Dick Vollman, pe puştiul Gehringer, pe Teddy 
Weizak şi pe alţi cunoscuţi. Acum de-abia îşi permise să recu- 
noască de ce se temuse cel mai tare: că în spatele luminilor 
orbitoare se afla vârful de lance al forţelor lui Flagg, că 
războiul era pe calc să înceapă. 

— Dick, strigă Stu. Ce naiba se petrece? 

— Mothcr Abagail! strigă Dick, ca să acopere duduitul. 

Motocicletele umpleau curtea, pe măsură ce şi membrii 
comitetului ieşeau din casă. Era un adevărat carnaval de 
lumini şi umbre ce se roteau ca nişte căluşei. 

— Cum? ţipă Larry. 

În spatele lui şi al lui Stu, Glen, Ralph şi Chad Norris 
ieşiseră şi ei, obligându-i pe cei doi să coboare pe trepte. 

— S-a întors! urlă Dick din răsputeri. Vai, e într-un hal fără 
de hal! A vem nevoie de doctor... Cristoase, de fapt, avem 
nevoie de un miracol! 

George Riehardson îşi făcu loc printre ceilalţi. 

— Bătrâna? Unde este? 

— Hai, doctore! strigă Dick. Lasă întrebările! Grăbeşte-te, 
pentru numele lui Dumnezeu! 

Richardson încălecă în spatele lui Dick Vollman, care 
întoarse scurt şi începu să se strecoare printre celelalte moto- 
ciclete. 

Ochii lui Stu se întâlniră cu ai lui Larry. Larry părea la fel 
de răvăşit ca el... În mintea lui Stu se adună încet un nor şi, 
deodată, avu sentimentul că-i ameninţa o nenorocire îngro- 
zitoare. 


— Haide, Nick! Haide! strigă Fran, apucându-l de umăr. 
Nick stătea în mijlocul salonului, cu faţa încremenită. 
Într-o fracțiune de secundă, înţelese ceea ce, din păcate, 

nu putea exprima. Stia. Venea de nicăieri, venea de peste tot. 
Exista ceva în debara. 


O împinse pe Frannie cu toată puterea. 

— Nick!... 

DU-TE!! îi făcu semn. 

Frannie ieşi, iar Nick se întoarse spre dulap, deschise uşa 
şi începu să smulgă nebuneşte lucrurile dinăuntru, rugându- 
se Domnului să nu fie prea târziu. 


Frannie — cu figura ei palidă şi ochii imenşi — se trezi 
lângă Stu. Se prinse de el. 

— Stu... Nick se mai află înăuntru... e ceva... e ceva... 

— Frannie, despre ce anume vorbeşti? 

— De moarte! ţipă. Despre moarte vorbesc, iar NICK SE 
MAI AFLĂ ÎNCĂ ACOLO! 


Trase deoparte o grămadă de fulare şi de mănuşi şi simţi 
ceva dur. O cutie de pantofi. O apucă şi, ca într-o vrăjitorie 
malignă, din interior începu să se audă vocea lui Harold 
Lauder. 


— Ce-i cu Nick? strigă Stu, apucând-o de umeri. 

— Trebuie să-l scoatem de acolo... Stu... e pe cale să se 
întâmple ceva, ceva teribil... 

— Ce naiba se petrece, Stuart? întrebă Al Blundell. 

— Nu ştiu, răspunse acesta. 

— Stu, te rog, trebuie să-l scoatem pe Nick de acolo! ţipă 
Fran. 

În acea clipă, casa din spatele lor sări în aer. 


Ţinând butonul EMISIE apăsat, zgomotul de fond dispărea, 
fiind înlocuit de o linişte catifelată şi întunecată, un gol care 
aştepta să fie umplut de el. Stând în continuare cu picioarele 
încrucişate pe masa de picnic, Harold îşi adună forţele. 

Apoi îşi înălţă braţul, iar la capătul braţului un singur 


deget întins ieşea din pumnul strâns; semăna în clipa aceea 
cu Babe Ruth, bătrân şi aproape ieşit la pepeni, arătând locul 
unde avea să ajungă mingea lovită de el, cu un gest menit să 
le închidă gurile pentru totdeauna tuturor criticilor şi 
bărfitorilor din Wrigley Field. 

Pronunţând ferm, deşi nu foarte tare, în walkie-talkie, 
spuse: "Vă vorbeşte Harold Emery Lauder. Fac asta din 
propria mea voinţă." 

Vă vorbeşte fu întâmpinat de o scânteie alb-albastră. 
Harold Emery Lauder fu întâmpinat de o limbă de flăcări. O 
bubuitură seacă şi slabă, ca o pocnitoare înfundată într-o 
cutie de conserve le ajunse la urechi când spuse fac asta, iar 
imediat după ce pronunţase din propria mea voință şi 
aruncase aparatul cât colo, el încheindu-şi misiunea, o floare 
de foc înflorise la poalele lui Flagstaff Mountain. 

— Aici piratul, emisiunea din banda de zece-patru s-a în- 
cheiat, mai spuse Harold încetişor. 

Nadine se prinse de el, cam cum se prinsese şi Frannie de 
Stu, cu doar câteva secunde în urmă. 

— Trebuie să fim siguri. Trebuie să fim siguri că n-au 
scăpat. 

Harold îi aruncă o privire, apoi îi arătă cu un gest floarea 
distrugerii de sub ei. 

— Crezi că a scăpat cu viaţă cineva de acolo? 

— N-nu... nu ştiu... vai, Harold, sunt... 

Nadine îi întoarse spatele, se prinse de pântece şi începu 
să verse. Din direcţia ei venea un sunet profund, constant şi 
neplăcut. Harold o urmări cu vag dispreţ. 

Işi reveni în cele din urmă şi se întoarse, palidă, gâfâind, 
ştergându-se la gură cu un Kleenex. Frecându-se la gură. 

— Şi acum ce facem? 

— Păi acum plecăm spre vest. Doar dacă nu cumva ai de 
gând să cobori ca să faci un sondaj de opinie printre membrii 
comunităţii. 

Nadine ridică din umeri. 

Harold cobori de pe masa de picnic, strimbându-se din 
cauza înţepăturilor şi a durerii din picioarele lui amorţite. 


— Harold... 

Încercă să-l atingă, dar el se feri. N-o învrednici măcar cu 
o privire şi se apucă să strângă cortul. 

— Credeam că aşteptăm până mâine..., încercă ea timid. 

— Păi sigur că da, o repezi el. Ca să apuce vreo douăzeci 
sau treizeci dintre ei să se răspândească în toate direcţiile pe 
motociclete şi să pună mâna pe noi. Ai văzut în vreun film ce 
i-au făcut lui Mussolini? 

Nadine se înfioră. Harold strângea pânza cortului şi aduna 
într-un ghem strâns sforile de ancorare. 

— Şi nu ne atingem unul de celălalt. S-a sfârşit cu 
povestea asta. Flagg a obţinut ce şi-a dorit. A distrus 
Comitetul din Free Zone. Sunt terminati. E posibil să repună în 
funcţiune uzina electrică, dar un grup funcţional nu vor mai fi 
niciodată. £/o să-mi dea o femeie faţă de care tu arăţi ca un 
sac de cartofi, Nadine. lar tu... tu-1 vei avea pe el. Ce zile 
fericite te aşteaptă, nu? Numai că dac-aş fi în locul tău, cred 
că aş tremura ca varga. 

— Harold... te implor... 

Suferea teribil şi plângea. Îi vedea faţa în lumina slabă a 
focului şi i se făcu milă de ea. Îşi alungă mila aceea din inimă, 
aşa cum arunci în drum un beţivan care încearcă să intre într- 
o crâşmă mică şi plăcută de mahala, unde toată lumea 
cunoaşte pe toată lumea. Crima îşi făcuse cuib în inima ei 
definitiv şi irevocabil — ceea ce se putea citi şi în luciul bolnav 
al privirilor ei. Şi ce dacă? La fel se petrecuse şi cu inima lui. 
Povara era în ea şi peste ea, sufocând-o ca o stâncă uriaşă. 

— Obişnuieşte-te cu ideea asta, îi spuse Harold cu bruta- 
litate. Puse cortul pe portbagajul motocicletei sale şi începu 
să-l lege. S-a terminat pentru cei din vale, s-a terminat şi 
pentru noi şi s-a terminat pentru toţi cei care au murit de 
gripă. Dumnezeu a plecat la o partidă de pescuit celestă care 
va dura multă vreme. S-a lăsat întuneric deplin. In momentul 
de faţă, Omul Întunecat a pus mâna pe volan. El. Prin urmare, 
trebuie să te obişnuieşti cu asta. 

Din pieptul ei ieşi un sunet strident şi tânguitor. 

— Hai, Nadine. Chestia asta a încetat să mai fie un 


concurs de frumuseţe de două minute încoace. Ajută-mă să 
încarc toate porcăriile astea. Vreau să străbatem o sută 
cincizeci de kilometri înainte de răsăritul soarelui. 

După câteva secunde ea întoarse spatele dezastrului de 
jos — distrugerile păreau lipsite de vreo importanţă, privite de 
la înălţimea aceea — şi-l ajută să împacheteze restul lucrurilor 
în portbagaj şi în coşul ei din sârmă. Peste un sfert de oră 
lăsaseră în urmă trandafirul de foc şi călătoreau spre vest, 
prin bezna răcoroasă si vântoasă. 


Din punctul de vedere al lui Fran Goldsmith, sfârşitul 
acelei zile a fost simplu şi fără dureri. Simţise un curent de 
aer cald împingând-o din spate şi cum zboară deodată prin 
noapte. Sandalele îi săriseră din picioare. 

Cemamadracu'? îi trecuse prin minte. 

Aterizase pe umăr, cu toată greutatea, totuşi nu o duruse 
nimic. Se afla în mica râpă ce trecea de la nord spre sud pe la 
poalele curţii din spate a locuinţei lui Ralph. 

Un scaun căzu în faţa ei, frumos, pe picioare. Perna lui era 
o masă informă şi neagră, arzând înăbuşit. 

CemamaDRACU'? 

Ceva se prăbuşi pe şezutul scaunului şi se rostogoli pe jos. 
Din obiect picura un lichid. Cu groază, dar şi cu un soi de 
detaşare, constată că era vorba de un braţ omenesc. 

Stu? Stu! Ce se-ntâmplă? 

Un bubuit continuu şi chinuitor o împresură şi din toate 
părţile începură să curgă cele mai diverse lucruri. Pietre. 
Fragmente de cherestea. Cărămizi. Un bloc de sticlă pe care 
apăruse un păienjeniş de spărturi (nu cumva biblioteca din 
salonul lui Ralph era construită din asemenea blocuri?). O 
cască de motociclist cu o gaură oribilă, letală, în dreptul cefei. 
Vedea totul cât se poate de bine... mu/t prea bine. Acum doar 
câteva secunde fusese întuneric... 

Vai, Stu, pentru numele lui Dumnezeu, unde eşti? Ce se- 
ntâmplă? Nick? Larry? 

Lumea ţipa. Bubuiturile continuau fără răgaz. Lumina era 


mai puternică decât în miezul zilei. Orice pietricică arunca o 
umbră. Diverse lucruri cădeau în jurul ei. O scândură cu un 
piron de vreo cincisprezece centimetri se opri foarte aproape 
de ea. 

„.. COpilul!... 

lar pe urmele lui veni un alt gând, un reflex al vechilor ei 
premoniţii: Harold a făcut asta, Harold a făcut asta, Harold... 

Ceva se abătu asupra capului, gâtului, spatelui ei. Ceva 
uriaş se lăsă asupra ei, ca un coşciug capitonat. 

DOAMNE DUMNEZEUL MEU, VAI, COPILUL MEU... 

Întunericul o absorbi spre nicăieri, unde nici măcar Omul 
Întunecat n-o putea urmări. 


CAPITOLUL 59 


PĂSĂRI. 

Auzea păsări. 

Fran zăcu în întuneric şi ascultă ciripitul păsărilor multă 
vreme până să-şi dea seama că întunericul nu era de fapt atât 
de profund, ci roşiatic, mobil şi paşnic. li aducea aminte de 
copilărie. Sâmbătă dimineaţa, şcoală nu, biserică nu, ziua în 
care poţi dormi până târziu. Ziua în care te poţi scula puţin 
câte puţin, după voia inimii. Stai cu ochii închişi şi nu vezi 
nimic, doar o beznă roşiatică, şi anume soarele de sâmbătă, 
filtrat prin ecranul delicat al capilarelor din pleoapele tale. 
Asculţi păsările cântând în bătrânii stejari şi simţi în nări chiar 
mirosul sării de mare, pentru că te numeşti Frances 
Goldsmith, şi ai unsprezece ani, într-o dimineaţă de sâmbătă, 
la Ogunquit... 

Păsări. Auzea păsări. 

Dar nu era la Ogunquit, ci la 

(Boulder) 

Suci chestiunea asta pe toate feţele în bezna roşie, apoi îşi 
aduse brusc aminte de explozie. 

(?Explozie?) 


(Stu!) 

Cuprinsă de temeri, deschise ochii. 

— Stu! 

Dar Stu se afla alături de ca, pe pat, cu un bandaj alb şi 
curat pe antebraţ, cu o tăietură suficient de adâncă şi uscată 
pe un obraz şi cu părul în parte ars; dar era Stu, era viu, 
alături de ea, iar când o văzu că deschide ochii, pe figura lui 
se citi o imensă uşurare şi spuse: 

— Frannie. Slavă Cerului! 

— Copilul, şopti ea, cu gâtul uscat. 

El privi în gol şi o teamă oarbă i se răspândi, rece şi parali- 
zantă, în tot trupul. 

— Copilul, repetă ca, forţându-se să scoată sunete prin 
gâtlejul aspru ca glaspapirul. Am pierdut copilul? 

Bărbatul înţelese de-abia acum. O îmbrăţişă stângaci, cu 
braţul sănătos. 

— Nu, Frannie, nu. N-ai pierdut copilul. 

Ea începu să plângă, lacrimile grele i se scurgeau pe 
obraji, şi îl îmbrăţişă cu toată puterea, fără să-i pese de 
durerile atroce din toţi muşchii. Îl strânse în braţe. Viitorul era 
mai târziu. Lucrurile de care avea cea mai mare nevoie pe 
lume se aflau acum aici, în încăperea scăldată de soare. 

Prin fereastra deschisă se auzea ciripitul păsărilor. 


— Spune-mi ce s-a întâmplat? îl rugă ea mai târziu. 

— Fran... 

Pe figura lui îndurerată se vedea că nu e dispus să 
vorbească. 

— Nick? şopti ea. Înghiţi cu greutate şi în gâtul ei se auzi 
un mic ţăcănit. Am văzut un braţ, un braţ retezat... 

— Ar fi mai bine să aşteptăm... 

— Nu, trebuie să ştiu. E foarte grav? 

— Şapte morţi, răspunse el răguşit. Cred că am avut 
noroc. Ar fi putut să se întâmple o nenorocire mult mai mare. 

— Cine? 

Stuart îi strânse mâinile cu stângăcie. 


— Printre ei este şi Nick, draga mea. Bănuiesc că din 
cauza geamului — ţii minte, sticla aceea tratată cu iod — şi... 
şi... Făcu o pauză, îşi examină palmele, apoi o privi iarăşi în 
ochi. El... am putut să-l identificăm după... anumite cicatrice... 

Îşi întoarse ochii într-altă parte, iar Fran oftă, scoțând din 
gâtlej un sunet aspru. Când reuşi să continue, Stu spuse: 

— Şi Sue. Sue Stern. Se afla încă înăuntru când s-a produs 
explozia. 

— Mi se pare... pur şi simplu incredibil! 

Fran era dc-a dreptul copleşită, uimită, năucită de veştile 
aflate. 

— E purul adevăr. 

— Şi mai cine? 

— Chad Norris, zise Stu, iar Fran oftă iarăşi. 

O singură lacrimă i se scurse de sub pleoapă; o şterse 
aproape indiferentă. 

— Dintre cei care fuseseră înăuntru, doar ei trei. Un 
adevărat miracol. Brad zice că au fost probabil vreo opt sau 
nouă batoane de dinamită în debaraua aceea. Cât despre 
Nick... când mă gândesc că în clipa respectivă se poate să fi 
avut mâinile chiar pe cutia aceea de pantofi... 

— Nu-mi mai spune. Oricum, n-ai cum să ştii. 

— Într-adevăr, nu ajută la nimic, recunoscu el. 

Ceilalţi patru erau dintre cei care tocmai soseau pe moto- 
ciclete... Andrea Terminello, Dean Wykoff, Dale Pedersen şi o 
tânără pe nume Patsy Stone. Stu nu-i mai spuse lui Fran că 
Patsy, care îl învăţa pe Leo să cânte la flaut, fusese aproape 
decapitată de un fragment din magnetofonul lui Glen 
Bateman. 

Fran mişcă din cap şi simţi junghiuri. lar dacă încerca să-şi 
schimbe poziţia corpului, chiar foarte puţin, spatele o durea 
atât de tare, încât îi venea să urle. 

Vreo douăzeci de persoane fuseseră rănite de explozie, 
dintre care Teddy Weizak din Comitetul pentru înhumări, nu 
avea nici o şansă să-şi revină. Alte două erau în stare critică. 
Un tip, Lewis Deschamps, îşi pierduse un ochi. Ralph Brentner 
rămăsese fără două degete de la mâna stângă. 


— Eu cât de grav sunt rănită? 

— Păi, ai o vânătaie ca o urmă de bici, o deplasare a 
oaselor şalelor şi un picior rupt. Aşa mi-a spus George 
Richardson. Explozia te-a aruncat în afara curţii. Te-ai ales cu 
lovitura de la spate şi cu un picior rupt fiindcă a căzut peste 
tine canapeaua. 

— Canapeaua? 

— Nu-ţi aduci aminte? 

— Mi-aduc aminte de ceva care semăna cu un coşciug... 
un coşciug capitonat... 

— Da, asta era canapeaua. Eu am ridicat-o de pe tine. 
Eram furios de nu se mai poate... şi cam isteric, cred. Larry a 
sărit să mă ajute, dar l-am repezit cu un pumn în gură. In 
asemenea hal ajunsesem. Fran îl atinse pe obraz, iar el îşi 
aşeză palma peste a ei. Am crezut că ai murit. Şi mi-aduc 
aminte că aş fi fost în stare de orice dacă ai fi murit. Cred că 
aş fi înnebunit. 

— Te iubesc, spuse Frannie. 

El o luă în braţe, strângând-o cu grijă să nu-i provoace 
dureri, şi rămaseră aşa multă vreme.- 

— Harold? întrebă ca, într-un târziu. 

— Ei, da, Harold şi Nadine. Ei ne-au lovit. Ne-au lovit foarte 
rău. Dar n-au provocat nici pe departe dezastrul pe care l-ar fi 
dorit. lar dacă îi prindem înainte să ajungă prea departe, spre 
vest... 

Îşi întinse înainte mâinile pline de lovituri şi de zgârieturi şi 
le închise brusc, încât se auzi trosnetul încheieturilor. 
Tendoanele i se umflaseră de încordare. Un surâs rece se 
instală pe figura lui, făcând-o pe Fran să se cutremure. 
Cunoştea prea bine zâmbetul acesta. 

— Să nu mai zâmbeşti aşa, îl rugă ca. Niciodată. 

Zâmbetul se stinse. 

— Oamenii au scotocit munţii în căutarea lor, începând din 
zori, continuă el. Nu cred că-i vor găsi. Le-am spus să nu se 
îndepărteze la mai mult de o sută de kilometri spre vest, 
indiferent ce se întâmplă, dar cred că Harold a fost destul de 
deştept să se îndepărteze mai mult de atât. Acum ştim cum 


au procedat. Au conectat explozivul la un walkie-talkie... 

Fran păru să se sufoce, iar Stu o privi îngrijorat. 

— Ce s-a întâmplat, draga mea? Te doare spatele? 

— Nu. 

Înţelesese abia acum ce înseamnă că Nick fusese probabil 
cu mâinile pe cutia de pantofi, atunci când detonase 
explozibilul. Vorbind cu greutate, îi descrise lui Stu ce văzuse 
în subsolul casei lui Harold. 

— Dacă aş fi cercetat cum se cuvine toată casa, în loc să 
luăm doar afurisitul acela de jurnal, poate că dădeam peste b- 
bombă, rosti ca, cu vocea tot mai stinsă şi mai înecată. N-Nick 
şi Sue ar fi acum în v-viaţă şi... 

— Oare de asta părea Lary cu nervii la pământ în 
dimineaţa asta? Eu am crezut că din cauză că l-am lovit. 
Frannie, cum să fi ştiut, hm? De unde să fi ştiut? 

— Ba ar fi trebuiți Ar fi trebuit să ştim! 

Îşi îngropă faţa în umărul lui cald şi bun. Încă un rând de 
lacrimi fierbinţi. Stu o susţinu, aplecat într-o poziţie incomodă, 
pentru că patul de spital nu se putea ridica decât cu ajutorul 
motorului acţionat electric. 

— Nu vreau să-ţi faci reproşuri, Frannie. Faptul este consu- 
mat. Vreau să-ţi spun că nimeni — cu excepţia unui detectiv 
din brigada de bombe — n-ar fi înţeles nimic din câteva bucăţi 
de sârmă şi o cutie goală. Dacă ar fi lăsat prin preajmă câteva 
batoane de dinamită sau o capsă de declanşare a exploziei, 
ar fi fost cu totul altceva. Dar ei n-au comis o asemenea 
greşeală. Eu nu te acuz, şi nimeni din Free Zone nu-ţi va face 
nici un reproş din cauza asta. 

Pe măsură ce-i vorbea, în mintea ei se combinau, cu 
încetineală şi întârziere, două elemente. 

Dintre cei care fuseseră înăuntru, scăpaseră doar ei trei... 
un adevărat miracol. 

Mother Abagail... s-a întors... vai, e-ntr-un hal fără de hal... 
avem nevoie de o minune! 

Trecând peste durere, se trase puţin în sus, ca să-l poată 
privi pe Stu în faţă. 

— Mother Abagail, începu ea. Am fi fost toţi înăuntru dacă 


n-ar fi venit să ne spună că... 

— E un adevărat miracol, repetă Stu. Ea ne-a salvat viaţa. 
Chiar dacă ea însăşi este... 

Lăsă propoziţia neterminată. 

— Stu? 

— Întorcându-se chiar în momentul acela, Frannie, ea ne-a 
salvat viaţa. Ne-a salvat viața. 

— E moartă? întrebă Fran. Îl prinse de mână şi-l strânse. 
Stu, a murit cumva şi ea? 

— S-a întors în oraş pe la 7.45. Băiatul lui Larry 
Underwood o ducea de mână. El nu mai putea să vorbească, 
ştii că aşa păţeşte când se emoţionează, dar a dus-o la Lucy. 
De atunci n-a mai fost în stare să se mişte. Stu clătină din 
cap. Doamne, cum o fi reuşit să străbată atâta cale... mă 
întreb ce-o fi mâncat şi ce-o fi făcut între timp... Vreau să-ţi 
spun ceva, Fran. Există mai multe lucruri pe lumea asta — şi 
în afara ei — decât mi-am imaginat eu vreodată la mine la 
Arnette. Mi se pare că femeia asta este — sau a fost — 
trimisul lui Dumnezeu. 

Frannie închise ochii. 

— A murit, nu-i aşa? Azi-noapte. S-a întors ca să moară 
aici. 

— Încă n-a murit. Deşi George Richardson spune că nu 
ştie ce anume o mai ţine în viaţă şi că se va stinge curând, 
dar încă nu a murit. Se uită la ea sincer şi direct. Şi mi-e 
teamă. Prin întoarcerea ei, ne-a salvat viaţa, dar mă tem de 
ea şi de pricina pentru care s-a întors. 

— Ce vrei să spui, Stu? Mother Abagail nu ar face vreun 
rău... 
— Mother Abagail face ceea ce îi spune Dumnezeul ei să 
facă, îi replică tăios. Este acelaşi Dumnezeu care şi-a omorât 
propriul fiu, sau cel puţin aşa mi s-a spus mie. 

— Stu! 

Focul din ochii lui se stinse. 

— Nu ştiu de ce s-a întors sau dacă i-a mai rămas ceva să 
ne spună. Pur şi simplu habar n-am. Poate că va muri fără să- 
şi mai recapete cunoştinţa. După George, asta pare cel mai 


probabil. Dar cu unul ştiu că explozia... şi moartea lui Nick... şi 
întoarcerea ei... a ridicat ceața de pe ochii celor din oraş. 
Acum discută despre e/. Ştiu că Harold este cel care a 
organizat lovitura, dar consideră că e/l-a îndemnat pe Harold 
să o facă. Drace, şi eu sunt de aceeaşi părere. Mulţi zic că tot 
din cauza lui Flagg s-a întors Mother Abagail în halul în care s- 
a întors. In privinţa asta, nu ştiu. Adică nu ştiu chiar nimic, dar 
îni-este teamă. Am nişte presimţiri că n-o să se sfârşească 
bine. Inainte nu mă încerca nici un gând negru, dar acum da. 

— Bine, dar existăm noi, i se adresă ca, aproape rugător. 
Suntem noi şi copilul, nu-i aşa? Nu-i așa? 

Stu nu-i răspunse multă vreme. Credea că nici nu-i va mai 
răspunde. Şi atunci zise: 

— Mda. Dar oare pentru cât timp? 


În acea zi de 3 septembrie, către amurg, oamenii începură 
să se îndrepte încet — aparent fără o ţintă anume — de-a 
lungul lui Table Mesa Drive, spre casa ocupată de Larry şi 
Lucy. Câte unul sau în mici grupuri. Se opreau pe treptele din 
faţa caselor marcate pe uşi cu semnul X al lui Harold. Se 
aşezau pe marginea trotuarelor şi pe pajiştile care erau 
uscate şi maronii la sfârşitul acestei lungi veri. Discutau puţin, 
cu vocea coborâtă. Fumau ţigări sau trăgeau din pipă. Era 
acolo şi Brad Kitchner, cu un braţ înfăşurat într-un bandaj gros 
şi agăţat într-o eşarfă. Şi Candy Jones era acolo, iar Rich 
Moffat se prezentă cu două sticle de Black Velvet puse într-o 
geantă de vândut ziare. Norman Kellogg îşi suflecase 
mânecile cămăşii, arătându-şi bicepşii bronzaţi şi pistruiaţi. 
Micul Tommy Gehringer, aşezat alături de el, îşi imitase 
prietenul, suflecându-şi şi el mânecile. Harry Dunbarton şi 
Sandy DuChiens stăteau împreună pe o pătură, ţinându-se de 
mână. Dick Vollman, Chip Hobart şi Tony Donahue, în vârstă 
de şaisprezece ani, se aflau într-un pasaj acoperit, nu departe 
de casa lui Larry, pasându-şi o sticlă de Canadian Club şi 
clătindu-şi gâtlejurile cu Seven-Up cald. Patty Kroger aştepta 
împreună cu Shirley Hammett. Intre ele ţineau un coş pentru 


picnic. Coşul era plin de mâncare, dar ele doar ciuguleau din 
când în când. Spre ora 8, strada se umpluse de lume stând cu 
privirile aţintite spre casă. In faţa ei se vedea bicicleta lui 
Larry, iar alături George Richardson îşi parcase motocicleta 
Kawasaki 650. 

Larry urmărea mulţimea prin fereastra de la dormitor. În 
spatele lui, Mother Abagail zăcea fără cunoştinţă în patul lui şi 
al lui Lucy. Duhoarea uscată şi greţoasă ce venea din direcţia 
ei îi făcea rău — ura senzaţia de vomă —, dar nu se clintea 
din loc. Era modul lui de a se pedepsi pentru că scăpase, în 
vreme ce Nick şi Susan muriseră. Auzea vocile celor care 
făceau de veghe în jurul patului vorbind în şoaptă, în spatele 
lui. George avea să plece curând la spital, ca să-i consulte şi 
pe ceilalţi pacienţi ai lui. Acum numărul lor scăzuse la 
şaisprezece. Trei fuseseră trimişi acasă. Teddy Weizak 
murise. 

Cât despre Larry, el scăpase neatins. 

Acelaşi Larry dintotdeauna — rămăsese cu capul pe 
umeri, în timp ce oamenii din jur îşi pierduseră firea. Explozia 
îl azvârlise dincolo de alee, într-un strat cu flori, dar nu 
suferise nici măcar o zgârietură. Fragmente de toate soiurile 
plouaserăm jurul lui, dar nici unul nu-l atinsese. Nick murise, 
Susan murise, dar el rămăsese nevătămat. Mda, acelaşi vechi 
Larry Underwood. 

Priveghi înăuntru, priveghi afară. Cât vedeai cu ochii. Cel 
puţin şase sute de oameni. Harold, ar trebui să te întorci cu 
vreo zece grenade de mână, ca să-ţi termini treaba. Harold. ÎI 
urmase pe Harold de-a curmezişul întregii ţări, urmase un 
traseu pe care Harold presărase ambalaje de ciocolată 
Payday şi improvizații ingenioase. Larry fusese la un pas să-şi 
piardă degetele la Wells, ca să-şi pună benzină în rezervor. 
Harold preferase să găsească gura de aerisire şi să folosească 
un sistem elementar de pompare. Harold venise cu ideea ca 
numărul membrilor din diversele comitete să crească o dată 
cu sporul de populaţie. Harold făcuse propunerea să fie votat 
comitetul ad-hoc în totalitatea lui. Inteligentul Harold. Harold 
şi jurnalul lui. Harold şi rânjetul lui. 


Stu avea tot dreptul să afirme că nimeni nu şi-ar fi putut 
imagina ce anume puneau la cale Harold şi Nadine, pornind 
de la câteva bucăţi de sârmă şi o masă de joc pentru hochei. 
Dar în cazul lui Larry, acest mod de judecată nu ţinea. El mai 
avusese ocazia să vadă cât de strălucit reuşea Harold să 
improvizeze. Pentru numele lui Dumnezeu, era suficient să-şi 
aducă aminte de textul scris pe acoperişul hambarului, la 
aproape şase metri înălţime. Ar fi trebuit să ghicească. 
Inspectorul Underwood era un adevărat expert în a descoperi 
ambalaje de ciocolată, dar ageamiu când era vorba de 
dinamită. De fapt, inspectorul Underwood era o găoază 
afurisită şi nimic mai mult. 

Larry, dac-ai şti... 

Vocea lui Nadine. 

Dacă vrei, am să mă târăsc şi am să te implor în genunchi. 

Atunci avusese încă o ocazie să evite moartea şi distru- 
gerea... dar despre asta nu va fi în stare să vorbească 
nimănui, niciodată. Existase oare şi atunci un proiect? 
Probabil că da. Chiar dacă nu fusese concepută încă bomba 
cu dinamită legată la walkie-talkie, în orice caz un plan 
general trebuie să fi avut. 

Planul lui Flagg. 

Da... În fundal existase mereu Flagg, întunecatul maestru 
sforar mânuind păpuşile numite Harold, Nadine, Charlie 
Impening şi Dumnezeu mai ştie cum. Oamenii din Free Zone l- 
ar fi linşat cu bucurie pe Harold, dacă le-ar fi căzut în mâini, 
dar de fapt era lucrarea lui Flagg... şi a lui Nadine. Oare cine o 
trimisese la Harold, dacă nu Flagg? Dar înainte să se ducă la 
Harold, venise la Larry. lar el o alungase. 

Cum ar fi putut să-i spună da? Avea o răspundere faţă de 
Lucy. Asta fusese de o importanţă capitală, nu atât pentru 
Lucy, cât pentru el însuşi — simţise că după încă unul sau 
două alte eşecuri, ar fi rămas un om distrus pentru totdeauna. 
Prin urmare, o alungase, iar Flagg fusese mai mult decât 
mulţumit de ceea ce se întâmplase noaptea trecută... dacă 
Flagg îl chema cu adevărat. Sigur, Stu era în viaţă, el fiind 
purtătorul de cuvânt al comunităţii — pentru că Nick nu putea 


vorbi. Glen era în viaţă, el fiind mintea cea mai luminată din 
comitet, în schimb Nick fusese inima acestuia, iar Sue, 
împreună cu Frannie, serviseră drept conştiinţă morală a 
organismului lor. Da, gândi el cu amărăciune, una peste alta, 
nemernicul acela făcuse o treabă foarte bună cu o seară în 
urmă. lar Harold şi Nadine meritau din partea lui o răsplată pe 
cinste. 

Se întoarse de la fereastră, simțind o durere surdă în 
frunte. Richardson îi lua pulsul lui Mother Abagail. Laurie 
aranja sticlele de perfuzie atârnate de stativul în formă de T. 
Dick Ellis se afla şi el în preajmă. Lucy stătea lângă uşă, 
privindu-l pe Larry. 

— Cum se simte? se interesă Larry. 

— La fel, răspunse Richardson. 

— Va rezista şi noaptea asta? 

— N-aş putea spune, Larry. 

Din femeia întinsă pe pat nu mai rămăsese decât un 
schelet înfăşurat în pielea subţire şi întinsă, de nuanţa 
cenuşii. Părea asexuată. Părul aproape şi-l pierduse, sânii îi 
dispăruseră, gura îi atârna deschisă, iar respiraţia i se 
transformase într-un şuier uscat. Larry o compara în sinea lui 
cu mumiile din Yueatan, care, după cum apăreau în imagini, 
nu erau descompuse, ci veştejite, afumate, uscate, fără 
vârstă. 

Da, asta era acum, nu o mamă, ci o mumie. Singurul semn 
de viaţă rămăsese respiraţia chinuită şi lipsită de forţă, ca o 
adiere de vânt peste mirişte. Cum de mai trăieşte? se întreba 
Larry... şi ce fel de Dumnezeu e acela, în stare s-o supună 
unor asemenea cazne? În ce scop? Era probabil o glumă, un 
imens hohot cosmic. George îi spusese că a mai auzit de 
cazuri similare, dar nici unul ajuns atât de departe, iar el 
însuşi nu se aşteptase vreodată să întâlnească aşa ceva în 
cariera lui. De fapt, ea... se autoconsuma. 

Trupul său continuase să funcţioneze încă mult după ce ar 
fi trebuit să sucombe din cauza malnutriţiei. Ea se alimenta 
cu părţi din propriul ei corp care nu erau făcute să servească 
drept hrană. Lucy, care o ridicase şi o aşezase în pat, se mira 


spunând că nu e mai grea decât zmeul pe care-l înalţă copiii 
în zbor şi că o pală de vânt ar spulbera-o într-o clipă. 

Spre uimirea tuturor, Lucy vorbi din nou, din colţul ei de 
lângă uşă: 

— Vrea să ne spună ceva. 

— Dar e într-o stare de comă profundă, Lucy..., observă 
Laurie nesigur, iar şansele ca ea să-şi mai recapete 
cunoştinţa... 

— S-a întors ca să ne spună ceva. lar Dumnezeu n-o va 
lăsa să se stingă înainte s-o facă. 

— Dar ce anume ar putea să ne transmită? întrebă Dick. 

— Nu ştiu, răspunse Lucy, ştiu numai că mă tem să-i aud 
cuvintele. Nu s-a sfârşit cu moartea. Suntem de-abia la 
început. De asta mă tem. 

Se lăsă o lungă tăcere, întreruptă în cele din urmă de 
George Richardson: 

— Trebuie să mă duc la spital. Laurie, Dick, am nevoie de 
voi. 

Doar n-ai de gând să ne laşi singuri cu mumia asta! ar fi 
vrut Larry să-i spună, dar reuşi să se abţină. 

Cei trei se pregătiră de plecare, iar Lucy le aduse hainele. 
Temperatura coborâse la doar 15 grade în seara aceea, iar 
mersul pe motocicletă doar în cămaşă ar fi fost destul de 
neplăcut. 

— Putem s-o ajutăm cu ceva? întrebă Larry în şoaptă. 

— Lucy ştie cum funcţionează sistemul de perfuzie, spuse 
George. Altceva nu e de făcut. Vedeţi... 

Nu continuă. Vedeau, desigur. Starea în care se găsea 
trupul întins pe pat nu avea nevoie de explicaţii. 

— Noapte bună, Larry, noapte bună, Lucy, spuse Dick. 

Larry se întoarse la fereastră. Toţi cei de afară se 
ridicaseră în picioare şi aşteptau. Era vie? Murise? Pe moarte? 
Poate că se vindecase, graţie puterii lui Dumnezeu? Spusese 
ceva? 

Lucy îl luă de mijloc, făcându-l să tresară. 

— Te iubesc, declară ca. 

O luă în braţe şi o ţinu strâns. Apoi îşi lăsă capul în jos şi 


începu să tremure, incapabil să se stăpânească. 

— Te iubesc, repetă ea calm. Nu te teme. Asta te va linişti. 
Nu te abtine, Larry. 

Plângea. Lacrimile erau fierbinţi şi tari ca nişte gloanţe. 

— Lucy... 

— 999 

Mâinile ei îl mângâiau pe spate, pe gât, aducându-i 
alinarea de care simţea atâta nevoie. 

— Lucy, o, Dumnezeule, cum se vor sfârşi toate astea? 
strigă el lipit de gâtul femeii. 

Ea îl strângea cu toată forţa, neștiind, neştiind încă, iar 
Mother Abagail, în comă, respira tot mai greu, încercând să 
reziste. 


George parcurse strada la pas, transmițând mereu acelaşi 
mesaj: da, este în viaţă, încă. Pronosticul este prost. Nu, nu a 
spus nimic, şi nici şanse prea mari nu există. Ar fi mai bine să 
mergeţi acasă. Dacă se întâmplă ceva, o să aflaţi. 

Când ajunseră la colţul străzii accelerară şi se îndreptară 
spre spital. Eşapamentul motocicletelor lor bubui şi pârâi, 
stârnind ecouri printre clădiri, până ce zgomotul se stinse în 
depărtare. 

Oamenii nu plecară acasă. Rămaseră o vreme în picioare, 
reînnodând conversațiile şi întorcând fiecare vorbă a lui 
George pe toate feţele. Pronostic, oare ce-o mai fi şi asta? 
Comă. Moartea creierului. Dacă-i murise creierul, înseamnă că 
nu mai exista nici o şansă. Te puteai aştepta din partea unei 
persoane cu creierul distrus să vorbească tot atât cât din 
partea unei conserve de mazăre. Păi, poate că asta era 
valabil pentru situaţiile naturale, dar lucrurile erau acum 
departe de a fi naturale, nu? 

Se aşezară din nou. Se lăsă întunericul. Din casa în care 
zăcea bătrâna răzbătea licărul lămpilor Coleman. Hotărâseră 
să se întoarcă pe la casele lor mai târziu, deocamdată mai 
rămâneau să vegheze. g 

Conversaţia devie, cu unele ezitări, către Omul Intunecat. 


Dacă Mother Abagail moare, asta nu înseamnă că e/ este mai 
puternic? 

Adică ce vrei să spui cu "nu neapărat"? 

După părerea mea este Satana în carne şi oase. 

Anticristul, eu aşa-i zic. Noi am apucat vremurile Apocalip- 
sei... mai aveţi vreo îndoială? "lar cele şapte peceţi au fost 
desfăcute..." Vouă nu vi se pare că aici e vorba de 
Supergripă? 

Ei, fugi de-aici, oamenii ziceau că Anticristul a fost Hitler. 

Dacă încep iarăşi visele alea, eu unul mă sinucid. 

Mie mi se arăta că eram într-o staţie de metrou, iar el era 
omul care adună biletele, doar că nu puteam să-i văd faţa. Mă 
lua groaza şi o porneam la fugă prin tunel. Apoi îl auzeam şi 
pe el, alergând în urma mea şi apropiindu-se tot mai mult. 

Eu mă visam coborând în beci, ca să scot un borcan cu 
felii de pepene verde murat, şi vedeam pe cineva lângă 
cuptor... doar o formă. Dar ştiam că este e/. 

Greierii îşi porniseră cântecul. Stele cuprinseseră tot cerul. 
Oamenii vorbeau despre răceala ce se lăsa seara. Trăgeau 
câte o duşcă din sticlele de lângă ei. Pipele şi ţigările licăreau 
în întuneric. 

Am auzit că tipii de la Energie s-au apucat de treabă şi au 
scos din prize aparatele. 

Foarte bine. Dacă nu pornesc lumina şi căldura cât mai 
repede, am dat de bucluc. 

Murmur continuu de voci anonime, pentru că feţele nu se 
mai vedeau în întuneric. 

Cred că în iarna asta nu are ce să ni se întâmple. Sigur că 
da. Nu poate să vină prin trecători. Sunt blocate cu maşini şi 
va fi şi gheaţă. Dar la primăvară... 

Şi dacă aruncă vreo câteva bombe atomice? 

Ce bombă atomică, dacă are nişte afurisite de bombe cu 
neutroni? Sau celelalte şase peceţi din cele şapte ale Mielului? 

Sau avioane? 

Ce-i de făcut? 

Nu ştiu. 

să mă bată dacă ştiu. 


N-am idee. 

Sapă o groapă, bagă-te în ea şi trage pământ peste tine. 

Pe la ora 10 apărură în mijlocul lor Stu Redman, Glen 
Bateman şi Ralph Brentner; le vorbiră cu calm şi le împărţiră 
foi de hârtie, rugându-i să le dea de ştire şi celor care nu se 
aflau acolo. Glen şchiopăta uşor, pentru că un ciob mare de 
marmură îi sfârtecase o bucăţică de carne din gamba 
dreaptă. Pe afişe se putea citi: ÎNTRUNIREA FREE ZONE * 
MUNZINGER AUDITORIUM * 4 SEPTEMBRIE * ORA 20.00. 

Asta păru să declanşeze semnalul de plecare. Oamenii se 
răspândiră tăcuţi în beznă. Majoritatea luară cu ei foile de 
hârtie, însă nu puţini le făcuseră ghem şi le aruncaseră. Se 
îndreptau spre casele lor, cu gândul să doarmă, dacă 
reuşeau. 

Poate să şi viseze. 


În seara următoare, când Stu deschise şedinţa, sala era 
plină ochi, însă extrem de tăcută. In spatele lui Redman se 
aflau Larry, Ralph şi Glen. Fran încercase să se ridice, dar 
spinarea o durea încă prea tare. Fără să-i pese de ironia 
amară a situaţiei, Ralph îi dăduse un walkie-talkie prin care 
putea urmări întreaga desfăşurare a şedinţei în direct. 

— Sunt câteva lucruri pe care trebuie să le discutăm, 
începu Stu cu un calm studiat, în încercarea de a atenua 
gravitatea celor petrecute. Vocea lui, deşi foarte puţin 
amplificată, se auzea bine în liniştea sălii. Presupun că a auzit 
toată lumea despre explozia în care au pierit Nick, Sue şi 
ceilalţi şi despre întoarcerea lui Mother Abagail. Trebuie să 
discutăm despre aceste lucruri, dar mai întâi aş vrea să vă 
dau nişte veşti bune. Pentru asta îi dau cuvântul lui Brad 
Kitchner. Brad? 

Brad veni la podium, nici pe departe la fel de nervos pe 
cât fusese cu două seri în urmă, fiind întâmpinat cu aplauze 
anemice. Ajuns la pupitru, se prinse de el cu putere şi declară 
simplu: 

— Mâine dăm drumul la curent. 


De această dată, se aplaudă mult mai puternic. Brad îşi 
ridică braţele, dar aplauzele continuau să se reverse asupra 
lui în valuri, care nu se potoliră decât peste mai bine de 
treizeci de secunde. Mai târziu, Stu îi povesti lui Frannie că, 
dacă în ultimele doua zile nu s-ar fi petrecut ce s-a petrecut, 
Brad ar fi fost probabil luat de pe podium şi purtat în triumf 
pe braţe de mulţime, ca un halfback care a înscris încercarea 
prin care campionatul a fost câştigat în ultimele treizeci de 
secunde ale jocului. Se aflau atât de aproape de sfârşitul verii, 
încât, într-un fel, cam în situaţia asta ajunseseră. 

Aplauzele se potoliră în cele din urmă. 

— Vom porni turbinele la prânz şi aş vrea ca toată lumea 
să stea acasă şi să fie pregătită. Pregătită pentru ce? Sunt 
patru lucruri. Vă rog să mă ascultați cu atenţie, pentru că e 
foarte important. Mai întâi, închideţi toate luminile şi 
aparatura electrică din case pe care nu o folosiţi. In al doilea 
rând, procedaţi la fel în toate casele nelocuite din jur. In al 
treilea rând, dacă simţiţi miros de gaze, luaţi-vă după dără şi 
închideţi sursa respectivă. In al patrulea, dacă auziţi o sirenă 
de incendiu, plecaţi spre locul de unde vine semnalul... dar în 
linişte şi în ordine. Să nu cumva să ne frângem gâtul în cine 
ştie ce accident de motocicletă. Acum... aveţi vreo întrebare? 

Au fost puse mai multe întrebări, din care se putea deduce 
că punctul de vedere iniţial al lui Brad fusese acceptat. 
Răspundea fiecăruia cu răbdare, singurul semn de nervozitate 
fiind faptul că-şi trecea mereu dintr-o mână într-alta notesul 
lui mic şi negru. 

După ce termină cu şirul întrebărilor, Brad zise: 

— Vreau să le mulţumesc celor care au muncit din 
răsputeri ca să putem funcţiona din nou. Şi vreau să 
reamintesc, Comitetului pentru Energie că n-a fost desfiinţat. 
Vor apărea întreruperi de alimentare cu energie, scurgeri de 
energie, rezerve de combustibil pe care va trebui să le 
descoperim la Denver şi să le aducem aici. Sper că veţi 
rămâne alături de mine. Domnul Glen Bateman spune că s-ar 
putea să ajungem la zece mii de oameni, înainte de căderea 
primei zăpezi, iar la primăvară cu mult mai mulţi. Există alte 


centrale la Longmont şi la Denver care va trebui să intre în 
funcţiune înainte de sfârşitul anului următor... 

— Dacă nemernicul reuşeşte să facă după voia lui, nu va 
mai fi nevoie! se auzi strigătul răguşit al cuiva din partea din 
spate a sălii. 

Se lăsă o linişte mormântală. Brad rămase încleştat de 
pupitru , cu faţa albă ca varul. Brad nu va mai fi în stare să 
vorbească, îşi zise Stu, dar în aceeaşi clipă îl auzi continuând, 
cu o voce incredibil de sigură: 

— Cui a spus asta îi răspund că treaba mea este să mă 
ocup de energia electrică. Dar consider că ne vom afla în 
continuare aici încă multă vreme după ce celălalt va fi pe 
lumea ailaltă. Dacă n-aş crede asta, m-aş afla de partea lui şi 
aş bobina turbine dincolo. După mine, individul nu face nici 
cât o ceapă degerată! 

In timp ce Brad se retrăgea de pe podium, altcineva ţipă: 

— Păi să ştii că ai al naibii de multă dreptate! 

De astă dată se aplaudă cu toată puterea şi îndelung, 
totuşi Stu avea senzaţia că ceva nu se învârte rotund. Bătu de 
nenumărate ori cu ciocanul în pupitru până să izbutească să 
facă linişte. 

— Punctul următor de pe ordinea noastră de zi... 

— Dă-o-n mă-sa de ordine de zi! ţipă strident o tânără fe- 
meie. Hai să discutăm despre Omul Intunecat! Hai să 
discutăm despre Flaggl După mine, trebuia s-o facem mai de 
mult! 

Urlete de aprobare. Strigăte. "Să păstrăm ordinea!" 
Dezaprobări pentru felul cum îşi alesese cuvintele tânăra 
femeie. Nenumărate bodogăneli şi discuţii aparte. 

Stu bătu cu atâta forţă în blocul de pe pupitru, încât capul 
ciocanului zbură din coadă. 

— Nu uitaţi că ne aflăm la o adunare! strigă el. Veţi avea 
fiecare ocazia să vorbiţi despre ce vreţi, dar atât timp cât eu 
conduc această adunare, vreau... să am... ORDINE! 

Urlă ultimul cuvânt atât de tare, încât reverberaţia trecu 
prin mulţime ca un fulger şi se aşternu în sfârşit liniştea. 

— Şi acum, continuă Stu încet şi calm, doresc să aflaţi cu 


toţii ce s-a întâmplat la locuinţa lui Ralph în seara de 2 
septembrie, considerând că, în calitate de reprezentant al 
ordinii ales de voi, îmi revine datoria să vă informez. 

Deşi se făcuse linişte, ca atunci când mulţimea îl 
aplaudase pe Brad, nu era felul de linişte care să-i placă lui 
Stu. Oamenii se aplecaseră înainte, concentrați şi cu o 
expresie lacomă. Faptul acesta îl neliniştea şi-l intriga, 
lăsându-i sentimentul că Free Zone se schimbase radical în 
decursul ultimelor patruzeci şi opt de ore, iar el nu mai 
înţelegea ce se întâmplă. Se simţea ca atunci când căuta să 
iasă din Stovington Plague Center — ca o muscă zbătându-se 
într-o plasă de păianjen invizibilă. Existau atâtea figuri pe 
care nu le recunoştea, atâţia străini în marea de feţe de 
dinaintea lui... 

Dar acum nu avea timp de asemenea gânduri. 

Descrise pe scurt evenimentele de dinaintea exploziei, 
omiţând premoniţia pe care Fran o avusese în ultima clipă; 
având în vedere starea lor de spirit, asta mai lipsea. 

— leri de dimineaţă, Brad, Ralph şi cu mine ne-am dus 
acolo şi am scotocit prin ruine mai bine de trei ore. Am găsit 
ceva asemănător unei bombe cu dinamită, legată cu sârme 
de un walkie-talkie. Din câte se pare, bomba respectivă 
fusese plasată în dulapul din peretele salonului. Bill Scanlon şi 
Ted Frampton au găsit un alt walkie-talkie sus, în Sunrise 
Amphitheater şi presupunem că bomba a fost declanşată de 
acolo. Era... 

— Ce curu' meu să mai presupunem atât! strigă Ted 
Frampton din rândul al treilea. A fost ticălosul ăla de Lauder şi 
cu putoarea aia alui! 

Un murmur neliniştit se răspândi în întreaga adunare. 

Aştia să fie oamenii cei buni? Putin le pasă lor de Nick, de 
Sue, de Chad şi de ceilalți. Se poartă ca o hoardă de sălbatici, 
tot ce-şi doresc e să pună mâna pe Harold şi pe Nadine, ca 
să-i spânzure... În chip de talisman împotriva Omului 
Întunecat. 

Întâmplător, întâlni privirile lui Glen, care îi făcu un semn 
aproape imperceptibil, ridicând din umeri cinic. 


— Dacă se mai întâmplă doar o dată să strige cineva din 
mulţime fără să i se fi dat cuvântul, am de gând să declar 
această adunare închisă şi atunci puteţi conversa între voi cât 
poftiţi, spuse Stu. Aici nu suntem la şezătoare. Dacă nu 
respectăm regulile, unde ne trezim? 

Ted Frampton îi arunca priviri supărate, dar Stu îi susţinu 
privirea. După câteva momente, Ted îşi lăsă ochii în jos. 

— Avem bănuieli că vinovaţii sunt Harold Lauder şi Nadine 
Gross. Ne bazăm pe anumite motive şi pe o logică bine înte- 
meiată. Dar, până în momentul de faţă, împotriva lor nu 
există nici un fel de dovezi palpabile, lucru pe care sper să-l 
ţineţi minte. 

Un scurt vârtej de conversaţie se aprinse şi se stinse 
imediat în sală. 

— Nu am spus asta decât pentru eventualitatea că s-ar 
întâmpla să se întoarcă în Free Zone, continuă Stu. In acest 
caz, vreau să-mi fie aduşi mie. Eu îi voi închide, iar Al Bundell 
se va ocupa de judecarea lor... ceea ce înseamnă că vor avea 
şi ei prilejul să-şi spună punctul de vedere, dacă au aşa ceva. 
In mod normal, noi... noi reprezentăm gruparea cea bună. 
Presupun că ştim de ce parte se află oamenii răi. Dar faptul 
că suntem buni ne obligă să ne purtăm civilizat în situaţia 
aceasta. 

Se uită cu speranţă în jur, dar nu văzu decât mirare şi 
indignare. Stuart Redman îi văzuse pe doi dintre prietenii lui 
cei mai buni cum sunt făcuţi fărâme, îi spuneau ochii aceia, 
iar el, iată, le ţinea partea făptaşilor. 

— Dacă asta vă ajută cu ceva, părerea mea este că 
vinovaţii sunt chiar ei, le comunică el. Dar totul trebuie să se 
desfăşoare corect. lar eu mă aflu aici ca să vă asigur că aşa 
se va întâmpla. 

Ochi care îl săgetau. Peste o mie de perechi, în spatele lor 
ascunzându-se acelaşi gând: Ce mai e şi porcăria asta? Aia au 
şters-o spre vest, iar tu te porti de parcă ai fi într-o excursie 
de două zile, cu scopul de a cerceta viața păsărilor. 

Işi turnă un pahar de apă şi bău, sperând să scape de 
uscăciunea din gâtlej. Apa era caldă şi gustul ei neplăcut îl 


făcu să se strâmbe. 

— In orice caz, asta-i situaţia în momentul de faţă, 
continuă el fără energie. Primul lucru pe care cred că trebuie 
să-l facem acum este să completăm comitetul. Nu în această 
seară, dar ar fi bine să vă gândiţi la cei pe care aţi dori să-i 
propuneţi.... Stu zări o mână ridicată. Spune ce ai de spus, 
dar mai întâi prezintă-te, ca să ştie toată lumea cine eşti, îl 
invită el. 

— Sunt Sheldon Jones, începu bărbatul, un tip masiv, 
îmbrăcat într-o cămaşă de lână în carouri. De ce să nu-i 
numim pe cei doi noi membri chiar în seara asta? Eu îl propun 
pe Ted Frampton. 

— Hei, susţin propunerea! urlă Bill Scanlon. Minunată 
idee! 

Ted Frampton îşi prinse mâinile deasupra capului şi le 
agită, ca răspuns la aplauzele risipite, iar Stu se simţi din nou 
atins de senzaţia aceea de disperare şi dezorientare. Adică 
să-l înlocuiască pe Nick Andros cu Ted Frampton? Suna a 
banc prost. Ted încercase să lucreze în Comitetul pentru 
Energie, dar ajunsese la concluzia că prea semăna a muncă. 
Se mutase în Comitetul pentru înhumări, care părea să-l 
mulţumească mai tare, deşi Chad îi spusese lui Stu că Ted 
făcea parte din categoria aceea de tipi în stare să tragă de o 
pauză de cafea până ce se transforma în pauză de prânz, şi 
de pauza de prânz până ce devenea o jumătate de zi liberă. 
Se grăbise să se ofere voluntar pentru urmărirea lui Harold şi 
Nadine, probabil tocmai pentru că avea prilejul unei schimbări 
de decor. El şi cu Bill Scanlon dăduseră peste aparatul walkie- 
talkie de pe Sunrise din pură întâmplare (şi, ca să spunem 
adevărul curat, Ted recunoscuse), dar de când cu 
descoperirea asta devenise tare fudul, ceea ce nu-i făcea nici 
o plăcere lui Stu. 

Stu căută încă o dată privirea lui Glen, în care citi gândul 
cinic: Dacă ar fi Harold aici, poate că ne-ar ajuta încă o dată 
să ieşim din încurcătură. 

Lui Stu îi veni deodată în minte un cuvânt pe care Nixon îl 
folosea adesea şi, cugetând la el, înţelese cauza disperării şi 


dezorientării lui. Termenul respectiv era "mandat". Mandatul 
lor încetase. Se mistuise în flacăra şi în explozia de acum 
două seri. 

— Fireşte, Sheldon, s-ar putea ca tu să fii sigur pe cine 
vrei, dar cred că ceilalţi ar dori să aibă un timp de gândire. Să 
votăm chestiunea asta. Îi rog pe aceia dintre voi care doresc 
să facem acum alegerea să spună "da". 

Se auziră nu puţine strigăte afirmative. 

— Şi acum, cei care vreţi cam o săptămână de gândire, 
spuneţi "nu". 

Deşi strigătele păreau de astă dată mai puternice, 
diferenţa nu era prea mare. Şi mulţi dintre cei prezenţi se 
abţinuseră, ca şi cum subiectul respectiv nu-i interesa. 

— Bine, zise Stu. Ne vom întâlni iarăşi aici, la Munzinger 
Auditorium, de azi într-o săptămână, adică pe 11 septembrie, 
ca să-i propunem şi să-i votăm pe candidaţii pentru cele două 
scaune din comitet rămase vacante. 

Cam nepotrivit epitaf, Nick. Te rog să mă ierti. 

— Doctorul Richardson se află aici ca să ne vorbească 
despre Mother Abagail şi despre cei răniţi în explozie. 
Doctore? 

Când ieşi înaintea adunării, ştergându-şi ochelarii, 
Richardson fu întâmpinat cu un ropot zdravăn de aplauze. Le 
aduse la cunoştinţă că, în urma atentatului, nouă persoane 
muriseră, trei se aflau încă în stare critică, doi în stare gravă, 
iar opt ajunseseră într-un stadiu satisfăcător. 

— Ţinând cont de forţa exploziei, consider că am avut 
noroc. Şi acum, despre Mother Abagail. 

Încordată, întreaga sală era în aşteptare. 

— Voi da doar o scurtă declaraţie şi câteva explicaţii. lată 
declaraţia: nu pot face nimic pentru ea. 

Un val de murmure trecu prin adunare, potolindu-se apoi. 
Fără să fie cu adevărat surprinşi, erau cu toţii foarte 
îngrijoraţi. 

— Am aflat de la cei din Free Zone care au cunoscut-o 
înainte ca ea să fi plecat că, după spusele ei, are o sută opt 
ani. Nu pot să mă pun chezaş pentru această informaţie, dar 


vă asigur că este singura persoană de această vârstă pe care 
am văzut-o şi am tratat-o în cariera mea. Mi s-a mai spus că a 
dispărut de mai bine de două săptămâni, iar după aprecierea 
mea — ba nu, după presupunerea mea — în acest răstimp n-a 
mâncat deloc hrană gătită. Din câte se pare, s-a hrănit doar 
cu rădăcini, ierburi şi diferite plante. Continuă după o pauză: 
De când s-a întors, n-a avut scaun decât o singură dată. O 
cantitate infimă de beţigaşe şi rămurele. 

— Doamne Dumnezeule, murmură cineva, fără să se 
poată spune după voce dacă fusese bărbat sau femeie. 

— Un braţ e atins de o infecţie datorată toxicodendronului, 
iar picioarele sunt acoperite cu ulceraţii care ar supura, dacă 
starea ei nu ar fi atât de... 

— Hei, te rog să te opreşti! urlă Jack Jackson, ridicându-se 
în picioare. Avea faţa albă şi schimonosită de furie. Nu ai nici 
un pic de decentă? 

— Nu-i vorba de decenţă, Jack. Eu vă prezint un buletin 
privind starea sănătăţii ei. Este subalimentată, este extrem 
de bătrână, şi acum se află în comă. Părerea mea este că va 
muri. Dacă n-ar fi vorba despre ea anume, aş fi absolut sigur. 
Dar... ca voi toţi, şi eu am visat... l-am visat, pe ea, şi pe 
celălalt. 

Un nou val de murmure, ca o briză trecătoare, iar Stu 
simţi cum i se ridică părul pe ceafă. 

— După părerea mea, genul ăsta de vise e de sorginte 
mistică, zise George. Faptul că le-am avut cu toţii sugerează 
cel puţin prezenţa unor forţe telepatice. Dar nu voi rămâne pe 
tărâmul parapsihologiei şi al teologiei, tot aşa cum nu ţin 
seama nici de decenţă, pentru că nu ţin de domeniul meu. 
Dacă femeia aceasta este trimisă de Domnul, s-ar putea ca El 
s-o vindece. Eu nu pot. Îmi pare o minune chiar faptul că a 
supravieţuit. Aceasta a fost declaraţia mea. Există vreo 
întrebare? 

Nimeni n-a pus nici o întrebare. Îl priveau cu feţele lor 
încremenite de durere, iar unii chiar plângeau. 

— Vă mulţumesc, zise George şi se întoarse la locul lui 
într-o linişte de moarte. 


— Este rândul tău, Glen, spuse Stu în şoaptă. 

Glen se apropie de podium, se prinse cu o mişcare 
destinsă de pupitru şi intră direct în subiect: 

— Am discutat despre toate, numai despre Omul 
Întunecat, nu. 

Acelaşi murmur. Mai mulţi bărbaţi şi femei se închinară, 
instinctiv. O femeie mai în vârstă din partea stângă îşi duse 
repede mâinile la ochi, gură şi la urechi, într-o stranie imitație 
a gestului lui Nick Andros, pentru ca apoi să şi le sprijine 
iarăşi în poală, deasupra genţii negre şi umflate. 

— Am atins oarecum acest subiect la întâlnirile noastre de 
comitet, continuă Glen pe un ton calm, ca de conversaţie, şi 
ne-am pus problema dacă să discutăm sau nu în public 
despre asta. Ni s-a părut că oamenii din Free Zone n-ar fi 
dispuşi s-o facă din cauza viselor ciudate pe care cu toţii le- 
am avut în drum spre Boulder. Ne-am gândit că poate avem 
nevoie de o perioadă de recuperare. Acum însă cred că a 
sosit vremea să dezbatem şi acest subiect. Să-l scoatem la 
lumină, cum s-ar spune. In munca de poliţie, există o trusă 
foarte utilă, denumită /dent-i-Kit, folosită de specialiştii poliţiei 
la reconstituirea figurii unui infractor din diferitele elemente 
de care îşi aduc aminte martorii. În cazul nostru nu avem un 
chip, dar dispunem de o serie de amintiri care ne permit să 
obţinem măcar o imagine vagă asupra Adversarului. Am 
discutat cu multă lume şi aş vrea să vă prezint schiţa de 
portret la care am ajuns eu, alcătuită după modelul unui 
Ident-i-Kit. Numele lui pare a fi Randall Flagg, deşi diferite 
persoane au menţionat şi alte nume, şi anume Richard Frye, 
Robert Freemont şi Richard Freemantle. Nu-i exclus ca 
inițialele R.F. să aibă o semnificaţie oarecare, dar deocamdată 
nu avem cunoştinţă de aşa ceva. Prezenţa lui — în vis, cel 
puţin — provoacă teamă, nelinişte, spaimă, teroare. În 
nenumărate cazuri, senzaţia fizică legată de apariţia lui este 
aceea de răceală. 

Capetele se aplecau unele spre altele, în stânga şi-n 
dreapta, şi murmurul conversaţiilor însufleţite începu iarăşi. 
Sunt ca nişte băieţi care tocmai au descoperit viaţa sexuală şi 


constată cu emoție că toate părerile confirmă existenţa 
vaginului în aproximativ acelaşi loc, îşi zise Stu. Îşi acoperi 
zâmbetul cu mâna şi se gândi să-i spună negreşit şi lui Fran 
poanta. 

— Acest Flagg se află în vest, continuă Glen. Un număr 
aproximativ egal de oameni l-au "văzut" în Las Vegas, Los 
Angeles, San Francisco, Portland. Unii dintre noi — printre 
care şi Mother Abagail — pretind că Flagg îi crucifică pe cei 
care-i greşesc. Toată lumea este de acord că între noi şi acest 
individ există o permanentă înfruntare şi că Flagg nu se va da 
în lături de la nimic ca să ne distrugă. Că nu seva da în lături 
de la nimic trebuie înţeles în sens propriu. Forțe armate. Arme 
nucleare. Poate... o epidemie. 

— Ce n-aş da să-mi intre pe mâini ticălosul ăla împuţit! 
ţipă strident Rich Moffat. l-aş da io lui o epidemie de să n-o 
poată duce! 

Tensiunea se dizolvă în hohote de râs, iar Rich primi un 
ropot de aplauze. Glen surâse satisfăcut. Îi sugerase lui Rich 
replica respectivă cu o jumătate de oră înaintea şedinţei, iar 
Rich se achitase admirabil de rolul lui. Stu trebuia se 
recunoască dreptatea absolută a bătrânului chelios în 
următoarea privinţă: la întrunirile la care participa multă 
lume, cunoştinţele de sociologie se dovedeau extrem de utile. 

— Foarte bine, prin urmare am vorbit despre ceea ce ştim 
în legătură cu el, continuă Glen. Ultimul lucru pe care aş dori 
să-l mai menţionez înainte de a lăsa adunarea să discute 
această problemă este că, după părerea mea, Stu are 
dreptate atunci când susţine că trebuie să ne purtăm civilizat 
cu Harold şi Nadine în caz că sunt prinşi, ceea ce pare destul 
de puţin probabil. De asemenea, ca şi el, sunt de părere că au 
fost la ordinele lui Flagg. 

Cuvintele lui răsunau cu putere în sală. 

— Pe care va trebui să-l înfruntăm, reluă el. George 
Richardson zice că misticismul nu este domeniul lui. Nici al 
meu, de altfel. Dar vreau să vă spun un lucru: Mother Abagail, 
nu ştiu exact cum, reprezintă forţele binelui, aşa cum Flagg 
reprezintă forţele răului. Consider că puterea care o 


călăuzeşte pe ea a folosit-o ca să ne adune pe toţi aici. Nu 
cred că această forţă o să ne părăsească. Poate n-ar fi rău să 
stăm de vorbă între noi ca să vedem ce e cu coşmarurile. 
Poate că vom afla şi cum ar trebui să-l înfruntăm pe Adversar. 
Dacă vom proceda cum se cuvine, este exclus să ne trezim cu 
el aici, la primăvară, în chip de stăpân, aşa cum s-ar teme unii 
dintre noi. În continuarea discuţiilor, îi dau cuvântul lui Stu. 

Copleşit de un tunet de aplauze, Glen se întoarse la locul 
lui cât se poate de mulţumit. li pusese pe jar... sau poate era 
mai potrivit să spună că întreaga adunare vibra ca o lăută? 
Prea puţin conta. Reuşise să le alunge spaima, acum erau mai 
degrabă furioşi, gata să treacă la atac (chiar dacă 
entuziasmul lor avea să se mai domolească până în aprilie 
viitor, sub gerul iernii lungi)... şi, mai mult decât orice, erau 
dispuşi să vorbească. 

Ceea ce au şi făcut, în următoarele trei ore. Doar câteva 
persoane au plecat pe la miezul nopţii; nu mulţi, însă. După 
cum se aşteptase Larry, nu a apărut nici o idee care să poată 
fi pusă în aplicare. S-a vorbit în schimb despre un bombardier, 
despre un stoc de arme nucleare, o întrevedere la vârf, o 
echipă de şoc special antrenată. Propuneri practice au fost 
prea puţine. 

In ultima parte a adunării, s-au ridicat, unul câte unul şi şi- 
au povestit fiecare visul lui, spre aparent nesfârşita încântare 
şi chiar fascinaţie a celorlalţi. Ceea ce îi evocă din nou lui Stu 
nesfârşitele sporovăieli despre viaţa sexuală la care luase 
parte (mai ales în calitate de ascultător) în anii adolescenţei. 

Glen era uimit şi din ce în ce mai încurajat de faptul că 
erau atât de dispuşi să vorbească şi de atmosfera încărcată 
de entuziasm ce se crease după ce întrunirea începuse într-o 
notă de dezinteres şi apatic. Treceau printr-un adevărat 
catarsis, aşteptat de atâta vreme; şi Glen îşi aduse aminte de 
discuţiile despre sex, dar într-alt fel. Îşi spunea că oamenii 
vorbesc ca unii care şi-au apărat cu străşnicie secretul 
păcatelor şi al imperfecţiunilor lor cine ştie de când, pentru a 
descoperi că, o dată formulate şi pronunţate, acestea îşi 
recapătă dimensiunile fireşti. Când frica interioară semănată 


în somn este în sfârşit recoltată în timpul unei asemenea 
discuţii publice maraton, teama poate fi ţinută sub control... 
sau chiar învinsă. 

Adunarea se sfârşi la 1.30 dimineaţa. Glen şi Stu plecară 
împreună, simțindu-se bine pentru prima oară de la moartea 
lui Nick, cu sentimentul că ieşiseră din inerție şi făcuseră 
primii paşi, cei mai grei, spre terenul de bătălie ce le era 
hărăzit. 

Aveau speranţe. 


Pe 5 septembrie la prânz, aşa cum promisese Brad, 
centrala electrică a fost repusă în funcţiune. 

Sirena de alarmă aeriană de deasupra Tribunalului 
ținutului s-a declanşat cu un zgomot enorm, ca un nechezat, 
speriindu-i pe mulţi şi împingându-i să iasă pe stradă şi să 
scruteze cerul albastru imaculat, în căutarea avioanelor 
Omului Întunecat. Unii s-au refugiat în pivnițe, unde au rămas 
până ce Brad a descoperit comutatorul şi a oprit urletul 
sirenei. După care au ieşit şi ei la iveală, ruşinaţi. 

Pe Willow Street s-a iscat un incendiu, dar un grup de 
doisprezece pompieri voluntari şi-a făcut prompt apariţia şi l-a 
stins. Un capac de canal de la intersecţia dintre Broadway şi 
Walnut a sărit în aer până la o înălţime de aproape 
cincisprezece metri, prăbuşindu-se peste acoperişul de la Oz 
Toyshop ca un imens Hopa-Mitică ruginit. 

Nu s-a înregistrat decât un singur caz mortal de Ziua 
Energiei, după cum a ajuns să fie denumită în Free Zone. 
Dintr-un motiv necunoscut, un atelier de tinichigerie auto de 
pe Pearl Street a sărit în aer. Rich Moffat şedea în uşa unei 
case de peste drum, cu o sticlă de Jack Daniel's în geanta lui 
pentru ziare, iar o bucată din oţel ondulat l-a lovit şi l-a 
omorât pe loc. De acum nu avea să mai spargă vitrinele 
magazinelor. 

Stu era alături de Fran când lămpile fluorescente din 
tavanul camerei ei de spital începură să pâlpâie. El le urmări 
până ce se aprinseră, răspândind lumina atât de familiară. 


Nu-şi dezlipi privirea din tavan mai bine de trei minute. Când 
se uită din nou la Frannie, în ochii ei sclipeau lacrimi. 

— Fran? Ce s-a întâmplat? Te doare? 

— Nu, mă gândesc la Nick. Mi se pare atât de nedrept că 
nu mai e în viaţă, ca să se bucure şi el. Ţine-mă, Stu. Vreau să 
mă rog pentru el, dacă pot. Vreau să încerc. 

O susţinu, fără să-şi dea seama dacă ca se roagă sau nu. | 
se făcu şi lui dor şi-l cuprinse o ură cumplită împotriva lui 
Harold Lauder. Fran avea dreptate. Harold nu numai că-i 
ucisese pe Nick şi pe Sue; le răpise şi lumina. 

— Şşş, o alină el, Frannie, şşş. 

Dar ea a continuat să plângă multă vreme. Într-un târziu, 
după ce s-a liniştit, Stu i-a ridicat patul apăsând pe buton şi a 
aprins veioza, ca să poată citi. 


Stu se simţea scuturat în somn, dar a fost nevoie de foarte 
mult timp ca să-şi revină de-a binelea. Parcurgea mintal, cu 
încetineală, o listă aparent fără sfârşit cu numele celor care 
încercau să-i răpească somnul. Era maică-sa, spunându-i că 
sosise vremea să se scoale, să aprindă focul în sobe şi să se 
pregătească pentru şcoală. Era Manuel, gorila din mica şi 
sărăcăcioasa casă de toleranţă din Nuevo Laredo, spunându-i 
că timpul cuvenit pentru cei douăzeci de dolari ai lui se 
terminase, iar dacă dorea să rămână toată noaptea, trebuia 
să mai scoată douăzeci. Era o asistentă medicală îmbrăcată 
într-o salopetă albă. care voia să-i ia tensiunea şi o probă din 
gât pentru analiză. Era Frannie. 

Era Randall Flagg. 

Ultimul gând îl făcu să sară din pat, ca şi cum ar fi primit o 
cană de apă rece peste obraz. 

Dar nu era nici unul dintre aceştia, ci Glen Bateman, 
însoţit de Kojak. 

— Foarte greu te laşi trezit, East Texas, Îl auzi pe Glen. Ca 
un stâlp de piatră. 

Nu-l vedea decât ca pe o siluetă vagă, în bezna aproape 
deplină. 


— Păi, cel mai bine ar fi fost dacă aprindeai lumina, de la 
bun început. 

— Am uitat că funcţionează. 

Stu aprinse lampa, închise ochii din pricina luminii 
orbitoare şi se uită strâmb la ceasul deşteptător cu arc. Era 
ora 2.45 dimineaţa. 

— Ce cauţi aici, Glen? Dormeam, în caz că nu ţi-ai dat 
seama. 

Nu-l privi cu atenţie decât după ce lăsă ceasul din mână. 

Glen arăta palid, speriat... şi bătrân. Ridurile erau adânc 
săpate în obrajii lui şi avea o înfăţişare de sălbatic. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mother Abagail, îi răspunse Glen calm. 

— A murit? 

— Dumnezeu să mă ierte, aproape că aş vrea să fie aşa. 
S-a trezit. Ne-a chemat. 

— Pe amândoi? 

— Pe toţi cinci. Ea... Vocea lui se schimbă, devenind răgu- 
şită. Ştie că Nick şi Susan au murit şi că Frannie este în spital. 
Nu-mi explic cum, dar ştie. 

— Şi a chemat comitetul? 

— Ce-a mai rămas din comitet. E pe moarte şi susţine că 
trebuie să ne spună ceva. Eu unul nu sunt foarte sigur că 
vreau s-o aud. 


Noaptea era rece — nu răcoroasă, ci friguroasă de-a 
dreptul. Stu se bucură că avusese ideea să-şi ia o jachetă şi-şi 
trase fermoarul până la gât. Luna îngheţată care atârna pe 
cer îl duse cu gândul la Tom; acesta primise instrucţiunea să 
se întoarcă la ei când s-o face lună plină. Acum trecuse cu 
puţin de primul pătrar. Doar Dumnezeu ştia din ce loc vedeau 
astrul nopţii Tom, Dayna Jurgens sau Judele Farris. Şi, 
Dumnezeu era martor, sub lumina ei se întâmplau lucrurile 
cele mai stranii. 

— Mai întâi l-am trezit pe Ralph, îi explică Glen. l-am spus 
să se ducă la spital şi s-o ia pe Fran. 


— Dacă medicul ar fi fost de părere că poate să umble, ar 
fi trimis-o acasă, replică Stu supărat. 

— Este o situaţie de excepţie, Stu. 

— Pari foarte grăbit să ajungi la ea, deşi mi-ai declarat că 
ai prefera să nu auzi ce are de spus bătrâna. 

— Fiindcă am o mulţime de temeri, mărturisi Glen. 


Jeepul trase în faţa casei lui Larry la 3.10. Locul era 
puternic luminat — nu cu lămpi de gaz, de data asta cu becuri 
electrice. 

Şi felinarele de pe stradă erau aprinse, din două în două, 
nu numai în cartierul ăsta, ci în întreg oraşul, iar Stu le 
urmărise fascinat de-a lungul drumului, din jeepul lui Glen. 
Ultimii fluturi ai verii zburau leneş din cauza frigului şi se 
izbeau cu indiferenţă de globurile umplute cu vapori de sodiu. 

Coborâră din jeep chiar în clipa când de după colţ apăruse 
o pereche de faruri. Era camioneta rablagită a lui Ralph, care 
se opri bară în bară cu automobilul de teren. Ralph cobori, iar 
Stu ocoli repede maşina şi se apropie de portiera din dreapta; 
Frannie stătea acolo, sprijinită de o pernă. 

— Salut, fetiţo, îi spuse el cu blândeţe. 

Frannie îl prinse de mână. În întuneric, faţa ei se distingea 
cu greu, ca un disc palid. 

— Te doare rău? o întrebă Stu. 

— Nu foarte rău. Am luat nişte Advil. Numai să nu mă pui 
să dansez. 

O ajutară să coboare din camion, ţinând-o amândoi, el şi 
Ralph, de câte un braţ. Simţiră cum tresare la primul pas. 

— Vrei să te duc în braţe? 

— Mă descurc. Nu vreau decât să mă susţii, bine? 

— Sigur că da. 

— Şi să mergi încet. Noi, bunicuţele, nu putem merge prea 
repede. 

Traversară prin spatele camionului lui Ralph, târându-şi 
picioarele. Ajunşi la începutul aleii, Stu îi văzu pe Glen şi Larry 
aşteptându-i în cadrul uşii. Datorită luminii din spatele lor, 


arătau ca nişte siluete decupate din hârtie neagră. 

— Tu ce zici, despre ce-o fi vorba? murmură Frannie. 

Stu clătină din cap. 

— N-am nici o idee. 

Străbătură aleea. Se vedea limpede că Frannie suferă, iar 
Ralph îl ajută pe Stu să o ducă înăuntru. Larry era la fel de 
palid şi de îngrijorat ca Glen. Purta o pereche de jeanşi 
decoloraţi, o cămaşă scoasă din pantaloni şi încheiată greşit 
în partea de jos, şi în picioare, fără ciorapi, o pereche de 
mocasini scumpi. 

— Îmi pare foarte rău că a trebuit să vă deranjez, îi 
întâmpină el. Moţăiam în camera ei, făceam de veghe, cu 
rândul. Pricepeţi? 

— Da, pricep, spuse Frannie. 

Dintr-un motiv care-i scăpa, expresia făceam de veghe o 
duse cu gândul la salonul mamei ei... dar de astă dată simţea 
mai multă înţelegere şi simpatie decât atunci. 

— Lucy se culcase cam de o oră. Eu m-am trezit din 
moţăială şi... Fran, te pot ajuta cu ceva? 

Fran clătină din cap şi făcu un efort să zâmbească. 

— Nu, mi-e bine. Zi mai departe. 

— ... şi ea se uita la mine. Nu poate vorbi decât în şoaptă, 
dar se înţelege perfect ce spune. Ajunseseră cu toţii în hol. 
Larry îşi înghiţi un nod şi continuă: Mi-a zis că Dumnezeu o s-o 
ia la EI, la răsăritul soarelui. Dar mai întâi trebuie să stea de 
vorbă cu aceia dintre noi pe care Dumnezeu i-a lăsat aici. N- 
am înţeles şi ea mi-a spus că Domnul îi luase pe Nick şi pe 
Susan. Ştia. 

Oftă şi-şi trecu mâinile prin părul lui lung. Atunci apăru şi 
Lucy. 

— Am făcut cafea. O aduc când vreţi voi. 

— Mulţumesc, draga mea, spuse Larry. 

Lucy părea încurcată. 

— Să intru şi eu cu voi? Sau e un fel de şedinţă de 
comitet? 

Larry se uită întrebător la Stu, care răspunse calm: 

— Vino şi tu. Din câte mă bate gândul, treaba cu comitetul 


nu mai e valabilă. 

Traversară holul, înaintând încet spre dormitor, în aşa fel 
încât să se adapteze la ritmul lui Fran. 

— Are să ne spună, zise Ralph pe neaşteptate. Mother are 
să ne spună. Nu-i nevoie să ne frământăm. 

Intrară cu toţii, iar Mother Abagail îşi îndreptă asupra lor 
privirea strălucitoare, de muribundă. 


Deşi ştia de la ceilalţi în ce hal de slăbiciune ajunsese bă- 
trâna, Fran avu totuşi un şoc. Nu mai era decât piele şi os, 
pielea — o membrană tare ca pemicanul — şi tendoanele ce-i 
ţineau laolaltă oasele. Nu se simţea nici cel mai vag miros de 
putred sau de moarte, doar un iz de uscat, de mansardă... nu, 
mai curând un parfum de sa/on. Jumătate din acul de perfuzie 
atârna pe afară pentru simplul motiv că nu avea în ce să se 
ţină. 

Cu toate acestea, ochii îi rămăseseră la fel de calzi, buni şi 
omenoşi. Asta era o uşurare, totuşi Fran se simţea cuprinsă 
de un soi de spaimă... de fapt, nu spaimă, ci altceva, parcă 
sfânt... venerație. Să fi fost venerație? Sentimentul 
implacabilului. Nu Judecata de Apoi, ci enorma 
responsabilitate ce atârna ca o stâncă deasupra capetelor lor. 

Omul propune, Dumnezeu dispune. 

— Aşeazeă-te, fetiţo, şopti Mother Abagail. Ai dureri. 

Larry o conduse la un fotoliu şi Fran se aşeză, cu un uşor 
geamăt de uşurare, chiar dacă era conştientă că, după o 
vreme, o vor apuca din nou durerile. 

Mother Abagail o urmărea cu aceeaşi privire strălucitoare. 

— Aştepţi un copil. 

— Da... cum de... 

— $$$... 

In încăpere se lăsă o linişte profundă. Fascinată, 
hipnotizată, Fran o cerceta pe bătrâna care li se arătase în 
vis, înainte de a fi intrat cu adevărat în viaţa lor. 

— Uită-te pe fereastră, fetiţo. 

Fran făcu aşa cum i se spusese, chiar din locul unde Larry 


stătuse şi privise mulţimea de oameni, cu două zile în urmă. 
Şi nu văzu întunericul greu, ci o lumină lină. Nu reflexul din 
lumina odăii, ci lumina zorilor. Imaginea neclară, uşor 
distorsionată a unei camere de copil luminoase, cu perdele în 
carouri. Era şi un leagăn, dar leagănul era gol. Mai era şi un 
ţarc — gol şi acesta. O jucărie de plastic cu nişte fluturi viu 
colorați, pe care-i mişca vântul. Spaima îi prinse inima în 
ghearele ei reci. Deşi vedeau schimbările ce se petreceau pe 
figura ei, ceilalţi nu înțelegeau nimic; pentru că ei nu 
distingeau pe fereastră decât o porţiune de gazon luminată 
de felinarul străzii. 

— Unde-i copilul? întrebă Frannie răguşit. 

— Stuart nu este tatăl copilului, fetiţo. Dar viaţa lui se află 
în mâinile lui Stuart şi într-ale lui Dumnezeu. Micuţul va avea 
patru taţi. Dacă îi va fi dat de la Dumnezeu să respire. 

— Dacă îi va fi dat... 

— Domnul a ascuns asta privirilor mele, murmură ea. 

Cămăruţa de copil dispăruse. Fran nu mai vedea decât 
bezna. Ghearele spaimei se făcuseră pumni, între care se 
zbătea inima ei tulburată. Mother Abagail şopti: 

— Vlăstarul Diavolului şi-a chemat mireasa şi are de gând 
s-o lase grea. Crezi că va îngădui copilului să trăiască? 

— Încetează, se tângui Frannie, ducându-şi palmele la 
obraji. 

Tăcere, tăcere adâncă în încăpere. Glen Bateman arăta ca 
un proiector vechi şi stins. Lucy îşi netezea în neştire gulerul 
halatului de baie. Ralph rămăsese cu pălăria în mână, trăgând 
absent de pana prinsă la bor. Stu o cerceta pe Frannie, dar nu 
se putea apropia de ea. Acum, nu. Şi-o aminti pe femeia 
aceea care îşi dusese mâinile la ochi, la urechi şi la gură, 
atunci când, la adunare, fusese pomenit numele Omului 
Întunecat. 

— Mamă, tată, nevastă, soţ, şopti Mother Abagail. Pornit 
împotriva lor, Prinţul înălțimilor, Domnul dimineţilor 
întunecate. Am păcătuit prin trufie. Şi voi aţi săvârşit acelaşi 
păcat. Oare n-aţi auzit voi, să nu-ţi pui credinţa în domnii şi 
prinții acestei lumi? 


O ascultau cu atenţie. 

— Lumina electrică nu este un răspuns, Stu Redman. Nici 
comunicarea prin radio CB, Ralph Brentner. Sociologia nu 
duce nicăieri, Glen Bateman. lar faptul că te căieşti pentru o 
viaţă care este de mult o carte închisă nu va împiedica să 
vină ce va să vie, Larry Underwood. Şi nici copilul tău băiat, 
Fran Goldsmith. Luna cea rea a răsărit. lar voi nu puteţi 
propune nimic înaintea Domnului. 

Se uită rând pe rând, la fiecare. 

— Domnul va dispune după cum va considera El că se 
cuvine. Voi nu sunteţi olarul, ci lutul olarului. S-ar putea ca 
omul din vest să fie roata pe care veţi fi frânţi. Nu mi-este dat 
să ştiu. 

O lacrimă, ceva uimitor în acel deşert muribund, se scurse 
din ochiul ei drept şi se rostogoli pe obraz. 

— Mother, ce trebuie să facem? întrebă Ralph. 

— Veniţi cu toţii mai aproape. Mai am puţină vreme. Mă 
întorc acasă, în Ceruri, unde n-a ajuns niciodată alt muritor 
care să fi tânjit mai mult decât mine să ajungă acolo. Veniţi 
lângă mine. 

Ralph se aşeză pe marginea patului. Larry şi Glen 
rămaseră în picioare. Fran se ridică şi ea strâmbându-se de 
durere, iar Stu îi împinse fotoliul până lângă Ralph. Se aşeză 
din nou, prinzând mâna lui Stu între degetele ei reci. 

— Dumnezeu nu v-a adunat ca să formaţi un comitet sau 
o comunitate, spuse bătrâna. Nu v-a adus aici decât ca să vă 
trimită mai departe, în căutare. Vrerea Lui este să încercaţi 
să-l distrugeţi pe Prinţul întunecat, acest Bărbat al Cetelor 
Îndepărtate. 

Linişte marcată de bătaia ceasului. Mother Abagail oftă. 

— Eu am crezut că lui Nick i-a fost dat să vă conducă, dar 
El l-a luat pe Nick... chiar dacă Nick n-a dispărut încă de tot, 
după cum mi se pare mie. Nu, nu de tot. Dar cel care trebuie 
să plece în fruntea tuturor eşti tu, Stuart. lar dacă voia Lui 
este să-l ia şi pe Stu, atunci va trebui să conduci tu, Larry. lar 
dacă El te ia şi pe tine, atunci va fi rândul tău, Ralph. 

— S-ar zice că eu aş fi de prisos, observă Glen. Ce... 


— Să plece? întrebă Fran cu răceală. Să plece? Încotro să 
plece?... 

— Păi cum, spre vest, fetiţo, îi răspunse Mother Abagail. 
Tu nu trebuie să pleci la drum. Doar aceştia patru. 

— Nu! în pofida durerilor, Fran sărise în picioare. Ce tot 
spui acolo? Că ei patru trebuie să se dea pe mâna lui? Inima, 
sufletul şi curajul din Free Zone? Ochii ei aruncau fulgere. Ca 
să-i ţintuiască pe cruce şi la vară să vină aici, să ne treacă pe 
toţi prin sabie? Nu vreau ca bărbatul meu să fie sacrificat 
pentru Dumnezeul tău ucigaş! 

— Frannie! răcni Stu. 

— Dumnezeu ucigaşul! Dumnezeu ucigașul! se stropşi 
Fran. Milioane — miliarde, poate — ucişi în epidemic. Alte 
milioane după aceea. Nici măcar copiii nu ştim dacă vor 
supravieţui. Nu se mai satură odată? Chestia asta trebuie să 
continue până când n-ar mai rămâne pe lume decât şobolani 
şi gândaci? Ăsta nu este Dumnezeu, ci Diavolul, iar tu eşti 
vrăjitoarea Lui. 

— Opreşte-te, Frannie! 

— Linişteşte-te, am terminat. Vreau să plec de aici. Du-mă 
acasă, Stu. Nu la spital, vreau acasă. 

— Mai întâi ascultăm ceea ce are să ne spună Mother 
Abagail. 

— Foarte bine. Ascultă tu şi pentru mine. Eu plec. 

— Fetiţo. 

— Să nu-mi spui aşa! 

Pe neaşteptate, Mother Abagail o prinse de mână, ținând- 
o strâns de încheietură. Fran rămase într-o postură rigidă, 
închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate. 

— Nu! N-n-nu... DOAMNE DUMNEZEUL MEU... STU... 

— Stai! Stai! urlă Stu. Ce-i faci? 

Mother Abagail nu-i răspunse. Păru să dureze o mică eter- 
nitate până ce bătrâna s-o elibereze pe Fran din strânsoare. 

Încet, ca şi cum abia s-ar fi trezit din somn, Fran începu 
să-şi maseze încheietura, deşi nu se vedea vreun semn al 
violenţei. Ochii lui Frannie se lărgiseră brusc. 

— Draga mea! spuse Stu îngrijorat. 


— S-a dus, mormăi Fran. 

— Ce... despre ce anume vorbeşte? 

Stu se uita în jur, la ceilalţi, ca şi cum le-ar fi cerut 
ajutorul. Nu-i răspunse decât Glen, clătinând din cap. Pe faţa 
lui albă şi încordată nu se citea nici o mirare. 

— Durerea... junghiul. Durerea din spate. A dispărut. Fran 
îl privea uimită pe Stu. A dispărut cu totul. 

Se aplecă şi-şi atinse uşor degetele de la picioare: o dată, 
de două ori. Apoi se aplecă pentru a treia oară şi-şi lipi 
palmele de podea, fără să-şi îndoaie genunchii. 

Se ridică şi o privi ţintă pe Mother Abagail. 

— Dumnezeul tău încearcă să mă mituiască? Pentru că 
dacă asta are în minte, El poate să-şi ia înapoi vindecarea. 
Prefer durerea, dacă Stu rămâne alături de mine. 

— Dumnezeu nu mituieşte pe nimeni, copila mea, şopti 
Mother Abagail. El ne dă un semn, pe care îl judecăm după 
cum ne taie capul. 

— Stu nu va pleca spre vest, spuse Fran, deşi acum părea 
nu numai speriată, dar şi profund tulburată. 

— Aşează-te, o îndemnă Stu. Să ascultăm ce mai are să 
ne spună. 

Fran se conformă, şocată, neîncrezătoare şi pierdută. Cu 
mâinile, îşi pipăia mereu şalele. 

— Trebuie să porniţi spre vest, murmură Mother Abagail. 
Nu trebuie să vă luaţi nici mâncare, nici apă. Plecaţi chiar 
astăzi, în hainele pe care le aveţi pe voi. Mergeţi pe jos. Am 
aflat că unul dintre voi nu va ajunge la destinaţie, dar nu ştiu 
cine. Mai ştiu că ceilalţi vor fi aduşi înaintea omului acela, 
Flagg, care de fapt nu e om, ci o fiinţă supranaturală. Nu am 
ştiinţă dacă voinţa Domnului este să-l înfrângeţi. Nu am 
ştiinţă dacă voia Domnului este să mai vedeţi vreodată oraşul 
Boulder. Nu mi-e dat să văd astfel de lucruri. Dar el se află la 
Las Vegas, voi o să ajungeţi acolo şi o să-i staţi împotrivă. 
Duceţi-vă şi nu şovăiţi, pentru că veţi avea drept sprijin Braţul 
Veşhnic al lui Dumnezeu al împărtăşaniei. Da. Cu ajutorul lui 
Dumnezeu îl veţi dovedi pe acela. 

Clătină din cap şi încheie astfel: 


— Asta-i tot. Am spus ce aveam de spus. 

— Nu, şopti Fran. Nu se poate. 

— Mother, spuse Glen cu o voce ca un croncănit. Îşi drese 
glasul şi continuă: Mother, noi nu "ne-am luminat", dacă 
înţelegi ce vreau să spun. Noi nu... nu suntem la fel de 
aproape ca tine de puterea care controlează toate astea. Pur 
şi simplu suntem altfel. Fran are dreptate. Dacă ne ducem 
acolo o să fim măcelăriți, chiar de primul pichet care ne-o ieşi 
în cale. 

— Nu ai ochi de văzut? N-ai văzut că prin mine Domnul a 
tămăduit-o pe Fran? Crezi că planul Lui este să vă lase să fiţi 
ucişi de ultimii favoriţi ai Prințului Întunecat? 

— Dar, Mother... 

— Nu, zise ca, ridicând o mâna şi retezându-i cuvintele. Nu 
am căderea să mă cert cu tine sau să te conving, trebuie doar 
să vă fac să înţelegeţi planul Domnului, hotărât să fie împlinit 
de voi. Ascultă-mă, Glen. 

Deodată, din gura lui Mother Abagail se auzi chiar vocea 
lui Glen Bateman, speriindu-i pe toţi şi făcând-o pe Frannie să 
scoată un mic țipăt, lipindu-se de Stu. 

— Mother Abagail îl numeşte Vlăstarul Diavolului, 
pronunţă vocea puternică şi bărbătească, ieşind, nu se ştie 
cum, din pieptul slăbănog al femeii prin gura ei lipsită de 
dinţi. Poate că nu este decât cel din urmă magician al gândirii 
raţionale, adunând uneltele tehnologiei împotriva noastră. Şi 
poate că mai este ceva, cu mult mai sinistru. Nu ştiu decât că 
există şi cred că nici sociologia, nici psihologia şi nici o altă 
ologie nu vor mai reuşi să-l stăvilească. Numai magia albă va 
reuşi acest lucru. 

Glen rămăsese cu gura căscată. 

— Atunci ai grăit adevărul, sau sunt cuvintele unui min- 
cinos? întrebă Mother Abagail. 

— Nu ştiu dacă sunt sau nu adevărate, dar cuvintele îmi 
aparţin chiar mie, recunoscu Glen tremurând. 

— Încredere. Tuturor vă trebuie încredere. Larry... Ralph... 
Stu... Glen... Frannie. lar ţie cu osebire, Frannie. Încredere... şi 
ascultați cuvântul Domnului. 


— Avem oare de ales? întrebă Larry cu amărăciune. 

Bătrâna se întoarse spre el, surprinsă. 

— Dacă aveţi de ales? Întotdeauna poţi să alegi. Acesta 
este şi va fi mereu obiceiul Domnului. Voința voastră e liberă. 
Veţi face după cum veţi dori. Nu vi s-au pus lanţuri la picioare. 
Dar... asta cere Domnul de la voi. s 

Se lăsă iarăşi liniştea aceea adâncă precum zăpada. In 
cele din urmă, vorbi Ralph: 

— Scrie şi în Biblie cum a reuşit David să-l dovedească pe 
Goliat. Mother, eu unul fac aşa cum spui tu că e bine. 

Ea îl prinse de mână. 

— Şi eu, spuse Larry. Foarte bine, şi eu fac la fel. 

Oftă şi-şi duse mâinile la frunte, ca şi cum l-ar fi durut 
capul. Glen deschise gura să spună ceva, dar înainte să 
apuce, din colţ se auzi un oftat greu şi obosit, urmat de o 
bufnitură. 

Era Lucy, de care uitaseră cu toţii. Tânăra femeie leşinase. 


Zorii mângâiau marginea lumii. 

Aşezaţi în jurul mesei din bucătăria lui Larry, sorbeau din 
cafea. Era ora 4.50 când Fran traversă holul şi apăru în cadrul 
uşii. Avea obrajii umflaţi de plâns, dar mergea normal, fără să 
şchiopăteze. Vindecarea ei era deplină şi autentică. 

— Cred că se duce, anunţă ea. _ 

Se ridicară, urmând-o cu toţii pe Frannie. In camera unde 
zăcea bătrâna, îl văzură pe Larry, ţinând-o pe Lucy pe după 
mijloc. 

Respirația lui Mother Abagail se transformase într-un hor- 
căit greu şi găunos, care le amintea tuturor de Supergripă. Se 
adunară în jurul patului fără să vorbească, smeriţi şi temători. 
Ralph era convins că la sfârşitul sfârşitului se va petrece ceva 
cu totul ieşit din comun, că li se va dezvălui misterul 
Domnului şi vor avea parte de revelaţia divină. Că bătrâna 
avea să dispară într-un fulger de lumină. Sau că-i vor vedea 
sufletul, transfigurat în strălucire, ieşind pe fereastră şi 
înălțându-se spre cer. 


În cele din urmă însă, ea muri pur şi simplu. 

Respiră pentru ultima oară. Trase aer în piept, îl ţinu şi 
apoi îl expiră, pentru a milioana oară. Pieptul ei rămase apoi 
nemişcat. 

— S-a terminat, mormăi Stu. 

— Dumnezeu să-i odihnească sufletul, zise Ralph. 

Acum îi trecuse teama şi încrucişă braţele femeii peste 
pieptul ei firav, în timp ce din ochi îi curgeau lacrimi. 

— Eu voi pleca, spuse Glen pe neaşteptate. Bătrâna avea 
dreptate. Magie albă. Asta e singura speranţă care ne-a mai 
rămas. 

— Stu, şopti Frannie. Te rog, Stu, spune nu. 

Toţi ochii se aţintiră spre el. 

A sosit vremea să preiei conducerea, Stuart. 

Îşi aminti de Arnette, de maşina veche ce-l aducea pe 
Charles D. Campion şi povara morţii, lovindu-se de pompele 
lui Bill Hapscomb ca o infernală cutie a Pandorei. Se gândea 
la Denninger şi la Deitz şi la felul cum, în mintea lui, începuse 
să-i asocieze cu medicii zâmbitori care-i turnaseră lui şi soţiei 
lui atâtea minciuni în legătură cu evoluţia bolii ei — şi poate 
că se minţiseră totodată şi pe ei înşişi. Dar cel mai mult îl 
preocupa Frannie. Şi ce le spusese Mother Abagail. Asta cere 
Domnul de la voi. 

— Frannie, spuse el, trebuie să plec. 

— Şi să mori. 

Îl măsură cu o privire amară, aproape urându-l, apoi se 
uită la Lucy, ca şi cum ar fi căutat un sprijin. Dar Lucy căzuse 
într-o stare de buimăceală, era dusă departe cu gândul şi nu 
avea cum s-o ajute. 

— Dacă nu plecăm, vom muri, vorbi Stu, rostindu-şi cu 
voce tare gândul. Avea dreptate. Dacă aşteptăm, ne apucă 
primăvara. Şi atunci? Cum mai putem să-i ţinem piept? Nu 
ştim. Nu avem nici un indiciu, şi nici n-am avut vreodată. Am 
stat tot timpul cu capul vârât în nisip. Nu-l putem opri decât 
cu magie albă. Cum spune Glen. Cu magie albă. Sau cu 
puterea lui Dumnezeu. 

Fran începu să plângă cu suspine. 


— Frannie, nu face asta, o rugă Stu, încercând s-o prindă 
de mână. 

— Nu mă atinge! strigă ea. Eşti un om mort, un cadavru, 
aşa că să nu mă atingi! 

Răsărea soarele, iar ei rămăseseră încremeniţi în jurul pa- 
tului, ca într-un tablou vivant. 


Pe la ora 11, Stu şi cu Frannie urcau spre Flagstaff 
Mountain. Pe la jumătatea drumului au parcat. Stu căra coşul 
de nuiele, iar Frannie faţa de masă şi o sticlă de Blue Nun. 
Fusese ideea ei să facă un picnic, deşi stăruia între ei o tăcere 
stranie şi penibilă. 

— Ajută-mă să întind faţa de masă, îl rugă ea. Ai grijă la 
plantele acelea cu spini. 

Se aflau într-o poiană mică, în pantă, la trei sute de metri 
sub Sunrise Amphitheater. Mai jos se vedea oraşul Boulder 
învăluit într-o ceaţă albăstruie. Vara îşi intrase din nou în 
drepturi. Soarele dogorea cu toată forţa şi autoritatea. Greierii 
cântau în iarbă. Un cosaş sări la înălţime, iar Stu îl prinse cu o 
mişcare iute a mâinii drepte. Il simţea agitându-se speriat în 
pumnul lui strâns. 

— Scuipă şi am să-ţi dau drumul, pronunţă el vechea 
formulă magică ştiută. 

Işi ridică privirea spre Fran, care-i zâmbea trist, şi apoi, cu 
gesturi repezi şi precise, de doamnă, întoarse capul şi scuipă. 
Inima lui sângeră la vederea acelui gest. 

— Fran... 

— Nu, Stu. Nu spune nimic. Cel puţin nu acum. 

Intinseră împreună faţa de masă albă, pe care Fran o 
şterpelise de la Hotel Boulderado şi, mişcându-se repede şi cu 
economie (lui Stu i se părea de necrezut cât de suplu şi 
grațios mergea, ca şi cum n-ar fi suferit niciodată acel 
accident), tânăra femeie pregăti o masă bogată, deşi nu era 
vremea prânzului: castraveți, salată verde stropită cu oţet şi 
sandvişuri cu şuncă rece; vin şi o plăcintă cu mere pentru 
desert. 


— Fie binecuvântate de Dumnezeu aceste bucate, spuse 

ea. 
Bărbatul se aşeză alături, îşi luă un sandviş şi puţina 
salată. Nu-i era foame. Avea sufletul greu. Mânca totuşi. 

După ce mâncaseră fiecare mai mult de formă câte un 
sandviş, aproape toată salata — salata verde şi castraveţii li 
se păruseră delicioase — şi o felie de plăcintă, ea îl întrebă: 

— Când plecaţi? 

— La prânz. 

Stu îşi aprinse apoi o ţigară, apărând flacăra cu mâna 
făcută căuş. 

— Cât timp o să vă ia ca să ajungeţi acolo? 

Stu ridică din umeri. 

— Pe jos? Nu ştiu. Glen nu mai e tânăr. Şi nici Ralph, dacă- 
i vorba. Dacă străbatem patruzeci de kilometri pe zi, ajungem 
înainte de 1 octombrie. 

— Şi dacă ninge mai devreme în munţi? Sau în Utah? 

El ridică iarăşi din umeri, fixând-o cu privirea. 

— Mai vrei puţin vin? îl îmbie ea. 

— Nu, îmi provoacă indigestie acidă. Aşa mi se întâmplă 
de când mă ştiu. 

Fran îşi mai turnă un pahar şi-l bău până la fund. 

— Să fi fost bătrâna vocea Domnului, Stu? Oare chiarsă fi 
fost? 

— N-am de unde să ştiu, Frannie. 

— Am visat-o, şi s-a dovedit că există. Toată chestia asta 
mi se pare un joc stupid. Stu, ai citit Cartea lui lov? 

— N-am prea citit eu Biblia. 

— Însă mama mea o citea. Şi considera că c foarte 
important ca fratele meu, Fred, şi cu mine să avem o 
pregătire religioasă cât mai solidă. Niciodată nu ne-a explicat 
de ce. După mintea mea, singurul avantaj a fost acela că 
reuşeam să răspund întotdeauna la întrebările pe probleme 
religioase de la programul "Jeopardy". Ţi-aduci aminte de 
"Jeopardy", Stu? 

Zâmbind, Stu îi răspunse: 

— Şi acum vă prezint gazda emisiunii, Alex Trebeck. 


— Da, despre asta vorbesc. Era într-un fel pe dos: ei îţi 
dădeau răspunsul, iar tu trebuia să născoceşti întrebarea. 
Când era vorba de Biblie, eu ştiam toate întrebările. lov a fost 
pus la încercare ca urmare a unui pariu dintre Dumnezeu şi 
Diavol. Diavolul a zis: "Desigur, se vede bine că Te venerează. 
E cel mai pios om. Dar dacă Te pişi pe el mai multă vreme, se 
va lepăda de Tine." Domnul a acceptat rămăşagul. Şi Domnul 
a ieşit câştigător. Zâmbi trist. Dumnezeu câştigă întotdeauna. 
Bag mâna-n foc că Dumnezeu e un fan al lui Boston Celtics. 

— Poate că este cu adevărat un rămăşag, spuse Stu, dar e 
vorba şi de vieţile oamenilor de acolo, de jos. Şi de viaţa 
copilului pe care-l porţi. Cum îi spunea ea? Micuţul? 

— Nici măcar în privinţa asta n-a făcut nici o promisiune, 
spuse Fran. Dacă ar fi putut s-o facă... măcar atâta lucru... mi- 
ar fi fost ceva mai uşor să te las să pleci. 

Stu nu găsi nici un răspuns potrivit. 

— Nu mai e mult până la prânz, zise Fran. Te rog să mă 
ajuţi să strâng, Stuart. 

Cea mai mare parte a mâncării se întoarse în coş, 
împreună cu vinul şi faţa de masă. Stu rămase cu privirile în 
jos, gândindu-se că locul de unde tocmai se ridicaseră nu era 
marcat decât de câteva firimituri... pe care în curând păsările 
aveau să le facă să dispară. Frannie îl privea cu ochii în 
lacrimi. Incercă s-o mângâie. 

— Nu-i nimic, Stuart. Totul se trage de la faptul că sunt 
însărcinată. Plâng cu mare uşurinţă şi nu pot să mă abţin. 

— E-n regulă. 

— Stu, vreau să facem dragoste. 

— Aici? Acum? 

Ea îi făcu semn afirmativ, apoi surâse. 

— Locul e foarte bun. Dacă avem grijă să nu ne atingem 
de spini. 

Intinseră iarăşi faţa de masă. 


Când ajunseră la capătul lui Baseline Road, Frannie îi ceru 
să se oprească puţin lângă ceea ce cu patru zile în urmă încă 


mai fusese casa lui Ralph şi Nick. Întreaga parte din spate a 
clădirii fusese spulberată. Curtea din spate era presărată cu 
resturi. Piesele unui radio cu ceas zăceau împrăştiate pe 
gazonul scurmat. Alături se vedea sofaua sub care fusese 
prinsă Frannie. Pe treptele din spate era o pată de sânge 
uscat. Frannie rămase cu privirile aţintite pe punctul acela. 

— Este oare sângele lui Nick? întrebă. Să fie cu putinţă? 

— Ce rost are, Frannie? exclamă Stu neliniştit. 

— Este? 

— Nu ştiu, pentru numele lui Dumnezeu. Dar s-ar putea să 
fie. 

— Pune-ţi mâna exact acolo, Stu. 

— Frannie, nu cumva ai înnebunit? 

Femeia se încruntă şi-i apăru între sprâncene cuta aceea a 
dorinţei şi hotărârii pe care el o remarcase prima oară în New 
Hampshire. 

— Pune-ţi mâna acolo! 

Stu se supuse, dar fără tragere de inimă. Nu ştia dacă era 
sau nu sângele lui Nick, însă gestul în sine îi provoca repulsie 
şi groază. 

— Şi acum jură că te vei întoarce. 

Treapta părea anormal de caldă, iar el ar fi vrut să-şi 
poată ridica mâna cât mai repede. 

— Fran, cum aş putea eu să... 

— Dumnezeu nu conduce chiar totul! şuieră ca. Nu chiar 
totul. Jură, Stu, jură-mi! 

— Frannie, jur că mă voi strădui. 

— Presupun că te vei strădui să te ridici la înălţimea pro- 
misiunii, nu? 

— Larry şi ceilalţi ne aşteaptă. 

— Ştiu, îl asigură ea, deloc dispusă să-i dea drumul. Spu- 
ne-mi că mă iubeşti. 

— Ştii foarte bine că da. 

— Ştiu, dar vreau s-o spui. Vreau să te aud spunând. 

Stu o prinse de umăr şi zise: 

— Fran, te iubesc. 

— Îți mulţumesc. Îşi lipi obrazul de umărul bărbatului. 


Acum cred că pot să-mi iau rămas-bun de la tine. Că te pot 
lăsa să pleci. 
Se îmbrăţişară în mijlocul curţii devastate. 


CAPITOLUL 60 


DE PE TREPTELE casei lui Larry, Fran şi Lucy îi urmăreau 
pe cei patru bărbaţi plecând. Nimic dramatic acum, când abia 
porniseră. Se opriseră o clipă pe trotuar, fără rucsaci, saci de 
dormit sau alte echipamente speciale... conform 
instrucţiunilor, îşi schimbaseră doar încălţămintea, optând 
pentru nişte bocanci grei, de drumeţie. 

— La revedere, Larry, spuse Lucy, cu faţa galbenă ca de 
ceară. 

— Să nu uiţi, Stuart, spuse Fran. Să nu uiţi ce mi-ai jurat. 

— Da, n-am să uit. 

Glen îşi duse un deget la gură şi fluieră. Kojak, care 
cerceta grătarul unui canal, veni în fugă. 

— Să mergem, zise Larry. Era şi el la fel de palid ca Lucy, 
numai ochii, neobişnuit de luminoşi, străluceau nefiresc. 
Înainte să-mi piară tot curajul. 

Stu îi trimise lui Fran o bezea, un gest pe care nu-l mai 
făcuse, din câte-şi aducea aminte, din vremurile în care îl 
conducea maică-sa la autobuzul şcolii. Ea îi răspunse 
fluturând din mână. Lacrimile veneau din nou, fierbinţi şi 
usturătoare, dar ea nu le lăsă să ţâşnească. Bărbaţii porniră la 
drum. Se îndepărtau ca şi cum ar fi fost cel mai normal lucru. 
Se îndepărtau. De undeva se auzi cântecul unei păsări. 
Soarele amiezii era cald şi blând. Ajunseseră la capătul străzii. 
Stu se întoarse şi făcu încă o dată semn. Şi Larry. Fran şi Lucy 
fluturară şi ele mâinile. Traversară strada. Dispărură. Lucy era 
la un pas să leşine de jale şi spaimă. 

— Doamne Dumnezeule, murmură ea. 

— Hai să intrăm, zise Fran. Vreau puţin ceai. 

Fran puse ceainicul pe foc. Incepură să aştepte. 


Cei patru au mers încet spre sud-vest întreaga după- 
amiază, fără să schimbe prea multe cuvinte între ei. Se 
îndreptau spre Golden, unde aveau intenţia să-şi petreacă 
noaptea. Trecură pe lângă gropile comune, acum în număr de 
trei, iar pe la ora 4, când umbrele începuseră să li se 
alungească neobişnuit de mult în spate şi căldura zilei se 
potolise cu totul, ajunseră în dreptul indicatorului 
municipalităţii, fixat lângă şosea, la extremitatea sudică a 
oraşului. Pentru o clipă, Stu avu sentimentul că aveau să se 
întoarcă toţi pe călcâie şi s-o ia înapoi. Inaintea lor se întindea 
bezna şi moartea, înapoia lor exista puţină căldură şi pace. 

Glen scoase batista din buzunarul de la spate, o batistă 
mare, albastră, făcându-şi din ea o banderolă pe care şi-o 
legă în jurul capului, împotriva transpiraţiei. 

— Capitolul al patruzeci şi treilea, Sociologul chel se 
împopoţonează cu o bandă albastră, glăsui el solemn. 

Kojak o pornise înainte, trecuse graniţa municipalităţii 
Golden, croindu-şi vesel drum prin pajiştea presărată cu flori 
de câmp. 

— Vai, se tângui Larry plângăreţ, mi se pare că toate se 
sfârşesc aici. 

— Mda, zise Ralph, şi eu simt la fel. 

— E careva de părere să renunţăm? întrebă Glen fără prea 
mare speranţă. 

— Haideţi, îi îndemnă Stu, zâmbind discret. Nu cumva 
aveţi de gând să trăiţi o veşnicie, răcanilor? 

Îşi văzură de drum, lăsând Boulder în urma lor. Înainte de 
ora 9 făcură tabără la Golden, la un kilometru de locul unde, 
urmărind traseul sinuos al lui Clear Creek, şoseaua US 6 
pătrunde în inima de piatră a Munţilor Stâncoşi. 

Nici unul dintre ei nu dormi cum trebuie în acea primă 
noapte. Îi încerca de pe acum sentimentul că sunt departe de 
casă şi că umbra morții îşi întinsese aripa asupra lor.